ta


SCRIERI ALESE
  Edijie îngrijită, studiu introductiv şi bibliografie de
TEODOR YÎRGOLICI


Vol. II















Bucureşti
EDITURA    PENTRU LITERATUR 19 6 3

PRIETENULUI MEU N. D'. GIURESCU




Iubite prietene,
  
  De multe ori mi-am întors gîndul la zilele pe cari le-am trăit împreună, într-acel orăşel tăcut al Moldovei, în care, foarte des, am avut prilejul să vorbim amîndoi despre lucruri ce ne erau scumpe sufletului. Şi nu o dată te-am auzit povestind, cu tremurare-n glas şi lacrimi în ochi, despre acel care a fost pentru tine tată, iar pentru ţară, un erou : Maiorul Giurescu, viteazul de la Rahova. Ţie dar, mai mult ca oricui, se cuvine să închin aceste schiţe de război ; ţie, — prin urmare şi amintirii lui.
  Primeşte-le, prietene, cu eroii lor, aşa cum sînt, cum i-am văzut şi înţeles eu. Căci adevăratul eroism atrage după sine dragostea de oameni, după cum, în aceeaşi vreme, îndepărtează, cu dezgust, laşitatea.
îţi rămîn cum ţi-am fost,
prieten, EM. GlRLEANU
30 august 1908 Bucureşti

SANTINELA
  
  
  Seara se lăsă devreme, umedă şi rece. Norii, atîr-naţi ca nişte perdele de cer, îşi tîrau capetele pe pămînt, împrăştiindu-se din cînd în cînd într-o bură de ploaie măruntă şi deasă ce înghimpa ca peria. Mirosul înecăcios, pipărat al prafului de puşcă se amesteca peste tot cu cel acru al sîngelui frămîntat, în ţărîna cleioasă, de picioarele oamenilor şi ale cailor. Apa ce cădea de sus spăla cîmpia, strîngînd prin vîlcele ochiuri adînci, în care cercetaşii se afundau pană la glezne. Pe ici-colo, facle fume-gînde îşi aruncau lumina tristă împrejurul soldaţilor cari ridicau pe răniţi. Şi peste tot, orice zgomot de viaţă se stinsese ; tot furnicarul de oameni, ce cu puţin mai-nainte se zvîrcolise în spasmele furiei nebuneşti, părea că fusese înghiţit de pămîn-tul căscat deodată supt picioarele lor. Puterile se sleiseră, inimile băteau înăbuşite, braţele căzuseră frînte. Şi-n faţă, Griviţa se ştersese în întunericul de nepătruns. Dar oamenii vegheau. Se putea ca turcii să încerce un atac în urma izbînzilor avute, după cum şi dînşii se temeau ca romînii să nu năvălească din nou în zorii zilei. Răniţii fură ridicaţi, faclele se stinseră, iar prin întunerecul ce apăsa cîmpia şi supt ploaia ce cădea tot mai repede, santinelele începură să străbată cîmpul ostenite, de-abia tîrîndu-şi picioarele, spre duşmanul din faţă.
  Din avanposturile Regimentului 14 dorobanţi se pregătea să pornească în patrulă sergentul Nastea, cu soldaţii Ion A Vădanii, Pricop Gheorghe şi Car-
  
daş Vasiie. Ieşiseră singuri, cînd locotenentul întrebă cari dintre dînşii aveau puterea să mai umble în urma ostenelilor îndurate. Strînşi la un loc, în şanţul plin cu apă, îşi pregăteau muniţia. Sergentul se sculă anevoie, se duse la un soldat care adormise cu capul pe raniţă şi-1 trezi uşor :
— Bre, A Măndoaiei!... Scoală.
  La lumina felinarului din mîna sergentului, soldatul se ridică buimac, căută să-şi îndrepte şalele.
— Dă-mi cartuşiera ta... pe-a mea am pierdut-o... Soldatul parcă nu înţelegea,
— Ce-i, domn' sergent ?... Care ?... Ce-o fi ?
— Mă duc în patrulă.
— A-ha !
îşi căută centironul şi-1 întinse sergentului, apoi căzu înapoi pe raniţă, ca o piatră. Nastea luă cartuşiera şi se întoarse.
  — Mă băieţi, camarazii dorm ca bolovanii... tare-s trudiţi... A Măndoaiei nici nu ştia ce vorbeşte.
Cardaş îşi ştergea baioneta ; apoi, într-un tîrziu :
— Is şi ei oameni, domn' sergent!
— Mai bine-i de. ceilalţi ! adaogă A Vădanii.
— De cari ?
— Ia, de cei cari s-o dus pe ceea lume !
— Mă băiete, ţi-o veni rîndu, n-ai tu teamă. Pricop prevesti :
— Poate că-n noaptea asta chiar !
  Tăcură. Răsufletul oamenilor ce dormeau începu să se audă mai desluşit ; cîte un suspin adine scăpa uneori, ca un gemăt al vîntului. Şi deodată, pe deasupra, un şuier subţire îi făcu să ridice capetele. Sergentul şopti :
— Parc-o bîzîit un glonţ.
— Da, un glonţ.
—- Cine dracu să-1 fi trimis ? întrebă A Vădanii. Pricop se gîjidi puţin :
  — Vreo santinelă... Cine ştie ce i s-o fi năzărit. Apoi întrebă pe sergent : N-ar fi bine să plecăm ?
  — încă nu-i miezul nopţii : atunci ne-o poruncit domn' locotenent să purcedem.
Un soldat trecu încet ca o umbră.
— Cine-i de planton ?
  — îi Vanghele, domn' sergent, zise Pricop. Iacă, vezi ? s-o vîrît ca dracu în toate, ş-o scăpat fără •o zgîrîitură. Eu l-am văzut cu ochii mei cum o străpuns pe turcu cel tînăr care sărise asupra domnului locotenent...
Cardaş nu-1 lăsă să isprăvească :
— Rău o făcut, măi Pricop.
— De ce ?
  — Că-1 lovise altu mai-nainte, şi rămăsese fără armă. Vezi ? el l-o tăiet cum tai un pui de găină. Cela numai o-nchis ochii şi-o aşteptat să-i împlînte baineta... Camarade, ş-acela-i om.
— Ce, tu i-ai ales ? întrebă Nastea.
  — Nu, domn' sergent, am dat şi eu, nu-i vorbă, da' vezi că pe cel făr' de armă nu l-aş fi omorît. De ce ? Că-i păcat.
Tăcu puţin, apoi urmă :
  — Că, vezi, şi dînşii îs ca şi noi. Ne duşmănim toţi la un loc, da' fiecare-n parte ce avem ? Eu cu Vanghele am mai multe de des-cîlcit decît cu cei pe cari i-am ucis. Că se cheamă că cu ista-s dintr-un sat. Da' cu cela ? Nu l-am văzut de cînd sînt. Nici acuma nu ştiu faţa celor pe cari i-am omorît... Vai de capul lor !... Trebuie să ne batem, nu zic, să ne batem cu toţii, da' cu unu-n parte să n-ai nimic... Eu cînd ucid pe unu, nu zic : „L-am ucis pe ista", eu spun : „Unu mai puţin" ; c-o fi acela sau altu, totuna-i... Cel care n-avea arma ce putea să mai facă ?
  Soldaţii tăcură iar. Sergentul Nastea îşi petrecu cartuşiera pe centiron, îşi încarcă arma şi porunci :
— Haidem !
Dar Pricop nu se-nvoi cu părerea camaradului :
  — Ce spui tu ? ! Mă, turcu, dacă nu-ţi poate face alta, te muşcă de picior, ca şi cinele... Aşa făcea şi acela dacă nu-1 omora Vanghele !
  — Atunci turcu ar fi fost vinovat, nu Vanghele.,, răspunse Cardaş,
Şi porniră.



  Sergentul trebuia să străbată linia avanposturilor, apoi, împrăştiindu-şi pe cei trei oameni în santinele, să străpungă, cercetînd, cît or putea mai-nainte, spre Griviţa. După ce merseră cîtăva vreme, umăr la umăr, sergentul se opri deodată :
— Parcă s-a auzit ceva.
  Soldaţii ascultară, ţinîndu-şi răsuflarea. De departe se auzea şuietul vrutului trecînd prin nişte tufăriş. A Vădanii răspunse şoptit :
  — Q hi fost la avanposturile noastre, domnule sergent !
Pricop încredinţa şi el :
—	Da, la avanposturi, în urmă. Atunci sergentul Nastea hotărî :
  — De-acu, băieţi, ne-mprăştiem. Tu, Pricop, o iei la dreapta ; A Vădanii, drept în faţă ; Cardaş, la s'tînga. Eu o să merg după A Vădanii.
Apoi, după ce se gîndi :
  — Nu trebuie să ne împrăştiem prea mult. Eu o să dau ţignale cu fluierul, ca să nu ne răşchirăm prea tare... înainte, marş !
Soldaţii îşi făcură cruce şi porniră...
  Ploaia se înteţea din ce în ce. întunericul era de -nepătruns. Aerul încărcat te înăduşa. Santinelele se despărţiră, şi-n şuietul apei ce cădea de sus, vuietul paşilor se stinse. Cardaş se opri o clipă, ascultă, din urmă se auzi un ţignal uşor, repeţit de două-trei ori. Soldatul îşi şopti :
— Domn' sergent Nastea.
  Şi porni mai departe. Picioarele îi lunecau, simţi că scoboară într-o vîlcea ; se opri din nou. Nu mai auzi ţignalul. Ploaia se repezi deodată ca un bici, şfichiuindu-i faţa. Apa îi străbătu repede mantaua şi-i îngreuie raniţa.
  Cum mergea, îşi aminti deodată că pe locurile acelea mai călcase şi dimineaţă. Lupta i se desfăşura parcă înaintea ochilor: reduta, plutoanele alergînd, ofiţerii avîntîndu-şi săbiile, apoi căzînd deodată ca fulgeraţi... Şi repede îşi aminti că sublocotenentul Cristodorescu fusese omorît ; şi Vulpe, cornistul, şi căprarul Bujăniţă ; şi sergentul Toma.
— ba nu, pe sergentul Toma îl rănise numai şi-1 duseseră în urmă, la ambulanţă. Iar el scăpase neatins ; doar o înţepătură de baionetă, care mai nici nu-i străbătuse postavul tunicei. Poate că oţelul pătrundea mai adînc dacă, în clipa cînd i-a văzut fulgerarea, un pat de armă n-ar fi culcat pe turc la pămînt. Cine să-i fi venit în ajutor ? Poate Stoilă, că lupta alături. Stoilă ? Nu. Stoilă căzuse de mult, împuşcat în picior. Atunci cine ? Şi din toate chipurile care şi le amintea, nici unul nu-i răsărea lămurit ; la urmă se amestecaseră companiile, sergenţii îndemnau soldaţii din alte secţii, şi într-un tîrziu îi adunase un maior pe care nu-1 mai văzuse şi care le striga întretăiat, ca şi cum se îneca : „După mi-ne, băieţi, după mi-ne băieţi". Aşa i-a adus prin rovinele semănate de morţi, înapoi...
  Deodată îşi dete seama că, furat de gînduri, înaintase prea repede.
  Amintirile i se şterseră, capul i se învălmăşi, îl apucă parcă ameţelile, se întoarse în loc, neştiind încotro s-o ieie ; pe urmă merse la întîmplare. Parcă-1 cuprinsese frica. Ascultă puţin. Nimic. Atunci, cu glasul stins, strigă de cîteva ori :
— Domn' sergent; domn' sergent Nastea !
  Nu primi nici un răspuns. Teama că se rătăcise îi îngheţă sîngele în vine. Plecase de mult, trebuie să fi ajuns departe, poate chiar în faţa Griviţei. O toană de vînt îl înfăşură într-o pînză de apă, luîndu-i răsufletul, şi de sus se porni deodată ca un potop. Nu era chip să rămîie acolo, mai cu seamă că i se părea că scoboară într-o văgăună. Se uită în toate părţile, să găsească un adăpost. Freamătul frunzelor unui copac îi lovi spre dreapta auzul. Atunci se îndreptă într-acolo. Grăbi, buimac, pasul, dar cînd ajunse, se opri deodată, dînd piept prin întuneric cu un om. Soldatul se dezmetici îndată şi puse degetul repede pe trăgaci, dar celălalt aruncă un cuvînt domol, un cuvînt străin, pe care Cardaş nu-1 cunoştea, dar pe care sufletul lui îl înţelese. Necunoscutul parcă spusese :
— Lasă !
— 

— 
12

13

  Cardaş lăsă trăgaciul, apoi se uită la tovarăşul care se lipise de trunchiul copacului, să se adăpostească, şi el, de ploaie. Cînd ochiul i se deprinse mai bine, desluşi chipul şi trupul omului de lîngă el. Era un soldat turc, o santinelă rătăcită ca şi dînsul, trimisă să iscodească duşmanul. Cardaş se rezemă de copac, cu puşca lîngă el, şi se gîndi: „cine ştie cîte oboseli, cîte necazuri îi sleise şi lui puterile, de nu mai dorea acum decît să se odihnească" ; umărul lui ajungea pe al străinului şi-1 simţea cum tremura. îl pipăi : 'turcul era îmbrăcat numai în ven-ghercă, fără manta. Şi lui Cardaş i se făcu milă. Ca şi cînd i-arfi cunoscut limba, dorobanţul îl apucă de braţ şi, ţinîndu-i haina între degete, îl întrebă :
— De ce n-ai luat mantaua, bre ?
  Păgînul dădu din mînă, în gol, şi parcă iar răspunse cu glasul lui stins :
— Lasă !
  Un gînd trecu prin mintea lui Cardaş : „Dacă vine cumva şi domn' sergent, cu ceilalţi ? Pricop îl taie pe bietul turc bucăţele." Şi i se muie inima. „De ce, săracu ? Cine ştie de unde l-au adus pe meleagurile astea ? cine ştie pe cîţi hrănea dînsul acolo, într-un sat, în vreo cocioabă hrentuită ?... îşi făcea şi el datoria, ca oricare soldat. Iacă, se cheamă că au stat alături, că s-au încălzit umăr la umăr, fără să-şi cunoască faţa bine, întîlnindu-se acuma pentru întăiaşi dată, şi poate că valurile vieţii n-o să-i mai aducă niciodată faţă-n faţă. Ori o scăpa amîndoi să se ducă acasă, ori unul dintre ei s-o-ntinde într-o bună zi, făr' de suflet, cu puşca lîngă el, pe cîmpul de luptă : că glonţul n-alege..."
  Şi cum gîndea astfel, deodată din pieptul turcului scăpă un oftat sfîşietor, atît de adînc, încît lui Cardaş i se păru că suspinase el. întoarse capul ; turcul, încovoiat, adormise în picioare, trudit, frînt de osteneală. Cardaş îi simţea mîna caldă şi atît de slabă, că-1 împungea osul umărului prin manta. Deodată parcă îi veni pană la ureche un ţignal. Tresări, scutură pe turc şi-i strigă :
— Camarade, camarade !
  Acesta se trezi zăpăcit, se uită la Cardaş, îl bătu pe umăr şi bolborosi cîteva cuvinte. Apoi, ridicîn-du-şi puşca cu greu, se pierdu în noapte...
  Ploaia se mai domolise. Cardaş o luă înapoi ; peste cîteva clipe auzi desluşit ţignalul, şi în curînd ajunse la sergentul Nastea, ce-1 aştepta cu cei doi soldaţi.
— Bine, măi, credeam că te-o fi mîncat turcii... Ce-ai văzut ? Cardaş se opri scurt :
	Nimic, bună pace, să trăiţi, domn' sergent !
   Şi patrula porni înapoi, în ploaie, spre. avanposturi.

( 1 9 0 8 )







UN VITEAZ
  
  
  Intîlnirea duşmanilor a fost grozavă. întreaga linie a călăraşilor se izbi ca într-un zid de pieptul cerkezilor şi al başbuzucilor. Şi-n cea dintăi clipă, cînd săbiile rămaseră ameninţătoare în aer, căutînd parcă unde să lovească, iar privirile se străpungeau unele pe altele, pe tot frontul de luptă se auzi ră-suflul adînc al cailor şi al oamenilor. Apoi, cum s-ar deşerta un nor de grindină, aşa zurnui opintirea deznădăjduită a luptătorilor. Pintenii intrară adînc în coastele fugarilor, şi fiecare căuta să-şi croiască un drum prin valul de chipuri necunoscute, aduse de vîntul soartei pe cîmpul de bătălie. Călăraşii loveau la mir, scurt, cu braţul zgîrcit, cu mî-nile încleştate pe garda de alamă a săbiei grele. Turcii învîrteau hamgerele întoarse, şi cu o furie sălbatecă,  întovărăşită de . strigăte răguşite, împrăştiau lovituri de moarte în dreapta şi în stînga.
  Căpitanul de călăraşi Beloiu lupta alături de sublocotenentul Crainic, şi lîngă acesta ridica şi sco-bora sabia într-una sergentul Ciucă. în urma lor se ţinea dîrz trompetul Boangă, care nici n-avusese vremea să scoată sabia din teacă, ci trecea printre duşmani sunînd, ca sărit din minţi, Şarja.
  încăierarea începu să se liniştească. Başbuzucii năvăleau pe rînd pe caii lor iuţi ca vîntul, apoi, cîţi scăpau teferi, ocoleau repede, se alcătuiau la loc şi se pierdeau în zare. Călăraşii se adunară încetul cu încetul, şi cel din urmă pîlc de călărime turcească avu mult de furcă pană să se poată desprinde la rîndul lui.
  Dar dinspre aripa stîngă deodată se ridică un murmur prelung ; un ghem strîns de trupuri se zvîr-coleau în mişcări repezi. Alţi călăraşi se repezeau într-acolo în ajutor, şi-n urmă îşi îndemnă calul spre partea aceea şi căpitanul Beloiu, cu Crainic, Ciucă şi trompetul Boangă, care suna mereu Şarja. Ajunşi aproape, văzură, în mijlocul unui pluton de călăraşi, luptînd doi başbuzuci. Unul, bătrîn, scurt, cu barbă; celalt, tînăr, cu mustaţa de-abia mijită. Ridicaţi în scări, îşi învîrteau braţele cu repeziciunea unor morişti. Călăraşii cădeau cîte doi-trei o dată, fulgeraţi de hamgerele înroşite. Deodată bă-trînul îşi întoarse calul în loc c-o smuncitură, doborî un potrivnic şi, ca o săgeată, străpunse pilcul, pe unde era mai puţin des, şi se făcu nevăzut, după ce strigă însă de două-trel ori pe ofiţerul tînăr. Acesta însă nu se mişca ; rînjind parcă la fiecare lovitură de moarte ce arunca, stătea înfipt deasupra şelei, neobosit, ca şi cînd îşi pusese în gînd să cureţe el singur toată cîmpia de călăraşi. Atunci sergentul Ciucă îşi zbirii mustaţa, strînse pulpele şi-şi croi drum pană la el, fără să audă glasul căpitanului, care-i strigase : „Ia seama, sergent!" Başbuzu-cul îl ochise, îl aştepta ; sabia clincheti în lama scînteietoare a hamgerului şi sări în bucăţi, iar sergentul se plecă închizînd ochii supt lovitura care avea să-1 doboare. Dar în aceeaşi clipă sabia sublocotenentului Crainic, care sosise, îl acoperi. Atunci, văzînd puzderia de călăraşi ce se-ndeseau tot mai mulţi, ofiţerul turc, cu o-ntorsătură ca de fulger, îşi suci, ca şi celalt, calul pe picioarele dinapoi, pe urmă printr-o săritură ogărească, peste un cal căzut şi printre doi călăraşi ce voiau să-1 ţintuiască locului, se aşternu pe fugă. Soldaţii rămaseră încremeniţi, dar căpitanul, sublocotenentul, sergentul Ciucă şi gornistul Boangă porniră pe urma lui.
  Era o goană nebună. Başbuzucul, aplecat pe gî-tul calului său alb ca laptele, zbura deasupra cîmpului. Cel mai aproape de dînsul era sublocotenentul Crainic. Fugarul privi înapoi, pe urmă trecu hamgerul în stînga şi, întorcîndu-se din nou, slobozi patru focuri de revolver. Un glonte zgîrie calul căpitanului, iar altul străbătu sfîrcul urechei lui Boangă. „Tiii!" făcu trompetul, şi, simţind-sm-gele şurluindu-i pe gît, îşi domoli goana calului. Ofiţerul turc se uită iarăşi înapoi. In urma celor patru urmăritori, călăraşii, dezmeticiţi, soseau în pilcuri. Nu mai era scăpare. Sublocotenentul Crainic zări pe başbuzuc îndreptînd revolverul spre el, apoi rămase mirat văzînd că fugarul se răzgîndise, întorcîndu-se iar cu faţa înainte, vroind parcă să-şi păstreze gloritele.
  Erau numai cîteva azvîrlituri care îi despărţeau ; cei din urmă soseau şi dînşii ; atunci se întîmplă ceva la care nu se aşteptase nimeni.
  Başbuzucul scoase un strigăt ascuţit şi sălbatec, ca să-şi avînte calul, şi, într-o hotărîre de al căruia sfîrşit nu se-ndoia parcă, se culcă de tot peste coama lui, îl apucă cu mîna stingă de supt grumaz, iar cu dreapta îi puse revolverul în ureche şi trase. Ca un fulger, aşa sclipi trupul alb al calului în saltul cu care se prăbuşi, trăsnit, la pămînt. Caii sublocotenentului şi al căpitanului, în vîntul goanei, trecură mai departe, pană ce călăreţii să-i poată opri. Apoi, tăcuţi, de-abia trăgîndu-şi sufletul, se întoarseră la pas. Calul alb al başbuzucului zăcea ghem, fără de viaţă. în căderea lui se rostogolise peste trupul ofiţerului tînăr, care rămăsese mort pe loc, cu buzele pătate de sînge. Era un băiat ca de vreo nouăsprezece ani, cu nasul scurt, fruntea îngustă şi cu acel zîmbet de batjocură împrăştiat pesta faţă, zîmbet care nu i se ştersese chiar după straşnica lui moarte. în mîna dreaptă, întinsă în lături, ţinea încă strîns revolverul care fumega.
  Călăraşii se făcură roată şi priveau tăcuţi cu toţii la mîna aceea care împrăştiase moartea printre ei. Sublocotenentului Crainic îi veniră lacrămile în ochi ; căpitanul făcu un pas să se apropie de viteaz, să-1 vadă mai bine ; iar trompetul Boangă îşi apăsă basmaua pe sfîrcul urechei ce sîngera încă şi, privind la mort, apoi la călăraşi, îşi scăpă gîndul prin vorbe :
— Straşnic lomîn, măi băieţi, mă !...
( 1 9 0 8 )








PALMA
  
  
  La 27 noiembrie se aflase, de cu vreme, că din pricina lipsei de hrană şi a nerăbdării soldaţilor, Osman-paşa va încerca o ieşire ; se şi băgase de seamă oarecare mişcare spre Vid, mai sus de Dolny-Dubnik ; generalul Ganetzki, care se părea că va suferi atacul, îşi luase toate măsurile de împotrivire.
  Căpitanul Merişescu primise porunca să-şi ducă escadronul de călăraşi la locul însemnat pe hartă, ca să acopere drumul de care ce ducea spre Dolny-Etropol. Mai-nainte de a se lumina era la locul arătat, ascuns, mai la o parte, după un dîmb. O negură deasă învăluia totul ; frigul străbătea hainele ; caii tremurau; şi călăraşii descălecaseră, tropăiau din picioare, îşi suflau în mîni, să şi le încălzească...
  încetul cu încetul lumina împrăştie ceaţa, dîmbul începu să se vază, acoperit de brumă,- cît şi drumul îngust, bătătorit. Căpitanul porunci încălecarea, trimise o patrulă înainte şi se uită la ceasornic. In aceeaşi clipă, dincolo de Vid, bubui tunul turcesc; apoi bubuiturile se-ndesiră, puternice, grozave, dintr-o parte şi dintr-alta, — linia de învestire răspundea. Patrula se întoarse în galop ; de pe dealul din faţă lupta se putea urmări bine. Se părea că turcii trecuseră Vidul şi că se apropiaseră de cea dintăi linie de întăriri. Lupta se da grozavă ; de departe se auzea un vuiet nedesluşit, adînc uneori, ca al unei mări furtunoase, alteori ca al unui cutremur ce prăbuşea pămîntul. Iar salvele pîrîiau neîntrerupt, cu sunetul sec al lemnelor uscate ce ard. Mai tîrziu se auzi un tropot, şi încolo, pe la spatele escadronului, spre Gorny-Etropol, trecea grăbit un regiment de cazaci. Un ofiţer de ordonanţă se zărea departe, ca o vedenie, străbătînd cîmpul ; fără îndoială purta un ordin către întăriri. Apoi călăreţii se încrucişară pe rînd, cîte mai mulţi sau singuri.
  Călăreţii aşteptau tăcuţi, îngrijoraţi, cu dîrlogii cailor înfăşuraţi pe după pumnul mînii stingi. Lupta ţinea de trei ceasuri, şi acum urma parcă o clipă de linişte. Căpitanul Merişescu pierdu răbdarea. Dete pinteni calului şi, urmat de un cornist, sui dealul din faţă. In vîrf se opri să se uite cu binoclul. In apropiere cîmpul era gol, spre dreapta lupta urma întărîtată, cruntă. Pe frontul rusesc întăririle veneau mereu ; se vedeau sosind în pilcuri — fără să se deosebească de-s ruşi sau romîni — ddsfăşurîndu-se, grabnic, într-o parte şi-ntr-alta. Apoi se putu desluşi bine mişcarea de înapoiere a turcilor : erau trespinşi.
  Căpitanul îşi dete seama că, fireşte, în frămînta-rea luptei, nu se mai gîndise nimeni la escadronul său, dar înţelese că drumeacul Dofny-Etropolului nu mai avea de ce fi păzit. Pe căpitan nu-1 mai rabdă inima să steie locului ; trimise cornistul cu porunca să rămîie în urmă o patrulă, iar restul escadronului să-1 ajungă. Peste cîteva clipe înaintau cu toţii pe şesul din faţa Opanezului, pe malul sting ăl Vidului. Se zărea bine îmbulzeala de pe malul rîului ; turcii căutau să-1 treacă înapoi. Salvele îi urmăreau. Lupta avea să se încheie.
  Un sublocotenent tînăr de cazaci ajunse escadronul din urmă. Purtase o poruncă, şi acuma se-n-torcea ? într-o franţuzească stricată dase desluşiri căpitanului : grosul cavaleriei unite aştepta la spatele frontului de luptă între Dolny şi Gorny-Etropol. Căpitanul vroi atunci să ocolească, să meargă spre gros, cînd, înspre stînga, de după nişte spinării, departe, răsări un pilc de călăreţi,   vreo sută poate. Ofiţerul de cazaci se uită bine şi spuse : „Cerkezii !" Căpitanul Merişescu opri puţin ^escadronul. îşi închipui că avea în faţă o patrulă mai mare, dintre puţinii călăreţi ce erau în Plevna, o patrulă pusă la o aripă ca o flane-gardă. Dar n-avu vreme să se sfătuiască mai mult cu ofiţerul rus, căci cerkezii ocoliră şi o luară în trap spre ei. Nu mai era nici o clipă de pierdut   căpitanul îşi puse escadronul în marş, ondulînd pe şes ; apoi ocoli şi el, ca să facă faţă duşmanului, mai puţin numeros, dar foarte iute. Cînd cele două pilcuri de călăreţi se zăriră bine unii pe alţii, căpitanul Merişescu porunci „năvala". Călăraşii traseră repede săbiile şi, plecaţi pe coama calului, cu pulpele strînse, cu pumnul încleştat pe dîrlogi, se repeziră strigînd „ura !" înspre ceata cerkezilor. Aceştia într-o clipită de ochi se răriră unul de altul. Căpitanul Merişescu   şi sublocotenentul rus galopau alături ; drept înspre ei venea singur un cerkez bărbos, acoperit de fireturi, pe un cal sur, mărunţel, ce alerga într-o goană nebună. Sublocotenentul de cazaci ridică sabia arcuită, să o avînte spre potrivnic, cînd, apropiindu-se, băgă de seamă că cerkezul venea dezarmat,  cu mîna stingă în coama calului, ^cu dreapta în şold. Cazacul îl privi ţintă, apoi Jăsă sabia în jos, nevrînd să atace pe un om fără de arme. Calul cerkezului trecu repede, ca o săgeată, atingînd pe cel al cazacului ; şi-n clipa ceea de apropiere, căpitanul  Merişescu prinse,  ca ^într-o sclipire, mişcarea cerkezului, care întinse mîna şi, cu putere, trînti din vînt cazacului o palmă grozavă. Ofiţerul rus se lăsă pe spate, aproape să cadă, apoi se plecă înainte, trecu sabia în mîna stingă, în care ţinea şi dîrlogii, iar cu dreapta îşi apăsă ochii orbiţi de lacrimi.
  Escadronul se opri cu greutate din fugă. Cerkezii nu suferiseră nimic, se-ntruniseră şi, ocolind, se pierdură spre Vid. Trei călăraşi fuseseră răniţi. Sublocotenentul îşi apăsa mereu faţa cu mîna. Căpitanul se apropie de dînsul, să se uite ; pe obrazul ofiţerului rămăseseră trei dungi roşii, urmele degetelor cerkezului. Sublocotenentul de-abia putu îngîna, de furie : „Ticălosul !" Apoi, la pas, o luară înapoi...
  Turcii trecuseră înapoi Vidul, cu pierderi grozave ; Osman fusese rănit; după prînz se dădură învinşi. A doua zi biruitorii intrau în Plevna. Ofiţerii turci, descinşi, se-ntîlneau, vorbeau şi se salutau cu ofiţerii romîni şi ruşi. Mîncau la un loc chiar. Căpitanul Merişescu şi sublocotenentul de cazaci nu se mai  despărţiră.  Spre seară intrară
|	într-un birt mic, cu tavanul jos, înecat de fum.
Se aşezară la o masă şi porunciră două ceaiuri,
|	cînd cazacul se uită în fund, apoi, apucînd pe că-
pitan de mină şi arătîmd spre un colţ, întrebă cu glasul tremurat:
I
r	— Acela nu-i cerkezul ?
Căpitanul se sculă în picioare şi privi într-acolo.
Printre mai mulţi ofiţeri turci, dimprejurul unei
mese acoperite cu pahare şi ceşti, cerkezul fuma
liniştit.
Căpitanul răspunse :
/	— Da, el e.
            Ofiţerul rus se stăpîni, apoi îi spuse :
^	— Fiindcă soarta mini scoate iar în cale, du-te
şi provoacă-1 din partea mea.
            Căpitanul Merişescu sorbi o dată din paharul
i	care  aburea în faţa lui, apoi se uită primprejur.
|.	Nu mai era nici un alt ofiţer rus sau romîn.
            —■ Mă duc singur, zise.
•	Se sculă, apoi păşi încet spre masa ofiţerilor
          turci. Ajuns acolo, se opri, salută şi, îndreptîndu-se
j	spre cerkez, îl întrebă dacă îi poate vorbi în fran-
|	ţuzeşte. Cerkezul nu ştia, dar un alt camarad de
alături primi să le slujească de tălmaci. Căpitanul
vorbi rar, dînd vreme tălmaciului   să spuie în
turceşte ce auzea :
; —■ Vin din partea sublocotenentului de cazaci
I'	Smirnoff, începu căpitanul, acela care, dimpreună
|	cu mine, a avut cinstea a vă şarja ieri... în faţa
i	faptei de om de inimă, căci, văzîndu-vă fără arme,
[	n-a vrut să vă lovească... d-voastră aţi răspuns, din
fugă, c-o palmă, a căreia urme se văd încă pe obrazul ofiţerului. El vă cere o luptă cu armele, spre a spăla insulta ce i-aţi adus.
  Căpitanul tăcu ; cerkezul, după ce află din gura tălmaciului cele de pe urmă cuvinte, se sculă în picioare :
  — Atunci cînd am şarjat, zise dînsul, şi tălmaciul vorbi după el, ştiam că gaziuî e rănit... înţelegeam că vom fi învinşi... în pistol nu-mi mai rămăsese nici o încărcătură, sabia îmi era frînteL. Traşi deoparte, ne odihneam caii purtaţi pană atunci, cînd v-am zărit; v-am atacat... N-aveam nevoie de arme, am înfruntat moartea... Am văzut pe camaradul d-tale că pleacă sabia, şi-am înţeles de ce... Aceasta însă era un dispreţ pe care mi-1 arunca, şi pe care, ca soldat, nu-1 puteam primi... Iertarea e milă, şi eu nu mă dădusem învins de vreme ce atacam... N-am făcut decît să pedepsesc dispreţul ce mi se arătase... Dar primesc duelul.
  Cînd tălmaciul sfîrşi, căpitanul Merişescu rămase locului, fără să mai adaoge ceva. Ofiţerii turci se sculară, dădură mina camaradului lor, şi doi dintre dînşii se duseră îndată lîngă căpitan, să se înţeleagă asupra celor ce aveau să urmeze...
  A doua zi, dis-de-dimineaţă, pe cîmpul acoperit încă de trupurile celor morţi în luptă, cazacul şi cerkezul se întîlniră. Martorii măsurară zece paşi, şi-n urmă le aduseră pistoalele. Cei doi potrivnici ridicară braţul, se uitară ţintă unul în ochii celuilalt, acelaşi gînd le străbătu mintea, şi la comanda „foc !", sloboziră gloanţele în aer •, apoi, mai-nainte să li se poruncească să tragă din nou, lăsară pistoalele în jos, amîndoi deodată, se apropiară şi-şi deteră mîna.

( 1 9 0 8 )







RĂNIŢII
  
  Cit putuseră, cercetaşi! şi sanitarii cutreieraseră
cîmpul la lumina faclelor şi căraseră, pe tărgi şi pe
năsălii, sute de răniţi. îi adunaseră aşa, cum îi gă-
sise, ruşi şi romîni la un loc. Dar noaptea cobo-
rîse repede, şi prin pîcla groasă care înăbuşea ca
fumul, soldaţii de-abia puteau pătrunde. Şi geme-
tele parcă amorţise ; tăcerea adîncă a morţii pu-
sese stăpînire peste întreg cuprinsul... Dar în zorii
I	zilei, cînd prin valurile de pîclă începu   a se zări
I	ca la lumina unui chibrit, căciularii porniră din
I	nou, să caute printre căzuţi. Cea mai mare parte
         dintre ei zăceau întinşi pe spate, cu puşca alături,
|	încinşi cu centironul, a cărora cartuşiere, deschise,
;	lăsaseră cartuşele să cadă împrăştiate alături. Tru-
\	purile stăteau înţepenite   de fiorul morţii, şi pe
obrazurile vinete bura de ploaie lăsase picături, ca
lacrimile. Toate feţele aceste, a cărora ochi închişi
înfăţişau icoana mincinoasă a somnului, părea că
E	plînseseră prin vis.
   Puţini mai erau acei care mai trăiau încă în
urma atîtui sînge pierdut. Unii îşi dădură sufletul
îndată ce îi mişcară din loc, într-un suspin de uşu-
rare. Pe aceia îi lăsau acolo, spre a fi îngropaţi în
groapa mare, care avea să-i primească pe toţi în
;	cuprinsul ei. Dar dintr-o vîlcea, în care apa de
        primprejur se prelingea cu linceriri uşoare, străbă-
?	tea un gemăt răguşit, care uneori se ridica, aspru
şi trăgănat, ca o chemare deznădăjduită.
  Un fior parcă trecu prin. vinele căciularilor din apropiere. Dînşii ascultară o clipă, să-şi deie seama bine încotro trebuiau să apuce, apoi luară năsăliile şi porniră într-acolo. Ajunşi, scuturară scrumul faclelor, a căror flacără, apăsată de pîclă, scăzuse, şi, la lumina care se împrăştie dintr-o dată, soldaţii văzură desluşit grămada de oameni, căzuţi unul peste -altul, încremeniţi parcă în cea din urmă tresărire a unei lupte sălbatice. Deasupra tuturor, un grenadir rus, un uriaş, scotea gemete prelungi. Glasul lui era acela care pătrunsese pană la urechea cercetaşilor. Căciularii şi sanitarii se puseră îndată pe lucru, ridicară pe rus, apoi, dintre alţi doi grenadiri morţi, scoaseră pe un sergent de dorobanţi al căruia piept se ridica încet, cu greutate. Un căciular se plecă şi strigă, uimit :
*— îi domn' sergent Mor can, de la a opta...
  îl întinseră binişor pe năsălie, şi sergentul rămase cu ochii pe jumătate închişi, cu o picătură de singe la colţul din stînga al buzelor.
  Soldaţii se făcură roată, apropiară faclele, şi unul întrebă :
— Unde-o fi lovit ?...
  Dar un scîncet uşor le lovi din nou auzul. Un căprar îi îndemnă :
— Hai! băieţi; i-auziţi, mai este unul cu viaţă. Şi iarăşi dădură la o parte trupuri înţepenite,
vreo patru, şi dedesuptul lor o mînă se mişcă. Soldaţii rămaseră înfipţi locului. Căprarul nu-şi credea ochilor :
— Un turc !
— Ce-o fi căutînd ista ? întrebă un sanitar. Şi-un căciular nu ştia ce era de făcut :
— Pe ista îl luăm, domn' căprar?
  Căprarul stete puţin pe gînduri, pe urmă vorbi hotărît:
  —	Cum să nu-1 luăm ! Se cheamă că-i om, şi că-i rănit... Să-1 ridicăm... Da' ce-o fi căutînd el aici ?...
  Soldaţii se plecară şi-1 luară pe mîni. Atunci un strigăt sălbatic, ca un blestem, porni din pieptul rusului, care se uita cu ochii mari şi încerca să dea din mini.
—	Ce-o fi avînd de zbiară aşa ? întrebă unul. Căciularii se uitară la el, apoi unul păru că-1 pricepuse din semnele şi din mînia lui :
  — Ştii ce, domn' căprar ? i-i ciudă că ridicăm pe turc.
— Taci !!
           ^Rusul urla înainte, încercă să se scoale şi izbuti
•'(	să arate cu mina, ca şi cum vroia să gîtuie pe ci-
r neva.
Dar căprarul nu se înduplecă ; ţipă la rus :
  — Ia, nu mai biigui acolo ! Şi porunci soldaţilor să pornească : Hai, gata ; ridicaţi-i şi porniţi.
  Pînza tărgei pe care trupul uriaş al rusului se zvîrcolea de furie se lăsă pănă-n pămînt, şi cer-cetaşii plecară încet, unii după alţii, luminaţi de facle^ înainte şi pe lături. în unele locuri se opriră, ca să poată trece peste cei ce zăceau nemişcaţi; apoi pîlcuri-pîlcuri de alţi cercetaşi se adunară,
[	Şi aŞ'a/ strinşi la un loc, intrară în cîmpul de din-
l •	colo de partea pe care se desfăşurase lupta.
\ţ	în vreme ce mergeau, căprarul chemă pe un ser-
f	gent:
           — Domn' sergent Stoica ! Am ridicat pe-un turc. • Sergentul se apropie, şi mai-nainte de-a vedea i          pe turc, dădu cu ochii de dorobanţul rănit :
[	— Ista-i Morcan... de la a opta... Şi mai strigă
:	pe alţii: Mă Ciută... Ciută! Vîrtane !... Morcan
i-aici.
f	Ceilalţi gradaţi se apropiară. Căprarul arătă pe
turc :
— Uitaţi-vă şi turcul.
  Atunci, un soldat din compania lui Morcan povesti :
           — îra ! ista-i turcu cel de-o căzut de pe parapet... [          L-am văzut eu cu ochii mei... se lupta amarnic;
1-o-ncunjurat şi de-ai noştri, şi ruşii, şi l-o tras încoa... era şi domn' sergent Morcan. Pe urmă n-am mai văzut nimic,  că dedea  companiile celelalte peste noi, şi ne-am retras... Da' pe turc l-am văzut cu toţii cum dedea cu baioneta... Un glas răzleţ bănui atunci :
— Ce l-aţi mai ridicat ?
  în urmă răsăriră şi cîţiva grenadiri ruşi. Uriaşul, obosit de atîta strigăt, îngînă în limba lor ceva, şi dînşii se uitau încruntaţi la căprarul de sanitari...
  Se luminase bine de ziuă cînd ajunseră la ambulanţă. Ofiţerul de serviciu veni să ia pe jăniţi în primire, şi porunci cercetaşilor să-i ducă în baraca de scînduri care rămăsese goală, căci cei doi răniţi ce fuseseră aşezaţi într-însa muriseră peste noapte. Repede veniră doctorii, şi maiorul se apropie de cele trei tărgi puse una lîngă alta. întăi se opri la căciular, se plecă şi citi placa de alamă, cusută pe tunică :
  Morcan Ion, sergent, compania 8-a din Regimentul 16 de dorobanţi.
  îl dezbrăcăm încet, şi-1 căută. îi străbătuse un glonţ prin partea dreaptă a pieptului, şi unul, prin coapsă. O tăietură de baionetă îi deschisese în două muşchiul mînii drepte. Maiorul dădu din cap şi se întoarse către ceilalţi :
— Prea mult sînge pierdut !
Apoi le porunci ce aveau de făcut.
  Rusului — Nicolai Nicolaieff — din regimentul de grenadieri, loviturile de baionetă îi zdrenţuise toată partea de jos a spatelui, şi un glonţ îi atinsese şira spinării ; nu mai era nici o scăpare.
  La urmă toţi se opriră lîngă targa pe care zăcea, cu ochii închişi, galben ca ceara, turcul. Maiorul se miră la rîndul lui :
—	Ce caută nizamul ăsta la noi ?
  Atunci căprarul povesti \cele ce auzise de la soldatul din compania a opta.
  în faţa rănilor turcului toţi se dădură înapoi, îngroziţi : întreg era potrocolit de baionete. Maiorul se miră de aşa putere de viaţă :
  —	E de necrezut cum mai trăieşte omul ăsta !... Are şapte suflete, ca mîţa,
  în vreme ce sanitarii îi spălau rănile, doctorul aştepta lîngă el. Turcul deschise într-un rînd ochii şi se uită pierdut împrejur. Atunci, deodată, glasul rusului, ţintuit locului de legăturile cu care-1 înfă-şurase, zbucni din nou. întoarse capulşi, cu ochii holbaţi, vorbea repede, suflînd din greu.
Căprarul dădu desluşiri :
  — Şi cînd l-am ridicat, tot aşa a ţipat, să trăiţi, domnule maior... că i-am găsit pe cîteşitrei la un loc.
  Toţi se uitară miraţi la grenadir; maiorul îşi dete seama :
  — Să ştiţi că s-au luptat; cîteva din loviturile din spatele rusului or fi şi ale ăstuia.

— Ş-acum nu-1 iartă.
Un sublocotenent tînăr parcă se mira de asta:
— Auzi dumneata !
  Apoi rusul se mai linişti. Cîteşitrei răniţii păreau mai uşuraţi, răsuflau aproape deodată ; numai pieptul grenadirului izbucnea uneori mai puternic, într-o rîcîială ca de fierăstrău.
  Afară cerul se spălase şi, prin cele două deschizături ale şandramalei de scînduri, o adiere de vînt căldişor se împrăştia pană peste feţele celor ce zăceau. Doctorii statură pană ce-i bandajară şi le dădu doctorii care să-i liniştească, la cîteşitrei, apoi ieşiră. La uşe se opriră, şi maiorul Ie spuse :
  — Ăştia se duc pană diseară... E de ajuns ce le-am făcut. Operaţia ar fi zadarnică. Să-i lăsăm să moară liniştiţi.
  Sublocotenentul cel tînăr, cu gîndul tot la ura rusului, îşi şopti iarăşi :
— Auzi dumneata !
  Şi-n aceeaşi vreme se auzi din baracă un gemăt adînc şi-un glas înăbuşit :
■— Domn' maior, domn' maior...
  Toţi intrară repede şi se uitară spre patul sergentului de dorobanţi, care, cu capul întors spre ceilalţi doi răniţi, se încerca să spuie cit putea mai tare :
— Uitaţi-vă... rusul... îl înăbuşă...
— 

— 
  Toţi întoarseră capetele, şi-un strigăt de spaimă izbucni din pieptul tuturora : rusul întinsese braţul şi, înfingîndu-şi degetele, încleştate ca nişte gheare, în faţa turcului, strîngea cu ochii închişi, scrîşnind din dinţi. Nizamul gemea prelung.
Maiorul strigă înfuriat grenadirului:
—	Lasă-1, lasă-1, n-auzi ?
  Dar rusul părea că n-aude, că împietrise în încordarea de ură şi de răzbunare în care i se sleiau cele din urmă puteri.
  Atunci deodată, înfuriat, ca scos din minţi, sublocotenentul de infanterie se năpusti spre rus şi, des-prinzîndu-i dintr-o smuncitură mîna, îi ţipă, tre-murînd :
—■ Ticălosule ! ticălosule ! ticălosule !
  Pe obrazul turcului se prelungeau şiruri de sînge, şi din ochii lui deschişi cobora încet un rînd de la-crămi.
  Toţi tremurau, înfioraţi, dar rusul întoarse capul, şi-n limba lui bănuia, în cuvinte care se cunoşteau a fi de ură, căciularului care chemase în ajutor.
Atunci maiorul porunci sanitarilor numaidecît:
  —	Depărtaţi-le paturile... şi să rămînă aici două ' plantoane...
  Un doctor şterse de sînge şi legă obrazul niza-mului, şi toţi ieşiră zdruncinaţi, mai înfioraţi de fapta ce văzuse decît de întreg răsunetul şi vaietul prelung al luptei din ajun.
  Doctoriile ce le băuseră parcă mai răcorise pe cei trei răniţi. Plantoanele lăsară în jos pînza de cort a deschizăturilor baratcei, şi-n liniştea umbrită dintre pereţii de scînduri, tustrei păreau că gîn-desc la ceva. Deodată, de sus, dintr-o crăpătură a acoperişului, străbătu o rază de soare, scoborînd pană jos, topindu-se pe pămînt într-un bănuţ de aur. Şi ochii celor trei oameni se îndreptară deodată spre dînsa, ca la ceva la care aveau cîteşitrei dreptul să se uite şi de lumina căreia să^ se bucure. Şi-n scînteierea razei celeia, rînd pe rînd, se întrupau privelişti deosebite, din ţări depărtate, chipuri de oameni străini unii de alţii : ...Ochii sergentului Morcan se înfipseră în pereţii albi, văruiţi din Pastele ce trecuse, ai căsuţei dintre cei doi zarzări, în care stoluri de vrăbii te asurzeau. Şi parcă pe poarta ogrăzii îi intra carul, cu boulenii lui, cu Crivăţ, dulăul, în urma... De ce n-or fi tăiat încă lemnele ?... Ce Dumnezeu ? dădeau în iarnă, şi tot clădite în stînjeni le lăsaseră... Uite, uite, mămuca, ce sprintenă aleargă la poartă... Şi pune mîna la ochi... Poştaşul trece... nu-i lasă nimic... Şi el nu-i scrisese în urmă.;. De ce nu-i scrisese, săraca ?... S-a pus jos cu barba în palmă... şi-1 aşteaptă... „Aşteaptă, mămucuţă, aşteaptă... c-o să viu"...
  Şi raza de soare tremură, şi parcă din faţa ochilor sergentului Morcan totul se şterge, în vreme ce ochii rusului tot mai prind încă herghelia de cai ce împînzeşte cîmpia întinsă şi verde : ...Şi de ce oare calul lui nu ajunge herghelia ca altădată? De ce caii ceilalţi se depărtează mereu, se duc, se tot duc, se fac tot mai mici, pană ce se şterg în zare ?... Şi de ce parcă o mină nevăzută îi întoarce dîrlogii fugarului, şi se vede, el pe el, cu capul plecat, înapoi, pe drumul către casă ?... O piatră parcă îl loveşte în şale... şi cade...
  Raza de soare tremură pe cînd trupul uriaş al rusului se-nfiorează...
  Ca legate de sîrma de aur, se clatină în aer chipurile celor doi copilaşi ai nizamului... Acesta îi vede bine, îi desluşeşte... iar se sting, iar se aprind, ca nişte scîntei... apoi... nu se mai văd... Şi pe obrazul turcului un nou şir de lacrimi lunecă încet.
  Ziua trece. Plantoanele dormitează. Raza de soare s-a topit toată în bănuţul de aur, care s-a şters parcă şi el, de vreme.
  Seara se lasă... Şi o dată cu umbrele înserării, o undă de fierbinţeală a cuprins pe cei trei răniţi ; parcă tot sîngele ce le mai rămăsese în vine li se ridicase la cap. Feţele li se acopere de sudoarea ce li se scurge de pe frunte. Sergentul începe să murmure încet cuvinte făr' *de legătură. Plantoanele se trezesc, se. apropie unul de altul şi rămîn nemişcaţi lîngă uşă. Unul zice :
— L-a apucat frigurile morţii.
Celălalt deschide ochii mari, se uită şi-şi face
cruce :
— Doamne, Doamne !
  Un gemăt prelung răspunde îngăimărilor căciu-larului.
— I-auzi, turcu ! spuse plantonul.
  Şi după cîteva clipe, ca şi cînd o furtună s-ar fi abătut peste sufletele lor, să le zdruncine, grena-dirul scoase un strigăt care cutremură baraca. .
Cîteşitrei se zbat în ghearele morţii.
  ...Sună corniştii ,* drapelul fîlfîie pe linia frontului, şi din flamura lui cad, sfîşiate de gloanţe, . fîşii zdrenţuite... E un în vălmăşag cumplit. Ruşii stau la cot cu romînii şi păşesc încet, pas cu pas, ca împotriva vîntului... ,,Aşa.., măi...  lîngă mine, tot lîngă mine, băieţi... Ai căzut, bre, Stancule ?... dă-mi fanionul mie. Aşa... n-ai grijă"... Sergentul se zbate, mai are cîţiva paşi pană la redută... Ceva cald parcă îi străbate coapsa... Un rus uriaş îl dă la o parte şi porneşte ca un nebun înainte,.. De pe parapet se prăvale un turc, dar se ridică repede în picioare, şi cu o lovitură de baionetă culcă la pă-mînt pe Părîngu Vasile... Rusul cel nalt se ia la luptă ; se repede şi el, dar cade... Trei lovituri una după alta îl rănesc în spate, dar rusul nu se dă. Doar e o dată om ! Se avîntă, şi baioneta se îm-plîntă în coapsa nizamului, care se clatină. Se clatină, dar tot mai are puterea să-1 izbească. Atunci, " cu o lovitură de armă îl doboară. Rusul simte că o dată cu vrăjmaşul pică şi el, şi alţii... Supt greutatea trupurilor care-1 acoperă, turcul vede că totul s-a sfîrşit, închide ochii şi rămîne cu mînile întinse, ca-n semnul crucii, în semnul credinţei acelora care l-au înfrînt...
  Şi cu cea din urmă încordare, cîteşitrei vreau să se ridice. Un gemăt prelung, ce seamănă la sfîrşit c-un plînset, înclină capul turcului pe piept. S-a sfîrşit. Ca un strigăt de izbîndă răsună rîsul grenadirului, care, în clipa aceea, poate că înţelesese suspinul de uşurare al potrivnicului său. Un planton spuse :
  —■ Camarade, să ştii că turcu o murit... Du-te şi adu un fanar.
   Peste cîteva clipe lumina ştearsă a gazului împrăştie umbra bărătcei. Plantoanele se apropiară de patul nizamului. Capul i se plecase moale, cu bărbia înfiptă în piept. Plantoanele îl priviră puţin, apoi se întoarseră spre rus, al cărui trup se zvîr-colea în zvîcniri repezi. Pe urmă se apropie de patul sergentului. Soldatul cu lampa zise, după ce se uită :
  — S-o dus şi domn' sergent Morcan, s-o dus de mult. Şi-i apucă mîna : Ii rece.
  Căciularul murise, fără să geamă, cu faţa întoarsă spre locul în care lunecase raza de lumină.
  Şi cum priveau aşa, un horcăit scurt, spăimîntă-tor, îi întoarse repede în loc. Rusul se încorda, apucă marginile patului şi, strîngîndu-le cu mînile, se întinse. Apoi rămase nemişcat.
  Soldaţii se uitară unul la altul, înfricoşaţi, apoi îşi făcură cruce. Cel cu lampa spuse celuilalt:
  —- Du-te şi raportează domnului maior c-au murit.
   Şi după ce acela se duse, plantonul aşeză lampa pe măsuţa plină de sticle cu doctorii, din colţ, şi el rămase aşteptînd, cu ochii spre cei trfei morţi, ca şi cînd se temea ca unul din ei să nu se scoale.
  Gînduri ciudate îi treceau prin minte : se luptase şi dînsul în ajun, călcase şi el peste trupurile celor căzuţi, dar altfel i se părea moartea cînd tăcerea ei nu era tulburată de nimic... Glasuri se apropiau, şi-1 smulseră gîndurilor ; pînza baratcei se ridică, şi maiorul, urmat de o mulţime de doctori şi ofiţeri, ruşi şi romîni, intră. Se mai aduseră cîteva felinare, şi cei ce pătrunseră înăuntru se descoperiră în faţa celor trei morţi, a cărora întîmplare o cunoşteau acuma cu toţii. Toţi tăceau şi priveau,
  
munciţi parcă de acelaşi gînd, că mine puteau fi priviţi la fel. Dar cum numărul celor ce veniseră era mare şi nu încăpeau în baratcă, maiorul porunci să li se facă loc. — Apropiaţi-le paturile... acum s-au isprăvit toate
între dînşii...
  Şi, rînd pe rînd, intrau să se uite la cei trei soldaţi întinşi unul lîngă altul, la cei trei oameni pe cari aripa ocrotitoare a morţii îi înfrăţise.

( 1 9 0 8 )








PRIZONIERUL

  Turcii fugiseră din Smîrdan şi îşi găsiseră scăparea spre Vidin, lăsînd în drumul lor rămăşiţele goanei înfricoşate : tunuri, puşti, muniţii, toate îngrămădite la un loc, unele peste altele ; şi hrană, bucăţi de pine îngheţată, sau pesmeţi tari ca fierul. Din spatele. Smîrdanului, pană departe, îngustîn-du-se din ce în ce ca o panglică, se trăgăna drumul bătut de paşii fugarilor. Fulgii nu putuseră acoperi toate urmele, lor ; călăraşii cari patrulau prin împrejurimi goneau, de pei hoiturile cailor căzuţi, stolurile de corbi ce zburau croncănind, se roteau prin aer, iar cînd patrulele se ştergeau în depărtare, se lăsau iarăşi, puzderii, şi se alungau unii pe alţii de la stîrvurile care îi îndestulau.
  Turcii fugiseră înfrînţi, după o luptă crîncenă ; dar oboseala atîtor zile de încordare dădu pe mulţi dintre ei prinşi în mînile dorobanţilor ; unii se aşezaseră jos, cu capul plecat, cu braţele încrucişate, şi, aşa, îşi aşteptau soarta, de care erau încredinţaţi că, dacă le era scris, nu puteau să scape. Ai noştri îi prinseseră. A doua zi după luptă pornise spre Dunăre cîteva pilcuri de prizonieri, şi astăzi avea să se ducă cel din urmă, vreo cincizeci de pedestraşi, între care se aflau şi cîţiva ofiţeri. Ca şi ceilalţi prinşi, trebuiau să facă drumul pe jos pană la Dunăre, supt paza călăraşilor. De cu seară ser-gentul-major Mănciuc primise toate poruncile în privinţa aceasta. Trebuia să ieie zece călăraşi şi doi gradaţi, pe sergentul Ghenciu şi brigadirul
  

  
Păilă, şi, în zorii zilei, să pornească. Pană noaptea tîrziu, soldaţii şi prizonierii se pregătiră, luară fiecare hrana trebuitoare — pîne şi brînză — şi cînd se crăpa de ziuă, călăraşii erau pe cai, iar turcii, cîte patru, în coloană de marş, între ei. Şi porniră, în ajun contenise din nins, dar peste puţin începuse din nou, şi fulgii mari se cerneau, înfoieţi, în dimineaţa sură şi îngheţată. Prizonierii se îmbră-caseră care cum putuseră. Unii din ei aveau mantale, dar cei mai mulţi erau numai în vengherca lor albastră, scurtă şi zdrenţuită ; cu fesul îndesat pană* după urechi, mergeau încovoiaţi şi slabi, cu mînile vîrîte în buzunarele şalvarilor, de-abia seoţînd cizmele — legate cu sfoară, să nu le cadă talpa — din troianele prin care pîrtiile fuseseră din nou astupate. în frunte mergeau cei trei ofiţeri : doi căpitani de-ai lor şi un sublocotenent; cei dintâi îmbrăcaţi în mantăli lungi, iar acest din urmă, numai în tunica pe care se mai desluşeau urmele ga-loanelor de fir. La plecare, un soldat, un cerkez, îi dăduse mantaua lui, dar el nu o primise, şi, vînăt de frig şi slab, de i se vedeau oasele obrazului cum îi străpungeau pielea, înainta cu greu, cu ochii tulburi şi parcă urmărind ceva în depărtare.
  Smîrdanul se pierdea în urmă ; şi-n curînd albul nepătat al cîmpului obosi vederile. Oamenii îşi duceau uneori mînile la ochi şi îi frecau, vrînd parcă fsă le ieie ceaţa ce-i învăluise. Cîţiva mergeau buimaci, ca ameţiţi, iar în capul coloanei, calul negru al sergentului-major Mănciuc tăia vînjos valurile de omăt, cu capul în piept, cu muşchii picioarelor întinşi ca nişte coarde. Din cînd în cînd sergentul-major se întorcea, îşi puriSS calul pe flanc şi lăsa să-i treacă pe dinainte convoiul. Atunci îşi încrunta fruntea şi striga, apăsat, la cîte vreunul :
  —■ Mă Stavere, o s-adormi pe cal ; atunci ce-o să facă cel de pe jo.s, ha ?
  Pe urmă dădea pinteni şi îşi lua locul în fruntea coloanei, cu capul în piept, şi el, ca şi calul, legă-nîndu-se cînd la dreapta,, cînd la stingă.
  Straşnic om era sergentul-major Mănciuc. întreg regimentul îi ducea frica, şi chiar ofiţerii îi vorbeau lui mai altfel. Scurt, îndesat, cu capul mare şi ochii verzi, numai c-o mustaţă — că pe una i-o luase, dimpreună cu un capăt de buză, zvîrlitura unui cal — îşi şuiera cuvintele mai mult decît şi le spunea. Doi dinţi îi rămăseseră goi, şi totdeauna părea că rînjeşte. Viteaz şi vînjos ca un taur, se repezise odată într-un pîlc de cerkezi, fără să-şi scoată sabia, şi, împlîntîndu-şi mînile în gîtul celui dintâi, îl smulsese de pe cal şi se întorsese cu dînsul, tîrîş, în mijlocul escadronului înmărmurit.
  Multe însărcinări avusese sergentul-major Mănciuc, dar de nici una nu fusese mai mîndru ca de aceasta din urmă. Celelalte convoiuri plecaseră comandate numai de ofiţeri, lîngă cari îl puneau şi pe el acuma. Fără o putere de judecată mai largă, el ştia una : era soldat, şi-n război duşmanul nu trebuie cruţat. Năpîrcii trebuie să-i zdrobeşti capul. Dacă el ar fi fost în locul oricărui din cei ce-1 urmau, cu capetele plecate în jugul înfrîngerii, şi-ar fi primit soarta fără să crîcnească. De cînd plecase, la un lucru se gîndea, şi nu-i putea da de rost : la ce ducea în ţară pe toţi prizonierii ăştia ? la ce i-ar fi hrănit statul ? la ce, ajunşi cu bine, dacă vor ajunge... şi. la gîndul acesta musteaţa îi tremura şi fruntea i se-ncreţea — i-ar fi trimis înapoi în ţara lor ? Nu, asta n-o înţelegea. Să-i fi dat pe mîna lui : la rînd, în front, alinierea ! un pluton cu carabinele încărcate în faţa lor, „foc ! !" şi gata...
  Aşa gîndea sergentul-major Mănciuc, cînd i se păru că-i miroase a ţigară. întoarse capul şi, printre călăraşii ce mergeau în frunte, văzu pe unul dintre cei trei ofiţeri turci, pe unul bărbos, fumînd. Mănciuc întoarse calul, înfipse cu ciudă pintenii şi, despicînd rîndul, smulse ţigara şi o aruncă.
  — Nu e voie. Auzi ?... Nunnţelegi ce-ţi spui ?... Ei ! să ştii că nu e voie...
  Căpitanul se uită cu ochii mari la el, cu un zîmbet de dispreţ şi mînie, de c§re buzp. de jos îi ţremura uşor. Mănciuc se ridică în scări şi, euprinzînd cu ochii, pe deasupra convoiului, pe călăraşi :
— Dacă mai fumează unul... apoi!...
  N-avea nevoie să sfîrşeaseă. Călăraşii îl cunoşteau. Sergentul-major Mănciuc nici comenzile nu şi le sfîrşea ; cu toate astea, escadronul se învîrtea ca o vîjiitoare.
  Dar drumul se îngreuia, ninsoarea se îndesea din ce în ce mai tare, şi un vînt aspru începu să sufle dinspre Dunăre, purtînd troienile dintr-un loc în-tr-altul, ca pe nişte valuri.
  Caii suflau din greu, iar oamenii, înţepeniţi, cot la cot, păşeau încet, trăgîndu-şi sufletul, ca şi cum se înăbuşeau. Sprijinindu-se fiecare de celalt, se apucau pe după mijloc unii de alţii, se aplecau ca şi cum iar.fi tras layplug şi îşi regulau mersul, în-cordindu-se, cu toţii deodată.
  După două ceasuri, sergentul-major Mănciuc opri convoiul. Atunci, cu ochii iscoditori, privi peste capetele tuturor şi-i numără ; erau toţi. Se ţinuseră bine. Dar pe feţele unora ninsoarea îngheţase, şi din ochii rătăciţi, din răsuflarea grăbită a piepturilor se vedea bine că la a doua postată erau să cadă.
  Prizonierii se aşezară jos în zăpadă ; unii îşi suflau în mini, să şi le încălzească. Sublocotenentul, învineţit de frig, părea că nu mai simte nimic, că nu vede. împrejurul gîtului, pe fes $i pe umeri, ninsoarea se strînsese într-un strat grot, ca o blană albă, care poate îi ţinea cald. Căpitanul bărbos îi vorbea ; îl îmbărbăta. El mu răspundea nimic, ca şi cum n-ar fi auzit cuvintele tovarăşului. Căprarul Păilă se uita la el, şi-n sufletul lui de om milos parcă se făcu un gol. îi părea rău de tinereţea, de ştiinţa copilandrului care ajunsese ofiţer şi care avea să cadă acuma, departe de toţi ai lui, de toţi care-1 iubeau. Păilă se luptase, nu dăduse înapoi niciodată, că era soldat doar, dar aşa era firea lui : îi era milă şi de-un cine. Ofiţerul turc îşi scoase fără să vreie mina, vînătă de frig, şi o duse la gtirâ ; atunci brigadierul desfăcu coburii, se uită spre Mănciuc şi, cum acesta privea într-o parte, se plecă şi-i dete sublocotenentului perechea de mănuşi ce o avea mai mult la el. Ofiţerul le luă, deschise ochii mari,, apoi zîmbi şi dădu din cap. Puse mănuşile şi rămase iarăşi nemişcat. Sergentul-major strigă :
   —■ Ei, Ştiucă ! ia calul în trap şi vezi, ce se zăreşte colo, ce-o fi pata ceea neagră ?
  Călăraşul porni, soldaţii şi prizonierii îl urmăriră cu privirea, îl văzură cum descăleca, cum ridică apoi ceva din omăt şi se întoarce.
  —■ Să trăiţi, domnule sergent-major, iacă, o scurteică ferfeniţită şi un fes.
  Mănciuc scoase sabia, le luă în vîrf şi arătîn-du-le :
—■ E-he ! ista-i unul dintre cei porniţi de ieri.
  Prizonierii Înţeleseră : era unul de-ai lor, căzut în ajun, sfîşiat de lupi ; şi un fior le trecu prin trup. Sublocotenentul ridică ochii, şi parcă privirile îi rămaseră atîrnate de bucăţica de haină zdrenţuită în dinţii fiarelor.
  De sus, din înalt, se auzi un vaier, ca o tînguire, şi vîrtejuri de corbi împînziră zarea. Toţi priviră spre cer.
  Unii dintre prizonieri se gîndiră poate la spăi-mîntătorul sfîrşit, acolo, în largul cîmpului, cînd, de-abia căzut, eşti ciuruit, găurit de ciocurile hrăpăreţe ale păsărilor, mai îndărătnice şi mai lacome decît lupii, ale păsărilor care se hrănesc din trupurile oamenilor şi ale cailor căzuţi în războaie, care-şi mînjesc aripile de sînge ca să ducă apoi, în adîncul senin al cerului, semnul vrajbei şi nimicniciei de pe pămînt.
Mănciuc ridică în sus capul şi şopti printre dinţi:
— Ne vin musafiri.
  Apoi dădu porunca de plecare. Dar prinşii se sculară anevoie, şi doi dintre ei rămaseră jos, strînşi cu bărbia la genunchi, cu mînile înţepenite, ca şi cum îngheţaseră acolo. Călăraşii le strigă să se scoale, cîţiva prizonieri îi ridicară şi-i luară pe mini. Convoiul porni încet, tragănat, Iungindu-se din ce în ce din pricina mersului tot mai îngreuiat al oamenilor.
  După cîtăva vreme, un şir se opri : unul dintre cei doi prinşi pe cari îi luaseră ceilalţi să-i poarte îşi dăduse sufletul. Supt de boală, sleit de osteneală, îşi găsise sfîrşitul. Tovarăşii îl lăsară jos, vroiră să-1 acopere cu zăpadă, dar sergentul-major băgase de seamă şi răcni : „înainte !"
  Trupul celui dintăi căzut rămase în urmă ca o pată. Nimeni nu. mai întoarse capul să se uite înapoi, dar un vaiet surd, un învălmăşag prelung în aer arăta desluşit ce se întîmpla acolo. Stolurile de corbi coborau spre pămînt...
  Căzuseră şapte prizonieri, dintre care doi fuseseră părăsiţi suflînd încă. Braţele tovarăşilor erau prea "înţepenite să-i poată ajuta, adăpost nu se găsea, şi seara cădea mohorîtă, ceţoasă. Călăraşilor le îngheţase şi lor picioarele în cizme, lăsaseră dîrlogii pe gîtul cailor şi-şi băteau palmele una de alta. Numai Mănciuc mergea tot în frunte, calul lui lua tot cel dintăi troienite în piept, cu muşchii picioarelor încordaţi ca nişte otgoane.
  Sublocotenentul turc pierdea puterile din ce în ce ; căpitanii îl luară între dînşii, îl purtau aproape ; dar el îşi dete în curînd seama că i-ar fi peste putinţă să meargă pană la sfîrşit. încetul cu încetul rămase în urmă, în rîndul al doilea, apoi se perindă prin toate celelalte rînduri şi, cînd cei din urmă patru prizonieri, la cot cu care mergea, vroiră să-i deie ajutor, dînsul nu primi, îndărătnic, hotărît parcă în slăbiciunea lui. Brigadierul Păilă se uita la el, îl văzu că se clatină ; bucuros i-ar fi dat calul o parte din drum, pană se va mai întrema ! Dar cunoştea bine pe sergentul-major Mănciuc : ar fi fost în stare să-1 împuşte. Se plecă numai, atinse umărul ofiţerului şi-i arătă în zare :
— Colo... nu mai este mult.
  Sublocotenentul înţelese din mişcarea călăraşului ce-i spunea, îşi întinse într-un zîmbet buzele îngheţate şi dădu trist din cap.
   Cu lăsarea serii, crivăţul părea că se înteţeşte, şi din depărtări veneau vaiete neînţelese, din păduri pe care le frămînta vîntul, sau din adîncuri de văi în care urlau fiarele,
  O jale mare cuprinse pe Păilă. Se întorcea acasă după atîta vreme de lipsă, scăpase de la moarte, şi, cu toate aceste, parcă ceva i se rupsese în piept; nu putea să înţeleagă, în sufletul lui de creştin, cum avea să lase să se prăpădească în pustietăţile astea pe ofiţerul tînăr, care, ca şi dînsul, se luptase. Şi cum gîndea astfel, deodată parcă se făcu un gol lîngă dînsul ; întoarse capul şi văzu că sublocotenentul lunecase în omăt şi rămăsese acolo, nemişcat.
  Opri calul, dar in clipa aceea glasul sergentului-major răsună aspru :
— Mai repede !... Brigadier, ne apucă noaptea...
  Şi porni. în faţa ochilor însă i se pusese o pînză prin care nu putea privi şi între gene îi răsăriră două lacrimi. .
  Nu-1 ştia pe copilandrul cela, nu-1 mai întîlnise niciodată, şi totuşi i se părea că-1 iubeşte ca pe un camarad, ca pe un tovarăş de arme... îl văzuse bine cum căzuse şi cum rămăsese nemişcat... Poate că^ murise... Ar fi fost mai bine, scăpa... Dar dacă trăia încă ? Ce spaimă, ce grozăvie să rămîi în mijlocul eîmpului, să vezi cum zbor spre tine corbii.
   ...Şi-ai tăi, ai tăi, acasă, te aşteaptă!... Da, mai bine ar fi fost să fi murit. Gîndul acesta îl necăjea, i se înfipse în minte. Deodată strânse dîrlogii, şi calul se opri. Convoiul mergea înainte, şi cînd se depărta, Păilă se întoarse şi porni în galop. Prin lumina cenuşie a serii, zări trupul ofiţerului, sprijinit într-o mîna.
  Prizonierul rămăsese aşa, împietrit, uitîndu-se cu ochii mari deschişi, ţintuind parcă o privelişte de groază. Brigadierul descăleca, se plecă şi-1 luă în braţe. Vroi să-1 ridice în picioare, dar genunchii ofiţerului se muie şi trupul lunecă în jos, ca şi cum s-ar fi topit. Călăraşul privi împrejur... nimic şi nimeni.
  
  Nu-1 putea lua, iar inima nu-1 lăsa sa-1 părăsească. Atunci, un gînd îi străbătu prin minte.
  Duse mîna la centiron, la spate, şi scoase revolverul, apoi îl întinse prizonierului. Acesta înţelese, prin ochi îi trecu o licărire de bucurie, şi de-abia luă arma cu amîndouă mînile. Călăraşul se sculă şi întoarse capul, ferindu-se să vadă ceva groaznic ; şi, după cîteva clipe, cît trebuiră degetelor înţepenite ale ofiţerului să apese pe trăgaci, se auzi o detunătură pe care crivăţul o fură repede şi o pierdu în depărtare.
  Călăraşul privi : sublocotenentul îşi descărcase revolverul în inimă şi rămăsese întins, încremenit în cea din urmă zvîcnire a trupului cuprins de moarte. Brigadierul se plecă, se uită îndelung la faţa care aproape nu se mai putea desluşi din umbrele serii. Tremurînd, ridică revolverul, îl vîrî în toc, apoi acoperi trupul cu omăt. îşi mai aruncă ochii o dată ; nu se vedea nici o urmă : supt giulgiul alb al cîmpului parcă nu se întîmplase nimic. Călăraşul îşi simţi sufletul împăcat acum ; era liniştit, încalecă, şi peste puţin ajunse convoiul. Lipsa nu i se băgase de seamă. De sus cădeau fulgii în-tr-una, foşnind, ca An şopot; şi-n frunte, calul vînjos al sergentului-major Mănciuc tăia, pieptiş, tro-ienile. Iar oamenii mergeau cu capetele plpcate... Şi noaptea cădea.

