De acelaşi autor LA EDITURA EMINESCU :
Printre cărţi, studii şi cronici literare, 1974 Doctorul Poenaru, roman, 1976 Revelionul, roman, 1978 Vara baroc, roman, 1980
PAUL , GEORGESCU
 Solstiţiu
 tulburat
  ROMAN
          W BfBU»T:::-A a)
          V·'·
   EDITURA EMINESCU
   Bucureşti · 1982
C/r*rN r- im fio
                  Coperta de : VIOREL POPESCU
DE-A 9ND ARATELE A. Noaptea căzuse brusc şi, pe ferestrele prea înalte, întunerecul năvălind umpluse de tot vasta şi friguroasa sală. Nu se mai zărea nimic decît, la uşa deschisă a sobei de teracotă, dansul portocaliu şi ritual. O sobă uriaşă de un verde tare. Pătratul cu flăcări — rama unui tablou — se proiecta magnifiat pe întreg peretele dinpotrivă ; umbra instabilă a luminii ; portretul lacom şi neliniştit al unui ancestral simbol. Bătrînul aţipise — desigur — şi, în deplina linişte, doar lemnul înflăcărat mustea, ţiuia, se’nvăpăia, se prăbuşea în jar rubiniu, sfîrşişd în cenuşă. Fusese o zi hărăzită, tristă aproape de atîta frumseţe tîrzie. Plecase, la desprinderea zilei, din larma Capitalei şi se îndepărtase, tot, spre răsărit, prin câmpia egală sieşi, spre un tărîm rarefiat. Locomotiva tuciurie, fumegoasă, grăbea agale şi drept, adunările se răreau, câmpii pustii, cu rugina miriştii sfîşiată de pluguri, se dezolau blînd, despuiaţi de rod, în goliciunea somnoroasă a rodirii viitoare. Culorile delicate treceau de la roşcovan la albastrul gol al petrolului. O blîndă zi, neverosimilă pentru înaintarea ei în iarnă, aburea adîncul orizontului în pîlpîiri de violet şi argint. Seninul podidea cu frumseţe zadarnică pustietăţile unui tărîm aproape improbabil. O zi întreagă fugise de huietul realului, de tre-
5
pidaţia viitorului, adîncindu-se în golurile memoriei. Se’ndepărta de-a’ndaratelea de existenţa sa încordată, strîns în carapacea lui ce devenea inutilă. Se’ndepărta sau se apropia ? închis în el însuşi. Acum. în marea sală rece, plină cu întunerec mult, doar această fereastră în flăcări deschisă spre basm şi atrocitate. Lumea altora. Străină sie. Timp în stagnare. Bătrînul aţipise, desigur, şi tînărul încerca să pironească incendiul lacom dar bine temperat în limitele domestice. Utilizabila patimă. Dogoarea înainta tîrît, fumegos, pielea dulce şi albă ca laptele mustea sfî-rîind, se perpelea sucindu-se voluptuos şi plesnea, pînă cînd blînda carne a lemnului fraged se lăsa adînc muşcată de vîlvătaie. Flacăra proaspătă ţîşnea atunci în frăgezimi de petală : la bază albastrul melancolic de miozotis, în inimă, aprinderea globului de portocală, sus, în nimb, sprinten şi dansînd, galbenul inefabil al florii de cîmp. Tabloul viu în rama sa de tuci zvîrlea limbi de sînge consumând, cu lăcomia lui nesăbuită, fraged bălaia carne transfigurată de aprinderi neruşinate. Sucurile adinei ale pămîntului suiseră mult spre flacăra cosmică şi, printro alhimic subtilă, o folosiseră tainic şi cumpătat ; dar cîtă bucurie sălbatec dezlănţuită acum în acest dans al arderii deşi, drept morocănoasă povaţă, alături, un alt trup,* ce se dăduse dezmăţului patimilor, zăcea scrumit, urît, consumat pînă — cu troznet sinistru — la prăbuşirea în fragmente negre : căzuse cum corpul mort cade. Cenuşă umilă. Pulvis est. Şi totuşi, aspra şi posaca pedagogie ancestrală nu domolise pe nimeni, niciodată, ce se avîntase învăpăiat de dorinţă ; pe aceia doar, poate, constituiţi din materie neinflamabilă, seacă aproape ; deşi iasca arde, mocnit. Tînărul închise pleoapele, apăsă tare, globurile privirii frigînd roşu. Draperiile purpurii ale sinelui. Spectacolul intensităţii nu poate fi văzut prea mult — nici de prea aproape. întoarse capul încet ; pleoapele lăsate — cortină roşie. Era singur, ca de multă vreme, singur. Lo-
comotiva urîtă — cilindru cu pîlnie — mînjită toată, gros, cu funingine grasă de cărbune (veacul se ivea inestetic, scălîmb) pufăi spectaculos, gîfîi urît şi opri zmucit, zdron-cănind din fierotenii. Aici înceta misiunea sa civilizatori©. Viteză şi timp ; canalizare şi electrificare ; herghelii de cai putere ; medie statistică ; microscop şi telescop ; intensitate ; ritm, circulaţie. Locomotiva istoriei deşertă economicos, morocănoasă, domni pîntecoşi de vază, cu vestă, geamantan şi pălărie, cocoane volănate cu glezna ascunsă şi partea şezătoare sporită cu stămburi adăogite, în pipăielile sale tehnice cit şi în vestimentaţia prisosel-nică veacul nou se ivea "diform şi cosmic, noile înjghebări „mehalnice“ arătînd incredibil ca animalele neverosimile de stirpe arhaică. Neadaptate. Dincolo, fugea câmpia beată de propria ei întindere şi frumuseţe. Nelimitare. Stare şi spaţiu. Tînărul, pînă la plecarea diligenţei, mai avea. O luă încetişor pe bulevardul Gării — soioasă imitaţie urbană — străduţă relativ dreaptă şi lată dar cu hîrtoape remarcabile în mijlocul ei. Case şoldii, într’o rînă, din chirpici, stropite subţirel cu var vînăt, garduri răşchirate, găini zburdînd în praf. Necoagulată larmă. Apoi clădiri înnălţate cu temei, din cărămidă, sulemenite verde şi roz, cu muşcate tuflite în ferestre şi cişmea în curte : chiverniseala sărăciei. Sperioasa funcţionărime, viteji cizmari, guralivi cîrpaci de boarfe răscoapte, dughengii spornici între două incendii, furnicărimea jalnică şi activă a tîr-gurilor paraponisite din marea câmpie. în blîndeţea zadarnică, prea tîrzie, a zilei de iarnă. Se descheiase la palton şi înairita cu capul gol, mîngîiat de surîsul nimănui. O răscruce, piaţă fără formă unde creştea iarba sfrijită a nepăsării, o clădire cu un cat, greoaie, lată în fund şi roşie : Palatul Administrativ. Ultimul fort al Puterii. Ultima citadelă — Platoneşti — dincolo de care sfîrşea Statul hegelian şi începea tărîmul necuprinderii. Cîmpia imanentă. Devălmăşia vremilor multe şi apelor. Cel din urmă re-
7
prezentant al civilizaţiei era şi caricatura ei. Meschin, murdar, improvizat. Prăvălii şui, strimte, ghilite ţipător, precum curvele veşted vlăguite din porturi, îşi scoteau afară maţele pestriţe, urîte şi ieftine, întru aţîţarea calicilor. Haite de câini păşteau piaţa nepavată amuşinînd visători imondicii, birje dezarticulate săltau sincopat prin gropi, ambulanţii hărtăniţi îşi urlau jalnic, răguşit, cele o mie şi una minuni ale Orientului apropiat : braga, susaiîul, turta dulce, tenacea halviţă, covrigii cu mac sau pe sîrmă şi acadelele răsucit colorate... Gogoşi sfîrîind demagogic în ulei rînced. Pe altare improvizate augurii frigeau micii, zeii hulpavi primeau jertfa băştinaşilor. Jalnice delicii la marginea veacului şi a lumii. îşi consultase ceasul bulbucat cu capac de aur : stătuse. Ochiul timpului — orb. Timp netrebnic. Privea peretele din adîncul întunecos al sălii pe care dansul în cărbune al flăcărilor se profila sporit. O limbă se ridica, vînăt, îşi umfla guşa şerpeşte, creştea legănat spre a se repezi spre pradă, lungindu-se pe ea întru languroasă devorare ; tot atunci, o altă flamă amurgea încet, alta exploda înmulţindu-se în furioasă demonie. Un spectacol mult variat care, în ansamblu, îşi menţinea consumţia. Se distrugea spre a trăi. Tînărul murmură : diagrama vieţii. Era în această explozie de vitalitate ceva adînc îngrijorător, un joc hulpav, nesăbuit — ceva zmeesc. Poşta lui Mialache : o căruţă obişnuită, dată cu verde tare să n7o mănînce ploile, zăpezile şi gerul sticlos. în căruţă zăceau, claie peste grămadă, pachete burduhănoase, baloturi cu stambă, barhet, zefir sau americă şi un umflat sac poştal cusut şi cetluit cu ceară roşie. Le căra Ia fluviul galben unde i le lepăda lui moş Anghel, barcagiul, ce le trecea Dunărea la Hîrşova, unele îndreptîndu-se spre To-praisar sau Ceamurlia, altele trimise oblu tocmai spre Constanţa, la mare. Deşertat, harabagiul mîna apoi la o gazdă din Brăiliţa sau Piua-Petrii unde adăsta pînă a doua zi, cînd revenea la Platoneşti cu mărfuri şi corespondenţe
dobrogene. Unde, — corespondenţele lui Ovidiu, delăsa-tul. De douăzeci de ani, in fiece zi — pe vipie, ger sau viscol — căruţa lui Mialache troncănea şi zdroncănea pe cale, in colo şi în coace, hodorogind aliegru prin câmpia sălbatecă. Tînărul sui in leagănul căruţii lingă surugiu. Mialache îndesat, cam adus, cam foarte nebărbierit, începuse să albească fiind ca toţi căruţaşii, vesel, filosof şi vorbăreţ. O luară hurducat înainte, spre veşnicul răsărit, prin locuri rarefiate, fără să întîlnească om sau animal. Se depărta prea mult sau se întorcea — tîrziu — spre punctul de pornire ? Şi de ce să ne mai întoarcem acolo ? Seninul blînd al vremii neverosimile şi adîncul zării aburind vioriu. încolo, praguri de rumeneală tăiau curb îndepărtările. Uneori năluceau — pete galbene — turme da oi. Pămîntul brun, nespart de plug, amăgit cu primăvară precară, înverzise de o timidă iarbă. înainta de-a’ndara-telea, rătăcea în Altădată, depărtîndu-se de orice. Ştiutul rămînea în urmă; undeva, fumegos. Drum spre naltul copilăriei, spre începutul spart şi risipit, precar sălaş spulberat al memoriei cetluite. Intrară în pădurea de fier — Chirana, în bezna marii săli privea la gura sobei. Flăcările exultau. Ardeau lacom, cu bucurie. Flăcări de bucurie. Intensitate. Consumare de sine. Durere în intensitate : exaltare. Repede scrumire. Spulberul viatului negru. Ambiguă pedagogia focului. Desigur : bătrînul aţipise. Toată ziua înaintase sau se depărtase apropiindu-se, alunecînd pe încetul întrun tărîm altul, rarefiat, aburos, lâ limita verosimilului. înainta spre imposibilul Castel al copilăriei. Aici, spusese Mialache — indicînd cu codiriştea —, în pădurea asta, a fost odinioară un han de-1 ţinea o muiere parşivă, Kera Ana îi zicea ei, ce se avea bine c'un flăcău, unu Flo-rea, un mal de om, cam haiduc el. Ei, şi cînd îi venea lui chefu, îi trimitea vorbă şi şerpoaica dădea afară pe toţi chefliii şi-l primea cum ştia ea. Numai că, vezi mneata.
fomeia, tot fomeie. Şi aşa,, frumoasa greacă a început să se. ţină şi cu un căpitan de vapor, unu Mavros, cam trecut el, dar bogat putred şi fălos de nu se uita el la ban, îl lepăda cu uşurinţă că zicea : are balta peşte. Mare lucru lăcomia la om, cît are tot nu-i ajunge. Ei, dar cît s’ar feri omu, fapta tot strigă. Şi dac’a ieşit vorba, ea zboară, o duce vîntul. Şi o vorbuliţă d’astea ajunge şi la urechea lui Florea al nostru. Şi atunci voinicu numa’ ce zice : Aşa ? Biine ! Şi se dă el plecat cu trebile lui haiduceşti, greaca îi face repede semn bogătoiului, îi face ea plăcinte fierbinţi de să te tot lingi pe degete, îi dă vin din cel ca untdelemnul şi—i mai dă tot ce poate da o fomeie unui bărbat. Buun. Spune, poveste, că ’nainte mult mai este. Petrec ei ce petrec, se drăgostesc treabă-socoteală, şi pe urmă vine de li se face somn. Numai, că, vezi ’mneata, Florea pusese om de încredere, haiduc de-al lui, să şpioneze. Şi cînd le era la ăia somnul mai dulce, numa’ ce apare Florea cu voinicii lui, de’nconjură hanul, îl stropesc bine, bine, cu gaz şi-i pun foc din toate părţile, se ridică pălălaie mare şi fum negru ca’n iad, de n’a rămas decît o grămăjoară de cenuşă. — Iar cenuşa s’a dus în spulbera vuitului. — Taman aşa. — Cînd se petrecur’ aceste ?, recită tînărul. — Ei, păi e poveste veche, declară Mialache cu exces de precaută înţelepciune. Eram tînăr cînd am auzit-o şi eu de la ăi bătrîni. Amestecul timpurilor multe. în ce veac lent ne aflăm ? Vremea nu se urnea din goluri. Densitatea vagă a trecutului. Ieşiseră din pădurea de fier şi înaintau cobo-rînd uşor pe lunca inundabilă a Dunării, pal înverzită în vioriul multelor depărtări. Apropiindu-se sau depăr-tîndu-se prea mult. Acum un covor mătăsos de un verde tare se’nteţea pînă în adîncuri năzărind dibu-iala altor lumi cu repezeală iute de călăreţi. Din loc în loc, pilcuri de sălcii bărboase, scorburoase şi onirice. Bătrînul (desigur) aţipise. în noaptea înaltei săli, tînărul se simţea toropit de dogoarea jarului, fumul mult îi în-
10
ţepa ochii. înaintase spre tainiţa copilăriei, drum lung, lunecos şi cu primejdie. Ajunşi aici ne oprim un moment spre a ne întreba : să fie oare recomandabil să ne întoarcem atît de mult îndărăt ?, să părăsim ceea ce ESTE pentru nesigurele, improbabilele, mişcătoarele tărîmuri surpate acum înghiţite de nefiinţă ? Făcuse bine tînărul revenind acolo unde zăceau, uitate, amintirile ? Facem noi bine ajungînd de-a?ndaratelea la rădăcina unui veac acum pe sfîrşite, acolo unde toate semnele ne sunt nesigure ? Siluetele fumegă, maniile lor nu ne privesc, goluri ne pîn-desc peste tot, iar îndîrjirile se opintesc în darn ruginit. E potrivit să conectăm începuturile dibuite ale secolului cu vibrarea finalului său ambiguu ? Dar, dacă făcurăm pocinogul, îl făcurăm. Şi, acum, să respirăm adine ; să coborîm ; şi să mergem mai departe, dincolo de terenul ferm, luminat, al zilei de azi — care, odată, va fi tot trecut depărtat, părelnic.
Gura marei sobe verzi se umpluse cu jar atee roşu, hrana cărui armăsar aripat ? Grămezi de rubine sclipind tare, într’o comoară vie de odinioară şi niciodată. încolo, în-tunerec. Bătrînul se suci în jilţ, se foi, scîrţîi şi gemu ; apoi, cu înţelepciunea vîrstei, oftă : Aţipii ? Parcă mă fură somnul o ţîră. în lumina proiectată de jaratec apărea fotoliul, doar — de aramă — în care bătrînul înfofolit, bolea. Era un jilţ mare şi jos, cu spătar înalt de răchită împletită, în care moşul se strînsese, învelit cu o pătură vărgată peste care aşternuse un macat verde. Capul, rotund ca o bilă, protejat de curenţii răi din sală de o bonetă de lînă roşie, croşetată. In proiecţia focului i se vedeau doar mâinile mici, de bronz, chircite şi cu vene groase. — Şi uite aşa mă părpălesc, seinei moşul, mă fură un picuţ somnul, sar, mă trezesc, iar îi trag un puişor de somn, iar... Dorm mai mult pe furatelea, tâlhăreşte. Mă
11
chinuie blestematele astea de reume, ea dracii la cazanu cu zmoaiâ, Conu Dinu se potrivi în jilţ şi reluă vioi :
—   Dar Castelul ? Ce zici de Castel ? Ai ? Te ului ? Spune drept că te uluişi. Adecătelea mai fuseşi pe aici... Doar ai copilărit... — Nu, zise tînărul. Merseseră mult — zdronca, zdronca — prin lunca’nverzită de o falsă primăvară (nici n’ai fi zis că Dechemvrie se sfîrşea blînd), tărîm al liniş-tei nemărginite, depărtîndu-se tot mai mult de ceea ce rămăsese departe în urmă : huietul marelui oraş lăţit cu grăbire în toate părţile. Tînărul : închis în sine. încordarea de cal de cursă. Dur. Tăios. Merseseră. Ţipenie. Un cerc perfect închidea — ce ? El însuşi centrul acestui cerc în mişcare ? Contempla un tablou delicat ce rămînea
—   totuşi — dincolo de el, iremediabil obiect : peisajul în întinsur’a sa, nu stîrnea într’însul din nici un cotlon, nici un afect. Câmp văzut fără participare. în afară. De ce se afla el aici, în această revărsare nefirească a spaţiului ? Căruţaşul părăsi şoseaua cu hîrtoape şi o arti pe stînga, în sus, drum bătucit, sec, prăfos, de care. Şi apoi, deodată, în platitudinea extremă a circumferinţei, o eminenţă. Dîmb împădurit, perie de arbori deşi — scheme — din care se ridica o mare clădire greoaie, cu muri afumaţi. Temniţă ? Balamuc ? — Te cred, gunguri moşneagul, în pustietăţile astea, aşa, deodată... Ce vorbeşti dumneata, domnule! Asemenea Castel nu mai afli decît în Germania, la nemţi. Aia da, au ceva ! Tînărul strîmbă din nas : nu i se păruse a fi chiar un Castel... mai degrabă o clădăraie fără cap şi coadă, o hărăbaie, ce-i drept cii un cat. Impresia, cîtă era, de insolit, o producea platitudinea împrejurimilor. Altfel, totul îi era neaderent, neaşteptat şi recognoscibil ca în vis. Ceţos, scămos, lacunar şi amănunţit, din care un sens zvîcnea să iasă afară. Căruţaşul opri caii şocolatii (ptrr !) şi declară : Ei, uite că ajunserăm... Acuşica oi urca tălică şi pe jos, că eşti tinerel, să nu-mi obosesc geaba talanii, că mai au de mers, gloabele, un trap bunicel pî-
12
nă?n Cetatea de lina. Băiatul sări din vehicol luîndu-şi geamantanul uşurel. Ţîfnea, Harabagiul îl calificase (descalificase) social : nu făcea să obosească talanii pentru un... Monticului din stepă; mira. Să fi fost tumulus al cavalerilor sciţi înmormîntaţi călări pe cai ? O fortificaţie românească în faţa Dunării turcite ? De pază la drumul lînii aproape de Vadul Oii... Două secole de veghe armată. Imperiul de halviţă şi tutun fusese, pînă mai ieri, colea, la o zvîrlitură de băţ, peste apele galbene ale marelui fluviu, Buluc Paşa şi Satir Paşa şi Pişicheroglu general. Rî-pele repezi, în ocru şi siniliu ale lunarei Dobroge. Tropotul iute al cailor mici. Cu otuzbiru. Pe dîmb, arborii de fier ţîşneau alandala, deşi. Hărăbaia nu părea să fi ţinut seama de o socoteală arhitectonicească anume, dar zidurile prea groase sugerau o fortificaţie de nuştiucînd. Boierul tuşi lung, hîrîi, scuipă bătrîneşte. Fodul : — E castelul nostru, al Şeitanilor. Cunoşti povestea ? Nu ? Nici de la tăticu matale ? Ce vorbeşti dumneata, domnule ! Incîntat : — Păi atunci stai aşa să-ţi depăn eu întîmplările. Mai pune un lemn pe foc. Nu, p’ăla scurtu. (Timp abolit). — Castelul ăsta l-a ridicat bunicul nostru Androna-che Şeitan. Să vezi cum a fost. Păi ăsta, domnule, era boier mare de tot şi cumplit de bogat. Avea şapte moşii între Borcea şi codrii Buzăului, dar moşii, ştii, cum erau pe vremurile alea, nu hărtănituri ca acum, de rie-au belit bogasierii. Ei, şi mai avea el păduri la munte^, vii cu viţă pe rod, case şi prăvălii de toată mina, ce vorbeşti dumneata, domnule ! Şi mai era şi mare dregător, şi cînd se ridica el în Divan de zicea : Ba, asta nu !, Măria Ta, — nu mai zicea Vodă nici pîs. Tînărul murmură : A fost odată ca niciodată. Umbre vechi cu işlic şi iminei filmau în bezna sălii; Butci boiereşti luminate cu maşala. Mergea, acum, prin Timp, de-a’ndaratelea. Moşul tuşi mult, apoi se scîr-ţîi în jilţ : — Ei, şi numai că se urcă pe tronul ţării, beleaua de Vodă Caragea. Ai auzit de el ? Ai ? Ei, ăsta nu
era el prost de fel, dar pus pe procopseală repede, jupea şapte piei de pe bietul rumân. Moşu-meu, boier vechi, de ţară, îl tot sfătuia eu binişoru pe Vodă, iar eînd grecu o lua prea prin porumbi, odată-1 vedeai că se ridică — era bărbat falnic — şi strigă cu glas de tunet : — Pînă aici, Măria Ta, asta nu îngăduie Ţara ! Era om tare. Unde mai găseşti azi asemenea bărbaţi. Ce vorbeşti dumneata, domnule ! Ei şi azi aşa, mîine aşa. pină iui Vodă i s’a făcut amar în gură şi, cătrănit, a hotărît în sinea lui să-l hai-nească pe Şeitan. Că vremile erau crunte şi Domnii repezi la iatagan şi iute vărsau sînge nevinovat. Spune, poveste, că ’nainte mult mai este. Flăcările, din nou aţîţate, îşi ridicau pălălaia portocalie. Patima repede. Carnea fragedă se lăsa pradă flăcărilor arzînd cu bucurie, fără a lua în seamă pedagogia amară a cenuşii alăturate. Spulberul vîn-tului. în bezna sălii, peretele din adine mărea în cerneală basmul luminat de sobă. Dar moşu-meu, vezi’mneata, mirosise dănănaia, că avea şi el, de, urechile lui la Palat. Ia el şi vinde frumos pământuri, păduri, case, mă rog, tot, tot, tot şi le preface în galbeni buni pe care îi pune la fereală, to’ma la Viena, la bancă. Păi ce crezi dumneata, domnule ! Şi înainte să iasă firmanul lui Vodă — se înfoie naratorul — Şeitan bătrlnul se trage iute spre Dunăre, aici, la singura moşie pe care şi-o păstrase cu sehepsis. — Şi Caragea nu l-a mai hainit ? — Noo, că dacă nu-i mai şedea în drum... Ce să-î mai zădărască pe de pomană. Şi nici moşu-meu nu era el chiar de izbelişte, îşi avea şi el oamenii lui ce-i ţineau proptă la Palat. Şi, pe aici, prin sălbăteciile astea, cine zgaiba să-l fi prins? Cu o ceată de voinici făceai praf orice poteră, iar,de se trăgea adînc la baltă, în păpuriş, nici o armată nu i-ar fi venit de hac. Cine să se încumete în stufărişuri fără om din partea locului... îl înghiţea nomoluL Pînă şi azi, crezi că jandarii... Ce vorbeşti dumneata, domnule ! Zi-i poveste că ’nainte
14
mult mai este. Ascultind, tînărul simţea cum alunecă — în timpi, probabil. Boieri cu barbă şi işlic, mameluci crunţi cu iatagan curb, nădragi zmeurii şi turban verde, cavaleri plecaţi pe oblînc, suliţe lungi în iatac, cai mici şi iuţi de stepă sărată, şi iar boieri grei în butci luminaţi cu masa-lâle, câmpuri deşarte, păduri fără cap din care ies buluc haiduci călări, cu căciuli şi junghiere, hanuri cu vin bun şi crîşmăriţe iubeţe... Istorie, poveste... Un altădată de ieri. Pentru băiatul acesta subţirel, încordat ca un arc, crescut între muri, extras dintre tomurile lui de medicină şi sălile puţinde de spital, excursia în tărîmul nesigur mişcător al năzărelii... Ar fi putut fi. Totul îi era ciudat şi străin. Venea din sala de disecţii — cadavre vinete, urîte şi stranii. în compartimentul vişiniu, o tînără luminos de blondă, desculţă de un pantof, cu piciorul elegant arcuit pe canapeaua din potrivă, îşi trăgea atentă ciorapul sticlos de mătase. Incomodată de prea lunga rochie, ridicată niţel. Ţîşnită în linii pure, înclinată ca tija unei flori, închisă în ea însăşi. Unda melodioasă a gambei delicate. Bietul băiat împietri în uşa întredeschisă. Simţind privire masculină maculînd tînăra tresări. întoarse uşor un frumos cap mînios : — Cum vă permiteţi să... întrezărind uluiala băiatului, surise abea : — Intraţi sau... In trupul tînărului suia un foc subtil, necunoscut, ameţitor; aburirea privirii fixe, un dulce balans al cosmosului în mers. Obrajii ardeau. Simţea ireversibil, în combustia inedită, cum, din vraja melodioasă, se formează ascuţit conceptul de frumos (acest cuvînt risipit mereu), asista la un fenomen primordial şi zguduitor — cuprins de evlavie. Ar fi vrut să strige : Fiindcă aşa ceva există, lumea merită să dăinuie ! Bîlbîi, bîigui nătâng; Te... te... teribil — şi du-cînd mîna la ochii fripţi, fugi. Femeia surise amuzat şi trist, îşi retrase lin piciorul arcuit, îşi trase tare fusta lungă peste glezna mică şi se aşeză pe pluşul vişiniu. Hî-ţânat, în compartimentul gol mirosind a praf de cărbune
15
încins, tînărul fixa obstinat câmpia pustie gonind — descentrare. Îndîrjit alunga imaginea sfîşietoare şi insuportabilă a frumosului viu, vedenia fierbinte ce explodase neavenit în existenţa lui pauperă şi austeră. Severa sa adolescenţă intermasculină. Internatul rece, sur, gălăgios şi obscen. Sălile de curs, anonime. Lume bărbătească doar, neîncălzită de nici un surîs femeiesc. Şi el însuşi încordat, îndîrjit, închis în el însuşi ca într’o citadelă. O explozie în claustrarea lui severă, ascetică aproape. Mormăia, bodogănea : Nu trebuiau să-mi facă asta... Nu mie... Imaginea neverosimilă şi inadecvată trebuia alungată ! Tînărul ţinea minte — o memorie fără amintire — că pînă la zece ani locuise în acest tîrg excentric şi jegos, Platoneşti. Uitase totul. Plimbîndu-se prin tîrg în tîrşă recunoscuse vag cîteva impozante clădiri cu rapăn, o stradă — două... Cutia de rezonanţă tăcuse însă... Nu se formau imagini emotive — şi pace. Nici un personaj, nici o întîmplare de altădată nu-i ieşiseră în întîmpinare. Urîtele străzi prăfoase, coticite, prăvăliile agresive şi bălţate rămaseră unde în afară, fără ecou. Lumea altora. Copilăria ferecată în adîn-cimile unui trecut definitiv. Şi mută-i gura altor vremi... Se mutaseră în Capitală. Ce lăsase în urmă ? Nimic din sine. Cenuşa. Unde se dizolvase umbra tatălui? Un bărbat voinic, lat în spate, tăcut... Şi ? Nici un efort nu-1 aduna din ceaţa vremii. Rîvna focului se înteţise, acum, flăcările dansau ritual şi frenetic. — Şi Castelul ? — A, Castelul... păi, aşa, un fel de fortăreaţă... să nu-1 calce potera dormind sau benchetuind. Dar mai fusese ceva... Păi să vezi : cînd se trăsese Andronache în părţile noastre, ei, nu mai era nici el chiar aşa tînăr-tînăr : prinsese a cărunţi şi făcuse pîntec, ca omu. Ei, dar ce să vezi, tomai atunci îi mirosise ghiujului a prospătură : se procopsise cu nevastă nouă şi — ce mai tura-vura — frumoasă de pica. Tinerică, prea. Şi aşa-i bărbatul făcut, domnule, că pînă şi în pustietăţile astea, el tot o temea. Ii cumpăra
mătăsării şi argintării, şi blănuri, o umpluse de diamanti-cale, adusese bucătar ţigan de la Curte şi, ca să şe simtă ea taman ca o prinţesă, pusese de-i ridicase Palatul ăsta. (Il ridicaseră în trei zile şi trei nopţi. Spune, poveste, că ’nainte mult mai este.) Aici da el mese de pomină şi ben-chetuiau cu boierii megieşi şi cocoanele lor. înfulecau ciulama şi musaca, pilaf galben de curcan, gustau rarităţi în talere de argint şi beau licori aspre şi dulci numa’n cristaluri din pătratul Boemiei. Ce vorbeşti dumneata, domnule ! (Cuib de zavergii, sumeţiţi cu anasîna, în răspăr cu Tronul.) Iar ea era tînără, mlădie şi frumoasă foc şi o chema Ana. Kera Ana. Ei, şi o duceau ei aşa, ca în rai. (Rai, rai, rai / Grădină dulce, / Io din tiine / Nu m’oi duce.) — Şi trăiesc şi azi, dacă n’or fi murit. — Ce vorbeşti dumneata, domnule ! că omu ie ca frunza. Uite, Dumnezeu îl chemă la sine pe Andronache, iar Kera Ana, Duduca, rămase singurică şi tinerică şi cu prunc în pîntece. Şi ce era să facă biata fomeie în pustietăţile astea ? — Cînd se întîmplară aceste ? — Păi să fi tot fost cam... Stai aşa... Mda, era pe la începutul veacului : Napoleon fusese frînt, iar împăraţii, regii şi prinţii se buluciseră la Viana — care volnic, care cu anasîna — să facă pacea cea mare, a de ţine şi azi. Dacă ne gindim bine, parcă mai trecuse ceva vreme de la Viana... sau să fi fost ceva mai ’nainte? Tînărul luneca prin timp. Se duceau la Viana sau, poate, veneau de acolo tocmai... Mama bolise mult. Plămînii slabi, naşterea nu-i priise, aerul Capitalei şi mai puţin. A trebuit s’o ducă în-tr’un sanatoriu, undeva în Alpi. Se întorceau — se mai întremase ? — opriseră acolo pentru un consult. Se întorceau. catastrofă de cale ferată (pe acolo, pe undeva), cu o dublă absenţă, prea mic să o realizeze. Cum arătaseră părinţii săi ? O abureală, un fum uşor, risipindu-se în vreme. Cenuşa şi vîntul... Condiţia de orfan însă o realizase de îndată drept un minus, o paupertate decent rebegită. Exilat la internat. Frig şi umilire şi. Haine subţiate, neîncă-
17
20
păto&re. Vacanţe, la un coleg sau altul : neglijabil pripas* Uitat repede într’un ghioz, mototol. Apăsat, pocnit, în-brîncit — se încordase. învăţase de a fi singur în gloată, chiar. Forţa de a fi singur. încordat contra oricui. Sunt în turnul de oţel. închis în sine. Dur. Tăios. — Şi ce era să facă biata fomeie ? Glasul subţirel în întunerec suia — din ce vremi ? îşi trăsese lingă ea un vechil, bărbat zdravăn, priceput, isteţ ce ştia să ţie moşia să nu se farme. Că pe aici agricultura e cu rizîc mare. Ce vorbeşti dumneata, domnule ! Dar vezi că şi ăla nu era nici el chiar de neam prost, venea de se trăgea din cinuri, numai că tată-său fusese cam golaş. Le zicea lor A lu Păturică. Andronache îl ţinuse pe lingă el de pe la zece ani, îl deprinsese la socoteli ba şi la carte elinească şi românească, dar mai ales era cuviincios şi săritor. Le’nvîrtea pe degete. îl chema ca pe mine, Costandin, Dinu adicătelea. Spune, poveste, că 'nainte mult mai este. — Şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţe. — Nucă a venit peste ei orgia. Timpuri grele, ce vorbeşti dumneata, domnule ! Curgea uşor sînge nevinovat. Flăcări de bucurie, dans al intensităţii, ardere de sine. Focul creator — devorator. Coridoare lungi şi pus-" tii, mese rele, acre, profesori ţepeni cu venin în coadă, derbedei mustăcioşi, cu furuncule, ce debitau măscări (fanfaroneală) şi-şi ardeau ghionţi pe muteşte. Mult sordid. înghiţise. A nu auzi. A nu vedea. învăţase a nega. Ca să dispreţuiască trebuia superioritate : se aruncase hă-^ mesit asupra cărţilor. Tocea cu desperare. învăţase sin-r gurătatea. Mîndria rece, tăcută, tăioasă. Trecea prin liceul internat ca prin bolgia puturoasă, ţinîndu-şi respiraţia, închis în sine, fortăreaţă asediată de barbari. Şcoala marilor ambiţii. Mocnit, dur, tăios. Adolescenţa îi producea oroare : lovitura îl prinsese fără protecţie, adică fără personalitate : tocmai îşi schimba pielea. Părinţii dispăruseră — cum, necum — cînd nu trebuia. Nu le era recunoscător, nu-i invoca : la ce bun. Tatăl — pământesc şi ceresc — ab-
18
senta. — Era pe vremea eînd domnul Tudor ridicase Ţara. Pe urmă au bulucit turcii. Mai intîi au luat, pe urnii au furat, la sfîrşit s’au pus pe jefuit. Lui Dinu al nostru îi şîngera inima să-şi vadă moşia dată în pradă. Viteazu s’a pus proptă, a hăcuit în păgîni, a băgat groaza’n liftele străine. Turcii s’au gîndit ei ce s’au gîndit şi numai ce s’a strîns o liotă mare de fesuri şi, în puterea nopţii, au buş-nit asupra Castelului de l-au prins din toate laturile şi i-au pus foc. Ardea cu vîlvătaie năprasnică. Dinu a luptat cu voinicii lui ca un leu, dar numărul l-a răpus, că buluciseră osmanlîii cu sutele. Ce vorbeşti dumneata, domnule? — Dar Kera Ana ? Duduca? — Pe bunica a salvat-o o roabă ţigancă. Ştia ea nişte tainiţe subpămîntene... Au stat pitite acolo toată noaptea tremurînd şi bocind. în zori au ieşit la lumină. Castelul ars fumega şi bietul Dinu zăcea spintecat de păgîni. Cu lacrimi pe faţă şi pruncul în braţe şi — ce să facă biata fomeie ? — haide-haide, s’a tot dus. — Aşa, în lumea largă ? — Vezi bine că nu. La Viana, că acolo se aflau galbenii lui Andronache, îi pusese bine răpostul, la bancă. întunerecul umplea sala. în marea sobă verde, bare de rubin viu, sclipind orbitor. Comoară de altădată şi de nici unde. Ieniceri şi başbuzuci, case în flăcări, iatagane curbe, cai repezi, oameni hăcuiţi, tinere cdcoanev bejenite în puterea spaimei, comori grozave, la loc de taină, legate cu blestem tare. Cînd se întîmpiară aceste ? Şalvarii zmeurii, turbane de fistic, giubele, iminei căptuşiţi cu mătase, butci luminate de masalâle în nopţile de fugă şi groază. Fără nimeni şi nimic, tînărul hotărî să devină el însuşi : înscriindu-se la medicină. Avea să fie util, inspirînd bogaţilor o bănoasă sfială. Spaima morţii îi pune la respect pînă şi pe ciocoii cei mai rîioşi, le dezleagă baerele pungii. Cit ţinuse devorarea cărţilor, agonisirea lacomă a cunoştinţelor, — capital prielnic ridicării — îşi uitase cu totul copilăria câmpe^
19
nească, a cărei amintire l-ar fi rănit doar, slăbindu-i furia achizitivă (nu de obiecte, ci de ştiute). Cită vreme îşi pregătea revanşa nu trebuia să-şi amintească nimic, îşi interzisese băloasa. înduioşare de sine. Trecutul netrebnic plesnise, putrezise, prezentul îi era caznă, viitorul doar pulsa luminos şi minunat, cum îi e felul. Tînărul înghesuise acolo ce-i lipsea : totul. — La Viana, bunica s’a aşezat la bancherul ei, care era văduvoi şi avea o fată cam ofilită, o blondănacă ştearsă cu sînge subţiat, aşa că Ana a condus gospodăria neamţului şi l-a crescut pe tata, şi cînd el s’a făcut mare, a fost iniţiat în ale bancheritului, s’a însurat cu păpădia, bătrînul a mierlit-o, s’a stins şi muierea tînără, că n’avea pic de znagă în ea, fomeie nu şi-a mai luat, că bunica a trăit mult, şi tata a rămas să banchereaseă pe acolo, cu ce-i prisosise de la bătrînul Andronache şi cu ce-i lăsase Fritz-Franz ăsta, porcoi de aur, ce vorbeşti dumneata, domnule ! O ducea ca un prinţişor în răsfăţul capitalei imperiale. Dar ce să vezi ! Vine o zi cînd tata nu se simte bine : rău şi rău şi — ce să facă ? — iaca se arată la doctor. Castelul de jaratee. Drugii de foc rupîndu-se, căzînd, amărala cenuşii acoperindu-i. Intensitate, scrumire de sine. In bezna sălii, peretele din potrivă relua în mare şi în albastru visul colorat al consumării materiei de către spirit. O energie aspră, trepidantă, mişca fără »ăbavă* o inteligenţă dură şi ascuţifă ca un pumnal. Surd şi orb la marele bîlci din jur. Ce rost avea tot basmul ăsta colorat suind leneş din vremi fumegoase. Dar ce rost au basmele ? — Doctorul îi ^spusese : Dumneata eşti cam uzat, ai tras prea tare la dîrloagă. O zguduire te poate da gata. Aman î Retrage-te din afaceri. Voiajează, distrează-te, doar ai din ce trăi. Ai agonisit averi căcălău, acum papă-le : nici nu ai baremi cui le lăsa. Zis şi făcut : îşi aranjează el socotelile, pune bănuţii la chimir şi — valea. Da’ un’ să se ducă. Numai că’şi aduce el aminte că-i român : Ia~n să vedem noi ce-o mai fi şi pe acolo ? Şi haide-haide, ajunge
20
omul nostru în Valahia. In Capitală, ce crezi dumneata ? Rubedenii şi cimotii, foşti clienţi, o nurlie mai cu lipici, o văduvioară- pîrguită, dă-i cu mesele, dă-i cu chiolhanu., unul îi cere un sfat, altul un sfanţ, altul îl momeşte cu un aliş-veriş mai dihai, şi uite aşa se trezeşte omu nostru iar bancher. Vezi că avea banchereala în sînge, cu asta se naşte omu, ce vorbeşti dumneata, domnule ! Bun. Şi merge trebuşoara tot aşct; cu spor, pînă într’o zi, adică o noapte
—   taman se’ntorcea delaziafet — poc!, cade jos. Chiu şi vai, lasă-i sînge, pune-i lipitori, dă-i să bea fierturi de buruieni şi să’nghită hapuri, cum-necum uite că-1 puseră iar pe picioare. Şi cînd se văzu tata din nou om întreg, odată zise : Nu ! Nu, dom’le, nu mai merge aşa. Şi numa, ce îşi aduce el aminte de Castelul de la Dunăre, de care-i tot tînguise biata mă-sa. Buun. Şi haida-haida, ajunge aici, cum ar veni. Alunecare în timp, amestecul vremilor. în banalul de un verzui putred al tîrgului încropit, umblînd, la namiezi, degeaba, tînărul muiat de blîndeţea părelnică a zilei, simţi o arsură a pupilelor şi un clocot fierbinte sui repede prin artere. Cu obrajii în foc dulce întrevăzu
—   atunci abea — ţîşnind flacăra elegantă şi în prea adine tulburătoare. Lujerul incandescent. Femeia blondă cu o mantie roşă se oprise şi îl privea, siluetă pe câmp de cer. Băiatul încremeni în aer cu privirea înceţoşată de văpăi curate. închise ochii — ars admirabil. Cînd îi deschise, ea nu mai era acolo. Nu o căută : semn sau năzărire — îşi decantă lent vibraţia minunat insuportabilă. Cum arăta, în fapt, supla arătare. Nu ştia. Tanto gentil’ e tant’ onesta pare, la donna mia... Dealtfel, asemenea vedenii aburoase existau cu adevărat ? Nu fuseseră loviţi cu damblaua zeiască acei ce, într’o noapte translucidă, cu o prea roşie lună, priviseră aproape atari făpturi de mirare dănţuind în luminiş... Frumosul e insuportabil ! Cu încetul, flacăra portocalie şi blondă se potoli într’însul, rămînînd vibraţia doar unei mirări superioare. Bătrînul tuşi mult : Vine el
21
aici, la Borcea, la Castel, cum ar veni, dar ce să vezi, pră~ pădenie ! De frumos, frumos, aer curat, treabă-socoteală, dar murii înnegriţi — că arseseră — lemnăria jefuită, ba şi zidurile începuseră să le dărîme, nemernicii, să prade cărămida şi chetroaiele. Oţi, dom’le oţi !, ascultă-mă pe mine că mă frec de ei de o viaţă. De inventar ce să mai vorbim : nu tu plug, nu tu boroană, nu tu oaie, nu tu vacă, nu tu bou... nimica. Coşarul risipit... Ce vorbeşti dumneata, domnule ! Pacoste. Dar tata era omul faptei : după ce sudui zdravăn de grijanie, patrafir şi iconostas (vorba lungă sărăcia omului), tocmi nişte meşteri italieni tocma de la Brăila, plăti gras rudari de la Ţăndărei, negri, sfrijiţi şi iuţi, arvuni dulgheri şi zugravi şi mai c’o ţuiculiţă, mai c’un ghiontişor, îi puse la treabă pe brînci. Haida-haida, în curînd făcu nou întreg Castelul, puse moşia pe roate şi urni treaba de-a mai mare dragul, că lui îi plăcea să fie afacerea, afacere. Spune, poveste, că ’nainte mult mai este... Din marea vîlvătaie, tăciuni de aur. Comori blestemate şi vărsare de sînge ; dar acoperea totul scîrba zadarnică a cenuşii. Ardere de sine. Creştea întunerecul. Povestitorul abea se mai zărea, depărtîndu-se în timp şi legendă. — Şi nu se plictisea aşa, cuc, iernile mai ales, cu vîjul la ferestre... — Ce vorbeşti dumneata, domnule !, c-avea treburi pînă peste urechi, ce, e o nimica să ţii în hăţ ditamai moşie ! Şi pe urmă, cum singur cuc, ce, nu era cu mama ? A, că uitai să spui, sigur, tinerică şi frumuşică foc, Frusinica, făcuseră cununie la Domniţa Bălaşa, biserica lui Vodă, o adusese aici şi o ţinea numai pe puf : ce mătăsărie, ce dantelărie, ce giuvaiericale, ce scumpete de blănuri, ce vorbeşti dumneata, domnule ! Că doar avea de unde tata, dispunea, îi da mâna, cu bancherlîcul lui, şi moşia care înflorea, de mai mare dragul. Şi cum se aşter-nea pe iarnă, megieşii puneau de’nhăma la sanie şi veneau la masă întinsă, cu toate bunătăţile şi veselie, alea vremi, dom’le... Ce, ca acuma ! Şi mama — un boboc de femeie.
22
— Şi-au trăit fericiţi pînă la adinei bătrîneţe...—Da’ de unde ? Că el era, ştii, cu inima, şi muncea ca un rob, ca un apucat, de-a picat jos trăsnit şi asta i-a fost că nu s’a mai sculat. Aleluia. I-a cîntat popa, l-au jelit amicii şi poporul, mama şi-a frînt mâinile, şi-a sfîşiat straiele, a bocit cit a bocit şi s’a trezit fomeie tînără, cu ditamai moşia pe cap sărăcuţa... Şi ce era să facă şi ea, în sălbăticiile astea... Că de măritat, n’a mai vrut. — Şi a plecat ? — Păi unde să fi plecată, dom’ne, că n’avea pe nimerica... Rămăsese de izbelişte. — Sunteţi copil unic ? — Cum ? Da. Da. Păi cum. Ei, şi aşa singurică, doar ce era să facă şi ea? Del Spune, poveste, că ’nainte mult măreşte.
      CARTEA
      ÎNTÎI
      Flăcări
              „Liber e doar ceea ce e neutru dar tot ce are caracter nu este niciodată neutru, ci e marcat, determinat, legat“
              TH, MANNj DOCTOR FAUSTUS
Focul murise lin, şi în întunerecul sporit încă, recele ud, de piatră, îl străpunse cu frisoane iuţi. Curenţi, şerpeşte, prin marea hală. O femeie mare, voinică şi posacă, pur-tînd o lampă chioară, mirii după obicei : bună seara. Era o lampă cu gaz ; butelia gazorniţei, din sticlă verde, groasă, iar lingă sticla bulbucată jos, fixată pe agăţătoare, oglinda rotundă, crăpată. Focul privindu-se în Oglindă dan-sînd. Lumea rotundă, fisurată. Mutra voinicei smulsă de flacăra roşiatică, beznei, apărea masca de bronz a unei zeităţi htoniee, o fiică morocănoasă, căpăţînoasă a Geei concepută cu sulfurosul Saturn, cel cu şapte inele. lazmă a bălţilor stătute, ştima apelor grele cu nămol şi stuh. Ţeasta primitivă, figura hieratic holbată, mişcarea duduitor greoaie, duh pîntecos de noapte. întunericimea se rări vag, spre sobă, abea cînd sosi a doua lampă. Gazorniţele făceau un cerc roşcat pîlpîitor. Se străvedea acum, în centrul atri-umului o masă neagră, lungă, la care s’ar fi lăfăit douăsprezece fantome muiate în zale de ceaţă şi frig. Lemne nu mai erau dar soba mare, de teracotă, cu un ochi de cenuşă, pe tot cuprinsul ei de un verde adine, încinsă, frigea încă. în ccînul 'dogorelii, bătrînul zăcea gheboşat şi chineit în jilţ, coperit. de macatul verde şi cu scufa roşie în cap. Clipea des, ca buha, în faţa pauperei lumine ce-1 scosese
26
din indeterminare. Gemea încet, bătrîneşte* căinîndu-se scăzut şi căutîndu-şi cu şezătorul un loc blînd pe care nu-1 afla. Povestea, cu sosirea gazorniţei, părea a se fi destrămat, cum se stinsese în umbră fudulia pierită a bunilor fumurii. Părea — acum — agitat, aşteptînd o vedenie neplăcută. Tînărul tăcea. Ii era rece. Se trezise pe un alt tă-rîm, bănuit dar lui necunoscut; improbabil, aproape. Se afla dincoace de toate, ca la un spectacol înjghebat. Pauză. Bătrînul aştepta anxios. Ce ?
NEPOTUL LUI BERGSON. Uşa se deschise pe nesimţite şi, din spate, auzi suind o voce firavă de fată : — Tată, iar a venit... Zice că să-l primeşti, are să-ţi vorbească... Moşul bombăni : — Taman acuş şi-a găsit, nepricopsitu, nu mă lasă nici măcar să-mi trag sufletul. Zi-i să vie miine... sau, lasă, după Crăciun ! Fata înaintase puţintel şi acum tînărul o vedea, din coaste: năltuţă, slăbuţă, purta o rochie de casă albastră, moale, strînsă in talie, mai largă pe şoldurile înguste, şi care-i cădea în valuri pînă la glezne. Capul mic părea susţinut de gulerul înalt al rochiei iar spatele, cu omoplaţii ascuţiţi, era puţin adus. Se simţea în tot trupul fragil al fetei, un soi de încordare, de vibraţie, de tremur chiar. — Zice că pleacă la noapte. Tatăl tuşi, se zvîrli în altă vorbă : — Tincuţo, tată, îl mai ţii tu minte pe Daniel ? Băiatul doctorului Nistor. Aşa-i că seamănă cu taică-său ? Leit poleit. Mă uit la băiatu-ăsta şi parcă-1 văd pe doctorul Domnul să-l hodinească, bietul, că falnic bărbat mai era. Baaaa... ăsta parc’ar fi mai plăpînd... mai puţintel, nu, mai... altfel, mai... nu ştiu cum... ei, da’ tot băiatul doctorului se cheamă că este. Fata întoarse capul niţel privin-du-1 fără a-1 vedea, parcă. Arăta o figură foarte albă, cu pomeţi laţi, bărbie mică şi ochi căprui. Fîstîcit, tînărul dădu să zvîenească în sus, spre pupatul mâinii, dar Tincuţa
27
întorsese capul : — Tată, fă cum crezi, cum vrei, dar fă într-un fel... nu mă lăsa tot pe mine să... Eu nu pot, nu pot, nu pot. Tînărul se stînieni : domnişoara locului nici nu-i moţăise, conu Dinu privea distrat spre undeva.. Să mai rămînă ? Uşa se umflă grozav şi răsună o voce tare : — Ei, coane Dinule, ce faci... Le dai, sau nu le dai, că io noaptea asta plec la tîrg. Bătrînul se foi, tuşi, hîrîi : — De, mă Tă-nase... ’Geam că să mă mai gîndesc. — Ea, că matale cîftd te pui pe gîndit... trec anii. Fata dispăruse uşor — un-dire — şi bărbatul se’nfipsese mai în faţă. Tînărul îl fură cu ochiul : era croit în mare, voinic, se purta eu o scurtă îmblănită. Gulerul şubei era din astrahan negru.· Picioarele, răşchirate, le ţinea în cizme ; căciula neagră, tot de astrahan, în mână. Scotea vorba cu icnet, dar apoi zvîrlea vorbele repede şi tare. Bătrînul grăi cu înţelepciunea vîrs-tei : — Ee, tu tot cu graba. Trebuie să-mi fac şi eu socotelile... că de ! Tănase hohoti cu voie bună : — Socoteli ! Ţi le fac eu, socotelile matale... N’ai notreţ, iama asta, nici pentru jumate din ghite. Este ? Dacă nu vinzi din ele, o să-ţi moară de foame în bătătură, toate. Şi eu ţi le-am ales pe sprinceană, numai slăbătură, căzătură şi bătrînitură, mortăciune curată. Astea, nici hrănite ca lumea nu mai apucă, săracele, vremea ierbii. — Să mai lăsăm spre Crăciun, încolo, propuse conu Dinu împăciuitor. Bărbatul rîse scurt, din gît. îl simţeai duduind de energie. — Io unu plec noaptea asta, boierule, cu ale mele... Că unde ai mai apucat matale aşa primăvara în miez de iarnă. Cît o să mai ţie năzbîtia asta de vreme ? O zi, două. Este ? Pe urmă se schimbă calimera... Vine vîju’ cu nămeţii de înfundă totul şi nici Caraoţchi ăl cu coadă nu-ţi mai urneşte ghitele din curte, pîn\la Paşti. Ce ! Parcă alde matale nu le ştii... Doar eşti om al locului. Tînărul ascultă fără interes preocupările unei lumi depărtate. Ce avea el cu toate astea ? Conu Dinu cugetă adînc, apoi oftă : — Bine, Tănase, să fie cum zici-tu... Mergi cu bine. Omul însă nu se urni ci, după o
28
scurtă şovăială spuse decis, deşi tărăgănînd cuvintele :
—   Da’ cu treaba aia a noastră cum rămîne, frate, că ziseşi că-mi dai răspuns pînă în Crăciun. Castelanul, misterios, hîtru şi expeditiv : — Ei, pînă atunci mai e... Da’ aşa eşti tu, cu sufletul la gură. Ce atîta zor, Tănase, că doar nu dau turcii. — Ba eu mă zoresc, coane Dinule, că mă porţi cu muia, ca pe copiii ăia micii. Ca un apel la discreţie, moşierul tuşi diplomaticeşte : — îl ţii minte pe domnul Daniel? Băiatul doctorului Nistor. Tănase îşi întoarse faţa spre Daniel: era o frumuseţe de bărbat, după cel mai pur canon elinesc, poate doar mai aprig cioplit şi cu mustaţa tuşinată, puţin încărunţită, iar ochii negri, codaţi aveau căutătura vicleană şi tare. Monsieur Tănase trebuie să fie vătaful, socoti tînă-rul, drept care îl salută de jos, din cap, doar. Spre uluirea lui Daniel bărbatul se înclină cu desăvîrşită politeţe. — Păi de un’ să-l cunosc, păcatele mele, se întoarse Tănase către bătrîn, că era atîtica, doar... Dacă eu am trei ’seinei, vine că ’mnealui are cam două’ştrei. — Şi unu, preciză tînărul.
—   Ei, cam tot pe-acolo, observă vătaful, paşnic. Reluă :
—   Şi stă mult pe la noi. — Două, trei zile, propuse musafirul. Gazda se veseli: —Auzi vorbă de vorbit. Pîn’lasfîntu Ion nici nu-ţi dăm drumul, că doar ai vacanţă. Monsieur Tănase e plin de vitalitate, diagnostică doctorul, fierbe energia în el, dă pe de lături, cu spume, nu poate sta locului, îi trebuie loc larg, să calce cu pas mare, să suduie, să răcnească. Aşa să arate omul .secolului nou ? Veacul mişcării, al întreprinzătorilor cu umeri laţi şi cefe groase. Eroii brutali ai afacerilor cu risc. Tănase se întoarse iar spre boier : — Io, coane Dinule, nu am sicrete şi ce întreb nu-i de ruşine. Te-am ajutat, că fără mine ajungeai la pepeni. Aud ? Scotea vorba din gîtlej cu efort, dar după ea buşneau multe altele, bulucindu-se. — Că doar nu-ţi sunt hargat. Ţi-am stat ajutor, ca vecin şi din respect pentru vîrstă, şi că eşti bolnav. Asta nu se pune la socoteală, şi nu-mi pare rău : să fie de sufletul tatii, săracul. Dar ţi-am
29
dat bani buni. Este ? De ce crezi matale că mie nu-mi trebuie ? M-am strîmtorat cum am ştiut şi eu şi ţi-am dat matale că am zis că. Aud ? Tănase suflă harmăzăreşte pe nări, subliniind ideea. Asist, constată tînărul, la o explicaţie fundamentală. Numai că în plină idilă rurală, dau de bani, bani şi iar bani. — Dar ce-ţi căşună, băiatule, se amuză boierul. Ce muscă te pişcă ? — Este, replică vecinul, că îmi frige buza după parale. Alde matale, dacă ai avut nevoie, eu te-am înţeles. Acuş, înţelege-mă şi pe mine că am nevoie ! Monsieur Tănase, îşi explică junele, este un homo novus : activ, întreprinzător, decis. — Ei, o dădu pe glumă hatmanul, de avut, ai tu, îţi plesneşte chimirul de parale. Ce vorbeşti dumneata, domnule*! Dar, în faţa tăcerii posace a celuilalt, decise aferat : — Păi, atunci, du-te cu Dumnezeu şi vinde vitele, şi pe urmă om mai vorbi noi, că n’au intrat zilele în sac. — Ba au intrat, strigă bărbatul duduind de elan vital. Bătrînui boier îl privi cu asprime : — Ce ai, Tănase ! Ce strigi aşa, băiete. Uiţi unde te afli ! ? Vino-ţi în simţire. Dar, în loc să fie cutremurat de admonestarea boierului, necioplitul se burzului : — Uite, coane Dinule, vorba lungă sărăcia omului. Io mă duc la Tîrg şi-ţi vînd ghitele cu profit bun. Cînd mă întorc, ne socotim frumos, în totului tot. Aud ? De nu, io mă duc la judecătorie, la Platoneşti, şi bag acţiune. Să se aleagă odată într-un fel. Hait, se amuză musafirul, alea jacta est. Monsieur Tănase trece Rubiconul. Domnul Bergson, filo«* soful la modă, elogiază instinctul, elanul vital şi toate celelalte. Nu l-a imaginat însă pe le paysan du Danube, nepotul său care-i exemplifică teoriile. Marele vistiernic îl mustră pe mojic : — Bine, băiete, dar tu ştii că n’am. Acuş nu dispun de lichid. Omul preeriilor privea podeaua neguros : — Păi, coane, asta-i povestea cu cocoşul roşu : la primăvară, la iarnă şi iar la primăvară... Boierul continuă cu demnitatea clasei sale : — Atunci, ce ? Ce vrei tu, mă
30
omule, să mă omori ? Asta vrei ? — Nu, coane Dinule, de ce să te omor, păcatele mele, zîmbi larg Tănase, şi-i sticleau dinţii albi, fără cusur, sub mustaţa tuşinată, puţintel căruntă, dar dacă nu e bani, o hi bun şi pămîntul. Ai ? Calm încă, latifundiarul strigă grozav : — Cum, mişolule, cutezi a mă deposeda de pămîntul strămoşesc, de moşia străbună a Şeitanilor ? ! Vrei să mă je-fu-ieşti ! Ha ! Spectatorul aplaudă : Rage frumos, başbuzucul, ca la Delavran-cea. I-au venit forţele, tombaterei. Dar mişelul nu căzu cu faţa în pulbere ; zîmbi la fel de lai’g şi de binevoitor : — Vai de mine, coane, cum să te jefuiesc... ce, să’nfund ocna ? Iau doar cît mi se cuvine, cu hotărîre judecătorească, treabă-socoteală, după lege. Aud ? ! Bravul bătrîn obosise. Nobila indignare îl podidise, se pare. Cum puţina lumină roşietică zvîrlită asupra jilţului îl scotea în prim plan, înfruntarea părea o scenă de Rembrandt, cu obscur şi clar obscur : bătrîneţea ofensată ! O nobilă şi neputincioasă durere. Să fie oare, se întreba oaspele, iremediabil ca forţa vitală să se manifeste dezagreabil agresivă ? Acest elan pozitiv al naturii să fie mereu opac şi ofensiv ? Agresivul tuşi spre dregerea vocii : — Nu e cu supărare. Dacă v’aţi razgîndit şi mi-o daţi pe domnişoara Tincuţa, cum ne fuse vorba... atunci, de, se schimbă calimera... Ca între neamuri... Boierul se liniştise şi contempla infinitul. — Că, reluă peţitorul bolborosind, n’oi fi io os domnesc, nici nu pretând, dar nu mă dau pe altul. Isteţ sunt, la tăvăleală duc, avere am şi mai fac, moşier sunt, prin şanţ nu m’a văzut nimerica şi nici de fustangiu nu mă ştiu. Atunci, ce-mi lipseşte ? Ai ? Chestiunea devine delicată, observă medicinistul... Deci aici bate stimabilul. Conu Dinu zise moale, a lehamite : — Da ce, Tănase, zisei eu că nu ţi-o dau ? Numa’ că trebuie să vrea şi fata... nu ? — Eea, mormăi Romeo, vrea ea dacă-i spui alde matale două vorbe ş’un cuvint, dar mai apăsat, aşa, ştiii... — Ea nu zice nu, preciză socrul, numai nu se prea îndeamnă la măritiş... De, ca fe-
31
tele ! Monsieur Tănase rîse tare : — Asta-i bună ! Dar care se’ndeamnă... Aşa’s toate, la început, năzuroase, sfioase, pînă dau de.,. — şi se amuză scandalizat cu mîna la gură... — Da, da, tresări venerabilul bătrîn, se dă ea pe brazdă, se dă... dar mai cu binişorul, Tănase... că e delicată...-S’o mai aşteptăm, măi băiete, un picuţ că-i sperioasă. — Păi vorba asta, coane, eu o aud de-atîta amar de vreme că mi s’a pungit gura. Io... nu mai aştept de fel... Nepotul lui Bergson pufni : — Acum mi-e mie vremea de însurătoare, cît îs tînăr şi în putere. Vreau muiere să-mi facă mulţi copii, nu cînd oi fi beşondrit şi beteag să pui să mi-i facă alţii. Tînărul pricepu că ăsta era şfichiu da masculii Şeitan ce eşuau răscopţi în paraginele bălţii, tîrînd după ei copile necoapte, de puneau apoi argaţii mâna la plămădeală. Impertinentul Tănase reluă suflînd greu : — Aşa că eu, coane Dinule, vreau să ştiu : lae ori bălae. Homo novus şovăi : Ei, eu m’am cam dus....Omul se clătină greoi, se poticni. In obrăznicia calculată a fostei slugi, Daniel se amuză să descopere spaima veche de gîrbaci — nu trece cu una, cu două — dar şi nasul diplomatic : după nota ultimativă trebuia să iasă din scenă lăsînd uşa deschisă — totuşi — pentru eventuale tratative. Monsieur Tănase puse în vo-cea-i tare miere : — Alde matale chibzuieşte-le, prubulu-ieşte cu dichis... Io, în trei zile mă’nfăţoşez la dreapta-ţi judecată. Să fie cum oi hotărî alde matale : banii, pămîntul sau fata. Rîse fîstîcit : Io, unu... aş pofti pe domnişoara. Mocofanul se ploconi în faţa tronului, după care ieşi. Orfanul se amuzase. Trăit Ia strîmtoare şi din puţin, înghesuit într’un ghioz al societăţii, din care pretindea a face parte, dospise, fără ştire deloc, o amară ranchiună contra lăfăiţilor vieţii, încît nu-1 supărase că bărbatul ridicat din puţin îl cam zgîlţîise pe başbuzuc. Pricepea că monsieur Tănase, tocmindu-se straşnic la domnişoară — mai abitir ca geambaşii la cai — îşi jucase (poate) marea
32
:arte a vieţii sale, or, pentru asta, trebuise să frîngă timiditatea ancilară ce-1 paralizase atîta amar de vreme în faţa bătrmului boier. O iubire cu năbădăi la ţară, zefle-misi el, pasiune şi pogoane. Păcat, doar, că în două, trei zile (cît avea să zăbovească pe aifci) nimic notabil nu va să se mai întîmple. Dealtfel, drama ruralilor — cu hectare, datorii şi zestre — nu-1 interesa. Un fel de bizoni, mîrîi orfanul. Se luptau, îşi mai zise, brutalitatea lui Tănase
—   tare dar scurtă — cu îndelunga viclenie, cotită şi lunecoasă, a bătrînului ce specula, precum biblicul Laban, ■ în-.. văpăierea tînărului pentru fiica sa, înjugîndu-1 pe flăcău la treabă pe daiboji, ba mai storcîndu-1 şi de părăluţe. Acum, bătrînu], cu ochii închişi, tăcea cu gura amară. Mimează atît de frumos ,.demnitatea bagiucurită“, observă acidulat oaspeîe, fiindcă ţîfna îi sîngerează. Veşnica rîie boierească. Dar nu era mai puţin vorba de bani grei iar ţopîr-lanul se afla ?h drepturile sale legiuite. Dumnealui se epuizase sau socotea ? Deodată, boierul deschise ochii mari puţin bulbucaţi şi faţa i se schimonosi de furie : — Mi-io-ea-nul !, zbieră dînsul — şi zvîrlind macatul verde ce-1 acoperea, se ridică pe picioare, semeţ. — Bădăranul !, silabisi latifundiarul mînios. Sta — în halatul de casă tutuniu şi cu fesul roş croşetat, pe creştet — drept şi teribil. Tînă-ruî constată, mirat, că moşul chincit, cocîrjat, ce scheunase în jilţu-i de zăcere, era, de fapt, un bărbat în putere, încă, nalt, smead, ciolănos. Păruse bătrîn din jelalnica poziţie eh incită, de bolnav motoţolit. Acum, drept, încordat, conu Dinu avea grandoare. Cel ce răbdase defulă răcnind :
—   Slu-ga ! Să cuteze a cere mîna unei boieroaice, să îndrăznească animalul păros să ridice ochii asupra unei Şeitan ! Junele privea curios : Măreţ, mîrîi, însă. Leul nă-pîrlit îşi dădea curaj singur ? Deci nu era sigur pe poziţie ? Oricum, observă el fără milă, hatmanul ce fu înghesuit de nepotul lui Bergson şi răbdă la ananghie pragmatică, buş-
33
X voîsttt?n luTVmrn'r
nea acum spectaculos, — Aaah, veniţi dă dăschideţi ferestrele. să iasă mirosul dă mitocan ! Medicinistului, dinamismul eu brînci al lui Tănase nu-i prea: era pe plac, dar ifosele boiereşti îi repugnau, simţindu-se el însuşi zvîrlit într’o categorie inferioară în care nu lucra meritul personal ci naşterea doar şi averea. Boier Dinu patrula cu paşi mari şi stenici în* faţa sobei încinse : — Cînd au apărut, domnule, mişeii ăştia, cînd ? In loc să stea să scurme-n ţărînă, un-^de le e lo-cul (şi conu Şeitan întinse mâna, indicînd toposul respectiv) Ei nu, se caţără-, se bîrîcă ! S’au ajuns, domnule, toţi netoţii ! Ieri stăteau cu fruntea-n colb şi-ţi pupau papucii, şi-astăzi nu, că să stea la masă cu tine, lua-i-ar benga de scîrnăvii. Şi unde te duci, unde temtorci, cum te-ai suci, cum te-ai învîrti, tot de Ei dai (Protagonistul exemplifică la modul intuitiv dusul, întorsul, sucitul şi învîrti tul cu furie, cu scîrbă, cu agilitate). îs mulţi, domnule, îs mulţi, s’au prăsit ca guzganii. Dar cînd au ieşit din ghiozuri ? Cînd şi cum ?, ridică el braţele interogativ spre tavanul enigmatic, pierdut în îniunerec. E timpul Lor, domnule, asia e, îşi răspunse singur şi-şi lăsă braţele în jos, zdrobit, nu fără a zvîrli o căutătură furişe tînărului său spectator. E timpul lor, ce poţi să faci. Pentru că e vremea banului şi banul ţine cu ei. Asta este. Aici am ajuns. Vin călare pe ban, vin cu bănci, cu poliţe, cu ipoteci, vin cu dracu şi cu'mumă-sa şi pas’ de te împotriveşte. Năpădesc toţi ca lăcustele şi pustiesc, de pe urma lor praful s’alege, da, da, colb şi vai şi amar, şi de nu iei bine seama rămîi făr' de nimic,- făr’ de pămîntul strămoşesc, pentru care mă canonesc şi pe care-1 păzesc ca pe ochii mei din cap. Şi conu Dinu se uită la oaspete cu ochi scăpărători, negri, puţin bulbucaţi, şi i se zbîrlise mustaţa-n furculiţă. — Ia-n auzi ! interpelă el acelaşi interlocutor invizibil. Apoi veni aproape de musafir, se aplecă puţin şi-l pironi cu privirea învăpăiată de cea mai autentică şi nestăvilită ură. Spuse rar,
M
ipuemd parcă fiece cuvînt în parte pentru a zdrobi cu el ie cineva sau ceva : — Să-mi ceară el mie fata mea. Să-i îau eu lui fata mea să mi-o spurce el mie. Odată cu capul. Se’ndreptă cît era el de înalt, de ciolănos, de trainic : — Eu fam fată de dat, Nimănui. Ca să se ştie. Nu dau ni-rnă-nui îi-mic. Apoi reîncepu să patruleze cu paşi mari şi apăsaţi arin faţa sobei dogoritoare. — Ca să vezi ! luă el drept nartor publicul. Dau buluc toţi ţopîrlanii, îşi zdrăngăne galbenii şi cred că lumea-i a lor. Da* pe ce lume trăim, domnule ? Nu mai e rînduială, nu mai e cinste, nici obraz, nici ruşine, nici nimic. Dau cu ritul. Spurcă fot. Nu mai poţi sufla, domnule, de răul lor ! strigă conu Dinu exasperat şi nu fără anume plăcere de a-şi modula glasul sonor. 3e răsuci deodată cu faţa spre oaspete. Obrazul prelung, cu frunte înaltă sub scufa croşetată, cu bărbie mică, ochii puţin bulbucaţi şi mustaţa răsucită, se strîmbase iarăşi de furie şi de un soi de obscenitate : — A poftit sluga la carne boierească. Car-ne din car-nea mea, sîn-ge din sîngele meu. îl jugănesc. îl jupoi. îl spintec. Nu ştiu ce-i fac, dar viu şi întreg nu scapă. Răsuflă din adine. Spuse răspicat : — Mie peţitori nu-mi trebuie. N’am nevoie. Care cum vine, harrrşt, unde-i stau picioarele acolo o să-i stea şi capul. Fata mea e fata mea şi a mea rămîne. Pin’ oi închide eu ochii. După aia, facă ce-o vrea, ce-o şti, ce s’o pricepe. Dar pîn’atunci, nu. Răsuflă iar, din adînc; parcă oftînd. îşi reluă marşul, sau poate zvîrcolirea, în sus şi’n jos: — Ei, dac’c fi şi-o fi şi-o-fi, o dau eu, după cine vreau eu, cînd vreau eu. Dacă vreau. Adăugă revendicativ : Atrta copil am şi eu şi să mi-1 ia şi p’ăsta ? Zăbovi un pic în capătul îndepărtat, sumbru al încăperii unde — aşa i se păru lui Daniel — o uşe fusese întredeschisă. Nimeni însă nu intră pe acea uşe. Conu Dinu, cu glas patetico-văităreţ : — Atîta sprijin mi-a mai rămas şi mie. (Pauză de efect.) Asta-i toată nădejdea mea. Să pierd chiar tot ce am mai scump ? (Tăcere
dramatică.) Reluă îndurerat : Că n‘am pe.nimeni în lumea asta rea. (Gong.) Continuă din ce în ce mai jelalnic, mai înduioşător, el însuşi înduioşat de propria-i soartă în timp ce o bocea : Că sunt bolnav. Şi bătrîn. Şi neajutorat. Şi curg belelele pe capul mieu albit de\ani şi de nevoi. A fost ba secită de s'a sfarogit griul, ba potop de nu s?a făcut nemică, ba molimă, ba una, ba alta, tot ani răi,,, ca Ia Eghipet. Înălţă ochii spre plafon uL oc uitat de întunerec : — De ce mă năpăstuleşti. Doamne, că nu mă ştiu să-ţi fi greşit, ci uită-te la mine, că am ajuns ca Iov, şi îndură-te de robul Tău. Conu Dinu, gîrbov, şubred, aproape tremurător făcu vreo cîţiva paşi tîrşiţi. Se duse, pîş-pîş, lingă sobă să se încălzească, întorcînd biata sa spinare, cocîrjată de bătrîneţe, de boală şi de necazuri, lumii atît de rele. Stătu aşa un timp de. Se întoarse încet, cu precauţie, spre oaspete : —. Şi cîte iram pătimit cu ea. Aaaa, numai eu ştiu, eu şi săraca Sofiţa, nevastă-mea, fie-i ţărîna uşoară. Da, domnule, rosti conu Dinu înviorat, îndreptîndu-se din şelele-i betege. Da. Numai cu pensionul ei cîte-am tras şi-am îndurat. Nu vorbesc de cit bănet am prăpădit. Bani, nu glumă. Că şi măicuţele-alea, de ţip pensionul, sunt nişte poameeeee, mamă-mamă, cu ochii la cei- şi cu mînă-n punga omului, să-i ia şi firfirica. Doamne iartă-mă. Şi conu pinii îşi făcu energic o mare şi eficientă cruce. Dar ce să-i faci ? Obrazul subţire cu cheltuială se ţine. Cînd trebuie, daca trebuie, dai, n’ai încotro. Şi de trebuit, trebuia : educaţie, bune maniere, pian, franţuzeşte, danţ, mă rog, tot dichisul, ca pentru o fată de cinul ei. Doar e fata mea, nu ? Ei, şi copila, blîndă, cuminte, supusă, aşa-i Tincuţa mea de felul ei. Cartea — carte, pianul — pian, toate bune şi frumoase, dar azi cu sfinta slujbă, mîine cu postu, poiinîine cu hramu. răspoimîine cu sfintele moaşte, ce să vezi dumneata. nu, că ea se călugăreşte. Ei poftim. Negru mi s’a făcut dinaintea ochilor. Zi-i, spufie-i, îndrum-o, povaţu-
36
ieşte-o, roag-o, maică-sa se da de ceasul morţii. Nimic. Nu, că în vis Precista lăcrăma, că nu ştiu ce, că ea se face cuvioasă monahă. Ce mi-am spus eu mie ? Să mai aşteptăm, să mai răbdăm. (Aici conu Dinu zîmbi viclean şi vesel foarte, parcă înveselit de propria-i şiretenie). Că la răbdat şi aşteptat nimeni nu mă’ntrece. Om vedea, mi-am spus eu mie, doar n’au intrat zilele-n sac, timp este berechet. Ştiam eu ce ştiam. Că era zevzecu ăla de Mişu Comăneş-teanu, bun băiat, nu zic nu — de soru-sa ce să mai vorbim, o perlă de femeie — bun băiat da5 cam căscat şi nătîntol, crede că tot ce zboară se mănîhcă, acuş e pe la Interne, atunci făcea studii la Paris, şi dă-i cu scrisorile, dă-i cu amorul, dă-i cu dorul, dar de venit nu venea, neam. Am răbdat, am îndurat, da’ nici uşor nu mi-a fost. Ce te faci cu două muieri apucate şi tu la mijloc. Şi nevasta şi fata. Una jelea aici, vai, vai copilul meu, alta bocea colo cu Sfînta Născătoare, să-mi vie nebunia la cap şi alt nimic. Am zis : gata. Prea destul. Mă duc acolo val-vîrtej, şi drept la stareţă. Şi zi-i. Da’ ştii, tot-tot. Nu, că mă răzbise. Şi după mica noastră dis-cu-ţie în te-ă-tete, s-a isprăvit. Gata cu postu, gata cu hramu, gata cu Născătoarea, gata cu tot. Şi uite-aşa. Ei, dacă s’a prăpădit Fiţa, săraca*, fie iertată, mi-am luat fata înapoi, să şază aici, lingă mine, cu mine, că stă bine unde stă. Boier Dinu mărşăluia doi paşi în sus, doi paşi în jos : — Ş’acuş să vină Ei la de-a gata : ce-i al tău să fie al meu. Că eu de-aia m’am canonit. Eu, domnule, şi’ntreg neamul meu, tot boieri veliţi şi dregători de Taină (aici conu Şeitan, adresîndu-se numerosului său public îşi amplifică glasul şi-i imprimă un tremolo patetic) ne-am do-bîn-dit pâinea în su-doa-rea frunţii : am arat, am semănat, am secerat. Că ţăranu-i puturos şi oţ. (Cu voce, acum, prozaico-didactică) : — Pe el să-l mîi la treabă, că de nu, zace pe cuptior şi-i trage la aghioase cu căciula-n cap. E pri-mi-tiv : se mulţumeşte cu puţin fiindcă n’are nevoie
37
de mai mult. (Devine revendicativ-nostalgic) : — Şi nU mi-ar fi plăcut şi mie să rămîn la Paris şi să-mi vie totul de-a gata, adus cu mânuşi, cu stil? S’il vous plaît Monsieur, Monsieur désire. Monsieur est servi. Să mă scol .pe la amiaz, să mă plimb la Bois de Boulogne, sau să mi se bată inima la curse, dejunez cu stridii şi vol-au-verjt, cumpăr o broşă la Cartier s’o dau eu cui ştiu eu, beau ceai la Madame Verdun n, mă duc la Operă, la actul doi, toate cocoanele-n loji ca in scoici de/preţ, cu mari decolteuri şi diamanticale, ba poate în Montmartre, să văz demoazelele cu ciorapi negri de mătasă, supez la Ritz, la MaxinVs cu băieţii, mă rog să fac si eu tot ce se face.. Ori crezi că nu mi-ar fi plăcut ? Sau nu mi-ar place ? Ohoho, şi încă cum. (Acum, impera-tiv-categoric) : — Dar eu nu. Viu aici să-mi mun-cesc moşia, lăsată mie din moşi-strămoşi, să trudesc la brazda stropită cu su-doa-re şi cu sîn-ge de ai miei. (Tăcere solemnă. Apoi, cu vibrato elegiac) : — Şi sunt bătrîn şi beteag. (Se răsuceşte deodată şi se ’nalţă năpraznic.) Şi ce dacă sunt bătrîn şi beteag ? Doar nu-s zaharisit şi nici damblagiu nu sunt. Trebuie să vii tu la mine şi nu că dă-mi, dă-mi, dă-mi ? Odată pun mâna pe gîrbaci şi la cocină cu voi, la cocină... Acolo-i locul vostru, acolo să staţi, să nu mişcaţi, mama voastră de scîrnăvii. Aaa, vă fac eu să muş-caţi ţă-rî-na. Conu Dinu, treptat, se potoleşte. Pen-dulează-n jos şi-n sus, mormăie : Mai vedem noi. Aşteptăm. Ce atîta grabă ? Timpul aşteaptă. Dinspre partea asta nici o grijă. Vreme este berechet. Brusc, protagonistul se frînse din mijloc, ca înjunghiat, se tîrî pînă la jilţ, în care se trînti cu bufnet. Gernea uşor. Medicinistul tocmai se întreba de nu e cazul să-şi exercite arta sa nesigură, cînd pe uşa din fundul sălii apăru, cu paşi repezi, domnişoara Tincuţa. Din faţa-i foarte albă pierise parcă tot sîngele, chipul cu pomeţi laţi şi bărbie mică arăta livid şi ţeapăn, însă, în mod curios, nasul subţire şi foarte uşor încovoiat se înroşise * — Dacă mă dai după... bruta asta... eu... mă
38
omor. Bătrînul boier zăcea expresiv în jilţ şi scîncea. Cu scufa croşetată pe creştet, cu musteţile pleoştite, văitîn-du-se şi scîncind, părea un prunc senil. Cîteva clipe, Tincuţa şovăi. Obrazul ei care, încet, îşi revenise din înţepeneală, era însă tulbure. în expresia lui se amestecau indignarea şi mila, dispreţul, o anume drăgăstoasă admiraţie şi o nesfîrşită amărăciune. Se duse, resemnată, spre locul de durere al lui conu Dinu şi, cu grije maternă, îşi r,elnfofoli tatăl. — Lasă-mă, gemea bravul om, lasă-mă Tincuţo tată, voiu să mor ! Fiica, ■ îngenuncheată la picioarele tronului, depunîndu-şi capul pe genunchii paterni, plîngea, în vreme ce tatăl reînpachetat, mîngîindu-i creştetul, încerca el, acum, zmîrcîind din nas, s’o ostoiască prin vorbe fără şir. Piînge mai mult a resemnare decît a protest,· crezu a şti tînărul. Dar cum orfanul fusese înţărcat de căldura familială se simţi stingherit şi iritat încît, ridicîndu-se discret, — pîş, pîş— părăsi vasta sufragerie întunecoasă şi rece, acum. IVIedită : — Asta e situaţia.
INTEROGATORIUL. Urcă scara neagră, scîrţîitoare, pe beznă, dibuind şi căută pe coridor odaia ce-i fusese, la sosire, hărăzită. Era un coridor umed, lung şi pustiu, cu uşi asemenea — pe dreapta. Deşi, la coborîre avea impresia că va fi uşor să o afle, acum se simţea dezorientat : înainta, se întorcea. Unde să fi fost capătul coridorului, îşi dibăci uşa prin intuiţie neraţională. Din norocire, voinica mohorîtă şi preistorică îi dusese şi lui o lampă verde. Camera îngustă. Pe dreapta, soba de teracotă verde, de un rece elocvent. Patul strimt, din schelet de fier, cu pătură cenuşie, şedea cu capul spre fereastra absurd de înaltă, astupată de beznă, pe stînga, o măsuţă rotundă, neagră, şovăielnică, pe care aşteptau — în afară de lampa cu fund verde, o carafă pîntecoasă cu apa sa şi un pahar trainic ;
39

deasemeni un scaun negricios cu scîrţ. Studenţeşte. Sărmanul Daniel se aşeză dubitativ pe marginea pafului şi observă că îl lua cam cu rece. Fusese, neîndoielnic, o zi nesperat de blîndă, cu soare călîu* dar se aflau — totuşi -■· la finele lui decembrie şi, de, nopţile erau friguroase. Dar cui să ceri foc în casa asta*zguduită de emotivitate ? Amor, pogoane şi iubire — ^dramă cu tăieţei. Şi totuşi, actorii nu se sfiiseră de dînsul deloc, cu toate că nici rudă nu le venea. nici cunoscut măcar. Doctorul Nistor ce oblojise beteşugurile castelanului putrezise de tot, încît la ce afecţiune să fi avut drept fiul ridicat prin alte locuri. Şi totuşi, foc ar fi putut face. O să mă plictisesc zdravăn, mormăi el, numai de riaş degera pe-aici. Logic : Trebuie să mă cărăbănesc repede. Bombănind :     Locuiesc întriun castel bezmetic
— peste tot întunerec, zgribuleală şi rebegeală. Oare numai tatăl şi fiica să vieţuiască în toată hărăbaia ? Dezolant. Uşa se deschise şi în prag apăru o umbră masivă. Prin în-tunerecul gros al încăperii, abea împuns şi abea dat în lături de lumina lămpii, Daniel nu-şi putu da seama cine este. Ridică lampa. Oaspetele purta, zvîrlită peste umerii voinici, o scurtă blănită cu astrahan negru. Stătea în pragul uşii larg deschise, umplînd aproape deschizătura eu trupu-i mare, ţinînd în mînă căciula tot din astrahan negru, aştepta şi zîmbea nesigur. Un zîmbet stînjenit şi sfidător totodată. — E voie ? întrebă domnul Tănase. — Te rog, pofteşte. Daniel se ridică să-şi întîmpine oaspetele. Domnul Tănase înaintă doi paşi, apoi se opri, aşteptînd şi zîmbind. Surîdea la fel de stingherit şi de sfidător : — Nu vă fac deranj ? — Nu, nici vorbă. Mă culc foarte tîrziu. Aşa nram obişnuit. Musafirul nu se clinti. Continua să stea în picioare,, ţinîndu-şi căciula în mână, şi aştepta. Daniel înţelese : —-Nu vrei să iei loc ? Tot trupul puternic şi crispat al oaspetelui se destinse, ca după o grea încercare la care fusese supus şi pe care o trecuse cu bine. Domnul Tănase zîmbea larg acum şi-i străluceau dinţii desă-
49
virşiţi sub mustaţa puţin căruntă, iar privirea, care-i fugise în toate părţile. lunecmd peste tot fără a se putea opri, se aţinti asupra tmăruluL neagră şi tare. Se aşeză dezinvolt pe singurul scaun din cameră, puse picior peste picior, extrase din buzunar o lungă ţigaretă de chihlimbar şi înfipse în ea.o ţigare :: — Şi aşaaaa... Tăcură un timp. De astă dată Daniel era ceTstînjenit, nu ştia ce să-i spună oaspetelui, în schimb domnul Tănase părea foarte în largul său şi foarte bine dispus. Gu multă naturaleţe musafirul rupse tăcerea contlnumd. parcă, o veche discuţie : — ...ce mi-am zis, tot sunt pe-aici. pe la conac, mai cu treburi, mai cu una, mai eu alta, ia să vedem şi noi lume nouă şi... subţire, he, he ! Că pe la noi, ce să vevi ? Tot primarele şi tot subpre-; fectu.1, tot aia şi tot aia, mă'nţelegi, te ia cu lehamite. Dar .aşa..., cu. lume nouă... mai afli, măi cunoşti... te mai şi cu^ noaşte, aud ? Drept răspuns Daniel surise. — Mie, domnu doctor, că aşa o,să vă-spun, îmi place lucru nou. Vechitură şi bătrînitură nu-mi trebuiesc. Uite, de-un par egzamplu, cumpăr,. să zicem, un rînd de case la mezat. Buuun. Cum le iau, ie şi merimetisesc, fac, dreg. zici că’s noi-nouţeJ Aşa-mi place mie. Şi precum ca să se ştie că astea-s casele iui Tănase Sotirescu, Ei, sigur, de cheltuit cu ele am chel-; tuit, ce să-i faci, cînd trebuie şi dacă trebuie, cheltui, nu mă scumpesc, de spetit m’am spetit, dar pînă nu te zbaţi,’ nu te munceşti de-ţi. trece os prin os, niţnic nu izbîndeşti: Din nimic, tot nimic. -— Ei, sigur... Domnul Sotirescu, pu-J făind mereu din ţigare, întrebă pe ,un ton lejer, în treacăt parcă : — Dumneavoastră cu ce ocazie pe la noi ? Aţi lăsat bunătate de Bucureşti... teatru... bal masche-uri... FiaH fcovsky... ca să veniţi aici pe coclauri... Aţi venit cu treburi sau. a,şa... în plimbare, de-un gust, de-un pamplezir ? Da-] niel tăios — Pentru teatre şi cafenele îţi trebuie dispd-î ziţie,, timp şi bani, Dispoziţie poate am, poate n am, dai timp şi bani. io mod sigur nu. Adăugă, mai blînd : Am ve-] nit.cu nişte treburi... să zicem. — Aşa. Sigur, dumnea-J
                                                                         . Jl
41
voastră cu cartea. Doctoria nu-i lucru lesnicios, asta pricepem .şi noi. — Nu. E chiar destul de greu. — Da’ ce nu-i greu pe lumea asta ? Pe degeaba nu-ţi dă nimeni nimic. Te faci praf pînă dobîndeşti cevaşi. A, dac’ai veni la de-a gata, atunci de, şi nici atunci. Dacă ai, trebuie să păstrezi, şi dacă e să păstrezi, trebuie să ’nmulţeşti. Altfel nu se poate. Aud ? — Dacă spui dumneata... — Eu vă spui, fiindcă ştiu şi cunosc. Tata, săracu, Domnul să-l hodinească, mi-a lăsat ceva chiag, nu* zic nu. Dar ce am avut n'am prăpădit cu'poliţe, cu i-po-teci, cu străinătăţi ca alţii, ce-am avut am păstrat, c’am înmulţit. Şi uite-aşa, neam prost cum mă vedeţi — lăsaţi, că ştiu şi cunosc — am acuş mai mult pămînt ca boieru nost’ başca rînduri de case, başca acareturi, başca lichid, măcar că Şeitan mă ţine de slugă şi nici să şed nu mă pof teşte. Domnul Sotirescu se întunecă. Adăugă : Poate-aţi văzut. Că aţi fost faţă. — Am văzut. — Rabd eu rabd, ce n’aş răbda de la nimeni, în ruptul capului, că e şi bătrîn, măcar că nu-i aşa bătrîn şi că-i beteag, că aşa s’arată şi că... am şi eu, ale mele. Mă ţine cu fruntea’n colb că el are, vezi dumneata, ev-ghe-nie şi io nu. Oi fi io din prostime, dar prost nu’s şi lipsit nici atît Mojţc, mojic, da’s mai procopsit ca boieru, cu hîrzobu lui cu tot. Atunci ? La ce atîta ifos ? Ce te faci cu evghenia cînd ţi-e teşchereâua goală ? Te ştergi la cur cu ea, mă iertaţi de vorbă proastă. Domnul Tănase îl pironi pe medicinist cu privirea-i tare : — Şi nu veni tu la mine să-mi spui c-ai avut şi c’ai fost. Ai avut, să-ţi fie de bine, vorba e : acuş ai ? Ce şi cit ? Cit ai atîta eşti. Se aplecă spre Daniel : — Domnu doctor, .să-ţi spui un lucru, poate mă crezi poate nu : ai cevaşi, eşti cinevaşi, dacă nu, nu. Nu mai ai nimic, nu mai eşti nimic. C’ai fost odată... ca niciodată. Ce-a fost nu mai este, şi ce e n’o să mai fie. Timpul nu stă’n loc, domnule. Timpul aleargă, domnule, ca harmasarul şi trebuie să’l încaieci în fugă, să te ţii zdravăn în şa şi să ştii să’l struneşti, dacă vrei să te poarte acolo unde vrei, că de
42
nu, te zvîrle’n drum. — Văd că dumneata semeni cu nişte... cunoscuţi de-ai mei. Faci sociologie şi fxlosofie cam fără să-ţi dai seama. Observînd că domnul Sotirescu se întunecă iarăşi, studentul se grăbi să adauge : ·— N’am vrut să te jignesc. Te rog să mă crezi. în ce ţi-am spus nu era nimic jignitor. — Poate v’am supărat cu ceva. Fam tot tras cu teşchereaua... — Nu, nici vorbă. Nu te superi pe realitate. Poţi să n’o accepţi, poţi s’o schimbi, sau cel puţin să încerci, dar să te superi e şi stupid şi fără rost. Domnul Sotirescu se aplecă spre tînăr zîmbind larg şi-l fixă cu o privire vicleană şi pezevenghe: — Fiindcă veni vorba... de ce nu împrumutaţi şi dumneavoastră de la bănci... sau de la jidani... aşa, s’aveţi, să fie de unde, mai un chefuleţ, mai un joc, mâi o madamă franţuzoaică, de, ca tinerii. La ce’s băncile şi jidanii dacă nu... Studentul (dur) : — Nu împrumut de la nimeni nimic. Nu vreau să datorez nimănui nimic. — Aşa. Foarte ’nţelept. Foarte cuminte. Domnul Tănase îşi potrivi mai bine pe umeri scurta blănită cu astrahan şi se rezemă de speteaza scaunului, cît se poate de comod şi degajat. Sta tot picior peste picior iar cizmele-i, straşnic lustruite, păreau de lac. îşi drese puţin vocea: Da’ dac’ar veni un cinevaş... să vă roage de-un împrumut de bani, şi aţi avea, i-aţi împrumuta ? întreb şi eu aşa, de-un par egzamplu. — Nu. — Nu ? ! — Nu. Dac’aş avea bani, nu i’aş împrumuta. Tas da. — Ei bravos ! Ei, nu m’aşteptam ! Ei, ne-am procopsit! Tănase îl privi lung pe tînăr, măsurîndu-1, cîntărindu-1, preţăluindu-1 : *— Domnu’ doctor, să vă spui un lucru ca mai vîrstnic ce mă aflu şi mai ştiutor în daraveri d’astea : banu’ domnule, să nu’l alungi, că se mînie şi fuge de la tine şi ’napoi nu se mai întoarce. Asta-i doxa. Apoi domnul Sotirescu îşi scoase o altă ţigare şi dădu să şi-o aprindă. în lumina lămpii, aşa cum îşi ţinea capul puţin aplecat, se vedea fruntea mare, aripile negre ale sprîncenelor groase, îmbinate şi părul rărit cîrlionţat, uşor cărunt. Pînă să introducă ţigarea îii
43
lunga ţigaretă de chihlimbar, pînă să-i dea ioc, pînă să ia foc respectiva ţigare trecu destul timp. în orice· caz vreme suficientă pentru» ca Tănase, absorbit de .operaţiune, să-l poată întreba pe june fără a’l privi : — Şi,cam cu ce treburi ziceaţi c’aţi venit pe la noi ? Cu treburi de bani sau de pămînt ? Medicinistul (plictisit) : Şi, şi. Nu ştiu cum am să le rezolv, în chestiunile... practice, cum se spune, nu mă pricep chiar deloc. Deşi ar trebui. Mai precis : trebuie. — Ei, mai vedem noi, ne mai chibzuim. Şi... alt-cevaaa... nimic ?... alteee... — Alte treburi? —1 Da. Aţi venit adicătelea şi cu alte cestiuni, afară de bani şi de pămînt ?
—   Nu. — Nu ? Tănase îşi aţinti iarăşi asupra tânărului ochii negri, atît de negri încît păreau a avea numai pupile, deschise larg şiisumbru. De astă dată, însă, privirea era puţin încordată, după cum puţin încordat era şi chipul aprig şi viclean. Junele îl privi, la rîndul său, lung. apoi repetă şi explicită: — Nu. Nu am de gînd să mă însor.
—   Aşa. Domnul Tănase răsuflă şi se destinse. Rosti :
—   Atunci, bine. — Domnule Sotirescu... — Lăsaţi, puteţi să-mi spuneţi şi Tănase. Nu’s io fodul de felul meu. decît numa cînd vreau io. — Domnule Tănase, n’aş vrea să fiu prea indiscret... scuză-mă că te întreb dar... — Spuneţi.
—   Te întreb deschis şi te rog să-mi răspunzi deschis. Dacă se poate. De ce ţii- dumneata neapărat s’o iei pe duduia Tîn-cuţa. Pentru moşie ? —· Ei, moşie. Pămîntul e bun ş: gras, de luncă, nu zic nu. Da’ moşii au şi altele. — Pentru bani ? — Ei, bani. Şi cu banii ăştia şi fără de ei, tot atît. Bănet s?ar găsi, cu toptanul, pe la altele. — O găieşti, foarte frumoasă ? — Ei, frumoasă, pe naiba. Că-i slăbătură.
—   Atunci ? Domnul Tănase plecă fruntea şi nu răspunse. După o clipă, ridicîndu-şi capul, arătă un chip sumbru, perplex şi resemnat. Spuse : — Ceasu’ rău înnegurat, parcă bolnav, bărbatul privea în tăcere o imagine numai de el văzută. Şopti rar, îngîndurat. ca pentru rnne :
—   ;>.ce cu gîndul nu gîndeşti... eu, care mie-mi place mu-
44
ierea trupeşă...» şi poftim. Oftă. Ei, ce să-i faci. Vrei — nu vrei, asta-i. — Şi duduia Tincuţa ce spune ? Tăcere. Pe obrazul bărbatului nu se putea desluşi nimic. Apoi omul răspunse : — De. Cu fruntea plecată şi adumbrită, .Tănase privea iarăşi ceva numai de el văzut. Spuse cu sarcasm şi-amărăciune :: Ştiu eu cam ce i-ar place mai nrult : vr’un filfizon dintr-ăştia, spilcuit, împopoţonat. ferchezuit, căzut cu hîrzobu’ şi de bani gata, să-i pape cu lingura a mare. Trai neneaco cu banii babachii : madame, foiţe, chefuri, căleşti, curse, toacă tot. Şi dacă toacă, ce? E el evghenicos get-beget ? Este,. Maniere bune are ? Are. Ciripeşte el pe franţuzeşte :: bonjur, bonsuar. mersi ? Ciripeşte. Ei, atunci e bun. Ce, ca alde noi proştii, de ne zbatem, ne frămîntăm şi ne'trudim de ne trece os prin os .şi năduşala rînduri-rîn-duri pînă dobîndim cevaşi. Mocofani, de. Domnul Tănase. plin de năduf, semciincenă : Dacă nu ştii dansa cadrilul, ca mojic ce te"·afli apoi vezi-ţi de treaba ta : bate-te cu băncile, cu misiţii, cu alegătorii, cu ţăranii. 'Numai cu ţă-ramT cit mă canonesc, domnule. Că ţăranu-i puturos şi oţ. Pe'el să-l mii la treabă, că de nu, zate pe cuptor şi-i trage la aghioase eu căciula'n cap. Şi-odată' te trezeşti cu el că sare la tine eu eiomagu şi cu furca. Să nu laşi din mină nici gîrbaciul, nici puşca. Şi mai stau pe capul meu şi ciocoii ăştia vechi» Şi-atunci, ^Tănase, ce te faci ? Te faci lup, asta te faci. Altfel cum ? — Şi conu Dinu ? — Păi cu dumnealui cine Ie mai ştie ? Atîta le ’ntoarce, le suceşte, le "nvirte şi le Încurcă de nici dracu nici mumă-sa nu le mai descurcă,. — Ţine mult la moşie. — Ţine; cum să nu ţie, că doar pămîntu-î temelia. Măcar că stă la moşie ca’n surghiun.. — Cum aşa ?.— Aşa, bine. Tare s-ar mai zbengui pe la Parisuri şi Donare cam tinereţile dumnealui şi tare mai oftează după ele, dar de. zbenguiala costă, şi unde nu-i, nu-L Acuş, a mai prins şi el milă de pămînt, ca muierea de bărbat, dacă^n’are mcotro. — Şi de fată ce spune ? —· De spus, spune dumnealui multe şi de toate, că la vorbe nu se
scumpeşte, da’ şi cu spusu şi cu nespusu tot atît. Mai aşteptăm noi ce mai aşteptăm, da’ nu pînă la calendele cele greceşti, nu domnule, şi-om vedea care pe care. — Duduia Tîncuţa are şi alţi... pretendenţi ? — Păi care se ’ndeasă Ia zestre ipotecată gata? Filfizonul să aibe ce toca şi păpa că ’ncolo, * bonsuar şi mersi. Şi ce ţîfnă, ce ifos, ce nas cSrmit. Se uită la tine ca la un rahat. Pînă vine la ’mpru«-mut. Ei, atunci se schimbă calimera. Atunci îmi vine mie bine. Atunci i-atunci. Iţi dă case, acareturi, îţi dă cai, îţi dă pămint, ţi-ar da şi laptele care l’a supt din ţîţa mă-sii. mă rog tot tot tot. Bani să fie. După o scurtă pauză, domnul Sotirescu-Scatiu demonstră interlocutorului său o faţă stupefiată şi gravă : — îţi dă, domnule, poliţă în alb ! .Şi tăcu, pentru ca respectivul interlocutor să poată evalua în linişte întreaga enormitate a faptului. Orfanul medicinist moţăi din cap a uimire deşi habar n’avea de' ce anume însemna o poliţă în alb, dar intui totuşi grozăvia procedeului. — Ei, şi-atunci... spuse domnul Tănase pregătind suspense-ul, atunci... (şi întinse în cercul de lumină al lămpii mîna cu palma in sus, palmă lată, mare, puternică) uite vezi, aici îi am pe toţi, aici. Tăcu o clipă, rămînînd cu palma deschisă ea o capcană. Apoi : şi cînd vreau, şi dacă vreau, fac uite-aşa (şi strînse lent, vo-luptuos inexorabil degetele, pumn zdrobitor) şi gata. S’a isprăvit. Scatiu îşi luă o altă ţigare, o puse în ţigaretă şi-i dădu foc. Trase cîteva fumuri: — Cum i-am spus şi bâtlanului : Moşier sunt. Bani am, berechet. Aţi auzit, că aţi fost faţă. Ce-i dai tu, sau... altul, şi nu-i pot da eu, ba şi mai şi ? îi fac casă nduă-nouţă, măcar că am atîtea rlnduri de case, dar îi fac casă nouă, cu seră de flori, cu salon, camere de oaspeţi, eu două piane. îi îmbrac casa’n covoare. Mobilă de care pofteşte : de nuc, de m&hon, de stejar, de trandafir. îi pun madamă franţuzoaică la copii, să aibe copiii mei ce n’am avut io. îi pun cameri^tă’n rochie neagră, eu şorţ alb, bonetă albă. Başca alte slugi. De ea-
leaşcă şi echipaj, ce să mai vorbim. De plimbat o plimb pe unde are gust şi plăcere. Vrea, iarna, la Nisa ? Poftim, Nisa. Vrea la Capri ? Poftim Capri. Vrei Parisu ? Poftim Parisu. Vrei şi Viena ? Poftim şi Viena. E bine ? Domnul Sotirescu-Scatiu se uită întrebător şi imperios la student, aşteptînd confirmarea. Acesta se execută : — Sigur. E foarte bine. — A, că uitai. Şi ţoale, şi diamanticale, şi giu-vaericale de tot soiul. Că muierile pun mare preţ pe cîrpe. Eu, ca bărbat, cît de scumpe-ar fi irenţele-alea, e-or fi brocart, catifea, şaten, dantelă, doi bani nu· dau pe ele ; că muierea, şi cu şi fără boarfe, tot un drac : cum a făcut-o mă-sa. E frumoasă, bine, dacă nu, nu. Da’ ele, aş : sunt moarte după cîrpe, că le şade mai frumos, le a-ran-jează, aranjează pe naiba, că dacă-i slută, tot slută rămîne, da’ mă rog, slută cu pălărie, altă ceva. Ce să le faci ? Asta-i a lor. I-am spus : îţi iau de care pofteşti. Că dacă-i place ei, îmi place şi mie. Şi poate mă credeţi, poate nu, da’ la trenţe d’astea muiereşti mă pricep, că am cunoscut şi cunosc muieri de toată teapa : şi cocoane şi artiste de şantan, şi dudui cu-apartament şi echipaj, şi mai aşa şi mai aşa. Şi să-şi aleagă : după cum îi place şi după cum e moda : vrei catifea ? catifea îţi aduc. Se poartă voalul ? voal mă fac. Se poartă şi taftaua ? Uite şi taftaua. Alege, vorba vine : nu-i pe alese, i-am spus, e după pofta inimii. Eu, domnule, nu mă scumpesc. Şi ştii de ce ? — Nu ştiu de ce. Domnul Tă-nase Sotirescu-Scatiu se aplecă spre interlocutor, aşa după cum obişnuia cînd avea de comunicat ceva important. în-tr-adevăr, îi spuse — privindu-1 pătrunzător — cu gravitate iniţiatică : Domnule, dacă vrei să ai avere, nu cheltuiala să-ţi fie mică, ci cîştigul mare. Să cheltui mult, da’ să cîştigi şi mai mult. Asta-i doxa. Geaba eşti scîrţar, că bogătan tot n’o să fii. în veci. Avutul, dgmnule, nu se face cu paraua, se face cu galbănul de aiir. Crezi că dacă mănînci brîn-za’n sticlă şi negru’ de subt unghie te procopseşti ? Aş.
47
Dacă pui firfirică lingă firfirică ce dobîndeşti ? Un porcoi de firfirici. Atît. Te lipseşti de toate şi rămîi cu lipsa. Ico-rromia e cu pagubă. Cheltuie, domnule, investeşte, chiar cu rizic, pune capu’ la treabă, că d-aia ai cap, uită-te bine, asculta, amuşină, miroase şi seamănă galbănul cînd trebuie şi unde trebuie şi-o să culegi aur cu toptanul. Să trăieşti la lărgime, domnule. Decît să stai să te zgîrceşti o viaţă de om, mai bine lipsă, că numa o viaţă are omu. O viaţă pe picior mare, aşa viaţă, da. Magistrul se lăsă pe speteaza scaunului, rezemîndu-se trainic şi-şi potrivi scurta hlănită pe umeri, dînd oareşcare timp discipolului să chib-zuiască la învăţătură. Învăţătorul îl întrebă pe învăţăcel :
—  Da’ cu ce treburi de bani ziceaţi c’aţi venit ?v— E... o poveste cam lungă şi cam încurcată, ca toate poveştile. Şi, destul de simplă, în realitate. — S’auzim şi noi povestea, că, cine ştie... mai un sfat, mai una, mai alta... dacă-i vorba de poveste, apăi şi furnica foloseşte. — Să ’ncercăm. Basmul începe aşa : Luna trecută, devenind major, am fost convocat de tutorele meu, care, cum ar veni, mi-a făcut socoteala. — De ’nceput începe bine, că domnu doctor v’a lăsat bani buni. — Ei, nu chiar bine. De lăsat poate că mi-a lăsat, dar la mine n’a mai ajuns nimic. Aşa rezulta, cel puţin, din catastiful lui Moş Costache. — Nu se poate.
—   Nu sunt vorbe, sunt cifre. — Adicătelea, vrei dumneata să-mi spui mie, cu dinadinsu, că toţi bănişorii lu domnu doctor s’au dus pentr’un ţine, pe casă — masă — haine — carte ? Fugi, dom’ne, d’aici. — Eu nu vreau să-ţi spun dumitale, din adins, nimic. M’ai întrebat, ţi-am răspuns. Ce mi s’a spus şi mie. Sau, în limbaj de notariat, cifrele comunicate de către tutorele meu. — Păi da’ cu el mă socoteam, bată-1 crucea de jnapan. Ia’n auzi, domnule, să-l oropseşti pe cel orfan. Păcat mare şi-a făcut. Păi, cît poate, domn’e, să te ţie un prunc, cu casă cu masă cu haine cu carte cu tot ? Şi domnul Tănase îl măsură de sus în jos, de jos în sus, îl dntări
48
o dată, de două ori, de trei ori ca să poată aprecia cam cît valora cel orfan. Cercetă : — Făcurăţi vreo cheltuială mai boacănă ? Parcă ziceaţi că, de, chefuri nu, foiţe nu, madame nu, atunci ? — Nu. Şi-am fost şi bursier. Mereu. Hainele şi cărţile le-am scos din lecţii. Pentru altceva n’am avut nici disponibilitate — interioară vreau să zic —· nici timp. — Te-a jumulit. — Se pare, observă jumulitul, că acesta ar fi obiceiul tutorilor, aşa că Moş Costache nu inovează nimic. Tocmai de aceea înţelepţii recomandă să nu fii prea orfan. — Da’ cifrele astea ce spun, că cevaşi tot trebuie ele să spună ? — Habar n’am. Pentru mine aritmetica ţine de domeniul imaginaţiei, id est de poezie. Suma care-mi rămîne, după socotelile costăcheşti, se ridică la cifra zero. — Of şi iar of. Da’ fiindcă vorbirăţi de notariat, catastifu lui Costache ăla, l’aţi controlat, l’aţi verificat ? — Nu. Ce să verific şi să controlez dacă tot nu pricep nimic. — Aşa. Da’ ceva chitanţe aveţi la mână ?
—   N'am nici o chitanţă, doar mi-e tutore şi cam unchi. Am ■crezut că. Domnul Sotirescu-Scatiu îl privi pe june, lung, lung, şi cu mare milă şi spuse : — Măi copile, dacă mergi toi aşa ’nainte ajungi sărac lipit. Asta-i. Domnule, unde-s bani nu ’ncape crezu tu. Ce fel de carte învăţaţi pe-acolo, dacă nu vă 'nvaţă atita lucru.-Păi, se poaaa-te ? Pe credit, domnule, nu pe-ncre-de-re. Credit : chitanţă, poliţă, hîrtie cu semnătură, cu dată, cu termen, cu martor, le-ga-li-za-tă, cu tot ce trebuie. Aşa se face, aşa se trăieşte. Altfel cum ? Te rîde lumea. Domnul Tănase îşi aprinse o ţigare, şi pufăi din ea indignat şi certitudinar. Deveni, apoi, meditativ : — Şi tot nu iese socoteala. — Care socoteală ?
—   Păi uite care socoteală. Ce-a furgăsit moşu a furgăsit. Bun. Asta-i una. Da, unde-i ailaltă ? — Care ailaltă. — Păi ailaltă-i partea care nu i-a dat-o doctoru lui Costache, că doar nu era s.â-i deie tot avutul, că nu se face. Da’ ce-i, comoara lui Dromichet, s’o’ngropi toată într-unul ş’ace-laşi loc ? S’o fi chibzuit şi dumnealui, că era cap luminat:
49    20
4
ia să nu-i las unuia singur chiar tot tot tot, măcar că mi~e cam cimotie, că de, omu-i om, fiară hapsînă. Pun şi colo, pun şi colo. Pierd aici, găsesc dincoace. Aşa se pro-ce-dea-ză. Ş?aud c*aşa fac şi harapii de au nu ştiu cîte buzu-nări la cearceaful ăla care-1 poartă ei, că dacă se fură paralele din şapte buzunări, le rămîn alte şapte buzunări pline. Asta da, cap. De’aia mă ’ritreb io şi mă socot : băni-şorii ăilalţi unde sunt ? Pe unde le-or fi steclind ochişorii ? — N?am nici cea mai vagă idee^ — Da’ de întrebat aţi întrebat ? — Pe cine să ’ntreb. — Cum pe cine. Pe conu Nicu Iatan, se’nţelege. — Nu se’nţelege deloc. De ce tocmai pe conu Nicu Iatan. — Ei asta-i acuş. Păi nu este conu Iatan directorul băncii Albina ? Este. — Şi ce dacă este. Cum şi ce dacă este. Pe mine mă ’ntrebi, măi băiete ? Păi nu-ţi este naş ? Atîta lucru ştiu şi io, şi-l ştim toţi care trăim p’acilea şi ne ţinem de locul de baştină. Noi înde noi, ne cunoaştem care, ce şi cum. I/aţi căutat ? — De ce vrei dumneata să-mi găsesc eu naşul. — Tinereţe, tinereţe ! Păi conu Iatan ştie multe şi poate multe. E directorul băncii Albina, domnule, şi n’ai idee dumneata de cîte face şi desface. Darămite pentru einevaş de-i vine fin. Ş’un sfat dacă-ţi dă şi cîntă-reşte aur. Are braţu* lung, domnule. Ca Nicu Iatan nu găseşti mulţi. — Un adevărat zeu, sau aproape. Se poate. Pentru mine, însă, este deus ignotus. Pînă acum nu mi-a dat nici un semn. Nici nu ştiu cum arată la faţă. Ceea ce ţine probabil de obiceiurile divinităţii. — Eu zic să vă duceţi. De găsit, găseşte dumnealui cevaşi : un fir, un şurup, un tertip. — Deus ex machina. Bine, domnule Tănase, mă duc dacă spui dumneata. Nu văd, în definitiv, de ce nu m’aş duce la conu Iatan. Cine ştie ? Poate face vreo minune. — Duceţi-vă. Că din ee n’aveţi, nimic nu pierdeţi. Şi rău n’o să vă pară. Dar cestiunea cu pămîntul cum devine ? — Mi-a rămas de la părinţi. — Cit ? — Două sute. — Aşa. Ei. avere n'o să faceţi. —Nu. Dar să trăiesc, cît de
50
modest, pînă sfîrşesc facultatea... Şi niţel după... — Şi zt, altfel, adio şcoală, n’ai parte, n?ai carte. — Cam aşa. — Mdaaa. Cu fruntea meditativ aplecată, domnul Tănas# • îşi contemplă îndelung vîrful cizmei. — Pămînturile-alea vin, zic io, înainte de Chirana... aşa prepun io. Că pe altundeva n’au pe unde veni. — Şi... nu-i bine? — Păi... cam nvL Că nod ne ţinem aici, pe baltă, altă socoteală, da ezaet nu pot să vă spui acuş, aşa din cap. Să văd ce şi cum : dacă-i im trupu unei moşii sau dacă-i separat, dacă-i pîrloagă sau dacă l-o fi lucrîndă carevaşi pe daiboji. Cine-i vecin şl care-i cumpărător. Io mîine sunt la tîrg. Cum vreţi i dacă vreţi, mă enteresez, dacă nu, nu. — Sigur că vreau. Ţi-aş rămîne îndatorat. — Bine. Dar să ştiţi t pe el mare lucru nu scoateţi. — Da ? De ce? — Păi cine se’nghesuie la pămînt, azi... Boieru vinde’n pagubă şi hai la oraş de fă comerţ. Nici nu stai pe coclauri, şi nici capul nu te doare. — Ei cum ? Tocmai pămîntul î Vînd tocmai brazda strămoşească, pe care taţii şi bunicii, tot boieri veliţi şi dregători de Taină etţetera. — De. Cu pămîntu, domnule, e aşa să pui osu şi să ai glagorie. Că pămîntu-i ca muierea : cînd o iei tare, cînd cu binişoru, cînd o pui la muştru cînd îi câţi în coarne. Altfel, nu. Başca ţăranu’, domnule, care te canoneşti cu el pînă peste poate, că ţăranu... — ...E puturos şi oţ. Am aflat. — Chiar aşa. Dar ce să-i faci. Rău cu rău, da’ mai rău fără rău. Ei şi la oraş, cumperi frumuşel acţiuni, stai binişor la căldurică, aştepţi să-ţi pice dobînzile, de sus, de la Bancă, şi paralele nu pică, paralele curg, domnule, curg. Tu ce faci: papi bănişorii, cu lingura a mare şi trai neneaco. Nu tu bătaie de cap, nu tu nimic. Ce, nu e bine ? — Ba da. Şi crezi că nu putem vinde ? — Eee, nu ne lăsăm noi. Mai vedem, mai auzim, mai mirosim. Nu vă las io. Cu mine-i aşa : îmi stai în cale, praf te fac ; mă laşi să trăiesc, te las să trăieşti. Şi facem cum se face : <cu chitanţă, cu notar, mă rog cu tot. — Nişte chitanţe am eu, tocmai. — Ce chitanţe ?