( 1 9 0 8 )







DIN LUMEA CELOR CARI NU CUVlNTĂ

Am scris aceste schiţe să le citesc
RODICĂI
  Cea mai iubită GlZĂ din lumea gizelor mele
  
CIT UN FIR DE NEGHINĂ
  
  
   „Nu trebuie să fii cît un munte de mare ca să poţi judeca. Ci de-ai fi cît o neghină, ori cît un fir de colb, dacă ai în căpuşorul tău scînteia dumnezeiască ce cuprinde lumea, ţi-i de ajuns : ştii ce eşti, de unde vii şi-ncotro trebuie să te îndrepţi." Gîndirea acesasta i-o spusese gînganiei o furnică. Şi spusa muncitoarei îi intrase atunci pe o ureche şi-i ieşise pe alta. De-abla văzuse de cîteva zile lumina soarelui, pămîntul, florile ! In iarbă i-au părut toate un rai; dar cînd a Întins aripioarele şi-a zburat, mirîndu-se că poate să străbată aerul, cînd apoi a căzut, istovită de oboseală, pe-o frunză, atunci întîiaşi dată a cunoscut greul. Şi spusele furnicii i-au venit în minte... Ce era ? O gînganie mică, fără strălucire, rotundă, ca o să-mînţă. De unde venea ? Din iarbă ; ţinea minte că se trezise supt o rochiţa-rindunidii. Dar încotro avea să se îndrepte ? Ei, asta era greul!
  S-a scoborît de pe frunză şi-a purces să caute din nou furnica. A umblat încoace, încolo, — furnica nicăiri. Altele a întîlnit, dar grăbite. Furnicile nu prea stau de vorbă. A mers mult şi bine ; altă gîn-dire n-a mai auzit. „înţelepciunea e rară", se gîndea biata gînganie. Şi acesta a fost al doilea necaz al ei. E greu începutul ! Intr-o zi o prinse ploaia ; din nebăgare de seamă, căzu într-un şivoi. De-abia
  
scăpă, pe-un pai. Iar altă dată, ce. spaimă, Doamne ! stătu o clipă, fără suflare, supt talpa cizmei grădinarului. Avusese noroc de-o pietricică ce lăsase lingă dinsa un gol. De ce-ţi atîrnă viaţa în ziua de azi ! Dar trebuia să se păzească cu tot dinadinsul. Trai e acela cînd eşti nevoit să-1 cumpăneşti în fiecare clipă? Umbla numai pe dibuitele : cercetîndi ocolind, ispitind. Colo e apă, dincolo oameni, mai la o parte un cărucior cu copii. „La ce m-a lăsat Dumnezeu dacă n-am părticica mea de pămînt ? se întreba gîngania. Unde să mă aşez ca să rămîn liniştită?" Atunci în faţa i se ridică deodată casa, locuinţa stăpânului gradinei. „Sus, acolo, trebuie să fie bine... dar e prea înalt." Şă se ridice cu cumpătare. întîi zbură pe vîrful unei gherghine; de acolo, pe-un copăcel, pe-un călin; pe urmă, pe iedera dimprejurul balconului. In sfîrşit, iat-o : a ajuns. S-a aşezat pe marginea streşinei. Uf ! cum arde tabla. Soarele o dogoreşte, un chin ! Va să zică, şi aici, iad. Şi gîndul o munci iar : Ce rost avea pe lume ?... Toate celelalte vietăţi păreau că au o chemare. Şi fluturul ? Cum de nu. Dar fluturai e încîntarea ochilor, e floare zburătoare, e o picurare vie din curcubeu. Furnica îşi face casă, agoniseşte, trăiesc mii la un loc; furnica, dacă ar fi de o sută de ori mai mare, i-ar fi destulă mintea pe care o are acum, în vreme ce atîtea dobitoace, mari cît munţii, dacă ar fi de o sută de ori mai mici, nu le-ar ajunge mintea pe care o au cum sînt. Albina... Toate, toate. Şi ea? Seama ei pe lume ?...
  In clipa ceea gîza prinse cu ochişorii o semene a ei zburînd pe sus, căutînd poate un loc de scăpare ca şi dînsa. Dar nici n-apucă bine să se uite la ea, cînd, ca o săgeată, o rîndunică se repezi din cuibul de supt strelşină şi prinse din zbor tovarăşa de suferinţă. Peste o clipă se auzi ţipetele de bucurie ale puişorilor cărora rîndunică le aducea
  
hrană. Şi gîngania, biata, îşi dete seama : „Vezi, asta e soarta noastră : să hrănim paserile, cari au ce căuta pe lume !"..,
   ...Gîza întinse aripioarele, se lăsă în gol, pluti puţin ; apoi săgeata străbătu din nou aerul. Se auzi o pîlpîire de aripi. Şi, îndată, puişorii primeau, gălăgioşi, pe mama bună ce le aducea iar hrană.
( 1 9 0 9 )








GÎNDĂCELUL
  
  
  Cum venise pe lume, nici el nu-şi dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn şi parcă era de cînd pămîntul. Nu simţise nici durere, nici bucurie. Şi mult îşi muncise gîndul : cum răsărise, şi-al cui era ? Mic cît un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi ocolea, pe de margini, frunzişoara care-1 adăpostise. într-o zi încercă o pornire lăuntrică : ieşi de supt umbra răcoroasă şi dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atîta strălucire. încetul cu încetul îi veni inima la loc şi îndrăzni : deschise ochişorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise * în sfîrşit bine-bine şi privi în sus. Se făcuse parcă mai mititel decît fusese. Cu cită strălucire, ce adînc şi albastru se dezvelea cerul ! Şi ce minune ! cu ochişorii lui mărunţi, cît nişte fire de colb, îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, cită umezeală supt frunzişoara lui. Ce căutase dînsul acolo ? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi.
  Tresări. Era el altul ? Picioruşele nu mai erau ale lui de scînteiau aşa ? Şi mai era îmbrăcat în aur ! Căci şi trupuşorul lui, pe care şi-1 vedea pentru întîia oară, scînteia. Nu cumva era o fărâmiţă căzută de acolo, de sus, o fărâmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pămînt ? Şi, ca o adeverire, pe ţărîna neagră trupul arunca o lumină dulce. Ce se mai întreba ! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare ! Şi cum să ajungă ? Privi în sus ; şi atunci, deasupra căpuşorului, zări lugerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vîrf îşi deschidea paharul chiar dedesuptul bulgărului de aur, să-i culeagă razele.
  în mintea lui îşi înjghebă planul. Să se suie pe luger în sus, să meargă, să meargă şi sâ meargă pînă în vîrf ; şi de acolo, la bulgărul de aur, din care credea că se desfăcuse : o săritură, — sau o vedea el ce-o face.
  Atunci se mişcă din nou şi, după ce trecu peste un grăunte de piatră cit un munte şi scoborî dincolo, se trezi la rădăcina crinului. Se odihni o clipă, apoi la drum, băiete ! Mai întîi se rostogoli de pe tulpina lucie de cîteva ori în ţarină. Văzînd asta, se ridică pe picioruşele de dinapoi şi, fără să ştie pentru ce, cu cele dinainte îşi făcu, moşnegeşte, cruce. Pe urmă încercă din nou şi văzu că poate. Luciu i se păruse lugerul crinului, şi cînd colo avea atîtea adîncituri, atîtea ridicaturi : văi, dealuri. Dar ce mireasmă se revărsa de sus !...
  Şi-a mers voinicul, a mers. Mult să fi mers. Se uită în jos şi-1 prinse ameţeala. Privi în sus şi se cutremură. Ce, nu făcuse nici un sfert din sfertul drumllui ! Puterile îi cam slăbiseră, dar nu se lăsa. încă vreo cîţiva paşi, şi ici, deasupra, parcă se întruchipa o frunzişoara lătăreaţă, ca o prispă. Acolo o să se odihnească. Şi iar purcese la drum ; şi umblă, şi umblă, băiete şi de-abia ajunse. Iar cînd a poposit, ud de sudoare, că părea o picătură de rouă, bulgărele de aur scăpătase de amiază. Şi voinicul privi iar în sus. Privea'în sus şi nu-şi credea ochilor : zile, săptămîni, luni avea de umblat. Şi cît era de hotărît şi de vînjos drumeţul, nu-şi putu opri un oftat :
— Uf! că mult mai am de suit, Doamne !
( 1 9 0 9 )








SĂRĂCUŢUL !...
  
  
  S-a iscat un vîrtej ca din senin. S-a înşurubat în pămînt, apoi a pornit-o, tehui, peste cîmp, curţi şi livezi, luînd cu el tot ce găsea mai uşor în cale. Şi dacă de pe jos fura flori, pene şi hîrtii, de pe-o ramură luă un cărăbuş, un cărăbuş mititel, castaniu, cu aripile fragede, cu ochişorii ca două neghiniţi. Cărăbuş -de primăvară. Cînd 1-a luat vârtejul pe sus, şi-a strîns şi el picioruşele şi a văzut că poate zbura şi fără să dea din aripi.
  Vîrtejul şi-a făcut gustul, şi-n mijlocul unui drum de ţară, lîngă o curte, s-a înţepenit o clipă ea un sfredel, apoi s-a topit deodată, lăsînd tot ce luase, baltă, la pămînt. Iar cărăbuşul căzu pe-o bucăţică de hîrtie albă şi rămase acolo, ameţit. Cînd s-a trezit, privi împrejur : un drum prăfuit. Şi din capătul drumului, ţanţoş, cu pieptul în platoşă, cu pintenii arcuiţi, venea un cucoş. ,,Ia ! scap de unul, şi dau peste altul, îşi zise cărăbuşul ; ăsta mă-nghite !" Cucoşul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la cărăbuş şi a trecut mîndru înainte. „Am scăpat!" gîndi cu bucurie cărăbuşul, şi se întoarse să privească după cucoş. Atunci încremeni de spaimă. Din celălalt capăt al drumului sosea un curcan. Cărăbuşul se făcu mai mic decît era, ţinîndu-şi sufletul: „Acuma chiar c-am păţit-o !" Cînd ajunse curcanul în dreptul cucoşului, se înroti, îşi roşi mărgelele şi îşi dădu capul pe spate ; iar cucoşul scoase pieptul şi mai în afară, se 'înălţă în picioare şi for-fecă aripile de cîteva ori în pămînt :  îşi dădeau bineţe. Cucoşul s-a dus, curcanul se feri parcă să nu calce cărăbuşul cînd îl ajunse, şi acesta, bietul, răsuflă : „Bine c-am avut noroc !" Dar, deodată, de după gard, sări, mare, cu coada rotundă cît soarele la răsărit, un păun. Paserea se legănă o clipă, apoi îşi strînse coada şi zbură în drum. „De ăsta nu mai scap !" crezu cărăbuşul. Păunul s-a apropiat, 1-a răsturnat cu ciocul pe spate, apoi iar 1-a întors cum îl găsise şi, lăsîndu-1, îşi văzu de drum. Cărăbuşului nu-i venea să-şi creadă ochilor că mai e în viaţă. Dar uite : colo e drumul, supt el hîrtia, pe dreapta gardul, — trăieşte. Ia să zboare acuma, cît putea mai repede, de-acolo, pe vreo creangă de copac. Să-şi încerce aripile. Şi le desfăcu. în clipa aceea un pui de sturz, mai mărişor ceva decît o nucă, zbură spre el. ,,Ei! de aşa paseri mici, mai de seama mea, mi-i drag şi mie", gîndi cărăbuşul, pregătiMu-se chiar să dea sturzului „ziua bună". Dar sturzul se lăsă lîngă bucăţica de hîrtie, deschise pliscul, apucă, cu lăcomie, cărăbuşul şi : hap ! hap ! mai să se înece, îl înghiţi.
Sărăcuţul cărăbuş !
  De pe gard, o vrabie, care văzuse multe în viaţa ei, îşi aşezase puişorii în rînd, să privească, de cum zărise cărăbuşul jos. Şi acum îşi lua zborul într-alt loc, strigîndu-şi după dînsa odraslele cari duceau în minte o învăţătură mai mult.

(19 10)








CĂLĂTOARE !...
  
  
  E călătoare! A ieşit din muşuroi furnica şi-a pornit, cum face în fiecare dimineaţă, a pornit să vadă lumea... Ea ştia că ochii duc şi mintea întoarce ; că, văzînd multe, ştii destule şi ai de unde da şi la alţii. Şi ce fericire să călătoreşti dimineaţa, în revărsatul zorilor, cînd iarba e proaspătă supt rouă, aerul jilav de răcoare, şi cînd pe cer se prelinge1 lumina ca o undă de aur. Ş-apoi dimineaţa priveşti altfel lumea, altfel o judeci ; gîndurile nu-ţi sînt spulberate, ci se limpezesc, ticnite, din prisos. De aceea furnica se scoală cu noaptea în cap şi porneşte la drum.
  In dimineaţa aceasta a luat-o spre răsărit. în-cîntată de frumuseţea soarelui, care se prevestea prin mănunchiurile lui de raze, totuşi avu puterea să se gîndească, drumeaţa, că, privind şi minunîn-du-se numai, nu eîştiga nimic. De aceea, îndată ce dădu, prin mirişte, de cizma unui vînător, îşi şi puse în gînd să cerceteze, să cunoască mai bine făptura omenească în apucăturile ei. îndrăzneaţă şi destoinică, se ridică pe eăleîiul pe care cîteva fire de nisip se pririseseră, apoi, cu iscusinţă, o luă încet pe cusătura carîmbului, în sus. Călătoarea îşi dete toată. silinţa să se urce mal repede pe cizmă, căci vederea ei îi amintea, cu groază, priveliştea pe care cizma unui alt vînător i-o dăduse într-o zi : trei tovarăşe din furnicar strivite, dintr-o dată, supt talpa grea a omului. „Ciudat, gîndi furnica în sine, s-ar zice că numai pentru ca să facă rău îşi învelesc oamenii picioarele în pielea groasă a încălţămintelor." Şi tot gîndind astfel, furnica ajunse la pînza îmbîcsită de praf a pantalonilor vînătorului. îi sui şi pe aceştia, în zigzag, şi, cînd dădu de cel dinţii buzunar al surtucului, se opri. Să se scoboare, să nu se scoboare-n el ? Din cele ce învăţase dintr-atîtea călătorii, şi de la alţii, ştia că pe oameni, mai ales, cu greu îi poţi cunoaşte pe dinafară. Iar în buzunarul unui om, îi povestise o bunică a ei că picase odată peste un pumn de ouă furate dintr%n furnicar; bunica dăduse de veste numaidecît, întreg neamul furnicesc venise şi, în vreme ce drumeţul dormea în iarbă, cît ai clipi, cărăbăniră toate ouăle, ca pe-o pradă de război. Aşa, furnica îşi luă inima în dinţi şi, uşoară, se scoborî în buzunar. Scotoci încolo şi-ncoace ; într-un colţ dădu peste cîţiva bani de aramă. îi pipăi, îi mirosi — întrebuinţare. nu le putu găsi! „Ce-o fi făcînd oamenii cu lucruri cari, după cît se vede, nu le aduc nici un folos ?" judecă ea. Porni mai departe. Mai în sus, alt buzunar. Hai şi-acolo ! De-abia se scoborî însă, şi, repede, căută să fugă înapoi. Buzunarul, îmbîcsit cu foi de tutun, o ameţise. „Iată ce fel de buruieni ştiu culege oamenii!" îşi zise, dezgustată, furnica. N-avea noroc ! O luă mai sus ; se urcă pînă după gîtul vînătorului. Acesta ridică tocmai atunci mîna. Ispititoare, veni, sprintenă, pe mînecă, pînă lîngă pumnul încleştat pe gîtul unei puşti. Şi cum căta ce anume vrea să facă omul cu lucrul cela ce-1 ţinea în mîini, cît ai clipi, prinse drept înainte zborul unei prepeliţe. în vremea aceasta, o bubuitură groaznică răsună şi-un nor de fum învălui furnica în ceaţă, în mirosul lui pipărat şi acru. Vînătorul alergă şi, mai dincolo, ridică prepeliţa moartă şi-o puse în tolbă. Furnica, îngrozită, o luă la fugă pe mînecă în sus, apoi, de cealaltă parte pe care se urcase, se scoborî pe haină. Ca să ajungă jos, trebuia să treacă peste tolbă. Păşi iute peste geanta de la şoldul vînătorului şi, la marginea ei, îi mai veni sufletul la loc. Tocmai atunci ochii furnicii zăriră o 'bucăţică de
  

  
$4

55

pîine ce rămăsese prinsă în reţea. Oricît era de grăbită, lucrul găsit ştia că nu se lasă-n drum ; mai ales merindele. (rBine că m-am ales măcar cu ceva", îşi spuse în gînd şi se grăbi să culeagă fărămitura. Dar cum o apucă, îndată o şi lăsă la loc : fărămitura era udă de sîngele paserii. „Brrr ! va să zică ăsta e omul !" gîndi furnica ; şi repede-repede-re-pede o luă pe cizmă în jos. Se scoborî pe-un fir de iarbă şi îşi scaldă, cu mulţumire, trupul într-o picătură de rouă. ^
(19 10)






MUSCULIŢĂ ~
  
  
  în odaie e tăcere. Prin fereastra deschisă soarele scoate sclipiri din sticlăria de pe poliţi. în faţa iconostasului clipoceşte candela. Pe masa din mijloc stă deschis, uitat acolo de către copiii sfinţiei-sale, un ceaslov vechi, scorojit şi unsuros. O musculiţă, cît o gămălie, strălucitoare ca un licurici, intră bîzîind, să caute ceva dulce de gustat. Zboară încolo şi-ncoace. Se uită prin străchini, se aşează pe marginea unui pahar, se plimbă pe la icoane, ca şi cum s-ar închina, ha intră pînă şi-n potcapul cel nou, pe care plodurile îl aşezaseră pe pat cu fundul în jos şi-1 prefăcuseră într-un cuibar de ouă roşii, căci e Pastele. Nimic...
  în sfîrşit, dă Dumnezeu şi ajunge şi la măsuţă, drept deasupra ceaslovului. Se lasă uşoară, zbîr-nîind mulţumită, pe foaia unsuroasă, pe ale căreia colţuri de sus picăturile de ceară stau ca nişte pe-ceţi. E doar obişnuită cu cărţile bisericeşti ; nu o dată ieşise sătulă din biserica de peste drum. E atîta hrană pe foile îngroşate parcă de urmele degetelor tăvălite prin grîul dulce al colivilor. Iar aici, pe o margine, a dat tocmai peste ce căuta : o pată, zaharisită proaspăt, arăta că degeţelul ce-şi lăsase urma avusese grija să se înmoaie dintru-ntîi în dulceaţă. Musculiţă se pune pe ospătat; prăpădenie de laicotmă ce-i ! Numai dim ciînd în cînd pirinide, cu ochişorul, roşul slovei mari din susul foii, un S frumos, încondeiat cu măiestrie, ca şi cum ar fi fost ţesut la începutul rîndului: „Slavă ţie". Atunci îşi aduse aminte cum necăjise mai zilele trecute, la o leturghie, pe-un dascăl, căruia îi rămăsese pe barbă, lîngă buze, un fir de grîu uns cu miere. Pînă ce n-a gustat din miere, nu s-a lăsat ; dar bietului om i-a ieşit sufletul alungînd-o.
  Acum s-a săturat; se suie binişor pînă-n mijlocul slovei roşii, care o atrage. îşi scutură aripioarele, îşi întinde picioruşele de dinapoi şi le freacă unul de altul, ca şi cum ar ascuti două cuţite ; apoi, leneşă, aţipeşte.
  în clipa aceasta uşa se deschide dintr-o dată. Sfinţia-sa, popa Gheorghe, intră supărat, aprins la faţă, răsufllnd din greu. Â făcut slujba la (biserică, pe urmă s-a abătut pe la Petru Ibacalul, aşa, în treacăt, a luat un pelinaş şi s-a întors acasă. Şi poftim ce găseşte : preoteasa nicăiri, — dusă prin vecini ,• copiii la hoinărit, după ce spărseseră mai întîi toate învelitorile gavanoaselor cu dulceţi de pe fereastra din sală.
  — Poftim!... ei poftim! strigă părintele înfuriat. Apoi îşi aruncă ochii pe masă şi se supără şi mai rău : Pînă şi cărţile mi le-au vrăfuit !
  Repede, cu o mişcare iute, sfinţia-sa închide ceaslovul şi-1 aruncă, la loc, în dulap.
  Iar în mijlocul slovei roşii, musculiţă, strivită, se făcu una cu hîrtia tocmai în clipa cînd, mai adormită, izbutise să-şi statornicească în căpuşorul ei un gînd : „Ce bine e să trăieşti şi să mori sătulă !"

(19 0 9)








CÎNTĂREŢUL
  
  
  E de neam! între toate lighioanele lumii, gîndeşte el, nu era alta care să aibă strămoşi mai aleşi şi mai de viţă. Pămîntul era o nimica toată, un boţ de humă ce orbecăia făr' de nici un căpătîi prin văzduh, cînd neamul lor grieresc îşi ridica osanale lui însuşi, supt frunzele uriaşe din cari astăzi nici măcar urme n-au rămas. Ei biruiseră vremea, dăinuiau stăpîni în lung şi-n lat, ca şi pe atunci. Chiar un străbunic al lui, cu mii de ani înainte, fusese cîntă-reţ în cuptorul brutăriei lui Por-împărat. Şi astea nu erau vorbe de ici, de colo, ci le povesteau bătrînii în toate minţile lor, şi ei, fireşte, de la alţi bătrîni pricepuţi le auziseră. Căci doar aşa rămîn poveştile pe lume.
  Toate gîndurile acestea năvăliseră grierului în cap într-o seară, cînd nu putea aţipi din pricina unei privighetori care-i împuiase capul cu cîntecele ei, de sus, din copacul supt care dînsul se odihnea. „Mă rog, n-aş putea-o vedea şi eu pe dihania asta ? Ce neam aşa de obraznic să fie V se întreba grierul. Şi cum numai de întrdbat se putea întreba singur, ca să afle şi-un răspuns, îşi puse în minte să iscodească pe o lăcustă, deşi numai la gîndul că avea să vorbească unei obrăznicături care îndrăznise să se întreacă din sărit cu el îl apucau furiile. O căută totuşi şi n-o găsi. „Fireşte, gîndi grierul, lăcustă şi să stea acasă, dracul a mai văzut ? !" Şi cum luna se ascunsese într-un nor, rugă pe un licurici să-i lumineze calea. Şi, aşa, se întoarse.
  Toată nopticica nu închise ochii. Privighetoarea îşi făcuse de cap. îl mai mîngîie însă pe grier iubirea şi laudele pe care o mulţime de vaca-Domnuiui — gîngăniile cele roşii stropite cu negru — i-o arătau. Lasă că-1 căinau că nu putuse dormi, dar din semnele lor grierul înţelese că şi ele erau mirate de îndrăzneala unei paseri venetice care turbura liniştea (băştinaşilor de neam. Grierului i se umfla inima în piept de mîndrie şi, în zori de zi, li se închină cu plecăciune, poftindu-le în juru-i, să-1 asculte. Şi, cu toată oboseala, grierul le cîntă, în cinstea lor, un imn al dimineţii. Iar vacile-Domnului îl rugau să nu mai contenească, fiindcă ele altceva n-aveau de făcut decît să-1 asculte.
  Şi le-a cîntat grierul pînă ce soarele s-a ridicat de cîteva suliţi pe cer. Iar încălzindu-se grozav, cîntă-reţul se rugă de iertare, să aţipească puţin. Şi se adăposti supt frunza unei rochiţa-rîndunicii. Iar vacile-Domnului se sfătuiră, se ridicară pe firicelele de iarbă dimprejurul culcuşului cinstitului cîntă-reţ şi, legănîndu-se uşor, începură să-i facă vînt, să doarmă în răcoare, cum se şi cuvenea unui mîn-dru crai ce era.
(19 10)







HOINAR
  
  
  O clipă ţinu noaptea, cît ţin nopţile de vară, cînd întunericul e numai o strîngere de aripi a luminii. Şi totuşi, îndată ce se trezi, fluturul, în răcoarea umedă a dimineţii, i se păru că dormise de cînd lumea ;  de aceea zise în sine, bănuind :
„Ce Dumnezeu răsare soarele atît de tîrziu !"
  Dar ca şi cum Dumnezeu i-ar fi făcut pe voie, deodată se resfiră din înalt mănunchiul strălucitor al razelor de soare, şi peste cîmpie năvăli un văl de aur. Fluturul îşi pîlpîi de cîteva ori aripile şi, din vîrful galben al tulpinei de luminărică, unde poposise de cu seară, îşi luă, zglobiu, zborul. Fiindcă nu fusese de mult pe la tîrg, «o luă într-acolo.
   Curînd zări o grădină cu fel de fel de flori. Trecu pîrleazul, şi, mehenghi, se furişă întîi pe la ferestrele casei. Perdelele erau încă lăsate. Ce să vadă ? Nimic ! în schimb, de jur împrejurul privazurilor, cununi de zorele se împleteau, cu florile deschise, fragede, liliachii bătînd în albastru, sinilii bătînd în roz, acoperite de rouă ca de nişte nestimate. „Fragede flori", gîndi fluturaşul şi, bătîndu-şi aripile albastre stropite cu aur, le sărută pe rînd. „Aici o să stau astăzi pe vremea arşiţii", gîndea ştrengarul. Dar tot privind la ele, găsi zorelelor o scădere ; prea îşi schimbau faţa : dimineaţa într-un fel, la amiază într-alt fel, iar seara se-nchideau morocănoase. „Nu-s statornice", adaogă craiul şi plecă
   
mai departe. Cum zbura, aşa, deasupra straturilor, mirosul rozetei îi umezi sufletul. Repede se scoborî de se aşeză pe o tulpină de rozeta. Şi cum rămăsese pierdut, răsuflînd mireasma îmbătătoare, se gîndea: „Nu e floare mai fermecătoare ca rozeta, degeaba ! în mireasma ei să mori, şi mori fericit."' Gîndind astfel, privi mai 'bine tulpina floarei. Cine-1 pusese ! Mîhnit, îşi mai schimbă din păreri : „într-adevăr, îmbătător miros ;  dar de ce oare firea nu îmbină niciodată toate însuşirile la un loc ? Poftim, priveşte, cine împrăştie o asemenea mireasmă! Ce flori mărunţele, pipernicite, aproape verzi, ca şi frunzele." Şi fiindcă în clipa aceea veni pînă la el adierea unor crini, urmă : „Ce are a face rozeta cu crinii, cu crinii albi ca spuma laptelui!" Fără să stea în cumpănă, îşi făcu vînt spre .lugerul înalt, subţire şi mîndru al unui crin întîrziat. Aşezîndu-se în potirul parfumat, alb ca zăpada, berbantul îşi destinse aripile puţin, să se odihnească, dar^băgă de seamă că se umpluse de praful galben al floarei şi se necăji: „Foarte mulţumesc de gazdă, dacă e vorba să ies mînjit!... Şi unde mai pui că aici stai ca într-o mînăstire." Se înălţă în aer. Se încălzise* grozav. „Parcă e rnai cald ca la cîmp", gîndi sprinţarul, în vremea aceasta ochii lui zăriră, aşa, ca o şuviţă de sînge. Era un strat de garoafe. „Hai într-acolo" ; întinse aripile, lovi de cîteva ori aerul şi se lăsă, uşor ca un fulg, deasupra unei garoafe bătute, creaţă şi îmbălsămată. ,,Uite-o floare care nu-i năzuroasă, îşi zise ; o găseşti pretutindeni ? şi, cu toate astea, ar avea dreptul să fie mîndră cu faţa ei îmbujorată. Da, garoafa într-adevăr mi-i dragă." Şi stătea, hoinarul, tolănit pe frunzişoarele moi ca un paşă, cînd parcă îl ameţi ceva. „Ce să fie ? A ! mi-, rosul garoafei. Uite asta, cugeta craiul, asta nu-mi place la garoafă. Nu putea, adică, să ai/bă un miros al ei, numai al ei ? Trebuia să împrumute mirosul pipărat de cuişoare ? Pfui!" Zglobiu, îşi văzu de drum, aiurea, strănutînd... Şi ziua trecea, şi rătăcitorul zbura mereu, mereu, fără astîmpăr. „Uite colo un lăvicer de nu-mă-uita. Fiindcă-s albastre ca şi mine, s-or fi crezînd, mă rog, lucru mare" ; atingîn-du-le, dispreţuitor, cu vîrful aripii, le lăsă în urmă. Ce mai straturi de ochiul-boului! ,,Sînt prea din topor, băgă de seamă curtezanul. Ce e floare trebuie să aibă ceva care să o înrudească de aproape cu cerul, cu aerul... sau cu mine." îngîmfat, se împiedică de o gura-ieuliii : „Mersi, de-alde dumneata găsesc şi-n cîmp, la ţară". „Ei, cu micşunica se schimbă vorba, adeveri şiretul, asta, da." Şi se lăsă, elegant, în roate, deasupra floarei cuminţi. îşi strînse aripile una, îşi răsuci mustaţa, făcu ochii mici ; micşunica rămase liniştită ; gazdă bună, dar nu sprinţară. Flăcăul se necăji : „Ho ! băbătie, prea te crezi ! Eu n-am venit să dorm." Şi fugi, rîzînd. Mărgăritărelele nu le putea suferi, zbură pe deasupra lor, numai să le facă în necaz ; întrucît priveşte barba-împăratului, îi venea rău numai cînd se gîndea la numele ei... Ziua trecea, soarele scăpata ; se mai răcorise. O luă înspre gherghine. Cocoţate sus, pe tulpinele lor, gherghinele îl priveau nepricepute. „înalte şi proaste", zise pierde-yară şi, înălţîndu-se sus, căuta cu ochii trandafirii. îi zări. Se scoborî încet, curtenitor, se închină în faţa fiecăruia. „Flori de paradis, flori măiestre, flori...", dar cum se întorcea, în dreapta şi-n stînga, complimentînd, aripa i se zgîrie de-un ghimpe. Craidonul o şterse repede, fără să se mai uite înapoi... Trecu pe lîngă lalele fără să le privească ; dar în drum făcu cu ochiul rochiţii-rîndunicii, o veche prietenă, şi spuse o vorbă proastă unui stinjinel scuturat, îmbătrînit, ce i se ţinea în cale. Zarnacadelelor le rămăsese doar tulpinele ; liliacului, frunzele. Mai departe, mai departe. Din zbor fură o sărutare unei cicori, rătăcită pe acolo cine ştie cum. Şi cicoarea îi aduse aminte de cîmp. „Tot mai frumos e cîmpul... Dar nu-i vorbă, şi-n grădină !..." Şi parcă departe, într-un colţ, zări o floare



62

03

învoaltă, necunoscută. Grăbi, dar, deodată, începu să orbecăiască. Nici nu băgase de seamă că se întunecase. Nu mai vedea nimic. îl apucase noaptea în drum. Neputînd să mai zboare, se lăsă, la întîm-plare, pe-un spin uscat, să aştepte zorii, suspinînd nemulţumit : ,,Ce Dumnezeu se-nnoptează aşa devreme !"...
( 1 9 0 9 )








ÎN CURTEA MEA

  
  
  Curtea mea e la ţară, pe malul unei ape. De jur împrejurul curţii se încinge un gard de cătină, iar pe cătina în care vrăbiile stau împănate ca albinele în roi, se ţese, de cu primăvară pînă-n toamnă, tulpina de rochiţa-rindunicii. Pe de margini, din loc în loc, ca la o azvîrlitură de piatră unul de altul, se înalţă plopi bătrîni, fuse uriaşe pe cari se deapănă vîntul ; pe vîrfurile lor ţin acoperămîntul, — cerul. Tufe de pomuşoară şi de agrişe dau, înăuntrul curţii, adăpost paserilor mele.
  Căci am paseri multe şi felurite. De ici, din portiţa încununată cu iederă, hai să le privim. Ai auzit cucurigul ? Răsare soarele. Cucoşul acela negru e ceasornicul curţii mele. Iată-1 pe culme, ţanţoş, cu pintenii arcuiţi, cu platoşa penelor oţelii, gata ca de luptă. Parcă vrea să-şi arate bărbăţia cîrdului celuia de claponi din faţa lui, — găini cari nu se ouă, ale căror pene lungi şi moi îi prefac într-un fel de sălcii plîngătoare printre paseri.
  A, uite-o : harnica ogrăzii ! Repede-repede, sfî-rîindu-i picioruşele în ghetele galbene pe nisip de iute ce aleargă, cu boneţica albă tivită cu arnici, de gospodină, pe cap, cu cerceluşii de mărgean la ureche, strînsă în fusta ei cu picăţele, bibilica — pi-cherea — aleargă dintr-un colţ într-altul, să puie toate la locul lor. Numai să-i auzi guriţa cînd vreo leneşe se întrece mai mult cu dedeochiul somnului !
  Albe, linse, sau zburlite ca de vînt, legănîndu-se, sîsîind, îndemnînd la tăcere, le vezi? cîrdul de gîşte
  
f

se înşiră, una după alta, ca şi cînd cea din capăt ar fi înghiţit un mosor de sfoară al căreia capăt l-ar fi hăpăit, pe rînd, toate celelalte.
  Dincolo, lîngă teuca de apă, sînt raţele ; parcă-s totdeauna văduve, aşa-s de hursuze. Mişcînd mereu din ciotul cozii, la dreapta şi la stingă, ca şi cînd dînsa le-ar îndemna şi îndrepta trupul încotro s-apuce, ştiu numai să-şi desfacă lopăţelele pliscului, să se lincerească-n apă.
  Dar bate soarele tare. Pune-ţi mîna la ochi, să poţi privi mai bine.
  Colo, supt tufişul cela de agrişe, sînt cloştele. înfoiate, gata să sară în capul oricui s-ar apropia, ele scurmă mereu, ca şi cînd ar căuta o comoară, îşi hrănesc puişorii. Gîgîlicii ! boţuri de aur, cu două picături de rubin drept ochi. Uite-i cum se frămîntă, cum se string, roi, şi se desfac pe urmă, cum se ciupesc de la un viermişor. Unul a sărit pe spatele mamei şi, cu picioruşele lui subţiri şi fragede ca paiul, i se cocoaţă după glt. De acolo urmăreşte cu ochişorii lui vioi ce fac ceilalţi : prinde clipa, sare şi apucă viermuşorul. Apoi, fugind supt aripa caldă şi ocrotitoare a cloştei, ospătează. Ceilalţi rămîn locului prostiţi, sărăcuţii ! pînă ce zăresc o altă pradă.
  Dar ce-i ? Găinele se string să privească iscoditoare. Doi cucoşi tineri s-au apucat la luptă. Penele z;bor ca luate de vînt. Stai puţin şi-o să vezi ! Grămăticul curţii mele e doar curcanul ! Iată-1 : i-a şi zărit. Uite-1 cum se repede, cum se pune mijlocitor între ei, cum îi desparte ; pe cel mai vajnic îl ciupeşte şi-1 urmăreşte pînă în celălalt colţ al curţii. Iar dacă a făcut pace, e şi dreptul lui : se-nroteşte, îşi atîrnă şiragurile de hurmuz şi mărgele la gît şi, ca un drept judecător ce este, primeşte închinăciunile tuturor.
  Numai fantele, craiul curţii mele, priveşte-1, nici nu vrea să se uite la el. Tot necazul lui e că grămăticul îşi poate înroti la fel coada.
  Auzi un lătrat ? E Dudaş, Dudaşache, dulăul, păzitorul. Acuma cercetează gardul dacă n-are vreo gaUră prin cafe să se poată strecura lighioanele înăuntrul curţii. Cînd găseşte o deschizătură, se opreşte şi latră, — dă de veste.
  Aha ! Vezi ? s-au oprit toate paserile, cu capul întors spre cer. Gîgîlicii de aur au năvălit supt aripile cloştilor, să se ascundă. O săgeată străbate prin aer. E un yultan. N-avea nici o grijă ! Grămăticul 1-a zărit cel dintîi. Şi-a strîns mugurul nasului, şi-a scos guşa în afară şi-1 urmăreşte cu ochii, să sară. Gluguind, parcă-i zice : „Poftim, dacă-ţi dă mîna!" Dar Vultanul e priceput; ştie cu cine are de-a face. Un ocol, şi se şterge prin zare, să caute aiurea o pradă mai puţin păzită.
  Şi-n urma lui paserile îşi văd de hrană, gîgîlicii răsar iarăşi la lumină, şi liniştea şi pacea se lasă peste curtea mea.
Hai de ne-om duce şi noi !
(19 10)








DUPĂ ASEMĂNAREA LOR !
  
  
  Făcuse Dumnezeu aproape toate lighioanele pă-mîntului. îi rămăsese de învieţuit numai cîteva. Pe acestea se hotărî să le plăsmuiască după sfatul celorlalte. Astfel putea să cunoască şi inima şi mintea acelor cărora le dăduse suflet mai dinainte.
  Aşa, după povaţa leului, care vroia să ştirbească din măreţia tigrului, făcu mîţa ; după gustul raţei, zuliară pe lebădă, făptui gîsta ; după placul elefantului, ironist, născu şoarecele. Ascultă chiar de măgar, care-1 rugase că, decît ar mai face un dobitoc pe lume, mai bine i-ar lungi lui urechile, doar-doar o putea prinde un sunet mai armonios.
  Dumnezeu ştia că fiecare din vietăţile aceste îşi vor avea pe pămînt menirea lor ; că, cu cît vor fi mai multe, cu atît se vor înlesni mai bine una pe alta ; că nici urechea măgarului n-o să prindă nota privighetoarei, după cum nici mărimea elefantului n-o să poată batjocori micimea şoarecelui.
  De aceea Atotputernicul se plimba pe pămînt, întrebînd şi ascultînd în dreapta şi în stînga. într-un rînd, odihnindu-se pe o piatră, se gîndea cum să mai dea o vieţuitoare aerului. Şi cum căta cu ochii primprejur, iată că vede : supt o frunză, o broască ; o albină şi-un fluture pe cîte. o floare ; şi-n mijlocul unei mreje, ţesute între două crengi, un păianjen.
Dumnezeu zîmbi, le chemă la el şi le spuse :
  — Ascultaţi, vietăţilor, vreau să vă dau pe ziua de astăzi încă o tovarăşe. Doresc să aud povaţa voastră — cum şi ce înfăţişare să-i alcătuiesc. Mergeţi de vă sfătuiţi dintru-ntîi între voi şi veniţi cu lucrul gata.
  Cele patru vieţuitoare se traseră mai la o parte, în sfat.
  — Bine, dragilor, se umflă broasca, nu-i ajunge preiasfîntului că ne are pe noi ? O să lase atîtea fiinţe pe pămînt, că nu ne-o ajunge cu ce ne hrăni. Ia să-i croim noi o dihanie cum n-a mai văzut nimeni, doar l-om sătura.
  Şi şu-şu-şu, şu-şu-şu, se sfătuiră ! Apoi, cîteşi-patru, veniră în faţa Domnului.
  — Ei? le întrebă Dumnezeu. Tu, broasco, ce sfat îmi dai ? •
  — înalt-preasfinte, zise broasca, priviţi-mi ochii şi faceţi-i noii vieţuitoare la fel.

— Bun ! Dar tu, fluture ?
— Priviţi-mi trupul.
— Bun ! Dar tu, albină ? •— Priviţi-mi aripile.
— Bun ! Dar tu, păianjene ?
— Priviţi-mi picioarele.
  — Bun ! Foarte bine ! răspunse Dumnezeu şi zîmbi : ochi de broască, trup de fluture, aripi de albină şi picioare de păianjen ! Iată lighioana pe care o doreau ele !
Dihăniile se uitară una la alta.
—	Acum să-1 vedem, zise albina, încet, broaştei. Dar  Dumnezeu blagoslovi în  aer, apoi întinse
palma. Şi în mîna Domnului răsări, deodată, noua vieţuitoare.
— Iată sora voastră. Vă place ?
Cele patru sfătuitoare răspunseră, codindu-se :
— Dă... mărite Doamne !...
  Şi Dumnezeu înţelese că noua vieţuitoare era într-adevăr frumoasă.
  Tocmai în clipa aceasta uite şi-o şopîrlă. S-o întrebe şi pe asta, se gîndi Dumnezeu.
  — Ei, tu, şopîrlă, ce zici că-i mai lipseşte fiinţei acestea ca să se desăvîrşească sfatul celor patru tovarăşe ale tale ?
  — Sprinteneala mea, Doamne, răspunse cu acreală şopîrlă.
  — Fie ! Du-te ! porunci Dumnezeu făpturii celei nouă care se ridicase pe vîrful degetului său.
  Şi aşa, din răutatea celor cinci vieţuitoare, zbură, pentru întîia oară pe pămînt, nebunatica şi gingaşa libelulă.
  Dar ar fi nedrept să nu se ştie că dintre toate vieţuitoarele numai rîndunică fusese mărinimoasă. Ea rugă pe Dumnezeu să dea viaţă unei alte rîn-. dunele mai chipeşe ca ea. Şi Dumnezeu îi făcu ha-tîrul : însufleţi lăstunul. Dar pentru inima cea bună a rîndunicii o lăsă tot pe dînsa mai frumoasă.

(19 10)







CIOC! CIOC! CIOC!
  
  
  Şi paserile se-nţeleg între ele. Dumneavoastră poate nu mă veţi crede. Atîta pagubă ! Dar eu ştiu multe asupra lucrului ăstuia de la gaiţa mea, de la gaiţa mea care, fiindcă am învăţat-o să vorbească omeneşte, mi-a descoperit cîteva taine ale graiului păseresc. D-ta, spre pildă, auzi ciripind* o rîndunică, crezi că i-a venit, aşa, un gust să facă gălăgie, în vreme ce dînsa dă poveţe puişorilor ei : „Nu ieşiţi la marginea cuibului !" „Nu strigaţi cînd nu sînt eu cu voi !" „Tst ! pisica !" O vrabie ciripeşte pe gard. D-tale puţin îţi pasă. Şi ei, biata ! i-a sărit inima din loc : „Uliul !" în nopţile cu lună asculţi privighetoarea, — te incintă ; ajungi să crezi că pentru tine îşi varsă în gîlgîiri ploaia de mărgăritare. Nici nu bănuieşti că-şi plînge numai dragostea ei.
  Aşa, mulţumită gaiţei mele, am ascultat, dăunăzi, o convorbire între un măcăleandru şi-un scatiu. Să v-o spun.
   „Cioc ! cioc ! cioc !" se aude de departe. Măcă-leandrul zice :
— E ciocănătoarea !
  — Ciocănătoarea, răspunse scatiul, ce-o fi ciocănind mereu ?
— Caută veveriţa, îl desluşeşte măcăleandrul.
— Veveriţa ? De ce ?
  — Urîţi îmi sînteţi voi, scatiii, că nu ştiţi nimic. Nu-i cunoşti novestea ? Să ţi-o spun !
  (Mărturisesc că vreo cîteva ciripiri nu le-am înţeles, dar le-am ţinut însă minte. Acasă i le-am spus gaiţei, şi gaiţa mi le-a tălmăcit. Aşa, vă pot spune întocmai, după zisele măcăleandrului, povestea ciocănătoarei) :
  — Demult, m-asculţi, scatiule ? începe măcălean-drul, demult tare, la-nceput, pe cînd oamenii erau puţini de tot, şi poamele şi mai puţine, veveriţa a dat, într-o bună zi, peste un pom ciudat, cu roadă rotundă, tare, dar cu miezul dulce şi gustos. Dăduse, frate, peste alun. I-au plăcut alunele şi, vezi, fiinţă prevăzătoare, să nu mai păţească cum o păţise cînd rosese o iarnă întreagă coaja copacilor, să se hrănească, ce i-a venit în gînd? Să strîngă alune. Şi şi-a umplut scorbura de cu toamnă. Tocmai se bucura că- dăduse norocul peste dînsa, făcea planuri mari, să nu se mişte toată iarna din căsuţa ei, nici cu vîrful botului să nu miroase viforniţa, cînd, într-o bună dimineaţă, se zgîrie la un picior într-o coajă. Caută, — coajă de alună ! De unde ? că ea nici nu se atinsese încă de merindele strînse. Cercetează : un sfert de alune mîncate ! S-a mîhnit veveriţa, dar s-a şi mîniat. S-a pus la pîndă, să prindă pe hoţ. S-a ghemuit în fundul scorburii, una cu copacul, şi-a aşteptat. Ce era ? Ciocănătoarea, cum o vezi : sai ici, vîră-te colea, dă de scorbură, în scorbură de alune, şi, cum e iscusită, a înţeles ea că-n alune trebuie să fie ceva. Plisc are, slavă Domnului! Craţ ! iacă şi miezul. Bun! Craţ-craţ-craţ, s-a pus pe mîncat. Din ziua aceea venea în fiece amiază să-şi ia prînzul. în dimineaţa cînd o pîndea veveriţa, a sosit tot aşa zglobie, dar de-abia intră în scorbură, că veveriţa se repezi. Ciocănătoarea vroi s-o zbughească afară, dar veveriţa o prinsese de coadă ! Dă-i în sus, dă-i în jos, lasă coada, ca şopîrlă, în laba veveriţei, şi pe ici ţi-i drumul. Mai tîrziu, cînd i-a venit inima la loc şi s-a văzut fără coadă, s-a întors la veveriţă să se roage de dînsa, N-a mai intrat în scorbură şi, smerită, a bătut cu ciocul : Cioc ! cioc ! cioc ! Dar veveriţa îşi mutase culcuşul ! De atunci mereu ciocăneşte la fiecare copac, dar nici că dă de răspuns...
  — Zi, de atunci, întreabă scatiul, n-are ciocănătoarea coadă?...
— Vezi bine... Ssst! Uite-o...
  Mă uit şi eu. O fulgerare roşie străbate luminişul. Ciocănătoarea se caţără cu ghearele de trunchiul unui mesteacăn şi-1 ciocăneşte de jos pînă sus. Apoi trece la alt copac, şi la altul. Fagul sună mai tare, frasinul mai înăbuşit. Un stejar găunos răsună ca un hîrb. Şi ciocănaşul bate mereu, se duce, se şterge din ochii mei. De-abia se mai aude, departe :
Cioc ! cioc ! cioc !
Scatiul piruie iar :
  — Ştii una, frate măcălendre ? Eu cred că tot ce mi-ai spus sînt numai nişte vorbe. Ea ciocăneşte fiindcă suge din mustul copacilor, i-o fi plăcînd hrana asta.
Măcăleandrul se supără :
  — Se cunoaşte că eşti pasere neisprăvită. S-o fi hrănind ea cu mustul copacilor, dar ce şi-o fi zis : ,,Dacă mi-i dat să ciocănesc mereu, cel puţin să trag din asta un folos, să mă hrănesc !"
— Aşa-i ! încheie scatiul.
  Acestea le-am auzit mai dăunăzi povestite de către un măcăleandru unui scatiu. Un lucru însă : dacă veniţi cineva pe la mine, să nu spuneţi cumva gaiţei mele cele ce v-am destăinuit. Mă asurzeşte cu ocările. Vă rog !
( 1 9 î 0 )








ÎN FEL DE FEL DE FEŢE...
  
  
  Gaiţa mea e foc. V-am destăinuit păţania cioea-nătoarei şi de-atunci şi-a pierdut încrederea în mine. O săptămână întreagă am rugat-o pînă să-şi ţie cuvîntul, să-mi spuie cum au căpătat paserile penele lor aşa de minunate la vedere. Ascultaţi ce-am vorbit cu gaiţa :
  Eu: Pasere dragă, îţi făgăduiesc că de acum înainte n-o să mai spun altora nimic din ceea ce-mi împărtăşeşti.
   Gaiţa : Lasă că te scuniosc. Aşa mi-ai vorbit şi rândul trecut, şi mi-ai pus ciocănătoarea pe cap, de-mi amărăşte zilele.
Eu : Gaiţă dragă, mă jur...
  Gaiţa: Jurămintele tale isînt ca fulgii mei de uşoare. Uite (âşi scoate un fulg cu ciocul şi-1 lasă să plutească în aer).
  Eu : Gaiţă dragă, crede^mă, jurămintele mele sînt ceva mai grele...
  Gaiţa : Lasă ! lasă !... în sMrşit, o să-ţi spun şi povestea asta, şi atâta tot...
Eu : Şi iada-n pod !
  Gaiţa : Aşa. Ascultă : La-nceput toate paserile aveau penele de două feluri: albe şi negre, ca ziua şi noaptea. Decît Dumnezeu se cam săturase sa le vadă pe toate la fel. Şi ce şi-a zis : „Bine, dacă la trup tîs deosebite, de ce n-ar ifi şi la pene ?" Atunci s-a uitat în sus, în jos, şi-a hotărât îndată unui păun — păunul era alb, cânta mai frumos idecât toate şi era şi paserea lui de casă — o hotărât aşadar unui păun să-şi ia zborul, în zorii zilei, prin înaltul cerului, să-şi moaie penele lîn allbastrul văzduhului şi-n aurul răsăritului, apoi să se lase pe pămînt, să-şi poarte aripile prin verdele ierbii. După ce păunul a îndeplinit toate aceste, de-ţi lua ochii cu strălucirea lui dacă-1 priveai, Dumnezeu a poruncit unui vultur să adune toate zburătoarele cerului, şi, după ce s-au strâns la un loc cu toatele, preasfântul le-a spus că vrea să le înfrumuseţeze. Arătîndu-le păunul, le zise să-şi aleagă fiecare, de pe trupul lui, felul penei în care ar vrea să fie îmbrăcată. Şi ca să-1 vadă mai bine paserile pe păun, Dumnezeu âi porunci să-şi rotească coada, şi de atunci păunul căpătă darul acesta. Paserile cerului ansă, deprinse mereu cu albăstruii văzduhului, cu verdele ierbii şi cu aurul soarelui, puţine au ales penele aceste, şi mai toate s-au (bucurat de socoteala stigletelui. Vezi dumneata, mic şi afurisit : „Doamne, zise el, dă-ne din toate câte ceva şi lasă-ne să le amestecăm noi cum ne-o tăia capul". Dumnezeu a zâmbit şi-a încuviinţat că cele cari voiau să asculte de stigilete să facă după cum le-a sfătuit el. Tocmai atunci, hop ! şi ciocănătoarea, care întârziase, c-un trandafir alb în cioc. Preaînaltul o chemă să o mustre că a rupt floarea, apoi porunci unui înger să-i aducă trandafirul, să-1 miroase. îngerul, cînd luă crenguţa, se împunse într-un spin şi îndată îi ieşi în vîrful degetului o bobită de sînge. Fiindcă din pricina trandafirului răsări cea dintâi picătură de sînge pe lume, Dumnezeu meni floarea să se facă roşie, cum se şi făcu, iar pentru că prin ciocănătoare se întâmplase aceasta, Atotputernicul spuse îngerului să-şi şteargă degetul de capul ei, să rămîie însemnată.
  Ce să vezi, însă ? Aşa le-a luat ochii celorlalte paseri roşul ciocănătoarei, că toate au năvălit la ea, să se atingă de dînsa, să capete şi ele măcar cît de puţin din faţa sângelui. Cel dinţii stigletele. Dar dintr-o picătură ce s-alegi ? Pe urmă şi-au amestecat penele care cum le-au tăiat capul. Vrabia, fiindcă era cald, s-a scăldat îndată în ţărână şi s-a făcut ca
  

  
74

75

dracul. Cioara, foarte înţeleaptă, ce-a gîndit: ,,Eu nu-s proastă, cu pana mea n-o să mă ia nimeni în seamă şi-o să mă înmulţesc ân pace. Ia să rămîn eu neagră cum sînt." Şi neagră a rămas. Tot astfel şi corbul. Puţine au avut 'înţelepciunea să se roage de Dumnezeu să le facă el cum o crede în nemărginita lui mărinimie. Aşa preaînaltul şi-a atins degetul de penele păunului şi-a făcut : prigoria, gan-gurul, scatiul. Ba chiar şi eu am întins aripile de mi^a pus albastrul de pe die. Uite. Mărturisesc, cam puţin, însă şi aşa e bine că tot mi-a venit mintea cea de pe .urmă. Dar cel mai folosit, îţi închipui, a rămas păunul, că tot albastrul, aurul şi verdele, dispreţuit de celelalte paseri, i-au rămas lui. Iar el, de bucurie, şi cum avea un glas minunat, s-a pus îndată isă dinte, şi cântă, .dîntă, (fără să ia în seamă că Dumnezeu, obosit, vroia să aţipească puţin. (De trei ori i-a poruncit Atotputernicul să tacă. El, âe unde ! îi da înainte. Atunci, dintr-un tufiş, iată şi privighetoarea ! Privighetoarea, pe vremea ceea, era cea mai leneşe pasere : dormea şi ziua şi noaptea. Şi fiindcă acuma se trecuse cu somnul, nimerise şi ea la spartul târgului şi alergă la preaânteleptul să-i schimbe şi ei penele, că nu vroia să rămîie aşa cum o mâzgălise, acum, în grabă, vecina ei, vrabia, cu ce putuse lua şi dânsa de pe aripi. Dumnezeu însă se supără foc de lenea privighetoarei şi o lăsă aşa, ba o şi pedepsi să nu mai doarmă nici nopţile de acum înainte. Dar fiindcă privighetoarea zbură pe umărul Atotfăcătorului, şi se rugă, frumos, de iertare, şi fiindcă îndurarea lui Dumnezeu nu cunoaşte margini, i se făcu milă Ziditorului de păsărică, însă nu-şi mai putea lua cuvîntul înapoi. Ce să facă ? Tocmai atunci âi lovi auzul glasul păunului. Şi ce se gîndi Dumnezeu? Să treacă glasul păunului privighetoarei : pentru pedeapsa mare care i-o dăduse se cuvenea, în schimb, şi-un dar marejBa scăpa şi de cîntecul zăludului. Zis şi făcut. De arunci privighetoarea cântă aşa de frumos, iar păunul schiaună ca o miţă. Ia aşa !"
  După ce gaiţa sfârşi, m»am gindit puţin, apoi iată ce i-am vorbit:
  Eu : Ia ascuLtă, gaiţo dragă, frumoasă poveste şi mare minciună mi-ai înşirat.
  Gaiţa : Dacă o crezi, cum o cred eu, ţi-am spus un adevăr.
  Eu: Aşa-i ! Dar adevărul e un adevăr cînd e pentru toţi la fel.
  Gaiţa: Şi câte minciuni n-au fost multă vreme, pentru toţi, adevăruri adevărate.
  Eu : Gaiţo, umbli cu şiretenii. Adevărul numai noi, oamenii, îl ştim. jGaiţa m-a privit, a întors capul, apoi a început să fluiere un cântec care am fînvăţat-o eu, un cântec de batjocură, ca şi cum mi-ar fi zis : „Vorbă să fie !" Ei, vă place ?
  Ca să mă răzbun pe ea v-am destăinuit şi povestea aceasta. Uite-aşa.
(19 10)







MAI SUS !
  
  
  S-a trezit ciocârlia ân chemarea prepeliţei : „Pitpalac!"
  Cerul abia se rumenise ; picăturile de rouă încă nu se prefăcuseră în mărgăritare ; luceafărul tot făcea din ophi pământului.
  Dar peste puţin deodată adâncul scapără. Cea dintâi rază străpunse văzduhul şi se topi ân ochiul ciocârliei. Niciodată darul acesta, trimis de către' soare, nu umpluse sufletul paserei de o mai mare fericire. Căci şi fericirea nu-şi allege totdeauna clipa nimerită în care să-şi verse prinosul.
  Scuturându-şi penele, un trill ide mulţumire izvorî din guşa ciocârliei. Apoi se dezlipi de ţărînă şi, pîlpîind din aripi, se înălţă.
  Aerul parcă se rumenise. Oglinda cerului poleia pământul. Încă o bătaie de aripi.
Mai sus !
  Slab de tot i se părea ciocârliei că mai aude glasul pitpalacei. înota ân valuri străvezii; plutind pe ele, dete drumul ciripitului ei gîdilitor ca al unei grindine de mărgăritare.
  Dar raza care <i se topise ân oohi o chema la ea, în înalt. In cântecul ei, paserea îi spunea că vine. încă o lovire de aripi, şi-ncă una.
Mai sus !
  îmbătată, paserea se asculta singură ; pentru ea şi pentru soare cânta.
  I se părea că tremurările cântecului ei umpleau bolta cerului. Vroia să se simtă singură, dezlipită de ţărâna pământului, — ea şi raza, în singurătatea ameţitoare a înălţimilor...
  îşi avîntă din ce ân ce cântecul ; âşi încordează mai tare ""puterile. Dar trupul greu parcă-i înlănţuie glasul, i-1 ţine (închis ca într-o colivie. Ar vrea să se simtă dezrobită, uşoară ca aerul, străvezie ca el.
Mai sus ! mai sus !
  Şi trupul mereu o trage înapoi către pămînt, şi raza mereu o cheamă către înălţimi.
  într-un avânt îşi pune cea din urmă putere şi, deodată, se simte, ân sfârşit, slobodă, desfăcută de greutatea netrebnică a cărnii.
   Şi-n vreme ce, smulgîndu-se, nebun dej fericire, glasul se-nalţă singur, tremurător şi dumnezeiesc de dulce, în înalt, trupul cade ca un bulgăre de ţărână spre pământ.
(19 10)







NEDESPĂRŢITE !.,.
  
  
  Toamnă ! Pădurea fumegă. Negurile se lasă per-deluind zările. Paserile se rotesc în înalt, se deşiră, iar se strâng şi iar se răresc, apoi îşi aleg călăuzele, le pun ân frunte, şi-n vârf de săgeată călătoresc. Se ridică stolul isus-sus, pe apa albastră a cerului, şi lin, ca împinse de un dor tainic, vîslesc, se şterg din zarea plaiurilor noastre. Se duc !
încotro ?
  în nopţile reci de toamnă văzduhul parcă freamătă. O lume ciudată pare că prinde fiinţă supt stele ; noiane ide frunze desprinse pare că sînt purtate de vânturi ; umbre ise strecoară rătăcite ; ţipete răsar şi se stîng ; chemări de călăuzire umplu largul cuprinsului. Sânt paserile călătoare. Şi cu ele parcă iau ceva din sufletul nostru, 'în ochii lor parcă fură soarele, pe aripile lor parcă duc primăvara.
  Un stol de turturele a ântârziat. Grăbite s-au strâns în dimineaţa aceasta, şi-n fâlfâirile lor, cari se aud ca nişte sunete supte uşor dintr-un flaut, pornesc. întâi o iau pe-aproape de pământ, peste lunci, deasupra rariştilor, printre plopii (înalţi, ca şi cum ar vrea să mai vadă locurile aceste o dată. Apoi fac un ocol mare, de jur (împrejurul păduricii, ân vreme ce o rază de soare (împunge pânza norilor şi tiveşte pe cer o dungă de ilumina. Bucuroase, paserile bat din aripi şi se hotărăsc. Patru, două perechi, o iau mai înainte, o pereche rămâne în zbor mai potolit, în urmă. Ajung deasupra râului ;
un ţipet năbuşit, din guşă — un semn al călăuzei — vrea să le strîngă pe toate la un loc. Şi-n clipa aceea un bubuit de puşcă clocoteşte aerul cuprinsurilor. Cele două perechi feresc ca fulgerul în lături ; dar din perechea din urmă, o turturică îşi curmă zborul, îşi adună apoi puterile, cu cel din urmă fior al vieţii, se roteşte ân două cercuri, se înalţă drept, ca o săgeată ân văzduh, spre raza de soare, apoi cade rostogolindu-se ân undele rîului, care o fură şi o poartă mai departe.
  Stingherul, soţul, urmăreşte puţin stolul, apoi se întoarce, caută ângrijat şi, pe apa turbure, îşi vede tovarăşa. O putere âl ţine atunci deasupra viitoarei, cu ochii nedeisprinşi de la trupul plăpând şi pătat de sânge ce lunecă la vale, de la trupul pe care, în cercuri strânse, îl urmăreşte mereu.
  Şi supt cerul ân care raza de soare s-a stins, călătoresc trei : stolul! care se şterge în zare ca un rămas bun, paserea moartă mânată de valuri, şi porumbelul care se roteşte mereu, urmîndu-şi soţia, ca un simbol al veşnicei iubiri !...
Şi-n urma lor toamna cade mai grea !
(19 10)







PASERE DE NOAPTE
  
  
  O zi iînăbuşitoare ca aceasta nu mai scoborîse Dumnezeu pe pământ. Se coşcovise scoarţa copacilor, se scorojiseră frunzele, iarba se măcinase, pământul se făcuse cenuşe. Izvoarele secaseră; locul bălţilor nici pas să se mai cunoască. Ici, colo, câte 'O şuviţă de apă, ca urma unei lacrimi pe un obraz uscat de 'boală. Lighioanellc pădurilor umblau cu limba scoasă, isă găsească unde să-şi stîrnpere setea. Atunci, unele din ele, o luară lin sus, spre ţinuturile înzăpezite, unde nu le putea lipsi apa niciodată.
  Pînă şi bulina, cît era ea de greoaie, că hu-şi întinsese niciodată încă aripile la zbor, cu penele ei înfoiate ca şi cum i-ar sufla mereu un foi în coşul pieptului, cu capul ei buhos şi nedormit, cu ochii nepotrivit de mari, ca de-mprumut, buhna, care pe vremea aceea era pasere de zi, ca celelalte, şi-a dezmorţit aripile şi-a pornit-o la drum, să găsească un izvor, un pârâu, să bea o picătură de apă măcar. Şi cum nu era de loc deprinsă, îşi fîlfîi aripile, dintru-ntîi, de la un copac la altul, apoi de la o poiană la cealaltă, pînă ce a ajuns, în sfîrşit, într-o altă pădure. Decît se-ntunecase de-a binele, căzuse noaptea, şi peste o apă să de ie nici gînd. Atunci a poposit pe-o cracă, să aştepte zorii zilei. Răcoarea nopţii o mai învioră.
   Dar cum stătea aşa, plecă puţin capul, şi-n clipa aceea zări, chiar supt creanga pe care stătea, cum străluceşte ceva. Ce să fie ? se gîndi buhna. Ochi
de miţă sălbatecă nu erau, fiindcă nu erau doi, Atunci ? zbură jos, şi care nu-i fu mirarea cînd simţi pămîntul supt picioare jilav. Fusese pe acolo un şipot bogat în apă, şi-acum nu mai izvora decât cîte-o picătură pe care Dumnezeu o păstra, în fiecare noapte, privighetoarei. Lucea picătura ceea ca un ban de aur, căci, ca să o găsească privighetoarea, Atotputernicul răsfrîngea într-însa o stea. A stat buhna, s-a gândit, dar de ce străluceşte picătura ceea nu şi-a dat bine seama, şi, numai într-un târziu, şi-a închipuit că uitase ziua un pic din lumina ei. Gum era tare însetată însă, sorbi apa, şi-n locul ei rămase pămîntul întunecat, căci steaua nu mai avea unde să se oglindească. Şi mare-i fu mirarea buhnei când nu mai zări lumina. Va să zică ea o băuse o dată cu apa ? Zburînd înapoi pe cracă, se gândi ce se gândi, şi se hotărî... „Dacă sorbise lumina, trebuia şi ea, la rîndul ei, să lumineze. Poate că Dumnezeu îi hărăzise darul ăsta să mai înfrumuseţeze noaptea. Deci noaptea îi era dat ei să trăiască"...
  De-atunci s-a deprins, încetul cu încetul, să vadă prin întuneric ; şi acuma de bună seamă crede că vede fiindcă luminează dânsa.
  O fi şi pedeapsa lui Dumnezeu, fiindcă sorbise picătura de apă care se cuvenea numai privighetoarei.
(19 10)








VULTURUL
 
 
 S-a ridicat, deodată, din prăpastia întunecoasă, umedă, a munţilor falnici. Şi doritor de lumină, în această dimineaţă scăldată de soare, a întins aripile, ca o flamură, deasupra brazilor bătrâni. S-a înălţat mai lîntîi drept în sus, ca o săgeată ; a străbătut văzduhul răcoros, apoi a rămas acolo, s-a legănat în aer, îmbătat de plăcerea să fluture la înălţime uriaşă   a plecat capul şi a privit în jos. Pe câmpiile lucii, satele împrăştiate, ca grăuntele, scoteau sclipiri repezi ca a prundişului spălat de ape. Oamenii nu se zăreau ; deasupra, dedesuptui lui, primprejur, nici o vietate. I se păru că-n lumea aceasta frumoasă,  încântătoare,  peste  care primăverile se aştern cu spuză de flori, e a lui, a lui singur. Şi, scuturându-şi aripile, făcu un ocol larg, suind şi seoborând prin aer. Apoi i ise păru că ceva flutură mai jos, ceva mic, prea neînsemnat pentru ca să îndrăznească să se suie pînă la el: se repezi şi, în ciocul gata să frângă, prinse o pană căzută chiar din aripa lui. Zbură cu dînsa, sus, sus, apoi îi dădu drumul şi urmări cu ochi strălucitori lunecarea uşoară, ca pe o apă, a penei care cândva îl ajutase să ise ridice.
  Luă munţii (în lung. Nici o boare de vânt, nici un murmur de ape care să străbată atât de sus.
  Şi aşa a mers pînă după amiază, cu ciocul deschis, înghiţind aerul în igîlglîiri puternice, privind în toate părţile cu ochii lui ca două scântei.
   Obosi. Se scoborî uşor şi se aşeză pe vîrful une; stimei ice ţâşnea în sus, goală, din stratul gros de muşchi al 'muntelui. Cum sta nemişcat, părea şi el de piatră, părea că-i colţul ascuţit al stîncii încremenite acolo de veacuri.
  Pe urmă îşi plecă ân jos capul ; în fund, în noaptea deschizăturii adinei, tăiată ca de pala unui zmeu, şerpuia, sclipind ca argintul, izvorul. Şi i se făcu dor de răcoarea dulce a undei şerpuitoare. Săltă şi se repezi în fund ; se lăsă în voie să cadă ân apă ; stropii reci îl acoperiră deodată, ca nişte pietre scumpe, şi, întinzînd gâtul gol, bău îndelung, însetat. Apoi îşi luă iarăşi zborul până pe stâncă, sus, se lăsă pe o coastă, întinse aripile la soare şi închise ochii. Aţipi...
  
  Adieri de vânt îl înfăşoară în vălul lor. Aproape se trezeşte ; prin pleoapa (închisă încă parcă zăreşte un foc grozav, a cărui flacără încinge tot cuprinsul zării. Se ridică. Departe, în nori de sînge, soarele apune. Munţii parcă-s aprinşi, cerul arde.
îşi ia zborul, grăbind spre cuib.
  Se apropie, se lasă tot mai jos, deasupra muntelui, deasupra pădurii de brazi. Aceeaşi linişte ân tot cuprinsuH firii. Mai are puţin ; zăreşte prăpastia spre care avea să se scoboare, când, deodată, în tăcerea neclintită, răzbubuie, pînă-n depărtări adânci, un tunet, şi aripa, amorţită, âi cade în jos. Se rostogoleşte de câteva ori prin aer, simte fierbinţeala glonţului, ca a unui cărbune ce-i arde carnea, îşi încordează puterile, caută să mai plutească sus, dar dedesuptui lui munţii parcă se prăbuşesc. Aripa îi mai stă puţin întinsă, apoi i se fringe lângă trup, udă de sânge. Lunecă printre brazi. Răcoarea îl mai înviorează o clipă ; iarăşi caută să-şi întindă aripile ; se anină de o ramură. Se uită în jos. Drept dedesupt, la rădăcina bradului, un căprior stă liniştit, privind ânainte. . Iar vulturul simte că-i pierdut, că puterile îl părăsesc. O ură straşnică îl cuprinde ; parcă ar dori
  
să se stingă toată lumea o dată cu dînsul. Se lasă să pice drept peste -căprior şi, cu cea din urmă putere, îi (înfige gheara în o chiul curat şi umed.
  în vreme ce căpriorul se scutură şi fuge, năuc de spaimă şi durere, paserea cade moartă, cu ghearele strânse, cu ochii deschişi.
  
( 1 9 0 7 )

CUCOŞUL

  
  
  In nucul stufos din marginea ogrăzii, găinele, cocoţate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul supt aripi, împrăştiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac şi le-a venit mai la socoteală. La o parte, aşa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cucoşul — paşa, cum îi zic toţi ai casei — rotofei, îmbrăcat în pene, cu' creasta lăsată, ştrengăreşte, pe-o ureche. Cu gîtul întins, cu ochii încă ceţoşi de somn, priveşte. E poet. Sufletul lui, deşi războinic, e mai avîntat spre frumos, decît al curcanilor, cari se umflă într-atît de par nişte burdufuri, cînd sînt seci ca nişte gogoşi; decît al tuturor gîinsacilor, cari se plimbă pe apă şi fac pe visătorii, dar lîn cap n-au minte nici imăear cît un grăunte ; ori deciît al răţoilor, cari, cu cît sînt mai fuduli, cu atît umblă mai legănaţi ; şi chiar decît al păunilor mîndri în port, dar cu glasul, între paseri, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dinţii care se minunează de frumuseţile firii, şi fără părere de rău îşi rupe totdeauna din somn numai să vadă cum răsare soarele. De aceea dînsul acum priveşte, pe cînd toti ai casei dorm.
  Mijeşte de ziuă. Departe, în zare, se desluşeşte, uşoară, dunga de lumină a zorilor ; întîi e ca o dîră de zăpadă, apoi, încetul cu încetul, se preface într-un întins de apă oarenşi (înaltă o margine tot mai sus, prelingîndu-se pe cer, ca sorbită de-o putere
  

a văzduhului. Pe urmă, oglinda aburită de pînă acum pare că răsfrînge un foc depărtat, se face lucie, poala cerului prinde fiinţă parcă, şi lumina începe să se cearnă peste pământ, uşoară, -ca un colb de argint. Departe, cine ştie unde, se văd dealurile, mai încoace cîmpul, aproape satul şi, chiar ân faţă, îşi desface stâlpii din umbră casa de la cealaltă margine a ogrăzii. Aerul se ânfioară ; cucoşul răsuflă fericit, apoi îşi udă pliscul în mărgăritarul de rouă de pe frunza cea mai apropiată. Lumina încremeneşte o clipă.
  Cucoşul lîşi caută cu ochii tovarăşele, le zăreşte, şi ân gândul lui le judecă pe toate. La stânga, ici, doarme Sura, nadoleanca •, băbătia, tot lângă el, şi numai lângă el; a scos cinci rânduri de pui pînă acum, şi mai face pe tinerica ; uf ! tare 1-a mai plictisit. Colo, mai jos, Ţiganca, sora Surei; ceva mai tânără, dar tot o poamă : amândouă gîlcevi-"toare foc. în dreapta, la rând, pe crengi deosebite : Roşcata, Bogheta şi iCucuieta ; bune fete, dar prea îşi scoteau ochii de la el şi prea i se ţineau de urmă. Cel puţin Berea, de pe creanga cea mai de jos, văzuse că n-are încotro şi-1 lăsa ân pace. Dar unde-i Puica? Asta, da, îi era dragă ca ochii din cap. Puica e o americancă albă ca laptele, puţin mai răsărită decât un ou şi cu un cucui mai mare decât ea întreagă ; âi place cum merge înfiptă, cu capul ţanţoş, tremurându-şi uneori moţul, ca şi cum i-ar fi tras luarea-aminte: „Ghidi! ghidi!" Dar unde-i ? Atunci un foşnet uşor de aripi îl făcu să ridice ochii; drept deasupra lui, Puica, şireata, întinsese gîtul şi, pe când (celelalte visau ancă, ştrengărită, îl săruta de „bună dimineaţa".
  Şi-n aceeaşi, vreme, într^o scăpărare orbitoare, din fundul zării, cele dintiîi două raze ale soarelui se topiră în ochii celor doi (îndrăgostiţi. Cucoşul îşi întfoie penele şi rămase aşa, minunat, în faţa răsăritului care ardea în pară. Peste câteva clipe, privi spre gamele cari dormeau şi zise Puicei : „Ce frumuseţe dumnezeiască, dragă! Şi proastele astea dorm." Apoi plănui o ghiduşîe : făcu Puicii cu ochiul, dîndu-i să înţeleagă că le-o pregăteşte el. Se ridică ân picioare, bătu din pinteni, îşi fîlfîi aripile ca două steaguri şi, ântinzându-şi gîtul — cu gândul într-adins să le facă să tresară, buimace, din somn — trâmbiţă din guşă, voiniceşte : —■ Cu-cu-ri-guuu î...
( 1 9 0 9 )








CA SOARELE !...
  
  
  O casă, o livadă şi-o curte mare. In casă stau stăpînii ; an livadă sînt pomi roditori ; în curte, felurimi de paseri.
  Aşa, în curtea aceasta s-au întâmplat multe şi mărunte, căci unde-s paseri multe, dragostea-i stăpână. Nu mai departe, /acum o lună, un cucoş a fugit, peste gard, cu foogheta altuia. Nu i-au mai văzut de-atunci nimeni ! Unele paseri spuneau una, altele alta,, gâştele şuşoteau, fel şi chipuri, pe socoteala celor doi îndrăgostiţi. Ei şi-au văzut de treabă. Acum o săptămână, o găină, o americancă, zor nevoie după un pichiroi. Au şters-o şi aceştia. Iar zarvă, iar şuşoteli, nimeni nu mai putea nici dormi, nici mânca ; cum se ântîlneau două paseri faţă-n faţă, se-ntrebau : „Ce-i cu americanca ?" Cealaltă : „Ce-i cu pichiroiul ?" Piohiroiul aşa ; americanca altfel. îŞi ei doi habar n-aveau de gura lumii !
  De aceea, când pichirea, stingheră, hotărî să-şi caute un soţ şi-şi puise ochii pe păun — pasere de neam mare — se feri de to(ţi, de frică să nu li se aşeze cineva de-a curmezişul dragostei. Şi-a început pichirea să se învîrte-in sus şi-n jos pe lângă păun. Azi aşa, mâine iar aşa, pînă cînd i-a venit o dată la socoteală şi i-a şoptit, cu glasul ei cel mai dulce : „Pi-chi-chi-chi-chi-ri" : „Te iubesc !" Păunul a privit-o dintruintâi de sus, dar pe urmă şi-a dat seama că nici pichirea nu e de lepădat, mai auzise că dragostea, dacă o întâlneşti, s-o culegi de oriunde-ar fi, s-a rotit şi^a răspuns :   ,,Oiiau !" :   „Bine !" Şi zilnic s-au curtat. Pichirea, mică şi pestriţă, dar şireată; păunul, mare, minunat de frumos, dar cam sec.
  Şi aşa, într-o dimineaţă, pichirea, harnică titirez, s-a sculat mai divremior chiar decât cucoşul, a ciugulit ce-a putut şi, pe urmă, ts-a dus supt culmea păunului, de 1-a sculat. Şi-amîndoi, aripă la aripă, au pornit pe pajişte. Flori, răcoare, mireasmă dulce. Pentru întîia oară şi-au apropiat pliscurile : întîiul sărutat! „Sânt mulţumită!" „Chiau!" „Sînt fericită !" „Chiau !" Ce Dumnezeu, gîndeşte pichirea, numai atît e în stare să-mi răspundă ? Şi-n clipa aceea se înălţă, rotund şi de aur, soarele !...
  Peste lume se revarsă valuri de lumină. Păunul străluceşte de parcă ar fi îmbrăcat în fir. Pichirea îl priveşte încântată, mândră de frumuseţea iubitului ei. Apoi se întoarce de se uită, uimită, la soare. Şi, cu sufletul ei sălbatec, plin de poezie, îşi îmbie şi iubitul : „Priveşte, priveşte, dragă !" Dar păunul se supără. îngîmfala îi deseleştează limba : „Ce să te uiţi la soare, cînd mă ai pe mine ? Rogu-te, pri-veşte-mă !" Şi cum pichirea se uită încă spre răsărit, păunul i se pune drept (în faţă şi îşi înroteşte coada : „Priveşte-mă !" Se uită pichirea, se uită mirată, apoi, dumerindu-se, îi răspunde : „Te privesc, dar ascunzîndu-mi lumina soarelui, nu-ţi mai văd nici strălucirea ta".
Şi, dezamăgită, pichirea îi întoarce spatele...
  Numai aşa paserile din curte nu mai avură prilejul sa şuşotească pe socoteala altor doi îndrăgostiţi.