51
4*
—   S’au găsit printre hîrtiile Iui taieă-meu, Chitanţe pentri un împrumut.,, de Ia conu Dinu. Nu cine ştie ce, dar mi-a prinde bine. Domnul Tănase izbucni într-un .rîs irepresibil Cînd se potoli spuse neted : — Poţi să le pui cruce. — D< ce ? Nu dă 7napo:i ? — Niciodată, Nimic. Mortu de L groapă nu se mai întoarce. — Cum aşa ? — Aşa. Bine Domnul Sotirescu-Scatiu îşi aprinse încă o ţigare
—   Acuş, chiar să şi vrea şi n’are de un,de da, E putred d< dator. Moşia, ipotecată. Dacă-i scoate pămîntu la mezat gata. vai de steaua lui. Ce să facă ? Domnul Tănase tră gea rar din ţigare privind cum se 7nălţa,. subţire şi lent fumul. Zdrobi ţigarea întro farfurioară, alături de cele lalte ehişloace. fără s’o fumeze pînă Ia capăt. îşi treci mâna pe frunte şi prin părul rărit, cîrlionţat şi puţin că runt. Spuse, în şoaptă, ca pentru sine : — De necioplit, sun necioplit. Nu zic nu. Dar se poate drege,., cit, cum.,. Se ma îndreptează omu’,., dacă vrea ea. îşi trecu încă o dată mîm pe frunte şi prin părul cărunt. îl pironi pe Daniel cu o privire dogoritoare : — Pentru mine garantez. Eu mă ştiu c< pot. Şi ştiu io ce ştiu. Trecu o clipă. — Domnule Nistor vreau să vă spun un lucru. Şi Scatiu scoase din buzunar ( pungă de mătase; ştrînsă cu şnur trecut prin multe inele o desfăcu, luă din ea ceva şi întinse în cercul de lumină \a lămpii palma, pe care strălucea acel ceva : — Ce vedeţ aici ? Daniel se uită şi răspunse : — Un galben de aur Tănase Scatiu continua să stea cu palma întinsă, în lumină şi aurul strălucea : — Aşa. Un galben de aur. Şi ştiţi cî este galbenul de aur ? Daniel îl privi pe Tănase, puţinte nedumerit. Scatiu răspunse rar : — Galbenul de aur este iarba fiarelor. Mai lăsă o clipă aurul în palma întinsă ş în lumină. îl puse la loc în pungă. — Cu el, domnule Nistor. deschid tot ce.poftesc. Zăvoare, lacate, tot ce este ferecat se desferecă. Uşi, porţi, încuiate, păzite, în faţa lui, ş’a mea. se dau în lături. Cu şapte la cate să fie ’ncuiate şi cu •şapte zăvoare să fie zăvorite şi cu galbeni tot se deschid
Asta-i. Unde poftesc io, acolo intru, dacă nu azi, atunci, mîine. Pe porţile conacelor boiereşti/ Pe uşile Parlamentului. Domnul Tănase Sotirescu-Scatiu — se ridică în picioare, înalt, masiv : — Şi încă un lucru : dacă, pînă plinesc patruzeci de ani, nu sunt dipotat, şi n’am casă nou-nouţă, cu seră de flori, cu două piane, cu grădină şi curte, de să faci de la poartă pin’ la scară, cu trăsura, cam vreo zece minute, atunci am să spun c’am trăit degeaba. Dar n’o să spun, n’o să fie nevoie. Aşa. Vă salul cu respect. Domnul Tănase Sotirescu-Scatiu, se înclina şi ieşi. Tînărul îşi mărturisi : Simpatică, matahala, are elan vital dar şi delicateţi... Tănase e un adecvat. Homo novus are pofte mari şi fundamentale, dar şi o energie pe măsură.. Croit pentru locurile astea largi şi aspre. Gesturile aspre, vocea tare, sunt ale unui bărbat de câmpie : să se audă S Ca să struneşti moşia revărsată trebuie să alergi călare, pe deşelatelea, să răcneşti şi să sudui. Dacă are călcăturâ împiedicată şi-i iese vorba cam cu icnet, este pentru că nu se simte la largul lui intra muros, într’o cameră, mai ales în faţa unui boier bătrîn — fiindcă mai,are şi frica dc moşier, din vremea hargăţelii lui ta-su ! Conu Dinu, în schimb, dincolo de renumele lui, uneori diplomaticeşti, pare om de cabinet : făcut să fie avocat sau bancher sau director. Nu e în apele lui pe nişte pămînturi largi, pe care aleargă herghelii de cai aproape sălbateci, unde unităţi de lucrători agricoli, aduşi cu japca, trebuie, manevraţi cu celeritate şi energie. Dovadă : căzuse în datorii, folosea un hargat fără arginţi punîndu-şi fata momeală, încerca a se descurca din iţe prin fineţuri şi păsuiri. Reuşise să tot amine nişte daraveli, dar boclucurile se buluciseră acum şi aveau să explodeze de mai mare dragul. Situaţia Tincu-ţei e precară. Moş Pîrţag n’ar înstrăina-o nici pe ea, nici., mai ales, zestrea ei ciuruită, dar nici gologanii nu are de unde-i scoate. Ce poate ieşi de aici ? Nimic bun. Păcat că plec, constată pripăşitul, ;taman cînd se îneipge vîlvălaîa.
53
Cit priveşte banii de la faraon, murmură el, m’am lins pe bot ! Baronul e ciuruit de datorii ; şi chiar de-o avea şi el ceva, acolo, în sipet, pe fundul lăzii, bani de mormîntare, iro să se scociorască de ei şi să mi-i dea taman mie, orfan neglijabil. Păcat, mormăi, nu prea văd cum o să fac pluta fără nici... Un frison îi aminti că soba era rece. Singura nădejde, reluă ~ firul, rămânea tot în pămînturile astea. Oare cît să coste un pogon ? Ştia să traducă din Eneida şi din Sallustius, învăţase oasele omului şi sistemul gan-glionar la melci codobelci, dar cît priveşte... Va trebui să se.,. O voce feminină sui : — Pot să intru, domnule' Daniel... Se întoarse mirat cu faţa. spre Tincuţa, ridicîndu-se apoi în picioare : — Dar vă rog. — Vroiam să ştiu dacă nu vă lipseşte ceva, murmură fata. Pe Marina o urneşti greu din bucătărie... Dumitra şi Stănuţa... ce să mai vorbim... eu trebuie să am grije de toate. Şi sunt atîtea de făcut. Glasul era sfios, însă depăna foarte repede cuvintele. Domnişoara se aşeză pe marginea patului, băiatul rămî-nînd în picioare cu spatele la fereastra exagerat de înaltă. Daniel o privea atent, fără simpatie. Ochii mari căprui, şi pielea de un alb brînzos, acel alb* pe care nici soarele verii nu-I poate schimba, erau singurele frumuseţi' ale chipului ei care, cu pomeţii laţi şi bărbia mică, părea cumva turtit. Nasul subţirel şi întristat nu dregea liicrurile. Trăsăturile, urîţele ale obrazului fuseseră însă modelate cu multă gingăşie şi toată fiinţa ei — de la părul castaniu, fin şi mătăsos, despărţit printr’o cărare la mijloc, strîns în creştet într’un conci modest, la danteluţa albă ce-i tivea gulerul înalt al rochiei şi pînă' la botinele mici cu năstu-raşi — avea ceva fragil şi cuminte. Astfel îneît domnişoara Tincuţa făcea parte din categoria nasoalelor plăcute, a căror urîţenie poate dispare cu timpul şi obişnuinţa, dar şi vice-versa, fireşte. în orice caz cred că e decalcifiată, diagnostică pentru sine. însuşi, medicinistul. Tincuţa zîmbi,
un mic surîs tremurat şi cam obosit : — O casă cere multe. Sunt o mie de lucruri Tie făcut. Greu să pridideşti. Şi papa care trebuie îngrijit ca un copil. *— E chiar aşa bolnav ? Domnişoara duse mîna'la gît, trăgînd uşor de gulerul înalt cu danteluţă, ce părea că o strînge, înnăBuşind-o. Mâna mare şi albă, pe inelar un safir înconjurat de diamănţele. Iar obrazul fetei se acoperise parcă de o subţire pîclă : — Ei sigur... e bolnav... răspunse ea şovăind. Mâna mare şi albă continua să tragă de gulerul înnăbuşitor. Ochii fetei fixau o nevăzută imagine : — îl vezi că se simte bine, e bine, bine... şi deodată... Chipul Tincuţei, brusc, se aspri, deveni dur, vocea se strepezi : — Deodată cînd te aştepţi mai puţin... sau poate tocmai eînd te aştepţi... Tăcu. Reluă pe un ton de conversaţie : — îl doboară durerile. Aşa-s reumatismele. Şi suferă şi de stomac... şi de multe. Surise. Adăugă cu nesfîrşită duioşie : — Bietul papa... uneori are dureri foarte mari. Atunci trebuie să-i dau fel de fel de ceaiuri, de hapuri, să-l ung cu fel de fel de alifii, şi tot nu-i prea ajută. E nevoie de căldură... de cît mai multă căldură. Trebuie să am grije de focuri... de pături, să nu se dezvelească, să nu-1 tragă cu frig. Cine să facă toate astea dacă nu eu ? — Medicina, din păcate (se crezu dator a interveni studentul) îndreaptă o greşeală de ieri cu o eroare de azi. Poate însă că mîine... — Ce să facem ? Nădăjduim. Oricum tatei, nu-i vine deloc uşor. Nici cu durerile, nici cu bătrîneţea, nici... aşaa... în general. Are fel de fel de... încurcături. — Presupun că le descurcă, totuşi. Chipul plă-pînd al fetei redeveni, tot brusc, dur şi necruţător, iar glasul firav plezni ca un harapnic : — Ei sigur, le descurcă... în felul său. Încurcîndu-i pe alţii, încurcînd toate şi tot dar el... cum-necum, se descurcă. Netezi cu mina o cută inexistentă a rochiei albastre şi cuminţi. Adăugă fără să-l privească pe Daniel, ci aţintind acea cută inexistentă şi nărăvaşe ce nu se lăsa netezită : — Să ştii că eu îl înţeleg foarte bine... prea bine, chiar. Acum, ochii ei căprui stau
55
Îndreptaţi asupra junelui, bulbucaţi de un soi de patimă : — Tata s’a pregătit pentru alt fel de viaţă, mai rafinată,.. mai strălucitoare,,, mai boierească, Pe care a şi dus-o în tinereţe. Şi pe care o merităm. Suntem neam vechi — poate ştii —> şi ni se cuvine o viaţă pe potriva noastră, de boieri sadea. Aşa cred, aşa e drept, asta spun. Treburile-astea.., cu bani, cu ipoteci... cu secerat şi treierat, ei; treburile astea... joase, nu-s pentru Şeitani. Sau n'ar trebui să fie. Tăcu. Vorbise foarte repede, tremurând, şi încă tremura. Student ul-orf an dădu să replice, dar îşi înghiţi vorba : cu părinţi ridicaţi din răzeşi, fără — el însuşi — o situaţie socială limpede şi fără avere, nu aprecia deloc trufia stearpă a mastodonţilor năpîrliţi şi răpănoşL Domnişoara Şeitan păru că se potoleşte. Sta cu pleoapele plecate; netezindh-şi în continuarexpe genunchi cuta inexistentă a rochiei. Spuse obosită :: — Ce să facem ? Trăim cum putem..., dacă navem încotro. Cînd n?ai de ales, primeşti... orice. — Bine, dar tatăl dumitale vorbea foarte convins, foarte... expresiv, despre pămmtuî strămoşesc,., viaţa lâ ţară... Duduia Tincuţa izbucni întrun mic rîs creţ şi foarte vesel ; — Ei,, sigur ! Bietul papa ! Duduia îşi şterse delicat nasul cu o batistuţă dantelată, apoi aţinti iarăşi asupra studentului privirea-i rotundă, acum gravă, pe care o bulbuca.din nou un soi de patimă : — Are însă perfectă dreptate. Domnule Daniel, să ştii de la mine un lucru, aşa cum îl ştiu şi eu de la ai mei şi cum l-a ştiut neam de neamul meu : pămîntui e o valoare sigură, mai stabilă decît aurul. Noi, tata şi cu mine în orice caz, ne ţinem cu ghearele şi cu dinţii de moşie şi n‘o s?o înstrăinăm cu nici un preţ. Sau, dacă vrei, o să plătim pentru ea, orice dar ab-so-lut oric^ preţ. Aşa. Trase de gulerul înalt ş.i-1 mototoli, între degetele tremurătoare, dantelufa. Se ’ntrîstă — Păcat că tata nu se prea pricepe la treburile-astea.'Cu toate că... îşi plecă uşor capul, şî pleoapele şi nasul, murmură ca pentru sine : poate eâ se pricepe totuşi... cine
poate şti ? După o clipă, duduia Tineuţa tuşi discret şi spuse cu glas cam nesigur : — Domnule Daniel, vroiam să-ţi spun că.,, că-mi pare rău... şi mă simt foarte prost... ai asistat la o scenă de familie... penibilă, dar bădăranul ăsta a depăşit măsura. — Poate că pare mai bădăran decît e de fapt. Domnişoara Şeitan se înălţă, şuierînd, în .vîrful cozii : — Nu ştii cine e ! Tată-su a fost vechil la bunicu. Odată bunicu Fa prins cu ocaua mică şi a dat poruncă să fie bătut cu funia udă. Un ţigan îl ţinea în spinare şi alt ţigan îl croia cu sete. iar ăla urla ca din gură de şarpe : lartă-mă, boierule, nu mai fac, boierule. Iar bunicu păcă-nea numai din lulea şi zicea : Mai faci. mă ? Mai faci ? Tî-nărul se uită lung la ea, gîndindu-se că sadismul rîios şi umilit al domnişoarei provenea totuşi din anume suferinţă. — Duduie Tineuţa, Tănase — cred eu — se poartă cu tatăl dumitale ca o slugă... nărăvaşe,* nu zic nu — pentru că se simte încă slugă, deşi nu e. Nu mai este. Are mult pămînt, are.,, — Are. — Ei, cu toate că are ce are şi e ce e... ditamai moşierul, faţă de boier se poartă... cum să spun... redevine slugă. Cu alţii se comportă mai altfel. Domnişoara Şeitan nu răspunse. — Cu alţii... care nu-i prea ştiu vechea stare... ancilară şi nu-1 cunosc decît acum, în situaţia lui de om avut etcetera. Duduia Tineuţa mototoli între degete danteluţa gulerului înalt : — Dar.., ce-a vrut de la dumneata... Văzui că dădu buzna... Musafirul rîse : — Se interesa de ce-am venit. Tineuţa se înroşi un pic : — Şi ce-i treaba lui ? — Te temea. Obrajii duduii •Tineuţa luară foc iar vîrful nasului i se învăpăie : — Bă-‘‘dă-ra-nul ! — Ar fi. mai degrabă, un gest delicat. Nu vreau să fiu indiscret,., dar, pentru că veni vorba... eu cred că... te iubeşte. Domnişoara îi azvîrli o căutătură iute, apoi îşi plecă pleoapele şi fruntea. Nu pare peste măsură de uimită, îşi spuse junele. Se uita la ea care îşi confecţiona. ad hoc. două cute pe genunchi şi le potrivea şi le apăsa cu mâna-i mare şi albă, Safirul de pe inelar strălu-
57
                    /
i
cea gi.nga,s. Tot aranjîndu-şi cutele rochiei, domnişoara Şeitan spuse eu voce neutră ; — Iubeşte o mie două sute de hectare, pămînt gras, de luncă. Şi pofteşte să intre în neamuri, prin nevastă, el cu averea, nevasta cu boieria» Ce femeie nu şi-ar dori asemenea dragoste. Fata e avizată, diagnostică medicinistul. Replică : — Interesul, sau... mă rog, un anume tip de interes nu exclude sentimentul... vreau să zic exaltarea pentru calităţi ce nu se achiziţionează şi care... în definitiv, fiecare caută ce-i lipseşte. Domnişoara tăcu hermetic. Apoi, stînd tot cu fruntea plecată, duduia Tineuţa murmură ca pentru sine : — Ce bine era la măicuţe... la pension. Linişte... toată lumea umbla pe vîrfuri, vorbea în şoaptă... Parcă pluteam. Ce ştiam eu atunci ? Totul era... plăcut şi totul era... cu putinţă. îşi ridică faţa spre tînăr şi schiţă un mic surîs tremurat şi amărui : — La măicuţe am învăţat să fac torturi cu multă şocolată. S?a terminat pensionul, s’au terminat şi torturile şi şocolata. Apucă-te, fato, de gospodărie. Am deprins-o singură, singurică, rdavea cine să mă ’nveţe şi, uite, mă descurc. Ce să-i faci ? — Nu vă place gospodăria, domnişoară Tineuţa ? Duduia se însufleţi, veselă i — O, ba da, şi încă foarte mult. Numai că sunt atîtea de făcut, o casă cere o mie de lucrări. Drept să-ţi spun, însă, domnule Daniel, cel mai mult şi mai mult (şi aici Tineuţa izbucni în micul ci rîs creţ) tot prăjituri îmi place să fac : cu stafide, cu şocolată, cu mult unt dar cu zahăr puţin : fursecuri, ptifu-ruri, madlene. Papa preferă dulciurile care te leşină de dulci : sarailii şi baclavale. Ei, atunci fac sarailii şi baclavale. dacă astea-i plac lui papa. Domnişoara Şeitan începu a netezi cu mina pătura de pe pat, cenuşie, groasă, cam aspră. întrebă, parcă în treacăt : — Tănase te-a mai întrebat ceva ? — A promis să mă ajute. — Cu ce ? tresări fata. — Mi-au rămas de la tata două sute de hectare, înainte de Chirana. Asta e tot ce am. — Şi vrei să înstrăinezi pâmîn-
58
                                            %
tul strămoşesc ? Să nu faci asta pentru nimic în lume. Iţi spun încă o dată: domnule Daniel, pămîntul e o valoare sigură, mai stabilă deeît aurul, — Evident, oftă orfanul, numai că trebuie să termin facultatea... îmi trebuiesc bani de taxe, de chirie, de cărţi... mai trebuie să şi mănînc, din cînd în cînd... Mizeria costă mult în Capitală. — Bine. dar...
—   în afară de asta, continuă băiatul, cit am eu nu mi-ar ajunge să trăiesc. Agricultura de la distanţă e păguboasă. Doar dacă m’aş muta lingă dînsul, să-l supraveghez... dar atunci adio medicină. Şi.nu vreau să renunţ la ea. Tineuţa oftă gînditor — era o situaţie ce-i rămînea străină. Reluă :
—   Şi ce amestec are el în... Tînărul ridică din umeri : — Păi nu cunosc pe nimeni pe aici... — Cum ? Dar papa ?
—    Doar n’o să-l pun pe dumnealui să ispitească pe unu şi pe • altu. ·— Un sfat tot ţi-ar da. Şi pe urmă... nu-i ştii, dumneata, pe ei, dar ei te ştiu toţi cine eşti. — Bine dar... — Tă-nase, domnule Daniel, e omul interesului. O să te jumoale,
—   în imperiul banilor peşin, totul se plăteşte. Chiar sentimentele gingaşe au cotă la bursă. Altfel, omul văd să fie săritor. — Da ? Crezi ? Nu te uita că-i face servicii lui papa... îi face, poate... mai ales de cînd l-a zdruncinat boala... dar îşi ia partea leului. Tînărul spuse în glumă şi din curiozitate : — Leul e o fiară superbă... Iar Tănase, o frumuseţe de bărbat. Duduia Tineuţa, pe dată, îşi plecă fruntea. I se vedea doar conciul cuminte din creştet şi vîr-ful nasului, un pic roş. Fata îngîndurată, îşi juca inelul cu safir şi diamănţele din deget, făcîndu-1 să-şi dezvăluie focurile nestemate. După un timp de, Tineuţa spuse î
—   Nu... bărbat urît n’ar fi el. Iar după alt timp de, reluă pe Un ton de conversaţie voioasă : — Dar despre ce vorbeam ? Da, despre prăjituri... ei, cînd vine la mine Oniţa, o ştii' pe Oniţa Ghizdăvescu ? nu ? poate că o s’o cunoşti, e prietehuţa mea de la măicuţe, ei, cînd vine ea să mâ vadă, pune-te Tincuţo pe copt, dar numai ce ne place nouă, că ne potrivim la gusturi : fac palete cu stafide şi
madlene. Domnişoara înflori, era toată numai zîmbet şi copilăroasă lăcomie : — Grozav îmi plac paletele cu stafide ! Dumitale nu ? Toată ziua le-aş cronţăni, cronţ, cronţ. Tincuţa rîse şi Daniel îi admiră dinţişorii albi şi mărunţi atît de feroci faţă de paletele cu stafide. Duduiţa continuă : — Dar mai mult şi mai mult îmi plac madlenele. Mă ’nnebunesc după madlene. Şi Oniţa la fel. E-aşa de bine cînd vine ea ! Mîncăm madlene, bem ceai, ne mai aducem aminte... mai bîrfim un pic... Tincuţa rîse iarăşi cu micul ei rîs creţ. Apoi întrebă : — Dar parcă mai vorbeam despre ceva. Tînărul răspunse cam tăios : — Da, despre pă-mînt. — A, da. Uite, fiindcă tot e vremea bună, îţi punem caii la docar şi te'cluci prin vecini, pe la conace. Sunt oameni foarte drăguţi... şi, oricum, de teapa noastră... persoane foarte plăcute, foarte bine, ai să vezi. Mai stai de vorbă, mai întrebi, te mai sfătuieşti... Daniel obosise tot stînd în picioare, cu spatele la fereastra prea înaltă şi, ce-rînd voie, se aşeză pe scaun. — Du-te pe la Damieni, enu-meră Tincuţa, îi ştii pe Saşa şi pe Matei Damiân ? nu ? sunt oameni minunaţi, mi-nu-naţi... La ei să te duci mai întîi şi’ntîi... După o clipă adăugă cu anume strepezeală în glas : — ...dacă-i ’ găseşti la moşie, şi nu-s cumva la Bucureşti... iarăşi. Chipul urîţel dar gingaş al fetei se aspri, ba chiar se strîmbă puţin, de parapon. — Nenea Da-mian era... este... foarte dornic să stea şi să-şi lucreze pă-mîntul... dar nu ştiu cum se face... că pleacă mereu la Bucureşti... cu treburi, probabil. Păru a se dezmetici. şi; spuse zîmbind tremurat şi trist : —'Ei, sigur, el, ca doctor, nu poate sta mereu la moşie. Se ridică de pe pat, înaltă, slăbuţă, uşor adusă de spate, şi se apropie de fereastră. Privi îndelung în noaptea în care nu se vedea nimic. Lumina lămpii ajungea pînă la fată şi-i învăluia omoplaţii ascuţiţi, gîtul care ieşea fragil şi alb din gulerul înalt cu danteluţă, părul, nici bălai, pici negru, şters dar moale şi mătăsos, ridicat în conciul cuminte. Fata şopti începutul
m
poveştii : ■— Crnd am plecat de la măicuţe, nrau luat eu ei, la Bucureşti,,, urau dus la teatru.,. în vizite.,, la baluri. Totul era.,, minunat... şi totul era... -cu putinţă... Da,
a fast o minune.., a fost... odată... Domnişoara Tincuţa continua să se uite pe fereastra astupată de beznă. Ce vedea juna copilă, se ?ntreba Daniel, în întunerecul solid ? Tineri muchelefi, spilcuiţi, plini de datorii/ ce-şi tocaseră averea la cărţi şi umblau după o moşie nouă ? Dar un asemenea papiţoi iravea a se uita la zestrea ei ipotecată gata. Lucru pe care domnişoara, hărăzită cu simţ empiric, desigur îl ştia. Şi atunci ? Atunci nimic, Înlăturînd orice doxă şi praxă, fata. ca orice fată, aştepta la fereastră să-i vie Zburătorul. Dealtfel, îşi spuse oaspetele privind-o pe tî-nără. aşa cum sta ca o sărmană osîndită la geamul oblonit de beznă, conacul ăsta hibrid, mereu mistuit de flăcări şi mereu înălţat din cenuşe, a fost dintru ’n-ceput o temniţă sexuală pentru femeile care-au trăit în el. Duduia Tineuţa semtoarse către Daniel zîmbind ca o gazdă amabilă :: — De fapt venisem să te ’ntreb dacă mai ai nevoie de ceva... Ia să vedem, cam ee-ar mai lipsi. Inspectă cu ochii încăperea şi păru a zări o mică neorînduială. Se duse spre pat şi începu să bată uşor cu palma perna şi s'o în-foaie. Tot bătînd şi pufuind perna, îl întrebă pe un ton lejer : — Despre mine... n-a spus nimic ? Daniel înţelese : — N-a spus prea multe... ci mult. Iartă-mă pentru dictonul latinesc. Duduie Tincuţo, eu cred... ţi-am mai spus, că,,, te iubeşte cu pandalii. Domnişoara bătu şi pufni perna încă de cîteva ori. Veni spre masă şi verifică atent con-ţinutui carafei : — Aşaaa. Apă văd că este. Brusc, întinse in cercul de lumină al lămpii, mâna ei mare şi albă, împodobită cu safir : — îţi place inelul meu ? Studentul se fistici. INF ap ucă să bîlbîie ceva, că duduia îi spuse ; Tă-nase mi. l-a dat. Dar e cam frig aici. Se răsuci pe tocurile botinelor şl se îndepărtă puţin. Palpă teracota sobei ;
         $
61
:—Vai, s’a răcit de tot. Ii spun Stănuţei să aducă lemne, sâ mai facă focul. Zîmbi : — Noapte bună. Şi ieşi, înaltă, mlădie, puţin adusă de spate. Daniel începu să umble prin odăiţă. Oameni de omenie, rîse, dar nu dau paralele îndărăt. Nici lui Tănase, nici mie. Fata-i firavă, reluă, a făcut ea pensionul la maici, dar a luat repede mătura de coadă. Are gesturi repezi, gîndeşte practic, ştie valoarea banului, e robace şi serioasă, ştie deosebi sentimentul de interes... dar pare mîncată de tristeţe. Şi-a imaginat altfel tinereţea... Cit să aibe ? Un 23—24 acolo... Mult : pe aici fetele se mărită repede — sau deloc. Ce să*-i faci : nevoia învaţă pe om. Fără mamă .şi cu un tată beteag, a trebuit să deprindă a le face singurică pe toate. S’a lăsat de suleme-neli, vizite şi baluri, s’a matorit brusc. Numai că înăsprirea asta pretimpurie o apasă, nu s’a dedat cu totul renunţărilor. Dar, de fapt, ce ştie Tincuţa despre starea moşiei ? Dacă lucrurile ar sta aşa cum zicea monsieur Tănase, greu să se mărite ca lumea cu un pămînt grevat de ipoteci. Dar ce ar vrea ? Un bun administrator care a prins ceva pîntec ? Un putred de bogat pentru care datoriile socrului ar fi floare la ureche... Un june muchelef specialist în păparea banilor cu lingura mare... Ce ? ! Ştie măcar ce pereche îşi rîvneşte ? La ce visează fetele ? Visele lor au petale prea delicate ca să... Oricum, Daniel se afla într’o lume lui necunoscută, alunecase într’un tărîm de undeva şi yde odinioară în care totul îi apărea cam altfel... Să zicem, zîmbi, că ne aflăm în lumea basmului. împăratul Verde, bătrîn şi bun (pâinea lui Mnezeu), iubeşte peste poate pre fiica sa Ileana Cosînzeana. Monsieur Tănase ar fi să fie — deci — Zmeul Zmeilor. Bun. Balaurul se găteşte să înşface. fata, Verde împărat ridică sceptrul a blestem şi neputinţă, Cosînzeana cască gura să strige a oroare, dar cu toţii se află — Zmăul y compris — în aşteptarea lui Făt-Frumos — fără de care nici un basm nu poate avea loc. Dar unde să
•
62
fie Făt-Frumos ? Cine-i ? Că doar n’oi fi eu, risc strîmb firavul Daniel. Tînărul rămase eu ochii pe viitorul său — care pentru noi este un trecut destul de îndepărtat.
VRĂJITOAREA, în vraiştea Castelului răsună teribil glasul tunător al Marinei — unic ornic — chemînd la masă,. Mda, constată tînărul, ar fi şi cazul, azi n'am pus nimic în gură, probabil că mi-o ii foame. Băiatul merse ce merse pe un coridor întunecos — înainte ?, îndărăt ? — coborî scările pe dibuitelea, boscorodind, şi nimeri în marea sală în care mai fusese. Focul murise de mult, era rece şi umed, iar lumina pauper roşietică a celor două lămpi chioare lăsa umbrele dese să apese încăperea. Se afla acolo, gata instalat, un bărbat pirpiriu, nici tînăr nici vîrstnic, cam mototolit ce se purta ras din proaspăt. Se recomandă în şoaptă : Victoraş. Probabil, îşi zise * studentul, o cimotie venită la cerşit. Vajnica Marina, duduind, purta o tavă plină : telemea, ceapă şi halci de pâine pufoasă. — Ca la noi la nimenea, declară dînsa zdroncănind farfuriile cu alimente — fiecare mănîncă, aşa, clnd îi căşună. Ăl bătfîn vrea să fie servit sus. Tincuţa cu năbădăile ei — ?ce c'o doare iar capu* ăla al ei —unu pofteşte cînd se culcă găinile, ălălaltul îl ia cu surpătură la miezul nopţii, totul ui-te-aşa, vraişte. Plecă zdupăind şi tremurîndu-şi făptura bogată în cărnuri. Tînărul îl interpelă pe bietul Victoraş : — A fost o declaraţie de principiu sau un aviz să nu mai aşteptăm pe nimeni. Dar cimotia urgisită se şi abătuse asupra frustelor alimente. Să fie peţitor la mîna Tincuţei ?, se interogă Daniel. Pare cam zgribuliţel pentru rolul de, Făt-Frumos. Deşi... Zgaiba ştie ? Făt-Frumos îi o năpraznă, răsare de unde nici cu gîndul nu gîndeşti şi harş, harş (cu paloşul), gata socoteala : Binele triumfă ! (Că altfel, cum?). Basmul este economicos :     nici un personagiu fără
trebuinţă. Va trebui însă să mănînc în tăcere deoarece la gura lui Victoraş se bat turcii. Deodată, tresări : apăruse o vedenie. Nu era năzăreală ci fiinţă în carne şi oase : o babă şuie, pitică şi cu gheb, purta pe umeri şal mare,. galben, pe cap o bonetă tricotată, de lînă verde. Capul, o gîgîlice uscată, de pasăre cu clonţ, partea (însă) de şezut se dezvoltase, foarte. Sulemenită în vopseli tari, ca un papagal, ţipă strident, păsăreşte : — Marina, hai odată, că mor de foame. îmi vine să te mănînc. Dinspre cuhnii se auzi mormăit gros de urs. Fără a observa temenelele tinerilor, spăimîia se cocoţă în scaun şi — alungindu-se —■ rupse cu gheara un bucăţoi de telemea, cît se desprinse el din calup. Molfăind, buha privea orb şi năuc. Tînărul conspecta amuzat plăsmuirea dincolo de vîrstă, ce părea mai degrabă schiţată de un caricaturist; decît realizată rea-listic. Muma pădurii lua loc în basm ca element malefic necesar. (Fără Rău nu poate fiinţa Binele.) Hoaşca mîrîi, apoi cu aceeaşi mână prea lungă înhăţă un codru de pâine şi rupse din acesta cu dinţi îndîrjiţi şi străini. Cam dementă, opină medicinistul. O tanti scuturată de parale, ciuca familiei. Cred că face şi vrăji cu untură de broască şi oscioare de liliac, pisate. — Că şi io nu poci să fiu în. toate părţile de-odată, că nu’s Caraoţchi, bombăni straşnica Marina aducînd cu pathos farfurii, tacîmuri, marmeladă şi unt — că n’am decît două chicioare şi alea umflate, că io nu şed de pomană toată ziulica, aşa ca altele. Cotoroanţa se servi hulpav, apoi, clefăind, sări în capul tânărului: — Da’ tu cine mai ieşti ? De unde răsărişi ? Studentul îşi declină calităţile puţine şi dubioase. — A !, ţipă pasărea, îl ştiu pe tac-tu, m’a grijit de beteşuguri. Da’ nu m’ă făcut bine, uite că tot bolesc. Şi el unde-i acuş ? A venit şi el ? — După o versiune ar fi în ceruri ; după alta, în pămînt. — A murit ? Şi ce te scălîmbăi aşa, nu poci vorbi ca oamenii ? ! Ai moşia pe aici ? — N’am pe nicăieri. — Aha ! Adică te-a lăsat fără un sfanţ, sărac ca un şoa-
64
rece de biserică. -— întro oarecare măsură, preciza-vizi-· tatorul. — Auzi vorbire la el, cică oarecare... Tac’ tu era sărac dar fodul, nu-1 atingeai cu prăjina la nas,' parc’ ar fi fost boier. Dar nu era. Ai luat fodulia de la el, ai ? ! — Trebuia să-mi lase şi el ceva ca moştenire... — Văz că te malmuţeşti. Da’ tu ştii cine sunt io ? Ţi-a spus Dinu de mine ? Tînărul făcu uri gest ev.aziv. Babei îi sări. muş tarul : — Păi sigur ! La toţi le împuie capu că e copil unic. Auzi, da’ eu nu sunt sora lui ? Num a' după mamă, adevărat, dar . mama contează. N'oi fi eu o Şeitan — mare scofală cu nu-/ mele lor ă*a turceseu — dar. tot boieroaică veche’s. Eu sunt rumâncă get-beget, băiete !, croncăni dînsa, nu pă-gînă, ca ei. Estimp, baba înghiţea cu repejune. îşi aminti
ee-i spusese conu Dinu : — Şi ce era să> facă şi biata
                                  ’ x
mama, tinerică şi singurică în pustietăţile astea ? A ? Deci asta făcuse... — Şi venişi să te ghiftui aici, că te văz cam nemîncat, orăcăi boieroaica. Foarte bine, crăpelniţă e că^· călău, toată ziulica înfulecă ţiganii de la curte, nici nu se, mai mişcă de graşi. Asta ar fi (rumegă oaspele) sponta-neism. Hoaşca e ,,peupleu. Bătrînele boieroaice afectează uneori nuditatea expresiei. Sacerdotal, Marina purta atentă, farfuriile ochi cu zeamă galbenă de găină : — Că parcă n’ar fi rumâni, carne‘n post ! De-aia-i bate Mnezeu dră-guţu şi nu-i plouă la timp, ară’n prostie şi seamănă’n pagubă. Domnul tăcut de alături se zvârli în farfuria cu supă, dispărând în aceasta. Sigur, altă cimotie pripăşită — şi nu prima — ceea ce o îndreptăţea pe hoaşcă să-l trateze, şi pe el cu aceeaşi monetă. Musafiri săraci sau decavaţi — ce’şi tocaseră pământul la cărţi sau îl mîncaseră cu şezutul nurliu al unei vestale a scenei. Dar, în definitiv, el însuşi, în ce calitate se afla aici ? Picase tam-nisam pe drum de seară. Daniel se amuza ! Marina n’o temea pe vrăjitoare, ceea ce indica poziţia soţială şubredă pe care sora pe jumătate a boierului o avea la Castel, dar şi faptul că Ma-f
65
5 — SoJatiţui tulburat
rina însăşi nu era o sluga ordinară, fie şi cu vechi state de serviciu, ci, probabil, o rudă scăpătată dintre acele ce robotesc cu spor şi mahmureală toată ziulica pentru o strachină de mîncare şi un culcuş şi al căror devotament e căptuşit cu straşnică ranchiună. Cît priveşte cotoroanţa cîrîitoare şi boită, se afla în recluziune, sus, la cucurigu, ca buha şi cucuvelele. Răutatea sco'rpioane*, caricaturală şi ineficientă, îl distra. ■—■ Ţi-a povestit şi ţie năzbîtiile alea cu moşii lui — rîgîi babeta — scorneli pe care le îndrugă la toţi neisprăviţii ce cad pe capu nostru şi ne ling blidele şi moţăie din cap că da, auzi domnule ce grozăvie, dar pe urmă, cînd îşi iau tălpăşiţa, îşi fac rîs de el şi ocară. Dar ce lincheşti aşa ? Mănîncă, mănîncă, nu vezi că eşti străveziu. Orfanul depărta farfuria de la sine, nu-i era a mînca. Preciză : — Nu-i nimic de rîs în povestirile mnea-lui. Întîmplări colorate (de odinioară, ceva între istorie şi basm. — Aşa, da, istorii ! Ţi-a’npuiat şi ţie capul, ţipă ba-borniţa cu pandalii. Sigur că da, poleielile alea ale lui. Şi tu l-ai crezut ca un guguştiuc. Băbătia poseda arta de a turui, înfulecînd grozav. Nişte crai afanisiţi, ghiuji răscopţi tăvălind prin toate saltelele soioase ale mahalalelor, căzături ce-şi tîrşîiau la baltă neputinţele şi huzurlîcul, tî-rîind după ei.'s’o morfolească, şi cîte o biată copiliţă, cu ţîţişoarele necoapte, zăpăcită cu cine ştie ce sclipici, de trebuia pus apoi cîte un flăcău zdravăn înjugat la muncă s-o facă femeie, să se fudulească başbuzucul cu un broscoi, că altfel, cum ? Neam împieliţat. Nişte borşiţi, nişte başol-diţi, nişte boleşniţe, căzături, zaharisiţi, cofleşiţi şi tombatere. Oaspele suspină : — Bătrînul era boier vechi, de ţară, s’a pus proptă cu Vodă fiindcă îi era drag neamul, de şi l-a ridicat în cap pe Caragea. — Cine ?, cîrîi hodoroaga boită, cine ? Andronache ? Mă faci să rîz ! Păi Andronache era un lihnit din Fanar, îl tîrîse Caragea după el, cu liota lui bălţată de venetici, mangosiţi, scursori, paciaure, soi-tari şi mascarale. Caţaonul i-a pus în pârtie şi ei, cu hapca
66
şi japca, trăgeau zece piei după rumân. Dar Andronache era de spaimă şi de pomină iar Vodă, cînd a văzut că-i pradă şi pe el — care-1 coţofenise — şi umblă cu matrapazlâc, odată i-a zis : Sictir, bre, şi-a vrut să-l scurteze de un cap. Dar şi ăla, căpos, ce crezi, cur vă bătrână, mirosise ceva-cumva, şi-a pus aurul şi diamanticalele la fereală, iar el a tulit-o pe-aici, tupilat prin bălţi, pitit prin păpu-riş, de nici Caraoţchi, ăl cu coadă lungă, nu i-a mai dat de urmă. — Dar, obiectă vizitatorul inipenitent, văd că a clădit aici, la vedere, Castelul. — Castel, ăsta, ţăcăni papa-gala, mă faci să riz, o hardughie cu cotloane şi bortelituri, anume făcută pentru guzgani. Iarna, în spulberu vântului, şi vara să te coci la tavă. Castel : Brînză mare. Şi cînd a înjghebat procopseala asta ? Poci să spui ? Hăt, după mazilirea lui Caragea, ăl cu ciuma, după ce şi-a luat hoţomanul ăl mare tălpăşiţa şi catrafusele, de s’a cărăbănit la nemţi, abea atunci a ieşit la lumină şi marţafoiul de Andronache. Nu mîncaşi nimic, îl bodogăni Marina, nu vezi ce jigărit eşti... Uite la mnealui, mănîncă aşa, cu inimă..; Venise cu oala, iar le mai umpluse strachinele — babei şi junelui tăcut, — băgase de seamă că băiatul abea se atinsese de zeama aurie în care pluteau porţiuni de găină. Studentul 'ridică din umeri : nu-1 trăgea inima să înbuce. Simţea o anume depărtare de ce se afla în jurul său ca şi cum ar fi fost spectator la ceva curios şi fără noimă ; de pildă povestea controversată a unei familii ce-i rămînea in-' diferenţă. Fără focul devorator marea sală era rece, încît stîrmocea. Se adăogise, aici, un fel de destrămare. Timpul zăpăcit îl descentra. — Da’ mai taci Lizico, mîrîi zdra-hoanca, nu-ţi mai bălăcări neamurile, că1' ce fuse se duse, pe apa Sîmbetei sau a sfintei Vineri, ş’acuş sapa şi lopata, moartea şi cu groapa. Dar coropişniţa se aprinsese, luase foc la coadă : — Că vezi soiul lor ăla rău, Andronache, ghiujul, tîrîse cu el o copilă, că fără nu putea. Ţiitoare-i lipsea, că încolo avea de toate, căzătura. — Se căsătoriseră
18
5*
în Capitală, la Domniţa Bălaşa, oftă recules orfanul. — Taci că mor, cîrîi Lizica, mor cînd îi aud cu Bălaşa aia a lor. Mare lucru rîia la om. Altfel, le cam încurci, cu Bălaşa a fost, cum ar veni, mama. Ştii cum s’a cununat Andro-nache ? Păi să-ţi spui io. în marea sală rece şi afumată, vedenia se profila pe clarobscurul incert al încăperii ca în-trun coşmar hilar. Spăimîia, cotcodăcind, cîrîind, hîrîind, mişca aripe de liliac. Era pe vremea lui Grigore Ghica Vodă. Başbuzucul de Andronache abea se mai ridica pe cal, în şa se bălăngănea. şi bănănăia de rîsul lumii, dar nu se lăsa, se grozăvea. Spune, poveste, că ’nainte mult mai este. Ei, şi o porneşte el călare, haida, haida, să vadă ce şi cum, că odată dintrun stufăriş, numai ce face unu bau, piu şi bum cu puşca, chistolul sau ce-o fi fost, şi trec halicele prin el ca prin iepure. — Dar ce avusese cu dînsul? — Ce avusese, ce n-avusese — că Zgaiba’l ştie cine o fi fost — că l-a adus calul acasă mai mult mort, de buşnise sîngele din el. Ei, l-au dat jos, l-au dezbrăcat, l-au spălat, i-au pus prişniţe cu fierturi de buruieni să scoată fierea aia din el, da’ neam : îi sunase coliva. De,, au chemat popa de i~a citit, atunci i-a şi cununat, şi pînă dimineaţa şi-a dat ochii peste cap, alivuar, şi-a lăsat papucii şi regrete eterne. Asta i-a fost Bălaşa. Junele tăcut ieşi din farfurie şi -declară cu gravitate : —■ Căsătorie in extremis. — Taman, cotcodăci papagala. Că să vezi boclucul, fata aia, de, tinerică şi ea, sătulă de başbuzuc, intrase şi ea în vorbă cu unu, Dinu, har·· gat, el, dar harnic şi isteţ, de le ţinea toată moşia, că Andronache... de, zaharisit. Beltea ; şi la muncile pămîntu-lui... tufă de Veneţia. Ei, şi dacă rămăsese grea, vroia şi ea, femia, ca mamă, să-şi... ia, copilul. — Legitimeze, dădu glas junele tăcut. — Taman, cîrîi Lizica. Lumea-i rea, doar la spoială se uită, nu la plămădeală. E, şi aşa ajunse copchilu lui alde Păturică, un Şeitan. Spune, poveste, că ’nainte mult mai este. — Şi ăl bătrîn ştia de... copil ? Vreau să zic de... iscodi orfanul. — E, sigur că ştia,
68
i %

dar bărbatul bătrîn e cel nlai dobitoc dintre dobitoace: încă se mai şi fudulea cu ce ispravă făcuse el. —: Dar cu incendiul cum a fost, se interesă musafirul. — A fost; n’a fost, eu nu poci să ştiu, mirii cocoana, că doar n’am fost acolo. — Păi n’au bulucit turcii, potop... — Ce turci, mă băieţe, ce, ai fierbinţeli.. — Şi cu Costandin ce s’a ales... — E, ăsta. era şi el lacom şi iute, de l-au prins ciobanii întro noapte, de l-au. hăcuit cu bricegele, l-au făcut harcea-parcea, că mocanu-i mocnit, nu ştii ce zace’ntr’însul.
—   Şi ? — Şi, şi ! Cmd a văzut femia cum stă cazul, unde nu şi-a făcut bocceluţa binişor, şi-a luat plodul şi... valea. A-tulit-o. O fi fost şi foc, atunci, cu Dinu, sau după, tot ce se poate, nu ştiu, n’am văzut, nici p’acolo n-am trecut. Şi lumea zice vrute şi nevrute, le ’nfloreşte cum îi place ei, că gura lumii numai cu pămînt o «astupi. — Doamna s’a dus la Viena, a devenit menajeră la bancherul la care Andro-nache depusese aurul, şi... explică musafirul. — Îî, că pe toate le mai ştii, se scîrbi coropişniţa. A trăit şi ea, acolo, c’un neamţ bătrîn, l-a spălat, l-a călcat, i-a bucătărit, de, ee-oi fi vrut să facă muiere singură între lifte. Cine-i crede unei femei singure şi necăjite, numai ea ştie, săraca.
—   Bine, dar nu avea aurul lui Andronache ? —- ll avea, nu-1 avea... Şi ce să facă ea cu el, să-l roază ? Să-1 mulgă ? Aurul îi sterp dacă nu-1 pui la treabă, şi trebuie pricepere şi la astă. — Şi copilul ? — Ăla al ei, musiul, după ce s’a lungit şi s’a făcut măgădău mare, i-a sucit capu păpădiei neamţului, i-a devenit ginere, cum ar veni, şi după ce şi-a lăsat ăla papucii, a intrat în averea lui, a’nvîrtit ce-o fi’nvîrtit pe acolo — boscării nemţeşti — pînă l-au ajuns şi pe el neputinţele de s’a tras şi el să moară la matcă.1 Marina aduse decisă rasolul de găină (cu hrean) şi hQaşca se repezi asupra pasării ca uliul. Tînărul tăcut o urmări hoţeşte rupînd din nevinovaţul animal cu desperare. — Dar mai nainte s’o mierlească, clămpăni omnivora, a luat o româncuţă frumoasă foc... — Cu care avu un băiat ş’o
fată, boieri de viţă veche... se înduioşa,nepoftitul. — iieam, mirii castelana. Musafirul se simţi pe teren primejdios şi schimbă iute macazul : —L-am cunoscut azi pe domnul Tănase. Reprezentanta sexului frumos latră cu gura plină de găină : — Bun băiat şi harnic, fără el nu ştiu ce* s’ar fi făcut damblagiul de Dinu, ar fi ajuns la aman. Numai că mangosiţilor le curg nădragii dar mor fudui. Aduşi cu hîrzobul din cer. Nu le ajungi la nas nici cu prăjina, ’ei ai dracului cu neamu lor ăla grozavu. Oaspele, binevoitor, turnă gaz peste foc: —Domnul Tănase îmi păru energic şi cu simţ practic. Pus pe fapte mari. — Păidapăidar, sîsîi şer-peşte vrăjitoarea, are — numai ale lui — două mii de hectare, başca alea cu arendă. Ei, flăcăul ăsta chipeş şi cu mâna de aur o cere pe prăpădita asta de Tincuţa care n’are nici bărbie, nici buze, nici alte alea, iar mangositu de frate-meu cîrneşte din. nas că nu ş’ce. Trăzni-l-ar şi nu l-ar mai pomeni. — Dar ce-are băiatul ? !, şe minună naivul Daniel. E tînăr, în putere, are avere. — Păi n’auzişi... Cică nu-i de neam. Auzi ! Rîia îi mănincă. Parcă Dinu nu-i făcut tot c’un hargat... Toată lumea o ştie. Doar că p’atunci trăia hodorogiil de neamţ şi pe el l-a legimi... asta... Junele tăcut răsări prompt din găină : — L-a legitimat. Dar zgripţuroaica se oprise din trăncănit, se înverzi tare, se ridică (furioasă), înhăţă cu gheara un coltuc şi părăsi scena fîlfîind fără a privi spre urările de pace nocturnă ridicate în cor de cei doi juni. Brava Marina strîngea blidele mormăind şi zdroncănind elocvent : — Buha se duce sus, în turn, face v?aji de-i aduce pe mătură pe ibovnicii ei eu copita crăpată. — Cred, suspină Daniel, că ar fi momentul să dispărem. Ospitalierul jar s’a răcit de mult Personajele au intrat la cutie. Verde-împărat sforăie de îngrijorare. Cosînzeana sughiţe după Făt-Frumos care refuză să apară. Zmeul Zmeilor înghite o turmă de ghite costelive. Cotoroanţa îşi prepară alifia de amor cu grăsimică
70
de broască, ochi strivit de cucuvaie, stupit de om bă’trîn şi praf de coropişniţă. în curînd vor fi strigoii. Dar poate că lumea e mult mai plină de strigoi decît .ne închipuim : morţii mor greu. '
IJN OMOR IN NOAPTE. — îmi acordaţi permisiunea de a vă însoţi în camera mneavoaştră ?, dădu glas tăcutul..
—   Mă rog, mormăi Daniel. Tot nu văd ce-aş avea de făcut...
—   Ziua mai e cum mai e, oftă Victoraş, dar nopţile... — Preferabil să dormi. — Uşor de zis... Mă bîntuie toate fricile. Urcară trepte, în beznă, pe ’npiedicatelea, înaintară bîj-bîind ca orbeţii pe un coridor .întunecos... Uşile identice, echidistante, ca într-un coşmar. în odăiţă lampa fila cu fulgi negri -— iarnă în negru —, soba duduitoare începuse a lăs,a căldură blajină ; focul torcea pisiceşte : incendiu strunit. Daniel se aşeză pe marginea patului, tăcutul, pe scaunul unic. Dar abia luase loc că, împins de un arc, sări în picioare şi începu să umble de colo-colo prin colivie. Era, declară el, ajutor de judecător şi, ca mai tînăr, silit a se zvîntura pe plaiurile vaste, ca să zicejp aşa, ale judeţului nostru eminamente agricol. Trimis ba cu una, ba cu alta, prin cătunele răzleţite. Şedea cît îl ţinea treaba, ba ici, ba colo, cînd la un conac, cînd la altul, şi boierii îl primeau bine, îl omeneau* şi nici nu-1 lăsau să plece înainte de o săptămînă, ,,ceea ce, la leafa mea micuţă, cum se zice, con-tează“. Boierii erau de omenie, primitori nevoie mare, nu-i vorba că se şi plictiseau al naibii prin paraginile astea, la trosnetul fălcilor, încît se bucurau să le mai pice un cinevaş ee-i procopsea cu bîrfe proaspete de la tîrg, un ins cu care jucai o piatră, o tablă sau chiar o carte cu dichis. Ospeţia. era de regulă, pînă şi la cei mai nepricopsiţi, că odăi aveau din belşug, mîncarea cîrîia în ogradă şi nici lipsă nu era de vacă, porc şi miel, fiece bestie cu darurile sale — ca să
71
zLerri aşa — şi se mănîncă dom Te, pînă la saţ şi rîgîială. Ei, eu lichidul o duc ei cam greu, că vînd doar o dată, în primăvară, şi la lemne se cam scumpesc că, de, Bărăgan.., Sigur, continuă agitat tăcutu, este o viaţă cam hîţînată, tot pe drumuri, ba în căruţă, ba în teleguţă — zdronca., zdronca —, dar aveai în schimb o privelişte frumoasă, un aer curat, mai schimbai oamenii, nu rugineai la birou să faci bătături la şezător, ca să zicem aşa, ca ăl bătrîn din Platoneşti. Sigur, turui tăcutu, cîteodată mai oboseai naibii, te mai dăula leagănul căruţii sau hurducătura droştii prin h'îrtoape, te mai şi scîrbeai de atîta crăpelniţă cu rîntaşi, vîrîtă cu făcăleţul pe bereguş, şi mai al'es băuturica în exces — vrei, nu vrei, bea Gligore aghiasmă — n-o prea tolera dînsul ‘avînd stomahul delicat, ca şi sufletu. Sigur că boieru îţi'cerea — ca amic, nu ? — să-i faci aia şi să-i dregi ailalta, şi nu se făcea să-l refuzi după ce-i şezusei pe cap o săptămînă şi-i mîncasei şi urechile. Dar, parcă puteai zice cuiva, ceva ? Asta-ţi era slujba, ca să zicem aşa... Vrei ? Bine. Nu ? Salutare şi frăţie. Adio ş’un praz verde. Trebuie să-ţi cîştigi şi tu o pâinică, acolo, cum zice la Scriptură, în sudoarea frunţii. Nu ? Că şi boierii ăştia, de rîioşi, îs rîioşi ce mai. Cînd te ’ndoapă ca pe curcan şi mai ia don jude... şi mai serviţi, cînd trec pe lingă tine de par’ c’ai fi omu de aer. Tăcutu agitat oftă din baierile inimii : de, cînd n-ai avere se cheamă că eşti nimica. Rabzi şi taci, ca pămîntu care-1 calci. Legendele Castelului ? Sigur. Continua preumblarea prin odăiţă ou mâinile la spate. Scîrţ, scîrţ. Documente, ca să zicem aşa, nu prea erau şi atunci le’nfloreşte fieştecare în felul său, după plăcere şi interes. Şi el, ajutorul de jude, crede că povestea cu Kera Ana, frumoasa hangiţă, o fi fiindă mai veche, de pe vremea lui Mihai Vodă — cînd era Chiua Chetrii port umblat la Dunărea bătrină — iar faptul că noua castelană, Şeitanca, se chema tot Ana, să fi fost aşa, o potriveală. Dealtfel, se numea tot Ana, Kera Duduca ? Poci să ştii ? Faptul că
72
venise copilită, cine ştie de unde, şi plecase de tînără, drum fără întoarcere, se hainise în urma focului cel mare, făcuse să i se uite numele din cazan, şi i se cadorisise un altul, — prin contaminare, preciză magistratul — al hangiţei iubeţe de odinioară, care suferise şi ea, în felul ei, canon de vîlvătăile dezlănţuite. Cele două se legaseră, peste veacuri, prin semnul focului. Şi cîte nu flencănise lumea : ba că îl prădase pe Andronache de giuvaergicale şi fugise cu ele tocma la Grecia, la Pireu, ba că o furase turcu — ca pe Kera Keralina cea încuiată în iatacul muierilor, ba cîte blestemăţii toate. Nici înfloriturile cocoanei Lizica nu erau, ca să zicem aşa, literă de Evanghelie. Se ştie precis că a fugit la Viena, sau poate numai la Braşov, după aurul lui Andronache, dar ce-o fi ’nvîrtit acolo, după cine i-or fi sfeclit ochii, iaca, mai puţin. Cum ? Nu, Andronache nu ■fusese tîrît în alaiul lui Caragea —sastea erau scorneli veninoase — de vreme ce la înscăunarea acestuia era dintre veliţii boieri ce-1 întâmpinaseră cu alai şi temene. Se poate certifica asta cu acte în regulă, ca să zicem aşa. Că Vodă îl suduise, zvîrlindu-i de la obraz : „După ce te-am miluit cu cinuri şi moşii de te-am făcut om“, de, Se poate, cum l-a şi numit, cu hulă, paţachină şi maschera, asta e altă mîm care de peşte, pentru că — drept este — Caragea îl unsese cu multe huzmeturi şi peşcheşuri, să şi-l facă slugă de nădejde ; dar altfel, Andronache se născuse în ţară, la Giurgiu, ca taică-su, ce învîrtise nişte demnităţi mai mărunte, acestea le atestăm, ca să zicem aşa, cu acte de noi consultate. Că bunică-su o fi fost otoman din împărăţie, tot ce se poate, dar tătîne-su se însurase după credinţa a dreaptă, cu popă. Dar se prea poate să-şi fi tras ei sămînţa lor din Fanar, ca atîţia alţii, deşi eu mă prind că ei provin, ca să zicem* aşa, dintr un voinic ce atîta vîrîse sperieţii în turc, încît osmanlîii îi găsiseră porecla asta de groază, Şeitan. Arvanit de la Durmitor, sîrb de la Kosovo, fustanelă , de Kios, de n’o fi fostă mai de grabă aromân iute la cuţit
73
de la Prizren sau Mînăştur, naiba să-i pieptene, cîţi s’au vînturat' pe-aici, fapt e că erau boieriţi înainte mult de ciuma lui Caragea. Şi nu cred să-l fi hainit Vodă fiindcă strîngea prea tare teascu, aşa făceau toţi, şi lup blînd cu oaia nu s’a mai pomenit, mai de grab’ îl prepunea că ar fi tras sforile pentru altul, că şi domnii erau prepuelnici, dar şi aveau pe ce, că mai toţi boierii veliţi făceau mişculaţii. Ei, da, cocoana Lizica e o aspidă otrăvită, dar nici ei — cîtu-i ea de ciupearcă otrăvită —' nu-i cade bine, cuc sau cucuvaie cum o fi, săraca. Spune, poveste, că’ nainte mult mai este. Da, e o treabă încurcată. Păi să vezi, mama ei, coana Frusinica, a rămas singurică de tînără cu moşia asta cu margini ca apa, cu oameni aspri şi iuţi, de te taie pînă ai zice peşte. Micul jude, neastâmpărat, se aşezase dar se tot sucea şi scîrţia din scaun. De dus, n’avea unde se duce, Frusinica, era — unde mai pui — şi cu copil mic, conu Dinu cum ar veni, ce să facă şi ea, de, s’a ajutat cu un rumân zdravăn şi isteţ, care era vătaf la ei. Cît de departe să fi mers ajutorul ăsta-i greu de ştiut, fapt e că femeia a născut o fetiţă la trei.ani după ce ajunsese vădană. Coana Lizica nu poartă numele de Şeitan, asta o ustură la ficaţi de se negreşte, ai văzut cum a plecat din puşcă. Ei, şi colac peste pupăză, mai a fost şi scăpată din braţe chiar de mama mneaei, sau o fi căzut de pe scară cînd o fi fost mai năltuţă, nu ştiu, ce mai, copil nedorit, de a rămas aşa, strîmbă şi cu cocoaşă, taman ca cămila. De vorbit, de, s’ar cam fi vorbit şi de conu Dinu, de-aia are lumea limbă’n gură, dar e greu să te vîri în chestia asta, uneori nici chiar femeia, ca să zicem aşa, nu ştie precizamente cine este făptaşul... Gura lumii doar cu pămînt o astupi. Micul jude, ca fript, sări de pe scaun şi îşi reîncepu sîrguincios, goana. Zestrea ei, sigur, cum să nu, avea, că-i lăsase alde mă-sa, numai că Lizica şi-a vîndut partea ei pe bani gheaţă, iar gheaţa, se topeşte. A înstrăinat pămînturile lut Sotir, tatăl domnului Tănase, numai să nu fie la frate-su, ei, şi a plecat în Capitală unde
74
— cum, necum — a păpat bănişorii cu lingura mare, de s’a ’ntors aici, înapoi, la ispaşă, în mofluzie, ca să zicem aşa, cîrîie ea, dar nu mai are putere, bate doar din plisc cînd nu e de faţă conu Dinu sau duduia Tincuţa, că o teme. Murătura asta de Marina zice că i-ar fi tocat cu băieţi tineri, crai de Ferentari şi peşti de Grand, poci să ştii ? Adică, vai de cozonacul ei, ca să zicem aşa. Cloceşte acolo, sus, singurică, taman ca huhurezu, de s’a umplut de răutate. Ee... a înţărcat Bălaia, a pus-o de mămăligă : să nu ai tu nimicuţa al tău, să ajungi la mila altora. Dînsa zice, dar poci să ştii ?, că bănişorii i-ar fi păpat conu Dinu, cu ţîrîita, o lua cu ni-ni-ni, şi ea, minte slabă de femeie îi dădea, iar el aleluia, le-a pus cruce. Poa’ să fie, poa’ să nu fie, orice se poate pe lumea asta. Judex luă loc şi prinse a scîrţîi scaunul cu perseverenţă. — Io ? Anchetez găinării, ca sa zicem aşa, coţcării mărunte. Cîteodată sunt şi eazurifioroase. Asta-i doare pe ei, cu pămîntu. Adevărat, pe-aici, lucrurile au fost mai încurcate, ca să zicem aşa, dar acum încep să se aşeze, lucrurile la locul lor, aşa cum e şi prin alte părţi : boieru-i boier, ţăranu-i ţăran. Micul jude se opri din bălăngăneală şi ridică dreapta : Nici boier fără ţărani, nici ţărani fără boier. Daniel rîse : — Dar noi ce suntem ? Nici în căruţă, nici în teleguţă. Victoraş gîndî grav : — Noi,' dom’le, suntem intelectuali. — Aha, uitasem, acceptă Daniel. Omul legii îşi reluă marşul sterp. — Păi uite cum a fost, sporovăi tăcutu, de mult, hăt pe vremea lui Andronache şi pe mai departe, ca să zicem aşa, locurile astea grase erau populate de oiciobanii coborau de la munte, cu dînsele, şi toamna le suiau iar la iernat. Aşa, mereu ;'.la un moment dat, ce şi-au zis ciobanii ? Domnule, da’ de ce să ne canonim noi mereu pe drumuri, cu două locuinţe, ca să zicem aşa, şi să nu ne stabilim noi acilea-şa, Hîţ la munte, hîţ, la baltă, hîţ, iar la munte. Zis şi făcut: au construit saivane pentru bestii şi bordeie pentru ei, strîngmdu-se în cîteva cătune. Sigur, se bazau în oaie, dar
75
vara mai pescuiau în Dunăre un peşte, doi. mai creşteau nişte porci pe baltă, că mînearea lor nu te ţine nimic, au pus niscai porumb pentru mămăligă, şi uite aşa şi-au încropit gospodării. — Cită fericire, oftă orfanul, ie bon sauvage ! Mă mir de ce nu ne facem şi noi ţărani. — Lasă, domnule, asta declară judex. Dar ce se intimplă ? Regimul proprietăţii era lax, ca să zicem aşa. Se ştia că unui e moşier pe colo, altul pe dincolo, dar asta aşa in prineipium. Oierii îşi plăteau dreptul de folosinţă cu producte naturale, ca să zicem aşa, dar mai tîrziu se schimbă calimera. Spune, poveste, că ’nainte mult mai este. Doctorul ridică din umeri zicîndu-şi : Şi ce mă interesează toate astea pe mine ? Ce e între mine şi ăştia ? Cu ce drept mă intoxică toţi cu porcii lor crescuţi pe baltă ? Dar omul9 legii se vădi nestrămutat : — Cînd bunica lui conu Dinu şi cu băiatul ei au şters putina, ca să zicem aşa, tatăl lui Tănase şi alţi gospodari cuprinşi au ocupat pămînturile goale. Şi ce s’au g'îndit ei ? Domnule, să facem agricultură pe picior, că tocmai se deschisese comerţul în afară şi Dunărea era la o zvîrlitură de băţ. Bun. Dar de unde mână de lucru, ca să zicem aşa. S’au dus ei în satele noi şi au zis aşa : Uite, oameni buni, noi suntem moşieri acilea şi voi sunteţi ţăranii noştri. Haideţi de ne munciţi ! Mocanii s’au zburlit : Noi suntem oameni liberi, zic, iar pentru dreptul de păşunat vă plătim cinstit. Daniel zimbi : — Contractul social. Mocanii l-au citit pe Jean-Jacques. — Păi, taman. Ei. Aia una, ăia zece, s’ău tras în procese şi moşierii au cîştigat. — Cum e şi normal. — Sigur. Dar mocanii nu se lăsau. Răi, nu cum sunt cojenii, potoliţi. — Păi nu era ho-tărîre judecătorească ? — Era, dar cum o aplici. Nu veneau şi pace. Aia chemau dorobanţii, ciobanii, ţuşt, în bărci şi tulea în Baltă. Ia-i de unde nu’s. Şi ştii cum e cu agricultura : atunci, o săptămînă, două, cît e dîrdora, pe urmă, dacă nu culegi la ţanc, s’a dus naibii toată recolta.
76
    —  Asta înseamnă că nici mocanii nu... — Sigur, semănau ei, dar moşierii furioşi puneau de se dădea foc la recolta lor. — Ciobanii, iarna, rămîneau fără mămăligă... — Prădau coşarele boiereşti, ziceau că iau ee-i al lor. — Şi mocanii n'au cedat ? — Ei aveau un fel de şef al lor, unu baci Micu, vrednic bărbat dar cu harţag, tare’n clonţ. Dar să vezi, bătrînul Sotir, Pa atras cu vicleşug într’un loc ferit şi i-a făcut felu. După aia s‘au mai potolit şi mocăneţiL au prins să iasă la câmp, la boieri. Micul jude, obosit, ateriză pe scaun. Era agitat. — Deci totul e ordine şi pace, constată Daniel. — Nu chiar, se burzului Victoraş, ridicmdu-se. Un nepot al lui Micu, asta, unu Florea, e un fel de şef de bandă. Stă pitit în păpuriş şi odată, pac !, dă lovitura unde a prubuluit el. — Ăsta-i ăl de dădu foc hanului la Kera Ana... — Ce te potriveşti, dom Te, ăla era mai dădămult. Florea ăsta'e tînăr. Cum să-i prinzi, domnule, că ei, ăştia, îşi văd de ale lor, paşnic, ca să zicem aşa, dar odată le vine un semn tainic, noaptea încalecă, se urcă pe cai, se adună unde ştiu ei, lovesc şi, a doua zi sunt acasă, brr oiţa, brr. N’ai de unde-i apuca. Ar trebui o armată mereu eu ochii pe ei. — Un fel de război civil ?
    —  Ce te potriveşti ! Mai mereu e linişte. Dar cînd zici că totul e armonie, cînd ţi-e lumea mai dragă, să zici şi tu : off ! — pac ! şi vai !, un arendaş sau un vătaf este trimis direct pe tărîmul celălalt. Ei, şi lui Tănase îi ţîţîie de Florea ăsta, Maică Precistă, că zice că voinicu ajurat să răzbune moartea lu ăl bătrîn, de-aia, cît îi el de mătăhălos mergeşnumai cu pază şi niciodată noaptea, — Nu pricep : tatăl lui conu Dinu punea să-l bată la scară pe tatăl lui monsieur Tănase, dar conu Dinu e acuş bătrîn, iar Tănase, în floarea tinereţii. — Păi Tănase ăsta îi vine nepot
^ lu Sotir,''bătrînu, ăl de făcu averea, fi’su doar a rotunjit-o. Un ins neglijabil, ca să zicem aşa... Iar monsieur Tănase s’a aruncat spre bunic. — Păi ! Eu ? Ce să fac ? Viu şi constat că aia şi ailalta, că-i sucită, că-rcîrnită, fac proces
77
  verbal... îl semnez şi-l pun la dosar. Mă duc la eonacul apropiat, mai o vorbuliţă, mai o mîncărică, măi un şpri-ţlşor, mai un pocheraş... Trece vremea* ? Trece ! Ajutorul de jude se prăvăli pe scaun. Căscă la ruperea fălcilor. îşi ceru scuze si se duse la culcare.
  ISPITITORUL. In clarobscurul odăii, Daniel şedea pe marginea patului. Era niţel năuciţ : drumul ?, aerul curat? îşi lăsase dimineaţa lumea lui de ambiţii precise, de cărţi* caiete pline cu oase, muşchi, ţesuturi şi vene, înghiţise kilometri de câmpie moţăită şi se trezise pe alt tărîm, departe, cu haiduci şi hangiţe iubeţe, cu boieri divăniţi şi hainiţi şi faliţi, pogoane şi hargaţi şi turme de oi şi incendii : hanul în flăcări, un Castel şui arzînd şi flăcări ce
  dansau pe comori improbabile ! Ce ştiuse el de toate astea ? Părea un trecut vag şi cromatic, lungit peste fire în veacul ştiinţei şi tehnicei dezlănţuite, cînd un basm străvechi, cînd un roman realistic şi colorat dé. la finele secolului repauzat de moarte naturală. Un Verde împărat îşi temea fiica, pe Cosînzeana, rîmnită (fireşte) de Zmeul Zmeilor, iar vrăjitoarea Cotoroanţa menea a rău pe lingă oalele ei cu spurcăciuni. Un han lua foc din patimă multă, un haiduc tupilat în păpuriş trăgea cu flinta în ciocoi, în hrubelé Castelului zăceau purcoi de rubine şi smaragde, alaltăieri se amesteca tulbure cu ieri, de nu mai distingeai între fusese şi a fost odată, şi e ! Osmanlîi oacheşi, călări pe cai mici şi iuţi de stepă săracă, tăind aerul cu iatagane, boieri cu narghilé' şi şalvari zmeurii, grece ochenate, cu cercei şi dimanticale grele, bancheri congestivi de Viena cu frac, purtînd ghiuluri de aur la degetele înţepenite, copile cu nuri, dulci şi ticăloase, şi iar pogoane şi hectare, mână de lucru rară, câmp şi iar câmp, ghite, zestre, ipoteci şi grâne.. O lume neştiută, depărtată doar bănuită. Ce
Ï8
  căuta el acolo, în răsfăţul timpurilor şi dezmăţul spaţiului, Cine îl tîrîse aici — pentru ce ? Daniel, prin întunerec, se concentra asupra viitorului său — care pentru noi e cu totul trecut.
  Tînărul tresări, întoarse brusc capul : în clarobscurul uşii, un bărbat de statură potrivită, lat în spate, cu o figură oval măslinie, îl privea amuzat : — Ne! reîntoarcem cu duioşie pe miriştele natale ? Daniel se zmuci. —«Stai jos, stai jos. Nu sunt diavolul, deşi sunt Şeitan, fiul lui conu Dinu. Mi se, spune Dida. Habar n’am de ce. Vizitatorul luă loc pe scaun, încetişor. Sprincenele circumflexe, groase. Colereta neagră încadra ovalul măsliniu din care se distingea gura mică, plină, foarte roşie. Senzual. Pulovăr de lînă, negru. Se încadra în fondul afumat al camerei ca într’un tablou.
  —   De fapt, nu am fost niciodată pe aici. preciză* Daniel. M’am născut, e drept... dar am plecat de mult... Dida rîse încetişor : — Ţi se pare. Tatăl tău te aducea uneori cu docarul la noi, vara, iarna chiar, pe timp blînd, cu sania, înfofolit bine. Daniel, tăios : -— Nu cred, nu-mi amintesc.
  —   Ai uitat, aparent, dar acum te afli pe tărîmul copilăriei pierdute. Fii atent. Cine ştie ce alunecări de straturi se pot produce fără ştire. — Eu n’am trecut, hotărî tînărul.
  —   Oare. — Am plecat din Platoneşti cînd aveam zece ani. Azi, trecînd prin el, zidurile au rămas mute, pietrele n’au vibrat în nici un fel. — Asta înseamnă doar că ai ferecat bine poarta. — S’a închis singură. Foarte .repede după aceea părinţii mei au fost ucişi într-o catastrofă de cale ferată. Amîndoi. —* Ştiu şi regret. Tatăl dumitale .era un bărbat cu totul stimabil. Poate cam... rigid. — Aşa că sunt în situaţia melodramatică de orfan. ■—Te felicit. într-un fel, eşti de invidiat. Nimic nu stîlceşte mai mult un caracter decît un tată cu personalitate. Vrîndu-ţi binele, fireşte, te deviază pe toată viaţa. Tatăl tău era dintre cei straşnici. Reluă repede : Oricum ar fi, părinţii nu ne fac decît rău cu defectele şi mai ales cu calităţile lor. — Nu pot avea
79
o părere, nu am experimentat cealaltă... ipoteză. Eu am avut o adolescenţă dură: internat, subnutriţie, grosolănia profesorilor, violenţa vulgară a colegilor, vacanţele de pomanagiu pe la amici care mă făceau să simt... inexistenţa mea socială. — Asta căleşte. Ai învăţat să vrei, adică să doreşti continuu ceva important. — Iar cînd am devenit major, am aflat că nu am nimic, deci sunt nimeni.— Nu te plînge. Adversitatea prieşte tînărului, devine personalitate, dacă are ceva în gîgîlice, fireşte. — Altfel... nu se poate ? — Huzurul moleşeşte şi destramă. Cel puţin la noi unde fiii de bogătaşi se duc de-a dura. — Aşa ne consolează bogătaşii. Am trăit într’un internat, Ioc hidos şi promiscuu. După ce am intrat în facultate, tot acolo am rămas: ca pedagog. — Eşti, desigur, medicinist, ca tata. Meserie mănoasă. — Mai ales independentă. Nimeni nu ie bate pe umeri... socialmente vorbind. — Aha, un răzvrătit. Oricum, greutăţile s’au terminat. — Da, cu condiţia de a termina.
—   Eşti greu la... carte ? — Nu. Dar trebuiesc bani de taxe... să locuiesc undeva şi... totuşi, să mă alimentez eît de cît. Ca să numai vorbim de tomuri. Or. toate astea înseamnă...
—   Ştiu, bani. Dar spuneai că eşti pedagog, stai deci la..:
—   Am fost. Mi s’a pus în vedere că după vacanţă sunt pus pe liber. — O blestemăţie? — Nici măcar. Directorul îşi aduce un nepot. — Uman. Prea uman. — Da. — Greu. Dar dacă ai douăzeci şi unu de ani înseamnă că te afli... stai, în anul patru. E, mai ai niţel. Curaj. — Din păcate, abea în anul doi. — Trîntit ? — Bolnav. Am fost silit să întrerup. Sanatoriu. — Şi ce... anume ? — Tocmai, nu se prea ştie : temperatură mică, dar constantă, dureri de cap şi o fati-gabilitate excesivă. Adormeam cu cartea în mână.
—   Plămînii ? — Spre asta s’au orientat şi ei, la început, dar... nu. S’ar părea că ar fi fost un surmenaj remarcabil.
—   Ai încărcat prea mult căruţa. — N’aveam de ales. Există, uneori, momente dure : crăpi sau* învingi. — Chiar aşa ? r~ Trebuia să-mi menţin bursa, să dau şi meditaţii parti-
8®
culare. In facultate, efortul a fost dur. — Greu de cap ?
—   Ciudat. Cărţile de istorie, psihologie, etcetera, le reţineam fără efort, şi fără să fiu nevoit să o fac. Tomurile de medicină, în schimb... Memorizam foarte* foarte greu. ~ Pentru că erai silit să o faci. Poate... nu te atrage medicina... — E o hotărîre nestrămutată. — Mde. — Oricum, 8 nu am de ales. — La anumite persoane energia spiritului e superioară rezistenţei fiziologice. Un decalaj nenorocit.
—   îmi detest trupul. — Pentru un viitor medic, declaraţia e... Oricum, sper că momentul greu a fost depăşit. — Asta cred şi eu. Acum, maşinăria merge. — Dealtfel, faci parte din oamenii care reuşesc. — Oare. — Nici nu-i greu. La noi, cei dotaţi sunt puturoşi, iar volitivii sunt greoi la minte. Tu eşti un volitiv inteligent. — Nu-i vorba de voinţă. Sunt pur şi simplu, constrîns. — Şi... nu ţi-a rămas chiar nimic. — Ba da. Cam două sute de hectare, dincolo de Chirana. Dacă vînd mă descurc pînă termin... şi cîţiva ani după aceea, pînă aş începe să cîştig. — De vîndut, se poate... Numai că preţurile sunt fluctuante... după amplasare, vecinătăţi, sau chiar ani. Acum sunt mai mulţi vîn-zători ( decît cumpărători. Fii atent să nu te jupoaie.
—   Atent... e un fel de a zice. N’am nici un element de comparaţie. — Nici nu prea e. Cel mai ades trupul de moşie e scos la licitaţie... din pricina ipotecilor... iar Banca dictează preţurile. Vînzările libere sunt extrem de rare. — Monsieur Tănase mi-a propus să-mi vîneze muşterii, dar domnişoara Tincuţa m’a avertizat să n’am încredere în impetuosul ei cavaler, mai bine să dau o raită pe la conace... să mă interesez... Dida rîse potolit : — O, dar văd că ai cunoscut toate personagiile. — Sunt toate ? — O, noi formăm nucleul... Galaxia e fluctuantă. Dar, în ce mi-ai spus, lasă-1 pe Tănase să alerge. Are defectele lui,-dar găinar, nu-i. Lucrează în stil mare. — Aşa mi s’a părut. îndrăzneţ, dar nu se uită la mărunţiş. — Dar cu ce prilej ai cunoscut acest furtunos «araeter. — în cadrul unei scene... la care aş fi preferat
81
să nu asist, din pricina caracterului ei prea... familial. — Mda, o scenă aproape rituală. — Mi s-a părut o situaţie... explozivă. —· Asta din pricina lui Tănase care atacă ber-beceşte poarta Castelului, dar tata are talente diplomaţi-ceşti. Totuşi, cred că el ar ceda de mar fi tare soră-mea. Ea ameninţă cu sinuciderea şi tata se teme... — De n’o fi cumva invers. — Invers ? — Nu chiar de tot, dar. Vreau să zic, conu Dinu îşi montează fiica, pentru a se ascunde apoi în spatele acestui refuz. — Asta a fost mai demult. Acum, uneori, cred că i-ar conveni să cedeze. Tănase, ginere, i-ar plăti datoriile şi i-ar argăţi moşia. — N’ar fi el chiar un argat. Monsieur Tănase pare un cal în stare să-l zvîrle pe călăreţ. — Tata are încredere în forţa, lui de seducţie... şi îl dispreţuieşte prea mult pe mitocan ca să nu creadă că-1 va mîna cum vrea. el. Dar vrea dînsul ceva, vreodată ? Tot Tănase îi suflă hotărîrile. — Am văzut un specimen chiar astă seară, cu vînzarea „ghitelor“. Dar domnişoara Tincuţa ? Are o aversiune fizică. — Tin-cuţa... cine poate şti ce vor femeile ? în orice caz, ţine la tata iar dacă el i-ar demonstra că altfel se scoate moşia la mezat, poate ar deveni rezonabilă. — Am impresia că nu te scandalizează această căsătorie. Dida rîse : —■ Doar nu mă însor eu. Dintr’un punct de vedere... ar fi singura soluţie. Tănase. e întreprinzător şi tenace, are de pe acum o avere serioasă. Pentru el, zestrea Tincuţei. e o belea trebuie să plătească şi să tot plătească... — Atunci, de unde hămeseala... — Pe de o parte, vrea să se tot întindă şi moşia tatei îi taie lui pămînturile în două. Dar principalul e în altă parte. Prin Tincuţa el intră în neamuri iar copiii lui vor fi boieri. — E Important ? — Probabil, rîse Dida. Dar mai e ceva : Tănase se agită în politică, se vrea deputat, poate chiar ministru... Or, căsătoria asta l-ar ajuta mult, îşi creează relaţii, i se deschid multe uşi... — Se agită la liberali ? — Nu, acolo e buială multă, tot ca de-alde eL Conservatorii n’au tineri. — Nu există fii de boieri ?
—   Fireşte, dar le e lene... Vor să se distreze. Plus că politica mănîncă bani. De aia împing înainte oameni ca Tănase care să se agite şi să risipească parale pentru ei... iar ei vor ţine hăţurile. — Visul lui coriu Dinu. — Da. Moşierimea renunţă mereu la puterea efectivă — pe care o deleagă unor avocaţi ambiţioşi sau unor arendaşi parveniţi — ca să-şi păstreze privilegiile. — Interesant. Mă îngrijorează doar soarta domnişoarei Tincuţa. Ea ,e un pion... foarte sensibil. — Necazul cu ea e că nu are... curtezani..', aspiranţi. — Din pricina ipotecilor. — Şi de data asta... Tinerii boieri au propriile lor ipoteci. Dar mai e şi înfăţişarea ei.
—   O găsesc suplă, delicată... sensibilă... — Sigur, Tincuţa are multe calităţi... de gospodină şi... de devotament. Calităţi pd care junii nu ştiu a le aprecia... Ar trebui văzută mai mult timp... şi mai de aproape... nu aşa, la un bal...
—   Se duce ? — Nu. Zice că nu-i place. De fapt, de cîte ori a fost vorba... tata i-a.tr as o criză de reumă... să te ia groaza.
—   Simulări ? — Exagerări, în orice caz. Nu-i place să rămîie singur. Ideea că Tincuţa s’ar mărita şi ar pleca departe îl exasperează. Nu pe faţă, fireşte, dar de fiece dată, găseşte cîte ceva... — Pînă i s’a acrit fetei. — Mai ales că mult nu-i lipseşte. N’o îndeamnă inima spre zbornie... şi nici spre... — Are inapetenţă la bărbaţi ? I-ar trebui să cunoască niscai tineri mai... delicaţi, mai... şlefuiţi.
—   Junii muchelef se agită pentru plăceri uşoare şi fără consecinţe. în afară de faptul că sunt, vînători de zestre... să aibe ce păpa. — Nu mă gîndeam Ta acest soi de fluturi.
—   Ceilalţi sunt puţini şi nu cresc prin zona noastră. — Ar trebui trimisă în Capitală. — Ţi-am spus : tata ar face o criză digranda, iar Tincuţa... Este în fata asta o nevoie de a se sacrifica... — O maturitate prematură. Poate fiindcă nu are mamă. Orfanii trebuie să privească lumea cu ochii mari de tot. — Eu aştept lucruri bune de la judecata ei. Daniel rîse : — îmi închipui o mică scenetă : împăratul
83
Verde, bătrîn, nu-şi poate apăra fata, pe Cosînzeana, în faţa .Zmeului ce o pofteşte. O aflai şi pe Cotoroanţa, vrăjitoarea, ce meneşte a rău... — A, Lizica... — Dar întîrzie Făt-Frumos... Se mai intimplă. — Dar fără respectivul Făt, ioc basm. — Dacă ar apărea automat, Zmeul ar muri de inaniţie. De unde inutilitatea Fătului Frumos. — Există basme incomplete ? — Basmul conţine o întîmplare excepţională. Sau o dorinţă realizată în imaginaţie. Viaţa e plină de basme ratate. — Atunci s’a zis cu basmul meu? Păcat.
—   Nu se ştie. Făt-Frumos poate apare, în ultimul moment. Se suie in,tren din mers. Dar îmi vine şi mie în minte o legendă. Regelui învins, cuceritorul, după ce-i retează căpăţîna, îi rîvneşte şi fata.— Dochia ? — Da. Ea reprezenta, cum să spun, spiritul locului. Fără ea, cucerirea ar fi superficială şi chiar zadarnică. — Posesiunea Dochiei ar reprezenta... esenţa. — Arapii, cînd doboară un viteaz, îi mănîncă inima. în cazul unei femei, transfuzia se face altfel. — înţeleg. — Cuceritorul e atras, la Dochia, de un comportament specific ce nu poate fi nici cucerit, nici cumpărat, nici simulat. ·— Dar fiica regelui învins simte repulsie faţă de dorinţa Cuceritorului, cauza fizică a ne-norocilor ei. — Dar nu şi o anume atracţie ? Chimene are, faţă de don Rodrigue, sentimente foarte amestecate.
—  Dar nu se cade să-şi arate... slăbiciunea. — Tatăl fiind bărbatul prin excelenţă, învingătorul său devine... — Pricep. Dar, în cazul* de faţă, l-a învins? Lupta e încă nedecisă. Dar sceneta -ta nu-mi convine. — De ce ?, rîse Dida. *—Imaginea unui monsieur Tănase... Imperator... mă cam deranjează. — Ai prejudecăţi. La romani ei erau nişte soldăţoi foarte viteji, foarte energici, dar ridicaţi de jos, aspri, duri, crescuţi în tabere. Apariţia purpurei şi a luxului a marcat declinul. Rafinamentul conducătorilor e fatal imperiilor. — Şi nu încerci să-ţi.îndrumi sora ? — Poţi schimba soarta cuiva ? Vreau sa zic : temperamentul. Deşi în odaie se făcuse cald tî1
84
nărui simţea frisoane reci, străbătîndu-1. Umbra uscată îi sporea senzaţia uşoară de irealitate pe care toţi aceşti — pînă azi — necunoscuţi, i-o provocau. O lume de odinioară în. a cărei dăinuire medicinistului ii era greu să creadă. Ce-1 interesa pe el cu cine se va mărita domnişoara Tin-cuţa ? Totuşi, reluă : — Am auzit vorbindu-se de zestrea fiicei... Dar partea fiului ? — O, eu nu constitui o problemă ...Mai am puţin de trăit. Foarte puţin... — Cum aşa? — Şira spinării. — Şi nu vă îngrijiţi ? — Eşti medicinist, cum poţi spune o asemenea prostie. Tot ce ştie ştiinţa voastră este să prelungească, eventual, agonia. Atîta ştiţi. De vindecat, nu. — Bine, dar... — O agonie atroce, umilitoare. Nu numai că nu intenţionez să o prelungesc, dar o voi curma la timp. — Principiul vieţii este sacru. — Dar al demnităţii ? Pauză. Şi e viaţa mea, nu ? — Dacă ar gîndi aşa şi femeile însărcinate ? — Ce prostie ! Din durerea lor naşte un om, dintr’a mea, un cadavru. Ce rost are un chin ce nu poate duce decît la moarte ? ! Daniel se ridică în picioare şi dădu, fără rost, din mâini : — Bine, dar, cum, de ce... — Să nu devenim patetici, adică ridicoli. Deocamdată, mă descurc. Suport atita durere cită să nu-mi altereze personalitatea, ţesătura delicată pe care împrejurările şi mintea mea au ţesut-o cu grijă şi delicii. Ea se va distruge, oricum, după... Dar să o las strivită înainte de a fi mort... Să devin un animal care urlă... Nu văd rostul. Medicinistul se aşeză blînd : — Bine dar e contra... — Ai mai emis ideea asta admirabilă. — E o abdicare! — Da? Să regăsesc marea linişte în faţa nimicului, acea împăcare deplină a lui Marc Aureliu... mi se pare glorios... — Sinuciderea e un act al desperării. Spaimă şi... — Nu neapărat. Ţi-aminteşti de marii stoici : dispăreau surîzînd. De ce n’aş găsi şi eu ceea ce. ciobanul Mioriţei ştia. — Dar e nedrept. — Soarta e nedreaptă cu mine ? Să fim rezonabili. Cum am acceptat de la hazard să fiu un răsfăţat social ™ şi? aş adăoga, ipso facto şi intelectual — tot astfel e
85
necesar să accept şi darul amar al întâmplării fiziologice.
—   Nu ştiu... sunt luat prin surprindere. — Dealtfel, tinere, seninătatea nu este cantitativă. — Maladia mea nu a fost de natură să... Mă ameninţa doar cu degradarea socială. Nu m’am gîndit la consecinţele ultime. — Mă bucur că îţi pot servi drept material didactic. — Sarcasmul desperării ? — Deloc. E reconfortant să ai o moarte pilduitoare. Şi nu numai. Vezi, există vieţi extrem de lungi dar dez-lînate... Inşi purtaţi de colo-colo de fluxul întîmplărilor. Vieţi pustii, dezolate, ca o grădină părăduită. Faptul că eu am o grădină mică e un îndemn s’o cultiv cu toată arta.
—   Şi totuşi, trăim orientaţi spre viitor. Viaţa e un proiect.
—   Da. Şi e bine ? — O existenţă fără viitor... care nu tinde cu toată forţa spre... — Fireşte, aşa eram şi eu. Dar cînd viitorul mi s’a suprimat, am fost silit să mă reorientez. — Adică. — Astăzi e o realitate ; mîine, o ipoteză ; poimîine, o fantasmagorie. — Carpe diem ? — Dacă vrei.;: dar în alt sens. Să-i zicem... concentrat, spiritual. Cînd pierzi în extensie, îţi rămâne intensitatea. O să mă gîndesc. Deocamdată..: — Dar asta, mă rog, ar fi pro-* blema mea... specială. — Nu chiar. Nimeni nu ştie cît mai are... Un accident de cale ferată... e oricînd posibil. — Sper să ai o viaţă cît mai lungă. Te îrrfpiedică asta să o cultivi cu îngrijire ? Strică să cunoşti arta grădinarului ? — Vreau să fiu medic. Asta ia timp... mult. — Vei fi medic şi, destul de repede, doctor priceput. — Sper. — îţi vei cîştiga un loc stimabil în societate, vei trăi confortabil, materialmente, cel puţin, fiindcă altfel n’o să ai timp să-ţi tragi sufletul.
—   înţelesesem că importantă ar fi intensitatea, nu ? Or, viaţa unui medic.e destul de tensionată. — Să zicem : ocupat pînă peste cap. N’o să ai vreme să te mai întrebi : dar societatea asta în care am vrut să răzbat — şi am reuşit
—   merita ea atâta strădanie, merita să-mi devoreze întreaga existenţă ? —.N’am de ales. Ofiţer nu pot fi, n’am calităţile fizice. Să condamn oameni la temniţă, ca ma-
gistrat, nu-mi place... prefer să-i vindec. Să salvez hoţi, de la închisoare, doar fiindcă au mulţi bani, e prostituţia intelectului. Altceva, unui băiat fără avere şi proptele, îi este interzis. — Dar te întrebam altceva:.. — Ce ?
—   Merită, această societate atîta efort ? — Ca să spui unui negustor -: dobitocule !, trebuie să nu fii hărtănit, ei mai bine îmbrăcat decît el. — Aha ! Ranchiuna ca forţă socială.
—   Sau, pur şi simplu, demnitate. — Demnitatea să fie so-
cială ? — Să zicem că pur şi simplu nu-mi. place să fiu privit de sus de inşi inferiori mie. E o chestie de valoare, de calitate umană, nu de. avere sau rang. — Fii atent : cînd oamenii care te seîrbesc te vor respecta, ai să te scîr-feeşti de tine însuţi. Şi atunci te' vei simţi pustiit. — Deci... să-mi cultiv grădina ? Dar pentru asta trebuie mai întîi s’o am. Tu, care te-ai născut cu moşie, fireşte că nu poţi înţelege. — Nu te irita. Faci un joc de cuvinte. Moşie, dragul meu, ai tu — un întreg viitor... iar eu o biată grădină. — Scuză-mă. Mă refeream doar la faptul că avînd © situaţie stabilă prin naştere, nu poţi pricepe ’ mentalitatea unui tînăr care, neavînd nimic, e silit să obţină totul prin efort susţinut. — înţeleg, în schimb, că înţelepciunea cea de pe urmă a lui Candide nu e de natură să entuziasmeze un tînăr. '— în definitiv, Candide însuşi ajunge la acest dicton după ce făcuse nebuniile toate, sau a fost trecut prin toate experienţele... cum îţi place. — Dar dacă le-ar fi economisit ? Dacă ar fi început prin a spune : „Cultivă-ţi grădina“... — Sunt şi din ăştia :     pensionari
prematuri. — Am făcut doar o metaforă, Daniel, s’o lăsăm. Dealtfel, nu mă gîndeam la sensul ei restrictiv ci intensiv.
■— Oricum, ca medic trebuie să mă gîndesc mai mult la grădina altora. Asta va fi partea mea. — Şi totuşi, ya veni -© zi cînd te vei întreba : ce am făcut cu viaţa mea ? Pentru fiecare vine o asemenea zi, mai devreme sau mai tîrziu, totdeauna inutil de tîrziu. Dida respira greu. Dădea semne die oboseală. închise ochii. Se scutură, reluînd : — Dealtfel,
87
unde sfîrşeşte grădina mea ? Ea poate., fi doar corpul meu bolnav dar şi lumea întreagă, hărmălaia acestui bîlci înnebunit de patima achiziţiei. — Nebunie, poate, dar creatoare. ridicînd oraşe, iuţind locomotivele şi vapoarele. Procesul cunoaşterii a devenit fantastic : se forează în infinitul mic şi infinitul mare. —-Nu neg, nu neg, oftă bolnavul. Febra progresului. De clnd se consideră febra un simptom de sănătate ? — Joc de cuvinte, rîse medicul. Pur şi simplu omul supune lumea. — Sau dă drumul unor forţe ne controlate. — Dacă le descoperă, le şi controlează. —Crezi ? Bolnavul oftă din nou : — Fireşte, viitorul... nu e treaba mea. Totuşi, uneori, în bîrlogul meu, aud duduitul surd al unei lumi ce şi-a pierdut... ştiu şi eu ? Mintea ? Controlul de sine ? Doctorul rîse : — Duduitul ăsta îl aud şi eu. Să-i zicem intensitate. Contrariul lîncezelei, al vieţei vegetative... — Şi care exasperează mizeria şi pregăteşte explozia unui mare război. — Nu sunt ofiţer, se irită medicinistul, vreau să devin medic. -r-' Ce poate rezulta din acumularea de arme tot mai distructive, - medită bolnavul, decît o conflagraţie mondială degenerînd într-o revoluţie generală. — Ce nenorocire, rîse orfanul, o să-mi confişte moşiile de pe Marea Neagră. — Aha, ricană moşierul, „Seara cea mare“ „exproprierea exploatatorilor''. în definitiv, e şi firesc să simpatizezi cu... oropsiţii vieţii. — Nu simpatizez cu nimeni,, mîrîi studentul. Ţi-am mai spus doar : vreau să devin un do£tor bun şi asta îmi acaparează toată energia. Poate nu am destulă... fapt e că nu-mi mai rămîne deloc. Doar că mie... pe mine nu are de ce mă speria o revoluţie. — Ai dreptate, murmură Dida, dar să ne întoarcem la grădina noastră. Am în vedere forţa mea... cum să zic... felul în care primim în noi lumea care ne invadează... — Adică ? — Adică... dezordinea ei nu trebuie să devină, şi a mea. Sau... ştiu eu ?, să-i descoperim armonia ascunsă. — Armonia claselor în ciocnire ? — Daniel, nu
88
fi glumeţ. Te-ai gîndit la fSach ? Vreau să spun... m mod de a trăi. Tînărul îl privi atent : părea că se destramă în clarobscurul camerei. Vorbea şoptit : Fiinţa umană e ne-înstare să transforme în armonie ceea ce receptează'din lumea asta înceată.,. învechită, dacă vrei. Ce se va întîmpla cu... interioritatea noastră, cu alcătuirea noastră cînd ritmul exterior va creşte în intensitate. — Probabil... o criză de adaptare. Psihicul e' mult mai elastic decît fiziologicul,
—   Tu spui : ne vom adapta la noul ritm. Dar nu ne-am adaptat nici măcar la cel vechi. în sensul... armoniei. — Nu prea pricep, pnormăi Daniel. Pe mine mă atrage intensitatea, nu armonia. Dida oftă : — Te-ai gîndit vreodată la... imaginile mentale ? La senzaţii ? Sau la higiena... la educarea senzaţiei ? Poate de acolo porneşte toată cheia inte-riorităţii noastre. — Pe mine mă aspiră exterioritatea.
—   La asta mă refeream şi eu. Dar de ce să le separăm ? Interioritatea fiind produsul exteriorului constituie şi... cum să spun ?, capacitatea noastră de a'face faţă agresiunii din afară. — Mie, explodă studentul, îmi trebuiesc trei lucruri : voinţă, voinţă şi iar voinţă l —: Dar plăcerea ?, insinuă bolnavul* — Poftim ? — Cred că... principiul vital suprem nu este voinţa, ci plăcerea. — N’am impresia... Nu ştiu, se scutură medicinistul. Ce fel de plăcere să aflu în ciopîrţirea cadavrelor ? Ai văzut vreodată un cadavru ? Nu împopoţonat... aşa gol. Un obiect straniu şi solitar. — Nu, zise bolnavul, răguşit, n’am văzut. Dar te-ai gîndit vreodată" la marile galaxii numite sentimente ? Cît de puţin ne cunoaştem aceste... complexe ce decid în locul nostru. — Deocamdată îmi dau destulă bătaie de cap oasele, .venele', ficatul... — Şi ele au un rol de conducere considerabil. Atîta timp cît nu le cunoaştem, de unde să ştim provenienţa... stărilor de spirit pe care le numim frumos ..interioritatea Nu neg, reluă stins bolnavul. Tocmai eu atît de... dependent... Şi nu e deloc în intenţia mea de a te îndepărta de... pasiunea ta. — Nici n’ai reuşi. — Ştiu. Dar al observat
89
cit de puţin ne cunoaştem pasiunile ? Deşi suntem în voia îor, nu ne interesează să le controlăm-; sau măcar să le ştim, ca pe case. — Invizibile, fluctuante... — Şi totuşi, au şi ele realitatea lor. — Mai puţin calciu în organism ne face irascibili, anxioşi, vulnerabili... — Vezi tu, nimeni nu neagă ceea ce afirmi. Duci o bătălie cîştigată. Răsufla greu. Reluă, stins : Nu ştim ce anume produce pasiunile, nici nu încercăm să le controlăm. Uneori încercăm să le reprimăm, dar fie nu reuşim, fie le facem doar să ia o cale ascunsă, neaşteptată. Daniel (politicos) : Da. Dida închisese ochii. Şopti : — Dealtfel, despre altceva vroiam să-ţi vorbesc... Despre realizarea eternităţii.. — Poftim ?, tresări Daniel.
—   Da, trăirea eternităţii... Acum ! Deschise ochii : — în definitiv... există o problemă mai... urgentă decît fericirea ? •Tînărul tresări : — Nu ştiu, nu m’am gîndit... Totuşi, cred că pentru... asta este... ar fi necesară reunirea unor... condiţii... — De aceea o amînăm mereu... să reunim... condiţiile. Tăcu. Reluă : — Fericirea — acum. în orice situaţie...’ Chiar în cele mai..-. Tocmai în cele mai desperate. Tăcu.
—   Iartă-mă, am obosit. Se ridică încet şi — umbră — dispăru. Daniel se suci pe şezător : — înţelepciunea unui bolnav — oare — nu este primejdioasă unui tînăr ? Voinţa, de care am o desperată nevoie, poate fi dizolvată şi ea... Făcu un gest energic cu mâna... — Optimismul medicului, mai tare decît starea bolnavilor care sunt depresivi. Tînărul (nu avea ce face) se pregăti pentru somn şi — trudit — adormi repede. Era cea mai lungă noapte din an.
CEAIUL. înaintăm încet în această povestire. Bîjbîim, dezorientaţi, prin ceaţa vremurilor. Observăm, deocamdată, doar ceea ce se vede cu uşurinţă, la suprafaţă, deci. Dar ceea ce clocoteşte pe dedesubt ? Acel ceva insesizabil pe care ei, atunci, îl ignorau, dar cum — mai tîrziu — avea
m
să erupă, să devină realul însuşi, nouă, care povestim, nu ne este îngăduit să-l trecem cu vederea. Dar ce este adevărat? Ceea ce părea a fi — tuturor — realitatea, sau ceea ce, ascuns, avea a se manifesta cu atîta forţă incit să se impună — tuturor — drept evidenţa însăşi... 'Oricum, pe urmele lui Daniel, ne-am lăsat antrenaţi într’un loc rarefiat şi incert, la capătul pămîntului, am zice, pe un tărîm lunecos şi aproape improbabil. Daniel e tînăr, are în
          N
faţă o viaţă întreagă..', deşi, nouă, viitorul său ne este trecut. Prin urmare, studentul, ce părăsise de dimineaţă Capitala şi mersese tot spre răsărit, poposind în acest neaşteptat Castel, dormea. La început (dar cît durase acel început), aţipit, somnola cu zmucituri, se trezea (sau avea impresia că se trezeşte), dar nu de tot, perpelindu-se, invadat de diferite imagini nedorite pe care încerca să le alunge. Se culcase prea devreme, crezîndu-se obosit ? Dealtfel, cît să fi fost ceasul ? Pentru întîia dată, în ultimii zece ani, de cînd îl avea moştenire de la tatăl său, uitase să-l întoarcă. Dar ce nevoie avea de ceas aici, unde vre^-mea era rarefiată... Mai întîi, călătorului îi fu foarte cald şi Bău mereu apă, fără să se sature, poate fiindcă nici nu atinsese cana, nici nu se dăduse jos din pat, bea apă ca umbrele cele de jos ce mănîncă fără a se sătura. Apoi, soba răcindu-se, i se făcu frig şi dîrdîi mărunt, deşi se în-făşurase strîns în pătura subţire ca un giulgiu. Totuşi, se grăbea. Nu se odihnea pentru că avea mult de mers. înainta pe coridorul strîmt şi întunecos, urca zorit scări şi cobora trepte, apoi o apuca pe un alt culuar strîmt, lung şi pustiu, prin care, grăbindu-se, înainta sau, pdate, se Înapoia. Asta, fireşte, era obositor. Sîcîit, se perpelea pe spuza relei somnii, întrebîndu-se : Dar unde mă zoresc aşa ? Dar n’avea cînd să-şi răspundă, îşi înşfăca trusa neagră şi o lua repede la picior, gîfîind uşor, pe coridoarele strimte, urca scări, cobora trepte umede, în beznă, repezit
91
să nu întîrzie. Coridoare reci, pustii : există pe-aici, pe undeva, un nexus, un ţel, o logică — sau totul e risipire zadarnică. Gonea, gonea, gonea, pînă dădu de un pîrîu cu apă caldă, aburind ; sări în undele lui, dispărînd. Dimineaţa se trezi cu cămaşa leoarcă. In odaie era rece, dar trezitul avea mintea limpede şi psihicul allegru. Alungă vedeniile nopţii cu un căscat blînd şi diagnostică : Iată o zi cu care nu ştiu ce să fac/Zgribulit, sări din aşternut şi se îmbrăcă rapid, dîrdîind birmanic. Ăştia, pe aici, nu s’or fi spălînd ?, se scandaliză medicinistul. în copaie ? Se laie bianual... Socoti că va trebui să-l aştepte pe monsieur Tă-nase, pe a doua zi, şi dacă s’a prins ceva în nadă... iar dacă nu? Va trebui s-o lungească pe aici cel puţin trei zile... Dar cu ce să-şi umple zilele ? Cu huhurezii ăştia... Privi înapoi, peste umăr, la visul hăituit ; se strîmbă : un abis superficial, foloseşte' rumeguşul zilei precedente. Atunci auzi urletul de luptă al Marinei : — La masă că să răceşte ! — în sfîrşit, o idee bună, salută musafirul. îşi întoarse ceasul, ţîmburuşul sfîrîia de zor : arcul timpului se rupsese... Ridică din umeri : o să-l repare odată întors în Capitală ; aici la ce i-ar fî folosit... Se apropie de fereastra absurd de înaltă : clarul blînd vioriu al zilei dispărute se înlocuise brusc cu un decor de toamnă tîrzie. Vremea se împîclise buimac. Ziua udă, plină toată cu fum umed. Suluri de ceaţă lăptoasă buiau de pe primordiala Baltă suiau la asalt, mereu ; înconjuraseră Castelul, se buluceau în livadă, se lipeau de ferestre privind opac şi năuc, se roteau pe loc presate din spate, — himere confuze, spaime descentrate. De sus, privind, doar, se întrevedea coroana de fier ud a unui arbore ; încolo, marele fum ud acoperise lumea. în sala naltă, cu ciment sur pe jos, focul ardea vesel, simulînd inocenţa. Uşa de tuci a marei sobe verzi era deschisă. Mai de aproape, în vîlvătaia harnică a flăcărilor, rînjea hămesit o anume ferocitate tînără. La masa prea lungă, în capătul dinspre căldură, ajutorul de jude,
92
pus ţeapăn pe tăcere, se înfipsese cu temei în alimente şi înfuleca îndîrjit. Laptele, dulce de alb, zăcea leneş într’o mare cană albă cu flori albastre. Omul legii muşca feroce o albă, durdulie, bucată de pâine, acoperită straşnic cu onctuosul unt. Pe alături străjuiau străchini cu telemea albă, un calup îndesat, galben, de unt, halci de pâine pufoasă coaptă în ţest şi aburea, înspumat, în nalta-i cană, laptele inocent ; tot prin preajmă se aţineau : un bolovan de marmeladă din prune şi o roată castanie, grasă, de halva cu zăcăminte de cacao. Micul jude, cu gura umplută, salută din sprineene, jenat de prezenţa celuilalt de s'ar fi zis că îl cunoscuse în noaptea trecută în salonul dubios al unei case de toleranţă. Daniel admiră esteticeşte darurile pămîntului în expresia clasică — Georgicele ! — dar nu se simţea,atras trupeşte de îmbierile lor. Luînd loc îşi aprinse nehigienic o ţigare storcoşită. (Reprezint, s’ar părea, principiul citadin şi romantic. Dezordinea cu nervi, poate ?) Purtînd o roată de caşcaval, mahmura Marina apăru în urîţenia, ei htonică. îşi confirmă caracterul, de~ clarînd : — Ca la noi, la nimenea, unu se aşează cînd altul se scoală, ăla vrea aia şi ălălaltu ailalta... Toată ziulica nu-mi trag chicerele; Neademenit de bombăneala ei, Daniel (totuşi) rugă slugarnic de o cafea mare şi amară, fără zahăr deloc. Dondănitoarea Marina îl privi abstract şi se retrase în peşteră. Micul jude se zvîrli în cana cu lapte şi rămase acolo, activ. Daniel, pufăind, se simţea pe un tărîm neasemeni, citit odinioară. Nu pricepea orolo-geria personagiilor, noima apariţiei lor în scenă. Pirpiriul jude ieşit din cană îi contempla acesteia fundul gol, cu melanholie. Privirea lui — apoi — lacom perplexă spre bucolicele daruri ale pămîntului. Părea a-şi zice, cu jind şi jale : „Să alegi înseamnă a te limita“. Amuzat, Daniel dădu iama prin saţiu : umplu lefegiului cana cu lapte spumant, apoi, pe o farfurie ad hoc colectă ~ folosind
93
cuţitul — bucăţi satisfăcătoare de unt, telemea şi marmeladă. Amploaiatul, ce urmărise demersul direct al mai tînărului cu jale mare, văzîndu-se pus în faţa unui univers vast dar rezonabil, oftă din abis şi se puse pe treabă, temeinic. Cinovnicul acţiona precum ^ămila ce, avînd a traversa arida Sahara, se aprovizionează cu prisos depus cu schepsis în cocoaşa dorsală. Daniel privea dialectica focului, încercînd să desprindă un sens din dansul vital, cînd dinspre bucătării se auzi un tropăit viril. Uşa se deschise cu elan şi în cadrul ei apăru grozav conu Dinu. Un bărbat înalt, slab, ciolănos, — în putere. Doar puţinul păr, care-i rămăsese pe la tîmple, cam albit, îi trăda vîrsta. Purta haine cenuşii, groase, de aba, cu vestă, iar în picioare trăsese cizme lungi. Zise cu glas mare tinerilor ce-1 salutau respectuos : — Ce vreme, domnule, ce vreme ! Ceaţă, de s’o tai cu cuţitul. Altădată, pe vremea asta, era zăpada uite-aşa. Acum, şi timpul s-a zăpăcit, nu numai oamenii. Pedeapsa lui Mnezeu. Ce vorbeşti dumneata, domnule ! Bărbatul se trînti cu trosnet în jilţul prezidenţial ; îşi întinse picioarele sub masă şi emise un geamăt -de satis-facţiune. Musafirul se uită cu atenţie la gazda-, sa şi constată că seara trecută se înşelase : conu Dinu nu aducea a moş gîrbov şi neputinţe : obrazul său smead — cu frunte înaltă şi încă înălţată de o straşnică pleşuvie, cu mustaţa, într’adevăr căruntă, dar ţanţoş răsucită’n furculiţă, cu ochi negri, un pic bulbucaţi supt sprâncenele încărunţite, groase, zburlite complet, cu bărbia mică — era neted, vioi şi foarte bine dispus. Probabil — îşi zise oaspetele — aseară avusese o criză de reumă, de sta chincit şi se'nfofolise încît păruse răstutit şi scos din uz. Junele mai observă că boierul avea ţeasta puţin prea umflată pentru umerii cam în-guşti. Moşierul, mulţămit, declară viitorimii : — Agricultura asta, domnule, e lucru dracului : dacă nu supraveghezi tu totul, dacă nu pui tu mâna, nu se face nimic. Cum ai întors niţel capul, cum au lăsat totul de izbelişte sau ţi-au
9)4
şparlit ceva. Fură toţi de* zvîntă. Ce vorbeşti dumneata, domnule î I se adresa direct micului jude care-1 aproba din cap, masticînd cu sporită convingere. Satisfăcut şi revoltat, conu Dinu luă un cuţit şi dădu să ’ntindă mâna după o fastuoasă halcă de pâine albă cînd — stop cadru — cu braţul atîrnat'în aer, încremeni. Chipul său exprima stupoarea şi groaza : — Ce-i asta ? ? ! ! Lăsă braţul în jos, depuse şi cuţitul pe masă pentru a nu fi împovărat de nimic şi a t putea desluşi mai bine vedenia cumplită :
—  Ce-i asta, domnule ?! Ce se ’ntîmplă aici ? Ce se petrece’n casa asta ? Se uită uluit la cei doi oaspeţi. Lansă cu glas teribil : — MarinoDumitroStănuţoTincooooo ! Iar musafirilor pe un ton mai scăzut, dar fierbînd de indignare : — E ne-mai-po-me-nit domnule ! Se răsuci cu furie spre capătul întunecat al încăperii : — Tincooooo ! Voi n’auziţi ? Aţi surzit sau ce ? Tincoooo ! Cîteva capete femeieşti de vîrste şi aspecte diferite se iţiră la uşa din fundul sălii, dar de intrat, intră cu paşi repezi, cu rochia şi şorţuleţul dantelat fîlfîind, în grabă mare, Tincuţa.
—   Ce-i papa, ce s'a’ntîmplat ? întrebă ea speriată. Conu Dinu sta cu capul plecat în piept,- cu spatele gîrbov, un om copleşit. Fiica, albită la faţă de spaimă : — Papa, nu te simţi bine ? Tăcere. Copila, rugătoare : — Papa, te rog, spune-mi, ţi-e rău ? Tatăl, voce joasă, patetică : —· Asta-i dacă eşti singur... şi bolnav... şi neajutorat. Mori ca un câine. Fata deznădăjduită, implorînd să i se dezvăluie înţelesul : — Te rog foarte mult, papa, spune-mi şi mie ce s’a ’ntîmplat ? Tăcere pedepsitoare. In fine, creatorul, cu glas lugubru : — Mi-e foame şi n’am ce mînca.»Obrazul Tincuţei din alb exangv deveni Stacojiu de indignare şi mînie. începu toată să tremure : —■ Cum aşa ?-Dar asta ce-i ? Şi arătă cu bărbia-i mică şi tremurătoare masa încărcată cu de toate : caşcaval, unt, brînză, marmeladă, halva. Conu Dinu, mirat şi plin de nevinovăţie : — Care asta ?
95
F-Mea, furioasă, revoltată, stăpînită, enumera didactic :
-   Cum care : caşcaval, unt, brînză, halva, marmeladă. Conu Dinu sincer uimit : — Asta-i mîncare ? ! Se. uita la fiică-sa eu ochi rotunzi, inocenţi, de ţine seducător. Tincuţa, între nume şi hilaritate, şi destul de necăjită ; — Bine, tată, dar ce-a spus doctorul Vasilcu ? Pacientul, calm, senin, avînd conştiinţa împăcată : — Ei, ce-a spus doctorul Vasilcu ?
-    A spus că trebuie să ţii regim. Să minimei lucruri uşoarei
M' ai ales dimineaţa. Conu Dinu, seninătate olimpiană :
- - Foarte bine. Ţiu regim. Am spus eu că nu ţiu ? Fac tot ce trebuie şi tot ce e cuminte. — Foarte bine, atunci...
-  Atunci trebuie să rnănînc şi eu ceva, că doar ir o să mor lihnit de foame... nu ? Tincuţa, cam fără nădejde, îl îmbie : — Ia un pic de marmeladă. A spus Va-siicu... — Marmeladă ? S‘o mănînce el. Fata continuă să-) ademenească : — Puţin caşcaval... —· Caşcavalul e Ia desert. — O bucăţică de halva... Halvaua ştiu că-ţi place. — Halva pe inima goală ? ? ! ! — Ia un pic de uniişoar... Şi untişorul îţi place. Pater meditează, şovăie, iar meditează apoi hotărăşte , nuanţat :
     îmi place untişorul, dar cu ceva, nu cu pâine uscată. — Cum pâine uscată ? Abia am scos-o din ţest. -■■■-· Uscată, neuscată, tot pâine se cheamă că .este. Untul se mănîncă cu ceva : cu ghiudem, cu sardele cu... ştiu eu mai ce ? Vreri să-l ung pe pită seacă şi să mi se-aplece ? Tincuţa enervată şi âmărîtă : — Ce fel de regim vrei să ţii atunci ? Pot să ştiu şi eu ? — Ei, regim. Regim să ţie doctoru Vasilcu. Poate lui îi ajută, că mie, nu. Mai bine-mi face baba Chira c.u leacurile şi cu trasu şi cu paharele care mi le piine pe spinare. Şi pe urmă ce spune o vorbă înţeleaptă din popor ? Nici toate ale popii, nici toate ale doftorului. Şi ce, ţi-am cerut eu pateu din ficat de gîscă ? Sau terină‘ de iepure ? Nu. Fiica, încercînd să-l înduplece, rugătoare : — Nu pot să-ţi dau came dimineaţa, papa dragă, înţelege şi matale... nu pot, nu-ţi face bine... Tatăl, suav ;
—   Am zis eu ceva de carne ? — N’ai spus dar... Conu Dinu, modest : — Am cerut şi eu un te-miri-ce-şi ’mai-nimic să ’mbuc, să nu mor lihnit. Apoi întreabă cu mare umilitate :
—   Cuj fac eu rău dacă cer o ’mbucătură ? Tincuţa face încă o tentativă de ademenire : — Puţină brînzică... Boierul, dur : — Brînza e sărată şi sarea îmi cauzează. Tăcere catastrofică. Bătrînul Lear, bătut de soartă, bombăne plin de ciudă : — Asta-i dacă nu te ia Ăl de sus la timp... Ajungi la cheremul... unuia şi altuia. Te tu-te-lea-ză propriul tău copil. Asta ai voie, asta, nu. Că tu nu ştii, că eşti zaharisit şi ramolog. Cordelia, roşie ca focul la faţă şi cu vîrful nasului şi mai roş, de enervare şi obidă, sta gata să plîngă. Verde-împărat, fără să se uite la nimeni, cu pleoapele coborîte aţintindu-şi farfuria goală şi, poate, dedesubt, în adîn^, Gheena, bodogăneşte din ce în ce mai furios :
—   Asta-i dacă... mai rău ca un câne... da, da, să n-ai nici de unele... ei sigur, un babalîc de pripas, da. Fata împăratului, deznădăjduită lansează : — Să-ţi fac o omletă ? Bombă-nitul şi bodog'ănitul încetează, ca prin farmec. Linişte răsunătoare. Suspens. Privindu-şi tot farfuria goală şi, în afunduri, măruntaiele pământului, părintele obijduit răspunde : — Un omlet ? Logosul patern sună încă nouros dar' cu o foarte vagă, nesigură făgăduinţă de înseninare. Fiica înfrigurată de speranţă : — Da, un omleţel ! în tăcere, tatăl evaluează proiectul, deliberează îndelung pro şi contra şi rosteşte meditativ cu o nuanţă binevoitoare :
—   Un omleţel ? Tincuţa plină de zel şi fervoare umilă :
—   Da, un omleţel. Procesul e în curs. Cazul încă se judecă, dar pluteşte în aer ceva de bun augur. Pater, înţelept, întoarce un ochi şi-o sprinceană zbîrlită spre faţa filială :
—   Cu puţin caşcaval ? Fata cu grăbire : — Sigur, cu puţin caşcaval. Curtea se retrage pentru o ultimă deliberare înainte de a pronunţa verdictul. Conu Dinu, modest (imperială modestie), uşor înduioşat : — Da. Aş mînca un omleţel. Tincuţa, mîntuită şi plină de elan se · 'ndreaptă,
97
7 — Solsliţiiţ tulburat,
învolburîndu-şi fusta şi şorţuleţul dantelat, spre capătul obscur al încăperii unde, după uşe, se aţine seraiul, căruia îi împărtăşeşte, clamînd, vestea cea bună : — Un omle-ţel ! Facem un omletei ! Conu Dinu, în aşteptare, manevra cuţitul şi furculiţa : —■ Agricultura, declară agricultorul, cere mai ales multă iniţiativă. Mai ales la noi, aici, pe baltă. Domnişoara de gazdă reintră precipitat fîlfîindu-şi aripile şi poposi pe umărul tînărului oaspete : — Nu mănînci nimic ? Să ştii că nu e sănătos, îl povăţui buna Tineuţa. Orfanul oftă : — Rugasem de o cafea... — Că nici io nu le pot face pe toate odată, bombăni Marina aducînd pe tăviţă o ceaşcă mare, aburindă, că n’am nici io şapte mâini şi şapte picioare, ca ăla. Saturniana adăogi matern : — I-am pus şi zahăr, că amărala pe inima goală cauzează, vine de ţi se apleacă. Tînărul surise unui .vis spulberat — eră neînstare cu totul dimineaţa, de a ingurgita un ceva dulce. Cit priveşte candidul lapte, i se transforma cu repe-june în oţet. Era de ieri nemîncat, dar nu suferea chinurile pîntecului, deloc.. Se simţea uşor şi străin de tot, ca privitorul de un tablou ; sau asista la o reprezentaţie ? Sărmanul Daniel încerca, dealtfel, deseori asemenea senzaţie, de a fi dincolo de ramă, de a se afla -în afară. Cu timpul îşi şi exercitase neparticiparea. Oricum, lumea în care pic'ase îi era străină pînă aproape de neverosimil. — Aş dori un ceai, se milogi musafirul, fără zahăr. — De sunătoare, gunguri porumbiţa ospitalieră. — Nuu... Ceai, ceai. — Ceai, ceai ?, se îngrozi fata atingîndu-i fruntea. Sigur eşti bolnav, ai fierbinţeli, arzi, te-a tras ieri pe drum, diagnostică domnişoara şi-şi luă zborul spre bucătării. — Noi, care ne iubim moşia strămoşească, tună conu Dinu, o facem să
rodească de secole, de milenii... Ţăranul nu vede mai departe de coada vacii, el crede doar în merticu lui de mălai. Treburile ţării ? Ducă-se pe apa sîmbetei... Slăbuţul jude, aprobînd cu entuziasm, îşi ridicase, dintro ancestrală foame, o construcţie complexă : pe un bucăţoi de
9$
pâine pufoasă pusese un strat straşnic de unt peste care tolănise o felie groasă de telemea, dar cavitatea bucală a magistratului fiind umplută pînă la refuz, fălcile nu mai erau capabile să execute firescul lor travaliu, astfel îneît omul legii rămase într-o perplexitate înţepenită. Latifundiarul nu-1 observa însă, el privea departe, în viitor. Conu Dinu vorbi cu hotărîre : — Noi nu facem ca prin alte părţi că odată vine apa mare de ajunge pînă’n Chirana şi mătură semănăturile’ de toamnă de nu s’a văzut, altă dată nu pică o strachină de ploaie de se usucă porumbu pe picere, se sfarogesc toate şi se sfarmă. Ce vorbeşti dumneata, domnule ! Lefegiul, cu gura umflată, sta ţeapăn, cu ochii măriţi de mirare teoretică, situaţia mizericordioasă îl depăşea. Tînărul observa că vîrstnicul se adresa direct judelui ce nu mai era în stare nici să crîcnească, ocolin-du-1 sistematic pe el. Dibăcise că venea pentru datoria veche ? Se simţea micşorat de reprezentaţia de ieri seara la care musafirul — fără voia lui —: fusese faţă ? Era o comoditate a oralităţii ? — Noi, însă, cei de pe baltă, ce facem, domnule, retună cneazul. Noi, domnule, îndrăznim, aia e ! Suntem întreprinzători, avem iniţiative, aia e ! Atunci intră în sală o fetişcană de vreo treişpe-paişpe ani, cu testemel roşu înflorat, fustă creaţă numai flori şi meşi stacojii. Purta cu precauţie şi solemnitate o tavă aburindă, aşa cum ar fi purtat un vas consacrat, ofrandă adusă cine ştie cărei divinităţi. în urma ei venea domnişoara Tincuţa supraveghind cu grije ceremonialul. Fetişcana, tuciurie la faţă, cu nasul ca ciocul de ciuvică dar cu ochi albaştri şi păr castaniu, depuse auria jertfă aromitoare în faţa beiului. Acesta rosti : — Aşa. Se mtoarse cu augustă bunăvoinţă spre copilă : — Ce-i, Stănuţo ? Stănuţa, drept răspuns, se hlizi de la o ureche la alta. — Te învăţaşi să faci jumări d’astea ? Stănuţa, hlizindu-se, dădu din. eap de la dreapta
99
7*      < t
la stînga şi de la stingă la dreapta, negînd : — Daaa săru’ mâna. Verde împărat, mereu binevoitor : — Ei aşa, vezi ? Acuma gata. Hai Stănuţo, lipsă. Stănuţa tuciurie îşi luă ckmţul de ciuvică şi testemelul înflorat şi se zburătăci spre cuhnii. Conu Dinu contemplă cu toată obiectivitatea omleta. Aspectul ei îi păru mulţumitor. Deci ochiul primise ofranda. Domnul procedă la etapa următoare : îşi aplecă puţintel capul şi dădu iniţiativă nasului său puternic pe care-1 cufundă în aburii aromitori. Nările mari fremătau cu interes, apoi cu îiîcuviinţare, în fine cu deliciu, aspirînd miresmele. — Mmmm, glăsui domnul. îşi ţinea încă fruntea puţin aplecată şi fumul jertfei se înălţa şi-i învăluia tot capul umflat şi pleşuv. Verde ’mpărat se îndreptă de şale, se instală temeinic şi luă în mână furculiţa : venea la rînd a treia încercare. Cosînzeana care, după toată forfota, se aşezase şi ea la masă într’un sfîrşit, urmărea îngrijorată rezultatul testului ultim şi decisiv. Conu Dinu luă cu mare gingăşie pe vîrful furculiţei o bucăţică aurie de omletă, suflă asupra-i de trei ori, phu, phu, phu, ca s’o răcorească, o purtă atent, precaut, infinit delicat, la gură şi hap ! Se concentră îndelung. Tincuţa, puţintel crispată la faţă, cu nasul un pic mai roş, îşi aţintea privirile îngrijate asupra tatălui, aşteptînd. Tatăl, în continuare, se concentra. După un timp de, pater glăsui obiectiv, modest : — Da. E bun. Zeul primise ofranda. Fata se destinse şi oftă uşurel. în rochia ei cu dungi albe şi albastre (azuriul părea culoarea predilectă a duduii) arăta puţintel obosită, deşi era dimineaţă, abea. — Da? să nu-mi uit vorba, cuvîntă boierul. Ziceam de iniţiative. Da, domnule, punem cereale, că de, dar nu stăm numai pe ele. Paştem turme de oi, mînăm porcii în baltă, creştem cirezi de cornute, sporim hergheliile. Pierzi la una ?, cîştigi la alta ! Ce vorbeşti dumneata, domnule ! Masa alimentară — pe care magistratul o introdusese în gură, de-i blocase fălcile — înmuindu-se, ceda. Prudent, omul legii începu a mişca maxilarele uşure. Pro-
100
ceda cu o circumspecţie hotărîtă. Moment de cumpănă.
—   O problemă grea o constituie mâna de lucru, declară conu Dinu presei. Pe la noi ţăranul e rar şi al dracului. Satur-niana Marina intră duduind şi privind la jude ca la felul şapte, îi umplu cana cu lapte : — Bea, hotărî dînsa, ca să se ducă. Mâna magistratului se îndreptă spre lichidul salvator : sorbăcăi, mastică, apoi printr-un gogîlţ formidabil înghiţi gogoloiul. Lacrime de recunoştinţă i se prelingeau pe obrazul scofîlcit. Luînd cuţitul, conu Dinu, cu o precizie şi delicateţe de chirurg, făcu o mică incizie în trupul omletei de aur. Întinse braţul şi, folosind acelaşi bisturiu ad-hoc, luă o bucăţică de unt, o introduse în rana suculentă care, aproape instantaneu, se acoperi cu un strat onctuos, înmiresmat peste poate. După" ce sfîrşi cu bine această operaţiune delicată, moşierul declară : — Ţăranul român e lasă-mă să te las. Ţi-o spui eu care, vorba ceea... E leneş, cîrcoţaş şi fandosit. Iar cînd poate, te jupoaie. Ce vorbeşti dumneata, domnule ! Conu Dinu îşi privi în farfurie întristat. Totuşi, manevrînd furculiţă, de astă dată cu priceperea şi gingăşia unui grădinar corcit cu un ceasornicar, făcu un, mic gropcean în solul auriu al omletei. Luă o bucăţică de unt, utilizînd cuţitul-lopăţică, o depuse în mititica excavaţie şi acoperi totul, dogmatic, cu ou. După care proprietarul oftă : — Nu ştie ce e aia recunoştinţă ! Noi îl hrănim, noi îl îmbrăcăm, noi avem grijă să aibe şi copiii lui, acolo, un codru de mămăligă şi el... Crezi că ne iubeşte ? Aş. — Bea-1 acuş cît e fierbinte, îi şopti lui Daniel cu solicitudine Tincuţa, ajută la răceală. E ceai de tei. I-am pus mult zahăr'eă pe inima goală vine de ţi se apleacă.
—   în .ruptul capului, îşi jură tînărul în sinea-i. — Nici cu băncile nu-i uşor, continuă stăpînul. S’au făcut năzuroase.’ Trebuie mereu numerar ? Trebuie. Şi atunci aleargă la bancă, zi-i c’o fi, c’o păţi... Şi dacă-ţi dă cu opsprece la sută, zici mersi. Păi cum ! Şi pe urmă dă-i îndărăt, din piatră seacă. Micul jude îşi formase o altă alcătuire de pâine, unt

101
şi telemea. Se opintea să îrihaţe din construcţie cînd rămase cu gura căscată în gol; Gazda îl atacase direct : — Vouă lefegiilor, ce vă pasă ! An bun, an rău, leafa vă merge. — Singurul lucru pe care nu-1 pricep, gunguri Daniel, de ce — în condiţiile acestea —nu se fac toţi moşierii, ţărani. Asta ar rezolva multe... Dar micul jude muşcase din darul pământului şi sta zgîit cu’obrajii umflaţi. Beiul, meditativ, îşi răsucea ţigara cu dichis. Tînărul privi spre cana cu ceai de tei şi oftă.
CĂPITANUL DE VAS. A j nu, se decise vizitatorul, spăl putina şi o şterg englezeşte, doar n’o să mucezesc la feudalii ăştia care îţi refuză un ceai şi te lasă fără foc. Mi s’a făcut acru de pogoanele lor, mâna de lucru rară şi zestrea. Moş Mihalache Coţcariul face mîine cale întoarsă la Dunăre, iar poimîine... Deci mă cărăbănesc nesmintit. Dar cum să-l anunţ să dea ocol pe aici ? Să fac un foc pe deal ? Să răsun din tulnic ? Pe omul legii va trebui să-l întreb fiindcă boierul pare a nu mă vedea, nici pe domnişoara ce se poate ofusca privitor la cutuma ospeţiei. La Plato-neşti voi lua contact cu un avocat care să-mi vîndă moştenirea — şi aşa, şi aşa, tot jecmănit ies. Dar dacă mai zăbovesc aici, mă urc pe pereţi şi cînt cucurigu. Daniel fusese crescut, în internat, cu program rigid. Trezit, hrănit, culcat la ore fixe, dus şi adus în clasă cu soneria. Intre atît şi atît îşi făcea lecţiile, apoi citea pentru sine. De dus, n’avea unde... Cînd mai crescuse în picioare se moţase la câteva ceaiuri dansante cu 'prăjiturele şi domnişoare dar nu mai reîncepuse experimentul : constatase că avea haine rele, iar pantofii scîlciaţi n’aveau flecuri sau căpute .şi — în linii generale — semăna a pui de bodaproste, era cam jerpeliţel. Şezuse acolo ţeapăn privind chiondărîş, privind
102
demonic la fetiţele ce îşi fîţîiau sîni în formare şi fese fragede întru stimularea unor pantaloni din stofă fină. Ignorat, ignorase, cu parapon ce — stăvilit — se transforma în energie. Se ’nfundase mai abitir în cărţi. Cu năduf zăticnit. Ca student, trebile nu se schimbaseră prea mult : stătuse tot în internat — de data asta ca pedagog — dădea o fugă pe chei pîna la Medicină, mereu în întîrziere posibilă, se’ntorcea să înveţe pe rupte. Intre cursuri, buchiseli şi sîcîitoarele meditaţii particulare, pentru celebrele aiureli studenţeşti nu mai rămîneau nici timp, nici bani, nici — mai ales — chef. Apoi veniseră cei doi ani de maladie şi claustrare ţntr’un sanatoriu murdar, zvîrlit departe, cînd tot în cărţi îşi aflase salvarea. Nu ştia- să fie dezocupat şi îl pusese ăl cu coarne să plece la mama dracului fără o carte la el. Cum să consume orele ? I-ar fi cerut lui Dida, dar omul nopţii mai avea pînă să răsară. Şi, pe urmă, nici pentru, două zile...' Să se urce sus ca să facă acolo — ce ? Aici, cel puţin, era nişte foc : semn portocaliu al' strîn-gerii în jur, joc fierbinte al’ genezei basmului, zid pîlpîitor contra solitudinii ultime. Boierul sastisit se înfundase în mahmureală, pirpiriul Victoraş se legăna în melancolia digestiei. Atunci apăru, în partea cu întunerec a sălii, prin uşa din stînga a scenei, un căpitan de marină. Merse apăsat şi liniştit pînă în dreptul convivilor, unde se opri zîmbind uşor. Era un bărbat între două vîrste, voluminos dar nu gras. Necunoscutul, cu o faţă cărnoasă, măslinie, calm surîzătoare, glăsui (bariton plăcut);: — Să trăieşti, coane Dinule. Conu Dinu se însufleţi şi întrebă cu vădită plăcere : — Ce faci tu, mă ? ! Ce vînt te-aduse’ncoa. — Ia, treburile, declară navigatorul. Afaceri. Şi profit de ele ca să văd pe cine mi-este drag (zîmbi cu discreţie). Mai adăst cîteva zile în portul matale. — Ei, cîteva zile ! Auzi ! Facem sărbătorile, mormăi cu mulţumire boierul. — Facem, coane Dinule, asigură omul apelor. Facem cum doreşti matale şi cum e bine. Conu Dinu* îl pofti să ia, loc printr’un gest
103
\
larg şi mult ospitalier. Nu făcu prezentările, fie că uitase, fie din alte motive, cine ştie, Ba chiar, făcînd abstracţie de mai vechii, musafiri — cei doi tineri de pripas — gazda se întoarse cu totul către noul oaspete. îl privi lung, îl cîntări, îl măsură cu plăcere, cu afecţiune şi cu invidie : — Te ţii bine, Leonido, te ţii bine, — Ştiu şi eu ? Mă ţiu în pas cu vremea, răspunse călătorul surîzînd. -în orice caz, încerc, — Ce vreme, domnule, ce vreme, că nu te-ai schimbat mai deloc ! Cam tot aşa eşti, cum te ştiu şi de, au trecut anişori destui, da’ te păstrezi, domnule, nimic de zis. Călătorul rîse uşor : — Mă păstrez tocmai pentru că mă schimb. Exagerezi însă, iubite coane Dinule. Exagerezi fiindcă mă iubeşti. — Ei aş. Ce vorbeşti dumneata, domnule ? Uite, mă uit la tine şi ce văz ? Că peste tine parcă n’a trecut timpul, măi băiete, şi cînd mă uit la mine, văz că m’a ruginit de tot. Cum faci, domnule, spune-mi şi mie ca să fac şi io. — A trecut, coane Dinule, şi peste mine timpul, te asigur. Alerg, însă, cît pot, în urma lui... şi caut să-l apuc de coadă... să mă tragă şi pe mine după el. Altfel, dacă mă prinde stînd locului, cînd vine şi trece... mă zdrobeşte subt roţi şi mă spulberă. Şi ce scrie la carte : să nu te uiţi înapoi. Că te prefaci în stană de sare. Te uiţi înainte, nu-i aşa, ca să vezi ce vine... să prevezi, cum se spune, sate pregăteşti şi să aştepţi gata pregătit... să nu fii luat prin surprindere, neştiutor... descoperit... batjocura întîmplării... şi jucăria lucrurilor. Pe scurt : Nu vreau să fiu mai prost decît sunt. Ei, dar am întrecut măsura şi este o măsură în toate, nu-i aşa ? încheie călătorul surîzînd iarăşi. Să-ţi spun mai bine, coane Dinule, pe cine am văzut la Viena, fiindcă ştiu c-ai să mă’ntrebi. — Da, domnule, sigur, ia zi, mai aflu şi eu ce şi cum, că pe-aici, pe coclauri, m’am sălbăticit de tot. Ei, pe cine ? Conu Dinu era aţîţat şi ahtiat de novitale. — Ia să vedem: să ’ncep cu Baloteştii. — Pe Mitriţă Baloiescu ? Ce dulce băiat, domnule ! Băiat, vorba
104
vine. că are şi el vr*o patruzeci de anişori bătuţi pe muche, nu ?, dar ce dulce băiat, ce farmec, ce haz ! Era singur, singurel ? — Nu, cu tot clanul : cu Zinca şi cu droaia de copii şi liota de nepoţi după el. Băiatul ăsta dulce şi cu haz este un adevărat Patriarh. — Aşa-i. Patriarh, patriarh, d.ar muieratic peste poate. Şi ce dacă ? Că-i fustangiu face parte tot din şarmul lui. Vrei să-ţi spui ce-mi place mie la băiatu ăsta ? Ştie să trăiască, domnule.
—   Ai dreptate. Trăieşte cu vocaţie, cu talent. Dacă nu cu artă. — Da, domnule. Ştie ce va să zică un pahar cu vin bun, o mîncare fină, o femeie, un chef, o tacla. Şi ce le taie, domnule, băiatu ăsta la pirpane, rămîi cu gura căscată, toarnă la gogoşi care de care mai gogonată, minte de ’ngheaţă apele, dar c’un haz, domnule, nebun. Şi să nu te ’mpingă naiba să pui bază pe ce spune, că te-ai ars, îţi face d’alea nefăcute, dar nu te poţi supăra, domnule, pe el, imposibil. Are şarm şi gata. Şi vesel, domnule, vesel. De viaţă. — Nu-i chiar mereu vesel. Are el ş’o faţă neagră. — Se poate. Eu l-am văzut numai rîzos, dar, cine ştie. Şi mor, domnule, cocoanele după el, se topesc, ce mai. E el nalt, bine făcut, dar ceea ce se cheamă bărbat frumos, nu : cu nasu ăla borcănatu şi cu ochii cam holbaţi, te miri ce găsesc ele la el. Le duce, domnule, cu papagalu : Mitriţă Gură-de-Aur. Şi Zinca, nevastă-sa, ce face, tot păpuşică ? — Tot. Cînd o vezi între copii şi nepoţi spui că-i sora lor mai mare. înţeleaptă şi cuminte. — Păi altfel cum ? Cu hahalera de bărbatu-so, n’are 'ncotro : măcar ea să aibe minte. — Coane Dinule, Mitriţă e deştept foc. Cînd vrea, face pe prostu cu multă inteligenţă. — Crezi ? Dar ce mă ’ntreb eu e asta : cum face, domnule, de se descurcă, fiindcă moşia, de... ştim cu toţii, a fost ea cîtă a fost, dar acuş... ce să mai vorbim, s’a cam dus, şi cu tot familionul care-i stă pe cap, ba încă se mai plimbă şi prin străinătăţi. Ce face, domnule, şi cum ?
—   Ei, asta nu ştiu. Ştiu însă că nu-i el omul să-şi toace şi
105
să-şi prăpădească averea. Probabil că moştenise odată cu moşia şi datoriile lui taică-său.:— Ce vorbeşti dumneata, domnule ? Cine ? nu-i el omu’ care...? Flecaru ăsta năzdrăvan ? — Năzdrăvan la vorbă, coane Dinule, nu la faptă. Mi-triţă-i foarte prudent. — Fugi, domn’e d’aici. E dulce, are haz, are şarm dar e zevzec. — Nu e zevzec, iubite coane Dinule, e un om foarte chibzuit, iartă-mă că te contrazic, foarte cu picioarele pe pămînt, numai vorbele le aruncă’n sus, colorate şi lucitoare de-ţi iau ochii, că aşa-i place lui. Pentru că de plăcut îi place : jocul de-a cuvintele îl încîntă pe el mai întîi şi’ntîi. — N’aş crede. Dar clacă-i aşa, mie şi mai bine mi-ar părea. Ce, ar fi rău ? — Nu, deloc, din-potrivă. Am precizat lucrul aşa... de dragul adevărului. Se ’ntoarse puţin către Daniel zîmbind : Aproximaţia leneveşte mintea. Cred că inteligenţa, cîtă este, are nevoie de... exerciţiul continuu al preciziei... mă rog, în măsura posibilului... altfel se degradează. — Ce alte lucruri aţi face de dragul adevărului ? zvîrli Daniel, cam sarcastic. Se simţea umilit şi furios că Şeitan îl tratase ca pe un obiect de faţă cu noul oaspete, şi proiecta o parte din iritare asupra necunoscutului. Care dealtfel nu avea nici o vină. Ba chiar din contra. Intorcîndu-se puţin către tînărul şi dispreţuitul musafir şi adresîndu-i-se, atrăsese, cu discreţie, atenţia gazdei asupra impoliteţei comise, involuntar sau nu. Gazda începu a se foi în jilţ. Călătorul rîse uşor : — Ce lucruri aş face de dragul adevărului ? Grea între^re, tinere domn şi, sper, cît de curînd, tinere amic. Mi-ai pus o întrebare fundamentală... din cele pe care le pun toţi tinerii... nu, nu toţi, numai unii... şi pe care, la maturitate, le uităm pur şi simplu, necum să găsim... să le găsim răspunsul. Sau îl dăm... implicit, în practică, fără a-1 mărturisi, poate chiar fără a-1 recunoaşte : ne-am ruşina cu el, cine ştie. Sau dacă totuşi am recunoaşte răspunsul pe eare-1 dăm şi nu prea ne-ar place cum arată la faţă, l-am justifica, vopsi şi abţigui în fel şi chip. Dar la obiect :
106
dacfaş fi în posesia unui adevăr; căci putem dobîndi, tinere prieten, numai frînturi de Adevăr, l-aş păstra eu grije : nu l-aş da oricui, aricind şi oricum. Ar însemna să-l irosesc fie în zadar, fie cu primejdie. Adevărul se păstrează închis, zăvorit, subt cheie. Şi se împarte celui pregătit să-l primească şi anume în clipa cînd este pregătit. Nici mai devreme, nici mai tîrziu. Sau, în măsura posibilului, se comunică, puţin tradus, pe limba şi pe potriva celui căruia i se comunică. Altminteri, înţeleptul tace. Nu ca mine, acum. Şi necunoscutul rîse uşor; Conu Dinu se foi în jilţ, iar : — Lasă, frate, filozofiile. Pe Victoraş... pe dom ’jude adică^ îl cunoşti, nu ? Zîmbete reciproce. — Ei, băiatu ăsta este fecioru lui doctoru Nistor. Daniil îl cheamă·. Da-niii Nistor. Iar dumnealui nu-i altul decît prea iubitul meu prietin Leonida Pascalopol. înclinări şi iarăşi zîmbete reciproc avantajoase. — Ce spui, Leonido : aşa-i că băiatu-i seamănă lui taică-său ? Leit-poleit. Leonida Pascalopol aţinti asupra tînărului o privire concentrată, liniştită şi surîzătoare : — Seamănă... şi nu seamănă. — Poate unde se-aruncă şi înspre ,partea maicăLsii ? — Poate... — Şi parcă-i mai firav... mai slăbuţ... — Nu, nu cred eă'e vorba de... slăbiciune, nu. Altceva trebuie să fie la mijloc, altceva sau... altfel. Alt fel de a fi asemeni. —· Ei, păi e’ şi« tînăr, domnule, îi fraged, îi crud. — Da, coane Dinule, tinereţea este fragedă şi crudă, ai dreptate. Gazda se adresă junelui musafir : — Prietinul meu Pascalopol e consilier la C.E.R.E.S., aşa parcă-i zice, nu ?, şi co-man-dan-tul vasului Pro-pă-şi-'rea. Un vas elegant... proprietatea lui... de lux, ce mai... Comandantul de vas : — Dragă prietene, dă-mi voie, te rog, să fac două-trei precizări... de dragul adevărului. Şi .rîse uşor. Apoi corăbierul reluă : ,,Propă-şirea“. .nu-i. proprietatea mea, ci a companiei austriace Fiiime, pe acţiuni. Că aş avea şi eu cîteva, puţine-multe, acţiuni, se poate. Şi e un vas... modest, poţi călători cu el în mod agreabil, comod, copvenabil, da, plăcut, dar de
im
  lux, nu. Transport şi oameni şi lucruri : pasageri, cunoscuţi şi necunoscuţi, şi mărfuri. Sunt corăbier şi neguţător: *ca fenicienii... ca grecii. Şi zîrribi. — Trăiţi pe mare, deci în plină aventură, îl înţepă Daniel. — A, nu. O aventură..; cumpătată. Navighez numai pe Dunăre, între Viena şi Sulina. După cum se vede, o aventură măsurată, între limite cunoscute, în limita cunoscutului. Necunoscutul poate interveni şi aşa, între margini prea bine ştiute, dacă e să fie. Dacă vor ei. — Cine, ei ? Corăbierul negustor surise : — Să zicem.;, zeii. — Şi dacă vor zeii, ce faceţi ? — Datoria mea... de om, îmi cere să iau cit mai multe măsuri de prevedere. Nu toate, cum se spune, căci e imposibil, ci        cit mai  multe,. în măsura
  posibilului. Să fac tot ce       este   cu putinţă de    făcut.
  După ce am făcut cam tot         ceea   ce omeneşte se    poate
  face, sau în orice caz tot       ceea   ce sunt eu în     stare
  să fac, gata, consider că mi-am plătit datoria, de om adică, şi că restul nu mă priveşte. în rest, e treaba lor.
  -— A zeilor? Corăbierul negustor: — Da... dacă vrei. Cu imposibilul se ocupă zeii. — Nu v’aţi pus totuşi subt ocrotirea vreunui zeu ? Aşa se practica mai demult, şi renta. — O, nu, liu, nu. Zeii sunt prea umani şi prea liberi totodată. Nu-i pot înţelege. Caut să am cu ei cît mai puţin de-a face. Să stau cît mai departe de domniile lor. Prefer ca protector un om... desigur mai puternic şi mai mare decît mine, dar care măsoară lucrurile cu măsura mea, omenească. Patronul meu este Ulise. îi dau cinstire şi daruri, iar el, în schimb, îmi dă ocrotire : facem amîndoi, negustorie cinstită. Şi negustorul zîmbi. — Acelaşi lucru se făcea şi cu zeii, vreau să spum că se proceda la fel : li se aduceau imnuri şi ofrande. Atunci ? — Nu-i chiar acelaşi lucru. Procedeul este identic dar semnificaţia, deosebită. Zeii nu au neapărată ne-vo-ie de daruri şi laude pentru a fi zei. Chiar fără ofrandele de grîu, lapte... miere, animale, vin, aur şi fără preţuire, nemuritorul trăieşte foarte
108
bine ea nemuritor, pe cînd muritorul, nu : lipsit de ele, moare. Pasiunile zeilor sunt fără... determinare, ei urăsc, iubesc, se răzbună din pură şi. eternă pasionalitate, ori eu nu pol; pricepe decît ceea ce este determinat. Nu ’nţeleg o iotă din puritatea desăvîrşită. Conu Dinu, mirat : — Da’ materialist mai eşti, frate ! Nu te credeam chiar aşa. Materialistul, deschide braţele, semn că se află dezarmat şi neputincios, şi zîmbeşte : — Coane Dinule, m’ai prins. Gata. S?a isprăvit. Cit sunt eu de ipocrit şi tot m’am dat de gol. Acuma că... hai să fim exacţi... domnia-ta m’ai dat pe mine’n vileag, hai să mărturisesc tot : sunt viclean şi iubitor de aur, ca patronul meu Ulise, Iartă-mă şi iubeş-te-mă. — Pentru că veni vorba, ce ziseşi de acţiuni... de societate... de naiba ştie ce ? — Da. Spuneam de o societate austriacă pe acţiuni. Acţiunile, nene Dinule, sunt lucruri extrem de interesante, de agreabile. Alese cum trebuie, cu subtilitate, cu tact, cu fler, aduc un venit foarte frumuşel. Merită, crede-mă, întreaga noastră atenţie şi bunăvoinţă. — Aşa ? — întocmai. Şi lucrează singure singurele, dacă mă pot exprima astfel, spre folosul şi binele nostru. Noi ne ostenim numai să le alegem, osteneală plăcută... chiar amuzantă, căci este şi un joc al minţii. Un joc, însă, care uneşte utilul cu agreabilul. Interesant, nu-i aşa ? — Hmmmde. — Eu, de exemplu, am chibzuit... am socotit... am cumpănit şi... am preferat o,societate austriacă, pentru că Austria este cea mai sigură bancă. Moşierul ipotecat tresări : — Ce bancă ? — Austria, coane Dinule, imperiul austriac, îl linişti'înţeleptul negustor. Totul la ei e terne inie, meticulos, trainic... ţine o mie de ani. Adaugă amuzat, surîzător : treabă nemţească, de prin.a calitate. HmniiT), medită bătrînul. înţeleptul grăi : — Pînă la siirşitul secolului... în care tocmai intrăm.... multe lucruri se vor răsturna... multe se vor prăbuşi, vor pieri, clar imperiul Habsburgic, nu. — I^acea văz că durează.
109
Conu Dinu îşi învîrtea o ţigare — uite mai sunt zece ani şi face suta ! Oftînd: -— S’a mai potolit lumea, că tot măcel şi prăpăd... Să lase oamenii acasă să-şi vadă de belele... Tînărul se iţi : — Nu s’ar spune că n’au fost războaie... Moşierul ridică din umeri şi privind spre nicăieri: — Eea, că s’a mai trîntit neamţu cu franţuză sau rusu cu turcu... asta-i aşa, să nu piarză deprinderea, dar ce... războaie era alea, ale lui Napoleon, că lua Europa foc de la un cap la altu. Ce vorbeşti dumneata, domnule! — Şi-conflictul cu burii... destul de sîngeros, se sumeţi studentul. Castelanul mormăi : — Aş, ăia’s sălbateci, negri în pielea goală, numără pînă la cinci, cad jos şi sforăie. — Burii nu sunt negri, se obrăznici medicinistul. Dar boierul nu răspunse. — Dinspre Europa putem fi liniştiţi, declară căpitanul de marină. Ţările s'au în-fruntat... s'au confruntat şi au constatat că sunt la fel de tari, încît au ajuns... volens noJens... la un soi de complicitate îngăduitoare... la un fel de înţelegere. Lasă-mă să trăiesc şi te las să trăieşti. Obrăznicătura semfipse iar : — Am citit că este ooo... goană a înarmărilor. Arme noi, tot mai optimizate. Negustorul corăbier aprobă din cap : — I se spune pacea înarmată, dar în fond,, tot pace-este, nu-i aşa ? Şi armarea nu duce ne-a-pă-rat „la arme“. Tocmai pentru că... de- ambele părţi... uneltele de omorît sunt la fel de... eficienie şi se... echilibrează. Chiar dacă zeii vor să ne piarcla şi ne iau minţile, cum spuneau cei vechi, n’o să ne lăsăm noi chiar atît de... prosteşte şi de tragic păcăliţi. E imposibil. Şi la urma urmelor, hai să renunţăm la prejudecăţile sentimentale, să privim lucid realitatea şi să judecăm logic : armarea nu-i deloc un lucru rău pentru că datorită ei, fabricile au ce lucra iar oamenii au unde lucra. E un paradox, recunosc, dar nu-i al meu, ci al realităţii. Nu spun ceea ce spun din cinism, ci din motive de bun simţ. E realitatea cinică ? Realitatea nu este nici morală nici imorală, realitatea este realitate. Mai precis : realitatea este.
110
Şi atît. Moşierul : — Mai prinde şi armata inimă, că fără armatăăă... Judecător ul-elev Victoraş sări din banca lui: — Fără forţă, Legea e neputincioasă. înţeleptul : — în Europa nu va fi război. în Asia, da. Acolo a şi ’nceput. Dovadă, conflictul ruso-japonez. Aş spune că, de Asia, mă tem, dacă n’aş avea oroare de cuvîntul „teamă“, şi... cu-atît mai mult... oroare de sentimentul... respectiv. Aşa că nu spun : mă tem de Asia. Conu Dinu : — Asia, aş, aia e departe. Tot înţeleptul : — Azi, depărtarea se apropie, coane Dinule, distanţele se micşorează. Astăzi, dacă ia foc jungla, se-aprinde bărăganu şi ne-am ars cu toţii. Ne mă-nîncă zeii fripţi, şi rid. — Ai tu ce ai cu zeii. — Nu eu am cu ei, ci ei au cu mine. Cu noi. — Lasă-i, Leonido, pe zei în plata Domnului cu pericolul galben cu tot, că mi s’a ’npuiat urechile cu păgî'nii ăştia... Toţi zor-nevoie: vine pericolul galben, aoleu, prăpădul lumii. Nu mai umblaţi, domnule, cu exageraţiuni. Vorbesc cu unul : aoleu* secită. Vorbesc cu altul : aoleu, molimă. Vorbesc cu încă unul : aoleu, mofluzesc. Unde mă duc, unde mă ’ntorc, rău şi iar rău. Da termenaţi, frate, odată. Nu mai voiu, domnule, s’auz de incendii, de scadenţă, de chinezi, de prăpăd, de belele. Nu mai voiu s’aliz de rău şi gata. Cit rău am, mi-ajunge. Voiu s’auz de bine. Să-mi tihnească şi mie. Să-mi fie bine acuş cît trăiesc, cînd^oi muri tot rău o să-mi fie. — Ai dreptate, nene Dinule. Am fost deplasat şi-mi pare rău că te-am mîhnit. Ca să dreg puţin ce-am stricat, am să te ’ntreb : cine crezi că-ţi trimite complimente şi urări de sănătate ? Conu Dinu, înviorat : — Cine ?? —■ Madam Iirisfodorescu. — Hristodoreasca ! Frusinica ! Ei, n’ai idee ce plăcere mi-ai făcut ! Da, domnule, mare de tot. Eufrosina Hristodorescu. Ce femeie frumoasă, domnule. Nu, nu frumoasă, mai rău, femeie cu je-ne-sais-quoi. Unde-ai văzut-o ? — La operă. — Tot la Viena ? — Tot. — Frosa Hristodoreasca ! Phiii ! Ce femeie bine. Cu şic, cu
111
gust, cu tot ce pofteşti. Ochenată, sprîncenată. Doar cam slabă. — Nu, nu, s’a mai împlinit, s’a ’mbrăcat în cărnică, arată superb. — Aşaaa ? Ei, chiar că-mi pare -bine. De băr-batu-s-o nu te ’ntreb, că ştiu că-i pe aici. Ea, am auzit că s’a ni-me-rit (conu Dinu făcu vesel cu ochiul·) să plece cu Gogu, cu Gogu Măldărescu, se ’nţelege. A naibii nimereală. Se ţin de mult împreună. Că Frosa nu-i rea de muscă, să foarfece în desperare. C’a mai picat aşa, pe drum de seară, un crai de tobă, de. Şi Gogu ce face ? — în lojă, cînd am văzut-o eu, era cu o familie nemţească şi cu gemenii Şişmanian. — Da ? Cu Coltuc şi Ciorap Şişmanian ? Şi Gogu ? — Ştii cine mai era la Operă, în altă lojă, cu persoane... importante?
:— Nu. Cine ? — Agamiţă. — Agamiţă ! Da ia stai. Care ? Al nostru ? — Agamiţă al nostru, se ’nţelege. — Ca să vezi, domnule ! Şi ce face ? — Cum ce face ? Politică. Ce să facă ? — Ăsta n’are moarte, domnule. Conu Dinu începu să-şi răsucească mulţumit şi cu tot dichisul o ţigare. — Da’ nu mi-ai răspuns de Gogu. Pascalopol tuşi uşor : — S’a prăpădit. Conu Dinu se opri din răsucitul ţigării. Se uită la Pascalopol : — A murit Gogu ! înţeleptul păstră tăcere. Conu Dinu puse ţigarea pe jumătate gata, pe masă. Nu mai avea chef. Rămase îngîndurat un timp de. Apoi spuse : Toţi murim, domnule. Stătea cam cocîrjat, sprijinindu-şi coatele de masă, capul prea mare şi pleşuv aplecat un pic. Eînumeră rar : Negriei s’a prăpădit, Leontescu s’a pierdut... Zamfirescu abea mai suflă, Brînzeu a“damblagii... Ne-am rărit. Ne ducem. Murim cu toţii, domnule. Stătu adus de spinare cu fruntea plecată, pleoapele lăsate peste ochi, încă un timp de. Rosti cu voce scăzută : — Cînd stai şi te gîn-deşti... te-apucă groaza. Pascalopol interveni : — Se poa-aate, iubite coane Dinule, să vorbeşti aşa ? Tocmai' dumneata ? Te ştiam om înţelept şi cuminte, hu om să se ’ngro-zească. Păi dumneata, nene Dinule, mai trăieşti încă o sută de ani. Conu Dinu neîmpăcat : — Negriei s’a dus... Leon-
02
tescu s’a dus... Pascalopol cu glas liniştit şi dur : — Ce ai dumneata, care eşti aici, cu cei care s’au dus ? Dumneata trăieşti, ei au murit. Nu te amesteca tu, om viu, printre morţi. (Cu voce mai blîndă) : Cum stă scris în carte ? „Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii“. (Glas blajin de tot, ali-nător.) Păi se poate, iubite coane Dinule ? Dumneata ? Bărbat în floarea vîrstei ? Conu Dinu mormăind, scîncind :
—   Ei, floare, pe naiba. Floare storcoşită... călcată-n picioare.
—   Da’ de unde. Mă uit la dumneata şi ce văd ? Un domn înalt, nici gras, nici slab, ci zvelt, cu obrazul neted, cu mustaţa frumos răsucită, un domn bine, ce mai. Un bărbat în putere. în plină strălucire. Cum ziceau grecii : la akme. Mai trăieşti o sută de ani. îţi spun eu. Conu Dinu se însufleţeşte puţin, ridică un pic nasul, dar e neconvins, încă:
—   Eşti matale gentil... — Dacă nu mă crezi pe mine, poftim, întreabă-i pe tinerii noştri prieteni, aici de faţă. Crezi c’or să-ţi răspundă altceva ? Şi vrei să-ţi spun un lucru ? Te invidiez pentru silueta care o ai. Conu Dinu, încîntat :
•— Da ? ! — Da. Uită-te la dumneata şi uită-ie la mine : matale, pîntece, nu, stomah, nu. Şi Pascalopol, cu mâna-i pufoasă, pe care strălucea stins un inel cu piatră de culoarea mierii, indică pe anatomia lui conu Dinu lipsa burţii şi a stomacului. — Pe cînd eu, nene Dinule, am şi făcut burticică. .Şi conu Leonida se arătă pe sine însuşi, precum şi pîntecelul rotunjor, ascuns cu măiestrie subt tunică. Conu Dinu se uita la, mâna grăsuţă a lui Pascalopol, urmă-rindu-i mişcările şi indicaţiile, îşi contempla propria lipsă de abdomen şi privea la mica balonare abdominală pasca-lopoliană, cu ochi foarte atenţi, plin de curiozitate şi de candoare. Coriu Leonida : — Poftim de mai zi ceva. Conu Dinu, învins de satisfacţie, obiectiv, modest: — Ei, da... ştiu şi io ce să mai crez ? Nu-s nici cît butia de gras... nici slab ca ţîru nu-s. Nu-s nici prea prea, nici foarte foarte. Asta. aşa-i. De ţinut, nu mă ţin eu prea rău... mă ţin chiar binişor... pentru etatea mea. Că nici chiar aşa în etate nu
an
sunt, nu ? Şi nu pot pentru ca să mă plîng că m-a dări-mat bolile, nu, că aş vorbi cu păcat. Ei, că mă mai încearcă una, alta... că mă mai ciocăne pe ici, mă mai ciocăne pe colo... de, asta-i a omului. Dar nu pot pentru ca să mă plîng. Boier Dinu începu iarăşi, cu acelaşi dichis şi aceeaşi mulţumire să-şi răsucească o ţigare. Deodată, se opri din răsucit şi stătu nemişcat, atent, chiar concentrat, încercînd :— s’ar. fi spus *— a desluşi ceva, sau a auzi clar un zvon îndepărtat. Conu Leonida : — Ce este ? Conu Dinu : — Ia stai. Şi continuă să asculte încordat, ciulind urechea. Conu Leonida : — Ce se întîmplă, domnule ? Conu Dinu, cu fruntea încreţită de atenţie şi îndoială : — Parcă mă încearcă un junghi la stomah. Conu Dinu îşi ascultă, în continuare, vocea interioară, rodin-ian, dar o voce interioară venită — aşa părea — din exterior. Tot cu fruntea încreţită de îngrijorare şi dubiu : — Parcă măr junghia... parcă nu... ba parcă... Decis : Ia să iau eu un hap de-a lui Vasilcu. Că de stricat, n’are ce strica. Da. Să-i zic Tincuţii să mi-aducă de sus; Da’ chiar, unde-i Tincuţa domnule, pe unde-o fi umblînd copilu ăsta, că nu stă locului, frate dragă, nu se-astîmpără, toată ziulica forfoteşte, fîţ încolo, fîţ încoace, nu sade şi ea frumos, la un loc, ca orice fată, nu, fîţ încolo, fîţ încoace, şi eînd ai şi tu nevoie de ea, ia-o de unde nu-i. Tincooo·! ! ! Tin-cuţooo ! ! ! Tincooo ! ! ! — Stai puţin, coane Dinule, ia stai matale binişor. Năi dumneata nevoie de hap... deocamdată cel puţin. S’o lăsăm pe duduia Tincuţa să-şi vadă de trebi şi... să nu-i facem şi noi necazuri în plus. Şi pe urmă, dacă iei hapul fără să ai ne-a-pă-ra-tă nevoie, strică, să ştii, coane Dinule, mai rău îţi face. Conu Dinu, alertat, ridică o sprinceană zburlită : — Crezi ? ! — Dacă-ţi spun... — Ce vorbeşti dumneata, domnule ! După ce că-i amar îţi mai şi cauzează. Verde împărat clătină din cap — ţeastă prea mare pentru umerii înguşti — med iţind cu amărăciune. Apoi declară : — Vreau şi eu să ţiu re-
111
gim, aşa m’am gîndit, da’ parcă poţi să ţii regim în casâ asta ? Poţi să vrei cît oi vrea şi tot nu se poate. Eu am zis, eu am auzit. Am făcut şi tărăboi, aş, degeaba. Pentru regim trebuie atenţie, tact, fantezie, fineţe. Ca să fie me-niu-ul variat, amuzant. Să’mi dai aşa bucatele cu hurta, şi tot aia şi tot aia, mersi, refuz, mă indispune. Ceva uşor, delicat, spumos, ca o dantelă, da, mănînc ! un sufleu, o crochetă, o clătită ’ncîntătoare. Şi din cînd în cînd o mică surpriză. Nu cine ştie ce, ceva gingaş, distractiv, un pateu, un soteu, un cataif, o mică surpriză.. Fără o mică surpriză, să-ţi deschidă pofta, nu se poate trăi, domnule. Mincarea ţine de suflet, ce vorbeşti dumneata ! Marina mergea ca o balerină ducînd tăviţa : ceaşca mare de cafea şi paharul bulbucat. — E dulce cafeaua ?, întrebă Pascalopoţ cu glas tunător, ca să-l audă şi o minte surdă*. — Hăă, se veseli huiduma. Altfel, cum ! — Sirup ca la turci ? — Hăă, aprobă htonica/— Bătrînă luxuriantă, ţi-am adus nişte chiloţi milanezi, să-i zăpăceşti pe bărbaţi. Zurla puse tăviţa încetinel pe masă. Căpitanul continuă galant : — Uite şi tutun de Istanbul, îndulcit cu smochine, din care-ţi place să duhăneşti pe furiş. Monstrul marin chiţcăi de voluptate, smulse pacheţelele şi fugi ruşinată şi fericită. — Pişicherule şi başbuzucule, rîse Castelanul, arunci dulăului un os, să nu te latre... — Păi cum, răspunse moale negustorul. Apoi Pascalopol se întoarse către Daniel, care se uita la el siderat, şi spuse : — Cu fiecare, pe limba lui. Fiecăruia, ce i se potriveşte. In orice caz, femela asta tîntă... şi sanchie, are o.singură graţie : ştie să primească, în felul ei, fireşte. Puţini dintre noi ştim să primim un dar. Negustorul corăbiei- scoase din buzunar un şirag, scurt cît o brăţară, de mătănii. Boabele mătăniilor, mari, erau din chihlimbar. Pascalopol strînse brăţara de chihlimbar în mână cu o anume, da, îndîrjire ca şi cum s’ar fi agăţat de un colac de salvare. Degetele pufoase şi crispate pipăiră cîteva boabe, rapid şi aproape convulsiv, ur-
115
mară, mai încet, mai potolit, la^rind, alte cîteva mărgele, apoi încă altele,' şi mai lent, şi mai molcom, mâna grăsuţă se destinse, liniştită. Pascalopol puse la loc în. buzunar mătăniile. Totul, de fapt, se petrecuse foarte repede. înţeleptul scoase din alt buzunar un trabuc, îl plimbă pe subt nas de cîteva ori aspirîndu-i mireasma, apoi, cu o forfe-cică, îl decapita exact şi mîngîietor. Aprinse ţigarea de foi. — Băncile ne omoară, Leonida, se căină moşierul. Te prinde întrun an rău şi dacă pun japca pe tine, Aleluia, plăteşti dobînzi pînă te dăulezi. Moşierul a ajuns argat la bancher,... Ce vorbeşti dumneata, domnule! înţeleptul sorbea cu voluptate fumul înmiresmat şi. tare. — Dar şi cu dumneavoastră, boierii valahi, ştiu că nu rni-e ruşine. Nu vă modernizaţi deloc. Valahul rîse : — Uite al naibii ! Unde fuse nemţoteiul... Cică valah. Da’ mătăluţă ce eşti, Leonida, papistaş ? Ai ? Lupul de Dunăre continuă liniştit : — Eu, coane Dinule, am mai vînturat lumea asta mare şi am văzut că de, se schimbă ! — Se şchimbă, pă mă-sa. Comandantul Propăşirii trase din trabuc şi îşi văzu de vorbire : — Totul se schimbă, coane Dinule. Tot ce nu se schimbă, piere. Astea sunt faptele. Asta e legea. Vre-mile cînd preţul mondial al grâului se făcea la Brăila, s’au dus. Acum au scos capul Canada şi Argentina : alţi bani, altă distracţie. Se’ntoarse iarăşi puţin către orfanul medicinist : Ţări cu bogăţii fabuloase şi foarte concrete. Sclava veni să siringă blidele de pe masă. Daniel, exasperat, silabisi : — Vreau o cafea mare şi amară. Fără zahăr deloc. Femeia codrilor îl privi sanchiu dar păstră o tăcere demnă. — Ce vrei, pufăi cu mulţumire negustorii] eorăbier, timpurile se ’noiesc. Deschise larg braţele, parcă prezentînd spectatorilor, cu mâinile-i pufoase, după ce cortina fusese ridicată, începutul unui mare spectacol, plin de dramatism şi strălucire : Am intrat în secolul douăzeci. — Aţi intrat, mare scofală... Şi postelnicul, ciu-
116
dos, pufni : — Douăzeci, douăzeci... unde-i mă, să-l văz şi eu, pe douăzeci ăsta, că-1 mănînc cu pene cu tot. Conu Leonida rîse încetişor : — Apare el, coane Dinule, numai stai niţel şi să vezi cum apare. — Eea, se rescîrbi cneazul, tot aşa plouă şi ninge, tot aşa creşte grîu, tot aşa se fac .copiii... Sau, acolo, la nemţia voastră se fac altfel. Auzi, douăzeci, bombăni, scofală ! — V’aţi ruginit de tot, se amuză cumpănit marinarul de apă dulce. Vrei să ştii cum arată secolul nostru ? Depeşele aleargă pe sîrmă, trenurile, pe şine, vapoarele mari taie oceanele. Fenicianul sorbea fumul aromat — pe degetul mâinii grăsuţe piatra de culoarea mierii strălucea tainic — şi rosti, amuzîndu-se parcă singur de spusele sale : Viteza, coane Dinule, viteza ! — Ei, şi unde alergaţi aşa, mă rog ?, se stropşi moşierul. Cel mai bine e să stea fiecare la casa lui şi să-şi vadă de treburi. Ce iese bun din vîntureala asta. Conu Leonida continua să zîmbească paşnic burzuluielii boierului : — Păi, nu te vînturi, musai. Stai frumuşel în biroia-şul tău din Viena şi taca-taca, cumperi vite din Argentina şi a doua zi, taca-taca, le revinzi cu profit bun în Portugalia, să zicem. Lucru cuminte. — Asta-i ţicneală, gemu feudalul, să cumperi o vită pe care nici n’ai prubuluit-o din ochi. Socoteli parşive. înţeleptul rîse iarăşi încetişor : — Tempo, coane Dinule, tempo ! Dădu braţele în lături într-un gest de somptuoasă.supunere : — Altfel, asta-i situaţia. Şi de-ţi place şi de nu-ţi place, noi tot nu schimbăm nimic. Boierul bombăni : — Vrei, nu vrei, bea Grigore aghiasmă. — Te văd supărat, coane Dinule şi ştiu că ai de ce. Supără-te, afuriseşte oala lui Papin, aia cu aburi... care-i vinovată de multe rele foarte bune, dar adaptea-ză-te şi iuţeşte pasul... pentru că totul se iuţeşte. înţeleptul rîse uşurel : — Din oala lui Papin... în care-a fiert.;, a răbufnit, odată cu aburii, viteza, coane Dinule, viteza. Astăzi timpul se grăbeşte, iubite prietene, să fim mai vicleni decît timpul... şi să ne grăbim şi noi cît putem. Altfel ne
117
spulberă. Povestitorul se opri puţin, apoi reînnodă firul poveştii : — Totul a ieşit din oala lui Papin : locomotiva, vaporul cu aburi (tot el, vezi) uzina... şi... — Burghezia şi proletariatul, se vîrî studentul. Pascalopol îl privi o clipă şi nu răspunse. Se întoarse către boier căruia-i înfăţişă, pţrintr-un gest larg, generos şi admirativ al mâinii pufoase, ultima şi cea mai minunată minunăţie a secolului : ...şi comerţul mondial. Medicinistul : — Observ că aveţi o mare admiraţie pentru comerţul mondial, în mod deosebit, şi cred... pentru comerţ, în genere. Pascalopol : — Da. Aşa este. Comerţul înseamnă pentru mine, tinere prieten, un fel de... memento, dacă vrei. înseamnă desigur şi multe altele, pe care le las, acum, deoparte. Oricum, el îmi aduce mereu aminte că orice lucru are preţul său, care trebuie plătit. Nimic nu se obţine fără plată. O, fireşte, preţul diferă nu numai cantitativ, ci şi calitativ : se plăteşte cu bani,' sau cu frumuseţe, sau cu timp ; se plăteşte peşin, sau cu sănătate şi putere, se plăteşte cu cinstea şi chiar cu viaţa. Dar de plătit, oricare ar fi preţul, plăteşti, dacă vrei să obţii ce doreşti, sau ce îţi trebuieşte neapărat. Şi dacă ai, bine’nţeles, cu ce. Chiar şi banii, ba chiar mai ales banii, se plătesc. Scump. Scump de tot. Depinde de ce preţ, nu-i aşa, ţi se cere, ce preţ are pentru tine, şi ce preţ poţi, sau eşti dispus să plăteşti. De multe ori ajungi să obţii banii, dar ajungi la ei despuiat: de sănătate, de putere, de cinste, de dragoste şi de nădejde. Aşa îneît, nu7i aşa, trebuie să ne socotim bine: ce dăm şi.pentru ce dăm. Ne convine, facem tîrgul, dacă nu, nu. Se spune : nu orice se poate cumpăra, nu este totul de vînzare. Aşa-i, nu orice şi nu oricine se vinde pe bani, dar poate fi cumpărat cu altceva :            cu
elogii, de pildă, sau cu funcţii, sau cu Putere. Un fapt rănim e clar şi statornic : îţi dau ca să-mi dai. Orfanul : — Deci nimeni nunţi- dă nimic pe degeaba. Mda; am mai auzit... maxima asta. Şi totuşi... cu puţin înainte... chiar
118
-dumneavoastră, .personal, aţi dăruit cuiva ceva. Atunci, cum să-mi explic... a ! şi vorbeaţi şi de o anume graţie... sau ştiinţă graţioasă, sau artă de a primi. Pascalopol zîmbi : —- Se fac, desigur, şi daruri... tot atît de rare ca şi minunile. Există însă daruri şi daruri. — Ce vreţi să spuneţi ? Pascalopol surise iarăşi dar nu răspunse. — în orice caz, patronul dumneavoastră a făcut... cîndva... Troienilor, un cadou atît de nemaipomenit, încît îl pomenim şi azi. Dacă n’au căutat în hurta calului de dar ! Ar fi găsit în respectiva burtă cavalină şi proverbul : mă tem de greci şi de darurile lor. Pascalopol rîse cu voie bună : — Ei vezi ? Ce-ţi spuneam ? Tinere amic, îmi placi. Un temperament... categoric şi o minte subtilă. Există daruri cu primejdie. De aceea... cred eu... printre alte motive... darurile care ne bucură pe deplin sunt cele pe care le facem, nu cele pe care le primim. In treacăt fie spus... pentru că ştii şi dumneata prea bine... grecii ne-au făcut daruri care sunt, pentru civilizaţia noastră europeană, valori şine qua non. Fără’cadourile greceşti, micul nostru cosmos european — şi poate nu numai el — s’ar fi reîntors demult în barbarie, deci în haos. Pascalopol·îşi luă încă un trabuc, îl plimbă încet, de două, trei ori pe subt nas sor-bindu-i $roma, îl decapită gingaş cu forfecica, îl aprinse şi sorbi adînc fumul înmiresmat. — Să lăsăm acum calul troian şi să trecem la alte dobitoace mai puţin simbolice... dar concrete, moderne şi... rentabile. Coane Dinule, lucrurile stau aşa : matale vrei bani fiindcă ai nevoie de bani. Este ? — Este. Cum' să nu fie ? — Ei, atunci dă ce ţi se cere : vite, porci, păsări, ouă, nu grâne, nu porumb, că geme piaţa de grâu şi de porumb, şi-o să ţi se dea, în schimb, ce vrei. mata : bani. Conu Dinu, prea stupefiat ca să se^ ’nfurie : — Ce vorbeşti dumneata, domnule ? Vrei s’ajung găinar ? ! Pascalopol rîse uşurel. — Nu vreau s’ajungi găinar, coane Dinule. Doresc să fii pro-du-că-tor modern. Vreau să ai şi să dai ma'rfa care se cere... ca să
119
iei un-preţ bunicel ,şi frumuşel. Nu cum faci dumneata.
—   Păi, ce fac ? — Rău. Rău faci. Ţi-am spus : geme piaţa de grâu şi de porumb şi matale hop ! tot cu grâu şi cu porumb. Te-alegi cu nimica toată şi te mai şi miri de ce. De. — Şi ce să fac, domnule, să produc io ouă ? — Ei vezi asta-i cu matale. Grâu şi iar grâu. Şi-l mai dai şi ieftin angrosistului, care-1 exportă scump. Proastă socoteală.
   Şi cum adicătelea, să-mi încarc io bucatele-n căruţă şi să le căruţ tot io la tîrg ? Să iau, poate, cobiliţa la spinare şi haida hai la piaţa dumitale, ia porumbu, ia porumbu.
—   Lasă, nene Dinule, nu te face că nu pricepi că le vezi foarte bine. Nu zvîrli porumbul pe te miri ce şi mai nimic, ci ’ngraşă porcul cît e cald. Oraşul are burta mare şi gustul ^subţire. Pofteşte şunculiţă, fripţurică... slăninuţă... omleţel, cum îţi place şi matale. Papă tot. Du-i tot ce-i viu şi de mîncat şi ţi-1 înghite, hap ! şi încă-ţi mai cere. Fă-i pe plac şi faci avere. Conu Dinu exasperat : — Şi ce să fac, frate dragă, să mă fac văcar, ciurdar, găinar, mîine-poimîine rudar lăieţ... şi răspoimîine, cine ştie... nihilist ? — Sigur. Nu şi nu. Mai bine rob la bancă. — Ce aşteaptă Nicu Iatan : se uită la matale, de departe, de sus, şi rîde. Orfanul tresări : — Nicu Iatan ? Directorul băncii Albina ? Pascalopol se ’ntoarse către Daniel şi-l privi atent : — Da. îl cunoşti ? Orfanul : — Nu. Nici Pascalopol nici Daniel nu mai adăugară nimic. Conu Leonida se adresă moşierului : — Banca ţi-a dat împrumut, nu zic nu, dar tot banca îşi ia, sin-gu-ră, dobînzile : îţi cumpără cerealele la preţ de batjocură. Aşa, eşti la cheremul şi de rîsul ei. Matale ridici braţele la cer şi zici : banca a dat, banca a luat. De-aia vă scoate Albina moşiile la mezat, una cîte una. Şi cînd spun că dumneavoastră, boierii valahi, v’aţi ruginit de tot, poftim, te superi. Boierul valah :
—   Şi ce vrei, domnule, de la mine, ce vrei ? Neguţătorul :
—   Coane Dinule, eu personal nu vreau de la dumneata, nimic. De vrut, vrea cererea şi oferta. Piaţa in-ter-na-ţi-o-
120
na-lâ cere de la matale ceva anume, şi nu ce. vrei, sau ai, sau chiar crezi matale că e bine să-i dai. Asta este realitatea şi cu realitatea nu te poţi pune. Ca să ne ’ntoarcem la modesta mea persoană, eu, coane Dinule, doresc şi pot să te-ajut, dar numai dacă mă laşi... dacă doreşti şi dumneata să-ţi viu în ajutor. Altfel, cu toate că vreau şi tot nu pot. — Păi, cum... ? — Am mai vorbit doar, sau ai uitat ?.
—   De. Cine mai ştie...? Negustorul corăbier, zîmbind :
—   Bine, zicem c-ai uitat Uite, de dragul dumitale mă fac neguţător de carne vie : dă-mi mie dobitoacele cu patru picioare, sau numai cu două, dar cu pene, fulgi şi puf, le încarc în arca mea şi ţi le vînd la Pesta sau la Viena, mă rog, unde se cere, unde trebuie şi unde e bine. Bine, adică ren-ta-bil. Văzînd şi făcînd. Trebuie, nu-i aşa să ţinem seama de fapte. Faptele sunt fapte. Valahul, gest dispreţuitor, a lehamite : — Eah, faptele... Negustorul : — Faptul, coane Dinule, nu se ’nlătură cu vorba. Cu vorba, îl acoperi numai, şi încă i se vede nasul. Faptul este şi ră-mîne fapt şi pînă la urmă, tot faptul vorbeşte. Moşierul :
—   Mai vedem noi, mai aşteptăm... .Negustorul : — Nu. Timpul nu aşteaptă. Şi Pascalopol rîse încetişor : — Tempo, coane Dinule, tempo. Viteza. Studentul se vîrî în fason : — Nu pricep ce interes ar avea banca să acorde împrumuturi cuiva care nu-şi poate achita datoriile vechi.
—   Vezi că are, bombăni bătrînul. Eruditul Leonida : — Are, te înglodează şi mai mult în datorii, nu mai poţi achita nici dobînzile şi ea te vinde la licitaţie... sau cumpără tot ea. — Şi ce face banca... aşa, cu o moşie... — O arendează. Cu preţ foarte picant : sărat şi pipărat. — Şi se găsesc... inşi care arendează în condiţiile astea ? Negustorul corăbier surîzător : — Dacă n’ar fi, nu s’ar povesti. Dezgustat probabil >de prostia şi răutatea omenească, judele Victor aş se zgîrci, apoi ţîşni în sus, cu mâna la gură, icnind alerga spre izbăvire. Maturii îl urmăriră în tăcere. — E, săracul, îl căină bătrînul, se ţine şi el dintr-o lefşoară... Cînd vine
121
pe la noi îşi umple şi el burtica şi... de. Şi e nevricos. P&s-calopol, cu linişte glacială : — A întrecut măsura. Hui-duma. belalie aduse cafeaua tocmai cînd Daniel încetase s’o mai aştepte. Tînărul sorbi cu deliciu din cafeluţă, dar se scîrbi : era dulce-sirup. Slujnica procedase cu socoteală, punîndu-1 la locul său — la colţ. Lui Daniel îi cam sări muştarul. ll privea şi servitoarea ca pe felul şapte luîn-du-se după stăpîni. Dealtfel, bine îi făceau. Ce le era el,' lor^ în ce calitate se afla aici. S’ar fi ridicat să plece dar îl lua c-un soi de lene, de toropeală. Mai rămase — încă un pic. Conu Dinu cogita. Medită ce medită un timp de, apoi reîncepu lupta, combatant aprig şi înfricat : — Şi dacă dă pesta porcină sau cine ştie ce molimă şi-mi prăpădeşte bunătate de mar-fă de ex-port ?! Ai ? ! Dacă-mi moare capitalu ? ! Calicesc şi alt nimic. Mă duc atunci să mă vînd pe mine de viu la oraş, cum pofteşti dumneata, să mă facă el friptură, i— Pe cînd aşa, stai mult mai bine : eşti dator vîndut, de viu, şi te mănîncă banca, fript. Pascalopol deschise larg braţele, regretînd cu fast : — Azi, coane Di-nule, fără risc nu se poate. Adaugă : Dacă rişti, poţi pierde dar poţi şi cîştiga. Cine însă .nu riscă, pierde la sigur. Tăcură o clipă. Spuse apoi cu linişte implacabilă : Iubite coane Dinule, scurt şi cuprinzător : sau ne adaptăm şi mergem în pas cu timpul, sau suntem eliminaţi. Matale faci cum vrei, cum crezi, cum pofteşti. Vreme trece, vreme vine. Te întreabă şi socoate. Verde-împărat sta puţin gîr-bovit, sprijinindu-şi braţele de masă, ţinîndu-şi plecată şi fruntea înaltă şi ţeasta mare şi pleşuvă. Ciocănea îngîn-duratun masă cu degetul — gest de care nu-şi da seama — şi lemnul mesei suna înnăbuşit, poc, poc, poc, poc. Ciocăni el cit ciocăni, apoi brusc se răsuci spre uşa din capătul sumbru al încăperii : — Tincoooo ! Tincuţoooo ! Tin-cooooo ! Cosînzeana veni cu grăbire dar, de astă dată, fără a se speria. Ii zîmbi lui Pascalopol care, şi el, îi surise.
122
—   Da, tată, spune. Părintele porunci tare, rar şi răspicat :
—   Vreau friptură. Am văzut că este. Mi-o tai felii-felioare. Subţiri, subţiiiirele. Aşa. Fiica îi răspunse printr’o privire plină de reproş mut. Atunci tatăl tună cu glas atît de grozav, incit răsună şi se cutremură întreaga zidire, din temelii şi pînă la .bolta întunecată : — Am spus să fie friptură —' friptură să fie ! Ce, am ajuns milog în casa mea ? ! Odată iau masa asta, cu blide cu tot şi-o zvîrl cît colo, de se face zob. S’ajung io să mă cerşetoresc la mine-n casă ! Aici, stăpînul sunt io. Ca să se ştie. ,Să nu vă puie dracul să-mi ieşiţi din cuvînt, că praful şi pulberea s’alege de tot. Ei, drăcia dracului ! Pascalopol fuma. Fumul aromat se ridica încet spre înaltul încăperii, ascuns de întuneric. Judele sta neclintit. Tînărul privea în licoarea neagră a prea îndulcitei cafele, pe care n’o putuse bea. Ridică privirea : — Domnule Pascalopol, aveţi cumva un ceas ? Al meu a stat. V’aş ruga să-mi spuneţi...
—   Da. o clipă. Pascalopol scoase din buzunar un ceas rotund, cu capac din aur, cum aveau toţi domnii de seama lui. Deschise căpăcelul, se uită atent la cadran, închise că-păcelul şi spuse zîmbind : — E tocmai bine.
FIINDCĂ FĂRĂ EA, POVESTEA N'AR FI POVESTE. Soba era, fireşte, rece şi pe umezeala asta se resimţea. Ce porcărie, diagnostică Daniel, fac cu dinadinsul. în definitiv ce e cu rîioşii ăştia, putrezi de bogaţi dar în pragul falimentului, au cămara plină dar casa de bani pustie. Toţi de viţă veche, ţîfnind de fudulie, dar bunicii lor furau ouăle de sub cloşcă şi călăreau pe deşelatele cu gîrbaciul în mână printre ţărani. Mangosiţi şi belalii stupind în cap pe toată lumea, nu agonisesc, viaţa toată, decît datorii. Şi după ce nu pot bea la ei o cafea ca lumea, nici focul nu mi-1 fac. Aa, nu !, trebuie s-o întind din hardughia asta.
123
Tînărul se aşeză pe dunga patului rîzînd : — Dar de ce m’ar primi altfel ? N’am de ce le purta parapon, dar de şters, trebuie s’o şterg.; nu sunt eu de ei, dar nici ei de mine. Şi acum, ce facem ? Golul ceţos al unei zile îl zăpăcea, tipicar cum se obişnuise să trăiască. M’am dezobişnuit de mine — se certă — un om care nu se suportă pe sine însuşi. Dar cine se îngăduie? Sigur că orfanul ce dusese o viaţă strimtă şi zgrunţuroasă nu avea o privire de bine spre rîzgîiaţii cu nacafale, ghiftuiţi în însinele lor, siguri că lăfăielile vieţii li se cuvin de-a pururi. Nu era o reacţie socială, de categorie, ci a unei energii vulnerate, convingere că mai tîrziu el însUşi va face parte dintre privilegiaţi ; dar pînă atunci ciudosul îi vedea caricatural. Ii crescuseră ghimpi şi ţepi. Uşa se deschise şi apăru o fată cu un coş de papură, plin cu lemne. Avea, fapt izbitor, părul tuns foarte scurt, băieţeşte, obrazul rotund, oarecare, gura ca o tăietură de stilet, iar privirea de aur îl aţintea concentrat r — Am venit să aprind focul. Trecu o înceată clipă. Fata spuse cu sarcasm : — Ca să nu îngheţe aleşii noştri oaspeţi. Ochii de aur îl fixau cu batjocură şi sfidare. înaintă cîţiva paşi uşori, purtînd în mână coşul cu lemne. Rochia, foarte urîtă — evident prea largă pentru trupul subţire dar puternic — dintr’o ţesătură aspră, căcănie, era făcută la ’ntîm-plare şi ostentativ neatrăgătoare. Totuşi nu cred să fie slujnică, îşi zise băiatul şi se ridică spre pupatul mâinii. Fata, însă, nedîndu-i nici un fel de atenţie, se chincise la gura sobei şi, cu un cleşte, jerăvea grătarul, dînd cenuşa jos. Jerăvind mereu îşi spuse parcă sieşi : — Să facem focul. Tînărul se aşeză pe scaun :m— Tu eşti Cenuşăreasa ? :— Da, fiindcă, uite, umblu cu cenuşa. Amuzat, Daniel o privea fără să-i treacă prin cap să facă el focul, într’atît viitorul om de ştiinţă era convins că anume treburi sunt numai pentru femei şi servitori. Stînd chincită la gura so-
124
bei, tînăra îşi întoarse către el faţa, astfel încît o putu vedea mai în amănunţime. Chipul, deloc frumos, prea rotund, avea însă — cu ciuful scurt, zburlit, şi privirea aurie, bătăioasă — un soi de graţie războinică, un farmec belicos de Ioană d’Arc sau de amazoancă. De aceea, asociate cu mutriţa marţială a fetei, cu trupul ei subţire dar voinic, ghicit sub ţesătura grosolană, lemnele pentru sobă din coş deveniseră butucii unui rug de jertfă, pe care se aduc sacrificii Zeilor, sau sunt arşi oamenii de vii. Cleştele de jerăvit cenuşa era o lance. — Mă cheamă Otilia. Trecu o altă înceată clipă. — Oficial sunt un fel de nepoată, dar rudenia e aşa de încurcată că mi-e lene să ţi-o povestesc. Dealtfel, mă tem că am cam uitat-o. Ideea ce trebuie reţinută, preciză ea, e că nu am părinţi. Adică... am avut, dar au murit. Spuse asta cu o celeritate ce se vroia indiferentă. Acum fac focurile la boieri. — Şi eu sunt orfan, se repezi tînărul, mărinimos. — Aa, tuu... oftă fata, tu ieşti băiat, Mîine o să fii doctor mare şi... Iar eu o să aprind focurile unui domn doctor. Poate becher. Vorbise sfidător, cu amărăciune... Potrivi bine lemnele la gura sobei şi le dădu foc. Sta chincită şi privea pălălaia : — Nu prea îmi reuşesc focurile. Adăogi gînditoare : — Dealtfel, nimic nu-mi reuşeşte... Nu simt vocaţia gospodăriei. Deşi, uneori, mă amuză. închise uşa sobei, deschise uşiţa de jos şi se ridică iute, ca din arc. — Să vedem dacă se aprinde. îşi lovi palmele a scuturare, se duse de se aşeză pe pat. —Permiteţi să vă deranjez un moment ?, şi execută o mică strîmbă-tură sarcastică. — Să-l veghem împreună. Tînărul contempla ţolul de jos, stingherit : — Voi încheia facultatea, desigur dacă... o să am cu ce plăti taxele şi... celelalte. Agrava fiindcă era jenat. Fata dorise să-l facă să se simtă...1 da, vinovat ; şi reuşise* — în momentul de faţă, perspectivele sunt cam... nu prea sunt. — Şi-ai venit să te mileşti la conu Dinu ? Studentul se irită : — De fel. Dealtfel, în ce calitate Y Nu-i sunt nici măcar nepot de mâna şaptea.1
125
Fata încasă vitejeşte, doar cu mica ei ştrîmbătură sarcastică şi amăruie. Dînd-o pe glumă : — Şi cărui fapt datorăm onoarea de a vă avea în mijlocul nostru. Băiatul spuse paşnic : — Am, pe .aici, nişte pămînt de la tata... Trebuie să-l vînd ca să pot rezista pînă... — Aha, rîse ea, sărac lipit dar cu moşioară. — Cît e... ca să mă poată ţine... ar trebui să mă ocup de el, să supraveghez... Adică să renunţ la medicină. Asta nu vreau. — Fapt e că ai ce vinde, pe cînd eu — ţîşni în picioare — nu am de vînzare decît asta — şi îşi trecu palmele strîns pe trup, de la sîni la şolduri, făcînd să se ivească din straiul lălîu forme subţiri şi puternice. Băiatul roşi uşor, fata-1 lua prea repede — dealtfel nu avea experienţa femeilor deloc, crescut în mediu masculin cum fusese. — Uite, observă dînsa, focul s-a aprins. Deci misiunea mea de cenuşăreasă ia sfîrşit. — Mai stai, o rugă. — De ce ?, vrei să-mi faci curte sau te plictiseşti·. Bărbatul'bîigui ceva... — Văd că te-ai ruşinat, reluă fata, dar ce rost ar avea să mă mint... Sigur că sunt de vînzare, ca toate fetele dealtfel, numai că altele au şi zestre, pe cînd eu îmi scot în vînzare doar corpul, şi sunt hotărîtă să-l dau la licitaţie, celui care dă cel mai mult. După cîte declari nu pari un muşteriu serios. Mie îmi place adevărul şi n?aş vrea să creez... neînţelegeri. Orfana, ho-tărît, brava, aflîndu-se în inferioritate socială, vroia să o ia înainte, să spună dînsa ceea ce — se temea — avea să gîndească persoana cealaltă. Dorea să atragă atenţia asupra persoanei sale, bruscînd ? Era, desigur, dacă nu o personalitate, o prezenţă. Orfanul răspunse amuzat : — Dacă ţi-am spus Cenuşăreasa e fiindcă îmi închipui un basm ce s’ar petrece în acest Castel. Împăratul Verde este neînstare s’o apere pe Cosînzeana lui de Zmeul Tănase. Am găsit-o şi pe Zgripţuroaică. Adineauri, ge Cenuşăreasă. - Ea e din alt basm, zise repede fata. — Ce are a face... E aceeaşi îurne, cu aceleaşi legi. Dar lipseşte Făt-Frumos, aşa că povestea stă pe loc. Fata surise unui gînd : — A venit azi
126
dimineaţă. — Da ? Cine ? Leonida ? Viteză şi comerţ mondial. Seamănă dar nu răsare. Cam copt, cam matorel. Fata (superb) : ■— Făt-Frumos e... e bărbat, nu un... un ţîngău. Băiatul (rîzînd) : — Mulţumesc, dar lovitura e în gol, nu concurez. Deci conu Leonida îl va păli pre balaur, îi va tăia capetele lui monsieur Tănase, o va răpi pe Kera Tin-cuţa pe vasul fantomă făcînd-o să plutească pe Dunărea albastră. Lucru nemţesc de prima calitate. Fata : — Dacă le eşti musafir şi le mănînci pâinea nu stă frumos să-i bîr-feşti. Am să te spun Tincuţei, să vedem ce-o să-i răspunzi. Băiatul (înghite în sec) (aparte) : Vrea să fie dezagreabilă, ce-i dreptu, reuşeşte. (Ţâre) : — Cit e pe partea mîncării, ce să spun... Nici o cafea n’am reuşit să... Fata (zvîcneşte în picioare dintr’un salt) : — Vrei o cafea ? Băiatul (blazat)^ — Mare şi amară, fără zahăr deloc. Fata (e un clocot de energie eficientă) : — Mă duc să-ţi fac. Vrei şi un omlet ? — Chiar dacă prin asta îmi pierd dreptul de a bîrfi, singurul meu privilegiu. Dealtfel, comparaţia cu Ileana Cosînzeana, nu-mi par'e cu nimic jignitoare pentru o tînără. Sora de caritate (alarmată) : — Şi cum ? n-ai luat nimic, nimic în gură ? — De alaltăieri, nu. Gospodina :
—   Dar ai fost doar la masă... — Georgicele bucate nu mi-au spus nimic. Doctoriţa (se apropie de el, îi pune mîna pe frunte) : — Arzi. Sigur, ai temperatură. E vreun termometru pe-aici ? Mă duc să-ţi aduc. Aduc tot ce trebuie.
—   Num nimic, mîrîi băiatul. Dar Otilia dispăruse. — E iute, diagnostică medicinistul, paraponisit. Nu, nu-i frumoasă, trase concluzia. Revenind : — Dar are piper. Ridică din umeri : orfană, fără avere — că doar n’o s’o mile as că boier Dinu cu zestre, nu de alta, dar n’are de unde-i da — cine s’o ia ? Un negustor cu abdomen, fiindcă fenicienii umblă acum .după sînge albastru... Un funcţionar mai năltuţ, magistrat să. zicem, ca Victoraş, tot pentru relaţii moşiereşti, de nu un şef de gară de pe o linie adormită care scuipă pe jos şi sorbăcăie ciorba. Dar repezită
127
cum e, iute de limbă, o să~i sperie* fiindcă masculul român, toate ca toate, dar vrea muiere spăsită. Să cînte cocoşul, ce mai ! Pe cînd Otilia, în felul ei pieziş, sanchiu şi cu ghimpi... Nu-i uşor să fii de pripas, să creşti de la masa altora, să porţi rochii purtate şi pantofi folosiţi. Asta nu te face dulce ca urda, te ascute. Şi ce bărbat se însoară cu un stilet ? Ar trebui cineva matur, cu bani, cumpănit şi comprehensiv ca... Leonida. Să-i îngăduie, ca unui copil răsfăţat... sau timpuriu înţărcat. Eu... mie îmi rămîne o ieşire, pe unde să ţîşnesc. Dar eu de-abea mă car pe mine, necum şi o zvăpăiată ca asta... Mi se răstoarnă barca. Nu, nu, trebuie o corabie solidă ca Propăşirea... Şi totuşi... pentru o Ioană d’Arc, sau o Amazoană, sau ce-o fi fiind... Tînărul se duse la fereastra absurd de înaltă. Ceţuri lăptoase aiurau izbindu-se moale de geam, se răsuceau cuprinse de o agitaţie lentă, şerpească, fără potol, însă. Fuioare se tîrau în sus, altele treceau cu grăbire, altele cădeau pufos formînd figuri în destrămare : lupul cu gura rînjită se făcea porc, înţeleaptă dromaderă se lungea în gît pînă la struţ ce se risipea în pene, un Castel măreţ se surpa cu stînca lui prăvălindu-se într’o mână răşchirată. O lume de'dinainte de lume, un vis pre$ adînc îneercînd să trimită în sus un mesaj codat ce rămînea, totuşi? opac, prea opac. Prea multă ceaţă, oftă, cine ascunde, ce ? întrebare nechemată : Dar ce rost au toate acestea ? Dar ce confuzie opacă interoga ? Lunga aiurare a Bălţii, unde pămmturile nu se deosebiseră de ape — încă la fiinţarea lui în hardughia zvîrlită în pustietate cu o zadarnică trufie, la zbaterea lui rigidă pe un culoar întunecos ce ducea la o sală de disecţie, la eterna înbrîncirea lumii rnînată de setea de putere... Cine încerca să-i trimită şi ce prin fuioarele ude şi buimace îneercînd lumea. Sau toată obscuritatea lăptatecă dansînd şerpeşte să fi fost un strat neghiob ai materiei nenoimatice, o complicaţie tîmpă a nimicului. Oala lui Papin, aburul sub presiune creind locomotiva, burghezia
128
şi proletariatul. Sunt într’o sală de aşteptare... surise. Trenul : secolul douăzeci — care destinaţie, ce destin ?, ce predestinaţie ? Raţionamentul aburos se izbea, se izbea de un zid de pîslă, de pîclă... Locul copilăriei reîntoarce înţelegerea forţelor ascunse. Unde era tatăl lui ? De ce aburii ceţei nu formau un chip şi un glas care să-i arunce un răspuns enigmă. Un bărbat voinic cu umeri laţi şi cu faţa aburind. Nici un gest răspicat. Cum vorbea ? Ce spunea ? Unde dispăruseră toate. Unde dispar... Ceaţa veacurilor. Obiceiul secolelor de a se naşte mai devreme, mai tîrziu, niciodată la ţanc. Ce semnifica Platoneştiul ? Dar Castelul ? Alunecase pe un tărîm confuz şi rarefiat unde se juca, lent, un basm. Spectator ? Actor ? Cînd — unde lua sfîrşit călătoria spectacol. Tînărul făcu un gest violent alungind întrebările aduse de ceaţă, ce-1 năpădiseră din otium, vagul ce apare cînd mintea nu mai e încordată toată spre un scop unic. Mîine trebuie să plec, hotărî din nou, drept care întoarse ferestrei spatele, se desprinse de oglinda nimicului şi se aşeză cuminte pe scaun. Otilia intră pur-tînd în mâini o tavă cu multe căni, ceşti, recipiente care, toate, abureau ca nişte mici cratere. Le veghea, foarte atentă, ţinînd fruntea plecată asupra lor, astfel încît, învăluit în aburii mefitici, chipul ei rotund, vivace şi concentrat, cu pleoapele coborîte, apărea ca cel al unei tinere profetese. Aşeză cu precauţie tava pe măsuţă — de concentrată ce era fata scosese un mic vîrf de limbuţă roz —* şi contemplă fierturile clocotite. Ce-i cu părul ei de-i tuns băieţeşte ? O fi avut tifos ? se întrebă medicinistul. Sau te pomeneşti c’o îi fost pedepsită pentru cine ştie ce blestemăţie, fiindcă prea curioasă monahă nu cred că se pregăteşte să fie, asta nu. Oricum, îi şade bine. Şerpi subţiri de aburi se înălţau din licori spre faţa tinerei vrăjitoare. Ochii lui, fierbinţi şi autonomi, îi căutau fetei, sub un prea larg vestmînt, formele prelungi şi voinice. Ea îi răspunse cu o privire scîrbilă, plictisită şi tristă : se obişnuise a fi
129
9 — Soîstitiu
cercetată într’un anume fel dar nu se resemnase deloc.
—   Ceai de tei, ordonă, îţi place, nu-ţi place, îl bei. Bietul Daniel oftă. — Nu ofta, că nu-ţi ajută. Cu asprime, scoase dintr’un buzunar al amplului vestmînt termometrul, întin-zîndu-i-1 cu un poruncitor „poftim“. Bolnavul protestă cu vorbe confuze, dar sora de caritate îl descheie cu grăbire la cămaşă şi-i înplîntă stiletul în locul prescris : — Ai răcit pe drum. Cu asta nu-i de glumit în prag de iarnă, te tîrîie pînă'n primăvară de nu mai ieşti bun de nimic. Apoi, schimbîndu-şi glasul, vrăjitoarea îl îmbie cu blîndeţe, chiar cu anume duioşie : Hai bea. Buruienile astea — am pus şi muşeţel şi păpădie şi tot ce trebuie — or să te facă bine. Ia-le. Bea-le. Bărbatul se irită : — N’am nici pe dracu. Dealtfel, oricum mîine plec... Fata se aşezase pe pat :
—   Trebuie ? — Nu, dar... n’am ce căuta pe aici... Am căzut pe capul oamenilor ăştia... Bătrînul se uită la mine ca şi cum aş fi de sticlă. — Uită-te la ceas, porunci dînsa, să vedem cît ţii termometrul. Şi să ştii, cu conu Dinu... greşeşti... îşi lăsase capul pe spate şi-şi zbîrlea, cu mâna mică şi zdravănă, ciuful. — E un om minunat... în felul său. Băiatul îşi mişcă fundul a jenă : — N!am zis că nu... Eu am picat, aşa, la timp nepotrivit... Nu-i arde lui de mine. Se uită la ceas : nu mergea. în Capitală o să i-1 dau lui Baruch, să-l repare. Aici, tot nu are ce... Fata : — Şi de-ai şti ce frumos povesteşte... Minunat. Băiatul (tînt) : — Am primit o probă. Am impresia că le stau pe cap. Fata :
—   DaJ de unde. Camere sunt, mîncare este, nu incomodezi pe nimeni. Poţi sta şi un an. Băiatul (superior) : — Un an ! Ce idee ! Am spus doar atît : se uită la mine ca şi cum nu m’ar vedea,,fel de a-mi comunica — mă încurci sau, pur şi simplu, mă plictiseşti. Fata (expansivă) : — A, nu, ăsta-i felul lui de a fi politicos, adică : fă ce-ţi place, sim-te-te ca acasă... Orfanul (acru) : — N’am casă... Acum nici la internat nu mai mă pot întoarce, nu mai sunt pedagog. M’a concediat directorul să-şi vîre pe un nepot de-al lui.
130
O să-mi trebuiască o cameră mobilată... dar de unde j>i» ţule... Fata (aspru): — Cîte minute au trecut\ Băiatul (inocent) : — Nu ştiu. Fata (cezaric) : — Ţi-am spus să te uiţi ! Băiatul (mirat) : — M’am şi uitat dar... nu merge. A stat. Rîzînd : — M’a cam terorizat monstrul ăsta rotund care înaintează întorcîndu-se mereu îndărăt astfel încît rezultatul efortului său constant e nul. Vrea să sugereze că nu există început şi sfîrşit, idee ce nu poate intra cu adevărat în capetele noastre finite. Iar cealaltă sugestie, că totul se repetă, nu-mi place, e un concept elaborat de puturoşi, ca să nege efortul. Fata (agresiv) : — Eşti teribil de inteligent. Iar eu profund impresionată. Asta ai urmărit, nu ? ! Doctoriţă: — Şi strînge bine braţul, că altfel îl ţii degeaba. Băiatul (face ochii mari, strînge bine braţul, înghite) : — De fapt, ca să ne întoarcem la ospitalitate, pretutindeni m’am simţit de pripas... Doar la internat prezenţa mea se justifica... Fata (curioasă) : — La internat ? Băiatul (luat de fluxul povestirii) ; — Da. Acolo aveam un rost... Nu mă întreba.nimeni : ce cauţi aici. Eram mulţi, şi nu reuşeam să rămîn singur într’o încăpere, dormeam în frig şi mîncam prost, adevărat, dar prezenţa mea se justifica : eram elev intern, apoi pedagog... Fata (aspru) : — Mă înduioşezi pînă la lacrimi. Cîte domnişoare ţi-au căzut la picioare cu poveştile astea. Băiatul (iritat) : — Nu mă ocup cu asta. Medicina îmi ia toată energia, nu-mi ră-mîne şi pentru... Fata (ironic) : — Am înţeles, domnule doctor, sunteţi un model de seriozitate. Ia dă termometrul încoa să vedem unde a dus atîta virtute. Medicinistul se execută. Fata 11 ia, se încruntă, îl scade : — Nu e mare, dar pentru ziua, spre prînz, promite. Să te vedem la noapte. Bea ceaiul că se răceşte. Aide, aide, nu te mai strâmba că nu te las pînă nu goleşti cana. Băiatul se strîmbă şi bea. Fata (îl ţine de vorbă ca să nu observe cît de rea îi fiertura) : — Ziceai că vacanţele le petreceai pe la co-
131
legi. Pe la conace boiereşti... Se purtau rău cu tine ? Băiatul (soarbe, se strîmbă) : — A, nu, îmi dădeau o cameră şi... uitau de mine. Chiar colegul ce mă invitase. Aveau altele, ale lor. într’un sens era bine..; citeam. Dar să fii lăsat aşa, de izbelişte... rîia boierească..; — Şi foloseai vremea cucerind inimi tandre. Băiatul (iritat) : — N’am cucerit nici o inimă. Tăios : — Altfel, nici n’aş avea ce^iace cu ele. Şi în definitiv, continuă el din ce în ce mai enervat şi trecînd la contraatac, în definitiv ziceai că n’ai vocaţia gospodăriei, aşa parcă spuneai, nu ? (Se miră singur de ciudăţenia propriei asociaţii.) Ce vocaţie ai atunci, admi-ţînd că ai una ? Obrazul rotund şi războinic al amazoan-cei se limpezi de orice urmă de agresivitate, arătînd o gravă vivacitate. Iar privirea fetei, bătăioasă, ironică se liniştise ca prin farmec şi lumina mare şi aurie ca luna plină. — Da. Am. — Anume. Drept răspuns, fata continuă să-l lumineze cu privirea ei de aur. Apoi, brusc, se ridică de pe pat — salt prelung şi sigur de tînără atletă în cămeşoi căcăniu — şi se duse la fereastra pe care o astupau pîclele lent lunecătoare. Hotărît lucru, fereastra asta are ce are de ne atrage, ne cheamă pe toţi, îşi spuse studentul. Daniel îi vedea numai spinarea şi ceafa înaltă şi voinică subt părul tuns băieţeşte. — Da, am o vocaţie, repetă Oti-lia şi glasul ei de contraltă vibra cu o sonoritate înnăbuşită şi amplă pe care nu o atinsese niciodată : — Să trăiesc. Luat pe neaşteptate, Daniel nu ripostă. După o clipă, întrebă : — Adică ? Se auzi rîsul înnăbuşit şi amplu al fetei : — Tocmai. Asta e : nu ştiu. Volitivul student : — Cum nu ştii ? Nu ştii ce vrei ? Stînd la fereastra zăbrelită de pîcle, Otilia, în şoaptă : — Vreau tot. Raţionalistul încăpăţînat : — Adică. Ce ’nţelegi la urma urmelor prin formula asta ? Deşi sta întoarsă cu spatele la el, privind ceţurile, tînărul îşi da seama, după glasul cu care-i răspunde, că Otilia surîde : — Tocmai. Nu ştiu. Orice, de toate, tot. Apoi se întoarse cu faţa spre băiat, rî-
132
zînd : — Să fiu fericită şi nemuritoare, poftim. Eşti mulţumit ? Daniel mormăi ceva ininteligibil. Fata se dâcîu de trei ori peste cap şi se preschimbă într’o babă doftoroaie hărţăgoasă şi grijulie. Se apropie de student : — Şi acum, don doctor, la pat. Hai, hai, pantofii, pantalonii, celelalte... şi sub pătură. Băiatul (protestatar) : — Bine, dar nu am febră. Baba (necruţător) : — Da ? Şi 37 cu doi ce e ? Asta la prînz. Dar la noapte ? Nu mănînci nimic, bei ceaiuri multe, fierbinţi. Mîine trece doctorul lui conu Dinu pe aici, o să te vadă şi pe tine. Hai, hai, că nu mă uit, mă impresionez greu. (Se duce ostentativ la fereastră.) Băiatul (se execută în silă. Mormăie) : — Ce ceaţă. Fata (ştie) i — Balta. Şi Dunărea. Atîta apăraie... Zilele astea a fost! cald... şi acum fumegă Balta. Două, trei zile şi... vine viforul. Băiatul (îşi scoate pantalonii) : — Nu-i nimie alarmant, adică grav. Doi ani am febricitat uşor, cu trei, cu cinci... Doftoroaia : — Dacă nu te-ai îngrijit. Băiatul (se scuză) : — Ba, m’am. Partea proastă era cea subiee-j tivă, cum se zice. Capul chetroi şi dureros şi o stare dee^ da, lipsă. Nu eram loun de nimic, neînstare să memorizez. A trebuit să întrerup doi ani. (Se vîră sub pled) : — Au zis la început că plămînii ar fi cauza. Dar nu era asta*J După ce m’au întors pe toate părţile, au renunţat la.*« S’ar părea că ar fi fost o febră nervoasă, deşi tot ei susţin -că aşa ceva nu există... Surmenaj... Un fel de refuz al organismului de a mai face efort... Un fel de autoapărare. Fata (se întoarse brusc spre odăiţă ; face micuţa ei strîm-bătură· sarcastică) : — Da mult mai vorbeşti, domnule. Iţi place să-ţi asculţi glasul. (Pleacă grăbită. La uşă, aspru) : — Stai acolo, liniştit. Am eu grijă de tot. Daniel rămase, sub pătură, bosumflat : Că doar n’o să zac toată ziulica aşa, pe o toană a... Nu, fata nu-i plăcea... Privită dintr’o latură, avea maxilarul puternic... Şi, pe urmă, prea dorea să fie dezagreabilă — şi reuşea. Se afla în umilinţă
133
şi asta o făcuse să sufere, se răsucise înlăuntru şi-i crescuseră gheare. Trebuia s’o înţeleagă, el mai ales, şi o înţelegea. Duduia are însă multe... valenţe, disponibilităţi... posibilităţi, poate chiar prea multe. Otilia e în continuă metamorfoză, şi vorba ei, în stare de orice şi de tot. Orfelina vrea să fie zee, nici mai mult nici mai puţin. Ca să vezi, aspida otrăvită... şi benefică ! La urma urmelor, ce mă priveşte pe mine ? Alungă fata cu un gest al minţii. Şi acum... să mă dau jos, să mă îmbrac. Trebuie să-mi obţin neapărat cafeaua, altfel... Dar o dulce, ameţeală îi invadă tîdgva, un val îl izbi în urechea stingă, apoi se lăsa dus de ape sau poate de covor.
BÎRFĂ MĂRUNTA. — Ţi-e rău ? Ce ai ? Te-am trezit ?
—   Ajş, se grozăvi studentul deschizînd ochii, stăteam aşa... Domnişoara Otilia m’a declarat în suferinţă, şi cum era pusă pe harţă, am preferat s’o ascult orizontalizîndu-mă. Ce vrei — căscă — cum părăsim internatul sau cazarma, dăm cu nasul de nîatriarhat. Femeile, doar să-şi dea niţel osteneala, şi ne şi conduc cu o mână de fier. Şi se mai şi plîng că nu au drepturi, cînd toată puterea reală e a lor. Pişpirică, agitat, tropăia prin odăiţă, cu mâinile la spate :
—   Mă bucur că eşti sănătos, vroiam să te rog să mergi cu mine acolo. Tînărul se ridică în cot, mirat : —* Acolo ? Unde mai e şi asta. — Ee, păi nu ţi-am spus ieri de conăcel ? — Care conăcel ? — Păi nu-ţi spusei de crimă ? — Care' crimă. ? — Cum care ? Femeia din fîntina lui Cîrstev... — Care femeie ? — Zi nu ştii nimic. Păi zi aşa, nene, nu mă zăpăci. Tînărul oftă :
— Speram şi eu, de... — Păi uite cum fu chestia. A dispărut o femeie, una voinică, pietroasă, un fel de văduvă. Şi jandarmii au descoperit-o... — în fîntîna lui Cîrstev. — Păi dacă ştii, de ce mă năuceşti... —- Nu
134
ştiu nimic, Dă-i înainte. — Că era moartă, era moartă.·.' Dar o tăiaseră cu toporul îri bucăţele. Auzi ce oameni, dornn’e, ce oameni! — Şi l-ai umflat pe Cîrstev. — Aş. Ia-1 de unde nu-i. — S’a pitit în păpuriş. — De unde ştii ? Ai, dă-i înainte. — Dealtfel nici nu cred să fie el.
—   Cîrstev ? — Cîrstev. Ăsta e un zarzavagiu, harnic şi la locul lui. Cam împosocat el, nu scoţi o vorbă... Se zice că a omorît om la sud de Dunăre şi a fugit aici plin de mahmudele. — Atunci, precis, nu-i el, — De unde ştii.
—   Aşa mi-ai spus. — Păi da, dacă o ucidea el, nu era s’o vîre chiar în fîntîna lui, nu-i deliu la cap, o aducea şi el pe undeva prin Baltă... — Nici Scaraoţki nu dădea de ea. — De unde ştii ? ■— Păi, de la tine. — Da, a vrut să arunce moartea’n bulgar. — Dar el, atunci, de ce s’a ascuns ? — Păi pînă dovedeşte că nu-i el... — Nu poate ?
—   Păi cum să poată, domn’e dacă au - găsit-o în fîntîna lui ? ! —: Dar dacă tu îl prinzi pe adevăratul asasin...
—   Pe criminal ? Eu ? Ştii că mi-ai plăcut. Păi de un’ să-l prind eu, nene ? Ai ? — Anchetezi. — Ei, bravo, ştii că eşti nostim, ca să zicem aşa. Păi cîţi se vîntură prin luncă, ba încolo, ba încoace. — întrebi oamenii cu cine se avea ea bine... — Se avea eâ cu mulţi... — îi cercetezi... — Şi-i vr’unu prost, să zică: eu am omorît-o, nene. Ai? — Nu, fireşte, dar o să-ţi spună de altul, de un rival. Şi ăla. de altul... îi încurci. — încurc pe dracu. Ăştia, domn’e. au toţi gura cusută. Nu spune nimeni, nimic, despre nimeni. Şi, pe urmă, ce ! O să-mi trec iarna cu oierii ! Pe cîmp ? Păi ştii ce-i pe aici cînd urlă Crivăţu ! — Dacă nu-ţi arde de asta, foarte bine. — Păi ! îmi pare rău după ea, dar ce, dacă-1 prind pe criminal, o mai înviez pe ea ? — Hotărît că nu. — Păi vezi, atunci ce mă mai zăpăceşti la cap. — Şi de ce să te însoţesc eu la fîntîna lui Cîrstev ? — Am zis eu asta ? — Nu ? Atunci e bine. Şi Cîrstev, ăsta, ce face ?
—   Păi nu-ţi zisei ? Stă ascuns: — Cit ? — Uf, că cd tine
135
n’o mai termină omu. Stă şi el, pînă trece iufa... — Iarna, în Baltă, e bine. — Păi doar n’o să steie acolo că rebegeşte, degeră, se face sloi, ca să zicem aşa. Se trage şi el la o stînă, o fi avîndă şi el, legăturile lui, ce crezi... — Şi jandarmii nu-1 prind acolo ? — Cum să-l prindă, domn’e, ce, nu eşti zdravăn la cap ? Să alerge aşa, de nebuni, pe cîmp, la vreme de iarnă ? — Adevărat, degeră. — Păi, vezi ?
—   Dar tot nu văd unde să te însoţesc. — Păi, nu-ţi spusei ? La conac. — Care conac. — Cum care ! Al ei ! — Al femeii din fîntînă ? — Ii, dar tare eşti de cap ! Aia e moartă şi, oricum, era o ţărancă proastă. — Şi asta e o boieroaică deşteaptă ? — Păi vezi ? Acuş mai vii de-acasă. -r- Dar ce legătură e între ea şi moartă ? — Ce legătură să fie ! Nu ştii ce vorbeşti ! E o femeie superbă. Şi are nişte picioare, nenişorule... nişte picioare... — Asta-i plăcut, dar de ce mi-ai povestit atunci chestia cu crima ? — Cum, de ce ? Dacă fîntîna e pe moşia ei ? ! — Ei, şi ce ? — Cum, şi ce ? Chiar nu pricepi atîta lucru ? — Nu. — Uff ! Ce tineret ! Ce tineret creşte în ziua de azi ! — Nu se ştie încă. Dar tot n’am înţeles. — E simplu ca bună ziua. Deci, sesizat asupra faptului, mă duc, văd, şi facem proces verbal.
—   Perfect. — Pe urmă, trebuie să mă duc la conac să spun ce şi cum ? — Trebuie ? — Pe ce lume trăieşti, nenişorule, pe ce lume ! — Şi la conac dai cu nasul de ea.
—   Dădui. Ah, ce femeie. — N’o mai văzuseşi ? — N’am mai fost pe acolo. E un conac cam mititel, nu prea au ei cine ştie ce moşie, ca să zicem aşa... — Şi codana ? Frumoasă coz. — Ce codană ! Femeie în lege, ştii, aşaa.
—   Măritată ? — Păi ! — Şi soţul ? Cum te-a primit ?
—   Păi în nici un fel, că el nu stă acolo. — în Capitală ?
—   Nu, în Platoneşti. — Da’ ce, are prăvălie, acolo, de nu poate veni ? —- Nu. Stă la garnizoană. E ofiţer. — Vorba cîntecului : „Oh, Ies beaux militaires“. Şi ea de ce nu stă cu el ? Că doar nu-i încazarmat... — Nu ştiu, treaba e încurcată. El îi vine ei văr. Mama lui cu a ei, surori
136
—   Asta-i frumos. — Am impresia că mai mult mamă-sa a insistat... — Cu căsătoria ? — Da. Dar el e o poamă bună, ca să zicem aşa. — Ce face ? — Ce se face... Chefuri, joc de cărţi, dame. O pramatie. — Şi ? — Şi ce şi... Vine rar pe la conac. Şi atunci mai mult se ceartă. — De ce nu se despart ? — El n’are de ce, mai pică un bănuţ -de la moşie, cit, cum, nu strică. Şi ea nu-1 împiedecă în nimic de la ale lui. — Iar ea ? — Ia ? Ştiu şi eu... Se opune mă-sa. Şi pe urmă ştii cum e un divorţ : bîrfă, scandal, gălăgie. Se vîntură vorba şi din toată bălăcăreala asta greu să scapi cu obrazul curat, te’nproaşcă. — Păi atunci : poarta Castelului e deschisă. Avîntă-te, brav cavaler.
—   Aş. N’o ştii. E serioasă. Are un fel de a ţine omu la distanţă, ca să zicem aşa. Victoraş îşi încetă goana prin odăiţă, medită grav : — Viaţa mea pe aici n’ar fi ea prea rea... dar femeile mă omoară. — Te podidesc ? — Aş, de unde. Dar gîndeşte-te, dacă mă duc la o ţărancă... —Dă cu copita ! — N’ar da ele chiar toate, săracele, dar vine omu ei, sau tac-su, şi te atinge la mir. — Şi pe urmă fuge la Baltă. — Păi. — Dar boieroaice nărăvaşe nu’s ? — Da’ cine sunt eu să se uite la mine ? Un prăpădit de slujbaş.
—   Magistrat ! — Vezi să nu. Un fel de aprod... mai stilat. Fii drăguţ, şi fă-mi aia, fii amabil şi drege-mi ailalta... Şi tu eşti amabil, ce dracu să faci... — Da’ parcă spuneai că.
—   Sigur, că de primit în casă, te primeşte, că se plictisesc de le pîrîie fălcile. Mai o bîrfă proaspătă, mai o daravelă cu ţăranii care trebuiesc pocniţi peste bot, mai mâna patra la pocheraş. Eşti îngăduit, ca să zicem aşa, eşti îngăduit. — Şi frumoasa cu picioare năucitoare şi soţ derbedeu ? — Nu-ţi spusei ? — Ştiu : ,,Piatră de-ai fi, te-ai desface / Şi la mine te-ai întoarce / Of, of, Kera mu, of“. Şi dacă chiatra se’nmoaie ? S’au mai văzut cazuri.
—   Bine. Punem că se’nmoaie, ea sau alta... Conacele astea’s izolate, ca să zicem aşa... — Cu atît mai bine. Discreţie asigurată. — Aş ! Toată lumea ştie unde te duci
137
şi ce faci. Ei se vizitează între ei, te duci colo ? Găseşti pe ăla. Te duci dincolo ? Găseşti pe ălălaltu. — Pînă dai de dracu. — Păi. Dacă mă duc de trei ori la ea, îmi ies vorbe; Acu’s eu ancheta, mai merge*. De aia zisei să mergi cu mine. — Dar boieroaicele nu’s aşa rîioase. De cînd am venit, auzii numai poveşti cu argaţi. — E, cu argatul e altă socoteală, îl ai în curte şi-l chemi să-ţi facă socotelile, cine, ce poate zice... Pe urmă, devotament folositor... Pe cînd un titrat, care stă în Platoneşti, şi-i ştie toată lumea deplasările... Vine peste mână, ca să zicem aşa. — Şi dacă mergem amîndoi... ce folos ai-din asta ? — Folos ! O văd, o văd... Altfel simt că mă ia cu nebunie. — O vezi. Şi pe urmă, ce te faci. — Nu ştiu, dar acuş îmi ard tălpile.
:— Cred că va fi nevoie să recurgi la farmecele active ale unei fiice de conţopist sau negustor, care s’ar simţi flatată că un magistrat, nu-i aşa... — Se vede că eşti copil şi crescut ca la mănăstire, ca să zicem aşa. Astea’s şi mai bine păzite şi nu se gindesc decît la măritiş. Dacă mă duc de trei ori la unu din ăsta, în casă, vuieşte tîrgul, domnule, mă şi dau de însurat. Iar dacă o dau pe la cele mai uşurele, îmi pierd pâinea. La noi, în provincie, lumea e morală. Nici nu bănuieşti ce morală e. Iţi vine să tespîn-zuri. Am ajuns să văd, cînd stau singur, numai muieri dezgolite. — Insoară-te ! Vii acasă, găseşti ciorbiţa-caldă, ostropelul fierbinte şi pat cu suflet, Totul ştampilat şi cu număr de înregistrare la primărie şi în ceruri. Nu-ţi su-rîde ? — Nu-mi. — Nu există prin sălbăteciile astea copile unduioase, cu inimă caldă şi zestre căcălău^? — Nu există loc pe lume uMe să nu se afle fete de măritat. — Atunci ? — Păi fă socoteala. Aşa becher, toate mamele mă invită, am asigurate zece mese pe lună, ca popa. Cit stau în Platoneşti nu mă costă nimic mîncărica. Şi taţii mă vorbesc de bine, îmi fac atmosferă ; contează, ca să zicem aşa. — Bine, dar aleasa inimii vine cu părăluţe, că-
138
laxe pe o lucră de Braşov plină de dantelării şi cratiţe, başca tata socru carele umple cămara de bunătăţi în fiece toamnă. — Dar vine şi cu pretenţii de te ia spaima. Mereu i se năzare să-i iei aia şi ailalta. — Bărbaţii cu experienţă spun : căsătoria revine mai ieftin decît crailîcul. — O fi. O "nevastă locală produce, nu zic nu. Ai casă şi masă, nu-ţi trebuie nimic din afară, consumi numai produse din locuinţă, proaspete... Dar cu meseria noastră de laie ţi nu se potriveşte. Odată, zmîc pe la Buzău, or, Doamne fereşte, taman în Moldovă. — Ei, şi ? — Păi s’au dus casa şi masa, s’a dus cămara, rămîi doar cu nevasta, ca să zicem aşa, care s’â făcut ţîfnoasă şi harţăgoasă, s’a oţetit, cum ar veni. Şi vine de te ia cu mofluzîc, cunosc cazuri. — Judecătorule, judeci greşit. Leafa asta de’nceput e mică dar, cu avansările, se tot măreşte. — Taci că m’ai pricopsit. Ţie, ca doctor, îţi convine : tu fixezi preţurile. Cine se tocmeşte cu moartea ? Dar noi, lefegii... ce să mai vorbim. O să mă căruţe aşa din loc în loc, pînă mi~or ieşi peri albi; şi atunci mă face jude la Cioara. Dormărunt sau Ciochina. Şi atunci ce mare brînză crezi că ne dă ! Lef-şoara mititică dar tu trebuie să umbli la patru ace, să-ţi ţii rangul, că de. Viaţă prăpădită, domnule, şi cu nevastă în circă şi cu doi-trei copii ţinîndu-te de pulpană... Mizerie lustruită, ca să zicem aşa... Şi să nu te-ncontrezi cu f?un boier că ţi-ai mîncat coliva. Sastisit, studentul îi tăie macaroana : Dar conu Leonida ăsta, cine-i ? Că văz că-1 ia pe Castelan per tu. — Păi, îi vine un fel de văr. De-al doilea, de-al treilea, dar văr. Afară de asta, cum miros eu, l-a împrumutat pe conu Dinu cu nişte crăiţari — şi nu-i cere îndărăt, ceea ce e ceva. — I-o cere în schimb pe Tincuţa. — Pe’ domnişoara Tincuţa ? N’am auzit. Nu ştiu. N’aş crede; E şi om în etate, casa lui e pe apă. S’a învăţat cu umbletul, nici nu-i mai place uscatul. Aşa, două, trei zile ici, colo, mda, apoi şterge putina. Nu, nici vorbă: o fată de boier cu un căpitan de vapor iese halima.
139
—   Chiar dacă moşierul e pe drojdie şi căpitanul, doldora ? r- Ce-are a face ! Rangu-i rang ! Lefegiul se veseli şi şopti :
—   Dar dacă-i vorba de fuste, în altă parte-i steclesc lui ochii. Murmură fierbinte : — Pe domnişoara Otilia. Falsul bolnav se răsuci în pat : — Păi bine, dar Otilia e mult mai tînără decît. — Nu chiar. Otilica a făcut douăzeci iar domnişoara Tincuţa n’a trecut de un douăşpatru, acolo...' informă omul legii. Şi, pe urmă, bătrînetului, e ştiută, îi place prospătura. — Şi... protectorii ei, ce... zic. — Păi, bine. Omul e negustor, dar are sînge albastru* şi e bogat. Conu Dinu ar vrea s’o ştie şi pe ea la casa ei. — Cea de pe apă. — Ei, nu, are el casă bună, la Brăila, pentru pensie. — Şi Tincuţa nu e necăjită să-i plece prietenuţa ? Magistratul chiţcăi : — E, femeile ’nde ele... e ştiută... — Şi interesata ? — Asta chiar că-i greu de aflat. Pe mine, fiinţele astea mă sperie. — Care fiinţe. — Neamul muie-resc. Vezi, cu un bărbat te poţi duşmăni. Te urmăreşte pînă-n pînzele albe. Te toacă şi te dă la raţe. Dar ştii ce vrea, domnule. Il înţelegi. Pe cînd femeia... — Otilia ?
—   E ! — E rea ? — Nuu... — Vicioasă ? — Nu. Este enigmatică, domnule ! — Adică ? — E, adică ! Nu ştii ce-i aia enigmatică ! E cînd aşa, cînd,aşa, cînd altminteri. Te perpeleşte fără foc... — Cum ? — Uite, eu sosesc aici la cîteva săptămîni, odată mai mult, odată mai puţin... — Ei... — E, cînd vin, fata asta îmi ţopăie înainte ca o copiliţă. Se bucură c’am venit şi se zbenguie. Altă dată, e o curtezană consumată, ca să zicem aşa. — E, taci ! Chiar aşa ?
—   Chiar. îmi aruncă nişte priviri din alea, ştii..., de mă furnică. Parcă-i o panteră, ca să zicem aşa. Eu mă moi tot.
—   Auzi ! — Păi ! Om sunt. A treia oară, nici nu-mi răspunde la salut, se uită prin mine ca prin sticlă. A patra oară mă priveşte chiondărîş, îmi trînteşte nişte vorbe ştii, aşa, în trei muchii... Cum sunt eu nevricos, mă transpir tot. — Şi a cincea oară ? — Iar îmi ţupaie, îmi rîde şi mă
140
mîngîie pe urechi. Cum naiba să mă port cu dihania ?
—   E imaginativă. — Adecă ? — Trăieşte izolată, mai mult în închipuire. Probabil. — Păi, de ce ! — Fiindcă nu are o viaţă reală. — Aha, e romantică... — într’un sens. Refuză o realitate uscată, monotonă... îngrijorătoare.
—   Aha. — Altfel, fetele la vîrsta asta au o anumită..: instabilitate. Pe urmă, cu măritişu, vin de se aşează. — Le sare zmalţu, ca să zicem aşa. — Dacă preferi... — Mă tem că la dînsa îi alt drac. Din ăla bălţatu. — Adică. — Păi, că toate schimonoselile astea le face cu dinadinsu, ca să vadă ce mutră iei şi pe unde scoţi cămaşa. Ca să te bagiu-curească. — Tot ce se poate. Dar cu Leonida cum se poartă ?— Mîţîit. Se prefăcătoreşte. — Adică. — Se dă pe lî.ngă el, îi zburleşte chelia, îl trage de nas, îi ghiceşte’n palmă... Tot pisicării d’astea. — Şi căpitanul ? — Ei, ăla se topeşte... O răsfaţă, îi pune la picioare daruri scumpe.
—   Deci e raţă pe varză. — Ştiu şi eu ? O alintă de mică. Ea a crescut dar el se poartă tot ca un tată. — Patern.
—   Mda. îi zice fetiţa mea, o mîngîie pe cap, îi sărută mâna. — Bine, dar ce e Leonida : tată sau curtezan ?
—   Crezi că el ştie ? Pînă i-o dă, face şi el pe tăticuţu. Altfel, s’o fi şi lipit de ea... Dacă o ştie de mică... nu ? — Şi Otilia... s’a lipit şi ea de... tătic ? — Aş ! Nu-ţi spusei că-i zurlă ? — Şi, ce face ? — Păi, dispare... — Cum adică ?
—   Aşa, bine, dispare. I-o sălbătăciune, domn’e. Dacă n’o fi expres, să-l năucească la cap. — Şi comandantul ? —: Ştiu şi eu ? Treabă lunecoasă. Dar cînd dispare pantera, îl trec toate năduşelile. Vai de cozonacul lui. — Deci, crezi că fata ar vrea să plece de-aici ? — S’ar duce învîrtin-du-se. Vrea şi ea, săraca, un cămin al ei. — Fie şi pe apă. —■ Nu te gîndeşti ? Tincuţa, azi, mîine, se mărită... Punem cazul. Apare un bărbat străin. Tînăr. Păi ? — Deci ar pleca fie şi cu un soţ mai matorel. Dar cu el ce-o să fie, atunci ? — Cu el ? A ! îl mănîneă fript ! Asta are pe
141
dracu’n dînsa. — Şi el... miroase ce-1 aşteaptă ? Ba bine că nu. Dar nu are ce face, ca să zicem aşa. Tulnicul Marinei, hăulind, chema la masă. — Oricum, Otilia a uitat de ceaiuri şi fierturi. Norocul meu.
LOVITURA DE TEATRU. în capul mesei lungi, înspre soba verde ce duduia straşnic, conu Dinu prezida gesti-culînd. Purta o prea frumoasă haină din catifea groasă şi dungată, albastru închis, la gît lavalieră neagră, dar pe cap avea scufa roşie, împletită contra curenţilor malefici, îmbuca plin de vigoare morală ciorbiţă de fasole : — Lucrul e foarte simplu, nu pricep ce nu pricepi, o indică dîn-sul pe Tincuţa. Semnez contractul, iau banii, îi dau mitocanului şi gata treaba, am scăpat de el ! Ce-i de colea să te lepezi de Satana ? îl invocă beiul pe negustorul co-răbier. Pascalopol surise. Şi continuă să mănînce liniştit. Alături de Tincuţa, la stingă ei, micul jude intrase cu totul în farfurie şi — îndărătnic — refuza să iasă de acolo. Domnişoara Tincuţa, tot în rochea ei de un albastru cam spălăcit, privea farfuria de la mari depărtări sorbind arar şi cîte foarte puţin. în farfuriile adinei, pline ochi, îşi puseseră mămăligă de aur iar alături, separat, se răsfăţau mură turelele: gogonele verzi, gogoşari roşii,'varză cu untdelemn şi hrean —. toate din plin, să nu rîmnească omul. Nici Cenuşereasa, nici Coropişniţa nu se arătaseră. Orfanul urase poftă bună dar nu-i răspunsese nimeni. Lenevos, luase loc la coadă, lingă micuţul jude fascinat de ciorbiţă. Privise lung la strachină, dar inima nu-i zicea nimic, drept care o împinsese alene, 'îşi aprinsese o ţigare şi privea. Domnişoara Şeitan arăta prost : era trasă la faţă, albul intens al pielii gingaşe pălise, nasul i se lungise, avea cearcăne subt ochi şi chiar conciul cuminte din creştetul capului, neglijent răsucit, se clătina^ uşor la fiece
142
mişcare. Duduia părea obosită, preocupată şi tristă. Conu Dinu mînca plin de energie, de superioritate şi de bună dispoziţie şi vorbea, ajutîndu-şi elocuţiunea cu lingura :
—   Mitocanul vrea să mă pună la zid ? El zice cum că io n’am ce face ? Vrea, adicătelea, căpcăunul să mă răpuie ? Pe mine ? ! Ei, asta o să fie o lovitură de teatru. Poftim paralele musiu şi piei din ochii mei. Conu Dinu se opri, se uită în adîncul farfuriei, revăzu scena şi corectă scenariul : — Nu. Am să iau banii şi am să i-i zvîrl în obraz. AtîL Fără nici un cuvînt Făr-o vorbuliţă. Nu ? Tincuţa observă citric : — Mănîncă, tată, că se răceşte.' — Ce, nu e bine ? Fata, cu lehamite, cam iii silă : — Ba daaa... Tatăl, înălţînd o sprinceană:—Ori poate nu mă crezi? Fiica, glas nesigur: — Ba daaa... Tatăl, energic: — Mă crezi sau nu mă crezi ? Fiica, enervată şi sastisită : — Te cred, tată, te cred. Verde împărat, cătrănit : — Cine să te mai înţeleagă şi pe tine, fato. Cmd zici : scapă-mă tată, de mitocan şi de căpcăun, cînd nu vrei să scapi de Neagarea. Te trage aţa, aia e. Spune şi matale, frate dragă, i se adresă el lui Pascalopol. că eu unul mă dau bătut : nu pricep şi gata. Conu Dinu, biruit, depuse lingura şi armele toate, devenite zadarnice în faţa enigmei femeieşti.