(19 10)








LUPTĂTORII
  
  
   Soarta se vede eă-i menise aşa : să fie vecini şi să fie duşmani. Şi-amîndoi cucoşi frumoşi.
  Unul, negru — cu toate lucirile pe care negru le poate da în mîngîierea 'luminii. Gulerul şi penele subţiri, moi ca mătasea, ce-i atârnau de pe spate spre pinteni, băteau ân rverde ca fierea. Aripile, negru-aspru, ca mangalul. Pieptul luciu, cu ape tăioase, uneori sure, ca oţelul. Şi penele lungi, mlădioase şi întoarse ca nişte arcuri, ale cozii, cu sclipiri albăstrii, ce se stingeau/îndată. Numai deasupra capului cu ochi neliniştiţi ca nişte gâze, creasta plecată, ştrengăreşte, roşie, aiprinsă ca para focului.
  Celălalt, alb. Alb pieptul, cu unde brumate, ca argintul odoarelor vechi ; albe aripile, un alb moale, ca al omătului de curând căzut ; alb gulerul, cu vârfurile penelor puţin-puţin gălbui, ca suflate cu aur ; albă coada bogată-n pene, uşoară, răsfirată. Şi, deasupra capului cu ochi galbeni, plutitori în mărgeanul pleoapelor, o creastă cărnoasă, bătută şi roşie ca o garoafă.
  Nu se puteau suferi ; îşi aruncau priviri tăioase printre spărturile gardului ; fiecare se silea să trîmbiţeze mai înainte zorii zilei. Şi totuşi prilejul nuji adusese ân'că faţă-n faţă, să se măsoare. Astăzi însă clipa dorită de amîrMoi sosise pe neaşteptate.
  Cucoşul alb, cu găinele lui, ieşise pe tăpşanul de din dosul casei, la scurmat. Era o zi frumoasă de primăvară, pământul era jilav, plin de mustul din
Care se şi hrănea cea dintâi urzeală a lăvieeruîui ierbii.
  Cum scurma aşa cucoşul, îşi auzi tovarăşele şoptind. Ridică semeţ capul, şi drept înainte, de partea cealaltă, vrăjmaşul negru se proptise, gata de luptă. Găinele se opriră ; înţeleseseră că aveau ceva de privit.
  O scăpărare, şi s-au repezit. S-au oprit faţă-n faţă, cu girurile întinse, cu penele gulerelor zburlite, cu aripile puţin desfăcute şi date-napoi. Cel negru bătu o dată din pinteni, şi se loviră piept în piept; apoi se dezlipiră repede şi, cu capetele pe spate, se avântară din nou, prinzându-se în gheare, izbindu-se scurt, aprig, cu aripile-n coapse.
  Erau grozav de voinici amândoi : cel negru ceva mai iute, cel alb mai cumpătat.
  Şi iarăşi se deteră-naipol, cu gâturile întinse de mai să se desprindă din trup. Ca şi cum i-ar fi suflat o dată vântul, aşa s-au ridicat de la pămînt. Se îndesară pene-n pene, căutînd să se apuce cu pliscul, să se sfâşie cu ghearele. Se feriră pe urmă în lături, săriră unul deasupra celuilalt, ea şi cum ar fi vrut să se răpească-n văzduh ; şi-n sfîrşit se ţintuiră locului. Cel negru prinse creasta duşmanului în ascuţitul pliscului; cel alb îi înfipse gheara-n gît. Plini .amândoi de sînge, trernurînd, statură aşa pînă când durerea îi învinse ; atunci se smunciră-napoi, pândind clipa când să se răpuie.
  Sângele clocoti deodată ân trupul amândorora ; ochii le vedeau roşu ; turbaţi, se năpustiră, de astă dată pe viaţă şi pe moarte.
  Strânşi ân gheare ca-n nişte cleşte, cu pliscurile îanjplîntate unul ân carnea celuilalt, se rostogoliră la pământ şi iar se înălţară, aprigi, ân picioare. Să-pară pămîntul cu pintenii, şi ţărâna sărea împrăştiată. Penele, negre şi albe, zbârlite, smulse, răsfirate, se amestecaseră-n lupta abraşă, că trupurile lor se contopiseră, alcătuind parcă o floare ciudată, o floare chinuită de furtuna ce-i împrăştia petalele-n vînt.
  Dar puterile li se sleiră. Nici unui nu biruise. Se mai încordară o dată şi se descleştară doborî ti, însângeraţi, răsuflând cu greu. Din creasta celui alb se prelingeau picături de sânge. Pe pieptul celui negru se aşternuse o dungă roşie, de care se lipise o pană albă din haina potrivnicului.
  Şi cum stăteau aşa, găinele se apropiară, mulţumite îşi mândre parcă fiecare de stăpânul lor; îi înconjurară. Iar luptătorii, după ce se mai priviră o dată, ca şi cum şi-ar fi zis : ,,Pe mîine !", se depărtară ţanţoşi, fiecare în mijlocul alaiului său.

(19 10)







MĂRINIMIE
  
  
  în revărsat de zori, pe baltă, lumina face minuni. Pe faţa apei sclipesc, ici, sfărmături de oglinzi ; colo, plăci de oţel ; comori de galbeni între trestii, în nuferi, ca-n nişte potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint dă strălucire stufărişului. Peste tot linişte neclintită, de rai.
  Cocostârcul s-a isculat cu noaptea-n cap. A intrat în baltă. Pe picioarele lungi, subţiri ca nişte lugere, trupul lui se leagănă agale. Din cînd în cînd îşi udă pliscul ; uneori se opreşte de se uită, ispititor, în fundul apei, ca şi cum ar fi dat peste ceva ce căuta de mult. E răcoare, şi răcoarea îl incintă. Nu simte nici o altă dorinţă decît să-şi scalde picioarele în unda rece, care-i trimite fiori pînă supt aripi.
  Deodată se opreşte ; încordează gîtul şi priveşte. Pe frunza unui nufăr, o broscuţă se bucură şi ea de frumuseţea şi răcoarea dimineţii. Cînd 1-a văzut, biata broscuţă a încremenit pe picioruşele de dinapoi ; cu ochii mari deschişi, cată la cumplitul duşman. în spaima el, îl vede uriaş, cu capul atingând cerul, cu pliscul lung, larg, să soarbă dintr-o dată balta şi, dimpreună cu balta, pe ea. Inima i s-a oprit.
îşi aşteaptă sfîrşitul.
  Cocostârcul o vede şi înţelege. Dar dimineaţa e mărinimos. Ş-apoi i se pare atiît de mică, atât de neînsemnată această vietate a bălţii, că, de la o vreme, parcă o pierde din ochi în fundul apei, şi
  
nici n-o mai zăreşte. Ridică piciorul, o păşeşte dispreţuitor şi trece, măreţ, mai departe.
  Broscuţei nu-i vine să creadă. Mai stă aşa cîteva clipe. Apoi, de (bucurie, sare pe o altă frunză ; şi-ntr-un avânt de recunoştinţă, ea, cea dintîi, taie tăcerea dimineţii :
— O a ac !
(19 10 1







SINGURATECII

  
  Pe lacul luciu din grădina eu florile neclintite de nici o adiere, cu crengile nestrăbătute de nici un foşnet, pe lacul adormit că pare o uriaşă lespede de cristal ce acoperă o altă grădină fermecată, lebăda — bărbatul rămas singur — trece ca o închipuire, alb ca zăpada, cu aripile ca două scoici de argint, cu gîtul lăsat între ele, subţire, ondulat ca toarta unei amfore. Paserea pluteşte lin, şi în ea parcă poartă, rătăcit, sufletul unei fiinţi duse de pe lume.
  Sus, pe bolta adîncă, stelele au pălit; în haosul albastru, luceafărul sclipeşte tainic, strălucitor, pur-tînd parcă în văpaia lui viaţa tuturor lumilor cereşti, a lumilor veşnic călătoare în (necuprinsul firii.
   Şi cum, jos, lebăda sidefează faţa apei, sus, luceafărul luminează întinsul tăriei. Numai ei doi sînt pâlpâirile nopţii acesteia, în care lumea pare adîncită într-uin somn de moarte. Amândoi rătăcesc singuri, amândoi străjuiesc singurătatea, mistuindu-se în tăcere, mândri, deopotrivă de reci, deşi unul, bulgăre de gheaţă, celălalt, pară ide foc. Şi ise cunosc, se văd în fiecare seară, merg unul către altul şi se-ntîkiese : din înalt, luceafărul îşi scoboară raza jos, în adâncul apei, unde răsare ca un mugur de aur.
  Iar paserea se apropie de scânteia picurată din cer şi pluteşte uşor împrejurul ei, mai întâi în cercuri largi, apoi în rotiri tot mai strânse, tot mai strânse,
  
pînă ce se opreşte drept deasupra răsfrângerii stelei ; şi-atunci, din mugurul de aur, pare că se desface dintr-o dată o floare plutitoare, o floare măiastră de argint.
  Şi astfel stau de se privesc : sus, lebăda de aur a cerului, jos, luceafărul de argint al apelor.

(19 10)








FILOZOFUL

  
  
  E mare, negru ica întunericul ; numai vîrful labelor sînt albe, «ca şi cînd lumina zilei i le-ar fi pătat în-tr-adins. Din capul cu fruntea puternică, mare, ochii verzi înfloresc noaptea ca două scântei. E cel mai frumos motan al tirguilui. Dar de frumuseţea lui nu^şi dă seama, — de bărbăţia lui insă, da ; pentru aceea, în ceasuri de veghere, cînd i se pare că-şi zăreşte chipul în talerul lunii, şi-şi vede înfăţişarea bărbătească, simte un fior ce-i străbate prin spate şi-1 ondulează, de mândrie, pînă-n vîrful cozii. Trăieşte singur. Ziua stă ascuns cum poate şi unde poate. Ziua doarme ; numai cînd soseşte ceasul prânzului, care ii vine singur în labă, se trezeşte, morocănos.
  Căci mâncarea nu 1-a ispitit niciodată. Să bei şi să înghiţi aer cînd ţi-e sete de înălţimi ameţitoare, aceasta e adevărata hrană, dar aceasta-i o taină pe care numai el o ştie. Cînd ziua fuge din faţa nopţii, el porneşte ; aitotstăpîinitor, păşeşte, măreţ, peste acopeiiemintele întregului târg. Se plimbă de la un capăt la altul al mahalalelor, căci n-are dragoste deosebită pentru nici un colţ. De-aici ca şi de-acolo firea lui îl Îndeamnă mereu aiurea.
  în sufletul iui nu tresare nimic, decît în cele •cîteva zile cînd dragostea îl chinuieşte. Căci dragostea e pentru toţi acelaşi veşnic chin. Şi niciodată nu se simte mai fericit decît după nopţile aceste ide zbucium, cînd, liniştit, gândeşte ia ele cu dezgust.
  
  Numai farmecul nopţii (îl îmbată. Cînd^ târgul se cufundă-n tăcere de moarte, el veghează, de sus, de pe streşina vreunei case. Şi priveşte. A văzut multe : întâlniri ferite, iîn colţuri ide grădini ; rugăminţi duioase, de după fereşti deschise ; âmbrăţi-şări pătimaşe, în unghere de ziduri ; despărţiri sfîşietoare, în praguri de uşi. O întreagă ţesătură de patimi, ca şi suiş, în lumea acoperişurilor, cu deosebirea că jos firul patimilor se torcea mereu, fără de nici un răstimp. Şi-n schimb liniştea cerului cum îl minuna ! Nici un frământ, nici un zbucium ; cunoştea cerul şi-1 citea ca pe o carte. Ştia cînd răsare luceafărul ; când pornea ila drum carul mare f când îşi âncorda strunele lira ; când îşi aduna puii cloşca. Era un astronom. Şi de sus, de unde sta, i se părea câteodată că şi el făcea parte din lumea aceea, că-mprejurul lui se-nvârtesc toate, prietenoase, înţelepte, tăcute ca şi el. Şi era fericit. Singura fiinţă fericită ! Iar cînd zorii mijeau şi^când, liniştit, urca acoperemîntul să se strecoare iarăşi în noaptea vreunui pod, gîndea, mulţumit, că n-are nici o îndatorire către nimeni, cum nimeni n-avea către el. Şi cugeta : „Fericirea e să nu fii al nimănui, nimeni să nu ifie al tău, — să trăieşti singur : tu, şi cerul deasupra."
(19 10)







CÎND STĂ/PÎiNUiL NU-I ACASĂ !
  
  
  In odaie, linişte. Linişte şi-un miros ! Pe poliţa din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de caşcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut pînă în cel mai îngust colţişor al casei. Şi din gaura lui, din gaura ide după sobă, şoricelul nu-şi mai găseşte locul. Parcă-! trage cineva de mustaţă afară. Să iasă, să nu iasă ? Mai bine să se astîm-pere. Să se astâmpere, uşor de zis ; dar caşcavalul ? Vezi, asta-i asta : caşcavalul. Să-nchidă ochii. I-a închis. Prostul ! Dar ce, cu ochii miroase ? Şi brîn-za-i proaspătă. Mai mâncase aşa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu-1 momise într-atâta ca aceasta de acuma. Să încerce. Face eîţiva paşi mărunţi pînă-;n marginea ascunzătoarei lui. Măcar s-o vadă. Unde-o fi ? De unde-1 vrăjeşte, din ce colţ îl pofteşte cu atâta stăruinţă la dînsa ? A ! uite-o colo, pe farfurie. Dacă-ar îndrăzni ! Dar cum ? Să meargă mai întîi pe .lîngă perete pînă la divan. Aşa, bun ! Pe urmă... Pe urmă pe unde s-o ia ? Pe lîngă dulap ? Nu. Pe după jilţul cela ? Nici aşa. Atunci ? Păi lucrul cel mai bun e să se suie de-a dreptul pe perdea, şi de-acolo să treacă pe marginea lăvice-rului din perete pînă la poliţă. Şi-o dată la caşcaval, lasă, in-are el nevoie să-1 înveţe alţii ce să facă cu dânsul. Dar motanul ? E-hei ! la dânsul nu se prea gînidise. Şi, Doamne, mulţi fiori i-a mai vârât în oase motanul cela. Dar poate nu era ân odaie. Ha ? nu era. Nu. Orişicum, să mai aştepte puţin, să vază, nu se mişcă nimeni, nu-1 pândeşte cineva ?
  Cum să nu-1 pîndească ! Dar de cînd aşteaptă motanul prilejul să puie laba pe bietul şoricuţ. Dacă nu mâncase el caşcavalul, căci mirosul cela îi zbîrlise şi lui mustăţile, păi nu-1 mîncase tocmai pentru asta : să-1 momească pe lacomul din gaură. Cu (botul «adulmecând, cu ochii galbeni şi lucioşi ca sticla, cu mustăţile (întoarse, subţiri şi ascuţite ca oasele de peşte, stă neclintit după perna de pe divan şi-aşteaptă. L-ia zărit. Uite-1, (îi vede mărgelele ochilor. Iese ? Iese oare ? Da, da ; aşa, încă un pas, încă unul, doi, aşaa !
Dintr-o săritură a fost cu laba deasupra lui.
  Bietul şoricuţ in-iavusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. îi «apasă puţin cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele de dinainte, îl strânge, de drag ce-i, îl răsuceşte în aer şi-1 lasă ameţit pe podele. Şi-1 priveşte, gândind : „Caşcaval ţi-a trebuit ? Poftim caşcaval ! Doamne ! ce bun o să-mi pară mie după ce te-oi crănţăni!" Dar mai întîi să se mai joace puţin cu dînsul.
  îl pune pe picioare, îl Iasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă, şi iar vrea să-1 prindă în cleştele labelor. Dar ce s-aude ? Un dupăit grăbit pe sală. Vai, e Corbici, cânele ! Nu-i vreme de pierdut! Din două sărituri, motanul e în ocniţa sobei, iar şoarecele, mirat că scapă, zăpăcit, cum poate, o şterge în gaura lui. (Coribici vine, nebun ca-ntot-deauna ; în mijlocul odăii se «opreşte, «adulmecă, lacom, mirosul de caşcaval, apoi, zărind «motanul, 'se repede şi latră cu înverşunare. Ar sări în ocniţă, dar e prea sus. Se sprijină pe labele de dinainte, tremură, cască, de neliniştit ce-i, mârâie şi latră. Apoi tace şi, cu ochii (ţintiţi la motan, aşteaptă să se iscoboare. Numai uneori întoarce «capul spre poliţa de unde brânza parcăil .ademeneşte. Şi astfel, cîteşitrei duşmanii — şoarecele în gaură, motanul în oicniţă şi dunele în imijlocul oidăii — se pândesc, munciţi de acelaşi gînd.
  Dar paşi apăsaţi cutremură sala. Ce ! Stăpânul! Repede atunci: motanul se-nghesuieşte şi mai în fund, iar cinele o şterge supt divan ; numai şoarecele, mic cum era, rămâne la locul lui. Stăpânul intră; obosit de muncă, îşi aruncă pălăria pe un scaun, apoi, mirosind, i se ifaee foame ,• se-:ndreaptă spre poliţă, ia felia de caşcaval, taie o bucată de pâine şi, muşcând când dintr-una, cînd dintr-alta, mănâncă din plin, cu poftă.
  Şi din trei părţi, trei perechi de ochi îl urmăresc cu pizmă.

(19 10)








GRIYEI
  
  
  E bătrân. înţelege că-i bătrân, că-i netrebnic, că cele cîteva zile ce i-au mai rămas sînt o povară pe capul tuturora. De ciînd s-a şi (îmbolnăvit, nu-1 mai strigă nimeni, nu-1 mai miîngîie nici o mână, nu se mai întoarce spre ei nici o pereche de ochi. A slujit cu credinţă. Douăzeci de ani, vară şi iarnă, în curtea aceasta a itrăit şi a păzit-o. In nopţile de toamnă, cu ploile repezi îşi pătrunzătoare, în nopţile de iarnă, cu viforniţele năprasnice, el nu stătea în cuşca lui sufiând cu greu, înoordându-şi muşchii, căci era vînos, tăia troianul, cutreiera toate colţurile grădinii şi, lătrînd, dădea de ştire că nu e chip să te ipoţi apropia de casa stăpânului... Dar ân seara aceea, când prinsese de pulpa piciorului pe hoţul care furase mere din pomul de lângă gard ! Ani de-a rândul simţise durerile loviturii de ciomag pe care i-o dăduse atunci (în creştetul capului. Şi altă dată... Dar câte nu făcuse, cîte nu suferise Grivei, dulăul credincios ai curţii !
  însă vremea trece viaţa, cu ea. Şi-acuma îmbă-trînise ! Nu se mai putea duce mici pînă la uşa bucătăriei, să capete un ciolan, să-1 lingă. Rămânea uneori zile întregi fără să înghită nimic, fiindcă nu se putea mişca. Şi-acum, în urmă, avea nişte dureri grozave. Urla. Şi mai tales noaptea, cînd nu avea cu ce să se mai ia, când nu mal vedea pe ceilalţi câni, cînd rămânea singur, numai el şi suferinţa lui, mai ales nopţile îl chinuia boala. Şi urla. Mai întîi gemea, înăbuşit, cu gura ânchisă, cu limba zgârcită, gemea adânc, ca şi cum i se desfăcea inima din piept. Apoi â/l apucau fiorii; spasmurile îi descleşfau fălcile, şi gemetele îi ieşeau mai tari, mai ascuţite. Apoi plângea, plângea cum plâng oamenii, cu lacrimi fierbinţi, cari îi lunecau pe bot şi parcă-1 ardeau. Şi-n urmă, înnebunit de durere, nu mai putea răbda, în urmă urla, urla groaznic, din toată puterea măruntaielor iui, cu toată încordarea glasului, urla înspăimântător, de răsuna pînă în depărtări, de unde-i răspundea ecoul ca un alt câne care îi plângea de milă. Şi (dimineaţa, cînd zorii zilei mijeau, adormea, sleit, pe culcuşul lui de paie.
  Şi toţi ai casei cari treceau pe lângă el îl blestemau. Toţi. Urletele lui le tulbura liniştea nopţii, ie curma somnul şi-i făcea să tresară speriaţi în pat. Iar unii credeau că prevesteşte ceva rău, că prevesteşte moartea cuiva. El îi auzea vorbind, îi auzea şi-i înţelegea. Cu ochii Mînzi, şterşi de boală, îi urmărea pînă ce se făceau nevăzuţi.
înţelegea şi aştepta să-i vie ceasul.
  într-o dimineaţă şi-a zărit stăpînul de departe venind spre el, cu manile la spate, ţinând ceva ce sclipi la o întorsătură în bătaia soarelui. Pentru el venea. Atunci, în sufletul lui parcă a-ncercat nu o durere, ci o jale, o jale grozavă, o jale adâncă pentru stăpânul pe eare-1 văzuse copil, cu care se jucase, cu care (mersese pe câmp, la picioarele căruia se culcase de atîtea ori să primească, supus, vergile ce i se cuveneau. Şi jalea aceasta parcă-i dădu puteri ; se sculă şi, scheumînd, plângând, se tîrî către stăpînul lui, se tîrî şi, cînd ajunse, îi linse picioarele, ca şi cum şi-ar fi luat rămas bun. Apoi închise ochii şi, îneolătăcit, aşteptă. Aşteptă mult. I se făcuse milă stăpânului ?... Bubuitura nu curmă liniştea ogrăzii.
  Şi astăzi simţi că nu mai «are mult. Şi parcă-i părea rău să închidă ochii în (curtea în care trăise, în mijlocul lucrurilor de cari n-ar fi vrut niciodată să se despartă, supt privirile cari nu se mai îndreptau spre el prietenoasie. Şi, deodată, o groază, o frică
  

  
104

105

de locul acela în care suferise atîta îl cuprinse, îşi adună toate puterile, apoi, ca şi cum cineva l-ar fi gonit din urmă, se depărta cît putu mai repede, ieşi din curte şi o luă pe drum, înspre pădure. Cînd ajunse în marginea ei, intră în cel dintâi stufiş, şi acolo, între crengile cari îi ascundeau vederea, îşi făcu culcuşul. Şi «aşteptă. Spre -seară, un fior îi zvîrcoli trupul, apoi altul. Şi-ncă unul, cel de pe urmă. Şi-n clipa în carenşi dete sufletul, se ridică pe picioarele de dinainte şi, cu «capul întors spre curte, urlă, «ca şi cum şi-ar fi luat un rămas bun.
  Şi urletului lui, scurt, de moarte, îi răspunse ecoul, pentru cea din urmă oară, ca un alt cîne care-1 chema din depărtări.
(19 10)







FRICOSUL
  
  
  Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din poveşti: copaci de zahăr, cîmp de cristal, iaz de oglindă. Şi-n cuprinsul larg, uriaşul polieandru al cerului îşi aprinde, una cîte una, luminile, ca într-o nemăsurată sală de danţ. Vieţuitoarele pustietăţii sînt îmbătate de farmecul acesta : paserile zbor ca ziua •, lupul poposeşte pe labe, în hăţişuri, şi priveşte nemişcat; vulpea stă lîngă vizuină şi nu se-ndură să meargă la vînat ; veveriţa pleacă creangă lîngă creangă şi hoinăreşte, ca o deşucheată, pădurea-n-treagă. Iar iepurele a zbughit-o la jucat. încet, ascultând, ispitind, a ieşit tiptil-tiptiil din curătură, şi -cînd a ajuns la margine şi-a văzut întinderea lucie de zăpadă, »a-n«ceput să sară de bucurie :
  „Poate mai întâlnesc un prieten", îşi zise iepuraşul.
Şi gîndul îi răspunse :
„Poate mai întâlneşti un prieten..."
Şi iar tupai-ţupai, iepurele sare vesel :
„Poate dau şi peste o prietenă."
Şi gînduil :
„Poate dai şi peste o prietenă."
Şi mergînd aşa, iepuraşul eu gîndul îşi vorbesc :
„Ce lumină, şi totuşi luna încă nu a răsărit."
„...Şi totuşi luna încă nu a răsărit."
„Dar o să răsairă."
„...O să răsară."
  Şi cum mergea pe marginea unei vîlcele, iepuraşul se opri o clipă să se odihnească. Atunci, de la spate, se ridică, albă şi ca, ca de gheaţă, luna. Stelele păliră ; pădurea, copacii, tufele îşi dezbră-cară deodată umbra. Iar iepuraşul împietri de groază : chiar de lîngă el, se întinse pe pămînt o arătare cu două coarne grozave. După clipa de spaimă, iepuraşul se destinse ca o coardă şi o zbughi la goană, se prăvăli ;în vale, veni de-a dura ca un bulgăre, se sculă şi iar se rostogoli pînă jos ; apoi o luă ide-a dreptul, tăind cîmpul. Se opri tocmai îm stuhăria iazului. Acolo, de-abia suflînd, se ghemui cu ochii (închişi... să nu-şi mai vază umbra !

(19 10)







MUSAFIRUL
  
  
   în lungul cîmpiei arse, pustii, se înalţă doar un singur pîlc de sălcii ce ocrotesc, supt umbra deasă a crengilor despletite, un izvor din care şi ele îşi sug viaţa. Izvorul curge subţire, întinzînd în faţă, ca pe o năframă, o baltă mică, pe care, uneori, o împunge, ca un ac de aur, cîte o rază de soare.
  în frunzişul sălciilor acestora se string stoluri întregi de paseri, de stau ziulica întreagă să se adăpostească de căldura cotropitoare. Privighetori, scatii, măcălendri, stigleţi, floreni, cîte şi mai cîte alte neamuri de zburătoare, toate îşi găsesc aici sălaşul. E un ciripit-, un piruit, spre seară, de te crezi în rai. Nimeni altcineva nu calcă supt acest umbrar singuratic. Şi paserile trăiesc ca-n împărăţia lor...
  Azi e o zi înăbuşitoare. E în iulie. Aerul undu-lează, pare că-i răsufletul pămîntului ostenit de alergătura lui prin haos. Paserile se cobor pe fiecare clipă să ia în gură cîte o picătură de apă din izvorul rece care se prelinge, argintiu, în ciuda arşiţei.
  Din pricina dogoarei, mlaştinele sînt uscate peste tot. Şi bietul vieţuitor se topea ; ameţit de căldură, o luă într-un noroc înainte, încotro l-o duce soarta. Şi, cînd se credea pierdut, zări cu ochii lui mici, roşii, fără de gene, cu ochii lui cei îngropaţi în grăsimea capului, pilcul ademenitor de sălcii. îndată şi-a îndreptat rîtul spre ele, cum îşi îndreaptă luntrea botul spre ţărm, şi-o porni într-acolo. Cînd a
  
ajuns şi-a dat de baltă, se repezi, nebun de bucurie, gonind paserile, cari zburară înfricoşate. Se afundă, pînă la urechi, în baltă, apoi închise ochii, răsuflînd cu poftă aerul răcoritor. O libelulă sosi, zburînd zglobie, şi, crezînd că deasupra apei e o floare, se lăsă, uşoară, pe rîtul trandafiriu. O înfiorare dulce, neînţeles de plăcută, gîdili sufletul musafirului pentru întîia dată în viaţa lui, şi, fericit la culme, prinse a guiţa lung şi ascuţit. Libelula, văzînd că se înşelase, zbură, înfricoşată. Iar paserile ascultară cît ascultară zgomotul acesta, apoi, toate, într-un gînd, împînziră, care-ncotro, largul cîmpiei încropite.

(19 10)







CĂPRIOARA
  
  
  Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pămîntului, căprioara stă jos, lîngă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui, şi, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl priveşte, şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţimînt stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înţer-catului venise de mult încă. Şi cum se uită aşa, cu ochi îndureraţi, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbuşit de durere ; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre tancurile de stîncă din zare, printre care vrea să-1 lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vînătorului, căci pe muchiile prăpastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi ştiut ca lîngă dînsa. Dar pînă la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi azvîrle picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe, să încerce puterile iedului. Şi iedul i se ţine voiniceşte de urmă ; doar la săriturile ameţitoare se opreşte cîte o clipă, ca şi cum ar mirosi gemma, apoi se avîntă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie pe picioarele subţiri ca nişte lugere.
Dar trebuiesc să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre tancuri. Căprioara conteni

neşte fuga ; păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi supt bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adînci de verdeaţă, pînă ce pătrunde în inima întunecată, ca un iad, a pădurii.
  Şi-au mers mult aşa, pînă ce au dat în sfîrşit de luminiş. Iedul, bucuros, o ia înainte, sărind. Dar în aceeaşi clipă căprioara se opreşte, ca de-o presimţire, adulmecînd. în faţa ei, de supt o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, şi iedul ar fi fost sfîşiat. Atunci căprioara dă un zbieret adînc, sfîşietor, cum nu mai scosese încă, şi, dintr-un salt, cade în mijlocul luminişului. Lupul, văzînd prada mai mare, uită iedul şi se repede la ea...
  Prăbuşită în sînge, la pămînt, supt colţii fiarei, căprioara rămîne cu capul întors spre iedul ei. Şi numai cînd acesta, înspăimîntat, se topeşte în adîn-cul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se turbură de apa morţii.
(19 10)

VOINICUL !
  
  
  L-a adus ciobanul de urechi, ca pe-un biet măgar ce era. I-a pus o pocladă, pe pocladă şeaua de lemn/ şi i-a strîns chinga bine, căci aveau să meargă la tîrg. Apoi a-nceput să-i îngrămădească pe spate : o sarică — a ciobanului ; două lăvicere — ale stă-pînului f patru tivgi cu lapte, cîte două de fiecare parte, să se cumpănească ; opt sedile cu brînză — patru şi patru ; iar deasupra, moţ, cei doi băieţi ai stăpînului, veiiiţi la stînă din ajun, spate la spate, să nu-şi scoată ochii.
  Dar pe cînd ciobanul, ştergîndu-şi sudoarea cu dosul mînii, de pe frunte, aducea pocladă să o puie pe sărmanul dobitoc, un purice sări de pe mînica ciobanului pe spinarea măgarului şi-şi făcu un locuşor supt o încreţitură a poclăzii, tocmai cît îi trebuia să fie la largul lui. ,,6 să stau la umbră", gîndea puricele, iar ciobanul încărca mereu. Cît era de mic puricele, ce loc prindea ? Iar greutatea care îndoia genunchii măgarului cum putea să-1 apese?
  Şi-au pornit la drum, şi-au mers zi de vară prin arşiţa lui cuptor. Curgeau năduşelile de pe cioban ; băieţii stăpînului se muiaseră •, iar măgarul de-abia păşea. Au trecut pe unde au trecut şi, spre seară, au ajuns la tîrg şi-au poposit în ograda stăpînului. Iar puricele, simţind c-au ajuns la capăt, se strecură binişor, binişor, şi hop ! deodată, sare sprinten şi odihnit pe mînecă ciobanului.
  
8

113

  Cînd dădu însă cu ochii de spinarea măgarului şi văzu ce clădărie stătuse deasupra Ini, rămase încremenit: „Măi, greutatea asta am dus-o eu în spate ! Pînă acum n-am ştiut că-s aşa de voinic !" Şi privea cu mulţumire cum descărca ciobanul pe măgar. Iar cînd omul dete toate lucrurile jos, măgarul rămase cu urechile pleoştite, cu genunchii îndoiţi. Iar puricele zise, mîniat, în sine : „Uita-ţi-vă ce mămăligă de dobitoc ! Eu nu-s nici cît urechea lui, şi nu mă plîng de cîte am dus în spate, şi el, fiindcă m-a purtat pînă aici, mai să cadă în bot ! Ia stai să-1 înviorez puţin !" Şi aşa zicînd, sări drept pe botul măgarului, de-1 pişcă pînă la jsînge.
  Măgarul tresări, dete dintr-un picior şi vărsă o tivgă cu lapte. Iar ciobanul îi aşternu pe spate cîteva beţe, să se-nveţe minte de alt' dată.

(19 10)







GÎZA
  
  
  Calul suia din greu dealul. Năduşise. Muştile îl necăjeau, iar zăbala îi ardea gura. Dădea mereu din cap, să-şi lărgească dîrlogii, pînă ce călăreţul îi lăsă cu totul slobozi. Acum mergea cu capul în pămînt, cu coama împrăştiată în tot lungul gîtului, cu buza de jos spînzurînd, cu mijlocul frînt. De sus cădeau într-una razele soarelui ce-i străbăteau prin păr şi-i beşicau pielea. Dealul se urca rotunjit, ca un sîn, iar marginile lui se prăvăleau repezi, scufundate, acoperite de alunişuri. Unde şi unde, cîte un stejar se ridica din fundul prăpastiei, deodată, mînios parcă, dar vîrful lui rămînea mai jos de înălţimea şoselei, albe, ca un drum de moară, înecată de colb la cea mai mică adiere de vînt. Calul se opri cîteva clipe, suflă puternic, apoi o smuncitură a frîului îl sili iar să pornească, în sfîrşit, mai făcu cei cîţiva paşi de ajunse pînă în vîrful dealului. Calul ridică puţin capul. Drumul se întindea neted, scoborînd prin mijlocul pădurii, care începea să se arate mai deasă, mai bătrînă. Tocmai în fund, tîrgul sticlea în soare, crucea bisericii străpungea seninul, în razele soarelui părea că pîlpîie şi dînsa ca o flacără. Un vîntuleţ răcoros îi înfăşură gîtul şi crupa ca într-o pînză udă. îşi încorda muşchii şi o luă în trap. Deodată, răsărită ca din pămînt, o trăsură trasă de doi cai mari, negri, zbură pe lîngă dînsul. Calul de-abia putu să prindă scîn-teiarea ţintelor de argint în care erau bătute hamurile. Trecerea celor doi telegari îi dădu şi mai mare
  

  
81

115

putere. Apoi tîrgul se arătă din ce în ce, şi calul, care mai venise o dată, întrezări parcă grajdul mic unde îl aşteptase, atuncea, ieslele cu fînul proaspăt. Era răcoare, nu se găsea măcar o ferestruică prin care să străbată căldura cît de cît. Şi-n faţa lui i se păru că se ridică deodată, în fund, o iesle mare-mare, în care un cal, doi, o sută mănîncă straşnic din iarba coaptă, şi că pentru dînsul e un locuşor mic deoparte. O să încapă tocmai bine. <
  Lovitura unei vergi îl făcu să tresară. Pînă la tîrg nu mai era mult. Vîntul iar se curmase, pădurea pe margini stătea încremenită, arsă. Cei din urmă copaci rămaseră în urmă ; la dreapta şi la stînga, cîmpul, acoperit mai tot de lumînărică, se întindea departe, pînă în poalele munţilor întunecaţi. O smuncitură a dîrlogului din dreapta îl îndemnă să ocolească fără întîrziere, trecu şanţul pe o podişcă ce se îndoi supt greutatea lui ; poticni, simţi călăreţul prăvălindu-i-se pînă peste gît ; o ploaie de lovituri îl făcu să-şi ia seama la mers. Cîmpul parcă îl mai învioră. Tîrgul rămăsese în urmă, la stînga : mergeau aiurea. Vedenia cu ieslea se şterse, cele dintîi căsuţe acoperite cu stuti, ale satului, se împrăştiau printre îngrăditurile de nuiele. \ Cîţiva purcei fugiră, guiţînd, din drum ; un cîne se luă după el, lătrînd amarnic ; o femeie se întorcea de la fîntînă cu o tivgă plină cu apă pe umăr. La poarta ţarinei statură. Stăpînul său se scoborî, deschise poarta, căci jitarul lipsea, nu mai încalecă, îi aruncă dîrlogii peste oblîncul şăii de-i încorda gîtul, şi porni pe jos. In mijlocul satului, lîngă biserică, se opri. Ajunsese la crîşmă. Pe laviţe, femei, moşnegi şi cîţiva copilandri stau cu pieptul peste masă, cu capul sprijinit de mînă, cu ulcelele dinainte.
  Stăpînul îl duse din dos, lîngă un gard, şi-i legă dîrlogii de un par.
   Calul rămase singur. întoarse capul după stă- t pînul care plecase grăbit. Primprejur nici un fir de iarbă, de fîn, nimic ; nici un jgheab cu apă. Dincolo de gard, o mulţime de poloboace pline cu huştile
borşului vărsat din ele. Din altă parte venea miros de oţet. Spre crîşmă se auzeau glasurile celor ce beau. In cătina de alături vrăbiile îl asurzeau. Frînt de drum, înecat de colb, plecă în jos capuL Deodată un zumzet uşor îi lovi auzul, şi în aceeaşi vreme un fior îl furnică în tot trupul. O gîză mică, obosită să mai zboare aiurea, îi nimeri într-o nare. Calul se pregăti să sufle, s-o gonească, dar fără veste un miros de cîmp, de flori i se împrăştie pînă în suflet şi-1 răcori ca un izvor. Gîza îşi scuturase aripile pline de colbul de aur al florilor prin care zburase. Calul o lăsă, o simţi cum iese şi porneşte, sprintenă, cu picioruşele mărunte, în susul frunţii. Cu coada ochilor de-abia o zări, şi strălucirea ei îi aduse aminte de sclipirea ţintelor de argint de pe hamurile celor doi fugari. Apoi o văzu cum o ia de-a curmezişul pe lîngă ochiul lui ; o simţi cum merge deasupra pleoapei, înfiorîndu-l uşor, cum i se ridică pe gît, pe supt coamă, cum se suie pînă sus, lîngă ureche, şi rămîne acolo, la umbră...
Mulţumit, calul îşi apropie genele şi dormitează.
( 1 9 0 7 )











PĂRĂSITĂ


Lui Ilarie Chendi
  
  Singură ! în tot cuprinsul cîmpului larg, dînsa nu se zărea decît numai cînd vîntul culca ierburile înalte, şi ea rămînea în picioare, albă cum e laptele, cu coama împrăştiată peste ochii orbi, cu coada lungă, încolătăcită de-a lungul picioarelor subţiri. Venea dimineaţa în urma hergheliei întregi, la pas, ascultînd de departe clinchetul clopoţelului de argint de la gîtul calului care, nu demult încă, se ţinuse pe urmele ei. Pe rînd, clopoţelul a trecut la toţi mînjii ei, cei mai frumoşi de prin ţinuturile acelea. Pe doi dintre dînşii îi ţinea minte încă, pe ceilalţi îi hrănise, îi alintase cu botul ei catifelat, îi simţise lîngă dînsa, dar nu-i văzuse niciodată.
  într-o seară, după o ploaie groaznică, se îmbolnăvise ; scăpase cu viaţă, dar îşi pierduse vederea. Simţea căldura soarelui, mirosea cîmpul, dar lumina nu mai era nicăiri. A fost groaznică cea dintîi noapte. înăuntrul grajdului se făcu deodată parcă şi mai întuneric. Ieslea era în faţă, odinioară o mai zărise, aşa ca prin sită, şi peste o clipă se ştersese dinaintea ei. Deasupra capului era fe-, reastra ; ridică ochii şi stete aşa, pînă cînd glasurile oamenilor, ciripitul rîndunelelor, ce-şi aveau cuibul chiar deasupra, lipit de-o grindă, îi vesti dimineaţa. Dar fereastra tot nu se lumina. Şi-ntunecată a rămas de-atunci ! Acuma se deprinsese. De trei-patru ani parcă au uitat-o toţi. Pleacă singură din grajd şi se întoarce singură. Ceilalţi cai, îndată ce ajung în cîmp, o iau razna, se împrăştie repede. Dînsa paşte puţin, apoi rămîne cu urechile ciulite, cu ochii în gol, ca şi cum ar aştepta pe cineva. La amiază vine la apă ; îşi ştie locul la jgheab ; pe lîngă ea nu simte nici un cal. Toţi ceilalţi beau mai încolo. Arareori, seara, îşi mai aduc aminte de dînsa. Atunci aude glasul călăreţului, care goneşte caii, cum o strigă prelung : „Martaaa !" Ea întoarce capul şi o ia înapoi. Vine la pas, sleită de puteri, printre tulpinele înalte de lumînărică ce o ating uşor, ca şi cînd ar alinta-o. Şi parcă întreg cîmpul s-a obişnuit cu dînsa, o cunoaşte şi-i e dragă ? cum merge încet, fluturi mici, albaştri, atraşi de albeaţa părului, se ţin după dînsa, se aşază pe crupa lucioasă, se ridică iarăşi, alungîndu-se unii pe alţii, şi o întovărăşesc pînă departe. Vine  şi se duce mereu pe acelaşi drum. S-a deprins : o ia mai întîi de-a curmezişul cîmpului, apoi de-a lungul unei prăpăstii grozav de adînci, în care dacă ar putea să se uite, ar cădea ameţită poate. Merge drept pe marginea povîrnişului, înfăşurată în mirosul cimbrului ce creşte tocmai pe fund. Păzitorii hergheliei au privit la început lucrul acesta imiraţi, apoi au lăsat-o, doar a luneca odată, să scape de dînsa... Dar ea pune piciorul încrezătoare, merge cu gîtul întins, cu nările umflate, să simtă mai tare mirosul ierbii sălbatice, care parcă o înviorează. Apoi străbate satul ; cînii nu o latră, copiii nu o fugăresc, nimeni nu se apropie de dînsa. în grajd, un grajd părăsit în care numai ea stă, într-o încăpere singură, îşi găseşte totdeauna finul. Iarna e ca într-o pivniţă ; şi noaptea, cînd viscolul geme la fereşti ca un uriaş rănit, ea se culcă jos, între paiele moi, şi, neliniştită, aşteaptă să audă a doua zi glasul unui om...
  în dimineaţa aceasta o luă încet-încet din grajd. Se simţea slabă ; cînd intră în cîmp, în nemărginirea înecată de flori dese, aerul parcă era mai greu •, se înăbuşea, vroi să pască, smulse cîteva fire de iarbă şi se aşeză, ca niciodată, jos. întinse
  
U9

botul, adulmecă, o greutate parcă o apăsa deasupra creştetului, apoi soarele începu să ardă din ce în ce mai puternic. Seminţele florilor miroseau ca şi cum ar fi fost prăjite, şi iarba se încălzi supt dînsa ca într-un culcuş. Şi, deodată, vîntul începu să sufle, cu suspinuri adînci, venite cine ştie din cari codri, cu vîjîituri puternice, cari culcau tulpinele şi le încurcau într-o reţea. Un tunet de-abia se auzi ; pe deasupra, paserile alergau grăbite, sco-ţînd ţipete de spaimă. De departe, dinspre munţi, venea ropotul ploaiei. Se sculă în picioare, îngri-jată, cînd cele dintîi picături căzură plescăind pe trupul ei. în cîteva clipe ploaia o înecă, nu putea să răsufle, din coamă apa se scurgea ca dintr-un izvor. O apucă un tremur. Un tropot înăbuşit îi izbi auzul : herghelia se întorcea în fugă ; şi prin vuietul ploaiei un glas răsună prelung : „Martaa !" şi a doua oară : „Martaaa !" Apoi nu mai auzi nimic. Atunci, dibuind, înfricoşată, supt potopul ce se revărsa de sus, luă drumul înapoi, păşind ca printr-o băltoagă în care picioarele i se afundau, şi ajunse la marginea prăpastiei. Ploaia cădea cu furie, aproape nu mai putea merge ; se opri deasupra deschizăturii adînci, în fundul căreia şuvoiul gîlgîia înfuriat. Şi, fără de veste, i se păru că se mişcă supt ea pămîntul ; nici n-avu vreme să se înfricoşeze, malul se desprinse mai întîi domol, răs-turnînd-o pe-o coastă, apoi se surpă dintr-o dată, repede, la vale, rostogolind-o pînă în adînc, oprind-o tocmai pe un dîmb dedesuptui căruia fierbea pîrîul. Şi vîntul care sufla printre malurile prăpastiei, eurgînd şi dînsul ca o apă, aplecă mănunehiu-riîe înalte ale cimbrului sălbatec peste trupul ei zdrobit.

( 1 9 0 7 )







CALUL


Lui Corneliu Moldovanu
  S-a trezit'în cîmpiile întinse, acoperite de ierburile dese, culcate de vînturi, ale Ungariei. în mijlocul lor s-a ţinut cîtăva vreme de mama lui, o iapă oarbă ce sta răzleţită de ceilalţi cai, dintre cari cei mai frumoşi fuseseră mînjii ei. Apoi, cînd a simţit fiorul sălbatec ce i se revărsase în sînge, în largul pustietăţilor acestea a deprins cele dintîi goane, ş-acolo şi-a ridicat capul, a lărgit nările şi, cutre-murîndu-şi coama încîlcită de spini, răspunse la chemări necunoscute, trimiţînd depărtărilor cel dintîi nechezat puternic ce-i ieşise din piept.
  Dar cînd se învăţase cu viaţa asta slobodă, se pomeni o dată prins din fugă, înfrînat cu de-a sila de către cineva care se aruncă, dintr-o săritură, călare pe el. Atunci a înţeles că ceva îl ameninţă, că cineva vrea să-i ţărmurească libertatea, s-a strîns ghem, apoi s-a destins repede şi a pornit ca o săgeată. Mînca pămîntul supt copitele lui, simţea că i se aprinde ceva înăuntru, că ochii îi ard şi că limba îl frige ; trupul îi era numai o apă, gura numai o spumă de sînge. Iar în fuga nebună, ierburile îl biciuiau şi i se încolăceau ca şerpii de picioare. De la o vreme se simţi sleit de puteri şi se opri. Un nechezat parcă îl chemă dincotrova ; dar cînd văzu că duşmanul e tot pe spatele lui, că-i smun-ceşte frîul tot aşa de crunt, puse capul în piept şi, învins, se întoarse încet, purtîndu-şi stăpînul Apoi
  

  
plecă pe drumuri lungi, prin locuri străine şi depărtate.
  L-au necăjit îndelung pînă să-1 înveţe cu viaţa înfrînată de zăbală şi pinten. Cînd s-a dezmeticit bine-bine, era de mult deprins cu şaua şi ştia chiar ceasul de dimineaţă la care pornea înspre cîmp ca să-şi poarte călăreţul, prin faţa regimentului, în văzul sutelor de cai ce stăteau nemişcaţi la strigătul goarnei, ca şi oamenii de pe ei. Şi nu mai putea de mulţumire cînd, după alergările prin vînt şi ploaie, se întorcea în grajdul în care îl aştepta nutreţul.
  După cîţiva ani porni la un drum mai greu. Mergeau feriţi, ocolind mereu, oprindu-se la bubuitul tunului ; stăteau zile şi nopţi în ploaie şi glod, supt cerul încărcat de norii deşi ce atîrnau pînă lîngă pămînt. într-o zi, în capul călăreţilor cu săbiile scoase, se simţi mînat la moarte într-un vîrtej înspăimântător, în faţă le răsări deodată un alt vîrtej, şi se loviră într-un învălmăşag de glasuri, de vaiete, de împuşcături.
   I se păru că nu mai e scăpare, se avîntă, sări peste trupuri de oameni şi cai, şi, în goana nebună, îşi duse călăreţul departe, despărţindu-1 de ai lui. Un zid de săbii se înălţă deodată împrejurul lui şi-1 opri. Atunci se ridică în două picioare, se întoarse şi se aruncă orbiş înapoi.
  Simţea că pe urmele lui veneau alţii, simţea zbu-ciumările celui de pe el, dar nici unul nu-1 ajunse. Tîrziu, cînd se opri la un adăpost, în crupă îl ardea o usturime grozavă. O tăietură de sabie îl crestase adînc. Mînile stăpînului îi spălară rana uşor, o legară şi-1 mîngîiară îndelung pe coamă.
  Trecu şi războiul. întors acasă< îşi luă locul în grajd, mulţumit de liniştea dimprejurul lui, de^ lumina ce se revărsa pe ferestruia din faţă, de fînul mirositor ce-1 smulgea de deasupra capului. Dimineaţa mergea la cîmp, ca de obicei ; serile, arareori, în grajd vara era răcoare ; iarna —cald. Şi vremea trecea...
  Vremea trecea ! anii se scurgeau repede unul după altul. Ehe ! cine ştie cînd fusese războiul ! Dar o dată cu anii s-au scurs şi puterea şi avîntul lui. îmbătrînise, picioarele îi tremurau după o cale mai lungă ; gîtul nu mai sta aşa de încordat, ochiul nu mai căta departe. Odată poticni şi se rostogoli jos cu călăreţ cu tot. S-a ridicat repede, dar de atunci îl lua mai rar la cîmp şi-1 purta numai la pas. în urmă nu-1 mai lua de loc.
  Venea dimineţile la el, îl mîngîia, dîndu-i fiori ce-i fugeau pe supt piele, apoi poruncea soldatului să-1 plimbe prin ogradă. Parcă nici lui nu-i mai venea să iasă din grajd ; îi plăcea să mănînce încet, cu ochii închişi, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii înguste.
   într-o zi, uşa grajdului se deschise largă, şi doi soldaţi aduseră un cal tînăr, înspumat. însuşi generalul arătă unde să-1 puie la iesle ; el, bătrînul, avea să fie mutat mai încolo, în colţ, iar noul-venit îi lua locul, în faţa ferestruii. Bătrînului parcă îi veni din nou vlaga tinereţii, ridică în sus capul, se uită la stăpînul lui, apoi rămase cu ochii pironiţi pe acel care-1 înlocuia. Iar cînd se duseră cu toţii, se închise uşa ; şi cînd venitul ridică botul să smulgă din braţul de fîn, din care dînsul mîncase mai înainte, el se smunci, rupse frîul şi, repezindu-se către celălalt, îl muşcă de gît. îi despărţiră repede, iar el luă, pentru întîiaşi dată, de la soldat, două lovituri de varga. A doua zi, dimineaţă tare, gene- -ralul veni, porunci să se puie, în faţa lui, şaua pe calul celălalt, încalecă şi porni. Bătrînul întoarse capul şi-i urmări cu ochii pînă departe.
  în fiecare zi, cei doi cai se măsurau cu privirea, şi câteodată bătrînul, reînsufleţit, se smuncea să se arunce. în urmă primea loviturile de vergi şi se punea să mestice, liniştit, nutreţul, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic.
  într-o seară, după multă vreme, calul cel tînăr întinse capul, cu ochi cercetători, către bătrînul lui tovarăş. Acesta a stat o clipă, ca şi cum ar fi vrut să se hotărască, apoi, simţind, ca niciodată, mirosul
  

  
122

123

acela de cîmp oare-i amintea de herghelia lui, de t caii lîngă care nu fusese de atîta vreme, întinse şi ; dînsul gîtul, şi boturile lor se atinseră. Au stat i cîtva aşa, apoi bătrînul se încorda, rupse belciugul şi, rămînînd slobod, veni încet, se alipi de celălalt şi începură să mănînce liniştiţi, unul lîngă altul. Din seara aceea nu-i mai legară.
  Se deprinseră împreună ; aproape nu se mai puteau despărţi. Cînd cel tînăr ieşea înşăuat, bătrînul ' \k. necheza înăbuşit, nu-!şi găsea astâmpăr şi pleca încet-încet prin ogradă, după elf pînă îl aduceau soldaţii în grajd. Acolo aştepta să se întoarcă tovarăşul, ca să mănînce. Iar serile, cînd obosea să mai mestice, îşi răzima botul de gîtul celui tînăr şi dormita.
  într-o zi bătrînul nu mai putu să se ţină în picioare. Ochii i se împăinjeniră deodată, genun- * chii îi tremurau, şi buzele scăpară jos mîna de fîn ce smulsese atuncea. Voi să se rezime de tovarăşul său şi nu izbuti. încet, încet, bătrînul simţi cum se întunecă ferestruia spre care căta, i se muie încheieturile şi trupul îi alunecă jos. întâi se ţinu spri- , jinit în cele două picioare de dinainte, apoi îl părăsiră şi acestea, se rostogoli pe-o parte, horeai de cîteva ori şi rămase întins, zbătîndu-se încet... Iar calul cel tînăr îşi apropie botul de trupul aproape nemişcat, stătu cîtăva vreme cu ochii pironiţi, apoi tresări, întoarse capul spre uşă şi necheză prelung.
( 1 9 0 7 )







TOVARĂŞII
  
  
  E încă întuneric. Pămîntul e jilav de rouă, şi brazdele, răsturnate, în ajun, de către fierul plugului, miroase a proaspăt. în văzduh, o raţă-sălba-tecă zboară, furişîndu-se, măcăind speriată, ca alungată de glonţ. Pe o grămadă de coceni, plugarul, rămas peste noapte în cîmp, doarme învelit cu nişte saci ; şi mai încolo, boulenii treji, Duman şi Joian, stau cuminţi, cu gîturile întinse, aşteptând jugul. Dar departe, în sat, încep să cînte cucoşii, căci zorile prind să mijească. Lumina se cerne din ce în ce mai deasă, şi-n vreme ce cununa cerului se luminează, pe pămînt se desluşesc toate : satul; încolo, pe coastă, ca urnită din loc, pădurea ,• în fund, dealurile gemene, unul după altul, ca pe o scară.
  Şi-n cea dintîi clipă de revărsare a luminii, grija, care ţîrîie în urechea plugarului ca un greier, îl scoală. Omul aruncă sacii la o parte, sare în picioare, îşi freacă ochii cu dosul mînii stingi şi cu dreapta îşi îndreaptă şalele. Apoi porneşte spre boi. I-a înjugat... Slabi, de li se văd coastele ca nişte arcuri supt piele, boii îşi încoardă muşchii, îşi potrivesc bine cerbicea în jug şi pornesc, împlîntîndu-şi picioarele ca nişte ţăruşi de oţel. Şi cum merg aşa, aud din urmă fîşîitul cuţitului cum intră în pămînt ca într-un miez de pîne, iar, uneori, glasul plugarului, cum îi îndeamnă şi-i îndreaptă părinteşte :
■— Cea, Duman, tată !
  Ei îl ascultă ca nişte copii ; şi, mereu, dîra neagră a brazdei se deapănă de la un capăt la altul al lanu- ^ lui ca pe un mosor.
  Se luminează încet, încet, în pas cu boulenii
parcă. E linişte. Un stol de grauri se lasă, pieziş, în V
apropiere. Razele soarelui îşi scutură, tremurînd,
praful de aur în aer. Şi boii simt, după cum e purtat
plugul de coarne, că puterile stăpînului au mai
slăbit :	. \\
— Hăis, Joian, tată !
  Iar la glasul lui, răspunde, ca din nişte dumbrăvi înflorite în adîncuri, ciripitul gîdilitor al ciocîrliei...
  E cald. Pămîntul parcă fumegă. Grumazul iui Duman prinde să lucească de sudoare ; jugul îl frige. Şi din urmă glasul mai mlîiniat al stăpînului îl zoreşte :
— Hai, Dumane, hai !
  Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet ; căci cunosc ei cuvîntul nerăbdător şi necăjit al stăpînului. Păşesc liniştiţi, înţelepţeşte, şi în ochii lor cuminţi şi negri parcă se răsfrînge şi mai tare faţa neagră a pămîntului scormonit de plug... i,
  S-a încălzit de tot. Soarele frige. Duman parcă-şi simte picioarele tremurînd, mai cu seamă dreptul dinainte, în copita căruia i-a intrat un piron mai acum cîtăva vreme. Ii e sete. Dar din urmă glasul aspru acum al stăpînului nu-i dă răgaz. Bouleanul e deprins, mai aşteaptă încă ceva; şi nu întîrzie mult : o varga i se aşterne pe spate, lăsînd o dungă peste pielea udă. Omul ţipă :
— Sireace, sireace ! Mînca-te-ar lupchii!
  O albină, rătăcită, se ţine morţiş de plugar, şi el \ o alungă, înfuriat, cu mîna. Un graur s-a desprins din stol şi s-a lăsat pe spatele lui Joian, care-I poartă, îngăduitor, ca pe-un prieten. Iar înaintea plugului, ca un vornicel ce arată calea, un coco-stîrc păşeşte agale, privind cînd cu un ochi, cînd cu altul spre pămînt, mfingîndu-şi uneori ciocul.
—	O-ahoo !
  Soarele s-a înfipt în creştetul cerului, şi de acolo dogoreşte văzduhul. Ţarina e încropită, ca şi cum ar fi turnat cineva pe deasupra apă fiartă.
  Boulenii răsuflă din greu. împrejurul gîtului simt, ca o zgardă de fier, urma jugului scos. Plugarul le-a dat o mînă de coceni, din cari ei de-abia aleg cîte unul. Un prichindel de copil i-a adus şi omului de mîncare : o bucată de mămăligă cu ceapă. Dar decît mîncarea, odihna parcă e mai priincioasă. Omul face un sac mototol şi-1 pune supt cap.
  Boulenii nu mai mănîncă ? prichindelul le-a adus o oală cu apă, în care nici nu le intră bine botul. Apoi rămîn aşa, cu puterile sleite, supt arşiţa soarelui. Graurii, cocostîrcul au zburat. Au rămas ei singuri în cîmp.
  în dreptul lui Duman doarme plugarul, cu faţa arsă, bătut de razele fierbinţi ale soarelui, ale căror împunsături îi scot broboane de sudoare. Duman se uită la dînsul, şi de la dînsul îşi poartă privirea la umbra ce o aruncă el singur pe pămînt, la umbra care parcă se topise din el, de i se aşternuse, moale ca o ceaţă, la picioare.
  Şi parcă înţelege, parcă simte, parcă în mintea lui se face deodată o lumină omenească : porneşte cu paşi grei, se apropie de stăpîn, pînă cînd îl înveleşte în umbra trupului lui trudit, ca într-o pînză răcoroasă. Apoi, cu ochii închişi, bouleanul rămîne în soare, încremenit, cu genunchiul piciorului drept îndoit, gata să urnească iarăşi plugul pe brazdă.
( 1 9 0 9 )








FRUNZA


Lui Cristineî
  
  S-a desfăcut din mugur, într-o dimineaţă caldă a începutului de primăvară. Cea dintîi rază de soare s-a împletit pe dînsa ca o sîrmă de aur, fă-cînd-o să tremure de fericirea unei asemenea atingeri. Ziua întîi i s-a părut scurtă, şi apropierea nopţii o mîhni. Lumina se stinse, răcoarea o făcu să se zgribulească, să se vîre între celelalte şi să aştepte, aţipind, pînă a doua zi, venirea soarelui.
  Cu ce revărsare de strălucire se ridică stăpîni-torul lumii pînă sus, pe cer! Raza se scoborî^din nou, şi toată ziua, încălzită, frunza se scaldă în albastrul văzduhului.
  în scurtă vreme se desfăcu mare, verde, mai frumoasă ca toate, mai sus decît celelalte, tocmai în vîrf. De deasupra îi cădea lumină, dedesupt se ridica, pînă la ea, mireasma crinilor albi, singuratici, cu potirul plin de colbul aurului mirositor.
  Un ciripit străin o miră. Şi cea dintîi rîndunică, venită de departe, tăie albastrul ca o săgeată, înconjură copacul de cîteva ori cu strigăte de bucurie, apoi se aşeză pe streşina casei, cîntînd mereu...
  Dar într-o dimineaţă raza de soare nu mai yeni. Cerul rămase acoperit de nori. Cea dintîi picătură de ploaie o izbi rece, greoaie. Cîteva zile a plouat. Nici rîndunelele nu se mai vedeau. Dar mirosul crinilor, seara, se împrăştia puternic, umed : o ameţea.
  După zilele acestea, lipsite de scînteiere, soarele răsări într-o dimineaţă înfocat, vărsînd parcă flăcări, încălzind totul în cîteva clipe. Raza o fripse. în după-amiaza zilei acesteia, o păsărică cu pene verzi şi galbene, un scatiu, veni, moleşit de căldură, de se furişă supt dînsa, la umbră, la adăpost. Şi frunza se bucură, acoperi cum putu mai bine păsărică ; iar aceasta ciripi, întîi înăbuşită, din guşă, apoi mai prelung, mai dulce, cum nu auzis£ frunza cîntec.
  Şi în fiecare zi paserea venea să se ascundă de căldura cotropitoare, în fiecare zi frunza o ferea, şi seara cîntecul se împrăştia vesel.
   Cît n-ar fi dat acuma frunza pe o picătură de ploaie ! Dar norii fugeau goniţi de vînturile din înălţimi ; cerul de sticlă, înflăcărat, uscase totul. Crinii nu mai miroseau ; cînd şi cînd, rozeta, care îşi scutura sămînţa coaptă, împrăştia mireasma ei în zorii unora din dimineţi. Prea multă lumină, prea multă căldură.
  Nopţile senine, cu crai nou, cerul spuzit de stele o fermecau. Ar fi vrut să fie veşnic noapte...
  Paserea venea mereu, cîteodată şi noaptea rămî-nea acolo, aţipind, cu căpuşorul supt aripă.
  Şi trecu mult pînă ce, odată, vîntul de toamnă începu să bată. Zilele erau mai răcoroase, nopţile mai reci ; cerul arareori curat. Puternic suflă vîntul tomnatic ! Apusurile erau ca sîngele şi parcă înroşeau şi pămîntul. Frunza îşi simţi puterile slăbite ; cu greu putea să ţie piept vîntului, care o clătina în toate părţile; cîteva tovarăşe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe.
   Paserea îi venea mai rar, nu mai cînta, şi asta o mîhnea cumplit.
  Frunza tînjea, se îngălbenea ; celelalte, de pe acelaşi copac, parcă se îngălbeniseră şi mai repede, începuseră să cadă. Frunza auzea mereu, de acolo, din vîrf, foşnetul cobitor al tovarăşelor ce o părăseau, strecurîndu-se uşor, ca o şoaptă, ca o rugăciune, aşternîndu-se jos, într-un lăvicer pe deasupra căruia vîntul alerga grăbit.
  
  De dimineaţă pînă seara, şi noaptea, frunzele cădeau într-una. Unele mai repezi, altele mai do-moale, legănîndu-se în aer ca o aripă de fluture, aninîndu-se de ramuri ca cerînd ajutor ; numai într-un tîrziu, dîndu-se învinse, cădeau, îngropîndu-se între celelalte.
  într-o dimineaţă se sperie. în tot copacul rămăsese numai ea ! Ramurile goale se loveau unele de altele, tremurînd ca fde frig. Deasupra, cerul cu nori greoi ca de bumbac ; în largul lui, stoluri întregi de paseri plecau în şir ; atunci băgă de seamă că şi cuiburile rîndunelelor rămăseseră goale.
  Un fior o străbătu şi se gîndi la paserea care nu o văzuse de cîteva zile. în clipele acestea, cînd parcă se cutremura la gîndul că poate şi dînsa va trebui să se desprindă, să moară, ca şi celelalte, vederea prietenei pe care o adăpostise atîta i-ar fi fost de ajutor.
  Şi paserea parcă auzi chemarea tovarăşei de altădată j veni, dar se opri puţin, pe o altă ramură, ca şi cînd n-ar fi cunoscut locul obişnuit în care cîn-tase ; apoi îşi luă zborul şi, în trecerea grăbită, fără să întoarcă măcar capul, lovi cu vîrful aripei frunza care, de-abia mai ţinîndu-se, căzu la rîn-dul ei.
  Şi lăvicerul de jos nu se mai îngroşă, din ce fusese, cu această, cea din urmă, moartă.

( 1 9 0 7 )







O RAZĂ

1	S-a desprins raza din ghemul ei de aur şi a ră-
tăcit prin senin. Şi-n întîia zi, tremurătoare, căută pe ce să se oprească.
  într-o poiană din mijlocul unei păduri găsi urma copitei unui cerb plină ochi de apa ploilor. Vroi să se strecoare în unda rece, dar în clipa aceea, un biet lup, slab de i se vedeau coastele, dădu buzna dintr-un desiş, se repezi, sorbi apa, turbură ce mai rămase, apoi se prăbuşi în cealaltă margine a pă-
■jk	durii, după o căprioară care tocmai trecea.
I	Raza călători mai departe.
   Munţi, dealuri, văi : ai ce cutreiera în lume cînd te-ai aşternut Ia drum.
  Pe-un cîmp, o grămadă de oameni prăfuiţi, osteniţi, aduşi de şale, merg delaolaltă. Pe umeri de-abia îşi duc puştile cu spăngile ascuţite. Raza îi urmăreşte ; ar vrea să se înfăşoare ca o sîrmă de aur împrejurul spăngii călătorului celui mai obosit, rămas în urmă. Dar, deodată, un sunet de goarnă răz-
|	bate pînă în adîncuri. Călătorii se opresc, îşi în-
ţ	dreaptă   trupurile,  privesc,   iscoditori  şi crunţi,
înainte, scot puştile, şi-ntr-o clipă, dimpotrivă lor alţi oameni se arată. O clipire : duşmanii se aruncă unii spre alţii, puştile răzbubuie, spăngile se-nro-şesc în piepturi. Călătorul obosit din urmă, însetat* adineoare poate ca şi lupul din pădure, acum e şi
^	el o fiară. Pe luciul de oţel al puştii lui se prelinge
sîngele.



9*

131

  Înfiorată, raza călătoreşte mai departe. Cînd vrei să rătăceşti, ai unde. Aşa, raza ajunge deasupra unui tîrg.
  într-o casă mare, bogată, într-un salon, o mulţime de femei şi de bărbaţi sorb ceaiul aromat. Rîs, vorbă ; şi-un vals molatec se desprinde de pe clapele pianului, supt degetele subţiri şi albe ale cin-tăreţei. Ce mîini frumoase ! Iar la degetul cel mic, | o piatră preţioasă, un diamant, parcă atrăgea raza : ♦ din înalt, ea se scoboară, şi-n clipa ceea degetul fetei pare că fulgeră de focuri. Uimită, mîndră, cîn-tăreaţa se opreşte, fringe cîntecul şi se uită cu în-gîmfare împrejur :
  — Uitaţi-vă la diamantul meu, zice celor din odaie.
  Dar raza se furişează, şi ochii tuturor privesc răutăcioşi.
  Mai departe. Un colţ curat, senin şi liniştit nu e pe lumea aceasta ?
  într-alt tîrg, într-o mahala sărăcăcioasă, la o colibă. Fereastra mică e deschisă ; lîngă fereastră, mama, cu faţa suptă de neodihnă, îşi leagănă eopi- ş. laşul bolnav pe genunchi. Micuţul stă cu ochişorii verzi deschişi, pieptul mai nu i se ridică, buzele albe nu se pot mişca. Se gîndeşte mama : cîte necazuri, cîte nădejdi, şi acum ! Şi cum gîndea astfel, o lacrimă, curată ca un mărgăritar, îi izvorăşte din ochi, mamei, şi i se anină de geană. Şi-atunci raza pribeagă se topi în lacrimă şi-o polei.
   Iar copilaşul, care de mult nu se mai înviorase, o zări ; întinse mînuşiţa spre obrazul mamei şi zîmbi uşor.
I
(19 10)








SCHIŢE ŞI NUVELE
NEINCLUSE ÎN VOLUME DE EMIL GIRLEANU

DIN TRECUT (Fragment)
  
  
  în fiecare vară, pînă mai acum cîţiva ani, mă scoboram din tren la Tîrgu-Frumos, unde mă aştepta căruţa fără arcuri a lui moş Gheorghe, mă suiam într-însa şi, după ce treceam, la pas, dealul din marginea tîrgului, o luam de-a dreptul spre Şiret. De cîte ori n-am străbătut pădurea răcoroasă a Strungăi şi de cîte ori n-ara ascultat întîmplarea cu hoţii ce-o pătimise „mai acum vreo douăzeci de ani" moş Gheorghe. Pentru dînsul, oricîtă vreme ar fi trecut, tot cu douăzeci de ani în urmă rămînea noaptea aceea, cînd, plecînd liniştit de-acasă, să meargă înspre Roman, se pomeni oprit în mijlocul pădurii de nişte hoţi. Moş Gheorghe, însă, om neînţelegător, în loc să steie, cum îi strigase dînşii, dădu bici gloabelor, crezînd c-or fugi de să mănînce pămîntul. Ţi-ai găsit! Din două aruncături, hoţii îi opresc caii şi încep a-i cotrobăi prin căruţă. De găsit, n-au găsit nimic, ,,că doar de-aceea nu se oprise nici el", le spunea moş Gheorghe. Aşa? Bine ! ,,Dar pentru că ai dat Ibici cailor cînd noi ţi-am spus să opreşti, îi răspunseră hoţii, să-ţi dăm şi noi cîteva şfichiuri." Şi, nici una, nici alta, îi înşfacă unul biciul din mîini şi începe a-i aşterne pe spinare pană se satură. Apoi mai dădu un bici în cai, unul într-însul şi încheiară socoteala. „Şi doar înainte de-a intra în pădure îmi scosesem su-măieşul, să mă răcoresc; ba că chiar!" Şi moş
  
Gheorghe rîdea amarnic acum, după „douăzeci de ani" de la întîmplarea aceea !
  Din pădurea Strungăi ţineam tot şuşaua de-a dreptul printre sămănăturile ce se plecau ca nişte valuri în bătaia vîntului cald.
  Privirea mi se pierdea departe, departe, spre fundul zării, unde munţii cu pădurile se prefăceau în nouri străvezii, ce mi se păreau că se destramă încetul cu încetul în aerul vaporos. al zilelor de * vară; şi cînd se pierdeau la vreo cotitură a dru- I mului, cînd iar apăreau, întrupîndu-se în alte chipuri şi supt alte feţe.
  Bucata aceasta de drum moş Gheorghe mai mult tăcea, şi mai mergeam astfel cale de vro două ceasuri, pană cînd dînsul îmi striga bucuros : „Iaca şi curtea!" Caii parcă prindeau la puteri; din ce în ce casa începea a se desluşi mai bine, pînă ce apărea întreagă, cu cerdacul ei de lemn încărcat cu flori de bună-dimineaţa ; cu zidurile albe, albe ; cu acoperişul de tablă ce sticlea în bătaia razelor de soare ca o oglindă. Stoluri de porumbei zburau cînd pe deasupra casei, cînd scoborîndu-se în zbor în- ^ cîlcit, înconjurînd-o de jur împrejur, spre a se ridica din nou.
  Ajunşi lîngă livada prin care trebuia să trecem, moş Gheorghe se scobora din căruţă, deschidea tacticos poarta, lua caii de căpăstru şi porneam încet prin aleea de vişini ce-şi clătinau alene fructele coapte şi roşii printre frunzişul verde-închis. Poarta curţii, înconjurată cu parmaclîc de lemn, o găseam deschisă, iar pe scări, în dosul rotundului de verdeaţă şi flori în mii şi mii de feţe, vedeam pe Ibunica, învălită-n şalu-i negru, cu surîsul pe buze. Săream repede din căruţă şi-i alergam în / braţe, iar în timp ce moş Gheorghe îşi urnea caii înspre grajd, bunica nu mai mă isprăvea de sărutat, întreibîndu-mă ce mai fac şi nedîndu-mi timp să-i răspund.
  Ce bun suflet, ce fire blinda era bunica ! De la moartea bunicului, eu îi mai rămăsesem, şi-n fiecare vară, pe la mijlocul lui iunie, primeam bileţelul ei, scris cu litere mari şi tremurate : „Dragă nepoţele. Te aştept să vii ca~n anul trecut/' Eu îmi luam cîte ceva şi porneam repede, căci întârzierea i-ar fi dat de bănuit sau că mă-mbolnăvisem, sau c-o uitasem, şi ar fi căzut pe gînduri amare ! După ce mă săruta, mă lua de mînă şi mă ducea să mă odihnesc în odaia mea cea mare, văruită şi curată, parcă ar fi fost înfăşurată cu pînză ; în mijlocul ei era o masă de nuc, sculptată de bunicul, cu două scaune, şi un pat mare, din alte vremuri, cînd somnul omului era mai liniştit, necutreierat de visele dureroase ce ne fac astăzi să tresărim. Ferestrele mari, pătrate, fără perdele pe dinăuntru, iar pe dinafară cu perdele ţăsute din frunzişul celor doi tei rotunzi, încă în floare, ce-mi băteau dis-de-dimi-neaţă în geam ; iar cînd vedeau că prea mă-n-trec cu somnul, dădeau drumul cîtorva raze de soare să mă lovească drept în ochi, şi mă sculam.
   înspre sară auzeam ciocănind încet la uşă, o dată, de două ori. Mă trezeam, săream repede şi mă pregăteam să fac dimpreună cu bunica înconjurul parcului şi a viei ! Mare mulţumire avea să-mi arate ce se făcuse în lipsa mea ; şi totdeauna aveam cîte ceva nou de văzut ! O luam încet, încet, bunica sprijinindu-se de braţul meu, pe cărăruşa de lîngă gardul de cătină răzimat în trunchiurile groase ale plopilor înalţi. Şi bunica-mi arăta via, cu butucii mari, acoperiţi de frunze late şi verzi, printre cari strugurii de aguridă spînzurau încărcaţi de bobite. La dreapta erau straturile de castraveţi, pe cari în toată seara îi uda, iar bunica singură-i plivea pe fiecare şi le-ntorcea curpenii spre soare cînd vedea că-şi fur din lumină unul de la altul. Dincolo, fasolele, mazărea, ca nişte buchete mari, legate la tulpină, unele din ele, prin firul plăpînd şi lung, plin de flori albe de rochiţa-rîndunicii; şi cîte şi mai cîte verdeţuri, toate crescute supt privirile de mamă ale bunicei, care puţin se folosea de ele, plăcîndu-i să le vadă răsărind, acoperindu-se de floare, crescînd şi dînd roade în voia lor. Dar parcul ! Stejarii şi mesteacănii, iar prin unele părţi, (teii îşi amestecau frunzişul, făcînd o boltă răcoroasă, dedesuptui căreia mirosul căpşunilor te îmbăta şi te atrăgea să rătăceşti mereu pe potecile îngrijite, ce şerpuiau pană departe, înspre valurile repezi ale Şiretului. în vîrful cărării ne opream ; bunica se odihnea aici mai mult, pentru că-mi ştia ipatima. De aici vederile îmi fugeau întotdeauna ispre vale, pe covorul sîngerat al lanului de mac. ^Niciodată n-am întâlnit o privelişte mai frumoasă ica lanul acesta roş, de un roş-aprins, căruia vîntul îi muta uneori lin floarea cînd într-o parte, cînd (într-alta, de ţi se părea un val de sînge ce se legăna jîntre maluri înverzite ; cînd stătea liniştit, părea un aşternut de jăratec, iar în apusul soarelui ardea icu pară şi-ţi închipuiai că crîmpeiul acela de cîmp se aprinsese de la dogoreala soarelui înflăcărat ce aluneca pe zarea de foc...
  Dar drumul nostru avea acelaşi capăt: castanul mare, rotund, supt frunzişul nepătruns de soare, în răcoarea căruia apăreau întunecate cele două lespezi de marmură a două morminte, dintre care unul aştepta cu răbdare pe aceea ce mă ducea să le privesc, în cel dintăi se odihnea bunicul, pe care nu-1 văzusem decît o dată, mi se pare. Iedera de pe castan îşi scobora vlăstarele pană pe deasupra lespedelor, împrejurul cărora, în pămîntul negru, înfloreau cîţiva crini de apă. Aici dorise bunicul să-şi doarmă somnul fără de sfîrşit. Buzele bunicăi începeau a-i tremura uşor, iar din ochi îi izvora un rînd de lăcrămi mari, ce-alunecau încet pe obraz...
  Sările ascultam multe, din alte vremuri, spuse domol şi cu rost de Ibunica, ce ştia aşa de frumos a povesti, în cerdacul de lemn încărcat Cu flori de Ibună-dimineaţa, cari aşteptau zorile spre a. se redeschide iar.
lînceputul toamnei, plecasem şi o lăsasem pe bunica sănătoasă. Ştiam însă că suferea adesea de înădu-şeală. Am plecat cu cel dintăi tren. La Tirgu-Frumos mă aştepta moş Gheorghe. Bunică-i era „tare rău". Ingăimeala lui moş Gheorghe mă făcu să-nţeleg o parte din adevărul ce-l înconjura. Am trecut prin pădurea Strungăi, fără să mai ascult întâmplarea cu hoţii ,,de acum douăzeci de ani". Moş Gheorghe îşi
i	mîna posomorit caii. în scară nu mă aştepta bunica.
Am găsit-o în sicriu, acoperită de flori şi înconjurată de ţărancele ce o plîngeau cu hohot, în odaia mea umbrită de cei doi tei...
   A doua zi, împreună cu tot satul, am dus-o la mormînt, pe cărarea ce o străbătusem cu o lună mai-nainte împreună. Am purtat-o pe lîngă via şi Straturile ce începeau a se îngălbeni; pe lîngă lanul de mac scuturat de floare ; împrejurul parcului ce foşnea atît de jşlnic ! Şi-n cele din urmă raze ale unui apus de toamnă, am scoborît-o în mormîntul ce o aşteptase răbdător, supt castanul al cărui frunziş se răsfira în bătaia vîntului, spre a-şi primi stă-'
j	pîna multiubită. Iar lespedea grea de marmură îşi
luă locul pe pămîntul negru, în umezeala căruia crinii de apă mai înfloreau încă.
  Noaptea aceea am petrecut-o plîngînd singur în cerdacul de lemn, ascultînd tînguitul dureros al plopilor, în vîrful cărora stelele, mai apropiate parcă, ardeau tainic, ca flăcările unor luminări.