—   Cred că duduia Tincuţa e puţintel obosită astăzi. Şi totuşi — chiar îmi spuneam în sinea mea — ce bine îi vine albastrul. Rochia asta albastră îi stă admirabil. Domnişoara nu reacţionă în nici un fel. După o clipă şi încă o clipă, ca şi cum abea atunci ar fi auzit cele spuse de Pasealopol, Tincuţa schiţă micul ei sarîs tremurat şi trist:
—   Eşti matale gentil... — Deloc. în materie deee... eleganţă feminină, sunt absolut intransigent. Necruţător. Nu trec cu vederea şi nu iert nici o greşeală de... gust. Rochia asta albastră, cu mica ei danteluţă albă, discretă, cuminte ţi se potriveşte de minune. Duduia' îşi examină rochia cu interes. Apoi răspunse modest : — O am cam de mult.
143
De cînd o port... — Ce-are a face. Iţi stă minunat. — E comodă. — Tocmai. O rochie, oricît de luxoasă ar fi, dacă nu-i comodă, nu vine bine, adevăr fundamental. Şi să ştii, duduie Tincuţa, albastrul deschis, pastelat, cum porţi mata, e la modă. Domnişoara, cu sarcasm şi amărăciune :
—   Ei sigur, eu fără modă nici nu pot... Alte... probleme nu mai am. Le-am re-zol-vat pe toate. Tăcu. Adăugă, nos-talgic-amăruie : — Eu şi moda... Pascalopol continuă
—   ca şi cum n’ar fi auzit nimic — dar adresîndu-se lui
conu Dinu : — Da, se poartă materialele în nuanţe pastelate : bleu pal, galben pal, rozul foarte deschis, cu un strop de galben picurat şi amestecat în el, de fapt un rose-thé. Culorile simple şi tari au căzut : roşu, verde, violet, gata, s’a terminat cu ele... pentru moment. — Foarte bine, aprobă conu Dinu. Nu pot să sufăr violetul. E o culoare de mort. Nici maroul : prea închis, prea posac, mă indispune. Să nu-1 văz în ochi. Nu Fam suferit niciodată. Şi închipuie-ţi :  nevastă-mea, JTiţa săraca, se topea după
maro. Rochii maro, bluze, din lînă, din mătase, tot maro. Cînd o vedeam cu ele, îmi venea rău. Şi încă de tînără, nu cînd s’a mai trecut şi ea, şi s’a matorit. Iar dragă, îi spuneam, iar porţi maro ? E o culoare oribilă, ma şer, îi spuneam. Cum oribilă, spunea, ia uită-te şi vezi ce castaniu cald este. Ce cald, ma şer, îi spuneam, ce cald, cînd mă uit, mă ia cu frig. Ştiu că ne-am certat pe chestia maroniul ! Aş. Degeaba. Nevastă-mea, Fiţa, săraca, a fost o femeie tare de treabă, şi aşezată, şi cuminte, şi tot ce pofteşti, o ştiii doar, dar gust... cam nu prea avea. Da~mi pare bine de maro că s-a dus. Ducă-se. Şi să nu mai auz de el. Pascalopol începu să rîdă : — Ai scăpat, nene Di-nule, dar nu de tot şi nu de toate : au căzut, ziceam, culorile tari şi simple, dar nu cele închise, care sunt mai... complicate : vert-bouteille, lie-de-vin. bordeaux. Culori adinei... tăcute. Boier Dinu făcu vesel cu ochiul : — Nu sunt contra vert-bouteille-ului. Cît despre Bordeaux, sunt
  chiar pentru. Duduia Tincuţa nu dădea nici cel mai mic semn de atenţie necum de interes, părea indiferentă în mod absolut. Abstrasă. Totuşi, Pascalopol continuă, adre-sîndu-se lui conu Dinu : — Esenţialul... în ce se poartă acum la Viena, adică la Paris... pentru că Parisul, nu-i aşa, decretează moda... esenţialul deci în ce se poartă acum este... biruinţa nuanţei asupra culorii. Cui nu-i vin bine nuanţele închise, le alege pe cele deschise. Repet : bleu pal, galben pal, rose-thé. Importantă... chiar atotputernică este nuanţa, coloarea estompată, în degradeu... şi amestecată cu altă coloare. Să luăm de exemplu albul : nu se mai. foloseşte albul crud, alb-alb. Se poartă crem-ul. — Crem ? ! Crem ? ! Tatăl şi fiica scot simultan un mic strigăt de plăcută surprindere. Pascalopol, modest : — Da, crem. Alb, în care s’a insinuat uşor, uşurel, un pic de gălbui. Alb onctuos. Ca smîntîna. Ca untişorul. Nuanţa fildeşului, a sidefului, care... cred eu, alţii sunt poate de altă părere... le stă admirabil persoanelor cu ten foarte alb. Duduia Tincuţa, melancolic : — îmi place mult de tot crem-ul, aproape cît şi albastrul şi bleu-ul. — Triumful absolut este însă al mătăsurilor şan jante. Duduia, răpită : — Şanjante !
  —   Am văzut combinaţii delicioase, încîntătoare :        roşu
  sumbru cu albastru nocturn, vernil cu ape azurii. Tincuţa, ţipăt extatic : — Suuu-perrrb ! — In sfîrşit... şi cu asta închei micul meu compte-rendu... au devenit iar moderne
^materialele somptuoase... grele... catifeaua, satin-du-chesse-ul, taftaua şi s’au demodat în schimb ţesăturile transparente, diafane... sau, cum să spun... feerice, dantela, voalurile... — Vai de mine ! Domnişoara duse la inimă, speriată, mâna ei mare şi albă împodobită cu safir.
  —   Ce e, ce s’a ’ntîmplat, Tincuţo tată ? sări conu Dinu.
  —   Şi rochia mea nouă e de voal ! îşi făcu apariţia o clon-cană de femeie înaltă, voinică, dar lălîie. Purta şi ea, ca şi Stănuţa, Un bariş roşu înflorat. înainta în tîrşă, zdroneă-nind o mare tavă goală. — Hai Dumitra, strînge tot. Hai,
  145
  10
hai, mai repejor, o repezi domnişoara. Capul lung de iapă, cu ochi puţintel oblici, smolit şi ursuz al Dumitrei rămase neschimbat în ursuzlîcul său. Strînse alene farfuriile goale şi se retrase, rara-rara, spre serai, în timp ce Stănuţa punea iute alt rînd, curat, de tacîmuri şi zîmbea pînă la urechi. Duduia rotea, cam nervoasă, o farfurie ce părea a se Tivîrii ca o ruletă. — Domnule Pascalopol, ce este , C.E.RJS.S-ul ăsta, al dumnitale ? Pascalopol se uită la faţa domnişoarei bosumflată. Bosumflarea îi făcea obrazul mai slăbuţ, îi subţia buzele subţiri. îi lungea nasul şi aşa lunguţ,
—   C.EJEt.E.S.-ul, duduie Tincuţa, nu este chiar al meu, din păcate. Eu personal nu fac decît să ofer acestei societăţi de export-import, modestele mele servicii. Tincuţa, uşor stînjenitâ : — Da... tocmai... asta vroiam să spun...
—   Doreşti, cumva şi alte relaţii ? Foarte bine. Este, cum spuneam, o societate de export-import. Austriacă. Mda. Capitalul : de provenienţă internaţională. Secolul nostru, dragă duduie, va fi un secol eminamente cosmopolit. Conu Leonida făcu o mică pauză apoi reîncepu să combată :
—   Prietena şi aliata noastră Germania este interesată â fond, iar la noi... se şoptesc nume sus-puse... Subliniez : se şoptesc. Persoane importante. Nu se spune cine. Domnişoara, business-Iike : —■ Şi ce importă şi ce exportă ? Conu Leonida : — Cumpără produse, îndeosebi agrare, pe loc. prin agenţiile sale. Comptuare foarte eficiente, foarte bine gîndite, foarte interesante. Duduia : — Care loc ? Conu Leonida : — O, foarte multe locuri. S’au deschis comptuare de cane vâ. vorbeam în Grecia... în Egipt sunt chiar patru, dacă socotesc bine, da, cu cel de la Alexandria constituie un adevărat cuartet şi... ia să vedem... mda, la Beirut, eiţetera etţetera. Ne-au cam luat-o înainte, ce vreţi, sunt oameni cu negoţul în sînge, comersanţi aleşi, cu vocaţie şi artă. Venim însă şi noi din urmă, binişor. Tot pro-gresînd aşa, iavaş-iavaş, o să-i ajungem. Domnişoara valahă : — Da ? Conu Leonida : — Se ’nţelege. Avem şi noi
146
    comptuarele noastre : la Giurgiu şi la Brăila. Iama asta vor intra în funcţiune încă două : la Galaţi şi la Platoneşti. Şi Pascalopol rîse încetişor : — O soţietate care nu progresează, carevăsăzică stă pe loc, ba am putea zice chiar că dă îndărăt. Demoazela strepezită : — A propos de comptuare, ce i-a picnit dragostea de noi ? — Dragă domnişoară, nu cred că societatea respectivă de import-export se ocupă cu dragostea, ci cu grâne şi îndeosebi cu preţul lor... ceea ce, într-adevăr, este un mod... indirect de a se ocupa de amor, aici aveţi perfectă dreptate. Duduia, iritată : — Bine, bine, eu altceva întrebasem. — Mătăluţă voieşti să ajungi, direct, la esenţă. Esenţele te interesează pe mătăluţă, nu-i aşa ? Prea bine. C.E.R.E.S.-ul... şi alte societăţi asemănătoare... urmăresc să înlăture haosul din economie... să organizeze comerţul mondial într’un... cosmos economic. Să fie o deplină armonie între vînzător şi cumpărător. Intre marfa care se oferă şi marfa care se cere. Cea mai bună lume dintre toate lumile posibile. — Ce-mi pasă mie de comerţul mondial ? Pe mine, comerţul mondial nu mă priveşte, declară domnişoara valahă. — Tocmai că vă priveşte, pentru că vă înglobează. Tincuţa-Monroe : — Ba fiecare cu-ale lui. Mă interesează ce-i al meu, ce-i al tău, treaba ta. Nu m’amestec într’ale tale, nu te-amesteca într’ale mele. Asta e. Simplu de tot. Şi-atît. — Nu-i chiar atît. E mult mai mult şi mai complicat. Dacă luăm, de pildă, Canada... — Dar n’o iau deloc. De ce s’o iau ? Ce am eu cu Canada ? Conu Leonida :        în afară de faptul că... hmm,
    hmm, Canada este o ţară mare şi frumoasă iar matale o domnişoară mică şi drăgălaşe, amîndouă aveţi ceva comun : grâul. — Şi ce-are a face grâul meu cu grâul ei ? ■— Are, şi anume o afacere proastă pentru mătăluţă, pentru conu Dinu şi pentru alte feţe de cinstiţi boieri, care vînd şi ei tot grîu : ofertă mare, preţ mic. Iar cu preţ mic nu poţi cumpăra rochiţe de tafta, de catifea, de şaten, frumoase dar scumpe. Încîntătoarele matale rochiţe, duduie Tincuţo,
    147
    io*
atîrnă de Canada. Şi las la o parte alte lucruri, mai puţin fermecătoare dar mai substanţiale decît toaletele. Duduia Tincuţa, cu gura pungită : — Şi C.E.R.E.S.-ul o să-mi dea mie toalete? — Indirect, da. C.E.R.E.S.-ul studiază nevoile pieţei : ce, unde, cînd, cît şi cum. Şi comandă în consecinţă : tu produci asta la dată de, tu produci ailalta la data de. A ! să nu uit ceva important ! Şi conu Leonida ridică mâna-i pufoasă împodobită cu o piatră de culoarea mierei : « Se înlătură concurenţa neavenită, per-ni-cioasă, pa-ra-zi-tară a intermediarilor. Consilierul societăţii anonime înlătură parazitismul printr’un gest decis al palmei grăsuţe :
Şi nu mai vinde fiece moşier ce vrea, cînd vrea, cui vrea, după chef şi rutină, vinde ce trebuie, unde trebuie, cînd trebuie, în mod raţional şi armonios adică rentabil. Muşteriul — respectiv C.E.R.E.S.-ul — e mulţumit, are la timpul o-por-tun marfa cerută, negustorul — recte moşierul — e mulţumit şi dumnealui cu un preţ frumuşel. Am mai discutat cîte ceva în chestiunea asta, coane Dinule, nu-i aşa ? Da. Şi totul pe bază de contract şi arvună spre satisfacţia ambelor părţi. O să fie bine, domnule. Vă spun eu. O să fie bine. Chiar foarte bine, aproape binişor. Domnişoara încercănată şi hiperacidulată : —■ Nu mai pot de atîta bine. Conu Dinu : — Las’o, frate dragă, azi e cu pardonul în sus, nu vezi. Femeile sunt mînate de lună, ce le spune luna, aia fac. Pascalopol surîzînd : — Ca marea. Deşi demonstraţia fusese demonstrată, iar concluzia trasă spre mulţumirea mai mult sau mai puţin unanimă, totuşi studentul, excesiv logic, se vîrî în vorbă neîntrebat : — Dacă se elimină intermediarii, atunci preţul îl va dicta C.E.R.E.S.-ul, un preţ jos. Unde e avantajul pentru agricultura noastră ? Va produce mai mult, va vinde mai mult, dar va cîştiga şi mai puţin ca acum. Consilierul negustor păstră însă tăcere, fie din înţelepciune, fie pentru că nu auzise : într-adevăr conu Dinu întîmpina cu ovaţii entuziaste înaintarea unui pîn-tecos castron, din care ieşeau aburi plini de făgăduinţe.
148
Hahahaha ! exclama, în gamă suitoare, conu Dinu, vine pilafiorul de ciupercuţe ! Haha ! Vine pilaful, doamnelor şi domnilor î Jubila.— Marino, vino’ncoa ! Domnul îşi cufundă nasul, sprîncenele şi ţeasta cu scufă în mult înmiresmaţii nori : Mmmm... te’mbată, nu altceva ! Şi dădu capul pe spate, semn de leşin extatic. îşi reveni din extaz, vioi şi pus pe fapte mari : — Ia să vedem noi acum. Dar mai întîi, untişor este ? Este. Piper mititel este ? Este. Buuun. Aşa. Trăim bine, domnule. Asta e. Trăim bine. Către Marina : — Fă-ţi slujba, femeie. Femeia îi puse domnului, în farfurie, bucatele. Conu Dinu aştepta, urmărind cu atenţie, ba chiar cu mare curiozitate, înmaga-zinarea, în respectiva farfurie, a îmbucurătorului produs alimentar. Şi ca să se simtă precum în sînul lui Alah, bal-dîra furie îi dărui paşei un munte de pilaf. Pascalopol însă, după ce fu înzestrat şi el cu două linguri de orez spuse :
—   Mulţumesc, ajunge. Şi ridică mâna, opunînd veto pila-
fului. Conu Dinu : — Cum ? Ce ? Cum ajunge ? Păi n’ai nimic în farfurie, frate dragă. Nu se poate domnule. Să pleci          nemîncat de        la masa mea ? Femeie,
mai pune-i, să        aibă, să fie. Pascalopol îşi apăra far-
furia rîzînd încetişor. Paşa (ridicînd o sprinceană) :
—   Ori nu-ţi         place pilaful         ? — Ba da, coane Di-
nule, cum să nu. Chiar foarte mult.                Dar cît am, e
destul, mi-ajunge. îmi cunosc eu măsura. — Ei, lasă că ştiu eu măsura matale : silueta, asta-i. Silueta. Dă-o ’ncolo de siluetă, frate dragă, şi mănîncă după pofta inimii. Nu ? Nu şi nu. Ce ţi-e şi cu becherii ăştia, domnule ! Fudulie, ce mai ! Dădu celorlalţi oaspeţi semnalul : — Ei, acuş e acuş. Vă rog, poftiţi. Şi atacă — primul — pilaful. Duduia Tincuţa linchea, cam în silă, ca o pisicuţă. Părea, în continuare, abătută. Judele Victoraş lucra cu sîrg, cu abnegaţie. Conu Dinu către conu Leonida : — Ştii cine-a pus la păstrare ciupercile ? Că iarna ciuperci, de unde ? Ta sft
149
•te văz. ştii ? — Nu. nu ştiu. Cine ? — Domnişoara mea, dacă nu te superi. Tineuţa. Le-a ’nşirat pe sfericele... ca pe mărgele... şi le-a pus frumos la uscat, la cămară... sau la pod, ea ştie unde. Vezi ce pui de fetişcană dulce am io ? Humai noroc să aibă, fata moşului cea cuminte. Conu Leo-fîida zîmbi dar pentru întlia oară, cu tristeţe, parcă. Duduia Tineuţa mototolea, între degetele nervoase, danteluţa de la gulerul înalt al rochiei, înnăbuşitor. Trecu iarăşi un timp de. — Cu pilăfiorul ăsta, mă simt acasă, declară conu Leonida. Drept care se descheie un pic la vestă. Apoi, omul secolului douăzeci, răbdător : — Eu vă spui ce-o să se întâmple la noi ; Unu, falimentul micilor angrosişti, doi, scăderea preţului la cereale ca urmare a împuţinării cererii pe piaţă. trei. orientarea moşiilor spre producerea de came vie. brinzeturi, ouă, piei şi fulgi, adică spre creşterea de animale. Agricultură intensivă, doamnelor şi domnilor. Tineuţa : — Şi cum spui înseamnă că o să fie bine ? Eu nu văz binele ăla deloc. Comandantul Propăşirii : — Bine sau rău... depinde. Ăsta e viitorul, progresul, legea comerţului mondial. Cine nu i se supune, piere. Tineuţa (înţelepciune milenară): — Eea, n’am pierit noi sub turci, n?o să dispărem de progresu dumitale. Conu Dinu (mănîncă şi mormăie): — Ce progres..-, plăgile Egiptului. Conu Leonida (îndatoritor): — Unii or să dea faliment, alţii se vor înavuţi. Dacă doriţi a falimenta, eu nu mă poci opune. Numa că-mi pare rău, aşa, ca neam, şi care vă îndrăgesc. Progresul, duduie, e teribil şi ireversibil. Medicinistul simţea un refuz fundamental în faţa fastuoaselor alimente de post. Avea impresia că fiecare conviv e preocupat de altceva ; gîndesc paralel, suspină mintea lui ; interese deosebite. Fata spuse răspicat : — O să se umple de bani, Tăiase. Tăcere. Domnişoara reluă : — De un lucru mă tem eu. Animalul e luciu delicat. Din nimic se bolnăveşte şi moare. Dă o molimă în el şi> gata, s’a dus. Şi atunci, ce te Iaci. Boierul mormăi : — Cum, ce te faci ! A murit, a
150
murit. Doar nu-i om, să-l plîngi. Tincuţa (acrişor): — Bine, papa, dar dacă ai contract... Matale nu te gîndeşti un pic ? Moşierul (se învolburează): — Nu mă gîndesc... Auzi ! Asta-i vorbă de vorbit ! Păi de n’aş fi eu, fată hăi, să mă gîndesc, eheheheee... Asta-i bună, eu să nu mă gîndesc. Dar ce fac toată ziulica, domnişoară? Gîndesc şi răsgîndesc de-mi sfîrîie creierii. Fata (sastisită): — E !, şi matale acuş, papa... Ai luat o vorbă... Eu ziceam de contract, de ăla mi-e mie. Vistiernicul : — Contract, contract. Alta acu... Că am ajuns eu, să-mi fie frică de un contract. Cîte de-astea mam văzut... Casa mea de bani, cu ce crezi că-i plină ? Cu contracte, fetiţo. Tincuţa (scîncind): — Da’ ăştia îs nemţi, papa, cu ei nu merge... Ceresn ăla nu-i naş Nicu, să te mai păsuiască. La ei trebuie să onorezi. Banul de Ia-, lomiţa (măreţ): — Eu sunt un Şeitan şi un Şeitan onorează totdeauna. Un Şeitan are un singur cuvînt. Andronache, bătrinul, eînd se ridica el în Divan... Tincuţa. — Da’ mai iasă-1, papa, pe Andronache, pe-acolo pe unde-o fi, să se hodinească. Aici nu-i vorba de Şeitani, e vorbă de ouă. — Care ouă, interogă latifundiarul, semeţ. — în contract o să scrie să dai atîtea şi atîtea ouă. Şi daeă-ţi moare păsăretul — punem că dă molima’n el — ei, atunci pe un’ scoţi cămaşa ? Mă pui, pe mine, să ou eu ? Micul jude pufni a rîde cu gura plină, se ’necă şi se puse pe tuşit. — Bea apă că trece, îi zvîrli pieziş fata. Şi nu mai rîde neîntrebat. Tînărul se simţea aluneeînd. Basm cu găini ? Convivii apăreau într’un tablou privit sau actori într’o piesă jucată aici. Ficţiuni ? în ce fel găinile miraculoase o pot salva pe Cosînzeana ? Creşterea animalelor... asta tot pe capul ei cădea. Fata (negustoros): — Scrie acolo, în contract, că trebuie să dai atîtea păsări ? Ai ?, domnule magistrat ? Atacat prin surprindere, Pişpirică rămase cu gura deschisă şi cu lingura în aer. Fata repetă întrebarea·: — Scrie la contract cantităţile ? Ce să dai, şi cît, din fiecare ? Judecătorul închise gura şi dădu din cap, ţâre. Ei, şi dacă
151
nu respecţi contractul la fiecare din punctele atingătoare. Victoraş sări cu zel : — în cazul nerespectării de contract, se vor plăti daune părţii lezate, ca să ziceip aşa. — Păi vezi, zise fata necăjită, părţii lezate ; — şi începu să mă-nînce socotit. Domni o anume stînjeneală. Verde împărat se şterse la gură cu şervetul de in şi glăsui gros : — Nici     o grijă, fetiţa  tatii, de asta sunt eu
aici. Mie, declară triumfal, toată viaţa mi-au plăcut caii. Păi cînd    încălecam eu...  Ce vorbeşti     dumneata,
domnule. Fata     izbucni  în rîs  subţire : —      Dar nu e
vorba de cai, papa, ei nu ouă ! Noi vorbim de păsări, de godănaci, animale delicate, trebuie să ai grija lor altfel se prăpădesc, şi auzi ce zice... că partea lezată...
—   Aud, aud, n’am surzit... Şi ce-i tot tragi mereu cu ouăle, că vaca-i interesează pe ei. Animal mare. Doar n’o să creştem struţi. Creştem şi noi, acolo... animale curente.
—   Creştem, creştem, se amărî fata, tocmai aia e, cine
le îngrijeşte... Boierul (dominator) : — Ei, cine ! Se găseşte! Ăia de prin      curte..  — Ţiganii ?,   papa... se
scandaliză Tincuţa. Păi ăia le lasă nemîncate. Bătrî-nul (cu înţelepciune) : — Păi dacă n’avem nemţi... Studentul se amuza — animale preistorice, rău adaptate. Balaurul devine şopîrlă, pantera ajunge mîţă. Tincuţa îl privi direct pe căpitan : — 'Ţăranul nu se pricepe la animale. Aşa, să păzească o herghelie de-a’ncălarelea, să păzească o turmă de oi — mai mult în câini e nădejdea — hai, mai treacă-meargă, dar la vacă
—   animal delicat — se’ncurcă treaba. De animalele mici să nu mai vorbim. Supliment : — Iar tata e bolnav. Nu mereu. Dar cînd îl loveşte boala, îl dărîmă şi-l pune la pat. Nu poci pune bază. Marinarul pufăi din trabuc : — Ei, ţăranul... Dacă nu e lucru lui... Să vezi atunci cum ar pune osul. Fata îl privi mirat : — Cum să fie al lui dacă-i al nostru... Conu Leonida puse trabucul în scrumieră, strîngîndu-1 : — Eu nu mă pricep la agricultură, de-
152
sigur... Dar observ tendenţa generală. Viitorul. Progresul... Eu aş lua un rumân priceput... cu muierea lui... — Priceput, pufni domnişoara... Că de pricepuţi n’au încotro. Afară de mămăligă, jintiţă şi coleastră... nu ştiu să facă nimic. Căpitanul {ţine piept furtunii cu calm) : — Un om pe care să-l interesaţi în afacere... cu atîta la sută. Altfel, plătit cu luna, sigur că. Tin-cuţa (războinic) : — Om priceput ! îmi plăcuşi ! Poate doar pe Tănase ! Boierul (sec, practic) : — Tănase ! Ăla papă tot. Ce vorbeşti dumneata, domnule ! Tincuţa (rîde nervos) : — Doar dacă mă ia pe mine, că atunci e tot al lui. Latifundiarul : — Tincuţo, să nu mai spui aşa... Mă loveşti în inimă, tată. Tincuţa (tristă) : — Am glumit şi eu, papa... Brava Marina năvăli asupra străchinilor strîngîndu-le cu furie şi cu cel mai mare zgomot posibil. Comandantul, grav şi paşnic, mulţumi pentru masă ; apoi, ridicîndu-se masiv, declară : — Ei, lasă, mai vorbim noi... Găsim noi o soluţie. N’au intrat zilele’n sac. Se aud zgomote adecvate de scaune şi convivii părăsesc sala rece şi întunecată.
ÎNTRE ZI ŞI NOAPTE. — Dormeai ? Te-am trezit ? Oti-lia, cu lampa în mână, aprinsă, se oprise în uşă. Purtătoarea de lumină. O siluetă zveltă şi puternică în strai verde nocturn. Tînărul se ridică într’un cot, frecîndu-se la ochi : — Eu ? Deloc ! Stăm aşa... Fata ironiză blînd : — Da. Aşaa... Stai liniştit, adăogi, aşezînd binişor lampa pe sensibila măsuţă, venisem să văd de foc. — E... e... teribil de cald, diagnostică medicinistul. Fata luă temperatura sobei cu palma : — îngheţată bocnă. Afară e o ceaţă s’o tai cu cuţitul. îţi place ceaţa ? Băiatul mormăi ceva, sări din culcuş, aşezîndu-se pe şezător. Totdeauna mi-am dorit să trăiesc în Scoţia, din cauza ceţii. Studentul îşi grebla, cu mânile, părul : — Castel părăduit ai şi aici. Stafii sunt ?
153
— Sunt, confirmă fata. Oriunde se adună trecut mult... şi crime, apar şi dumnealor. — Acum totul pare adormit şi monoton. îmi vine să mă urc pe pereţi. Ţie, nu ? —: E adormit... Dar nu simţi că se pregăteşte parcă ceva... E o tensiune care urcă... Aşa sper. — Se poate. Numai că n’am timp să aştept explozia. Mîine plec. Apropo, cum poate fi . anunţat căruţaşul să treacă pe-aici... — Complicat. Se trimite un om călare. Mai simplu : spune să-ţi pună calul la droşcă. Dacă te aşteaptă ibovnica... Daniel : — Nu am nici o ibovnică. îl ofensa vocabularul slobod al domnişoarei. Otilia (se aşează pe scaun) : — Aha ! Eşti cast. E bine de ştiut. El (brutal) : — Vreau să zic că ora marei iubiri n’a bătut pentru mine. Ea : — A ! El: — Pur şi simplu n’am vreme. Sunt mereu în criză de timp. Ea : — Şi iubirea... ia timp ? El : — Enorm. Aşa se zice. Explică : Mi-am ales o meserie care cere energie şi perseverenţa. Toată ziua la spital, la cursuri, seara tocesc. Mereu mi-e somn. Dacă n’ar fi să mă ajut cu cafelele... înţelegi? — încerc. Eu, vreme, am prea multă... Mă ’nec în ea. Glasul Otillei îşi recăpătă sonoritatea înnăbuşită şi vastă, acum nostalgică, precum răsunetul singur al cornului englez într’o simfonie. Fata îşi potrivi, îngîndurată, faldurile rochiei. Abea în această clipă observă realmente Daniel că Otilia îşi schimbase straiul căcăniu şi lălîu cu o rochie de casă din catifea, de un verde întunecat şi tăcut, aşa cum se văd apele noaptea. — Aş vrea, spuse fata, şi obrazul ei rotund avea o lumină depărtată, aş vrea să se îniîmple ceva, să mi se întîmple ceva, orice, chiar ceva rău, dureros, înspăimântător... ca să încep şi eu să trăiesc. Tînărul încercă să glumească : — Ce-ai spune de o mică tragedie ? Otilia (în glumă şi nu prea) : — O tragedie ar fi un adevărat chilipir. — Ei atunci, nu aştepta să se întîmple, dacă ai chef de tragedie, provoac-o. — De ce nu? şi risc în felul ei înnăbuşit şi adine. Apoi şopti ca pentru
154
<;ine : — Mă întreb însă dacă a sosit clipa... fastă. — Clipa fastă pentru tragic ? — Da. Sigur. Dacă nu-s propice împrejurările sau nu sînt potrivite persoanele, o... hai să zicem aşa... eroină tragică poate sâ... eşueze în dramoletă sau în melodramă cu oftaturi. Ba chiar să putrezească de vie pur şi simplu. Tăcu. Apoi : — Crezi că nu nVam gîn-dit ? Dar ce aş fi reuşit să fac. Să dau foc hardughiei de conac ? Tot mă zbat în el ca o nălucă neîmpăcată. Şi aş continua şi tradiţia locului, pentru că de fapt, femeile, într'un fel sau altul, i-au dat foc. Dar nu. Pentru conu Dinu şi pentru Tincuţa, care-mi sunt foarte, foarte dragi, ar fi o nenorocire prea mare, iar pentru mine una prea mică, nu m’ar satisface. Dacă e pe nimicit, să nimicim ceva de soi. Să facem totul praf, cu temei şi socoteală, iremediabil. Trecu o clipă. Adăugă în şoaptă abea audibilă : pe noi înşine, de-o pildă. Dădu capul pe spate rîzînd în hohote. de astă dată teatrale, neplăcute. Ce mi-ar mai fi rămas de făcut ? S'o şterg înamorată cu vr’un ofiţeraş îm-pintenat, înzorzonat, seducător nevoie mare... spre scandalul şi satisfacţiunea protipendadei de ţară. Se ridică şi se duse la fereastră. Trup voinic, rnvestmîntat în verde nocturn. — Vara e bine. înnot în Dunăre, stau să mă ardă soarele, mă duc la Chirana, în pădure. — Singură ? — Nu. Cu haita. — Ce haită ? — De câini. Am vreo doisprezece dulăi, tot unul şi unul, soi de lup. Starostele lor e preferatul meu : Acteon îl cheamă. Am şi o căţea pe care o iubesc mult de tot : pe Kaminska. — De ce Kaminska şi nu altfel ? — O cheamă aşa după minunata, mi-nu-na-ta balerină Kaminskaia. Or, căţeaua mea se' mişcă şi aleargă de parc-ar dansa. De aia îi spune Kaminska. Da, vara e bine, dar iama... nu am nimic de făcut, decît să zac... şi să aştept. Sau să citesc romane franţuzeşti de amor. Bărbatul, prozaic : — De casă nu te ocupi chiar deloc ? — Nu mă lasă Tincuţa. li place să facă totul singură. — Bine, dar parcă spuneai că „faci- focurile la boieri“, că nu ştiu
155
ce, mă rog, cu totul altceva. Se auzi rîsul adine al Chiliei î .— Dacă te iei după tot ce spun eu ! — De ce, nu crezi ce spui ? — Ba da. Cînd spun un lucru.... îl cred, atunci cînd îl spun. — Adică azi spui una şi mâine alta ? — Poate. Dar am oroare de minciună. Dac-ar trebui să mint m’aş simţi umilită. Adevărul este... orgoliul meu, dacă ţii neapărat. — Nu ţin neapărat. Văd însă că manevrezi adevărul ca pe o armă. — Şi nu e ? — Ba da. Dar să ne întoarcem la iarna... nemulţumirii noastre. Musafiri nu vin ? Mi s’a spus că. Ea : — Vin. Bărbaţi maturi. Cocoane bătrîne. Joacă cărţi. Discută de treburile moşiei. El : — I-am auzit : Hectare, ipoteci, bănci, mâna de lucru rară. Tot asta ? Ea : — Tot. El: — Nu se mai satură ? Ea : — Nu. Şi pe urmă, cine trăieşte cu cine. Cade sau nu cade guvernul. Pericolul galben. El: — Ce pericol ? Ea : — Ei, de cînd cu japonezii ăia... cu războiul lor. Cum să mă intereseze toate astea ? Cu politica stau prost. Nici cu istoria nu mă am bine. Mărturisesc. Noi, muierile, suntem cu... matriarhatul preistoric (Otilia rîde foarte vesel) ba chiar anistoric. El (rîde) : — Nici eu nu ştiu nimic de astea. Nu citesc ziarele. Abea am auzit că au venit iar conservatorii la putere. Nici nu ştiu cine e ministrul sănătăţii. Ea (şoptit) : — Nici eu. El : — De cînd sunt aici cu... Ea (repede) : — Ştiu. Banca şi ipotecile. Ce vrei, asta-i viaţa lor. Dacă nu găsesc bani să-i dea lui Tănase, el o ia pe Tincuţa. El : — Şi ea nu vrea ? Ea : i— Mai mult conu Dinu. Din motive de mezalianţă. Am pronunţat bine ? El : — Foarte bine. Dar ea, ce zice ? Ea : — Nu ştiu, nu discută cu mine... intimităţi, dar... cum o să-i placă ? El : — Ziceai că... Ea : — Ziceam. Dar nu te gîndeşti ? îşi divinizează tatăl... Ştie că bătrînul n’are de unde-i da înapoi datoria lui Tănase.... că, oricum, moşia-i pierdută, dacă n’o salvează mitocanul. El : — Are spirit de sacrificiu.. Ea (bate din picior) : — Nu-ţi permit să-ţi baţi joc de Tincuţa. El (fîstîcit) : — Dar nici nu m’am... Ea (con
150
fuoco) : — Altă fată, în locul ei, ar fi spus : nu vreau să ştiu nimic de toate astea... Sunt tînără şi vreau să mă distrez. Dar ea s’a ocupat imediat de casă, i-a învăţat rosturile, munceşte în tăcere fără nici o pretenţie... El: — Mon-sieur Tănase nu este, desigur, un gentlmen, dar... are elan vital, iniţiativă... O va ţine pe Tincuţa în puf, copiii lor vor fi... ştiu eu..., miniştri. Aşa că... Ea (zdrobitor) : — Nu înţelegi nimic din tot ce ’nseamnă o femeie. El — Asta-i adevărat. Am crescut numai printre bărbaţi. Nici măcar soră n’am avut. Dealtfel... toate chestiile astea cu... hectare, bănci, ipoteci... mi se par... de pe alt tă-rîm. Sau din alt veac. Ea (ton militar) : — Dar nu te gîn-deşti că de fleacurile astea, sau cum vrei să le zici, atîrnă viaţa unei femei ? El : — îmi pare rău, dar ce pot face. Pot dispreţul averea dar atît timp cît sunt nimic... Ea : — Cum vine asta ? El : — Cînd voi fi un medic renumit... le voi spune ăstora ce cred despre hectarele lor şi despre viaţa lor de paraziţi. Fiindcă asta sunt ei ; nişte paraziţi. Nici să administreze o moşie nu sunt în stare. Ea (războinic) : — Cine ? Conu Dinu ? El : — Nu numai el... Aşa, în general. — Aşadar, domnul dispreţuieşte averea. Ei bine, mie de sărăcie mi-e scîrbă. — Chiar aşa? — Chiar aşa. Sărăcia, stimate domn, e urîtă şi urîţeşte. Cine nu are, trebuie să înhaţă, să apuce, să înşface. Vrîhd-nevrînd, săracul se zgîrceşte, se chirceşte şi pe urmă, cine e lipsit nu are ce da. Da, de aia, domnul meu, sunt săracii, na-soi, răi, mici, pentru că sunt săraci. — Faci jocuri de cuvinte, adică de sensuri. — Mă joc... un pic. Şi numai în aparenţă. — Oricum, observ că ai o viziune estetă asupra banului peşin. — Şi n’am dreptate ? Sărăcia nu e o virtute, decît dacă o practici temporar. Altfel îţi schilodeşte sufletul. Să stai să socoteşti firfirica şi bănuţul şi să... hamletizezi dacă-ţi poţi îngădui sau nu cutare lucru, ţi se pare frumos şi bine ? — Un gest nu se socoteşte, se face. Trebuie să faci un lucru, îl faci şi gata. Categoric.
157
Deci, după ci te înţeleg, cine are, e şi bun şi frumos: averea înseamnă Kalokagatie : tot ce-şi poate dori un cord de damă. — N’am spus asta. Eşti prea logic. Şi te-am supărat. N’am vrut... de astă dată. De fapt am sugerat doar atît : că averea este o... promisiune de frumuseţe. Dar pentru că veni vorba : să vă luăm temperatura, domnule doctor, cea de dimineaţă promitea. El : — Ţi-am spus că n-am nimic. Aşa fac eu, din cînd în cînd. Adică, fă-, ceam. Ea (întinde termometrul) : — Ia-1. Nu muşcă* El (îşi pune termometrul). Ea : — Şi ceasul ? Tot stricat ? Ei : — Tot. S’a sinucis. Ea : — Spui prostii. Altfel, aici tot nu-ţi ajută la nimic. Minutarul nostru e soarele : răsare şi apune. Zilele sunt anotimpurile. Se zice că’s patru. Eu am numărat şase. E toamna aurie, rumenă şi blîndă şi cealalta : udă, rece şi rea. O primăvară de lacrimi... cu vînt iute, şi alta, cînd totul pocneşte de sevă. Una peste alta e destul de monoton. Aştepţi mereu... ceva... şi nu ştii ce. EI: — Eu nici nu ştiu ce vreme e afară. Doar să^-mi pun paltonul şi mi-1 scot. Pauză. încet: — Există o monotonie a golului şi alta a prea plinului. învăţ, învăţ, învăţ şi nu se mai termină. Aflu, din cînd în cînd că e Crăciun sau Paşte... sau că am mai împlinit un an. Altfel, n’am timp să văd cum ifcrece timpul. E& : — Dar cit ai fo<st... El : — în sanatoriu ? A, citeam... învăţam. Era atît de urît în jur încît căutam să nu privesc. Nu există nimic mai urît decît un spital. Mizerie şi dezolare. Ea (rîde) : — Dar tocmai pentru asta^ te pregăteşti. El (surprins) : — Ca medic... e altceva. N’ai vreme să priveşti pereţii leproşi, aşternutul* podeaua... şi celelalte. Eşti prins de treabă. Nişte mecanisme stricate pe care trebuie să le repari. Ea (tresare) : — Mecanisme ? El (ridică din umeri) : — Ei, da. Mai strîngi un şurub, mai înlocuieşti o piesă... Ai văzut un motor. Ea : — Nu. Eu credeam că pentru tine... omul... înseamnă ceva mai mult. El (repede) : — Sigur, contează şi factorul psihic. încrederea pe care... Ea (medita-
158
tiv) : — Factorul psihic... Bine dar... sentimentele... toate astea... El (rîde) : — Fireşte, există. Voinţa, setea de a fi... Dar ca să fie posibile, e necesar ca maşinăria să meargă. Altfel... Pauză. — Cînd eram în sanatoriu... voinţa mea — de care altfel sunt mîndru — se ’nmuiase de tot. Parcă era de ceară... Ea (a găsit pe masă o batistă, se uită Ia ea de aproape micşorîndu-şi ochii) : — Cine e Fanny... asta ? El: — Care Fanny ? Ea : — Ee, fata care ţi-a dat batista, cu monogramă. Repede : — Nu se dă batista. e semn de despărţire. El (rîde) : — Ea mea. Mi-am cusut monograma şă nu se rătăcească acolo, la internat. Ea (blînd) : — Te cheamă Fanny ? El (sastisit) : — Nu, Felix. E primul meu nume, la catalog. Nu pot să-l sufăr. Repede : — Te rog să nu-mi spui aşa... niciodată. Ea (execută micuţa ei strîmbătură) : — Dealtfel, mîine tot pleci. Sau poimîine... cu poşta. Dar să vedem mai întîi... (întinde mâna) : zeul Mercur. El (se execută). Ea : — Cuu... opt. Ce mai, domnule, temperatură în toată legea. El (nervos); — Ţi-am spus că n’am nici pe dracu. Ea (blajin): — Sâ-1 lăsăm pe dracu’n pace. Deşi cred că el şi-a cam vîrît codiţa aici. înţelege, domnule, că nu poţi pleca aşa, cu trei-şapte cu opt... Şi noaptea asta o să mai crească. El : — Nu. Se mulţumeşte cu atît. Doctoriţa : — Om vedea. Deocamdată te bagi frumos în pat. Astă seară nu mănînci nimic. Pacientul ; — N’am vîrît nimic în gură de cînd am venit. Nu-mi dă inima ghes. Doctoriţa : — Vezi ? N’ai poftă de mîncare. Faci temperatură. Trebuie să admiţi că... Pacientul (bombăne) : — Aşa fac eu... Doctox'iţa : — S'a stricat maşinăria ? Pacientul (cu năduf); — Probabil am obosit iar. Au fost examenele şi... Doctoriţa : — Ai tras tare. Mulţumită : — Acuş mă duc după lemne. Trebuie să-ţi fac focul. Pacientul ; — Dar e cald. Dacă-ţi spui că e cald. Otilia (rîde) : — Fii cuminte, Felix. Ai febră, aia e. Felix (răutăcios) : — Cine-i Leonida, ăsta ? Ce hram poartă?
159
Fata (tresare) : — Ce vrei să spui. El : — Se zice că... ţine la tine. Ea (sfidează) : — Ţine. Mă cunoaşte de mică. S’a purtat totdeauna frumos cu mine. Şi cum nu am părinţi... Fam adoptat. Rîde. El : — De cînd erai fetiţă. Dar acum nu mai eşti. Ea (încordată) : — Şi ? El : — Eşti o tînără dezirabilă. Ea : — Da. Şi ? El (mocnit) : — Iar el... un bărbat în putere... falnic şi... bogat. Ea (răutăcios) : — Eşti. gelos ? El (surprins) : — De ce nu... Ea : — Bărbaţii... asta ştiu din dragoste... Dorinţa şi gelozia. El (ironic) : — îi cunoşti bine pe bărbaţi, nu ? Ea : — Tu cunoşti femeile ?! El (rîde): — Ţi-am spus că nu. Calm :          Dealtfel... există
aşa ceva? Ea: — Ce să existe? Femei? El: — Nu. Femeia. Sau Bărbatul. Explicativ : — Nu te supăra. Te-am întrebat de... domnul ăsta... fiindcă pare un om mai... deosebit. Ea : — Este un om#deosebit. El : — Cumpătat, politicos, decis... Ştie pe ce lume trăieşte... Ea : — Ştie. El : — Probabil. Deprins să-şi rezolve problemele. Ea (începe precaut, treptat se încălzeşte) : — Singura... persoană care s’a interesat de mine... Care se gîndeşte la viitorul meu... care... nu e deloc... Repede : — Nu mă plîng de conu Dinu... sau de Tincuţa... Sunt admirabili, admirabili... Dar pentru ei... viitorul meu... Au şi ei belelele lor... El nu are copii... nu are pe nimeni... Simte nevoia să protejeze... pe cineva. Se poartă ca un... tată, ca un unchi... El : — Nu ştiu cum se poartă un tată. Iar unchiul m’a jupuit pîn’ la os... mi-a şparlit bruma ce-mi rămăsese de la tata... Mi-ar fi prins bine şi puţinul ăla... Grozav de bine mi-ar fi prins, pînă m’aş înpicioronga şi eu. Şi... Pascalopol... te protejează ? — Da. — Fireşte, cu averea lui... cred şi eu. — Nu numai. N’ai de ce să fii sarcastic. Mă ocroteşte prin felul lui de a fi. Pascalopol e un om... invulnerabil şi senin. întotdeauna senin. întotdeauna surîzător. Nu Fam văzut niciodată îngrijorat, zbuciumat, înfricoşat necum înspăimîntat. Ştii ce înseamnă un om care nu cunoaşte spaima ? Sau, dacă vrei, un om care nu se lasă stă-
160
pînit de spaimă ? Un om oare nu se teme de oameni, de împrejurări, de lucruri, şi care, orice s’ar întîmpla rămîne li-niş-tit. Surîzător. Simpla lui prezenţă alungă umbrele şi frica. — E vraci sau... talisman fermecat ? — Nu e nici talisman şi nici vraci... A înţeles ceva esenţial, nu-mi dau seama exact ce anume, dar în mod sigur ceva esenţial. Şi acţionează şi se comportă în consecinţă : adecvat, eficient, egal. La el te duci cînd ţi-e frică, sau eşti neliniştit, sau pur şi simplu ţi se năzare nu ştiu ce şi el te primeşte, zîmbind, şi-l vezi că pricepe şi că ştie, că a trecut prin toate şi că a rămas, este netulburat, liniştit, senin şi te linişteşti şi tu şi prinzi putere. Lîngă Leonida nu mi se poate ’ntîmpla nimic rău. Dar lumea-i lume : trebuie să spurce tot. El : — N’ani vrut să te necăjesc. Iartă-mă, te rog. Poate... am fost puţin..; gelos. Ea (rîde) : — Bravo. Ne-am procopsit. Sare în sus de pe scaun : — Trebuie să fac focul, altfel îngheţi pînă mîine. El (jenat) : — L-ai aprins tu şi aşa... A început să ardă. Ea (e la uşă, se întoarce) : — Fii serios, domnule, învaţă întîi să-ţi porţi de grijă ; pe urmă, vedem noi. Execută micuţa ei strîmbătură sarcastică — Cele două orfeline. Iese. Daniel se ridică, se duce la fereastră. Valuri de ceaţă albicioasă, — Ce m’a apucat să-i spun de... focul pe care l-a aprins..·’ Abea am văzut-o. Vorbeşte gura fără mine. Nu sunt obişnuit deloc cu femeile... Prima fată pe care-o văd mai de-a-proape... Mă fîstîcesc, mă tulbur... şi spun prostii. Noroc că are ea bun simţ. Să zicem că a fost un compliment... circumstanţial de loc. Nu-i nimic, nu cade guvernul. Ceaţa avea ceva ameninţător în inconsistenţa ei dinamică. O căutare învolburată — a ce ? Mişcare spre unde ? Valuri şi valuri sucite şi răsucite. Era o lipsă de măsură în... Şopti : Hybris. Orfanul oftă : Oricum, împăratul Verde îşi vinde Cosînzeana. N’o fi Zmeul Zmeilor prea dihai, mai degrabă împăratul e paradit iar împărăţia — şandrama. E ceva putred în Danemarca ? La Elsinore — însă — nu va curge sînge. Deşi.
161
II — SolstitUi tulburat
VRĂJI MINORE. Marea sală zăcea în întunerec şi, cum focul se stinsese, era frig de-a binelea, încît Daniel, intrînd în sufragerie, simţi cum îl străbat fiori reci. Pe lunga masă o singură lampă lumina citric pe zgripţuroaica boţită care făcea pasienţe. Cu un turban verde intens şi galben nisip, cu şalul roşu, mult boită pe bot şi pe obrajii scofîlciţi, baba infernală semăna a papagal. Degetele deformate, zgîrcite, luceau de bijuterii. Talpa Iadului croncăni cu o sinistră veselie : — Seara asta, bobocule, o să te mulţumeşti cu mine. Plăcere mo să-ţi facă, dar foamea te-a momit în ghearele mele şi eu te’nhaţ. Tînărul protestă moderat; Coana Lizica, hîrîind şi cîrîind (ca pasărea desperării), explică deşertul din jur : pe conu Dinu, din umezeala mare de afară, îl prinseseră iar reumele alea ale lui — că era betegit tot, copt, răscopt — de ciugulise ceva la el în iatac, văitîndu-se, gemînd, văicărindu-se şi blestemînd, şi acuşa dormea dus, că aşa se culca el, cu găinile. Noaptea nu-i pria, îl umplea tot cu năzăreli şi groaze. Pe Tincuţa o apucase iar capul ăla al ei, de draci, aşa era ea, nevricoasă, cu pandalii, iar acuş. de cînd cu daravela asta cu Sotir, nimeni nu-i mai intra în voie, parcă intrase Beghemot în ea şi o muncea, deşi cam tot aşa fusese de mică, tăinuită, năzuroasă şi cu istericale în ea. Leonida ? El nu lua seara decît un ceai, ca nemţii, să nu se’ngraşe, să arate ca flăcăii, dar burtică tot făcuse, caraghioz bătrîn, în loc să-şi vadă de beteşuguri, aleargă cu limba scoasă, ca un maimuţoi, după fetişcane, că asta-i lipseşte lui — trăzni-l-ar, auzi, hodorogu şi căzătura. Şi să nu crezi că nu ţine închisă, acolo, în vapor, cîte o cadînă pescuită pe la Brăila sau Ceatalschioi. Mor, auzi, mor cînd îl văz pe cîte un ghiuj, care abea-şi ţine nădragii, făcînd pe fălosu şi cocoşindu-se pe lingă o puicuţă căreia nu i-au dat nici fulgii unde trebuie. Ptru ! Mascara ! Că, uite, de-aia se cutremură pămîntul, cum fuse acu doi ani. Dracu’ să-l pieptene şi pe Leonida, că, de cîte ori calcă
162
pe-aici, aduce o drăcovenie de-1 stîrneşte pe prostu ăsta bătrîn, că altfel nu i-oi zice, acu’ îi trăzni prin devlă că să. crească Dinu găini, auzi, că numai găinari n’am fost să fim. Şi încai de-ai avea nevoie. Ce !, te iei după văităturile lor ? Aşa scheaună-el de cînd îl ştiu, pînă înhaţă paralele altuia — că-i hiclean ca moartea — e putred de parale, ce te potriveşti, numai că-i zgripţor şi lacom, ar lua tot, dar de dat n’ar da, neam, uite-aşa îi tremură mâna cînd e la o adică, i se negreşte laba cînd e să scoată gologanu. Parcă pă mine cine m’a jecmănit de i-am dat ghiuluri grele şi cercei cu diamante uite-aşa, cum nu mai ezigstă azi, că toate s’au ticăloşit,, praf u s’a ales de ele, mînca-l-ar cioacele să-l mă-nînce. Auzi!, că n’are ! Dar Andronache, că şi-a topit toate moşiile’n bulgări de aur, de l-a pus Ia Viena, la fereală, ăla unde-i?! Iar băiatu ăla al lui, de fusese făcut cu un hârgat, unu a lu Păturică, ei, ăla a ’nghiţit-prăvălia neamţului, cu fată cu tot, o schiloadă luată tot pentru arginţi, că pentru ce ?, ei, ăla a sporit bănetu lu tac-su, că era cămătar, şi cînd a fost să puie nemţii laba pe el, să-l chiţcăie la matrapaz-lîe — că umblase cu şahăr-mahăr — şi să-1 vîre colo la gheşlos, să-l înghesuie la başcă, ei, că’l prinseseră cu mîţa’n sac, a tulit-o vere de i-au sfîrîit călcîiele, pîn’la Dunăre, aici, nu s’a oprit de parcă dăduseră turcii, ei, şi pe-aici tot cu fofîrlica’ umblat, cu aliş-veriş şi cioara vopsită, de şi-a umflat averea ca laptele, uite-aşa! Da’ vezi, nu l’a ajutat ăl de sus, de l’a troznit. Aşa că, vezi, Dinu a moştenit porcoi de bani, nu glumă. Că o fi cheltuit el, că la alta nu s’a priceput, o fi cheltuit, nu zic, dar i-a venit şi de la moşie, restu s’a cerşetorii, ba de la unu, ba de la altu, şi ce crezi, c’a dat cuiva ’napoi ? Atîta rău. Aşa că tot ce-a moştenit, i-a rămas. Cum-necum, uite că i-a mers, ăia au bătut din buze, au înghiţit strîmb şi, na !, ce erau să-i facă, doar e eimotie şi cu sînge albastru, nu făcea, mă’nţe-legi... E !, şi cînd a ’nţărcat bălaia, şi-a luat şi el frumuşel
163
1
tălpăşiţa din Capitală, a sosit şi el la bîrlog, ca tac’su şi bunică-su, şi s’a pus să mulgă Banga. E vulpoi bătrîn, de-a reuşit să-l stoarcă şi pe mitocanul de Tănase, şiret de-şi fură căciula singur, dar grandoman care nu se mai poate, că adică, uite, ajunge el, opinca, să-l împrumute pe boier. Că avu şi bădăranul fumurile lui cu Tincuţa, cu mîţa pe varză, le avu, nu zic nu, că n’o să-mi spui acuş că unui bărbat i se scurg ochii sau i s’au aprins călcîiele după sco-vearga asta de post, nu, că lui îi cad cu tronc alea marile, cu osînză multă pe ele şi cu şezutu revărsat, dar acuş îi mirosi a oscior subţire, şi să vezi că între doi geambaşi, tot Dinu e mai şmecher, uns cu toate alifiile, diplomat din ăia cu scîrţ, cît îl vezi aşa de mototol şi de pierit, că zici că nu face nici cît o ceapă degerată, dar e uns cu miere, ei, uite că-1 duce pe mitocan cu zăhărelul, cu ni-ni-ni, de patru ani îl ţine aninat de mironosiţă, ce-o fi văzînd la .ea, eu nu poci să pricep, asta, la pat, cască pe ea sau sparge seminţe, să fiu bărbat doi bani n’aş da pe slăbătura asta afumată, n’are ea piepţi, n’are ea, colea, şolduri, n’are ea pic de cărnică, să ai de unde-o pişcă, acolo, cînd ţi-e viaţa mai dragă, parcă-i o scîndură, zău, lasă, nu te mai fă, ce n’ai ochi, dar sigur, ca musafir, de, nu se face ! Şi ce crezi că ea, pe Tănase, îl agită ?, aş, cum zisei, el trage la de-alea baldîrele, cu carne macră pe ele, învelite bine, cu osîn-zică, dar el s’ar însura şi cu lampa asta, uite-o, numai să zică lumea că-i boieroaică. Adică bunicu ei, cum ar veni, punea ţiganu să-l croiască pe ta’so la scară, iar el, pe nepoată, s’o aşa şi pe dincolo, că adică s’au schimbat vremile şi are balta peşte. Fată de boier, sigur, sînge subţire, altfel cum, dar nu oricare, ăsta. Aş, nu-i el aşa de prost, dacă vrea să intre în neamuri e fiindcă s’a vîrit în politică, vrea s’ajungă gaie mare — nu-ţi spusei că e grandoman ? — dădu buluc la conservativi, şi acolo, de, împerecherile astea prind bine, că ăia se ţin to fi uite-aşa între
164
ei, ei, umblă ei cu nasu pe sus de nu-i ajungi cu prăjina, dar ia caută-1 pe fiecare la bunic, să vezi, ori dai de zarzavagiu sau plăcintar, ori dai cu nasul în baligă, cîte un hargat hapsîn care şi-a jumulit jupînul, l?a ros la oscior, cînd nu l’a spintecat cu cuţitu ca pe peşte, hîrşş, ce crezi, pe-aici oamenii au mîna iute şi furia uşoară, dintr’un nimic te crestează la gîtiţă sau te ciuruie cu alice ca pe iepure, ce să prindă, pe cine să prindă în păpurişul ăsta, şi cum dovedeşti că a fost aruncat din barcă şi nu a căzut el, că era beat mort, dacă pică’n nomol nici Scaraoţchi ăl cu coadă nu-1 mai scoate de acolo, sau poa’ să tragă’n el unu din ăştia, bărboşii, zgaiba-1 ştie care mai e şi care nu e, că sunt toţi nişte puturoşi, cînd vine la o adică să iasă la cîmp, să puie şi ei osu la muncă, acolo, că doar de-aia sunt ţărani, că n’o să are boieru, na !, ei hop în stufăriş şi pas de mai pune laba pe ei, ca ţiparii dispar, soi rău, c’au încercat şi cu jandarii şi tot nimica, păi dacă n’o fi un nebun ca Tănase, şi alţii ca el, să asude din greu şi să scoată bănuţu, cine o să împingă caru politicii, doar nu s’or clinti boierii de la kiefu lor, să-i pici cu ceară, ei la cafeluţă, să le pufăie din trabuc, trebuie alţii să-şi puie pielea la saramură, să umble lelea după voturi, să ragă ca la bîlci şi să se uşureze de firfirici, mîine-poimîine îl vezi şi pe găgăuţă ăsta deputat, cu slugi la scară, cupea, salon şi cheschevu, bată-1 Precista de nebun, şi Tincuţa e o proastă dacă-i dă brînci, că ăsta face milionu. Zeitatea Bălţii, crunta Marina, aduse duduind un castron cu cartofi copţi în coaja lor ; îl trînti între calupuri de unt şi telemea. Baba închisese pliscul. Cum plecă huiduma, baborniţa colorată începu iar meliţa : — Acuma, ce, dac’a şezut tac’su la Viena trebuie să ne umfle pe noi cu cartofi, leguma asta tîmpită fără nici un chichirez, am ajuns să mîncăm nemţeşte, că ăştia se poartă acum, au ajuns că măraru în toate, şi peste noi au dat lighioanele, sunt dilii,
165
măsoară balta, iau cîte un snop de papură, îl toacă şi-i mestecă, iau apă din Borcea, o pun în sticluţă cu dop şi o cară în Germania aia a lor, cumpără de toate, şi rumeguş, şi găinaţ de gîscă, Doamne iartă-mă că suntem la sfînta masă, cîte blestemăţii toate, şi semnează la contracte şi dau bani de-ai lor de ăia de hîrtie, eu zic că nu-i a bine, că neamţu-i scîrţar şi în zi de Paşte, asta-i ştiută, nu dă el frangu din mână pe daiboje, cu un zgripţor îţi cumpără sufletu, şi dacă maimuţoiu ăsta năpîrlit semnează cu ei, gata, s’a zis cu el, s’a lins pe bot, îi pune pielea pe băţ cît îi el de vulpoi bătrîn, cu ăştia nu-i merge cu miorlăiala, nu sunt hahalerele de boieri de pe la noi cu: Lasă-1, domn’e, nu vezi că nare, cu naşu Dracu şi finu Lacu, şi nici Banga Albina, =care are ac dar n’are aţă, că de, oameni suntem, mai suntem şi cimotii, la noi omu e lăsător, nu-i vine să te strîngă de beregată, nu, să ştii de la mine că neamţu-i neamţ, nu merge la el cu şahăr-mahăr, el e cu atîta şi cu atîta face atîta, ai semnat ?, ţi-a sunat coliva, vine tartorul şi-ţi bea sîngele, păi altfel cum ?, îţi ia şi sufletu din tine, îl duce acolo în nemţia lui şi ţi-1 încuie la casa de fier. Marina aduse un bolovan de marmeladă şi un far-furioi cu gogonele murate, — Da5 pâine ? !, ţipă ascuţit ciuvica, auzi, cine-a auzit masă fără pâine, că no să mă umflu’n burtă cu cartofi. — Cine-a mai auzit, cartoafă cu pâine dondăni femeia. Mai civilizează-te, coană mare, c’ai rămas în sălbătecie... Acuşica merge omu pe tren, vorbeşte pe sîrmă şi mîine o să zburăm pe sus, ca ciorile. Hoaşca ţipă : *— Ba eu rămîn la dreapta credinţă, obraz-nico, că ştiu eu cine-ţi bagă fumurile astea în devlă. He !, ştie ea ce ştie de şi-a luat nasul la purtare, dar şi eu ştiu ce ştiu ş’o să-ţi tai nasul ăla marele de-1 bagi acolo unde nu trebuie. Dar haiduca, duduind, se retrăsese în bucătării, în stufăriş, unde nici potera nu te mai află.
FĂT-FRUMOS TAIE CU PALOŞU — HlRŞ ~ CAPU BALAURULUI. Şi iată eă tocmai atunci se desprinse din penumbra rece şi deasă a marii săli alaiul solemn jucăuş. Ieşeau din trecut sau din frigurosul Intuneree, sau din poveste, unul cîte unu, defilînd : conu Dinu, înalt şi ciolă-nos, se purta ţeapăn şi cu ţeasta trufaşă, sus. Bărbierit din proaspăt, cu guler tare, cravată îngustă şi ghete cu scîrţ, l-ai fi crezut în plină forţă dacă o anume Rigiditate n’ar fi trădat efortul verticalităţii şi al înaintării cu sîrg. Căpiţa-nul de apă dulce, masiv, îşi purta cu demnitate abdomenul — o frumoasă promisiune ; faţa lui liniştită, cam roşi-oară, ii completa prestanţa civilă şi militară. Avea un aer potolit, cuviincios, în împăcare cu sine însuşi. Urma delicata Tincuţa, năltuţă şi slăbuţă, ce mergea cam adus şi tîrşîit, fel mai mult psihologic de a fi : apăsată de griji, purtînd în spinare povara casei cum şi a propriului ei viitor ipotecat. Dar astă seară, pînă şi în umbletul ei şters se citea o certitudine voioasă. Nobilul cortegiu desprins din abureala sălii se încheia hilar prin ajutorul de judecător pirpiriu Victoraş ce sălta voios. Slăbuţ şi palid, cu picioruşele arcuite, cu mâini prea lungi, altfel cu gravitatea inşilor micuţi, acum ţopăia. Se simţea la ceilalţi participanţi ai solemnei defilări o veselie strunită bine ; dar, ajunsă în faţa spectatorilor, caravana stopă. Şeful incontestat al monomului — conu Dinu declanşa un răcnet baritonal : — Marina ! Repede mîncare ! Multă şi bună l Voinica sosită instantaneu la faţa locului îşi .puse mâinile în şolduri gata de luptă dreaptă că-i de la Mum-nezeu lăsată, dar o privire repede şi abisală o făcu să înţeleagă că orice rezistenţă era zadarnică ; pentru a salva (totuşi) onoarea flamurei mMi un eppur si muove : -— Taman ca păgînii ! — şi o şterse englezeşte : prudent şi eficace. Instaurat temeinie şi falnic în jilţu-i, pitarul Dinu scoase de la vesta de jos un lanţ cu chei multiple şi alegînd una între toate i se adresă micuţului cinovnic ;
167
— Victoraş, fiul meu, ia dă tu o fuguţă, taică, pînă colo — că eşti mai tinerel — şi adă tu un vin din acela, ştiii, pă cinste, să simţi că trăieşti cînd îi arzi un păhărel. Pişpirică, vesel nevoie mare de nobila misiune, dădu din coadă, luă cu respect cheile cetăţii, încălecă pe-o şa şi porni repejor după apa vie. Căpitanul de cursă lungă, luînd, la rîndul său, loc, îşi aprinse cu calm trabucul şi trase din acesta cu vădită satisfacţiune. Floarea ofilită îmbrăţişa scaunul patern ivindu~şi figura prelungă deasupra capului nobil al boierului. Doar zgripţuroaica, opărită, sărind pe cracă, cîrîi critic : — Da’ ce sărbătoare o mai hi şi azi, Dinule, că doar pînă’n Crăciun mai avem două zile mari şi late, sau te trecu Leonida la papistaşi, că ăia sucesc sfintele sărbători anapoda ca să-i bolmojască la cap pe bieţii credincioşi. Sau te-a hotărît marinelu ăsta uns cu toate alifiile să lepezi boieria şi să creşti găini, să vinzi piei de cloşcă şi găinaţ de gîscă la nemţălăi şi acuş beţi aldămaşu la porci. Te scrîntişi, Dinule, la bătrîneţe, de te picni veselia la procopseală. Firava Tincuţa, ce adăsta la spatele împăratului Verde, proptindu-se drăgăstos de tron, ridică vocea-i subţirică de fecioară neîntinată : — Tant Lizica, domnul Leonida făcu un gest măreţ, demn de inima sa mare şi bună : i-a dăruit lui papa suma necesară să-l scape de mitocan, şi să mă scape pe mine de belea, blestem şi ruşinare. Iar noi îl cinstim fiindcă prietenul la nevoie se cunoaşte. Mulţumeşte-i şi matale şi ia parte la bucuria noastră. — Ie, ţipă păsăreşte coana Lizica. Scorpioana se clătină sub lovitură, se înverzi tare, dar, reflex, lovi cu coada ei otrăvită în omenosul căpitan : — Şi cît ceri la sută, cămătare ! Că pîn’ nu-1 jupoi de tot pe Dinu — te ştiu eu, Căpcăunule ! — nu te potoleşti... Te negustorişi de tot. De mult îi dai tu tîrcoale, moşioarei, că Dunărea toată nu-ţi mai ajunge ! Logofătul Dinu hămăi gros :
—   Moşia nu-i a ta, Lizica, să-ţi intre-n tărtăcuţă. Şi de mult ce-o iubeşti, îţi înstrăinaşi partea, i-o dâduşi mitoca-
î(î8
nului, ai ! Căpitanul Făt-Frumos, demn dar delicat, emise duh de tabac : — Prea vezi peste tot trădare, coană mare. Geaba, nu e chiar toată lumea ticăloasă... Bătrînul papagal boit bălţat biţii, cîrîi. Neîntinata Tincuţa, în rochea ei clasică de un albastru obosit, îşi înălţă vocea nevinovată: — Un cadou, tanti, e un cadou, na ! Cotoroanţa (înnecată de propriul ei venin) se sufocă : — Şi ce capeţi în schimbul cadoului, Leonido. Ai ? Carne fragedă, numai rouă şi caimac, ai ? Nu te ştiam, Dinule, că vinzi sclave, scoţi minorele în tîrg şi le dai la kilogram. Mascherâ, te ajunseşi şi geambaş de fete mari, codoş la flăcăi stătuţi. — Da’ mai taci tanti din gură, nu pricepi ce e un gest frumos fiindcă n’ai făcut nici unul, niciodată, aia e. — De frumos e frumos, hîrîi hoaşca, n’am ce zice, cu atît mai abitir cu cît pe tine te scapă şi de Tănase şi de Otilia care-ţi stă ca sarea’n ochi. Da’ să ştii Leonido, că e păcat ce faci, să înhaţi cu sila o biată orfană neştiutoare, fără apărare, să o cumperi cu parale, ca pe o vacă. Las’ că la vîrsta ta o s’o mozoleşti doar, p’ormă chemi hargaţii sau marinelii, să pună mâna la plămădeală, ca toţi Şeitanii. Făt-Frumos răspunse : — Domnişoara Otilia, stimată doamnă, e o fată încîntătoare şi, cum bine aţi spus, neştiutoare, de aceea pentru dînsa îmi îngădui a nutri sentimente paterne, căci o ştiu de cînd era uite-aşa şi pot spune că i-am cunoscut pe bieţii ei părinţi... Fetiţa, însă, nu are ce căuta în discuţia noastră, e în afară de chestiune, şi nu văz deloc de ce am amesteca-o într’o... nu-i aşa, întîmplare, în care nu-şi are locul... din nici un punct de vedere... Firava Tincuţa, zvîcnind, zvîrli lancea : — Eşti pizmaşă, tanti, aia e. — Bine c’oi fi tu bună — cîrîi cioara vopsită ca papagalu — îi faci bietei orfane zile fripte, îi pui sare pe rană ş’o ţii la bucătărie cu slugile, dar muştele tot la miere trag, nu la anafură, că la tine — afară de netotul de Tănase — văz că nu-i înghesuială de cavaleri. Făt-Frumos marinarul ridică a pace palma lui grăsuţă : — Eu, coană Lizico, dacă
vrei să ştii mata, declară bărbatul cu un patetism reţinut, o iubesc pe domnişoara Tincuţa ca pe propria mea fiică,.. Oftind : Dacă n?a vrut Dumnezeu să am copiL.. Ei, şi de cînd era din sa uite atîtica, pui ban cu ban Ia Bancă, să strîng o sumuşoară să i-o dau, să i-o dau dar de nuntă,.. Heaşca zbătu din aripe şi cîrîi, dar căpitanul îşi îngroşă plăcuta lui voce de bariton : — Ei, şi ce mi-am zis... Bine, bine, zestre, zestre... dar dacă Tănase pune mâna pe fată... un bărbat adică, nu-i aşa, care impune domnişoarei, repul-siune... şi ar face-o nefericită pe viaţă, vreau să zic ! Ce folos, zic, modestul meu cadou, la o nuntă strîmbă şi paraponisită de la început... Ar. pica mai bine bănuţu dacă ar salva-o de Căpcăun... De aceea, adresîndu-mă onorabilului meu amic, conu Dinu, îi zic : — Nene, asta e zestrea fetei, poftim, şi s’o folosim cum îi mai bine pentru dînsa. Căpitanul Făt-Frumos trase din trabuc cu mulţumire mare. — Bravos, Leonido, îmi plăcuşi, croncăni vrăjitoarea, ne-am procopsit. Şi acuşica, o iei tu pe Tincuţa ? Ai ? Că altu, cine ? Că moşia astâ-i mîncată de datorii ca de molii, ţi se rupem mâini, se fărîmă. Şi fără zestre cin7 să se mi-lească de ea ? Şi scofîlcită cum e făta, opărită şi verzuie de-o suflă vîntu, nici Nichipercea nu se uită la ea, Dă-i cu chicioru Iui Tănase, Dinule, dă-i, mă, cu chicioru, haide, că-i voinic şi priceput, şi vrea să-ţi ia bleaga Cu lada goală, dar o să plîngi lacrimi amare după flăcău. Boierul grăi greoi : — Gata, Lizico, ajungă, du-te la coteţ. Ţi-ai vărsat veninul, acuşica poţi să fii mulţumită, că pe tine doar supărările altora te ’ngraşă. Hai, paşol, la culcare, şi să visezi broaşte şi urechelniţe. Cocoşată boită şi răsboită se ridicase în toată micimea ei şi striga : — Aşa ? Ghiuj nenorocit, mi-ai păpat diamantiealele cu lingura mare de m’ai adus la cheremul tău, şi tot tu o să-i toci gologanii şi nenorocitei ăsteia, de n’o să-i rămîie deeît ochii să plîngă. Să mă scuipaţi între ochi de n’o fi aşa. Te ţii fălos şi-i dai din gură cu neamu ăla al vostru turcescu, dar îţi
170
curg nădragii pe tine, mangositule. şi pin’ la anu o să-ţi cînte popa din carte, la năsălie. Acestea fiind zise Cotoroanţa încăleca pe mătură şi dispăru prin horn. Conu Dinu, cătrănit, privi cu amăreală feliile de friptură rece aduse de diligenta Marina, bucăţelele de slăninuţă rujate cu buia de aidei şi pudrate cu praf de piper, bulgări gălbui, onctuoşi de hrînză de burduf, caşcaval untos de Do-brogea... Pişpirică şedea zmirna cu sticla chilimbarie în mână ; era plouat vizibil că festinul se dusese pe apa sâmbetei. Tincuţa — tot în vechea poziţie baladescă, dar opărită. Lui conu Dinu i se scufundaseră corăbiile şi-şi pierduse moşiile de pe marea Neagră. în aceste condiţii meteorologice, iată că bravul Făt-Frumos, plin de antren, zise cu spirit de apropo : —- Haidem sus, la mine, să vedeţi ce mai chefuleţ o să-i tragem ! Boierul, înviorat, sa ridică troznind, şi alaiul porni grăbit şi invers, încheiat de brava Marina ce se umerea icnind cu marea tavă. Con-templînd cei doi cartofiori sleiţi din strachină, orfanul exclamă : — Ca şi cînd nici nu aş fi existat... Dar poate că ei nu există : personagii ce joacă o scenă dintr-o piesă veche, fără să mă vadă deoarece eu nu apărusem încă...’ Dar basmul ? Cum e cu basmul ? Să fie — oare — conu Leonida, Făt-Frumos ?
PRINŢUL ÎNTUNERICULUI. — Ei, cum merge cu acli-j matizarea la mediu ? — prin întunerec se simţea că Dida zîmbea. Daniel se lungise în pat cu mâinile sub cap j — Mi se pare că timpul se destramă, vremea s’a umplut cu ceaţă. Dida : — Lipseşte ritmul necesar ce organizează timpul. Daniel : — Poate e vina spaţiului... spart, re văr-· sat. Dida : — Fără limite nu există timp. Daniel : — M’a$ mulţumi cu o unitate de măsură cum ar fi metrul sau
171
kilogramul. Douăsutecinzeei de grame de... duioşie. Dar aici... pe Baltă... De o zi aud de pogoane, bancă şi datorii, plata capetelor şi raritatea mâinii de lucru... Dida (rîzînd) : .— S’ar părea că sunt realităţi... locale. Daniel (rău) : — Nu contest... Dar toate astea sunt vînturate ca să se măsoare sentimentele unui tată pentru fiica sa. La cîte mii ide hectare începe fericirea unei fete ? Dida (neutru) ;
—   La oraş... se vorbeşte de zeci de mii de lei, de corpuri de casă... aici se vorbeşte de sute de hectare... Cum vezi, sentimentele fiind vagi oamenii simt nevoia unor unităţi de măsură mai... consistente. Pot să fumez ? Daniel : — Aş fuma şi eu, dacă aş avea... Mulţumesc, doar din cînd în cînd. Dida pufăie visător : — Cît priveşte fericirea... fiindcă vorbeai de ea... impresia mea este că oamenii n’o doresc... ba chiar fug de dînsa... Nu protesta, de cîte ori atac această... temă, convorbitorul meu se irită şi mă repede.
—   N’am discutat niciodată despre... asta... Nici n’am avut cu cine. — Nu mă refer neapărat la discuţii. Am observat însă că noi o legăm de un eveniment .ce va să vie... Un examen, căsătoria, o avansare, dobîndirea unui bun material sau spiritual... Daniel (distrat) : — Şi cînd îl... dobîn-dim ? Dida (vesel) : — O, atunci dorim un altul... sau ne e teamă să nu-1 pierdem pe cel avut... Daniel : — Şi... tu ? Dida (jenat) : — O, eu... nu mai aştept decît un unic... eveniment... aşa că nu-mi mai pot permite luxul de a mai amîna. Daniel : — Da... pricep... Dida : — Dar să lăsăm cazul meu... Am observat ceva ciudat : omul e teribil de priceput în a se împiedeca pe sine de a fi fericit. Daniel :
   ' Că nu reuşeşti... mda, dar chiar să te împiedici... Dida : — Cu cit e mai nepriceput în a-şi suporta suferinţa, cu atît e mai apt îri a o domestici. Se adaptează cu talent la durere, ruşine, nemulţumire. Daniel (iritat) : — Nimeni nu se’npacă uşor cu nefericirea, fiecare încearcă s’o izgonească, fireşte, în felul său. Dida (didactic) : — Fireşte, în felul său. Dar nu s’o alunge, ci să i se adaptaze. Daniel:
172
—   Adică ? Dida (acelaşi joc) : — De pildă, preferă să-i urască pe alţii decît să fie el fericit. Daniel (suspină) :
—   Ce subiect demodat — fericirea... Cine mai discută azi despre aşa ceva... Rîzînd : Doar tinerii... înainte de căsătorie... niţel. Dida : — Da. Pentru că o leagă de un anumit eveniment. Dar după ce se însoară... constată că nu sunt fericiţi... şi dau vina pe partener. O, dacă ar fi găsit o altă fată... sau un alt bărbat... Daniel : — Probabil. Dacă zici. Termenul însuşi e foarte vag şi... schimbător. Dida :
—   Nu neg. Daniel : — In Renaştere, fericirea însemna a face lucruri mari... în cît mai multe domenii. în secolul opşpe, ea însemna un anume echilibru armonios. în sfîr-şit... în secolul trecut, pînă pe la mijlocul său cel puţin, dînsa consta în o mare pasiune — împărtăşită sau nu — ducînd la dezastru. Cum va fi reprezentată fericirea în veacul nostru ?, secolul vitezei, cum zice conu Leonida... Probabil... maximum de intensitate... Dida (răbdător) :
—   Toate astea ar fi, cum bine ai zis, reprezentări doar, imagini de aceea schimbătoare... dar nicidecum fericirea însăşi. Daniel : — De acord. Dar atunci... ce e fericirea ? Dida : — De ce să ne grăbim de a o închide într’o formulă... ca într’o colivie... pasărea albastră. Daniel : — Totuşi... ca să ştim despre ce vorbim... Dida (rîde) : — De ce-ţi trebuie o definiţie ? Hai să zicem... acordul armonios dintre inteligenţă, sentiment şi act... E o formulă aproape aristotelică, nu ? Ai tu o formulă mai bună ? Daniel (plictisit) : — Eu ? Ţi-am spus doar că nu am avut cînd irîă gîndi la... asta. Dida (liniştit) : — Te’nşeli. Fericirea — mai bine zis imaginea ei — constituie... cum să-i spun ?, modelul... Acţionăm totdeauna, chiar fără să fim conştienţi, conform acestui Model... pe care ni l’am creat... pe întu-nerec. — Deci Modelul ne duce minken la fericire... Atunci de ce atîţia acriţi, amărîţi, furioşi, speriaţi... Dida (rîde) :
—   „Deci-ul îţi aparţine... Presupuneam că inşii, chiar dacă nu se gîndesc conştient la fericire... sau nu discută despre
173
ea... se lasă ghidaţi — totuşi — de imaginea ei... pe care tot ei au forjat-o ca pe o... pe un antidot Daniel: —1 Adică ?
-— Dida : — Adică imaginea răsturnată a suferinţei lor. Daniei : — Mai clar, te rog... Dida : — Tineuţa e îngrozită de măritişul cu Tănase... de aceea imaginea fericirii, pentru ea, înseamnă să scape de mitocan. Dar liberată de acest coşmar, să zicem, ea se va găsi în faţa aceloraşi probleme — eu care ai mei te-au ghiftuit — şi va fi iarăşi nefericită... — Şi... monsieur Tănase ? Sau e prea grosolan pentru a fi posesorul unui Model mental ? Dida : — Deloc, deloc... Rafinamentul şi inteligenţa n’au ce căuta aici. Monsieur Tănase a suferit în adolescenţă de dispreţul dur aî bunilor nobili de pe Boreea. A căutat să-şi crească stima faţă de el însuşi acumulînd sute de hectare. Daniel : — Şi cum respectabilitatea na sosit caută să şi-o dreagă adăo-gind blazonul nevestei. Şi cum asta va ajuta doar în parte... se va căzni să ajungă deputat sau chiar ministru. Dar va muri neconsolat pentru că bunii nobili de Boreea tot un mocofan îl vor socoti. Doar copilaşii săi vor primi cuvenita cinstire... Dida (vesel) : — Cu care nu vor avea ee face... Rîvnim doar ceea ce ne lipseşte. Iar hlîndul eonu Dinu... ei bine, el doreşte să fie lăsat în pace... şi de Tănase, şi de Bancă, şi de Tineuţa chiar... în sensul să nu-i creeze îngrijorări. Fericirea ar fi lipsa oricăror griji... Daniel : — Şi a reumelor ? Dida (rîzînd) : — Astea, nu. R împiedecă să se ocupe de moşie, să se certe cu logofătul, cu argaţii, să ceară jandarmii să-î moaie pe ţărani... Daniel : — S'ar părea că de o belea a scăpat... Printr*un admirabil gest generos al căpitanului de apă dulce, venerabilul bătrîn se află în situaţiunea de a-i restitui Iui monsieur Tănase... Dida (sec) : — Da, am aflat ceva. Gestul e generos, dar nu din eale-afară. Papa a primit un aconto de Ia Ceres ca să... Daniel : — ... crească găini. Dida (sîcîit) : — Cum bine zici. Dar toată treaba asta... riscantă, tot pe capul Tincuţei cade... Daniel (indig-
174
nat) : — Bine, dar atunci generoasa danie este o... o minciună. Dida (pare distrat) : — în parte. Numai în parte... Suma... acontul... era insuficientă pentru.;. Atunci a dat şi Leonida ceva ca să... Nu cunosc exact proporţiile generozităţii sale. Tăcere. Dida {voce din întunerec): — Mda. Trei sferturi din viaţă ni le trecem pregătindu-ne pentra fericire. Un soroc, alt soroc... Daniel : — Asta înseamnă deci că ultimul sfert ţi-1 petreci bueurîndu-te de dînsa... Dida (cam amar) : — Mde. Numai că te-ai obişnuit atît de mult cu pregătirile, incit... Şi, după ce te-ai rostuit pe tine·, prinzi a te canoni pentru alţii — copii, nepoţi — aşa că fericirea e amînată pentru după moarte... Danie] : — Aceea se numeşte viaţă viitoare. Dida (acelaşi joc) : — Mdea. Poate că înţelept ar fi să credem că adevărata fericire nu are nevoie de atîtea pregătiri. Daniel (silabiseşte) : — Adevărata fericire ! Dida : — Da. Aceea care nu e legată de un eveniment viitor, de o promovare, de o reuşită, de acumulări materiale sau spirituale... Daniel : — Fericirea ar fi deci o stare... Dida (visător): — Aş spune că... senzaţia devine de o... prezenţă infinită. Dar să lăsăm definiţiile... sunt mortale. E preferabil să preferăm o altă cale... a îndepărtării, pe rînd, a obstacolelor şi capcanelor... Daniel (politicos) : — Care ar fi acestea ? Dida (acelaşi joc) : — Poate că... fiecare are capcana sa. Daniel (surprins) : — Da ? Crezi ? Şi care ar fi... capcana mea ? Şi ce sfat îmi dai ? Dida (acelaşi joc) : — Ţie ? Să suprimi în tine ideea de merit. Daniel (iritat, se propteşte în cot) : — Adică de ce ! Dida : — E o capcană a spiritului tău. Daniel (tot iritat) : — Tautologie. Şi care ar fi... înţelepciunea ta ? Dida : — Să am foxŢa de a nu mă înfăţişa decît senin şi echilibrat. Daniel : — Fereală. Adică minciună. Dida: — De ce? Mu-i vorba doar de aparenţă..: nici măcar de forţa stoică de a te stăpîni... sau să mă arăt numai atunci... Daniel : ~ Atunci ? Dida : — A fi senin
175
realmente... Pacea adîncurilor. Daniel (interesat) : — Prin exerciţii ? Dida (rîde) : — Giumbuşluc. E vorba de... o viziune largă şi de... atenţie... asupra senzaţiei, la început. Daniel : — Deci, totuşi, exerciţii. Dida (caută) : — Nu, nu... Poate... ştiu eu ?, la început. E vorba de calitatea atenţiei... Daniel : — A fi receptiv ? Dida : — Deschis, da, însă... fără a te identifica senzaţiei. Nu o accept, nu o resping. Daniel : — Intelectualmente, pricep... dar mi se pare foarte... specios. Dida : — De ce ? Senzaţia e legată de dorinţe care sunt o forţă. Daniel : — Deci... imediata satisfacere a dorinţei ? Dida : — Nu chiar aşa... Există plăcere în satisfacerea dorinţei dar poate exista tot atîta plăcere în amînarea satisfacerii ei. Vreau să zic : lumea ca atare ne procură mult mai multe plăceri decît s’ar părea. Noi avem însă o viziune pervertită, o morală anchilozată... Daniel : — Şi pe care trebuie să le alungăm, totuşi... sau să le amînăm ? Dida : — Nu le alungăm, tocmai... le trăim în imaginar. Daniel (agresiv) : — Pe care ? Pe cele pe care nu avem voie să le satisfacem... sau nu suntem în stare... Acţiunea impotentului ! Dida (liniştit ironic) : — Iar ai revenit la zăgaz, la interdicţie, la tabu. Daniel (iritat) : — Dacă ne-am lăsa tîrîţi de pofte... am redeveni sălbateci... Dida (ironic) : — Crezi că aceşti... sălbateci au mai puţine oprelişti decît noi ? Doar că sunt altele. Daniel (se montează) : — Ce sete de cruzime zace în... fiecare. O nebunie devastatoare. E de ajuns să ridici zăgazul şi. Dida (oftează) : — Ne temem de dorinţe. Am fost dresaţi să le suspectăm. Dar sunt atîtea dintre ele curate, sănătoase, frumoase chiar. De ce nu am vedea în îndeplinirea lor... rezonabilă... libera... dezvoltare a forţelor noastre. Daniel (duduie) : — Da ? Care sunt curate ? Şi care murdare ? Ar fi necesare cîteva principii..., o etică... Dida (ironic) : — O colecţie de tabuuri. Ce sunt altceva, aceste etici, decît o îngrămădire de interdicţii. Practic, orice plăcere adevărată e zvîrlită cît colo. Etica inhibiţiei. Daniel
17*
(acelaşi joc) : — Acum cîteva minute aminteai de stoici, acum, vorbeşti de libera satisfacere a dorinţelor. Nu rimează. Dida (pedagogic) : — Stoicismul se referea la atitudinea faţă de durere... care în anumite momente... ameninţă să invadeze conştiinţa... Caz particular... Plăcerea este, însă, prin natura ei stenică, deci frumoasă. Daniel (poziţie de box) : — Omul firesc, omul natural... Vivat monsieur Tănase. Dida (rîde) : — Ce-ţi veni cu el ? Lasă-1 în pace... e băiat bun. Daniel: — E fericit? Dida (serios) : — Ar putea fi dacă... ar utiliza ceea ce are... Dar e stăpînit de ambiţii demente... Daniel (tăios) : — Să se însoare cu prinţipesa Tincuţa ? Dida (băiat bun) : — Moft! Vrea să creeze un imperiu al Bălţii, care să cuprindă toată Borcea de la Călăraşi la Brăiliţa... Daniel (cusurgiu) : — Tot dorinţe, deci... Nebuneşti, dar dorinţe. Dida (pedagog) : — Dorinţele frumoase sunt cele pe care ni le suflă nebunia, dar le stilizează raţiunea. Daniel (parşiv): — Asta a spus-o Marc Aurelia, nu ? Sau care stoic? Dida (rîde) : — Mersf. Serios : —■ Ceea ce face raţiunea», e de a le depasionaliza... Stilizate, pasiunile se incorporează esteticului, adică devin frumoase. Daniel (polemic) : — Amin. Dar de ce imperiul lui Tănase imperator nu ar fi şi el estetic ? Dida : — Tănase e un ahtiat, un apucat apucător. Toată această trufie a persoanei, de fală nătîngă prin acumulare de pămînturi... e un caraghioslîc minim. Daniel (căpăţînos) : — Cînd doresc ceva, îl vreau pentru mine. Deci, volens, nolens, dilatarea Eului. Dida (blînd) :     De ce ? Nu e oare posibil să doresc un lucru
pentru el însuşi ? Trebuie neapărat să-l înjugăm la umflarea Eului ? Daniel (ţîfnos) : — De bună seamă. Dorinţa cere posesiune. Dida: — Simplifici, amice. Daniel: —Eludezi, amice. Dorinţa se vrea posesiune. Dida (răbdă-tof) : — A poseda :         ce nerozie ! Ca şi cum, vre-
odată, cineva ar poseda ceva, realmente. Daniel (intrigat) : — Atunci ? Dida (profesor) : — în schimb ne
17.7'
&
  bucurăm de contemplarea activă a frumosului ca atare. Daniel : — Te referi la... femei ? Dida (surîs în întune-rec) : — Nu numai. Nu e oare câmpul destul de frumos ? .De ce, pentru a mă delecta cu pastelul său trebuie să-l cumpăr ? Daniel (pieziş) : — Dar pentru ţăranul ce se canoneşte., pe pămîntul altuia câmpul mai poate fi delectabil. Dida : — Poate că mu Dar nu poate contempla... ştiu eu ?, curgerea Dunării sau a norilor... Daniel (tăios) : — Ţăranii 9e uită la nori să vadă de plouă au ba.
" Pentru orăşeni e un exerciţiu primejdios... o lecţie de continuă destrămare, un fel de nifilism spiritual. Dida (visător) : — Nu ţin neapărat la acest exemplu... însă... lumea e plină de bunătăţi pe lingă care, neatenţi, trecem doar... cînd nu le ronţăim. E neapărat nevoie să mestecăm un fruct pentru a ne bucura de el ? Daniel : — îl admirăm, dacă am halit bine în prealabil. Dida : — Amice, nu fi trivial. Nu te prinde. Daniel (amar) : — Ce vrei, am făcut prea mult disecţie pe cadavre. Dida (cu surîs) : — Cadavrul e un prilej de meditaţie... Daniel (strepezit): — Pentru mine... de toceală. Ce vrei, e pâinea mea. Dida (neutru) : — Cinism profesional. Nu e grav. Daniel (împăciuitor) : — Ca să te bucuri de un măr... e necesar cel puţin să-l vezi. Deci... un contact senzorial, nu? Dida: — Prima Bată, da... Pe urmă devine o reprezentare mentală. Pur şi simplu obiectul încetează de a fi necesar. Daniel tăcea critic. Vocea lui Dida sui din întunerec încărcată de amărăciune ironică : — Ştiu ce gîndeşti acum — ,,gînduri de muribund“. Daniel protestă fără convingere : — Nu, nu, dar mă întrebam dacă... Dida (grav) : — Pînă la un punct ai dreptate... Nu aş fi ajuns la concluzia mea — sau aş fi ajuns foarte tîrziu — de n’ar fi fost acest... — cum să-i zic ?, brînci ? Nu.., acest cutremur al fiinţei mele. Sunt convins însă că... da, noua mea viziune — pe care am descoperit-o silit, recunosc — este pur şi simplu a unui om... şi se potriveşte foarte bine, oricui. Daniel (se foieşte

în pat) : — Cred că mi-ai înţeles greşit... tăcerea. Mai în-tîi sunt... surprins, fireşte. N’am avut cu cine discuta... să-i zicem... despre fericire. Nu mi-am pus problema... ocupat cum sunt. /Hlrebuit deci să fac un efort de... adaptare la... subiectul în cauză. Pe urmă... e drept, mă şi gîn-deam la... ştiu şi eu ?, cum s'ar adapta, în cazul meu... ideile tale. Dida : — E şi firesc. Ajungem şi la tine, acuşica. Nu-i nici o grabă, avem tot timpul... zilele care vin. Daniel se foi iar în pat, yroia să spuie că el pleacă. Dida (reia) : — Cu toţii suntem condamnaţi la moarte, numai că în cazul meu există o anumită... urgenţă. Ce vrei, am şi eu privilegiile mele... Ţi-am spus că ne prăpădim trei sferturi din viaţă pregătindu-ne pentru fericire. Amî-năm. Ei, bine, eu am fost amputat de ultimul sfert... ba şi de penultimul, aşa că pur şi simplu, nu mai pot amîna. Daniel (precipitat) : — Poate şi eu. Accidentele de tren sunt dese. O boală neaşteptată şi... fatală. Aşa că... Dida : — Fireşte, fireşte. Dar un accident posibil np e, subiectiv, probabil. La mine, e o certitudine... E altceva. Ei, cînd am văzut buza prăpastiei... am avut o zguduire'. Cînd m’am trezit din perplexitate... am încetat să-mi numesc dorinţele, tentaţii, şi în loc să le rezist, m’am lăsat în voia lor, dus de ele... Am ajuns să văd în asta o concepţie superioară. Daniel: — Aşa... deodată? Dida: —Nu. Treaba n’a fost uşoară. Obişnuinţa... da, ascetismului îmi era atît de rigidă, încît a fost nevoie de multă voinţă ca să nu mai vreau. Daniel (cătrănit) : — Ascetismul meu a fost silit. N’am avut de ales. Nici acum n’am. Dida (răbdător) : — Te’nşeli. Ascetismul e cosa mentale. Daniel (acelaşi joc) : — Sau o pură adecvare la scopul obligat. Un mijloc doar ; altfel m’aş fi rostogolit, m’aş fi destrămat. Nu pricepi că EU n’am încotro ? ! Dida (acelaşi joc): — Să-i zieem reprimare. Mi-a fost greu să învăţ să surîd. *Eram prea crispat. Daniel (plictisit) : — Eu zîmbesc fără efort. Dida (amuzat) : — Surîsul tău e tăişul unui pum-
170
nai. E un mod de a nega. Negi totul. Daniel (grav) :
—   Poate că negînd totul... metodic, să ajungem în miezul lucrurilor. Dida (grav) : — Sigur, e şi asta o cale... Aspră şi dură. Dar vorbeam de mine. La început, m’am trezit în faţa unui mare gol negru şi m’am îngrozit. Daniel :
—   îmi imaginez... Dida (concentrat) : — Voinţa de care făcusem atîta abuz devenise inutilă. Nimic din ce ştiam nu-mi mai era de folos. Eram perplex. Daniel : — Adică? Dida (ridică din umeri) : — Pur şi simplu nu ştiam ce să fac cu mine — cel lipsit de viitor. Daniel : — Şi ? Dida : — Şi... m’am lăsat să plutesc... Sau mi-am dat drumul... nu mai ştiu. Apoi am început să mă dizolv. Daniel:
—   Şi... Dida : — Şi atunci, încetînd a fi Eu, am devenit Totul. Daniel : — Totul... Nu e cam mult ? Dida : — Deloc. Totul nu e un multiplu sporit, ci un... o unitate infinit de simplă. Daniel : — Posibil. Dida (puţin exaltat) : — Am realizat farmecul trăirii de sine. Sau — în mine. A fi. Pur şi simplu : a fi. Daniel : — Mdea. Dida (acelaşi joc): — Am simţit frumuseţea... repaosului desă-vîrşit. Un repaos... da, activ. Daniel : — Mdea. Dida :
—   Spaimele mele anterioare mi-au devenit de neînţeles. Şedeam în faţa lor şi surîdeam. Daniel : — Mdea. Adevărat, repaosul este lipsa spaimei dar şi a... încordării creatoare, a intensităţii vitale. Dida (repede) :
—   încordarea e defensivă... deci tot o formă a fricii. Cu emoţie : — Am suprimat moartea. Pur şi simplu. Emoţia vocii vibră în întunerec, apoi se stinse. Daniel (şopteşte) :
—   Şi... durerea ? Dida (se dezmeticeşte) : —Poftim? Daniel (îşi drege glasul : — Dacă prezentul este eternitatea (am înţeles bine ?), atunci şi clipa îndurerată devine... Asta e infernul absolut. Dida (în şoaptă) : — Nu am mereu dureri... Dealtfel sunt... suportabile, încă. Daniel : — Cît priveşte orele de... intensitate... există o tehnică ? Dida: '— Fireşte. Dar nu are rost să vorbim... acum. Ceea ce are
180
însemnătate este... viziunea. Daniel (brutal) : — Dar ten-dinţa durerii este... ascendentă. Dida (tresare) : — Sigur. Asta... în viitor. Care... nu există. Daniel (acelaşi joc) :;
—   Dar cînd el va deveni prezent... Dida (prompt) : — Ţi-am spus doar : mă suprim. Pur şi simplu. Îndîrjit : — E dreptul meu. Doar nu sunt fachir să. Tac amîndoi în întu-nerec. Dida (voios) : — Şi acum... să trecem la tine. Daniel (tresare) : — De ce ? Dida (rîcle) : — Fiindcă situaţiile noastre sunt foarte deosebite. Pur şi simplu. Daniel"
—   Mdea. Dida (voios) ; —. Eşti încordat ca un arc. Un pumn strîns. încleştat. Daniel (vag) : — Nu chiar. Mă supraveghez doar... să nu mă risipesc. Dida (cu vervă) : — Ţi-ai amînat bucuria pe mai tîrziu. O să trăieşti atunci... Daniel, (se foieşte în pat) : — Ce să fac... trebuie să-mi închei facultatea... Musai. Dida (aton) : — Şi... pe urmă ? Daniel (surprins) : — Cum... şi pe urmă. O să fiu medic. O să.J profesez. Dida (acelaşi joc) : — Dar nu orice fel de medic..; Un specialist... renumit. Daniel (acelaşi joc) : — Se 5nţe-lege. Doar n’o să fiu cîrpaciu. Dida (la fel) : — La... treapta asta nu se ajunge aşa... dintr’o dată. Trebuie efort. Daniel (surprins) ; — Fireşte ! Dida : — Şi cîte trepte din astea trebuie să urci. Daniel (acelaşi joc) : — Cum... cîte<J trepte ? Care trepte ? Dida (firesc) : — Ale specializării. Daniel : — Nu pricep unde vrei să ajungi. Dida (rîde) s
—   Eu? Nicăieri. Nu mai urc nici o treaptă. Daniel (sec) t
—   Aşa-i. Tu cobori. Dida (rîde) : — Lovitură sub centura. Daniel (fîstîcit) : — îmi pare rău... Nu am vrut să... Dida (calm) : — Nu face nimic. Dar să revenim la scările noastre. Daniel : — Care... scări. Dida (acelaşi joc) : — E<... viziunea ta... Este viaţa o scară ce trebuie urcată mereu, treaptă cu treaptă... prin efort neîntrerupt... Daniel (se foieşte) : — Nu am impresia că. Dida (veselie pedagogică)
—   Cum nu ? Întîi, bacalaureatul... pe urmă, facultatea.,.« Pe urmă... perfecţionarea continuă... Daniel (iritat) i
—   Bine, dar astea sunt obligatorii pentru orice profesiunea
181
serioasă. Dida (acelaşi joc) : — Asta spun şi eu. Exerciţii obligatorii în vederea unşi fericiri mereu amînate. Daniel (bosumflat) : — Şi ce-oi fi vrîhd ? Să nu-mi mai dau examenele ? Dida (acelaşi joc) : — Eu ? Nu vreau nimic. Te întrebam, doar. Daniel : — Ce ? Dida : — Unde te vei opri ? Sau — cînd. Daniel (mirat) : — Din ce ? Dida (rîde) : — Din.., lanţul ăsta : specializarea, bolnavi, avere, prestigiu... Daniel (firesc) : — Niciodată. Dida (rîde). Daniel (iritat) : ~ Nu mă interesează averea... dar vreau o viaţă decentă. Dida : — Da ? Şi care e limita ? Daniel (acelaşi joc) : — De ce nu vrei să pricepi că pentru mine nu există nuariţe ? Sau ajung medic sau sunt nimic, literalmente ni-mic ! Dida : — Şi tu de ce nu vrei să înţelegi că nu-ţi cer nici să renunţi la ceva, nici să faci ceva. întreb doar. Daniel (iritat) : — Ce ? Dida (calm) : — Cînd o să înceteze goana asta a ta... Cînd vei hotărî să fii fericit, adică, pur şi simplu, să fii. Daniel (acelaşi joc) : — Dar poate, pentru mine, tocmai asta să fie... mulţumirea — exercitarea din plin a profesiunii mele. Dida : — Deci acum eşti fericit. Daniel : —Sunt mulţumit. Dida : — Şi de ce te-ai înbolnăvit atunci ? Daniel (mirat) — Dar nu văd ce legătură are... Atunci, am fost surmenat. Dida (sec) : Nu există surmenaj... Daniel (mai mirat) : — Cum nu există... Dida (tot sec) : — Aşa, bine. Era o nemulţumire, un refuz... la nivelul fiziologiei. Daniel : — De unde ai mai scos-o şi pe asta... Dida : — Daa ? Dar colegii tăi de ce nu s’au surmenat ? Aveau aceleaşi materii de învăţat... Daniel (se explică) : — Eram şi pedagog... Subnutrit. Dida (repede) : — La medicină sunt mulţi studenţi subnutriţi... şi care dau meditaţii... ca să poată trăi. Daniel (rîde) : — Bine, s?o lăsăm baltă. Deci ţnă somezi să spun cînd anume mă voi hotărî să fiu fericit. Dar poate... pentru mine, fericirea înseamnă tocmai... maximum de intensitate. Accepţi ? Dida : — Deocamdată vorbim de efort şi de trepte de urcat. Poate efortul produce fericire ? Daniel :
182
—   Eu am vorbit de mulţumire. îmi ajunge. Efortul ? Poate că în stadiul acesta de toceală, să nu producă... mă rog, o deosebită mulţumire. Dar practicarea medicinei... nu se poate să nu producă satisfacţie. Am cunoscut un hirurg care se plîngea că atunci cînd nu operează simte un i'el de... gol, de sentiment al inutilităţii. Simte că trăieşte doar cînd se află în faţa mesei de operaţie. Dida (sarcastic) :
—   Da, devine un fel de Dumnezeu-Tatâl, ce dăruieşte viaţa... sau moartea. Deşi nu e chiar aşa... Daniel : — E un om care luptă pentru viaţa altuia. Nu-i frumos ? Dida (sec) : — Deocamdată să revenim la efortul tău. Deocamdată nu te mulţumeşte, dar tragi nădejdea că odată, cîndva, vei fi satisfăcut. Cînd ? Daniel (rîde) : — Eşti incorigibil. Cînd voi fi cu adevărat medic. Cînd îmi voi cunoaşte meseria. Dida (tot sec) : — Şi cînd o să fie asta ? Daniel : — Cred că încep să mă enervez. Dida (acelaşi joc) : — Fii atent — enervarea e un argument contra ta. Daniel : — Ştiu. Vrei să spui că profesiunea ăsta îmi va cere mereu efort iar efortul nu produce fericire. Dida :
—   Cam aşa ceva. Daniel (oftează) : — Nu vrei să pricepi... Dida (sec) : — Ce e de priceput în asta. Daniel : — Vezi, eu înţeleg că în situaţia în care te afli... Vreau să zic, ţi-ai găsit o... ipoteză care-ţi ajută să. Dida : — Mori. Daniel :
—   ...să înfrunţi... maladia. Dar tu nu înţelegi deloc situaţia mea. Pur şi simplu nu am altă soluţie. Dida : — Adică... Daniel (oftează) : — Vezi, tu te-ai născut cu avere şi cu un loc în societate. Eu nu sunt nimic. Sunt nimeni. Trebuie să obţin totul prin mine. Dida (rece): — Iar eu îţi spun : urcuşul e anevoios şi îndelung. Ai să oboseşti. Daniel (mîrîit) : — Nu. Mă ţine o îndîrjire rece. Dida (acelaşi joc) : — Ba nu. Ai primit un avertisment. Repet: ce-au fost cei doi ani de... Daniel (enervat) : — Ei, se mai bolnăveşte omul. Altfel, ţi-am mai spus : tot nu am de ales ! Crăp sau... Vreau să exist ! Să fiu cineva ! Dida (acelaşi joc) : — Asta înseamnă să fii ? Să exişti cu âde-
183
vârât ? Daniel : — Dar de ce ? Dida (explică) : — E o realizare socială, de acord, dar... nu are legătură cu ce-ţi spun eu. Daniel (mirat) : — A fi eu însumi ? Dida : — Nici măcar. Asta presupune un model, o constrîngere. Daniel (tot mirat) : — Bine, dar atunci ce... Dida (sec) : — Nimic. A fi — fără nici un atribut. Daniel (zburlit) : — Poate. Nu ştiu. Nu am avut vreme pentru asemenea... experiment. E un lux... pe care nu mi-1 pot permite. încă. Dida (acelaşi joc) : — Altceva... esenţial care se amînă. Daniel (tot zburlit) : — în schimb tu nu poţi înţelege ce înseamnă prisos. Cînd îţi trebuie să faci maximum de efort ca să ai minimul necesar, de unde să-ţi mai şi prisosească ? Dida : — Dar ce înseamnă minimum şi ce este prisos ? Daniel (enervat) : — Aşa se poate discuta pînă răspoi-mîine. Ce e aia ? Ce e ailalta ? Dida : — Crezi că-ţi poţi baza existenţa pe concepte neelucidate ? Daniel : — Dar tu le-ai experimentat ? Ţie ţi-a prisosit totul, de la început. Fără efort, deci fără merit ! Dida (iritat) : — Dar este valoarea un efect al efortului ? Indică oare crisparea o superioritate de un anume fel ? Este ranchiuna socială un merit... moral, să zicem ? Tac. Dacă nu ar fi vîrful aprins al ţigării celuilalt, Daniel ar zice că stă singur pe întu-nerec certîndu-se cu el însuşi. Poate chiar asta şi făcea ? Dida (calm) : — Orice discuţie adevărată este o discuţie cu tine însuţi. Tace. Reluînd (cu emoţie) : — Nu e posibil să facem totul spontan, cu bucurie, ca Zeii ? ! într’un prezent continuu şi etern. Tac. Reluînd (explică) : — Medicina... de pildă... e o chestie de intuiţie... de talent. Este, la urma urmei, o artă... Daniel (stins) : — Din ce în ce mai puţin... în orice caz, de la un anume prag... Dida (obosit) : — Prag... Daniel (rîde) : — Ei, da, ce să-i faci... prag. Cînd ştii totul şi în vis. Pînă atunci e memorie şi voinţă. Dida (sleit) : — Şi cînd, anume, vei şti totul ca pe apă ? La şaizeci de ani ? Daniel (rîde) : — Nici chiar aşa... O fi medicina o ştiinţă grea, dar... Să zicem... la începutul
184
maturităţii. Atunci, mă opresc. Dida (acelaşi joc) : — Da ? Şi nevasta ? Copiii ? Daniel : — Nu pricep... Dida : — Ba da. Casă mare, casă grea. Goana după clientelă. Cit mai multă ! Daniel (încruntat) : — Ţi-am spus că nu vreau să devin un bogătaş. Dida (oftînd) : — Ştiu. Strictul necesar. Daniel (rîde) : — Nici aşa nu-i bine ? Dida (luptă cu osteneala) : — Pretexte există... şi argumente solide. Dar de ce să amînăm mereu ceea ce este esenţial ? Fericirea, extazul de a fi... a lucra în bucurie... Totul se amînă pentru cînd vei fi uzat, neputincios şi înrăit. Cînd te vei întreba : dar ce rost are toată agitaţia asta ? La ce bun ? Daniel : — Ştiu, ca Faust, la bătrîneţe. Ştii de ce ? Pentru că şi cel mai modest om trebuie să locuiască undeva — fie şi într’o chiţimie — să mănînce o dată pe zi, să fie îmbrăcat cît de cit decent iar iarna să aibe lemne, ca să nu degere. Or, societatea nu dă astea pe degeaba. Trebuie să dai şi tu ceva în schimb, mai mult. Adică, să ai o meserie. Şi asta se deprinde cu trudă. Dar tu nu pricepi asta fiindcă te-ai născut la de-a gata. Dida : — Da. Blestemul biblic ne urmăreşte : îţi vei cîştiga pâinea în sudoarea frunţii. Şi de-ar fi numai pâinea. Dar mai e şi cozonacul. Daniel (iritat) : — Ţie, care te-ai născut cu cozonacul la nas, ţi-e uşor să moftureşti. Dida (rîde) : — Mă acuzi mereu că am privilegiul de a fi bogat, uitînd că mie îmi rămîne o bucată de pămînt atît de ipotecată încît, prin vînzare, nu aş fi în stare nici măcar să acopăr datoriile. Averea mea e cu semnul minus. Daniel (tot iritat) : — Iţi convine să fii detaşat de avere fiindcă ştii că... Dida (rîde) : — Ei, da : Fericiţi cei ce vor muri curînd căci a lor este lumea aceasta... Daniel (fîstîcit) : — Iartă-mă... N’am vrut să... Dida (vesel):
—   Nu face nimic. Pare paradoxal dar mulţi mă invidiază că sunt prinţul lumii acesteia. „Fastuosul prinţ al prezentului, frumos, cinic şi melancolic“. Daniel (continuă) :
—   „Strălucitul prinţ al tenebrelor care strînge în mâna sa
185
toate comorile şi toate forţele rîvnite în zadar de oameni“, Repede : — Şi chiar te invidiază ? Dida (vesel): — Chiar. Cred şi eu — îmi spun — că-ţi dă mâna să fii calm dacă mîine, poimîine, mori... Daniel (mormăie) :     — Nu am
vrut să spun asta... Dida (calm) : — Nu. Tu spui : ce-mi foloseşte mie înţelepciunea unui muribund... Daniel (hotărî!) : — Nu ! Mă refer la faptul că situaţia mea nu poate fi înţeleasă de cineva crescut în belşug... care are o altă viziune asupra vieţii sociale... chiar faţă de faptul că... averea lui e pe drojdie. Dida : — Da ? Crezi că bogaţii pierd cu eleganţă ? N’ai auzit de milionarii ce se sinucid c'înd falimentează ? Dar eu îţi vorbesc despre A AVEA conjugat la toate timpurile : a avea moşii, demnităţi, timp sau chiar... viaţă — care nu e, totuşi, un fleac. Daniel (enervat, se stăpîneşte) : — De ce nu înţelegi că discuţia asta îmi face rău ? Nu pricepi că am nevoie de toate forţele mele ca să ajung să am o profesiune ? Că dacă nu ajung sunt ni-mi-cit ! ? Atunci de ce te înverşunezi să-mi distrugi singurul bun pe care îl am... voinţa ! Tac şi fumează. Dida (ton narativ) : — Am să-ţi spun ceva care... ar fi posibil să te intereseze, cit stai aici. Daniel : — O să plec iute. Dida : — Oricum, îţi poate folosi... mai tîrziu. Ca observaţie morală. Daniel (tace). Dida : — Mă refer la moşieri. Daniel (ironic) : — Mîndria patriei. Dida (rîde) :
—   Nu fi şi tu chiar aşa harţăgos. Explicativ : — Moşieri-mea e o clasă pe ducă... Daniel : — Veşnica pomenire! Dida:
-— Pe la noi, pe aici, nu lasă nici o mărturie mai durabilă... ca de la Viena spre apus... N’au reuşit să transforme opulenţa în frumos. Daniel (rău dispus): — Destinul mo-şierimii nu mă interesează în nici un fel. Dida (expozitiv) :
—   Este totuşi interesant sub un anumit aspect. Daniel (cu harţag) : — Un singur lucru nu pricep la ei : dacă sunt » aşa de obijduiţi şi de necăjiţi... de ce nu se fac toţi ţărani ? Ar duce-o şi ei mai bine. Dida (rîde) : — Din pa* triotism. Numai patriotism. Explicativ : — Lasă-mă să
186
continui. Ce doresc liberalii — socialmente vorbesc. Mulţi oameni înstăriţi înseamnă mulţi clienţi, deci enrichissez-vous... Arendaşii, patlagiii, negustorii de peşte, postav, cereale şi brînză, cîrciumarii şi telalii... hămesiţi, au dat buzna şi iama... Daniel (recită) : — „Iară steagul libertăţii e purtat de cîrciumari“. Dida ; — întocmai. Dida (tot explicativ) : — Cit priveşte utopia socialistă... fiindcă, orice ai zice, această ipoteză frumoasă... generoasă... j’en £on-viens, este irealizabilă, nu ar rezista în practică nici patruzeci de zile... ei, basmul ăsta merge mai departe, vrea să asigure întregii populaţiuni sărace, un trai decent. Am dreptate ? Daniel (sec) : — Habar n'am. Dida (surprins) : — Cum... riu eşti socialist? Daniel (acelaşi joc): -— Sunt medicinist. Asta îmi ia tot timpul şi toată energia. Nu-mi mai rămîne nimic pentru altceva... Cred că ţi-am mai spus asta, nu ? Dida (mirat) : — Unui tînăr sărac, inteligent şi ambiţios i-ar sta bine să fie socialist. Face frumos. Chit că mai tîrziu, fireşte, odată cu averea, şi reputaţiunea, ai trage-o spre liberali, partid respectabil pentru inşi cu cont la bancă. De la socialişti ai rămîne cu cîteva îndrăzneli de limbaj şi cu nişte deziluziuni care, şi ele,, nu-i aşa... dau un ce melancolic ce fac frumos la un om de ştiinţă. Daniel (sec) : — Eşti în vervă. Asta-i bine. încolo, să ştii că am oroare de chibiţi. Cui îi plac cursele de cai trebuie să parieze pe banii lui, nu să dea sfaturi altora şi să cerşe-torească o ţigare. Dida : — Adică să fie el însuşi politician ? Daniel : — Păi nu ? Cel puţin să fie în cunoştinţă de cauză, să fie inforriiat, nu să judece după ureche, lău-tăreşte. Dida :   — Bine, dar nu ai aşaa... nişte păreri ?
Daniel (ţeapăn) : — Ţi-am mai spus, doar... Cînd voi fi un medic renumit, voi avea şi păreri despre societate, dreptate socială, Dumnezeu şi... şi fericire. Deocamdată tocesc oasele, arterele, organele interne şi şoselele influxului nervos, nişte realităţi care ne determină gîndirea, energia, conştiinţa şi alte parascovenii. Dida (rîde) : — Ce-i
187
dreptu, eşti consecvent. Alt aspect al vieţii amînat. Toate, pentru mai tîrziu, cînd o să... Dar cită pasiune pentru această doamnă... Medicina. Daniel (bosumflat) : — Tocmai că nu... Adică, ba da, îmi place... vreau să spun, mă interesează... însă. Dida (amabil) : — însă ? Daniel (cu năduf) : — Uit ! Tocesc şi iar tocesc şi... uit. Dida (amabil) : — Memoria ? Daniel : — Tocmai că nu. Am memorie bună, vreau să zic, normală. Cel puţin aşa cred. O carte de istorie... sau de filosofie... ţin minte totul, pînă în cele mai mici amănunte... deşi am citit-o în grabă, mai demult. Dida : — Curioasă vocaţie. Daniel : — Nu. Da. Vreau să zic... Adevărul este că materia este şi aridă... cel puţin la început. Visez la un nou mod operatoriu, la un nou tratament al unei maladii... Dar dau în gropi şi în prăpăstii, cîtă vreme nu cunosc mecanismul la perfecţie. E o profesie în care e loc pentru intuiţie şi talent... pentru creaţie, dar numai după ce ai reuşit să memorizezi totul, fără greş... Trebuie să ajungi mai întîi la... Dida (sec) : — Un anume prag. Şi aşa, din treaptă în treaptă şi din prag în prag... vine bătrîneţea şi te întrebi : merita, cu adevărat, să urc atîtea trepte gîfîind, ca să ajung... Daniel : — Bine, Dida, cînd mă întorc în Capitală mă las şi mă pun pe trai pe vătrai. Sper să-mi ajungă rentele... Dida : — M’ai înţeles greşit... Dar să ne întoarcem la moşierii noştri care, ei, chiar trăiesc din rente. Daniel : — Credeam că din ipoteci. Dida : — Ee... nu te uita la alde tata... şi alţii ca el. Aici are loc procesul de care-ţi vorbesc... Destrămare. Daniel : — Necroza moşierimii. Dida : — Dacă preferi... Discutam de utopia socială... Ei bine, moşierimea a realizat-o. Pentru ea însăşi, se ’nţelege. Daniel (polemic) : — Ţinîndu-i pe ţărani în mizerie. Dida (uşor iritat): — Desigur, desigur... Se ştie... Ei, fiinţele astea au tot ce le trebuie, şi-au asigurat ziua de mîine şi de poimîine... Daniel :
1— Şi ? Dida (încălzit) : — Şi pentru prisosul lor — fii atent ! — nu trebuie să trudească în sudoarea frunţii, să
188
calculeze, să rişte — ca negustorul sau bancherul — să acumuleze cu efort cunoştinţe pe care să le desfăşoare permanent, ca medicul şi inginerul... Daniel : — Mdea. Dida (con fuoco) : — S’au realizat, deci, pentru un strat subţire, e adevărat, condiţiile optime ale speciei umane. Daniel : — înţeleg. Să nu mai mă fac medic, să devin mare moşier. Ţi-am spus că accept. Dida (contrariat) : — Ce-ar fi să renunţi cinci minute la spiritul revendicativ şi să fii atent la ce-ţi spun ? Cred că merit atîta osteneală. Daniel : — Chiar mai multă. Dar nu ştiu de ce am impresia că încerci să mă convingi de ceva care... îmi e neprielnic... dăunător. Dida (acelaşi joc) : — Dar pricepe, omule, nu încerc să te conving de nimic. îţi atrag atenţia asupra unui fenomen. E vorba doar să-l observi. Din afară, fireşte. Ceva, doar, să-ţi mai spun. Ei au chiar accesul la valoare prin merit. Daniel : — Mai ales. Dida (sastisit) : — Ascultă amice şi nu mai mîrîi atîta.\ Eu, prin situaţia mea, sunt destul de... departe de... prejudecăţile astea de castă. Daniel (sarcastic): — Deasupra nimicurilor vieţii... Dida (sec) : — Deasupra sau dedesupt, dar sunt. Muribunzii au şi ei privilegiile lor. Nu încerca să mi le smulgi că nu-ţi merge. Daniel : —Pardon. Nu mai fac. Deci : valoare prin merit. Dida : — Ei, da, ce te miri. Dacă un tînăr nobil are calităţi înnăscute — se întîmplă şi de-astea — el poate deveni un general acoperit de lauri pe câmpul de bătălie, un medic celebru sau — de ce nu — un savant. Daniel (acru): — Bravo lor! Dida : — îngăduie-mi, deci, să repet : s’au creat, pentru un strat subţire de oameni, toate condiţiile fericirii, condiţii la care celelalte straturi abea năzuiesc. Daniel (rece) : — Ei, şi sunt baremi fericiţi, dacă au condiţiile... Dida (rîde) : — Asta e, că nu’s ! Cit vei sta pe-aici o să cunoşti nişte... figuri, o să te convingi singur dacă sunt sau nu... Daniel : — Păi de ce nu’s, dom’le, dacă au toate condiţiile... Dida (grav) : — Asta mă întreb şi eu... Şi de-aici pornind, dă-mi voie să-mi pun o nouă
189
întrebare... mai neliniştitoare.. în legătură cu viitorul. Dacă — şi te rog să fii atent un moment — dacă utopiştii noştri vor reuşi să creeze, în veacul ce vine, adică a şi sosit, acele condiţii pentru, să zicem, o mare parte a populaţiunii... Daniel : — Ei ? Dida (agitat) : — Dacă vor reuşi să creeze condiţiile, o să-i facă să şi fie... Daniei :
—   Fericiţi ? Dida : — Da. Daniel: — Habar n’am. Dida :
—   Bine, dar nu-ţi dai seama ce umbră otrăvită aruncă asupra viitorului... Daniel : — Ce ? Chestia cu moşierii ? Dida : — Ei, da, da, nu mai fi aşa revendicativ... şi gândeşte-te. De... o mie de ani, să zicem, latifundiarii au, în Europa, condiţiile optime ale fericirii. Şi n-au fost... Dacă s’ar crea condiţiile optime pentru mari mase ale populaţiunii, vor şti să le folosească, de vreme ce aceştilalţi n’au reuşit ? Şi atunci unde, care este progresul dacă nu transformarea, profunda transformare, a hominianului în om. Daniel : — Adică ? Dida : — Adică... o fiinţă rezonabilă şi fericită. Daniel : — Nu ştiu, nu m’am gîndit. Dida : — De ce-ar reuşi burghezimea să realizeze ceea ce moşierimea nu a reuşit ? Daniel : — Nu ştiu. Mă întreb însă dacă poţi fi mulţumit pentru o recompensă care nu urmează... unui efort. Dida : — Bine, dar gîndeşte-te, moşierimea a înfrînt blestemul biblie. Ea obţine totul fără să muncească în sudoarea frunţii. Daniel : — Cînd s’a gîndit Traian la fericire, adică Ia Dochia ? După ce a biruit într-un lung război sîngeros. Cînd capătă Făt-Frumos fata şi jumătate din împărăţie ? După ce a răpus balaurul în luptă dreaptă, că-i de la Dumnezeu lăsată. Urmaşii lui, însă, au căpătat totul de pomană. Şi asta nu le-a mai făcut plăcere. Dida (agitat) : — Legi fericirea de efort, asta e. Daniel : — Fericirea... nu ştiu ce e... Dar bucuria, da, e o răsplată a unui efort susţinut. Bucuria... nu ţi-o dă nimeni pe de pomană... ţi-o cucereşti singur. Dida (ironic) : — Spui prostii, băiatule, cît capul tău de mari. Repeţi şi tu gugu-
190
maniile auzite de La alţii. Ia gîndeşte-te puţin. Cită vreme munceşte, omul nu se bucură, ci suferă. Dorinţa lui va fi să scape de efort, dar fiindcă ştie că nu poate, că va fi pedepsit dacă face asta, continuă să trudească. îşi va spune că va înceta curînd canoneala şi că la capătul strădaniei va veni recompensa : banii, masa, somnul. Cînd munca încetează, el răsuflă uşurat : uff !, a scăpat î E bucuros. De bucuria asta vorbeşti tu ? ! Daniel (gînditor) : — Şi de asta... Cine nu munceşte, nu zice — „uff, am scăpat“, şi nu se bucură... Dida : — Halal ! Daniel (acelaşi joc) : — Dar mai există şi cealaltă muncă, creatoare... Plăcerea de a face ceva, de a realiza ceva, de a descoperi ceva necunoscut... Dida : — Nu te contrazic. Dar cîţi din ăştia există ? Zece ? O sută ? Că mai mulţi nu’s. Daniel : — Ba cred că da. Mă gîndesc la medicul care a reuşit să vindece un om, la hirurgul ce a izbutit o operaţie dificilă. Repede : — Să-î lăsăm deoparte pe savanţi şi pe artişti... Ei sunt plămădiţi din alt aluat şi cu ei e o altă mîncare de peşte... Dar mă gîndesc la avocatul care reuşeşte o pledoarie excelentă, la meşteşugarul ce croieşte sau meştereşte un obiect frumos... La... Dida (sarcastic) : — Vezi că te oprişi ? Eu, drept să-ţi spun, mă gîndesc la doctorul înconjurat de mizerie şi durere, privind neputincios cum îi mor bolnavii... sau dînd picături inutile unor indivizi umflaţi de mîncare, îndopaţi cu toate bunătăţile... Mă gîndesc la ruşinea avocatului care a reuşit să salveze un excroc... la locotenentul care joacă cărţi şi bea aşteptîndu-se la un viitor măcel în care va fi avansat... dacă nu va fi ucis sau mutilat.. Ce plăcere poate fi pentru un funcţionar care copiază acte şi le pune la dosar ; cum poate fi el inteligent, creator şi aşa mai departe cu munca asta a lui utilă dar imbecilizantă... Oftînd : — Aş continua, dar ce folos... Din păcate, exemplele sunt prea multe.. Sigur, există şi privilegiaţi ai muncii, vorba ta, creatoare, însă... Daniel: — De ce să nu ne gîndim la ei, în primul rînd, ci la paraziţii de moşieri...
191
Poate că la aceşti... creatori de bunuri, în frumuseţe să fie... cheia viitorului. Dida (amar) : — Ei au fost nişte excepţii... Din cele mai vechi timpuri... Numărul lor nu creşte. Pe cînd moşierii constituie... o condiţie experimentală. Se află printre ei imbecili, mediocri, inteligenţi şi... uneori chiar genii. Avari şi risipitori... Leneşi şi dornici de muncă. E o felie de umanitate pusă în condiţii optime. Daniel : — De fapt, ce vrei să dovedeşti ? Dida (agitat) :
—   Ce vreau ? Nu e limpede ? Mă întreb : asigură prisosul
material plinătatea vieţii ? Dacă nu l-a asigurat pînă acum o va face în viitor ? Poate fi munca, o negaţie a fericirii, condiţia realizării ei ? Daniel (rece) : — Ce mai ae-a întrebări ! Dida (acelaşi joc) : — Nu, e una singură : merită să te canoneşti o viaţă întreagă ca să amîi fericirea spre senilitate ? Te-ai întrebat :      merită ? Daniel (tot rece) :
—   Omul munceşte ca să aibe o bucată de pâine... o locuinţă «convenabilă, cîteva vestminte decente... să-şi crească un* copil, doi... Şi dacă poate... din cînd în cînd... cîteva clipe de bucurie adevărată. Chestia asta cu fericirea perpetuă este o... scorneală a bogătaşilor. Se plictisesc şi... fanta-zează despre... o stare improbabilă şi... imposibilă. Dida (amar) : — Oare ? Dar dacă omul nu trăieşte spre a fi fericit, atunci de ce ? Trăieşte ca să trăiască ? Nu e curată tautologie ? Daniel : — Curat tautologie... dar e o realitate. Dida (amar) : — E o realitate că animalele trăiesc aşa... să-şi prelungească viaţa. Şi să asigure continuitatea speţei... Daniel : — Şi foarte, foarte mulţi oameni... Dida :
Y— Da ! De aceea ne trebuiesc... cum să spun ? Supraoameni ! Daniel (sastisit) : — Eea, Nietzsche ! O vechitură... Dida (activ) : — Nu, nu. Nietzsche lua supraomului toate calităţile cu adevărat omeneşti... Supraomul său e un animal feroce şi atît. Eu am în vedere un om... cu adevărat timan... care să depăşească toată condiţia ciclică... nutriţie, excreţie şi reproducere. Din întunerec, vocea lui Daniel, răguşită de supărare; — Şi ce vrei! Să renunţ la medicină?!
U2
Fiindcă presupune efort ? Ca să fac, ce ? Vrei să devin rentier ! Dida (trist) : — Nici gînd. Propuneam o altă perspectivă. Nu ar fi posibil să trăim în... da, bucurie..: Daniel· (acelaşi joc) : — Nu pricepi că eu fac un mare efort ca să... întreţin... ciclul animal ! Atunci, ce vrei ? Să-mi dizolvi voinţa, asta urmăreşti. Ca să nu mă pot ridica şi eu care nu am sînge albastru ! Noi, ăştia, să stăm jos, în ţărnă... Dida (cam sarcastic) : — Ei, sigur, sigur... primum vivere deinde philosophari... Daniel (tot pornit) : — Asta vă supără şi la Tănase, că nu vrea să rămînă un coate-goale. Un mitocan ce vrea să se ridice... Să nu mişte nimeni în front. Să vă muncească toţi ca sclavi. Dida (calm) : — Ţi-am spus eu că ai stofă de socialist. Înscrie-te la ei fiindcă au şi doctrină, ceea ce n’ar strica deloc junelui d-tale resentiment. Dealtfel, aşa cum a evoluat discuţia, ea nu mai pare folositoare nimănui... Vreme de pălăvrăgeală mai avem destulă... Rămas singur,.lui Daniel îi păru rău că se despărţise în felul acesta neplăcut — pentru totdeauna — de un „om care îi acordase atenţie, un ins ■ căre se ridica — prin preocupări — deasupra celorlalţi, şi mai ales de un om lovit de suferinţă şi înhăţat de moarte; îi păru rău dar continua să creadă că are dreptate. Aşa cum se întîmplă cu mulţi adolescenţi instruiţi şi sensibili, Daniel dispreţuia sardonic vorbăria despre hectare, ipoteci, moşteniri şi zestre, dar cînd un cineva îl punea în situaţia de a gîndi realmente, el se irita şi dădea din copite, încordat, prins în şuvoiul concurenţei, respingea instinctiv o viziune ce le-ar fi destins, poate.
MULTĂ CEAŢĂ. In odăiţă era fum şi pentru noapte..: Oricum, era prea cald. Studentul se ridică de pe pat şi deschise fereastra. Afară era ceaţă. Fuioare albe se tor-ceau dens, fugitiv, forme opace, în metamorfoză continuă,
193
13 — Solstiţiu tulburat
încercau să semnifice, chinuit şi halucinat. Semnalizare a ce ? — cui ? Era singur pe corabia Terra mergînd unde. Viitorul acoperit de ceţuri. Tăcere absolută. O boare, dinspre Dunăre, venea anormal de caldă în acest final de Dechemvrie, un alint moleşitor, înşelăcios. O lume de aburi denşi în mişcare şi modificare mereu, încercînd
—  fără har — să semnalizeze un sens invelat. Inexis-
tent ? Aburi, mişcare, sens ? Oala lui Papin — sub presiuni — de unde ţîşnea noul secol, al douăzeeelea de la o legendă. Focul:   forţă devastatoare, dementă, pusă la
treabă de gospodărosul Papin. Utilă prin domesticirea în vatră, mai întîi, în oala cu capac, apoi. Utilă şi motrice, mişcînd maşinării. La fel cu energia creatoare. Dar această uriaşă emisie de opacitate, ce... Dida, da... Emoţionant şi... Dar cum să fie cu putinţă ca bărbatul sensibil, delicat — totuşi — să nu înţeleagă situaţia'sa. A sa ? A mii de tineri încordaţi, repeziţi înainte, ei neavînd de ales între un înainte doar mărginit de nimic, tensiune extremă a desperării. Fără tragere îndărăt posibilă sau cotire (în hău ?). Mai mult ca nimicul. Ce-ar fi fost de înţeles, mai greu, aici ? Dida : proiecţie de muribund eău-tîndu-şi echilibrul cu neantul mic. Plin de propria lui moarte, vrînd în demnitate să sfîrşe&scă frumos. Stoicii vechi. Păstorul Mioriţei. Reţinere elegantă în faţa inevitabilului. Surîs opus durerii. Spectacol sieşi, doar. Şi iată : în amfiteatrul pustiu, un spectator rătăcit, şi el
—  Dida — viind să-şi joace (pedagogic) sfîrşitul, acestui neaşteptat privitor. De înţeles. Estetica morală devine pedagogie şi prozelitism. Soluţie elegantă — aceluia —, dar lui dezastruoasă: ad effeminandos anîmos ; roaderea Voinţei de fier, necesară, anulîndu-1. Duhul opac şi greoi al Bălţii se tîra, se ridica, se sucea, dînd iluzia înaintării. Sens iluzoriu. Dar să fie în mica trecere, sens ? Adevărul estetic al muribundului potrivindu-se rău tensiunii înalt dure a junelui rectiliniu în atac. Rastignac silit la asaltul
194
Cetăţii sub deviza — macabră în fond — a învinge sau a pieri. Erodarea voinţei, întinsă într’un continuum maximum, însemna frîngerea singurei sale forţe, definitivul brînci în bîldîbîcul total. Dar nu era spiritualitatea — în definitiv — forţa motrice, inima focului interior controlată, îndiguită, finalizată de maşinăria creierului Materia-liştii secolului optsprezece susţinînd că omul e o maşină ; şi începutul veacului nostru hohotind : elan vital, intuiţie, forţă créatrice, obscura vitalitate. Sfîrşitul secolului, însă ? Sfîrşitul acestui veac început — atît de îndepărtat, improbabil aproape. Secolul douăzeci. Hectare de ape şi pămînt incert ascuns de stufărişul antic, amestecate încă primordial, locuri ale nimănui, regnul unei libertăţi dubioase. Emisiunea nepotolită de abur lăptos. Ce secol dăn-ţuia în teritoriul anterior Genezei ? Duhul liber ce se purta deasupra apelor — nu e, nu e duh sfînt. Sfinţenia păgînă a nămoalelor cu bivoli ? Bolboroselile pitiace ale apelor grele. Bălţi demonice, nedatabile, favorabile turmelor de mistreţi şi mocanilor iabraşi, în răspăr cu legea nouă a boierescului silnic. Balta zăbovind înainte de veac. Daniel temuse frageda sa voinţă ca — fără voie chiar —; crestată de Prinţul întunerecului, să nu-şi curgă znaga verzuie, clorofila supremei încordări... Nu meditase încă asupra carierei alese (cum ?), nu avusese timp, nu-şi îngăduise, se ferise s’o facă... Şi ce înger tupilat cu coada înbîrligată, în, impulsul său necugetat... Ideal pragmatic ne îndîrlat, ne consolidat, scuturat de o discuţie nocturnă... Mîl, ape groase, pămînturi aleatorii nesigure pasului pămîntean, violenţă şi somnie, preistorie şi libertate fără zăgaz ; şi taină şi crimă ; şi purificare. Şi duhul teluric plutea greoi într’o lume fără sens şi păcat. Călătorise năuc însetat printre lumile halucinate între coperţi. Poate fi imaginatul — fără pedeapsă — substituit trăitului, fie acesta mărunt ? Himera viitorului — ceea ce naşte mişcare, adică sens, energiei altfel degradate. Zvîrlit aici,
195
13*
acum. Nimic în fierberea rece, clocotul ud, nioi măcar coroanele de fier ale arborilor, ghiciţi. Opacitate mişcătoare spre nicăieri, acoperind pămîntul, umplînd, burduşind noaptea. Nemişcarea fluidă şerpuind, fumul fără foc al nimănui. Nu, junele nuTşi gîndise voinţa, ea — armă şi scut -r- crescuse cu el, crescîndu-1. Şi acum, în lumina întunerecului, gîndindu-i-se voinţa prin mintea altuia, îşi simţea fierul ofilit ? îndoindu-se ? — Oricum, hotărî-Daniel, mîine plec ; şi totul va redeveni cum fusese. închise fereastra, se dezbrăcă, se cuibări în pat şi adormi de îndată. '
CEASUL. Daniel sări din somn repezindu-se hulpav asupra ceasului ce zăcea pe mesuţă. Făcu ochii mari : acele indicau (desigur) .o anumită oră, dar ce valoare .avea dînsa cînd cutiuţa rotundă cu vitrina bombată încetase a mai ronţăi conştiincios şi circular — Timpul. Ce să crezi despre acest şarpe ce umblă să-şi muşte coada, al cărui continuu mers se anulează singur. Solidul hei vet (ornic cum nu se mai fac acum) îşi sfîrşise toate cele trei mii şase sute . cincizeci de zile, învîrtit atent şi pînă la capăt, orfanul nu-şi îngăduise nici o excepţie, nici în vacanţe măcar, nici doborît de o febră consistentă. Şi acum uitase. Studentul dîrdîind se retrase sub pled. Fiisese, această deprindere, o fidelitate faţă de tatăl său ce i-1 dăruise la. aniversarea celor zece ani ? Era fidelitatea sa faţă de idealul propus, ce presupunea straşnica răscontrolare a singurului său capital : Timpul ? Ce desprindere sau surpare adîncă însemna uitarea lui ? Un protest contra Castelului fără ornice, deloc... Sub pătură şi cam dîj’dîind, luptînd cu bolmojala somnului ce stăruia — ceaţă — asupra crierilor moi şi fierbinţi... Cînd plecase din Capitală...
m
da, alaltăieri, ceasul mergea sănătos. Consultat în Plato-neşti, helvetul şezuse ; îl — distrat — întorsese. în dam căci a doua zi, privit în legătură cu termometrul pus din hachiţa orfanei zvăpăi&te, constatase că ornicul se refuza datoriei sale de reprezentant al civilizaţiunii banului peşin în care timpul este monedă. îl învîrtise iar, fără rost şi, colac peste pupăză !, îl — din neatenţie — scăpase pe jos. Se,rupsese arcul. Dar fusese neatenţie? Aşa ceva există ? Oricum, mecanismul său universal şi metafizic se dereglase în timpul acelei deplasări lungi şi primejdioase spre tărîmul freatic' al copilăriei. Dar important nu era : odată, jos, avea să ceară Castelanilor o droşcă sau o brişcă, să-l ducă la gară, în Platoneşti, de nu cumva micul jude nu intercedase însuşi spre un faeton ce avea să-l transporte (într’un inutil supliment de anchetă) la conacul cu frumoasa netrezită. Aveau a face împreună o parte din drum, apoi el, Daniel, pe drum de fier, avea să fie depus în Capitală. Mîine, dl. Baruh S., medicul de ceasuri, avea să-l repună în circuitul universal. Nu era tîrziu acum, nu, deşi cenuşia lumină pauperă poate fi în-şelăcioasă. Deci, cuprins de elan vital, junele sări (iar) din aşternut şi se înbrăcă repejor dîrdîind mărunt. îşi aminti (vag) că noaptea luptase cu valuri de căldură, se mistuise de o sufocantă văpaie. Controlată cu palma, teracota sobei era rece. După ce se întrebă (din nou): „unde naiba se spală eştia ?“, se apropie de mult prea înalta fereastră. Ploua cu găleata. Era o vreme de câine. în dezlănţuirea zăludă a naturii (mame) era ceva fără măsură, stupid şi ameninţător ce-1 indispuse. Acolo, sus, era o dezordine ce, translată pe planul destinelor, îngrijora. O administraţie nesăbuită şi păguboasă ascunzîndu-se sub principiul suspect al Infaibilităţii. De plecat, va pleca, totuşi, decise zgribulit, doar nu era să toarne mereu, o să şi stea, nu* ? Coridor umed şi întunecos. Coborî intuitiv treptele, cîte două. în marea sală ardea un foc pe cinste cu -flăcări ste-
197
nice. La prea lunga masă amuţiseră sau amorţiseră pala Tincuţa şi micul jude. Tînărul salută politicos dar, Jăsînd ruşinea la o parte, se duse glonţ la soba de teracotă verde, fierbinte, şi-şi apropie palmele reci de dogoarea ei. Se întoarse cu spatele la marea sobă, cu faţa spre convivi. Ceilalţi, probabil, îmbucaseră de mult. Mormăi interior : Iar rămîn nehalit. Nu-i nimic, o să plec aşa... Oricum, falnicii castelani nu m’au rîzgîiat cu ale gurii. — Ce facem, domnu jude, zise cu voce tare, gata ?! Plecăm ?! Omul legii întoarse spre el cap mic de pasăre speriată : — Ce-ai, omule, nu eşti zdravăn ? Pe potopul ăsta te face leoarcă, eşti ciuciulete numai din casă pînă la brişcă. Şi în ea, ce faci ? Te murează pînă’n Platoneşti, tocmai bine te lasă la ciumitir. — E, se grozăvi oaspele, o să mai şi stea mneaei, n’o s’o ţină mereu aşa, nu s’au spart zăgazurile cerului. — Ba află mneata, schelălăi Vic-toraş, că pe-aici totul e fără măsură : şi ploaia şi secita, şi ninsoarea... Cu năduf : şi mai ales oamenii. Viteazul Daniel : — Eu aş pleca totuşi... Bine ’nţeles, dacă mi s’ar da un vehicol. Tincuţa sec, privind atent spre Nicăirea : — Droşea-i plecată... iar la brişcă s'a fărîmat o roată... Musafirul o măsură mirat. Abea atunci observă că fata mult •întristată părea plînsă. Figura ei albă, părul adunat în conciu, rochia ei largă de copil cuminte şi nevinovat... Dar prea pală, cu o. anume rigiditate a corpului prea subţire, un fel de fereală a fiinţei sale... Bine, dar domnişoara va fi trebuit să fie veselă, să înflorească din darul marinarului ce-o izbăvise de balaurul Tănase. Eri seară cu znagă şi petrecere se urcaseră la nacela bunului navigator sărbătorind generosul gest. Ce se întîmplase firavei domnişoare ? Fetei îi lipsea pisiceala, firească la sexul său tandru, gestul moale şi somnoros alternat imprevizibil cu iuţeala mâinii, a privirii şi limbii roşii. Părea încărcată de povara unei experienţe neavute. Tînărul începu să rumege· situaţia. Tincuţa, cu o cafea cu lapte în faţă şi
198
^privirea visătoare, oftă : — Tata a luat droşca. A plecat disdedimineaţă. Mirat, musafirul : —. Să vadă semănăturile sub zăpadă ? Serios, fata : — Nuu... la Platoneşti... ceva urgent... Băiatul rîse: — Ce-o fi însemnînd urgent în feudalism? Fr’o cruciată. ? Cruciata paişpea, cea a bătrîni-lor. Tineuţa depăşi impertinenţa prin melanholie : — Nici eu nu ştiu. — Primise o hîrtie ? — Poate. Mă tem să nu fie ceva cu Banca. Spre finele anului îi apucă tevatura, să nu le tihnească oamenilor dumicatul de sărbători... — Bine, dar pe ploaia asta exagerată... să nu dai un câine afară din casă... Şi mnealui cu reumele... Fata îşi frînse mâinile lungi şi albe : — Nu ştiu ce l-a pălit. Nu mi-a suflat o vorbuliţă seara, şi se arăta voios. Dimineaţa, mă aflam la bucătărie cînd văd vizitiul că trage la scară. E drept că doar picura, dar se lăsase o negură vînătă de să te sperii... Credeam că papa vroia să trimită droşca după cineva, fa gară, sau să, repeadă un cuvînt ştiu .eu cui... Eram fără griji de pe partea asta... cînd îl văd pe papa încotoşmănat de voiaj... Dau eu fuguţa, dar dînsul se şi instalase. Ii strig ceva, şi el îmi face cu mâna, vesel, şi-mi strigă ceva, şi odată văz că droşca se zmuceşte şi — trap, trap — o ia din loc. Ce era să fac. Fata vorbea agitat dar ' culorile nu-i veniră în obraji. Băiatul constată : — A şters-o englezeşte... ca şi cînd ar fi avut ceva de tupi-lat... — Nu, se alarmă fata, papa ? Niciodată nu-mi ascunde mie nimic. O fi avut treabă’n tîrg şi se temea că n’o să-l las pe umezeala asta... că sta să plouă... Băiatul, neconvins : — Da, la asta mă refeream şi eu... Să nu te alarmeze... Altfel, ploaia l-a prins după ce ajunsese la soroc. — Crezi ?, speră fata. — Sigur, o asigură băiatul, care nu ştia nimic. Victoraş, concentrat asupra naturii moarte (exfestinul) rodea vorace, şobolăneşte, nişte caşcaval cu pâine. Urechile lui ciulite la inefabil ignorau conversaţia. Oare, îşi zise orfanul. Aici e îngropat un câine şi potaia ştie... Se temea firava Ţincuţa doar de sănâta-
199
tea beialie a lui conu Dinu ? Gîndea că Banca punîndu-i mânam gît îl va sili să slobozească bănuţii dedicaţi balaurului Tănase ? Cosînzeana avea a se afla iar în faţa Zmeului hămesit... Ce zor nebun îl stîrnise din bîrlog acum, la două zile de Crăciun, cînd şi bragageriile înehid pîriă după sfînt Ion... Sărbătoarea continuă şi obligatorie. Umplerea de sine cu sarmale. Veselirea întru cîrnat. întrebarea ră-mînea întreagă : de ce-a tulit-o Verde împărat ? De ce fecioara în lacrime ? Dar Făt-Frumos marinarul e la curent cu... ? Dandana la Castel ! Bătrînul învigorat de argintul viu al lui Leonida o întinsese din zăcătoare... Generosul gest nu avea să oprească moşia din pîrîiala generală... doar dacă domnişoara, ridicînd generaţiuni de bibilici şi curci va' reuşi să ridice ipoteca. Alegătură, pe undeva, trebuia să fie... Să fi avut boşorogul ţiitoare la maala ba chiar copil din floare... Magistratul declară neutru : —-Banca -e închisă pînă.pe opt'iar conu Nicu Iatan, sosit de la Londra, după o papză în Capitală, a venit la conac, cu musafiri, să facă Sărbătorile... Tincuţa privea în gol : — Atunci ? Se trezi cu un efort de zîmbet : — O să vedem noi. Ridicîndu-se, către june : — Noi pălăvrăgim şi... tu mori de foame. — Mulţumesc, mulţumi studentul, m’aş mulţumi cu o cafea neagră dar fără pic de zahăr. — Cel mai uşor lucru, surise firava domnişoară — şi plecă păşind uşure. De afară se auzea răpăitul ploii în geam. Magistratul seinei : — S’a stricat vremea. Acuş trebuie să te oploşeşti într’un culcuş cald, să rozi pastramă, să bei vin fiert, cu mirodenii... şi să dormi frati-mio, să le dormi... auzi... Daniel şopti : — De ce s’o fi cărăbănit ghiujul ? Victoraş ridică din umeri... : — Da’ ce’, mă lasă slujba în bîrlog ? Aş, mă pune pe drumuri... că anchetează* colo, că interoghează dincolo... Nu se uită şi ei că viscoleşte, că geruieşte... Aş, ce le pasă ! Ei stau în birourile lor, la căldurică şi la moale, ca să zicem aşa... Firava Tin-
200
cuţa, înprospătată cu un surîs lin, aduse cu fereală cafe-luţa. Luă loc : — Nu te scandaliza, te rog, mîine droşca va fi aici, o' să se potolească şi dilia asta de ploaie (i-auzi ce-î mai zice) şi o să pleci ca lumea. O zi, doar n’o fi foc... Păcat doar că nu mai stai... papa o să mă certe... că ţi-am dat drumul. Şi mie-mi pare rău că. Nii, nu-i o politeţe goală. Dar dacă te-aşteaptă doi ochi fruftioşi... — Nu m’aş-teaptă nici un ochiv Pentru aşa ceva trebuie timp, şi mie, marfa asta-mi lipseşte... Firava domnişoră zîmbi subţira-tec : —De ce te enervezi... Nu-i nimic rău în asta... E a vîrstei. ■— A vîrstei mele, poate, nu a mea. Eu stau şi tocesc ca nărodul. Daniel sorbi din cafeluţă şi se fripse. —- Mdea, întări Victoraş, studenţia-i caznă mare... Cine zice că studentul se amuzează... greşeşte. Şi chiar de-ai vrea şi tu să ieşi, pantalonu peticit, paltonu ponosit, gheata scîlciată. N’ai de-o bere, nu poţi oferi domnişoarei o ciocolată... Vai de zilele noastre. Fata rîse discret : — Să te auză cineva ar crede.că vii de* la Athos... Lasă că ştim noi, motane, pe linde-ţi steclesc ochii... şi cum te caţeri nopţile pe burlan. Şi, către Daniel, repede : — Să nu ne judeci greşit... Tata, cu criza lui, eu m’am luat cu mătura,.,. Furăm agitaţi şi cu chestia asta — nu-ţi ascund, m’a apăsat la inimă.— dar acuş că s’au potolit toate, vom ■avea Sărbători frumoase, vin şi oaspeţi, o să cunoşti inşi interesanţi... mă rog, eu cred că o să te simţi bine... Studentul supse din cafea : era bună. Sigur, continuă fata, nu le făcea ea pe toate, Marina era robace, dar ea trebuia să fie cu ochiul în patru, nu mai prididea cu robota, altfel era chiul, bocluc şi dandana. Poate că aici lipseau multe, ca la ţară, dar bunăvoinţă era şi căldură sufletească. Tînărul, ce se văzuse privit ca felul şapte, se fîs-tîci de inimoasa declaraţie şi bîigui ceva pe neînţeleselea. Tincuţa se scuză drăguţ şi plecă spre bucătării cu pas sprinten. Daniel privi un timp la dansul flăcărilor — pasiune şi moarte — apoi, căscînd, îl întrebă pe Victoraş
dacă are idee ce oră o fi. Magistratul se execută, scoase ornicul din buzunarul vestei afară... apoi declară placid că nu ştie, ceasul stătuse. — Dar de ce-ţi trebuie să ştii ?, se miră el, ne strigă Marina cînd o fi masa gata.
CONSECINŢELE PLOII. Hardughia asta pare pustie, mirii medicinistul. Sunt cîţiva locaţari... dar nici ăia nu se văd. Pe coridorul întunecos şi umed se înşirau uşi de lemn cu clanţe de alamă, aidoma, toate, pînă la halucinaţie. Ce şi-au închipuit ăştia ? La cîţi musafiri s’au gîndit ? Ajuns în odăiţa studenţească, sumar şi precar mobilată, bietul Daniel se duse la fereastră unde ploaia continua să delireze. Deşi era plină zi, umbra cenuşie cotropise încăperea, şi se simţea lipsa lămpii cu gaz. N’are rost să mai rămîn aici, ridică el din umeri, ursuz. Adevărat că nici nu avea un’ se duce — de cînd •fusese dat afară din internat, iar la unchiul Costache, nici tăiat nu vroia să păşească în casă... dar un coleg care să-l găzduiască... Nu, orişicum era nevoie să-şi găsească o cameră. Dar i se va cere un aconto... se ştia doar că studenţii n’au un chior... Iar el mai avea bani de tren... Pînă nu vindea pămînturile... Brusc, luă o hotărîre : îşi scoase haina, pantofii, pantalonii şi se vîrî sub pătură. Dîrdîia .mărunt. Ăştia mă întîm-pină cu căldură sufletească dar nu-mi fac foc. O să deger dracului, blogodori dînsul. Afară se prăbuşeau Vertical tone de apă, o dezlănţuire pasională, stupidă şi zgomotoasă, manifestarea unei forţe ce se complăcea în propria ei frenezie. Tînăral se bombănea de zor : venise buimac fără teancul de cărţi. Cu ele nu cunoştea singurătatea, nici în larma internatului de puberi, nici la conacul cîte unui coleg care, după ce-1 invita să treacă vacanţa la el, îl uita, prins de zbornia celor de o făină cu dînsul. ţlonţăia alimentele spirituale aduse — tomuri grele de me-
202
dicină cu planşe ciudate şi colorate, dar şi volume de istorie, psihologie, istoria artelor, ba chiar literatură — şi asta îi umplea timpul pe care gazdele, uituce cu socoteală, i-1 lăsau berechet. Acum, aici, fără meterez sau carapace, se simţea vulnerabil şi poros. Castelanilor nu le ardea de dînsul (le aveau pe ale lor), îi lăsau o libertate primejdioasă în care cădea ca în mari goluri negre. Câmpia *ne-sfîrşită şi marile întinderi de apă sanchie, ce-1 înconjuVau ameninţătoare, îi dădeau o stare instabilă, un fel de sur-pătură a sufletului. Se trăgea în faţa marelui gol, se refuza unei confruntări sau revelaţii ? Nu era leno^sa plictiseală ci inconvenienţa tulbure de a fi cu sine. Sfinx lui însuşi. Ce era el ? O voinţă încordată spre un scop precis, maşină de acumulat date cu privire la corpul uman — alcătuirea sa adîncă şi funcţionarea-i în atîtea privinţe enigmatică. Toate celelalte elemente acumulate cu,hămeseală * mare erau grabnic burduşite în seiful băncii — acea realitate a viitorului căruia îi sacrifica totul —, rezerve pentru mai tîrziu. Zăceau acolo stive urmînd a fi folosite de renumitul medic Daniel Nistor care (acela, abea) urma a investiga, şi înţelege celălalt mecanism uman, .denumit social. Pînă atunci (însă) nu-şi simţea forţe îndestule pentru a îmbrăţişa (cum se zice) ansamblul manifestărilor omeneşti, adică de a-şl oferi viziunea unui tot dinamic şi coerent, întreg care (neîndoielnic) trebuia să existe. 'Acum —■ după vorba lui Dida — amîna. Amărala lui venea din aceea că, în vreme ce acumularea trebuitoare (pîrghiile, căile de comunicaţie şi de pompare ale corpului uman) după aprigă toceală, nu reuşea să le întipărească /bine pe creier, toate celelalte se lipeau de meninge lesnicios şi temeinic. Era aici un rost întors, împiedicînd fireasca înaintare spre poziţia mult visată : independenţa în demnitate. In vreme ce tot ce ţinea de scopul său de bază se făcea cu canoneală şi scrîşnire a dinţilor, cele* secundare —*pentru mai tîrziu — se integrau fără caznă şi cu
203
plăcere, chiar. Să se îndoiască de chemare nu-şi îngăduia deloc fiindcă medicina eră singura cale ce-1 scotea din indeterminare şi ponoseală, din scîrba mare în care se afla ; lasă că era şi prea tîrziu să schimbe de direcţie, şi aşa se afla în întîrziere (s’ar fi cuvenit să fie în al patrulea an şi el abea intrase în cel de-al doilea). Lefter cum se afla şi fără proptea, se întreba cum avea să tîrîie targa pe uscat pînă la prima leafă — era zbicit de parale, iar vîn-zarea pămînturilor îi apărea ceţoasă aici, printre atîtea regule necunoscute. Calea i se clătina în faţă şi. o schimbare de macaz* ar fi fost bocluc curat, Dîrdîia cu spor. Rece era, sigur, în odăiţă şi jilăveala pătrunsese în lucruri, dar nici ger nu părea să fie iar pătura cenuşie, posacă, era totuşi groasă şi era ţinută a ţine de caid. Şi cu toate astea drăceasca bîţîială se înteţise, nevolnicul corp zguduit de un curent continuu şi dinţii clănţăneau. Greu să te fixezi pe o idee şi să. mergi cu ea. Tînărul se sperie un pic de tremuriciul ce-1 stăpînea fiindcă era singur, zvîrlit printre străini, şi aşa prea distraţi (ca să nu zicem altminteri) cu oaspele nepoftit, delăsători peste fire ; dar mecanica îndrăcită a bîţîielii de sine îi provoca un rîs uscat, rece şi nesăbuit (rîdea cam mînzeşte, cam câineşte). Eul său intelectual (compact şi cristalin) se spărsese în ţăndări colorate ce dansau frenetic. Totuşi,# pătura de lînă trebuie să fi fost caldă de vreme ce gerul cel din lăuntru se potoli pe’ncetul. Se simţea binişor acum, cam năuc, doar, şi moale. Soba se încingea, patul luneca lin spre un tărîm pufos şi cald, şi acest lunecuş moale îi producea o ameţeală vagă, ruşinoasă şi dulce. Se făcuse vară şi arborii înverziseră cum se cuvine. Conu Dinu trecu prin codru în şalvari arămii dar cu gugiuman în loc de fes. Monsieur Tănase purta turban verde, cu pană. iar Cotoroanţa boită se“ fîlfîia cu aripe liliachii. Apoi, într’un ritm repede, se perindară capete mari şi rînjitoare, neştiute, ce se grăbeau spre un anume loc — vocat, invo-
204
cat —, voci fără chip ce şopteau sonor şi inconsistent..: El presupunea noimele dar ele se înceţoşau în creierul moale încît făcea forţări să le" tragă din gură, fără reuşită, apoi deodaţă, despuiat se zvîrli în apele rîului, calde, aproape fierbinţi, dar cum nu ştia să înnoate, pica la fund, bolovan, bătînd aiurea din membre — se sufoca. Salvatorul trase de el pînă-1 aduse pe mal.— pietriş zgrunţuros sub dogoarea soarelui. — Te-am deranjat ? Dormeai ? — Aş, nu, şedeam aşa... oftă înnecatul. Vizitatorul se scîrţîi pe scaun : — La mine e cam gheţărie, aşa că venii... Dar şi aici văz că... — Soba-i încinsă, preciza băiatul, die-ala se făou vară. Micul jude chiţcăd vesel; apoi :
—   Eee, lemnele, pă Bărăganu... e o chestie... Studentul se ridică în cot: — Ieri seara s’a lăsat cu bairam şi ispititoare cadîne ? — A, ce să-ţi spun, miorlăi magistratul, a fost di granda. Conu Dinu era în Vervă mare, ne-a spus din vremuri dă dămult ba, mai încolo, s’a suit pe masă dăsculţ de-a dansat cu batista iar domnişoara îi bătea dai-reaua, aia cu clopoţei, ştii. Păcat că n’ai venit cu noi.
—   N’am observat să fi fost invitat. — Aş, ce te potriveşti, dom’le, aici ţiu merge cu fasoane. între noi ? Se poate ? Acilea se poartă fiştecare cum îi vine la socoteală. — Dar de ce dete rîsu’n plîns ? — Cum ? Care plîns ? Unde vă-zuşi... — Ete, azi dimineaţă, frumoşii ochi ai domnişoarei erau -elocvenţi. Ce mă îmbrobodeşti. Frumoasa era opărită şi fiartă. — Crezi ? N’am băgat de seamă... Poate era îngrijorată de taică’su... cu reumele lui... P’o vreme ca astaa... Aşa, ca doctor, ce zici ? — Că n’ar fi fost bine să iasă. — Păi vezi. Mai ales că dînsa e şi mai aşa... delicată. Ştii cum sunt fetele mari... — Nu. Nu ştiu. — Plus că de, crescută la pension. Acolo le învaţă cum să zică bonjur, mersi şi chescă vu, cum ar veni.manierele elegante, mi-ronoseli din astea, oă să zicem aşa. — Mi se pare o fiinţă foarte cu picioarele pe pămînt. — Tineuţa ? — Tincuţa.
205
—   Mdea. Are însă şi mneaei ore din alea albastre, eînd joacă Iele în jurul Lunii. Atunei să nu-i stai proptă că face urît. — Toate bune şi frumoase dar nu pricep de ce a tulit-o Şandrama Voievod din bîrlogul său feudal. — Te dai cu prepusul de ceva-cumva ? — Cît îs eu de nedus la biserică, id est la Bancă, tot ştiu că mde, nu se fac operaţii bancare, popriri şi altele, înainte de Sărbători. Abea după anul· nou... Aşa că, deocamdată, Banca va fi milostivă şi nu-i va hăpăi Banului de Ialomiţa generoasa danie a conului Leonida. — Aşa chiteam şi eu. Mai ales că, v’am spus-o, conu Nicu Iatan s’a retras la conac cu liota de musafiri.
—   Atunci de ce a zbughit-o Papură Vodă Ja Vavilon, lă-sînd-o pe domniţă în lacrime ? Victoraş se scărpină la ceafă : — S’o fi dus şi el, omu, după cumpărături, na ! Că doar auzişi că-i vin musafiri. — Şi fewdalul cumpără băcănie ? — Iraa !, cu tine n’o mai sfîrşeşte omu. Să ia şi el lucruri mai aşa, delicate, că doar Şeitanii au simţul os-peţiei. — Mda. Suvenir de Platoneşti. Cetatea Chioara în fildeş de şobolan. — Mă întreb de ce învălătuceşti mereu lucrurile, se întrebă Victoraş coram populo. Vii mereu cu Deci, Dacă, Insă, Prin urmare şi alte chichiţe avocăţeşti.
—   Te supără logica ? — Păi ! Am învăţat-o şi eu, de, ca omu, la şcoală, dar o folosesc cît mai puţin. — Ce-ţi căşună cu logica ? — Lucru diavolesc, ca să zicem aşa. Surpă temelia, dom’le, o borteleşte. — Surpă doar ce-i putred.
—   Aş, logica e lucrarea lui Michiduţă. Şi pe noi ne încurcă avocaţii cu ea : că-i sucită, %că-i cîrmită... Nu, dom’le, e dreaptă ! Legea-i lege !, ca să zicem aşa. Ei, nu, c’o fi ş’o păţi şi bîra-bîra şi cîra-cîra. Eu, nu ! Aşa-i legea stimabile şi pupă-mă’n cot. — Bine. Să lăsăm logica şi să trecem la psihologie. — Nu, că mi-ai plăcut. Nu-i dracu, e frac’su. Na-ţi-o frîntă că ţi-am dres-o, ca să zicem aşa. Păi ce şti-inţă-i aia, musiule, cu psihicu ăla al tău ? Adică cum, ai ? Gă suflet, nu-i — aia e treaba popii, religo, a lega. — Se ocupă nu de esenţa psihicului ci de manifestările lui.
206
—   Mare scofală... Auzi esenţă, manifestări... Tranea fleanca mere acre... Voi, ăştia, intelectualii, boimogiţi toate eîea de nu se mai înţelege om cu persoană. Pecingine, aia sunteţi!
—   Vroiam să zic de ce e tristă domnişoara ? Mă aşteptam s’o găsesc veselă nevoie mare... A scăpat doar de Balaur.
—   De ce ? — De Zmeul Zmeilor, monsieur Tănase. — A, da, sigur, Păi 's’a veselit aseară, nu-ţi spusei ? — Şi n’a ţinut decît o seară ? Veselia. — Păi, omu, după chef, se trezeşte mahmur de-şi zice : asta fu, tu ? Ştii curq e vorba * aia cu omne animal, triste est. — Nu cred că se potriveşte cu fecioara amintită. — Nu se potriveşte, dar se nimereşte, că de Tănase scăpă, dar moşia rămîne ipotecată, iar contractul cu Ceresul tot pe capu ei cade : curci, bibilici, găini, plus vaca şi ale ei, ca să zicem aşa. — Şi mâna de lucru, rară.
—   Păi. Te loveşte veselia. — Şi, pe urmă de-ar fi alţi pretendenţi... — Ar fi ei nişte mînji care nechează, dar îs prea mici, noateri cu caşu la gură... Şi vor să trăiască pe picior, în Capitală, cu Casă deschisă... iar fata nu şe dă dusă de aici de lingă babacu. Ce vrei, fiecare cu ale lui... — Dar ce fel de viaţă pe picior cu o moşie ipotecată. — Ei, neicuşorule... Cu o fhoşie ipotecată te’nprumuţi mai uşor decît fără nimica. — Şi după ce papă tot ce ? Trai pe vătrai... — Nu se gîndesc ei mai departe de lungu nasului, ca să zicem aşa. Ei, mai joc de noroc, mai o ’nvîrt cu politica, merge, dom’le, merge. — Şi dacă înţarcă Bălaia ? — Ei, atunci găsesc altă văcuţă de muls, mai moare un unchi fără copii... Ăştia-s băieţi fără griji, nu-şi bat ei dovlecelul eu ce-o să fie mîine. Vorba ăluia : după mine, potopul. Studentul oftă : — Multă precaritate... îmi închipuiam... o pătură stabilă... şi dau peste nişte aventurieri care vîntură pleava să culeagă grâul. — Ei, declară magistratul, sunt ei şi de ăştia stabilii... Numai că aia’s toţi amestecaţi şi în alte daraveli : comerţ cu grâne sau carne, mori, industrii locale. Toţi călăresc pe şapte cai. Ăştia ruginiţii se duc la fund, nene, la fund, ca să zicem aşa. Acuma se ridică negustorimea — încet, în-
207
cet — Şi nebuni din ăştia ca Tănase, bărbatul cu intuiţie şi elan vital .. — Tănase ? Păi ce nu învîrte ăsta... dom’le, şi pe Scaraoţchi îl apucă de coadă şi-l învîrte uite-aşa, uite-aşa... — Te pomeneşti că’n adîncul fiinţei ei domnişoara Tincuţa... totuşi, oftează după mitocan. Forţa le atrage pe femei... — Ei, că sucit mai eşti, nene, se strîmbă micul jude, nu le mai răsuci aşa că nu-i bine, zău nu-i bine. Ai o limbă ca un bisturiu. — Dacă bisturiul n’ar fi fost util, n’ar fi fost inventat.^Te întrebăm doar ce simte dînsa, în corpul ei de femeie, cînd e în apropierea lui şi îl priveşte fără a se şti privită. Victoraş îşi muie vorba : — Ce poci io să ştiu ce simte o fată ? Şi chiar o femeie, cu care, ca să zicem aşa...‘ Că ea îţi arată numai ce vrea dînsa... cînd o mîngîi şi celelalte... Dar ce simţiri are ea, cum ar veni, în interioru ei, asta noi n’o ştim, că’s ascunse şi făţarnice, fiinţele lunei şî ale lui Sarsailă. De pe coridor se auzea huiet. Uşa sări din clanţă şi un bărbat înalt şi zvelt zvîcni în odaie. — Unde-i bolnavul ? A răcit, a răcit ! Aşa-i tineretul -de azi, dezmăţat, uipblă cu capul gol, se ţine de dame şi de socialisme, pe vremea mea tînărul învăţa, învăţa, nu făcea revoluţii, na, pune termometrul ! Doctorul Vasilco era bine clădit şi frumos : avea profil caligrafic, părul blond buclat şi un costum albastru închis, elegant. Esculapul turuia stropşind şi nu-l privea pe preopinent în faţă. Era- agitat de un mare vînt interior, umbla de colo-colo, chiar cînd părea a sta locului îşi mişca membrele inferioare, capul sau măcar dădea din mâini : — De ce l-ai lăsat să."plece pe ploaie, eu îl îngrijesc, îl îngrijesc, şi tu îl laşi să o ia razna, razna, student la medicină, poftim, şi se ţine de revoluţii, merge la baluri cu capul gol, halal, eu am fost băiat sărac, sărac, tataia era notar de ţară, şapte copii, copii, am învăţat carte, am studiat cu Moşonescu, l-ai apucat pe Moşonescu, sigur, capul gol, răciţi, muriţi, nu mai credeţi în Dumnezeu, zeu, nu mai respectaţi familia, ateismul^ ateismul, cele sfinte se duc dracului. Cei doi tineri înţepeniseră — unul smirna,
208
altul în pat cu termometrul sub aripă — neştiind bine cine e blamat cu stropşeli, şi cînd. Pişpirică* se cocîrjase sub năpraznă, Daniel se hlizea ca proasta-n târg. Frumosul Esculap, fîţîindu-se : — Am o soţie fină, de neam vechi, o Toculeasă, nepoată de caimacam, macam, vară cu Hohelohe 'de Sabigny-Fessansac, plec din Platoneşti, eîştig de mizerie, mocofani, fani, o crimă cu reumatismele lui, pe ploaie, cabinet în Capitală, ginecologie, gie... Medicul se repezi la student — carele se feri — şi-i zmulse termometrul, se chiorî la acesta, şi cu viteză îl scăzu, îl puse la cutiuţă care fu aşezată în taşcă. — Febră, strigă Vasilco, febră !, tineretul cu capul gol, baluri, ceaiuri, ceaiuri, spirină, sudaţie, aripă de pui, piurea d’ cartofi, piurea d’ cartofi, ateismul! — şi pieri, fugind. Daniel izbucni în rîs. — N’o lua în uşor că nu-i de glumă, declară omul legîi. Vorbeşte cu miez!
—   Mdea, mormăi junele, mai ales, aripa de pui m’a lăsat visător.^— Ceaspus! Ceaspus!, strigă Otilia. — Ateism, respectul celor sfinte, Hohelohe de Sabigny-Fessansac !
    Ce!?, se îngrozi fata. Ce ţi-a prescris! îşi pusese iarăşi straiul căcăniu şi lălîu. De ce? — Să nu mă mai duc la bal şi să-mi deschid cabinet de maladii muiereşti. Domnişoara îl privi tragic. — Victorăş, spuAe-mi tu. Solemn, magistratul dădu verdictul: — Febră mare. — Febră mare, suspină ca un ecou sfîşietor duduia. Excesivă e, domnule,* comentă interior orfanul. Fă-cf să sufere şi-ţi faci pomană. — N’a zis „mare“, mîrîi cîrcotaşul. — Tu să taci ! Cit ?, Victorăş :
—   A recomandat multe ceaiuri şi transpiraţie/.. Orfanul :
—   Şi aripă de pui. — Piurea de cartofi, decise judex. Adăogi : — Să se îngrijească. Fata privea cămăruţa cu durere. Era îngrijorată pînă la maxima încordare, dar decisă a înfrunta toate adversităţile pentru a-1 salva (din ghearele morţii). în vestmîntul ei cernit, desperată şi îndîrjită, pă-•rea însăşi Niobe căzută subt. loviturile soarelui vrăjmaş,
încercînd să-şi apere ultimul fiu de urgia solară. Niobe cu moacă rotundă, cu părul retezat în semn de jale şi, pe
200
14
20
frunte, zbîrîit ca un moţ, tragică şi cam hilară. Şi foarte vioaie. Urgisitul îşi spuse : un mic prilej de desperare şi gata, uite-o că învie. — Vai de tine, amărîtule, îl jeli ea energic. Apoi, marţială : mă duc să-ţi fac ceaiul. Aa!, şi soba bocnă, palpă dînsa teracota. Las’ că am eu grijă de toate. Bietul Daniel oftă : — Ce aiureală! Magistratul pomi şi el spre uşă. Părea jignit de ceva — cumva. La uşă :
—   Ai grijă, ia-o în serios. Cu boala nu se glumeşte. Dispăru gânditor. Daniel simţea un bine ciudat — o moleşeală blîndă, mâinile dilatate şi moi, o înclinare repede spre somn şi uitare. Surîdea — prosteşte, desigur, fiindcă nu rezulta de-aici nici o scofală. Mulţumire ca aceea, din liceu, cînd avînd o zi încărcată în faţă, pentru care nu era pregătit, simţea, trezindu-se noaptea, simţea semnele clasice ale febrei: ah, mîine nu mă duc în clasă... Infirmeria îi apărea drept paradisul deschizîndu-i-se. O dulce pauză în efortul fără răgaz. Dar aici, în acest vacuum feudal, o mică amînare, la ce ? — Ceva grav ?, se interesă Dida.
—   Am răcit din pricina ateismului, informă bolnavul. Musafirul se lăsă pe scîrţîitorul scaun : — Piurea d’ cartofi, piurea d’ cartofi. Rîseră amîndoi. — Le cam bolmojeşte fel, oftă Dida, turuie şi stupeşte, dar la o gripă... Daniel :
—   E chiar aşa pocită cocoana ? Dida : — Nici măcar. Se cam chiorăşte, vîră lucrurile’n ochi ca să le distingă, dar încolo... Genul păpuşică... Nici măcar tîmpită nu-i. Daniel:
—   Mda. Clămpăne la pian. Are de toate, mai ales bani. Şi-a cumpărat unul mumos. Dida : ■— De cînd s?a înţolit, nenea s’a făcut reacţionar. Feroce. Daniel: — Am observat. Dar doftor ? Seîrnavă mezalianţă. Dida : — De ce ? Cabinetul unui medic în Capitală face cît o moşie ipotecată. Mai ales cînd doctorul e băiat frumos; Dau cocoanele buluc. Ca mîine îl vedem universitar,. deputat, ministru. Daniel :
—   Chiar aşa ? Dida : — Are calitatea cea mare. Vorbeşte mult fără să spună nimic. Un politician care spune ceva
no
cu miez va fi confruntat cu zisele, mai tîrziu, şi e tocat şî dat la raţe. Daniel : — Deci nu e corcire ? —- Dida : — Vezi bine că nu. Medicina e o asceză mănoasa, un titlu universitar face cît un blazon, iar un cabinet în centru, cît o moşie ipotecată. Daniel: Dar ce, lasă moşierimea unul fără sînge albastru să-i fie ministru ? — Dida : — Lasă. Ei nu se înbulzesc că-i treabă... Şi, pe urmă, noii ridicaţi sunt cotaţi, fac exces de zel, să compenseze...-Marii moşieri sunt mai... sceptici. Daniel : — Dar ei ţin hăţurile. Did^ :
—   Oho ! Şi’ncă cum. Şi acum... totuşi..; ce ţi-a spus ? Daniel : — Să beau ceaiuri de coada şoricelului. Din păcate nu-mi iese pasienţa... Dida : — Te ocupi cu... Daniel :
—   Intens. De pildă : Mi-e greu să-l repartizez pe conu Leonida în rolul lui Făt-Frumos. E gigea marinelul dar..; de ! Dida (rîde) : — Se conservă minunat. Dar basmul e prototipie, adică o schemă*ce se repetă, dar nu ca atare, nu întocmai, vreau să zic, nu în concretul ei. Daniel (repede) :
—   Aha, „repetiţia înseamnă modificare“. Dida : — Vezi că ştii. Dar poate că e un basm fără Făt-Frumos. Daniel (incredul) : — Aş, nu se poate; N’ar mai avea nici un chichirez. Dida (calm) : — Poate ăsta să fie chichirezul, toc-înai : lipseşte viteazul generos. Nu se taie în săbii, ci se înfruntă... leu cu leu. Averile, adică. Daniel (sceptic) :
—   Asta e sociologie, nu mitologie... Dida (rîde) : — Nu chiar. Ascultă : basmul e străstrăvechi, da ? Atunci ce caută Castelele ? Or, dacă basmul s’a adaptat la feudalism, de ce nu s’ar adapta şi la capitalism. Daniel : — Făt-Frumos nu e un element concret, ci dinamismul însuşi al basmului. Nu poate dispare. Dida : — Nici nu dispare. Se adaptează, doar. Făt-Frumos nu se mai taie cu Zmeul, ci îi dă gologani. N’o mai cucereşte pe Sînziana cu vitejia paloşului, ci o cumpără de la Căpcăun cu bani gheaţă. Or, ca să aibe avere, Făt-Frumos trebuie, să fie mai matorel, să-şi creeze niţică burtică. Altfel, de unde pungile cu galbeni. Daniel :
—   Halal ! Cam neplăcută involuţie. Dida : — Sărăcimii
211
14*
i-au plăcut mereu pungile cu galbeni şi diademele. Măcar în vis. Iar basmul e o formă stilizată a visului. Daniel:
—   Deci s’a trecut de la galbeni la lei. Dida : — Nu numai, împăratul — adică societatea — răsplăteşte pe cei* dotaţi cu acele calităţi ce au curs pe piaţă. Cum viteazul cu paloş nu mai are cătare nici în armată se premiază insul răzbătător, care ştie să răzbească. Victoriosului, cununa de lauri. Daniel : — Insul eficient, eroul secolului douăzeci. Dida : — Lasă că şi Făt-Frumos pentru ce înfrunta primejdia ? Vrea mâna fetei sau jumătate din împărăţie. Sfătos : Cînd eram copil aş fi dorit o poveste în care Făt-Frumos să învingă. Dragonul pentru o fată frumoasă dar săracă. Să o salveze şi să-i ofere jumătate de împărăţie. Daniel (sarcastic) : — Aşa visează fiii. de moşier. Dida (rîde) : — Asta e sociologie...- Daniel ,(rîde şi el). Dida : r- Deci, trebuie să ne mulţumim cu conu Leonida şi vasul fantomă Propăşirea. Daniel : — Adică o negaţie îngrăşată a esenţei lui Făt-Frumos. — De, rîse Dida, evoluţia. Daniel (serios) : — Dar substituţia merge mai departe... Leonida o salvează pe Cosînzeana dar o cere pe... Cenuşereasa... Dida : — Te referi la Otilia. Daniel : — Nu ? Se pare... Dida (sumbru) : — Se pare'. Daniel : — Conu Leonida o ştie de mititică şi o iubeşte ca pe copilul său. Dida (acelaşi joc): — Normal. Daniel : — Dar „ca“ ăsta e porc de câine. Se zice că ar îndrăgi-o şi altfel. Dida (idem) : — Poţi să ştii ? Daniel : — Poate nici el nu ştie... Dida :··— Probabil. Daniel : — Sentimentele unei fete se zice că simt destul de confuze... Afecţiune, are dînsa pentru el... Dida;
—   Pentru Pascalopol ? Daniel : — Da. Dar de ce natură să fie aeeastă afecţiune ? Foarte tulbure... Dida : — întocmai. Daniel : — Ar fi posibil s’o decidă situaţia ei... Orfană, fără avere... cît mai poate adăsta aici, la nişte neamuri oarecari, mai ales după căsătoria Tincuţei... Dida : — Primejdia nu mi se pare prea apropiată... Daniel : — Ce primejdie ? Dida : — Căsătoria Tincuţei. Tănase o fi el mo-
212
cofan, dar era singurul pretendent serios. Daniel : ■— Acum Zmeul a fost făcut şah-mat. Dida : — Păi vezi. Zestrea ei rămîne ipotecată, iar Tincuţa însăşi este... o fată dificilă. Daniel : — E bine alcătuită. Dida (oftează) : — Nu zic că nu are calităţi... de toate felurile. Devotament, mai ales..; de gospodină chibzuită.:. Dar băieţii frumuşei nu pun la inimă calităţile astea... îs puşi pe zbornie. Ar trebui cineva mai matur — la minte cel puţin — ca să-şi dea seama că e o comoară la casa omului... Nu, nu glumesc de fel... Să aibe o avere solidă şi să se’nhame serios ca să i-o tragă pe a ei din... faliment. Daniel : — Cineva în genul lui Leonida ? Dida : — Mda. Daniel : — Păi de ce nu... Dida : — Nu. Mă tem că ei îi plac tocmai junii muchelef. Daniel (surprins) :
—   Nu s-ar zice... Dida (plictisit) : — Nici ea nu recunoaşte... Dar am văzut-o la cîteva baluri... E clar. Daniel : — Atunci conu Dinu să mai dea nişte serate, nişte... mă rog, să ro-iască junii muchelef... Dida :.— Nu stau ei; pe Baltă, nici o grijă... Ăştia trag la Capitală ca fluturii noptateci la o lampă aprinsă. Şi, pe urmă, tata... Nici prin gînd nu-i trece... Daniel : — Cheltuielile ? Dida: — Nu. Dar nu cred că vrea s’o piardă pe Tincuţa. Cine să-l îngrijească... Daniel :
—   Dar, poate, viitorul ar accepta să locuiască aici... De ce nu ? Dida : — Nu i-ar plăcea tatei un alt bărbat în casă...' Vrea să fie singurul cocoş... Rîde : — E şi cam gelos. Daniel : — Gelos ? Dida : — Ei, da, de ce nu ? Afecţiunea împărţită, diminuează. Dar de ce nu accepţi versiunea mea cu împăratul Traian şi Dochia. Nu mai are nevoie de Făt-Frumos... Daniel : — Monsieur Tănase în rol de impera-tor... mă deranjează. Şi pe urmă Făt-Frumos care e totodată şi Căpcăun... cam sinistru. Dida : — Poate legenda exprimă spaima fetei de bărbat, în genere. Daniel (le ştie) :
—   Aş, toate vor să se mărite. Dida : — Asta e altceva. Sexualitatea nu s’a trezit încă, e difuză. Daniel : — Şi-l preferă pe..; tată ? Dida :<·— E o protecţife ştiută, deci confortabilă. De aceea bărbatul —' agresiv — intră îh luptă cu
213
tatăl. Daniel : — Da, ş&-itaie capuL Dicta : — E o metaforă. O imagine a raportului de forţe. O nonă virilitate mai tare. Daniei : — Metaforă cam brutală« Reacţia tinerei faţă de învingător devine repulsivă. De oroare. Dida : — Evident, un proces de atracţie şi repulsie, din. care tatăl iese înfrint. Mu. de tot,, nu de tot. Daniel (sarcastic) : — In povestea noastră.,., tatăl a. ieşit învingător. Dida : — Pfrţi să. ştii ? Otilia Agresiv) — Ce faci, domnule,, aici, nu vezi că nenorocitul are febră ? îl oboseşti!1 Adusese pe. a tavă două ceaiuri cu dubioase putori, un recipient eu praf alb şi un pahar, pe jumătate cu apă chioară.. Vestala manewă abil. Dida (se ridică m picioare, rîde mînzeşte) : — Qnd e vorba de buruieni, femeile suni neîntrecute îşi revelă* atunci, natura lor străveche, neKniştitoare^ Fiâ numai atent la filtru... Infuzia asta, de ? Daniel : — Aş, sunt numai personagiu de coloratură. Dida : — Cum vorbirăm, basmele s’au mai. schimbat şi ete Daniel : — Dar ăsta ce. basm o mai fi ?-Dida (grav) : Sburătorul. Iese în tăcem          *
TRANSPIRAŢIA NECESARĂ« Otilia avusese dreptate T Dida îl ostenise. Stimulat de discuţie nu-şi dăduse seama, dar după plecarea stoicului hedonist se simţise golit şi fierbinte poate, doar, febra înaintase. în acea după amiaza sau seară — fiindcă vremea era întunecoasă iar ceasuri nu se aflau —, Daniel duse o activitate intensă. Aluneca repede, se prăbuşea întrtun goli scămos, se ridica în zbor uşure, se deplasa aerian neîncetat» Zbuira eu o anume uşurinţă,. spre a nu întîrzîa de la un. eveniment important la care trebuia să ia parte, deşi nu ştia nimic nici despre natura lucrurilor, nici despre locul eu pricina, nici chiar despre rolul său (necesar totuşi) în acel punct de întrebare. Cerul îi era plin de- mari nouri roşii, pufoşi şi fierbinţi, nouri prin care traversa în toate direcţiile — foarte grăbit — iar
214
toată emisia vaporoasă nu era altceva decît materia în destrămare, discontinuă, udă, vîscoasă, călătoare, alcătuia-du-se. şi deformîndu-jse mereu în mişcare zorită. Cosmosul se dezagrega iar eul său rapid avea o anume funcţie nici chiar lui cunoscută. Şi deşi spaţiul se încălzea mereu {proces normal) gîndea zhurînd (printr’o încordare subtilă) la o problemă teoretică : dacă luneca spre direcţia cosmosului în destrămare (poate era doar galaxia) sau în afara convulsiilor gazoase. O simplă stupiditate (însă) ca în mişcarea circular nefinită să cauţi (mai ales în condiţii de tot speciale) un sens. Şi cu toate acestea, în lin ţîşnita deplasare, simţea —ea pe o prezenţă ascunsă ■*— existenţa unui nexus, explicaţie fulgerătoare a mişcării generale, totul era, da, să se concentreze încă —efort ! — pentru ca să ţîşnească fîntîna luminoasă : fenomen ! Doi curenţi foarte intenşi, de sens contrar, capa prim şi capa secund, ambii foarte verzi... Timpul solid trecuse prin inducţiunea factorului Q (estetic), în stadiul lichid şi acum se afla în timpul ga-zos — expansiune retroactivă. La marea tablă neagră profesorul Moşonescu (bumbac în urechi) tot socoate şi soeoate experimentul teoretic al imposibilului în vreme ce, şezînd pe şezător, Daniel absoarbe, frigîndrHse, fiertura din rădăcina cunoaşterii Dealtfel, se întrebă, timpul elastic şi umed conţine (sau nu ?) reziduuri ale materiei-spaţiu 1
—   Bea-ţi ceaiul şi nu mai spune prostii, indica Otîlia.
—   Notează, să nu uit : cînd bărbatul are fierbinţeli... femeia este, totdeauna, burduşită cu bun simţ. — Mai bine ai dormi, preciză fata. — Ah, Otilia, se înduioşă băiatul, dormim pe generalităţi. Şi cînd mă gîndese la împăiatul de Leonida, cu locomotiva lui şi cu vaporul cu aburi. Chestia e că din oala lui Papin va ieşi timpul gazos în emisie continuă, circulară, nefinită şi limitată. — Haide, ia şi bea, îl îmbie fata.'Aburi subţiri, şerpuitori se înălţau din căni şi recipiente spre obrazul tinerel vrăjitoare, se încolăceau
215
în părul ei şi se destrămau pierind, — Explozia galactică, explică băiatul, Spaţiul-Timp se înfierbîntă. — O sorbitură numai, îl ispiti fata. Nori prelungi, subţiri urcau din ceşti, recipiente, cratere spre luna rotundă, destrămînd văluri pe chipul ei, întunecîndu-1, trecînd, ivindu-1 iarăşi, depărtat. Buhuhu la luna şuie. — Otilia, se înflăcără băiatul, fecioarele nebune sunt cele ce fac nani sau cele ce veghează candela aprinsă. — Nebune sunt cele ce veghează un derbedeu ca tine, preciză fata. — A, nu sunt un mire serios, numai că mă aşteaptă prea multe fecioare, unele nebune, altele înţelepte. — Lăudărosule, îl mustră fata. — Atomii sunt foarte roşii, cu pete albe şi au un cioc, explicită băiatul. E clar, exploziile sorilor provoacă termicitatea asta nebună, de un galben intens. Toată zona Nadir pîrîie şi se destramă... Mi-ar trebui un semn — Telosul ! — ca să reorganizeze totul, să vîr atomii îndărăt în sacii lor galactici, punîndu-i să danseze ritmic. Mişcare continuă pe loc şi uzură, observă băiatul. Uzura cosmică. — Dă ceaşca încoa că-i goală, n’o mai roti... indică fata. — Sugerez direcţia Timpului lichid, preciza băiatul. — Culcă-te, hotărî fata, poate ai să adormi.,, măcar niţel. — Propăşirea se îndreaptă cu noduri spre ThermopHile, constată băiatul, să vîndă Perşilor ouă încon-· deiate şi găini naturale. — Eşti tocmai bun de Tefmqpile, se irită fata..— Uriaşe valuri negre se sparg de tribord, observă băiatul, secolul cărbunelui, ardere, mişcare, schimb, găini... Deplasarea straturilor htonice, oftă bolnavul, seisme iraţionale, abisul urcînd la suprafaţă, banalizîndu-se. — Arzi, oftă *fata, punîndu-i mâna pe frunte. Băiatul se lungi în pat : — Vasul ăsta merge pe sub ape... Suie în susul Dunării. Pe covertă trei medici cu mustăţi mari, în jos. Vor să mă omoare cu injecţii ^e saturnium.—Taci, îl mîngîie fata pe cap, taci şi încearcă să adormi. — Ah, oftă băiatul, eu beau ceai de fonfiflora şi estimp chinezii se înmulţesc. Otilia îi puse pe frunte o batistă udă. — Mă bucur că oprim la Bratislava, declară băiatul, au un cimitir fru-
216
mos, o să mă odihnesc. — Taci, indică fata. Taci. — Uite că au refuzat intrarea -în port... în cetate veghează holera. Cale întoarsă spre Kale Megdan. Pe sub apă, fireşte, pe sub apă, indică băiatul. Fata îşi scoase rochea-halat-ciliciu-peplum şi se întinse în pat. Băiatul puse o mână pe sînul ei. Mâna fetei, fierbinte-răcoroasă pe mâna lui. Era bine. Se destindea, se odihnea, se destrăma. Să nu mai faci efort, să nu te încordezi, să nu mai vrei nimic, să te odihneşti,· să te desparţi de tine însuţi, să renunţi, să accepţi, să depui orice voinţă şi responsabilitate, să zaci, să*te ra-refiezi, sa te dai Puterii care te veghează, bună, rea, şi care preia totul asupra Ei, să te desfaci în tihnă, să pieri.
—   Corabia e adînc sub ape, şopti băiatul şi ne-a astupat întunerecul.. Mergem cu noduri — spre ce ? Are nonsensul sens ? Aşa să fie moartea ? — Taci, spuse fata. Taci şi dormi.
Gătit cu cămaşă şi izmene lungi, în mijlocul odăiţei, studentul saluta o dimineaţă proaspătă. Bolmojala fierbinte se retrăsese cu noaptea şi creierul i se luminase vioriu, în dezordinea matinală — fastă — căuta prin răvăşită cameră, pantalonii — unde-or fi ? Pardon, exclamă dînsul uşii, dar tînăra, învolburată, avansa implacabil. — La pat !, la pat !, striga îngera sa păzitoare. —«■ Mă simt bine, sugeră bolnavul. *— Eşti bolnav, hotărî doctoriţa. Toată noaptea ai dogorit, ai aiurat... — Dar te asigur, o asigură bolnavul.
—   La pat, porunci hippocrata... Binele de dimineaţă e în-şelăcios. — Dacă-ţi spun că... preciză bolnavul. — Doctorul a hoţărît o săptămînă la pat, grăi ananghia, inexorabilă. — Nici vorbă, protestă bolnavul. Aripă de pui ! Pe figura fecioarei — masca antică a tragediei. Gura : linie voluntară, comisurile coborîte a scîrbă, ochii plini cu vedenii de groază. Pentru a-1 mîntui, era gata şă-1 ardă de viu. Prin preajma Otiliei se afla, uneori, umbra rugului, aşţep-tîţid jertfa : oricare, oricine, toţi, tot; Să se mistuie în foc lucruri, fiinţe, ea însăşi, lumea, dar să se înalţe flacăra
217
fără sfîrşit. Junele corupi Se uita la ea : unde era Otilia, luna rotundă, chemătoare, îndepărtată, atît de aproape ? Se ascunsese printre nouri de eres, apusese odată cu noaptea ? Pe eînd medita la trecutul apropiat, se trezi deodată aşezat poponeţe pe pat, prins şi apăsat de braţele atletice ale amazoancei : — Ai să stai la pat, hotărî aceasta cu glas răsunător ca bronzul. Luat prin surprindere, masculul stătu buimac o clipită apoi se ridică prompt, gata de contraatac. Monden : — Faceţi sport ? Amazoanca : — înnot în • Dunăre, şi-l înfăşcă iar în braţele-i vînjoase, pentru a-1 răpune şi ocroti. Trestia gînditoare undui dar nu se mişcă. Agresiunea îl luase pe nepregătite ; crescut într’un univers masculin nu avea deprinderea sexului frumos şi a manierelor elegante. Orfanului îi lipsea practica şturliubatecă a comerţului cu sexul delicat şi o iritare cu sentiment îl perplexa. Emise cel mai gentlmenic sur îs pentru un tînăr aflat în situaţie mizericordioasă — a fi în‘ izmene în faţa unei fecioare luptătoare. — Dar nu mai am nimic, se explică mierosul cu laşitate, cred că a fost fosta mea febră nervoasă, urmare a surmenajului ; dar dacă, totuşi, temperatura va reapare... Drept care, amazoanca înşfacă pantalonii masculini (mişelnic ascunşi lui), şi, ţinîndu-i strîns ca pe un trofeu cucerit prin vitejie, încălecă p’o şa şi dispăru, pe uşe, în mitologie... Caraghiosul — în mijlocul odăiţei ■— continuă să facă apel la uzul raţiunii, în faţa unei uşi trîn-tite. După care se scărpină la ceafă, se aşeză pe pătuc să mediteze. Băiatul se considera emoţionat. Pentru întîia dată în scurtuţa lui viaţă .o cineva îi acordase o fierbinte atenţie. Sora îi servise ceaiuri nocturne, îl oblojise pe frunte· cu primineli reci şi îi schimbase leoarca lui cămaşă. Fata se devotase făpturii lui fizice în suferinţă cu dăruire psihică — şi era firesc să-i ceară o prudentă alitare. Imprudenţa lui bărbătească îi periclita efortul sanitar de o noapte, îl expunea la noi şi nebănuite primejdii — şi «mai ales /se insinua ideea) punea capăt puterii ei nemărginite ; fiindcă
218
dacă el era pentru prima dată în contact prelungit — şi am zice intim — cu o făptură femeiască, ea se devota întîia dată unui om, decurgiffd din aceasta dulcea putere nelimitată. Avusese — o noapte — asupra lui puterea pe care doar asupra păpuşilor o avusese, dar cu cît mai ameţitor ambiguă. Dar păpuşa se rebelase, îşi făcea de cap, încît forţa fetei devenea — chiar şi retrospectiv — iluzorie. Tînărul în izmene înţelegea acestea toate (şi, trebuie s’o spunem, se simţise, în noaptea aceea dogoritoare, de o prea dulce incompetenţă, voinţa lui suprasolicitată derni-sionînd cu drag), dar cu limpezimea dimineţii îi revenise pofta de decizie. Cu tot aspectul contrar nu primise ordine de la nimeni, de vreme ce regulele şcolare erau anonime, nu i se adresau direct; în asceza colectivităţii era singur absolut şi libertatea sa interioară era enormă. Nimeni nu-i poruncise lui anume — fie şi pe tonul caloric al sfintei familii — ceva. Desfrînarea nocturnă îi părea lepădată în dospitul întunerec cu febră, delir şi sudoare. Insul său sălbatec şi tăios nu agrea şeaua pe şale, mai ales că nu era obişnuit cu tirania fragedelor făpturi ; nu era un preparat domestic. Se privi — în costumul actual era-claustrat în cameră. în creierul lui homo faber încolţi o idee : în-genunehe în faţa pătuţului, extrase cufăraşul, cercetă conţinutul acestuia, îşi luă doriţii pantaloni (perechea de rezervă), etc. Gata de campanie îşi zise că fata trebuie (totuşi) împăcată (cu vorbe), de vreme ce — fără voie — o jignise, (în definitiv), în casa astă, fusese singura fiinţă ce se ocupase de el. Rămasă de izbelişte — ca şi el — avea sensibilitatea zburlită, trebuia (neapărat) s$-i explice că. Dar unde s’o caute ? Unde se afla bîrlogul Otiliei ? Ca să întrebe pe cineva, ar fi trebuit să-i explice că. Intre ei doi se afla un secret, şi acesta (evident) nu putea fi divulgat. Nimic inavuabil (desigur), totuşi,. din dogoreală, milă, sudoare şi încredere se formase o alianţa secretă. Pentru întîia dată cineva îl văzuse fără platoşă, lepădînd de la sine armele
219
şi predîndu-se unei plăcute captivităţi ; dar poate fi un stăpîn devotat prizonierului său ? Tînărul nu ştia ce urmări avea să aibe acea noapte comună (şi nu se întreba), dar intuia că se crease o relaţie privilegiată ce nu se curma cu o mică şi burlescă. neînţelegere. Faptul fusese prea insolit pentru băiat ca să nu creadă în trăinicia legăturii speciale dintre ei. Liniştit acum se hotărî s’o caute şi s’o împace. Pentru început se apropie de fereastră. Ploua. Un cer vînăt, fieros, compact astupa’totul. Nu era c<enuşă ci un capac dintr’un material tare, urît, ostil, ameninţător — iar el se afla sub. Materia se liche£iase. Duhul* Bălţii răzvrătit ; apele amestecate cu pămîntul bolboroseau în indeter-minare. Geneza nu avusese, încă, loc — aici —, vremea se opintea în goluri, dar pe deasupra extinsei Bălţi nu se purta duhul sfînt, ci unul teluric, morocănos, sanchiu aflat în tîntă dezlănţuire. Dincolo de geam zăcea deşertul rebegit, un pustiu cu ape şi noroi nesfinţit de verb, nici de fapta umană, un fel de Nimica murdar şi rău, devastator în căscat şi prostie întoarsă. Singurul zăgaz al Spiritului era — totuşi ! — acest Castel năuc, meterez înălţat din fudulie nătîngă şi furtişag barbar, omagiu lasciv al unor hodorogi fezandaţi spre o fragedă femeie cu sîni necopţi, temniţă sexuală — pe care dulcea muiere izbutea parşiv* de nu s’o farme, s’o moaie voiuptuos, cu un voinic pezevenghi, într’o prea firească frenezie a trezirii la viaţă — Curte arsă de iubiri aprige sau de mînii aprinse. împăratul Verde hăcuit de iataganul mamelucilor, răpus crunt de Zmeu prin otrăvitele iţe toarse de otrăvită Cosînzeană, regi putrezi frînţi de voinici rudimentari gîlgîind roşu de elan vital. Zmeul, (sau Făt-Frumos ?) se strecura ferit' în culcuş aprig, spre a-1 deşerta apoi pe Beşondrea-Vodăr Taţi sau amanţi, Zmei paralei sau Feţi, Frumoşi, poarta muie-rească se afla aceea prin care se surpa şi se ridica Puterea pe malul nămolos al Dunării galbene şi ameninţătoare.
220
Iar Curtea ardea iar — vîlvătăi, mormane de jar-sau mah-înudele — spulberul cenuşii în vînturile mari ale Asiei. Toate basmele se repetă, dar altfel, mereu, coşmar reluat cu modificări în text. „Repetiţia înseamnă modificare“ şi micile schimbări dau impresia celor în cauză că trăiesc ceva inedit ; ceea ce e adevărat fiindcă adevărul este trăirea. Unde, excepţia, care, legea. Şi totuşi : acest hibris de piatră şi cărămidă arsă rezista, cuib tare al monotoniei şi aberaţiilor, semn de piatră, sfidător, mărturie, fotuşi, a lui homo faber în faţa năpraznelor repetate· ale pustiei şi elementelor stupide, bezmetice. Daniel ridică din umeri şi-i întoarse, excesiv de înaltei ferestre, spatele. O fereastră ce dădea spre nicăieri. Abea venise şi începuse a măcina boabele negre şi sterpe ale imobilismului agitat. Se afla în unghi mort — aici —, inutil, asta îi punea sub semnul întrebării încordarea lui permanentă. Toate acestea de aici nu-1 priveau, el se afla în tangentă, erau dar dincolo de cercul său precis şi mereu luminat. Ieşi pe coridorul umed, rece, întunecos şi înaintă. Clădirea părea pustie, părăsită în grabă. Se curăţa pe aici, vreodată, şi de cine ? O căuta pe Otilia : primul· impuls se teşise, nu ştia prea bine ce o să-i spună, năbădăile fetei se arătau de tot copilăreşti şi el prea nepriceput să le manevreze cu priceperea dorită. Înţelegea agitaţia niţeluş otrăvită a orfanei oblojite din milă dar fără viitor deloc, fără —·* mai ales — stima de ea însăşi. Era stupid· să spună : Dar în aceeaşi situaţie, eu. Cine se vrednicea să dea orfana la şcoli şi din acele stabilimente ce-ar fi rezultat pentru dînsa ? O meserie independentă —* oricum, nu. Totul era chestie de măritiş, iar măritişul chestie de zestre — cel mult de noroc din cel porcesc. Ce sentiment să aibe fragedul ei trup cetluit spre voluminosul manierat Leonida ? înclinarea sfioasă spre coptul protector se poate muta în impuls marital ? Iar el, călător pauper neutralizat de maladie, stors de febră fusese un debuşeu fără primejdie al sentimentelor avuabile, o mare păpuşă
221
de manevrat — care, deodată î, redevenea un bărbat tînăr, periculos, sărac şi grăbit. Fata dorea să i se devoteze în continuare, dar celuilalt, golit de explozibil. Ce să-i explice, dar. Ce era aici de explicat ? Singurul remediu : să se urce în pat, să facă febră, să aiurească, să devină neputincios şi primejduit. Dar ce relaţiurii să aibe domnişoara cu acest fluieră-vînt ? Ce să-i explici ? Cum s’o împaci ? Dar unde s’o găseşti ? Pe dreapta, cum mergea, numai uşi şi uşi, defilau, echidistante, ca într’un hotel pără-sit. Ţipenie. Pe ce clanţă să apese ? — Brusc — un perete negru şi umed. Se răsuci şi o luă înapoi dar, spre mirarea sa, datorită mtunerecului, desigur, se împiedică de nişte trepte — nouă — pe care le urcă nedumerit. Nu-şi amintea... sau nu fusese pînă aici. Dar coridorul sucise pe mâna stingă — era un altul, ce ducea unde ? O uşoară panică... să nu se piardă în hardughia bezmetică ; dar n’avea rost să-şi exagereze proporţiile clădirii. Castel... Să fim serioşi. Construcţia mira doar prin platitudinea extremă a locului, raritatea locuinţelor, precaritatea ultimului tîrg întîl-nit: Platoneştii, — altfel doar un conac mai acătării, cu înnădiri în urma pîrjolurilor succesive. O arhitectură posacă şi cu sughiţuri. Şi totuşi, coridoarele lungi, pustii, întunecoase dădeau poftă să vadă un om şi să-i vorbească. Dar care cameră era locuită ? Şi de cine ? Cele mai multe, goale de mult, stătute, ţesute de păianjeni. Paragina răsfăţului.
PĂRINŢII OTILIEI. Adunîndu-şi forţele tînărul se repezi în uşa de lîngă el, apăsînd simultan clanţa ; se trezi proiectat în mijlocul unei odăi vaste şi roşii. — Te aşteptam, observă căpitanul. Te rog ia loc. Niţel năuc, musafirul se lăsă într’un fotoliu adînc, vişiniu. Comandantul vasului, în uniformă dar cu papuci de pîslă, fuma pipă în mijlocul
222
odăii; se duse calm şi închise uşa atît de impetuos deschisă. Privind,· băiatul Constată că în încăpere domnea roşul. Fotoliile erau îmbrăcate în vişina coaptă, vastul pat, cu polog şi draperie, acoperit în catifea de aceeaşi culoare aprinsă. Pe jos, doar, zăcea întins un covor imens, moale, în care piciorul se afunda pînă la gleznă, la care domina un auriu stins stropit discret cu culoare. Marinarul nu era aici un simplu pasager. Un birou mic, gingaş, din lemn de trandafir, susţinea pe superficia sa diverse obiecte între care o' colecţie de pipe. — Mda, zise militarul, îmi duc viaţa pe un vas în condiţiuni'fatalmente incomode şi cînd îmi îngădui un răgaz pe uscat îmi place să mă răsfăţ puţin cu lucruri de prima calitate. Odată cu vîrsta simţi nevoia unui corifort cît de cît. Ofiţerul mergea prin camera vastă cu paşi lenţi, de energie relaxată, dar studentul observă că gazda şchiopăta niţel, îşi aducea cam greu un picior îndărătnic. — îmi place pe apă, reluă bătrînul lup, dar e de trebuinţă, tot mai mult, să ai un mic refugiu plăcut. Dar nu despre asta doream să discutăm. Medicinistul încordat îl urmărea cu coada ochiului. — Sunt informat, continuă maturul liniştit, că te afli fără adăpostul obişnuit şi lipsit de micul ajutor al salariului de .pedagog. Ceva mai mult... nu-ţi poţi încheia studiile, fără mijloace, cum te afli acum. Vîrstnicul tăcu şi făcu, în tăcere, cîţiva paşi. Adolescentul tăcea tăios. — Singura avCre ar fi, reluă bătrînul lup de Dunăre, un loc arabil pe lîngă Chirana, loc pe care intenţionezi să-l vinzi în scopul amintit. Exact ? — Exact, zise băiatul zdrobindu-1 sub ironia sţ. Marinarul de apă dulce îşi continuă plimbarea: — M’ar interesa să fiu eu cumpărător. De data asta tăcerea tînărului nu mai era tăioasă. — Ştiu, reluă cumpărătorul, domnul Tănase v’a făcut propunerea de a interceda dînsul între vînzător şi eventualii achizitori... Eu aş zice să aşteptăm ofertele... şi eu voi licita cu mai mult, oricît ar fi preţul iniţial. Ce zici ? — Sunt mirat, se miră orfanul. Trăgînd piciorul rigid, comandorul
223
se aşeză la biroiaş şi se apucă să lucreze asupra pipei.
—   Pe bună dreptate, remarcă bravul om. Am să'vă explic în puţine cuvinte... — Nu, nu-i nevoie, se apără Daniel.
—   De ce nu ? !, remarcă căpitanul de cursă lungă. Eu am un principiu : Nu transforma în enigmă ceea ce e limpede. Bătrîn, bătrîn, dar sunt un amic al raţiunii. —.-Ştiu că trăieşti pe un vapor, că poposeşti prin porturi pe la case amice... Nu te. văd în postură de agricultor. — Stai să vezi,
“ tinere amic. Ai fost de faţă cînd am dezvoltat modul de organizaţiune Ceres. Bun. Vreau să am o fermă afiliată la Ceres, care deschide largi orizonturi agriculturii naţionale.
—   Tot n’am priceput cum... — Moment. Boierii noştri se lăfăiesc cu moşii uriaşe ce nu pot fi supravegheate, aşa că dau faliment unul cîte unul. în schimb îi înbogăţesc pe arendaşi sau logofeţi. Stai aşa... Un moment. Viitorul aparţine agriculturii intensive. Or, pentru ce vreau eu, pămîn-tul dumitale. îmi.convine : nici prea mult, nici prea puţin... Secolul nostru va fi al agriculturii intensive. — Perfect. Dar tot nu văd cum... Cum voi conduce ferma Chirana de pe coverta Propăşirii ? — Exact. — Nimic mai simplu. Găsesc o pereche de gospodari, îi instalez acolo, şi le spun : produceţi atît ? Primiţi aţît. Produceţi mai mult ? Primiţi mai mult. Eu cu pamîntul, capitalul şi ideile, voi cu munca. Lucru fin, de prima calitate. — Iar ei o să vîndă găinile şi o să zică apoi c’au murit. —1 Perfect. Eu am un principiu : #Dacă suntem părtaşi la cîştig, împărţim şi la pagubă. Au pierit atîtea dobitoace pe care le-am fi plasat cu atîta ? Perfect. împărţim paguba. Să vezi că atunci o să fie mai cu băgare de seamă. — Spiritul dumitale practic e de admirat. Nu era în intenţia mea de a. —. Ştiu. Dar mie îmi place să explic. Ştii de ce îţi ofer mai mult decît ceilalţi ? Ca să fiu sigur că-mi vinzi mie. Eu am un principiu : întîi mă gândesc bine. M’am hotărît ? Trec la acţiune ! Dar eu sunt leal, franc şi. — Şi ? — Vreau să vă previn. Vă. dau mai mult decîf alţii,, e clar, dar tot va fi puţin. — Cum
224
adică, puţin ? ! — Mai întîi, în valoare absolută. Pe-aici, moşierii nu mai cumpără pămînt, vînd. Cumpără arendaşii, negustorii de cereale sau, pur şi simplu, negustorii.
—  Şi ce-i cu asta ? — E, că s’au înţeles între ei să ţină preţul scăzut. Iar eu ţi-am promis mai mult ca ei, nu mai mult decît preţul real. — Aha. Ce înţelegi prin preţ real ? — Cît s’ar da pe 100 de hectare prin alte locuri, la Ciulniţa sau Lehliu. — Aha. — în al doilea rînd, banii ^ă vor ajunge să încheiaţi Universitatea, să zicem. Cu economie mare, eu canoneală, trăind pe sponci. — Da. Nici eu nu mă gîndeam la vreo lăfăială. — Dar pe urmă vine externatul, cîţiva ani seci... — O să lucrez la un spital, cu leafă, nu ? — Şi cabinetul ? Fără cabinet nici un talent nu se poate afirma.
—   Cred că... — La comun, la grămadă... Vine cine se întâmplă... Dă-mi voie să rîd, tinere amic. — Mărturisesc că nu m’am gîndit încă... — Un cabinet central înseamnă bani buni. — Deocamdată să. — Eu am un principiu: Lucrul important se gîndeşte de cu seara... — Oricît m’aş gîndi tot nu văd de unde. — îţi spui eu, tinere amic : zestrea. Da, da, nu rîde. Pentru asta îţi trebuie... — O nevastă. — Nu. Un socru. — Un ce ? — Stai să-ţi explic. O fată tânără e o fiinţă nevinovată. Ce ştie ea altceva decît să se pisicească ? Ea e cu amorul, cu giugiulul. — Şi ce-i cu socrul ? — Rîzi, mînzule, rîzi, dar să ştii că multe nu ştii. Socrul e un om cu bani care vrea să facă o investiţie rentabilă într un tânăr cu viitor. — Şi tânărul cu viitor... ăla aş fi eu. — Păi nu ? Eu te-am cîntăjrit din ochi. — M’ai apreţăluit... Şi cît fac ? — Un cabinet de centru în Capitală. Vei scoate parale frumoase- — Şi prestigiu... — Care tot parale aduce. Fără cabinet în centru, toate calităţile tale nu fac o ceapă degerată. Asta-i ecuaţia, tinere amic. — Mde. Păcat că n’ai o fată, căpitane. — Poci să ştii ? — Aaa, ştiu. Mi-o peţeşti pe Tincuţa. — Fii serios, tinere amic. Domnişoara c fată de boier — Nu-i de nasul meu. — Păi nu ? — Da. dar
225
15 — Solstiţiu tulburat
doctorul Vasilco ? — Da ? Ştii cîtă moşie are nevastă-sa ? Două mii de hectare numai ale ei. Cu ce moşteneşte mîine poimîine de la alde mă-sa şi de la unchiu-su, Mitică, car-diac şi necăsătorit, face un patru mii. Păi de colo e ?
—   Deci la patru mii de hectare, fata poate lua şi un maţe fripte. — Păi nu ? — Dar dacă şi moşia ei e bortelită d< datorii? — Ce vorbeşti, tinere amic. Al doilea frate â mame-sii e conu Nicu Iatan. — Directorul băncii Albine
—   Păi vezi ? A vrut fata să-şi cumpere un băiat frumos I-a dat mâna. — Pe cînd Tincuţa, pofta’n cui. — Păi nu Şi pe urmă, domnişoara Şeitan trebuie să găsească u bărbat care să poată şi să vrea să răscumpere ipotecii* Altfel, le ia apa sîmbetei. — Cred că eu nu îndeplinesc cori diţia asta. — Eu am un principiu, tinere amic : nu rîd d lucrul serios. — Dar de care să rîd ? De cel neserios ? Nil' face. — Lăsînd că domnişoara e mai în vîrstă, nici conu Dinu nu e omul care să dea capital pentru cabinet. — Nu are ? — Important e că nu dă. Altfel, n’o lasă mnealui pe domnişoara să plece de lîngă mnealui. — Deci ar fi de preferat monsieur Tănase. — N’ar fi prea rău. — Păcat că gestul matale generos l-a lichidat pe ginerică. — Poci să ştii ? Eu i-am dat uşurinţa de-a scăpa de el. — Cum ? Nu l-a... — Eu, tinere amic, am un principiu : pînă nu văz, nu crez. — Vrei să spui ? — Nu vreau să spun nimic. Tănase îl avea la mână şi dicta condiţiile. Acum, nu-1 mai are, deci le dictează conu Dinu. — Ce să dicteze ? — Condiţiile contractului de căsătorie. Sau nu ştiai că orice căsătorie e un contract, nu numai în faţa lui Dumnezeu... Ce mai, o afacere ca oricare alta. Iscălită şi înregistrată.
—   Bine, dar. — De vreme ce e vorba de parale, tinere amic... Că doar nu suntem mîrlani sau ţărani să ne împe-rechem 6ub coviltir şi să facem copii în neştire fără să ştim din ce-or să trăiască. — Auzisem eu ceva dar m’a lovit termenul... condiţii, contract... Da, aşa e. — Degeaba oftezi. Asta-i lumea. — Deci, totuşi, monsieur Tănase îşi
226
va realiza visul. Biata Tincuţa. — Nu sunt sigur. Nici nu cred. Ne vine un pretendent... Conu Dinu s’a dus să-l în*-tîmpine. — Făt-Frumos... — Com ? A, de frumuseţe" nu ştiu... Dar se pare că e putred de bogat. Nu-1 interesează averea... Vrea o fată curată, proaspătă, virginală... Mă rog, chestii din astea... — Şi Tincuţa ştia ? Atunci de ce-a plîns ? — Ţi s’o fi părut. Şi pe urmă... nu-i treaba noastră.’ Comandorul se ridică ; musafirul făcu la fel. — Am im-» presia, declară marinelul, că în chestia noastră ne-am în-»' ţeles. — Care chestie ? — Cum, frate, care chestie ? Păi noi ce-am discutat ? — A, da, de cabinet, zestre, socrul
—   Ei, bată-te noroacele, rîse patern conu Leonida, la ce ţi-a rămas gîndul. Păi bine, neicuşorule, nu ţi-am pro-, pus eu să-ţi cumpăr pămîntu ? — A, da. Sigur. — Un lucru am să te rog, — gazda îşi conducea spre uşă musafirul —5 să rămîie între noi... Altfel, dacă se află că sunt cumpărător, nu mai afli ofertanţi şi nu mai cunoaştem preţul pieţii.' Imediat după Crăciun facem actele şi iei bănuţii. — Bine.
—   Şi mai am o rugăminte... Masiv, falnic, comandantul îl privea patern. — Da ? Anume ?, se interesă fără interes tînărul. — N’o mai necăji, frate, pe Otilia. — Bine, dar eu nu. — Ştiu, ştiu. Dar mata eşti un tînăr fin, de calitate... şi-ţi dai seama de poziţiunea, nu-i aşa, delicată a fetei... la Castel. Nu, desigur, că nu ar fi bine tratată aici... din-potrivă, dar dînsa e o persoană sensibilă şi... şi orgolioasă. Se jigneşte uşor. — îmi pare foarte rău, se munci pe loc tînărul, nu a fost deloc în intenţia mea să. Dar. — Ştiu, ştiu, spuse blînd militarul. Surîzînd : Se jigneşte uşor. — înţeleg sensibilitatea unei orfane, fiindcă eu însumi... — Domnişoara Otilia nu-i orfană, sugeră ofiţerul, de vreme ce are părinţi. — Aşaa ? — într-o oarecare măsură, îl linişti marinarul. — Cum, într’o... Otilia mi-a spus că... Căpitanul oftă : — Dînsa are îndreptăţirile sale să se considere ca atare, de vreme ce aceia ce-i sunt, după lege şi natură, părinţi, au lăsat-o, nu-i aşa, în voia valurilor. — Au arun-
227
15*
cat-o în apâ ! ?, se sperie studentul. Preotul îşi împreună mâinile şi înarmat eu blîndeţe, susură ; — Mă refeream la valurile mintoase ale vieţii. Tăticuţul său care este, care era. cum să spun, cam fluşturatec... şi-a părăsit... pe aceea eu care procrease şi... circulă prin Europa pierzînd la jocuri de noroc... dacă mai are ce... Iar biata sa mamă nu se află în condiţiunea de a creşte o copilă... — Taie sare la ocnă ? — A. nu, dar îşi duce greu zilele. Se află la o persoană de bine, care nu a primit-o însă cuu... — Şi ce înger l-a pişcat pe conu Dinu de a cules un copil lepădat... — Lepădat... © mult spus. de vreme ce a fost o înţelegere. Dealtfel, era piaâ la un punct, firesc... — Ce era firesc. — Păi, de vreme ce mama copilei, nu este aşa... îi vine iui conu Dinu... oarecum... soră... — Cum. oarecum... Căpitanul oftă din rărunchi. — Mama dumnealui, ştii, cum să spun, a rămas .văduvă... de foarte tînără... Şi ce să facă biata femeie, singurică. în pustia asta de Bărăgan... — Să se mărite din nou... — Nu... dînsul era... nu corespundea social... — Aha. Dar de ce nu şi-a oploşit şi surioara... Să fi stat şi ea lingă Cotoroanţă. Preotul, cuviincios : — Nu ştiu dacă facem bine discutmd despre... Nu-i aşa, fieşteeare familie are... cri te o... — Deci mama Otiliei e prostituată... sau a fost. j— O, nu, nu. Era, cum să spun... artistă, din acelea care cîntă. Şi familia a... afurisit-o. — Familia ? Conu Dinu, adică. Şi din afurisenia asta i-a halit şi moştenirea. Cam cinci sute de hectare, presupun. — Dînsa nu ar fi ştiut cum să folosească... Moşia s-ar fi fărîmiţat. Şi asta, partea coanei Lizica s’a înstrăinat. Capul familiei are îndatorirea, bum să spun, să apere... moşia strămoşească. — înţeleg. Asta înseamnă că Otilia îşi va primi, la majorat, partea... sau la măritiş, ca zestre. .O avere frumuşică. — O, nu... nu... Domnişoara Otilia e o fată modestă. Ea e recunoscătoare binefăcătorilor săi, nu are asemenea... — Şi atunci ce-o să fte cu ea ? O face servitoare, ca pe Marina, o dă după un popă sau o trimite cu curul gpl in cosmos. Marinarul
scandalizat) : — Vai, ce vorbire pentru un intelectual... Tot ce are conu Dinu e al domnişoarei Tincuţa...... Trebuie păs-
trată... — Moşia strămoşească. — Exact. Asta nu înseamnă că biata fată rămîne de izbelişte. — Nu ? — Nu. Se întâmplă că eu, un biet om bătrîn... fără familie... dispun. Pe Otilia o cunosc de mică... m’am ataşat de ea... Şti.ţi, oamenii în vîrstă, fără copii... au ciudăţeniile lor. — Vreţi să vă însuraţi cu... — Vai, vai ! O iubesc pe Otilia... aşaa... ca un tată... — Aha. Şi-i dai mata zestre. — Numai băiatul să ne placă. — Desigur. Şi Otilia... ştie ? E de acord ? Comandantul Propăşirii (mirat) : — Desigur. Se ridică şi se apropie de tînăr : — Domnule Nistor. Te rog să mă crezi că nu sunt un flecar. Studentul dă din cap că da. — N?am obiceiul să discut chestiuni,, delicate, mai ales cînd ele privesc, nu-i aşa, alte persoane... pe care le stimez şi le iubesc... dar. Un moment de tăcere. — Vreau să cred. tinere amic, că nu am greşit destăinuindu-ţi aceste... taine din viaţa unor oameni onorabili. — Eu, desigur... dar ştiţi... mîine, poimîine, plec... definitiv. Leonida îl conduse blînd spre uşă : — Nu înainte de a semna actul de vînzare... Dacă nu retractezi. — Nu, nu. Uitasem. — Pe douâşopt... Pînă atunci nu se poate. Sfintele sărbători. — Da. da...
—   Mai întâi să-l auzim pe Tănase, care’s preţurile pieţei.
—   Da, da. — Te-am avertizat însă : nu cred să-ţi ajungă pînă cînd termini. Mai e şi cabinetul care, nu-i aşa, costă !
—   Da, sigur. Ofiţerul deschide uşa : — Cît priveşte pantalonii... nici o grijă, îi recuperezi. Am aranjat eu. Surîs evident de ambele părţi, strîngere (cordială) de mână, uşa se închide. Daniel porneşte (preocupat) pe coridorul întunecos şi umed. — Deci asta-i situaţia Otiliei. Nepoată bună... Moştenirea i s’a şparlit mamei, i se mangleşte fiicei. Sau cum se apără moşia strămoşească. Cine o să i-o pape Tincuţei... dacă n’o lichida-o pînă atunci moş Pîrţag, ăsta. Şi-o fi cu-noscînd Otilia mama ? O mai vede, din cînd în cînd ? Să fie mare zestrea dată de bravul marinei ? Dar dacă muş-
229
teriii nu ştiu, n’or să se înghesuie. lai; cum e îmbrăcată Cenuşăreasa... şi nescoasă’n lume... nu dau muştele la miere. Dar de ce mi-a spus mie ? Nu cumva pofteşte a mă căpătui ? Mai degrabă ghiujul vrea să abată atenţia de la iubirea sa nepaternă. Dar ce-mi pasă mie de toate aliş-veli-şurile astea ? Mai rămîn patru zile, îmi vînd pămînturile, umflu banii gheaţă şi cărel-poteca, băiete. Valea. Nu-i aici o lume pentru mine, nici eu pentru ea. Banii mi-or ajunge cît mi-or ajunge, pe urmă văd eu : fac injecţii, dau meditaţii, sparg lemne... Ce-am nevoie să-mi leg de gît o nevastă care să vrea mobilă, boarfe, tandîr şi amor etern. Dacă vreau să fiu ce vreau să fiu, trebuie să ^tocesc, să tocesc, să tocesc. Celelalte, mai tîrziu.
PARABOLA TATĂLUI RISIPITOR. Nalt, ciolănos, smead boierul Şeitan înainta în mers militar, şi doar rigiditatea pasului şi a coloanei sugera că trecuse de prima tinereţe. Era la straie fine, de oraş mare, ce cădeau ca turnate şi întreaga sa fiinţă păstra (încă) parfum citadin, o stenie promptă. Salută discret pe cei doi juni (ce-1 primiseră cu stimă), trase viril scaunul, luă loc energic în ca£>ul lungei mese şi ceru, cu glas eficient, sclavei Marina lemne şi alimente. îşi frecă mâinile a satisfacţie şi dădu un brînci fertil conversaţiunii generale. Brava Marina avea (neîndoielnic) ureche muzicală de ştia cînd să dondăne şi cînd nu, încît ţîşni cu un păhărel de ţuiculiţă galben untdelemnie, licoare însoţită de un pîlc de măsline de Volo, grăsuţe şi castanii, toate puse pe o tăviţă cu şerveţel croşetat. Bunul boier scoase un geamăt de satisfacţiune. în scurt timp sluta zeitate htonică prezenta o uriaşă omletă fumegînd pe fund de lemn, segmentată rapid şi foarte inegal în trei farfurii late cu trandafiraşi pe margine, Zeitatea Bălţii aduse, de-
230
asemeni, felioare de muşchi fiert, de porc împănat cu usturoi şi îmbărbătat cu praf de ierburi greceşti ; item bucăţi de pâine coaptă în ţest, pufoase ca o cremă. Cei trei bărbaţi se puseră pe treabă. Victoraş : hămesit, conu Dinu oficiind cu eficienţă ; tînărul constată că — pentru prima dată de cînd venise pe aceste meleaguri — îi era foame. Omleta de un galben pastelat, în multe nuanţe, în care onctuoasa brînză de burduf, parte topită, lăsa o zonă păstoasă, bălaie, emitea un parfum complex, înduioşător. Ru-pînd pâinea clerical, latifundiarul deplînse starea vremii, potopul ce nu mai contenea, apoi cu voioasă energie îl interpelă pe tînărul musafir: aflase dumnealui Dinu — cu mirare şi tristeţe — că manifestase dorinţa de a o tuli, taman în pragul sărbătorilor, ceea ce era un afront adus proverbialei ospeţii şeitaniene. Ce vorbeşti dumneata, domnule ! Cum !, era nemulţumit de ceva-cumva ? î II supărase cineva ? Nu avea decît să spună şi totul o să fie cum trebuie. Se poate ? Băiatul doctorului Nistor era pentru dînsul — pentru ei, toţi — un musafir drag, fiindcă preţuirea, recunoştinţa am putea zice, pe care i le păstra (în inimă) mult regretatului, se cuvenea a se revărsa asupra unicului fiu, pe care (dealtfel) ei toţi îl găseau atît de simpatic. Ce vorbeşti dimineaţa, domnule ! Ce-i dreptu, îi aflase cam înnouraţi de presiunile inconveniente ale mitocanului — fusese de faţă ! — dar acum cînd — datorită gestului generos al lui Leonida — nourii cei negri fuseseră alungaţi, seninătatea cea obişnuită revenea în căminul lor cel primitor. Ce-i dreptu, la ei era cam fără distracţii — ca la ţară — şi pentru un tînăr dedat la forfota orăşenească şi dedulcit la zbomia vîrstei (cîhîm, cîbîm, cunoaştem...), dar poate că o meritată tihnă după zbîmîiala examenelor să fie de dorit, mai ales că (ştia şi ăsta) anumite manifestaţiuni ale (cîhîm, dhîm) organismei vădiseră o avansată epuizare a forţelor. Dealtfel, ţinea să-l informeze personal dacă alţii nu o făcuseră că, de Sărbători, aveau să poposească la ei persoane mult plăcute ; cum
231
şi dînsui. oaspele, avea a face, din ziua treia, vizite La conacele din jur, unde avea a fi primit cu osebită căldură (sufletească), boierii de Baltă fiind primitori din fire şi amintirea doctorului Nistor încă vie în inima lor. Micul jude hăpăise totul cu sîrg mare şi acum, cu ochii vioi şi urechile ciulite, aştepta, sperînd, un adaos, ceva. Daniel, cu o poftă renăscută, îmbucase omleta fierbinte, în care onctuoasa brînză de burduf iuţise dulceaţa galbenă a oului ■cu un înviorător ghes, dar acuş se poticnise, neobişnuit în a se alimenta cu cărnăraie de dimineaţa. Cu un gest galant trecu farfuria plină la Victoraş, carele nu se sfii să se apuce de treabă. Daniel tăcea pozitiv. îşi dădea şi el seama că, acum, de Sărbători, cînd era închis tot, tot, tot, n’avea unde mînca iar de locuit, chiar internatul pustiu şi rece îi era interzis de cînd directorul îl ţipase din funcţia de pedagog, ca să-şi oploşească un nepot ; pe de altă parte venise aici cu o treabă ce nu se mai putea amina : avea să capete ştiri chiar astă seară, de la monsieur Tănase, iar promisiunea căpitanului părea sigură, dumnealui fiind un bărbat de toată încrederea, astfel încît a patra zi de la Crăciun avea ;să semneze acte, să ia paralele — cîte or fi — şi să încerce, în Capitală, să se organizeze astfel încît să ducă la capăt ■cursa grea şi istovitoare în care, mai mult de nevoie, se angajase cu toate forţele sale, nu atît de mari cît ar fi fost de trebuinţă. Vocea gravă a gazdei, cu încărcătură calorică, îl ungea la inimă pe orfan ; şi impresia sa de rotund se împlini încă : gîngava zeitate a nămoloasei Bălţi îi aduse o mare ceaşcă de cafea ce se vădi, la gust, tare şi amară. Un foc viguros şi spornic dansa roşu în marea sobă verde, dogorind delicios. Era bine. Asta însemna să ai, familie... Strînşi în jurul vetrei... pe cînd afară, viscolul... Pleof, pleof. Familia : o invenţie a iernei. Ospitalierul boier aflase şi de dorinţa tînărului musafir de a-şi înstrăina pămîntul strămoşesc şi explică risipitorului că asta era „cea mai mare prostie'·, pămîntul fiind etern uman, o valoare mai sigură
232
ca aurul, nu se degradează, nu se fură, unde mai pui că e uşor să-l vinzi dar greu să-l cumperi şi — să nu se uite — constituia un cheag, pentru orăşean, ah, o căsuţă printre arbori, vara, cu familia... pleof ! Studentul, surîzînd, se mulţumi a ridica imperceptibil din umeri : ă-i explica faraonului că reîntors în Capitală nu avea nici măcar cu ce-o tîrî o săptămînă era să dai din gură de pomană. înţelegerea celuilalt nu e atît o chestie de inteligenţă, cum s’ar părea, ci de situaţie, de aceea bolnavii se vaetă între ei, femeile rău măritate între ele tăifăsuiesc, cum şi tinerele mame tot înde ele şopocăiesc tehnici şi drăg'ălăşii. Noroc că Marele Ban de Ialomiţa sări să laude Proprietarul Român, altfel zicînd pre moşier. Harnic, decis şi dezinteresat hrănea ţara toată şi vărsările la export aduceau patriei devize adorate. Dar ce s'ar fi făcut — răspunde — nepricopsitul de ţăran, leneş şi cîrcotaş, el care-şi mînca sămînţa de cu iarnă şi venea la aman bîzîind, cu căciula'n mână, cînd se porneau plugurile, dacă buna chibzuinţă a moşierului nu l-ar fi scos la mai. Aşa-i el, soi rău : toată iarna doarme, se scarpină, cleveteşte, dar la nevoie tot la mine vine, ca la un tată, ştie el că nu-1 las să moară cu liota lui — că după ce n’au, se mai şi prăsesc ca iepurii... îs nesăbuiţi, aia e, n’au devlâ sub căciula aia mare a lor. Plus că în vremuri de restrişte pentru ţară tot latifundiarul sireacu încăleca pe cal, scotea paloşul şi diii la hotar,· băiete, şi hăcuieşte în păgînime. Ce vorbeşti dumneata, domnule... Că ţăranul nu ştie de secită, nu ştie de ipotecă, nu ştie de Bancă, lui să-i dai, atîta ştie, Ce muncă, gemu boierul, că ară şi el, acolo, o săptămînă, pliveşte o săptămînă şi, pe urmă, seceră şi coseşte, altă săptămînă. Bine, hai să punem o lună, cu totului tot. Dar alelalte un’şpe ? Ce vorbeşti dumneata, domnule ? Doar arendaşii ştiu să scoată şapte piei de pe el. Cum îi mango-situl de Tănase. Drept care latifundiarul se repezi la mitocan : îl amuşină, îl mursecă, îl mîrîi, îl lătră, apoi apucîn-du-1 cu colţi tari de ceafă îl tăvăli. îl făcu una cu pămîntul.