( 1 9 0 4 )

  
  Mă întorsesem de vro lună de la ţară. într-o dimineaţă mi se bătu în uşă. Mă scol repede, deschid şi iau telegrama ce-mi aducea poştaşul. Primarul îmi făcea cunoscut că bunica era greu bolnavă. Era
  

  







COMOARA
  
  
  Prin fereastra murdară, îngustă cît palma, de-abia pătrunde în odaie lumina sură, bolnavă, a zilei întunecoase de toamnă.. Doi oţetari îşi frămîntă, mai încolo, smocurile de flori uscate, şi, arareori, vîntul rătăceşte cîte o picătură de ploaie în geamuri, picături mari, smulse din norii greoi, îmbitbaiţi de apă ca nişte bureţi. Pe uliţa pustie sună cînd şi cînd, pe pietrişul colţurat al trotuarului, călcîiele vreunui trecător grăbit.
   în odaie de-abia se zăreşte. Bagdadia plecată într-o parte apasă deasupra uşii ce s-a scufundat, lăsîndu-şi un colţ mai sus. Soba goală, în hornul căreia vîntul se zbate ca o pasăre prinsă, împrăştie parcă frig. în mijloc, o masă şi un scaun. în fund, lîngă perete, un pat, în care Ion Rujniţă, fostul paracliser la Biserica Vulpe, zace de două luni. Bătrînul stă ghemuit supt cergă, cu capul înfundat în pernă. Are înfăţişarea stinsă a bolnavilor : obrazul învelit de barba mare, netunsă, -buzele subţiri, albicioase, ochii înfundaţi sticlesc ca două lumini de candelă.
  Bolnavul aţipise ; deodată clanţa se mişcă, uşa se deschide încet, din tindă flutură o toană de vînt, şi o femeie înfăşurată în şal intră şi se apropie de pat.
—» Domnule Ioane, am venit, zise dînsa. Bătrînul deschise ochii, se uită puţin, parcă i s-ar fi împăienjenit vederea, apoi şopti : — N-am !
  — Atunci, cînd o să ai ?... Ţi-am adus lapte o lună de zile şi n-am luat de la dumneata nici cinci bani...
  Bolnavul începu să tuşească, pierzîndu-şi răsufletul. Lăptăreasa tăcu; văzînd că bătrînul se înăbuşe, alergă afară, aducînd tinicheaua cu lapte, turnă puţin în ulcica de pe masă şi-i dădu să bea :
—■ Bea puţin !
,l	Bolnavul luă, tremurînd, ulcica, bău şi se linişti.
Apoi ridică ochii şi zise din nou, ca şi cum ar fi plîns :
— N-am... vezi bine că n-am !
# Lăptăreasa îl mai privi c'îtva, îşi prinse şalul mai bine la spate şi plecă zicîndu-i : —• Să te găsesc sănătos !
  Ion Rujniţă rămase iarăşi singur. Un fior de frig îi trecu prin trup. Alături, în cămară, se auzi un vuiet de tinichele. Poate vreo miţă. Nu, guzganii ! Bătrînul făcu ochii mari şi se uită primprejur cu spaimă. Adormi.
             Uşa se deschise din nou, scîrţîind, şi o altă fe-
i	meie, îmbrăcată în negru, intră. Mai întîi se opri,
să se deprindă cu întunerecul. Apoi, cînd zări patul, calcă în vîrful degetelor şi veni de se aşeză la picioarele lui. Să fi avut şaizeci de ani; de supt ba-rijul negru, şuviţile albe ieşeau pînă peste obrazul galben, încreţit. în mină ţinea o basma cu care începu a-şi şterge laerămile ce începură să-i pice una cîte una cînd privi pe bătrîn. Apoi căzu pe gînduri şi rămase aşa.
  într-un tîrziu bătrînul se deşteptă, deschise ochii şi, văzînd pe femeia din faţa lui, crezu că-i tot lăptăreasa şi-i spuse, din nou, cu glas stins :
— N-am !
  Dar femeia se sculă, se duse lîngă dînsul şi-1 luă de mînă.
—	Ioane, Ioane, eu sînt; eu, Ileana, soră-ta. Bătrînul se învioră, întoarse bine capul, rămase
o clipă, apoi o lumina trecătoare, de bucurie, îi însenină faţa. îngînă :
  — Bine c-ai venit... bine... bine c-ai venit. Apoi capul îi căzu pe perne Î adaogă cu glasul sfîrşit : Eu... mă duc !
  Femeia îşi smulse barijul şi începu să-i vorlbească repede, ca apucată :
  — Iaca, acum am picat aici. Am venit cu trenul. N-am ştiut. Pălădoaia mi-a spus că ai căzut la pat.. Doamne fereşte ! Am adus şi pe Maria. Are şă vie, are să vie... Şi iar începu să plîngă : Că aş fi venit şi la îngroparea lui Gligore, da,' unde am putut! Te ştiam pe mata aici. Ştiam că o să faci tot ce trebuia, ca pentru un frate ce ne era. Iacă, a trecut două luni. Şi te găsesc bolnav, Ionică dragă !
  Vorbele surorii lui, bocetele parcă-1 mai dezmorţi şi pe bătrîn. Răspunse :
  —• De trei luni zac de piept. De mîncare îmi aduce popa Gavrilă... O dată pe zi... supă... Eu n-am nici un bănuţ... Doctorul a venit numai 01 dată...
Soră-sa îl dezmierdă pe frunte :
  —> Te-am ajuta şi noi... că Maria, dă ! ştii, trăieşte c-un ofiţer. Eu ce-am putut ? Tată n-are ! Eu, ccf mamă, am închis ochii... îs femeie ! Ş-apoi nu muream altfel de foame ? Şi se plecă peste faţa bătrî-nului : De la cine poţi lua astăzi un ban ? Nu-i aşa ? Gligore nu ne-a lăsat nimic. Şi a trăit ca un cîine, Dumnezeu să-1 ierte, şi să mă ierte că vorbesc aşa. Dar ce-a făcut ? A postit, a dormit în frig, şi de pe urma lui iacă ce-a rămas : bojdeuca asta, care ţi-a scurtat zilele, mai bine nu te mai mutai în ea !
Rujniţă îngînă :
—. Hruba asta m-a omorît!
  Femeia rămase tăcută, apoi se apropie şi mai tare de bolnav şi începu din nou :
  —. Doamne, Ioane, toată lumea vorbeşte că Gligore a strîns bani. Şi eu l-am văzut odată cu trei galbeni. Cînd am intrat, şedea colo, la fereastră, şi se uita la ei. Cînd m-a zărit, a vrut să-i ascundă şi i-a scăpat jos ; unul s-a oprit ici lîngă uşorul uşii. Cine ştie unde i-a ascuns el ! Ai căutat ?
Bătrînul voi să se ridice într-un cot, dar nu putu.
  —> Unde să cauţi ? Aici, în odaia asta, îi ce vezi... Dincolo, hîrburi, peteci... Prin pereţi să cotro-băiesc ? Ş-apoi cum am venit, am căzut la pat. Poate-s vorbe. Cîţiva bani i-a dăruit fetei popii... cînd s-a măritat... Am stat lîngă el pînă şi-a dat sufletul ; nu mi-a spus nimic... N-ar fi lăsat el să moară ca un cîine !... Vorbeşte lumea aşa !... Bătrînul fu cuprins de frig ; îşi strînse cămaşa la piept. Tare-i frig, vine iarna, zise.
—> Să-ţi fac puţin foc ?
—• N-am lemne.
  Sora lui îşi puse iar barijul, luă batista şi-i desfăcu nodul.
—	Am doi lei. Mă duc să cumpăr lemne. Apoi ieşi.
  Rujniţă îşi trase cerga. Tuşea îl cuprinse din nou. Şi deodată se simţi sleit, parcă cineva i-ar fi tăiat dintr-o dată toate vinele din care i se scursese viaţa. Bucuria îl înviorase, dar în urmă îl doborî. Un frig straşnic îl coprinse, parcă stătea întins pe un sloi de gheaţă.
Cînd se întoarse sora lui, îl găsi vînăt. Se sperie, —1 Stai, că-ţi fac repede focul şi alerg la un doctor !
  în soba rece, fără pic de cenuşă, focul prinse flacără încet, apoi deodată izbucni cu putere, cu-tremurînd hornul. Odaia se lumină. Dar Ion Rujniţă tremura grozav :
—- Mi-e frig la picioare !
Sora lui veni lîngă pat.
—	Să te învelesc cu ceva. N-ai nimic ? Bolnavul se gîndi puţin, apoi îşi aduse aminte : —• Mi se pare c-am văzut... dincolo, nişte vechituri.
   Sora lui se uită primprejur şi se îndreptă spre uşa cămăruţei. O deschise. Dinăuntru se împrăştie, deodată, un miros de mucigai. Femeia rămase în prag ca. zăpăcită, apoi aprinse luminarea de pe masă şi intră înăuntru.
  După cîteva clipe se întoarse cu un maldăr de haine vechi, ferfeniţite.
  

  
Bătrînul se strînse ghem ; o rugă de-abia suflînd : — Pune-le... peste picioare.
  Femeia se uită la frate-său şi se cutremură cînd îl văzu în starea aceea ; puse hainele aşa, grămadă, peste cergă şi plecă în fugă după doctor.
  Bolnavul aţipi. într-un tîrziu i se păru că cineva îi apasă pe piept un bolovan de gheaţă ; -răsuflarea i se curmă; gheaţa parcă se topea,7şi apa rece îi străbătea prin toate părţile în trup. Cu cea din urmă -putere încercă să zvîrle bolovanul, se încorda, dădu din mîini, din picioare şi se ridică în sus. Se uită primprejur şi nu văzu pe nimeni. Focul ardea liniştit, dar în casă parcă era şi mai rece.
  Atunci zări la picioare maldărul de haine ; clăn-ţă»nindu-i dinţii, de-abia se întinse, prinse mînecă unui palton şi-1 trase mai peste el ; din cutele paltonului răsări poala unui surtuc ; bătrînul vru să-1 întindă deasupra, dar, rupt de oboseală, căzu din nou pe perne.
  Aţipi şi se văzu, deodată, într-o prăpastie în care ningea ; dar de jur împrejur copacii erau în floare, iaitba verde. Iarnă era numai deasupra lui. Fulgii îi acopereau trupul, peste care omătul se înălţa ca un turn. Iarăşi se încorda să se scoale, izbi în patul de lemn ; turnul parcă se dărîma cu un vuiet de parale ce zurnuiau. Se ridică din nou, se ţinu într-un cot. Era îngheţat. îşi strînse toate^puterite, întinse mîna, apucă surtucul, îl smuci să-1 tragă pînă peste gît, să se încălzească. Surtucul se ţinu mai întîi greu, apoi, ca şi cînd ar fi scăpat dintr-un ac în care se prinsese, rămase uşor, ca o cîrpă. în aceeaşi clipă, un val de aur se răspîndi pe pat şi, lunecînd jos, pe podeală, galbenii se împrăştiară peste tot, rostogolindu-se, lovindu-se unii de alţii, sunînd ca o muzică, ca un clinchet venit de supt pămînt.
  Bătrînul deschise ochii mari, spăimîntători de miraţi, întinse mîna după aurul ce fugea, apoi ceva parcă i se rupse în dreptul inimii, căzu pe o parte şi rămase mort.
( 1 9 0 7 )







f	SCRISOAREA PIERDUTĂ
  
  
  Ce e o scrisoare ? O mărturisire a inimii cîte-odată, de multe ori însă numai a ochilor. Lipsin-du-i puterea cuvîntului vorbit, are în schimb duioşia pe care depărtarea de fiinţa dorită ţi-o revarsă în suflet. Ce putere are ? S-au scris pagini întregi cari n-au spus nimic, şi-un singur Adio ! răsărit ochilor de supt plicul deschis a zdruncinat sau a sfîrşit o viaţă. Ce soartă au scrisorile ? Unele se păstrează pînă ce le îngălbeneşte şi le şterge vremea, ascunzînd între foile lor cîte o floare, veştejită poate dintru-ntîi supt buze cari nu mai sînt; altele se aruncă, după cum arunci lucrurile netrebuincioase ; iar unele se pierd, ca aceasta pe care o dau mai jos şi pe care am găsit-o într-un plic, fără de adresă, ca şi cînd cele cuprinse în ea ar fi fost potrivite pentru mai mulţi, şi iscălită cu un singur nume, care ar fi putut fi al Ei, sau al Alteia, sau chiar, mai ştii, al Dumnitale, iubită cititoare. 1
Dragă Puiule,
  în sfîrşit! am izbutit şi de astă dată ; eşti bursier încă pe un an de zile*! Ei, dar n-a fost lucru uşor. Altă dată mergea iute-iute, ştii. Acum !...
   1 Această introducere lipseşte din textul apărut în Falanga literară şi artistică din 7 februarie 1910. Am reprodus-o după volumul postum O lacrimă pe-o geană.
1 Timpuri trecute (it.).
  Dar să-ţi povestesc. Mai întîi cred că ai auzit: ministerul nu mai e acolo. S-a mutat la dracu-n praznic. Pe o vreme rea, cum a fost cea de ieri, trebuie să-ţi faci testamentul cînd porneşti spre el. Dar mai cu tramvaiul, mai pe jos, am ajuns. O casă cu două rînduri, cu coridoare fără fereşti, îmlbîcsjtă, mucegăită, dărăpănată, iată ministerul vostru. Să le fie în nas ! Cînd se deschide cîte o uşă pe sălile negre ca noaptea, de năvăleşte cîte un sul de lumină, zici bodaproste. Cînd mi-aduc aminte de palatul pe care 1-a avut pînă acum ! Zău, Puiule, ce le-o fi venit să se mute aici ! Ori cele ce fac au trebuinţă de... întunerec ! Secretar e tot domnul Cela, cum îi zici tu. Parcă îţi văd nările cum se resfiră în semn de dispreţ, poate şi de ciudă. Nu mai fi gelos, Puiule. Tempi passati!1 Am aşteptat 3 ceasuri în cap ca să ajung în cabinetul dumisale : de la 9 la 12. Trei ceasuri ! Picuram de somn cînd îmi atinse umărul uşierul : ,,Poftim, coniţă". Domnul Cela mă aştepta îmbrăcat, în picioare, semn că n-avea vreme de pierdut. Eu, însă, mă cunoşti tu, m-am aşezat frumuşel jos şi l-am rugat : ,,Luaţi loc T Domnul secretar a strîmbat din nas, erede-mă, şi ,,a luat" loc în faţa mea. Cîteva clipe ne-am privit. Vai, Puiule, ce-s schimbările soartei pămîn-teşti pe lîngă cele de pe faţa unui om ! Să-i vezi obrazul : sucit, mototolit, boţit şi din ochi, şi din gură parcă i-a ţîşnit apă fiartă şi i-a săpat şănţuleţe pe-ntreg obrazul. Faţa — o smochină ; trupul — o roşcovă. Iată ce a ajuns domnul Cela în doi ani de zile ! Domnul Cela, care ţi-a amărît atîtea clipe ! Dar fără dreptate, căci tu ştii că ce-i făgă-duiam n-am ţinut niciodată. M-am cutremurat! Ii vorbeam, şi gîndul îmi era mereu la mine. Aşa oi fi şi eu ? După felul cum m-a primit, după chipul cum mi-a vorbit, cum mi-a făgăduit, îmi închipui că tot aşa trebuie să-i fi părut şi eu. Altă dată era de ajuns un cuvînt, acuma ? A trebuit să-i înşir verzi şi uscate, să-i spun boala care te-a făcut să pierzi un an, de... mai ştiu eu de ce ! Dar în sfîrşit : s-a făcut! Cînd mi-a dat mîna, cu vîrful degetelor — şi acele în mănuşă — am înţeles, Puiule, că-i cea din urmă îngăduire pe care o mai pot smulge. Ce vrei, îmbătrînim ! îmbătrînesc ! Am ieşit din hruba ministerului bucuroasă — pentru tine ; turburată — pentru mine. în drum m-am întîlnit cu Maiorul Ştii, acela pe care l-am înaintat eu. Vederea lui mi-a făcut şi mai rău. Da, pe atuncea făceam maiori ! Nu mă sfiesc să-ţi spun : cum am ajuns acasă, repede : la oglindă.
  La tîmple am cîţiva peri albi. Se pot văpsi, îmi vei zice. Da, dar faţa ? dar ochii ? dar sînul ? Nu, Puiule, ştiu că la întoarcere n-o să mă mai cunoşti! Ştiu. Vei fi iubit acolo, în Parisul tău, vei fi sărutat pe-atîtea, în cei patru ani de despărţire, şi sînt încredinţată că din dragostea noastră nu ţi-a mai rămas decît necazul împotriva domnului Cela. Spune că nu-i aşa ! Vezi tu ce rămîne de pe urma unei dragoste ? Şi acuma, Puiule, haide, pune-te şi învaţă, învaţă şi sfîrşeşte odată ; încă un an de bursă, eu, una, cel puţin, ştiu că nu-ţi voi mai putea căpăta. Căci acum, mai întemeiată ca adineoare, îţi spun sincer, cum >ţi-cim spus toate din viaţa mea : vai ! am îmtbătrînit!
  Nu pe buze, Puiule ; pe frunte, — o sărutare izvorîtă din inima mea de iubită... din sufletul meu de mamă.
Elena

(19 10)











TOAMNĂ !...
  
  
  Aţi urmărit vreodată şirul frînt al paserilor călătoare ? Le-aţi văzut cum se cheamă, cum se adună, cum se rotesc prin aer, pînă ce, în vîrf de săgeată, îşi iau zborul spre depărtatele ţări ale soarelui ? Şi dacă le-aţi urmărit, nu le-aţi însoţit zborul cu o adevărată părere de rău ? Căci ele iau cu ele şi soarele nostru, în urma lor frunzele cad, cerul se stinge, noaptea cade mai grea şi mai lungă — nopţile reci în care şuietul biciuitor al ploaiei ne curmă somnul şi ne aşează mintea pe drumul gîndurilor triste... In urma pasărilor călătoare vine toamna.
  Şi, totuşi, ce frumoase sînt cele dintîi zile ale toamnei. După rodnicia plină a verii, firea pare ostenită de munca rodirii, pămîntul stors caută odihnă, brazda cere din nou hrană, ca să poată da la anul alta. E o linişte şi o adîncă pace pretutindeni.
  Dar pădurea ! Verdele frunzişurilor se aprinde ca para focului, se îngălbeneşte ca şofranul, se înroşeşte ca arama, se poleieşte ca aurul. Peste tot aur şi rubin, —■ găteala împărătească a firii. Parcă în cel din urmă fior de viaţă, o dreaptă răsplătire împodobeşte pămîntul cu ce are mai strălucitor.
  Şi aşa, în găteala aceasta, pădurea pare că ne aduce aminte de basmele din vechi, de Ileana Co-sînzeana, de Făt-Frumos şi de Zmeii aprigi ai vremurilor de pe cînd erau şi n-au fost niciodată.
  Priviţi şi cerul f priviţi apusul. Ce foc groaznic, ce pîrjol înroşeşte zarea? îşi varsă pămîntul tot pojarul lui lăuntric ? I s-au aprins izvoarele, negre ca noaptea; ale pacuri! ? îi ard în pară coamele munţilor ? Pe cer lumina se prelinge tot mai roşie, tot mai puternică. O rană sîngerîndă pare adîncul. Şi, deodată, globul soarelui se desluşeşte uriaş, ca o gură de cuptor în care se topeşte aurul. Şi dealurile de supt el se rotunjesc, prăjite, ca nişte azime cari fumegă, şi marginile de sus ale norilor zdrenţuieşte horbota lor de fir. Şi cînd marginea de sus a soarelui de-abia se mai iţieşte deasupra pragului depărtat al zării, seara se lasă rece, se lasă deodată cu aripile ei de liliac.
  Şi din cealaltă parte, de dincolo, ca o fugară ce şi-a urmărit iubitul, îmbujorată, cu pletele negre ale nopţii despletite, bătute în nestimatele stelelor, cu luceafărul sclipitor şi tainic, ca lumina unei luminări de nuntă, luna se ridică cercetătoare, dornică, pe cer. Unde-i iubitul ? Unde-i uriaşul frumos şi înfocat după care aleargă de cînd lumea ? Şi cînd înţelege că fuga i-a fost zadarnică, faţa lunei se stinge, stelele din păru-i sclipesc mai puternic decît ea, luceafărul îi veghează durerea parcă, iar dînsa, pribeagă nefericită, păşeşte încet aceeaşi cale pe care, de cînd e vremea vreme, o udă cu aceleaşi lacrimi.
Aşa sînt nopţile de toamnă.
  Iar după strălucirea aceasta, burile de ploaie încep să se cearnă, frunzele cad, cerul se învăleşte în giulgiul nepătruns de nici o rază al morţii. Şi nopţile cad grele, şi şuierul vîntului ne curmă somnul, şi ne pleacă mintea la glasul sufletului, care ne şopteşte că şi toamna vieţii noastre s-a apropiat!
(19 10)







DE VORBĂ...
  
  
  O dimineaţă dumnezeiască. Aşa trebuie să fi fost la începutul începutului. Ger lăptos, cald, ca o mîn-gîiere. Flori, cu nemiluita, deasupra ierbii fragede şi moale. Copacii plini de poame coapte. Şi fluturi, ca o ninsoare de petale. Un rai ! Pe o aşa^ frumuseţe de vreme, paserile ies şi ele la voroavă. O turturică, un gangur şi-o pupăză vorbesc. Turturica e sfioasă, gingaşă, ca o fată mare. Pupăza, gătită foc, împopoţonată cu o creastă cît toate zilele. Gangurul, strîns şi spilcuit în haina penelor, Doamne, ce mai ştrengar !
— Dimineaţă te-ai mai sculat, spune el turturicăi.
  — Ca-ntotdeauna : cînd soarele soarbe cea din urmă picătură de rouă.
  —1 Dar pe mine nu mă-ntrebi ? se linguşeşte pupăza.
Gangurul tace.
—	Ca să te văd pe tine, răutăciosule. Gangurul tace.
Pupăza e-nciudată :
  — Şi adică la ce numai după ce soarbe soarele cea din urmă picătură de rouă te scoli dumneata ? face ea eătră turturică.
  —• Fiindcă altfel, răspunde turturica, i-aş sorbi-o eu, şi nu mi-e dat să sorb pietrele nestimate ale cerului.
— Dar ce, picăturile de rouă...

  — Păi da, roua sînt lăcrimele stelelor, pe cari soarele le preface apoi în pietre scumpe.
— Foarte adevărat, adaogă gangurul.
— Eu n-am ştiut, se miră pupăza.
  Turturica îşi scutură penele, apoi şi le aşază frumos cu ciocul. Pupăza ciuguleşte prin iarbă. Gangurul fluieră. Şi-atunci, deodată, dintr-un tufiş sare şi mierla :
— M-ai chemat, gangure ?
—■ Nu. Dar nu-mi pare rău c-ai venit.
  Mierla, bucuroasă, se înalţă în picioare, îşi şterge de iarbă ghetele galbene, apoi se-nchină, în haina- i de sărbătoare, în faţa turturicăi :
— Tot luminoasă...
— Tot întunecată...
— îmi plîng mereu mierloiul.
— De ce ?
  — Fiindcă mereu e amorezat de mine. Şi eu iubesc...
— Pe cine ?
  Mierla se uită la gangur. Gangurul fluieră ştrengăreşte.
— Am înţeles, răspunde pupăza, înţepată.
  Din creanga de deasupra, un măr se desprinde şi cade lîngă turturică.
— Cum m-am speriat ! zice ea, tremurînd. Mierla îi face vînt cu aripa. Gangurul îi aduce, pe
o frunză, o picătură de apă. —■ Bea, e de la izvorul de lîngă gutui. Turturica bea, Gangurul îi spune :
— Ştii ce-ai băut ?
— Ce?
  — O picătWră de rouă ! Tot am mai găsit una, uitată, pe-o frunză de rozmarin.
— Vai, se mîhneşte turturica, am păcătuit!... Soarele arde cu putere.
— Unde stai ? întreabă pupăza pe gangur.
— Tot în leagănul meu din plop.
— Dar tu, mierlo ?
— într-un tufiş de liliac.
— 

— 
— Şi tu, turturico ?
— în mesteacănul din luncă» ^

  — Eu, încheie pupăza, am o casă noua, un cuib ! O răcoare ! O mireasmă ! Ştiţi una ? Tot e fierbinţeală de-acuma, haide şi mi l-aţi vedea.
  — Foarte mulţumim, fac însă paserile dmtr-o dată şi, grăbite, zbor care încotro.

(19 10)







UN VOLUM DE CAPODOPERE

  
  Halunga, povestitorul, se ducea zilnic la cafenea, avea sau nu treabă, era sau nu în toane bune. Un Obicei. Cum era să şi-1 dezmintă tocmai azi, cînd era atît de mulţumit ? De dimineaţă se aşeză la masa lui obişnuită. Se uita pe fereastră, dar nu vedea nimic-La dreptul, ce legătură era între gîn-durile lui şi lumea împestriţată care se perinda pe stradă, în lumina aurie a unei zile frumoase de toamnă ? Din ochii lui Halunga, din zîmbetul buzelor lui, din cele două gropiţi ale obrajilor moi, strînşi ca într-o izbucnire de rîs, se răsfrîngea în afară fericirea. E aşa de puternică fericirea, că semnele ei nu pot scăpa nici ochilor celor mai puţini pătrunzători.
  De îndată ce Drumea, prietenul lui Halunga, intră în cafenea şi-1 zări, se îndreptă spre dînsul :
  — Bună ziua, Halunga, se vede că eşti foarte mulţumit.
  Trezit din gîndurile lui, Halunga tresări. îşi privi prietenul, îi întinse mîna şi-i răspunse vesel :
  — Am şi de ce, dragul meu. Ia... stai ici, lîngă mine.
Drumea se aşeză pe scaun, apoi întrebă :
— Şi pricina fericirii tale care-i ?
  Halunga luă de pe canapea, de lîngă dînsul, o carte, o puse pe masă şi răspunse :
  — Asta. Cartea mea din urmă. Aceste şaisprezece nuvele care o alcătuiesc şi cari, toate, sînt nişte capodopere.
  — 

  — 
  Drumea se uită cam bănuitor. Povestitorul îl pricepu :
— Fireşte, n-o zic eu. Nu ! Critica ! Criticii.
  — Orişicum, începu Drumea, dar toate, toate cele şaisprezece bucăţi, nişte capodopere...
— Stai să vezi, dragul meu, uite...
  Şi cu aceste cuvinte, Halunga duse mîna la buzunarul drept şi scoase o revistă, o desfăcu, netezi foaia cu mîna, ca şi cum ar.fi alintat-o, şi zise :
  — Uite, dragă Drumea, ce scrie revista asta, Viaţa modernă, despre volumul meu. Vrei să-ţi citesc ?
  — Cum nu ! Chiar ard de nerăbdare : ştii cît ţiu la tine.
  Desluşit, lungind numai unele cuvinte măgulitoare, povestitorul începu :
  — Iată ce scrie : „Noul volum al nuvelistului Halunga e o contribuţie de valoare la tezaurul literaturii noastre. Nu voim să apăsam mai mult asupra vechiului său fel de a scrie — facem aluzie la literatura ruginită a unor timpi din fericire îndepărtaţi, pe care novelistul îi mai aminteşte în unele din paginile sale — dar cele patru mari novele : Feri-cirea, Norocul, Tanda şi Uitarea, în care novele viaţa modernă, cu fluxul şi refluxul sentimentelor ei, e arătată atît de magistral, sînt nişte adevărate capodopere ale novelisticii noastre moderne"... Ai auzit, Drumeo ? încheie Halunga. Capodopere ! nici mai mult, nici mai puţin.
Drumea stă puţin pe gînduri, apoi : —■ Bine-bine, capodopere astea patru, cum le-ai zis ?
— Fericirea, Norocul, Ta...
  — Tanda şi Uitarea, da. Ei, dar ăstea-s numai patru, şi tu mi-ai spus că ai şaisprezece. Ba, mai mult, văd că pe celelalte ţi le cam trece supt tăcere.
  — Haha, dragul meu, se cunoaşte că nu citeşti prea multă literatură!
  Halunga pune revista pe care o citise în buzuna-rurdrept, duse mîna la cel stîng şi scoase altă reviştă. Apoi, desfăcînd-o, netezind-o şi pe aceasta pe faţa mesei, începu :
  — N-ăi fi crezînd, Drumeo,15 că avem numai o singură revistă literară ? Uite ce scrie Viaţa patriarhală.
— Aha ! ia citeşte !	* .
  — Ascultă... ,,Novelistul Halunga ne desfătează cu un nou volum. întotdeauna ne-a încîntat felul aşezat, cuminte, în care duiosul povestitor îşi scrie 8 frumoasele lui pagini. De aceea ne şi întrebăm miraţi : ce anume l-o fi îndemnat pe acest scriitor să-şi îndrepte privirile spre viaţa noastră de toate zilele, plicticoasa şi seaca viaţă modernă, din care un artist nu are ce să aleagă ? Cită deosebire de la aceste pagini, cari parcă-s străine în volumul d-sale, la cele patru mari nuvele, în care e arătată viaţa ticnită şi senină a vremilor noastre patriarhale. Nuvelele : Nefericirea, Nenorocul, Manda şi Amintirea sînt nişte adevărate giuvaeruri, adevărate capodopere ale scrisului romînesc"... Ei, adaogă Halunga, ce zici ? Adevărate capodopere, dragă...
Drumea ridică din sprîncene :
— Ciudat; alte patru capodopere...
— Aibi răbdare !...
  Halunga pune revista în buzunarul din stînga, duce mîna la buzunarul dinăuntru al hainei şi scoate a treia revistă :
  — Uite şi cea mai mare revistă a noastră, Viaţa romanească, ce zice.
Drumea se aşază mai bine, să asculte:
— Ia citeşte, frate.
  — Ba nu, răspunde Halunga, citeşte tu. Sînt vorbe prea măgulitoare ca să nu-mi placă să le ascult din gura altuia, Te rog, citeşte.
  Drumea ia revista, netezeşte şi el, fără să vreie, foaia pe care i-o arătase Halunga, îşi potriveşte glasul :
  — Să începem!... ,,D-1 Halunga ne trimete o nouă carte a sa. Ca şi despre volumul trecut, vorbim şi despre acesta. E ciudată împărecherea pe care d-1 Halunga o face între bucăţile sale, unele scrise parcă numai pentru gustul şi dragul d-sale, arâtînd nimicurile vieţii moderne, sau răsufletele vremilor trecute, pagini sterpe, şi altele scrise cu toată dragostea pentru cei mici, pagini mari, în care «demnitatea omenească» e respectată şi-n care «atitudinea în viaţă» a autorului e atît de lămurită. Citiţi, ca să vă încredinţaţi, cele patru capodopere ale volumului ; veţi vedea nemernicia ocîrmuitorilor în nuvela Sus ! şi veţi plînge ticăloşia în care zac bieţii noştri muncitori ai gliei în paginele nuvelei Jos / Aprofundaţi nuvelele In înalt şi In prăpastie şi veţi înţelege prăpastia deschisă între simţirile îmbuibaţilor boieri şi cele ale sfinţilor mucenici, cum cu drept putem spune ţăranilor noştri, pentru care noi, de la această revistă, luptăm. Spre aceştia plecaţi-vă ochii mai mult, domnule Halunga •, aceasta e adevărata cale !"... Frumos, foarte simţit, adaogă Drumea.
— Ai văzut ?
— Foarte frumos, dragă Halunga. Halunga iar zîmbeşte fericit.
  Lui Drumea însă îi vine un gînd, care-i taie puţin înflăcărarea :
  —• Bine, dar tot ţi-au mai rămas patru nuvele despre care nu vorbeşte nimeni. Care-s acele ?
— Sărbătoarea, Cimitirul, Uriaşul şi Luptătorul
— Ei ?

  — Bine, dragă prietene, răspunde tacticos Halunga : pe astea patru din urmă le cred eu nişte capodopere. Cred că am atîta drept asupra volumului meu.
— Fireşte !
— Le pot preţui mai bine eu, care le-am scris.
  — Nu mai rămîne vorbă !... Drumea ia volumul in mînă, îl ridică în aer şi spune, bucuros : Vra să zică, face să-1... udăm, cum zice romînul, să-1 bem ?
— Cum nu, dragă.
— Atunci... chelner ! Două halbe !
(19 10) i







LUX !...
  
  
  In faţa grădinuţii cafenelei se opreşte, pufăind, un taximetru. Cei doi tari se scoboară dintr-însul sînt doi prieteni ai mei : profesorii Scodrea şi Giurcă, cari obişnuiesc, sărbătorile, să facă primblări mai lungi prin împrejurimile capitalei. Dar în loc să intre în grădinuţă, îi văd ciorovăindu-se cu şoferul Giurcă dă din mîini, scoate ceasul, îl vîră în ochii conducătorului, în vreme ce acesta, liniştit, îi arată şi el ceasornicul, apoi îi socoteşte orele pe degete. Şi-n sfîrşit, Giurcă scoate punga şi numără, înciudat, banii. Urmăresc întîmplarea aceasta cu plăcere, mai ales că Giurcă se mîn-dreşte cu bunul său simţ, cu măsura pe care-o pune în purtarea lui cu oamenii, cu stăpînirea pe care zice el că o are, totdeauna, asupra împrejurărilor.
  Giurcă şi cu Scodrea intră în cele din urmă în grădinuţă şi, văzîndu-mă, se îndreaptă spre masa mea.
  — Bine-aţi venit ! Dar ce-i ? Ce-aţi păţit ? îi întreb eu.
  Giurcă se preface că nu e necăjit de loc, că a fost numai aşa, o convorbire mai aprinsă...
  — Nimic. Ceream unele desluşiri şoferului. Mi se părea că greşise socoteala. Apoi, trecînd repede Ia alt şir de idei şi aşezîndu-se pe scaun : Dar ce primblare! O minune ! La Şosea, Băneasa şi de-a-colo Bucureştiul de jur împrejur. O primblare dumnezeiască... Ce zici, Scodreo ?
  — Hmm ! Hmm ! îngînă, cu gîndul aiurea, Scodrea.
  — Bine, frate, mă plîng eu, se poate să nu mă luaţi şi pe mine ?
Giurcă îmi dă dreptate.
  — Aşa-i! De ce nu te-am luat şi pe tine ?... Fiindcă, la urma urmei, ţi-ai fi plătit şi tu partea... Nu aş fi dat optsprezece lei şi cincizeci de bani ca o para.
După ce tace o clipă, Giurcă izbucneşte :
  — Auzi dumneata, optsprezece franci pentru o nimica toată ! La Bruxelles mi-ar fi luat trei lei. E ceva nemaiauzit...

— Bine, îl Întrerup, tu nu ştiai preţul ?...
  — Ce să ştiu, dragă, de unde să ştiu ? Doar Bucureştiul n-o fi în China, şi Bruxelul în Europa! E chiar aceeaşi companie de întreprinderi...
  Bate în masă, porunceşte doi ţapi, pentru el şi Scodrea, apoi iar vrea să schimbe vorba:
  — La urma urmei, nu-i nimica. în schimb, am făcut o primblare... Scodrea vorbea numai în versuri,
— De aceea tace acuma, zic eu.
  — Ei, de aceea... Dar pădurea, pădurea de la Băneasa ! Cum Dumnezeu nu se găseşte nimeni să facă ceva din împrejurimile capitalei? E de neînchipuit cît de nedestoinici s'întem...
în clipa aceasta Scodrea se ridică.
— Unde te duci ? îl întreb eu.
—	Să pun o scrisoare la cutie. O uitasem. Rămînem linguri. Giurcă se pleacă peste masă
şi-mi spune, tainic :
  — Ştii de ce tace ?... Fiindcă el mi-a dat ideea să iau taximetrul, să fac lux, cînd ştia că n-are para frîntă în pungă... Auzi dumneata, taximetru! Şi eu, care întotdeauna am măsură în toate, să mă iau după nebun... Taximetru, hm ! taximetru îmi trebuia ! Am rămas cu doi franci în pungă.
  După o clipă de tăcere, în care Giurcă scoate punga să vadă dacă socotise bine cînd îmi spusese că nu mai rămăsese decît cu doi lei, se pleacă iar peste masă :
  — Ascultă însă : te rog să nu-i spui nimic lui Scodrea. Ştii cît mi-i de drag şi ce suflet ales are ! La urma urmei, ce-i făcut, rămîne bun făcut.
  Tocmai cînd isprăveşte prietenul de vorbit, Scodrea apare în pragul portiţii.
— Uite-1, zic eu.
Giurcă iar se pleacă repede şi-mi şopteşte :
  — Te rog foarte mult să nu-i dai nimic a-nţelege. Ştii cît îl iubesc, cît îl...
  Scodrea vine, se aşază pe scaun, apoi soarbe din paharul cu bere.
  — Aţi trecut şi pe la hipodrom ? întreb eu, ca să dau un şir vorbei.
— Trecut, zice Giurcă.
  — Dar ştii, ca fulgerul, adaogă Scodrea, căruia parcă i se mai dezlegase limba.
  — Ce e drept, ne-a dus ca vîntul, începe iar Giurcă. Tu nu ştii cu cît nesaţiu sorb aerul cînd sînt în automobil. Dracul ăsta de şofer mîna, ştii...
  — Se cuvenea, îl dojeneşte Scodrea, se cuvenea să-i dai un bacşiş.

— Fireşte, adaog şi eu, dacă v-a dus ca vîntul... Giurcă nu-i de părerea noastră :
  — N-aveţi dreptate... cînd îi plătesc eu optsprezece lei, cred că i-am dat de-ajuns...
— Orişicum ! zice Scodrea.
— Orişicum ! spun şi eu. Giurcă se cam aprinde :
  ;— Ce orişicum, orişicum ! De ce nu i-ai dat dumneata ? îi spune lui Scodrea.
  — Aşa-i, de ce nu i-ai dat dumneata? zic eu, luîndu-mă gura pe dinainte ; dar îndată tac, amin-tindu-mi de rugămintea pe care mi-o făcuse Giurcă, să nu-i dau nimic lui Scodrea să-nţeleagă.
Dar Giurcă se aprinde din ce în ce :
  — Auzi ! cine să-i dea bacşiş : domnul Scodrea, care n-are în pungă...
— Giurcă ! sar repede cu vorba eu.
— 

— 
  — Ia lasă~mă, domnule ! Eu îl iubesc, tot ce vrei, dar să mă facă să dau optsprezece lei !...
  — Bine, dar spuneai că ai făcut o primblare!... încerc eu să-mpac lucrurile.
  Dar Giurcă nu m-aude ; cheamă chelnerul, plăteşte numai un ţap, în vreme ce bietul Scodrea stă cu ochii pironiţi în paharul cu bere, tupilat parcă pe scaun.
  — Ce primblare ! izbucneşte Giurcă iar. Iţi foarte mulţumesc I Apoi se-ntoarce spre Scodrea : Să mai pofteşti, măgarule, să mă sfătuieşti şi altă dată...
Şi pleacă.
Iar eu, încurcat, încerc să-1 mîngîi pe Scodrea :
  — Lasă-1, dragă, nu te mîhni. O furie, aşa, trecătoare... N-ai idee cît de mult ţine la tine... şi cum nu caută... cum nu caută să te jicnească... şi să... Mai bei un ţap ? Iosef ! încă doi ţapi!

(19 10)







PISĂLOGUL
  
  
  Se fereau de dînsul ca de ducă-se-pe-pustii. Cum dădea uşa cafenelei de părete, o luau care încotro, unde vedeau şi nimereau. Ce, glttmă era să-i ţii piept? Cînd începea să povestească, de-o ducea pe după deal şi pe după vale, de la apus şi de la răsărit, plecînd de la Manda şi ajungînd la Tanda, uitînd totdeauna ce-a vrut să spuie de la început, cînd i se umfla vorba, de năvălea cum năvăleşte apa cînd îşi iese din zăgazuri, şi te prindea într-un colţ, erai în stare să-ţi dai un an din viaţă numai să scapi. Te apuca de haină, îţi vîra degetul în cheotoarea redingotei, îţi răsucea mustaţa, sau îţi trecea pe după braţ cîrja bastonului, şi pas de mai fugi. Te zbăteai ca peştele în cîrligul undiţei.
  E mijlociu de trup conul Iorgu Vorbu — băieţii îi ziceau Vorbă — cărunţit bine şi t-o gură făcută parcă într-adins să spuie de toate, tăiată de la un sfîrc al urechii la celălalt.
  Pînă acum scăpasem — norocul meu ! — să cad în capcana conului Iorgu, aşa că astăzi, cînd răsări ca din pămînt în faţa mea şi-a prietenilor cu care stam la masă, îngheţai. Tocmai gust de ascultat n-aveam, şi, poftim ! pacoste pe capul meu ! Conul Iorgu ne dă bună ziua, se aşază lîngă mine şi-mi şi pune mîna pe braţ. Mă prinsese ! Ceilalţi o şterg unul cîte unul şi mă lasă singur. Trebuia să rămîn. La urma urmei, îmi iau inima în dinţi, ce-o fi o fi ; de mîncat n-avea să mă mănînce.
— Ce mai faci ?

— Bine, coane Iorgule.
— Vară ! vară ! asta nu mai e toamnă.
— Vară, da.

  — De la optzeci şi opt, aşa toamnă n-am mai văzut. Ai văzut ?
  — Cum să văd ? Doar îs cu mult mai tînăr ca dumneata.
  — Aşa-i... La optzeci şi opt, uite, ţiu minte ca acum, venisem de la ţară, dar mai întîi mă oprisem la Corabia, că aveam un proces. împrumutasem nişte bani, pe sinet în regulă, şi crezi că i-am mai văzut ? Aş ! Ghiţă Stupea, n-ar mai putrezi, că a murit cînd cu tifosul cela... Acolo, la Corabia, am avut şi necazul cela cu duelul. Da' m-am bătut, a trecut glonţul pe lîngă mine cum trece o gîză şi-ţi zbîrnie la ureche. Nu m-am clintit locului. La urma urmei, ce-i viaţa?!... Cum ziceam, ţiu minte ca acuma, venisem de la ţară, că aveam treabă şi aici, în Bucureşti. Eu, nu trecea lună să nu mă abat prin Bucureşti. îi vezi pe unii — nu, că-i nostim ! — îi vezi că au bani de să cumpere lumea de pe lume şi nu se îndură să ia un abonament. Şi ce-i scump ? Ştii cît costă ?
— Nu ştiu.
  — Nimica toată, domnule, eu îl înnoiesc anual, îmi place Bucureştiul. Iacă, stau acum de zece ani, neclintit, în el, şi tot nou-nouţ mi se pare...
  Conu Iorgu se opreşte să poruncească o halbă. Simţeam că mă prind sudorile ; dau să mă mişc.
  Nici nu băgasem de seamă că conul Iorgu mă apucase bine de colţul hainei.
îmi schimb numai locul mai încolo şi iar ascult.
După ce soarbe o dată, urmează :
  — Ţiu minte că venisem în Bucureşti ; aveam afaceri, dar îmi şi plăcea să mă întâlnesc cu băieţii. Ce să-ţi spun, mi-i dragă tinereţea. Am sufletul tînăr. Băieţi ca dumneata, ca Stavrescu, ca Mog-dea, ca toţi prietenii ăştia ai dumitale...
Iar soarbe. Eu vreau să i-o scurtez : î;	— Spuneai, coane Iorgule, că veniseşi în Bucu-
;	reşti, cînd cu toamna ceea de semăna cu asta, în
|	optzeci şi opt...
           — Tocmai... Ţiu minte că-n optzeci şi opt veniri sem în Bucureşti cu gîndul să stau mai mult. Deşi i           mă costa mulţi bani, dragă, că nu aveam case, şi
         otelul te speteşte,  îţi întoarce punga pe dos. Păi
[	ştii dumneata? eu am cheltuit o avere cu otelurile.
I	Să nu pui decît 3 lei odaia ; stai o lună, fac nouă-
r	zeci ! Da' luminarea, da' un bacşiş, acolo. Şi asta,
\	vara.   Dar  iarna !   Iarna  te   sărăceşte ! Mi-aduc
aminte că la otelul lui Pavel — nu mai este acuma
— era în colţ, la Sfîntul Gheorghe ; acuma i-o du-
;	gheană pe locul cela. Cum se schimbă, domnule,
|	Bucureştiul !  Să nu-1 mai cunoşti dintr-un an în-
\	tr-altul. Numai palatul regal a rămas tot aşa. De
[	aia am zis eu totdeauna că regele e om cumpănit
         la minte. El nu merge cu moda. El ştie ce face. El,
:	domnule, nu face ca boierii noştri,  să-şi azvîrle
;	banii pe fereastră. Şi unde au ajuns ! Păi, ţiu minte
I	ca acum că-ntr-o zi l-am întîlnit pe Toader Burdea,
l	vechi boier, putred de bogat, şi cum mă dau pe
;;	lîngă el, că-1 cunoşteam... Căci cunoşteam pe toţi,
f	dragul meu. Ce vrei ? Am avut, şi am chiar, o pa-
timă pentru feţele simandicoase. îmi place obrazul
subţire,  îmi place,  cum  se  zice,  maniera. Aşa
de-alde ăla sau de-alde ălalt, care cînd îţi vorbeşte
;	te stupeşte, cum se zice în Moldova, d-ăia...
|	Conul Iorgu iar soarbe din bere. Mie îmi vine
\	să mor. Mă uit ; mai avea trei sferturi din pahar.
:	Mă învîrtesc. încerc să mă scol. Conul Iorgu mă
\	apasă de umăr. Apoi se agaţă de lanţul ceasornicu-
{'	lui meu, îl ia între degete, ca şi cum vroia să-1
l	privească, şi-1 uită în mînă. M-a prăpădit! De la
I	o masă, mai din fund, văd cu coada ochiului cum
[	ceilalţi prieteni se strică de rîs.
           — Va să zică, încerc eu să-1 aduc de unde ple-j          case, va să zică la optzeci şi opt...
j	— Da, la optzeci şi opt, întocmai ca acum...
\	— Tocmai spuneai,  coane Iorgule, că veniseşi
:	în Bucureşti.
  — Da, venisem aici. O întreagă afacere. Cu o zi înainte pusesem la cale să mă duc la Galaţi...
  — ...Şi era o toamnă ca asta, coane Iorgule, îi curm eu vorba.
  — Era o toamnă, dragă, dumnezeiască ! Ca asta. Ţiu minte, cum ţi-am spus, că venisem în capitală, venisem singur... Ascultă un sfat : la treburi du-te totdeauna singur : nevasta n-are ce căuta. Am avut eu un prieten — a răposat — unde se ducea el, hop ! şi nevastă-sa după dînsul. Nu se lăsa un pas de el. Bine, frate, e chinuitor, fie vorba între noi. Ţiu minte căr odată, stam într-o cafenea cu toţii. Prietenul era şi el. Deodată îl văd că-ngălbeneşte, că se schimbă la faţă... Hm ! ce ciudat : fire şi fire. Mie, în viaţa mea, n-o să mă crezi, nu mi-a venit niciodată rău. Leşinuri, slăbiciuni ! ameţeli ! Ce-s astea ? Eu habar n-am. Am stomac tare, mănînc bine, dorm cît şapte...
  Conul Iorgu iar ia paharul să bea. Eu însă simţ că-mi vine leşin tocmai acum, cînd vorbise despre boale. Mi se pare că se învîrteşte cafeneaua cu mine. N-am nici puterea să încep ce vreau să spun, nici puterea să mă scol. Morişca povestirii conului Iorgu mă ameţise ca şi cum m-aş fi învîrtit locului.
  — ...Da, sînt sănătos tun, începe iar conul Iorgu, a fost o vreme cînd trînteam patru. Nu-s bătrîn, deşi am încărunţit. Tata, ehe ! a trăit şaptezeci şi trei de ani ; mama — optzeci şi opt...
  — Aşa-i, îngîn eu ca prin vis, în optzeci şi opt...
  — In optzeci şi opt, mama trăia. A murit în nouăzeci. Tata se sfîrşise cu mult înainte. Să vezi, mă rog, ţiu minte...
  Aceste din urmă cuvinte ale conului Iorgu le înăbuşe un sunet asurzitor de trăsuri, de tropote de cai, şi-n urmă ţipătul străbătător al goarnei de foc. Treceau pompierii, Conul Iorgu se opreşte o clipă, îmi lasă lanţul de la ceas de care iarăşi mă apucase şi întoarce capul să privească şi el. Chelnerul ne aduce vestea :
— Foc mare în Buzeşti!

  — Ce ? strigă conul Iorgu şi sare în picioare. în Buzeşti ? O fi pe lîngă mine.
Şi, ca scos din minţi, se repede din cafenea afară. Mă las, istovit, pe canapea.
  — A uitat să-mi plătească, îmi spune, îngrijat, chelnerul.
  — Lasă, domnule, îi zic eu. Na-ţi 2 lei, opreşte halba şi-ţi ia restul pentru vestea ce-ai adus... Şi-mi adu şi-un pahar cu apă rece, închei după o clipă, ştergîndu-mă cu batista, pe frunte, de sudoare.

(19 10)







CONTRABANDISTUL
  
  
  în fiecare seară trebuia să inspectez posturile. Pichetele erau depărtate unele de altele, iar malul Prutului, prăpăstios, acoperit de huceaguri şi curaturi, greu de străbătut cu piciorul. Cu toate astea, în seara aceea n-aveam încotro : mi se îmbolnăvise calul şi trebuia să fac neapărat pe jos drumul pe care altă dată îl perindam călare.
  Cădea o seară rece, tăioasă, de decemvrie ; din cerul sur se împrăştia pe pămînt, ca nişte pietricele, o măzăriche ce-ţi şfichiuia obrazul. Deasupra pojghiţei de omăt, cernerea măruntă făcea un vuiet neîntrerupt, iar în păduricele de mesteceni prin care treceam bumburuzele îngheţate loveau ramurile şi se împrăştiau în lături, umplînd aerul cu şopote ciudate.
  Mergeam tăcut, trăgînd, fără să vreau, cu urechea la paşii îndesaţi ai sergentului Tofan, care venea după mine.
  Prutul, îngheţat boacnă, stătea încremenit între maluri, ca un şarpe mort. Pe unele părţi vîntul suflase ninsoarea, şi gheaţa rămăsese pe acolo goală, ca oglinda, sticlind uneori numai cu singura lucire pe care malurile înzăpezite i-o puteau da.
  Nu mă putusem încă deprinde să văd oprite, ca-n stăvilare, apele tehule ale acestui rîu turbat ; la fiecare cot mă aşteptam să-i aud valurile bolborosind în bulboane, lovind şi rupînd din maluri. O singură noapte de ger îl ţintuise locului. Acelaşi gînd îl necăjea şi pe sergentul Tofan. Glasul lui răsări, deodată, din urmă :
  — L-a răpus gerul, domnule sublocotenent. De-amu îi chita contrabandiştilor, că pe gheaţă trec mai sprinteni.
  Vorba sergentului mă smulse gîndurilor şi-mi aminti de ce-mi raportase dimineaţă. îl întreb :
  — Ziceai că pe la cotul Prisăcanilor l-a zărit santinela ?
— Pe Cujbariu, domnule sublocotenent ?
— Pe Cujbariu.
— în cotul Prisăcanilor.
— Da' de ce n-a tras ?
  — în ce să tragă, că numai o clipită l-a zărit, şi s-a şters din faţa lui în huceagu cela... A dat alarma.
— Ei?
  — Pînă să vie pichetul sau celelalte santinele ! Mai bine aşa ; că tot o să-1 găbjîm noi odată. Că el se laudă în gura mare că trece Prutul cu sacul cu pacuri de tutun prin faţa d-voastră şi n-o să-1 puteţi prinde !
  îl văzusem pe ţăranul ăsta o singură dată, în Ungheni. Mi-1 arătase căpitanul : „Uite, ăsta-i hoţomanul cel mai îndrăzneţ". îl prinsese odată, cu vreo 3—4 ani în urmă, făcuse puşcăria şi-acuma îşi luase meseria. Cunoştea toate bulboanele Prutului, toate potecile malurilor, toate văgăunile şi păpuriştele.
  Se înserase bine de tot. în faţă, după un stufăriş, cea dintăi santinelă se dezlipi parcă din umbră. Nu se întîmplase nimic. De la postul acesta intram în cotul Prisăcanilor. Cum se întunecase, desfăcui tocul revolverului, să-1 am la-ndemînă, şi auzii pe sergent dînd piedica armei. Ninsoarea îngheţată se înteţea ; mergeam pe dibuitele, intrînd în tu-fării, întorcîndu-ne, cîrmind la dreapta şi la stînga, pînă ce găseam o bucată curăţată de mal ; aceea o străbăteam mai repede cu piciorul pînă ce intram din nou într-o curătură. Deodată îmi veni un gînd :
— Sîntem chiar la cot, Tofane ?
— Chiar la cot, domnule sublocotenent.
— Dacă-am sta puţin să pîndim ?

  — Să stăm, domnule sublocotenent. Decît să intrăm colo, în mestecăniş, pe dîmb. De acolo* se aude de-o călca şi iepurele.
Şi-am luat-o la dreapta, de ne-am suit pe dîmb.
  Sus sufla vîntul. Simţeam cum mi se întărise obrazul supt plesnetul broboanelor reci. Cozorocul chipiului îmi apăra ochii. Dar nu vedeam nimic, nici într-o parte. După o vreme, mă răzgîndii :
— Stăm degeaba, Tofane, nu vedem nimic.
— Nu vedem, dar se aude.
  Şi-n clipa aceea, ca şi cînd s-ar fi legat de vorba sergentului, o plesnitură răsună înainte.
— Sst!
  Tofan întinse urechea. Ascultarăm cîtăva vreme. Vuietul nu se mai auzi.
  — O fi fost vreo sălbătăciune, domnule sublocotenent.
  Şi ramaserăm locului, ascultînd. Trecuse multă vreme ; nu se mai mişcase nici o creangă ; nu mai răsunase nimic decît şuietul ninsorii, care îmi îm-puiase urechile, şi de la o vreme nu-1 mai auzeam nici pe el. Mă cuprinsese frigul ; sergentul începuse să dea din picioare. Gerul se înteţi şi mai grozav.
  Deodată, de la stînga, dinspre malul Prutului, se auzi ca un dupăit de paşi. Apoi dupăitul stătu, şi-o creangă plesni ca un şfichi, apoi alta.
  — Acu-i acu, şopti Tofan, şi-şi luă arma din spate.
Eu scosei revolverul.
  Stăteam încremeniţi, ţinîndu-ne răsuflarea. Şi, după cîteva clipe, dupăitul se auzi iar, şi prin întuneric bănuirăm o umbră care se mişca spre noi. Pesemne făcui o mişcare de nerăbdare, că sergentul mă apucă de cot. înţelesei că trebuie să aştept liniştit. Şi-n adevăr, umbra se apropia din ce în ce. O desluşeam acum bine, din întuneric. Peste o clipită, trecea prin faţa noastră şi intră în stufărişul din dreapta, în care cunoşteam o potecă ce ducea spre Prisăcani. Fără să mai aştept nimic, mă repezii cu revolverul întins, strigînd : ,,Stai !"
  Umbra rămase o clipă locului, apoi o rupse de fugă spre stufăriş. Atunci glasul sergentului spintecă tăcerea ca un răget: ,,Stai ! sau trag!" Şi o luarăm la goană după fugar. Eram aproape. Nici nu băgai de seamă cînd Tofan se oprise şi trase un foc. Flacăra armei ţîşni pe lîngă obrazul meu ; atunci, în neştire, trăsei şi eu un foc de revolver. Lumina descărcăturii ne lăsă apoi într-un întuneric şi mai adînc.
  — La dreapta, d-le sublocotenent ! îmi strigă sergentul, şi o luai la dreapta.
  După cîteva clipe zărirăm iar umbra, nu departe, alergînd.
  Sergentul mai trase un foc. Şi, deodată, o pălă-laie mare lumină cîmpul pustiu cu umbre mari care se zvîrcoleau pe jos, întinzînd pete mari de lumină pînă departe. La vuietul armelor, santinelele dăduseră foc şumuioagelor de paie unse cu păcură, — semnalele de alarmă. De departe auzirăm o descărcătură. Pichetul ne dădea de veste că ne venea într-ajutor.
  Rămăsesem în urmă, mă împiedicasem de o buturugă şi căzusem jos, dar Tofan fugea înainte, şi-n pata largă de lumină îl vedeam cum fugăreşte pe contrabandist. îmi îndoii puterile şi o luai iar la goană. Şi-ntr-o clipă, huceagurile prinseră să trosnească, să pîrîie, să mişuie ca la o vînătoare. Soldaţii alergau încotro auziseră cea din urmă împuşcătură a lui Tofan. îl ajunsei în sfîrşit pe sergent şi, cît mă ţinu sufletul, strigai încă o dată celui ce fugea : ,,Stai !" Şi ca şi cum i-aş fi pus o piedică, fugarul se lăsă jos. Alergarăm la el. Căzut de spaimă, de oboseală, fugarul răsufla greu, scă-pînd uneori cîte un vaiet : ,,Valeu ! Valeu !"
  îl ridicarăm de subsuoară. în vremea aceasta, pichetul venea în pas alergător. Pe tot malul Prutului focurile pîlpîiau. Un vînt ce prinsese să bată le muta flăcările, dînd o privelişte de spaimă imprejurimilor. Luarăm contrabandistul între baionete şi plecarăm.
  Cînd ajunserăm la pichet, lăsai soldaţii afară^şi poruncii sergentului să aducă omul. Sergentul păşi în odaie, trăgînd după el pe prins. La lumina ştearsă a lămpii îl privi în faţă şi-mi spuse cu oarecare nemulţumire :
  — Aista-i altul, nu e Cujbariu, d-le sublocotenent.
  Mă uitai. Nu era Cujbariu, ci un băietan smolit, cu ochii pitiţi supt frunte, cu mustaţa de-abia mi-jîndă, brumată de gheaţă. Privea în pămînt ; supt cojocel ţinea încă ceva.
— Scoate ce ai acolo ! îi poruncii. Băietanul îşi desfăcu cojocul şi trase o sticlă. —• Ce ai într-însa ?
  Prinsul răsuflă adînc ; parcă nu putea vorbi. în ochi ii răsăriră lacrămile.
  — N-auzi, măi, ce ai luat într-însa ? îl întrebă sergentul şi i-o smuci din mină.
Tofan scoase dopul, mirosi sticla şi se strîmbă.
— Spirt de canfur, d-le sublocotenent. Băietanul şopti şi el :
— Schirt de canfur, să trăiţi !
Mă apropiai. Mirosii sticla. Mă uitai la băietan.
— Bine, mă, pentru asta ai trecut Prutul ? Băietanul dădu din cap :
— Hîhî !
  — Şi de ce ţi-a trebuit ? în Ungheni nu găseai ? îl întrebă sergentul. Trebuie să mai fi avut tu ceva. Ai lăsat în drum.
  Băietanul ridică în sus capul, îşi şterse ochii, din care lacrimile începuseră să curgă, şi începu :
  — Să trăiţi, dom sublocotenent... că mămuca moare de vătămătură... şi numai cu schirt de canfur îi trece... Şi tătuca ce mi-o zis : „Măi Gheorghe, de unde Dumnezeu să luăm amu schirt de canfur, că Unghenii îs la mama-dracului..." Şi eu ce-am pru-buluit: să trec Prutul, că dincolo în sat ştiam că este schirt de canfur, că luase şi alde Slobozanu-lui. Şi am purces pe-nsărate. Ş-amu mă-ntorceam...
  Băietanul îşi şterse nasul cu mîna, apoi ochii, şi plecă iarăşi capul în jos. Pe cojoc i se aninau lacrimile, apoi cădeau jos, pe podele.
— Dă-i sticla ! poruncii sergentului. Sergentul se uită la băietan cu aşchii blînzi acum.
îi întinse sticla : f
— Bine, mă, şi dacă te nimerea glonţul ? Băietanul luă sticla, o vîrî iarăşi supt cojocel si
răspunse:
— Dă... mă omora. Ce era să fie ?
— De unde eşti ? îl întrebai.
— Din Prisăcani. Tăcui o clipă, apoi :
  —	De data asta te iert, du-te-acasă. Da' alt' dată !...
  Băietanul stătu puţin, parcă nu-i venea să creadă, apoi se repezi să-mi sărute mîna. Mă trăsei la o parte.
— Hai, pleacă !
  Băietanul se gîndi puţin, vroi parcă să iasă din odaie, apoi se-ntoarse către mine şi-mi spuse :
  —- Să trăiţi, dom' sublocotenent : să nu spui minciuni, că m-a bate Dumnezeu, că-i mămuca bolnavă, cînd am purces de-acolo, am luat, aşa, pentru tătuca, şi-un pac cu tiutiun. Şi, vîrînd mîna în carîmbul cizmei, scoase pacheţelul şi mi-1 întinse : Iacătă-1 !
  Mă uitai la dînsul, la pachet şi-i poruncii cu glasul năbuşit :
— Hai, du-te !
Iar sergentul îl luă prieteneşte de umăr :
— Hai, măi camarade ; haide, du-te acasă... Şi-1 auzii, încheind, din tindă :
  — He-hei ! ştie el glonţul în carnea cui să intre !

(19 11)







SCAIUL
  
  
   Ajunsese o groază pentru mine. Cînd îl vedeam pe-un trotuar, o ştergeam pe celalt ; cînd îl zăream, pe geam, în cafenea, nu mai intram ; iar cînd intra el şi-1 vedeam de departe că vine, îmi luam pălăria, şi pe ici ţi-i drumul. Mă rog, nu mai putea dnpă literatură. Ce nu cetise, ce nu ştia, ce taină literară pe care să n-o cunoască ? Şi trebuiai să-1 asculţi, sau dacă te-ntreba el, să-i răspunzi. Cînd s-a născut cutare, cînd a murit celalt ? Da' copilul cu-tăruia să aibă şi el talent ? Da' nevasta celuilalt, traduce şi dînsa? într-o bună zi veni c-o nuvelă, o nuvelă lungă cît un roman, o nuvelă fantastică, în care un colonel, după ce bătea el singur trei regimente duşmane, se înălţa la cer. Şi sfîrşea, după cum avusesem cinstea să aflu de la autor, cu următoarea întrebare, a căreia dezlegare rămînea în sarcina cetitorului : „Cine-1 luase : Dumnezeu sau Necuratul?" Nu ştiu. Mărturisesc că nu ştiu, după cum habar n-aveam de întreaga bucată, căci de cîte ori avusese el norocul şi eu nenorocul să mă prindă, şi să vrea să mi-o cetească, începeam să mă vaiet de cap. Dureri grozave de cap ! într-o zi, cînd tocmai mă rugase iarăşi să-i ascult nuvela fantastică, şi pe mine mă apucase, ca din senin, capul, numai ce-1 văd că scoate o cutiuţă, o deschide şi-mi dă :
  — Ascultă, ia o aspirină, o să-ţi treacă durerea ca şi cum ai lua-o cu mîna,
  Am înghiţit doctoria, dar de ascultat tot n-am ascultat nuvela, căci m-am rugat să mă ierte şi m-am dus acasă, — să „mă întind pe pat", îi spusesem.
  Decît unde ajungeam dacă aş fi fost nevoit să înghit mereu cîte o aspirină ? Trebuia să găsesc un mijloc de scăpare, deşi mai degrabă scapi de înec decît de undiţa soiului ăstora de oameni.
   îmi aflase locuinţa, şi nu era zi să nu vină să-mi bată în uşă. Uşa nu i s-a deschis, fiindcă trebuia să i-o deschid eu. Şi ştiam doar ce m-aşteaptă ! Visam numai coloneii cari se ridică la cer, călări, şi aşteptam cu groază clipa cînd trebuia, în sfîrşit, să dau ascultare întregii lui păţanii.
  într-o zi, cum stăteam la cafenea, numai ce-1 văd că intră, căutînd peste tot cu ochii. Pe mine-mă căuta. M-am ascuns, cum am putut mai bine, după spatele prietenului cu care eram, şi norocul mă sluji. Nu dădu de mine. Plecă. Răsuflai uşurat :
— Uf ! bine c-am scăpat.
— De cine ? mă întreabă prietenul.
— Uite, de ăla care trece acum pe la fereastră. Prietenul se uită, îl vede şi-mi răspunde :
■— De zgîrcitul ăla ?
— Zgîrcit ? De unde-1 ştii ?

  — Da' cine nu ştie pe Ghiţă Ţănescu. I-a mers buha.
  în clipa aceasta un gînd năstruşnic mi se înfiripă în minte, — un plan. Şi chiar a doua zi l-am aşteptat, de dimineaţă, în cafenea. N-a dat greş, la 10 ceasuri se ivi în uşă.
  — Bine că te găsesc, în sfîrşit ! îmi strigă de departe şi duce mîna dreaptă la buzunarul cu manuscriptul nuvelei fantastice.
— Tocmai, îi răspund, te aşteptam.
— Să-ţi cetesc ?
  — Da, dar mai întîi vreau să-ţi fac o rugăminte. Coane Ghiţă, am mare nevoie de o sută de lei. Singura mea nădejde e la dumneata, să mi-o împrumuţi pentru o lună de zile.
  — 

  — 
  Autorul nuvelei fantastice lăsa manuscriptul sâ-i cadă în buzunar, se-nroşi, se-ngălbeni, bîigui cîteva cuvinte de făgăduială. Eu îl iau din scurt :
— Mă rog, coane Ghiţă, cînd îmi poţi da banii ?
  — Uite... şi-acuma ; mă duc să ţi-i aduc, îmi răspunde literatul, se ridică şi-o şterge cît ce poate mai repede.
  De-atunci nu l-am mai văzut decît o dată, tre-cînd grăbit pe la fereastra cafenelei. M-am repezit în uşă şi i-am strigat :
  — Coane Ghiţă, coane Ghiţă, te aştept să-mi ceteşti nuvela !
  A întors capul, a bolborosit nu ştiu ce, apoi s-a amestecat printre oameni şi s-a şters din faţa ochilor mei, ca şi colonelul din nuvela lui fantastică.
...Şi numai aşa am scăpat de-un scai.

(19 11)






URSUZUL
  
  
  A fost odată un om. Decît oameni au fost ei mulţi pe lumea asta, unii mai nalţi, alţii mai mărunţi, unii mai cheflii, alţii mai morocănoşi, dar vezi că omul din povestea noastră era un om ursuz. Aţi văzut cum se zburleşte cloşca în pene ? Aşa se zburleşte ursuzul. Poţi să-i dai lumea de pe lume : aurul munţilor, mărgăritarul şi mărgeanul mărilor, aş ! nu-1 scoţi din stenahoria lui. Toate-i merg de-a-ndoasele, toate-i par întunecate, nimic nu-1 mulţumeşte. Urăşte ziua, că-i prea luminoasă ; noaptea, că-i prea întunecoasă ; oamenii, că prea sînt oameni ; fiarele, că prea sînt fiare.
  Aşa, omul nostru şi-a luat traista la spinare şi a plecat din satul lui în lumea largă, să găsească oamenii cu care să se-mpace. A plecat într-o spre seară, cînd ziua se îngînă cu noaptea, ca să nu meargă nici ziua, nici noaptea la drum. Şi cum s-a-nnoptat, a tras la casa unui pădurar, într-o margine de pădure. L-a primit pădurarul, l-a ospătat cu borş de bureţi şi azimă caldă, pe urmă i-a întins aşternut curat, să se culce. Dar mai nainte de a se culca, s-au luat la vorbă.
  — Doamne, zise pădurarul, bun om trebuie să fii dumneata !
— De unde ştii ? îl întrebă omul cu acreală.
  Şi după ce-1 lăsă pădurarul, omul gîndi : Adică de unde ştie ăsta că-s om bun ? Cine i-a spus ? Ori vrea să-şi bată joc de mine, ori să mă curate de cîţiva pitaci ? Nesuferitul dracului ! Bătu-l-ar Dumnezeu să-1 bată !"
  Şi omul se dezbracă, se aşază cu faţa la perete şi adormi tun. A doua zi se sculă, nu primi să ospăteze cu nimic, nu vorbi cu nimeni şi, spre seară, plecă fără un cuvînt de mulţumire către gazdă. Merse el ce merse, merse pe cît îl ţineau picioarele, şi, pe-nnoptate, se opri pe marginea unei ape, la coliba unui pescar.
  îl ospăta pescarul cu peşte fript pe cărbuni, cu pită şi muşdei de usturoi, apoi îi întinse aşternutul şi-1 pofti să se culce. Dar mai nainte intră şi pescarul în vorbă.
  — Doamne, începu el, amarnic om trebuie să fii dumneata !
Omul se zburli îndată şi-1 întrebă :
— De unde ştii, mă rog, că-s amarnic?
  Şi se culcă înciudat, cu faţa la perete, şi gîndi : ,,Adică de unde ştie dobitocul ăsta că-s amarnic ? Ce, a trăit cu mine ? A vrut să mă ia peste picior ? Ori să se discotorosească de mine ? Lua-l-ar dracul să-1 ia !" Şi, gîndind aşa, a adormit. A doua zi de dimineaţă s-a sculat, s-a ciuchit într-un colţ şi-a stat pînă seara acolo, fără să scoată un cuvînt. Iar spre seară, cînd soarele scăpata într-o zare şi luna se ridica din cealaltă, plecă la drum. Şi-a mers el ce-a mers şi, pe la un miez de noapte, bătu la uşa unei mori. Morarul i-a deschis uşa, l-a primit, l-a ospătat cu apă şi cu mămăligă, i-a întins apoi să se culce şi, fără să-i spuie o vorbă, îl lăsă singur să se culce. Omul nostru se dezbrăcă, se întinse cu faţa la peretele de scînduri şi, îmbufnat, gîndi : ,,Măi, al dracului., adică de ce morarul ăsta nu mi-a spus nici un cuvînt ? Cum, aşa se găzduieşte un drumeţ? Nu i-ar mai umbla moara să-i umble!" Adormi omul, iar a doua zi se sculă, se sui în podul morii şi cugetă : „Vra să zică, îşi zice el, şi pe aiurea oamenii sînt ca şi-n satul meu. Nişte nătărăi pizmătăreţi, răutăcioşi şi şireţi ! Să-i ia naiba pe toţi!" Şi-ncheindu-şi cugetarea astfel, omul se întoarse în satul lui, intră în casă şi so închise în odaie. Stătu o zi întreagă fără să vadă ţipenie de om, pînă ce, spre seară, se opri deodată, mirat, în faţa oglinzii! Cine era omul cela întunecat, cu ochii de huhurez, care-1 privea cu ură ? Cum, nici aici nu scăpa, pentru numele lui Dumnezeu, de oameni ? înfuriat peste măsură, trînti cu pumnul în oglindă, iar cioburile le sfarmă cu picioarele. Apoi se întinse pe pat şi închise ochii, să-şi aştepte moartea. Printre oameni n-avea ce căta !