2311
pînă cînd inimicul scîrbavnic — şchiop şi chior — fugi schelălăind jelalnic. — Mai lasă-1 ciorilor pe Tănase, zău, tată, rosti Tincuţa sec. Ştii doară ce-a zis doctoru, să nu te enervezi. — Ha ! Doctor de muieri ! Ce ştie fătălăul ăsta ! — Păi aşa ne-a fost vorba, papa... se mironosi fata. — Da’ nu mă inervez deloc, fetiţo, gîfîi greu veteranul. Puneam şi noi ţara la cale că tot n’are cine. — Papa, văz că ţi se cana lipesc genele alea, ia du-te mneata şi trage-i un pui de somnică. — Io ?, deloc, deloc, căscă Verde împărat. Aeru ăsta tarele. Se ridică din strană şi piş, pîş, o luă spre culcuş. Căscătura îl doborî şi pe micul jude care îl imită pe boier. Daniel crezu de cuviinţă să părăsească sala de audienţe dar Tincuţa îl reţinu discret cu un gest al mâinii. Tînărul tresări niţel mirat dar se supuse. Cînd rămaseră Singuri, cu o voce uşor răguşită: — Doream să te felicit... sincer. Noroc şii... toate cele dorite. Tînărul îşi dilată ochii a mirare. Să fi fost vorba de vînzarea pămîntului ? Era o scofală atît de mare ? Şi întrucît privea asta pe domnişoară ? Tincuţa (visătoare) : — Căsătoria e un lucru bun... mai ales pentru un tînăr... fără familie. învăţătura e bună ea, nu zic nu, dar nici'aşa fără un suflet alături, să n’aibă cine să te spele, să te calce... Tînărul ciuleşte urechea şi emite un fel de „hm, dea". Tincuţa, practic optimistă : — Otilia e şi ea singură, vreau să zic nu are pe nimeni apropiat... Şi e fată de nădejde... cînd vrea. Tînărul (pare distrat): — Nu sunteţi rude ? Tineuţa (stânjenită): — Ba daa... într’un fel» dar atît de... (rîde feb). Mă şi încurc să-ţi spun ce fel de rude suntem. Un fel de nimic. Tînărul (mirat): — Dar comandantul mi-a spus că mama Otiliei îi vine soră lui eonu Dinu. Tincuţa (rîde exagerat): — Aa, Leonida e delicios... Vrea şi el, săracul, să-i dea fetei un... ascendent... Dar dumneata eşti un tînăr modem, nu te uiţi laa... prejudecăţile astea. Sec: — Papa are o singură soră, pe... (gest cu bărbia spre uşă). Tînărul dă din cap, că da. Tincuţa : — Dar asta nu înseamnă nimic. Oricît
234
i-am fi noi de... nu-i aşaa... pentru o femeie un bărbaţ e un bărbat. Tînărul aprobă cu capul. Tincuţa (oficioasă) :
—   Va fi bine pentru biata fată. Şi dumneata ai făcut o alegere bună... Te felicit şi. Tînărul, mirat, vrea să nege dar Tincuţa continuă : — Cu ce iei tu pe pămînt, cu zestrea ei, o să vă descurcaţi binişor pînă cînd o să... Nu-mi place să mă amestec în treburi care nu mă privesc, dar cred că Leonida îi dă o zestre frumoasă... Surîzînd : — Ştiu că ieşti timid, totuşi va trebui să te interesezi mai înainte. Să-l întrebi pe Leonida : Cît ? Nu roşi, nu-i ruşine, e dreptul dumitale. Cînd te apuci de ceva trebuie să ştii pe ce contezi. Sigur, sentimentele sunt sentimente, însă. — Bine, dar. — Căsătoria e treabă serioasă, cată a~i pune baze solide. Bun e şi ni-ni-ni, dar cît o s’o duci cu scălămbăieli şi piţigăieli. Fetele sunt visătoare şi idealiste, dar după ce ies din buimăceala amorului încep că unde-i aia, îmi trebuie ailalta, şi pe urmă ce, doar n’o să mănînci borşu din oală cu polonicu, nu ? Trebuie acolo o strachină, o lingură, un cuţit ş’o furculiţă ? Trebuie. £>ă nu crezi că eu aş fi materialistă sau nu ştiu ce, nu ! în căsătorie, sufletul înainte de toate, numai că sufletul ăla trebuie şi el hrănit, altfel leşină naibii şi moare de foame.
—   N’am deloc experienţă dar înţeleg că ai dreptate. — Nici eu n’am fost măritată, dar venind acasă a trebuit să iau lucrurile de coadă. La început nu ştiam nimic, nimic. Nici să fierb un ou, nici să dau cu mătura, nici cum se pun murăturile. Ceva mai mult, priveam cu dispreţ lucrurile astea, şi pe urmă, n’am avut încotro, am mărit ochii, am ciulit urechile şi... asta e... — Şi-ţi place ? — Voi, bărbaţii, hu pricepeţi femeia. Cum să-mi placă ? Dar trebuie să le facă cineva ? Cine ? Mama ? Nu poate, că a murit. — îţi cere asta conu Dinu ? — Cum să-mi ceară, săracul, el ar vrea să nu pun mâna pe nimic. Dar tot el dă-mi aia şi unde-i ailalta, nu găsesc cutare lucru... — Bine, dar aici
235
e casă mare... Castel, de ! — Dar sunt şi slugi, bucătăreasă, spălătoreasă, ţigăncuşe care ajută şi dereteeă... — Păi... — Nici un păi ! Trebuie să stau mereu cu gura pe ele : fă aia şi fă ailalta, nu aşa, aşa. Să le dai ba una, ba alta, că n’o să le dau cheile pe mână, că-i prăpădenie.,.
—   Fură ? — Nu atît că fură, dar risipesc... Topesc săpunul, dispare untura şi pe urmă ce te faci ? Tata nu ştie nimic de toate astea, şi nici n’am pretenţie, doar de-aia e bărbat. Dar cînd lipseşte ceva, se năcăjeşte, se’nfurie... Aşa sunteţi voi. Dar uite, m’am luat cu vorba şi mi-am uitat de proaspăta căsătorie. — De fapt, nu ne-am depărtat de la subiect. Cam la aşa ceva mă gîndcam şi eu.
—   Tu ? Nu-i acelaşi lucru. — Mda, la mine ar mai fi şi altele. — Ce ? Ai ţiitoare la mahala cu copil de ţîţă ? Dă-i paşaportul. Să-şi ia catrafusele şi tălpăşiţa. Iar dacă stă altundeva, uşa’n nas. Aşa se întîmplă cu bărbaţii tineri, se’ncurcă omu cu o d’aia... Dar femeile sunt înţelegătoare Tînăra ştie să-şi apere căminul : o tîrnuie pe-aia de s’aleg fulgii de ea. Asta era ? Am ghicit ? — Nu. Aş zice, din-potrivă. — Cum vine asta... din potrivă ? ! — Cum spun liceenii : nu sunt dus la dame. (Tincuţa roşeşte). N’am deloc experienţa femeilor. Nu cunosc fete... N’am nici măcar o soră... — Cu puţină... atenţie... — Cred că m’am exprimat prost. Vezi, suspină Daniil sihastru, eu am o viaţă aspră. între Universitate şi toceală. Altceva nu mai ştiu. — O femeie îndulceşte viaţa... — N’am timp de distracţii. Or o fată... — Căsnicia nu-i o distracţie, oftă domnişoara. — Viaţa asta dură, mie-mi place, am alte satisfacţii. Şi chiar dacă nu... n’am încotro. Dar acum mai va fi cineva... domnişoara... — Cine ? A ! Otilia... Ei, ce-i eu ea... — Păi felul ăsta de trai, pentru o fată... Fără nimic, aşa... Ştiu şi eu ? — Păi nu-ţi spusei ? Femeia e cu dere-ticatu cu... gospodăria... — Pe urmă apare şoşoiu... — Nu-i mai arde de nici o distracţie... Asta-i datu ei. — Ce să tot deretece ? într-o cameră ! Şi. pe urmă. cu un ghizo-
236
roi ca mine care citeşte şi mormăie... — Femeia se mulţumeşte cu puţin. O vorbă bună, o... — Tînăra trebuie să se mai şi amuze, cît de cît... — Zbornia, pîn’la măritiş, pe urmă, cratiţa de coadă. — Cît priveşte zbornia, nu am impresia că Otilia să fi abuzat. Gazda (acru) : — Am făcut 4 noi ce-am fost în stare... pentru ea... Parcă eu... ce să-ţi spun... Citeam romane franţuzeşti, visam la baluri, clămpăneam la pian, pictam panseluţe... Mă pregăteam de viaţă plăcută. Şi cînd colo... Tînărul (zîmbeşte demagogic) : —■ Lasă, că te răzbuni după măritiş... Casă deschisă, baluri, socoteli... — îţi e a rîde. — Ba deloc. Bucuria unei vieţi opulente... — Mare bucurie lingă un mitocan ! — Cum lingă... Căpcăunul a fost decapitat. Ileana Cosîn-zeana eliberată de blestem. Doar Făt-Frumos să pice pe bidiviu în buestru. — Scofală ! Tănase au ba... Parcă alţii‘s mai breji. Asta-i soarta noastră, a femeilor de la ţară.
—   Ei, exagerezi, exagerezi. — Deloc. Noi, ţărăncile, suntem nişte mucenice, dacă vrei să ştii. Ne mănîncă fripte. Tî-nărul (vesel) : — O ţărăncuţă cu o mie două sute de hectare, de. Tincuţa (mult tristă) : — Moşie ciuruită de datorii. Belea, nu zestre. Cine să se umerească aşa, cu ea.
—   Cine... un bărbat de ispravă. — Buni de spânzurătoare... Cartofori, beţivi, muieratici. — Ei, n’or fi chiar toţi aşa...
—   Ba chiar toţi. Zici de ţărănci că nu'ş’ce. O fi. Că ai pâine, ai, dar o mănînci cu lacrimi. — Atunci de ce ai fugit de monsieur Tănase ? Muncitor e, priceput, e, pare om de reuşită sigură. Şi trăgea la rîvnă mare la mierea asta. în felul lui cam... agrestu... te iubeşte. — Eea, Tănase. Ia, un apucat. Asta nu moare de moarte bună. Dar vorbeam de căsătoria voastră. — Crezi în aşa ceva ? Mie nu mi-a suflat nimerica o vorbuliţă... Nici fata, nici... Sau nu-i nevoie de consimţămîntul meu... — Ei, şi tu... Leo-nida ne-a spus că aţi vorbit pînă şi de zestre. Şi el e om serios. Sau n’aţi discutat de asta ? — De zestre ? Daa... Mi-a spus că. — Păi vezi cum eşti ? — Dar Otilia? — Cum ?
237
Crezi că Leonida n’a vorbit cu ea întîi ? Se pooate ? — Atunci de ce s’a supărat, a fugit şi mi-a luat şi pantalonii. Tincuţa rîde : — Ei, aşa’s fetele, năzuroase. îşi încearcă şi ele puterea. — Puterea ? — Asupra bărbatului. Cît pot ele să-l sucească. Otilia, să ştii, pare ea cam într’o parte, dar duce la tăvăleală... Numai să ştii s’o pui pe brazdă. — Drept să-ţi spun... Nu ştiu mai nimic despre ea. Mi se pare cam... nu ştiu cum... — Eti, că n’o fi f’o enigmă. Ia, şi ia, acolo, o fată ca toate fetele. Cîteodată-i cam zmucită... I s’o fi urît şi ei... Pripăşită pe la casa altora... nici o scofală. Dar cînd o fi ea la casa ei, să ştie că sporeşte la al ei... de, s’o schimba calimera. — Eu n-am spus decît că n’o cunosc. — O să ai tot timpul. Răul e că nici tu nu eşti copt. — Mă tem că’s răscopt. — Aş. Şi mai eşti şi prepuelnic. — Eu ? — Că doar nu eu. Şi ciudos.
—   Eu ? — Răbufneşti. Ai năzăreli şi te uiţi iute la căp-şală. — Şi nu e bine. — Cu femeile trebuie să aibi răbdare. Multă răbdare... E tocmai ce nu au bărbaţii. Deloc.
—   După rîvna mea la tocitul oaselor, aş zice că-mi prisoseşte, chiar. — Nu de aia vorbesc. Voi, bărbaţii, sunteţi fiinţe pripite, repezite şi brutale. — Repeziţi înainte, suntem. Propulsaţi. Ne aflăm în competiţie... nu că vrem, dar aşa e, — Sunteţi un fel de cai de curse. — Exact : sau crăpăm victorioşi sau ne vînd pielea, iar carnea, pentru salam ! Gloabe. Nu-i de ales. Cum n’ai ales tu coada tigăii. Iar brutal ? Nu mă ştiu. — în felul tău, da. Ascuţit şi tăios. Numai că te abţii. Deocamdată, — Se poate. Nu cred că prin natură. Fără părinţi, fără avere, fără nimic, sunt obligat să-mi fac nume, situaţie, avere — cît să o duc decent, să mi le fac singur sau să pier, — Cînd e la sforăit şi vorbe umflate, nimeni nu vă întrece. — Asta-i adevărul gol-goluţ. Ştiu că nimeni nu-mi dă nimic, pe degeaba. — Nici nu ţi-ar plăcea. Eşti dintre cei care îşi cuceresc singuri ceea ce vor... — Ca monsieur Tănase... Tincuţa execută o mică strîmbătură : ~ Brutal şi repe-
238
zit şi lacom. Asta n’o sfîrşeşte bine, ascultă-mă pe mine.
— Pe mine nimeni nu m’a alintat, murmură băiatul.
—   Lasă, zise fata, trist, o să te dezmierde Otilia. Se ridică şi plecă. Mergea uşor, plutind. Cînd ajunse în zona obscurului trimise iar glas : — Cu Otilia o să-ţi fie uşor. E modestă, ştie să îndure greul... dacă ştie de ce. Trebuie numai răbdare... multă răbdare... Cu toate femeile, dealtfel. Domnişoara dispăru. Singur, medicinistul privi atent la foc. Căuta noima flăcărilor albastre şi portocalii dansând şerpeşte pe comoară ? Puse mâna la ochi : două globuri roşii. Ultimele depeşe îl cam răşluiseră, simţea nevoia să pună ordine în bulendre. Avusese idei puţine dar clare şi distincte centrate în jurul unei idei forţă : trebuia să devină medic, o persoană stimată, de care toată lumea are nevoie. Puternicii şi bogaţii să-l . trateze cu multă consideraţie — deşi nu avea să fie dintr’ai lor. Ce căuta Otilia în toate astea ?» Conu Leoniâa propusese să-i cumpere pământul — şi el acceptase — după care spusese — în ce ordine de idei ? — că Otilia are zestre şi că, pentru un medic tînăr, a-şi face cabinet, costă... Că fusese aici o intenţie, o aluzie, tot ce se poate... dar el nu încurajase în nici un fel această... Şi acum Tincuţa — ştia de la Leonida — îl felicita (nu fără oarecare tristeţe) pentru o logodnă de care el însuşi nu ştia nimic. Abea o văzuse... E drept, ea îi făcuse focul, îi luase temperatura, chemase medicul, îl umflase cu fierturi de buruieni amare, şezuse lîngă el toată noaptea schimbîndu-i mereu compresele şi se lăsase mîngîiată... dar azi, cînd el — simţin-du-se bine — vroise să se îmbrace, ea îl consemna la pat şi avusese scena aceea hilar dezagreabilă, după care... nu mai fusese nimic. îşi luă mâna de la ochi. Bine, bine, dar indiferent de felicitările Tincuţei... el o iubea sau nu pe biata orfelină ? Dar ştia el ce înseamnă „a iubi“ ? Băiat crescut numai printre bărbaţi, fără de fel preajmă feminină, fusese înduioşat straşnic de îngrijorarea activă a
239
falsei orfane pentru o falsă răceală. Era întîia oară cînd o feminină se apropia de el astfel încît fata atinsese fondul freatic al melodramei ce zace chiar în duhuri luminate de viitori medici. Dar era această emoţiune, iubire ? Otilia îl iubea ? Un tînăr de izbelişte, un orfan chiar, se bolnăvise, zăcea în febră şi dînsa îl îngrijise cît-cum. Asta era compătimire, da, dar iubire ? Vorbise Leonida, Tin-cuţei, fără asentimentul fetei ? Şi ce-i spuse ?, că Daniel îi ceruse zestrea şi mâna ? Vroia marinelul a-1 pune în faţa faptului aproape îndeplinit ? Gînditorul se ridică şi porni spre odăiţa sa. Abea trei zile trecute şi spunea „camera sa“... Înaintînd în umezeală şi beznă, prin coridorul strîmt, încerca să se concentreze. Căsătoria figura în planurile sale de viitor alături de lămurirea problemei sociale şi a existenţei lui Dumnezeu, dar după — în orice caz — sfîrşirea Universităţii, ocuparea unui post la un spital... Nu se gîndise cum ar fi trebuit să arate viitoarea soţie, nici — cum se zice — din punct de vedere fizic, nici ca familie, avere etc. Şi acum se găsea în faţa unor situaţii noi. Mai avea de parcurs nişte ani buni — dar grei — de studenţie, locul de pedagog la liceu, care-i asigura masă casă, îl pierduse, iar ce avea să ia pe pămînturi nu-i va ajunge pînă la sfîrşitul studiilor. Nu se gîndise încă la un cabinet medical ce avea să-i dea independenţă şi, apoi. notorietate... dar vorba zvîrlită de comandantul Propăşirii îl sîcîia. Zestrea Otiliei avea să-l ajute a-şi atinge nobilii ţel. Şi de ce nu ? Fata era tînără şi fără să fi fost o frumuseţe, avea un cap interesant. Părea sensibilă şi nk proastă nu era. Orfana, care bătea din pinteni ca să iasă din Castel, să aibe un cuib cît de modest dar al său, va ştii să-şi apere noua independenţă. Modestă cum sa obişnuise a fi... Umblătorul se opri brusc. Aluneca pe e pantă slinoasă. Oricît de nededat la ale erosului ar fi fost simţea — totuşi — că iubirea nu era acea aritmetică so-
240
   loasă : calităţi şi defecte ; avantaje şi dezavantaje ; ci un avînt al fiinţei întregi, o dulce demenţă. Simţea, cînd o vedea, o anume buimăceală plăcută. Da. Asta era iubirea ? O iubea pe Otilia şi anume în asemenea fel încît să o vadă zilnic, întreaga viaţă ? Ultimul chip pe care-1 înregistra înainte de a adormi, primul privit la trezire, la fiece masă figura ei plutind deasupra farfuriei. Să faci dragoste... sigur, ar fi plăcut, dar această permanenţă a prezenţei... pe durata unei vieţi... Nu, era stupid să procedeze astfel, nu era o problemă teoretică, trebuia neapărat să o vadă pe Otilia, să-şi dea seama ce simte în prezenţa ei, să confrunte sentimentul cu noua... obligaţie căreia acesta trebuie să-i facă faţă pe o durată nelimitată decît de. Porni războinic înainte (dar încotro era „înainte“) decis să o afle pe Otilia, să o privească intens, să se observe lucid... Mergea în pas militar pe dezolat pustiul co-, ridor... DAR o iubesc ?
  SINCERE FELICITĂRI.        Intră în odăiţa lui studen-
  ţească — îi ieşisem cale. Micul jude îl aştepta patruKnd frenetic : — Venii să te felicitez. — Mersi, n;ai pentru ce. — Cum ? Ai rupt logodna ? Gogomănie sadea. — Ce să rup, că n’am ce. — Nu te pricep... — Păi nici eu. Sunt ultimul care află o ştire ce mă priveşte şi pe mine. Cît de dt. Sau nu ? — Păi cum ! Mi-a spus domnişoara Tincuţa.
  —   Şi mie. Tot dînsa. — O ştie de ladLeonida. Pozitiv. — Dar nu crezi că ar fi trebuit să fiu informat... altfel. — Mde. Eu aş zice s’o iei aşa, caldă, pînă nu se răzgmdeşte.
  —   Cine să se răzgîndească ? Leonida ? — Nu, fata. — Crezi că ea ştie ? — Ei, lasă-te de goange ! — Dacă a fost întrebată şi ea, tot aşa, ca mine... Azi dimineaţa am avut 6 mică ceartă. Ea, că să stau în pat, că aşa a. zis doetoru. Eu mă simţeam însă bine şi vroiam să mă îm-
   241!
   ia 7S)
brac. Atunci dumneaei mi-a înşfăcat pantalonii şi a fugit cu ei hohotind. — Şi ce ai făcut ? — Mi-am luat alţii. Crezi că asta e hotărîrea logodnei ? — Şi, înainte, ca să zicem aşa... — Nimic. — Nimic ? — Nimic. — Ceva giugiul, sărutări pasionate, jurăminte eterne. — Nu, că aveam fierbinţeli... — Dar ştii, Otilia a petrecut noaptea cu tine. Asta, ca să zicem aşa, angajează un tînăr de onoare... — Noaptea, da, a stat lîngă mine. Mi-a dat fierturi de buruieni, mi-a schimbat compresele pe frunte... Nu-i chiar culmea erotismului. — Dar ai discutat cu Leonida de zestre. Pîrîtul : — Mi-a comunicat doar că Otilia nu-i chiar de izbelişte, îi dă el de zestre... Asta a fost tot. Procurorul : — Şi cum aţi ajuns, mă rog, la o asemenea... chestiune... Pîrîtul : Pornind dinspre părinţi. Eu afirmasem cum că copila ar fi orfană. Dînsul m?a pus pe drumul cel bun :          fecioara are părinţi în
viaţă, dar inavuabili. Mama logodnicei mele este însăşi sora boierului Şeitan. Dar abea dumirit fui desdrumat de castelană : Otilia o fi ea cimotie, dar foarte de departe. Astfel încît Otilia rămîne o enigmă atît caracterologic cît şi genealogic. Magistratul : — Nu e nici o enigmă ca să zicem aşa... Acuş, de vreme ce îi eşti ca şi soţ, eşti îndrituit a şti. Ginerica : — Sper să fie ultima versiune. Omul legii : — Eu cînd nu ştiu ceva cu preciziune înseamnă că tac. Dealtfel, nu am a face revelaţiuni. Ceva banal, ca să zicem aşa. Mirele : — Ador banalul. El este însăşi esenţa vieţii. Piatra filosofală. Avocatul (pledează) : — O verişoară cam sărăcuţă... Pensionul, ca o închisoare... Un june cu mustăţi şi monoclu... Soţul : — Văd genul. Avocatul (acelaşi joc) : — Ştii cum e bărbatul ochi lunecoşi, inimă zburdalnică. Ei, la paişpe anişori a răpit-o. Soţul : .— Cine avea paişpe, el ? Avocatul : — Ei ! Nu frate ! Ia ! Soţul : — Care „ea“. Avocatul : — Cum care? Mama persoanei. Şi nu mă mai conturba. Şii... aşa, vine de o răpeşte. Dar fata era orfană. Soţul :          — Cine ? Otilia ?
242
Avocatul : — Nu frate, mă-sa. Verişoara lu conu Dinu, cum ar veni. Soţul : —- Deci cu o orfană tot avem de-a face. Avocatul: — Nu-mi tot rupe şirul că mi-1 pierd. Ea era săracă. Soţul : — Şi don Juan nu ştia. Avocatul :
—   Ba da. Dar el avea planuri infernale. Soţul: — Hait. Avocatul : — Daa. Vrea să-l mulgă pe conu Dinu. Că scandal, chestii, socoteli. Soţul : — Dar nu i-a mers. Pitarul nu s’a lăsat uşurat de un zgripţor măcar. Avocatul (surprins) : — De unde ştii ? Ei, şi el a bătut-o pe biata femeie pînă şi-a luat şi ea lumea în cap. Soţul: — Şi pe unde-i steclesc ochii soacră-mi ? Avocatul : — E prin străinătăţi. Cîntă pe la localuri, ca să zicem aşa. Soţul :
—   Are voce ? Avocatul : — Ştiu şi eu ? Rîde : Ei, nu combate ea numai cu vocea... Soţul: — Aha. Şi socru-meu ? Avocatul : — Ei, el, sireacu, n’a brodit-o aşa bine... Că şi de avea. un gîştig, acolo, îl toca repede la cărţi. Pînă l-au zvîrlit la başcă. Soţul: — Deci am un socru ocnaş. Avocatul (pledează) : — Nu că l-au scos, dar, după aia, a murit repede de. jerăgai. Soţul: — Tot e un cîştig. Dar mama soacră e o ci păguboasă. Avocatul (pledează) : — Ei, nu, să-i zicem... o artistă. Soţul (se căinează) : — In ce familie am intrat, în ce familie am intrat... Magistratul (sever): — De ce ? Fata e o Şeitan. Asta contează. Soţul (ultragiat) : — Aha ! Deci nici nu s’au luat cu cununie. Ce dezmăţ ! Magistratul (măreţ): — Ce ai fi vrut s’o cheme Ionescu sau Georgescu ? Nume proaste. Aşa, iei o Şeitan. Soţul: — Scofală. Victoraş: — Cum, domn’e! Eşti tralala ? Te deranjaşi la scufiţă! Să intri în familia Şeitan ! Soţul: — Nu pare prea de soi. Trecut legendar dar fără sfanţ în buzunar. Şi nici prea moţaţi nu sunt. Victoraş : — Poate n’or fi ei chiar cu moţ dar s’au înrudit cu ei mai dihai boieri. Şi ăştia se ţin toţi, uite-aşa. Soţul: — Mde. Dar Otilia îşi cunoaşte arborele genealogic ? Avocatul: — îţi închipui... conu Dinu n’a suflat o vorbuliţă. Soţul : — Totuşi, fata a aflat... Victo-
243
16*
raş : — Mde. Gura lumii, slobodă. Soţul ; — l-a şoptit
Cotoroanţa.. Vietoraş : — Păi, Dar e mai bine să ştie şi
ea ce şi cum să nu-şi facă năzăreli,.. Logodnicul : — Clar. Şi acum să revenim la oile noastre,., Vietoraş : — Care oi ? Logodnicul : — La adevăratul părinte al fetei, la generosul Leonida, Avocatul : — Ce-ai cu el. Logodnicul: — Nimica. Deocamdată. Nu ţi se pare mult prea darnic ? Avocatul : .— Cum vine asta ? Logodnicul: — Păi vine, îl umple pe împăratul Verde cu un purcoi de bani, Ca s'o salveze pe Sînziana de Căpcăun. Vietoraş : — Ă ? Ce ? Aa... Păi ăştia nu-i dete de la el. N’auzişi povestea cu ăia, Ceresu... Logodnicul : — Ba da. O parte din crăiţari vin de la Herr Ţeres, dar cum n’ajungeau cei pentru găi-năxit, Făt-Frumos a mai dat de la el. Avocatul (pledează):
—  Biet-om singur, fără familie. Logodnicul : — Alt orfan. Avocatul ; Ei, şi cu tine... Vrea şi el, acolo, să se lipească de o familie. Şi pe urmă, dispune, ca să zicem aşa... Logodnicul : — Şi acum îmi cumpără mie pămîntul. Avocatul : — Nu-i cine ştie ce... Pentru el, Logodnicul : — Şi-mi mai dă şi zgripţori pentru fată. Avocatul : — îi dă ei, nu-ţi dă ţie... O iube.şte ca un părinte. Logodnicul :
—  îi dă ei să-i pap eu... făcîndu-mi cabinet. Avocatul:
—   Cu asta o să curgă bănetu şi profită şi ea, ca soţie, nu? Logodnicul : — Oricum, mult prea generos. Avocatul (necăjit) : — Acuş ce-ţi căşună pe el ? Logodnicul (iritat):
—   Nimic. Dar experienţa de orfan m’a învăţat că nimeni nu dă nimic pe degeaba. Vietoraş : —- Asta, aşa ie... Dar conu Leonida urmăreşte aici un gîştig sufletesc, ca să zicem aşa. Logodnicul: — Dar ziceai că i se scurg ochii după fată. Atunci de ce-o depărtează de el ? Vietoraş : -r- Am spus io aşa ceva ? Să-mi sără ochii dacă... Logodnicul : — Haide, hai, nu mă face de ramolit că încă nu’s. Vietoraş : Ce-o fi în el n'avem cum ştii. Chestia e că se poartă ca un tată... şi se îngrijorează de viitorul orfanei. Că de no avea el în vedere, atunci, cine ? Logodnicul :
244
—Toate bune şi frumoase, numai că Otiliei, acum cîteva ceasuri, nici prin cap nu-i trecuse de măritiş cu mine... Şi acum, poftim, apare comandorul şi... Victoraş : — îi, da chichiricios mai eşti, domnule. Că de ce aia şi nu ailalta, că-i sucită, că-i cîrmită... Ce-oi fi vrînd să te ceară ea în căsătorie ? I-a spus lui şi el... Fostul logodnic:
—   Să fi aşteptat s’o cer eu, pe ea. Victoraş :     — Paşte
murgule iarbă verde. Dar tu ştiai că nu ai bani nici pentru tine, că ia n’are leţcaie, aşa că îţi ziceai : nici singur nu ştiu cum o să mă descurc, dar mite cu o muiere în cîrcă, aşa că bătrînul te-a informat : fiule, dacă numai asta te ţine, să ştii că fata dispune, ca să zicem aşa.J Tînăruî : — Bine, dar ea, Otilia, o fi vrînd ? Victoraş :
—   Are cîrîig la tine. Şi ochiul lui patern a prubuluit s-o chivernisească într-un fel. Că şi aici, cît o să stea, mai ales dacă se înstăpîneşte bărbat tînăr. Ai ? Tînărul : —
             ■i
Eu, cel mai potrivit ? Victoraş : — Păi... Eşti înţelegător şi cu răbdare... Tînărul : — E aşa de zbanghie lă caracter ? Victoraş : — Aşa’s fetele de boier... Cam zurle... Pe urmă, ai o meserie mănoasă. Şi, oricum, vrea să iasă de aici, trage şi ea la al ei... Sau nu ? Daniel : — Aha ! Se mărită din interes, adică. Victoraş : — Uf, că sucit mai eşti, bre. Întîi, mă întrebi dacă-i convine... îţi esplic că de ce da, şi atunci faci taman ca măgarul — nucă o face din interes. — Cu asta m’ai convins că. — O înclinaţie naturală, o fi avîndă dînsa. Asta se vede cu ochiul liber, ca să zicem aşa... Nu ştiu însă cît de... — Repede-i panta...
—   Păi. Taman. Asta nici ea n’o fi ştiindă, în sufletul ei de copilă. îi fragedă încă. — Dar de ştie aşa de bine interesul... înseamnă că-i coaptă... — Păi, cum e omu ? Parte copil, parte tînăr, par-te bătrîn. Juma zburdă, juma oftează şi scheaună. Amestecat. Iar ăştia, orfanii, îs cam oţăriţi şi prepuelnici, e ştiută. Daniel (se sumeţeşte) : — Eu nu am avut copilărie. Adică, ba da, primii zece ani, cu pă-
245
rinţii, cînd... Dar un perete s’a prăbuşit peste ei şi totul a dispărut. Acum trăiesc ca un om de cincizeci de ani : carte, carte şi iar carte. Mai e şi spitalul... Vie tor aş :
—   Păi da, meserie grea. Daniel (absorbit de ceea ce spune):
—   Minunata vreme a studenţiei... Rahat cu perje ! Nu m’am distrat în nic^ un fel. Nici tu zbornie cu blînde copile, nici tu alint cu văduve trupeşe şi pîrguite, nici tu chefuleţ cu lălăit de lăutari pînă la vărsarea maţelor... Nu m’am ponosit cu nici Una din belelele adolescenţei. M’am păstrat curat, încordat ca un arc. Victoraş : — Taman Daniil sihastrul. Daniel : — Unde' o fi partea de copil din mine ? Victoraş : — Cînd oi da de căldurică o să clocească ea, copilăria, n’aibi grijă. Daniel (para-ponist) : — Da, după şaptezeci de anişori, scoate ea căp-şorul, copilăria, n’am grijă. Minerva, înaintea rrtarii anulări, ne batjocoreşte. Victoraş : — Pînă atunci, mai va. Uite că apăru domnişoara Otilia. Felix : — Ce-i cu ea ? Victoraş : — Păi. Ea e dezmierdarea tinereţei şi zbornia copilăriei, ca să zicem aşa. Te copilăreşte ea, n’aibi grijă. Daniel : — Nu se mai prinde. La mine e o maturitate continuă, Victoraş : — Ce te potriveşti. Copilăroasă ca un copil· rîzgîiat, bosumflăţică sau ţopăind într-un picior, cum fac copiii. Daniel : — O fi ea aşa, dar nu’s eu. Victoraş : — A dat buzna în viaţa ta, şi de n’o găsi un colţ de adolescenţă visătoare şi copilărie zvăpăiată, o să ofilească. Daniel:
—   Floare ofilită... Mde. Nu e asta soarta femeilor ? Vic-
toraş : — Cum, adecătelea... Daniel : — Nici un bărbat nu e destul de adolescent ca să primească lîngă el o femeie... Victoraş : — Uite, firoscosul... Da’ de cîte ori ai mai fost însurat, nenişorule, ca să le zici, aşa, ca din carte... Daniel : — Poate că în zori avem o limpezeală ce, prin ani, se scămoşeşte, se’nceţoşează. Victoraş (rîde) : — Văz că te pregăteşti temeinic de căsătoreală. Daniel (mirat) : — Pînă acuş cîteva ore... nu m’am gîndit niciodată la dănă-naia asta. M’a luat din senin. Victoraş :         — Ee, asta-i
246
treabă cu rizic şi cu chix. Dar pînă nu te-arunci în apă, nu înveţi să’nnoţi. Daniel : — Dar de ce să’nnot ? Victoraş (rîde) : — Băiatule, ăsta-ţi fu destinul. Oricum, eu te feli-citez... din inimă... şi-ţi doresc... ca să zicem aşa., noroc şi fericire. Daniel: — ’rsi. Ia spune, ai mai văzut-o pe grozăvia aia de femeie ? Victor (înflăcărat) : — E o folie I Şi are un picior, domnule, trăznet, ca să zicem aşa... Dida (în uşă) : — Cine are picior trăznet ? Otilia ? Daniel s ■— Ei, nu. Cuceritorul ăsta îşi povesteşte isprăvile. Victoraş (sfios) : — Eu mă cam dusei. O revuar şi, încă o dată, felicitări... (Exit).
ECHIVOC. Dida (se aşează pe scaun). Studentul : — Aşa de matinal ? Dida (zîmbeşte) : — Azi mă simt mai bine... Se întîmplă. Mai ales că... Studentul (agresiv) : — Mai ales că, în calitate de bine-crescut te ţii obligat să mă feliciţi. Prea mulţumim dumiilor voastre. Dida (neatent la iritarea băiatului) : — Da. Te felicit, dar... cu o anume amărăciune. îmi dai voie să fumez? Studentul : — Dacă-mi dai şi mie... îmi frige gura după o ţigare... Dida (alarmat) : — Nu ai ? De ce nu mi-ai cerut ? Un pachet, două, nouă, cît pofteşti. Studentul: — Nu prea obişnuiesc... Dar acum. îşi aprind ţigările. Pufăiesc în tăcere, un timp. Dida (oftează) : — Cred că pentru ea e o soluţie bună... însă... Studentul (agresiv) : — Dar pentru mine, nu ? ! Dida (fumează atent la ceva): — Nu... Mă gîndeam la mine... Mirele (tresare) : — Laa... tine... ? Dida (surîde trist): — Da... la mine... Ce te miri aşa... Ginerica (stupefiat) : — Cum ? Oo... Ţii la ea ? Dida (acelaşi joc) : — Este... Era... singura consolare în... încercarea prin care trec. Singura mea rîvnă. Ginerica (acelaşi joc) : — Bine, dar tu... Dida (trist): — Ştiu, mai am puţin de trăit. Asta
247
nu mă împiedică să am sentimente. Uman, prea uman. Băiatul : — Deci o iubeşti ! Dida (rîde trist) : — Să nu simplificăm. A iubi... e datul celor sănătoşi, tineri, care au viaţa înaintea loiv Tînărul (pripit) : — Spuneai că şi voi... şi tu ai dreptul la sentimente. Adevărat. Dida (moale) : — Sentimentele unui agonic sunt... mai speciale. Tînărul (îndărătnic) : — Speciale, nespeciale, fapt e că o iubeşti. Dida : — Să găsim alt termen, vrei ? Tînărul (opac) : — Ce însemnătate are... termenul. Dida (paşnic) :
—   Are. Cită vreme ne explicăm în cuvinte... şi nu tre-
cem la muget şi lătrat. Tînărul : — Lasă astea... acum. Dida (suspină) :    — Las. Iubirea e un proiect în doi...
Nu poate exista iubire fără viitor. Tînărul (tot opac): — De ce ? Iubeşti şi... gata. Dida (rîde) : — Nu-i chiar aşa. A iubi înseamnă a dori fericirea celui iubit. Doreşti să-i faci o viaţă plăcută, frumoasă. Demnă. Mai ales demnă. Tînărul (surprins) : — Aşa-i. Dida (simplu) : — Eu... ce-i pol oferi ? O agonie ? Un cadavru ? Şi un mare traumatism... Rîde : — Nici măcar un testament care să o scoată din... situaţia în care se află... Tînărul (încurcat) : — Atunci... ce e cu iubirea asta? Dida (repede): — Sentiment egoist. Şi tainic. Prezenţa ei mă ajuta să... trăiesc. Tînărul (acelaşi joc) : — Atunci... cum rămîne ? Dida (tot repede) ; — Plecarea ei mă va ajuta să mor... decent. Tînă-rui (fîstîcit): — Dar ea... ştie de... Dida (mirat) — Nu. Nu cred. Nu ştiu. Poate.,, intuieşte. Tînărul (agitat) : — Dar ea... te iubeşte ? Dida (sucîde) ; — O... ea... Ea e o fetiţă... Zglobie... Sare de la unu la altul... Sentimente, vreau să zic. Spontană. Fără gînduri ascunse... Imprevizibilă... ca viaţa. Tînărul (tot agitat) : — Ea ştie că... eşti bolnav ? Dida (moale) ; — Oarecum. Că sunt cam bolnav şi... mă îngrijesc. Ceva în genul ăsta. Sper. Tînărul (bănuitor) : — Dar... durerile... Dida (acelaşi joc) : — Mă feresc pe cît pot... ca ceilalţi... Cu atît mai mult ea. Dur :
—   Ştiu să mă stăpînesc. Iar cînd nu mai sunt în stare...
UH
mă ascund, Aprind altă ţigare, fumează în tăcere. Tînărul (concentrat în sine) : — Crezi că era nevoie să-mi spui... asta ? Cu sentimentele tale faţă de... De ce m’ai înpovărat cu..- o... atare mărturisire ? Dida (zîmbeşte) : — Să mă despovărez eu. Tînărul (surîde) : — Aşa. da. E un răspuns... Dida (grav) : — De vreme ce ne uneşte... ceva în plus... Chinuit : — Altfel, n’am cu cine discuta... aici... Tînărul : — Nici eu. Mirat : — Ştii... abea aici mi-am dat seama cît sunt de singur... acolo. în aceşti zece ani... de internat... nu mi-am apropiat pe nimeni. Dida . — N’ai simţit nevoia ? Tînărul (caută) : — Ştiu şi eu ? Nici nu mi-am pus problema... E drept, sunt şi extrem de ocupat..; dar dacă aş fi aflat pe cineva care să-mi vină în întîm-pinare... Credeam că nu simt nevoia unui prieten. îmi ajungeam mie însumi. Didă : — Eşti un ins fără prezenţi fără ti'ecut, proiectat în viitor. Tînărul : — Sunt tînăr I Nu e firesc ? Dida : —Ce e firesc ? Trist : Aici, în cîm-pie, nu există, viitor. La primăvară va răsări grâul — ca acum o sută de primăveri. Ce va fi, a fost. Tînărul (feroce) : — Aşa gîndesc cei fără viitor. Nici o iarnă nu a repetă pe celelalte. Totul e unic şi nerepetabil. (Grav) i
—   E posibil să te iubească. Dida (uşor mirat) : — Cine ? Tînărul (repede) : — Ei, cine ! Otilia... O atrage tocmai faptul să eşti suferind. Eşti diferit şi ai nevoie de ea. Spre deosebire de... ceilalţi. Dida (ironic) : — De unde ştii ? Tînărul (concentrat) : — Otilia s’a apropiat de mine, spontan, cînd mi-a fost rău. Eram cineva care avea nevoie de ajutorul ei. Dida (rîde uşor) : Un băiat zdravăn şi ...frumuşel, care face o răceală, nu e un agonic. Tînărul :
—   Eşti un agonic foarte prezentabil. Dida :     — Mersi.
Prea amabil. Tînărul (repede) :     — Mă gîndeam că un
mare devotament ar tenta-o. E ceva ce iese din comun şi am impresia că are oroare de banal. E o... originală. Dida (neutru) : — Nici ea nu e atît de zăltată, nici eu atît de iresponsabil. Tînărul : — Crezi că iubirea e un sen-
249
timent rezonabil ? Dida : — Nici un sentiment nu e rezonabil. A fi rezonabil înseamnă tocmai a nu te lăsa tîrît de sentimente. A le domina. Tînărul : — Rezon. Dida ;
—   Şi, pe urmă, florile’s frumoase în ele însele, nu-i nevoie neapărat să le mănînci ca să le admiri. Tînărul : — Adică. Dida : — Prezenţa ei mă stimula, atîta tot. Ca o explozie de vitalitate. Fumează amîndoi în tăcere. Tînărul (încet) : — Dar de ce vrea să fie cu dinadinsul dezagreabilă ? Partea rea e că uneori reuşeşte. Dida :
—   Tocmai tu nu pricepi? Situaţia ei familială şi... aşa, în genere, i-au creat o stare de... inferioritate. Crezîndu-se ata'cată, se apără mereu. Şi aşa a devenit o mică războinică. Tînărul : — Nu se apără, atacă. Dida : — Defensiv. Sperioşii sunt agresivi. Dar dacă vede că nu vrei s’o ataci, s’o umileşti, depune şi ea armele. Tînărul (iritat) :
—   Arme şi bagaje. Ce înseamnă în cazul ei a depune armele ? Care arme ? Dida (surîde): — Vezi că şi tu eşti ca şi ea ? Mereu cu mâna pe minerul paloşului. Alelei. Pari agresiv şi ea, simţind asta, devine războinică. Tînărul (agresiv) : — Sunt războinic ? Dida (rîde) : — Pari numai. Te temi să nu fii jignit, depreciat, umilit. De aceea eşti mefient şi certăreţ. Te uiţi chiondărîş. Te temi pînă şi de biata Otilia. Tînărul : — Să mă tem ? Eu nu mă tem de nimeni. Dida : — Ei, vezi ? Nu fii fanfaron, băiete. Fiecare ins se teme de ceva. între voi doi trebuie sâ cedeze cineva. Cel mai rezonabil, mai sigur de viitorul său, eel mai tare. Tînărul : — Da’ de ce ? Dida : — Cînd te va vedea blînd ca un miel şi înţelegător ea un brahman, se face ea însăşi mieluşică. Tînărul : *— Bine, dar de ce atîta caznă ? Fericirea asta pare un canon... Dida (grav) :
—   Ascultă, Daniel... O iubeşti ? Tînărul : — Cred că da. Nu ştiu. N’am experimentat sentimentul ăsta. Dar poate e doar prima femeie care a... care mi-a dat atenţie. Dar asta să fie cu adevărat dragostea ? Dida : — întreabă-te.
250
  Numai tu poţi răspunde corect la chestiunea asta. Tînărul (ridică din umeri) :   — Nu am nici o experienţă a
  sentimentului, ţi-am spus. Atracţie... tulburare, interes... exagerat pentru... persoana ei... E suficient pentru un diagnostic ? Ai trăit mai multe : ce e iubirea X Cum se manifestă ? Dida (rîde) : — E o stare de exaltare, de intensitate... care-şi ajunge sieşi. Calm : De fapt, fiecare o resimte altfel. Pentru unii e o formă superioară de egoism : e a mea ! Altora le e prilej cte depăşire. Mai rar. Tînărul (concentrat) : — Eu sunt o maşină de înregistrat ;date privitoare la corpul omenesc... la funcţiile şi disfunc-ţiile lui fiziologice. Oase, muşchi, vase, nervi, glande... Dida : — Da. Şi ? Nu văd legătura. Tînărul : -— Sunt o energie concentrată înspre un scop concret. Dida : — Nu-* mai atît ? Tînărul : — încă nu ştiu. Deocamdată ignor dacă mai am şi alte disponibilităţi. Dida : — Cred că alte zone... nu au fost încă solicitate. Tînărul : — Exact. Dida:
  —  Te-ai temut să-ţi creezi şi alte... vulnerabilităţi. Tînărul : — Tocmai. Mai mă tem şi de această... necunoscută. Dida : — Otilia ? Tînărul : — Nu. Necunoscuta din formula mea. Iubirea ar fi... o hemoragie a energiei mele... foarte limitată, mă tem. Dida (se ridică) : — îţi subestimezi forţele. Tînărul : — Nu. Din păcate, nu. Dida. (în picioare) : — Cred că lucrurile pot fi privite. şi altfel. Iubirea este generatoare de energie. îndrăgostitul are o forţă teribilă. Tînărul : ■— Ca şi nebunul. Dida (rîde) :
  —   Nu chiar aşa. Dar... e o formă patologică. Oricum... mai vorbim... (Iese). Studentul se întinse pe pat, cu picioarele mai acanâ, să nu murdărească pătura şi hotărî să mediteze coerent. Se găsise nitam nisam, îmbarcat pe corabia beată, logodit, fără a fi gîndit la situaţia nouă, fără a fi măcar sigur că o iubeşte pe Otilia atît de temeinic încît să o ia drept nevastă, fără măcar a şti ce sentimente nutreşte dînsa faţă de el. Totul fusese repede, echivoc, neconcludent şi (în ce măsură ?) manipulat. Chiar
251
de-ar mai rămîne pînă la sfîrşitul vacanţei aici, la Castel, încă nu ar şti — în două săptămâni — cît de şubred sau trainic era sentimentul său. Conu Leonida forţase nota sau uşa ca să-l facă să se angajeze în public, să-] priponească într’o chestiune atît de delicată şi vitală. Tot el, probabil, o înbrîncise sufleteşte, şi pe fată, ca să nu mai dea înapoi. Chibzuise repede comandantul Propăşirii şi se grăbea să înnoade tîrgul ce i se părea chilipir pentru Otilia. Dar în locul rîvnitei limpeziri, toate i se încurcau mai abitir în minte pe măsură ce încerca a le limpezi. — Ti-că-lo-su-le·! Daniel trezit cu brutalitate din somn de glasul răguşit şi trivial, deschise ochii, buimac. Ce vedea cu ochii era oare aievea, sau pură năzărire ? Ti-că~lo-su-le ! repeta vocea joasă, răguşită de furie şi trivialitate a Otiliei. Otilia cu o faţă lăbărţată, căzută, strîmbă, şi absolut vulgară. O Menadă de mahala. O ţaţă lovită de streche. Bărbatul (lăfăit pe pat, dînd-o pe glumă) : — Taci muiere. Mai bine scoate-mi meşii, scar-pină-mă la tălpi şi adu şerbetul, cum se cuvine. — Eşti un ti-că-los ! Trupul ţeapăn îi tremură, braţele, de-a lungul corpului, rigide, tremură şi ele, pumnii, albiţi de încleştaţi ce sunt, vinele gîtului umflate, bătînd. Apucată. — Am în-ţeles ideea. Dar ce nu pricep e... Dumnea-lui în-ţe-le-ge! Dar dum-nea-lui nu pri-ce-pe ! Dumnealui e un tînăr stu-di-os, distins, în-ţe-le-ge numai i-dei, lucrurile vul-ga-re nu le pri-ce-pe, dar de făcut le fa-ce ! Voce joasă, viscerală, ejectînd sarcasme groase şi, în mod ciudat, aproape voluptuoasă. — Nu ţipa cucoană, c’ameţesc. Spune-mi şi mie ce-am făcut, ca să ştiu şi eu; — Dom-nul nu şti-e ! Dom-nul e i-res-pon-sa-bil. Un biet orfan bătut de soartă, neştiutor şi fără de noroc. Naiv, naiv, da’ cu ochii după fuste şi mâna după parale. Incontestabil, glasul trivial este voluptuos. — Fustele ca fustele, dar parale, ioc. — Aşaaa ? Obrazul vînăt şi strîmb, privirea exorbitată, fixă, rătăcită, gura, larg deschisă, vomita
252
ură fără oprire. Fără să se poată opri. Aşa sunteţi toţi, nenorociţilor ! Bani şi pămînt. Bani şi hectare. Bani şi moşii. Vînd nu vinci. Cumpăr nu cumpăr. Are bani n’are bani. Are zestre ir are zestre. xAm, am avut, o să mai am. Bani bani bani şi iarăşi bani. Şi pămînt. Mult, mai mult, şi mai mult, tot pămîntul. Nu v’ajunge’ntreg pămîntul nenorociţilor, Nu vă mai săturaţi. Hămesiţi şi curvari, asta sunteţi. Bani şi pămînt. Şi o luaţi de la mceput. Cumpăr nu cumpăr. Cumpăr moşii, cumpăr case, cumpăr troace, boarfe, neveste, dobitoace şi iar şi iar, cumpăr, cumpăr, cumpăăăăăr ! DaJ ce credeţi voi, nenorociţilor, că orice se poate cumpăra, că totu-i de vînzare, chiar tot, tot, tot ? Cum de vă mai rabdă pămîntul, mă'nireb, cum, cum ? Respingătoare şi fascinantă. Ca orice atrocitate. Şi volup-tuoasă. Voluptatea agresivităţii ? Beţie a furiei ? A se descărca de o ură îndelung adunată şi tăcută ? Voluptatea abjecţiei ? Plăcerea de a se înjosi, a se bălăcări şi tăvăli în degradare, degradîndu-1 şi* pe celălalt ? Voluptate a răului ? Satisfacţia de a face altuia şi sieşi rău ? — Stai binişor, femeie, că?s slab de înger. Şi tare de cap. Nu mă ştiu să fi cumpărat, nici să fi vîndut ceva, cumva. — Aşaaaa ? Tot eu să spun, tot eu să fac, tot eu să dreg, tot eu, tot eu, tot eu ? !. Voluptate a desfrinării. — Ce sunt eu ? Femeie la toate ? Zdreanţă ? Otreapă ? Vocea, urcă în registrele înalte, din ce în ce mai stridentă, mai acută, paroxistică : — M’ai cumpărat ca pe o tîrfă. Asta ai făcut. M’ai cumpărat ca pe ul-ti-ma, cea-mai-de-jos tîrfă. Gîfîie, epuizată. Se potoleşte. Şi pe măsură ce se linişteşte, îm-bătrîneşte. S'a potolit. O femeie bătrînă. Junele corupt, ■ cu milă şi ’ntristare r — Da? ce sunt eu, cocoană, neguţător de carne vie ? Otilia, istovită şi amară : — Ştiu eu ce eşti ? Negustorul de sclave : — Student în medicină. Nici mai mult, nici mai puţin. Atît. Dar cum de-ţi dădu în gînd ideea ? Sclava (care s?a aşezat, frîntă, pe scaun) cu voce atonă : — l-ai cerut lui Leonida să-ţi cumpere
253
pămîntul. — Junele : — Da. Adică nu. — Juna : — -Cum da, adică nu. — Junele : — Nu eu i’am cerut. El mi-a cerut. Ea, obosită : — Şi tu ce i-ai răspuns. — Că da. în principiu. — Ei, vezi. — Nu, nu văd. Ce-are a face una cu alta ? Nu te supăra, dar din lut s’a zămislit Adam, nu Eva. Otilia îndepărtează gluma cu mâna, printr’un gest de lehamite. Apoi, cu sarcasm lipsit de chef şi snagă : — Pămîntul zămisleşte bani... bani de zestre... bani de studii... bani pentru cabinetele medicilor vestiţi şi distinşi... după cum se poate lesne observa, bani şi iarăşi bani. Adaugă, amară : bani ca să mă iei de le-giu-i-tă so-ţie, în faţa oamenilor şi a Celui-de-sus... bani ca să mă iubeşti şi să mă respecţi... după cum se cuvine. — Chiar aşa să fie ? — Aşa. Din păcate... Mirele începe să se ’nfurie : — Nu spuneai tu că averea e o promisiune de frumuseţe ? Otilia, în şoaptă : — Tocmai. Ce nu e frumos în povestea asta. Totul e frumos. Şi bine. Nici că se poate mai bine şi mai frumos. Şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţe... Şi trăiesc şi astăzi, de n’or fi murit. Se ridică încet şi, tîrîndu-şi greu trupul greoi, iese, obosită, batrînă. Gine-rica (amărît) : — Are temperament! Acelaşi joc : Vezi, asta-i dacă te însori. Se ridică de pe şezut, se scarpină lin (la ceafă) necăjit: Ce-i drept, de bani a fost vorba, dar în legătură cu pămîntul... nu cu fata. Mi-a vorbit — aşa-i — de cabinetul meu şi de zestrea ei, dar părea să nu fie nici o legătură între. Adică era dar nespusă şi el pricepea că eu pricepusem, dar nimic pe faţă, desluşit. Nu reieşea că ambele pacte cu Scaraoţchi s'ar condiţiona reciproc. Mărturisi: Ar fi trebuit (probabil) să-i fac o declaraţie de amor. în loc de asta, eu, imbecilul... Şi acum, ce ne facem ? Trebuie să meditez repede şi precis. Zise şi adormi. Prin somn, Daniel simţi că în cameră se află cineva străin. Prezenţa necunoscută îl trezi, dar tînărul rămase cu pleoapele închise. Hardughia asta eu nenumărate uşi ce nu se’ncuiau şi în care oricine poate da buzna
*«54
peşte oricine, oricum şi oricînd. Clădăraie grotescă unde fiecare se simte şi lipsit de intimitate şi singur. Ţinînd pleoapele închise, Daniel auzi paşi uşori, clinchet de ceşti şi foşnet de mătase. Lampa era aprinsă, deşi prin fereastră pătrundea încet o lumină fumurie. Să fie dimineaţă sau seară ? Se rătăcise în timp, fără busolă. Se scufundase în vreme, iar ornicul său, şi el, se înnecase. Dealtfel în casa asta, poate chiar pe meleagurile astea, nimeni nu măsura timpul, nici măcar cu clepsidra. Nimeni n’avea ceas şi nimeni nu-i simţea nici nevoia, nici lipsa. O excepţie : Pascalopol. Numai el avea unul şi care funcţiona. Bine — aşa se părea. Tocmai bine. întoarsă cu spatele la Daniel, trebăluind (după clinchetit) cu ceşcuţe şi linguriţe, o femeie înaltă, în mătase grea de culoarea vinului roşu, vechi. îi aduse, pe tăviţa binecunoscută, ceaşca* din care fumegau arome amărui: — E mare şi amară, spuse Oti-lia şi surise. Surîs fragil, de convalescentă, pe un chip matur, liniştit şi cumva şters de orice expresie. Somnorosul : — Cît să fie ceasul ? Otilia, întorcînd capul şi privind pe fereastră : — E seară. — Auăleu. Am dormit, nu glumă. — Ai pierdut sau cîştigat o zi. De viaţă, cum se spune. — Nu pricep ce e cu somnolenţa asta a mea. Eu dorm puţin noaptea şi ziua deloc, niciodată. — Aşa e cînd începi să te odihneşti, te simţi şi mai obosit, abea pe urmă îţi revii. Dealtfel, aici totul te trage la somn.
—  Totuşi, văd că lumea se agită, hotărăşte, face, desface. — Aşa mi s’a părut şi mie. Un timp. Dar nu. E o aparenţă, în realitate toţi dorm buştean. Sau aproape toţi.
—   Crezi ? — Nu cred. Ştiu. Din păcate. Se aşează pe pat la picioarele somnorosului, foşnindu-şi mătasea rochiei care, acum se vede, face ape, roşu sumbru şi albastru nocturn. Otilia : — Culmea e că se simt bine. Cu toate belelele. Se spune că atunci cînd îngheţi de tot, ţi-e cald şi foarte bine. Somnorosul: — Dar tu ? Otilia (zîmbind) j
255
— Eu ? Nu vezi ? Dorm. Somnorosul : — Nu s’ar spune. Frumoasa adormită : — Ba da. Numai că eu am somnul mai uşor şi mai... neliniştit. Şi după toate, tot eu te trezesc. Păi cum vine asta ? (surîzînd iarăşi) Fata îl trezeşte pe Frumosul adormit ? Inversăm rolurile ? — De ce nu ? Sau, dacă vrei, să trăim altă poveste. — N’ar fi o idee rea. Altă poveste-ntr-altă traistă. Frumosul adormit : — De pildă Merele de aur. Şi acolo e cu o somnoroasă. Cînd vine pasărea măiastră... la miez de noapte şi la furt de mere... feciorii păzitori adorm. Doar Făt-Fru-mos, proptit cu căpăţîna’n suliţă, sau lance, nu. Il trezeşte durerea. Otilia, brusc însufleţită : — Foarte adevărat. Studentul în medicină (zîmbind) : —Asta ai alege tu ? Eu n’am dreptul. N’am voie. Otilia : — Nu e pe alese. Ei, dac-ar fi şi-ar fi să aleg... ia să vedem... aş alege... bucuria. Dar cum n’am de ales, aleg... lancea. Zîmbesc amîndoi. El (mormăind) : — Ai o rochie... frumoasă. Ea (înflorită) : — Da ?! El (plin de bune intenţii) : — Da... e o stofă... mai aparte. Ea (rîde uşor) : — Nu e stofă. E şaten. El (convins) : — Aha. Ea (exactă) : — Satin-du-chesse. El : — Cum ? Ea (surîde) : Satin-duchesse, Ei (pătruns) : — Aşa. Ea (pedagogic) : — Nu ştiu precis etimologia expresiei, dar înseamnă probabil şatenul pe care-1 poartă ducesele, nu vă fie cu supărare. Aşa cred. Aşa sper (rîde). Chiar dacă nu e adevărat, e frumos. Aşadar (se ridică, mlădioasă şi, ţinîndu-şi cu vîrful degetelor poalele rochiei, îi face o adîncă plecăciune, plină de graţie, anunţînd) : — Ducesa Otilia-Odeta-Nastasia-Valkiria Se aşează iarăşi la picioarele Somnorosului, contemplîndu-şj rochia cu ochi obiectiv, critic : — Nu prea e potrivite pentru casă. Doar dacă dai o mare soarea. Nu-mi cămine decît să consider seara asta o... seară gravă. El (Ambilor şi încurcat, neştiind ce să spună, prelungeşte subiectul, bolborosind) : — Daaa... e o stofă mai... deosebită şi face aşaaaa... un fel de ape... roşu închis si albastru închis.
256
Ea (certitudinar) : — Sigur. Dacă e şanjantă. El (precis) : — Păi Pascalopol spunea că taftaua e şan jantă. Ea (la fel de precis) : — Şi taftaua. Şi una şi alta sunt şan» jante, dacă sunt. El (perplex) : — Păi cum vine asta ? Ea (didactic şi grav) : — Păi vine foarte bine. Şi taftaua şi satin-duehesse-ul pot fi simple, „unies“ cum se spune, de o singură culoare, sau şanjante, în două culori, ba poate chiar în mai multe. Nu imprimate, cu desene, cu floricele, sau picăţele, sau arabescuri, nu, asta e altceva, ci, după cum se vede, cu ape. Mătăsuri şanjante, frate, ce-i aşa de greu de priceput, adică schimbătoare. El (copleşit): — Auăleu. Ce de farafastîcuri ! Stofe simple (eu rămîn la stofă, mai mult nu pot) şi stofe schimbătoare. Păi voi vă îmbrăcaţi alegoric ? Şi ce mai de-a nuanţe ! Imprimat. Neimprimat. Cu arabescuri. Cu picăţele, Otilia (zîmbind) : — Nuanţele sunt.., variaţiuni pe o tematică elementară. El : — Pentru că veni vorba : ascultă Otilio, de ce porţi tu sacul ăla căeăniu, oribil. Nu-l pui mereu, e drept, dar îl pui, în loc să-l zvîrli naibii. Aruncă-1, soro, că te sluţeşte. Nu m’oi                 fi pricepînd eu la haine, nici nu pretind,
nu mă interesează, dar sacul ăla căcăniu e ceva de‘groază* Otilia : — Nici gînd. îmi trebuie. îmi place. îmi convine* Mi-e drag. îl port cînd sunt fără chef. Cînd vreau să stau nespălată, nepieptănată, să zac, să zac, să zac. Sau, din-potrivă : îl port... disciplinar. Sau îl pun cînd am chef. Depinde. El :    — Depinde de   ce                 ? Ea (îngînîndu-1) : —
Depinde de ce.  De ce, pentru oe, la           ce, şi iarăşi de ce. Uite-
aşa, na. Ce atîta logică, domnule. Depinde de mu}te. De fel de fel de lucruri. El (bate în retragere) : — Ei sigur... Trece o înceată clipă. El (şovăitor) : — Rochia astaaa,., e un dar ? Ea (devine atentă, precaută, în aşteptare) : — Da, e un dar. Tace. Apoi (cu glas neutru) : — De la Pascalopol. Adaugă la modul expozitiv : — Ne-a adus, Tincuţei şi mie, cîte-o rochie... şi alte mici nimicuri, ca intotdea-
257
17 — Solstiţiu tulburat
una. Trece un timp de. Otilia (cu acel chip matur, liniştit şi fără expresie de la începutul serii) : — In orice caz cred, sper, că e ultimul dar pe care mi-1 face Leonida. El (nu pricepe) : — Daa... mă rog... Ea : — Deci, nu-i vinzi pămîntul. El : — De ce „deci“ ? Nu văd ce are una cu alta. Ea : — „Deci“ nu ,accepţi banii... de zestre. El : — Dacă nu vrei tu, nu-i accept. Ne-ar prinde bine, totuşi. Ea (corosiv) : — „Deci“ ai nevoie de banii ăştia. El (tot nu pricepe) : — Sigur. Ne-am descurca şi noi mai uşor. Ea (tăios) : — Ne descurcăm şi fără ei. Ne descurcăm oricum.
—   Eu, ca eu, m’am obişnuit cu lihneala, cu dormitul în frig — fac cuie de la zece ani — haine roase şi alte mizerii. Dar tu ? Otilia (zîmbind) : — Eu o să trăiesc dramatic şi exemplar. Felix : — Otilia, nu e un joc, să ştii. Otilia :
—   De ce nu ? Felix : — Jocul de-a existenţa este singurul care nu se poate juca. Ai să mă ’ntrebi de ce. Otilia : — Da. Te ’ntreb de ce. Felix : — Am să-ţi spun. M’am gîndit la lucrul ăsta. Am fost silit să mă gîndesc. Nu te joci de-a viaţa pentru simplul motiv că nu poţi spune : nu mă mai joc. M’am plictisit, am obosit, nu mai vreau, nu mai pot, gata, nu mă mai joc, ei, asta nu se poate. Oricît de plicticos, de obositor sau de prostesc ar fi jocul, nu te poţi retrage din el decît de tot. Nu există pauză ; pauza intră tot în joc. Sau, dacă vrei... să luăm exemplul... clasic al piesei de teatru : orice lucru trăit şi orice lucru fteţrăit împing inexorabil acţiunea spre deznodământ, cînd cade cortina şi se sting toate luminile. Orice act şi orice inacţiune sunt hotărîtoare. Iar antractele fac' parte din piesă. Otilia (emoţionată) : — Eşti obosit. Felix : — Sunt obosit... probabil. Dar nu-mi pot permite să mă odihnesc prea mult. Mă aşteaptă un drum lung şi greu. Ea : — Nu-i nimic. Pot să ţiu pasul la drumuri oricît de lungi şi de grele. (Zîmbind) Ţi-am spus doar că bat pădurile cu haita şi trec Dunărea înnot. Ştiu cum să respir, cum să mă mişc, să-mi economisesc puterile, pentru că toate astea sunt o
25S
ştiinţă. Care se învaţă în practică, dragă domnule. El :
—   Crezi ? Otilia : —: Cred. Pot să fac orice. Să fac mîn-care, să fac foame, spăl rufe, frec podele, mă fac curvă. Jefuiesc. Fac moarte de om. Felix : — Glumeşti. Otilia : — Un pic. Felix : — Dacă nu eşti serioasă, ce să mai... Oti-Ha : — Ba tocmai că sunt'serioasă. Ăsta e defectul meu. Felix : — Vezi, uneori îmi vine greu, foarte greu, cu viaţa ascetic pauperă pe care o duc. Dar am dreptul de a mă constrînge pe mine. Pe tine însă... Otilia : — ll am eu. Şi, în definitiv, de unde ştii tu ce mi-ar fi constrîngere şi greutate şi ce, bucurie ? El : — Sunt un om cinstit. Trebuia să te avertizez, nu ?! Ea (execută micuţa ei strîmbă-tură sarcastică) : — Da... dar poate nu chiar aşa de stăruitor. Din delicateţe ai apăsat prea tare. El (încurcat)
—   Iartă-mă, nu te ştiu prea bine şi. Ea (îl înţeapă) : — Cum ? Nu mă ştii bine ? Şi eu care credeam că mă cunoşti ca pe manualul tău de anatomie... El (fîstîcit) : — Nu. Vrea să spun că. Otilia : — Lasă. Nu-i ne-a-pă-ra-tă nevoie să mă ştii tu. Destul că mă cunosc eu. Poate chiar prea bine. (După o scurtă pauză) Otilia, în şoaptă : — Cu toate că... din cînd în cînd... îmi fac mie însămi cîte o mică surpriză. Felix : -— Tocmai. De unde ştii că ai să rezişti la... lipsuri. Otilia : — Pot să îndur orice. Numai umilinţa nu. Lucru verificat. Autentic. Sută la sută. Garantat. Dacă doriţi... Felix (dur) : — Şi sărăcia, pentru că de să-ră-ci-e e vorba, nu te va umili ? Otilia : — Vom fi o pereche săracă, demnă şi multilateral virtuoasă. Un canon de virtute. Şi îi vom canoni pe toţi cu tăria noastră sufletească. Felix : — Iar te joci. Nu spuneai chiar tu, ieri, alaltăieri, că sărăcia e urîtă ? Otilia : — O zei ! Şi ce dacă spuneam ? Ieri a fost ieri şi astăzi e azi. Ieri spuneam un lucru, astăzi spun alt lucru. Vrei să ştii probabil ce cred eu de fapt. Foarte simplu : ieri credeam una, astăzi cred alta. Şi mai vrei să ştii cum se leagă una cu alta. Foarte uşor : prin mine. Sau, mai pompos : ce legătură este între
259
n*
6
două lucruri opuse : ei bine, legătura asta este Otilia. Adică eu. Nu ştiu cum o fi din punct de vedere logic :— m’ai omorît cu logica — dar din punctul de vedere al realităţii este adevărat : eu, Otilia, sunt o realitate, şi cînd spun da şi cînd spun* nu şi cînd spun da şi nu totodată. — Bine. Aşa să fie, — Aşa este. Felix : — Eu sunt pentru lucrurile clare şi distincte. Otilia : Nu toate luci'urile sunt clare şi distincte. Felix :
■— Ştiu. Tocmai. Dar nu le suport pe cele tulburi. Poate pentru că sunt prea... vulnerabil faţă de ele. Am oroare de vag. De confuz. De incert, Otilia : — Aha. Mătăluţă vrei certitudini. Numai atît ? Felix : — Degeaba rizi de mine. Spun doar aşa : dat fiind că... unele lucruri sunt amestecate şi tulburi, cunoaşterea noastră despre ele trebuie să fie clară şi distinctă. Expresia dealtfel aparţine unui filosof. — Tu eşti medic nu filosof. Sau nu ai vocaţie pentru medicină ? Afară de asta ce ,,ne în-va-ţa;< o veche înţelepciune : mai întîi trăieşte şi pe urmă filozofează. Vezi ce deşteaptă şi cuminte sunt ? Şi drăgălaşe pe deasupra. Nu-i aşa că sunt încîntătoare ? Dragă domnule, dacă vrei să ai o cunoaştere limpede şi distinctă despre lucruri, trebuie să le clarifici, nu să le simplifici. Uf ! ţi-am ţinut un adevărat logos. — Iţi răspund punct cu punct, sau aproape. Nu ştiu dacă am sau nu vocaţie pentru medicină, dar voi fi cu certitudine medic. Aşa am hotărît pentru că am fost obligat. Pentru mine altă soluţie nu există. Iar dictonul pe care l’ai citat şi după care trebuie mai întîi să trăim şi abea pe urmă să filozofăm nu este adevărat, sau ne propune o inutilitate. Filozofia de pe urmă mi se pare zadarnică. Mult prea tîrzie. Trebuie, cred eu, să trăieşti şi să filozofezi în acelaşi timp, altfel nu se poate, n’ai cum, nu pricepi nimic, nu decizi nimic, n’ai valori, n’ai busolă, nici stea polară, eşti la cheremul întîmplării, împrejurărilor, oamenilor şi lucrurilor, te poartă existenţa de cok>-colo, ca pe un pai netrebnic.
260
—   Şi tu nu vrei să fii pai ci trestie gînditoare. — încerc. Dar... pentru că veni vorba de claritate, fâ-mă să pricep un lucru. — Care ? — De ce, dacă eşti întro situaţie grea, nu vrei să ţi-o uşureze cineva, sau să-i atenueze dificultăţile, atunci cînd se poate. Cînd nu e posibil, nu e posibil. A res pinge însă o posibilitate mi se pare iraţional. Otilia (glacial) : — Aşa. Te referi la banii lui Pascalopol. Mda. Nu vreau să-mi uşureze situaţia... sau să-mi a-te-nu-e-ze greutăţile alt bărbat decît bărbatul meu. Nu vreau să se strecoare absolut nimeni între bărbatul meu şi mine Ţi-am răspuns raţional, cred. Şi nu vreau, nu mai vreau să datorez nimănui nimic, E destul de clar şi de ~distinct ?
—   Da. Totuşi... nu spuneai că Pascalopol s'a purtat cu tine ca un tată ? Ori un părinte... — S?a purtat cu mine ca un tată, dar nu îmi este to-tuşi părinte. Felix (dumirit) :
—   A, şi tu nu vrei să primeşti de la un alt... Otilia : — Eu nu vreau ca Tu să primeşti de la un alt... Felix (ţîfnos) : —■ De ce ? A fost... ceva... între... Otilia (între mînie şi hila-ritate) : — Iată demnitatea regăsită ! Cînd e vorba de gelozie, bărbatul, gata, prompt şi teribil. Felix : — Mă tem... şi de altceva, mai grav. Poate decisiv. — Ţi-e frică ? Ţie ? ! Felix : — Mă tem că, atunci cînd ai să dai de greu, cu adevărat, în concret, nu în principiu, ai să mă învinuieşti pe mine pentru toate greutăţile. N’ai să-mi spui mie probabil, dar, aproape sigur, ai să-ţi spui ţie că sunt netrebnic, nevolnic, bicisnic. Otilia ; — Nu. Numai rapacitatea, minciuna, laşitatea sunt vinovăţii. Pentru mine, cel puţin. Iar de minţit nu mă mint singură, nu din alt motiv dar pentru că nu pot. Lucru de care-mi pare rău, mărturisesc. Uneori aş dori foarte mult să mă mint dar nu prea reuşesc. Felix : — N’aş vrea să intri în căsătorie gata resemnată. Otilia : — Dar cine vorbeşte de resemnare ? După un timp der voi fi eleganta, distinsa, fermecătoarea deşi planturoasa doamnă Otilia Nistor, membră a diferitelor comitete şi comiţii de cucoane mizantropic-filantropice,,
261
soţia eminentului nostru doctor Felix-Daniel Nistor, membru carevasăzică etţetera. Felix : — Pînă atunci mai va... Vor trece anii. Otilia : — ... ca nori lungi pe şesuri. Felix : — Tocmai. Şi niciodată n’au să vină iară. Femeia, aşa se spune, se ofileşte repede... îi piere strălucirea... N’ai să-mi ierţi timpul pierdut. Otilia : — Cum e femeia, cum nu e femeia. Sunt milioane şi milioane de femei... şi nu seamănă chiar toate în mod absolut. Lasă tu floarea ofilită. Iar timpul pierdut poate fi regăsit. într-un fel sau altul. S’a mai întîmplat. Cazuri există. Se mai pot întîmpla. Felix : — Am impresia... cred, sper că ai să accepţi greul propriu-zis, dar monotonia... plictisul, tocmai tu... ştiu eu ? Otilia : — Şi eternitatea este monotonă. Aşa se pare. Felix (în şoaptă): — Noi suntem însă muritori. Iar tu, aşa parcă spuneai, vrei tot. Otilia îl priveşte, o înceată clipă, apoi spune liniştit şi limpede : — Băiete, eşti un prost.
UN URLET IN NOAPTE. Cînd se trezi ploua din nou, mărunt de data asta. în odăiţă era frig şi întunerec, nu avea ce face acolo, aşa că porni să-l găsească pe Leonida. Totul era simplu : renunţa, adică renunţau, la mărinimoasa zestre şi chiar la vînzarea pămîntului către dînsul, cu preţ sporit, apoi îi va comunica Otiliei şi gata ! înainta orbecăind prin coridorul umed. Aer sinistru, mormăi călătorul, de Castel părăsit şi pustiit. Au făcut treabă temeinică mangosiţii, cu piatră şi cărămidă, sănătoasă, de l-au ars două incendii şi tot stă trufaş. Zeci de camere. Cui i-or fi trebuit ? Şi la ce folos clădăria asta dementă, aci, în pustietăţi, în prag de aliotman ? Fală neghioabă, multă nesăbu-ială... Sau exista — cumva — un plan pieziş şi tăios ce nu înmugurise în devia bietului Andronache ci a unui nărăvit la domnie, trăgînd sfori multe unse cu miere... Altfel
262
de unde să fi luat zmolitul Andronache atîtea mijloace şi forţe ? Cuib întărit al taifasului de taină ? Letopiseţele şi hrisoavele cu buche înflorată foşgăie de comploate în halat şi cipici, mesageri în meşi şi şalvari verzi, boieri cu cucă mare cît un cozonac moldovenesc puind barbă lîngă barbă, împletind iţe fumegoase, pufăind din narghilé tăinuiri vinovate cu aburi roşii, de sînge, cocoane muiate în mătă-sării liliachii picurînd otrăvuri repezi în prag de noapte, gealaţi descăpăţînînd pe butuc, arapi unsuroşi tăind cu dichis urechi, naşe şi alte părţi peninsulare, iscoade rase în cap călărind pe deşelatelea pe cai mici de stepă, mitro-poliţi cu rochii negre, foşnitoare, de Damasc şi călugărei măslinii, subţirei, cu dantelăraie multă pe dedesubt, un popor de mesageri ducînd şi aducînd ţidule piezişe, iar între firele lipicios otrăvite ale paianjenişului subţire se aţinteau doi vulturi imperiali cu clonţ de fier şi ochi de ru~ bini, iar dincolo de Dunărea galbenă şi leneşă harăpimea toată călare pe cămile cocoşate şi cu maimuţe în spinare, molahi nebuni, mameluci pe cai iabraşi, şi toată puzderia bărboasă şi păduchioasă a nisipurilor mişcătoare şi a câmpiilor sărate, sterpe, bulucind să acopere lumea cu leşuri ciugulite de corbi croncănitori, stîrvuri viermănoase, pereţi fumegători şi tîrguri în pradă şi sleire. Fiece barbă şopti-toare se legase ocolit de unul dintre cele trei turnuri mari pofticioase, şi cînta din toiag să-i vină oile de peste munţi sau Dunăre. Cîtă cîinoşenie avusese un vodă şperţar, be-iitor şi prepuelnic sau cîte îndreptări sigure asupra za-vistnicilor, nici azi scormonitorii istorici nu înclinaseră balanţa cu tărie, în atît giubelele cîrtitoare fierbeau în zizanie coclită. Şi nu erau acele vremi dospite prea în urmă, prima jumătate a veacului abia scurs dădea mărturie de sînge, spaime şi scîrbă. Şi totuşi, după abia cinci decenii faţa ţării se schimbase, zavistiile în iminei zăceau lepădate spre ronţăirea şoarecilor ştirbi de bibliotecă. Iar Castelul amintit se potolise într’un conac mai cu moţ —
263
doar. Abia ivitul secol îşi avea şoselele largi, pietruite şi drepte, cale suitoare mereu şi cu saţ. Călătorul, dînd de un perete ud şi orb se retrase ; ajuns în faţa unei clanţe se opinti, dar uşa nu se urni : era falsă, zidită, oarbă ca şi peretele din potrivă. Iluzie, cui ? Porni încet — înainte ?, înapoi ? — şi, la un moment dat,, deschise o uşă, intră. Se afla în marea cameră roşie în care fotoliile se îmbrăcaseră în pluş purpuriu. în· picioare, masiv şi netulburat, comandantul vasului purta cu eleganţă un halat albastru ca Du-' nărea din valsurile vieneze. Bărbatul pofti musafirul eu o mână ospitalieră, pe unul dintre cele două fotolii ce se desfătau în faţa focului vesel şi bine nutrit. în timp- ce băiatul se lăfăise cu o degajare falsă, masivul bărbat extrase dintr’un masiv bufet, două păhărele burduhoase şi o carafă pîntecoasă cu lichid vişiniu. — Te aşteptam tinere amic. Turnă atent apoi se lăfăi în fotoliul de vizavi. — Sunteţi, începu tînărul, nu numai un bărbat serios, dar şi generos. Marinarul aprobă din cap. Iată ce îmi dă curajul de a vă exprima o părere pe care, sper, o veţi primi în spiritul în care a fost gîndită şi nu altfel... între cei doi bărbaţi se afla o măsuţă rotundă, joasă, pirogr&vată. Comandantul Propăşirii îşi aprinse un trabuc negru. —■ M’am gîndit să nu accept generoasa zestre care... pe care... Aş avea aerul că mă căsătoresc din interes, ceea ce nu este cazul. Dealtfel şi domnişoara Otilia împărtăşeşte întru totul această opinie. Maturul ridică păhărelul vişiniu in-vitîndu-1, din ochi, pe tînăr să îl imite, cbea ce acesta şi făcu. Bărbaţii ciocniră, sorbiră şi hodiniră păhărelele. — Din acelaşi unghi de vedere, reluă tînărul, am hotărît să yînd.pămîntul muşteriului ales cţe Tăna-se: Maturul goli -păhărelul : — E tare. Tînărul îl imită şi aprobă : — E tare.. Generos : —■ Nu aş vrea ca într’un fel să umbresc printr’o afacere sau alta căsătoria mea cu Otilia, moment important pentru... astfel îneît să aibe cumva... Bărbatul dădu din cap, grav. Pufăia din trabucul negru. Dar cum
264
;_continuă tînărul — iniţiativa asta o privea şi pe.77
privea în primul rînd pe... viitoarea mea soţie... era normal să o consult. Băi'batul dădu, grav, din cap. — Trebuie dar ca, reluă, mulţumindu-vă încă o dată pentru generosul gest pe care atît de patern l-aţi acordat... orfanei, să fiu nevoit a nu-1 accepta. Comandantul oftă din greu : — Aţi vorbit ca un adevărat bărbat care vrea să-şi cîrmuiască singur, barca în contra talazurilor potrivnice. — Mulţumesc, se fistici logodnicul. — Dealtfel, continuă binevoitorul băr-; bat, suma obţinută prin vînzarea pămîntului deşi mică^ va ajunge unui tînăr cumpătat, mai ales că e şi singur; — Cum... singur... ?, rîse tînărul. — Cred că e într'adevăr; cuminte să nu vă căsătoriţi înainte de a fi cu adevărat pe picioarele dvs. — Bine... dar eu sunt... logodit cu... vreau să zic... logodit cu... domnişoara..'. Marinarul pufăi din tra-; buc : — Nu am căderea de a vorbi în numele 011110}..·? Pot să vă comunic însă un gînd al dînsei. Imediat după sar-;, bători intenţionează o călătorie navală... Cu mine, desigur? Domnişoara va fi oaspete de onoare pe Propăşirea. Vom vizita Belgradul, Buda, Bratislava şi, mă rog, Viena, ie-; gina Dunării. Sper să fiu un ghid dibaci şi să o fac să nu se plictisească prea mult lîngă un om, nu-i aşa, vîrstnic şi, altfel, cam ursuz. Tînărul (a înghiţit şopîrla şi acum o digeră) — Important e că se mărită. Cu cine, e secundar; Vîrstnicul : — Cred că m'aţi înţeles greşit.. Nu spun că nu o apreciez pe domnişoara Otilia... Dar deosebirea dintre noi, de vîrstă vorbesc, e atît de... încît... face cu neputinţă o atare uniune. — De ce ? S‘au mai văzut cazuri. Şi pe urmă sunteţi... un bărbat în plină forţă, lîngă care o femeie se simte avantajos însoţită... la un restaurant. Bărbatul îşi repauză trabucul. Oftă : —· Dar nu se poate trăi numai la restaurant... Nu, tinere amic, nu poate fi vorba de căsătorie. — A, da, înţelese medicinistul, vă referiţi la o uni-; une liberă, un colaj, formă modernă pe care, fiu al veacu-; lui meu, nu am de ce s’o blamez. :— Vreţi să mă jigniţi^
265
dar nu mă supăr, vă înţeleg detresa..: — Nici nu mă gîn-desc să vă necăjesc. O fată drăguţă nu-i făcută să se umilească spălînd rufe murdare şi podele, rupînd aceeaşi rochie urîtă... Ceea ce-i oferiţi dvs. îi e mai potrivit unei fete decît îi poate oferi un medicinist pauper. — Stărui într’o părere greşită. De-ar fi fost vorba de dragoste, te alegea pe d-ta. Eu sunt doar un ghid dibaci într-o călăr torie pe apă. Nimic mai mult. — Desigur, îl consolă tînăruî, numai că voiajul nu exclude dragostea... cel puţin în latura ei concretă. — Văd că nu te pot convinge, suspină marinarul. — Ba da, ba da. Pleci plin de sentimente paterne dar călătoria e o rupere a prejudecăţilor, a obiceiurilor plate ale uscatului. Amîndoi singuri... Vine de la sine. r— Nu exclud posibilitatea ca, în această călătorie, domnişoara Otilia — care îmi este ca o fiică — să cunoască un tînăr convenabil... care să dorească o demnă însoţire. Dar ăsta e joc de noroc. Oricum, mai vede şi dînsa lumea... A sta aşa, mereu, în bîrlog, nu face bine la nervi. E dovedit ştienţific. Veacul în care abea am intrat, tinere, — ascul-tă-mă pe mine — este secolul legăturilor dintre state şi indivizi, peste mări şi ţări, al călătoriilor şi schimburilor. Secolul vitezei ! — Tocmai pentru că suntem oameni moderni şi nu popi de ţară — declară medicul — nu are rost să socotim iubirea trupească drept un păcat, un viciu diabolic. — Fireşte, cînd e vorba de tineri frumoşi... Altfel... M’aş aşeza în situaţie de bagiocură şi ocară. Eu, tinere amic, ţin la demnitatea mea... — Amorul, domnule comandant, este o dulce nebunie. Nu face parte din sentimentele rezonabile... — Tocmai de aceea m’am ferit. Şi n’o să de-raiez acum, la anii mei. Mai am atîta stimă faţă de mine însumi ca să ţin lucrurile în făgaşul lor firesc. Ştiu eu să strunesc bidiviii... — Nu anii sunt hotărîtori... Sunteţi un bărbat bine clădit, voinic şi în plină forţă, încît am impresia că şi în această privinţă Otilia alege bine. Dealtfel, se înşeală femeile vr’odată ? Doar cînd n’au de ales. — Otilia
266
vede în mine un plăcut protector, un umăr tare ce-i tre-buieşte, ştiind că voi rămîne în marginile mele. — Otilia e un înger, dar cum se numesc îngerii care tentează ? Maturul tuşi : — Dînsa, în primul rînd, are interes să NU mă biruie. Amîndoi vream să rămînă cumpăna aşa cum e. — O iubire mai tulbure. — Sau mai delicată. — Eu studiez medicina şi straturile elevate îmi sunt interzise. Am destulă bătaie de cap cu fiziologia, nu mal· mă încurc şi cu metafizica. — Să nu negăm importanţa conştiinţei, tinere amic. Ea ne deosebeşte de bestie. — Aş dori să ştiu, doar* dacă întîi a fost ideea cu Dunărea albastră sau... hotărîrea ei de a rupe cu mine. — De domnia ta nici nu a fost vorba. Domnişoara a decis să meargă cu mine. M’am supus, ca de obicei. Tînărul (se ridică) : — Depun armele. Meseria mea cere voinţă, disciplină... Delicioasele nazuri ale fetei mi-ar fi cerut un timp pe care îl merită dar de care eu nu dispun şi pace. Mi-ar fi un lux ruinător. Otilia miroase a prăpastie. Maturul (se ridică şi el) : — Nu ştiu dacă ai să mă crezi, dar mi-ar fi plăcut să vă ştiu împreună... definitiv. Ar fi fost o mare uşurare sufletească ?pentru mine. îl conduce pînă la uşă : — Oricum, călătoria... nu-mi va fi uşoară... — Vă înţeleg, suspină tînărul şi părăsi camera roşie. Umblă pe coridor în neştire şi coborî în sala de mese, deşi nu prea avea poftă să vadă pe nimeni : acolo, cel puţin, era foc şi niţică lumină. Sala era rece şi pustie. Unica lampă, cu fund verde şi oglinjoară la ceafă, rărea umbrele pe un cerc mic. Bietul Daniel îşi luă figura între palme, coatele rezemate de lunga masă de ospeţe. Feţi şi logofeţi, hectare, ieniceri, fete ipotecate, false orfeline zbănţuite. Un castel în flăcări. Era jignit, nervos, îi erf frig. Pufni : — Dar başol-ditul marinei, care cronţănise inemi de naiade prin toate porturile dunărene, de la sirenele sărate de Sulina, la cele cu ciuşcă din Belgrad, cu papricaş, de la Pesta, şi cu sos dulce din Viena, fără a mai socoti sirenele în saramurică
267
3g îa cetatea Ibrăilei.... picase în năvodul acestei copile buimace, cu jocurile ei de speţă, aţîţările crude şi copilăreşti * cum ar eîrmi-o, numai pîrlit avea să iasă şi cu zdrăngănea de coadă. Aferim. — Ce !, urlă conu Dinu, stai singur» Băiatul zvîrli privirea spre castelan : nalt, ciolânos, smead, păşea mare doar cam ţeapăn, cu capul sus, însă. Nu mai semăna cu bătrînul coşcovit, înfofolit şi încotoşmănat Văzut la început, băsmind de vremi tulburi, copile iuţi, argaţi spornici şi castele în flăcări. Barinul răcni aprig r. r~ Fă focul, fa ! Luă loc în scaunul de şedere, scîrţîind niţel 'din picere, apoi : — Nici focul nu l-au făcut ! Toate bă-băriile le ţin astea.. Şi ce dacă-i Ajun ? Să flăminzesc ?! Fac espre. domnule ! Către musafir, mucalit : — Te plictiseşti, nu ? — Din păcate, nu... oftă studentul. Latifundiarul îl ghionti : — Zi, din păcate, ai ? Adecătelea, cum vine aia ? Ai ? Musafirul (fiert) : — Mi-ar trebui o viaţă fără întîmplări... măcar pînă la... bîigui el. Marina, ca o locomotivă, pufnind, cu tenderul plin de lemne. Le trînti cu huet mare. se lăsă în genunchi. Vestala blogodorea ceva neînţeles şi străvechi din taina focului. Cxnd plecă, beiul rîse gros : — Zi. aşa, ţi-a copt-o bibilica. Apoi : — Ascultă la mine, băiete, că’s bătrîn. am trăit multe şi am văzut şi mai. multe : niciodată să nu-ţi zmulgi părul după un cur de muiere. Ştii cu ce seamănă o pereche de buci ? Cu altă pereche de buci. Băiatul oftă. Bărbatul, serios : Leonida e un bărbat bine stăpîn pe sine, răbduriu, manierat; şi dacă e cinevaş în stare să călărească iapa asta nărăvaşă, atunci numai el e ăla. Pe tine te-ar fi trîntit de-ţi rupea fr’un crac. Ce vorbeşti dumneata, domnule. — Şi pe marinar nu-I trînteşte din şa ? — Pe Leonida ? E, riscu lui. — Şi pe urmă ăsta le cunoaşte toate vicleşugurile. Ă ? — Dar acum cîteva ore m’aţi felicitat... —- A ? Păi gîndeam... să-şi facă Şi ea un rost, sărăcuţa, că-i greu printre străini. — Printre străini ? Nu vă vine nepoată ? — Cine ? Ea ? Mie ? Ce yorbeşti dumneata, domnule ! — Păi mama ei., soră cu,..
—   Ce soră, bre ! O vezi pe Lizica născmd un copil ? Poate di® cocoaşă, rîse gros baronul. — Nu. Altă soră. — Fii copile, serios. Care alta ! Ce, Scorpia nu-mi ajunge ? o boieroaică bătrînă, cimotie cu noi, luase un copil de suflet. E, şi baba căzînd la pat, m’a rugat cu ceru şi cu pămintu şa i-o iau eu. M am gîndit- că, de, o creşte şi ea, p’aci, şi dreptu-i că nici n’am simţit-o. Oftă : — Numai că eu luai un- copil şi mă trezii cu fată de măritat. Belea ! — Şi ?
—   Păi, ce te faci acuş ? Unui derbedeu, nu poci să i-o dau că, de ! Pentru unul de ispravă, trebuie zestre, şi aia n’am.
—   Uite că-i dă conu Leonida... —* Răsări şi el, acuş, că nu l-am auzit suflînd o vorbuliţă... — Şi apăru Vasul fantomă. O ia el ? — Cine ? Leonida ? El ar fi luat-o de mult, dar ea se mofturea. Şi acuş, dădu buzna peste el. O găsi zorul. Ce să facă bietul om ? — Sigur. Ce pisică a refuzat vr’odată smîntîna. Comandantul mi-a dat însă toate asigurările că relaţiile lor pe punte vor rămîne caste. — De, în chestii de-astea grefa să puie cineva mâna în foc. — Şi o ia cu cununie ? — Ba cu vaporul. Şi ce-ţi pasă ţie ? Ai ? Linge-te pe bot şi basta. — Mă linsei. — Eu, băiete, zic, pînă ieşi doctor, din partea însurătorii, mai stai aşa, ghinişor. Că nevasta, cît de bună, e tămbălău şi bocluc. Ce vorbeşti dumneata, domnule î — Aşa o fi, dacă zici alde matale. Dar lasă-mă să mă bucur că a fost răpus' balaurul. — A ?
—   Zmeul Zmeilor de pieri în tină şi-scîrbă. — Ce vorbeşti în dodii, mă băiete ! — Păi, Verde împărat avea o fată, pe Ileana Cosînzeana. — Ă ! — Şi era jale mare că o poftea Balaurul. — A, Scatiu, rîse gros paşa. — Dar apăru Făt-Frumos care cu paloşu-i ascuţit... — Asta cine mai e ?
—   Conu Leonida care v’a dat banii să-i achitaţi mitocanului... — Leonida şi Făt-Frumos ! Hă ! Cam matorel. Ce vorbeşti dumneata, domnule ! Băiatul (umilit) : — în basm zice că Făt-Frumos o ia pe Cosînzeana, dar aici văd o o ia pe Cenuşăreasa. — De, băiete, se mai întâmplă. Pentru anişorii lui se cheamă cra făcut o afacere. — Otilia să fie
269
  preţul crăiţarilor daţi pentru domnişoara Tincuţa ? — Te iei după măselariţa a ia de Lizica ? A ? Ce vorbeşti dumneata, domnule ! — Pură brodeală ? — Păi. Băiatul oftă : —Oricum, basmele sunt coşmare ce sfîrşesc frumos. Aş vrea să iau parte, ca privitor’, sigur, la o nuntă la Castel, una din * aia de trei zile şi trei nopţi. — Ai ? Ce nuntă ? — A domnişoarei Tincuţa cu un june muchelef de os domnesc şi cu sînge albastru. — Eeeah, vine şi asta. Totdeauna prea devreme. La nuntă rîd toţi ca netoţii, dar ce vine după asta? Mohorală, bucătăreală, rîgîială, chinul naşterilor, otînceala de la bărbat. Numai necazuri. Ce vorbeşti dumneata, domnule ! Tînărul rîse. Satrapul continuă : — Ce-o fi dînd strechea în ele, de dau buluc ca oile, zău că nu ştiu. Daniii Sihastrul sugeră : — Or fi ştiind ele ceva... — A ?, sări boierul. Ce să ştie ? Nişte proaste. — De, surîse tînărul, între un bărbat şi o femeie... ma.i există şi o altă apropiere... mai aşa... intimă. Bătrînul îl privi cu stupoare. — A ! Ce intimă? Cercetă nedumerit... Luminare necăjită : — Aa ! Aia I Decizie : — Scofală ! Zmîc, zmîc şi fleaşc. P’ormă ăla se întoarce cu şezutul şi hor, hor ! Mare poezie. Tatăl, tot tată ie ! Nu se compară. Vorbitorul se întristă nevoie mare:
  :— Io ştiu c’o să mă părăsească... Să mă lepede gîrbov şi beteag... Să mor ca un căinţe... O să se ducă după Un ăla.’ Da’ ce, o s’o şi zoresc ? Cît mai tîrziu... Cît mai tîrziu..': Musafirul (pudic) : — Fetele bătrîne... se mărită mai greu.’ — Pffu !, pufni Tatăl. Băti'înă ! Tincuţa bătrînă ! Auzi vorbă de vorbit. Ce vorbeşti dumneata, domnule ! Un copil cu caşul la gură... Băiatul aprobă cu energie. Ca să îndulcească pe burzuluit: — Să ne bucurăm că domnişoară a scăpat de mitocan, chiar dacă pentru asta va creşte curci şi bibilici... Latifundiarul ridică semeţ capul: — Poi se pooate ! O Şeitan ! Cu un ăla î Ce dacă a strîns niţel păi
270
mint — cu japca ! Vrea să se cocoaţe, să intre în neamuri... Niciodată, domnule ! Cit oi trăi io, de nu mi-o lua Dumnezeu minţile, asta nu se poate. Tînărul privea pălălaia din sobă. Cuprinse de frenezie, lemnele alb fragede ardeau tare. — ll văd pe Zmeu pe drum de seară, prooroci Daniel. Vine. Intră fără să bată... Se înfăţişează rînjind. Se crede învingător. Dar Verde împăratul îl primeşte cu vorbe de hulă. îi zvîrle cu silă mare punga cu galbeni strigînd : Şi acuşica, piei mişele ! Să nu te prind pe la Castel că unde-ţi stau picioarele acolo o să-ţi stea capu ! — Ă !, mormăi Castelanul. Ce ziseşi ? Se micşorase parcă, şedea chinuit cu un picior întins. Se întorsese spre sobă şi gemea încet. Iar o criză, îşi zise... Să chem fata să-l frece cu nuştiuce alifie de buruieni... Doar dacă mi-o zice... Cum, necum, se treziră cu Tănase în mijlocul sălii. îi făcea faţă boierului..; Mare şi voinic sta răscrăcărat cu picioarele în cizme. Privirea urcă : hainele din stofă groasă, cărămizii, cu vestă, ca la oraş. Căciula dintr’un miel o ţinea în mână iar claia de păr negru se răvăşise... — Seara bună la boieri, strigă Tănase. Venii şi eu cu Ajunul să bem un păhărel... De, ca între neamuri. Bătrînul tuşi : — Las’că păhărele ai tras tu destule... Td* cunoşti după cum îţi steclesc ochii. Ia, zi, făcuşi treaba aia ? Tănase (triumfal) : — Păi cînd n’am făcut eu ce trebuie ? Nu ezistă ! — S’auzim, mormăi gazda. — Uite, ţi-am măritat jigodiile, că erau să-mi moară pe drum. Nişte mîrţoage prăpădite, parcă au rapăn... Numai gura lu Tănase, sireaca, ştie cît a meliţat să te scap de ele. — Mhm, zise conu Dinu. — Uite colea purcoiul de parale. Bărbatul se căută la buzunare, scoase două teancuri de hîrtii boţite şi le trînti vitejeşte pe masă. Gazda le înregistra cu coada ochiului fără a face vreo mişcare. Părea şă doarmă. — Uite*şi o notă care zice ce şi cum. Este ?! Cpnu Dinu moţăia. — Ee !, cucoane, io mi-am ţinut vorba
271
mea de ţăran prost... Este ?! Ia să vedem acum cum arată vorba boierească., Bărbatul se suci spre tînăr : — Şi matale îţi făcui treaba. Vorbii cu unu, Stamate, cică vrea să ia. Conu Dinu tresări din somn : — Păi ăsta, Stamate, ţine stămbărie... — Ţine, strigă Tănase, da’ se întinde. în-vîi’te şi comerţ de cereale. Acuş semnă cu unu. Ceres, un neamţ, cică-i dă păsări şi piei de cloşcă, şi are nevoie de fermă. Hă, hă !, rîse monsieur Tănase. — ’rsi, zise tînărul. :— Vine, cică, a treiă zi de Crăciun, că să mai vadă o dată cum arată pămîntu, la faţă, hă, hă ! — Mdea, surise .junele.
    Să te ţi tare la tocmă că ai’e balta peşte. Da’ n’aibi grijă.., mă ţin şi io p’aci, nu te las. — ’ţumesc, oftă medicinistul. (După ce ţi-o da moşu datoria şi un picior, undeva, nu mai calci tu pe aici). Monsier Tănase se îndreptă către gazdă. Strigă : — Ha !, coane Dinule, a sosit sorocu ! Banii, pămîntu sau fata. Dacă-i pe alese, eu aleg fata. Moşul tresări şi mormăi somnoros : — N’am Tănase. N’ani băiatule. Nepotul lui Bergson îşi schimbă picioarele, tropăind. — Cum n’ai coane ? Ce ? N’ai pămînt căcălău... N’ai fată de măritat ? Ai ? Conu Dinu îşi drese glasul : — Uite ce e măi băiete. Eu m’am prubuluit aşa. Bani nu-ţi dau din aia că n’am. Pămînt, nici să mă pici cu ceară, na ! Ce-i de la străbuni nu se înstrăinează. Iar cu fata... mai vedem noi, încolo, cînd o da mugurul... că nu-i nici o grabă. Tănase rămase înlemnit, cu gura căscată. Apoi se adună ; izbucni într-un hohot mare de rîs. Rîdea cu tot trupul lui mătăhălos. zguduit. îşi şterse ochii cu palma, îşi ridică brăcinarii: “ Eşti tare, coane Dinule ! Foarte tare. Omul stepelor îşi îndesă căciula în cap, făcu stînga’npre, plecă fără a saluta. Conu Dinu continua a moţăi. Tînărul privea la gura sobei. Butucii şi lemnele se aşezaseră aşa că închipuiau o cetate de rubin. Boierul căscă teribil : — A înghiţit găluşca mitocanul. Daniel îl privi mirat :         .Bine, daţ
272
banii ? — Care bani, moifăi bătrînul. ~ Păi, cei de la Leo-nida... ca s’o salveze pe Tincuţa. Boierul îl privi amuzat şi îi făcu cu ochiul : — Păi cum ! Să-mi dau eu bănişorii mei, hapsînului. — Bine, dar fata ? Cosînzeana ? — Fataa?; se minună boierul, Pofta’n cui. Rîse şi tuşi. Hnărul privea la gura sobei. Castelul de jar se prăbuşi într’un nimb de flăcări. Daniel duse mâna la ochi.1
    CARTEA A DOUA
    De sfintele sărbători
          r„Que Vhomme est né pour le bonheur, certes, toute la nature Venseigne“t
          ANDRE GIDE, LES NOURRITURES TERRESTRES
UN FOC BINE HRĂNIT. Cînd intră în sala cea mare, Daniel rămase uluit : mai întîi, focul din soba verde troznea ca la un incendiu ; aprins — probabil — de dimineaţă, reuşise să încălzească bine de tot sala iar tînărului îi fu cu atît mai cald cu cit camera sa studenţească şi coridoarele veşnic umede erau reci de-a binelea. întunerecul lăptos al unei zile opace de iarnă — prinsese să ningă cu temei —■' fusese înlăturat aici de numeroasele luminări uriaşe, ca de nuntă, orînduite de-a lungul lungii mese, ca şi de cele cî-teva lămpi cu picior, zvelte, galbene şi elegante, puse pe cele cîteva măsuţe îrişirate pe lîngă perete (ca ajutătoare, probabil, pentru cei ce aveau a sluji la masă). în al doilea rînd, masa cea lungă era pregătită pentru un dejun sărbătoresc, gătită şi împopoţonată cu toate cele de cuviinţă. Studentul rămase cu gura căscată fiindcă nu mai văzuse încă o asemenea minunăţie : faţa de masă enormă şi de un alb strălucitor, sticlirea farfuriilor şi paharelor, tacîmurile grele de argint, vase pline cu răcituri varii, depuse echidistant în miezul mesei. Se trezise pe un alt tărîm, totul era ca în basm, niţeluş halucinant. Cu o senzaţie difuză de mulţumire se apropie de soba verde ce dogora ; prin uşa de tuci deschisă pala focului zbucnea în vîlvătăi, sufletul incandescent pe care materia îl exala ca pe o bucurie deplină.
276
Silueta roşie a femeii frumoase i se năzări dansînd în flăcări, Foila devastatoare se instalase în inima familiei, vatra, legătura eu umbrele de odinioară, intima reunire a celor vii, asediaţi; Domesticirea focului îi apăru pentru prima dată ca o realitate dogoritoare, activă, în stare de a strînge împreună fiinţe omeneşti. A te juca cu focul. Tresări cînd, lingă el, se ivi din podea micul jude. Pirpiriu şi solemn, pus la haine negre, cam lustruite, Victoras semăna a greiere lăutar. Medicinistul îl primi cu o hilaritate decentă : — Am asistat ieri seara la o scenă pedagogică... Şi îi povesti sicti-rirea lui monsieur Tănase de către conu Dinu. — Bătrînul e tare, încheie el vesel, nu dă nimic. Iar generoasa danie a lui Făt-Frumos Marinarul va merge, probabil, la stingerea datoriei de la banca Albina. — Aş, oftă Vi-ctoraş, mahmur, ce te potriveşti... Şi-a luat acţiuni la Disconto Gesellschafţ, cred. Astea, oricum, nu i le suflă nimeni : nici Banca, nici ginerele — cine o fi să fie.. — Şi dacă-1 pocneşte Banca, tocmai acum, între coarne. — Şo fi luat el, moşul, informaţiile lui, că altfel e uns cu toate alifiile, — Şi monsieur Tănase o să stea binişor, crezi ? Să se lase el, care nechează de vitalitate, jumulit fără să zică nici pîs ? — Ştiu şi eu ? O acţiune judecătorească împotriva unui boier aşezat n'ar fi deloc bine văzută de moşieri, încît asta i-ar cauza la carieră. Taman acuş cînd bate din copite să fie uns deputat t — Mdea, observă medicinistul, dar văd aici o sută de tad-muri. O fi invitată şi htonica Marina ? Tocmai atunci apăra in scenă şi monsieur Tănase şi băiatul se ţinu să nu pufnească în rîs. Nepotul lui Bergson se pusese la nişte haine negre care, , se pare, erau gata să pleznească pe şinele său. Omul stepelor mergea pe ouă şi se’mpodobise cu o prea frumoasă cravată verde. Gîtlegăul îl sugruma încît bietuî om mişca mereu din cap, la dreapta-stmga, sau îşi înălţa gîtul să scape din laţ. Aşa cum era, strîns la picior şi umeri, strîns de gît, părea chinuit şi străin de el însuşi. îi salută pe cei doi tineri cu vădită bucurie şi cu urările potrivite. —
ZII
Ninge, exclamă mitocanul, ăsta-i aur pentru noi, agricultorii. Sămînţa o să stea sub omăt, la căldurică, pînă în primăvară, la topenie, cînd bobul o să aibe umezeală, să dea colţ şi să răsară. — Semănăturile sub zăpadă, murmură Daniel, ce frumos. Cum stau ele cuminţi sub un strat de nea inocentă şi aşteaptă. Dar va veni vremea cînd vor zbucni în sus, zvîrlind bulgării ce le apasă, acoperind în verdele covor câmpia toată, vorba poetului. Mă gîndescla secolul ce a mijit şi la ce neaşteptate ne pregăteşte. Mon-sieur Tănase rîse gros : — Ai început să vorbeşti în dodii, ca Leonida. Daniel îi privi faţa vicleană şi aprigă. — Cîte semănături aşteaptă sub zăpadă ziua dezgheţului. Şi să te ţii, atunci. Mitocanul tropăi, îşi mişcă umerii şi bălăbăni din mâini : — Ce-o să fie ! Nimica, aia o să fie. Grâul tot aşa va creşte, vacile şi muierile tot aşa o să se prăsească. Aud ? !, don jude. — Şi totuşi, oftă Daniel, sunt zile, cum ar fr cele în care sfîrşeşte un an, cînd nu te poţi abţine de a visa la schimbare. Tinereţea noastră se conjugă cu a veacului... de ce n’am spera şi noi la nişte întîmplări măreţe, admirabile, chiar dacă dramatice. E doar în firea tinerilor să nădăjduiască. — Asta-i adevărat, mormăi judele. Cu toţii aşteptăm ceva... şi pe urmă uităm ce-am nădăjduit, sau ne mirăm rîzînd de visele noastre. Sărbătorile vin şi trec, anii vin şi trec, şi uităm c’am fost tineri şi c’am visat. — N’ai devenit prea repede înţelept ? murmură Daniel. Obişnuinţa e pseudonimul morţii. Monsieur Tănase se zbătu din mâini : — Ştiu eu ce aşteaptă don j’de ! O fată cu zestre. Să fie şi el om aşezat, la casa lui, să nu mai vînture cea câmpie, pe la mese străine, că aşa devin bolile de stomah. Aud ? ! Agricultorul îi arse o palmă zdravănă pe omoplat. Micul jude se clătină şi se strîmbă. — Lasă că-ţi găsim noi una cu părăluţe bune şi cu un pic de osînză, să ai de unde pişcă. Bonomul rîse cutremurat, din burtă. Grav, apoi : — O primeneală tot o să fie. Se duc boierii şi vin oameni noi, harnici, care nu aşteaptă pleaşca din cer. Nu mai
278
merge cum a mers. Pămîntul e bun şi darnic, dar să ştii cum să-l iei. Ruginiţii ăştia care-1 lasă In paragină ! Doar la risipit se pricep, acolo, de, nu-i întrece nimeni. Are dreptate conu Leonida : vapoarele, trenurile duc mărfurile peste tot. Vinzi, cumperi, vinzi. Cap să ai. Victoraş seinei :
<— O fi ce-o fi, dar eu tot lefegiu rămîi. N’am ce vinde, nici ce cumpăra. Să întind de-o prăpădită de lefşoară pîriă la zi’ntîi şi cît m’oi zgîrci, tot să n’ajungă ca să zicem aşa. Moşierul Tănase zbieră optimist : — Are balta peşte ! Eşti de-ai noştri. Te săltăm noi sus, la Casaţie să te văz. Şi de mironosiţa cu bani la teşcherea, una de-aia cu şezutul lat şi jos, bună de prăsilă, nu te uită Tănase ! Numa deputat să mă văz. Aud ? ! — Tănase, sugeră Tincuţa, nu mai striga aşa, că nu eşti cu vitele’n ocol. Mai civilizează-te şi tu.’ Capul mare al vitalului luă culoarea racului fiert. Cei trei bărbaţi ţocăiră mâna la domnişoară firitisind-o de sfintele Sărbători. — Hai să vă aşez, ordonă dînsa, că vin şi ceilalţi acuşica. Fură plasaţi pe latura stingă a mesei, la coadă : Tănase, Daniel şi Victoraş. Se simţeau cam stingheriţi. Medicinistul căuta să aşeze la fiece tacîm pe cineva, dar cu conu Dinu, Tincuţa, Otilia şi Vrăjitoarea, socoteala tot nu ieşea. E drept, i se pomenise de musafiri noi, dar nu luase asta în serios. Cine să adaste aici în spulberul vîntului, unde ş’a’nţărcat dracul copiii ? Tocmai atunci apăru o vîrstnică însoţită de un ofiţeraş cu mustaţă. Cei trei masculi se ridicară pe picioare salutînd astfel dama muiată în negru, cu păr alb legat în conciu, cu o faţă mică, foarte albă ; dinspră ea venea o privire iute, ascuţită şi rea. — Trebuie să fie alde mă-sa, cugetă studentul. Musafira luă loc pe latura dinpotrivă, mai aproape de capul mesei. Femeia tăcea şi părea a nu fi înpreună cu ofiţeraşul decît întîmplător. Pişpirică şuşoti con fuoco : — Ce ştii ce splendoare a fosit asta, odată. Daniel îşi ţinea ochii în farfurie. — Au fost două surori Lascari, susură Victoraş, asta care-o vezi a luat
279
un boernaş cam răpciugos, cam oblele, a şi murit de inimă, a doua, un ofiţeraş, Gramma, o. poamă care-a tocat tot ce-a avut, pe urmă şi-a zburat .creierii. Nevasta a murit şi ea, iar băiatul, Mişu, ăsta de-1 vezi, a fost crescut mai mult de mătuşă-sa care, pîn’ la urmă, i-a dat-o şi pe fata ei, o bon-boană, frumoasă de pică. Umblă numai în roşu, ca focu.
—   A, zise Daniel. — Ei!, locotenentul l-a moştenit pe ta’c’so, frumuşel, cur var şi, cartofor. Tinerii se văd rar, că Frumoasa stă la conac, iar cînd vine şi Mişu pe-acasă, se lasă eu scandal. Şi ce e mai curios, mama ei îi ţine parte ginerelui. Ce-i drept, îi vine nepot, ca să zicem aşa, dar să-şi asuprească fata,., asta-i mai rar. Dar uite-1 şi pe conu Leo-nida. Căpitanul, corpolent însă voinic,*încă, spătos, era ras din proaspăt, pus la costum turnat, albastru marin, călca ţanţoş şi apăsat. Se plecă pentru pupatul mâinilor, schimbă cîteva vorbe, după care luă loc lingă cucoană, în faţa tinerilor ce-1 salutară cu mult respect. ■— Ninge grozav, se bucură marinarul, mare minune de nu se schimbă în vifor. Şi, ţîne-te ! Boierul valah se pune pe mîncare şi băutură, seara mai joacă stos sau concina şi bîrfeşte politică subţire, dar mai ales doarme, domnule ; doarme noaptea lungă, plină ochi, doarme după ghiftuiala de la prînz. îşi împreună popeşte mâinile grăsuţe şi oftă : — Iar în vremea asta, la Viena, ce viaţă ! Opera şi teatrele luminate a giorno, restaurantele zumzăie de lume elegantă, iar balurile se ţin lanţ. Toată Viena dansează valsurile nemuritorului Johann Strauss. — Bine, acceptă Daniel, cum se potoleşte vremea mă duc la Viena. —■ Aveţi treburi acolo ?, se interesă Leonida. — Deloc, afirmă studentul, vreau să petrec. Nedumerirea militarului de apă dulce se stinse. Zise blînd : — Sunteţi un şugubăţ. — Ne vom în-tîlni acolo, informă băiatul şi vom valsa, sper, împreună.
—   E, oftă corpolentul domn, nu prea am eu vreme de distracţii, astea’s pentru tineret. Viaţa marinarului, hodina valurilor. Singura mea casă e vaporul. De stau o săptămînă
280
pe uscat mă ia cu tînjală. Tînărul (agresiv) : — Păreţi me-lanholic. De ce ? Comand aratul Propăşirii surise blînd : — Vîrsta îşi spune cuvîntul... Ne mai amăgim noi, cu una, cu alta, dar nu ţine. Obosim repede, genunchii scîrtîie, şi de mîncăm mai multişor, gîfîim, şi inima bate, toba. Mon-sieur Tănase mişcă din aripe cit îl lăsa costumul ăl nou : — Io ştiu ce-i lipseşte căpitanului : o familie ! Că’i greu să faci sărbătorile în familia altuia...' După ce rebegeşti prin străini, simţi şi tu nevoia să v,ii.acasă la tine unde o femeie să-ţi sară de gît şi doi copilaşi să te tragă de pantaloni, să te scotocească că ce le-ai adus. Şi dacă strîngi şi tu, acolo, o brumă de avere, să ştii încai pentru·*cine-o faci. Aud ? ! — E, mormăi conu Leonida, asta-i pentru voi, bărbaţi în putere, nu pentru de-alde noi, că ne-au slăbit balamalele. E o vreme pentru toate. Daniel (tăios) : — De ce, sunteţi foarte prezentabil, şi o fragedă fecioară să se anine de un gît vînjos, să se ştie la adăpost printr’o grijă paternă, se găseşte... Aţîţat : — Trebuie să ne revizuim imaginea despre Făt-Frumos. In secolul vitezei, în care intrăm. Viteazul nu mai e un tinerel cu paloş, ci un vîrstnic domolit, cu cont la bancă. Ridicînd tonul : — Junele cată întîi a se chivernisi, pînă atunci iubind în taină o imagine de neatins. Daniel căzu in întristare. — Ba io zic, tună monsieur Tănase, că bărbatul cît îi bărbat şi aprig face să se însoare, să facă mulţi copii, să-i ridice pînă li vede oameni, pe Ia casele lor. Că altfel... — înţelepte vorbe, încuviinţă căpitanul, placid. Studentul fierbea : După ce mi-o suflă pe Otilia, cu visările lui de vagabond pe gîrlă, acum scîrţîie că i-au slăbit balamalele... Ce mai ie şi mironoseala asta... Pişpirică şuşoti : — Ia, că au vinit ! înaintau în şir indian trei bărbaţi. Primul, .scund, lat în spate, cu burtă puternică, era zmolit ; călca apăsat, ţanţoş şi se purta cu ifos mare ; celălalt, deşirat, cu cap lung şi barbă de ţap avea o frunte pînă In creştet. Umbla cam adus şi eăta în duşumea. Victoraş abea sufla de respect : — N ş Nicu şi naş Mitică. In spa-
281
tele lor un al treilea, înalt şi mai tînăr, mergea cam 3aţ pe spate. — Ăsta-i Rapoţescu, şoşoti micul jude. I-a fost secretar boierului, iar acuş e şeful partidei pe judeţ. Monsieifr Tănase se exalta : — Ăă, ce avere are ăştia. Cel mare, şuiera Victoraş, are avere s’o mănînce cu lingura, moşii peste moşii, acţiuni în străinătate, başca banca Albina unde e director şi principal acţionar. Are o nevastă cam rea de muscă, şuie, care şade tot timpul la Londra şi o fată frumoasă de-ţi ia maul dar cam telexeică, o ia într’o parte şi ea, îi lipseşte o doagă. Gomos, ia omul de sus, şi cînd îi vine bine, se face că nici nu-1 vede. Smolitul, Mitică, era gros şi mahmur. Nu pleca de pe pămînturile lui nici să-I pici cu ceară. Vara, călare pe câmp, croia ţăranii cu un fel de bici împletit. Dormea cu pistolul încărcat sub pernă. Un fel de sălbatec, trăia cu bucătăreasa şi înjura de te trecea Dunărea. La oraş se ivea rar, purtîndu-se cu sfiiciune. Cei trei salutară demn şi se aşezară : naş Nicu, mirat pare-se de atîta strălucire, lîngă a bătrînă, Mitică, grohăind, pe partea din potrivă, iar între el şi Pişpirică luă loc mult domnul Rapoţescu, voinic, decis şi congestionat. Daniel observă că lîngă scaunul gol din capul mesei — rezervat desigur lui conu Dinu — se aflau de-a dreapta şi de-a stînga, alte două scaune neocupate. Musafiri mai siman-dicoşi ea fraţii Iatan nu puteau fi, astfel încît rostul nu-1 ghicea. Nu pricepea nici de ce cei doi boieri putrezi, cu conace încărcate de bunătăţi îşi lăsaseră lăfăiala ca să vină la Şeitan, cam oblete în faţa lor, cu avere subţirică ciuruită de datorii. Micul jude şuşoti că fraţii — care dealtfel nici nu se prea vedeau, cel mare şezînd mai mult prin Capitală, celălalt nu prea ieşind din bîrlog — primiseră ameninţări cu moartea fie de la ţărani, fie de la micii proprietari pe care-i aduceau la sapă de lemn. Nu foarte intrigat dar nici prea convins, studentul se mulţumi cu atît. — Este semn, mormăi mitocanul, că Banga nu-1 asupreşte pe moş Tă-gîrţă, ci iar îl mai păsuieşte, — drept care monsieur Tănase
282
ii trase o înjurătură pe cinste, admirativă pentru cum şi le luceşte căzătura. Orfanul simţea că îi e foame şi privea cu jind farfuriuţele cu bunătăţi. Erau, în adineituri lunguieţe, ttrină untoasă de iepure sau pateuri din ficăţei de gîscă stropite cu rom, garnisite cu măsline lucioase de Voi o, păstrate în untdelemn Sasso, cu decorări de gogoşari roşii, fîşii lungi de lacherdă fragedă, icre blonde sporite prin frecare, iar în farfurii pătrate răcituri : piftii îngălbenite de grăsime în al căror adînc se întuneca un copan de curcan. Tot la două persoane se sumeţea o sticlă de vin că sîngele, roş şi gros, iar păhărelele burduhoase mărturiseau că se începe cu o ţuiculiţă untdelemnie, cuf miros de prună, pentru apetit. Sărmanul Daniel înghiţi în sec, poli-solicitat, dar tocmai atunci o frăsuială generală îl făcu să zmucească privirea : apăruse conu Dinu.
MIZILIC. Nalt, ciolănos, smead, era fercheş şi elegant. Avea öchiul vesel şi călcătura sprintenă. Ţinea de braţ pe Tincuţa şi Otilia. Tincuţa, subţirică, avea o rochie azurie de şaten cu cerculeţe şi volane de dantele, iar surîsul ei delicat părea că-şi cere iertare pentru atîta costumaţie. De cealaltă toartă atirna Otilia, năltuţă şi ea dar cum sta cocoşată şi într’o latură părea măi scundă şi cam rău alcătuită. Rochia, pră-zulie, lălîie şi otova, îi întuneca figura — şi aşa cam măslinie — ca o suferinţă ascunsă, iar un zîmbet oblic îi da un chip impertinent şi acruţ. In totul dădea impresia că fusese mai mult trasă decît venise de bună voie. Conu Dinu luă loc în capul mesei sclivisit şi poznaş cum studentul nu şi-l închipuia. Probabil păsuirea datoriilor, îşi mîrîi medicinistul. Domnişoara Tincuţa fu aşezată de-a dreapta sa, alături de boierul subţiratic şi cu bărbuţă ce sta cam în verif, răspîndind asupra mesei o bunăvoinţă distrată. Otilia luă loc la stînga, lîngă boierul cel negru şi mofluz. Să fi fost malacul pleşuv şi stătut o partidă la
283
mâna orfelinei ?. se interogă tînăruî. alertai. Dar Vasul Fantomă sau serdarul Nomol, pentru mine tot un drac. — Şi ăştia's de viţă veche, bombăni nepotul lui Bergson, alde bunîcă-su erau giambasi, furau cai, îi ţineau dosiţi şi-i vindeau la iarmaroc, tocmai la Brăila, că de-aia le zice Iatan, care pe turceşte vrea să zică hoţ de cai. Naş Nicu se purta cu ifos mare de-1 rîcîia la pipotă pe ridicatul Tănase. — Buşnesc din dlnsul isichia şi răsfăţul de te sH-neşte, bodogăni omul secolului nou. Erau, acestea, biografii temeinici te pe cîte o frîntură de vorbă, pe care oamenii le auzeau şi le credeau ca pe nişte romanţuri. Dar de cleştar, nici unul nu avea trecutul. Musafirii îşi luau din gustări cu un linguroi’ad hoc, iar o ţigăncusă ageră umplea păhăruţele cu o ţuică gălbuie ce mirosea a prună. Studentul simţea o trepidaţie necunoscută lui. un fel de entuziasm ce nu ştia pe ce măreţie să se înfăşoare. Masa tăcea mîncînd. Deodată, conu Dinu se ridică în picioare ţinînd în mână păhărelul burduhănos. — Iubiţi oaspeţi, spuse el părînd pus pe şotii. Mă bucur să vă aflu în modesta mea locuinţă şi vă doresc bine aţi venit. Daţi-mi voie ca, în această zi de sărbătoare, să vă urez mulţi ani, sănătate şi noroc. Bine gîndit, observă orfanul ; dar mesenii ridicau paharul spre cuvîntătorul ce strălucea de bucurie sau politeţe. Felix privi la Otilia ce sta cam într’o rină : deşi îi era greu să afirme că era îndrăgostit de ea, o atracţie, totuşi, existase. In sufletul lui de orfan crescut printre bărbaţi — numai — prima femeie ce se apropiase de el şi — indiferent din ce motive — îi acordase importanţă, îl dăduse peste cap. Se crezuse tare, dur, concentrat pe unicul scop, şi se descoperea vulnerabil. Otilia reprezenta punctul său slab. Care ? Ce-i drept, situaţia ei avea o anume asemănare cu a lui, lipsiţi de familie, tutelaţi de inşi indiferenţi, devenind suspicioşi. pînditori şi mocniţi Dacă apropierea de situaţie era adevărată, ea nu era şi
284
suficientă : fata este aspectul vizibil al fisurii sale. Cînd băiatul se trezi cu caltaboşul în.faţă îşi dădu seama că rămăsese nemişcat — cit ? — pierduse prilejul să gustă-rească icre şi — mai ales — piftie, ceea ce îi produse o abureală de melanholie deoarece, de cînd se afla lâ Castei, întîia dată îşi simţea foamea dînd ghes. Domnul Rapoţescu îi zvîrli lui Leonida un pumn de vorbe : — Chiar că grozav mai începe şi secolul dumitale î Secetă în ’99, criză economică în ’01—03 şi cutremur în ’02. Eu nu cred în chestii şi băbării dar... cum să spun... E o răbufnire care miroase urît. Bărbatul înalt şi congestionat vorbea rotund şi tare. Reveni la atac : — Cît priveşte pacea pe care-o slăveşti
—   i se spune ..pacea înarmată“ — era să pocnească la Faşoda. Puţin a lipsit să nu se încaiere englezu cu fran-ţuzu. Şi de galbenii ăia, ce zici ? Şedeau pînă acum tupilaţi şi, poftim !. au artilerie grea, vase de război, au de toate. Fac un război â la carte şi-l mai şi cîştigă ! Pericolul galben, aia e ! Medicinistul despieliţă. cu bisturiul, caltaboşul : avea orez şi se fiersese săltînd în mirodenii ; alături, o grămăjoară de hrean producea o plăcută lăcrimare. Orfelinul îşi tăie o bucăţică de gîlbaş, o tăvăli în hrean şi o vîrî în gură.
—   Să nu-mi vii mie că aia e în Africa şi ailaltă în colţul Asiei, tocmai la dracu’n praznic. Nu, domnule ! Asta-i semn doar că războaiele încep în alte continente, dar tot la noi, în Europa, o. să fie tăvăleala. Tîrnuială mai dihai ca la corturi. Şi cu muzică. Irlandejii pun la bombe toată ziua, bună-ziua. Şi de revoluţia rusească, ai ?, ce zici ? Aia e ! Marinarul răspunse ferm, dar calm : — Pe la noi, lumea e liniştită... Românul e fire blîndă... nu-i place bairamul... — Blîndă, ai ? tună iremediabil Rapoţescu, uiţi de 1&88, ai ? Şi cîte incendii izolate au mai ţîşnit de atunci. Chiar anu’ trecut, prin Buzău, cînd cu legea ţuicii. De-aia, de cînd am luat iar puterea, prima lege a fost sporirea jandarmeriei, ca să întărim democraţia. Studentul îşir consumase caltaboşul ; se de te spre monsieur Tănase. Pro-
285
prietarul făcu mutră scîrbită : — Dea, gîştele le-a pus-în fruntea bucatelor, că’s de-ale lor, iar pe noi ne-a uitat la coada mesei, ca pe Grivei. Aud ? ! -—In lumea nouă, care se deschide, declară Făt-Frumos Marinarul, damele cată să fie la loc de cinste. Secolul care se deschide :— al progresului — este vremea maşinii şi a femeii. — Şi ce, mormăi mitocanul, le pica nasu dacă ne punea lingă ele ? Aud ?; ! Lasă, că şi alde matale, tot la coadă se cheamă că ieşti. — Eu sunt mai de-al casei, ca şi voi... Bădăranul îi tăie macaroana — De-al casei ? Io ? Asta-i bună. De cîte ori am mai fost poftit la masă ? ! O măslină ş’o ţuiculiţă, aşa, de-a’npicioarele, treacă-meargă, dar omenit la masă, asta nu ! Şi ce ! N’am eu pămînt mai mult decît conu Dinu ? Nu mă spetesc eu de dimineaţă pînă seara ? Averea mea-i sănătoasă, fără daraveli şi parascovenii. Se cheamă că n’am gîndaci în grâne. Şi cînd dă alegerile peste ei, la cine aleargă boierii ? Că Tănase în sus, că Tănase’n jos, c’o fi ş’o păţi. Şi pune-ţi Tănase bănuţii la bătaie, şi dă în dreapta şi dă în stînga, şi rage ca la bîlci, băiete, să. se aleagă boier Cutare, care nici mersi neică nu-mi zice. Acuşica îs la guvern, tari şi mari, nu dau o ceapă degerată pe de-alde mine. Păi, nu vin ele, alegerile alea, iar ? Aud ?.! Comandantul Propăşirii suspină împăciuitor : ;— Sincer să fiu, domnule Scatiu, eu nu mă amestec în politică. Eu, cu vaporul meu, haida, haida, pe Dunăre. Nu mă pricep, nu-i treaba mea... Dar la o adică, dacă vin alegeri, cum pot eu vota lîngă marii proprietari ? Ar fi o inconvenienţă.,. Rapoţescu (înghite dumicatul ; răcnind): — Cum ! Votaţi cu briganzii ! Conu Leonida (oftează): — Cu liberalii. Eu fac comerţ. Şi interesele mele le apără ei. Nu de aia’s partide ? ! Boierii cu boierii, comersanţii cu comersanţii. Pişpirică (oţărît): — Eu, ca să zicem aşa, nu am voie să fac politică. Dar am dreptul să mă întreb : în treburile publice, cine-mi garantează cinstea :       boierii, cu situaţii mari şi
stabile, sau negustoraşul ce umblă după căpătuială... şi
286
tremură, ca să zicem aşa, de agonisita lui. Marinelul (cu humor): — De ! între conu Dinu şi mine... cine are mai ihultă bază ? Pişpirică (fîstîcit): — Conu Dinu nu e politician. Mă refer, ca să zicem aşa, la boier Nicu. El îi tartorul. Marinalul : — Dac’o fi pe cele trei mii de hectare, n’aş prea avea încredere în stabilitate. Noroc de Bancă şi de acţiuni... Dar asta-i treabă burghezească. — Daţi-mi voie, daţi-mi voie, se sumeţi, umflîndu-se Rapoţescu. Atunci surveniră — împăciuitor — sarmalele. Făcute munteneşte, mari, înfăşate în foi de varză, aurii, purtau în goluri bucăţele de slănină afumată, muiate de cuptor şi varză călită, tăiată fideluţă. Mireasma lor (şi aburii mămăligii de aur), înduioşă sufletele convivilor altfel puşi pe harţă mare. Să bem pentru însoţirea tinerilor de aici şi din întreaga românime, declară Rapoţescu, ridicînd paharul cu un gest larg şi cucernic. E o taină sacră, aidoma botezului şi morţii. Orfanul îşi umpluse gura cu sarma şi se fripsese; Vitalul (mormăind): — Draci uscaţi ! Dacă nu ar fi conu Dinu vraişte de dator şi nu l-aş avea eu la mână... ho, ho, i-aş mai pupa eu fata... Parcă are oscior domnesc. Rapoţescu (se urcă la tribună): — Desigur... căsătoria are loc în lumea aceasta... Ca atare e nimerit ca tinerii să fie întăriţi cu tot ce trebuieşte ca să-şi ducă barca bine înpotriva valurilor restriştei. Dar căsătorirea nu rămîne mai puţin ceva feacru. Tănase (mitocănos): — Are balta peşte. Eu sunt cu averea, dînsa-i doar cu sîngele albastru. Rapoţescu (zdrobitor): — O mie două sute de hectare... nu-i chiar de lepădat. Monsieur Tănase : — Nu zic nu. Dar de-o fi să fie, Snhamă-te Tănase şi trage tare, o viaţă-mi trebuie să scot corabia asta spartă’n fund, la mal. O aiureală. Şi trecu hotărît la înfulecat. Bravul marinar se alimenta delicat, în porţiuni mici. Potolit : -— în politică s’au amestecat treburile. Boierul îi vîrît în comerţuri, negustorul cumpără pamînt. Gruparea oamenilor în jurul persoanelor enfluente, iar nu, cum ar trebui, în jurul ideilor, al programelor de
287
viitor, e unul din semnele stării putrede în care ne aflam.. Nu avem de ales între două programuri ci între doi şefi, ce promit cîte?n lună şrn stele. Rapoţescu (a înghiţit dumicatul): — Dar cine a încurcat socotelile şi a sluţit moralitatea ? Liberalii. Ce constatăm ? Câ în patruzeci de ani, burghezimea a pus singură mâna pe cea mai însemnată parte a cîştigurilor. Conu Leonida (liniştitor): — Nu încă. Dealtfel, era şi firesc, de vreme ce moşierimea stă-pînea totul. Că doar nu de la ţărani era să fi luat ceva, Rapoţescu (congestionat): — Pardon, domnule dragă f Pardon î Noi, conservatorii, îi reprezentăm pe cei săraci, cei mici şi slabi, în al căror nume s’a făcut marea revolu-ţiune creştină. Ei stau încă în aşteptarea realizării făgăduinţelor milenare. Comandantul Propăşirii (pieziş): — Şi vreţi să-i aduceţi la cîrmă pe cei mici şi slabi ? Rapoţescu (gest larg): — Să avem scuze. Politiceşte, - aşteptarea lor va fi eternă, căci cîrmuirea maselor prin mase este o utopie care veşnic va duce la o dureroasă dezamăgire. Neguţătorul : — Mi-a venit inima la loc, eu ştiam că sunteţi contra democraţiei. Rapoţescu : — Eroare, amice. Fatală eroare ! Căci ce este democraţia ? Democraţia devine în antiteză doar cu autocraţia. Or, ce este autocraţia ? Conducerea după bunul plac al unei persoane. Fac aşa, că aşa’mi vine mie pe chelie. Democraţia, însă, înseamnă conducerea poporului prin aleşii săi şi conform intereselor şale exprese. Deci, conducerea poporului prin el însuşi. Asta vrem noi, Liberalul (mirat): — Bine, dar adineauri ziceai că masele.., Rapoţescu (imperial): — Poporul hu este massa. înfulecă. Tănase (peuple): — Io ştiu una şi bună ! Sunt mare propitar ? Sunt. Ei, atunci îi sprijin pe conservatori ca şi ei să mă sprijoane să-mi fac enteresele mele. Aud ? ! Navigatorul : — Aşa ziceam şi eu... Dar cum sunt comerciant, ştiu că voi sunteţi contra intereselor mele. Rapoţescu (a înghiţit dumicatul). — Economiceşte lucrul stă astfel ; noi pretindem că datoria societăţii este
288
de ,a asigura bunul trai· al celor mici. Pentru asta trebuie abandonată teoria liberală a lui laisser faire, laisser passer, şi să apărăm pe cei slabi contra celor tari. Tănase Scatiu ::
—   Cei slabi...! Ne-am procopsit ! înfulecă. Pişpirică (împăciuitor): — Impresiunea mea este că liberalii au devenit conservatori, iar conservatorii, liberali. înfulecă. Rapoţescu (neînduplecat): — Voi toreţi revoluţiunea de jos. Asta e o scamatorie a capilor în folosul lor personal. Şi noi, conservatorii, facem revoluţiune, dar'de sus, adică în folosul poporului. Tănase (cu gura plină): — ’E’ouţie ? ! Rapo-ţeseu : — Da ! Revoluţiune ! Dar fără zguduiri, fără vărsare de sînge ! Prin bună învoială. Conu Leonida : — De aceea încălcaţi libertăţile publice ? Rapoţescu (imperial) :
—   Da ! Libertăţile publice nu sunt un scop, ele sunt un mijloc. Noi nu punem căruţa înaintea boilor. Leonida :
—   Şi cine sunt... boii ? Tănase :—Că de libertăţi ne arde nouă, nenişorule ? E vorba de enterese. Lăsaţi-vă de goange ! Daniel (către Leonida): — Am mai descoperit o caracteristică a secolului.... Toţi vor pretinde că doresc democraţia, chiar cei ce chibzuiesc s’o distrugă. Toţi vor pretinde că fac revoluţie, chiar contrarevoluţionarii cei mai turbaţi. Rapoţescu : — Cum tinere ! Ce vrei să spui cu agitaţiile astea socialiste ? Studentul : — Că am încredere în monsieur Tănase cînd spune că îi sprijină pe conservatori fiindcă ei îi slujesc enteresele ; că am încredere în conu Leonida cînd spune că votează cu liberalii din interes de mare comerciant; dar nu am deloc încredere în dvs. cînd clamaţi la o masă boierească —· trăiască ăia mici şi slabi. Rapoţescu (rage): — Mie nu-mi e frică de nihilismul tinerei generaţi uni, Orfanul : — Nu sunt nihilist. Constat doar că un partid reprezintă un mare grup de interese pozitive. Ia de la unii ca să dea la alţii. Rapoţescu : — D-ta cu cine votezi! Studentul ; — Eu ? Eu nu votez cu nimeni.
289
19 — Soiştiţiu tulburat
Aştept un partid care să-mi apere interesele. Rapoţescu (citeşte sentinţa): — în ţara noastră există doar două partide. Aşa a hotărît maiestatea sa, deci aşa ie bine pentru popor. Daniel : — Sunt dispus să aştept. Am timp. Nu duc lipsă. Rapoţescu (se urcă la tribună) : ■— Noi suntem adine pătrunşi de marele adevăr că interesele conservatoare ale statului sunt indisolubil legate de armonia dintre diferitele pături sociale, de aceea urmărim înălţarea tuturor claselor sociale, şi mai cu osebire a acelor straturi adinei, cari reprezintă temelia edificiului naţional. Conu Leonida (faţă cu reacţiunea): — Legea secolului douăzeci este comerţul între indivizi şi între state. Cine vinde trebuie să cumpere, şi viceversa. Or, ce vinde ţara noastră ? Grâne, vite şi sare. Ca pe vremea lui Alexandru cel Bun. Tănase (erudit): — Atuncea vindeam şi miere. Marinarul (continuă): Vă întreb : Unde e progreşul ? Rapoţescu (Mare Preot): — Intrebaţi-1 pe domnul Ion Brătianu, care a murit. Noi suntem agricultori şi de aceea, în primul rînd, vom căuta deci ca muncitorii ţărani să beneficieze cît se Va putea mai mult de fructul muncii lor. Căutăm să înfrăţim interesele m^rii proprietăţi cu buna stare a muncitorilor de pămînt în numele adevărului de netăgăduit că marea şi mica proprietate nu constituie pentru noi decît un tot, şi au dreptul la egala noastră solicitudine. Navigatorul : — Cît am călătorit am privit şi eu în jur să nu mor prost. Ei bine, ţăranul nostru are situaţia cea mai jalnică din Europa. Pînă şi bulgarul mănîn^ă mai bine. Şi asta, într’o ţară mănoasă ca a noastră, nu se explică. Pişpirică (ştie lecţia): — Ţăranul nost’ e puturos. Cît îl îndeamnă cu vorba şi boierul şi preotul şi învăţătorul... Aş ! Doar de ghiontul jandarmului mai înţelege. Dar şi afunci munceşte în silă. Or, unde nu e muncă, nu sunt producte, ca să zicem aşa. întîi munca, pe urmă bunăstarea. Întîi se
290
ară, apoi se culege. Ca să pretanzi, trebuie să dai. Dar ţă-2 ranul nost’, nu şi nu ! Să fie numai duminecă. Cînd îi dai, îi fată vaca, cînd îi ceri, îi moare ghiţelu. Ei bine, domnilor, vă declar solemn că asta nu se poate. Se schimbă farfuriile. Se aduc trandafiri cu usturoi garnisiţi cu varză roşie. Mirosul îmbătător al trandafirilor. Rapoţescu (în an von): — Adversarii noştri politici caută să înnegrească trecutul nostru şi să denatureze intenţiunile noastre. Dar noi avem o încredere fermă în bunul simţ şi în dreapta judecată a poporului român. Deputatul Tănase : — Aşa neică ! Dă în ei ca’n fasole. Rapoţescu (entuziast) : — Noi ne pronunţăm înaintea poporului cu faptele noastre, proaspete încă în memoria tuturor, şi cu făgăduieli pe care oamenii sunt siguri că le vom împlini, fiindcă niciodată nu âm promis mai mult decît putem ţine, nici nu am uitat ceea ce am promis. Daniel sihastrul (are o foame· ca aceia), simte mirosul dilect al trandafirilor. Taie cu mult curaj delicatesul mustos. Rondelul rozelor ce mor. Monsieur Tănase înfulecă furtunos. Pişpirică profită din plin de masa înbelşugată. Conu Leonida consumă cu pondera-ţiune : — Dvs. vă opuneţi industriei, fără care nu există progres în secolul vitezei. De aceea sunteţi reacţionari. Rapoţescu (rănit în ce are mai sfînt): — Reacţionari ! Noi, reacţionari ! Ei, bravo ! Ei, ne-am procopsit. Dar, ce este reacţiunea ? Ei bine, acest cuvînt vrea să zică întoarcerea înapoi la o stare soţială care nu mai stă în raport cu progresul modern. Pişpirică (are gura foarte plină, dă cu energie din cap că da). Rapoţescu (ochi generos, minte zburdalnică): — Primul semn al unei stări înapoiate este netoleranţa. Cine este intolerant, noi sau ei ? Un alt semn distinctiv al unor timpi înapoiaţi este cînd se formează un strat de conducători, care în trecut au avut legitimitatea lor, dar apoi devin un pericol, o castă care vrea să se per-
291
19*
6
petue în manile ei întreaga activitate soţială. Castele tot caste rămîn, oricare ar fi natura lor, o castă politică vrînd a revendica numai pentru dînsa toată activitatea şi toate foloasele unui stat. Du ce ţi-vă la adversarii noştri şi îi întrebaţi : le trebuie cultură, le trebuie talent ? Nu ! Ei au nevoie să te duci la cutare şi cutare om politic, să te închini lui şi să zici că eşti cu dînsul — care e ceva grozav. Făt-Frumos Marinarul (blîncl ; a înghiţit dumicatul, s?a şters frumos la gură, ridică furculiţa in sus cerînd atenţiune): — Eu am zis şi zic : domnilor, nu mă pricep la politică. Eu mă pricep să conduc un vas pe Dunăre şi să fac comerţ cu ţări străine. Totuşi, viu şi zic : ce caracterizează secolul douăzeci ? Dezvoltarea industriei ! Nu aţi citit cărţile domnului Zorne ? Un german erudit ! Ei bine, domnilor, Zorne dovedeşte negru pe alb că unde nu este industrie, nu este progres. Vreţi să fim la nivelul africanilor ? Al burilor ? Atunci de ce impuneţi comerţul nostru cu taxe duşmăneşti ? De ce încărcaţi productele industriei noastre ? De ce refuzaţi să taxaţi mărfurile de import ? Unde duce asta ? Duce la stagnarea industriei autohtone. Rapoţescu (înghite dumicatul, se şterge la gură, ridică furculiţa în aer cerînd atenţie): — Industrie ? Foarte bine, domnilor. Şi noi admitem * industria. Dar noi, conservatorii, suntem pentru o politică a realităţilor. Ce e’n mână nu-i minciună. Nu da cioara din mână pe vrabia de pe gard. De aceea, noi venim şi întrebăm : Fabrică ? Per-fect î Aveţi materie primă ? Aveţi lucrători specializaţi. ? Aveţi piaţă internă ? Aveţi piaţă externă ? Dar nu aveţi ! Atunci, mă rog. cum vreţi să prosperaţi ? A, ştim ! Guvernul să lovească prin taxe grele mărfurile de import, mai bune, şi să te degreveze pe dumneata, ca exportator, de orice fel de impozite. Adică eu să renunţ la marfa bună în folosul celei rele. Partidul nostru vine şi zice : Domnilor !, nu vindeţi pielea
292
ursului din pădure,. Coixh Leonida : — Progresul se săvârşeşte prin· sacrificiuri, Ce, occidentul ăla ţi-a făcut marfă bună aşa, dintr-o dată ? Nu ! Dă-mi timp, domnule,, şi-ţi dau şi eu marfă bună. Dar dujpă ’mneata mă sugrumi ?! Rapoţescu (impetuos) : — Să renunţ eu, stat, la impozit* pentru ochii tăi frumoşi. Martirul Leonida : — Politica noastră a fost definită odată pentru totdeauna : Prin noi înşine. Dvs. puneţi catul înaintea boilor. Şi să nu uităm că în vreme ce noi luptam cu turcii -puind piepturile noastre să apărăm Europa, occidentul ăla al dumitale şe ţinea de goange. Se schimbă farfuriile ; se aduc rumeneli de friptură de tot soiul : prăjeală cafenie de porc, sîn alb şi dulce de curcan, copănel fraged ca rouă de raţă, de se desprindea cămica de pe el... Convivii, se înclinară zmeriţi în faţa acestor încîntări ale gurii. Pacea înduioşată domnea deasupra mesei. Cuprins de entuziasm Danii! sihastru mesteca mulţumit de el însuşi, de lume şi de cosmos. Uitase că urmărea dîrz un ţel unic, că era un tip dur şi încordat, cuprins de înduioşat-a euforie a meselor sărbătoreşti. Un duh al păcii celeste domnea peste oameni. Mai îngurgitase vreodată atîi ? Rapoţescu (se reculege, îşi suflă nasul, îşi acordează vocea, se urcă la-tribună ; urale) : — Faptul că Ion Ce Brătianu a realizat ceva pentru ţara asta, că atiţia oameni cu inerni mari au reuşit fapte nepieritoare, nu dă dreptul mărunţeilor de azi să deţină puterea în numele eroilor de ieri. Iată de ce ei reprezintă reacţfunea de azi iar nu revoluţiunea de ieri. Ei sunt o serie de politicieni carecşi-au făcut din politică o pleaşcă, pentru că lă alt ceva nici nu se pricep. Politicieni bugetivori, nu patrioţi, asta sunt şefii dvs. Conu Leonida (placid) : — Meritele celor vii se contestă totdeauna, doar morţilor li se recunoaşte ab-
negaţiunea. Monsieur Tănase (mestecă) : — Asta aşa e........
Morţii cu morţii, viii cu viiî. Rapoţescu (pornit) ; ~ Aţi
293
fost doişpe ani la putere. Ce-aţi făcut ? Corni Leonida : —; Io ? Rapoţescu : —- Ce-aţi făcut pentru ţărani, pentru meseriaşi, pentru funcţionarii nemîneaţi şi umiliţi ? Dar pentru uvrieri ? N’aţi făcut absolut nimic. A ! Aţi înbogăţit cîţiva indivizi, da ! Aţi ajutat pentru clădiri monstruoase de averi particulare. Aceasta nu este suficient pentru ca un partid să fie progresist ; dar este suficient pentru a lega de interesele unui partid pe toţi cei lacomi şi neoneşti, Comandantul Propăşirii (cu haz) : — Am impresiunea că mă credeţi cel puţin ministru. Dar eu v’am spus că nu fac politică. Aţi vorbit frumos, dar ştiţi vorba englezului ăla : Discursul dvs. mi-a schimbat convingerile, dar nu votul. Drăguţă, nu te supăra : nu ştiu ce-au făcut ăia pentru ţărani şi meşteşugari, că eu nu’s nici una, nici alta. Eu sunt cornersant. Şi vii matale, acuş, şi mă acuzi cum că fac avere. Păi ce alta să facă un negustor, dacă nu avere ? ! Liberalii m’au avantajat... Sigur, de-aia îi votez. Dae’o fi să aştept dreptatea de la uvrieri, paşte murgule iarbă verde... N’au decît să-şi facă şi ei partida lor. Rapoţescu —Au avut-o, dar le-au cumpărat ai voştri şefii. Conu Leonida : — Păi cum, doar. n’or să se lase despuiaţi de ei. Că asta voiau socialiştii, nu ? Uite, eu nu vreau să-mi pierd averea pentru că nu ştiu ce... Eu cu ale mele, ei cu ale lor ! Politica, asta e : care pe care. Atunci apăru plăcinta în tavă. Cu brînză. Aikrie ! Pe alocuri carnea ei bălaie era tandră şi mustoasă că· untul, incit simţeai dorinţa s’o mingii cu ochii. Mireasma ei'răzbătătoare invada totul. Daniel înghiţi în sec dar stomacul îl încunoştiinţă că nu se mai poate. Era o hotărîre mută dar nestrămutată. Of tind se ridică şi părăsnmasa fără să zică nimic nimănui. Inşii aceia aveau averi : le apărau. El avea doar dîrzenia lui în a deveni medic, cucerindu-şi un loc stimabil în societatea... bogătaşilor. Pînă atunci... îm-pîciit şi somnoros urcă scara întunecoasă. Ajunse în odăiţa
294
sa studenţească unde era frig. Se dezbrăcă clănţănind şi se vîrî sub pătură. Dîrdîi puţin — dîr, dîr — apoi alunecă iute pe un tărîm cu umbre necunoscute ce-i spuneau ceva. Ce ?
UN SIMBOL FĂRĂ CONSECINŢE. Spre trezie avu un vis — sau poate o imagine cinetică — de o mare claritate: se făcea, că era la Platoneşti, el, mic, împreună cu părinţii, în trăsură. Sta în faţa lor, cuminte, pe scăunel, iar diferiţii inşi ce treceau prin faţa lor salutau ploconindu-se ; salutau cu mult respect şi comercianţii care, la trecerea trăsurii, năvăleau în faţă din ghiozul lor muced, salutau cu voioşie şi desculţii fără pălărie — se plecau şi strigau : Trăiţi don doctor. Era, în aceste saluturi, o încredere •plină de bucurie, ce lipsea cînd se plecau în faţa prefectului, primarului sau deputatului. Cei mai mulţi fuseseră îngrijiţi — sau chiar salvaţi — de doctor, cu toţii ştiau că (ei sau familiile lor) pot fi oricînd cercaţi de o boală primejdioasă (piaza rea) ! şi atunci de mâinile acestui om, mare şi priceput, atîrna viaţa lor, a muierilor sau a copiilor plăpînzi. Iar el, copilul, primea tot acest damf de stimă voioasă, simţind un plin de mulţumire — ce avea după aceea să se risipească : ins al nimănui, ignorat şi bruftu.it — orfan. Dar acum, în faţa acestei imagini cinetice, se simţea din nou — după zece ani — satisfăcut de stima lipsită de constrângere care, dacă nu i se adresa lui, îl cuprindea şi pe el în aura sa benefică de încredere şi binecuvântare. Şi atunci, cum şedea pe pat între vis şi trezie pricepu cu limpezime că acea viziune cuprindea cheia personalităţii sale, cifrul destinului său, că toate forţele i se încordau ca să recreeze starea de atunci, plinătatea lăuntrică ; dar cum tatăl său dispăruse fără întoarcere era necesar să o recreeze prin el însuşi, nu ori-
295
unde, ci în tîrgul acela neînsemnat dar care pentru el era unic. Această înţelegere era atît de adîncă şi repede incit băiatul se trezi zguduit şi mirat. Săli din aşternut, se înbrăcă şi se aşeză pe marginea patului. Acum urmau o serie de hotărîri clare, noduri ale unei acţiuni consecvente. Dar nu urmă nimic. Mirat tinărul îşi dădu seama că tot ce urma să urmeze era să-şi încheie medicina ca să fie doctor incit să inspire celor din j.ur acea încredere nesilită ce-i hrănise copilăria. Dai· hotărirea asta fusese luată de mult, nu înţelegea ce spor îi aducea viziunea cinetică şi de ce ea ii apăruse drept o zguduire fundamentală. Judecata mediocră îl necăji după aţrţarea de adineauri. De cînd trecuse pe cestălalt târînr — al copilăriei — era mereu buimăcit şi somnoros, tăişul i se teşise, încordarea se lăbărţase. Se umpluse de mărunţişurile altora, inşi pentru care el nici nu prea exista. îşi aminti că -se mai afla şi cu o domnişoară în circă, împrejurare ce-1 luase pe neaşteptate, pentru că dacă el ou respinsese nada, nici nu formulase liber un consimţă-mînt răspicat. Intimplarea din -seara trecută fusese mai degrabă de ruptură deci! de înnădire temeinică dar nimic hoiărîtor nu avusese loc — încă ! îi zbura prin preajmă, însă, şi o nouă bălă băneai a l-$,r fi dus intr-o situaţie iară ieşire. Caracterul fetei nu-1 dibuise, — hotărirea ei de a pleca pe Dunăre, cu Pascalopol, era doar o toană, să-l rîcîie, sau o vestire de-a ser ioasei ea ? — dar zvăpăierea ei prea nu era pentru luntrea lui cit o coajă de nucă. Să fi fost. fata*, o zuliară ? Mai mirosise că rosturile rostuirii ei se dezlegau în afara sa. privind mai mult comoditatea lui conu Dinu şi oţăraîa domnişoarei Tincuţa decît înclinaţiile fetei şi ale lui proprii. Nu pricepea deloc nici care fusese menirea marinarului în ce-1 privea :       mai întîi
păruse că binevoitorul domn le dăduse ghes spre a-i
296
însoţi, apoi că Făt-Frumos o răpea pe Cenuşăreasă coverta fregatei sale, în proprie folosinţă. Cele două momente nu se legau în nici un fel în priceperea lui şi semănau acelor uşi, de aici, zidite în perete şi care nu dădeau nicăieri. Astfel generosul Leonida' avea jocul său propriu de bursă sau îl făcea — doar — pe al bătrmului său prieten ? Păreau să existe, oricum, anumite presiuni din partea bihefăcătorului ei, şi poate că fata temîndu-se de măritişul Tincuţei, deci de venirea unui bărbat tînăr şi impetuos la Castel, pricepuse situaţia jenantă în care s‘ar afla... Chiar dacă, din partea lui, nu fusese cine ştie ce," comunicarea comandantului de apă dulce îl zădărîse de nu mai avea poftă -să renunţe lă copilă. Desigur, jocul sanchiu nu fusese jucat, încă !, mai avea vreme să avizeze, dar nu multă. Trebuia să fie clar şi energic, chiar niţel cu harţag ; dar în ce sens ? In fond, dorea să o ia pe Otilia,' orfana fără zestre ? Şi... din ce or să trăiască pînă la terminarea facultăţii ? Dar o iubea ? Dacă nu o dorea de nevastă,“ nu avea decît să ia în serios plecarea ei pe batiscaf. Dar vroia să renunţe, cu adevărat, la fată ? trebuia să ia o hotărî re. Se ridică decis şi se duse la fereastră. Afară ningea te-· meinic. în înserarea zilei zăpada albastră se aşternuse peste tot. se depunea pe arborii de fier —.pe cile o cracă sau alta. Fulgii mari cădeau cu viteză, spornic, pretutindeni şi fără încetare, o invazie a iraţionalului, un fel de neant prolific. Privind cu atenţie această deşertăciune activă, Daniel îşi. zise că era produsul natural, explicabil, obişnuit, al unui joc de temperaturi terestre şi umiditate atmosferică dar, cu toate astea, ninsoarea îl emoţiona ca un fenomen pefplexant. Marele haos sc rupsese şi acum se revărsa fără măsură, fără rost şi fără oprire. Avea să-i astupe pe toţi în materia aeriană, pufoasă, aproape inconsistentă. Destrămare amorfă. O
237
curgere infinită, care nu vroia nimic, cu totul în afara măsurii şi a valorilor. Oraşul din care venea îl obişnuise cu o viziune a spaţiului, utilă şi drămuită, în care orice îşi avea socoteala şi chichirezul. Aici, de cînd pătrunsese în acest spaţiu fără timp, îrvcepuse să alunece lin — fără de ce~şi încotro. Ştia că are voinţă, dar n’o mai simţea încordîndu-1, făcînd-o să-i bată inima, mişcîndu-1 după necesităţi, repede şi exact. Am impresia că-şi lăsase voinţa la oraş şi la întoarcere o s*o găsească intactă, tot aşa cum avea să-şi repare, repede, ceasornicul smintit şi zăticnit. Acum, propria lui voinţă i se părea depărtată, vagă şi chiar improbabilă. Singura realitate părea lunecarea lentă într’un tărîm fără margini, sens şi obstacole : o perplexitate destrămată şi blîndă. A gîndi în faţa unui prăpăd indiferent de la marginea lumii, şi a lua o hotărâre, era o imposibilitate. Daniel se întoarse cu spatele la fereastră şi privi odăiţa elementară şi pauperă în care fusese lepădat. Ar.fi trebuit, încă de la început, să observe cum îl considerau castelanii, numai că el se obişnuise cu şi mai rău încă, fără a mai da atenţie felului ăsta de jignire fără voie, mai bine zis toate dovezile de dispreţ se schimbau în forţă şi hotărîre de a ţîşni din situaţia joasă în care era ţinut. Numai că acum se petrecuse un fapt nou : i se dădea spre însoţire o fată de la Castel — care dacă nu era chiar Cosînzeana, fiica împăratului Verde, se afla a fi din sîngele lor albastru şi subţiat — o cinste deci pentru un coate goale ca el. Privind cămăruţa cu un pat cazon, o pătură, o măsuţă şubredă şi un scaun şchiop, întîmpinarea lui aici îi apăru colorată altfel. S’ar fi putut supăra : să o întindă de îndată. Dar cum să plece prin pustietăţile astea, cu ce ? Şi mai şi ningea grozav. Şi unde să se ducă, acum, de Sărbători, la cine ? Constată, în trecere, că felul său de trai, adică de muncă, îl ţinuse în izo-
298
lare. Cele.mai multe relaţii ale unui adolescent le alcătuiesc neamurile, fireşte, dar după ce i se mai lungesc pantalonii, îşi face şi el prieteni, se duce la ei, părinţii acestuia îl cunosc, astfel încît dacă ar pica pe nepusă masa la unul din ei, ar fi — eventual — primit. Dar aşa ? Ce să caute el la unul şi la altul ? Pierdere de timp. Şi mai era ceva... Trebuia să vîndă ciosvîrta de* pămînt, altfel nu-i mai rămăseseră decît banii de tren. Trebuia să întreprindă un act, ceva, în odăiţă tot nu avea ce să facă. O să discute cu bătrînul marinar, acesta — cel puţin ;— se'ostenea să-i răspundă. Mai întîi să afle amănunte despre proiectata lor călătorie danubiană. Să fie oare conu Leonida, Sbu-rătorul, iar el însuşi un jalnic Cătălin. ? Nu, Sburătorul se afla a fi Dida, iar Leonida un fleşcăit Cătălin. Sau ceva în genul ăsta. . Părăsi cămăruţa cu hotărîre şi porni repede pe coridorul lung, umed şi întunecos. Tot nu ştia exact care era clanţa lui Leonida, se lăsa dus de întîmplare. Deodată auzi un glas masculin zbierînd :       — Termină
odată cu prostiile. Ţi-an\spus că nu e adevărat. Năzăreală curată. Tînărul apăsă pe clanţă şi intră într’o cameră destul de mare, mobilată obişnuit şi greoi. încăperea era goală, dar pe stînga se crăpa o uşă. De dincolo, o vîrst-nică hîrîi : — Ah !, Lache, nu mă mai iubeşti ! Simt eu că nu mă mai iubeşti. Masculul răcni falnic : — Mămicule, .nu mă ucide ! Jur ! NumaLpe tine te ador ! Tu eşti viaţa vieţii mele. Uşiţa se deschise vijelios şi în cadrul, ei apăru un bărbat tînăr, slab, în pantaloni şi cămaşă. Purta o mustaţă firavă şi obrajii îi ardeau, roşii. Era ofiţeraşul cu dama vîrstnică *— soacra şi mătuşa lui — soţul frumoasei în roşu întrevăzută o clipă. Daniel făcu un pas îndărăt : — îl caut pe domnul Pascalopol. Masculul se zburli : — Da’ nu vezi că nu-i aici ! Studentul salută scurt şi ieşi, închizînd uşa. Mîrîi mental : Toate gusturile
299
sunt în natură. Ce-4 drept, se iţise earn indiscret intrînd la necunoscut, dar cînd auzi asemenea expresii e greu să treci, nepăsător, mai departe. Ghici clanţa marinarului* apăsă şi intră. La fereastră, în picioare, cu mîneca suflecată, Dida îşi făcea o injecţie în braţ, — Ieşi afară, spuse Castelânul. Medicinistul luă loc întrun fotoliu : — Asta e ora ? — A, tu erai, mormăi bolnavul, De obicei, nu, dar astă seară vreau să cobor şi eu la masă. Dacă-i sărbătoare^ Scoase acul, tampona, aşeză siringa în cutiuţa de metal, îşi trase mîneca, se aşeză — strîmb — pe prichici — Ce vînt te aduce ? — Se iau nişte hotărîri, în legătură cu mine, fără să fiu consultat. — Te referi la Otilia ? — Otilia s’a supărat pe mine iar comersantul de apă dulce mi-a notificat că fata pleacă, pe batiscaf, cu dînsul, pînă la Viena. După aceea m’aş fi aşteptat ca să-mi explice cineva ce şi cum. Nici Otilia nu a socotit că ar fi fost cazul să-mi spună ceva. — O să-ţi spună ea, nu ai grijă... . Singura întrebare adevărată e dacă o iubeşti. Am impresia că flacăra pîlpîie slab. — Se poate. Dar nici nu am avut cînd ne cunoaşte ca lumea.-Totul a fost atît de repede.... iar purtarea ei atît de schimbăcipasă... — Aştepţi să-ţi spună ea dacă o iubeşti ? Poate că tocmai asta doreşte Otilia, o declaraţie, sau măcar să vadă că o cauţi, că o rogi să nu plece cu... Poate simte că nu eşti hotărît. — Nici nu sunt. Dar dacă nici ea nu este... Cine manevrează ? Comandantul'vasului ? — Poate că tot ea. Vrea sa vadă, pur şi simplu, ce reacţie ai. Cred că nici nu a vrut să plece, la Viena, cu Leonida, a vrut să te încerce. Să o rogi, să plîngi,.. Şi tu ce-ai făcut ? Te-âi obişnuit cu ideea. — Credeam că .o hotărîre e o hotărîre. Nu sunt obişnuit cu reacţiile muie-reşti, pidosnice, — Nici nu era nevoie. Dacă o iubeai, ai fi luat foc, ardeai, făceai explozie. — Mda. Trebuie s’o găsesc şi s'p întreb răspicat : da sau ba ! — Numai asta
300
nu ! De ce nu-pricepi că ea tocmai asta aşteaptă, o atitudine răspicată. Vrea să fie sigură pe sentimentele tale -— şi nu e. Cum poate pleca în lume cu un bărbat de a cărui iubire se îndoieşte. — Sincer să fiu, nu ştiu cum se poartă un amorezat. N'am experienţă. — Asta nu se învaţă. E ceva spontan. O explozie. — Eu, de cinci mă ştiu, am învăţ ît un singur lucru : să mă stăpînese. Să nu se vadă pe mine ce simt. Parte am reuşit. Şi acum, brusc : explodează ! — Dacă ai fi amorezat cu adevărat nu ai mai argumenta atîta. Te-ai zbuciuma, te-ai agita s'o vezi şi te-ai teme că nu ai fost destul de convingător... Pe cînd aşa, te miri că nu a venit ea, la tine, să-ţi explice. — Mi-ai spus că o iubeşti. Şi în loc să încerci să o reţii. — Nu eşti convins că situaţia mea este... cu totul neobişnuită. — Ba da. Dar ce-i opui dragostei ? Un raţionament. Şi reuşeşti... Cea mai înaltă formă a iubirii este aceea a propriei sale depăşiri. Să nu-ţf satisfaci egoismul făcîndu-i rău celui pe care îl iubeşti. Adică să nu accepţi sacrificiul celuilalt. Dar tu nu eşti încă aici. — Ai dreptate. Dar nici mie nu mi se poate cere aşa, dintr'o dată, să ard cu vîlvătaie înaltă. Trebuie niţică obişnuinţă... şi mai ales să nu fiu mereu bruscat, aşa cum face ea. —- Dragostea ca obişnuinţă... Mda. Un fel de intoxicaţie lentă. Există şi aşa ceva... Numai că... — Numai că — Nu cred să fie ăsta tipul de iubire pe care şi-l doreşte ea. — Lovitura de fulger ? -— Lovitură de fulger. — Deci asta ar fi formula Otiliei.
—   Da. Dar nu numai. Se poate sacrifica unui bolnav, sau se poate distra în draci —.protejată de bătrînul Leonida.
—   Lovitura de fulger mi-e rezervată doar mie ? —■ De vreme ce nu-i poţi oieri harurile nici uneia din celelalte două ipoteze... — Ba da, tocmai, am nevoie de spiritul ei de sacrificiu. — Te referi la condiţiile materiale... deocamdată... — Şi la asta, desigur, dar aşa... în genere. Nu-i pot
301
oferi zbănţuială. Trebuie să mă înghită aşa cum sunt, cum sunt obligat să fiu. Mereu absent, chiar cînd voi fi cu ea: — Da, ştiu : să toceşti şi iar să toceşti. Urci o treaptă şi mai urci o treaptă, pînă cînd. — Exact. La asta nu pot şti cum va rezista. — Adică să se sacrifice pentru o altă pasiune a ta. — Şi dacă i-aş sacrifica eu, ei, medicina, ce-ar rezulta pentru mine, implicit pentru dînsa ? — Există şi meserii mai uşoare. De pildă, avocatura. — Ar însemna să fiu un altul. — Un bun avocat face avere, carieră politică şi celelalte. Bani şi stimă : ce mai vrei. — Cere un alt temperament, pe care nu îl am. Altfel, am impresia că am mai discutat o dată, asta. Punem că e o fixaţie. —· Eşti sigur ? Şi mai ales : eşti sigur că nu ţi-ai ales medicina numai pentru că a fost profesiunea tatălui ? — Nu. Adică într’un fel, da. Vreau să zic... Ascultă, te-a rugat Otilia să-mi ceri să-mi schimb meseria ? — Nici vorbă. Mi-ai spus însă singur că toceala merge greu, că memorizezi mai uşor alte... — E o meserie dificilă, asta o spun toţi, nu numai eu. Merge greu pentru toţi cîţi iau treaba asta în serios. Iar medicul, cum să spun, e angajat el însuşi într’o acţiune gravă. Viaţă şi moarte, zona în care cu toţii suntem egali. Prestigiul medicului este, de aceea, Cum să spun... un nimb rece, lunar, straniu. A salva un om de la moarte e altceva decît a scăpa un excroc de la o meritată puşcărie. E o abilitate care nu produce stimă. A, nu, nu, nici nu poate fi vorba să renunţ la medicină. Şi încă pentru a distra o femeie. — M’am întrebat uneori dacă există ceva mai important decît iubirea. Cavalerii acordau însemnătate doar la două... activităţi : războiul şi dragostea. Ştiau ei ceva. Acum, războiul a încetat de a mai fi un fapt eroic. Vreau să zic, individual. Se lucrează cu regimentele şi cu artileria. Eroul nu mai are căutare. S’a înlocuit cu disciplina. Rămîne iubirea. — Dacă aş fi
§92
mare moşier, poate aş gîndi şi eu la fel. — Nu, nu eşti. Şi vrei să faci avere, să acumulezi stima celor pe care-i dispreţuieşti. Asta îţi înghite toată forţa. — Poate vreau să salvez oamenii de durere. — O, la la ! Ce mîndru sună acest cuvînt ! — Desigur, nu pe toţi, doar pe cîţiva, iar dintre aceştia, chiar, mulţi îmi vor fi răpiţi... Durerea — mă refer la aceea fizică — nu e o concepţie sau un ideal
—   este o realitate care, cînd invadează omul devine, acestuia, realitatea însăşi. Nu trebuie să risipesc multe vorbe, tocmai cu tine, spre a-ţi explica însemnătatea formulei : Sub imperiul durerii. — Sunt lămurit în privinţa asta. Continuă luminoasa predică. — Numai atît : Cită vreme omul se află sub această stăpînire, a-i vorbi de spiritualitate este o scîrboasă ipocrizie. — Dar poate, realmente, medicina, ceva ? Să ajute un organism care vrea să se vindece, da. Grăbeşte vindecarea. Mai mult, nu. — înţeleg că eşti supărat pe medicină, ai şi de ce. Vreau doar .să spun că între organismele ce se vindecă singure şi acelea pentru care doctorul e neputincios în a le vindeca, există multe cazuri, foarte multe chiar, unde rolul doctorului este hotărîtor. Medicina a progresat şi ea, nu mai
e în stadiul ridiculizat de Molière : saignare, purgare,
  v.                          \
cîistirium dare. Medicina modernă... — Te cred pe cuvînt. In, ce priveşte raportul dintre... Sub imperiul durerii şi viaţa spirituală... aici trebuie să mă crezi tu pe mine. — Te cred. Reuşeşti. Cu siringa. Şi cu cîte sforţări... Şi cit timp? -T.;Omul e făcut să-şi stăpînească durerea. — Poate. însă omul nu e făcut să fie torturat. Chiar dacă unul sau altul reuşeşte să-şi stăpînească durerea nefiresc pricinuită.
—   Şi cei pe care îi vei scăpa de durerea fizică vor duce o intensă viaţă spirituală ? — Nu ştiu. Dar le dau o şansă... Sine qua non. — Şi nu crezi că — dinpotrivă — durerea fizică sau morală — indiferent — potenţează toc-
303
mai.,, cum să-i zicem ?. apetenţa spirituală.,, — Nu cred,
—   Cînd animalul funcţionează bine, nimeni nu se întreabă :: ce sens are viaţa mea ?, sau : ce valori servesc ? — Cei mai mulţi, nu. Dar trăiesc. — Şi e îndeajuns ? Se poate trăi oricum, în neorînduială. ? — Sunt fiinţe care nu-şi pun asemenea întrebări, nici sănătoase, nici bolnave. N’au vocaţie. Şi, pe urmă, eu nu am spus : a fi perfect sănătos, O mică maladie sensibilizează, una grozavă anihilează. —> Pe mine nu m’a anihilat. — Nu încă ! — Mersi. Galant ca totdeauna. Dar, pe coiful Mînervei !, cit trebuie să dureze o existenţă spirituală ? O sută de ani ? în domeniul spiritului însemnătate au intensitatea şi elevaţia, nu durata. Fulgerul e scurt, dar luminează. — Foarte exact pentru sfinţi. Misticii dau mărturie de asemenea fulguraţii. Mă întreb doar dacă de sfinţi ducem lipsă. Mai degrabă de oameni normali şi morali. Folositori obştei. — Ce-i drept, sfinţii sunt nefolositori. — Pentru mine, ca medic şi... materialist... nu !
—   Ştiu. Şi eu, ca om al secolului optsprezece... nu prea am comerţ cu divinitatea. Spiritualitatea nu e apanajul bisericii. Nici îngerii, măcar. — îngerii ? — Nu există, ştiu. Dai' nu e tulburător faptul că omul i-a imaginat ? — Zburătoare cu pene de gîscă. — Fiinţe aeriene, energii condensate, inteligent volitive. — Bravo lor ! — Omul a realizat această imagine dorinţă spre a o opune celeilalte, mult reale, a bestiei. — Şi animalul e dotat cu inteligenţă şi voinţă. — Halal. Omul e deci sfîşiat între două imagini, tendinţe, pulsiuni, zi-le cum pofteşti. Cînd se identifică
—   omul — cu animalul... — Dar $i cînd încearcă a face pe îrfgerelul... Ce suflet sfrijit, nehalit, ce mohorală cu har-ţag... Predicatori în piele de capră cu obsesii sexuale. Brr !
    Ei, nu toţi, nu chiar toţi, rîse Dida. — Mai sunt şi monştrii de egoişti de sub zmochin. In timp ce lumea suferă ştau turceşte cu ochii închişi, observîndu-şi senzaţiile.. —
304
Da, observă Dida, De aceea s’a şi spus Ni ange, ni bete,, ci un punct între ele, o tensiune între ele, creatoare. — Le juste milieu, ştiu, mîrîi studentul. Nici una, nici alta, deci un fel de nimic, —· Atunci, îl potoli Dida, să inventam o imagine nouă : Omul.! Omul trebuie creat. —■ Din... nimic ? — Din sinteza biruinţelor creatoare şi parţiale de pînă acum.— îmi atrăgeai atenţia asupra faptului că apariţia sentimentelor delicate şi a ideilor gingaşe, cerînd vreme şi răsfăţ, ar fi de cercetat în ce măsură acestea s’au oploşit la moşieri; în vreme ce burghezia a dat naştere utilităţii sau eficienţei. — Da. Şi ce-i cu asta ? — în caz că ai dreptate trebuie să acorzi timp unui ins spre a se perfecţiona. îi trebuie, mai îfttîi, o vreme de acumulare, apoi una de rafinare... Sunt prea tînăr ca s’o ştiu din experienţă, am impresia, însă, că şi unui sentiment obişnuit, cum ar fi iubirea, i-ar fi necesar un timp pentru desfăşurare..: —-Iubirea sentiment obişnuit ? Te’nşeli, amice. Nevoia sexuală, da, e comună, se abate şi la păsări de vreo două ori. pe an. Fetele înainte de măritiş... se află în dîrdora amorului şi, de entuziasm, fac bube pe faţă. Dar cît durează ·? iubirea e un* sentiment rar şi, iartă-mi cuvântul, nobil. Ce-i mai comun decît decepţia amoroasă... A face dragostea să depăşească cinci ani de convieţuire e o dovadă de eroism şi rafinament. — Ne-am întors deci la timpul necesar... Şi la incompatibilitatea sentimentelor delicate cu durerea fizică, brutală şi egoistă. — Nu, ne-am întors la mereu amânata fericire. — A, da. Uitasem. Fericirea ar fi, cred, o anume dinamică vitală. Urmărim, fiecare, că ştim sau nu, o anumită imagine. — De pildă : să sfîrşeşti cu bine medicina. — Asta e o treaptă, o împrejurare. Imaginea însăşi am visatro de curînd : eram într’o trăsură, medic renumit în Platoneşti... Şi lumea mă saluta cu mult .respect şi dra-
305
30
goste... — Erai tu... în trăsură... sau tatăl tău·? —■ Nu are importanţă. Eu eram mic, stăm pe scăunel... El era cel salutat, dar eu simţeam o stare de plinătate... Asta trebuie să fie fericirea. — Mda. A-ţi ajunge tatăl. Păcat că eu nu am pe cine ajunge... Dar el... tatăl... era fericit ? -— El ? Nu ştiu ! Nu m’am gîndit. Dar de ce n’ar fi fost ? — Ştiu şi eu ? Fiindcă nu se afla în Capitală... Fiindcă nu era Pas-teur... Fiindcă era muritor. — Crezi ? — Fericirea e unică dar cauzele nefericirii sunt multiple. — Nu cred. Fericirea mea a stat pitită în această imagine care, deşi ascunsă mie, m’a condus în mod obscur dat ferm, cum nici un concept clar şi distinct nu ar fi reuşit s’o facă. — Dacă tatăl tău ar fi trăit, fenomenul nu s’ar fi produs. Ar fi lipsit acea energie bazată pe umilire... Şi nici nu ai fi vrut să-l imiţi. — Să ajung medic, poate nu, dar să-l egalez — măcar — în scena aceea de respect sincer şi recunoştinţă... asta da. Chiar cînd nu imităm imaginea tatălui, vrem să-l egalăm, cel puţin... — Asta să fie fericirea ? Din nefericire... eu nu doresc să-mi egalez tatăl. E un om bun... cită vreme nu te atingi de interesele lui... sau de comoditatea lui.v — E şi asta o imagine a fericirii. Plenară şi nemişcată. Nu mă zgudui c’ameţesc. — Acum mă scoţi şi imitator al lui conu Dinu. — De ce nu ? Un egoism perfect ce-şi ajunge sieşi. Contemplare şi autocontemplare. Fireşte... la alt nivel... de rafinament. — S’ar putea să ai dreptate. Deşi tata -nu suportă durerile fizice. Face un chiloman... — Asta e corectarea imaginei lui... Dar poate că la tine să fie măi mult : sinteza unei mentalităţi a boierimii în defensivă. După mine, potopul ! Dar nu asta este şi imaginea lui conu Dinu ? A trăi în fala trecutului. A te crede stăpîn prin decret divin asupra unei averi nemuncite. O abilitate deosebită în menţinerea ei faţă de presiunea elementelor vitale... — Toţi cei ce au caută să păstreze. — Dar nu să şi sporească ? — Poate
306
vrea să trăiască liniştit cu ce are. Aici ai dreptate... în felul meu, îl imit. Deşi e situaţia generală a celor fără vlagă... sau care consideră că nu merită să te zbuciumi... — Nu mai aveţi pentru ce ? — Noi avem doar ce pierde. Nici un război nu poate fi cîştigat doar prin defensivă. — Dar copiii... voştri ? — Ce-o mai fi şi pînă atunci... Cine poate şti ? — Chiar ! Nu faci nici o profeţie despre noul secol ce se deschide ? — Viitorul nu-i grija mea. — Cum !, plămăduito-rul noului om să nu se fi gîndit la dimensiunea viitorului ? -— Ba da. Probabil o revoluţie... Prea sunt mari deosebirile aici, în răsărit. — Mdea. Mişcările populare nu mai contenesc. Dar asta-i treabă veche. Cu nişte ridicări violente dar neorganizate nu se face nimic. — Au învăţat să se organizeze. — Revoluţia rusească abea a fost înnăbuşită... — Una. Două, trei. Şi pe urmă ? Mai ales dacă vor avea ideea de a face război, adică de a da flămînzilor arme. — Şi mo-şierimea nu se sperie ? — Mai puţin decît crezi. Lor averile le alunecă oricum din mâini şi simt o secretă mulţumire ca să nu rămînă în mâinile celor noi. Dealtfel, moşierimea e dezlînată şi nu a reuşit niciodată să înţeleagă noţiunea de Stat. Parveniţii însă vor fi teribili, îşi vor apăra averile cu orice mijloace. Cu absolut orice mijloace. — Şi... mişcările astea... vor izbuti ? — Dacă mitocanii pun mâna pe putere, n’or s’o dea cu una cu două, o să. fie bocluc mare. Dar dacă nu apucă să înhaţe statul bine, rezistenţa va fi slabă.
■— Crezi că pot reuşi socialiştii ? Mie mi se par aşa... un fel de poeţi. — Cxnd o revoluţie nu reuşeşte, ea se repetă... pînă izbîndeşte. Şi, dealtfel, mi-ai cerut părerea pe un secol, nu ? — Eşti şi tu contra liberalilor ? — Eu ? De ce ? Ei au găsit nişte forme îngheţate şi... le dezgheaţă. în mintea loi', numai puţin, cît le trebuie lor... Dar — şi aici conservatorii au dreptate — acţiunea odată începută, mai poate
307
20*
fi oprită ? Şi cît ? Demagogia e o forţă cu două tăişuri 7 agi-tînd nişte idei pe care nu vrea-să le aplice, ea le introduce în mase, iar acestea... de !, le pot lua în serios. — Eşti un profet sumbru şi radical. — Ştii de ce nu pot ghici oamenii viitorul ? Fiindcă îşi închipuie o mişcare de translaţie. Azi e la fel cu ieri, deci poimîine va fi ca azi. Or, forţele subterane se adună pînă cînd fac explozie. — încep să cred că eşti socialist... — Ar fi o părere greşită. Ştii ce s’a infîm-plat după revoluţia franceză ? Nimeni n’a mai crezut că în ţara lui este imposibil să aibe loc o revoluţie. După revoluţia rusă, nici chiar Turcia nu mai este ferită de cutremurul social. — Deci. am avut dreptate, eşti socialist. — Una este să prevezi un război şi alta să-l doreşti. Trebuie să veghem cu grijă de a nu ne lua dorinţele drept realităţi. — Dacă te-ai ocupa de politică... înaltă... la cine te-ai scrie? — Probabil la liberali, să lupt contra liberalismului, a fracţiei Ionel Brătianu. Aş fi oricum un abil şi util luptător contra Revoluţiei. Primejdios, fiindcă înţeleg, felul lor de a raţiona. — Nu am avut vreme să mă gîndesc la toate astea. Ştiu însă că in 1814 Sfînta Alianţă a triumfat şi de atunci sunt nouăzeci de ani... nimic nu a mai mişcat pe continent. Ce-i drept, Franţa a redevenit republică, dar e foarte cuminte, aproape conservatoare. Ce-i drept, în Apus sunt partide socialiste puternice, dar nu miroase a revoluţie... nici chiar sus-zisele partide nu vor aşa ceva. Se mulţumesc cu mici avantaje, cînd pot. — Lucrătorii din Apus au ceva'de pierdut, aşa că îşi sporesc ce au. In Răsărit, masele nu au chiar nimic, aşa că mau de ce fi prudente. La noi, lucrurile pot fi de o violenţă sălbatecă. Liberalii au dezorganizat partidul social-democrat : e un act stupid fiindcă aceştia erau singurii în stare să ţină masele în frîu, să le domolească. Generoşii ăştia doreau şi ei eîţiva deputaţi, acolo, cu ce i-ar fi deranjat ? Poate ceva reforme... Dar
308
burghezia e apucătoare, nu vrea să dea nimic, — Avem o burghezie tînără, brutală, cu pofte mari Mai au znaga pentru un secol, poate mai mult. — Are, de pe acum, cîteva boli infantile. Mai întii, sunt comercianţi şi nu producători, adică industriaşi. Or un comerciant trebuie să aibe ce vinde... El vinde ce cumpără, nu ce produce. Dar şi de-ar avea, piaţa e strimtă... în sfîrşit, vom trimite în Europa alimente, care se plătesc prost, şi vom cumpăra produse industriale, pe care le vom plăti scump. Negustorii sunt o burghezie parazitară, de pradă, dar care nu prea are pe cine jefui. în sfîrşit, sau tocmai de aceea, ei nu vor să lichideze moşierimea, ci să i se substituie... — Însurîndu-se cu fetele lor... — Şi luîndu-le moşiile. Mpştenind deci conflictul cu ţăranii. Ţăranul sărac nu e un muşteriu, nu cumpără marfă, deci burghezul nu poate produce marfă fiindcă nu are cui o vinde. Şi acum să-ţi spun de ce nu sunt socialist. — Chiar, nu ieşti ? — Nu ! Fără industrie nu poate fi proletariat. Şi fără acesta nu poate fi socialism. Cu cîţiva pantofari, plăpu-mari şi dulgheri, nu şe poate face nici partid, nici revoluţie socialistă. — Se mai găsesc şi cîţiva avocaţi cu lavalieră care la prima hîitîcîială se vor vinde pe un post gras, de cum le miroase a friptură. — Dar, o revoluţie nu se face cu generoşi ci cu desperaţi. — Dar spuneai... — Sigur că spuneam... Există mult prea mulţi desperaţi şi nimeni nu vrea să facă nimic pentru ei. Dar poate o explozie spontană să reuşească ? Şi chiar dacă da^ să se organizeze ei înşişi şi să organizeze ţara... Este aici o sursă de erori nelimitată şi de atrocităţi. Dida îşi aprinse o ţigare. — Nu ştiu, nu mă pricep, dar greşeşti tocmai în punctul pe care l-ai semnalat. — Adică ? — Ce spui e logic, este concluzia inevitabilă a unei stări de fapt. Dar nu laşi nici un loc elementului neaşteptat — buclucului — care, irupînd în real, va schimba datele problemei. — Care element ? Am schiţat
309
toate elementele. De unde ar veni cel * neaşteptat ? Din cer ? — Jocul viitorului nu e un joc de şah, cu doi parteneri, un număr limitat de figuri şi de pătrăţele. — Ci ? —■ Există un context general şi de-acolo, din altă parte, poate veni ceva... — A, te referi la pericolul galben. De un an numai de asta se vorbeşte. — Nu-i nevoie să mergem atît de departe. Deşi, acu cîtva timp, era să sărim toţi în aer din pricina Faşodei, un orăşel egiptean de care nimeni nu auzise pînă acum. — Ce e drept există multe tensiuni pe continent şi o explozie ne poate duce şi pe noi cine ştie unde. Vrei să ştii părerea mea ? — In ce privinţă ? A războiului ? — Da. Nu. Nu numai. A marei Revoluţii franceze; — Poftim ? — Cred că nu s’a sfîrşit. — Crezi ? — A schimbat doar metodele de luptă. Se adaptează terenului momentului. — Tot ce se poate. Şi cînd.va lua sfîrşit ? —■ Ce ? — Revoluţia... — A, da. Păi, cînd va anula feudalitatea. Cu desăvîrşire. — Nu vrei să fii mai precis ?, mormăi Dida. — Ba da. Să lichideze cele trei imperii feudale : Austria, Rusia, Turcia. — A ! Şi doi ? —: Să întemeieze statele naţionale. — Bun. Mai e şi punctul trei ? — Să înlocuiască relaţiile feudale cu cele capitaliste pe tot continentul. Dida rîse : — Şi pe urmă ? —Pe urmă... trece la alte continente. Dida aprinse o ţigane : — Nu ştiu de ce, victoria burgheziei pe toată linia... nu mă încîntă. — Ca să zvîrîe în aer cele trei imperii... trebuie un război. Repede.
    îmi pare bine că mor. Şi noi... împreună cu Austria ? — Asta nu ! — Nu pot pricepe cum am merge noi alături de cei ce ocupă şi asupresc Transilvania. Ar fi împotriva firii... — Te asigur, zise tînărul, că în caz de conflict toţi ne vom ridica deodată şi vom mătura pactul cu Austria. —■ Iar eu te asigur că oricît de senzaţional ar fi un război, pînă la urmă ne vom trezi — vă veţi trezi — cu. aceleaşi probleme formate din aceleaşi elemente. Cu corectivul că
310
piaţa internă se va lărgi... ceea ce va da burgheziei timp să mai respire... timp pe care ea nu-1 va folosi... — Cum văd, nu vrei să-i acorzi lui monsieur Tănase nici o şansă.
    Păi nu vezi ce face ? Se zbate să ia fata unui boier cu o moşie plină de datorii, în loc să intre în familia unui negustor de cereale care i-ar aduce capital frumos. Se vîră la conservatori, partid fără viitor, şi cumpără case, ce aduc venit mic şi trebuiesc mereu reparate, în loc să facă o moară uriaşă care să prelucreze tonele de grîu de pe Bor-cea. Are vitalitate dar trage înapoi. Pe tabela lui Mende-leev a sociologiei, ar fi element de progres, dar osîrdia lui cuviincioasă va fi să stabilizeze regimul semifeudal al rno-şicrimii, întîrziind un proces normal de eroziune, de fărî-miţare. E ciudat cît de tare trag îndărăt oamenii ăştia noi. — în ce sens ? Se poartă rău cu ţăranii ? — Şi asta. — Boierii cei vechi se purtau drăgălaş ? — Fireşte că nu. Treaba unui moşier e să-i jupoaie pe ţărani. Dar o fac mai cu dichis. S’au tot frecat de... realitate şi au devenit mai vicleni, nu bat, nu pedepsesc ei în persoană ci prin interpuşi... pe cînd alde Tănase simte o adevărată bucurie să înjure, să lovească, să pedepsească el însuşi. — A fost el însuşi înjurat şi lovit. — Da. Legea minimei diferenţe. Daniel îşi aprinse o ţigare : — Ce lucruri ciudate aud de cînd sunt aici : liberalii sunt adevăraţii conservatori, pe cînd conservatorii sunt adevăraţii liberali, singurii democraţi, fiindcă ei luptă pentru cei mici şi umili. Dida rîse : — Şi ce-i cu astă ? — Este ! Moşierii se avîntă în comerţ, negustorii cumpără moşii. —- Da, aşa e. Şi ? — Şi e multă confuzie. Se amestecă programele, curentele, ideile, adică se degradează, şi cu ele, valorile. Viitorul apare confuz. Iar locul tendinţelor generale le iau nişte indivizi oarecari ce se declară ei înşişi personalităţi. Dar cum poate fi, cu adevărat, o personalitate, un cineva care nu are nici program*
311
nici valori clare ? Şi nu le are fiindcă societatea îi împiedică să fie radicali, fie mir o direcţie, fie în alta. Dida îşi aprinse o ţigare : — Povestea e mai veche. Burghezia noastră comercială, deci timorată, îVa fost în stare de o înfruntare făţişă. Sta tocmit, .s’a gudurat, s’a infiltrat. Da, da !, ăsta e termenul : de o sută de ani se infiltrează în toate ţesuturile corpului social, lovind şi tocmindu-se. Aparent, lucrurile nu s’au schimbat prea mult. Dar ei au pus mâna, practic, pe totul. Uită-te la elementele active ale partidului conservator : burghezi, toţi. Liber profesionişti şi bugetivori. — Atunci de ce nu fac un act de voinţă ? —■ Fiindcă s’au 'amestecat atîta, incit dărîmînd puterea moşierească, ar cădea şl ei, cu ea. Burghezia, într’o largă parte a ei susţine azi volens nolens, moşierimea. Tănase ! Face negoţ cu de toate. — Dar îi merge bine. — S'ar părea. E vîrît în o mie de afaceri, la unele cîştigă, la altele pierde:.. Dacă un contabil priceput şi-ar vîrî nasul în hîrtiile lui, s’ar apuca săracul cu mâinile de cap. O harababură întreagă. — Crezi că poate da faliment ? — Deocamdată, nu. Are nume bun pe piaţă. Dar e halima în afacerile lui, şi cînd i-o merge buhu că e pe dric şi i-or tăia creditele, atunci să vezi drăcie. — Se descurcă el... Toţi simt forţa care gilgîie într’insul, ai să vezi... — Eu... n‘o să mai vad nimic... Nu mai apuc. Dar dacă spuneam că trage îndărăt e fiindcă n’a înţeles că trebuie să mai slăbească frîul, altfel e de rău... El, dinpotrivă. vrea să le ia amărâţilor ăstora şapte piei. Nu e practic să-i împingi pe oameni la -desperare, să nu mai aibe nimic de pierdut. — Să-i jupoaie cu milă ? — Dacă vrei... Tata n‘a adus niciodată jandarmii. El mereu îi cheamă... Daniel se ridică : — Deci. ne vedem la masă ? — E un fel de-a zice, acolo n’o să stăm de vorbă. — A, da, te jenezi să discuţi cu un... terchea-berchea. —■ Daniel, nu fii completat... Treci după aceea pe la mine, mai
312
.schimbam impresii.,. îmi p romi ţi ? Da ? — Ca să fiu sincer... nu ştiu ee să fac eu mine... nici cu timpul'meu. De cind am venit aici îmi sunt... cum să zic ?, de prisos. Pot face orice si nu pot face nimic. Navighez în derivă fără a şti înspre ce mă îndrept. — Ai muncit mult, ai şi tu dreptul la o vacanţă, nu ? De ce nu-ţi îngădui şi tu o vacanţă ? E ceva atît de anormal ? — Parcă am o hemoragie de timp... Curge din mine. aşa, şi aş vrea să-l opresc, şi nu pot... —■ Nu ştii să te odihneşti. E şi asta o tehnică... — Se poate..; Nici nu vreau să mă obişnuiesc cu asta. Nu-mi pot îngădui... încă. — înţeleg. Mai întîi să devii un doctor celebru. — Să ai o profesiune utilă şi să o exerciţi cu seriozitate şi pricepere... iată ceea ce un feudal, fie şi modern, nu va înţelege niciodată. — Pe plan social, ai dreptate tu... dar pe plan spiritual ? Dar... ia spune-mi... Cum stai cu sănătatea ? Mai febricitezi ? — Aa, nu... A fost aşaa... o răceală... sau o relaxare bruscă... Şi Daniel, niţel enervat, salută mut şi părăsi camera.
SINUCIDEREA. Se angajă pe coridorul umed, rece şi întunecos. Trebuia să-l vadă pe Leonida, să aibe o explicaţie cu el şi abea pe urmă să ia o decizie cu privire la Otilia. Mai avea o speranţă ? Să mai încerce ? în definitiv, lucrurile astea aşa se fac : te arunci în apă şi dai din mâini,.: Dacă stai să raţionezi, nu mai întreprinzi nimic, niciodată. Că iro ştia prea bine. adevărat, dar cînd — şi unde — avea el să cunoască o domnişoară convenabilă pe îndelete... Sigur, convorbirea cu Leonida era delicată, dat fiind că şi el... nutrea (cum se zice) sentimente, speranţe... dar era singura fiinţă ce se interesa cu adevărat de viitorul fetei, în afară de asta, bravul om era leal din natură, nofiind în
313
stare de înşelăciune, astfel încît altul mai bun, ca sfetnic, pe aici, nici n’ar fi găsit. Sigur că Leonida Pascalopol, în afaceri, era viclean cît era nevoie şi dur cît era de trebuinţă. — Nu vreau să fiu socotit mai prost decît sunt,· îi spusese el, cu acel zîmbet amabil, de om binecrescut stropit discret cu un parfum bărbătesc de cea mai bună calitate. Dar conu Leonida nu dorea să agonisească hapsîn, ci mai ales să se bucure de averea sa — oricum, considerabilă — de aceea năravurile piezişe şi asprev din afaceri, mişeliile de rigoare nu le folosea în celelalte raporturi unde ştia să fie politicos, calm şi chiar generos. Generozitatea asta, mirosise tînărul, îi crea comandantului o discretă superioritate, de care avea bunul gust să nu abuzeze. Ră-mînea de ştiut doar — îşi sugeră studentul — dacă, în privinţa Otiliei, maturul domn nu avea anumite interese precise ce l-ar fi determinat să acţioneze ca în afaceri, dar de vreme ce Daniel însuşi nu aflase bine ce vroia, îşi zise că nu se ştie în ce ipoteză se găsea propriul său interes, astfel încît acceptă riscul. Poate că păcălindu-mă îmi face bine, surîse el ambiguu. Se opri- brusc, apăsă pe clanţă şi intră decis. Era un apartament mare şi elegant numai că nu se afla în acel căutat. Prin camera largă se plimba, cu mâinile la spate, naşu Nicu Iatan, într’un halat lung, de mătase albastră, cu flori mari de argint. Tartorul nu mai era un bărbat tînăr, fireşte, dar nici bătrîn nu se arăta, mai degrabă o fiinţă fără vîrstă. înalt şi slab, umbla adus. Se opri din mers şi şopti : — Te aşteptam. Cu un gest vag al mâinii lungi : — Ia loc, te rog. Daniel se aşeză într’un fotoliu şi îl privi curios : capul prelung, o mustaţă căzută în jos, chinezească, şi o barbă rară, cu fir lung, numai la bărbie. Ciudaţi erau şi ochii lui lungi, bridaţi ca la asiaticii extremi, pe care-i ţinea aproape închişi. Avea o chelie oarecum totală, doar peste urechi purta un fel de aripi, care
314
dădeau impresia unei frunţi imense; oricum, era foarte înaltă si ţuguiată. Tînărul îl privea amuzat : averea lui uriaşă şi — se părea — puterea nemăsurată pe care o deţinea în destinul moşierilor datornici (se vorbea despre ea imprecis şi aluziv), nu aveau prin ce-1 impresiona pe el, student sărac. 'îşi şopti chiar că, 'în anumite împrejurări, paupertatea era o forţă·: acest om ciudat nu-1 putea nici avansa, nici mătrăşi, nici abate de la destinul său imediat ■— camere mici şi reci, mese rare şi rele, toceală şi examene: Urca o pantă repede şi, pînă sus, n’avea voie să se oprească sub pedeapsa de a se prăbuşi mortal. Cine se caţără pe abruptul perete al muntelui nu cunoaşte zăbavă nici răs-gîndire. Sus sau buf ! Boier Nicu se opri din pendulare şi repetă : — Te aşteptam. Cred că-mi eşti fin, nu ? Bei ceva ? îşi reluă preumblarea, nalt şi slab, adus din spate,’ meditînd probabil. Se opri iar : — L-am cunoscut bine pe tatăl dumitale. Era un om stimabil. Păcat de... — Accident, îi suflă Daniel. — Poftim ? A, da, asta e versiunea care ţi s’a servit dumitale, fiindcă erai prea crud. în realitate s’a sinucis. Puse mâinile la spate şi îşi reluă primblarea. Studentul tresări : — Poftim ? ! Dar misteriosul domn redevenise absent. Medicinistului i se urcase sîngele la cap şi-i tremurau mâinile. Se uită după o ţigare dar nu se vedeau semne că gazda ar fi fumătoare. Vru să spună ceva, deschise gura, dar o închise la loc. Poate surveni un accident nou în trecut ? Poate avea loc o schimbare în trecut ? Nu este. el etern nemişcat ? Aşteptă. După un timpT bancherul se potoli, trîntindu-se în fotoliul din faţa tînărului. Şopti :
■— înainte de a pleca la Viena, a venit să mă vadă. Soţia, zicea, îi comunicaseră din Elveţia, era incurabilă, o aducea în ţară, să moară. El însuşi, îşi bănuia... ca medic... o maladie care nu iartă. Vroia să se controleze la Viena. Dacă da, atunci. Tăcu, mirat, ca şi-cînd ar fi auzit o voce. Orfanul,
315
nervos : — Şi dacă, totuşi, a fost un accident. I se răspunse de undeva : — Mi-a scris. Tăcură. latan se ridică, deşirat, începu să umble cu mâinile la spate, capul plecat. — In-tr’un fel, reluă el, oamenii aceştia îţi sunt cei mai apropiaţi. Dar asta e de fapt o idee... o ipoteză pioasă... Nu au fost alături de dumneata, în ultimii zece ani... Şi nici înainte, nu prea... Tatăl ocupat... Mama... fContinuă să se plimbe, tăcînd. Daniel vru să spună ceva, dar pentru a doua oară tăcu. O tulburare generală fierbea -întrînsul, ce refuza să cristalizeze în vreo idee. Singura propoziţie ce se învîrtea în mijlocul nebuloasei fierbinţi : A doua oară m’au trădat ! I-ar fi fost cu neputinţă să precizeze ce anume înţelegea prin afirmaţia asta ambiguă. Ridicînd capul văzu că domnul se oprise şi-l privea atent. Avu o mişcare retractilă de pudoare. Emoţiile lui îl .priveau numai pe el, nu vroia să fie văzut aşa ; nu ştia cum arăta, dar îşi închipui că nu prea grozav. îşi îndreptă ţinuta, ridică — sfidător — capul. Baitcherul, cu ochii aproape închişi, îl supraveghea rece, .tăios : — Să nu lăsăm trecutul să ne invadeze viitorul. Trecutul € plin de fantasme ce se modifică neîncetat. Ca ceaţa. Singura lui realitate este iluzia, destrămarea^ şi moartea. — Să preferăm pedagogia focului ?, se iţi tînăruL Dar vîrstnicul tăcu. Apoi, şopti : — Doctorul, suspină boier latan, avea parale frumoase. Reîncepu preumblarea. într’o vreme apăruse pe aici un milionar grec. Vroia să facă nu ştiu- ce afaceri. Daniel se enervă : Asta îmi dă una în moalele capului şiţ)e urmă narează amintiri din copilărie. Bancherul cel ciudat continuă să umble :     S’a’nbolnăvit rău.
Tatăl dumitale l-a salvat. I-a dat.... Nu ştiu cît i-a dat. Sumă mare. Afară de asta, moşierii, pe aici, plăteau gras. O indigestie, o răceală. Medicinistul, iritat, era să-i trîntească Moş Costache mi-a păpat tot... Dar îi‘era lehamite. Cazda reluă stins : — Mi-a. lăsat mie. I-a depus la bancă. Zicea
316
că n’are încredere în... în tutore. Se aşeză iar. — Ştiu că ai dus-o greu. N’aveam cum te ajuta. Am vrut să văd şi ce «oi eşti. — Şi aţi văzut ?, se răţoi tînărul. — Pînă acum nu-i rău, mormăi bancherul. Puse pe faţă o mână subţire cu degete lungi. Tăcea. Se ridică. Începu să umble iar. Vorbi şoptit : — Dacă laşi banii la mine, vei trăi din. Dar ai dreptul să-i ridici, deşi... .Privea pe fereastră. Deşirat, adus, cu mâinile la spate. Spuse : — Afacerile, altă dată. Oricum, am planurile mele cu tine. Acum... du-te. Daniel se ridică şi plecă. Ameţit, nu era în stare să gîndească. Mormăi : Cită tenebrozitate la deşiratul ăsta. Acum mâ pot însura cu Otilia. îşi zise că se apropie ora mesei, aşa că e mai bine să coboare. în sala cea mare : Acolo, oricum, îi găsesc pe toţi. Simţea nevoia să discute deschis,-acut, să iasă din clarobscurul ăsta zăpăcitor în care se împîclise de cîteva zile. Pomi repede pe coridor, dar se opri brusc. O idee îl lovise peste ochi : — Tata a fost un laş ! Imaginea aceea a bărbatului înalt, cu umeri laţi, taciturn, energic şi eficient — nu se potrivea cu sinuciderea. Şi încă o sinucidere dublată de un asasinat. Fiindcă asasinat fusese, nu ? îşi omorîse femeia, apoi se ucisese pe sine. Muriseră odată. O oroare primordială 11 zgudui. In cazul altora, nişte străini, ar fi fost o simplă melodramă ; dar existenţa sa şedea pe o dublă crimă. Nu era o problemă de morală ci o scenă de oroare. Şi mai era si o a treia victimă : el — mic, neştiutor# fără. apărare. Ei muriseră, pe loc dar el continuase a trăi în frig şi umezeală, nemîncat, rău îmbrăcat, umilit, prigonit. De aici îndîrjirea lui. Deci, iară decizia omului acela el ar fi fost altfel ? Altul ? încercă să evoce scena din trăsură, cu populaţiunea \salutind recunoscătoare... dar imaginea nu mai funcţiona. Taciturnul cu forţe oculte, vindecătorul... era acum un simplu asasin din slăbiciune. El, care văzuse atîtea agonii ·— şi adesea le prelungise din-
317
colo de normal din pură, impură, prejudecată medicală:.': tocmai el nu avusese puterea de a... Dar, în definitiv, de ce melodramă şi nu dranfă ? Ce rost avea să suporte inutil dureri atroce... Şi cui avea să-i lase femeia aceea irecuperabilă, atinsă de aripa morţii iremediabil, pe ea care ar fi avut (tocmai) nevoie de un ajutor priceput şi constant cum numai el ar fi fbst în stare să i-1 dea. 8’o fi lăsat-o singură în faţa morţii şi suferinţei şi spaimei fundamentale — de ce. Şi pe urmă (la mintea cocoşului) ei tot ar fi murit (de moarte bună !). I se păru că înţelege — intelectualmente — şi un val vag de milă, pentru acei străini atît de apropiaţi, îl cuprinse. Dar imaginea omului tare se sfărîmase. Rămăsese un biet om şi atît. Un biet om singur care trebuia să decidă de moartea ei şi a lui. Nimeni nu ar fi fost în stare să-i ajute, se afla singur sub stelele mute, doar cu biata lui conştiinţă. Cît de curată este conştiinţa unui agonic ? în acel punct în care legile morale troznesc şi crapă ca pietrele în deşert : pulvis es. Compasiune ? îl simţea însă pe omul acela — tatăl lui — închis în drama sa ca într’un ring în flăcări, cu spatele spre fiul său. încercă să stabilească legătura cu el, să-i transmită compasiunea sa, vru să-i capteze undele, să-l disloce, oricît de puţin, din teribila lui izolare, dar nu era cu putinţă, într’atît bărbatul era cufundat, zidit, claustrat în propria sa fiinţă muritoare. Rupsese orice legături cu lumea, cu atît mai mult cu viitorul, cu fiul său, adică. Daniel nu reuşi să ajungă pînă acolo, în cercul flăcărilor ce ardeau devastator. Concentrat, încercă să înţeleagă tragedia omului, dar nu trecu de simpla schemă morală. Dilema aceluia era de o banalitate totală şi cohorta de argumente pro şi contra — curate de orice emoţie ca oasele unui schelete antic. Reveni la suprafaţă, destinzîn-du-se, scuturîndu-se de apa macabră în care se cufundase. Nu. Nu era posibil să-i trăiască drama bărbatului acela care
318
nu mai era, să comunice cu o umbră, cu atît mai mult cu cît simţea — atunci, cînd luase acea hotărîre în cea mai teribilă singurătate, bărbatul întorsese spatele spre fiul său. O mare oboseală îl cuprinse pe tînărul scafandru cînd pricepu că îşi pierduse părinţii — iremediabil. Şi imaginea bietului om izolat în durerea şi spaima lui, posibile, îi apăru — acum — ca, o spargere şi fărîmiţare a idolului obscur ce-1 dirijase magnetic din adîncul morţii şi al subconştientului. Daniel ridică din umeri : nu se poate ajunge la dînsul prin milă sau compasiune, Înţelegerea intelectuală se vădea pauperă, fără vibraţie, iar bărbatul puternic, modelul său tainic, cădea în personagiul unei melodrame răsuflate ; şi de se ascundea acolo un destin, adică un sens teribil, acela era de anulare : vindecătorul în faţa propriului său eşec. Scena din trăsură — imagine ascunsă, magică, pulsînd energii vitale de înalt voltaj — rămăsese o nătîngă fudulie provincială ce emitea doar, pîlpîind, nişte derizoriu. Studentul îşi zise : Asta nu are nici o legătură cu cariera mea. Daniel se simţi deodată uşurat, ca şi cum ar fi lepădat un sac foarte greu pe care-1 căra, după sine, în spinare. Îşi îndreptă spatele şi porni, grăbit, mai departe. In uşă se opri : lumină, larmă de voci... — Dacă e şi Dida jos şi nu mă bagă în seamă, încetez de a mai vorbi cu el... pînă plec. Nu accept să mă· caute doar în bezna spaimelor şi singurătăţilor, iar la mica reuniune mondenă să mă şno-beze. Rîie ciocoiască.
SUAREAUA. Intră încordat şi harţăgos. Mai întîi, lipseau damele. Nici Otilia, nici Tincuţa nu se vedeau. Întîrzia-seră ? în schimb, se afla bătrîna doamnă însoţită de junele ofiţer — nepot şi ginere — ţigănos, cu ciuful mare şi mus-
319
teţi de spaimă. Tunica albastră, cu găitane, peste pantalonii roşii, mai zvîrleau niţică lumină pe chipul lui zmolit Grupul de bărbaţi se pîrjolea lâ marele foc ce duduia vesel în imensa sobă verde. Conu Dinu. nalt, smead, ciolănos, îl înghesuise pe boier Mitică şi-i demonstra ceva cu înflăcărare. Iatan era uriaş, foarte negru şi foarte gras, buhăit şi cu ochii bulbucaţi, sufla greu pe nări, deşi ţinea gura deschisă. La* mare ţinută, Leonida se întreţinea cu bătrîna şi cu ofiţerul. Dida, la haine negre cu revere de mătase, şoptea cu deşiratul conu Nicu. Toţi bărbaţii ţineau în mână cîte un pahar — potir de crin, plin cu un lichid de culoarea bronzului. Orfanul privi şovăielnic spre grupări căutînd de care să se alipească. Era străin în lumea asta care nu era a lui. Figura lui Didg, prelungă, foarte albă, încadrată de barbă ca de o ramă, buzele foarte cărnoase şi foarte roşii... Dida îl văzu, făcu un gest, veni spre el, îl strînse de braţ, îl duse spre Nicu Iatan : — Vă cunoaşteţi ? — Am avut onoarea, răspunse boierul, sec. Dida dispăru. —■ Ai asimilat ştirea... se interesă bancherul. — Da. Nu ştiu... Un accident ar fi fost totuşi, altceva decît... — A !, la asta te-ai gîndit ? Trecutul e inamovibil. Ai să rumegi întîmplarea la bătrîneţe, vremea recapitulărilor. Mă refeream la faptul că eşti bogat, deci liber. Daniel privi dezorientat : — Pentru mine nu se schimbă nimic. Toceală, spital, examene Iatan surise chinezeşte : — Mult mai bogat decît crezi... — Nu cred nimic... n’am avut vreme să... să, bîlbîi studentul. Directorul băncii îl privi cu o intensitate zeflemesi-toare : —: Tinerii săraci nu au imaginaţia averii, adică a ceea ce se poate obţine prin ea. Deşirat şi adus, avea o figură ciudată : lunguiaţă, cu fruntea ce i se sfîrşea în creştetul boboţat. Mustaţa în jos, lungă, firele lungi şi rare ce creşteau din* bărbie, îi dădeau un chip asiaticesc. Şi, mai ales, îl izbi privirea ce ţîşnea din ochii lungi, aproape în-
32a
chişi: amuzată şi tăioasă. Dacă gesturile îi erau lente şi politicoase* privirea îi era crud dispreţuitoare. Daniel se simţi observat sub lupă şi dădu, iritat, din picioare. Dida apăru cu un păhărel pe care-l oferi medicinistului. — Fireşte, Oszlobanszkiewicz avea. dreptate, reluă bancherul, civilizaţiile se nasc, se dezvoltă şi mor iar Europa încheie un ciclu, ceea ce e dramatic pentru indivizii din anumite..· straturi· Dar unei civilizaţii îi urmează o alta. Ce-i de spaimă în asta ? Dida surise : — El distinge între civilizaţie şi cultură. — Certuri nemţeşti, se lehămetisi boierul. Important e că aşa cum s’a trecut de la vînătoare la civilizaţia pastorală şi de acolo la cea agrară... se va trece la o nouă formă... a.maşinismului. Daniel sorbi din păhărel. Simţi o arsură lunecînd în jos, în stomah. Un sughiţ blînd sui, icni şi ieşi la lumină. Dida declară încet : — Vrei să spui că o locomotivă, un şubred otomobil şi un firicel de voce sosit pe sîrmă or să distrugă o civilizaţie bimilenară... — Eşti sigur că e aceeaşi ? Că un elin revenit într’un oraş de azi se va simţi ca la el acasă ? — Nu imediat. Dacă va intra într’o catedrală o să creadă că zeii s’au schimbat, atîta tot. Iar îhtr’un palat Renaissanee o să fie ca la el acasă. Daniel sughiţă iar, se’neiudă pe sine. — Cred mai degrabă, reluă Dida, că ne-am obişnuit noi cu amestecul ăsta numit civilizaţie europeană. Geometria elină, religia iudaică, raţionamentul franţuzesc şi empirismul englezesc. Cu atit mai bine : urmaşii se vor obişnui cu elementul mecanic, a cărui importanţă o supraestimezi. O să-l integreze şi pe cl ca pe al cincilea element şi pace ! Dealtfel, lumea se mişcă mai încet decît ar părea, de pildă, în jurul nostru, se extinde o lume pastorală. De-abea au apărut primele semne ale civilizaţiei agricole... — Faci rău că te-ai înfundat în secolul optsprezece şi nu citeşti reviste ştiinţifice. Trăim
321
21 — Solstiţiu tulburat
în plin fantastic şi utopiile lui Jules Verne încep să se
realizeze... Daniel sughiţă, se înroşi tot şi hotărî să se stăpânească... — Se studiază, reluă bancherul, ca motorul de otomobil să tragă după el un mare fier de plug. Un singur om, stînd jos, la volan, va ara zeci de hectare. Cu acelaşi motor se încearcă un otomobil lunguieţ, cu aripi şi helice, care va zbura. Primele încercări n’âu prea dat rezultate, adevărat, dar. — Leonardo da Vinci... — Nu, nu... S’a în-tîmplat ceva... înainte de sfîrşitul veacului, aceste aparate vor prinde viaţă şi vor intra în obiceiurile noastre, vreau să zic, ale oamenilor de atunci. E posibil ca înainte de anul două mii să zburăm de la Paris la Londra pe sus. Dida rîse : — Mă iei în balon... Dealtfel, oamenii vor continua să spere şi să despere, să iubească şi — cei mai mulţi — să crape de foame. Ce problemă cu adevărat umană poate rezolva viteza ? Daniel sughiţă. Indignat pe sine. Jură că dacă încă o dată... o ia din loc. Dida îl ghici şi, adresîn-du-i-se : — Să ne închipuim că ne aflăm la banchetul din Platon. Şi acolo unui din convivi începe să sughiţă drept care se fac teorii despre asta... Se dă chiar şi un leac. Ineficace, dar nu are importanţă. Daniel vru să~i replice scurt şi memorabil, dar taman atunci îl zgudui un nou sughiţ.
-— Vreau să zic, reluă Dida, că un intelectual trece prin de toate, numai că el se întreabă la orice — DE CE ? — şi face o teorie cu care, chiar de nu rezolvă nimic, înnobilează viaţa. — Ciudat, observă bancherul, admiţi că dezvoltarea artileriei a dat lovitura hotărîtoare feudalismului... dar nu vrei să crezi că- maşinismul va schimba felul de viaţă, adică sensibilitatea, sentimentele, valorile oamenilor... Dida oftă : — Poate fiindcă eu însumi am rămas un feudal ruinat. înclinîndu-se : — Ca şi dumneata... un feudal luminat. Rîseră. — Te înşeli, îl încredinţă bancherul. Ştii ce este un capitalist ? — Un om cu capital. — Desigur,
322
Dar nu numai. E un om care riscă. Un ins cu fantezie, care vede ceea ce nu există şi, prin investiţie curagioasă, creează ceea ce a fost doar o idee, un proiect al minţii sale. Dida sugeră : — Un poet. Capitalistul : — De ce nu ? Către Daniel : — Ştii de ce e ridicol Harpagon ? Fiindcă e inadecvat. Procedează prin împrumuturi fricoase, cu camătă mare, ca în epoca acumulării capitalului ; asta într’o vreme în care, prin investiţii îndrăzneţe, se ridicau averi uriaşe. Harpagon ţine încă de sfîrşitul Evului de mijloc. Pe vremea regelui Soare, marile averi nu se mai făceau punînd pitac lingă pitac ci îndrăznind investiţii. Capitalistul nu mai e avar ci cheltuitor. Daniel se zvîrli : — Harpagon este avarul etern uman. Iatan : — Amice, te rog, nu fii imbecil. Şi azi, micul burghez se teme de risc, de aceea e cîrpănos şi nu va fi niciodată bogat. Dida, grav : — E o mentalitate primejdioasă la noi unde se crede încă în virtutea economiilor straşnice. Risipa e doar a moşierilor care îşi risipesc avutul cu o relativă voioşie. Daniel sorbi din băutura de bronz. Ardea. Am febră ? Bancherul surise chinezeşte : — Mda. Chiar în Capitală e o atmosferă stătută. Rurală. Către Daniel : — Cum zicea Marx ? Idioţenia rurală. Daniel bîigui : — Nu l-am citit pe... pe... — Nu ?, se scandaliză bancherul, greşeală capitală. E singurul economist de la care am învăţat ceva. Cum să mă apăr !, rîse el scurt. Către Dida : — Plănuieşte un complot universal şi descrie în amănunte tactica şi strategia. Iar imbecilii noştri, în loc să-l studieze în vederea apărării, fac teorii de respingere. Ce-i de respins aici ? Ei au numărul şi îndîr-jirea. — Credeţi că e inevitabil ? — Da. Doar dacă dăm pămînt la ţărani... mai amînăm explozia. în definitiv, mă mulţumesc cu jumătate de secol. Dida rîse fără zgomot : — După mine, potopul. Daniel : — Dar atunci... de ce sun-
323
21*
teţi conservator ? Iatan (surîde asiaticeşte) : ~ Ca să inspirăm încredere clienţilor noştri, faliţi ipotecaţi la banca Albina. Bancherul (grav) : — Lumea de mîine va fi atît de... diferită, incit e zadarnic să încercăm s’o înţelegem. Nu avem cum. Vor apare atîtea elemente noi în ecuaţie... Ce sentimente vor avea oamenii din două mii care vor zbura, făcînd traiectul Londra — Paris în cîteva ore ? sau vor călători pe sub mări ? — Aceleaşi, oftă Dida. — Crezi ? Ceea ce mi se pare cu adevărat nou... este schimbarea radicală a valorilor. — De vreme ce tot nu le mai apuc, medita Dida. Iatan sarcastic : — Asta poate spune fiecare. Un deceniu, doi, în plus sau în minus nu înseamnă nimic faţă de... Dida (melancolic) : — ... infernalul hău al infinitului. Optimist, robust : — Vreau să înţeleg măcar trecutul. Adică, să scot elementele pozitive din civilizaţiile succesive şi să..7 comit o sinteză... posibilă. — Ceva doct şi profund ?, se strîmbă bancherul. — O, nu ceva nemţesc ! Aşa, un eseiaş de o sută două zeci de pagini... Scris vioi, să nu plictisească. Am oroare de pisălogi. — Şi... ce valori pozitive... ai.7 reţinut ? surise niponul. Daniel sorbi foc. Dar nu se mai întîmplă nimic neplăcut. Dida zîmbi : — Stoicii, mai întîi, desigur, cu disciplina lor... interioară, purceii lui Epicur... nişte asceţi inteligenţi, calomniaţi stupid de creştini... Lui Epicur îi răspunde, în secolul optsprezece, aritmetica plăcerii, o înţelepciune rafinată. De la creştini, setea de absolut şi... mila — agape — o virtute pe care elinii o preţuiau mai mult decît credem noi. Vitejia cavalerilor şi dispreţul lor faţă de moarte. Lăcomia de viaţă a Renaşterii şi rafinamentul secolului optsprezece. Ai observat la toţi aceştia un acord cu propriul lor destin ? — Şi pe noi, capitaliştii, ne recuzi absolut ? — A, nu, nu, rîse Dida în felul său mut... Cum spuneaţi ? Curajul întreprinderii personale, sau aşa ceva... -— Să fie don Tănase un cavaler me-
324
d-ieval ?, se vîri studentul. Dida îi surise :— Nu. Am stabilit că el este un imperator roman, nu ? Bancherul îi privi mirat. — Ei, da, rîse Dida, după ce l-a răpus pe rege luîn-du-i şi capul, împăratul i-a poftit şi fata, fără de care stă-pînirea pământurilor ar fi fost deşartă. — A, zise Iatan. Totuşi, mentalitatea românească respinge tragedia. Românul se bucură de viaţă în cadrul rezonabil şi acceptă Destinul ca stoicii. Dar revenind la sinteza ta... poate un om suporta... atîţea perfecţiuni ? Să nu uităm că fiece nouă cultură o neagă pe cea veche, încearcă să o anuleze pe toate planurile, cu valori pozitive cu tot. — Da. La început, da. Acum însă, creştinismul şi păgînismul aparţin aceluiaşi trecut. Renaşterea a fost o primă sinteză. Prevenind o obiecţie : — Trebuie să fie pe undeva... ceva comun, un nexus... Trist : — Tocmai exclusivitatea le-a... pierdut. — în definitiv, murmură bancherul, de ce se vorbeşte mereu numai de omul nou. De ce nu de omul vechi... sinteză. Vezi însă, o nouă generaţie... nu repetă erorile celei vechi. Asta nu-i împiedică pe tineri să facă alte prostii, noi. Căutînd : — Ceea ce vrei tu... am impresia... ar fi mai degrabă o... sinteză între Occident şi Orient. Europa şi Asia. între activitate şi... cum să-i zic... un stil de viaţă. Daniel sorbi din păhărel: — Dar dacă Asia se europenizează ? — Vorbeam de valorile vechi, experimentate, sugeră Dida. Sistemele asiatice... nu, n?au intrat în sinteza mea. — Da ? De ce ?, se miră asiaticul. Dida se gîndi niţel : — Budismul e o negare prea radicală ca să rimeze cu epicu-reismul sau spiritul cavaleresc. Sau cu rafinamentul secolului optsprezece. — Negaţia senzaţiei ca sursă a suferinţei... nu ?, Daniel duse la gură păhărelul, dar era gol. Dida tresări : — Să ţi—1 umplu ? — Nu* nu, se scutură studentul, fru sunt obişnuit. Bancherul îi aruncă o privire rece şi precisă. — Mda, mormăi el, ar trebui găsit un nexus. Calitatea
325
ian^mentală. — Poate că... ştiu şi eu... cercetă Dida, Europa ar mai putea fi salvată, vreau să zic... spiritul ei. Oricum, n?ar trebui să aruncăm tot ce e bun din trecut. — Numai că... de !... observă Iatan, cine are timp de aşa ceva ? Cînd societatea leapădă o formă... se deszice de toate... aspectele ?, să zicem caracteristicile aceleia. — Şi totuşi, lumea a redescoperit antichitatea. — După cît timp ? Peste o mie de ani. — Acum, lucrurile merg mai repede. — Ceea' ce ameninţă spiritul european, remarcă bancherul, nu mi se pare a fi Asia, ci maşinismul. Oricît i-am căutat noi acolo pe Descartes, Hume şi Locke, totuşi e acolo ceva straniu...
—   Oamenii se vor acomoda şi cu asta, zîmbi Dida, cum s’au acomodat şi cu altele. — Ştii... mă întreb cum va fi lumea de mîine... aceea pentru care trudesc eu... Dacă aş apare peste... ştiu eu ?, optzeci de ani... aş mai recunoaşte ceva ? ! Dida rîse în felul său mut : — Mă tem că da. Pe aici..* pe malul Borcei, vor mai fi păstori. — Pe aici... Pe aici ! Eu vorbesc de Europa. Dida (melancolic) : — Europa... această peninsulă asiatică. Bancherul surise chinezeşte :
—   Dacă mă scoţi din cadrul ei... mă pierd, nu mai înţeleg nimic. Pe vremuri, ştii... cînd eram tînăr... am încercat să... cunosc şi alte... realităţi. Oftează : — Am renunţat. Dar... încercarea ta... îmi pare... cum să spun ? — Imposibilă ?
—   Nu... Nu chiar... — Iţi dai seama, zise Dida, că de ne-am concentra asupra Eladei, a celei reale... am afla acolo toate elementele civilizaţiei ulterioare, in nuce, desigur, dar. Chiar şi capitalistul întreprinzător. Nu e uluitor ? Cîtă pierdere de vreme... S’au prăpădit două milenii. Bancherul părea a sta cu ochii închişi : — Miracolul grec... ştiu şi eu ?, poate e doar o melancolie a omului modern. Căutăm în trecut ceea ce ne lipseşte în prezent. Dida tresări;
—   Şi chiar de-ar fi aşa... nu indică asta o aspiraţie... o dimensiune a omului ? ~ Ca şi... îngerii ?? sugeră Daniel.
326
Dida tresări : — Exact. Oamenii visează ceea ce vor deveni. De pildă, Icar. — Dragul meu, oftă Iatan, lumea care se naşte... îmi acaparează într’atît atenţia, incit... nu mai am znagă şi pentru arheologia stilurilor de viaţă. Dar dacă reuşeşti tu să constitui o sinteză a spiritului european, desigur că. — Dar ce faceţi 7, se veseli Tincuţa, nu poftiţi la masă ? O să continuaţi discuţia şi acolo... Trebuie că e ceva pasionant, simula ironic. Bancherul se înclină :
—  Sarea Attică pe mămăliga Bărăganului. — Formidabil, surise domnişoara, păcat că n’am fost de faţă, dar... trebuie să fac pe servitoarea : Marina s’a’nbătat iar. — Afară cu ea, declară Iatan. Tincuţa se oţărî : — Mai degrabă se renunţă la mine, decît la ea. Bancherul observă alb :
—  Aşaa... Figura lui Dida se crispă : — Mai exagerează şi ea. Femeea e de nădejde, dar o apucă uneori stenahoria Fata îi luă de braţ pe cei doi : — Haidem la masă. Dida se desfăcu energic, şi îi luă braţul lui Daniel. Tincuţa 11 conduse pe boier Nicu, poftindu-1 în capul mesei. Dida se aşeză de-a dreapta lui, puindu-1 lingă el pe student, care se trezi alături de ofiţeraşul ţigănos. îl salută din cap, în tăcere. Luptătorul mîrîi : — Altă dată să nu mai dai buzna în casele oamenilor căci te ciuruiesc. Daniel surise îngereşte :
—  Dacă mai aud urlete... da. Ar fi posibil să fiu şi agresiv. Surd : — M-ar unge pe inimă să moi oasele unui tîrîie sabie. Se’ntoarse apoi cu faţa spre farfurie. Vizaviul lui Dida se afla a fi conu Dinu : fercheş şi plin de bună dispoziţie. Lingă acesta, forăia pe nări malacul melancolic, conu Mitică. După ei, amiralul Pascalopol de care se aninase pirpiriul Victoraş. Daniel constată un mare vas romhoid cu blonde onctuoase icre şi îşi strămută zdravăn în farfurie, decis să nu mai piardă prin discuţionisme deşarte, din bunătăţile pămîntului. Să iasă el mai întîi medic celebru, şi pe urmă va vedea şi ce este sinteza omului nou sau vechi...
327
de la stoici pină în zilele noastre. Mestecînd cu plăcere se simţea bine. Protecţia lui Dida îi fusese interior fastă
—   nu se mai simţise de izbelişte — şi aici, la masă. era lumină, căldură, zumzet de voci. în jurul său fluturau mari umbre cernite, dar — deocamdată — făcea ceea ce facem toţi de cîte ori se poate : amîna. Aflînd cum i-au murit, de fapt, părinţii, simţise o zguduire în adînc şi pricepuse că avea să urmeze o lunecare de terenuri adînci — care ?, în ce direcţie — deşi îşi zicea că decesul lor fiind vechi de un deceniu, imaginile putreziseră, şi asta, în definitiv; conta. Dacă ştirea unei moşteniri substanţiale nu urcase la suprafaţă — încă — fiindcă el o ţinuse acolo, undeva, în beznă, la macerat, — ştia că într’o zi, două, nouă, va lua act de o realitate ce avea să-i modifice, într’un fel, existenţa, dar în ce fel ?, în ce măsură ?, evita să prubuluiască; Mai era şi incidentul fierbinte Otilia, de vreme ce argu-; mentul său principal — (din ce o să trăim amîndoi*dacă nici pentru mine nu am de ajuns) picase. Pe latura asta — îşi murmura — totul era uşor : o s’o ia — pe zănatecă — de nevastă şi pace. Dar ce avea să urmeze din grabnica înso? ţire ? O iubea cu străşnicie ? Dar ea ? Fusese uri simplu capriţ, aşa cum — adesea — fetele îşi permit ? Toate astea se înghesuiau să dea buzna în câmpul conştiinţei sale, dar el le îmbrîncea în partea tenebroasă a psihicului
—   mai tîrziu. Nu-şi dădea seama de urmările informaţiilor recente, zicîndu-şi că, în definitiv, şi mîine avea să fie o zi cînd. Pînă atunci se simţea bine. Doar din pricina lu-' minii, căldurii şi a mesei pline de bunătăţi ? Era în afara acestei Tumi opulente şi fără viitor, dar nici îndesat în cealalta, pe care o părăsise abea, nu se mai simţea în«· ghesuit. Plutea pe undeva. Asta să fie libertatea ? Orfelinul atacă terina de iepure cu decizie. Păstoasă şi suculentă; Mesteca hulpav cum nu-i era felul. Conu Dinu precizăl
328
—   Dacă Disconto G esel Ischaft pune mâna pe petrolul de la Ploieşti, facem o afacere uriaşă... Boier Mitică mormăi. Conu Dinu replică tinereşte : — Ce, .ftsta-i procent ? Che-sat ! Iertaţi că suntem la sfînta masă. Mastica. Replică :
—   Petrolul rusesc ! Acum, după Revoluţie ! Ce vorbeşti dumneata, domnule ! Boier Mitică grohăi. — Eti, na !, observă conu Dinu, înăbuşiţi în sînge. O să facă grevă după grevă şi pe urmă o dandana cu bocluc. Nu-i lucru sigur. E muced la balamale. Şi p’ormă... suntem patrioţi. Ce vorbeşti dumneata, domnule.
O IEŞIRE NESĂBUITĂ. Atunci se auzi clar vocea lui Dida. Era vesel şi aţîţat.*— Şi aşa, papă, cu moşia ai lămurit-o, acum te apucaşi de bursă internaţională. Niţel nedumerit de argesiune, conu Dinu clipi des apoi făcu faţă:
—   De măi băiete, aşa-i la bătrîneţe, ne mai dicstrăm şi noi. Măgarul, cînd se îngraşă, se dă pe gheaţă. Parcă tu, la vîrsta mea... Dida ţîşni : Ei, papă, la vîrsta matale... De parcă n’ai ştii prea bine că nu mai apuc Crăciunul ălălaltul. Conu Dinu se umbri, nu-i plăceau gînduri negre la masă
—   E, şi tu, acuşa... Auzi, Crăciunul ălălaltu’. Voi, tineretul din ziua de azi ! Toţi îşi scoseseră capetele din farfurii şi ascultau, numai urechi. Dida reluă glumeţ : — Moşia e ciuruită de datorii şi matale, cu darul primit, în loc să mai achiţi ceva, joci rişca cu Europa. Mîine, poimîine, mori
—   că om eşti doară — şi o laşi pe Tincuţa în mizerie. Lui conu Dinu — evghemonios şi tabietgiu — nu-i plăcea deloc să i se pomenească de moarte, mai ales, aşa, pe pusă masa; dar dichisit cum era — cu oaspeţi de faţă, răspunse grav:
—   Ee !, nu-mi las eu pe fetiţa mea. Am eu planuri măreţe!
—   Toată viaţa ai făurit planuri măreţe, strigă Dida, şi ce
329
]s’a ales din ele ? Praful de pe tobă. Lasă acţiunile petroliere său ce-or fi, şi achită din datoriile alea, să n’o striveşti pe Tincuţa de tot. — Dida, ţipă fata, cum vorbeşti cu papa ? Aducea tocmai o tavă mare pe cane se lăfăiau trandafiri cu pilaf gras, rumenit, de curcan. Conveniseră să ia o masă uşoară, seara, să mai respire din îngreunarea de la prînz. Se lăsase tăcere grea. Domnişoara îşi depuse povara pe partea deşartă a mesei, iar acum servea farfurie cu farfurie, fiecăruia. Daniel era alarmat. Nu era în fiinţa lui Dida, şi nici în gesturile lui mici şi elegante, să strige adevăruri la o masă sărbătorească, printre musafiri aleşi. Că mai fuseseră ciorovăieli cu bătrînul, poate, dar cîrcota era lesne înnăbuşită, nu dată aşa pe faţă. Ce se întîmpla ? Bine că fata potolise focul. Dar vocea lui Dida sui iar :
—   Tincuţa se sacrifică mereu pentru matale. A renunţat la viaţa de oraş, cu tot ce poate fi plăcut pentru o fată, ai adus-o în văgăuna asta îngheţată, unde nu poate cunoaşte tineri, să-ţi oblojească vătămăturile de crai şi să crească găini şi curci... — Dida, dădu glas fata, vezi ce spui !