(19 11)







MEŞTERUL DE OGLINZI
  
  
  A fost odată, într-o ţară foarte depărtată, un meşter de oglinzi. Dar un meşter foarte iscusit, care prinsese taina luminii, se vede, pînă-ntr-atîta oglinzile lui erau de curate şi de adînci, de să s-arate în ele, pînă la cel mai mic amănunt, zări întregi. Cea mai uşoară încreţitură a chipului ţi-o arătau oglinzile lui, şi ceea ce-n oglinzile celorlalţi meşteri nici nu zăreai, într-ale lui se desluşea cu o rară limpezime.
  Lume de pe lume alerga la meşterul acesta, să-i cumpere oglinzile. De peste nouă mări şi ţări soseau la dînsul, căci nicăiri aiurea aşa marfă nu mai găseau.
  Şi iată că-ntr-o bună zi, un crainic îi aduce ştirea că-n curînd avea să-i calce pragul împărăteasa lui Minciună-împărat — cel mai bogat om de pe lume — ca să-i cumpere o oglindă.
  Şi s-a pregătit meşterul să primească pe luminata cumpărătoare, şi cuptoarele nu mai prididiră luna aceea să topească şi să închege apoi cel mai curat şi luminos cleştar de oglindă.
  Şi a sosit împărăteasa, cu mare alai, cu suliţari şi săgetători, călări, împrejurul carîtei. Iar cînd a dat să se coboare măria-sa din carîtă, s-a spăimîntat meşterul de sluţenia ei.
  Avea, mă rog, împărăteasa un cap rotund cît un dovleac, o faţă fălcoasă, ca de cal, şi un trup scurt şi gros cît o buturugă.
  S-a închinat meşterul pînă la pămînt, iar cînd a trecut împărăteasa înaintea lui, s-a bătut, bietul, peste gură, ca după Ucigă-l-toaca.
 Şi a-neeput să-i arate meşterul împărătesei fel şi fel de oglinzi. S-a privit împărăteasa în ele, numai cîte o clipă numai, căci le şi dădea la o parte, necăjită cît de rău o arătau oglinzile meşterului acestuia. Şi, la urma urmei, cînd şi-aruncă privirea în cea din urmă, batjocori pe meşter că o făcuse să alerge poşte întregi pentru o marfă tot aşa de proastă ca şi a celorlalţi vînzători.
  Ba nu se mulţumi cu batjocura, şi-nciudată, îi spuse că dacă pînă-ntr-o lună nu-i făcea o oglindă care s-o arate cum trebuie, unde-i sta picioarele îi va sta capul ; iar de i-o va face cum trebuie, îl va scălda în aur. Şi-a plecat împărăteasa.
  Iar bietul meşter a rămas de tot mîhnit. Ştia el bine că oglinzi ca ale lui nu mai găseai să fi mers lumea întreagă. Mai limpezi, mai curate, cum le-ar fi făcut ? Atunci de ce nu i-au plăcut împărătesei ? Şi s-a zbuciumat, bietul meşter, trei zile şi trei nopţi ; şi a patra zi, iată că soseşte, pe neaşteptate, tatăl meşterului, un bătrîn de peste şaptezeci de ani, un bătrîn care văzuse şi auzise multe. Şi văzîndu-şi fiul atît de amărît, l-a întrebat bătrînul : că ce are ? Şi fiu-său îi povesti toate de-a fir-a-părul. Iar bătrînul, înţelept, zîmbi şi-i spuse : „Păi cum vrei tu, măi băiete, să-i placă împărătesei oglinzile tale, cînd ele o arată mai bine ca toate celelalte cum e ? Iscodeşte, de poţi, o oglindă care să o înfăţişeze altfel decît e dînsa aievea, şi atunci să vezi cum o să-i placă !"
  A gîndit meşterul şi-a văzut că-ntr-adevăr bătrînul 'lui tată avea mare dreptate. Şi cum era stă-pîn pe taina meşteşugului lui, a ars din nou cuptoarele, a chibzuit, a îmbinat şi a răsfrînt razele în fel şi chipuri, pînă a statornicit, în sfîrşit, focarele unei oglinzi aşa cum vroise dînsul.
  Iar cînd a venit, peste o lună, împărăteasa, cum se legase prin cuvînt că va face, meşterul s-a în-
  

  
chinat şi i-a dat oglinda. S-a privit împărăteasa şi nu-i venea să mai lepede oglinda din mînă, aşa de răsărită, de subţiată şi de mlădioasă o arăta cleştarul. Şi a poruncit să i se plătească meşterului aurul din două hărăbăli pline, că să fi trăit meşterul zece veacuri de om, nici pe sfert din bogăţia ceea n-ar fi putut agonisi cu meşteşugul lui.
  Iar după ce a plecat împărăteasa, cu suliţarii şi săgetătorii călări, împrejurul carîtei, şi cu cei zece slujitori cari purtau oglinda pe perne de puf, să nu cumva s-o sfarme, s-a uitat meşterul mai întîi la comoara pe care era acuma stăpîn, apoi la clă-dăria de oglinzi minunate ce făcuse, şi zise : „Dacă numai pentru o singură oglindă mincinoasă am căpătat atîta aur, cît nu mi l-aţi fi adus voi de v-aş fi vîndut cu zecile de mii, la ce folos m-aş munci de acum înainte să vă fac cît mai limpezi şi mai poleite ? Hai, duceţi-vă la naiba !" Şi, dîndu-le un picior, căzură oglinzile minunate şi se sfărmară în mii şi mii de aşchii.

(19 11)







FĂGĂDUINŢA
  
  
  Printre atîtea vieţuitoare care au sălăşluit pe faţa pămîntului acestuia, a trăit odată şi un om. Dar un om ca toţi oamenii, un biet om, pe care-1 chema, scurt şi cuprinzător, Ion, un biet Ion. Şi în deosebi de toţi ceilalţi oameni, omul nostru nu avea nici un rost. Adică un rost avea el, decît celorlalţi semeni ai lui li se părea că îndeletnicirea lui Ion e aşa, cum s-ar zice : o treabă fără căpătîi. Şi, într-adevăr, omul ăsta nu făcea altceva decît colinda, haihui, munţi şi dealuri, dîmburi şi văi, să culeagă flori, să asculte păsările cum cîntă, să pîndească şipotele cum şuşotesc. Şi, de la o vreme, a început să cunoască florile şi ierburile, s-a deprins să şuşuie ca apele, a învăţat să fluiere şi să ciripe ca păsările. Mergea pe drum, întîrzia pe uliţile satelor şi ciripea ca privighetorile, de se aduna lume de pe lurne să-1 asculte. „Minunat om !" şopteau unii altora. ,,Meşter cîntăreţ !" se mirau alţii. Şi-1 lăsau să treacă, să se şteargă din ochii lor, cum se şterge o dungă de fum. Rar dacă se întîmpla să răsară cîte o femeie, cu ochi dornici, în pragul casei, să-1 îmbie să ospăteze cu cîte ceva. Atunci apuca şi cîntăreţul cîteva fărâmături şi, tînăr cum era, pornea la drum înainte, să ducă voioşia şi pe aiurea...
  Şi-au trecut ani, ani după ani, cum trece tinereţea, săraca! Meşterul cînta mai minunat, încrezător în puterile lui suia piscuri şi mai înalte şi, o dată cu ciripirile lui, aducea şi florile genunolor, de le împărţea pe la toţi. Oamenii ştiau acum vremea cînd avea să treacă meşterul cîntăreţ prin satul lor, căci venea şi el ca păsările călătoare, şi-1 întîmpinau. Şi dintre toţi, tot aşa, rar se întîmpla ca, de după ostreţe, o mînă dalbă să-i facă semn să intre, să guste din azima caldă, să-şi stîmpere setea din inima vinului rece...
  Tinereţe, cum amăgeşti nădejdiile, cum seci puterile, cum stîmperi şi potoleşti avînturile. Şi într-o bună zi cîntăreţul simţi că nu mai poate, simţi că trebuia să se aşeze la o margine de drum, pe-o piatră, să se odihnească. Atunci de-abia cîntăreţul îşi statornici gîndul să poată pătrunde în viitor. Şi înţelese că îmbătrînea, că slăbea. Nici nu simţise pînă acum calea ; voios, tînăr, habar n-avea. Şi acum îi era foame. Şi satul departe, departe ! S-a odihnit cîntăreţul ce s-a odihnit, gîndind ce-a gîn-dit, şi-a pornit apoi spre curtea împăratului atot-stăpînitor, să-i cînte, să-i ducă flori de pe buzele deschise ale prăpăstiilor. L-a primit împăratul, s-a minunat de cîntecul lui, de îndrăzneala cu care se avînta deasupra prăpăstiilor, şi, văzîndu-i cîteva fire de păr alb iţiite prin plete, îi spuse să mai cînte un an, că ar fi păcat să-şi lipsească supuşii de o mulţumire atît de mare şi, peste un an, să vie, să-i statornicească un loc în care să nu ducă grija traiului. A plecat cîntăreţul îmbărbătat, încrezător, £i-a mai cîntat un an. Şi, la anul, mai cărunt, a sosit iar la împăratul. Iar i-a cîntat, împăratul iar l-a ascultat, l-a lăudat şi i-a spus să mai umble un an, că locul ce i-1 pregăteşte al lui va fi. Ba, în deosebire de anul trecut, îi spuse că, acolo unde-1 va pune, el va domni singur peste toate...
  Şi-a pornit iarăşi cîntăreţul, cu o scăpărare de lumină în suflet, şi a mers, a mers, şi a cîntat ; decît oamenii se deprinseră acuma cu cîntecul lui, îl cunoşteau, şi oricît de frumos era cîntecul, dînşii gîndeau : ,,De-acum, cei de după noi să-1 mai asculte, că noi îl ştim îndeajuns". Şi n-avea decît o viaţă cîntăreţul, şi nici mîini dalbe nu-1 mai chemau de după ostreţe. Şi, istovit, flămînd, cîntăreţul sosi în faţa împăratului. Şi parcă nici împăratului nu-i mai plăcu atît cum ciripea maistrul, ca privighetoarea. Decît porunci ca, pe la anul, şi cu tot dinadinsul, să-i fie postul gata, postul în care avea să fie singur stăpîn şi-n care nu mai avea să ducă grija traiului de mîine...
  Şi a pornit, gîrbov, cîntăreţul, cu nădejdea slabă în suflet. Şi mergea cîţiva paşi, şi se oprea. Sufla din greu, gemea, şi degeaba încerca să cînte. Şi-n-tr-o bună zi, cam cu vreo trei zile mai înainte să ajungă iar la împărat, simţi cîntăreţul că trebuia să doarmă, dar să doarmă greu, cu tot dinadinsul. S-a oprit, şi-a pus capul pe o piatră şi-a adormit... somnul pămîntului. ,,Vezi, spunea un sfetnic de-al împăratului altui sfetnic, după ce-1 găsiră mort şi-1 îngropară, vezi, împăratul şi-a ţinut făgăduinţa : i-a dat un loc în care să nu ducă grija zilei de mîine şi-n care singur să fie stăpîn". ,,Aşa-i", încheie celalt sfetnic şi rămăsese cu ochii ţintă la groapa cîntăreţului.
(19 11)







DE PE CÎND LUCEFERI...
 
 
 Da, era frumoasă ca-n poveşti, că doar în poveşti şi era. Şi singură fată era la părinţi, şi părinţii o iubeau ca pe lumina ochilor. Că soarele nu (li se părea mai strălucitor ca fata lor cînd îşi lasă, dimineaţa, cozile ei de aur pe spate. Şi cum toate-s cu vremea lor, veni şi fetei ăştia vremea de măritat. Au dat bătrînii zvon, cu toate că-n lung şi lat zvonul mersese ca gîndul de repede despre frumuseţea fetei ăştia, şi s-au strîns peţitori : crai, feciori de împăraţi, feţi-frumoşi de pe la răsare şi soare-apune, toţi cu acelaşi gînd şi dor în mintea şi sufletul lor. Şi-n ziua cea mare, cînd peţitorii se strînseseră în pridvorul casei, iată că fata se duce, smerită, de cade la picioarele părinţilor ei şi le spune că gîndul ei, că inima ei altuia le-a dat: că peţitorii degeaba şi-au strîns chingile cailor, să alerge pînă la ea ; că mirele ei nu e fiinţă pămîn-teană ; că soţul ei e luceafărul de seară. Să cadă bătrînii din picioare de mîhnire cînd auziră spusele fetei, vorbele odorului lor. Şi se părură că-i luaseră nefericitei ielele minţile. S-au dus, aşadară, peţitorii, şi-n urma lor jalea şi pustiul prinse stă-pînire pe întreaga casă. Şi, aşa, bătrînii s-au pus s-o urmărească pe fată, pas cu pas, ce face. Şi într-o seară o văzură la fereastră, cu ochii ţintă în oglinda mare, încadrată în aur, pe care o aşezase aşa să se răsfrîngă luceafărul în ea, să-1 aibă mai aproape. A doua zi, bătrînul îi sparse fărâmiţele
oglinda, că din luciul ei rămase un pumn de praf strălucitor, şi-atîta. N-a avut fata în ce să-şi răsfrîngă iubitul, şi-a plîns, şi-a plîns, zile, nopţi, pînă ce, într-o seară, bătrînii îi pierdură urma din casă. Umblă, caută peste tot, şi în sfîrşit o găsiră pe malul lacului din grădină, în undele căruia luceafărul se răsfrîngea aproape de îndrăgostita lui. Cu gînd s-o lecuiască, bătrînii puseră a doua zi şi-i secă lacul. Şi iarăşi deznădăjdui fata, şi venea de măcar se uita la locul în care, din înălţimile cereşti, dragul ei se cobora pînă lîngă dînsa. Atunci se hotărî fata ; venea în fiecare seară, se aşeza supt o salcie frumoasă, o salcie cu crengile drept în sus, cum erau toate sălciile pe atunci, şi acolo plîn-gea. Plîngea atîta, că se topea văzînd cu ochii. Şi plîngi azi, plîngi mîne, plîngi într-una, lacul se croi din nou din lacrimile fetei, şi într-o seară, în undele plînsetelor ei, luceafărul se pogorî din înălţimea albastră, să se răsfrîngă iarăşi lîngă draga lui. Decît la cea dintîi licărire ce se aprinse în lacul lacrimilor, se stinse licărirea cea din urmă din pieptul fetei celei nefericite. Iar salcia, udată de undele plînsului, îşi plecă ramurile, ca nişte plete desfăcute, de acoperi trupul fetei ca într-un mormînt de verdeaţă.
  Şi de-atunci, veşnic, în serile senine, cu luceferi, o umbră albă parcă se înfiripă lîngă trunchiul sălciilor plîngătoare, pe margini de ape.
(19 11)







BEIZADEAUA
  
  
  I se dusese faima pînă departe. Nu era om în tot ţinutul acela să nu-1 cunoască, să nu ştie că beizadea Vasile era cel mai puternic om de pe lume. Se temeau de el şi-1 şi iubeau, căci dacă pedepsea fără de milă, ajuta ori de cîte ori trebuia. Toţi se plecau cînd trecea călare pe uliţă, pe sârgul scump, pe care se spunea că-1 ridică şi el, la rîndul lui, în braţe, de-1 pune pe umeri, după cap, şi înconjoară cu el curtea palatului.
  îl iubeau femeile, căci era frumos. înalt, o dată şi jumătate ; lat în piept, că atunci cînd şi-1 umfla, îi plesneau nasturii,- cu sîrmă pe haină de fier de-ar fi fost prinşi ; rotund şi rumen la faţă ; cu ochii albaştri şi aspri, reci ca două flori de gheaţă ; cu mîna mică, totuşi, femeiască, cu degetele subţiri ; cu piciorul înfăşurat în muşchi de oţel, care se cunoşteau supt stofa pantalonului încăputat într-o gheată mică de lac, ca într-un pantof de bal. în dimineaţa aceasta de septemvrie, cînd razele soarelui de-abia destrămau negurile dimineţii, beizadeaua s-a sculat, ca-ntotdeauna, şi, gol, s-a dus în odaia ce da înspre grădina palatului, să ridice, ca după obicei, greutăţile de fier, apoi să se scoboare în grădină, să alerge, pe aleele năsipoase, cu sacul plin de nisip şi plumb în spate, cu sacul greu că patru oameni abia dacă l-ar fi urnit din loc.
  A deschis fereastra, şi cum cele dintîi luciri ale zilei se topeau în oglinda de cleştar Venetian, în oglinda-naltă de jos pînă sus, beizadeaua se arătă întreg în apele ei, îşi încorda muşchii braţelor, se aşeză bine pe picioare, îşi scoase pieptul, lărgin-du-şi coşul coastelor, şi se privi îndelung. Nu scă-zuseră muşchii, deşi se aştepta să fi slăbit în aceste cîteva zile pe care le hărăzise cu totul dragostei cu frumoasa şi bălana postelniceasă.
  Se scutură, se trezi ca dintr-o dulce visare de cîteva clipe şi, azvîrlindu-se în mijlocul odăii, ale căreia podele se cutremurară supt paşii lui de uriaş, se plecă deasupra celei mai mari greutăţi de schijă, îi apucă minerul cu degetele lui subţiri şi albe de femeie şi, răsucindu-şi muşchii într-o încordare, ca pe nişte otgoane de corabie pe care le strînge şi apoi le-ntinde vîntul, avîntă schija în sus, o aruncă înspre bagdadie şi, îndoindu-şi braţul de la cot, o aşteptă să-i cadă pe podul muşchilor, de rotunzimea cărora lovindu-se, schija sări în sus ca o minge.
  Şi beizadeaua iar se-ndoi, iar apucă minerul şi iar aruncă schija în sus. Sîngele năvăli în muşchiul mînii cînd fierul îl zdrobi din nou.
  Ostenit, se lăsă pe canapeaua de piele, să se odihnească. închise ochii... Cu cît mai uşor era trupul postelnicesei, pe care-1 primbla, gol, ca pe o creangă de măr înflorit, pe braţele întinse, de jur împrejurul odăii.
  Se desfăcu iar de visarea lui. Trebuia să se scoboare în grădină, să o-nconjoare o dată cu sacul plin de nisip şi plumb în spate.
   Se duse la fereastră. Se plecă puţin. I se păru beizadelei că la ceasul acesta al dimineţii cineva umbla pe alei. Privi bine. Şi-1 cunoscu : era grădinarul, ţiganul, flăcăul chipeş pe care-1 tocmise săptămîna trecută. Privi la el. Ţiganul grebla aleea. Chiar supt fereastră, pe nisip, saciil de piele pe care-1 ridica beizadeaua stătea ca şi cum şi-ar fi aşteptat stăpînul. Flăcăul ajunsese cu greblatul pînă la el ; beizadeaua îl văzu cum se pleacă să deie sacul la o parte, ca să întindă nisipul şi pe locul pe care stase el, şi-un zîmbet ciudat se ivi pe buzele beizadelei cînd se gîndi la înjurăturile pe care ţiganul avea să le înşire cînd o vedea că nu-1 poate mişca din loc. Se plecă şi mai bine peste privazul ferestrei şi aşteptă.
  Flăcăul se opinti, îşi dete pesemne seama de greutatea sacului, îşi desfăcu braţele, apucă sacul voiniceşte, îl ridică şi, învîrtindu-se din mijloc, îl aruncă cît colo, pe brazda verde a unei pajişti. Beizadeaua se-ndreptă ca muşcat de şarpe. Un ţigan îi sfărmase, dintr-o dată, toată faima ; în clipa aceea i se păru că pe el îl aruncase aşa, ca pe un lucru netrebnic, că pe el îl biruise, în luptă dreaptă, şi-i pusese genunchiul pe piept. Ţiganul acesta să-i fie singurul lui potrivnic ? Sîngele i se sui la cap, alergă, luă din perete pistolul, se întoarse la fereastră, se plecă... Şi grădina răzbubui. Se plecă să privească trupul voinicului care se zbătea din ce în ce mai stors de puteri pe nisip, apoi se duse şi trase găitanul clopotului. Şi cînd veni vătaful să se închine pînă la pămînt, beizadeaua porunci :
  —	Să ridicaţi pe ţigan de jos, din grădină... Şi să nu vă mai calce piciorul p-acolo, dimineţile, cînd trag eu la ţintă...
  Şi cum vătaful se plecă încă o dată, ca să arate că înţelesese, beizadeaua îi mai dădu o poruncă :
—	Şi să îngrijeşti să-mi fie baia gata.

(19 11)







STATUA
  
  
  Locuiam în curtea unui sculptor. Mă deprinsesem să trăiesc în lumea cea de pietre, în lumea cea de stane ţintuite locului, nemişcate, ţinînd parcă supt greutatea trupului lor rece cine ştie ce taine ascunse.
  Dintre toate, un bloc înalt şi alb de marmură îmi atrăgea mai des privirea, căci albul ei lăptos, moale parcă, avea ceva din căldura trupului omenesc. Şi într-o bună zi, bătrînul, sculptorul, îşi luă dălţile, şi supt ascuţişul lor, şi-n bătaia razelor de soare, trupul statuiei de marmură începu să-şi împrăştie aşchiile albe peste tot. Zi cu zi am urmărit munca bătrînului artist. încetul cu încetul, blocul alb căpătă o nouă întruchipare ; ceas cu ceas, din marmura albă parcă se necăjea să se desfacă o nouă formă, o altă alcătuire în lumina zilei. Mi se părea că sculptorul desfăcea, încetul cu încetul, legăturile strînse cari înfăşurau pe cineva. Cum era şi dreptul, bătrînul dezrobi de încătuşarea pietrei întîi capul fiinţei aceleia încremenite.
  I l-am văzut într-o dimineaţă, stînd, plecat puţin, pe gîtul fraged, c-un zîmbet amar peste buzele desprinse ca-ntr-un fior. în dimineaţa următoare i-am văzut, gol, sînul, şi-ntr-o bună zi am zărit-o întreagă, — zeiţă albă şi caldă, cu mîna apăsîn-du-şi pieptul ca-ntr-o mişcare de mirare în faţa veşnicii frumuseţi a zilei, cu piciorul drept îndoin-du-şi puţin genunchiul, ca şi cînd ar fi vrut să se plece în faţa celui ce o adusese din nou pe lume...
  

  
  Şi din clipa aceea am început să trec printre lumea aceasta de stane cu un fior neînţeles în suflet.
  Cum ? în fiecare din lespezile acelea, în fiecare din blocurile acelea nemişcate şi reci era cîte o tainiţă care ţinea închisă într-însa trupul cald al unei fiinţi împietrite printr-o vrajă ? Din miezul fiecăreia putea să se ridice cîte un cap, să arunce spre mine o privire, să se desfacă, în cale-mi, într-o mişcare de rugă, cîte o mînă, să mă arate vrun deget, sau să mi se plece un genunchi ? Atunci, cîtă lume, cîtă frumuseţe e pe veci adormită, pe veci îngropată supt ţarina pe care nimeni poate că nu o va da la o parte niciodată de deasupra chipului nemaivăzut de frumos, al cărui zîmbet singur ar preţui cît tot farmecul de pe pămînt...
  ...Şi mîna bătrînului sculptor n-a mai putut smulge pietrei înmlădierea unui trup. Căci l-am văzut dus pe braţe, în sicriul strimt, în care el însuşi, la rîndul lui, luase înfăţişarea unei stane. L-am văzut trecînd nepăsător printre lespezile ne-păsătoare.
  Numai pe soclul ei, zeiţa de marmură albă părea că-şi plecase mai mult genunchiul, iar zîmbetul de pe buze că-i flutura mai amar.

(19 11)







BENGHIUL
  
  
  Pe pajiştea verde, supt umbrarul frunzişului tremurător, cît de frumos se dezvelea în lumina zilei statua. Albă ca însăşi lumina, mlădioasă ca privirea, gingaşă de parcă cea mai uşoară fluturare a zefirului o înfiora, ca o minune neatinsă de mîna omenească, aşa se ridica, de pe soclul ei înalt. Artistul care îi dăduse fiinţă, strecurînd în carnea ei de piatră o fîşie din sufletul lui, o privea zilnic ca pe un copil scump, ca pe o întrupare a visurilor lui. Ar fi vrut, sărmanul sculptor, să vie toţi, să se strîngă întreaga lume să o privească, să se minuneze, dimpreună cu el, de frumuseţea ei de-săvîrşită.
  Dar lumea trecea, trecea nepăsătoare, cum trec oamenii, grăbiţi, după treburi mărunte, după ni-micniciile zilnice, — mărgelele de sticlă înşirate pe aţa unei vieţi. Sau dacă priveau la statuă, ce puteau ei să înţeleagă ? Ce-i putea atrage ? Formele, mlădierea şalelor ? rotunzimea sinilor ? privirea ochilor ? Dar se siliseră ei vreodată să aleagă, dintr-o sută de nasuri, pe cel care avea linia mai frumoasă ? Dintr-o sută de guri, pe aceea care avea buzele mai frumos tăiate ? Şi bietul artist s-a dus într-o zi şi nu s-a mai întors la statua lui, să se lovească de nepăsarea oamenilor ; şi-i păstra numai amintirea, aşa cum se răsfăţa în bătaia razelor de soare ce scăpătau printre frunzele de deasupra.
Odată, însă, un ucenic de zugrav trecu, beat, pe acolo, cu văpselile într-o mînă şi cu scara în cealaltă. Şi fiindcă beţivii se opresc să privească lucrurile cu mai multă stăruinţă decît cei treji, şi beţivul acesta se opri în faţa statuiei, răşchira picioarele, izbucni în rîs, şi îndată îşi dete cu gîndul că statuiei îi lipsea ceva. Ce? Numai el ştia. îndată răzimă scara de soclu, se sui, scăpînd picioarele printre spiţele scării, şi cu bidineaua făcu încet, cu toată stăpînirea de care era în stare, un benghi roşu drept în vîrful nasului femeii de marmură. Şi plecă beţivul încîntat. Şi şi avea de ce. Din clipa aceea se opreau cu toţii să privească statua. Unii îi găseau picioarele prea scurte, ba prea groase, iar ceilalţi prea subţiri. Dar toţi rî-deau cu poftă de benghiul acela. Fiecare găsea că e pus la loc foarte potrivit şi că statua a cîştigat chiar de pe urma lui. Iar beţivul, a doua zi, cînd şi-a adus aminte de isprava lui, a venit să şi-o vadă cu ochii. Şi avu norocul să se audă lăudat : „Bine l-a mai potrivit,  drept  în vîrful  nasului ! Halal de el !"

(19 11)








AUTOMATA
  
  
  Cînd am văzut-o întîiaşi dată, m-am uitat îndelung după dînsa. O femeie slabă-slabă, cu părul roşu, ca lîna de pe capul păpuşelor, cu ochelari din dosul sticlelor cărora nici o sclipire de viaţă nu strălucea, cu obrajii scofîlciţi, cu buzele scoase în afară de şiragul dinţilor fără îndoială falşi, cu trupul firav, uscat, peste care rochiile cădeau ca o draperie aninată în cuie. Apoi mergea mărunt, tre-murîndu-şi uşor capul, ca şi cînd gîtul i-ar fi fost încheiat deasupra pieptului. Nimic de viaţă, nimic omenesc în femeia aceea. Am văzut-o a doua oară, a treia oară, şi nici o dată nu mi-a putut da înfăţişarea vieţii. Mi se părea un automat, o păpuşă scăpată din vitrina unui panopticurri, roadele unei închipuiri bolnave şi meşteşugite, care, într-o clipă de amar mizantropism, dăduse drumul în lume acestei maşini ciudate, acestei imagini spăi-mîntătoare a trupului gingaş şi seducător al femeii.
  Am urmărit această păpuşă, am urmărit-o într-o zi, pe uMţă, îmbrăcată într-o rochie roşie, cu-o pălărie încărcată de florile care tremurau la fiece pas mărunţel al celei ce o purta.
  Lumea stătea locului să o privească. Birjarii aruncau glume batjocoritoare. Băieţii de prăvălie şi gură-cască se ţineau după ea. Fără să mişte capul, cu braţele lăsate în jos, cu florile mereu bălăbănindu-se deasupra pălăriei mari, păpuşa îşi vedea de drum, înainte, nepăsătoare, fără să arunce o privire în lături. Şi la un colţ de stradă o pierdui din vedere, se ştersese ea şi cum ar fi înghiţit-o pămîntul. Lucrul acesta îmi statornici şi mai mult în suflet credinţa că femeia aceea era într-adevăr un automat.
  Şi de-atunci n-o mai întîlnisem. Pe străzile îmbulzite de lume, trupul ei uscat, acoperit de draperia roşie, nu-1 mai zărisem...
  Era într-o noapte de iunie, o noapte înstelată, cu lună, cînd noaptea e îmbibată de lumină ca un burete de apă. Prin Cişmigiu perechi răzleţe, pe bănci, se fereau în umbra sălciilor. Pe lac, lebedele vîsleau, liniştit, pe apa limpede, ca şi cum cerul le-ar fi întins un fald din pînza lui albastră. Aşa, treceam singur pe-o alee. Şi cum mergeam, eu şi cu gîndul meu, întovărăşiţi, frăţeşte, un suspin, apoi altul îmi loveşte auzul. Mă opresc, privesc împrejur. Suspinele veneau dintr-un colţ înecat în întuneric. Mă apropii. îmi deprind ochii cu umbra adîncă. Pe o bancă plîngea o femeie. Plîngea cu capul în piept, cu obrazul în palme, plîngea cu suspine care îi chinuiau trupul în spasmuri. M-am dat la o parte şi, pe o altă bancă, am aşteptat. îmi munceam gîndul cine să fie femeia aceasta deznădăjduită care, singură, în această noapte de vis, plîngea cu atîta amărăciune ? Mă gîndeam la perechile celelalte, perechile fericite, dinspre care mi se părea, uneori, că-mi veneau şoaptele unei sărutări.
  Tîrziu, cînd m-am sculat să o urmăresc pe aleea mare de plopi, am recunoscut pe aceea care plîngea. Şi-ntîiaşi dată văzui că automata mea era şi dînsa o biată fiinţă stingheră, o fiinţă la care numai lacrimile erau la fel cu ale celorlalţi oameni.

(19 11)







PALAVRAGIUL

#	îmi părea grozav de bine că-1 vedeam. Nu-1 în-
tîlnisem de vreo cinci ani, şi-n răstimpul acesta numai de cîteva ori avusesem veşti despre el. Stam şi-1 priveam cum cetea, de cealaltă parte a mesei, după ce ne spusesem multe şi de toate. Peste unii oameni vremea trece cum trece un vînt uşor deasupra cîmpului, abia-abia dacă apleacă tulpina ierburilor. Eu încărunţisem, şi Iorgu Sofron rămăsese tot cum îl ştiam : rumen, cu mustaţa şi părul negru, cu ochii vioi, cu glasul limpede, spilcuit, cum obişnuia să fie ; doar că nu mai stătea aşa de înfipt ca altădată. Privindu-1, îmi aminteam de atîtea întîmplări hazlii şi, mai ales, de minciunile straşnice, adevărate întîmplări omerice, cu care Sofron îşi încărca trecutul şi pe care le povestea cu o înfăţişare de adevăr uimitoare.
Tocmai lucrul ăsta mi se părea că-i lipsea acum.
   Cel puţin atît cît vorbisem, vreun ceas şi mai bine, nici o întîmplare ciudată nu-mi mai înşirase. Va să zică anii tot fură ei cîte ceva. Vîntul, oricît de uşor ar alinta floarea, tot îi scutură ceva din polen.
  Şi cum î'l priveam astfel, bag de seamă că-i legat la mînă. Tot voiam să-i curm cetitul ; încep deci vorba :
  — Ia mai lasă gazeta, dragul meu. Nu ne-am văzut de atîta vreme. Mai firesc e să vorbim... Dar ce ai la mînă ?
  

  
  Sofron, care în vreme ce-i spusesem aceste pusese gazeta la o parte, întinde mîna şi-mi arată :
  — O plictiseală întreagă, frate : un buboi groaznic. De o lună întreagă de cînd se ţin de capul meu : unul după ceafă ; altul la umăr ; de-abia mă vindecai de ăla, şi, poftim, ăsta îi ia locul.
  Tocmai voiam să-1 învăţ o doctorie băbească, să scape de pacostea ce-i căzuse pe cap, cînd se opreşte la masa noastră un prieten al meu cu ne-vastă-sa, Neculai Şumlea, care nu găsise nici un loc liber în cafenea.
— Ne dai voie ?
  — Cu plăcere, vai de mine, îi răspund şi, scu-lîndu-mă, le prezint pe Sofron.
  Vorbăreţ cum era Sofron, ne încălzirăm repede ; într-un sfert de ceas parcă ne cunoşteam de cînd lumea. Şi dintr-una într-alta, Şumlea se loveşte şi el cu privirea de mîna lui Sofron. îl întreabă :
— Dar ce aveţi ; v-aţi rănit la mînă ?
  Sofron surîde pe supt mustăţi, aruncă o privire furişe spre nevasta prietenului, apoi, cu un glas de taină, ferit oarecum, îngînă :
— M-a rănit.
  Şi cum prietenul şi cu femeia acestuia îl priviră oarecum nedumeriţi, Sofron se plecă şi, din vîrful buzelor, îi desluşi :
— Un duel !
  Un duel nu e doar o nimica toată. Doamna se înroşi de plăcere, bărbatul ardea să ştie totul. Eu rămăsesem cu gura căscată.
  Şumlea îl cercetează, făcînd pe nepăsătorul, ca să arate nevesti-sei că nici pentru el lucrurile astea nu-s străine :
  —	O chestie de onoare ?... o insultă ?... Foarte frumos ! Şi eu sînt pentru duel... Mai ales cînd e vorba de-o femeie...
Sofron tace.
t— V-aţi bătut azi ? întreabă doamna. Sofron surîde, şi iar, în taină :
   — Azi-dimineaţă, la 4 ceasuri. Apoi, către Şumlea : O femeie, pentru o femeie.
— Foarte frumos !
   — Şi-ncă pentru o femeie pe care n-o cunoşteam. Mă rog, să vă povestesc, deşi lucrul e aşa de tainic, încît nici gazetele n-o să vorbească, dar nădăjduiesc că ce voi spune va rămînea numai între noi.
Şumlea îl încredinţează :
—■ Mă rog, aveţi cuvîntul nostru.
Sofron începu :
  —■ Aseară eram cam plictisit, citisem gazetele, văzusem toate murdăriile pe care partidele noastre găsesc o plăcere să şi le arunce unul altuia prin foiţele lor. „Ce să fac ? mă întreb. Hai pe stradă !" Calea Victoriei e cît se poate de interesantă pe la 6 ceasuri seara, în zilele acestea de toamnă, cînd femeile mai pot încă să-şi poarte rochiile cu culori bătătoare la ochi — iertaţi, doamnă, e moda care vă scuzează — iar bărbaţii să-şi arate parde-siurile, această îmbrăcăminte plicticoasă şi netrebuitoare, după mine, ca şi şoşonii... Fumaţi o ţigară ?...
  Scoţînd tabacherea, o întinse lui Şumlea, care luă repede o ţigară, să nu întrerupă povestirea, mai ales că şi nevasta îl dojenise :
— Lasă, Nicule, nu mai fuma. Ascultă !
   — Aşa, urmă Sofron, cum treceam prin faţa Episcopiei, văd un grup de bărbaţi stînd aşa, pe trotuar, că nu mai aveai pe unde să treci. La urma urmei, nu caut nimărui nod în papură, vreau să mă dau jos de pe trotuar, cînd văd că se apropie o doamnă şi că, vrînd să treacă, domnii aceia nu numai că nu-i fac loc, dar că unul dintre dînşii îi spune şi o obrăznicie. Mă întorc şi, aşa, ca să mă poată auzi, zic : „Ce imbecil !" M-a auzit, fireşte. „Domnul ?" mă întreabă. Ii dau cartea de vizită. Pînă la opt ceasuri, martorii orînduiseră toate. La patru dimineaţă ne-am bătut. L-am lovit la piept; el, la mînă...
  încremenisem! Va să zică, nu se schimbase prietenul meu, Iorgu Sofron. Mă uitam la femeia prietenului : plăcerea îi ridicase sîngele în obraz. Şumlea, nici el nu-şi putea ascunde bine mulţumirea că făcuse cunoştinţa unui om viteaz.
  — Şi cînd te gîndeşti, urmă Sofron, că femeia aceea habar n-are că pentru dînsa avusese loc un duel şi că niciodată poate în viaţa mea n-o s-o mai întîlnesc. La urma urmei, nici n-aş mai cunoaşte-o. Apoi, plecîndu-se : Tânărul e băiatul unui ministru. înţelegeţi de ce ziarele au să tacă !
  După ce Şumlea plecă, poftindu-ne, mai mult în cinstea lui Sofron, pe a doua zi la masă, mă uit la prietenul meu şi-i zic :
  — Bine, frate, cum ţi-a venit să trînteşti aşa minciună ?
Sofron mă priveşte mirat :
— Ce minciună ?
— Asta, cu duelul !
— Dar ţie ce ţi-am spus ?
  —■ Ce, ai uitat ? Că ai un buboi ; n-ai avut trei în şir ?
— Păi nici asta nu-i adevărat.
— Atunci ?
  Sofron desface legătura ; deasupra mînei văd o zgîrietură.
— M-am zgîriat într-un ac.
  — Bine, neică, atunci de ce nu mi-ai spus de la început ?
Sofron rîde :
— Nu-mi ştii obiceiul ? Trebuia s-o măresc.
— Dar duelul ?
  — Păi dacă pentru tine, vechi prieten, am prefăcut zgîrietură într-o bubă, în ce era s-o prefac pentru o femeie frumoasă, pe care n-o mai văzusem niciodată ?
  Ce-i drept, la obiceiul prietenului meu mă gîn-disem puţin mai înainte, dar cele ce povestise prea erau din cale-afară.
  — Sine, ştiam eu ca spui întîmplări cari avuââ-seră loc cu ani mai înainte, dar aşa...
  — Şi încă am uitat să-i povestesc tot. Să-mi aduci aminte mîne seară să-i spun.

— Ce ?
Sofron se uită serios la mine.
— Cum ce ? Că mi-ai fost martor în duel.
(19 11)







SECRETUL


Aveau un „secret".
  — Iartă-ne, dragă, avem un secret, ne punem ici la o masă, mai la o parte, să vorbim.
   Fiecare ştim doar ce e un secret ; nu m-am supărat de loc, ba, dimpotrivă, am simţit o mare bucurie văzînd că se mai găsesc doi oameni cari să poată păstra o (taină. Aşa, Iorgu Sorbu şi cu prietenul lui, Alexandru Doboş, se traseră la o masă mai din fund, iar eu rămăsei cu Nicu Stama-tiu, un mucalit şi jumătate, care tocmai atunci intrase în cafenea.
  — Ei, se miră Stamatiu, dar ce, Sorbu cu Doboş stau la o parte de noi, fac pe boierii ?
  — Nu, dragul meu, au de pus ceva la cale, au un secret.
  Stamatiu întoarce capul mirat, parcă nu-i vine să crează.
— Un secret ? Hm !
  Dar eu iau repede vorba despre altceva. Moartea lui Tolstoi a zdruncinat toată lumea, vorbim despre ea. Dar în felul lui. Cu Stamatiu trebuie s-o dai repede în glumă. Se vede că „secretul" celor doi prieteni îl atrage mai mult. Se scoală şi se duce, într-adins, la masa lor. Mă uit. Doboş se supără :
  — Ce Dumnezeu, Stamatiu, adecă nu ne dai voie să vorbim şi noi două cuvinte ?
—	Să ne spunem un secret ? încheie Sorbu. Stamatiu se-ntoarce ; îl mustru :
  — De ce nu-i iaşi, omule, în pace ? Or fi avînd şi ei afacerile lor.

— Ia lasă-mă. Ce, nu-i cunosc ?
  — Bine, dar ce treabă ai tu cu tainele lor ? adaog eu, şi iau iar vorba despre altăceva.
  în vreme ce vorbim, glasurile prietenilor parcă se ridicaseră. Sorbu mai subţire. Doboş mai gros. Unele cuvinte răsună mai tare. Stamatiu priveşte cu plăcere parcă, îmi şopteşte :
  — Ascultă un... ,,secret" : să ştii că nu-i a bine. îl cunosc eu pe Doboş.
  Şi iar vorbim. Cafeneaua se umple cu încetul. De pe la mese întorc capul spre cei doi prietini. Mă uit şi eu. Sorbu dă din mîni. Doboş bate în masă şi strigă deodată :
— Lasă-mă în pace ! Sorbu pare şi el mîniat :
— De ce să te las ?
  — Ei, comedie, îmi spune Stamatiu rîzînd, îşi dau secretul pe faţă.
  Şi, într-adevăr, convorbirea prietinilor se aude în crîmpeie, zadarnic scoboară uneori glasurile, mînia le ridică iar. Vorbei piţigăiate, miorlăiturii lui Sorbu, răspunde buhăitul lui Doboş :
■— Trebuia să plăteşti tu !
— Ba tu !
■— îmi vorbeşti aşa fiindcă eşti un derbedeu.
— Derbedeu eşti tu !
— Nu-ţi spuneam eu ? îmi zice Stamatiu.
  Ca şi cum l-ar fi auzit, cei doi prietini se domolesc puţin, pînă ce Doboş izbucneşte, deodată, furios :
  — Am iscălit amîndoi poliţa, o puteai plăti tu întîi.
— Nici nu mă gîndesc !
— Aşa trebuia !
— Ba nu !
— Ba da !
— Straşnic secret, rîde Stamatiu.
  Eu rămăsei mirat, nu ştiam ce să zic. Voiam să mă duc la ei, să le spun că-i priveşte întreagă ca-
  
feneaua. Dar nici nu apuc să mă mişc, şi cei doi prietini se scoală în picioare. într-o clipă s-a petrecut totul. Sorbu se ridică în vîrful picioarelor, oţerindu-se :
— Plăteşti ?
  Doboş se lasă bine de umeri, înţepenindu-se în glezne :
— Nu !
  — Atunci, na ! strigă Sorbu, şi cu vorba îi tri-mete celuilalt şi-o palmă.
  — Poftim şi ţie ! îi răspunde Doboş şi cu un pumn îl culcă pe canapea.
  Lumea sare să-i despartă, dar ei amîndoi se îndreaptă spre masa noastră :
  — Ascultă-ne, să vezi şi tu, să judeci, îmi zice Doboş
  — Ascultă, Stamatiule, ce pramatie e dumnealui, se roagă şi Sorbu.
  De ruşine, nu ştiu ce să fac. Noroc însă de Stamatiu, care, zîmbind cu chipul lui cel mucalit, pune lucrurile la cale :
  — Ascultaţi, dragii mei, le zice el, noi nu ne putem amesteca în... secretele altora. Ştiţi, e un lucru gingaş !
Apoi îmi face semn, ne luăm pălăriile şi plecăm. Afară, Stamatiu, foarte serios, îmi dă un sfat :
  — Ţine minte de la mine : în... secretele altora să nu te bagi. Pe urmă, luîndu-şi chipul mucalit cu care răspunsese celor doi prietini, adaogă : Ai văzut ? e un lucru gingaş de tot !

(19 11)








CALENDARUL
  
  
  în părete, în faţa mesei mele, am bătut un calendar. E un calendar mic, cu foile cît nişte frunze, cari foi şi ele, ca şi frunzele, se scutur zilnic, micşurînd mănunchiul deasupra căruia o pasăre cu aripile în zbor parcă mi-ar da simbolul vremii.
   E lucrul cel mai mic din odaia mea, cel mai neînsemnat. Sînt zile cînd nu mi-arunc de loc privirea asupra lui, cînd îl uit, agăţat acolo, sus, pierdut parcă printre florile tapetului de pe părete. Şi apoi, deodată, fără voie, ochii mei îl întîlnesc, mă duc la el, socotesc vremea, şi o întreagă toamnă de frunze tipărite se aşterne îndată jos, la picioarele mele. Smulg astfel săptămîni întregi, trecute fără să-mi fi dat seama, topite în urmă ca nişte clipite, strînse ca nişte scîntei furate de furtună. Şi aşa, cînd şi afară frunzele copacilor încep să cadă, cînd toamna rugineşte grădinuţa, cînd paserile călătoare bat iar cărările albastre ale înaltului, cînd cei dintîi fulgi alunecă alene, de se aşează, tremurători, peste petalele creţe ale crizantemelor din straturi, îmi dau şi eu seama că şi calendarul mic şi-a scuturat şi el foile, că n-au rămas decît cîteva cari, repede, se vor duce şi ele după celelalte. Şi cînd cea din urmă foaie cade, în părete, şi-n acelaşi loc în care ochiul meu ştia să-1 găsească, pun. un calendar nou. Şi, iarăşi, toamna lui începe de la cea dintîi foaie...
  E ciudat cum în viaţă întîlnim şi ne folosim de unele lucruri mici pe care aproape nu le băgăm în
  

  
seamă, poate tocmai din pricina că ele sînt ca un fel de simboluri ale veşnicei ei deşertăciuni. Iată foile aceste mici ale calendarului pierdut printre florile tapetului, iată foile care însamnă zilele ce ne sînt date să le trăim pe pămînt; poate că multe din zilele vieţii noastre nu preţuiesc mai mult decît crîmpeiele acele de hîrtie, şi cîtor dintre oameni nu li se şterge urma de pe lume tot cu aceeaşi uşurinţă cu care s-a şters urma calendarului lor de pe părete !...
  Fericiţi aceia cari, smulgînd o foaie din calendar, pot adăoga cu una faptele vieţii lor.
(19 11)






LAMPA
  
  în noaptea adîncă, sus, din dosul unei ferestre, o rază slabă licăreşte, ca o stea rătăcită în neguri.
  E lampa care luminează masa săracă a unui poet poate, lampa care-i călăuzeşte cărarea condeiului pe care mîna lui înfrigurată îl poartă pe hîrtie.
  Căci lampa ne e prietenă. Cînd scrii, seara, în răsfrîngerea ei de lumină, care se aşterne ca o cunună pe hîrtia ta, cînd te deprinzi cu alintarea lucirii ei, de după sticla care o închide, cum închide corola unei flori stamina, ţi se pare că un ochi umed te urmăreşte, că sclipiri de gene te îndeamnă, că un suflet pîlpîie acolo, lîngă tine, şi că te ocroteşte.
  Tovarăşă a gîndurilor noastre ! Ce puţin ne ceri, şi cu cîtă dărnicie ne întorci darurile tale, cum pămîntul întoarce, însutit, sămînţa. Supt ocrotirea ta, atîtea frunţi au fost plecate, tu singură ai văzut fiorul sufletelor ce sufăr pentru alţii, şi tu mai întîi le-ai răsplătit durerea, topind o rază în lacrima care le-a căzut în singurătatea odăiţei lor. Dacă pentru toţi n-ai fi decît o lumină, pentru poet eşti o stea coborîtă lîngă dînsul, şi pentru ochii lui floarea ta strălucitoare se schimbă în zări împurpurate, în zări depărtate, în adîncul cărora dînsul îşi clădeşte, pînă la cer,  visurile închipuirii lui!
  Şi cînd zorile se arată, sfioasă păleşti şi parcă îndemni şi pe tovarăşul tău: „Hai, du-te de te culcă !"... Cum faci acuma. Ai dreptate, geana de lumină îmi argintează fereastra. Să ne odihnim, tovarăşă scumpă a gîndurilor mele !
  
(19 11)











„VIAŢA E UN VIS !"...
  
  
  Bătea un vînt straşnic. Afacerile mă scosese din Bucureşti şi, acum, la întoarcere, oprisem o clipă trăsura la Herăstrău. Cerusem un pahar cu vin fiert, şi-n aşteptarea băuturii calde, priveam pe fereastră. Odaia şubredă, de vălătuci, se clătina ca o corabie, în suflarea abraşă a vîntoasei, şi vedeam cum lacul îşi frămînta afară undele, gonindu-le spre stufărişul uscat de toamna prea timpurie. Mă gîndeam la bieţii cai de la trăsură, cărora, pe un alt colţ de geam, le vedeam coamele frământate de vînt, cînd simţii că cineva se aşază pe scaunul gol de lîngă mine. întorc capul :
— Ei, de unde răsărişi, frate !
   în faţa mea stătea, cu ochii stinşi, cu buzele umede, fostul meu coleg de şcoală Tot-o Şendrescu, — un băiat vesel şi, pe cît mi-am putut aminti, repede, în sclipirea gîndului, un băiat care dăduse dovezi de deşteptăciune. L-am privit mai mult. Mi • se păru că îmbătrînise.
— Ce cauţi aici? îl'întrebai.
Cam legat la limbă, începu să-mi povestească :
  — Uneori vin p-aici, îmi mai înec amarul... îmi place singurătatea... Beau un pahar de vin — două... ştii...
  — Nu ne-am văzut de mult... De, ia să număr •, aşa, de cinci ani. Din 1906. Erai, mi se pare, în slujbă...
— La... la Finanţe...
— Ei, da. Tot acolo eşti ?

  — Tot. Mizerabil ; o slujbă mizerabilă ; o leafă mizerabilă ; o viaţă... mizerabilă... mizerabilă...
  Se părea că vorba aceasta, mizerabil i se legase de limbă şi nu se mai putea desface de dînsa. Băgai de1 seamă că era cam ameţit. Şendrescu se sculă,, se duse pînă în celalalt colţ al odăii şi, peste cîteva clipe, se întoarse cu o halbă.
— Parcă spuneai că beai vin, îl întreb.
— Şi de unele şi de altele, îmi răspunde.
  Ia halba, o soarbe din cinci înghiţituri, ca şi cînd n-ar fi avut nevoie să mişte gîtlejul ca să dea berea de duşcă, apoi bate şi cere alta.
— Şi... cît ai pe lună ? îl mai întreb eu. Şendrescu trage scaunul mai lîngă mine şi-mi
suflă :
— Trei sute de lei !
— Bine, dragul meu, e o sumă frumuşică...
  — Frumuşică ?... Mizerabilă ! Din ce te îmbraci ? Cvi ce să ţii casăr masă ? Ce să trimiţi familiei ? De unde să te mai duci la un teatru ? —- Nu vorbesc de operă ! Dar cu ce să cumperi o carte... o carte să ceteşti... E ceva grozav... Chiria... chiria te omoară... Asta nu e viaţă... nu e viaţă... e un chin !...
  Şendrescu soarbe halba şi mai cere una. Beau şi eu din pahar cîteva înghiţituri. îmi părea rău că mă oprisem. Prietenul îi dă înainte :
  — ...Şi-ncă eu, vezi, fac economie. Nu mă duc la „Carul cu bere". Nu mă duc la şantanuri... Nu fac orgii... Uite, unde viu, să beau şi eu un păhăruţ de vin... sau o halbă... Asta nu e viaţă... e un chin... Nu-ţi închipui ce chin e, dragă prietene, nu-ţi închipui...
1 Cumaş — stofă, mai ales de mătase.
  Iar soarbe halba şi iar mai cere alta. Mă uitam la el ; cu capul din ce în ce mai lăsat pe piept, părea ameţit de-a binele. Deodată tresări :
  — Şi nu mă pot învrednici să trimit mamei un cumaş1 de rochie, un şal, o păreche de papuci... Din ce să rupi, să-i trimiţi ?... Ceva mizerabil... un trai de cîne... Viaţa e un chin, un chin, prietene...
  — 
  Bat în masă, să plătesc. Prietenul mă apucă de mînă :
  — Nu, pardon, plătesc eu... Mă rog ! % — Fă-mi plăcerea... încerc eu.
  — Mă rog... atîta lucru... Ce crezi că n-aş vrea să pot da şi eu o masă, un dejun, — ce-i mare lucru un dejun ? unui prieten... dar de unde ? dintr-o leafă mizerabilă... îţi spun eu : viaţa e un chin... Aş vrea să... Mai adu-mi, chelner, o halbă !...
  In clipa asta dă de duşcă ce mai rămăsese şi urmează vorba :
— ...Aş vrea, cum ţi-am spus, să mor... să mor !... Mă scol scîrbit, în vreme ce prietenul îmi apucă
mîna şi, cu faţa-n mînecă paltonului meu, plînge :
  — ...Aş vrea să mor... mai stai... te rog, mai stai... îţi spun : viaţa-i un chin.
  în clipa asta în uşă răsar doi ţambalagii. La cea dintîi ciupitură a strunelor, prietenul tresare. Se ridică în picioare şi strigă :
— Bravo ! bravo ! vin' aici, cioară !
  Şi mă ţine strîns de mînă. Mă smîneesc şi plec. Afară plătesc chelnerului. Şi-n vreme ce mă suiam în trăsură, aud ţimbalul întovărăşind glasul prietenului meu care dînta cu avînt:
,,Viaata e un viiis Un paradiiis!"

(19 11)







$	TANTI AMALIA


Trenul îşi dezmorţeşte încheieturile şi porneşte,
încet, din gară. Mahalalele mărginaşe ale Bucu-
reştiului,  cu case prizărite,  cu uliţi strimte, cu
]•	fabrici care-şi înalţă coşurile negre ca nişte trun-
\	chiuri de copaci rămaşi  dintr-o  pădure preisto-
;	rică, rămîn în urmă, se şterg din pervazul feres-
{	trelor vagonului din ce în ce mai iute, ca şi cînd
          ar intra deodată în pămînt. Mă aşez pe canapeaua
l	de pluş roşu a vagonului şi desfac o gazetă, după
I;	ce-mi arunc mal întîi ochii în faţa mea : o doamnă
<y	citeşte ca şi mine. Din dosul gazetei nu-i pot ve-
i;f	dea nici o părticică din obraz. Nici nu doresc, la
urma urmei. Ştirile din Universul, proaspete, la
ora 6 dimineaţa, ca şi zaţul care-mi înnegreşte
mîna, îmi fură privirile mai mult decît mintea,
căci citind „Numirile" din ministere şi „Nouele
decorări", îmi dau în aceeaşi vreme seama că
mi-am uitat bastonul în bufetul gării. Nu e în-
tîiul sprijin pe care-1 pierd în viaţă. Pierd şi răb-
:«	darea cu lista decoraţilor ; atîtea nume îmi foiesc
t ■	ca furnicile pe dinaintea ochilor ; las gazeta pe
[:	genunchi, să-mi odihnesc vederea.   Doamna sau
f	domnişoara din faţa mea urmăreşte mai cu interes
i . cele scrise în Dimineaţa, citeşte înainte, fără să
i\	mişte c-un deget foaia pestriţată cu litere mari şi
?	mici. Deocamdată, tot n-am ce face, mă uit pe
iV	fereastră. în septembrie, tîrziu, cîmpiile sînt go-
r;	lite de roadă ; se întind pustii, şi-n locul lanurilor
I	aurite   razele  soarelui   înroşesc   ţarinele pînă-n



14

209

zări. Şi dimineaţa aceasta era fermecătoare, adevărată dimineaţă de toamnă lăsată pe pămînt pentru cules de vii. Lumina rumenă, care cădea în ape supt cuprinsul boltit al cerului, parcă topea geamul, să-mi pătrundă voioasă în ochi, şi de-acolo în suflet, dîndu-mi un nespus dor de viaţă, de dragoste pentru tot ce mă înconjoară. Sînt tresăriri de aceste primăvăratice pe care ni le varsă în sînge unele zile tîrzii, dar fermecătoare, de toamnă. Fără să vreau, privirile mele părăsiră priveliştile aurii, ca să se pironească pe fiinţa din faţa mea. Afurisitul de ziar rămăsese nemişcat, ca o perdea pe care nu vrea să o 'tragă nici o mînă. Să mă mut de la locul meu, n-ar fi fost tocmai acătării. Inarmîndu-mă cu răbdare, începui să privesc mîinile şi rochia tovarăşei mele de drum. Mîinile mici, — mînuşiţele — ieşeau ca nişte porumbiţe din valul de dantele al mînecelor ; degetele subţiri, cu unghiile trandafirii, lunguieţe ca migdala, cu noiţe pe cele mici, păreau că de-abia ţin gazeta. Pe braţul mîinii stingi, ieşită mai în afară din dantele, o brăţară subţire de aur se încolăcea atît de ispititor pe pielea albă şi fragedă, ca o petală de trandafir, a braţului. Nici un inel. Era domnişoară. Strînsă cu o centură albă peste mijlocul subţire, rochia, albastră, deschisă, se lăsa în voie, desluşind uşor piciorul pînă deasupra pantofului mic, de lac negru, peste care funta de panglică părea un fluture care-şi găsise acolo un loc de odihnă.
  Şi, totuşi, aşa cum stătea tovarăşa din faţa mea, cufundată în citire, mi se părea că acolo, din dosul hîrtiei întinse într-adins parcă, un căpuşor drăguţ toarce gînduri hazlii pe socoteala călătorului necunoscut, şi că pe buzele rumene, un zîmbet şiret licăreşte, ca un licurici, din cînd în cînd. Gînduri vechi, de licean, îmi năvăli în minte, gînduri cărora le dădea fiinţă închipuirea mea pe băncile şcoalei, în orele de algebră, şi străbătînd ziarul cu privirile, o şi vedeam pe fiinţa misterioasă — blondă, cu părul buclat, cu ochii albaştri, cu obrazul ca floarea mărului — fiinţă a lumilor noastre de visuri, fiinţă pe oare toţi am dorit-o şi iubit-o la şaisprezece ani !
  Dar pentru că lumea aievea vine mereu la vreme să ne (smulgă gîndurilor noastre îşi să ne tarate adevărul, mîiniile obosite lăsară uşor ziarul pe genunchi şi privirile ochilor verzi îşi (limpezi, ca două smaralde, se opriră ţintă in ochii mei, nespus de miraţi. După (întâia clipă de surprindere, necunoscuta întoarse capul la fereastră şi putui astfel s-o privesc în voie. Din visul meu nu (rămăsese decît obrazul (fraged şi rumen ca floarea (mărului. De /supt pălăria mică, rotundă, /în culoarea rochiei, şi c-un penaş alb la o parte, se «coborau, (încadrîndu-i faţa, buclele de păr negru ca mura coaptă. Deasupra ochilor, cu privirile adîncite de genele lungi şi ar-cate, sprîncenele, negre şi ele, (se încondeiau subţiri. Gura mică avea buzele roşii, strînse ca antr-o mişcare de mustrare tăcută. Gîtul rotund şi plin, ca al unei amfore, se pierdea iîn dantelele gulerului hainei. Şi peste (întreaga fiinţă, îneîntătoare, razele trandafirii ale soarelui se irevărsau intr-o lumină căreia ochii mei îi găseau, în clipa aceea, o strălucire nebănuită.
  în vreme ce mă minunam privind, trenul trecu macazul unei staţii ; cu o mişcare smucită, vagoanele se opriră, iar ziarul din braţele necunoscutei lunecă uşor, se opri o -clipă (împiedicat de funta pantofului, apoi se aşternu la picioarele noastre, ca o punte de trecere. Ridicai grabnic jurnalul şi-1 întinsei necunoscutei. Dînsa-mi zîmbi şi, c-un glas care mie mi se păru o oripire, îmi spuse :
— Mulţumesc !
  —» Pentru puţin ! răspunsei, şi mi se păru că, cu aceste două cuvinte care-mi scăpară fără voie de pe buze, trebuie să fi fost foarte caraghios.
  Aşa şi era, căci iîin colţul gurii mici înflori un zîmbet cu totul deosebit decît cel de adineoare. Trebuie să mă fi-nroşit, să mă fi (îngălbenit apoi ; noroc de trenul care-şi (dezmorţi iarăşi, trăgănat, încheieturile, şi-n zgomotul roţilor care treceau de pe o şină pe alta, îndrăznii să întreb, cum se întreabă tovarăşii necunoscuţi de drum :
— Pînă unde mergeţi... domnişoară ? Cuvântul „domnişoară" cred că l-am auzit numai
eu. Necunoscuta tîşi îndreptă dar privirile drept într-ale mede şi-mi răspunse, cu ziîmbetul dintîi :
— La Roman.
  Tresării de bucurie ;   aveam   aceeaşi  ţintă de ajuns. Şi eu mergeam, lin familie, în vechiul oraş moldovenesc unde crescusem, pe malurile umbrite ■ de mesteacăni ale Şiretului.
  Poate ne-am plăcut — «mie, unuia, îmi plăcea la nebunie —• numai aşa convorbirea ciudată, cu cuvinte rostite pe de rost, ca nişte formule matematice, de la început, se prefăcu într-una caldă, uneori avîntată, mai cu avînt din partea mea, cu o căldură mai stăpânită din partea necunoscutei. Tovarăşa mea de drum citise, şi citise (mult ; asupra unor cărţi ne făcusem aceeaşi părere ; ţineam minte aceleaşi pagini. Cu o mişcare cochetă, care-i răsfrînse peste braţ noianul de dantele al mîneeil, luă din reţeaua de deasupra capului o carte :
—	O cunoşti ? i Nu mă putui stăpâni, mă ridicai şi, dând geamantanul jos, mă grăbii să-1 deschid. Potrivirea era prea din cale-afară : luasem cu mine aceeaşi carte I-o ară/tai, pe cînd /în obrazul alb şi fraged aii necunoscutei năvăli, de plăcere, o undă rumenă.
  Din clipa aceasta ne-am înţeles de minune. Am rugat-o, şi fără nici o împotrivire s-a supus : începu să-imi citească, cu glasul ei cel dulce, din cartea pe care o aveam amîndoi. Citea /frumos, cu capul puţin plecat pe o parte, din cartea care, deschisă pe amlîndouă imîinile, părea că istă pe un mic pupitru de fildeş. Aproape n-ascultam cuvintele ce le rostea, /îmi încânta auzul inumai muzica glasului ei ; uneori, printre buzele (întredeschise, şirul alb ca mărgăritarul al dinţilor lucea scurt. Aşteptam să-mi sclipească din nou, şi aşteptarea aceasta îmi pironea privirile drept pe gura ei. O dată îşi aruncă ochii spre mine şi înţelese că n-o urmăream. îmi zise cu glas bănuitor : — Nu im-asculţi !
  Şi nu mai citi. Schimbarăm cărţile. Pe-a ei mi-o dădu dimpreună c-un -semn frumos lucrat cu mîna. Luînd cărţile, mîinile noastre se atiniseră. Eu simţii un fior, dînsa (întoarse icapul spre fereastră.
  Trenul intră într-un ţinut presărat de vii. Fără să vrem, ne ridicarăm deodată 'în picioare, unul lîngă altul, la fereastră. Eu dădui geamul în jos. Dînsa scoase capul pe fereastră ; vîntul (îi îndoi pana albă de la pălărie şi-i flutură şuviţele negre de păr de pe frunte. Ca să stăm mai bine, ne apiropiarăm unul de altul. îi trecui uşor braţul pe după mijloc ; simţii că tresare fără să-mi (spuie un cuvînt. Din vii ne ajungeau pînă ia urechi cântecele culegătorilor. Flăcăii chiuiau, aruncau cu căciulile spre tren. Unii ne arătau strugurii copţi, ca şi cînd ne-^ar fi făcut în ciudă. Supt un prun, la poalele unei vii, un flăcău şi-o fată se ţineau de mijloc, ca şi noi. Ne făcură întîi cu mîinile semn de salutare, apoi dintr-o dată îşi /încleştară buzele într-un sărut lung, pe care-1 urmărirăm amîndoi cu ochii pînă ce trenul se depărta de tot. Atunci, într-un avînt pe oare nu-1 putui stăpâni, avînt ce ne vine ca o nebunie de care uneori atârnă totul în viaţa noastră, mă plecai şi-o sărutai apăsat pe gît. Dînsa nu făcu nici o mişcare. După întâia clipă de rătăcire, o privii sfios ; ţinea ochii închişi vîntul îi flutura şuviţele de păr peste frunte ; obrazul alb părea fără un pic de sânge. Stăteam lângă ea, cu ochii spre priveliştile care alergau în urmă, fără să desluşesc nimic, fără să poţ gîndi la ceva statornic. Aş fi vrut să ne ducă trenul aşa, mereu înainte, făr' de popas, să călătorim veşnic, singuri, unul lîngă altul, pînă cînd, lîntr-aceeaşi suflare, ne-om stinge de pe lume amîindoi. Deodată simţii că-şi întoarce capul spre mine. Mă uitai : în ochii ei, în gropiţele obrazului, în capătul buzelor îi plutea peste întreaga faţă un surâs, un zîmbet nedesluşit de mulţumire. Mă gîn-dii; „Poate că trebuia (să ne întîlnim".  Şi-un alt gînd îmi străbătu atunci în minte : „.Dar dac-o pierd? Ciine-i ? De unde-i? Cît va sta în oraşul în care mergem amîndoi?" Aş fi vrut toate săle aflu dintr-o dată. Fără să mă pot opri, o întrebai :
— Cît o să stai aci ?
   Poate şi ea dorea să mă puie în cunoştinţă despre lucrurile la care gândisem eu. îmi răspunse repede :
  —■ Două săptămâni. Apoi, după o clipă, cu părere de rău : Două săptămîni... la vie. Am venit pentru cules... ila tanti... la tanti Amalia... Amalia Măreanu...
—- La tanti Amalia Măreanu ?
  O privii repede. Vîntul mă bătu pesemne mai tare în faţă. Parcă simţii un fior de frig. Tanti Aana-lia Măreanu ! Dar o cunoşteam pe tanti Amalia !
  —■ O cunosc pe... pe d-na Măreanu... Stătea în strada Salcîmilor.
Diînteei îi păru bine :
— Da, da, în strada Sal oî mil or.
  —- Noi stăm alături... Căsuţa aceea scundă... astăzi nu mai e... a colonelului Bunea.
  De astă dată ea întoarse capul repede spre mine, mirată :
—■ Eşti... isînteţi băiatul colonelului ?... Parcă mi se luă o perdea ide pe ochi :
— Dina !
—• Dina, sînt Dina !...
  Simţii că nu-i mai ţin braţul pe după mijloc. Cînd îl trăsesem ? Parcă ne despărţi deodată ceva.. Ne aşezarăm fiecare la locul nostru. Dina, cu privirile pierdute pe fereastră. Eu, cu ele în pămînt. Amintirea unui întreg trecut mi se năpusti îm minte... Moartea mamei mele. Plecarea tatălui meu în alt oraş. Eu, singur, lăsat la prietena mamei, la tanti Amalia, cum îi spuneau toţi, la tanti Amalia Măreanu, pe care numai o vedeam, şi mă cutremuram. Şase luni de zile de chin, de nemîncare, de urecheli şi bătăi, astea îmi amintea tanti Amalia. Stăteam şi plîngeam îm pernă, nopţi întregi, gîndind la fiinţa care se dusese pentru totdeauna, ia tata, care nu mai venea ; visînd faţa cruntă, cu gura strînsâ ca deschizătura unei pungi ; cu şuviţele de păr negru atîirnîndu-i pe după urechi ; cu aluniţa neagră de pe obrazul sting ; cu ochii verzi ca de pisică ai tantei Amalia... Uneori venea sora tantei Amalia, cu o fetiţă mică, de 4—5 ani ; aveam opt, şi-mi porunceau să mă joc cu ea. Pe mine mă bătea c-o făceam să plîngă. „Vino, Dina, cu noi !" O luau de mînă şi-i dădeau bomboane. Eu mîneam la masă, în ziua aceea, ca pedeapsă, doar un fel !...
  Ridicai cu teamă ochii. Fiinţa din faţă, cu privirile mereu pierdute pe fereastră, nu mai era o necunoscută. O ştiam, o cunoşteam de mult. De ce în ochii plini de dragoste de adineoare parcă vedeam acum o sclipire de răutate ? Şi gura strînsă ! Şuviţele negre de păr spulberate de vînt, de după urechi, nu mai cădeau parcă cochet. Şi pe obrazul sting, da, pe obrazul sting, io aluniţă pe care nu o băgasem încă de seamă. O dată, o clipă numai, mi se păru că-n faţa mea stă, încruntat, chipul tantei Amalia.
  Era o nebunie, şi totuşi n-o puteam îndepărta din mintea mea. încercai din nou să-i vorbesc. Căutam să-mi fac vorbele calde. Parcă şi dînsa, şi Dina, înţelese că ceva se ridicase, deodată, între noi. Restul vremii am citit am îndoi din cărţile pe care le schimbasem...
  Trenul intra în gară. Se însera. îmi dădui repede geamantanul jos. Ne luarăm ziua bună ca doi străini. Şi-n vreme ce, într-o parte a vagonului, tanti Amalia —■ îi cunoscui glasul — îşi primea nepoata cu strigăte de bucurie, pe uşa ceealaltă scobo-rîi în gară, căutînd să mă strecor cît mai repede printre mulţimea călătorilor.
(19 13)







IBRAHIM
  
  
  Venea tare de departe. La nămiaza, cînd ©oarele arde mai .cumplit, cal şi călăreţ erau istoviţi de ' oboseală. Plecaseră cînd nici mu mijise de ziuă. Praful se ridica pe urma drumeţului, atîrnîndu-i-se ca o manta de umeri. Luase calea de-a lungul Dunării, ş-avea să se îndrepte în sus, siapuce spre şe-surile largi ale Moldovei. Făcuise un popas, şi-acuma, după ce trecuse multe .ceasuri, cumpăna unei fîntîni la marginea drumului şi umbra unui măr pădureţ îmibia pe călător să facă pe-ail doilea. Strânse dîrlogii, struni pe cel din istînga, şi calul o luă spre umbriş. Descăleca şi, ca să se bucure^ de odihnă în voie, trase iscările sus, descătărămă chinga şi luă binişor şaua de pe spatele numai spumă al fugarului, îi scoase zăbala, apoi, privind lanul galben de orzoaica, isteţe o clipă pe gînduri, pînă se hotărî, şi dete calului o palmă zdravănă peste erupă, todemnîndu-1 într-acolo. Iar în gînd îşi zise : „Nu-i mare lucru !"
  Calul începu să mănînce lacom din spicele coapte, iar călăreţul veni de se aşeză pe marginea şanţului, îşi sprijini cotul de genunchi şi obrazul în palmă. Era un om de anijloc, slăbănog la faţă, cu ochii, sprincenile şi mustaţa negre. De supt fesul sur de cît praf se puisese pe dînsul, cădeau broboane de sudoare peste bundiţa albastră ca şi cămaşa de supt ea. Şalvarii negri, strimţi jos în cizmele cu carâmbul scurt; deasupra lor se .mcheiau lin nasturi galbeni de sârmă, poturii i strînşi de călărie. Mijlocul călăreţului i-1 încingea un brîu roşu, din cutele căruia nu răsăreau nici minere de pistoale, nici plasele de cuţit. Cum stătea aşa, poate se gîndea drumeţul la necazurile lui, la drumul care-1 mai avea de făcut; dar oboseala îl doborî, se trase mai supt copac, se întinse cu faţa-n sus pe iarbă, îşi făcu mîinile căpătâi, stătu cu privirile pierdute cîteva clipe în crâmpeiul de cer albastru revărsat printre două ramuri desfăcute, apoi închise ochii şi adormi.
  Să fi tras drumeţul un somn bunicel, cînd din susul drumului răsări, în buiestrul calului, un flăcău cu sineaţa în spate, icu căciula, moţ, ân cap, cu nojiţele opincilor înfăşurate pînă sus pe pulpe. Gînd văzu calul în lanul de orzoaica, flăcăul căută să se îndrepte, (înfuriat, într-acolo, dar zărind şi pe turc, întins şi dormind pe iarbă, strînse frîul, se opri şi privi lung la necunoscut, întîrziind cu ochii la brîul lui. Se uită apoi şi da oblîncul şelii, aşezate jos, lîngă drumeţ ; parcă se mira că nu dădu cu ochii de nici o armă, .se mai gîndi o clipă, apoi strânse călcâiele în pîntecele calului şi o luă în goană spre conac. Să nu fi fost conacul departe, căci nu trecu mult şi, într-un vîrtej de praf, pînda-rul se întorcea, însoţit de alţi trei. La apropierea cailor, surul drumeţului, obosit, ridică în sus capul şi necheză prelung, iar stăpînul, neliniştit poate şi-n somn, cum se întâmplă unor oameni ameninţaţi de primejdie, se trezi. Cei patru pimidari se opriră scurt în dreptul lui, apoi doi (dintr-înşii descălecară. Cel care-1 văzuse întîi se-ndreptă în şale şi-i porunci ţanţoş :
— Hai la curte !
  Pîndarul celalt voi să pună şaua pe sur, dar turcul se repezi de-1 dădu la o parte, aşeză el şaua, prinse chinga, aruncă o privire piezişă la cei patru oameni, apoi, liniştit, încalecă.
1 Poturi — pantaloni strînşi pe pulpe.
Unul îi spuse : *
  — Sa vezi că n-o să-ţi mai vie poftă sa dai calul în lanurile boiereşti!
  Drumeţul nu răspunse nici de data -aceasta vreun cuvânt, ieşi pe şuşea, doi călăreţi o luară înainte, doi-râmaseră mai în urmă, şi aşa, ca un prins, turcul mergea între ei.
  Pesemne boierul, stăpânul moşiei, şi aflase vestea : aştepta în cerdac, într-un jilţ, trăgînd din ciubuc. Gînd intrară pe poartă pîndarii cu vinovatul, boierul se sculă, ajutat de două slugi, care-1 ridicară de subţiori, şi veni pînă-n capul scărilor.
— Aduceţi-I la mine, mă ! porunci flăcăilor.
  — Hai, descăleca ! îndemnă şl dînşii pe turc, şi eîteşicinei se suiră sus, în cerdac, unde, în dosul boierului, ieşiseră cele opt slugi, oamenii de credinţă ai stăpînului.
  —. Ei, cine l-a prins şi cum l-a prins ? întrebă, după ce măsură bine pe necunoscut din cap pînă-n picioare, întârziind şi dînsul cu privirile la brîul turc ului.
  Pîndarul eare-1 găsise povesti întâmplarea. Boierul, cînd auzi, i se ridică sîngele în cap, şi-nfuriat peste mălsură, strigă de răsunară sălile casei :
—• Cum de-ai îndrăznit, jivină ?...
  în ochii drumeţului scapără parcă un amnar, dar buzele :îi rămaseră nemişcate.
— Cum de-ai îndrăznit ?... Cine eşti ?
  într-o romînească stricată, turcul răspunse acum, liniştit :
— Un om !
  — O vită, nu un om ! se-nfurie din ce în ce boierul. O vită, ca şi calul tău, care trebuie să-mi fi mîncat un sac de orz !
Cu aceeaşi linişte, necunoscutul adaogă :
— Nu-i mare lucru !
  — Ce ?... Cu ochii ieşiţi în afară de necaz, boierul porunci : Tu, care l-ai prins, Vasile, pune-te în faţa lui... Aşa !... Dă-i patru palme, da' cu nădejde, ştii...
  Prin ochii turcului scăpărară iarăşi luminile de amnar, duse (fără să vrea mîna dreaptă la brîu, şi-n vreme ce un surâs amar i se revărsă pe buze, cele patru palme răsunară ca nişte pocnete pe obrazul lipsit parcă de viaţă. Turcul stase neclintit locului, cu ochii închişi, numai pieptul i se ridica în mişcări repezite, ca şi cum ar (fi urcat o scară în fugă. Boierul se liniştise :
  —• Aşaa ! Apoi adaogă, mulţumit, frecîndu-şi mîinile, în limba necunoscutului : Maşala !1 maşala !
  în acest răstimp, doi pîndari, cari se scoborîseră jos, rîdeau şi ei, bucuroşi, de o ispravă ce făcuseră.
—• Hai, pleacă ! spuse boierul turcului.
  Drumeţul scoborî încet iscările ; se duse la mur-gufl lui, să încalece. Deodată se opri din nou, făcu o mişcare să smulgă ceva de la brîu, se clătină o clipă ca ameţit de furie. Cei idoi pindari ciopîrţi-seră coama şi coada calului. Drumeţul se întoarse de privi bine pe flăcăii care rîdeau bucuroşi, ca şi cum ar fi vrut să nu le uite chipul, apoi se aruncă în şa, strânse pulpele şi porni ca o furtună din curtea conacului.
  în loc să-şi ia drumul încotro apucase de cu noapte, o porni înapoi, spre casă, (în aceeaşi goană nebună.
  Un vânt răcoros începuse să bată, şi cerul se acoperi a ploaie. Drumeţul parcă se mai linişti, domolii fuga calului, care răsufla din greu, o luă apoi la pas, şi-n vremea (aceasta gîndi mai liniştit. Cele dintâi picături die ploaie parcă învioră de-a bine-lea şi pe c§l, şi pe călăreţ.
  Deodată drumeţul întoarse calul, luă callea încotro pornise de la-nceput şi, privind coama surului, poate âşi zise-n gînd : „Pînă i-° creşte, am vreme • să gândesc ce trebuie să fac".
1 Maşala! — Bravo I
  