—   ...aici, unde nu poate cunoaşte nici un băiat mai acătării, iar singurul de ispravă ce ţi-o cere... îţi baţi joc de el, îl joci cu alviţa pe la nas. — Măi băiete, mormăi bătrînul, tu eşti băut. — Ştii bine că nu beau, zise aspru feciorul. Daniel îl privi mirat : Dida era foarte palid, ochii, dilataţi, îi sclipeau. Respira greu. Medicinistul mormăi : aha !, care-vasăzică. — Oricum, o reluă răspicat fiul, acesta nu-i un răspuns şi matale ştii prea bine. — De, măi băiete, replică tatăl cu duhul blîndeţii, daraveli or fi ele, şi mă bucur că te văz şi pe tine, măcar o dată, interesat de ce şi cum. Numai că acuş nu-i locul de asta. Vino mîine, sau cînd oi vrea tu, să ne sfătuim şi să le descurcăm. Dar nu la masă, de Sărbători, cînd avem şi musafiri. Ce vorbeşti dumneata, domnule ! — Papă, rîse Dida, eşti de un bun simţ zdrobitor,
330
dar de cîte ori am vrut să stăm de vorbă, ce-a ieşit ? Eli am intrat pe-o uşă, matale ai ieşit pe alta. De-aia te’nghe-sui acum că n’ai scăpare. — Ei, na, mormăi boierul, fote c’oi fi fost şi eu prins cu ale treburi. Energic : —* Da’ acuş, dac’am zis, zis rămîne. Şi nu mai zbiera, lasă lumea să mă-nînce, să le tihnească dumicatul, că să răceşte pilaful ăla. Dar Dida strigă din gît : — Boieri sunteţi voi ?, ia nişte papugii şi găinari ! Moşiile voastre sunt în dosarele lui conu Nicu Iatan, care vă mai zvîrle porumb să fiţi graşi de ignat. N’aţi ştiut decît să risipiţi ! Se zvîrli în sus, palid. Mâinile îi tremurau tare. Dădu scaunul, cu zgomot, la o parte şi plecă furios. Daniel se ridică şi el. îşi dădea' seama că se întîmpla ceva rău cu Dida. Auzi însă îndemnul potolit al lui conu Dinu şi se aşeză jos. Avea dreptate bă-trînul : erau chestiuni de familie şi ce le venea el, la drept vorbind, un străin, să-şi vîre nasul unde nu-i fierbea oala; iar ca medicinist... nu erau prea multe de făcut — şi pe cele de cuviinţă le ştia şi bolnavul. Tincuţa, însă, se topise, îndărăt, la bucătării sau la fratele ei, să-l aline ? Conu Dinu spuse gros ca un înţelept ce se afla : — Bietu băiat, păcat de el, e zdrobit rău. Stă sus, în sihăstria lui şi se perpeleşte. S’a sălbăticit de tot, mai rău ca la pădure... şi o ia cam razna, prin porumbi. Şi ce deştept era... spirt, nu alta. Păcat, mare păcat, şi greu la bătrîneţele mele. Dumnezeu nu bate cu băţu... Ce vorbeşti dumneata, domnule ! Se auziră mormăituri ambigue. Sigur că toţi cei de faţă îl apreciau mult pe Dida şi li se rupea inima de beleaua ce-1 lovise ; dar cînd te cheamă omul, de sărbători, la masă, trebuie să facă aşa să te simţi bine, nu să-şi dea arama pe faţă, să-şi arate, ca schilozii la bîlci, toate beteşugurile şi nevoile, de care orice familie — slavă Domnului ! — nu este ferită. Dar nemulţumirea o suci -. mergea acum — Daniel simţea curentul — contra lui conu Dinu : pentru că
331
nu regizase bine lucrurile, dovedindu-se o gazdă deficitară?, fiindcă simţiseră cu toţii că Dida avea dreptate, moşul prăpădindu-şi moşia, lăsîndu-şi fiica de izbelişte? In orice caz li se cam stricase hămeseala, li se stupise în farfurie şi nu le mai tihnea dumicatul. Dar optimismul omului e lucru de seamă, mai ales cînd dandanaua e la altul şi mai ai sub nas şi bunătăţi. Daniel cu sprinteneala virstei cătă cu stimă la bucate : pilăfiorui de curcan, gras, rumenit şi cu bobul răbunat constituia o adevărată tenta-ţiune, ca să nu mai vorbim de perechea de trandafiri frumos mirositori, crănţănitori, lucitori de vitalitate, adu-cînd cu ei o atmosferă de voioasă încredere în viaţă. Orfanul se bucură cu ochii, pereepu mesajul lor festiv, de continuitate trainică, dar pricepu şi că nu mai poâte gusta nimic. înfulecase fără cuvenita măsură din săţioasele icre, din prea consubstanţiala terină, fluştucuri delicioase din care se gustăreşte însă cu dichis, mai aşa, spre bucuria gurii, doar, mai ales că burta lui de băiat sărac, restrînsă pe la internate, nu avea antrenamentul necesar. Dar poate că şi starea în care-1 aflase pe Dida îl zguduise pe medicinist, fiindcă doar nu era vorba de monsieur Tănase, un exponent al energiei vitale, un nepot al lui Bergson, ci de un vlăstar şubred dar rafinat al luxului în huzurlîc, cultivînd măsura şi nuanţa şi armonia ideilor delicate ; şi cînd un asemenea exemplar al secolului al optsprezecelea face tărăboi la o masă de sărbătoare ca un zbănţuit din al nouăsprezecelea veac, dedat la zbieret şi tevatură, înseamnă că pe undeva i s'a rupt. un arc incit finalul se grăbeşte. Şi poate că, în definitiv, tot ce aflase în ziua asta, despre felul barbar de a muri al părinţilor săi, despre comoara dezgropată — în legătură cu care nu ştia nimic precis, doar că (şi ăsta era principalul) avea să-I scoată din mizerie şi umilinţă, îî răscoliseră în ascuns tăindu-i lăcomia. Zbaterea
332
personagiilor recente îi rămînea, fireşte, exterioară, mai ales eă îi venea greu să-şi dea seama cită ipocrizie, cită tragere pe sfoară şi cită suferinţă adevărată era în drama lor elementară cu hectare, ipoteci şi căsătorire. îi era cald, ar fi dorit să plece, se simţea cu creierul îngreunat, dar era clar că nu se făcea să facă. gestul ăsta, el, musafirul neinvitat, oaspetele din coada mesei, ajuns spre capul ei, din decizia unui iniţiat care, uite, spălase putina într’un med atît de neaşteptat şi de neparlamentar. Se mînca în linişte şi temeinic. Boier Nicu lua cîte puţin şi cele cîteva boabe de orez păreau atît de asortate la figura sa neobişnuită, asiaticească, atît de absentă acum la cei din jur. Fusese deranjat sau măcar surprins de ieşirea nesăbuită a lui Dida, sau poate consultat în privinţa interpelării premeditate ? Conu Dinu şi Leonida îmbucau în porţiuni mici, mestecate jnetodic, dar lucrau cu atîta abnegaţie şi dibăcie îneît farfuria plină vîrf se golise aproape. Conu Mitică şi firavul Victoraş — cu toată deosebirea de tonaj — hăpăiseră cu avînt egal şi acum priveau farfuria nudă, precurm câinii, vara, luna. Ofiţeraşul, ai cărui obraji se roşiseră foc, lin-chea, dar dădea de duşcă vinul roş, de i se udase mustaţa ţanţoşe. Lemnele incendiate se prăbuşiseră într’un morman de jar ce lăsa o dogoreală aproape înnăbuşitoare, Tincuţa veni la timp cu muniţii noi. O însoţea o ţigăncuşă mititică, subţirică, pusă la şorţ alb, ce căra cu limba scoasă de atenţie o tavă care poposi cu bine pe lunga masă. Vinul nou (tămîios), rece, şi farfuriile cu rumeneli de fripturi, cu gogoşari roşii aprinşi şi castraveciori muraţi stropiţi de rouă, înălţară spiritele, altfel sentimentale, îneît un zumzet paşnic de conversaţie se răspîndi deasupra mesei înbel-şugate. —. De ce n’ai mîncat ?, îl mustră distrat Tincuţa, te-ai jigărit de tot — şi-l trase sororal de ureche. — Ce face Dida ? — E bine... acum, şopti ea, trecând conştiincios
333
la ofiţeraş. Cu vin rece şi porc fierbinte, aţîţarea socratică spori frumos. Iatan cel· mare trata ştiinţific friptura, privind-o ciudat. Ochii lui prelungi, cu coada îngustă, rimau — găsi studentul — cu mustaţa subţire şi lungă, ce se arcuia în jos, dincolo de comisuri. Ce impresie îi făcuse ieşirea nesăbuită a lui Dida ? Ce credea despre convivi ? — Unde se află teoreticianul Rapoţescu ?, se miră explicit tînărul. Nu-1 văd. Iatan îl privi chinezeşte. Apoi :
—   Pe-aici, pe undeva. într’un sat. In familie. E de jos. Aştepta. — E un luptător energic pentru cauza conservatoare. Ce are el de conservat. Bancherul îi zvîrli un surîs subţire ca o lamă. — Achiziţiile recente creează străşnicii.
—   Se poate chivernisi şi la liberali. — Există o putere vizibilă şi aparentă, o alta reală şi nevizibilă. Studentul nu desluşi noima dar vîrstnicul îşi aduse ochii în farfurie, înfipse furculiţa într’o bucăţică apetisantă. — Vreţi să mă convertesc şi eu la conservatism ? Bancherul mestecă melancolic, se şterse visător 1a. gură, apoi şopti : — Dumneata eşti hărăzit unei forţe reale. Băiatul se clătină niţel, se adună, se zvîrli înainte : — A produs mirare faptul că un ins atît de important îşi petrece sărbătorile la o paragină de conac, la un biet moşier în lichidare. Boierul mestecă apatic, înghiţi, apoi privind friptura aurie : — A, din punctul meu de vedere... ştii... nuanţele astea, dintre ei, sunt... neglijabile. Cinci sute de hectare în sus sau în jos... Tînărul savură răspunsul, dar găsi că nu e cazul să se mai înainteze. Se afla în faţa cuiva care, despre lumea unde avea să pătrundă, ştia totul, dar spre deosebire de ageamiii plini de ifose şi certitudini ce trăncăneau neistoviţi, ştiutorul tăcea cu şapte lacăte şi, ciudat, nu numai se codea să întrebe, dar nici nu ştia bine ce. In servieta lui mare şi lăbărţată — pe care i-o ducea oficiind voinicul Rapoţescu
—   se aflau secretele meschine şi mortale ale celor două
334
sute de familii ce pompau optzeci şi cinci la sută din avutul ţării, şi care, incapabili să extragă din pămînt sumele risipite pe un lux netrebnic, se aflau la mezat, la cheremul secret al acestui domn nalt, slab, tăcut şi cu surîs asiaticesc. Avea o avere atît de considerabilă ?, şi o dobîndise, cum ? Sau gira doar un capital uriaş — de cine încredinţat, în ce scop ? — „Scopul capitalului, îi povestise Dida, este de a se spori pe sine însuşi ; dar ajuns dincolo de o anume îndestulare, el devine forţă ce se manifestă ca atare... Micul negustor se zbuciumă sa agonisească un franc, pe care-1 leagă în batistă, cu nod, în timp ce marele capitalist dă un milion unui general să facă o lovitură de stat, pentru anularea unui impozit ce-1 jenează“. îşi aminti şi de ce auzise adineauri despre forţa reală, invizibilă. Ridică ochii şi se simţi privit intens : lama ascuţită, tăioasă. Băiatul îndrăzni : — Desigur, banca Albina este foarte... puternică. Vîrstnicul (visător) : — Banca Albina este o faţadă, o... mască pentru imbecili. Orfanul înghiţi strîmb un gogoloi de aer. Bogătaşul continuă să-l privească rece, impersonal. Ca să nu pară prost : — Ce e cu Ceresul ? Ce drăcie mai e şi cu asta ? Interlocutorul şopti : — România este o piaţă de desfacere. Materie primă ieftină şi un loc de investiţii ideal. Mâna de lucru, nimica toată... Linişte socială. Dar Germania a şi cucerit poziţii importante... Daniel simţi o mişcare de hilaritate : piaţă de desfacere ! Nu se gîndise niciodată la ţara lui din acest unghi de vedere... România era ţara lui, asta nu era nici un avantaj, nici o pagubă, era un fapt adînc, ireversibil şi fundamental, din acelea în legătură cu care nu se fac comentarii. De i s’ar fi cerut, ar fi dat o sută de definiţii României, dar asta, cu piaţa de desfacere.. nu i-ar fi dat prin gînd. Şi totuşi, era adevărată, reală dar., reprezenta un punct de vedere din afară pe care el, Daniel, nu-1 avea. — Da, suspină el, mână de lucru
335
ieftină.. Altfel zisv mizeria maselor. Bancherul terminase de mîncat — încrucişase cuţitul şi furculiţa — deşi farfuria era aproape plină. —Mizeria asta... e manele nostru capital. Singurul nostru atu. — Poftim, tresări studentul. — Da, atrage investiţii de capital străin... fără de care nu ne putem ridica de-a buşilea. — De s’ar da ţăranilor pămînt, s?ar lărgi enorm piaţa internă. — Dacă srar da pămînt la ţărani,, costul bucatelor ar creşte, şi n- 'am mai concura uşor pe piaţa mondială. Pe urmă, toate s’ar scumpi... şi mâna de lucru.., — Deci capitalurile străine... — Exact. Ne-ar ocoli. Daniel rîse scurt : — Să-i ţinem pe români in mizerie, pentru ca România^să prospere. — Paradoxal, dar adevărat. Cel puţin pentru etapa actuală. Ceea ce ţăranul ar cîştiga — puţin — din productele Iui, ar pierde — şi el, şi noi toţi —cumpărînd produse industriale din afară. Valuta cea mai puternică este totdeauna în cîştig. — De aceea- îi susţineţi pe conservatori ? — Ei apără nivelul jos de viaţă, îl garantează. — Dar... sunt împotriva industriei ?! — în teorie. — Alt paradox ! — Adevărul este, surise rece bancherul,, că liberalii sunt mai mult negustori, iar cînd e vorba de o fabrică, vor s’o facă doar cu capitalul lor, nu cu cel străin. — Şi nu e mai bine ? — Ar fi... dacă har avea, Capitalul, freau să zic. Pentru o făbrieuţă... treacă, meargă... Şi dacă nu-1 au ei, preferă să nu se facă deloc. Pe cînd conservatorii... pe ei nu-i supără... de vreme ce capitalul străin le sporeşte bugetul... E impozabil. — Deci, să întreţinem paupertatea ca să tentăm capitalul străin. Bancherul oftă : — E o soluţie foarte p’roastă, dar alta mai bună nu există. In politică, amice, nu există două alternative : una bună, şi alta rea. Ar fi prea simplu. Toate sunt rele; alegi pe cea mai puţin proastă din toate. Pe urmă, mai e vorba de ceva,.. — Anume ? — De război. Dependenţa economică ne ţine la cheremul Austriei pe
336
toate planurile... — Şi cel militar ? — Exact. — Bine, dar între noi şi ei se află... Transilvania. — Exact. A intra alături de Austria ar însemna dispariţia noastră ca stat. Am fi înglobaţi, hăpăiţi, de imperiul de la Viena. Filogerman şi român... incompatibilitate. Ţigăncuşa strînse cu spaimă farfuriile. — Unii zic. reluă bancherul, că atunci am avea şosele mai bune. Posibil. Dar ca popor... Daniel ridică din umeri : — Şi totuşi... o mie de ani... am rezistat... Domnul ciudat şopti: — Entităţi rurale închistate. Dar acum... şcoala obligatorie... armata... şi toată vînturarea asta... Şoselele bune, chiar. Norocul românilor... politica guvernelor de la Buda : atîta şovinism sălbatec... A stîrnit o reacţie de apărare, salutară. — Atunci... — Dacă Austria încorporează pe români şi pe slavii din sud^maghiarii vor deveni o minoritate oarecare, nu-şi vor mai putea duce politica de desnaţionalizare... — Ce-i rău în asta ? — Poate românii ar fi tentaţi... atunci... — Şi ? — Austriecii au o altă... metodă... Insinuantă, opresantă, te deznaţionalizează fără să ştii. Sau., sunteţi... filogerman... ? Daniel rîse : — Eu ? Nici vorbă ! Prea suntem deosebiţi ! Deci... ne-ar trebui capital străin, dar nu german. Iatan plecă uşor capul : — Sunteţi un strălucit om politic. Tînărul rîse suficient : — Deşi, drept să spun, nici nu m’am gîndit la astea. La medicină e toceală multă. Şi, pe urmă (rîs uşor), ce importanţă pot avea părerile mele. Domnul, cu privirile plecate : — Vor avea, în curînd. Mult mai repede decît credeţi. Studentul rîse : — Pentru cine ? — Totul la timpul său. — Faceţi aluzie la moştenire ? — Nu numai. Nu numai. Tineuţa aduse plăcinta ţărănească, rumenă, cu telemea. O rumoare contestatară străbătu adunarea ; f iecare asigura că el, personal, nu mai poate. Tineuţa, tăind plăcinta, surîdea subtil : ştia ea ce ştia !... Jigăncuşa subţirică urmărea cu atenţie holbată operaţia, gata să înhaţe primele farfurii, să fugă cu ele la convivi, ca plăcintele să fie fierbinţi,
337
2Z
14
   IRUPEREA PAPAGALEI. Atunci se auzi ţipătul acut al vrăjitoarei. Sosită din beznă, cobea fîlfîi, cîrîi : — Să-ţi fie ruşine, Dinule, ghiuj smintit. Ce gărgăuni ai tu în capul ăla al tău, zevzecu... îl goneşti pe Tănase, flăcău copt dar în putere, singurul bărbat volnic s’o ia pe gălbejita asta în cîrcă şi să-ţi tragă paragina de moşie la mal, că pe mine .m’ai nenorocit, de-am ajuns la uşa ta, o să ţi se plătească pe ăl tărîm, de o să-ţi toarne Caraoţchi plumb topit pe gură, în urechi, şi în toate găurile trupului tău puturos, dar cu slăbătura asta de-ai dăulat-o, ce-ai, de vrei s’o laşi miloagă pe drumuri, că ia nu-i tare, cum am fost eu — fier ! ea-i mămăligoasă, sfărîmicioasă, dacă ţipă unu la ea, chică jos şi moare, Dinule, te blestem să trăieşti mult, să damblageşti, să te lovească neputinţele, să-ţi faci nevoile pe tine şi să te rogi de unu şi de altul pentru o cană de apă şi o coajă de pâine, să te rogi de moarte, da’ ia să nu vie, şi să te ierte cînd te-oi ierta io ! Convivii încremeniseră. Conu Dinu se ridică nalt, ciolănos şi demn, întinse o mână elocventă spre vrăjitoare şi cu voce gravă declară : — Piei cotoroanţă, piei iasma bălţilor, piei spăi-mîie, care necinsteşti casa părinţilor tăi !, tulburi pe meseni cu croncănitul tău afurisit şi uiţi că oaspele îi ca sfînt.
, — Cine, cîrîi vrăjitoarea, toţi ăştia care-ţi ling blidele şi-ţi zic ni, ni, ni în faţă, iar în spate te fac de zaharisit şi ra-molog. Şi wSatana ăsta, uns cu aur prin toate părţile, prinţ al întunerecului, cu şase perechi de aripi, putred de bogat de pute pămîntul sub el... ce n’a avut porc de Sărbători, de-a venit aici să-ţi morfolească ţie sarmaua... Ştiu eu ce vrea baiadera şi fandositura, să-şi împerecheze malacul împiedecat, căzătura, că i s’a acrit de ţărănci nespălate iar el a poftit la oftigoasa de Tincuţa, să-i încălzească patu, să-i puie obrinteli şi pahare la vătămătură, că de altceva nu mai ie bun. — Aha !, răcni boierul, ahaha !, cobe, nu-ţi mai
338
  ajunge să insulţi pe fratele cel mare, care te ţine din milă, treci să-i spurci şi pe musafiri. Bine ! Răbdarea noastră a trecut marginile, de mîine te afurisesc, te scot afară din casa mea, vei lua calea amară a pribegiei, pleci în surghiun .— paciaură. O să afum după tine şi trei slujbe să zică popa în cocina unde te împerechezi cu Sarsailă, mînca-te-ar viermii cei neadormiţi ! — în cuşcă de câine, mai bine. Pro-cletule !, strigă papagala trasă în toate vopselele, decît în ticăloşia ta de casă : Sodoma şi Govora ! Dezlănţuit, însă, boier Dinu Şeitan nu se lăsă : — Şi cu ce drept, cucuvea puturoasă, care ţi-ai tîrît ghebul în patul hargaţilor şi ţi-ai plătit gras godănaci de prin mahala, cu ce drept, zic, te amesteci tu, împieliţato, între fiica mea şi mine ? Ai ? Hoaşcă zurlâ şi chelboasă ! Cioacă gheboasă de-şi zice papagal. — Auziţi, pufni cocoşată chiţcăind demonic, auziţi lume bună, tombatera, zaharisitul, ghiujul şi căzătura ! Cică-i fata lui ! Bine, găgăuţă, mascara răpănoasă, dar ştie toată Borcea, ştie Gîsca şi Platoneştii că nu-i fata lui, că el tot prin Capitală cu madamele şi artistele de i-au supt svanţii şi snaga, cu sămînţa putredă, ce era. să facă biata femeie, singurică-singurea, prin coclaurii ăştia unde aleargă turme de lupi... şi haiducii lui Florea ieşiţi la belit, ei şi cînd venea, boleşniţa de bărbat, mare scofală... Turuia, mînca, sforăia. — Ajungă Lizico, răcni latifundiarul, ajungă, scorpie văpsită că-ţi moi cocoaşa şi-ţi crestez şoricul cu sare ! Minţi de’ngheaţă Dunărea, că toată lumea ştie ce blîndă şi sfioasă era Sofiţa ! Sfînta lu Dumnezeu ! Şi chiar aşa de-ar fi fost o părere năzărită, cum nu ţi-e ruşine, Talpa iadului să întinezi cu bale verzi amintirea sfintei femei, că doar îţi venea verişoară bună. Piei, smoala haznalei, piei duh al pucioasei, piei din ochii mei duhoarea Ghehenei ! Un nour urît mirositor se lăsă, se auziră ehiţ-căieli neruşinate, cînd se limpezi locul, împieliţata dispăruse. Clătinat, conu Dinu se aşeză ; cu vocea împleticită
  339
  22*
  şi mâna tremurătoare invită cinstiţii oaspeţi să ia, să se omenească, să nu cate la o nebună... Musafirii — însă — zumzăiră că le era de ajuns şi peste poate, se ’nbuibaseră cu prisosinţă şi ghiftuiţi cum se aflau nu mai erau în stare să, zău, le venea îndărăt, scuzaţi că suntem la sfînta masă. In tăcere şi cu repejune ruşinată, se răspîndiră fiecare încotro. Şi uite aşa rămase plăcinta nemîncată. Daniel se ridicase împreună cu ceilalţi; avea o senzaţie neplăcută de îngreunare, sufla şi îl lua, în gură, cu amar. Mîncase prea mult, desigur, şi neobişnuit la îndopare cum era stomacul său studenţesc... Dar şi masa fusese, cum să-i zicem, agitată : mai întîi, Dida, cu intervenţia lui nepotrivită ce indispusese pe toată lumea... iar pe el — numai pe el ? — îl şi îngrijorase ca un semn al iremediabilului; şi, apoi, la plăcintă, survenise cotoroanţa boită ca un papagal, animalul exotic al familiei, ,cu clonţul ei desfrînat care cîrîia şi ocăra, cîrcotaşă de felul ei sau din schilodenie, dar juca pe masă numai cînd stăpînii nu erau acasă, însă, nu !, acum întrecuse măsura. Se cherchelise ?, îşi ieşise din ţîţîni ?, dase în damf cocleala din gheb ?, ori socotise în sminteala ei că acum, cu oaspeţi de faţă, îi venise ei rîndul să-şi dea în clocot, să-şi verse oful şi năduful... Oricum, nu era de crezut că la Castel — unde focul ardea mocnit — se iscau asemenea. izbucniri cu vîlvătăi repezi şi pălălăi turbate...' Ceva — înseamnă că trecuse măsura, mocnise prea sub spuză şi acum (tocmai acum) se iuţise... Băiatul ridică din umeri : nu erau grijile lui, nu le dibăcise dedesubturile şi nu avea cum să le deznoade ; un simplu privitor şi atît. Totuşi, năpasta lui Dida nu-1 lăsa deloc indiferent... în cazurile severe medicul este tot atît de eficient ca preotul: unda speranţei deşarte. Se apropiase de camera acestuia ; mai făcu doar cîţiva paşi, apăsă pe clanţă şi deschise blînd uşa. Nu se prea vedea mare lucru în cernerea înserării şi camera părea pustie, deşi locatarul nu avea unde fi în sta-
340
  rea în care părăsise masa. Căiitmd cu ochii desluşi pe pat o formă complexă, apoi auzi frăsuială şi uguit. Atent, desluşi un bărbat lungit cu faţa în sus, desigur : Dida, apoi şi o altă formă alături, cu faţa în jos. Dida emitea un geamăt uşor, abea perceptibil,, iar cealaltă persoană şuşuia încet şi matern. Privind mai bine, tînărul o recunoscu pe Otilia, ee-1 consola inarticulat. îl mîngîia pe păr ? Făcu un pas, doi, şi cercetă cu intensitate : Dida o luase pe după gît şi fata (neîndoielnic) îl săruta (pe gură ?). Oaspetele nepoftit se retrase lin, închise uşa ; se duse drept în camera sa unde se zvîrli pe pat. Nu-i aduseseră nici o lampă iar soba era rece. Dîrdîia şi-I lua cu fierbinţeli. Neplăcut,, dar nu.avea pe cine se supăra : ancilaritatea se spetise cu pregătirea mesei sărbătoreşti iar Tincuţa nu-şi mai văzuse capul ; totuşi, nu se împiedeca să-şi zică, oarecum acid, că în toate celelalte odăi, unde se aflau musafirii adevăraţi era acum lumină şi sobele duduiau vital. Rămînea un nepoftit, cineva în plus — cînd se servea masa, i se punea un tacîm şi lui, că prisosea, dar cînd era la o adică să-şi dea niţică osteneală numai pentru el, nu-şi găseau timp sau îl uitau : totuna·. Ar fi fost fără rost să vadă aici semne ce l-ar fi invitat să plece — gazdele se arătaseră scandalizate cînd el îşi manifestase dorinţa de a-i părăsi — fusese asigurat că nu îi deranjează în nici un fel, şi asta, din păcate, era mult prea adevărat... Şeitan ţinea la regula ospe-ţiei. Studentul îşi scoase pantofii, se alungi şi se înveli cu pătura cenuşie. Dîrdîia mărunt. Se simţea trist, părăsit, resemnat... Se gîndi cu un anume scepticism la scena recent văzută. Observă că nu era mînios. De ce-ar fi fost ?, se dojenea. Otilia şi Dida aveau relaţii vechi iar el picase, ca musca’n lapte, recent. Nu-1 avertizase, leal, Dida că ţinea la ea ? Sigur, ca ins civilizat, îşi zisese că nu-i oferea fetei nimic, decît un cadavru fără testament, şi dacă tot era să dispară, soluţia cea mai bună rămînea tot să-l
341
încarce pe băiatul ăsta liniştit, stăpînit şi cu o meserie bră-. ţară de aur. Consimţise şi ea ? O dădăcise el bine... Mişcările ei materne — cînd Daniel febricitase — luate de gugu-ştiuc drept spontaneităţile amorului, fusese o indicaţie elaborată în cap de amantul ei fără viitor şi fără arginţi... De cînd data amorul lor fără nădejde ? înainte ca Dida să fi aflat că era condamnat ? Atunci fusese o atracţie sanitară dar firească. Dar cînd maladia explodase ? Spaima se transformase în duioşie, moartea în sexualitate... O cucerise cu desperarea lui, precum alţii ce seduc cu o virilitate, în toate felurile, demonstrată. Iubirea copsese sub astrul negru al iremediabilului. Daniel se propti în cot : în definitiv, ee dovezi avea ? — Poate că, pur şi simplu, lui Dida, la întoarcere, fiindu-i rău, Otilia — trecînd pe acolo întâmplător — încercase să-l aline, de ce nu, frăţeşte... Orfanul trecînd pe acolo — şi el, tot întâmplător — surprinsese o mică scenă ce exprima doar acea calitate ce le ridică pe femei, cu mult, deasupra bărbaţilor : capacitatea lor de a consola, în momente extreme, atunci cînd prietenul cel mai bun dă bir cu fugiţii, o întinde cu laşitatea caracteristică sexului tare în faţa suferinţei. Otilia oferise, cu delicateţe şi fără calcul, consolare celui ce, atât de mult, avusese nevoie de ea. Se dusese lîngă Dida din acelaşi impuls ce o împinsese spre Daniel bolnav, singur şi părăsit. Era posibil şi aşa şi aşa, dar sigur nu era deloc : adevărul despre oameni poate fi cunoscut, neîndoielnic, dar asta cere mult timp, multă răbdare, spre a situa o scenă izolată în fluxul unui destin ; iar cînd aflăm dezlegarea unei enigme ce ne-a obsedat — e prea târziu, nu ne mai interesează deloc. Desigur că, într’un caz sau altul, el trebuia s’o răpească pe Otilia de lîngă blajina indiferenţă a lui conu Dinu, de lîngă antipatia abea reţinută a Tincuţei, de lîngă hoitul filosofului din secolul optsprezece, din acest Castel
342
muced şi inutil unde fata nu avea nici viitor, nici rost, nici linişte, de lingă — chiar — robusteţea ofilită a lui Leonida ce nici tată adevărat, nici bărbat pe durată, nu-i putea fi. Chiar dragoste de-ar fi fost, pentru Dicta {şi era greu să nu te legi de un om cu atîtea adîncimi catifelate), încă ar fi pornit din jerfire, care nu poate fi iubire cu adevărat, şi trebuia s’o smulgă de lingă cumplita lui agonie ce-ar fi lăsat-o, pe toată viaţa, cutremurată, pe ea tocmai, şi altfel crescută oblic şi sanchiu. Iar dacă el — da ! — gîndea simţind astfel era cea mai bună dovadă că o iubea, fiindcă asta şi este la urma-urmei dragostea — nu ? — să te preocupe celălalt, să-i agoniseşti binele, dincolo de tihna ta sau chiar împotriva ei. A iubi pe celălalt pentru el însuşi, pentru că e aşa cum e, şi nu altfel. Studentul era mîndru de generozitatea sentimentelor sale, şi uşurat că găsise — chiar dacă datorită formulei luată de la înţeleptul său amic — unei scene ce-1 cam scandalizase, împăcarea cu orgoliul său de proprietate masculină. Dîrdîia de zor, mâinile şi picioarele îi îngheţaseră, fruntea îi ardea, însă. Dăduse graba peste el, nu vroia să plece de-aici singur, îi venise acru, destul, să fie cuc, ascet şi mizeros, mai ales acum că avea cu ce să-şi ţină nevastă, îi dădea mâna. Nu realizase că avea avere (dealtfel nici nu ştia mare lucru despre asta) şi-şi zicea că, în definitiv, o să ducă aceeaşi viaţă de încordare studioasă, doar sărăcia lucie o s’o cam lepede, foarte bine. în definitiv, se poate toci pe rupte fără a fi lihnit, hărtănit şi cu stafia zilei de mîine, un corp jigărit e mai inapt pentru învăţătură pe brînei decît unul ţinut în condiţii higienice normale. Totul avea să fie bine. îi ardeau ochii. Ar fi fumat o ţigare, grozav ar fi fumat... în faţa lui stătea Dida, umbră în penumbra odăiţei. ■— Grozav aş fuma, ceru băiatul. Vizitatorul de noapte îi întinse ţigarca, i-o aprinse, aşezîndu-se el însuşi pe mar-
343
ginea patului. Puse intre ei farfuriuţa ce se aflase sub paharul de pe măsuţă. Fumau. — Nu se mai putea altfel, şopti oaspetele. Ii spusesem lui papă în toate felurile, dar fie pleca grăbit spre o falsă treabă, fie era cuprins de durerile vătămăturii, zvîrcolindu-se cu bocet. Firesc ar fi fost să se sfătuiască şi cu mine, eram fiul lui, în definitiv, şi nici concurent interesat nu-i eram nimănui, deoarece.
—   Merge, aşa, cum îi eîntă întâmplarea ? — Nu. Un plan are el, secret însă... Sau nici măcar. Există fiinţe incoerente care fiindcă privesc, din cînd în cînd, straşnic <le şiret, dau impresia că sunt isteţi nevoie mare şi ascund o taină. Papa se mişcă de colo-colo, cum îi vine, cu o singură spaimă : să nu dea nici pămînt, nici bani, să nu dea nici fata — nimic . Are vicleşugul scurt şi nu vrea să vadă scadenţa, care începe să semene tot mai mult a faliment. Am folosit prilejul aşa de rar, al musafirilor. — Crezi că Pai zguduit cumva ? — De nu pe el, pe Nicu Iatan, măcar. Un sfat de la el se refuză cam greu. — Şi nu-i puteai spune mai aşa... în particular ? — De spus, i-am spus eu... — Şi ? Nu a fost de acord ? — Ba 'da. Zicea doar că nu vrea să se amestece. E o chestie delicată. — Mă rog, dar cu ce treabă o fi venit bancheru ? Nu are cine-i fierbe un caltaboş ?
—   Sugera că pentru tine. — Pentru... mine ? — Da. Ai moştenit o avere ca’n poveşti şi.. — Şi ? —Vroia să ştie cum arăţi... Ce fel de om eşti. — Şi ce Jtel de om sunt ? Dida (rîzînd) : — Asta nu mi-a spus. — Şi dacă sunt altfel? Nu-mi mai dă ? Dida (acelaşi joc) : — Ba da. S’aţ părea însă că are nişte planuri cu tine... — Ce planuri ? — Nici asta nu mi-a spus. Daniel (ridică din umeri) : — Aş ! Prostii ! Cine sunt eu ? Aproape nimeni. Deocamdată. — Un om cu averea ta nu mai e nimeni... este cineva. Pe urmă, nu uita, banii ăştia se află la el în Bancă, şi dacă-i scoţi..: e o pierdere pentru el. In afară de asta, un tînăr cu avere
344
e un pion posibil. — Pion, spion., pe dreacu. Sunt un biet student în medicină şi basta. Dida (rîde) : — Am impresia că nu eşti încă... ştiu şi eu ?, convins... de a fi un june muchelef. Daniel (surprins) : — Da. Deloc. Mi se pare ceva aşa... improbabil, de pe alt tărîm. Dealtfel, e o simplă informaţie... foarte vagă. Şi oricum... asta nu va schimba mane lucru viitorului meu... imediat. Dida (rîde) : — Dubito. Şi probabil... tocmai de această schimbare te temi... ţi-e greu să te gîndeşti la consecinţe, care nu se poate să nu fie. — Poate. Totuşi... de unde atîta bănet... la un doctor de Platoneşti ? O fi vr’o poveste şi cu asta ? — Probabil. O să ţi-o spună Iatan. La timp. (Grav) : — Oricum, ai posibilitatea să te însori cu Otilia... fără scrupule. — Iei... i-ai spus de ? Ştie ? — De fabuloasa avere ? Nu. Nici nu trebuie. Ar fi în stare să te refuze, năzuroasă cum e. S’ar teme să nu se creadă că se mărită din interes. Dida fuma în întunerec. Recules : — S’o salvezi. — De cine ? De ea însăşi ? — Nu spune prostii, te rog. — Bine, dar ultimul ei., răspuns., a fost un refuz. Nu ştiu dacă mă iubeşte şi.
—   Aceeaşi întrebare işi pune şi ea. Caută să-i dai o certitudine. Nu pricepi că are nevoie ? Fumează amîndoi în tăcere. Tînărului îi e frig. Capul îi frige. Daniel : — Cred că am priceput de ce ai ţinut... discursul acela la masă... Totuşi, trebuie să-ţi spun... dincolo de... emoţia... necesară, a fost şi ceva în plus. Păreai... Nu erai în apele tale. îţi ie-şiseşi din fire ? — Ştiu. De aceea am şi fugit... ceea ce nu fusese în intenţia mea. Hotărîsem să provoc discuţia şi s’o susţin., cu calm. Vorbind cum am vorbit., am stricat totul.
—   Dureri ? — Da. — Totuşi... ţi-ai făcut o injecţie... — Pe asta contam şi eu. Are un efect cam de şase ore. De data asta a ţinut doar două. — Poate că... — Nici un poate... S’a trecut la o nouă fază. Ştii şi tu, doar. Lucrurile se precipită. — Se poate şi cu două... — Nu mai e acelaşi lucru. Injecţiile astea au şi alte urmări., doar eşti medicinist.
345
— Se poate trăi şi aşa. — Dar cum ? Claritatea minţii e tulburată. Nu-ţi mai controlezi reacţiile... gândurile... în felul ăsta... refuz ! — Se poate gîhdi, totuşi. Cu prudenţă. Nu tot timpul, dar... — Ştii bine că nu. E un vag... proteiform. Realul halucinează. Nu, nu ! E atacată calitatea gîn-dirii. Ce mai rămîne din umanitatea omului, atunci. Ho-tărîrea am luat-o acum, cit mai funcţionează corect maşinăria. Daniel mai cere o ţigare. Fumează amîndoi în tăcere şi întunerec. Studentul : — Şi totuşi... nu pricep... Dida (şoptit) : — Ce ? Hotărîrea mea ? — Da. Şi... tot ansamblul. — Nici nu e bine să înţelegi. — Cred că... eu... în locul tău... nu... — Fiindcă, din fericire, nu eşti în locul meu. Vezi... argumentele pot fi valabile pentru inşi ce se află, cît de cît, în aceeaşi situaţie. Argumentele unui îndrăgostit par... penibile cuiva care nu iubeşte. Acelaşi om ce evocă un amor defunct îl vede cu totul altfel decît atunci cînd îl trăia. Logica unui bolnav îi pare stranie celui sănătos, după cum bolnavul, cînd îl aude pe valid că începe cu : tu ar trebui să... Sau : de ce nu încerci tu să... simte nevoia să-i ardă binevoitorului cîteva scatoalce... Dar nu i le arde pentru că... şi reacţiile astea sunt la el modificate. Pauză. Reluă liniştit : — Tu îţi făcuseşi un plan de viaţă... ferm, şi acum va trebui să-l regîndeşti. Nu, nu protesta... Planuri de viitor, deci. — Bine. Să admitem. Şi ? — Un om tînăr... ce-şi face planuri de viitor... nu poate, nu trebuie să poată să înţeleagă... starea unui... incurabil. — Starea !, da, dar mai există şi logica... valabilă pentru toţi oamenii, în toate situaţiile posibile. Logica e universală sau nu este nimic. — Da, Daniel, dar durerea — cea fizică, fireşte — este şi ea... o premisă... de care logica trebuie să ţină seama. Daniel ceru încă o ţigare, cu mâinile... — Dacă îmi pare rău de un lucru, reluă Dida, e că nu-mi pot încheia cartea. încercam să transmit acolo... ceva... cum să spun ?, o experienţă... intelectuală. — îmi amintesc : să nu amînăm
346
fericirea... fegînd-o de anumite... termene. Să începem chiar acum să fim fericiţi. Tutto subito. — îi pusesem titlul: Plăcerea şi orele“. — Aluzie la Hesiod ? — Dacă vrei. Dar e în spiritul sensualiştilor francezi. — Şi... ai mai avea... mult ? — într’un sens... nici nu ar avea mare însemnătate. Un eseu compus din fragmente. — Gen Pascal ? — Dar împotriva lui. Plăcerea, dragul meu, e făcută pentru oameni. Şi totuşi, aceştia, găsesc fel de fel de... pretexte, piedici... ca să nu le guste. —*Dar dacă eseul e format din fragmente... înseamnă că nu are un sfîrşit... obligat, ca un roman, de pildă. — Desigur, dar cînd spuneam că lucrarea nu e gata... mă refeream la faptul că... în mintea mea nu este încă... rotundă. Concepţia generală vreau să zic. — Deci... amănunte doar ? — Nu, nu... M’am exprimat greşit. O concepţie globală, subsumantă, există, altfel... nici n’aş fi îndrăznit să încep, dar. — Atunci ? — Concepţia organizează fragmentele. A rămas însă nerezolvată o contradicţie.. — între omul meditativ şi... cel ce se bucură de plăcerile vieţii ? Askezis şi Eros. — Nu, asta, să zicem, a rezolvat-o Epicur. înţeleptul lui este un contemplativ, un filosof şi, pînă la un punct, un ascet. Dar tot el ştie să guste plăcerile vieţii fiindcă nu o face ca un lacom, un des-frînat, buimac al vitalităţii dezlănţuite... ci cu moderaţie socotită. Plăcerea nu e cantitativă. — Epicur... da, de atunci a trecut cam mult. — Există un moment de revenire... în secolul optsprezece. Insul e un delicat ce se bucură subtil de ce e în jurul său... iar existenţa sa e artă. El raţionalizează frumosul natural... şi pe cel artistic, organizează parcuri încântătoare unde dă serbări rafinate cu femei frumoase, muzică plăcută, mîncăruri atrăgătoare. Totul e o plăcere pentru ochi şi ureche dar şi pentru minte, conversaţia fiind aleasă şi spirituală. Viaţa e o plăcere continuă, şi nu numai Voltaire sau Goethe se află printre aceşti aleşi, ci sute de inşi,' în diferite oraşe europene duc această viaţă
347
de răsfăţ delicat, fără orgiile din Roma imperială sau din cetăţile Renaşterii, unde huzurul era violent, voluptatea tare, iar alături lucrau spornic otrava şi pumnalul. Poezia înţelepciunii.. — Şi cu asta ne întoarcem la risipa de arginţi şi timp în utopia viitorului. — Desigur, să nu uităm însă că aceşti voluptuoşi erau mari muncitori şi La Mettrie, cred, a scris o „Aritmetică a plăcerii“. Plăcerile rezonabile, îţi acord însă că acei ce au creat acest stil de viaţă au fost mai cu osebire nobilii care aveau avere şi timp. — Iată două stavile redutabile ce-mi răcesc entuziasmul. — De ce nu-mi îngădui să visez la o utopie posibilă ? Ca muribund, am cel puţin acest drept... — Fiindcă din utopia ta sunt -prea mulţi excluşi. — Eşti sigur că acum mai ieşti printre ei ? Şi, pe urmă, vorba lui conu Leonida, tehnica e în plin avînt. în curînd, maşinile vor lucra pentru om, deci acesta va avea vreme berechet. — Dar cum stăm cu acel Acum r Totul ! Cum rimează îndemnul tău la instantaneism cu o utopie ce se situează, fireşte, în viitor ? Să aşteptăm pînă atunci ? Fiziologic este imposibil. — Mai întîi, anumiţi oameni au organizarea cerebrală suficientă spre a striga : Tutto Subito ! Apoi, nu uita, ţi-am amintit de Epicur... a cărui... da, metodă, nu numai că nu presupune prosperitatea... dar exclude chiar... cum să-i spunem ?, prisosul şi dorinţa de a obţine bunuri pe care nu le ai. Ahtiatul este etern în suferinţă. Deci unii pot deveni fericiţi pe loc, alţii, majoritatea, trebuiesc abea preparaţi pentru alte... generaţii. — Şi atunci... care este... contradicţia nerezolvată ? Dida oftă : — Ştiu şi eu ? Să-i zicem între meditaţie şi acţiune. Datoria înţeleptului e de a schimba societatea în aşa fel încît... şi cei mulţi să accedă la... mă rog, starea de... Cu grăbire : — Teoretic, ele nu se opun, vreau să zic... se poate demonstra more geometrico corelaţia necesară dintre meditaţie şi acţiunea utilă. Rămîne însă... reziduul. — Poftim ? — Reziduurile. In logica luptei, trebuie să loveşti.
348
Altfel, cum ! Poţi lovi impasibil, din necesitate înţeleasă? ■Folosesc expresia lui Spinoza şi gîndesc în spiritul lui, cînd a dus procesul de moştenire contra surorii sale, l-a cîştigat, după care i-a restituit ei averea fiindcă a vrut, nu pentru că fusese -silit. Să primeşti lovituri, să dai, să calculezi, să ocheşti... din necesitate superioară, fără milă şi fărămînie... Dar lupta generează resentimente, pofta de a face rău, de a provoca suferinţa... Accept, înţeleptul le elimină pe parcurs. Dar... tle tot ? Nu se acumulează treptat ? Nu se deformează... caracterul, treptat ? — Atunci ? — Dar renunţarea e o ticăloşie. A nu lupta să schimbi omul... a păstra fericirea doar pentru tine... — Deci înţeleptul vrea să-i facă pe toţi fericiţi. — Dar pentru asta trebuie să... da, modifici societatea, care opune rezistenţă. Deci... — Nu pricep... Pe de .o parte spui : să fiu fericit acum, indiferent de starea în care mă aflu... de perspective... cu atît mai mult, de starea societăţii... Pe de alta, mai întîi să schimbăm lumea, apoi omul... Dida era vizibil obosit. Surîse, totuşi : — Da, înţeleptul e un revoluţionar ! Este imoral să vorbeşti despre fericire unor oameni sălbăticiţi de foame. Deci : mai întîi societatea, apoi omul spre a fi cu toţii fericiţi... Dar asemenea modificare nu trebuie s’o facă inşi mînioşi, minaţi de ură, care să simtă..; plăcere în exercit; tarea violenţei. Vorbea rar, foarte încet, prin întunerec. Daniel ceru o ţigare. Dida îi lăsă pachetul : fumase şi aşa prea destul. Reluă greu : — înţeleptul luptător..-; sinteza de care vorbeam. Dar... Dar nu există primejdie de contaminare ? Aici e greu de răspuns... convingător.,. Vreau să zic... să fiu convins eu însumi... Daniel căscă : —- Spuneai..: odată, ceva... de supraom. — Termenul Na compromis Nietzsche... Ceea ce ar caracteriza acest om... superior.;; nou... ar fi... cum să spun ?, ceea ce îl ridică — fără efort — deasupra naturii sale comune. — Deasupra propriului său
349
nivel ? — Gam aşa ceva. Dida se ridică încet de pe scaun: — Iartă-mă, mai vorbim mîine... —. Sperăm că vei avea o noapte bună... Dida, la uşă, se întoarse : — Ce face înţeleptul cînd i se cască, la picioare, propriul său abis ? Tăcu. Apoi : — Speranţa... o formă a fricii. Rămas singur, fu-mînd, tînărul îşi zise : Omul acesta va muri în curînd. Preocupat... totuşi, de... fericirea celorlalţi. Cîţi îşi pun această întrebare ? Lămurit, nu ; dar nu e o oarbă goană spre fericire, existenţa noastră. Dar nu e obsesia fericirii, o formă a fricii ? Coborî din pat, deschise fereastra : afară ningea prăpădind. Cită energie risipeşte natura, şopti el dojenitor. Şi, recapitulînd : Ceea ce caracterizează, cu adevărat, omul, este ceea ce îl ridică deasupra naturii sale. Pe fereastră, un vînt călduţ din adîncurile lumii. Daniel închise geamul, se urcă în pat şi adormi. Crivăţul zguduia fereastra zvîrlind ghemotoace de zăpadă în geam. Haos alb. Tînărul simţea că îngheaţă, deşi fruntea îi frigea. La trezire, vîntul se înteţise : zgîlţîia ferestrele şi zvîrlea în geam cu zăpadă. în cămăruţă era frig şi întuneroc. Cît să 'fie ceasul ?, se miră. Vru să-şi controleze ornicul, dar îşi aminti că stătuse. De cînd venise aici nu mai ştia ce oră e şi nici nu auzise pe cineva punînd o asemenea întrebare. Leonida, desigur, avea ornic dar păstra discreţia. Deci se poate trăi şi aşa, se miră medicinistul şi — ciudat — o asemenea constatare îi făcu plăcere. Sări din pat şi se îmbrăcă la repezeală, dîrdîind mărunt. Pe fereastră nu se vedea nimic — acelaşi haos alb. Spaţiul părea să se fi întins enorm — la infinit. O lume fără limite în care cristale albe în cădere erau mînate de un curent nebun ce le’nvîrtea, le ridica şi le lăsa iar să cadă : lumea animată şi inanimată a bătrînilor atomi cu cioc — a lui Democrit. Deşi nu se vedea nici pînă colo, iar arborii de fier dispăruseră în vîrtejul descendent, spaţiul nelimitat bîntuit de particule albe în mişcare eternă era aiuritor încît creierul său de ştiinţific,
356
după cîteva opintiri de cuprindere, eşuate jalnic, ameţit,5 renunţă. întoarse spatele cu grăbire infinitului orb agitat de inflexibila lege fără scop, părăsi odăiţa ostilă, porni pe culuarul umed, rece şi întunecos, coborî trepte pe dibuite-lea şi ajunse în marea sală în care aceeaşi lumină pauperă, stinsă, lăsa lucrurile în indeterminare.
MELANCOLII DE USCAT. Focul se făcuse de curînd abea, aşa că sufrageria era rece încă ; dar prin uşa deschisă a sobei de teracotă flăcările portocalii jucau cu o intensitate halucinantă. în vîlvătaie tînărul o văzu pe femeia în roşu : dansa agil, mlădios, cu o castitate ardentă, chemînd ameninţător la jocul erotic al morţii. Poate era doar Frumosul ca atare : pur, imposibil şi necesar. Fericirea ca tensiune extremă ? Apoi jocul se tulbură. Era aceeaşi pedagogie a focului : stenică, dinamică, optimistă şi niţel nebună de vreme ce la capătul arzînd al tensiunii ei — care producea plăcere — se afla aceeaşi consomţie jalnică : fi-losofia cenuşii în spulberul vîntului cosmic. Infinitul neantului. Era posibil, contemplînd explozia vitală a focului, să uiţi stadiul calcinat ? Şi, totuşi, fără uitare de sine efortul, iubirea, entuziasmul — viaţa chiar — nu ar mai fi fost posibile. Pe covertă, în uniforma de marinei, solemn şi îndatoritor, bunul comandant veghea nava în furtună. Daniel, rebegit, se alipi uriaşei sobe verzi, ce nici hu se încălzise încă. După salutul de rigoare : — Burghezia română, observă căpitanul, face schimb de mărfuri, dar nu produce. Ea vinde produse naturale, ieftine, contra produse manufacturate, scumpe. Asta înbogăţeşte cîţiva indivizi, dar sărăceşte ţara. Tînărul îl privi cu stupoare. Ofiţerul înclină bustul, niţel : — Mă refer la duelul meu, de ieri7 cu domnul Rapoţescu în care, şi el şi eu, am exâ-
351
gerat intrucîtva. Aşa-i regula, jocului. Dar sunt dator faţă de tinereţile matale cu. precizarea de mai nainte. Numai uzina produce bunuri de circulaţie, şi nu se mărgineşte la un troc lărgit. Căzînd pe glnduri : — Dealtmintrelea, ce-i deosebeşte pe liberali, de conservatori ? Unii. sunt eu progresul, li se zice „joşii“, alţii îşi zic conservativi, ba chiar li se spune ruginiţi, tombatere, reacţionari. Dar primii nu se prea grăbesc cu progresul, cel puţin cît sunt la cîrma statului, iar ceilalţi, forţele frenatorii, cum le zice economistul Zorne, vor şi ei progres, numai eă mai cătinel,, cu ţîrîita, tîrîş-grăpiş, cei puţin Cît sunt în opoziţie. Marinarul de apă dulce oftă : — Cine-i mai ştie deosebi ? Moşierul face comerţ cu cereale,, are moară şi ţine prăvălii, eu de toate, la tîrg, ba şi acţiuni au început a cumpăra. Iar ceilalţi îşi vîră cîştigul în pămînturi, în, livezi, fineţuri şi păduri. S’au amestecat de tot, şi unde. e amestec de interese e şi de programe şi idei, adică bolmojală la câp. Militarul oftă iar. Niţel încălzit de foc, tînărul strănută şi zise : —Aş dori să ştiu dacă domnişoara Otilia îşi menţine hotărîrea.de a... a vă însoţi în. Bogasierul depărtă mâinile a neputinţă : — Cine poate şti ? Eu,( în nici un caz. Primesc ordine şi mă supun. Dar. nu le pot ghici şi în orice caz nu le pot influenţa. Oricum, pe viscolul ăsta nu pornim. — Asta ar însemna că nu şi-a schimbat dorinţa. Doar o conjunctură meteorologică nefavorabilă, a. — Nu... nu... De cînd am primit graţioasa poruncă n’am mai avut plăcerea de a conversa cu duduia. Pînă stă viforniţa, multe se mai pot schimba... dacă. nu s’au şi schimbat. — Dealtfel, scheună tînărul, m’aş mira. să-l lase pe Dida, tocmai acum. Vreţi să spuneţi că ? — Exact. Maladia s’a înrăutăţit brusc şi Otilia e o prea bună soră, de caritate să... — Să sperăm însă că, afirmă navigatorul. — Nu,, declară medicinistul, asta; i-am spus şi eu, lui — deşi el ştie ce e de ştiut — dar nu-ţi pot spune: dumitale. —A,, zise
conu Leonida. Dacă nu reuşesc s?o iau cu mine (şi vă asigur că voi face tot ce-o să pot), promîte-mi că atunci o vei zmulge dumneata de aici. Nu e recomandabil ca o persoană tînără să asiste la o agonie, mai ales la una atît de — Otilia poate fi convinsă numai cînd vrea ea. — Fă ce-oi şti şi răpeşte-o ! Vederea unei agonii modifică existenţa unui tînăr, vreau să zic, după aceea nu mai eşti Ia fel... Se produce o... schimbare în. Şi apoi... cadavrele, acele obiecte stranii, ironice, duplicitare... Un mort... — Te face mai înţelept. — Tocmai. Înţelepciunea nu-i pentru tineri. — Credeţi ? — Fiecare vîrstă cu ale ei. Mă tem că dacă eşti înţelept la tinereţe... devii, la bătrîneţe, zburdalnic. — Credeţi ?, repetă medicinistul. Oricum, de cînd ciopârţesc cadavre, zilnic, văd în fiecare un viitor mort : gol, rigid... şi cu duhoarea aceea de neconfundat. — Să revenim la înţelepciune... credeţi că nu e bună pentru tineri ? — Nu. Vi-o spune asta cineva care nu a cunoscut nici adolescenţa, nici tinereţea. Grav, încordat, grăbit. Iar de cîtva timp, în sala de disecţie, printre cadavre. Cine lucrează pe un cadavru... crede-mă, vede altfel boala, iubirea şi nebunia. Chiar şi... partidul conservator. — Nu văd legătura, afirmă bravul om. — Da... ştiţi... a vedea orice fiinţă vie ca pe... un lucru în... descompunere organică. Pedagogia focului. Numai că... da, cenuşa... e ceva curat, sacru, pe cînd materia în descompunere... Un ins... îl văd cadavru... despuiat... iar eu... cu bisturiul... Şi mirosul, domnule căpitan... putoarea aceea, care nu seamănă cu nimic altceva. Uneori, cînd mănînc... Acum cîteva seri... aveam impresia că Otilia... cînd m’a sărutat... — Nu ar trebui să-mi faceţi asemenea... despre... — Dumneavoastră ? Dar nu o iubim noi amîndoi pe... Noi doi şi Dida ? Şi aş zice... nu că nişte masculi în concurenţă, ci... cum să spun ? Complementar. Dida m’a rugat■ s?o iau de
353
    - Solstiţui tulbura?
aici, s’o salvez, iar eu vă rog, dacă nu reuşesc eu... salvaţi-o... Şi nu este aceasta iubirea adevărată, să te gîndeşti la binele ei, înainte de orice, fiindcă abea acum cîteva feile... mi-aţi sugerat, cu toată delicateţea, să mă însor cu ea, pentru că la binele ei vă gîndeaţi, în primul rînd. Şi ‘dacă ea, în noaptea trecută, s’a lungit lîngă Dida şi l-a Sărutat, era din bunătate, fiindcă el suferea cumplit... iar dacă, mai înainte, a venit în patul meu şi m’a sărutat pînă am adormit, era pentru că eram bolnav sau fiindcă ştia fcă îmi va face un mare rău sau poate... a intuit în mine o fisură profundă... a simţit că tînărul mohorît. şi dur şi Încăpăţînat este fragil... prea fragil... Numai o fată foarte, foarte curată... poate face asemenea gesturi... fiindcă, dom-hule căpitan, Otilia nu ne iubeşte, vreau să zic nu iubeşte pe nici unui dintre noi trei, îi e doar foarte, foarte milă de noi trei. Vă rog, nu protestaţi, Otilia iro să iubească (niciodată pe nimeni, şi dînsa ştie asta, şi îi e milă de ea, doar din milă ne sărută, e ca o scuză... Primejdioasă milă, care poate merge pînă la... Căpitanul tuşi : — Tinere amic, împingi vorbele cam prea departe. Nu e bine fiindcă vorbele au forţa lor... — Cum ? î Credeţi că dacă acum Dida i-ar cere să... ea nu i-ar face acest dar, ultimul dar al vieţii înainte de... Vă rog, nu protestaţi... Nu ar fi acesta un gest magnific ? Nu, nu mă gîndesc ia dispariţia, .la dispariţia pentru ani. secole, milenii —■ cu eternitatea timpului se întâmplă ca şi cu aceea a spaţiului, nu poate fi gîndită, este abstractă, meschină, ce înseamnă ,,pentru totdeauna“ Sau ,,pentru eternitate“ ? Nu înseamnă nimic, domnule fcăpitan, nu ne impresionează deloc — dar pînă să dai de groapa asta fără margini, ca şi cosmosul, pînă acolo, dom -hule Pascatopol, mai e durerea atroce, concretă, apoi este cadavrul, domnule căpitan, lucrul acela oribil, puturos, ruşinos, pe care îl viri în groapă şi-l astupi cu pămînt că
354
£e orice murdărie şi necuviinţă, şi ea, Otilia, ştie treaba asta mai bine ca mine care am făcut disecţii pe cadavre, nu ştiu de unde o ştie, dar o ştie, şi pentru suferinţa asta... pentru ruşinea asta, ea ar fi în stare... — Tinere amic... ar fi bine să te opreşti din... expansiunea dumitale. Şi pentru că mi-ai vorbit de înţelepciunea tinereţei, şi de primejdiile ei, vreau să zic ale înţelepciunii... am să-ţi spun... Eu am fost un băiat de bani gata, zvăpăiat, petrecăreţ, cum se zice : chipeş, în orice caz fetele mă găseau aşa, iar eu profitam ca un netrebnic. Baluri, chefuri, escapade... mă rog, unde era zbornie, hop şl· eu. Dar uite că tataia moare. Pică jos şi gata. Cum nu mai aveam fraţi sau surori, mă văd, cu mustaţa abea mijită, în fruntea unei averi considerabile. Chefuieşte, băiete, zvîrle cu bani în dreapta şi în stînga, semnează poliţe şi nu mai ştiu ce, pînă vine administratorul la mine şi, cu cifre, îmi arată că eram pe drojdie, nici leţcaie. La început, nu mi-a venit să cred, ştiusem că averea mea fusese considerabilă, dar mare lucru, altceva, nu... pe urmă agită-te, cere,, milogeşte-te : heam ! Nimeni nu mă credita cu nimica. Mi s’au închis uşile la petreceri şi baluri, amicii nu-mi răspundeau la salut, ce mai tura-vura, eram lepros. întrebare : din ce o să trăiesc ? Mă angajez la marină. Serios, disciplină la cataramă, unde era de voluntar, eu mă viram, ce mai, am avansat repede, pe-atunci era şi mai uşor, nu se umbla cu atîta stagiu ca acuma. Dacă m’am văzut ofiţer pe vapor, am făcut ochii mari, am învăţat să cumpăr şi să vînd, ce ttiai, am făcut bănet. Marinarul de apă dulce tuşi de emo-ţiune : — Eu le spui repede, dar ele au curs încet, aproape o viaţă de om. Mi-am zis : aşa arată lumea voastră ? Toată cinstea e pe parale ? Biine. Ce !, eu nu pot face tot ce fac proştii ăştia ? Şi m’am pus pe ouat zgripţori, şi cînd am civut un porcoi de firfirici, am stat şi-am zis : nu e omul
355
23*
făcut pentru bani, ci banii’s făcuţi pentru om. Deci să-i punem la treabă, să-mi facă viaţa mai plăcută şi mai uşoară ; dar cu socoteală. Zis şi făcut ! Nu-i vorbă, acum Veneau ei la mine, banii, că le ştiam tot chichirezul, şi pe urmă ban la ban trage... e ştiută. Dar te rog, tinere amic, fii atent : viaţa în mizerie e -ufîtă. Da. Şi atunci, omul se apuca şi strînge, şi strînge, şi nu se mai poate opri, neam. Calculează, pândeşte, loveşte, se teme şi tremură... şi aşa i se otrăveşte toată viaţa, nu mai are potol, nu se mai hucură de nimic, e ca un animal hăituit ce vînează şi el pe cei mai slabi... Cită i-ar fi agonisita, nu-i tihneşte dumicatul şi pace... Mai are ceva de înhăţat, şi ceva pe care să puie iaba. Am cunoscut la Constanţa o femeie, aproape bă-trînă, şi care nu văzuse marea. Era din oraş, marea era acolo, la doi paşi, dar ea nu avusese vreme : gătea, spăla, călca, dereteea... — Ce, de mare-mi arde mie acuş, aşa boi-a răspuns. Şi eu mă gîndesc aşa, că noi toţi semănăm cu femeia aceea, lingă noi se află fericirea sau împăcarea sau ştiu eu ce-o fi, dar noi cu fleacurile. Eu, vedeţi, îmi recunosc meritul ăsta, da, da, am ştiut a mă opri la timp, am tras profit din micuţa mea avere. Una, alta, ce să zic, 'trăsei profit din toate... cîte puţin, şi mă lingeam pe buze de zmîntina. Distracţiile... nrde, bune şi ele, numai că vine o vreme cînd nu mai merge să vânturi lumea, ai vrea şi tu să ai o căsuţă, acolo, unde să te întorci din cînd în cînd încărcat cu de toate... să-ţi sară de gît o femeie care e a ta şi numai a ta... şi doi-trei copilaşi sărind întrun picior... Şi cînd afară urlă vîntul sălbatec şi-ţi zvîrle cu zăpadă în fereşti, tu, în halat şi papuci stai la gura sobei şi citeşti ziarul proaspăt de !a~ Viena. Ee ! N?a fost să fie ! — De ce, domnule căpitan, nu v’a trecut vremea. Verde ca bradul. Leonida (amar) : — Ee ! ăsta-i aşa... un compliment... care nu vă costă nimic. — E nu numai părerea mea ci şi a Oti-
356
Hei. Nu, nu mi-a spus nimic, dar altfel nu v'ar fi propus să vă însoţească. — De... omagiul ăsta-i cam aşa... în doi peri... De-aş fi fost un tinerel, frumos şi în putere, nu mi-ar fi cerut s’o iau pe vapor... decît cu cununie. Dar cu unul· domolit, ca mine, ştie dînsa că, de. Să nu-mi uit vorba : rău e să fii sărac, dar rău e să devii omul banului; rău e să fii risipitor, dar şi mai rău e să fii scîrţar, să nu foloseşti nimica din avere ca să simţi şi tu că trăieşti. Să-ţi tihnească dumicatul. Ce ne chinuie cel mai rău nu e foamea ci spaima. Vrem să ne asigurăm averea, vrem să fim la adăpost de boală, de bătrîneţe, de moarte, şi ne temem şi de umbra noastră. Eu nu vreau să trăiesc dîrdîind, în-tr’o groază fără sfîrşit. Să chibzuieşti bine, să-ţi faci socotelile toate, da !, de-aia avem cap să-l punem la treabă, încolo, cum or fi valurile, şi de-o fi furtună şi de cade trăsnetul, asta, cum ne e norocul, nu stă în puterea noastră, le primim pe toate fără să bocim, că stă ruşine... Să nu mergi orbeşte, să prubu-luieşti cit îţi trebuie şi.cît te ţin curelele, dar apoi ^să stai liniştit la cîrmă, în faţa valurilor. Nu munca ne împiedecă să ne bucurăm de ce-i frumos, ci frica, ea face viaţa iad şi canon. — înţelepţii spun cum că adevărul ar fi la mijloc. — O fi. Dar mijlocul unde-i ? Cine ştie cumpăna ? Cine ştie cînd e prea mult sau cînd prea puţin ? Ce unuia-i prisoseşte, altuia nu-i ajunge şi fiecare-i înţelept cu alţii. — Dumneata îţi. eşti singur cîrmaci şi-ţi duci bine corabia. Dar îmi pari melancolic... — Adevărul e că mie-mi prieşte pe apă. Acolo sunt la locul meu : dau porunci, iau hotărîri, am grija vasului Propăşirea şi a matrozilor. Dar aici ? Respir o zi, două, mă hodinesc, mă bucur să văd vechi prieteni, le ascult păsurile... Dar ei sunt oameni de uscat... avem alte năzăreli şi alte... Vărul Dinu are ipoteci la Bancă şi vrea să-şi însoare fata... Pentru mine, care am
357
crăiţari la teşcherea, nu am nici pămînt, nici copii... — Dar chiar vrea s’o mărite ? — Păi cum să nu. Aşa zice. Nu-i firesc ? — Ce-i firesc şi ce nu ? Nu-i firesc s’o ţină pe lingă el ? îi duce gospodăria, îl oblojeşte la reume... Şi pe urmă i-e drag.de ea. O iubeşte... în felul său. — Ee. îşi poate aduce ginerele la Castel... — Da. Dar atunci cine dă porunci ? Matale poţi împărţi comanda corăbiei cu altcineva ? — E ! Toţi taţii trec prin asta : băieţii se însoară, fetele se mărită... Aşa-i legea firii. — Ştii prea bine ce vreau să zic. — De, nici lui nu-i e prea uşor, lui văru Dinu. A cam încurcat-o. Dar o descurcă el. Cîtă vreme il oblăduieşte alde Iatan. — Eşti diplomat mai*e, căpitane ! Le suceşti, le cîrmeşti, dar nu scot nimic de la mata. — Mde. Fiecare le ştie pe ale lui. Văru Dinu îşi iubeşte fata... în felul lui. Vrea s’o vadă măritată, la casa ei, cu o droaie de copii... Dar nici de pămînt nu se poate dezlipi, nici să rămîie singur, fără îngrijire, nu-i vine la îndemînă... Că aşa-i omul făcut, trage şi’ntr’o' parte şi în cealalta, cu o putere egală, încît se anulează una pe alta şi nimic nu se urneşte. — Dar cu fraţii Iatan ce-o fi ? Că degeaba n’au venit ei. — Poate... să discute cu Dinu despre datorii. — Aş. Gaie prea mare. L-ar fi chemat în Capitală sau la el, la conac... — M ai mai ispitit o dată... de asta... Poate pentru dumneata. Are planuri. — Care ? .— Nu-i în obiceiul lui să se lase descusut. Oricum, nu’s treburile mele... nici ale Tincuţei. nici ale lui Dinu... — Nici ale Otiliei ? — Pînă la un punct... Pînă unde vrea dînsa. — Dar a matale ? — Treaba mea e pe apă... pe vas... Pînă cînd nroi trage şi eu într*o căsuţă ia Brăila... să ud florile, să mă duc la cafenea Scufide, să joc biliard, să-mi oblojesc reumele, că aşa-i pe apă — trage. Vezi, ziceai de pedagogia focului, dar este una şi a marilor ape, ele ştiu să te poarte pe palme dacă le ştii curenţii şi bulboanele, dar cum le nesocoteşti,
358
cum te răstoarnă şi bîldîbîc. Trebuie atenţie măre ca să trăieşti, dint.run nimic te apucă de picioare şi te trage la fund. Oricum ai întoarce-o, tinere amic, viaţa tot prost sfîrşeşte — şi urît. Cine-i norocos scapă cu o moarte uşoară, de nu se chinuie mult. Pînă atunci stau pe punte liniştit şi-mi fumez luleaua. — Odată ajuns pe corabie, toate gîndurile astea negre se vor risipi şi vei fi iar voinic, optimist şi cu încredere în progres. — Mda. Progresu-i progres, dar e pentru alţii, pentru dumneavoastră, tinerii... Secolul trecut a fost măreţ, cu războaie şi revoluţii, cel nou va. fi paşnic şi constructiv : secolul trecut fu al naţiunilor, cel nou va fi al Europei, al relaţiilor de comerţ şi de ştiinţă... Lumea va merge înainte, dar atît de repede, încît, la sfîrşitul veacului, privind îndărăt, cei de atunci nu vor mai recunoaşte nimic şi ne vor socoti pe noi, cei de astăzi, nişte barbari. Vor fi, dacă nu mai buni, mai civilizaţi şi vor înţelege din ororile trecutului că mai cu folos pentru toate părţile este să facă toţi comerţ, decît război, să construiască şi să inventeze decît' să distrugă. O să fie un secol liniştit, fără războaie şi răscoale şi lumea o s'o ducă binişor. Ferice de voi, tinerii, care creşteţi, cu secolul douăzeci. — Ideile dvsT, domnule Pascalopol, sunt frumoase şi aş vrea din tot sufletul să cred în ele. Dealtfel profesiunea mea e a păcii, chiar dacă noi, medicii, suntem foarte Ia preţ în vreme de război, dar trebuie să mărturisesc că sunt un tînăr neştiutor care a tocit anatomie, fiziologie şi patologie şi nu cunoaşte nimic despre liberali şi conservatori care se sfîşie deşi sunt cam la fel. Cînd am venit aici nu auzisem de arende şi ipoteci, raritatea mâinii de lucru şi exportul de grâne şi vite. Ba, o spun cu ruşine, tot aici am auzit de revoluţia rusă, pericolul galben, atentatele irlandezilor şi conflictele din Africa... depărtate, dar care pot da foc planetei. Am descoperit pedagogia focului. Jn ale cărui vîlvătăi pot vedea dansînd o femeie frumoasă,
359
în roşu, care te cheamă deşi pricepi că frumuseţea ei te va scrumi, iar de la dvs. aflai de pedagogia apei căreia de nu-i ştii curenţii, te trage la fund şi bîldîbîc. Deschid urechile mari şi încerc să asimilez, dar treaba nu 'merge aşa de repede cum aş dori. Dida mi-a vorbit de fericire, care poate fi atinsă acum, prin revoluţie interioară. M’am dovedit cam recalcitrant pentru că eu eram... sunt pus pe achiziţie de cunoştinţe, pentru a-mi acumula un capital intelectual prin care să storc plus valută şi multă stimă de la concetăţeni. Mă tem că nu voi mai continua lecţiile, nu numai din pricina plecării mele apropiate, dar şi a faptului că profesorul mă va părăsi mai repede decît speram. Tot dînsul mi-a atras atenţia asupra moşierimii ca... material pentru orice utopie viitoare, ei avînd din belşug bani şi mai ales timp, cele două... E adevărat că, pînă acum, nu l-am avut drept material didactic decît pe conu Dinu carele (sărmanul) e ciuruit de datorii, astfel încît nici fiica sa nu poate aspira la o însoţire fericită, din amor. Şi iată Că acum dvs., bărbat cumpănit şi de bună companie, singurul, la Castel, ce posedă un ornic care merge, dvs. care ştiţi Europa pe degete pînă la Viena, exaltaţi viitorul, un viitor pe care noi doi nu-1 vom mai apuca. Vă cred, adică aş vrea să vă cred, deşi meseria la care trudesc mi-a arătat omul sub aspectul său vulnerabil — maladia — sau derizoriu — cadavrul — în orice caz ca pe ceva ce s’a modificat atît de puţin în plămada lui de tină sau molecule, încît îmi e greu să-mi închipui că sufletul său, sau manifestările lui psiho-somatice, s’au schimbat atît de mult încît el, omul, să devină deodată lucid şi rezonabil, adică paşnic. Dar de ce să nu nădăjduim, domnule Pascalopol, fără speranţă viaţa ar fi hidoasă iar noi înşine am renunţa la valori şi ne-am face tîlhari de codru. Ne-am rupe bere-găţile cu dinţii. Şi cînd văd un om ca dumneata, îmi g
360
greu să nu cred în propăşire — iartă-mi calamburul — vreau să zic în progres, în sporul minţii şi al cumpătării. Nu mă îndoiesc că uşoara melancolie de azi — mal de terre — va trece ca un abur cînd vă veţi găsi pe punte, dînd comenzi pricepute, după care veţi rămîne liniştit în furtună, fără teama ce înjoseşte omul, iar cînd va apare curcubeul veţi surîde, mai ales că, de data asta, o fată tânără şi nărăvaşă vă va privi cu înfocare prin perdeluţă. Şi iată, domnule căpitan, că am izbutit să găsim — împreună — definiţia fericirii care se află atît de aproape de noi, dar pentru care nu avem niciodată timp, ca femeia cea nebună de la Constanţa.
ARTA DE A TRĂI, — Voi, tinerii, nu ştiţi să trăiţi, declară conu Dinu. Alergaţi de colo-colo ca nişte şoareci otrăviţi, vreţi, Zgaiba ştie ce vreţi, că totul vă pute şi vă miroase. Aţi uitat vorba veche că toate îşi au timpul lor. Ce vorbeşti dumneata, domnule ! Boierul, pe jilţ, la gura sobei, îşi încălzea îndureratele picioare. Căpitanul, la sosirea stăpînu-lui, urcase niţel sus, la el, să "caute ceva-cumva, astfel încît rămăseseră doar ei doi : bătrînul şi tînărul. Daniel, în picioare, proptit de uriaşa sobă verde, aproba din cap. Totuşi : — După cum am priceput, din povestirile matale, Şeitanii au fost oameni iuţi. Intrigau la Palat şi se purtau cu ifos mare. Aveau nadă la Stanbul şi ureche la Viana. Topeau averi în chief şi bairam, erau iubeţi şi fodui şi se prăpădeau înaintea bătrîneţii loviţi de prea mult răsfăţ cu dulci copile. — Ei, da, alte timpuri... mai cu primejdii. Una, două, turcul trecea Dunărea, se punea pe jefuit şi pe hăcuit. Muscalul numai ce îl gonea pe Aii pînă prin Balcani, şi pe aici se vînturau toţi încolo şi încoace. Austriacul sta tot cu
361
arma la picior, în Carpaţi, şi se lovea cînd cu turcul, pe la Bosniaci, cînd cu rusul, prin Galiţia. Tevatură mare, ce vorbeşti dumneata, domnule. Iar Vodă se hîţîna uite-aşa, cînd şoptind 1a Stanbul, cînd şopocăind cu Ivan, cînd repe-zind vorbe de taină la Viena, erau vremurile de-aşa, ce puteai să faci. Iar boierimea, un viespar, numa; aşa zumzăia, zîîî, zîîî, băgau zîzanie pe oriunde, legau prieteşug şi se rupeau, se loveau pe furiş şi erau pîrîcioşi ce nu s’a mai văzut. Lucra'Gîdea fără zăbavă, ba ciuntind o ureche, ba însemnînd un nas, ba scurtînd pe unul de-un cap. Pacoste, ce vorbeşti dumneata, domnule. Dar acu... e altă ceva ! Ne rîzgîiem în frumuseţile păcii... De cînd l-au răpus împăraţii pe Napoleon şi au făcut pace între ei, e linişte. Ce !, că i-a tras rusu, turcului, o scatoalcă şi l-a ghiontit neamţu pă franţuz, asta-i aşa, să nu se uite obiceiul vechi. Da’ncolo, bună învoire... şi-aşa o s’o ţină tot mereu — ascultă la mine ! — c’au înţeles şi ei o treabă că azi tu, mie, mîine, eu, ţie, şi-i mai bine cînd e bine, deeît cînd e rău. — Asta, aşa-i, oftă tînărul; dar aud că toţi se ’narmează de zor. Pacea înarmată, aşa-i zice la gazetă, şi unde’s multe arme, de... — Auzii şi eu. Da’ ce dacă se armează ? Şi asta-i o marfă ca oricare şi unde-i comerţ e şi mulţumire sufletească. S’or mai încăiera galbenii ăia înde ei, că şi aşa’s prea mulţi, se prăsesc ca iepurii, da’ asta nu-i treaba noastră, să se mai măcelărească şi ei, că noi ne-am tîrnuit destul, ca chiorii. — Cînd începe focul, cu vîlvătaie, cine mai ştie un’ se opreşte. Focul e hămesit şi hrăpăreţ. — Ba, băiete, are cine-1 potoli, că împăraţii şi-au împărţit pămîntul întreg — tu, zice, pln’aici, tu, uite, pîn’aici-şa... au făcut Te-gămînt şi nu se vîră unu’ peste altul, să-i pici cu ceară. Ce vorbeşti dumneata, domnule ! — Sper şi eu, oftă tînărul, că din atîta intermăcelărire o fi ieşit şi niţică înţelepciune a capetelor încoronate. Dacă la asta se mai adaogă şi comerţul între state, înfloritor şi spre folosul fiecăruia, avem dreptul,
362
după o pace lungă, la una şi mai lungă încă. Dar prea-i bine ca să fie bine. — Dar ce mă grijeşte, reluă bătrînul filosof, e tineretul zvînturat, care nu se mai satură cu nimic, vrea totul, uite-acu, odată. Ca căpcăunii. Ăştia, or să arunce lu-mea’n foc, numai aşa, să vază cum arde pălălaia. — Tineretul, protestă moale junele, are şi el vrerile sale de pace. Medicii, inginerii, savanţi... vor să tămăduiască, să construiască, să descopere maşini ce vor uşura munca oamenilor, să... să cultive pămîntul ca să dea cît mai multe alimente şi. Vrem să lăsăm şi noi o urmă bună pe pământ, iar nu nişte ruine, doar. — O să faceţi pe dracu ghem, mîrîi latifundiarul cîrcotaş. Kesat, aia o să faceţi. Pentru orice trebuie glagorie şi răbdare, or, voi, n’aveţi potol. Repede, repede, parcă dau turcii şi vă urmăreşte Aghiuţă ăl cu coada’nbîrligată. Unde vreţi s’ajungeţi de vă zoriţi aşa ? Ai ? Moaş’sa pe gheaţă. Poci face griul să crească mai repede, sau viţelul să iasă din burta mă-sii într’o săptămînă ? Să zoreşti iarna şi să lungeşti vara ? Ce vorbeşti dumneata, domnule ! Ee, parascovenie ! — Da, poate suntem cam pripiţi, oftă orfanul. Ştiu şi eu ? Parcă ar fi ceva în aer, o dihanie care ne mînă de la spate. Ştiu şi eu ? Visăm cai verzi pe pereţi, fugim după pasărea albastră şi căutăm s’aj ungem la Prinţesa îndepărtată. Totul acum ! Au intrat zileie’n sac, sau ce ? Aveţi dreptate. Dar, în ce mă priveşte, sunt pus pe drum lung. Mai e pînă să ajung doctor, şi după aceea, de, pin' să fiu un medic bun, priceput, iar mai e o cale bună de mers. Mă grăbesc, dar înaintez ca melcul. Cît priveşte plăcerile tineretului... ştiu şi eu ce să zic ? Nu prea le-am gustat. N’am avut timp, n'am avut bani, nici anturaj n’am avut. poate din pricinile astea. Dida, ce-i drept, vorbeşte de fericire — acum !, de revoluţie interioară şi de bucuriile din preajma ta... Mde, poate că nu am avut eu predispoziţie pentru asta, viaţa mV ţinut să fiu ca un pumn strîns, nu poţi fi închis şi deschis totodată, trebuie să alegi
363
— asta-i tragedia vieţii — iar eu,, posibilitate să aleg nici n’am avut, dealtfel. Oricum, vă recunosc, aveţi ştiinţa vieţii , o artă, mai bine zis, de a vă bucura de ee este, de a savura miezul dulce al clipei, de a vă lumina de mica fericire prezentă ce nu se va mai repeta, în eternitate. Cred că în sinteza lui Dida, ghid pentru orice utopie viitoare... trebuie să intre şi priceperea dumneavoastră de a vă bucura de bunurile pământului. — Dida !! Nu-mi vorbi de Dida, bombăni bătrî-nul. Nici ăstuia nu-i prieşte dumicatul. Are şi el, acolo, o răceală, îl dor, din cînd în cînd, muşchii spatelui şi... mare scofală. Dar cînd mă prind pe mine reumatismele, de mă junghie şi mă munceşte ca pe Hristos... Ce vorbeşti dumneata, domnule ! Nici comparaţie. Şi, ce !, se grijeşte ? Aş. I-am spus să-i pună ventuze, să-l tragă Fira, cum ştie· ea, şi p’ormă, aier, dom’le, aier,să iasă pe câmp, să călărească. El, aş ! Stă cu ăla la noi, ca văcarul la sat, ziua le doarme şi noaptea îşi steeleşte ochii, ca huhurezii. ’Păi cum să se vindece, ai ? Să tratează singur, el, cu capul lui ăla dăşteptu ! Se’nţeapă cu otrăvuri. El vorbeşte de plăceri ! Poate de mătrăgună. Conu Dinu tăcu, ţîfnind. Apoi : — Tineretu de-a-cum îi zvînturat. Nu ştie să se bucure, să trăiască... Se grăbeşte... se grăbeşte... Cin’ l-aşteaptă? Moartea? — Fiul dumneavoastră... sJar putea să fie grav bolnav... chiar foarte grav. Dinu Şeitan sări grozav : — Nu mă priveşte ! Io i-am spus. Du-te băiete în Capitală, arată-te la doctori mari, cumpără-ţi doctorii, cît de scumpe ! Eu plătesc, nu mă uit la parale ! Du-te în Elveţia, în munţii ăia, că au. lacuri care fac minuni, fă ce-oi pofti, numai fă ceva ! Âş ! Dumnealui îmi stă acilea, cu ferestrele închise, vară-iarnă, şi cu pă-
tura’n geam, să nu-1 cerceteze sfîntu soare care scoală şi
morţii la viaţă ! Fără mîncare, fără aer, fără hapuri, pas de te fă bine. Na Î Bagă’n el stricăciunea aia... Spune-mi, că doar ieşti doctor mîine, poimîine... îl face spurcăciunea aia sănătos ? Ai ? — Ii ia din dureri. — Ete, na ! Dar cînd mă
304
prinde pă mine vătămătura.;; reumele alea..; de mă perpelesc ca peştele pe jăratec... la frigare, eu ce să iau atunci, ai ? Io cum rabd. Şi la mine e suferinţă, nu ca la el, floare la ureche. Ce vorbeşti dumneata, domnule ! — Are şi el dureri... destul de... — Aş ! Ce-i comparaţie. Daniel dîrdîia şi strîngea soba’n braţe. Conu Dinu : — Da’ aşa-i tineretul ăsta de-a ieşit acum : zvînturat. Parcă a dat pericolul galben în ei. Eee ! Ce-i cu tine Tănasej Vii aşa, la Castel, nepoftit... Or te-o fi picnit dorul de mine, ai ? — Ba mi-e dor de bănişorii mei, coane Dinule. Tînărul se zmuci şi-l văzu pe nepotul lui Bergson cum sta proţăpit. Mare cît malul, cu picioarele răşchirate, trase’n cizme, cu un dolman pe el, nins din belşug, doar căciula o tot sucea în mână, cu zăpadă şi ea, de se scurgea fleaşcă pe duşumea. Hm !, nu-i a bună, mormăi studentul. Se lasă cu dandana şi bairam ! — Măi băiete, mîrîi latifundiarul, ia du-te tu frumuşel acasă şi trage-i un pui de somn, că ieşti cam cherchelit. Altfel, dai cinstea pe ocară... Te-oi chema eu cînd o fi timpul, .să mai prubuluim'lucrurile cum o fi mai bine. Hai, du-te, băiete, du-te..". Monsieur Tănase mişcă din picioare, se propti pe ele cu nădejde, apoi dădu glas mare : — Păi nu aşa, coane Dinule, nu mai merge aşa... Adecă de ce mă trimiţi acasă ? Ca să dorm, ai ? Da’ de ce să dorm ? Aud ? Am băut un pic, ca bărbaţii, din paralele mele, eu nu chem — ca alţii — (mă’nţe’egi !) musafiri să-i umflu cu crăpelniţă din banii altuia, şi pe ăla cu dania nici să nU-1 poftesc. Obraz, nea Dinule, măcar aşa un pic. Foarte melancolic : — Dar dacă nu e, nu e, şi pace bună. Şi mai pretanzi că ieşti boier cu os vechi. — Tăă-nase !, urlă falnic latifundiarul, unde te tre-zeşţi acilea, beţivane ! Pleacă imediat sau... — Sau ce, bre ? Ai ? Pui slugile să mă bată la scară cu funia udă, ca pe bietu’ tata ? Aud ? Ee, s’au dus vremile alea, pe apa sîm-betei, acuş avem democraţie... toţi o apă ş’un pămînt. Cine are la teşcherea, ăla-i boier. Aud ? Conu Dinu se ridicase
365
în picioare, zbierînd : — Ieşi ! în casa mea să te pui tu proptă cu mine ! Auzi dumneata, domnule ! Mitocanu ! Monsieur Tănase rîse demonic, ca la teatru : — Ha ! Ha ! Ha ! Şezi jos, bătrînelule, să nu te lovească damblaua. Eu am venit aşa, ca vecin, de sfintele sărbători... Cu ramura de măslin. Aud ? Şi alde matale, că ieşi afară, că pui să te bată, ce !, eu aşa ţi-am vorbit cînd mi-ai întins palma că Tănase nu mă lăsa, că Tănase o fi ş’o păţi ! Aud ? Cică eşti moşier. Oi fi ? Da’ şi eu sunt, şi mie pămîntu nu-mi fuge de sub picioare, că nu-i ciuruit de daraveli. Are balta peşte ! — Afară Mitocane ! Aşa-mi vorbeşti tu, mie, slugă ! Io ! Boier de viţă veche ! Monsieur Tănase (înveselit) : — Ehe, coane Dinule, s’au dus zilele alea, opt şi cu a brînzei, nouă ! Azi, fiştecare ţi se uită în chimir : ai zorzonele ? Eşti om ! N’ai ? Nu eşti nimic, nici nu se uită la tine. Aud ? Ce os domnesc şi sînge albastru... Chesat ! Acuş e frangu rege. Conu Dinu, în picioare, tremura tot : — Tănase, ieşi afară că fac moarte de om. Vitalul, proţăpit, izbucni în rîs : — Ete, na !, vezi că mă speriai. Serios : — Bine, coane Dinule, dacă e pe iuşchiuzarlîk, ascultă acilea, că nu glumesc. Vorbii cu Calcandi, avocatul, ăla de-i şef la liberali, îl ştii. îmi face acţiune de judecată şi-ţi iau juma' de :mpărăţie, ca nimica. Pricepuşi ? Se burzuluiesc boierii matale ? Ducă-se ’nvîrtin-du-se pînă un’ şi-a ’nţărcat dracu copiii ! Trec la liberali ! Aud ? Că acolo-i locul meu, fiu din popor. Eu am venit să-ţi spui, ca la un tată, să nu zici pe urmă că-i aşa şi pe dincolo, ba cîrnită, ba ’nvîrtită. Dacă vrei să scapi cu faţa curată, mi-o dai pe Tincuţa. Aud ? Conu Dinu, tot în picioare, continua să tremure. Are vocea gîjîită de supărare mare, dar se stăpîneşte vizibil : — Mă Tănase, măi băiatule... ce nu spui tu aşea ? Ţi-am zis eu ţie că nu ţi-o dau ? Ţi-o dau, domnule ! Dar tu vii beat, la mine, şi mă ameninţi, taman de sfintele Sărbători, cînd am şi eu musafiri. Cu curaj : — Du-te acuş frumuşel acasă şi trage un pui de
366
somn, şi pe,urmă, după Sărbătorile astea, stăm noi de vorbă cîte în lună şi’n soare... Ş?o să fie bine. Monsieur Tănase (sardonic) : — Aş, nu mai merge. A ’nţărcat Bălaia. Uite-a-cuşica stabelem nunta — pentru după sfîntu Ion — că băiatu şi fata se cunosc de mult şi o să fie bine pentru toată lumea. Vesel, monsieur Tănase făcu apăsat cu ochiul. Boierul se prăvăli în fotoliu. Gîfîia : — Hoţomanu ! Mă prăda hoţomanu. Nepotul lui Bergson se cam şucări : — Bine, coane Dinule, ce vorbă-i asta ? Cu ce te-am hoţomănit io ? Aud ! Că la o adică, alde matale rămîi şi cu pămîntu şi cu fata şi eu intru hargat fără simbrie. Bănişorii mei duşi rămân, iar eu, slugă la dîrloagă. Trage Tănase, tare, de-i achită dumnealui datoriile. Atunci, cine pierde şi cine cîş-tigă ? Aud ? Boierul suspină adînc, mîhnit : — Hoţoma-nule, te ştiu eu ! Tu nu vrei fata !, tu tragi mişelnic la pă-mîntul strămoşesc. Mitocanul se înţepeni iar şi sudui : — Moaşă-sa pe gheaţă ! Pământul îţi rămîne lu alde matale pînă... cît ăi trăi. P’ormă, de, Tincuţei şi copiilor. De ce-oi fi eu aşa prost, zău că nu ştiu... să mă vîr într’o afacere aşa de păguboasă. Boierul se’nvioră : — Ce ziseşi ? Ai ? — Ce auzişi ! Numa’ că nu vinzi nimic, şi nu mai faci datorii noi. Asta dai scris, la mână. Şi comerţul tot eu îl fac : ce se vinde şi cît se vinde, ce se cumpără... că altfel, tot cu prăpădul de pîn’acuma... praful de pe tobă... şi de munculiţă mea, şi de pămîntul ‘mneatale ! — Ha !, rîse conu Dinu sălbatec, zi aşa, moşia-mi rămîne mie, dar nu pot vinde, nici cumpăra, nimic. Scris la mână că sunt zaharisit ia cap, nu vrei ? Ai ? Auzi dumneata, domnule ! — Nu, asta nu vreau, grăi grav nepotul lui Bergson. Dar altfel, cum ? ! Eu îţi scot moşia curată, că o fac pentru copiii mei, achit datoriile şi mai trag şi profit pentru ăl bătrîn, da’ alde matale deschizi datorii noi. Păi, adică cum. Aud ? — Tragi profit tot pentru tine, băiete, că dacă eu nu mai am nici un drept, atunci nici moşie nu mai am. Vine că mă deposedezi. Auzi dumneata,
307
domnule ! — Păi cum te deposedez, domnule, dacă moşia, toată, rămîne tot a dumitale. Eu sunt doar cu ponoasele, cu hamalîcu şi alergătura, hargat fără simbrie, nu-ţi spusei ? — Ha, ha !, comentă conu Dinu, demonic, halal hargat ! Stăpînul nu poate mişca un deget fără voia lui ! — Şi ce deşt vrei matale să mişti, cucoane, ai ? — Adecătelea cum vine asta, să-l mişti ? — De-o pildă, să cumpăr pămînt, dacă am chef. — Ha, ha 1, adnotă grozav mitocanu, să cumperi ! Dar cu ce, coane ! Aud ? Cu ce ? — Treaba mea, ripostă fodul, moşierul. Monsieur Tănase rîse de se prăpădi — fără veselie şi sunet — tropăind, apoi îşi şterse, cu mî-neca, simulate lacrimi : — Era să mor, de-atîta rîs. Nu, coane, nu, punem boii înaintea căruţii. întîi ne scăpăm de datorii, p’ormă trebuie unelte, ghite... că decît întinsură mare şi cîştig puţin... — Ha, strigă bătrînul. Auziţi, oameni buni. N’am voie să vînd, dar nici să cumpăr... Şi moşia-i a mea. îmi fură fata, îmi fură pământu... dar eu rămîn proprietar. Ia-n auzi, lume ! Ia-n auzi ! Hoţomanu. — Îîî, zise' monsieur Tănase, da’ nu ţi le ia nimeni, omule ! Se şterse cu basmaua pe frunte şi pe ceafă... Tincuţa o să rămîie aici, că-i loc, harabaie mare... şi o să te grijească, iar pămîntu, cu acte, ie tot al matale... Io, cu ponosu şi alergătura... să scot moşia din datorii. Dar dacă-i aşa, nu se cade să am şi eu un cuvînt de spus... ? Să facem cum îi mai bine. Eu aşa pru-buluiesc. Aud ? — Ha, ha, opină diabolic bătrînul, să ne sfătuim, dar cuvîntu meu nu mai contează, că i-am dat scris, am abdicat. Auzi dumneata, domnule ! Monsieur Tănase oftă din greu : — Păi cu ’mneata, cum o dă omul, tot riu-i bine. Nici în căruţă, nici în teleguţă. Greu la deal cu boii mici. Conu Dinu se săltă grozav în sus şi prinse a răcni :
■— Mă tiicălosule ! Mă cremenalule, ai venit la jaf ! Crezi că’s mort. Tii-căă-lo-sule ! Uli-liu ! — Ce faci, domnule ! Vrei să-l omori, observă Tincuţa răguşit, stai tată* stai, îl
368
împinse ea în jos. — Eu.., numai aşa.,, am venit să... — Uite cum îţi bate inima... Şi eşti leoarcă... mormăi domnişoara. Ce te pierzi aşa cu firea... Ce te potriveşti... Nu sunt eu aici... ? — A venit să ne prade !, schelălăi latifundiarul. Dă-1 afară.» Tincuţo, dă-1 afară, fata tatei... Tincuţa se desdoi şi-i făcu faţă lui Tănase. — Ce este, domnule Sotir. Bărbatul se făcu roşu la faţă şi începu să tropăie. —Ei, ce este..; Spune-mi mie... rosti fata mai blînd.-^Eu..., domnişoară Tincuţa, am venit... să vă cer de nevastă. Tincuţa rîse încet şi scurt : — Domnule Sotir... văd că... sunteţi constant în... cererea dumneavoastră... Accept. — Dom... dom... Tincuţa, se bîlbîi fericitul exorbitant. — Tincuţo, scînci bătrînul, ce faci. — De ajuns, tată, m’am plictisit de bîlciul ăsta. întoarsă spre Şeitan : — Nu-i dai omului nici datoria, nici pămîntul... — Pă... pămîntul strămoşesc... se zmiorcăi latifundiarul. — Lasă, rosti fata, sever. — Am... am..' am să-i dau... — Am ales eu, zise Tincuţa. Gata ! — Dar vrea să ne prade, scheună boierul. îmi ce... cere să abdic. Fata surîse uşor. Către ginerică, scurt : — Chestiile astea le discutaţi cu cineva de meserie. Şi, vezi de nu-1 mai enerva pe tata. Mon-sieur Tănase rămase cu gura căscată. Apărură : deşiratul domn Iatan urmat de masiv obedientul Rapoţescu. Văzîn-du-se învins^ tatăl lansă un ţipăt : — Tincuţo ! Pe ăsta-1 vrei tu de bărbat, care se ţine cu Marina ! Cu fleoarţa, cu morfolitura... Fata se opri, deveni rigidă, zise alb : — Domnul Sotir nu este căsătorit. Face ce pofteşte. Pînă la nuntă. —- Mă bucur a fi primul caresă vă exprime... Tincuţa privi fix la Rapoţescu.^ Apoi, categoric : — ’rsi — şi dispăru. — Ei, se bucură Rapoţescu, ia să auzim care-i dara vela. Conu Nicu, nalt, deşirat, adus de spinare, se apropie rebegit de soba ce duduia. Tănase, bîlbîindu-se şi cîcîindu-se, îşi expuse punctul de vedere. Moş Dinu zăcea înfofolit : abdicase
369
U
14
în cuget, — E ! Aşa nu e bine, suflă stins şi tăios bancherul. Ce, îl pui sub epitropie ! Nu-i ieşti fiu, nici frate. Facem aşa. Rapoţescu adus înainte, cu un mic bloc şi creion, sugestia scribului la umbra piramidelor. Daniel, dîrdîind cu soba în braţe, contempla capul lunguieţ, chel, în discretă suferinţă, al directorului Albinei. Ochii aproape închişi, ţăcălia rar lungă de ţap... — Mda. Banca Cutare, avînd în vedere datoriile moşiei Cutare, statuează... Unu... Aşa. Proprietarul nu are dreptul de a înstrăina nimic din sus-zisa moşie, pînă la stingerea datoriilor. Doi. Proprietarul nu are dreptul de a efectua datorii noi pîna la etcoetera. Primiţi, vă rog, şi aşa mai departe... E bine ?, îl interogă neutru pe Tănase. Flăcăul schimbă un picior pe altul : — Mdea. — Şi dumneata, coane Dinule ? — Nu-i dracu, e fra’so... — Adică ? — E bine, e bine, mormăi moşneagul mototolit. — Rapoţescu, două exemplare... şi la semnat. Daniel observă : Nici nu m’au băgat în seamă. Ca şi cum nu aş exista.
TEREN NERECOMANDABIL. — Ce ai de tremuri aşa ?, întrebă Dida. Aici, totuşi, au făcut focul. — A intrat frigu’n mine, mormăi studentul. Dida şedea întins pe pat. Figura lui oval măslinie, încadrată de un chenar de barbă, părea obosită. Vorbea stins : — întrebai de proiectul meu... Acum e prea tîrziu... vezi .şi tu... Dar cred că oricum... nu l-aş fi realizat. Nu protesta, ce rost are politeţea... acum. Ăsta era destinul meu, înscris în nucleul meu vital, ab initio. De ce să nu admitem că există şi asemenea destine. Catalogul plăcerilor rezonabile — ce zici de asemenea titlu... Omul superior... care ar realiza vsinteza... calităţilor posibile. Tuturor calităţilor umane... descoperite... experimentate îndelung. Dar cum stăm cu dialectica ? Poţi fi erou fără a fi dur ? Poţi fi... contemplativ şi eficient ? Buda şi lisus au
370
creat mici monştri, morţi pentru plăcerile vieţii. Nu vorbesc de bucurie... fii atent... care poate fi o beţie mistică sau nu, dar, exaltare, totuşi. Plăcerea e rezonabilă... lasă creierul rece şi... dar ce spuneam ? Tot nu are importanţă. Unde este senzaţie este şi suferinţă. Dar unde este durere, mai poate fi raţiune ? Vorbesc de aceea fizică. Delirul unui raţionalist. Un salt în golul definitiv, ca rezultat al unor silogisme. Tăcu. Dida îşi aprinse o ţigare. îi tremura mâna. — în curînd o să-şi facă efectul, suspină medicinistul. — Nu mai e aceeaşi... stare. înainte, îmi lăsa ore lucide... intense. Acum... e dezordine somnolentă. Asfixierea creierului... teribil şi înjositor. — Nu... nu-i asta. Creierul nu a fost atins... — încă. Asta ai vrut să spui., ştiu. Şi cînd este creierul atins... ce se întîmplă ! Ni se ia viaţa, bine, de ce şi mintea. Singurul... singura umanitate a omului... încoronarea unei foarte... îndelungi evoluţii a materiei... luînd cunoştinţă... conştiinţă de ea însăşi. Spun prostii ? — Nu. Odihneşte-te. — Asta... este o prostie. Ţi-e teamă să nu mor obosit ? Voi... doctorii... prelungiţi ceea ce ar trebui retezat : materia putredă... în viermuială. Măcar asta... să mor om. adică... da, conştient de ceea ce sunt. Daniel, ce este un om ? — Ceea ce îl depăşeşte... situîndu-1, fără efort... deasupra naturii sale. — Frumos spus. — E o frază a ta. — Da ? Am uitat. Mă uit pe mine însumi. Sunt ciuruit de neant. Daniel, fericirea este intensitate. —Asta e pedagogia focului. — Cum ? — De cînd am venit aici... m’am uitat mult la focul din sobă. Am încercat să-i descifrez dansul. Ştii ce spune ? — Da. Joie ! Joie ! Feu de joie ! Singurul... fapt pe care-1 apreciez în viaţa mea... este... că nu m’am plictisit niciodată. Plictiseala e a privitorului, nu a... lumii. E un fel de a privi... Nici un spectacol nu e plicticos. Există doar plictisiţi. Ce face viforul ? — Continuă. — Da. Incendiu alb. Şi haosul e un fel... stupid de a privi lumea. Nu există haos ci numai... privire haotică. Daniel, noi suntem
371
&4*
conştiinţa lumii. — Noi ? — Da. Dar suntem sub umani. Ar trebui atins... — Dumnezeu ? — Nu, nu. E prea abstract şi higienic. Omul desăvîrşit. Filosoful activ... Şi toate celelalte. Ce spuneam ? — Supraomul. — Nu. Termenul e otrăvit. Dar mai întîi, ar trebui creat Modelul. Fără el, nu poate fi tensiunea spre. — Dar care simt... totuşi, valorile pivot ? — A, vrei ierarhie ! Bunătate şi forţă. împreună. Spune ceva. — Frumuseţe şi bunătate. — Sună frumos. Dar se găsesc împreună ? Kalokagatia. — Ştiu. Dar e posibilă ? — Frumosul e sursă de dorinţă. Plăcere şi egoism. — Te gîn-deşti la femei, Dida ? — Da. Sunt frumoase şi crude. — Sunt făpturile focului. — Şi asta tot în flăcări ai citit ? —Da. Aţîţă focul. îl veghează. — Mai este şi altfel de frumos. Câmpia. Cerul cu stele. Marea mereu reîncepînd... j— Dar toate astea nici măcar crude nu sunt. Nu sunt... nimic. O proiecţie a noastră. — Fără această proiecţie... nimic nu ar exista. Primim de la lume. doar ceea ce îi dăm... vreau să zic... vedem numai ce proiectăm. Dar frumuseţea... — Femeile sunt ceea ce... suntem noi înşine ? — Şi asta, Daniel. Dar femeile ştiu să dăruiască... Noi nu suntem vrednici..; să primim. Femeia şi soarele... ştiu să dăruiască. — Nu cunosc femeia, suspină Daniel, dar mă tem de ea ca de ceva straniu, străin, ireductibil... Pare ca noi, dar. Femeia... -există aşa ceva ? Vreau să zic... cu ef mare ? Sau sunt şi ele în fel şi chip... după chipul şi asemănarea noastră. Ce crezi, Dida. — Dar poate că forţa noastră de a vedea într’o femeie prototipul... o face pe aceasta să devină Frumuseţea. Frumosul şi binele. Dar nu avem credinţă... destulă. — Credinţă ? în cine ? —■ în... ea. Binele există în orice om. Imense zăcăminte neexploatate. Bunătatea e adevărată frumuseţe... şi marea forţă a lumii. — Bunătatea ? Adică iertarea ? Eu nu ştiu să iert. Dar Dida închisese ochii. Să nu-1 obosească, tînărul suci vorba : — Vai, la ce scenă... am asistat... Dochia a fost sublimă ! Regele învins... împăratul s.ol-
372
dat, brutal şi victorios. Dar pământurile cucerite nu înseamnă nimic dacă nu o subjugă şi pe firava Dochia... sufletul acestor locuri, prin care se va zămisli o rasă nouă. Dar poate asta te tulbură... fiind vorba de sora ta. Dida însă dormea. Mai are şase luni, îşi spuse medicinistul. Şase luni în care... Să-l fericesc pentru ele ? E o bucurie rezonabilă ? Sunt plăceri rezonabile... Tulburi ? Au început marile dureri, injecţiile au să le mai teşească, fără a le potoli, va fi un somn lung, rău, agitat, cu gemete — un coşmar — la care domnul din secolul optsprezece nu va lua parte, doar stoicul, niţel. Teribile torturi ce-1 vor dezumaniza, apoi ucide. Atîtea calităţi anulate de un joc al hazardului, nici pe cine acuza nu ai. Se poate afirma că propensiunea pentru meditaţie nu a fost decît precursoarea maladiei ce-şi pregătea terenul ? Nu e nici o regulă — atîţia vitali sunt doborîţi din mers, la repezeală. In starea de coşmar... cum îşi stinge budistul senzaţia — care e cauza durerii —, ce face raţionalul, care clarifică situaţia şi analizează pluri-cauzalitatea, sau epicurianul ce afirmă : orice durere poate fi suportată... De suportat, o va căra şi el în circă, ca şi cei fără exerciţiu filosofic, în somn zmucit sau urlînd — dincolo de o anume intensitate, durerea fizică ne egalizează, reducîndu-ne —, urlînd, cum răgea şi tatăl supraomului cînd îl încleştau teribilele lui migrene. Poate doar credinciosul, incurabilul mazochist să se mai descurce, tăvălin-du-se, zbierînd şi el, Stăpîne, ucide~mă, striveşte-mă. în genunchi sosesc la tine... Mă chinuieşti fiindcă mă iubeşti. Iar omul de ştiinţă, medicul, homo humanus prin excelenţă... îl va asista anulat în menirea sa, ruşinat în neputinţa sa fundamentală, grav ca un cioclu sau ca un diplomat — dacă a mai rămas în el o fărîmă de omenie şi nu a devenit tocit la durere ca pietrele din rîu, de ape. Singurul om de care... mă apropiasem, care mi-a deschis perspectiva bucuriei asumate, îmi dă acum o nouă lecţie... dar care ? Să facă
373
şi asta parte din pedagogia focului — castelul de jar ce se surpă în cenuşă, în spulberul vîntului. Dida gemu în somn. Medicinistul se adună, ridicîndu-se. Ce puţin timp ni se dă pentru o unică experienţă. Iar pe lîngă ale celorlalţi trecem orbi. Cîtă energie risipeşte natura. Porni spre odăiţa sa în-frigoşată de student sărac. Dîrdîia mărunt, obosit de viaţă, de prea lungul efort ce-1 aştepta, d.ucîndu-1 inflexibil spre hăul definitiv. Fără alternativă. Uitarea ? Dar în camera lui — surpriză f — era cald, soba duduia stenic... Viforul cretin şi grandios, zgîlţîia fereastra, răbufnind vital şi fără sens în geam... penumbră cenuşie. Se’ntinse pe pat. Lui Daniel începu să-i fie cald. Frigea. — E prea primejdios să te reîntorci în copilărie, şopti. Se redeschid vechi fisuri. A merge fără să priveşti înapoi. Trecutul... tenebros... pîndeşte ea şi moartea. Trecutul e şi el boală molipsitoare ? Miaz-mele imaginilor înşelătoare. înainte de a adormi, bîigui : Oricum... nu aş fi reuşit să termin... medicina. Ambiţia fără forţă... deşi ambiţia e o forţă... Nu. nu era pentru mine, tată. Avu un somn rău, chinuit, cu coşmare. îl trezi Victo-raş : —- Te-am deranjat ? Dormeai ? începu să umble repede prin cameră, cu mâinile la spate : — Ştiai ? Otilia a fugit cu Pascalopol. A venit o sanie şi i-a luat. Şi pe viscolul ăsta ! Eu cred că din pricina lui Dida. — Lui... Dida ? — Ei !, ce ! ? Nici pe asta n;o ştiai ? Cum, domnule ! — Ce s’a... — Păi s:a omorît. asta a făcut. Sinucidere, ca să zicem aşa. Am redactat proces verbal. — Dida ? — Păi cine ? Eu ? S’a dus noaptea in baie... Marina i-a încălzit apa. Nu s?a mirat, că el aşa obişnuieşte... ca huhurezii. — Ei ! — S’a băgat în cadă, şi-a tăiat venele de la mâini şi... salutare ! — Ca stoicii. — Ca ce ? Ei. ce vrei, se ştia condamnat. — Deci ...s’a ţinut de cuvint... — S’a convenit ea nunta să aibe loc peste patruzeci de zile, după parastas, dar discret ca să zicem. aşa. Tănase a declarat cu martori că el au vrea cu pompa. — Şi Tincuţa ? — Ea e cea mai grăbită. Dumnezeu să mă ifirte că spui aşa, dar toate fetele’s nebune după mă-
ritiş. Le căşună, ca să zicem aşa. Ei, eu m’am dus. Au nevoie de mine... O să fie tevatură... Şi taman pe viscolul ăsta să... După dispariţia lui Pişpirică, tînărul rămase în capul oaselor, buimăcit şi năclăit la creieri. — Oricît de... da, zguduitoare a fost ştirea, pentru ea, nu văd de ce-o fi zbughit-o cu Leonida. S’a ’nvinuit că nu l-a vegheat ? Dar cu sania asta misterioasă, ce e ? Pascalopol, omul bunelor uzanţe, nu ar fi fugit în zori, pe vifor, singur, lăsîndu-şi amfitrionii aşa... Deci el a fugit fiindcă era cu Otilia. In cazul ăsta, a-trimis vorbă săniei cel puţin cu o zi înainte, mai ales că pe aici e o treabă complicată să. Dar asta înseamnă că Otilia ştia că va fugi în zori, înainte să afle de... Dida. Poate conu Leonida comandase din vreme sania, îşi luase din vreme, de la gazde, la revedere, îi spuse şi Otiliei, că pleacă, doar eu nu ştiam. Dar cînd l-a văzut pe Dida care... fata i-a spus lui Leonida s’o ia cu el. Să se fi bucurat chiar atît*de mult bătrînul lup de apă dulce, de ploconul ăsta... ? Totuşi, încă nu văd ce legătură poate fi între sinuciderea lui şi plecarea ei... Poate că nici nu e nici o legătură, ce s’o mai caut ? Aşa era ea, sărea de la una la alta, o discontinuitate fără enigmă. Deşi, poţi să ştii ? Poate, un bărbat, înţelege ce vrea o femeie ? — Hai, a sosit vremea, e douăsprezece ! înbracă-te repede şi... plecăm. Conu Nicu Iatan, deşirat, adus din spate, melancolic. — Unde să... plecăm ?, tresări orfanul. Bancherul luă loc pe scaun : — La mine. Ce rost mai are să rămîi aici. — Sunt răcit, am febră, se eschivă medicinistul. — Te înfofolesc eu, n’ai grijă. Acolo are cine te doftorici. Şi nu spuneai dumneata că e doar o mare oboseală ? — Dar ce să fac... acolo... — Trebuie să regulăm situaţiunea. Eşti doar unul din cei mai bogaţi oameni din Bărăgan. Nu-i de colo... — înţeleg, se încăpăţînă băiatul, tata a vindecat un milionar neamţ care... Totuşi, de unde atîta bănet ? — Suma aceea am investit-o bine. A mai fost şi norocul chior. Este şi ăsta un factor însemnat. Norocul... ce i-a lipsit lui Dida. Orfanul privi uluit la capul
375
acela lunguieţ, la chelia totală, la ţăcălia de ţap cu fir lung şi rar. Oftă : — Bine. Mă îmbrac repede. Bancherul se deşiră, apoi, din uşă : — Aştept. Ieşi tăcut. De fapt, îşi zise tî-nărul, prin sinucidere, tata şi Dida m’au liberat. Au tăiat otgoanele. Otilia a fugit. Sunt singur în lume, nimeni nu mă iubeşte, nu iubesc pe nimeni. Iar obligaţia pe care, pe neştiute, o contractasem faţă de tata — medicina — sV anulat. Sunt singur, sunt. liber, sunt puternic. Daniel sări din aşternut. Pe fereastră nu se zărea nimic. Zăpada zvîrlită în geam îngheţase. Suspină : Şi acum... ce-o să mai fie ?
         Sumar
             CARTEA ÎNTÎI
             Flăcări / 25
             CARTEA A DOUA
             De sfintele sărbători / 275
       APARIŢIILE DIN 1981
       ale editurii eminescu
       în domeniul criticii, istoriei literare §i dramaturgiei
         TEORIE, ISTORIE ŞI CRITICA LITERARA
         Marian Popa
              Viscolul şi carnavalul — seria „Profiluri literare“
          Mariana Ionescu
                Ochiul Ciclopului
          Mircea Tomuş
                Mişcarea literară
          Constantin Ciopraga
                Mihail Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare
          Mircea Iorgulescu
                Critică şi angajare
         Dan Zamfirescu
               N. lor ga. Etape către o monografie
          Cornel Moraru
                Semnele realului
          Sergiu Al. George
                Arhaic şi universal
          * * ★
                Estetică, filosofie, artă — col. „Perma-nenţe-Perspective“
          D. M. Pippidi
                Variaţii pe teme clasice
         Aurel Martin Paranteze
                 Mihail Sebastian interpretat de... — col, „Biblioteca critică“
          Z. Ornea                4
                Comentarii
          ion Baiu
                Nostalgia absolutului
          Silvian Iosifescu
                Reverberaţii — col. „Sinteze“
            * ★ ★
   — col,
380
                 Aurel Bara riga interpretat de...
                 „Biblioteca critică“
         Eugen Mihăescu
               între solstiţiu şi echinocţii
          Cristina Hăulică
                 Textul ca intertextualitate
       VALORIFICAREA MOŞTENIRII LITERARE
         Liviu Rebreanu
               Răscoala — col. „Biblioteca Eminescu*
          ★ * ★
                Constantin Negruzzi interpretat de..l ~ col. „Biblioteca critică“
          * * *
                Tudor Arghezi interpretat de... — col. „Biblioteca critică“
          A. Vlahuţă
                Versuri şi proză — col. „Biblioteca Emi-nescu“
          '* * *
                V. Voiculescu interpretat de... — col. „Biblioteca critică*!,
          Şerban Cioculescu Amintiri
          N. Iorga
                Istoria românilor prin călători
381
* it *
                 Lucian Blaga interpretat de... — col. „Biblioteca critică“
      DRAMATURGIE
         Dimiirie C. Ollănescu Teatrul la romani
          Mircea Săndulescu
                Omul de paiantă. O pasăre văzută de aproape — col. „Rampa“
         Teodor Mazilu
               Mobilă şi durere — col. „Rampa“
         Tudor Popescu
              Paradis de ocazie — col. „Rampa“,
        Iosif Na ghiu
             Misterul Agamemnon — seria „Teatru comentat“
         Leonida Teodorescu
             Echinox — seria „Teatru comentat“
         Horia Lovinescu
               Citadela sfăiîmată — col. „Rampa“ .
         Eugenia Busuioceanu
               Timp şi'adevăr. Cazul Enăchescu — col. „Rampa“
382
         Ion Zamfirescu
               Teatrul european în secolul luminilor — col. „Masca“
                                                                            Dan Tărchilă Zidarul
                                                                   Florian Potra
               Reconstruiri — col. „Masca“
         Theodor Mănescu
               Noaptea pe asfalt — col. „Rampa'*]
                                                                    Mircea Micu
               Avram îancu — col. „Rampa“
         Ion Sava
               Teatralitatea teatrului — seria „Thalia*
                   Lector : GABRIELA MOLDOVEANU Tehnoredactor : GHEORGHE POPOVICI
                   Apărut 1982. Bun de tipar 23.12.1981.
                   Coli tipar 24.
                   Comanda nr. 10 412
                   Combinatul poligrafic ..Casa Scinteii“, Piaţa Scînteii nr. 1, Bucureşti,
                   Republica Socialistă România
/