  
  Se trierase roadă, oamenii mai răsuflau de munca grea a cîmpului, şi-n sat şi la conac se uitase de mult întâmplarea cu turcul, de care totuşi o săptă-mînă-n şir vorbiseră oamenii.
  într-o 'duminecă frumoasă de sfîrşit de vară, boierul ieşise în cerdac, şi din jilţul moale privea cu ochi poftitori la gutuiul din faţă, în care roadele începuseră a îngălbeni, atiîrnînd grele ca portocalele. Slugile îşi vedeau de 'treburi prin curte. O aromeală dulce plutea în aer, împrăştiată parcă din sînul pămîntului care se odihnea şi el, alintat de razele calde ale soarelui.
  Şi-n liniştea aceasta, care-ţi dă putinţa să întrezăreşti ce-i fericirea, deodată se auzi, din suişul drumului, pocnete de pistoale şi strigăte bărbăteşti. Boierul se ridică mirat, apoi îngdjat, în picioare, şi chemă un argat :
—■ Ei ! ce să fie, bre ?
  Argatul rămase şi el în josul scărilor, nedumerit. Un tropot de cai se desluşi lămurit, şi pînă să aibă vreme să mai întrebe boierul ceva, pe poarta largă şi deschisă a curţii se năpusti o ceată de călăreţi. Jntr-o (sclipire, stăpînul moşiei cunoscu pe cel din fruntea lor : turcul pe care-1 pedepsise. Simţul de păstrare care ne dă puteri noi atunci cînd viaţa ne e în primejdie răscoli toată fiinţa boierului şi-i înlesni fuga pînă în cea mai de pe urmă şi întunecoasă chilie a conacului, într-o cămăruţă, unde se zăvori.
  Turcul şi cei doisprezece arnăuţi care-1 întovărăşeau deseălecară, şi-n urma poruncii stăpînului lor, se năpustiră spre bucătării. înarmaţi pînă în dinţi, le strălu'ceau mînerele pistoalelor şi plăselele cuţitelor la brîu, ca şi firul ce le înflora bondiţile şi poturii. Unul pe cîte unuil, arnăuţii aduceau pe argaţi şi-i înşiruiau, ca pe nişte smochine, legîn-doi-i cu aceeaşi frînghie de mă ini. Printre ei turcul recunoscu şi pe cei piatra pîndari ; veniseră la curte să-şi dea seama de munca săptămânii. O lucire de bucurie trecu prin ochii drumeţului cînd îi văzu tremurînd ca varga, luaţi aşa, cu nepusu-n masă, de către oamenii lui.
—■ Staţi şi-i păziţi ! porunci sită/p'înul.
  Iar el cu doi arnăuţi urca scările sus, in casă. în uşa sălii, o ţigancă bătrînă se aruncă în genunchi :
— Nu ne omorî, măria-ta, albi milă.
  Turcul o dădu la o parte şi începu să caute prin odăi. Cercetă în dulapuri, pe supt paturi, pînă ce ajunse şi-n fundul sălii, la uşa cămăruţii. Cercă s-o deschidă şi nu putu.
— Aici-i, zise.
   Şi cel mai voinic lipi umărul de seîndura bine îmbinată, îşi ridică trupul încet-încet în sus, apăsând, şi cînd vinele gîtului i se îngroşaseră de parcă să i se rupă, un pocnet ca de puşcă răsună prelung în sala Largă a casei, şi uşa se sparse. Turcul dădu ^ scîndurile la o parte, intră şi, după nişte saci cu făină, găsi pe boier, mai mult mort de frică, bolborosind :
  —• Iarţă-mă... îţi dau bani... iartă-mă... am greşit... lasă-mi viaţa.
—■ Scoală, n-ai frică, vino cu mine, îi porunci.
  Şi fiindcă nu-1 mai ţineau picioarele, cei doi ar-năuţi îşi împletiră degetele şi-1 ridicară pe dede-supt, de-1 aduseră pe sus, ca-ntr-un jilţ, jos în curte.
  — Staţi, zise turcul, aduceţi jilţul boierului din cerdac !
  Şi iar unul se repezi, aduse jilţul, de aşezară în-
tr-însul pe boier, care privea zăpăcit, galben ca
-r	moartea, împrejurul lui.
           ^ — Acum, îi zise turcul, să ne judecăm ; dar mai
% :	întîi cu dînşdi, să priveşti şi d-ta.
  Apoi se duse şi scoase dintre ceilalţi pe cei doi
pîndari cari ciopârţiseră coama şi coada surului. îi
; ,	duse lîngă cal şi-i întrebă :
ry	— îl cunoaşteţi ? I-a crescut coama la loc. El ce
vă făcuse ?
; -	La un semn, arnăuţii le trecu o frînghie pe după
.	gît şi-i legă, unul după altul,  de  coada surului,
vi ,	Apoi turcul se aruncă în şa, strînse călcîiele, şi su-
rul o luă în trap. Cei doi flăcăi, legaţi de gît, fu-
geau după cal, cu gîtul întins, ca-ntr-un jug, cu
y-	ochii ieşiţi din cap de spaimă şi răsuflet. După ce
înconjură de două ori curtea, călăreţul se opri în faţa boierului, descăleca şi zise pîndarilor :
— Aţi văzut ? I-a crescut şi coada.
  Făcu iar seann ; arnăuţii le desfăcu legăturile, şi pîndarii, de-abia tirăgîndu-şi sufletul, se duseră, clă-tiniindu-se, lingă celelalte slugi.
— Aşa, acuma cu d-ta, boierule !
  Boierul căzu în genunchi, se tîrî pînă la picioarele turcul ui, să i le sărute :
— Atm greşit... înălţimea-ta... iartă-mă ! Turcul îl luă de braţe şi-1 ridică în picioare.
  —> Scoală-te, nu-i frumos. Noi avem o socoteală : trebuie s-o încheiem. Atîta.
  Dar boierul, cu ochii mari deschişi ,1a brîul în care acuma se încrucişau două hangere, tremura din toate încheieturile, parcă i-ar fi bătut vîntul.
  — Nu te teme, ce mi-ai dat o să-ţi dau înapoi, precum şi ce ţi-am luat. Şi chemă cu degetul pe-un arnăut înalt, care veni şi se înfipse în faţa boierului. Altul îl apucă de mâini, pe la spate, să-1 ţie în picioare.
  — Dă-i patru palme, dar ştii, cu nădejde, îi porunci stăpînul lui.
  Ca patru pocnete răsunară în curte cele patru palme ale arnăutului. Şi boierul căzu ameţit în jilţ. Iar tancul îşi frecă şi el mîinile şi-i spuse pe limba lui :
— Maşala! Maşala!
îl lăsă o clipă să se dezmeticească, apoi îi vorbi : —• Ne-am socotit ; acum am eu o datorie. Şi porunci către ai lui : Vărsaţi ici, la picioarele boierului, roadă de care li-a păgubit calul meu.
   Arnăuţii, unul cîte unul, pînă (la cel din urmă, luară sacii de la şa şi vărsară orzul galben ca aurel, pe care-1 aduseseră, la picioarele jilţului, pînă se făcu o grămadă înaltă cît să fi îndestulat şapte cai.
  — Aşa, acum ne-am socotit. 'Dar nu vreau să ne despărţim duşmani. Acum sîntem prieteni.
  Turcul se duse lîngă surul lui ; desfăcu un cobur şi scoase din eil un şal scump turcesc.
  — Uite, ăsta e semnul prieteniei mele. Păstrează-! de la mine.
  Arnăuţii dezlegară slugile, pe urmă se aruncară în şa cu toţii.
  — Şi nu uita pe Ibrahim ! mai strigă turcul, în vreme ce dădea pinteni.
  Apoi, ca un vîrtej, călăreţii se făcură nevăzuţi pe poartă.
(19 13)
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  Uliţa Floriilor,.. Care ieşean de -baştină nu o cunoaşte îşi, mai ales, care visător, care îndrăgostit nu şi-a îndreptat paşii spre ea ? începînd din strada Păcurariloir, o ia în povârniş, tot la vale, .şi-acum douăzeci de ani o scoboral prin hirtoapele -croite de ploi, toamna şi primăvara, prin grunturii glodului uscat de soarele lui iulie, vara, dar iarna de-abia Iţi stăpâneai picioarele pe lunecuşurile de săniuţă cari începeau din deal, de lîngă zidul criminalului — poarta verde — cum i se zicea puşcăriei, şi o duceau pînă jos în vale spre uliţă Zugravilor. Locuri pustii, acoperite de brusturi, grădini fără de stăp'iîn sau părăginite, ca grădina botanică, rîpi în care dădeau, ca nişte guri de pivniţă, deschizăturile canalurilor pe unde se scurgeau, în gîlgîiri, apele Copou'lui şi ale Păcurarilor, case pipernicite, apăsate de vreme şi umbrite, ca noaptea, de copaci bătrîni, aşa era pe atunci uliţa Florilor. în vale, pe coastă, se risipeau alt şir de case cu grădini ; prin unele luminişuri zăreai gara ; în fund, pe zare, dealul ce adumbreşte laşul acoperit de vii, şi drept înainte, cît te (ţineau vederile, şesul Bah'luiului, cu păpuriştile lui, ce se pierdeau departe, departe, spre Cucuteni.
  In uliţa aceasta m-am mutat într-un Sf. Gheorghe, la o bătirînă, într-o odăiţă curată şi sărăcăcioasă. Eram încîntat că-nspre vale vederea îmi putea rătăci în larg, în voia ei nebună. Două-trei zile, şi mă deprinsesem cu casa, cu gazda şi, mai ales, cu uliţa în lungul căreia, în fiecare seară, stăteam să privesc.
  Trecuse Pastile, şi-n urma lui împrăştiase flori din belşug ; zarzării parcă erau ninşi, şi la lumina Hunii.luau înfăţişarea unor copaci din poveşti; în răcoarea dulce a serii, mireasma florilor te ademenea, şi parcă singur îţi venea să alergi, să cauţi o tovarăşă cu care să te poţi bucura împreună de trăinicia şi veşnicia frumuseţe a firii. Perechi-perechi treceau pe supt fereastra mea : lucrătoarele de la Regie, care-şi dădeau întâlnire cu băieţii de prin prăvălii; vistavoiul vreunui ofiţer, cu cine ştie ce femeie de prin mahala ; şi, uneori, cîte o pereche din lumea mare păşea încet, şoptind, cu mersul uşor, mînă în mînă, femeia cu o pălărie care-i ascundea, mai bine decît întunerecul, faţa.
   Şi-n toată această goană după iubire, în miilojcul şoaptelor înflăcărate, la care, în răstimpuri, privighetorile din grădina botanică răspundeau în triluri fierbinţi die dor, în această uliţă a dragostei, numai căsuţa de peste drum de anine, pustie, cu uşile închise, sta hursuză, ca şi cum ar fi cobit. Mă feream parcă să mă uit ila dînsa ; fereastra din stradă nu-şi ridicase încă pleoapa perdelei; straturile 'gradinei se umpluseră de buruieni ; numai vişinul de la poartă înflorise, aşa, pentru nimeni, pentru el singur, cum reînvie mereu firea pentru ea. Gazda mea îmi spusese povestea : stăpînul căsuţei ajunsese om bogat; cu dugheni prin Tîrgul-de-Sus, nici nu-i mai păsa de uliţa Florilor ; bilet de închiriat nu punea. „O să-i sălăşluiască liliecii şi bufniţele în pod", adaogă bătrîma.
  într-o bumă dimineaţă, prin mai, cum întîrziasem cu somnul, gazda mă trezi binişor şi, cum făcui ochi, îmi spuse vestea :
— Au venit chiriaşi !
— Ce chiriaşi ?
— Chiriaşi, ici, peste drum.
  Şi fiindcă în uliţa Florilor, ca-n orice uliţă, veştile ajung, uneori, înaintea întâmplărilor chiar, dar încă a oamenilor ! bătrîn a îmi înşiră, pe-ndelete, în
  

  
vreme ce-mi pregătea -cafeaua cu lapte, o întreagă întâmplare. Chiriaşul era un tînăr din Botoşani ; furase pe fata cu care trăia ; aveau să aibă şi-un copil cît de degrabă. Fiindcă părinţii se împotriviseră, fugiră. „Tot pe uliţa noastră trebuiau să vie, cuconaşule, că aici e sălaşul ţiitoarelor."
  Am lăsat să plece gazda şi, fericit ca niciodată, am tras storul. La fereastra de peste drum perdeaua era dată la o parte. In ogradă, o ladă mare de scînduri. Un vînticefl legăna vişinul, seuturîndu-i floarea. Am privit lung la fereastra care căpătase viaţă, îşi parcă mă simţii şi mai .legat de odăiţa mea.
întîi am văzut-o pe ea. O copilă, rumenă, cu părul auriu înfăşurat ca un turban pe cap. Am văzut-o în aceeaşi zi în prag cu mîna la ochi, căci bătea soarele, privind ca o străină care vrea să se deprindă ia ogrăjioara mică, plină de buruieni. Pe dînsul l-am zărit seara : un copilandru bălan, cu mustaţa abia mijindă. Ea şi-ar fi lăsat de curînd păpuşile, el poate avea să-şi părăsească în curînd învăţătura. Pînă tîrziu în noapte perdeaua ferestrei deschisă a fîlfîit ca o aripă «care deprinde iar zborul. în umbra serii, în noaptea odăii, nu-i puteam desluşi. Mă gîndeam lla plăcerea adîncă ce vor fi simţit privind, perindîndu-se prin faţă-le, perechile de îndrăgostiţi, ascultând suspinele rare ale privighetorilor ascunse prin grădini, deasupra copacilor cărora /lumina sidefată a stelelor scobora ca un nimb de lumină. I-am privit în şir zile şi nopţi întregi, trăind unul prin altul, fără nici o legătură cu cineva din mahala, fără să le vie nimeni. Poştaşul nu-1 văzusem niciodată împingînd portiţa şi ridici nd bucuros, în sus, scrisoarea cu veşti. Lumea erau ei.
  Dăduse în toamnă amorezaţii se (răriseră ; cîte o întâlnire grăbită, iîn bura ide ploaie, în şopotul frunzelor care cădeau în vîrteje. Privighetorile porniseră de mult să suspine şi altor suflete. Numai fluieratul ascuţit al maşineilor din gară despica aerul, umplîndu-ţi sufletul de o mîhnire neînţeleasă.
   într-o zi, cum plecam de acasă, văd cu mirare, şi pentru întîiaşii dată, o trăsură că se opreşte în faţa portiţei casei ; o femele se dădu jos, grăbită, purtând un săculeţ iîn mină. Cînd m-am întors la prînz, gazda mi-a desluşit :
— A născut... un băieţel !
  Din clipa aceea, pe fereastra pustie odinioară, urmăream o viaţă nouă. (Deschizătura aceea în zid mi se părea o deschizătură în sufletele celor de peste drum, Iîn viaţa cărora, fără nici o atingere aievea cu traiul lor, o putere ascunsă, o ispită mă făcea să /cercetez.
  Vreme îndelungată femeia nu s-a mai arătat la geam, dar el, tatăl, de cîte ori ieşea şi se întorcea acasă, se oprea să bată mai întîi în fereastră.
  Iarna se aşezase stăruitor ; cîte o sanie, în clin-dheitele zurgălăilor, aluneca nebună, în goana cailor, pe povîrniişul repede. într-o duminecă, în pervazul ferestrei se ivi mama, îmbrăcată-n alb, cu copilaşul la sîn. Copila de ieri căpătase înfăţişarea femeii. La spatele ei, icu mîna pe umărul dînsei, tatăl stătea nemişcat şi parcă gîndea departe. Zilnic, mama ridica -copilaşul în pervazul ferestrei în soare, ca pe-un juvaer.
  Fără nici o schimbare alta decît înflorirea acestei vieţi noi în traiul vecinilor, vremea trecu repede. Şuvoaiele primăverii spumegau în şanţurile săpate de ele ; cîmpia, în zare, prinse a înverzi. Şi zarzării iar înfloriră ca-n (anul trecut, ca-tntotdea-una. într-o seară, tîrziu, mă trezi un zgomot, un zbîrnîit de geamuri. M-am dus să văd ; o umbră se strecura peste drum în casă. întâiaşi dată cînd dînsul venea tîrziu.
A doua zi am cercetat gazda.
  —* Aseară vecinul nostru s-a întors după miezul nopţii acasă.
  — Ehe ! conaşule ! Aseară ? Dar de o lună o ţine-n şir aşa. Şi adaogă, ou o mirare înţeleaptă : Iacă, vezi mata : pe unii bărbaţi copilul îi strînge de pe drumuri, pe alţii îi goneşte. Şi-n taină : Dacă
  
ţi-aş spune că ieri eu le-am dus de nunc are. Am zărit-o pllîngînd, în fundul ogrăzii. Şi m-am dus. Ca pe un copil am dezmierdat-o. „Lasă-1, că iar o să se-ntoarcă acasă !" i-am zis, dar ţi-o spun matale : a-nceput aşa, aşa sfîirşeşte !
— Asta-i dragostea, imătuşă ?
  — Asta, puiule, iciind nu găseşte suflet: adînc, să se aşeze temeinic lîritrdînsul !
  Şi c-un oftat : „Eheee !" care (îi răscolea cine ştie ce cute ascunse ale sufletului ei, bătrâna plecă din odaie.
  O mîhnire adîncă mi se isooboirî în suflet, o mîhnire cu atît mai mare cu cît, serile, pe dinaintea ferestrele noastre aceleaşi perechi cunoscute, cu aceleaşi şoapte, cu aceleaşi strîngeri de mîini, se strecurau supt lumina lunii.
  —■ îi vezi, îmi arată într-o seară gazda pe doi, un bărbat şi-o femele, cari coborau grăbiţi, spre casă, îi vezi ? îi cunoşti ? Se plimbau astă-vară pe aici amlîndoi. S-au luat, au casa lor, şi-s fericiţi !
  Ochii mei căutară peste drum ; la fereastră, mama singură, plecată spre obrazul copilului, poate plîngea.
  într-o noapte lăsasem geamurile deschise. Deodată un zgomot de glasuri, un ţipăt mă făcu să sar din pat. în odaia de peste drum văzui un în-văimăşiag de umbre ; o clipă casa rămase luminată, apoi lampa se răsturnă pesemne şi se aşternu întu-neirecul şi tăcerea.
  — S-a /întors beat şi-a bătut-o ! îmi spuse a doua zi bătrîna.
  Din clipa aceea mahalaua începu să poarte femeii şi copilului de grijă. Mila, poate, dorirDţa de a scormoni un nou colţ de viaţă, oare mai schimba traiul molcom ee-1 duceau de ani de zile, îndrepta paşii femeilor spre căsuţa nefericirii...
  într-o noapte de toamnă tîrzie, uşa casei s-a deschis cu furie, şi o umbră a năvălit afară, ca şi cum s-^ar fi temut să n-o ajungă cineva din urmă, pier-zîndu-se în bura deasă şi rece. Mai în aceeaşi vreme, fereastra s-a deschis de perete, şi o femeie în cămaşă se plecă, întinzîind mîinile în gol, che-mînd deznădăjduită :
—■ George !... George î... George !.,. Dar glasul se pierdu în noapte, şi-n nefericirea ei, femeia căzu, în spasmuri de plîns, cu sinul pe fereastră, cu părul lung şi desfăcut revărsîndu-se împrejurul gîtului, afară, pe păretele umed de ploaie.
  Şi-n clipa aceea fluieratul scurt, ascuţit, tăios al unei maşini din gară mi se păru ţipătul sfîşietor de deznădeijde al bietului suflet omenesc.
(19 13)








AŞA, O POVESTE !...
  
  
  Odată, într-un sat, i-am uitat numele,  trăia un om, nici pe al ăstuia nu-1 ţin minte, un om sărac. Ia, acolo, un bordei, o capră şi-o palmă de loc. Decît, în ogrăjoara asta, lîngă gard, avea un măr domnesc, rotat, de ţinea umbră la o turmă şi tăcea nişte mere de să le pui pe tavă la mesele împărăteşti. E o bogăţie să ai aşa un pom ! <Şi bietul om împărţea din mere orişieui. Dar tot îi fura peste noapte. „Bre, îşi zicea în gînd stăpînul, de ce-mi fură dacă eu le dau şi aşa ?" Pasămite omul îi om ! Pizma răsare în sufletul rău ca loboda în grădina neplivită. Mai ales vecinul (îi purta sâmbetele pomului ăstuia vestit. C-avea şi eil un măr, da' de domnesc n-avea încotro. Era un măr pădureţ. iŞi azi rupe-i o cracă mărului domnesc, mâine alta, pînă ce într-o bună zi, cînd stăpînul bordeiului şi-al pomului se dusese la tîrg, pizmaşul cheamă pe allţi doi-trei, sar în ograda omului şi-i ratează mărul de la pămînt, iar în trunchiul rămas scobesc o gaură şi-i dau foc, să-i ardă şi rădăcinile. Unii spun că Dumnezeu nu vede ; ba vede el bine. Cum tăiau dînşii mărul cel domnesc, cade din crengile lui, dincolo de gard, singurul măr ce mai rămăsese în pom. Un copil îl vede —■ căcd lumea se strînsese ca la urs şi rîdea — se axează pe marginea şanţului şi-ncepe să mănînce, cu lăcomie, din rodiul minunat.
  Un sîmbure căzu jos, în ţarină. Cine să bage seama la un sîmbure ! Vorba-i, cînd se întoarse a doua zi omul, trecu ou carul pe lîngă casa lui, înainte. Nu şi-o mai cunoştea. Nu mai era mărul cu crengile lui rotate ! A aflat bietul păgubaş, în urmă, vestea, s-a plîns la toţi, da' degeaba. „Ce te pul, mă, pentru un pom", îi ziceau sătenii. La anul, însă, din sîmburele cel căzut în şanţ, crescu un copăcel, şi norocul îl feri, şi crescu copăcelul pînă ce se făcu copac rotat. Şi într-o primăvară se acoperi de floare, şi vana dădu în rod. Şi ce mere ! Şi ce umbră pentru drumeţii osteniţi ! Se uitau oamenii din sat la el ca la un odor. Dar pizmaşul simţi din nou fiorul cela rău în inimă. Trecuse ani, îmbătrînise, şi dînsul tot nu se lecuise. Că răul din om n-are moarte decît cînd moare omul.  Şi iarăşi chemă într-o z,i pe oameni şi (le spuse : „Măi, ia hai de-om tăia pomul ăsta, că încurcă drumul11. Dar oamenii s-au uitat la el chiorîş, şi unul îi răspunse : „Ia caută-ţi de treabă  că atunci cînd l-ai tăiat, era al unuia din noi, dar azi e al nostru, al tuturora. Şi să nu te atingi de el, că te cotonogim !" Şi-a înghiţit în sec pizmaşul, iar fostul păgubaş se uita cu drag (la pom, că parcă tot al lui era.
(19 13)











GELOŞII
  
  Ion Catiliu inu-şi văzuse de mult prietenul, pe Simeon Boţea, tovarăş de clasă, acum avocat ; tocmai trecea, din îmtîmplare, pe lîngă casa lui, deschise portiţa şi intră. Boţea era în oraş, dar fiindcă slujnica )îi spuse că trebuie să pice dintr-o .-clipă într-alta, se hotărî să-1 .aştepte. Biroul prietenului era aşezat într-o odaie veselă ; cu toată tristeţea zilei pe sfîrşite de noiemvrie, te simţeai bine în ea. Nici n-ai fi crezut că eşti în odaia unui burlac. Şi-n schimbul soţiei, parcă ochii bătrîioarei din cadra-medailion de sus, din faţă — imama (lui Boţea — îşi uneau privirea caldă cu 'lumina focului din sobă, care (începuse să rumenească pereţii, scoţind sclipiri fugare din alămurile sertare/lor. Catiliu se aşeză în jilţul larg şi îşi aruncă ochii pe birou. Lîngă călimară zări o scrisoare, şi-n aceeaşi vreme titlul : „Dragă   Boteo".   „Parcă   mi-i   (Cunoscut scrisul acesta", îşi zise şi luă cuţitul ide os să bată tactul unui marş pe care începuse să-1 fluiere. Şi iarăşi, fără voie, ochii îi lunecară pe (foaia albă, scrisă lătăreţ, din faţa ochilor. Acum citi cîteva cuvinte : ...,,sî:nt gelos pînă şi".., ,/Ciudat, îşi zise iar Catiliu, scrisul ăsta mi-i mai mult decît cunoscut." Marşul îmoepu din nou, în tactul cuţitului de os, dar gîndul îi rămăsese lipit de hîrtie.
   „Ei, la urma urmei!" Catiliu mu se mai putu stă-pîni, întinse mîna, întoarse cele două foi de hîrtie şi citi iscălitura : „Petre". „Ei, ştiam eu : Petre Tronea!" îşi zise. /In vremea aceasta îşi aduse aminte de prietenia lor.
   „Cei trei muşchetari", cum le zicea în şcoală, din pricină că erau bătălioşi, şi unul sărea pentru celalt; îşi aminti că primise, mai acum vreo şase luni, biletul de nuntă, şi îşi bănuia că măcar nu se-nvrednicise să-i trimită o telegramă. Da, se însurase şi el, numai Boţea stăruia să rămîie singur-sin-gurel în viaţă. Deodată îi tresări în minte şi cele cîteva cuvinte pe care le furase ochii, în urmă, din scrisoare : ...,,pe urma ei"... „îmi luă braţul"... De cine vorbea Tronea ? De nevasta lui ? De ce s-o urmărească ? De altă femeie ? Atunci se stricase, — dacă după şase luni de căsnicie... „La urma urmei, e prietenul meu ca şi al lui Boţea", îşi îndreptăţi fapta în gînd, deoarece şi pusese mîna pe scrisoare, se duse lîngă fereastră, căci se înserase, şi ziua mohorîtă îneca cu repeziciune odaia în în-tunerec, şi citi :
   „Dragă Boteo, Am primit scrisoarea ta în care mă întrebi de mai trăiesc. Nu numai că trăiesc, dragul meu, dar vieţuiesc, aş putea zice, două vieţi. Ţie negreşit că-ţi pot mărturisi, ca mie însumi, suferinţele morale, îndreptăţite sau nu, Dumnezeu ştie, pe care le îndur. Sînt gelos ; sînt gelos pînă şi de umbra nevestei, să n-o -calce «cineva cînd trec cu ea pe stradă. Sînt şase luni de cînd ne-am luat; în răstimpul acesta ide vreme n-a fost semn de dragoste pe care nevasta mea să nu mi-l arate. Şi, cu toate astea, e ceva care mă face să n-am încredere în ea. Luminiţele cele două care i se aprind în ochi ori de cîte ori de pe buze îi scapă un cuvînt de iubire, luminiţele cele două care parcă rîd ironic oglindindu-se în ochii mei şi-mi zic : «N-o crede !» Şi n-o cred. Apoi sînt unele lucruri cari mă fac s-o bănuiesc. După o săptămînă de la luarea noastră, şi-a umplut ferestrele cu flori : zambile, garoafe, trandafiri, liliac, şi ceasuri întregi le îngrijeşte, prilej să se uite pe fereastră, căci vederea odăii e în stradă. Am rugat pe un prieten doctor să-mi spuie,
   
cînd l-oi chema, că florile îmi fac rău. Atunci le-a dat pe toate, fără de nici o părere de rău. Foarte bine ; dar n-a întârziat să ia o fugeră care o aveam în birou, supt cuvînt că tânjeşte, neavînd lumină, şi să o puie, la loc, pe fereastra care dă în stradă. M-am împotrivit: «N-ai văzut, dragă, cînd am mers la Mănăstirea Secului, cum creşteau fugerele, cît omul, în bezna pădurii ?» Şi am adus fugera înapoi. Dar prietenele ! Simt adevărate maşini de chinuri pentru mine. Vorbesc pe şoptitele, ce-or fi vorbind, şi rid mereu. Iar cînd pleacă şi-mi string mîna, îndepărtîndu-mă puţin, să-mi poată privi bine în ochi, parcă mi-ar spune : «Dă, dragul! meu, cine te-a pus ? L.» Scrisori primeşte foarte regulat. Fireşte, nu i le smulg să le citesc, dar nici ea nu mi le dă ; le pune într-un sertăraş pe care-fl lasă deschis ; toate-s de la mama ei, cu care nu sînt bine de cum ne-am. văzut. Zilele trecute mi <s-a întâmplat ceva ciudat, care m-a făcut să roşesc în faţa ei. Tu nu înţelegi ce înseamnă să roşeşti în faţa nevestei ; a unei femei oarecare, treacă-meargă, dar îm faţa nevestei tale, parcă te micşorezi oarecum în apreţuirea ei. Aşa, tot scotocind prin sertăraşele birouaşului ei, dau peste o scrisoare cu un scris neobişnuit, de femele, s-iar fi părut, (în care se vorbea, foarte pe alăturea, de ceasuri petrecute împreună, de înţelegerea sufletelor. Dintr-o săritură am fost în odaia ei : «Gînd ai primit scrisoarea asta ?» Dînsa a luat scrisoarea să se uite la ea şi, cu cele două luminiţi în ochi — afurisitele ! — mi-a răspuns, foarte liniştită : «Ce, nu o cunoşti ?... E a ta.» Am rămas zăpăcit. Ml-am strîns gîndurile. Şi mi-am amintit. Pe vremea cînd o curtam, a fost o clipă cînd mama ei m-a oprit s-o văd. I-am scris atunci, după înţelegere, c-un scris prefăcut, cît m-am necăjit să-mi prefac lătăreţele mele ! Şi i-am trimis-o. în culmea tulburării, mă uitasem la scrisoarea mea ca la a unui străin. I-am sărutat mîna, ruşinat, şi am plecat, pe buze ou parfumul ei iubit : «Acacia». Atît sînt îmbibat de parfumul ei, dragul meu, încît cînd era înflorită aleea de tei de îmbăta oraşul cu mireasma lor, mie tot a saleîm îmi mirosea. Ştii, parcă ţi-am scris că am fost numit la Ministerul de Externe. Am demisionat ! Prea o lăsam singură... Alaltăieri stăm amîndoi în casă. Soarele scăpata repede, şi cum mă uitam la ea cum îi rumenea faţa lumina rubinie a apusului, iiam prins privirile care căutau la ceasornicul ce-1 are, cu o cureluşă de antilopă, la mînă. «La ce te uiţi aşa ?» o-ntreb. «Uite, dragă, ce sclipiri scoate lumina asta din briliantul inelului meu.» M-am dus să văd — briliantul stins, (fără mici o lucire. «A ! nu mai luceşte !» făcu dînsa cu părere ide rău. Nici gînd să strălucească briliantul, se uitaise la ceasornic. De ce urmărea orele ? Spre marea mea deznădejde, trebuia să mă întâlnesc, neapărat, c-un prieten la cafenea. Ne-am sărutat şi am plecat, dar ou gîndul în urmă. Ajuns la cafenea, m-am aşezat lîngă o fereastră, privind cum începuse să se lase o ceaţă groasă ca un fum. Prietenul nu mai venea. Trecuse ceasul întâlnirii. «Nici nu o să imai vie», gîndeam eu, cînd, prin dreptul geamului larg, zării trecînd grăbită, cu pasul el uşor — care mă făcuse să o urmăresc şi-ntîiaşi dată cînd am văzut-o — pe ne-vastă-mea. Un fior îmi trecu prin inimă. Unde se ducea, fără să-mi fi spus un eiuvînt, pe ceaţa asta ? Va să zică, tot la ceas se uitase (atunci. Fără să-mi dau seama, mi-am luat pălăriia şi, (lăsîndu-mi pardesiul, m-am (repezit după ea. Ceaţa se lăsase nepă-trunsă. De-abia zăream pe nevastă-mea, care mergea aşa de repede, că mai nu mă puteam ţine pe urma ed. în sifîrşit, mă apropiasem ; în cap mii de gînduri «care de care mai întunecate îmi străfulgerau. Unde se ducea ?
  Pe măsură ce mergeam, pe aceea mi se înfigea în minte bănuiala că mă înşeală. Vroia să se folosească de lipsa mea de acasă, de seara aceasta ceţoasă, pentru o întâlnire. O dată mă apropiasem într-atîta, încît mirosul parfumului ei de saleîm îmi îmbibă nările. «Dacă o prind, o omor !» Şi mă gîndeam la viaţa mea sfârşită, la fericirea pe care o visam. Blestemam prietenul cu întîlnirea lui cu
  

  

tot; dacă rămâneam acasă, poate o opream. Poate era întâiul ei pas greşit. Dacă era întâia ei greşeală... Şi iarăşi  mirosul  parfumului ei străbătu ceata de-mi alină sufletul... Dacă era întâia ei greşeală, cum de norocul căsniciei noastre nu trimetea o împrejurare care să o oprească ? întâia piedică poate opri greşelile viitoare. Da, să o oprească cineva... Şi liniştea de acasă, odăiţa ei parfumată, toate lucrurile pe care le atingeau degetele ei îmi răsăriră dinainte, ca şi cum o spărtură luminoasă se făcuse în valurile de ceaţă... Nu mă mai putui opri, mării pasul, şi cînd mă apropiai bine, ca să mă poată auzi, am strigat-o : «Mărie ! Marie !» S-a oprit mirată, m-a aşteptat: «Tu eşti ? ! îmi zise. în-cihipuieşte-ti c-a trimis croitoreasa după mine să încerc. De mîine are alte rochii de lucru. Hai cu mine... Dar unde m-ai văzut ?» Prin ceaţă, şi totuşi luminiţele din ochi i le vedeam. Nu ştiam ce să cred ; nu i-am spus nici un cuvînt. Lîngă un gang intrarăm într-o prăvălie mare, ce aşternea cu ferestrele ei o pînză de lumină pe trotuar. Repede o luară de lîngă mine patroana ou lucrătoarele. încerca tocmai în a treia odaie, cu uşa astupată prin-tr-o perdea groasă de pluş. Crîmpeie de convorbiri veneau pînă la mine ; desluşit, nimic.
  Şi-n minte mi se înşiră tot ce citisem şi văzusem prin farsele de teatru : prăvălii cu două intrări ; în-tîlniri... dar perdeaua se dă la o parte, şi nevasta apare veselă : «Îmi pare rău, îmi zice, că mai era o doamnă la încercat, că altfel te rugam să vii să vezi cum îmi şade taiorul». Cînd aim ieşit din prăvălie, răceala serii îmi dete un fior, nevasta de-abia aoum băgă de seamă că sînt fără pardesiu. Se uită lung la mine şi pricepui că înţelesese c-o bănuisem : «Dă-mi braţul, îmi zise ; apropie-te de mine să te încălzeşti pînă om găsi o trăsură... Prostule !» îmi luă braţul. N-am zis nimic. M-am oprit la cafenea de minam luat pardesiul. Acasă ne aştepta odaia caldă. Ea s-a întins pe dormeză să citească. «Cititul mi-ar putea fi de folos», mi-am zis, şi a doua zi i-am adus un volum de Anatole France. L-a














fr

aruncat! Să arunci pe Anatole France ! «Să ştii, mi-am zis iar, că-i numai un mijloc să n-aibă ce face.» M-am uitat să văd ce citeşte. Citea pe Marcel Prevost. Am -alergat, i i-am cumpărat întreg. Cît e Prevost de vestit, tot nu cred să-i fi luat cineva scrierile toate deodată. I le-am adus. Nevastă-mea s-a bucurat nespus : «Am ce citi o lună», zise şi începu chiar să taie foile cărţilor. Auzi tu, prietene, să citească o lună ! O lună de linişte sufletească, ce fericire ! Cît n-aş da să fiu «prost», prost cum mi-a zis ea cînd m-a înţeles, alaltăieri, pe seara ceea ceţoasă. Cît n-aş da să fiu prost! Să fiu oare ? Tu ce zici ? Răspunde-mi un cuvînt. Al tău, Petre. P.-S. Arde scrisoarea."
  Catiliu puse scrisoarea la loc. Se aşeză în jilţ şi căzu pe gînduri... „Nu cred să aibă dreptate Petre..., judecă în sine. Dar mai ştii ? Femeile ! Cu femeile e greu să capeţi adevărul. De-o fi, de n-o fi ceva : bietul Tronea !"
Uşa se deschise uşor.
— Cine-i ? întrebă Boţea, care se întorcea acasă.
— Eu, Catiliu.
  —• Dar bine, frate, ce stai pe întuneric ? şi dădu drumul luminei electrice. S-a lăsat o ceaţă, zise Boţea, mi-i pardesiul umed.
  Apoi zări scrisoarea, o luă repede şi-o aruncă în foc.
—• Am citit-o, mărturisi Catiliu.
— Foarte rău ai făcut.
  —■ De ce ? Tronea e tot aşa prietenul tău ca şi-al meu.
  —■ ;Se vede că nu, deoarece mi s-a mărturisit numai mie. Dar mă bizui pe tăcerea ta.
—■ N-avea grijă... Bietul Tronea!
După o clipă Boltea răspunse :
  —- Aşa-s bărbaţii : cei cari mu-s înşelaţi cred că sînt, şi cei cari sînt într^adevăr, habar n-au !
  Catiliu se ridică îndată de pe scaun. De ce se uitase Boţea aşa la el cînd spusese cuvintele din urmă ?
  
— Zici că-i ceaţă ?
— Grozavă !
— Atunci te-am văzut, vino mîine la noi, la ceai.
La Te vedere.
— Dar mai stai, omule.
— Nu... pe ceaţa .asta.
  Catiliu ieşi în aerul rece de afară şi o luă repede la picior... Adică de ce se uitase Boţea la el cînd vorbise de bărbaţii carii „habar n-au" că-s (înşelaţi ? O fi auzit el ceva şi-i dăduse să înţeleagă ? Şi repede legă în minte fel die fel de nimicuri. Da, da, îl privise drept iîn ochi. (Deodată îşi aminti că nevasta îi spusese că o să se ducă în loraş. Uitase să o întrebe : unde ? Şi chiar dacă iar fi întrebat-o. Pe ceaţa asta ! Se uita la toate femeile. Gîfîind, Catiliu ajunse acasă. Cum deschise uşa, întrebă pe slujnică :
— S-a întors din oraş cuconiţa ?
— Nici n-a fost.
— Cum se poate ?
  îşi aruncă pălăria, pardesiul şi, două cîte două, sări treptele scării. Nevasta îl aştepta în faţa focului, visătoare, într-un jîlţ.
  —• N^ai fost în oraş, dragă ? întrebă Catiiliiu şi, aşezîndu-se lîngă ea pe un taburet, îi sărută mîinile amîndouă.
— Tu noi vezi ce ceaţă e ? răspunse dînsa. Bucuria lui iCatiliu se revarsă în cuvinte :
  —- Bine-ai făcut, puiule, bine-ai făcut, drăguţă ! Pe o ceaţă ca asta, cine ştie ce boală poţi căpăta... Că fetiţa e cuminte !... Mai ai cărţi de citit?... Să-ţi cumpăr altele...
  Şi cum îi săruta mîinile, braţele, nevasta, şi mulţumită, şi mirată, îl întrebă :
—	Dar ce ai, dragă ?...
  El o privi în ochi şi îşi aduse aminte de cele două luminiţi ; i se păru că le vede şi-n privirile nevestei şi-i închise ochii cu două sărutări.

(19 14)



























1

1








RECUNOŞTINŢA
Poveste
  
  Multe mai ştia şi moşul meu, moşul Alecu. Scotea snoavele şi poveştile din buzunare, din tabachere, din mînecă, întocmai ca Bosco. La fiece împrejurare, povestea era gata ! Şi toate aveau un tâlc, că, la urma urmei, poveste fără nici un înţeles, aşa, numai de dragul povestei, nici mare lucru nu-i. De multe ori însă îmi amintesc cele auzite de la moşul meu, şi aşa, mai ieri, fapta unui prieten mi-a adus aminte de o poveste pe care o auzisem, în vreo două rînduri, de la bătrîn. E vorba de „recunoştinţă". Cum şi d-voastră veţi fi fost de multe ori aduşi în stare să încercaţi acest simţimînt, daţi-mi voie să vă înşir povestea mai la vale. Poate că n-oi spune-o aşa frumos cum am auzit-o, dar fiindcă are în ea un tîlc, tot vă va folosi la ceva. Căci adevărul, oricum l-ai spune, fie şi pe bîlbîite, tot adevăr rămîne.
  
  Aşa, iată-1 pe turcul nostru, unul numit Aii, dintr-un tîrg al Anatoliei, luîndu-şi de dimineaţă calea spre dugheană, de unde cumpăra zilnic de ale gurei. Cum era cam beteag de un picior, căci Dumnezeu a lăsat nenorocirile, ca şi fericirile, tot pentru oameni, aşadar, cum mergea Aii şchiopîlc-şchiopîlc, vroind să treacă uliţa, numai ce se împiedică şi, căzînd, se lungeşte în colbul drumului cu mîna dreaptă întinsă, ca şi cum ar fi vrut să prindă,
  

  

  
repede, ceva. Un ţipăt de spaimă ieşi atunci din piepturile trecătorilor, căci tocmai în clipa ceea o căruţă venea în fuga mare spre cel căzut. Nici n-apucase bine să-şi dea seama Aii de ce i se întâmplase, cînd roata trăsurii şi trecu, fulgerătoare, pe lîngă dînsul, mai în aceeaşi vreme cînd cineva, apucîndu-1 de picioare, îl trase înapoi. Fără acest ajutor neaşteptat, mîna dreaptă a lui Aii ar fi fost strivită de greutatea căruţei. S-a sculat bietul Aii de pe jos, s-a scuturat de colb, apoi, uitîndu-se la binefăcătorul lui, i-a mulţumit îngînînd cuvinte de adîncă recunoştinţă. Pe urmă, ca turc credincios ce era, a mulţumit Aii şi lui Mahomet că-i trimisese la vreme un suflet de om. Şi-a luat în urmă Aii rămas bun de la prietenul lui — căci din clipa aceea erau prieteni — şi s-au pierdut amîndoi în mulţime, Aii la dreapta, binefăcătorul la stînga, fiecare unde-1 minau treburile.
A doua zi, cum obişnuia, silit de nevoie, Aii luă iar drumul spre dugheană. La o răspîntie, iată îi iese binefăcătorul din ajun în cale. Mare bucurie simţi Aii în suflet cînd îl văzu, şi iarăşi, cu umilinţă, îi spuse cuvinte de  recunoştinţă. „Dreapta ţi-am scăpat-o ?" întrebă binefăcătorul. „Dreapta, uite asta", răspunse Aii, întinzînd mîna. Şi se despărţiră. A treia zi nu-şi întâlni Aii binefăcătorul, dar a patra zi dădu piept în piept cu el. Iar bucurie în sufletul lui Aii, iar vorbe şi mulţumiri recunoscătoare. „Ia să ţi-o văd", spuse binefăcătorul, apu-cîndu-i mîna : o atinse, o răsuci, cu un zîmbet de mîndrie, ca şi cum i-ar fi fost a treia mînă a lui. Şi se despărţiră. Şi a cincea zi dădură ochii din nou. Binefăcătorul era grăbit, îi strigă numai din fugă : „Dreapta?" „Dreapta!" răspunse Aii şi se depărtară unul de altul. Pe urmă, zilnic, şi chiar de cîteva ori pe zi se întâlneau. Unde se întorcea Aii, dădea cu ochii de binefăcătorul lui, care venea la el şi, de era cu mai mulţi prieteni, îi apuca mîna şi o arăta ca pe un lucru al său : ,,Uitaţi-vă ; eu i-am
scăpat-o !" Azi aşa, mîine aşa, lumea se deprinsese cu lucrul acesta, încît, în scurt, binefăcătorului îi şi ieşi porecla : „Omul cu trei mîini". Bietul Aii, de la o vreme, începu să-şi înconjure binefăcătorul, dar acesta, cum îl zărea, după dînsul, şi iar îi lua mîna, şi i-o sucea, şi o arăta la trecători. Pînă cînd bietul Aii, de teamă să nu-şi mai întâlnească binefăcătorul, nu mai ieşea din casă. Mai bine răbda de foame în zilele cînd n-avea pe cine să trimită în tîrg să-i cumpere ceva decît ar fi dat cu ochii de omul care ajunsese să-i strecoare un fior de spaimă în vine. Dar, într-o dimineaţă, o ciocănitură în uşă îl făcu să tresară : deschise. Binefăcătorul răsări în prag.
   „Ce-ţi mai face mîna?" îl întrebă. „Bine !" bîlbîi Aii. „Dă-mi-o să ţi-o văd !" porunci omul, şi Aii întinse mîna. Şi de atunci, în fiece dimineaţă, binefăcătorul călca pragul casei lui bietul Aii. Ajunsese sărmanul AH să-1 viseze pe cel ce-i scăpase mîna şi noaptea.
  îşi blestema ceasul cînd plecase, în dimineaţa ceea, la dugheană.  „Mai bine îmi strivea mîna roata căruţei", gîndea sărmanul turc. Şi binefăcătorul sosea, sosea la vreme, să-şi vadă mîna, sosea cînd singur, cînd cu un prieten, nu da greş cu nici un chip. Aii începu să slăbească de atâta mîhnire, iar odată, după ce plecă binefăcătorul, simţi că, de va merge multă vreme aşa, o să i se suie tot sîn-gele de la inimă la cap, o să şi înnebunească. într-o dimineaţă Aii se bucură : trecuse ceasul obişnuit, şi binefăcătorul nu sosise. „Să ştii că m-a lăsat în pace", îşi zise Aii. Şi, bucuros, ieşi în ogradă şi se duse la trunchi, să cioplească un ţăruş, să-şi dreagă gardul. Cioplea şi căuta cu ochii la vîrful lemnului, care se ascuţea supt tăişul bardei. Şi cum căuta, ridică o dată capul. în faţa lui stătea, rînjind, binefăcătorul.   ,,Aşa-i  că  dacă  nu-ţi  scăpăm mîna, n-aveai cu ce ciopli azi ?" îi zise lui Aii. Dar lui Aii îi năvăli sîngele la cap, apucă barda cu mîna stînga
16

şi strigă binefăcătorului : „Dreapta mi-ai scăpat-o?" „Dreapta !" răspunse binefăcătorul. r,Na-ţi-o, şi lasă-mă !" ţipă Aii şi, punîndu-şi mîna dreaptă pe 'trunchi, cu stînga şi-o ratează dintr-o lovitură de la cot, apoi, lăsînd barda, aruncă mîna tăiată binefăcătorului în faţă...
  A suferit mult bietul Aii, dar a scăpat de binefăcătorul lui.

(O lacrimă pe-o geană, 1915)







ÎNSEMNĂRI ŞI ARTICOLE
\	NEINCLUSE  ÎN   VOLUME  DE  EMIL GÎRLEANU

ASUPRA ROMANULUI „FECIOARA"
  
  
  Domnul Petru Vulcan, directorul literar al Revistei poporului, care apare în Constanţa, a dat la lumină, anul acesta, un roman intitulat Fecioara. Mai înainte de-a spune ceva despre această lucrare, avem nevoie de-a arăta cîteva din părţile prefeţei, scrisă de însuşi autorul, pentru a vedea întrucît şi cum a ştiut d-lui a se ţine de făgăduielile făcute în ea tuturor acelora care-1 vor ceti.
  Iată dar ce ne spune d. Vulcan: „S-a săturat lumea inteligentă de romanele cari au de obiect descrierea donjuanilor aventurieri, sau a eroinelor depravate.
  Un public inteligent e-n drept să ceară autorilor descrierea persoanelor sănătoase, bine echilibrate, ale căror suferinţe merită toată atenţiunea şi ale căror sentimente ne înalţă sufletul.
   Nu toţi stricaţii, nu toţi perverşii să ne defileze în pagini de romane. Scopul suprem al omenirii este perfecţiunea, nu degenerarea. Să luăm pildă de la cei buni şi mari, nu, cetind isprăvile perverşilor, tinerimea noastră să cunoască răul fără limite. Nouă ne trebuie persoane sănătoase."
  Arătîndu-ne acestea, d. Vulcan ne promite să ne dea un roman în care : „Să vedem şi pe acei eroi care nu-şi mai substituie particula de la nume, însă pe acei eroi cu nobleţă în suflet şi în fapte, pe acei ce n-au văzut încă masa verde de la Monaco, lagunele Veneţiei, sau lupanarele Parisului, pe acei ce
  
au contribuit prin felul lor de a fi într-un mediu aşa cum îl avem în ţară la noi la progresul social."
  Căci, mai adaogă d-lui : „Nu crime fioroase, nu sinucideri, nu adultere şi divorţuri ne pot înălţa sufletul ; elimin acestea, şi am dat o nouă direcţie romanului, direcţie sănătoasă, care va duce la luminarea minţii şi la înnobilarea inimii, căci nimic nu poate influenţa mai bine asupra tinerimii ca acest gen de literatură."
  Cunoscînd aspiraţiile d-lui Vulcan, putem schiţa unele din personajele d-sale ; personaje aşa-zise „sănătoase" (fără îndoială că autorul înţelege prin aceasta sănătatea fizică, nu cea morală), prin conduita cărora d-lui crede că poate să ne îndrume pe o cale mai luminoasă decît cea de pînă acum. Iată cum ne face cunoscut autorul personalitatea iui Barbu Niculcea, eroul romanului său : „Fire însuşi problematecă, se devotase filozofiei în rîvna de a se cunoaşte mai bine". în altă parte, însă, ne spune tot despre el că nu putea „să împace firea lui de atlete cu împrejurarea lucrurilor". Mai încolo, vroind să ne arate regretul lui Barbu de a se fi căsătorit cu Silvia, întrupează următoarea frază, în corpul căreia mai adaogă o calitate persoanei lui : „Ah ! Silvio, n-ai putut înţelege că poeţii nu se împac cu amorurile ordinare".
  Filozof, atlet, poet! Nu zic că această trinitate nu s-ar putea întrupa, la urma urmei, în persoana unui singur om. Dar mai poate fi filozof şi poet acela care se repede asupra soţiei sale pentru a-i astupa gura „cu podul palmei" ? Oare Barbu, ca filozof, n-ar fi găsit un alt mijloc de argumentare decît acela de a-şi exercita muşchii de atlet ? Dar tocmai faptul că Barbu nu era nici filozof, nici poet, ci simplu atlete, e că rămînea încurcat în faţa situaţiunilor mai grele, căutînd a le înăduşi cu podul palmei.
  Atletismul e însă mania dJlui Vulcan ; căci să nu credeţi că Silvia e mai puţin tare ca soţul ei. Nu. în prima seară, cînd el voia să se apropie de dînsa, ea „l-a lovit peste mînă cu o putere herculană, fapt care învedera îndeajuns furia ei culminantă".
   în scena de mai sus, mai bine zis în scena în care Silvia, ca Hercule, învinge pe Barbu, ca atlet, intervine (de pudoare) un tur de forţă a d-lui Vulcan, care învîrteşte lucrurile astfel, încît, în prima noapte conjugală, mama şi sora Silviei să aştepte ivirea dimineţei în aceeaşi cameră cu noii căsătoriţi, silindu-1 pe Barbu a încremeni pe scaun.
  Simţul de pudoare însă ar fi trebuit să intervină mai tîrziu, cînd, avînd nevoie a introduce pe Barbu în camera Fecioarei, ne descrie modul cum a fost primit de dînsa în paragraful următor : „Şi nu stete mult la îndoială, îşi desprinse rochiţa din copşe şi, făcînd să-i alunece pe şolduri în jos, se lasă în cămăşuţă, care nu-i putea ascunde de loc pulpele ; îşi răsfiră părul pe ambii umeri şi se întinse pe crivat, ascunzîndu-şi formele sub un cearceaf de in, brodat artistic în cele patru laturi. Braţul stîng îl făcu semicerc împrejurul capului, iar cel drept îl lăsă în voie pe lîngă marginea crivatului. Fiind cu faţa în sus, încercă să închidă pleoapele. Ca să nu stea ca o luminare dreaptă, dete piciorului stîng o direcţiune oblică, scoţîndu-1 pe jumătate afară !" Şi mai încolo, cînd Lia, prietena Fecioarei, „gîn-dindu-se un moment, mai luă o bucată de rahat din cutie, o aşeză pe faţa mesei şi, apucînd într-o mînă foarfecele, ale căror extremităţi se terminau printr-un cioc de barză, începu să cresteze bucata de rahat pe la muchii şi colţuri, dîndu-i o formă cilindrică, cu o scobitură la a doua treime. Virginia urmărea cu atenţie ce lucra Lia, pînă ce, roşindu-se la faţă, o opri brusc din lucrare, strigînd :
  — Vai, ce a năibilor eşti... ce te învaţă dracu să faci !...
  — Ha, ha, ha ! izbucni Lia într-un rîs nervos, apoi,, luînd bucata de rahat cilindrică de o extremitate, îi zise în şoaptă : Vrei să-ţi ofer şi ţie jumătate, ori o mănînc eu toată ?...
  — Mănînc-o, mănînc-o, nu vreau, du-te, fugi... Doamne, n-am mai văzut fată mai afurisită ca tine..."
  — 
  Şi domnul Vulcan are neruşinarea a se da drept apostolul romanului sănătos şi moral cînd scrie asemenea lucruri vrednice de ţiganii ce joacă pă-puşele, fără însă a avea şi spiritul lor !
  Dar cel puţin, dacă în stilul Fecioarei am putea găsi comparaţii, imagini, descrieri care să ne atragă atenţiunea şi să dăm măcar în această parte oarecare merit autorului ei. Din nefericire, nu dăm peste nimic. Stilul îi este greoi şi, fără să exagerez, aş putea spune geometric. El e plin de expresiuni care arată marea afinitate ce există între d. Vulcan şi această ramură a matematicilor. D-sa ne spune că Virginia, pentru a arăta fraţilor ei intimitatea ce exista între ea şi Barbu, „întindea minutele deasupra capului lui, îi şoptea ceva misterios, apoi cu naivitate (sic) dînd capului ei direcţiune oblică şi potrivindu-şi degetul arătător în dreptul gurei cu braţul în semicerc, clipea din gene". Barbu, într-un moment de voioşie, pentru a săruta pe Silvia, are nevoie de a-i aşeza „capul în sens orizontal". In alt moment de violenţă „îşi strînge pumnii, ţinînd ambile mîini în linie paralelă cu membrele inferioare". Această frază te sileşte a te gîndi imediat la un manual de gimnastică al d-lui Negrutzi.
  Expresii ca: oblic, orizontal, semicerc, cerc, cilindric, elipsoidal etc. se găsesc aproape mai la fiecare pagină, arătîndu-ţi că trebuie să fii bun geometru pentru ca să înţelegi studiile psihosociologice ale d-lui Vulcan. Apoi limba în care e scris romanul abundează în neologisme proprii d-sale, ca: briantin, abandon, sucombat, culminant etc., ca şi cînd d. Vulcan a crezut că prin aceste cuvinte pompoase ar da o mai mare strălucire lucrării sale. Unele din ele lipsesc chiar de-a fi puse la locul lor, ceea ce ne arată că autorul nu le-a înţeles pe deplin.
  Dar nota caracteristică a autorului Fecioarei e în aceea de a ne sili să vedem ca şi d-lui lucruri prea banale pentru a fi de un interes artistic. Ne spune de ex. că „uşa se învîrtea în ţăţăni" (sic), •	ca şi cum s-ar fi putut învîrti şi-n altceva ; cum că „becurile se aprinse deja pe străzi şi prin gradinele
I	publice de oamenii serviciului municipal", ca şi
t	cînd cetitorii d-lui ar fi convinşi că în capitală fie-
i	care cetăţean îşi are în primirea sa un felinar, cu
l	obligaţia de a-1 aprinde.
La scena între Lia şi Virginia ne arată că „bucăţile de rahat erau roze şi de mărimea cutiei în lun-
I	gime". Dacă d-sa crede că asemenea particularităţi
I	pot să intereseze pe cetitor, se înşală grozav.
I	Cînd scena ar fi fost condusă cu artă, puţin ar fi
ţ	interesat pe cetitori dacă în locul rahatului (care
f	în orice caz nu putea să fie mai mare ca cutia) ar
I	fi fost şocolată sau bomboane ruseşti. Dar vedeţi :
ţ	pentru ca Lia să poată triumfa cu pornograficul ei
I	simbol, nu putea a se folosi decît de-o bucată de
\.	rahat.

\	însă ceea ce e mai curios e că autorul Fecioarei
f	mai făgăduieşte apariţia unui nou roman, intitulat
f	Mizerabilii noştri, care ar fi tradus şi-n limba ger-
I	mană. (Lucrul acesta ne-a făcut să izbucnim într-un
f	rîs homeric.) Nu mai încape vorbă că e liUer să
i	facă aceasta, cu toate că ar trebui să se gîndească
L	la prestigiul literaturii noastre, dacă nu la acel al
f	persoanei d-sale. între aceea ce d-lui gîndeşte să
I	facă şi ceea ce produce e o diferenţă ca între cer
I	şi pămînt, cu alte cuvinte ca între talent şi d-sa.
L	Domnul Vulcan ar trebui dat în judecata curţii
L	cu juri pentru a fi pus la locul său şi pentru a se
I	opri la timp şi cu drept cuvînt scrieri de categoria
f	Fecioarei.
ţ	Scriitori ca d-1 Vulcan trebuiesc înfrînaţi prin
jp.	orice mijloace de a da la iveală lucrări atît de dău-
B	nătoare, scoase nu din iubire de  artă, ci numai
m	dintr-o interesare josnică.
m	(i9oo)






ASUPRA ROMANULUI „STRĂBUNII"


Străbunii e o nouă lucrare a d-lui Ludovic Dauş.	;
Nu rămîne îndoială că d. Dauş e un scriitor de	,
talent şi că romanul Străbunii ne dă aprecierei	[
părţi bune şi frumoase în ceea ce priveşte descrie-	|
rea închipuită. Aceste părţi însă ar fi fost cu mult	i '}l
mai bine reuşite şif pe lîngă frumuseţea descrierii,	f
ar fi avut şi preţul adevărului dacă ele ar fi fost
luate din timpul în care trăim. Romancierul, care	l
trebuie să fie drept, să ne deie lucrurile supt ade-	; 't
vărata lor formă  şi nuanţă chiar  atunci cînd le
poetizează, trebuie   să-şi aleagă  părţi din viaţa
văzută, pipăită şi întipărită bine în mintea lui. Fie-	;
care artist ar trebui să aibă ca chestiune de con-	' X
ştiinţă zugrăvirea lumii în care trăieşte.	' f
Cînd, citind romanul d. Dauş, îţi lunecă ochii	i
pe următorul rînd :  „Era în anul două sute cinci-	j,
zeci şi unu", eşti cuprins de o mare neîncredere	| [;
pentru   scriitorul  de   la   începutul   secolului   al	4 ţ
XX-lea, care nu vrea să facă istorie, ci un roman
în care să ne arate starea sufletească a oamenilor
de pe acele vremuri.
A te coborî cu 1600 de ani în urmă pentru a face	t
artă din subtilităţile vieţii unei epoci aşa de „mişte-	M
rioasă cum este" (vezi prefaţa d. Dauş) e o absur-	I
ditate. Oricît aş fi de binevoitor, nu pot crede că	■
d. Dauş a avut puterea ca, în mijlocul Rommiei din	I;
1900, să poată trăi corect daco-roman pe timpul al	1
251-lea an al erei creştine.	I
Subiectul tratat în Străbunii e un adevăr istoric	1
stabilit deja de mult, şi un adevăr ştiinţific o dată	1
bine întemeiat, nu mai poate prezenta interes din punctul de vedere al noului. D. Dauş l-a luat aşa cum istoria i l-a dat (nici nu mai era nevoie să ne-o spuie în prefaţă), l-a îmbrăcat în cîteva iscodite întîmplări ale vieţii daco-romane şi a prezentat lucrarea publicului.
  In studiul d-lui Dauş nu zdrim decît un ce ştiut: modul de formare a poporului romînesc. Străbunii nu pot fi priviţi ca lucrare originală şi de valoare din^două puncte de vedere: întâiul, pentru că, după cum am mai spus, miezul lucrării aparţine tuturor istoricilor care s-au ocupat cu originea poporului nostru. Al doilea, pentru că părţile celelalte care aparţin d-lui Dauş nu ne pot inspira nici un pic de încredere. Acest al doilea motiv ne sileşte a nu da o însemnătate nici acestei părţi a lucrării, în care s-ar părea că e singura originalitate a autorului, în măsură ce poate să însemne originalitate scene atît de aproape tuturor romanelor de senzaţie. Astăzi, cînd greşim în descrierea şi analiza sentimentelor celor ce trăiesc împreună cu noi, nu o să cădem în greşeală faţă de analiza celor cu 1600 de ani în urmă ? A îmbrăca cîteva personaje în haine dace sau romane nu înseamnă că i-am prefăcut în daci sau romani. A pune pe o curtezană să-şi bată sclavele, sau să-şi înroşească obrazul cu flori de mac nu vra să zică că am romanizat-o. D. Dauş nu poate intra de loc în cercetarea psihologică a personajelor d-sale. Ura cea puternică dintre romani şi daci ne-o reprezintă prin expresii trufaşe care şi le aruncă unii altora. Aici ar fi avut părţi admirabile de analiză ; dar cum putea s-o facă cu nişte fiinţi pe care de-abia le atingea cu închipuirea ? Chiar dacă ar fi încercat-o, ar fi dat un ce iscodit. Pentru ca să poată întrupa toate aceste expresii (locţiitoare analizei) în roman, d. Dauş sileşte pe romani şi daci ca, mai înainte de a-şi începe luptele, să şi le azvîrle de la o distanţă, cînd mai logică ar fi fost zbîrnîirea săgeţilor decît a vorbelor. în scena cînd dacii, urmăriţi, trec prăpastia pe un brad ca punte (!) şi se pun în sigu-	ţ
ranţă prăvălindu-1 apoi în adînc, romanii domnului	?
Dauş sînt siliţi (de către d-lui) să se mulţumească	;
cu laude în loc de a-şi întinde arcurile pentru a	\
trimite săgeţile dincolo de prăpastia peste care ei
nu puteau trece. Dar întinzîndu-le arcurile, autorul
trebuia să le închidă gura, şi aceasta nu venea la	\.
socoteala d-sale.	I
E o mare greşeală de a alerga cu atîta timp în	^|
urmă. Cineva nu poate scrie un roman istoric decît	j
sau studiind descrierile moravurilor epocii despre	['
care ne vorbeşte, sau închipuindu-şi-le cum au fost.	[
Cum ştiut este însă că nici nu există descrierea
vieţii din munţi a dacilor, nu-i rămîne d-lui Dauş
decît închipuirea, şi e bine întemeiat că închipui-	t
rea e departe de adevăr. Unde mai punem că dacă	;
ar fi rămas descrierile unei epoci atît de îndepăr-	j
tate, ele nu ar putea fi de sprijin pentru un roman-	L
cier, deoarece s-ar găsi falsificate chiar de câtră
acei ce le-au făcut. Spiritul de dreaptă observare	\
s-a născut cu mult mai tîrziu. Scriitorul însă care	< t
şi-a ales un atare subiect e silit să le primească	\
astfel, deoarece descrierile nu sînt opere de artă,	j:
cum, de ex. : un tablou, o statuie, de ale căror caii-	1
taţi sau defecte ne putem da seamă singuri.	[
D. Dauş a pus o grozav de mare încordare pen-
tru a nu-şi moderniza personajele, cu toate că nu a	c
reuşit şi nici putinţă nu-i a reuşi într-un asemenea
caz. Sîntem încredinţaţi că d. Dauş ar fi bine în	F
lucrări  studiate  în lumea ce-1 înconjoară. Lipsa	ţ
modelelor vii l-a silit a alerga la alte mijloace, cu
totul străine romanului modern, pentru a deştepta	:
interesul cetitorului.	I
Dacă d. Dauş ar fi luat de la început drept „sta-	*
vilă" neputinţa de a reînnoi ceva mort, ar fi lăsat'	! L
trecutul şi s-ar fi aplecat cu aceeaşi patimă spre	\ t,
prezent, dînd la lumină ceva de preţ. Cum avem	\ f
încredere  în  talentul  d-lui  Dauş,   aşteptăm cu
bucurie a-1 regăsi în alt roman, cu totul modernizat.
( 1 9 0 0 )	;






„JURNAL DE BORD, SCHIŢE MARINE ŞI MILITARE" DE JEAN BART
  
  
   Volumul lui Jean Bart cuprinde în prima parte jurnalul său de bord într-o călătorie pe coastele Asiei Mici, făcută pe bordul vasului nostru de război, bricul „Mircea", iar în partea a doua, schiţe marine şi militare.
  Aceste frumoase bucăţi ce alcătuiesc astăzi un volum au fost publicate de către Jean Bart prin revistele noastre literare, pe cît îmi aduc aminte în Pagini literare, şi acum, în urmă, în Noua revistă romină. încă nu ştiam cine se ascunde supt numele celebrului marinar cînd găseam o adevărată mulţumire a ceti aceste descrieri sincere, simple şi redate fără de nici o meşteşugire silită. Acum, cînd ştiu pe cine acoperă acest pseudonim, am înţăles că în adevăr cele citite de mine nu puteau fi decît astfel. îmi amintesc de timpurile din şcoală, cînd vedeam ce rîvnă punea Jean Bart în a ceti literatură de cîte ori severele regulamente îi dădeau răgaz. Compoziţiile lui îi atrăsese admiraţia camarazilor săi. Se vede că de pe atunci încă Jean Bart îşi croise un ideal, pe drumul căruia a început deja a călca. Adorator al lui Maupassant, marinar, deci un îndrăgostit al întinderilor nesfîrşite de apă, Jean Bart nu putea debuta decît cum a făcut-o, printr-un Jurnal de bord.
  Pentru toţi acei ce poartă un interes literaturii noastre, volumul său nu poate fi decît o fericită apariţie.
  Toţi cari au străbătut mările şi au petrecut pe ele clipe de linişte sau de zbucium îşi pot da sama cît e de greu să descrii această capricioasă parte a naturii. Cei mai mari admiratori ai mărilor au avut clipe cînd în faţa lor s-au simţit prea slabi, şi descrierile lor, oricît ar fi de măiestrite, de multe ori sînt lipsite de viaţă. Jean Bart a înţăles aceasta, el ne-a redat impresiunile sale într-un mod simplu, aşa cum i-a lovit simţirea, fără a se afunda în studiul acestor însufleţite adîncuri; şi-a preumblat vederile pe suprafaţa lor mîngîiată de lună, sau umbrită de pînza unui nour. Ici-colo, cîteva rînduri ne arată în scurt frămîntul spumegat al apelor ; aşa găsim la pag. 11 descrierea unei furtuni : „«Mircea» ■— o jucărie minunată — se rostogoleşte zbuciumat pe întinderea asta neagră şi zgomotoasă care se agită, se frămîntă din toate părţile, formîndu-se în dealuri negre cu crestele albe de spumă, în văi adînci, adînci, fără fund, mutate în acelaşi timp de la un loc la altul într-o goană fără sfîrşit, într-un joc ameţitor, nebun, fără astîmpăr".
  Descrierile scurte, dar puternice, îmi fac impresia unor adevărate schiţe, în cari tonurile generale fiind date, poţi adăoga cu uşurinţă detailurile, lucru de care cu drept cuvînt autorul s-a ferit pentru a nu-şi îngreuia stilul, frumos tocmai prin simplicitatea lui. Iată cum descrie vederea Trebizondei : „Trebizonda, imens amfiteatru, se înalţă pe coasta unui munte verde, în care vezi înfipte casele albe, cu nenumăratele lor fereşti ferecate, cu cerdace largi, unele deasupra altora ; şi sutele de minarete ale moscheelor, toate într-o neorînduială ciudată, totul în forme curioase şi bizare, în culori vii şi diferite, pătate numai de umbra cea de un verde-închis a chiparoşilor şi a platanilor". Sau mai departe descrierea Platanei : „O varietate de culori neînchipuit de frumoasă : casele albe şi mici ca nişte jucării apar în umbra de un verde-închis a livezilor de măslini, sămănăturile de tutun, colţurile pleşuve ale stîncilor de granit roş, smochinii stufoşi, lespezile albe din cimitirul umbrit de chiparoşii jalnici, cari cresc pînă în marginea oglinzei străvezii a mării... un amestec curios, ca nişte trăsături de penel aruncate la întîmplare într-un joc capricios de culori vii tremurînd în lumina miezului de zi".
   Stilul e plin de comparaţii cît se poate de frumoase ; aşa, ide ex., la pag. 77 găsim într-un răsărit de lună : ,,...şi colţul lunei noi se ivi lucind ca muchea unei seceri de argint înfiptă în vîrful unui dafin bătrîn". Iar la pagina 78, pentru a ne arăta impresia ce i-a făcut urma unei bărci pe întinsul apei luminate de lună, autorul scrie : „Noi am rămas privind la dunga de lumină lăsată în luciul apei, ca urma unui diamant ce taie o sticlă întinsă".
  Ceea ce ne atinge însă mai mult sufletul, citind volumul lui Jean Bart, e buna-voinţă, mila ce-o arată fiinţelor urgisite de soartă, La fiecare pagină găseşti fraze în care se vede adîncă compătimire a autorului pentru acei ce sufăr. In mijlocul mării binefăcătoare, „în răceala apei aşa bogată în viaţă", gîndul i se furişează pentru a porni în „urmă, departe, la pămîntul cu coastele lui mari, la furnicarele omeneşti, prin mahalalele înfundate, acolo unde zac aşa de înghesuiţi atîţia sclavi, moderni — omul-unealtă, înăbuşit în atelierul plin de fum, omul-maşină de scris, încătuşat de biroul plin de praf şi de cerneală — numai aci simţi cît de tristă-i soarta acelor victime ale mizeriei multlău-datei civilizaţii".
  Această compătimire pentru fiinţele îndurerate se poate vedea şi mai bine în schiţele marine şi militare, unde fiecare subiect descrie cîte-o durere. Moartea pilotului, Rătăcit, La poarta spitalului, Sin-
  
gură, Şoimul, O înmormîritare militară etc. sînt icoane triste din viaţa de toate zilele. In aceste schiţe se găsesc multe părţi frumoase, scrise cu o simţire de artist.
  Critica în genere a fost bine primitoare pentru volumul lui Jean Bart, şi nici nu se puteia altmintrelea. Noi îi dorim a merge tot astfel în cariera literelor, al căreia drum l-a început cu paşi atît de fericiţi.
(19 0 1)
























•








CASA IRINUCĂI
  
  
   ...Valea Bărnarului rămîne tot mai în urmă. începe să ploaie. Ne strîngem cît putem mai bine în măntălile scorojite de colb şi umezeală. Trăsurile merg una după alta ; căişorii mărunţi deapănă din picioare, grăbiţi de bicele hăietanilor de pe capră, Drumul rămase deşirat în urmă ; otelul ,,Zorile" din Broşteni prinde a se zări. Ajungem. Dar pe cînd tovarăşii noştri rămîn să se odihnească, noi trecem mai departe, pe acelaşi mal al Bistriţei, spre casa Irinucăi, în care a locuit în copilărie Ion Creangă. Cum mergem aşa, gîndurile mă fură, iar foşnetul ploaiei pe cetinile brazilor de pe celalt mal îmi ţine tovărăşie. O întreagă lume din trecut ia fiinţă. N-am călcat niciodată prin meleagurile acestea şi totuşi parcă mă duc spre un loc cunoscut ; în minte mi se înşiră rîndurile povestitorului care mi-a fermecat mai mult tinereţea.
  „Ptriuu!" glasul vizitiului mă trezeşte ; sărim jos. Pe stînga drumului, puţin în dîmb, cocioaba Irinucăi stă să nu cadă. E aşa cum a descris-o Creangă : o adunătură de scînduri pe care mai mult întîmplarea pare că le-a încleştat la un loc.
  Cu ferestrele „cît palma", cu uşa într-o rînă, ghiontită peste tot de vînturi şi viforniţe, bojdeuca prizărită parcă se mai fereşte încă de stîncile prăvălite, din deal, de către Ionică, feciorul lui Petrea Ciobotariul şi al Smarandei din Pipirig. Şi-n adevăr, în faţa cocioabei, în marginea drumului, lîngă un stîlp de telegraf, zace o stîncă mare, rostogolită
  
de sus, poate chiar aceea pe care mînile copilului zburdalnic o prăvălise într-o zi de primăvară.
  De după geamurile oarbe, din dosul uşii gheboase, nici un semn de viaţă ; ograda pustie, nici cîne, nici pasere, nici ,,capre slabe şi rîioase". In spatele casei e dealul cu pieptul scrijelit de stînci ruginii, acoperit de brazi răzleţi şi mesteacăni, dealul de pe care, de atîtea ori, ochiul copilului Creangă trebuie să fi-ntîlnit priveliştea pe care astăzi o vedem prin bura repezită a ploaiei ca printr-un văl.
  Pictorul1 se urcă pe un pîrleaz, să fotografieze cocioaba ; băietanul din faţa caselor zîmbeşte şi-i spune : „Bine că nu-i baba acasă, că rău v-ar mai ocărî ; nimărui nu îngăduie să se apropie de ograda ei, să n-o puie prin cărţi". Căci bojdeuca e locuită astăzi de către fata Irinucăi, „fata balcază şi Mlîie, de-ţi era frică să înnoptezi cu dînsa în casă", cum o zugrăveşte cu pana lui cea atît de meşteră Ion Creangă.
  Plecăm. Mă gîndesc la scriitorul care nu mai este şi la batjocuritoarea voie a soartei care vrea ca-n preajma Bistriţei veşnic curgătoare să dăinuiască, în calea vremii, cocioaba şubredă, cînd atîtea şi atîtea lucruri trainice se şterg de pe faţa pămîntu-lui acestuia într-o singură clipită !...

( 1 9 0 9 )








Ianuarie 1910
ÎNTÂIA DUMINECĂ [Fragment]
  
  
  Anul nou a adus o nouă circulară a poliţiei capitalei. Această autoritate opreşte, de ajun, jocul de cărţi şi...  pluguşorul!   Cum se vor fi îmbinînd aceste două lucruri într-aceeaşi sclipire de judecată, nu ştim. Cum poate  cineva  cuprinde supt aceeaşi vedere o faptă  atît de respingătoare ca jocul de cărţi, cu un obicei străvechi ca pluguşorul, e greu de-nţeles. Aceasta îmi aminteşte însă că — sînt mulţi ani de-atunci — în Iaşi se oprise jocul de păpuşi. Păpuşerul n-a stat o clipă pe gînduri şi-a alergat, — ştiţi la cine ? La moş Ion Creangă, care, mîniat, cu drept cuvînt, de îngustimea minţii celuia de la care pornise porunca, s-a dus, a*stăruit, şi păpuşile şi-au căpătat dreptul lor de joc şi veselie, din Ajun pînă-n Ispas.
  Şi fiindcă am vorbit de Ion Creangă. La 30 decembrie s-au comemorat 20 de ani de la moartea marelui povestitor. Un mănunchi de oameni s-a dus, la Iaşi, la mormîntul lui uitat! Atîţia s-au putut aduna pentru o asemenea împrejurare ! Dar Ion Creangă a fost numai un mare, un foarte mare scriitor, — poate de aceea ! E şi mai bine că nu s-a tulburat liniştea unui mormînt peste ţărîna căruia îngenunche numai vremea.
  






Ianuarie 1910

A PATRA DUMINECĂ

  Teatrul ! Am fost la teatru de pe cînd eram copil. Ţin minte clădirea vechiului Teatru Naţional, de pe uliţa Copoului din Iaşi. Şi cînd mă gîndesc ce mi-a rămas în minte de pe atunci din perindarea atîtor piese prin faţa ochilor mei minunaţi, îmi vine să surîd. Ce amestec ! M-a urmărit mult scena, Ia fereastră, a doi îndrăgostiţi : Romeo şi Julieta, cu neuitatul Hasnaş în Romeo ! Ce anume mişcase în sufletul meu neştiutor scena unei copile care împarte flori, rîzînd ? Ofelia, în Hamlet l Şi între aceştia prindea loc faţa rotundă, ca o lună, a bragagiului, care mă făcea să mă prăpădesc de rîs ; vestitul Bălănescu, în Nazat, mi se pare. Dar cîtă vreme nu m-a lăsat în pace chipul sîngeros al unui om care biciuia oamenii. Foarte, foarte tîrziu, şi numai după reprezentare, am descoperit că figura fioroasă ce mi se înţelenise în minte fusese cea a lui Hebro din minunata Fîntlnă a Blanduziei. Vra să zică, auzisem, fără să ştiu asculta, glasul ,,ca un clopoţel de argint" al d-nei Aristiţa Romanescu !
  Şi-ntr-o noapte grozavă am văzut pe bietul Bălănescu, pe care-1 cunoşteau al mei, şi pe care mă deprinsesem să-1 privesc numai rîzînd, plîngînd în hohote, cu faţa-n mini, ca un copil, în preajma unui uriaş rug de flăcări. Teatrul Naţional ardea !
  
  Peste cîţiva ani. Am iubit nespus pe un profesor... de gimnastică. Parcă-1 văd cum intra în clasă, cu catalogul subţioară, cum ne chema pe fiecare să ridicăm bombele, cum ne ţistuia, cum, înfuriat, ne ridica pe Cîte unul în braţele lui de atleţi să ne sfarme de pămînt, cum privea în ochii noştri speriaţi şi cum apoi izbucnea în hohotul cela de rîs, la care clasa răspundea ca un tunet.
  L-am văzut de atîtea ori în Nebunul din amor, l-am văzut de atîtea ori scos la rampă, sărbătorit de către publicul care-1 adora !... Era vestitul şi nefericitul Dumitrescu.'
  Mai tîrziu ; mai răsărit şi mai lămurit la minte, într-o seară neuitată, în circul „Sidoli", am privit pe marele Manolescu jucînd în Moartea civilă. Istovit, cu ochii pe cari grimele nu mai avuseseră nevoie să-i mărească, Manolescu juca, mi se pare, pentru cea din urmă oară. Studenţii i-au dat o cunună şi-un album. Publicul a plîns şi i-a făcut ovaţii. A fost un sfîşietor ,,rămas bun.!"...
  Şi cîte chipuri iubite : Luchian, Arceleanu, Mitru Constantinescu, Rădulescu ! — s-au dus cu toţii i
  La toate acestea, la toţi aceştia mă gîndesc de multe ori, căci mi-au fost dragi. Mi-a plăcut viaţa lor — chiar în cele cîteva asprimi inerente caracterului unui artist — mi-au plăcut străduinţele lor de a întrupa atîtea suflete şi am avut cea mai adîncă admiraţie pentru acela care a ştiut să-mi înfăţişeze pe om. Să închid ochii şi, gîndindu-mă la cutare artist, să-1 văd neapărat în cutare rol.
  Astfel, artistul cu cea mai desăvîrşită distincţie latină — talentatul nostru Demetriade — m-a incinta t cînd l-am văzut, acum în urmă, în Ovidiu: M-a mişcat adînc în actul final, cînd, sfîrşit, poetul moare în odaia zguduită de viscolul îngheţat al iernii. în cadrul acesta mi-a rămas Demetriade de cîte ori mă gîndesc la el. Şi, ciudat! simt o mare mulţumire sufletească acum, cînd îl ştiu că se întremează, după boala grea ce a încercat, supt caldul şi trandafirul cer al Egiptului... aşa departe de viforosul Tomis.
  Să ai sufletul, firea ta lăsată de Dumnezeu, şi, totuşi, dezbrăcîndu-te de ea ca de o haină, să întrupezi pe cea a altuia, e o însuşire foarte rară. Căci sînt mulţi artişti făcuţi: o muncă stăruitoare, îmbinată cu un talent frumos pot da, uneori, roade uimitoare. Totuşi, în jocul acestor artişti, oricît de maestru ar fi, se vede factura. Să rămîie însă om, în mijloacele pe cari le întrebuinţează nici măcar să se1 întrezărească studiul, să te absoarbă, privin-du-1, acesta e darul înnăscut al celui ales.
  Urmărind cele cinci acte ale piesei Prostul lui Fulda, care se joacă acum în şir şi-n care Soreanu e protagonistul, mi-am întărit şi mai mult această părere. Căci Soreanu e unul dintre artiştii unici, cari, pe lîngă un mare talent, au şi acea adîncă putere de intuiţie care îi ajută să creeze. Cineva îmi spunea că, după ce-1 văzuse în neînsemnatul rol din Stingerea — rol căruia Soreanu, se ştie, i-a dat un aşa de neaşteptat relief — a rămas surprins cînd, mirat de intrarea extraordinară a artistului care înfăţişa pe inspectorul de stat Prell din Institutorii, căută şi citi în   .distribuţie numele lui Soreanu. Era de nerecunoscut. Iar cei ce l-au admirat în Institutorii n-ar putea bănui că tot el trăieşte şi-n Cantonistul din Brînduşa, sau în Keller-mann, bietul Kellermann din Heideîbergul de altădată. Şi tot Soreanu e avocatul neînduplecat din Falimentul ? Dar între toate aceste roluri şi cel al lui Iulius Haeberlin din Prostul, cîtă deosebire ! Cîtă duioşie, ce frăgezime, ce durere sobră şi, prin aceasta, atît de adîncă ! Aceasta e taina, lui Soreanu. El e totdeauna altul: o. nouă scăpărare de fulger a sufletului, care luminează o altă privelişte din viaţă. Pentru aceasta, toate celelalte calităţi ale lui Soreanu : inteligenţa ascuţită, studiul pînă în cele mai mici amănunte pălesc în faţa acestei puteri oarbe, care e geniul. Dar priviţi-i ochii aceia ciudaţi, cari răsfrîng atît de puternic lumina, că par de două ori mai mari, priviţi-i faţa, care, La cel mai mic zîmbet, se luminează, deodată, ca un glob electric şi dă acea impresie covîrşitoare care te pătrunde, şi veţi simţi îndată că-n dosul lor e o altă văpaie decît la ceilalţi oameni.
  Toate acestea fac din Soreanu un artist de geniu, care, dacă ar juca pe scene străine, ar fi şi unul dintre vestiţii artişti ai lumii.
  ...Şi parcă-mi pare rău că trebuie să mă despart de această lume iubită, să amin pentru altă dată însemnările mele despre atîţia artişti foarte talentaţi care ilustrează scena noastră de astăzi.
(19 10)
     
     
     
     
     
     
      Fevruarîe 1910 ÎNTÂIA DUMINECĂ
  
  Intrăm în a treia lună a iernii, şi zăpada nu s-a sco.borît deasupra Bucureştiutui. Oraşul e hursuz, murdar, umed de ploaia măruntă, care se cerne de sus şi care te pătrunde.
  Trec prin Cişmigiu. Lacul îşi încreţeşte faţa supt aripa vîntului rece. Lebedele albe trec cu aceeaşi seninătate ca-n nopţile calde şi aromitoare de vară. A început să ploaie. Pe o bancă, o femeie cu ghete rupte, învelită într-un şal rupt care ascunde o legătură, priveşte în gol. Ocolesc grădina şi o găsesc tot acolo, cu buzele mai învineţite de frig. Pe cine o fi aşteptînd ? Cine a părăsit-o ? Din ce loc o fi gonit-o ? Mă apropii să-i dau cîţiva bani ; mi-i primeşte, plîngînd. Mă depărtez trist; în licărirea ochilor ei am văzut toată nefericirea sufletului urgisit. Plouă mai des. Picăturile reci îmi străbat hainele. De departe mai privesc spre banca pe care femeia a rămas încremenită, cu faţa întoarsă spre golul dinspre care atîţia aşteaptă să le sosească norocul!
  Dar eu ştiu că norocul nu vine1, căci norocul, ca orişice drumeţ întîrziat, se îndreaptă spre fereastra care-1 cheamă de departe cu lumina ei cea caldă.
  Unde e mila omenească, mila care-ţi smulge o lacrimă, care-ţi  înmoaie  mînia,   care-ţi uşurează sufletul, care-ţi scoate cel de pe urmă ban să-1 dai fiinţei nenorocite care cere o bucăţică de pîine ? De cîte ori aud despre o nouă societate de ajutor, de atîtea ori surîd. Căci va veni o clipă, în vre-mile aceste de sălbatec egoism, cînd mila va ajunge un fel de bir pe care-1 vor plăti bucuroşi cu toţii, din odaia lor, mulţumiţi că aşa pot să nu-şi mai scoboare privirile spre o nenorocire. Vor da fără să ştie cui, fără să ştie pentru ce. Şi astfel mila oficială, seacă, va înlocui odată, poate foarte curînd, în sufletul nostru, mila omenească pe care au avut-o cei dinainte.
  De aceea, cînd vine o nenorocire grozavă, un cataclism, cînd pămîntul se deschide ca o gură lacomă să ne înghită, cînd apele năvălesc ca un potop, cînd natura ne pune deopotrivă în faţa cumplitei nefericiri, nu trebuie să blestemăm, ci să ne scoborîm noi în noi înşine şi să ne reînnoim, dacă ne mai stă în putinţă.
  Pe această vreme jilavă nimeresc la cinematograf • nici nu se putea altfel. In faţa publicului nerăbdător se desfăşoară Inundaţiile din Paris. Şi astfel vedem aievea această dramă zguduitoare, care a rănit inima Franţei.
  V-aţi gîndit vreodată ce tragice invenţiuni sînt gramofonul şi cinematograful ? Ia închipuiţi-vă lu-necînd toate aceste filme de astăzi pe dinaintea oamenilor ce vor trăi peste o sută de ani. Ce strîn-gere de inimă pentru acei cari vor privi trăind o lume care de mult se va fi topit în sînul pămîntu-lui ! Cu ce surprindere dureroasă poate vor asculta glasul lui Carusso, care le va cînta Celeste Aida — dd dincolo de mormînt!
  Mereu cad picăturile reci. Sînt unsprezece ceasuri de noapte. La palatul regal e bal. Pe după perdelele ferestrelor înalte se strecoară raze piezişe de lumină. Umbre se ivesc şi se şterg. Jos aşteaptă cupelele, automobilele cu ochii lor strălucitori. Pe trotuar privesc, în deşert, o grămadă de gură-cască. Trece o pereche. Femeia se opreşte :
— Stai, să ne uităm puţin. Bărbatul se grăbeşte :
— Lasă-mă ; mi-a intrat apa-n ghete.
La poarta cealaltă un gardist se repede şi strigă :
— Automobilul d-lui preşedinte al consiliului. Un pungaş, cu şapca pe  ceafă,  ţipă, maimuţă-
rindu-1 :
— Psst ! Şi-al meu ! Cei dimprejur fac haz.
   Iuţesc pasul. Un cal de la o trăsură a căzut şi se zbate pe asfalt. O femeie trece grăbită. La o casă, sus, în lumina electricităţii, un polog roz înveseleşte fereastra. Şi, în noaptea umedă, culoarea lui îmi încălzeşte sufletul, ca şi gluma ştrengarului de adineoarea.

(19 10)






F ev marie 1910 A DOUA DUMINECĂ
  
  îmi place să rătăcesc prin mahalalele cele mai depărtate ale tîrgurilor. Prefacerile cari schimbă într-atîta centru} unui oraş îşi slăbesc din ce în ce înrâurirea cu cît îi măreşti cercul, şi la margini abia se simte. Trec ani după ani, cîte o jumătate de veac aproape, ca mahalalele să ia o altă înfăţişare. Oamenii de pe aici sînt mai săraci, deci nevoiţi să fie mai conservatori, iar edilii ţin să lustru-iască mai întăi ce cade mai repede supt ochi.
  în privinţa aceasta, oraşele noastre au o înfăţişare deosebită. Le-aş asemăna cu sîmburele unei piersici : centrul, — miezul neted ; mahalaua, — coaja cu zfoîrciturile ei.
  Mahalalele Bucureştiului încă mai au din farmecul trecutului ; în lungul lor, casele răsar mărunte, cu ceardacuri, cu zorele încolătăcite pe ostreţe, cu umbrarul de viţă din care, toamna, strugurii atîrnă ademenitori, cu pitpalacul sau mierla tradiţională, cu hanurile în ale cărora curţi chervanele mai poposesc noaptea.
  Şi cît de ciudate, de hazlii răsar în mijlocul acestei lumi unele încercări de modernizare!
  Rătăcind mai dăunăzi c-un prieten, ne-am trezit într-o mahala prin care nu mai călcasem. Prietenul, care cunoştea Bucureştiul bine, îmi vorbea despre obiceiurile caracteristice ale acestei părţi a oraşului în care s-au strîns să locuiască femeile pe care nefericirea le-a silit să împartă, pe bani, dezmierdările lor silite. Şi la amîndoi ne-au venit în minte unele pagini ale lui Zola, în care marele scriitor francez arată, în trăsături puternice, privelişti din viaţa acestor fiinţi căzute. Şi cum vorbeam, prietenul îmi apucă, repede, braţul şi-mi strigă : —■ Priveşte !.
   îi urmăresc degetul întins spre firma unei prăvălii ; citesc :
LA EMILE ZOLA
Magasin de coloniale
   Ce potrivire între gîndul nostru şi al aceluia care a pus să-i picteze, sus, chipul zbîrcit, cu privirile ascunse din dosul ochelarilor al scriitorului ? E oare numai o întîmplare apropierea între viaţa acestei mahalale şi numele celui mai vestit zugră-vitor al ei ?... Şi ne pare că din ochii încondeiaţi ai femeii care trece repede cu capul gol, c-un şal în spate, pe lîngă noi, s-a furişat o privire de înţelegere către chipul rece şi scrutător de sus. Iar colo, din dosul ferestrei, la care seara a aprins cea dintăi lumină să bată în perdelele roşii, bănuim că pleoape obosite clipesc deasupra unei pagini din L'assommoir2.
  E o săptămînă de vagabondaj. Cîteodată te loveşte un dor de ducă, dor de văzut lucruri noi, de-ntîlnit chipuri necunoscute, de observat tabieturi nebănuite ; şi porneşti. Unde ? încotro ? Ai văzut o dată, de două şi chiar de trei ori aceeaşi piesă de teatru ; şi-oricum, te-ai săturat. Poate nu mai poţi asculta cutare operetă care ţi-a fermecat cu toate aceste copilăria. Te dor ochii de cinematograf. Ghiceşti, aşa, prin instinct, că un oarecare conferenţiar, care vorbeşte chiar în seara aceea, te-ar doborî ascultîndu-1.
— Atunci, prietene ?
— Hai cu mine.
— Hai!
  Un Var ie te. Ce e drept, lucrul e mai nou. Atît de nou, că nu mai ţin minte de cînd nu mi-au zbîrnîit nervii mai grozav ca astă-seară. Ce urlete ! Ce braţe agitate ! Ce mişcări butucănoase !
—- M-ai omorît, prietene !
— Aibi răbdare !
  Şi-am avut ! Dar pînă să le vie rîndul, ce tortură ! Ce vor fi căutînd aceşti doi tineri artişti în mijlocul frămîntului celuia, în mijlocul urletelor după pîine ? Căci amîndoi sînt două adevărate talente.
  Cel dintîi, Stavil, e un diseur francez. Foarte simpatic, cu priviri vii, nuanţează cu o deosebită inteligenţă, cîntă cu tot focul temperamentului pe care într-o largă măsură îl are. Te farmecă.
  E deprinderea vieţii de boem care-1 strămută de pe scene mai mari, unde am auzit că a debutat, care-1 împinge din mijlocul unei inteligente societăţi de provincie, dintr-un oraş al nostru, unde am auzit c-a fost îmbrăţişat cu căldură,, pe cele cîteva scînduri ale localului acestuia ?
  îmi amintesc de un tenor bun, pe care îl ascultasem, cu plăcere, cîntînd într-o trupă italiană; mai tîrziu l-am văzut într-un varieteu, strîncfînd cu cheta !
  Şi-am cunoscut pe vestitul artist vienez Morisson, care, venind în Iaşi, s-a amorezat de viaţa patriarhală a bătrînului oraş şi-a rămas săptămînl întregi oaspele lui, pierzînd toate angajamentele ce le avea.
Firi ciudate !
  Al doilea £ un artist romîn de un foarte mare talent : e Iulian.
  Cine aţi citit minunatele pagini ale maestrului Caragiale, în cari sînt zugrăvite, cu atîta măiestrie, unele chipuri din mahalaua bucureşteană, şi vroiţi să le priviţi trăind, mergeţi de vedeţi pe Iulian. Cu o neînchipuită putere de intuiţie, cu o adîncime rară a sufletului, Iulian înfăţişează, în carne şi oase, pe mahalagioaica de Bucureşti.
  Toată gama simţimintelor unei femei simple, dar inteligentă, şireată, voinicoasă, încrezută, veselă — în casă, în curtea cu păsări, la împletit, la cimitir, la aeroplanul „neamţului", la horă — toată o găseşti în felul cum o înfăţişează Iulian. Ce minunat ţi-o arată jucind la horă, legănîndu-se din şale, făcînd cu ochiul, împungînd cu vorba pe cele mai bătrîne, îmbiind pe cele tinere, luînd din ce în ce mai mult suflet, ca să arate că încă-i „dînsa". Şi pe lîngă aceasta, cu ce talent literar îşi alcătuieşte monoloagele, ce bine prinde situaţiile.
  Mi se spune că sînt artişti de la Teatrul Naţional cari se duc de-1 privesc cu plăcere. Iar acum, în urmă, a fost chemat la serate, în lumea mare.
  Şi-mi pare bine cu adevărat, căci, în felul său, e un artist rar.
  Şl mă întreb : oare nu e vremea să se înjghebe şi la noi „cabaret artistique" ? Sînt atîţia care-şi tîrăsc talentul prin toate teatrele de varietăţi. Şi poate că publicul s-ar deprinde cu acest gen de artă uşoară.
  Cîteodată citeşti un volum întreg, şi tocmai la sfîrşit găseşti o pagină admirabilă ; zici : „Un capriciu al autorului". Umbli zile, săptămîni întregi prin pustiu, pînă ce, în sfîrşit, dai de un mănunchi de arbori ; gîndeşti : „O fantezie a naturii". Rătăceşti destul prin cotloanele oraşelor, pînă ce întîl-neişti un Iulian sau un Stavil, şi-ţi şopteşti : „O ciudăţenie a soartei".
  Multe poţi vedea cutreierînd. In cel mai ascuns colţ al lumii poate e cea mai frumoasă nestimată. Mergeţi şi culegeţi.
(19 10)

Martie 1910
A DOUA DUMINECĂ [Fragment]
  
  
  Pretutindeni: „De închiriat". întreg'Bucureştiul e de-nchiriat : magazii, grădini, palate, cocioabe, magherniţe şi chioşcuri ! Nu e loc pe pămînt în care mutatul să-şi arate mai grozav asprimea ca în capitala noastră. Aşteptaţi numai cîteva zile, şi veţi vedea şiragurile de care şi camioane cără-bănind, dintr-o mahala într-alta, dintr-un fund al tîrgului în celălalt fund, de la răsărit la apus, sute şi mii de scaune, de oglinzi, de mese, de paturi, colivii şi boarfe, triste şi necăjite tovarăşe ale vieţii bieţilor oameni. Din pricina lor circulaţia străzilor e xmbîcsită, tramvaiele merg la pas, automobilele se izbesc cap în cap, trecătorii dau unii peste alţii, iar caravanele cu caiabalîcuri înaintează încet, cumpăninclu-se, jalnice, ca nişte dricuri, prin noroiul străzilor. Şi bieţii stăpîni se află în treburi ! îi vezi cînd înaintea, cînd în urma carelor : ici culegînd un sfeşnic de pe jos, colo tăbîrcind o legătură gata să cadă, dincolo punînd umărul să proptească cine ştie ce lucru care se desfăcuse din robia frînghiilor slab înnodate.
  Şi de unde vin oamenii aceştia şi-hcotro se duc ? Păşesc spre mai bine? îşi tîrăsc paşii spre o locuinţă mai bună ? mai plină de soare ? mai largă şi mai aerisită ? Nu. De multe ori ies dintr-o1 vizuină ca să intre într-o hrubă umedă, murdară şi întunecoasă, în care razelor soarelui le e frică să pătrun
  
dă şi-n care adierea primăverii nu se strecoară niciodată. în astfel de case trăiesc atîţia oameni, supt astfel de acoperăminte iubesc, mor sau îşi petrec nopţile tîrzii, la flacăra unei luminări, muncind ca să-şi poată plăti acest ticălos adăpost!
  Căci în Bucureşti, proprietarii, cei mai mulţi, şi-au făcut din închirierea caselor, care le aduc venituri cît nişte moşii, o adevărată carieră. Au o deosebită artă să te primească, să te momească, să se facă moldoveni dacă eşti moldovean, olteni dacă te-ai născut oltean, să-ţi ciripească franţuzeşte dacă eşti străin, să te atragă în cocioaba lui, să-ţi deie „cea mai bună locuinţă", pînă te vede mutat. Ş-apoi! Apoi rămîne cu adevărat proprietar.
  Iată, anul acesta şi localul cafenelei „Kubler" e de-nchiriat. Boemii trebuie să-şi caute alt cuib. Şi era o atmosferă de intimitate în sala lungă, împrejurul meselor de'marmoră neagră. Dintre toate cafenelele din Bucureşti, cafeneaua „Kubler" e legată mai mult de viaţa artiştilor şi scriitorilor noştri. Cum şi-a deschis localul, dincolo, în Calea Victoriei, în colţul din faţa aripii palatului regal, pe la 1898 mi se pare, repede a şi ajuns locul de întîl-nire al artiştilor şi scriitorilor. Toate cenaclurile literare acolo îşi aveau sălaşul, şi multe reviste acolo şi-au întocmit sumarele, seara, supt lumina lămpii, în preajma unui şvarţ. Papa Kubler, un alsacian volnic, care a luat parte, ca inginer, după cît mi s-a spus, la construirea fortificaţiilor dim-prejurul Bucureştiului, îşi făcea des apariţia şi lua şi el, ca un simplu vizitator, şvarţul, într-un colţ, la o masă, de unde privea lumea. Acum doi ani Papa Kubler se desface de hotel — „Hotelul Imperial", care ţinea de cafenea — şi-şi mută cafeneaua în liniştita stradă a Academiei, unde îşi va închide uşile peste cîteva zile. Patronul va îngriji pe viitor de un hotel ce-1 are la Sinaia. Dar boemii, ei, ce vor f ace ?
.[..".............]










CĂRŢILE DE CITIRE [I]
  
  
  Din întîmplare găsesc una din cărţile pe rîndu-rile căreia au alergat ochii mei de copil. O carte e cel mai bun prieten, spune o zicătoare ; e ceva mai mult : o carte iubită e o rudă, e o soră scumpă a sufletului nostru. Aşa mă uit la filele îngălbenite pe care le răsfoiesc, la chipurile şterse pe care le văd parcă prin ceaţa vremii ce s-a scurs. Găsesc însemnări pe de margini, cuvinte scrise încet, cu pază, cu literele întregi, înşirate ca nişte mărgele. Potrivnic aşteptărilor mele : iscălituri puţine. Cîteva chipuri desemnate, vreo două-trei flori. Un ţintar strivit din întîmplare între două cimilituri. Nici un colţ rupt, — am iubit cartea aceasta, se vede c-am iubit-o. Apoi cîteva nume de prieteni, colegi de bancă : Dodou, Iarmaş... Ce s-or fi făcînd ?
A !  uite-o poezie :
Rămîi sănătos, vecine... Stai !  Închid cartea şi spun pe de rost : Rămîi sănătos, vecine, A zis lupul către cuc, Aceste ţări de rău pline Le părăsesc şi mă duc ; Nu mai pot trăi aice De cîni şi...
Sînt ani, o viaţă-ntreagă de cînd nu mi-au mai scăpărat prin minte rîndurile aceste ! După 24 de
ani, le înşir ca atuncea, în faţa chipului serios, înconjurat de cinstită barbă albă, al domnului Stăncescu, bătrînul director al şcoalei de băieţi de pe uliţa Patruzeci de Sfinţi din Iaşi.
   Poeziile acestea simple, naive, care ne-au deprins mai întîi urechea cu ritmul versului, care ne-au trezit mai întîi priceperea, descoperindu-ne cîte un mic colţ de viaţă, poeziile acestea pe cari dascăli puţin pretenţioşi, dar cu sufletul cald, ne învaţă să le silabisim, poeziile acestea ne-au rămas în sînge, ca şi rugăciunile, pe temelia lor ne-am clădit alte şi alte cunoştinţi, şi supt noianul acestora din urmă ele au rămas sfioase, uitate, pînă cînd întîmplarea le luminează, şi le regăsim calde, săltăreţe şi uşoare, cum eram şi noi atunci pe cînd le învăţam.
   Să încerc să fac vreo apropiere între acest vechi Povăţuitoriu al marelui Ion Creangă şi noile cărţi de citire confecţionate astăzi ? Nu. Mai deunăzi, răsfoind c-un prieten unul dintre aceste manuale de citire, am găsit cele mai groaznice bîiguieli pe cari limba omenească le poate îngăima. Oare ce sînt frazele acele moarte, searbede, băţoase, ce sînt siluirile acele ale sufletului tînăr, ce sînt poeziile uscate ca iasca, fabricate, în adevăratul înţeles al cuvîntului, de către oameni cari cred că formularul ministerial îţi aduce o dată cu el şi talentul !
  Dar abecedarul, povăţuitorul la scriere şi cetire, cum îl numea atît de bine Creangă, e cartea sufletului mai înainte de a fi aceea a minţii. Povăţuitorul ar trebui alcătuit de cei mai dăruiţi sufleteşte dintre profesori, de cei mai mari poeţi şi prozatori romîni ai vremii. în cărţişoarele acestea trebuie sinceritate, trebuie mai ales căldură. Sufletului tînăr căldură şi îndemn voios îi trebuie. Pe ramura aceasta fragedă altoiţi virtuţile cari vor rodi mîine, nu lipiţi bureţii treptelor formale. Numai aşa vor înţelege şi copiii că, într-adevăr, cartea e un bun prieten, un sfătuitor înţelept, de care trebuie să asculţi.
  S-ar părea ciudat, dar cred că pentru ţara noastră e un adevăr ; nu atît felul cum s-a predat învăţă-mîntul în şcoli, dar mai ales chipul sec, lipsit de orice înmlădiere, în care au fost scrise cărţile a înăbuşit chemarea multor tineri pentru ştiinţe.
  Un prieten mi-a arătat, acum cîteva zile, o carte rară. O carte de citire alcătuită anume pentru soldaţi. Autorul ei e marele Vasile Alecsandri, în unire cu un general. Am răsfoit-o. Dintre cărţile ostăşeşti pe care le avem, neîndoios aceasta e cea mai bună. înlocuindu-se unele părţi privitoare la vechile regulamente şi la armamentul de pe atunci, cartea aceasta ar aduce un adevărat folos oştirii.
  Numai aşa nu vom auzi, cum am auzit deunăzi, o companie în marş cîntînd :
Colo-n grădiniţă, Supt bolta de viţă etc.,
cîntecul acesta care mai bine de-un an obsedează, ca un fel de pedeapsă a urechilor, ţara noastră.
   Să închei cu un paradox, sau poate c-un adevăr :
  Dacă vrei să afli cît de temeinică e înaintarea unui popor, ia-i de-i cercetează abecedarele. Acolo vei găsi sămînţa recoltelor trecute şi-ţi vei da seama astfel în ce pămînt vor germina cele viitoare.
(19 10)







IAŞUL ÎN IULIE 1910 Scrisoare către D. Anghel
  
  în legănarea trenului care mă duce din Iaşi, mă gîndesc la tine, prietene, la admirabila ta carte Fantome, din ale căreia fragmente mi-ai citit cîteva şi în care ai descris viaţa şi înfăţişarea capitalei Moldovei de acum 20—25 de ani.
  Nu ştiu de cînd n-ai mai văzut oraşul copilăriei noastre, eu însă l-am regăsit după o lipsă de 10 ani, scurtă vreme cînd te gîndeşti la noianul deceniilor cari se scurg, atît de lungă însă cînd îţi dai seama de cîte schimbări se pot făptui nu numai în lumea dinafară, ci chiar în sufletul tău.
  Aşadar, te cred că ţi-ar plăcea să ştii înfăţişarea laşului de astăzi, şi de aceea îţi însemn aici impresiile sincere pe care le-am încercat, revăzîn-du-1, impresiile ferite de orice floare stilistică, tocmai ca să îmbrace mai bine haina adevărului, haină care, ştii bine, trebuie să-şi aibă croiala strîns tăiată pe trupul unui fapt.
  Am ajuns în Iaşi dimineaţa, cu trenul de Roman, acela care, intrînd în gară, îţi perindează prin fata ferestrei vagonului întreaga mahala a Păcu-rariului, mahala pitorească, locuită de scapeţi, stă-pînii cailor frumoşi, urmaşii oarecum ai vestiţilor poştalioni mai bărbaţi, cari pe această uliţă, în goană nebună, chiuiau şi-şi îndemnau caii spre Ţara Muntenească,
  Ajuns în gară, rămasă cum o ştii, vederea mi se loveşte, la ieşire, de un turn înalt şi alb. E una dintre rioile clădiri menite să înfrumuseţeze şi să folosească laşului. Privindu-1, îmi închipui că e un observator astronomic !
  Atîta doar mai lipsea acestui oraş ,,al culturii" romîneşti ! Mă înşelasem. Crede-mă, dragul meu, sînt aşa-zisele antrepozite, clădite şi închise, de ce? Dumnezeu ştie ! cocoţate şi vîrîte în vederea tuturor, pentru că acolo unde faci puţin, cauţi să amăgeşti, cu ce poţi, ochii aceluia care vrea să cerceteze.
  Mă grăbesc spre tramvaiul electric. Din toate părţile îl asaltează vro patruzeci de oameni. Or fi vreo cîteva vagoane? Nu! încăpem numai bine, nas la nas. Conducătorul blajin e cît se poate de primitor. Vechea ospitalitate a Moldovei noastre !
  în Piaţa Unirii. Privesc minunat : ştiam că în Iaşi e pace. Şi cînd colo : adevărate baricade, redute, bastioane. Mă uit îngrijat. Cineva mă lămureşte : sînt lucrările pentru aducerea apei. Ştii, prietene, apa despre care se vorbea şi în copilăria noastră, nu cu atîta patimă, fiindcă pe atunci, spuneau bătrînii, vinul era încă aşa de bun şi de ieftin în Moldova.
  Dar să-ţi vezi, prietene, colţul pitoresc din faţa lui Petru Bacalu, să dai cu ochii de intrarea străzii Golia ! Case dărîmate, ziduri despuiate, cărămizi împrăştiate. Se clădeşte laşul din nou ? Antiriul acesta peticit mai poate fi făcut dintr-o bucată ? într-o sută de ani, de azi înainte, o să-1 mai poată întregi cineva ?
  Copiii copiilor noştri, numai ei vor putea răspunde la întrebarea aceasta.
  Un negustor mi se plînge că o să i se dărîme casa din pricina săpăturilor. îşi sprijină pereţii cu pari şi stîlpi de lemn.
  — Cînd va înghiţi pămîntul nămolul ăsta, cînd se va aşterne asfaltul peste aceste răni deschise ?
  Ciudat şi negustorul ! Cum i-aş fi putut eu răspunde la o asemenea întrebare copilărească ?
  De-abia a doua zi mi-am dat seama că neguţi-torul avea oarecum dreptate să-mi ceară şi părerea mea. Fiind nevoit să trec cu trăsura printr-acea vestită stradă, în care mulţi au primit plăcerile ieftin şi au scăpat de ele atît de scump, mi-am muşcat limba pînă la sînge în nişte hopuri groaznice, înecate de praf, cari mi-au amintit descrierea laşului din 1844 a lui Mihail Kogălniceanu. La una din gropile aceste, birjarul, care era cît pe ce să cadă de pe capră, începu să blesteme, să-mi îndruge ceva. E vorba iar de apa de la Timişeşti. Uliţa suferise operaţia pe care celelalte vecine ale ei o încearcă acum.
  Şi întrebarea neguţitorului îmi veni de astă dată în minte, cu un răspuns din parte-mi pe care nu-1 dau aici.
  E o arşiţă ! La „Tufli" iau o îngheţată cu un prieten, îmi amintesc vorbe, scene petrecute ici, lîngă mine. Fantomele tale prind să mă ademenească. Dar tresar; tocmai la vreme. Un muc de ţigară îmi cade, tocmai de sus, pe farfurioară. Ridic capul : în balconul ,,Jockeului-club" se plimbă cîţiva domni !
  Dincolo de oleandrii cari şi pe atunci înconjurau cofetăria — îţi aminteşti ? — vreo trei cerşitoare îmi înfăţişează pe bătrînele Parce, ^a plecare le miluiesc pe cîteşitrele. Să fiu sincer : pe una o favorizez, — îi dau mucul de ţigară căzut din balcon. Pare că a impresionat-o grozav. Le-aş fi dăruit şi pe celelalte cu cîte unul la fel, dar, mă ştii, nu fumez. Şi ca să aştept supt balcon pînă ce vor cădea alte două !...
  Mi se spusese că-n Grădina Publică s-au făcut îmbunătăţiri. Adevărat. S-a lărgit aleea principală, şi prin mijlocul ei s-a aşternut o peluză. în schimb s-a distrus admirabilul parter de flori din dreapta monumentului cum intri. în locul lor... o mulţime de movili de pămînt.
  
Nu cred să fie lucrările pentru aducerea apei L.
  E sărbătocire. Aleile forfotesc. Cîte chipuri cunoscute ! Copilele de ieri acum sînt mame. Mă uit la ele. Atîtea amintiri îmi năvălesc în suflet! Tresar... iarăşi la vreme. în trei părţi ale grădinii răsar sunete de instrumente. Tot romanţios laşul ! E vreo Pastorală sau Visul rezervistului ? D-l Ci-rilo — simpaticul domn Cirilo, pe care mi-1 amintesc cu chipiul puţin aplecat pe-o ureche, în uniforma albastră a dorobanţilor — conduce muzica comunală.
  Restul grădinii e fără de alei îngrijite ; copacii, cari ne ascundeau aşa de bine poterile, răriţi... ca şi mulţi dintre prietenii pe cari nu-i voi mai vedea niciodată !
  Copoul, şoseaua, tot atît de fermecătoare supt farmecul lunei.
  Prin Păcurari. Neschimbat, neschimbată pînă şi văpseaua parmaclîcurilor, pînă şi petele caracteristice de rugină de pe ziduri ; aceleaşi locuri pustii, acoperite de spini, aceleaşi pitarii, aceleaşi circiume. La porţi, aceleaşi chipuri spîne de scapeţi. Numai cîteva case şi-au închis pleoapele, ca şi cînd le-ar fi ruşine de anunţul de deasupra : „De vînzare".
  Moda cucoanelor mi se pare cam înapoiată : numai două-trei rochii „împiedecate". în schimb, o inovaţie la... coşurile trăsurilor : birjarii le ţin pe jumătate ridicate, de te acoper ca o streşină deasupra capului. Dacă n-o fi o măsură împotriva prafului, atunci de bună seamă e o... cochetărie.
  Palatul administrativ se reclădeşte. Praful cărămizilor preface în purpură mantia de bronz a lui Ştefan cel Mare. Călare, cu mîna ridicată, voievodul nici gîndeşte la ceea ce se petrece în dosul lui. Măreţul gest de ameninţare al buzduganului pare, în fiecare clipă, că ia fiinţă...
  Tîrziu ; noaptea la 12 ceasuri, în Tîrgul-de-Sus, în faţa medeanului. Un beţiv, clătinîndu-se, aprinde nişte artifiţii. Şerpişorii de foc varsă scîntei şi, într-un pocnet, luminează piaţa, adunînd lumea. Vreo douăzeci de oameni privesc şi rîd. Un ştrengar dă beţivului brînci •, acesta cade în nas. Ne oprim : la lumina felinarului vedem cum i se scurge, celui căzut, sîngele din nas. Doi vardişti admiră fericiţi acest spectacol gratuit care le mai scurtează posomoritele ceasuri ale veghei.
   In Piaţa Unirii prietenii iau bere. Alt beţiv, un birjar, bate cu o biciuşca într-o masă, dînd astfel, cum îl taie capul, semne de admiraţie pentru bătrînul care zice aşa de frumos din nai. Cîteva sute de spectatori îl privesc cu multă bunăvoinţă. Chelnerii se roagă de beţiv ; melomanul, încăpăţînat însă, scoate înainte exclamaţii de admiraţie din codiriştea biciuştei sale atît de simţitoare. Masa sună ca o darabană şi nu tocmai în cadenţa romanţei lui Gounod.
Dormez, dormez, ma belle !3
Distracţii : cinematografe.
  Ceea ce-am vă:z;ut în dosul unui local mare, la care se adună lume multă, întrece în murdărie tot ce mintea cea mai răuvoitoare ar putea născoci.
  Şi noi, cari, tocmai de la celalt capăt al ţării, ne îngrijim de ivirea holerei lîngă Prut !
  întorcîndu-mă spre casă, iubite prietene, mă ghide am la tot ce-a fost acest oraş, la tot ce-a dat, la ce nu i se dă şi i s-ar putea da. Mă gîndeam că toţi l-au părăsit, că, cu toate văicărelile cîtorva, lumea s-a deprins, cum te deprinzi cu un vuiet pe care de la o vreme nu-1 mai auzi, că cei din el nu mai pot deosebi schimbarea petrecută zilnic, supt ochii lor, mă gîndeam, în sfîrşit, că n-a venit încă omul de energie şi de inimă care, tăcînd şi făcînd, să-i dea laşului ceea ce i se cuvine.
  
  Şi cum gîndeam astfel, un vuiet prelung, un ţipăt sfîşietor de pasăre rănită mă face să tresar. Privesc. E un poştaş care trece ca o umbră, ducînd grăbit, pe bicicletă, o veste. Ţipătul îl scosese el din sirena prin care dădea de veste întîrziaţilor să se ferească. Vaietul s-a pierdut, s-a stins ca un suspin. Iar eu, prietene, în sufletul meu l-am semuit c-un gemăt de durere, c-un gemăt adînc, venit din lumea fantomelor tale !

(19 10)








OMIDA. — „OMIDA LITERARĂ"

  Luna mai. De sus, din creştetul bolţii, un văl alb de mireasă se lasă peste fire. E primăvara, vesti-toarea rodniciei. Supt cireşii înfloriţi, întins pe iarba umedă de fragedă ce-i, cu mîinile pernă supt cap, privesc la bogăţia floarei albe, la ninsoarea petalelor uşoare. Din înalt, strecurîndu-se ca un şipot, curge lumina şi-mi stîmpără setea privirii, închid ochii înlăcrămaţi şi mă gîndesc...
  Din dărnicia pămîntului acestuia atîtea răsar ! Dar ce podoabă mai mîndră ne zămisleşte ţărîna, pentru cine mai bucuroasă îşi sfîşie ea sînul, ca pentru trunchiul înalt al copacului uriaş ! Şi cine anume îşi arată'pe lume mai din prisos dărnicia decît copacul ! El ne dă roadă, el ne înfăşoară cu umbra lui, el n6 încălzeşte trupul, şi tot ei ne strînge în braţele raclei lui, şi-n îmbrăţişarea lui dormim de veci. Leagăn şi sicriu din el ne facem. Prieten şi tovarăş scump şi nedespărţit.
  Aşa gîndeam. Şi cum stăteam cu ochii închişi, simţii pe frunte o durere. Pun mîna şi mă-nfior. O omidă. O omidă căzută din floarea aceasta îmbătătoare ? Mă uit la ea jos, o văd căzută pe iarbă lîngă mine. Ce legătură poate fi între petala străvezie, ţesută din lumină parcă, şi-ntre dihania aceasta lipicioasă, tîrîtoare ca un şarpe, fără să aibă mlădierea lui ; acoperită ca fiarele de peri, fără să aibă nici trupul, nici puterea lor ; plină de veninul usturător pe care-1 lasă ori de ce s-ar atinge ?!
  

  
  Ridic piciorul s-o nimicesc. Parcă înţelege : se-n-colătăceşte. Şi simt dinainte fiorul care o să mi-1 dea strivirea trupului moale, lunecarea talpei pe sucul verde şi otrăvitor.
  Şi deodată parcă mi se face lumină dinaintea ochilor. S-ar părea cu neputinţă ; şi, totuşi, din hî-zenia aceasta se naşte cea mai încîntătoare vietate de pe pămînt.
  Ce legătură poate fi între tîrîtoarea aceasta şi petala suavă, mă întrebam ? Dar care poate fi legătura dintre ea şi fluturele gingaş, dintre ea şi floarea zburătoare, dintre ea şi crîmpeiul acela de curcubeu prăfuit de soare şi-nvieţuit de zefir ! Şi totuşi e aşa. înlătur piciorul, rup o frunză, apuc cu ea omida şi o arunc departe.
Şi astfel vara va avea un fluture mai mult!...
  De zăduful vieţii ce bine te odihneşti supt copacul bătrîn de veacuri, supt măslinul sfînt al înţelepciunii şi-al frumosului. Ce bine te ocroteşte şi te povăţuieşte el. Fiecare braţ al lui e o credinţă, fiecare ramură e o înţelepciune, fiecare frunză, un cuvînt !
  Copac cu rădăcini în sufletul omenesc, cu suc hrănit din viaţă, copac al literaturii !
  Nici tu însă nu poţi scăpa, şi tu trebuie să-ţi împlineşti soarta, şi din bogăţia frunzişului tău se va hrăni omida.
  ...Priveşte-l cum se pleacă, uite-1 cum îşi îndoaie şira spinării. Ce asemănare poate fi între trunchiul tău, drept în lumina soarelui, şi încovoierea lui ? Ce legătură între şopotul tainic al frunzişului tău şi şişăitul suflat printre buzele lui uscate de setea invidiei ? Si rînjetul acela care ţîşneşte printre dinţii stricaţi, ce se-mprăştie în barba rară ; şi privirile acele şterse, din faţa scofîlcită ; şi strînge-rea aceea nervoasă, ca a unei strune ce se desprinde şi se încolătăceşte împrejurul ei, toate acestea ce legătură au cu tine ?...
  Să ridici piciorul, să nimiceşti ? Dar fiorul acela al trupului strivit ; dar veninul pe care-1 împrăştii supt talpa ta ; dar... ah ! dar fluturele care poate, chiar dintr-o astfel de omidă, ieşi cîndva în soare !
   ...Artistule, aruncă numai omida, departe de tine. Şi-n sufletul tău curat nădăjduieşte, da, nădăjduieşte că, făcînd, ai lăsat poate un fluture mai mult pe lume !
(19 10)







„CHESTIILE VITALE" ALE NEAMULUI!

ICOANE DIN VIAŢĂ [Fragment]
  
  
  Gînditi-vă cum se vor fi căutat unele boale mai înainte ca genialul Pasteur să descopere acele milioane de legiuni nevăzute cari duc un război atît de crîneen vieţii omeneşti. Şi, prin analogie, gînditi-vă şi la felul cum sînt privite şi să zicem cura-risite atîtea boli sociale, boale cunoscute supt denumirea de: „chestia ţărănească", „chestia sinodală", „analfabeţii", „chestia culturală", — „chestiunile vitale", în sfîrşit, ale neamului nostru.
  S-ar părea că-n dezlegarea acestora n-ar fi nevoie de microscop, cu alte cuvinte de o privire mai amănunţită, cu tot dinadinsul mai adîncă, fiindcă pricinile lor ar sta în afară, în văzul tuturor.
  Ca privitor al lumii acesteia, pun deci la înde-mîna celor interesaţi cîteva icoane adevărate din viaţa de toate zilele, să zicem cîteva culturi micro-biene din viaţa ascunsă ochilor deprinşi să vadă numai de departe şi în cuprinderi largi.
  într-un sat din Moldova, lîngă o apă. Nu demult. Unor bieţi bătrîni le moare feciorul. Tatăl, ce să facă ? Cel dintîi gînd al lui, se înţelege, îi alergă către preotul satului. Se duce ; îl găseşte acasă ; îşi scoate căciula, o învîrteşte, o suceşte, pînă ce-i vine graiul :
— Sărut mîna, sfinţia-ta... mi-a murit feciorul!...
— Dumnezeu să-1 ierte ! răspunde preotul.
  — Păi... am vrea să-1 îngropăm, după rînduiala creştinească, sfinţia-ta...
—	Bucuros. Faceţi sicriul... Dar ce-mi daţi ? Ţăranul iar suceşte căciula, se-neacă ; ce să răspundă ?
  — Păi... doar sufletul din noi, sfinţia-ta, că altceva n-avem !'...
— Atunci du-1 şi fără popă, zice preotul.
  — Da' cum s-ar putea, sărut mîna, una ca asta ?... Că părinţi din părinţii noştri în legea asta s-o îngropat...
Dar sfinţia-sa a rămas nestrămutat în hotărîre. A doua zi iar a venit moşneagul.
— Ce-mi daţi ? întreabă din nou preotul.
  Şi iar s-a dus ţăranul. Şi a venit şi-a treia zi, dis-de-dimineaţă. Sfinţia-sa însă una ştia. Atunci a plecat moşneagul. în sufletul lui numai Dumnezeu ştie ce clocotea. Iar peste noapte i-a răsărit moşneagului şi un gînd în cap. Şi, repede, şi-a prefăcut bătrînul gîndul în faptă. Cînd s-a trezit a doua zi dimineaţă sfinţia-sa ^din somn şi a ieşit pînă-n tindă, să vadă cum e vremea, a rămas încremenit în prag. Pe prispă sta singur, în sicriu, mortul, şi-1 aştepta. A alergat sfinţia-sa la ţărani :
  — Hai, moşule, hai, mătuşă, de-om îngropa mortul.
Dar ţăranul a dat din cap, îndărătnic :
  — Baiu, părinte, că doar de-amu îi datorinţa sfinţiei-tale să faci ce-i şti cu el.
Şi dă-i ; şi roagă-1. Ţăranul, nici gînd.
  — Apoi uite ce-i, zice sfinţia-sa, văzînd că n-are încotro, voi da şi vreo zece lei de parale, să aveţi cu >ce să-i faceţi comîndul. Da' hai de-om îngropa mortul.
  — Apoi, se mai codeşte bătrînul, unde-s paralele ?
— Uite-le...
— 
Şi-aşa au dus pe răposat la groapă.
   ...Şi mă gîndesc la anatemele pe care înaltprea-sfinţii şi le-au trimis mai dăunăzi ; mă gîndesc la legea sinodală ; mă gîndesc la cei cari mai vor să sporească scaunele de episcopi. Dar la părintele Ion, fie-i ţărîna uşoară, că a murit şi el, săracul, şi multe păcate grele a mai avut, la părintele Ion din satul acela din Moldova, şi la alţi atîţia cîţi vor mai fi ca el, cine s-o fi gîndind ?
   în acelaşi sat. Se iau la ceartă doi oameni : unchiul şi nepotul. Bătaia e gata. Nepotul, vînjos, pune mîna pe. ciomag şi-1 stîlceşte pe bătrîn, de-1 lasă jos în nesimţire. Din bătaia aceasta, bătrînul, dus la spitalul „Sf. Spiridon" din Iaşi, se alege c-un picior tăiat. L-am văzut pe nefericitul schilod şi î-am întrebat :
  — Ei, şi nu l-a durut inima pe nepotul dumitale cînd a văzut în ce stare te-a adus ?
îmi răspunde :
  — Ehe ! conaşule, cînd m-o văzut fără de-un picior, s-o fudulit la oameni şi le-o spus : „Am făcut ce-ara făcut şi i-am scos un bou din jug !"
  „I-a scos un bou din jug \" — l-a lăsat fără de-un picior !
   Care altul decît Shakespeare ar fi găsit un cuvînt mai grozav, un cuvînt de ură mai înspăimântătoare, ca acest ţăran ?
[	]
  într-un varieteu din Bucureşti. Pe scenă, un cîn-tăreţ înşiră cuplete grosolane, cu cele mai murdare necuviinţe. La o masă, o întreagă familie : tatăl, muma, trei fete şi-un băiat de liceu. Fetele sînt în uniforma neagră, cu guleraş alb, de şcoală. După fiecare cuplet, tatăl, fericit, aplaudă şi strigă : „Bis \" Muma rîde cu poftă. Fetiţa cea mare, de vreo 13—14 ani, zîmbeşte şiret pe supt pălărie ; parcă ar zice părinţilor ei : „Şi-ncă nu-nţelegeţi voi toată fineţea poeziei, dar cum aţi mai rîde dac-aţi pricepe-o cum o pricep eu!" Băiatul de liceu şuşoteşte la urechea surorii mijlocii. Fără de-ndoială, îi dă lămuriri.
   ...Cîte circulari trimite ministerul profesorilor şi profesoarelor pentru elevi şi eleve. Dar părinţilor cine să le deie circulari...
  Atîtea lucruri mici, pe lîngă marile „chestiuni vitale" ale neamului, cine să le mai ieie în seamă!
(19 10)








ARTISTUL ŞI LUMEA DINAFARĂ
  
  
  Citirea unei nuvele publicate de curînd m-a făcut iarăşi să mă gîndesc la legătura dintre scriitor şi lumea care-l înconjoară, la ceea ce el alege din ea şi ce anume adaogă dînsul realităţii pentru înfăptuirea operei sale. Cunoscînd mediul din care autorul nuvelei de mai sus a căutat să se inspire, am putut controla cu uşurinţă chipul în care faptele s-au răsfrînt în mintea lui şi ce anume a crezut dînsul că trebuie adăogit lucrării pentru ca să-i dea o întregire.
  Cu prilejul acesta m-am încredinţat şi mai mult că reţetele nu pot folosi decît în farmacie şi îndeletnicirea culinară, că arta e în afară de orice siluire, că intuiţia, puterea de a pătrunde şi a descoase viaţa, e singurul izvor al adevăratei arte. Intuiţia nu e reţetă, ci un dar cu care Dumnezeu îşi miruieşte alesul. Iată pe autorul nuvelei, aşezat la masa lui de scris, vrînd să înfăţişeze o privelişte a mizeriei. Intru acest scop îşi închipuie sau îşi aminteşte un pomelnic de datorii, cu ţifre exacte, fiecărui creditor, îi adună pe aceşti din urmă la fereastra unui subsol mucegăit, înnoadă o ceartă de mahala între cei doi soţi cărora vrea să le arate sărăcia, şi din contrastul glasului piţigăiat al femeii dinăuntru şi răgetele creditorilor dinafară scoate efectul mizeriei omeneşti ! Dar ce păcat că faptele şi suferinţele omeneşti nu se pot amesteca în proporţiile în care se amestecă ouăle cu untul ca să iasă nişte jumări bune. Căci realitatea nu poate fi interesantă decît prin ea însăşi ; transpusă, în toată cruditatea ei, fie pe-o pînză, fie într-o scriere literară, realitatea   rămîne   înjosită   tocmai fiindcă luînd-o de pe temelia ei firească o aşezi pe o alta şubredă. Fotografia nu poate înlocui pictura, nici stenografia, literatura. N-ai avea atuncea decît să porţi la îndemînă un creion, să notezi orice convorbire ce ţi s-ar părea interesantă şi s-o aşterni apoi pe hîrtie. Şi să-ţi închipui cu asta că ai descoperit încă un colţ al sufletului omenesc ! Dar arta creează; realitatea prinsă de ochiul unui artist e din nou creată, crudităţii ei i se adaogă căldura sufletului acelui artist şi, îmbrăcată numai în acest nou vestmînt, ea poate să aibă dreptul la o nouă viaţă, la o viaţă veşnică dacă vestmîntul îi va fi ţesut mai luminos. Sufletul unui artist pătrunde realitatea, o desface apoi în toate adîncimile ei şi i le colorează în culori suave, eterizate, deosebite de cele cari o acopereau în întîia ei fiinţare, cum raza de soare desface din picătura incoloră de apă cele şapte culori eterice   ale curcubeului ceresc. Aceasta pentru ceea ce artistul alege din lumea înconjurătoare. Ce-i adaogă, ca să-i dea o întregire ? îi adaogă cîte ceva din întregul capital de observaţie pe care ochiul lui, în chip inconştient, l-a cules din atingerea lui cu viaţa. Aceasta e lucrarea cu adevărat   mintală,   lucrarea neprevăzută, acesta e rîul al căruia curs îl ştii, fără să poţi bănui supt ce efect de lumină îşi va duce undele în clipa ce vine. Din acest capital de observaţie şi experienţă răsare partea cu adevărat personală a scriitorului, care-1 şi aşază pe scara valorilor. E singurul capital după care nu trebuie să alergi, el se dă singur prins în capcană ochiului dumnezeiesc deschis deasupra lumii, ca să-i cucerească tainele.
  Mai rămîne de ales forma în care să-ţi îmbraci opera literară. In deosebire de pictură şi arhitectură, cari trebuiesc neapărat să ţie seamă de proporţii, literatura e elastică, dînsa nu-ţi dă un număr de cuvinte, sau o lungime de frază pentru o anume situaţie ; meşter să fii, poţi mări sau scurta o de
  
scriere, fără ca opera să sufere ceva. Trandafir sălbatec, cu patru petale, trandafir de seră, cu sute, nici gingăşia, nici eleganţa uneia nu e în dauna celeilalte. Dacă Maupassant, dintr-o singură pagină, îţi dă înfăţişarea furtunatecă a mării, cine poate bănui că un Michelet îţi strecoară acelaşi fior în zeci de pagini ?  Şi ca să amintesc iarăşi despre nuvela de mai sus :  nu un catastif de socoteli şi poliţe poate să-ţi arate mizeria cuiva, ci numai o singură rază de soare, eoborîtă de pe fereastră, peste o treanţă de covor, aşternut pe nişte podele măcinate de vechime, poate să înfăţişeze mai bine sărăcia unei biete odăiţe ! Şi iarăşi, acelaşi colţ, văzut de ochiul unui maistru, poate lăsa cîteva pagini de o rară frumuseţe.
  ...Dar dacă spinul se răsfaţă pe o tulpină tot atît de înaltă ca şi-a crinului, cine poate lua floarea unuia drept a celuilalt ?

(19 10)
  
  
  
  
  Un articol al lui Faguet SCHILODIREA LIMBII
  
  Eminentul critic literar Emile Faguet a scris, zilele trecute, un articol în care arăta primejdia prin care trece 'limba franceză, atît de mult dispreţuită astăzi de către tinerele generaţii ale Franţei. Articolul lui Faguet a avut un mare răsunet, şi teama, care pînă mai ieri stătea înăbuşită în sufletul multora, se revărsă îndată prin articole şi destăinuiri cari, venite cum sînt din partea profesorilor de limba şi literatura franceză, au o deosebită însemnătate. Ziarul Gil Bias a deschis o anchetă, şi răspunsurile primite trebuiesc citite de toţi acei cari cred că limba unui popor e cea mai puternică pavăză a lui.
  Dispreţul pe care tinerimea franceză îl arată literaturii clasice franceze, gustul bolnav care o apropie tot mai mult de literatura decadentă, aşa de în floare astăzi, dar atît de şubredă şi de falsă în chiar esenţa ei, cred că e pricina de căpetenie a înjosirii unei limbi universal cunoscute şi al cărei capital de cuvinte a putut da omenirii cele mai desăvîrşite capodopere literare. Jargonul despre care vorbeşte Faguet e însăşi limba aceea care, înlocuind valoarea cuvântului, îl preface, limba care, neputînd exprima cugetările bolnave şi nebuloase  ale poeţilor de duzină, e refăcută,
  

  

  
ajungînd supt condeiul lor o siluire, un fel de esperanto, pe care numai cîţiva adepţi o pot înţelege. Fireşte că atunci, între operele lui Cor-neille, Racine, ale lui Moliere, ale unui Merimee şi Flaubert, ba chiar între ale lui Baudelaire şi Verlaine, aceşti mari premergători ai nimicniciei literare de astăzi, şi scrierile sutelor de poeţi şi prozatori de astăzi e o adevărată prăpastie. Şi cum opera clasică cere gîndire şi o adîncă cunoaştere a. limbii, în vreme ce proza de astăzi desfătează, iar versurile alintă frumos auzul, fireşte că spre aceste din urmă pagini ochii tinerimii vor alerga mai repede decît spre cele dintîi.
  Dar limba e cea mai sfîntă moştenire a unui popor, ea e a tuturor şi pentru toţi din acelaşi neam.
  Ea e întrupată, alcătuită, şlefuită în cursul a zeci de veacuri, răsărită din trebuinţele, din durerile, din bucuriile şi suferinţele unui popor, şi din întreg acest material cîţiva aleşi culeg ce e mai trainic şi mai bun, de îmbracă, în veşmîntul ei, opera literară.
  Iată de ce, cînd cîţiva oameni rău îndrumaţi, cînd cîteva suflete bolnave şi doritoare de forme noi, fie ele şi goale, vin să împrăştie şi să desfacă ceea ce ani după ani s-a adunat şi s-a alcătuit, cu dreptul trebuie să se găsească cineva care să arate primejdia.
  Şi fiindcă într-o ţară cu o literatură de sute de ani se discută cu atîta aprindere chestiunea schilodirii limbii, se cuvine să ne gîndim şi la soarta limbii noastre, care, din fericire, în clipa de faţă curge într-un vad firesc. Luptele care s-au dat pentru curăţirea limbii noastre, pentru ocrotirea ei împotriva latinizării, spre care căutau s-o împingă cîţiva rătăciţi, sînt cunoscute. Acum avem o limbă literară a căreia şlefuire se face pe fiecare zi de către mănunchiul de scriitori contimporani. Primejdia însă stă în aceea că, printre aceşti scriitori, caută să se strecoare elemente noi, o seamă de tineri adepţi ai noului curent care bîntuie, în vremea de faţă, mai toate literaturile. Şi, astfel, împotriva acelora cari vor să întemeieze o limbă literară, ca o urmare firească a limbii noastre strămoşeşti, îmbogăţită firşşte cu un nou capital de cuvinte, cari au avut puterea să intre şi să rămînă alături de cele băştinaşe,  vin  alţii  cari  vor să creeze, să inventeze cuvinte noi, sonore, dar fără sens — neologisme — care nu pot avea nici o înrudire cu limba noastră, sau arhaisme îmbrăcate într-o formă modernă,   cuvinte   pretenţioase sau schiloade, a căror valoare nu poate fi preţuită decît de acei cari le dau un loc în scrierile lor caraghioase. Acesta e jargonul, care caută şi la noi o incetăţenire, de altfel, şi-n cele mai multe cazuri, ca şi creatorii lor [sic]; acesta e jargonul, care a pus pe gînduri  şi pe  apărătorii limbii franceze. Pentru puţinul bun pe care ni-1 poate aduce o asemenea literatură, răul pe care-1 poate propovădui e covîrşitor. Lasă că dacă o astfel de criză poate lovi o literatură bătrînă, ca cea franceză, la noi dînsa nu poate fi decît un reflex, o imitare cu atît mai primejdioasă cu cît e efectul unei limbi atît de cunoscută de noi, atît de citită în ce a produs dînsa mai searbăd şi mai fără de preţ. Vitrinele librăriilor  noastre  nu au de-ajuns  rafturi  ca să răsfeţe, în lumina lămpilor lor, copertele atîtor şi atîtor volume, hîrtie care, în litere frumos turnate, cuprinde cele mai grozave rătăciri literare. Dacă această literatură are sau nu o înrîurire asupra tinerelor generaţii de astăzi, o pot spune, mai bine ca oricine, directorii de reviste literare, cari primesc, pe fiecare zi, un noian de versuri scîlciate, lascive, scrise în cea mai netrebnică şi înstrăinată limbă, versuri cari trec de-a dreptul din gentile de şcoală ale liceanilor în coşul primitor al redacţiilor.
  Totuşi — şi aici e partea cea tristă — într-â-numite cercuri, acest jargon capătă încuviinţare, ba chiar o oarecare încurajare. Aceasta mă şi face să îndemn pe toţi să citească articolul lui Faguet şi întreaga anchetă a ziarului parizian Gil Bias. Se vor încredinţa, fără de îndoială, de răul pe care unii nechemaţi îl pot face limbii, şi prin urmare literaturii noastre.







DE LA ŞCHEIA, LA HÎRLĂU-MACSUT

(19 10)



In zorii zilei plecăm în trăsură din curţile Şcheii.
  Nimic nu e mai frumos ca un drum de ţară în faptul dimineţii, cînd roua încă nu-i sorbită de soare, cînd ţarina e jilavă, cînd vitele de muncă, de-abia trezite, stau de rumegă, încremenite pe tăpşane. Atunci ciripitul ciocîrliei îţi merge drept la inimă şi simţi, cu toate simţurile tale, că trăieşti la ţară.
  Cînd ne dăm bine seama, Şcheia e rămasă mult în urmă, de-abia îi mai albesc zidurile, numai plopii se înalţă parcă spre cer, să ne mai zărească.
  O pădure de stejari tineri, subţiri, înfrunziţi în tot lungul trunchiului lor, cu vîrfurile mlădioase, ca nişte bice împodobite de nuntă, ne întovărăşeşte o bună parte din cale. Cînd ne despărţim de dînsa, dăm de-a dreptul în pădurea Strungăi, şi bolţile de verdeaţă ne fură lumina celor dintîi raze de soare, care licăresc, colo, în depărtări, şi se preling pe cărări, repezi, ca nişte şopîrle cu solzi de aur.
  Apoi băile Strunga, cu mormîntul, săpat numai de două zile, al stăpînului lor de pînă mai ieri. Şi-n sfîrşit valea, valea largă şi deschisă vînturi-lor, în cuprinsul căreia, în această dimineaţă frumoasă de vară, parcă clocote lumina. Şi ochiul ne fuge departe, pînă în tîrguşorul alburiu de departe, în faţa căruia, ca o vorbă de bună sosire, o bisericuţă mică stăpîneşte de sus, de unde-i şoseaua.
  
  Tîrgul e Tîrgu-Frumos. L-am ajuns ! Frumos şi nu prea. Sau poate o fi fost. Case mărunţele ; turn de pompieri ; o poliţie cu acoperemîntul casei răvăşit de ploi ; cîteva uliţi măturate ; şi, peste tot : pe garduri, fîntîni, pe stîlpii de telegraf, — ben-ghiuri de var. Sîntem în vremurile măriei-sale Holerei ! Toţi se păzesc, toţi îndeplinesc măsurile luate de ocîrmuire cum pot mai bine. Sfîntă e şi frica de moarte. [...]
  în tren. Spre Podul-Iloaiei. Alt tîrguşor ; alte căsuţe mărunţele ; alt turn de pompieri ; alte ben-ghiuri de var. Nici mai urît, nici mai frumos ca Tîrgu-Frumos.
  Şi de aici, într-un tren pentru pitici, spre Cotnari, Hîrlău. Un chin ! Mi se părea că merg pe spatele unei broaşte-ţestoase. în cuştile cele de fier, care de-abia se legănau, mi-am amintit de altă linie liliputană, de Crasna-Vaslui.
  Ţinuturi cam goale, dealuri, gîturi de văi. Satele rare. Cînd ajungem la Cotnari, ne facem cruce. E nămiaza mare, cald. Din pămîntul pe aici uscat şi pe drumul de ţară ce duce spre dealuri se ridică praful în bătaia unui vînt ce începe să-şi dezmorţească aripile. Peste un sfert de ceas sîntem în Hîrlău !
  Hîrlăul, da, e un tîrg frumos. Case mărunte, dar curate ; flori pe la ferestre ; uliţi largi ; grădini cu arbori mari, cu straturi de flori. Şi-n trupul tîr-gului, înfipte cu tot dreptul pe care-1 au, stăruind încă pe un pămînt care nu mai e al lor, cele două biserici cu ctitorii domneşti îşi scaldă crucile în aer. ,,Sfîntul Dimitrie", a lui Petru-Rareş, cu clopotniţa cam dărăpănată, ,,Sfîntul Gheorghe", a lui Ştefan cel Mare, nouă-nouţă, cu smalţurile verzi şi albastre, curată, ca pregătită pentru o mare sărbătoare. E restaurată de curînd. înăuntru lucrul nu e gătit, mi se spune, căci pe sfinţia-sa, care slujeşte la amîndouă, n-am unde-1 găsi, să-mi cleie desluşiri. în dosul bisericii acesteia, un binevoitor îmi arătă locul pe care Radu Mihnea a ridicat clădirile nimicite mai apoi de pîrjolul focului.
  Peste tot cuprinsul Moldovei stau urmele vremurilor celor mari. Pînă mai anii din urmă, din piatra zidurilor vechi s-au bătut drumuri şi s-au clădit case. Ce mai au de scăpat acuma ? [...]
   Cu trăsura care ne-a adus de la gară în tîrg pornim spre Macsut, să vedem fabrica de sticlărie. Un drum rău, desfundat. Un sat lung de o parte şi alta a şleaului : Pîrcovacii. în pădurile care acoper dealurile, birjarul, un romîn prostănac, ne spune că-s mai multe schituri : pe stînga, Sîn-geapul ; pe dreapta, cel zis La lacuri.
  Mă uit şi văd cum pădurile încep să cadă supt dinţii fierăstraielor. Dealurile rămîn chele. Cînd se vor dezgoli cu totul, şi rostul sihăstriilor acestora se va sfîrşi. Vor rămîne nişte biete bisericuţi la care poate se vor duce pîrcovăcenii. Iar pustnicii vor pleca să găsească alte pustietăţi. Securea şi fierăstrăul alungă liniştea, omoară şi poezia.4
  Macsutul ! Un şir de case răzleţe pînă departe, încolo, în pădure. Iarna trebuie să fie groaznic. O colonie întreagă de cehi, de polonezi, de nemţi, meşteşugari ai acestei grozave îndeletniciri. Mergem pe rînd în toate încăperile largi. împrejurul unor cazane uriaşe, în care fierbe, la o temperatură de 2.000 de grade, amestecul care ne dă sticla, fiinţe omeneşti se mişcă, sorb prin tuburile lungi din aluatul acela clocotitor ; apoi îl suflă, umflîndu-şi obrazul, ca pe o băşică de săpun, îl suflă mereu, din adîncul plămînilor, lungesc beşica, pe urmă o pun în tiparul care o strînge şi-i dă forma trebuitoare. Din tipar, sticlele de lampă, paharele, garafele trec să se răcească în alt cuptor... la 250 grade !
  Ne uităm buimaci la toate, feţele acele rumenite de pîlpîirea flăcărilor, la toţi ochii aceia înroşiţi de arşiţă, la frunţile brobonite de sudoare, la toţi oamenii aceia, bătrîni, tineri şi copii, cari îşi cîş-
  

  
ligă pîinea cu cea mai groaznică şi înspăimântătoare muncă de pe faţa pămîntului.
  Da, oamenii aceştia au dreptul la mila orişicui, şi dînşii nu o cer. închipuiţi-vă ! Sînt fericiţi ! în ziua cînd se întîmplă un defect, cum zic ei, la maşini, şi fabrica nu umblă, e o adevărată jale în colonia aceasta de muncitori deprinşi, din tată în fiu, cu munca aceasta. Ei sînt plătiţi pe bucăţi, şi-n ziua aceea nu iese pîinea. Ei vor să lucreze. Focul le dă viaţa, şi munca lor e mistuitoare ca şi jăratecul. Şi e o întrecere ! Sînt maiştri cari cîştigă cîte 800 lei pe lună...
  Băutorule, care sorbi liniştit paharul tău cu bere, uită-te bine la el. Ce poveste duioasă ar şti dînsul să-ţi spună !
  Chefliule, care după o noapte de orgie, bînd şampania, îţi spargi în ţăndări cupa, uită-te bine la sfărîmăturile acele, căci nu-ţi poţi închipui roadă cărei munci ai dispreţuit pînă într-atîta !...
  Şi în celelalte încăperi : iată cum netezeşte sticla, gura paharelor, cum le desparte, căci unele ies din forme gemene, cap la cap ; cum le gravează ,• cum le imprimă, printr-o izbucnire de aburi, florile ; cu ce meşteşug, cu ce îndemînare le sapă literele. Şi-n cele din urmă, cum le învelesc femeile în paie, să le împrăştie în tot cuprinsul ţării.
  Cîteva siluete zvelte, gingaşe, de poloneze, blonde, cu ochii albaştri, mi-au rămas în minte...
  La plecare, două fete se feresc să le zărim din trăsură. întorc capul ; eram sigur : se uită după noi. Şi la Macsut femeia e aceeaşi !
  Iarăşi Pîrcovacii, iarăşi Hîrlăul. Dar tren nu avem pînă a doua zi de dimineaţă. Să rămînem la otel ? La gîndul acesta ne cuprind fiorii. Birjarii evrei ne văd în încurcătură. Cer un preţ mare. Nici tocmeala mea, nici vorba poliţaiului nu poate tăia din preţ. Sînt stăpîni ! Ş-apoi e şi sîmbătă. Dăm cît ne cere şi plecăm.
  Amurgeşte. Curînd zărim curţile Cepleniţii pe stingă, cu casele mari, cu ziduri groase, asemănătoare celor de la Şcheia. Pe dreapta-s Cotnarii, cu vestitul Deal-al-Mîndrului. Cotnarii, loc de închinare şi de învăţătură altădată, în vremi patriarhale, astăzi un ţinut cu multe vii părăginite, cu biserica lui Despot, arsă, cu vestit renume, care tot mai stăruieşte încă.
  Caii, odihniţi, merg voiniceşte. Ţarinile se încheie una de alta ; tălăngile ia tîrlă sună ; cîinii ne hămăie ; cîte un ciobănaş stă tolănit pe iarbă şi se gîndeşte sau moţăie de somn.
  Iarăşi în Tîrgu-Frumos. Un alt birjar, un evreu glumeţ, care, ca să nu se întoarcă singur, ia pe capră un dănciuc de vreo zece ani, ne duce numai într-o vorbă, cale de două-trei ceasuri, pînă la Şcheia, prin noaptea rece, prin întunerecui căreia străbat, uneori, pîlpîirile vreunui foc din ţarine, de ne luminează calea şi parcă ne încălzeşte şi pe noi.
  E tîrziu. La Şcheia toţi dorm. Singur Dudaş ne iese în cale, gudurîndu-se, scheunînd de bucurie.
(19 10)
  
  
  
  
  
  
  
  CASA ŞI MORMÎNTUL LUI VASILE ALECSANDRI


I
CASA
  Trăsura de ţară se opreşte în satul Mirceşti, în faţa unui parmaclîc văruit care îngrădeşte o grădină frumoasă. Pe o cărare umbroasă intrăm în grădina aceasta, un adevărat rai presărat cu flori, cu brazde de iarbă fragedă, umbrită de copaci bă-trîni, de mesteacăni şi brazi. Paseri albe, numai albe, înveselesc această grădină mănăstirească, în faţă, casa parcă stă şi o priveşte.
  O doamnă bătrînă, cu ochii vioi încă, păstrînd urmele unei adevărate frumuseţi, ne iese înainte. E însăşi doamna Alecsandri, soţia ilustrului poet. Intrăm în casă cu un fior în suflet. Ni se spune, şi îndată ne şi dăm seama, că toate au rămas aşa cum moartea poetului le-a lăsat. în cerdac, în stînga, mai este divanul pe care Alecsandri stătea, după masă, de vorbea cu prietenii săi, cu Costache Negri, Kogălniceanu şi atîţia alţii. De pe divanul acesta ochiul lui se desfăta privind, în celalt colţ al cerdacului, în dosul reţelei de sîrmă, poporul întreg de paseri cîntătoare care zburau în largul lor. Astăzi cuşca a rămas goală, ca şi cînd paserile ar fi zburat o dată cu sufletul poetului. Cum intri pe sală, în dreapta e odaia de biliard ; în mijloc, biliardul, dăruit poetului de către vodă
Cuza, aşteaptă, acoperit, umbra aceluia care nu se mai poate pleca să-i gonească bilele deasupra postavului verde.
  în stînga e odaia de lucru a poetului. în fundul odăii, pe birou, stau la locul lor : călimara, condeiele, cuţitaşul, pecetea, — atîtea lucruşoare cari au  împărtăşit   cu Alecsandri   ceasurile   lui de muncă. Scaunul pe care sta, perdelele ferestrelor, tablourile, toate — curate, îngrijite — parcă au luat ceva din posomorala şi măreţia vremii. Lîngă peretele din dreapta,   într-un  dulap cu geamuri, stau rînduite atîtea amintiri : cărţi, cutii, fotografii. [...] în despărţitura de sus, o amintire ne ridică lacrimile  în  ochi.   Nu  îndrăznim  să întoarcem capul. D-na Alecsandri ne-a prins însă privirea şi ne şopteşte : „Cununiile noastre !" Una lîngă alta, cele două cununii parcă sînt luate acuma de pe fruntea mirilor... Deasupra dulapului, planul unei vile,  datorit  unui  arhitect,  Montoreanu,  mi se pare. Vila pe care Alecsandri plănuia să şi-o ridice. Deasupra uşii din fund, care dă în odaia de culcare, a căreia fereastră şi astăzi a rămas oblonită cu vechiul ei oblon de lemn, un tablou, o stampă, asupra căreia d-na Alecsandri ne atrage atenţia. Tabloul înfăţişează un convoi de surghiuniţi în Siberia. Convoiul e în popas, în mijlocul zăpezii, cazacii, cu cnuturile în mîini, fac numărătoarea  osîndiţilor.  Dedesupt  e scris :  Pohod na Sibir. E tabloul din care s-a inspirat Alecsandri de a scris frumoasa şi mişcătoarea lui poezie.
  în odaia aceasta a cerut poetul să-i aducă patul cu cîteva zile înainte de a muri, şi aici şi-a dat sfîrşitul.
  Alecsandri a stat în casa părintească, care e mai la deal, pînă în 1859. în 1860, poetul fiind trimis într-o misiune, d-na Alecsandri a zidit-o pe aceasta, în lipsa soţului său. Cînd s-a întors, i-a plăcut aşa de mult, încît dînsul a locuit-o pînă la moarte...
  Cu o rară duioşie în vorbă, cu o limpezime neobişnuită, d-na Alecsandri ne povesteşte atîtea lucruri, atîtea necazuri pe cari viaţa i le ţinea pregătite. Dar sînt lucruri cari nu pot fi spuse, sau cari nu pot fi orişicînd spuse. Nerecunoştinţa oamenilor, oricari ar fi ei, nu e numai o boală a sufletului nostru, a fost de pe cînd lumea.
  Numai sînt clipe cînd fierea ei îţi înveninează sufletul, şi atunci nu o mai poţi răbda. Cu atît mai trist dacă cei ce-ar trebui scutiţi de dînsa, aceia sînt înveninaţi mai grozav !...



II
MORMÎNTUL

Acei cari cred că deasupra sicriului în care zac rămăşiţele lui Vasile Alecsandri,   marele nostru poet  naţional, se înalţă un uriaş  monument de marmură de Labrador, un monument care să stă-ruiască   deasupra   groapei   cîntăreţului   senin al cîmpiei noastre ca un semn de admiraţie a neamului pe care dînsul l-a iubit atîta, aceia se înşeală.   Monumente   avem de-ajuns   în Bucureştii noştri, şi ne-am deprins atîta cu ele, încît parcă am avea tot dreptul să ne întrebăm, miraţi, de ce atunci cînd avem de unde arunca atîtea sume însemnate de bani  pentru ca să turnăm  în bronz atîtea chipuri neînsemnate, de ce oare deasupra cenuşii marelui Vasile Alecsandri stă posomorită şi aproape clătinîndu-se în bătaia vîntului şandramaua de scînduri, da, numai o şandrama de scînduri, pe care vremea, mai respectuoasă decît oamenii,  a cruţat-o  pe cît  a putut ?  Căci dacă multe necazuri or fi lovit pe ilustra bătrînă care astăzi mai trăieşte şi care a fost soţia lui Vasile Alecsandri, şi dacă mijloacele nu i-au putut îngădui să facă mai mult decît ceea ce a făcut, mă întreb care e datoria unui neam de cinci milioane de oameni, care e datoria învăţătorilor, a profesorilor, a militarilor şi a tuturor acelora cari se fălesc cu un trecut pentru cimentarea căruia nimic n-au făcut, care e datoria lor dacă nu aceea de a respecta amintirea marelui om politic şi scriitor, amintirea aceluia care a făcut, dimpreună cu alţi cîţiva uriaşi ca şi el, Unirea, care ne-a sprijinit interesele în străinătate, care a pus temelia teatrului şi în mare parte a literaturii de astăzi, care a cîntat izbînda oştenilor noştri, care a strîns comoara de gîndire şi simţire a poporului romî-nesc ? Nu cu o statuie aruncată pe piaţa unui oraş se preamăreşte amintirea unui om mare. Deasupra mormîntului lui Alecsandri trebuia să se înalţe pînă acum monumentul pe care Romînia i-1 dato-reşte...
  Dar cînd ni s-a deschis uşa şandramalei aceleia, am văzut, cu adîncă mulţumire, că aceea care în viaţă l-a iubit îl îngrijeşte şi după moarte. Păreţii de scînduri sînt acoperiţi cu văl negru. In mijloc, deasupra groapei, se înalţă catafalcul, cu bustul poetului, cu cîteva   coroane, cu decoraţia marei cruci a ,,Stelei Romîniei". Printre coroanele acestea, e aceea a doamnei Elena, căreia odată poetul îi închinase culegerea de poezii populare. Cea din urmă coroană, şi singura, e trimisă la 24 august, cînd s-a făcut un parastas pentru odihna sufletului celui adormit. în păretele din fund e portretul lui Vasile Alecsandri, tînăr, în picioare, de jur împrejur împodobit cu flori, nişte pansele, presate de către soţia poetului. Fotografia aceasta, rară, am mai văzut-o şi la d. Maiorescu, cu o dedicaţie. Pe ceilalţi păreţi, tablouri vechi de familie : vornicul Alecsandri cu cei doi fii : poetul şi colonelul ; iar într-altul, poetul cu tatăl, mama, surorile şi fratele lui. O poezie trimisă, tot acum în urmă, doamna Alecsandri a încadrat-o şi a pus-o pe catafalc. O iscăleşte un necunoscut. Un album nou de iscălituri îl începem cu numele nostru. Nu-i fir de colb, nu-i aţă de păianjen, — o odaie îngrijită zi cu zi, ceas cu ceas, cu o adevărată pietate...
  
MIJLOCUL LUI DECEMVRE
  
  
  S-a schimbat firea ! în decemvre nu mai fulgu-ieşte, ferestrele nu se mai smălţuiesc cu flori de gheaţă ; copacii nu-şi mai întind braţele împodobite în promoroacă. Noroiul lui martie umple străzile ; copacii Cişmigiului plîng din ramurile lor umede ; cerul, îmbîcsit de nori cenuşii, atîrnă greu, gata să se reverse într-o ploaie de toamnă. E tristă vremea, ca orice lucru nelalocul lui. Numai bucu-reştenii sînt veseli. Bărbaţii umblu în pardesiu ; doamnele, în jachete subţiri ; copiii, cu genunchii goi. Iar lebedele Cişmigiului, albe de parcă ne-ar face dor de zăpadă, plutesc alene pe lacul Cişmigiului, a cărui oglindă zadarnic mai aşteaptă antreprenorul patinajului s-o vadă odată îngheţată. Trăsurile aruncă raze de noroi în toate părţile, păţind rochiile şi hainele cari umplu a doua zi fabricile spălătoriilor chimice. Căci şi petele de noroi, ca multe altele, se şterg uşor, şi dacă mai lasă vreo urmă, apoi aceasta e numai pentru ochii îngăduitori cari ştiu unde a fost pata de la început.
   Pe vremea aceasta tristă, automobilele înviorează oraşul. Semnalele lor, cari au de scop să-ţi prevestească mai din vreme că vei fi călcat, aruncă zarva în public, trezesc energiile, mişcă picioarele celor mai reumatici. Şoîerii, această nouă categorie de oameni — oameni inculţi, fără simţul timpului şi al spaţiului, fără gîndul primejdiei — merg şi ei, trebuie să recunoaştem, la moarte, ca vechii
   
gladiatori romani. Omoară, şi, la rîndu-le, sînt omorîţi. Bicicliştii sînt rari, e un sport învechit.
  Pe sus, doar Vlaicu zboară ; el supt cer, ţigănuşii mahalalelor Cotrocenilor urmărindu-1 pe jos, dînd cu căciula în cîni de bucurie, fiindcă pînă la el n-ajung. Curse, nu. Bătăi cu flori, nu. Altfel de bătăi, cîte vreţi. Circiumele gem, acum, în preajma alegerilor. în faţa Clubului democrat, două manifestaţii au scos de prin bîrlogurile lor pe toţi agenţii. Se pregătesc toţi de alegeri. Unii vor să rămîie ; alţii, să vie. Ori unii, ori alţii au să-şi vadă visul cu ochii. Pentru cîtă vreme ? O să vedeţi. In cafenele, aceleaşi discuţii. ,,Toţi avem geniu ; în afară de noi, nu pot fi alţii ; noi sîntem centrul lumii."
  Literatură ! Gazetele dau „fapte diverse : omoruri, sinucideri, Staţia B. M.f Omul gol din Cişmi-giu"... Pe care, în treacăt fie zis, şi autorul acestor rînduri a avut cinstea să-1 vadă, nu la miezul nopţii, cum au spus gazetele, ci la 8 ceasuri seara ! Gol ca Adam.
  Bănuiesc că pricina e o Evă. Cofetăriile pline ; cinematografele, asemenea ; teatrele, la fel. La Naţional a răsărit Luceafărul! Maman Colibri ţine seria la „Davila" ; opereta lui Grigoriu îşi pregăteşte premiera la Teatrul ,,Leon Popescu". Şi toate merg, se învîrtesc pe veşnicul fus al actualităţii.
  Numai zăpada a ajuns legendară, ca feţii-frumoşi, ca Ileana Cosînzeana a lui Victor Eftimiu, ca Sta-tul-Palmă-Barbă-Cot. Ori o fi crezînd şi dînsa că e prea albă şi neprihănită pentru mocirlosul pămînt !
(19 10)







DE LA REPETIŢIILE „LUCEAFĂRULUI"
  
  
   Ce ciudată e scena într-o zi de repetiţie. Tot fastul ei, tot farmecul ei mincinos, toată poleiala i se şterge în faţa pînzelor văpsite grosolan, în faţa stîncilor de carton, a cerurilor de mucava. Actorii, în hainele lor de toate zilele, îşi spun rolurile cu caietele în mînă, întrerup tiradele, fac o glumă, sau îşi aruncă înţăpături ; maestrul de scenă îi dojeneşte, le arată, îi întoarce să înceapă iarăşi aceleaşi şiraguri monotone de cuvinte, pe care urechea nu mai vrea să ţi le primească.
  Impresia aceasta ciudată stăruie chiar la o repetiţie generală, cînd decorurile sînt toate, sau mai toate pregătite, cînd artiştii joacă grimaţi şi-n costume.
  
   E repetiţia generală a Luceafărului d-lui Dela-vrancea. Scena cuprinde decorul actului întîi, frumoasa poartă a cetăţii din Suceava. Sala e întunecată. Numai sus, în mijlocul cupolei, printre alămurile policandrului uriaş, ziua se zăreşte ca o dantelă. De-abia ne zărim unii pe alţii : cîţiva scriitori, 2—3 critici în loja direcţiei : directorul general al teatrelor, d-1 Eliade, şi autorul, d-1 Barbu Delawan-cea.
  Repetiţia începe. De după zidurile de strajă, glasul plin de umor al lui Brezeanu răsare îngrijat. Marele artist se emoţionează la repetiţia generală ca şi în seara premierii. Peste cîteva clipe intră in scenă maestrul Nottara, care joaca rolul lui Petru
  

  
Rareş şi a pus şi piesa în scenă. în mijlocul unei tirade, maestrul se opreşte : ,,Da' nu sta aşa ţeapăn, măi băiete", dojeneşte pe unul. Şi cuvintele aceste împart spusele lui Petru Rareş şi ne fac să zîmbim.
  în actul al II-lea e multă figuraţie. Maestrul Not-tara e cu ochii în patru. îşi spune rolul şi, deodată, se repede într-un colţ : ,,Ieşi mai în faţă, aşa". Şi trage pe un figurant de mînecă hainei ; şi iar îşi reia cele ce trebuie să spuie mai departe. Din măreţia vorbirii de odineoară, dojana cade ciudată, ne dă ca un duş rece celor cari ascultăm.
  în actul al III-lea zgomotele luptei nu se desluşesc bine ; d-1 Delavrancea e nervos. Se scoală în picioare, în lojă, şi strigă : ,,Nu aşa, nu aşa ! Parcă e la alegeri ! Nu-i vorbă, şi acolo sînt false strigătele, dar"...
  Şi scena începe din nou, şi iar din nou. E neînchipuită puterea de muncă a maestrului Nottara.
  După 30 de ani de scenă, a păstrat aceeaşi vioiciune, aceeaşi dragoste de ea. Iar marele său talent e veşnic învăluit cu o rară modestie, care face cinste unui artist ca dînsul.
D-1 Delavrancea nu iartă nici o tărăgănare, nici
0 greşeală. Roagă pe artist să înceapă orice scenă ce i se pare cam tărăgănată.
Ieşim de la repetiţie la 7 seara. Se începuse la
1 după prînz.
  Observaţiile d-lui Delavrancea au smuls un nou cuvînt de spirit lui Brezeanu. în actul al II-lea se aduce lui Petru Rareş capul italianului Gritti, tăiat, pe o tavă. în seara premierii, cum d-1 Delavrancea arăta la toţi părţile slabe ale interpretării, Brezeanu îi zice :
  — Mi se pare, coane Barbule, că numai capul lui Gritti a fost bine după dumneata.
Cuvîntul a făcut mult haz.
  Dar după repetiţii lungi, piesa se joacă admirabil, şi vin serile cu săli pline, de la galerie pînă la cel de pe urmă stal.

(19 10)







CÎTEVA „TAINE" DIN VIAŢA SCRIITORILOR
  
  
  Vreau să descoper cîteva taine din viaţa noastră. Prin aceasta folosesc şi scriitorilor, şi celor cari vor să ştie cîte ceva despre ei.
   Poetul Anghel îmi dă astăzi să citesc o hîrtie. De la cele dintîi rînduri am văzut că e vorba despre o adresă de la o societate de lectură, prin care, cu multă politeţă, i se cereau volumele. Nu e întîia pe care o primeşte Anghel, după cum nu e întîia pe care o citesc eu. Nu cred să fie scriitor care să nu primească, săptămînal, cîte o asemenea rugăminte.
  Căci şi aiurea, şi la noi, trăieşte legenda că scriitorii au biblioteci întregi cu... operele lor.
  Şi-or fi închipuind d-nii directori sau întemeietori de case de cetire că editorii noştri se grăbesc să ne puie la îndemînă cîteva sute de exemplare, să avem de dat.
  Nu, domnilor, lucrul stă aşa : Mai înainte editorii se mulţumeau să lege un exemplar în piele şi să-1 dea maestrului, la tipărirea ediţiei. Zic maestrului, fiindcă mă gîndesc la un Caragiale, la Vlahuţă, la Coşbuc, nu la cei cîţiva tineri cari nu luau măcar exemplarul nici... nelegat. De o bucată de vreme s-a luat un obicei, fără voia editorilor, dar prin voinţa scriitorilor, să li se dea cîte 15—20 exemplare (sfătuiesc pe toţi să ceară cîte 25) de fiecare ediţie. Pe aceste 25 exemplare le aşteaptă tocmai
25 de prieteni şi colegi, aşa câ soarta lor e mai dinainte hotărîtă. De cumva autorul vrea să-şi prezinte cartea la vreun premiu academic, atunci îşi plăteşte cele zece exemplare în plus. Tot aşa e silit să-şi plătească exemplarul de care are uneori nevoie. Dintre cei 40—50 scriitori ai noştri, aş pune rămăşag că 35 nu-şi au în bibliotecă volumele lor. E oarecum greu să-ţi plăteşti munca, după ce ai plătit-o cu atîtea nopţi de nedormire, cu atîtea jigniri... critice, cu atîtea ciorovăieli cu editorii.
  Ţin minte, pe cînd scriam la Arhiva d-lui A.D. Xenopol, că, zilnic, d-sa primea rugăminţi să ofere cele 6 volume ale Istoriei romînilor. Asta însemna nu mai puţin de 60 lei. Dar hazul era că chiar d-lui Xenopol îi lipsea volumul 2 sau 5 mi se pare, peste care nu mai putea da.
  Şi atunci, vă-ntreb, cum ar putea scriitorii satisface cererile caselor de citire ? Şi nu e mai drept ca aceste case de citire să dea serbări sau şezători literare, cu al cărora produs să poată cumpăra cărţile ?
  Mai deunăzi citeam, cu mirare, într-o foiţă aşa-zisă „literară", o coloană întreagă în care se vorbea cu ură împotriva scriitorilor cari se îmbogăţesc cu traducerile. Dacă cei cari se îndeletnicesc cu scrisul, fie acest scris măcar ca cel din foiţa care mi-a căzut în mînă, cred lucrul acesta, mă gîndesc ce pot să creadă cititorii, publicul cititor căruia îi place să ştie şi cîte ceva din viaţa scriitorilor.
  Lucrul stă însă cu totul dimpotrivă. Dacă este vreo ţară în care traducerile să fie mai prost răsplătite, apoi acea ţară e a noastră. Sumedenia de traduceri de prin bibliotecile de popularizare e datorită în cea mai mare parte liceenilor, cari iau de traducere cite 50 lei, şi-o dau şi ei cum dă Dumnezeu. Editorul se fereşte să cumpere o traducere de la un scriitor, căci acesta din urmă, înţelegînd ce înseamnă a traduce, munceşte la o carte cîteva luni de zile şi nu-şi poate da munca pe cei 50 de lei ai cutărui editor. Şi fiindcă publicul cumpără orice, fără să-i pese dacă o carte e tradusă de cutare scriitor consacrat, sau de cutare băieţaş de dugheană, editorul tipăreşte ceea ce-1 costă mai puţin. Dar chiar cînd preţul unei traduceri se ridică la peste 50 de lei, ca să ajungă la 500, iată cum stă proporţia cîştigului între traducător şi editor. Cel ce iscăleşte aceste rînduri a tradus, în 4 luni de zile, romanul Une vie 5 a lui Maupassant. L-a dat pentru 500 de lei editurii „Minerva", pe care tipăritul cărţii şi rabatul librarilor să fi costat cel mult 3.500 lei. E maxima cifră. A tipărit 3.000 exemplare a 2 lei, fac 6.000 de lei. Ediţia s-a vîndut în 7 luni de zile. Editorul a cîştigat, vra să zică, nu mai puţin de 2.500 lei în şapte luni de zile, fără nici o străduinţă, în vreme ce scriitorul, după 4 luni de cea mai încordată muncă, luase abia 500 lei !
Şi „casele de citire" ne mai cer volume !
   In alte ţări editorii sînt şi ei oameni de litere. E o plăcere să citeşti scrisorile trimise de către editori scriitorilor. Aceştia din urmă primeau sfaturi, îndreptări şi chiar schimbări pe de-a-ntregul în operele lor de la cei dintîi. Oameni cinstiţi, de gust, ştiau ce să cumpere, de la cine să ia lucrări, pe care tînăr să-1 primească şi să-1 ridice apoi.
  Să vorbesc de editorii noştri ? în afară de d. Jean Socec, care, păstrînd tradiţia bunului său părinte şi fiind un om citit, ştia cum şi ce lucruri au dreptul la viaţă, nu cunosc editor cu care să poţi sta de vorbă. Unii nu ştiu nici să iscălească, alţii habar n-au de literatură : cumpără cărţile cum ar cumpăra o marfă. De mersul literaturii străine nici chip să le vorbeşti.
  Nu mai departe acum o săptămînă, romanul marelui Fogazzaro, Misterul poetului, de peste 300 pagini, foarte bine tradus de către un cunoscut om de
  
litere n-a găsit editor nici chiar atunci cînd, ca să facă o încercare, traducătorul lăsase manuscrisul pentru - n-o să credeţi - pentru .20 (douăzeci) de lei!
  Si acum o taină adevărată. Cîţiva scriitori s-au hottrîts^mpă odată cu această nedemna^ exploatare şi îşi vor tipări cărţile pe socoteala lor.
(19 10)








CASA LUI ION CREANGĂ

  
  în sfîrşit ! Casa lui Ion Creangă va fi reparată şi ţinută de către comuna Iaşi, ca o amintire din vremurile cînd Eminescu şi cu Creangă îmbogăţeau literatura romînească scriind pagini nepieritoare.
  Cerusem lucrul acesta şi prin revista Făt-Frumos, care apărea în Bîrlad. Sfătuiam comuna să cumpere casa — pe care fosta tovarăşă a lui Ion Creangă cerea vreo cîteva sute de lei mi se pare — să facă în ea un Muzeu Creangă, din lucrurile cari mai rămăseseră de pe urma scriitorului, iar ca custode al casei să fie numit, la fiecare 3 sau 4 ani, cîte un student silitor si corect de la Facultatea de litere.
  D. Nicolae Gane, actualmente primar al laşului şi cunoscut povestitor al literaturii noastre, ca fost prieten al lui Creangă, a crezut că trebuie păstrată, şi pentru cei cad vor veni pe urma noastră, căsuţa din mahalaua Ţicăului no. 4, „bojdeuca", cum o numea Creangă, în care unul dintre cei mai mari scriitori ai noştri şi-a petrecut zilele.
  într-o hudiţă gloduroasă, în care mai să-ţi rămîie ghetele cînd treci prin ea, în mocirla drumului, în hudiţa numită a Ţicăului, la no. 4, printre rînduri de copaci, în fund, e o căsuţă, care încă de acum 10 ani, cînd am fost la dînsa, se măcina cu încetul, dărăpănîndu-şi acoperămîntul de şindrilă, prin care ploaia începea să străbată. Pereţii, coşcoviţi, hren-tuiţi, din vălătuci, cădeau la pămînt, podelele putrezite lăsau ţar în a să se împrăştie prin casă, şi
  

  
cele cîteva lucruri rămase, posomorite, parcă se pregăteau şi ele să-şi ia rămas bun de la lumea aceasta. Cu glas potolit, dar cu o rară isteţime şi cu un mare farmec la povestit, tovarăşa lui Creangă îmi spunea prin cîte necazuri a trecut, cîte i se pregătesc, cîte griji îi năvălesc în suflet cînd priveşte casa povestitorului năruindu-se. Nici un ajutor, nici o vorbă bună de la nimeni.
  Cîteodată, vreun admirator al povestitorului, dacă mai venea şi acela, în loc să aducă ceva, ducea cu el cîte o carte sau cîte vreun manuscript, pe care tovarăşa lui Creangă i-1 dăruia cu toată inima.
  Mai rămăsese în casă o ladă cu cărţi, cercetate de către d-1 Gh. Teodorescu-Kirileanu, un dulap pentru cărţi dăruit povestitorului de către Eminescu, cîteva tablouri, un portret în ulei, o fotografie a scriitorului — într-o familie, la Slănic — şi frumosul tablou al „Junimii", în care Creangă e atît de bine. Printre curiozităţi : un cot, făcut şi încrestat de Creangă, o oală în care fierbea vinul, o lopă-ţică cu care... se scărpina pe spate şi alte cîteva lucruşoare, păstrate de către aceea care îl îngrijise atîţia ani.
   Casa, cu două odăiţi în dreapta şi în sjtînga unei săliţi, are un cerdac în dos, de după parma-clîcul căruia Creangă şi cu Eminescu priveau pînă departe, spre malurile verzi şi rotunzite ale dricului...
  Scriitorii datoresc recunoştinţă respectatului lor înaintaş d. Nicolae Gane pentru fapta aleasă pe care a făcut-o păstrînd casa neîntrecutului povestitor Ion Creangă.

( 1 9 1 G )







CINEMATOGRAFELE

Pe la d-voastră sînt ? Aici sînt sute.
   Serile, după masă, aşa cum îţi aştepţi şvarţul, aşa aştepţi ceasul de cinematograf. E o modă priin-cioasă, o modă care, dacă a început să tiranisească ca toate celelalte, are cel puţin darul să-ţi folosească întrucîtva. Cîţi dintre noi ar fi avut prilejul să călătorească prin atîtea tărîmuri depărtate, prin-tr-atîtea ţări, unele cu soare veşnic, altele cu zăpezi veşnice ; cîţi dintre noi puteau să vadă, la doi paşi, pe regele Emanuel al Portugaliei, pe d-1 Fallieres al Franţei, pe kaizerul Germaniei ? Care dintre noi a bănuit, fie măcar acum 10 ani de zile în urmă, că vor sta frumos pe scaun şi vor privi la o groaznică vînătoare de leoparzi, în ţinuturile Nilului egiptean ? Dacă s-ar trezi un străbunic al nostru şi, fără nici o pregătire, l-ai duce în faţa unei pînze de cinematograf, ar cădea mort de surprindere. Căci invenţia cinematografului e într-adevăr miraculoasă. închipuiţi-vă ce va fi peste 150 de ani, cînd nici o fiinţă din cele care în clipa aceasta trăiesc nu va mai fi pe pămînt ; ce va fi cînd întîmplări din zilele noastre se vor perinda pe pînză, cînd popoarele îşi vor vedea dramele prin care strămoşii lor au trecut, cînd îşi vor vedea împăraţii şi regii vorbind,  mişcîndu-se,   înviind  astfel, de dincolo de mormînt, o lume care odată avusese un rost supt lumina soarelui. Impresia aceasta adaică, impresie care peste 10 ani va fi covîrşitoare, am avut-o cînd am văzut la cinematograf pe eroicul
   
Chavez zburînd încă peste Alpi, cînd de o lună rămăşiţele trupului lui sfărîmat începuseră a se topi, ca să reintre iarăşi în neantul din care prinseseră fiinţă.
  Tot astfel vor răsuna glasurile închise în gramo-foanele pivniţei marei opere din Paris, gramofoane cari vor fi puse în mişcare peste 100 de ani, făcînd astfel pe morţi să învieze.
  Şi glasul lui Tamagno, sau al lui Carusso va ridica lacrimi în ochii celor cari le vor asculta, înfioraţi.








CĂRŢILE DE CITIRE [II]

(19 11)
   
într-un articol trecut vorbisem despre chipul în care siînt alcătuite abecedarele. Arătasem felul în care alcătuitorii lo«r ştiu să de dea copiilor şi încheiasem arătînd că din fiecare abecedar autorul trebuie să facă un povăţuitor, un povăţuitor cu sufletul cald, cu avînt, cu îndemn la viaţa peste al căreia prag copiii fac cel dintîi pas.
   Cele ce scrisesem pentru abecedar s-ar potrivi şi pentru cărţile de citire. Acei care alcătuiesc asemenea cărţi trebuiesc, după părerea mea, să fie ei înşişi adînc eunoiscători ai literaturii noastre in cele mai mici amănunţimi ale ei, să ştie ce anume să ia din fiecare autor, ce are eil mai caracteristic în felul său de a iscrie îşi ce e menit din opera lui să treacă în cărţile de şcoală.
  Nici nu mai rămîne vorbă că întipărirea pe care cele dintîi bucăţi literare :ne-o lasă în minte e ne-ştearsă. îmi aduc cu cea mai vie plăcere aminte de paginile pe cari d. Drăghici, profesor pe atunci la Şcoala Militară din Iaşi, ni le citea in clasă. De atunci cunosc scrierile lui Caragiale, Delavrancea, "Wahuţă, ale lui Creangă, Slavici, poeziile lui Eminescu şi Coişbuc.
  Sînt pagini, comparaţii, strofe cari şi azi le pot spune pe dinafară, deşi de învăţat nu le-am învăţat niciodată pe de rost, ci numai le ascultam. D. Drăghici ni le citea admirabil, ipe alese, ne incinta. Aşa
  
se face că din clasele acele au ieşit ofiţeri cu însuşiri deosebite, printre cari Jean Bart e astăzi un nume atît de cunoscut. Nu ştiu cum vor fi fost privite 'lecţiile de limba romînă ale dnlui Drăghici de către conducătorii şcoalei, dar ştiu cît ne-au folosii nouă tuturor şi cu cită (nerăbdare aşteptam ora de limba romană.
  Căci aşa de mare înrâurire are literatura, cînd e bine aleasă şi cu căldură împărtăşită, asupra sufletului omenesc!
  De aceea şi cărţile de citire trebuiesc cu multă, cu foarte multă pricepere alcătuite.
  Poate pentru aceasta îşi d. Haret s-a adresat prin ,,Casa şcoalelor" la un număr de scriitori, cari au primit ansărcinarea să alcătuiască unele cărţi de citire pentru (licee. Faptul acesta are o îndoită însemnătate : întîi, că cei chemaţi să deie tiparului aceste cărţi au şi cunoştinţele, îşi isimţul cerut pentru asemenea lucrări ; al doilea, „Casa şcoalelor" vine şi in ajutorul scriitorilor, pe cari nimeni pînă acum n-a vroit să-ii întrebuinţeze acolo unde puteau şi neapărat trebuiau să fie întrebuinţaţi.
  Şi, ca să sfiirşiesc, cîteva cuvinte pentru autorii de cărţi de citire. Fireşte, nu cred isă fie scriitor care să nu îngăduie ca din scrisul său să i se puie cîte ceva în cărţile de citire, pentru folosul tinerimii. Dar «cred că e şi o datorie de bun-simţ ca atunci cînd (iai din opera cuiva pagini întregi, isă-i faci măcar cunoscut, printr-o carte poştală, ce anume ai luat, ca să ştie. Iată pe cutare profesor din Ardeal, care ia dintr-un volum 8 nuvele şi mu trimite un rînd de încunoştinţare autorului.
  Dar ce e mai de neînţeles: acelaşi domn profesor ardelean prelucrează bucăţile pentru şcolarii de clasele primare, oînd ele n-au fost scrise pentru ei, şi face schimbări în opera autorului, înjosindu-i valoarea literară. îngăduit e aceasta ? Sau poate fi îngăduit să ciunteşti o nuvelă şi să-ii adăogi o ilustratie care schimbă ou totul înţelesul povestirii cum a făcut cutare autor de abecedare ?
   Sfătuiesc pe scriitori să-şi apere scrisul, aducînd
m marginile bunei-cuviinţe şi a bunei priceperi pe
avea	**** ^ însuşes:c dreP*«*ri ce nu Ie pot

(19 11)


320









FAPTUL DIVERS
  
  
  Veţi fi auzit de multe ori cum unii critici aruncă asupra unor scriitori învinuirea că nu au dat în cutare pagină a lor decît un „simplu fapt divers". Prin aceasta, criticul vrea să arate că scriitorul a /plăsmuit numai o .întâmplare obişnuită, o întîmplare comună, una dintre sutele pe care oraşele mari le dăruieşte, zilnic, gazetelor locale. Căci faptul divers e o născocire a gazetarilor. Faptul divers e rubrica în care reporterii înşiră, ipe (fugă, cu o singură anulare a condeiului în călimară, cutare omor, cutare sinucidere, cutare dramă familială. Trei rânduri : ,/In strada X, domnul Y, prinzîndu-şi soţia iîn fla-igrant-delict cu domnul Z, i-a ucis pe amîndoi cu cîte un foc de revolver". Acesta e un fapt divers. E un fapt divers sinuciderea bietei fetiţe, moartă în faţa trenului, «supt roţile balaurului de fier, în vestita staţie B.M. E un fapt divers sinuciderea cutărui sculptor cunoscut, dintr-o pricină de dragoste. E un fapt divers «împuşcarea amantului vinovat de cătră femeia deznădăjduită, într-un vestit local de petrecere. Toate aceste sfint (fapte diverse, pe cari poliţia le împărtăşeşte din două cuvinte reporterilor, în clipa din urmă, cînd gazeta e în maşină, şi cînd, peste un ceas, (foaia trebuie împărţită în cele patru colţuri ale ţării. Reporterul le scrie grăbit şi aleargă după altele. Faptul e ceea ce s-a întâmplat, deosebirea dintre ele, diversitatea lor, a (botezat o nouă coloană în gazetărie.
  
  
  A ! dar cînd ai sta să cercetezi, să adînceşti aceste fapte diverse, să le afli în tot ânţelesul şi în toată adîncimea lor, isă străbaţi îşi să dezveleşti toată forma sufletească a eroului unei asemenea întîmplări, atunci vei vedea că, ceea ce e înregistrat ca un biet ,,fapt divers", e însăşi viaţa, însăşi taina ei. Căci ce e existenţa aceasta dacă mu o înlănţuire de fapte diverse, o înlănţuire de întîmplări, cari, toate la un loc, alcătuiesc iromanul unui om ? Nu e fapt divers care să nu poată da prilejul unei capodopere, unei nuvele sau unui iroman care să închege pentru veşnicie una din feţele lumii aceştia.
  Fireşte că, supt condeiul reporterului, orice dramă rămîne supt rubrica „faptelor diverse", dar aceeaşi întâmplare, căzută supt lumina unui adevărat talent, poate da prilejul unei lucrări de seamă.
  Nu e uşor lucru să înalţi, ca Maupassant, spre pildă, întâmplările „banale" la adevărate lucrări de artă. Dar tot pe atîta de greu e şi să-ţi dai seama cînd o asemenea lucrare a izbutit să se ridice deasupra paginilor obişnuite, şi dintr-un simplu fapt divers să facă un fapt veşnic adevărat. Şi Maupassant a fost învinuit că-n stil poliţienesc, în stil de procese-ver-bale dă în paginile lui simple fapte diverse. Dar părerea acestor critici a irămas doar ea un fapt divers, iar opera lui Maupassant, una dintre operele cele mai adînci ale literaturii franceze.
  De aceea, cînd unii critici învinovăţesc pe scriitori c-au dat simple fapte diverse, ar trebui să cerceteze bine dacă (învinuirea lor e dreaptă şi dacă nu cumva dintr-o simplă obişnuinţă — nu vreau să zic nepricepere — aruncă un cuvînt care, dacă poate părea sec, poate să cuprindă totuşi înlăuntrul lui miezul unui adevăr adînc.
(19 11)







IANCU BREZEANU
  
  
  Cine n-a auzit şi cine nu-1 cunoaşte pe Iancu Brezeanu ! De atîţia ani de cînd ilustrează scena Teatrului National, nu cared isă fie om mai cult care să nu-1 fi văzut măcar într-unui din multele roluri create de el, creaţiuni cari i-au şi adus .-cel eib rit ate a.
  Dar nu de Brezeanu ca artist vreau să vorbesc într-acesit articol — s-au scris atîtea despre talentul său — ci despre omul Brezeanu, despre ironistul şi spiritualul Brezeanu vreau să înşir cîteva rîn-duri. Acei cari i-au văzut pe scenă, nu toţi l-au cunoscut şi îndeaproape, nu toţi au avut prilejul şi plăcerea să stea de vorbă iou el, la un pahar de vin, la un şpriţ, să-i asculte mes'eeatu! izvor de povestiri, al cărora erou, mai în toate, e chiar el.
  Grăsuliu ; potrivit de stat; deschis la faţă ; tuns milităreşte ; purtând ochelari, din dosul cărora ochii negri strălucesc de isteţime ; cu gura larg tăiată ; cu buzele cărnoase, care se întind într-un zîmbet ce se leagă, totdeauna, ciu o privire ascuţită a ochilor, dînd astfel o trăsătură (caracteristică (mimicei sale ; aşa e artistul nenea ilanou, vestitul Brezeanu.
  După cîteva şpriţuri, nenea Iancu Brezeanu povesteşte. Vorbeşte încet, potolit, pînă cînd firul în-tîmpilării ajunge la culme, şi-atunci glasul puternic al artistului se ridică, icoanele, comparaţiile curg, pitoreşti, uneori pipărate, cîteodată prea pipărate, totdeauna însă pline de humor, humor pe care gestul şi mimica artistului îl completează într-un chip atît de fericit. Atunci rîsul izbucneşte în hohote, numai menea Iancu rămîne serios, încheind cu vreuna din acele fraze tipice cari alcătuiesc un fel de punctuaţie a povestirilor lui.
  Povestirile lui Brezeanu sînt (întâmplări din viaţa lui, cuvinte de duh pe care dînsul le-a spus în cutare sau cutare împrejurare, cuvinte rămase celebre, dar cari au o deosebită culoare atunci cînd le istoriseşte chiar el. Brezeanu, ca mai toţi artiştii cari ilustrează scena, artele sau literele noastre, a avut un trecut furtunos, un trecut de greutăţi, de care artistul îşi aduce totdeauna aminte şi-1 reaminteşte cu un fel de duioşie, singura parte duioasă din povestirile lui.
  Era tînăr pe atunci Brezeanu, tînăr şi încrezător — două însuşiri care îţi dau puterea să înfrunţi cu bărbăţie viaţa. Şi, totuşi, (î.ntr-o zi, foamea îl chinuia pe tânărul şi încrezătorul Brezeanu mai iabraş ca oricînd. Era într-o amiază ; în birturi, lumea mînca, birjarii mîncau prânzul lor pe capra trăsurii, cas-tangiul din colţ mînca şi el, toată lumea mînca, un miros de fleică bîntuia strada, cu toată ploaia ce cădea de sus. Numai Brezeanu, tînărul şi încrezătorul Brezeanu, trecea primtr-a doua zi de post cumplit. Oprit în ploaia care se înteţise, pe marginea trotuarului, Brezeanu se uita în 'gol. Şi deodată ochii lui zăresc ceva. Şuvoiul de apă murdară, care se scurgea pe lîngă trotuar, aducea, rostogolind, ca pe o pradă, un măr muşcat. Şi imuşeătura, urma dinţilor care avuseseră fericirea să guste din fructul acela, mări pană la durere foamea bietului fiămînd. Privind în toate părţile, să nu-1 vadă cineva, Brezeanu pîmdi mărul şi, cînd trecu prin faţa lui, îl prinse din şuvoiul murdar ! ,,A fost cel mai bun prînz din viaţa mea !" (încheie artistul cînd povesteşte prietenilor această duioasă întâmplare dim tinereţea sa.
  Dar mu întârzie mult artistul cu întâmplări care întristează.
  Aşa, odată, i se făcuse lui nenea Iancu dor de un chef. Bucureştiul, cît e el de Bucureşti, tot îşi seacă
  

  
324

325

uneori izvoarele. Te daprinzi cu vinul lui; prietenii se posomorăse. Ce-i de făcut ? Se suie deci nenea Iancu-n tren ! Vine conductorul :
— Biletul !
Nenea Iancu răspunde : —■ N-arn bilet!
— Atunci ite dau jos la Chitila.
— Păi aoolo şi merg !
  L-a dat jos la Chitila. Brezeanu rămîine pe peron Funcţionarii igării erau prin birouri. Cum să-i scoată nenea Iancu din fbîrlog ! Odată începe a striga :
— Ce caută vagonul acela pe linie ? Ha ?
  Au năvălit toţi de prin ibirouri, l-au văzut, au rîs şi s-a încins, neică,* un chef iîn dosul gării, cu tot personalul staţiei. „Cum dracu s-a făcut, că ne-am trezit într-un fort", se miră la sfîrşitul povestirii nenea Iancu, şi mai porunceşte-un şpriţ.
  Nenea Iancu Brezeanu locuieşte în Pasajul Roman, scara no. 7. Odată, după o petrecere ca aceea, cade nenea Ialneu lîntr-un somn de cele a întărite şi pecetluite. Numai aşa, pe la zece dimineaţa, aleargă toţi speriaţi şi ţipînd la dînsul, să-1 scoale !
— Scoală, lanoule, că-i foc !
— Ce foc ? răspunde nenea Iancu buimac de somn.
— Foc, arde pasajul !
— La ce scară ?
— La seara no. 9.
— Păi atunci ce-mi ibaţi capul !
Şl nenea Iancu se-mtoaroe pe cealaltă parte.
  Odată, profesorul Tutuc, un ibun matematician, îl întîlneşte pe Brezeanu «la un aperitif.
— Nene lancule, sînt vesel.
— De ce, Tutucă ?
— Mi-am pus o carte la Academie, s-o premieze,
— Ei ?
— Cum ei ? Am să iau 5.000 de Iei. —1 Ce, eşti singur ?
— Ba nu, sînt şi alţii; dar...
— Cari mai sînt ?

— Uite lista !
   Şi Tutuc întinde lista lucrărilor depuse spre premiere lui neneaIancu.
  îşi potriveşte nenea Iancu ochelarii, citeşte, reciteşte lista, apoi se uită la Tutuc şi-i dă cu tifla :
— Na ! bou-bovis ce eşti !
— De ce, nene lancule ?
  —■ Păi cum crezi tu, mă, cio să-ţi premieze cartea ta, cînd ăsta, cum îl cheamă ? şi-a pus-o pe-a lui : despre Clrceagui oilor. Ăsta ia premiul, mă !
Şi-ntr-adevăr, Circeagul oilor a luat premiul !
Vorbise nenea Iancu într-un ceas sfînt!
  Dar cîte m-a păţit şi m-a făcut menea Iancu ! Dar cum tot pe mine m-a rugat să-i sariu viaţa — a şi-nceput să-mi însenine amintirile — aveţi „puţintică răbdare", c-o să vă mai spun !
(19 11)







VORBE DE SPIRIT, FAPTE HAZLII
  
  
  Din viitoarea vieţii artiştilor şi-a scriitorilor, din frămîntul vieţii actoriceşti, sînt atîtea prilejuri să culegi multe vorbe de dvih, fapte hazlii, atît de caracteristice pentru cunoaşterea personalităţii unui artist. Cîteva din aceste întîmplări îşi vorbe le-am înşirat altă dată în aceste coloane ; acum mai adaog unele pentru cei cari, mai tîrziu, 'vor căuta să ântru-pească figura unora dintre scriitorii şi artiştii de astăzi.
  Poetul Cincinat Pavelesou e un izvor nesecat de vorbe spirituale. Veşnic cu sufletul tînăr, veşnic scăpărător in cuvinte, cine ar putea ţine minte epigramele, cuvintele sclipitoare prin cari dînsul, din orice convorbire, ar putea face o pagină literară ? I-ar trebui am secretar, veşnic cu creionul în mînă, să însemne. Dacă ansă Cincinat e crud şi neînduplecat faţă de un protivnic pe care-1 doboară dintr-o vorbă, tot pe atît de dulce, de ifin şi delicat e faţă de acela căruia vrea să-i arate dragostea sau admiraţia lui.
  Aşa, un cunoscut critic scrie un foarte frumos articol asupra poetului. Peste două4rei zile, criticul întâlneşte pe Cincinat şi se miră de chipul amar cu care poetul îi iese în cale.
— Ce ai, maestre ? îl întreabă criticul, îmgrijat.
  — Ce să am ? Bine, dragă, m-ai distrus ! răspunde poetul.

— Ce fel de vorbă e asita ?
  — Vezi bine ! Ai scris despre mine atît de frumos, încît toată lumea o să-ţi laude talentul cu care ai scris articolul şi nici n-o să se gîndească la mine !...
  Peste alte două zile, pe stradă, criticul întâlneşte iar pe poet. Poetul, serios, grăbit, de-abia-i răspunde ila salut şi vrea să treacă mai departe. Criticul îl opreşte :
— Bine, maestre, dă^mi măcar mîna !,..

— Sînt foarte ocupat ! răspunde poetul. —• Cu ce anume ?
  —■ E atît de frumos articolul tău, că de trei zile mă căznesc să-1 învăţ pe dinafară. La revedere, mai am sfîrşitull, şi-1 ştiu pe de-a-ntregul.
  Şi atâta de serios, maestrul porneşte, grăbit, înainte.
  
  Un caz de psihologie. Tînărul îşi foarte talentatul poet Eftimiu e şi un cunoscător al sufletului omenesc. Aşa, dăunăzi, la repetiţia generală a poemului său Inşirâ-te mărgărite, repetiţie în care artiştii trebuiau să joace în costume, una dintre interprete, o talentată şi simpatică interpretă, vine şi spune poetului că, fiind răcită, nu poate pune costumul. Fireşte, ar fi fost o ştirbire a înfăţişării estetice a poemului. •Atunci poetul, curtenitor, dă braţul artistei, o duce pînă la cortină şi, arătîndu-i deschizătura prin care artiştii pot privi în sală, îi spune :
— Ia uite ce sală frumoasă. Artista priveşte şi deodată exclamă :
— Vai, trebuie să mă îmbrac numaidecît ! Şi zicând acestea, dă fuga spre cabină.
  Sala era plină, mai în întregime, cu domnişoare : studente de la Litere şi elevele de !la Conservator.
  Poetul nimerise bine : în faţa atâtor perechi de ochi femeieşti, cum ar fi răbdat o femeie să nu-şi arate costumul!
  Alta. La reprezentarea unei piese, la care cei cîţiva privitori din sală strigau cu îndărătnicie : „Autorul 1", Eftimiu ne şopteşte : „Să vedeţi : dacă iese cumva autorul, o să înceapă isă strige : «Public! Public!»"
Două dimtr-ale autistului Iancu Brezeanu.
  După premiera pieselor De ziua mamei şi In-şiră-te mărgărite, ne adunaserăm cu toţii la o petrecere prietenească. Mihail-Sadovearru sosise chiar în seara aceea şi era printre noi. Am vorbit de toate şi, fireşte, în treacăt, şi despre cazul artistei Razăm de (la Iaşi. într-un tîrziu, iată şi pe menea Ianou^Brezeanu ! Se apropie, ia un scaun, se aşază Mngă^ Sa-doveaniu şi, cînd vine chelnerul de-1 întreabă ce să-i aducă, nenea Iancu se uită pe supt ochelari la directorul teatrului din Iaşi şi răspunde :
—- O halbă... da' vezi una mai... barozană!
  Debuturile lui Brezeanu au avut muţite părţi hazlii. Mai zilele trecute me-a istorisit urna. Cică juca Brezeanu um rol mai mic într-o piesă, i-am uitat numele... mi se pare Cei trei muşchetari. în actul al doilea, c/uim în scenă erau cei trei eroi ai piesei, Brezeanu privea pe crăpătura uşii jocul celor trei artişti. Tocmai în clipa aceea, directorul de scenă, d. Gusty, treoîmd pe acolo şi auzind o replică, îşi aduse aminte că la replica aceea trebuia să intre nu ştiu ce personaj îm acţiune. Şi văzîndu4 pe Brezeanu pe la spate şi crezînd că-i replicantul, îi face o dată vînt în scenă :
—	Da' haide, intră ! Ce aştepţi ?
  Şi, fără de veste, se trezeşte Brezeanu în scenă, între cei trei artişti îmimărmuriţi! Credeţi că .s-a zăpăcit ? (Nu ! A prins cu urechea de la sufIer şi-a spus întreaga parte a replic antului, care, cu adevărat, întârziase. Şi, aşa, a scăpat piesa.
  — Ce-ai zis, nene lancule, îl întrebarăm noi, după ce-ai scăpat de năduful ăsta ?
Nenea, Iancu îşi potrivi ochelarii :
  — Ce să zic ? Mi-am zis că, dacă făceam repetiţie, (greşeam!
( i 9 i î )







UN RUG URIAŞ
  
  
   Sînt lucruri pe care, dacă mu !le-ai văzut, mu ţi le poţi închipui. Marea, cu frămîntatul valurilor ei; mumţii, cu vîrfurile şi prăpăstiile lor ; (gheţarii, cu veşmicile lor mantii de troiane • eîmpiile năvălite de pieptul apelor scăpate din zăgazuri ; pădurile sau târgurile în flăcări, noaptea — sînt privelişti pe cari mintea omenească nu le poate alcătui dacă ochilor nu le-a fost dat să le vază. Cel ce n-a văzut oceanul, oricît şi-ar închipui nemărginirea lui, va rămîne cutremurat îm faţa noianului de văi şi dealuri călătoare ce parcă izvorăsc din zare, să se sfarme de ţărmurile stîncoase. Şi orioît de groaznic ţi-ar înfăţişa igîmdul priveliştea urnei păduri în flăcări, ai încremeni de spaimă cînd întâmplarea te-ar aduce s-o vezi cu adevărat!
  La aceste mă gîndeam cînd, în noaptea de 29 ianuarie, priveam la groaznicul foc ce nimicea magazinul Luviu. Erau acolo sute, mii de oameni cari priveau, înmărmuriţi, cît de uşor flăcările pot preface îm scrum o muncă încordată de ani întregi, cît de uşor se poate zădărnici fericirea unei fiinţi care, ou o clipă mai nainte, privindu-şi avuţia, se credea poate fericită.
 ^ in noaptea rece, limbile de foc încinseseră zidurile. Ca nişte şerpi uriaşii ieşeau pe ferestre, se îm-oolătăceau pe pereiţi, se îmbrăţişau şi iar se desfăceau, se răsuceau mai aprige, apoi drepte, ca şi cîmd s-ar fi sprijinit în coadă, se înălţau drept în aer, şfuierîmd şi vărsînd scîmtei, ca balaurii dim poveste.
Apoi .cîte o toană de -vînt prindea să sufle ; flăcările se plecau în aer, fluturînd ca nişite drapele sfâşiate, băteau zidurile negre, se împreunau, căutau iar să se ridice, rumenind pînă departe largul bolţii, înroşind noaptea, azvârlind umbre fantastice, înfăţi-şînd astfel un colţ înfricoşător de iad.
  Dar cînd vîntul se potolea, cînd pălălaiele aţipite parcă intrau iarăşi înapoi, între ziduri, atunci, din » dosul ferestrelor răsăreau «luminate şi strălucite săli de bal, în care umbre ciudate păreau că lunecă într-un galop nebun. Şi, deodată, ca nişte artifiţii prin care se sărbătorea sosirea cuiva, bucăţi întregi de flăcări se desfăceau şi se ridicau în aer, pîlpîîmd ca nişte candele romane, stingîndu-se tocmai sus, în înalt, ştergîndu-se astfel din faţa ochilor uimiţi.
  Şi-n sfîrşit, cînd vîntul şi focul socotiră că se hăr-ţuiseră de-ajuns, cînd igîndiră că unul pe altul trebuie să se dovedească, atunci se încleştară într-o luptă groaznică, şi lupta lor se ascunse într-un viscol de scîntei, din sînul căruia răzbătea, pînă la noi, vuietul prăbuşirilor şi al nimicirii.
  In clădirea aceasta, pe eaire flăcările au mistuit-o, la al III4ea cat, Societatea Scriitorilor Romîni îşi avea cuibul. Umblaserăm prin toată ţara, [...] să putem .înfiripa acel mic şi neînsemnat avut, care pentru noi însă era nepreţuit, lîntîiaşi dată, după ani, după decenii de scris romînesc, scriitorii se apropiaseră între ei, şi într-un ;gînd alcătuiserăm un loc al nostru, un loc de întîlnire, de sfătuire. Din eîş-tigul şezătorilor cumpăraserăm mobile ; aveam o bibliotecă ; prietenii pictori ne dăruiseră multe şi frumoase tablouri. Şi oînd igindeam să cimentăm şi mai puternic începutul acesta, iată că, într-o clipă, flăcările nimicesc totul, tot, fără putinţă să scăpăm ceva !
  Am stat îndelung iîn noaptea /îngheţată şi-am privit îndărătnic cele patru ferestre, care pînă tîrziu, pînă Joarte tîrziu, au rămas întunecate. Se părea că flăcările, care nimiciseră fără cruţare avuţii de milioane, se opriseră sfioase la pragul unor încăperi a căror bogăţie era şi ea o scînteie, o scînteie de nădejde pe care poeţii o poartă mereu în sufletul lor ! Am stat îndelung în noaptea rece şi-am privit neîntrerupt la cele patru ferestre întunecate, pînă cînd, la cea din capăt, geamurile se luminară ca nişte rubine. Era fereastra de la odaia poetului şi prietenului meu Anghel, fereastra de la odaia în care de multe ori am pus atîtea la cale, fereastra odăii care cuprindea atîtea lucruri de preţ — cărţi rare şi tablouri, amintiri de familie şi manuscrise, care se topeau toate într-o clipă, într-o clipă cînd poate că stăpînul, prietenul lor, se gîndea de departe, cu drag şi duioşie, la ele ! Apoi rubinele celorlalte iferestre se luminară şi ele şi, pe rînd, comorile unor bieţi visători se prăbuşiră în scrum, se topirăin noianul celorlalte comori, amestecîn-du-se delaolaltă, — făşii de mătase cu făşii de suflet!
(19 11)








CE A FĂCUT SOCIETATEA SCRIITORILOR ROMÎNI. CE TREBUIA SĂ FACĂ
  
  
  Cînd, în ziua de 4 septembrie 1909, ne-am văzut strînşi iîn sala liceului „Lazăr" din Bucureşti, nu ne venea să credem. Vra să zică, ne puteam aduna, puteam înlătura neînţelegerile, puteam potoli ambiţiile, puteam, în sfîrşit, alcătui un tot, o societate, care să aibă un scop, spre îndeplinirea căruia ne legam să luptăm cu toţii. A fost o clipă de adevărat avînt sufletesc, avînt pe care nu-1 atinsese întru nimic nici chiar acele jigniri adînci cari ne veniseră de la unii oameni cărora Ie ceruserăm sprijinul. De fapt, sprijin n-am avut din partea nimărui ; tot ce-am făcut am făcut prin înseşi puterile noastre. Fireşte, nimeni nu poate spune că Societatea Scriitorilor Romîni n-ar fi fost bine să cuprindă pe toţi scriitorii romîni în viată astăzi. Bătrîni şi tineri, unii lîngă alţii, aşa ar fi trebuit să apară cea dintîi alcătuire a societăţii. Decît sînt simţiminte peste cari nici unii, nici alţii nu pot trece, sînt prejudecăţi, sînt atîtea lucruri cari despart pe oameni între dînşii. Scriitorii sînt şi ei oameni, ca totf ceilalţi, ba cu o impresionabilitate mai ascuţită, mai lesne de trezit. Totuşi, faptul însemnat era acela, că cea mai mare parte dintre scriitori primise să bioreze într-un gînd, să meargă spre acelaşi ţel.
  Cum însă societatea nu se putea bizui, băneşte, la început, decît pe cotizaţiile membrilor (10 lei taxa de înscriere şi 2 lei lunar), n-am avut putinţa unei întreprinderi mai largi, cum, spre pildă : o editură, scoaterea unei reviste etc. ci ne-am hotărît să «ţinem o serie de şezători prin ţară, [...] pentru strîngerea de fonduri. S-au strîns puţine, dar din puţinul acela am făcut un local al nostru, în care ne puteam întî'lni. (Dacă folosul material n-a fost cine ştie ce, de pe urma şezătorilor acestora, cel moral a fost covîrşitor. Prin şezători am răspîndit în cercuri mai largi scrisul romînesc, am încheiat o legătură între publicul cetitor şi scriitori [...]
 ^Prin înitîurirea unora dintre membri, societatea a căpătat apoi, pentru toţi membrii ei, intrarea gratuită în Teatrul Naţional. Pînă atunoea Teatrul Naţional nu era deschis decît pentru o anumită presă, decît unor anumiţi traducători. Directorii, cari se perindaseră, nu dădeau nici o însemnătate literaturii dramatice romîne, aşa că d. Pompiliu Eliade a fost cel dintîi director care, primind cererea Societăţii Scriitorilor Romîni, a apropiat pe scriitori de teatru, dînd astfel putinţa unei înfloritoare literaturi dramatice.
  Aceste izbînzi morale nu sînt încă în măsură să cimenteze societatea. Pe viitor au rămas de făcut multe şi cît mai «grabnice lucruri, dintre cari, cel dintîi, trebuie să fie recunoaşterea societăţii de „persoană morală". Astfel, societatea, care astăzi e reaunoscută indirect prin Legea teatrelor, în care se vorbeşte despre Societatea Scriitorilor Romîni, să fie şi de fapt recunoscută de către Parlament. Pentru îndeplinirea acestui scop, îndată după deschiderea corpurilor legiuitoare, comitetul societăţii trebuie să stăruiască pe lîngă cei în drept.
  O dată recunoscută ^societatea de persoană morală, comitetul va avea îndatorirea să convoace adunarea generală a societăţii, dar noul comitet ales să vegheze neîntrerupt la plata cotizaţiilor lunare şi la istrîngerea de fonduri, pentru ca societatea să poată funcţiona.
  Una dintre îndatoririle noului comitet, şi eu o cred ca pe cea mai de căpetenie — deşi statutul în fiinţă azi trece uşor peste acest lucru — e regularea raporturilor dintre scriitori şi editori şi chiar înfiin-
  
tarea urnei edituri, care să curme o dată pentru totdeauna nedemna exploatare la care simt supuşi scriitorii din partea caselor de editură.
  Apoi, la mind ar veni : ;reg,ularea raporturilor dintre societatea noastră şi cele corespunzătoare străine, în ce priveşte traducerile ; desluşirea afacerii cu „Casa artiştilor", astăzi în stăpînirea d-lui Pătraşcu, lăsîndu-i-se d-sale proprietatea, dacă, într-adevăr, după cum pretinde, e numai casa d-sale, sau reven-dicînd-o, dacă lucrurile se vor dezlega astfel ^ şi alte cîteva măsuri de interes material al societăţii, cari însă nu pot lua fiinţă decît după îndeplinirea celor de mai sus.
  Numai aşa, şi trebuie să fie aşa, societatea va putea păşi ou izbîndă înainte.

(19 11)







IOAN AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI
  
  
  Nu-1 văzusem niciodată. îi citisem însă volumul şi aveam pentru el un fel de cult. Admiraţia pe care i-o purtam o împărtăşeau şi alţii, şi, aşa, într-o zi de mai, mi se pare, sînt acum şase ani, şi dimpreună cu poetul D. Nanu şi nuvelistul Virgil Cioflec, ne suim în tren, să mergem, — unde ? la Tîrgovişte, să vedem pe Brătescu-Voi-neşti. Ajungem. Nu~l găsim acasă. Era la tribunal. Parcă mă văd în sala rece şi tristă a tribunalului, parcă-1 văd pe scriitor, rezimat într-un cot de balustradă, vorbind potolit, obosit mi se părea, vorbind tribunalului în afacerea unor contestaţii de înscriere în 'listele electorale, dacă nu mă-nşel. Nu ştiu ce-a spus, vorbea şi foarte încet, dar ceea ce mă lovise pe mine, care nu-1 mai văzusem, era deosebirea dintre vorba lui potolită, blîndă, obosită poate, şi linia aspră a profilului său : fruntea în afară, nasul întors deasupra mustăţii mărunte, gura scurt tăiată, tras la faţă, — din asemănarea pe care unii oameni o au cu animalele sau cu paserile ; ceva de vultur.
  Deosebirea aceasta m-a lovit şi mai puternic cînd, după şedinţă, scriitorul ne-a zărit, ne-a luat şi ne-a dus acasă la el, o casă frumoasă, boierească, aşezată într-o poziţie minunată, în preajma zăvoaielor şi Mănăstirii Dealului. Ne-a arătat curtea, grădina, cuşca căprioarei lui, Bişeta, dîn-du-ne desluşiri cu glasul său cel cald, — căldura care se află la fiecare pagină a cărţilor lui. Apoi în sala largă, împrejurul unei mese, am vorbit îndelung despre toate, mai ales despre literatură, şi-ndeosebi despre Alphonse Daudet, marele scriitor francez pentru care nuvelistul are un adevărat cult. Atunci l-am şi auzit citind pentru întăia oară o nuveletă de Daudet, cu farmecul cela deosebit cu care Brătescu-Voineşti te prinde să-1 asculţi fie cînd povesteşte ceva, fie cînd citeşte.
  Toate aceste îmi treceau repezi prin minte ieri, cînd, într-o odaie de la „Splendid Hotel" din Bucureşti, Brătescu ne citea — lui Goga, Herz şi mie — cele de pe urmă pagini scrise de el, o Pre-doslovenie, prefaţa pe care o va pune în fruntea volumului său nou de nuvele. ,,Predoslovenia" sînt pagini „Pro domo" *, în care nuvelistul, cu o amară ironie, dar şi cu o rară duioşie la urmă, arată soarta şi menirea scrisului nostru. Dacă prin acest scris poţi strecura măcar o clipă de mulţumire în casa unui om necăjit, eşti răzbunat cu toate jignirile şi nedreptăţile pe care viaţa ţi le pregăteşte.
  E o nouă capodoperă, pe care scriitorul o adaogă la comoara volumelor sale.
  Şi-am simţit o adevărată îmbătare sufletească, o adevărată fericire cînd, sfîrşind de cetit prefaţa aceasta, scriitorul ne vorbi avîntat, plin de încredere şi de putere în vederea noilor sale lucrări, printre care şi-un roman.
  Intre scriitorii de astăzi nu e unul mai artist, mai desăvîrşit artist ca Brătescu-Voineşti, şi după maestrul Caragiale, dînsul e acela care prinde intimi loc. De aceea vestea pe care o dau, întruparea altor noi opere ale sale, trebuie să fie un prilej de bucurie pentru toţi.
(19 11)
  
  
  
  
   1 Pro domo —- expresie latină care înseamnă pledoarie în favoarea cauzei personale.







GH. ORLEANU
  
  
  Ziarele au vestit la vreme, prin cîteva rînduri răzleţe, moartea poetului Gh. Orleanu. în învăl-măşagul luptelor politice, în răstimpul cărora scriitorul şi-a dat obştescul sfîrşit, moartea lui n-a mişcat decît sufletele cîtorva prieteni, oameni răzleţi, cum fusese şi dînsul, oameni cari nu iau şi nici n-au la ce lua parte în frămîntul sterpelor lupte de ambiţii personale, ambiţii politice, cari mînă cu biciul lor atîtea suflete spre larga arenă a arivismului.
  L-am cunoscut pe Gh. Orleanu de pe vremea cînd, în Bîrlad, scoteam revista Făt-Frumos. Am intrat în legături de prietenie cu el prin mijlocirea poetului D. Nanu, tovarăşul meu de muncă la acea revistă, care cunoştea de mult încă pe Orleanu. M-a mişcat interesul pe care Orleanu l-a arătat revistei, ajutînd-o în multe rînduri, şi în curînd am fost prieteni buni.
  Era un om mărunt de stat, plin în trup, cu faţa rotundă şi pală, o paloare deosebită, ca a paiului, cu mustaţa scurtă, cu ochii negri şi sticloşi, cu fruntea largă, şi mai lărgită prin lipsa desăvîrşită a părului. Era nervos, şi vorba lui, care se încălzea cu încetul, şi între prieteni numai, părea unui străin aspră. Foarte deştept, foarte cult, nu îngăduia convorbiri decît la foarte puţini.
  Cunoştea pînă-n toate amănunţimile ei limba franceză, şi o vorbea cu desăvîrşită eleganţă.
  
  Citise aproape întreaga literatură franceză, şi frumuseţea ei îi stăpînea cu totul sufletul. Din comoara acestei literaturi, dînsul a dat cîteva traduceri, căci literatura romînească n-a avut un traducător mai iscusit ca Gh. Orleanu. în colaborare cu prietenul său D. Nanu, Orleanu a tradus Pour la Courronne a lui Frangois Copee (Pentru sceptru), iar singur a tradus Pinea păcatului, mai bine zis a localizat lucrarea aceasta din provensală, şi-acum în urmă traducea Cid al lui Cor-neille ; a publicat din Cid 2 acte în Convorbiri critice, iar restul nu ştiu de va fi ajuns să-1 închege în limba romînească.
  Dar în afară de traducerile lui, Orleanu a scris multe poezii, unele foarte frumoase, poezii al căror manuscript l-am păstrat vreme îndelungată şi care manuscript, astăzi, se află în posesiunea d-lui Mihail Dragomirescu. Activitatea literară a lui Gh. Orleanu e începută de mult încă, de pe vremea cînd, la o gazetă necunoscută din Focşani — oraş în împrejurimile căruia familia Orleanu îşi avea proprietăţile — publica nuvele sub pseudonimul Gheorghe de la Odobasca, numele moşiei lui. De un spirit viu, era un fin epigramist, un convorbitor scînteietor, şi printre hîrtiile mele păstrez epigramele şi strofele scrise la întîmplare, între două feluri de mîncare, în serile cînd cinam cu el. Dar activitatea literară a lui Orleanu ar fi fost încununată de o mare şi desăvîrşită izbîndă, care l-ar fi ridicat dintr-o dată în fruntea scriitorilor de astăzi, dacă ar fi avut vremea să săvîr-şească drama istorică la care scria de mult şi din care n-a apucat să publice decît vreo cîteva fragmente. Părţi din Voichiţa Radului — aşa se numea drama — ni le-a cetit, şi vor fi altele poate pe cari le cunoştea numai dînsul şi care trebuie să fi rămas printre hîrtiile lui. Mîhnirea lui cea mai mare tocmai aceasta a fost : neputinţa să-şi închege opera în care-şi pusese toate nădejdile lui literare.
  Gh. Orleanu a fost magistrat în oraşul Galaţi, unde a şi locuit pînă în ultimul timp. Acolo, în portul acela, Orleanu a fost în legătură — prin familia şi situaţia lui — cu lumea diplomatică, cu lumea aceea în mijlocul căreia limba romînească se aude atît de rar. Cu toate acestea, Orleanu n-a fost cîtuşi de puţin înrîurit, şi am cunoscut puţini oameni care să vorbească şi să scrie o romînească mai frumoasă, mai curată.
  Tocmai lumea aceasta îi strecurase în suflet, în vremea din urmă, dorinţa de a lua parte la luptele politice. L-am auzit şi vorbind, acum trei ani, în sala „Dacia", la o întrunire a partidului conservator. Dar Orleanu nu era croit pentru luptă, cu atît mai puţin pentru politică.
   Orleanu şi-a păstrat pînă în ultimele lui clipe sufletul lui de artist. în scrisorile către prietenii lui nu vorbea decît despre părerea lui de rău că nu lăsa după el o activitate mai largă literară.
  L-am văzut acum un an, slab, descurajat, istovit. Boala îl măcinase cu încetul ; călătoriile prin străinătate, în tovărăşia devotatei lui soţii, nu-i putuseră şterge din faţa ochilor lui spăimîntaţi viziunea sfîrşitului apropiat. O operaţie grozavă, în sanatorul doctorului Doyen din Paris, îi prelungeşte agonia. Se întoarce în ţară. Răul îl urmăreşte însă, îl pironeşte din nou, şi, pentru cea din urmă oară, repede ca o vedenie, l-am văzut fugînd parcă, în automobil, între fratele şi soţia lui, la gară, să plece în Elveţia. Nu m-a văzut, se uita departe, cu priviri ce zăreau parcă dincolo de mormînt. O altă operaţie, încă o agonie. Şi în Bruxelles, oraşul în care-şi petrecuse o parte din tinereţe, se stinge, departe de ţara pe care ştia că n-are s-o mai revadă niciodată. Cea de pe urmă dorinţă i-a fost să-i fie trupul ars. Şi în cremato-rul de la Mainz, trupul lui s-a prefăcut într-un pumn de cenuşe, pe care o urnă funerară îl va aduce în ţară.

(19 11)







A. D. XENOPOL
  
  Eram pe atuncea elev al Şcoalei Militare din Iaşi. Sînt nouăsprezece ani de zile în urmă. într-o bună zi primim poruncă, cîteşipatru clasele, să ne ducem în aulă, să ascultăm o conferinţă. Peste puţin, un om mărunţel, cărunt, ras, cu favoriţi, rumen la faţă, păşind mărunt, clipind repede din ochi, zîmbind binevoitor, trece printre noi, să-şi ia locul de pe catedră. în ziua aceea am ascultat întîia conferinţă a d-lui A. D. Xenopol. Ne preda principii de filozofie.
  Apoi, ceasurile cînd trebuia să vie profesorul erau adevărate clipe de sărbătoare. îl ascultau elevii cu nesaţiu ; toţi erau numai urechi. Vorbea potolit, colorat, cu exemple luate din viaţa de toate zilele, cu pilde care ne erau la îndemînă şi le puteam înţelege mai din plin. A fost o adevărată mîhnire cînd, într-o zi, am aflat că o trăsură izbise pe ilustrul cugetător, rănindu-1, cînd trecea strada. Mai tîrziu, mi-a spus învăţatul că această întîmplare i-a prilejuit-o următorul fapt : prins de interesul unui capitol din marea sa lucrare Prin-cipiile fundamentale ale istoriei, era cu gîndul numai la cartea ce avea să apară, şi nu luase în seamă nici cînd trecea, nici pe  unde trecea în
clipa aceea.
  După un răstimp de trei ani, în care îmi urmasem cursurile la şcolile superioare militare din Bucureşti, împrejurările rpă  apropie  iar  de d-1
A. D. Xenopol. Scriind un articol — întîiul meu articol — un prieten îl duce istoricului; d-sa vrea să mă cunoască. Din anul acela am început colaborarea la Arhiva din Iaşi, şi peste un an, în disponibilitate fiind, râmîn ca secretar al d-lui Xenopol. Atunci istoricul sfîrşise de scris volumul I din Domnia lui Cuza-vodă, şi acum lucra la al II-lea volum.
  Cu o mare putere de muncă, stăruind ceasuri întregi în cercetări prin toată ziaristica vremii, prin maldărul de documente, hîrtii şi scrisori împrăştiate peste tot, scriind într-una în larga şi frumoasa bibliotecă din locuinţa sa, în strada Unirii din Iaşi, aşa îl văd. Mi^l amintesc la biroul său, învălit într-un tartan vărgat, scriind şi şter-gînd mereu, lipind notiţe, împfetecind manuscrisul, croindu-i aripi, cozi, vărgîndu-1, prefăcîndu-1 într-un adevărat instrument de tortură pentru bietul zeţar. Un scris întunecat, ieroglifie, pe care singur nu-1 mai poate citi uneori. în ziua în care am început să-i citesc manuscrisul, m-am crezut un adevărat meşter. Cînd scria vara, lăsa fereastra deschisă, şi din hulubăria din mijlocul curţii pietruite, un hulub roşcat, Roşea, venea de se plimba pe birou. Era o dulce prietenie între pasere şi învăţat.
  Dar nu voi uita niciodată după-amiezile de odihnă petrecute în salonul cel mare, în ai căruia pereţi spînzurase tablouri mari şi frumoase. Stăteam de multe ori împreună, de ne uitam într-o oglindă veneţiană care răsfrîngea pînza iubită a d-lui Xenopol : un lac elveţian supt ceaţă. Cleştarul oglindei trimitea şi mai adînc priveliştea, apele albastre parcă voiau să mai soarbă din lumină mai înainte ca ceaţa, ce se cobora din munţi, să le acopere. Şi totul avea o înfăţişare de adîncă poezie, un colţ al firii care-ţi odihnea sufletul. încet, maestrul se scula, apoi, de se ducea la pian. Şi, spunînd versuri, le întovărăşea în urmă, pe fiecare-n parte, de muzica pe care singur o compusese.
Pour toujours, me dis-tu, le horit sur mon epaule.6
  Un sonet al lui Fr. Copee. Toate compoziţiile d-lui Xenopol au o duioşie adîncă, duioşie care, uneori, se preschimbă într-un strigăt de adevărată deznădejde, cum e ultima frază muzicală din compoziţia aceasta, inspirată din sonetul poetului francez :
Pourquoi le mot ,,tou jours" sur tes lev res
mortelles ?7
  Serile, păşind domol, ne plimbam supt aleile de tei ale Copoului.
   Cunosc puţine firi mai entuziaste, cu sufletul mai cald, mai larg deschis frumosului ca al d-lui Xenopol. De aceea a şi sprijinit pe mulţi în dibuirile lor, de aceea poate s-a şi înşelat cu unii, căci închipuirea sa fierbinte adăoga totdeauna ceea ce lipsea unei lucrări, şi aşa i se părea întreagă.
  După alt răstimp de vreme, în care viaţa mi-a purtat paşii pe aiurea, iată, iar îl zăresc, tot aşa de înflorit la faţă, cu o nouă scriere, gîndind la alte lucrări, la o a doua ediţie a Istoriei romînilor, neobosit, cum îl lăsasem acum zece ani în urmă !
  Şi mă gîndesc, cu ruşine parcă, la atîtea clipe de şovăire, pe care în unele împrejurări din viaţă le-am încercat.
(19 11)







SCRIITORII TINERI ŞI CARAGIALE

(Cuvîntarea d-lui Em. Gîrleanu la festivalul de la teatrul r,Comoedia")
  
  
  Maestrul Caragiale, împlinind 60 de ani, Societatea Scriitorilor Romîni a vrut să serbeze această zi ca pe un adevărat eveniment cultural. Trebuie să ne arătăm adîncă noastră părere de rău că, oprit de boală, maestrul nu poate fi astăzi în mijlocul nostru. Prezenţa sa ar fi dat acestei aniversări înflăcărarea unei adevărate sărbători naţionale. Totuşi, sîntem fericiţi că noi începem şirul acestor sărbătorit pe cari romînii le vor reînnoi din zecimi în zecimi de ani, întru cinstirea scriitorului care va trăi întotdeauna.
  Ce să spunem despre Caragiale ? Sînt unii oameni pentru cari, de la o vreme, laudele sînt nişte adevărate jigniri. După cum ştim că la hotarul Moldovei stăruieşte, uriaş şi neclintit, Ceahlăul, după cum, ca să ni-1 închipuim acum, nu mai avem nevoie să ne amintim de înălţimea lui, de suişurile şi scoborîşurile lui încîntătoare, de prăpăstiile Iui ameţitoare, de priveliştile fermecătoare pe care ochiul le poate cuprinde din vîrful lui — atît de bine s-a închegat în mintea noastră numele acesta : Ceahlăul cu noţiunea grandiosului — tot astfel nu mai avem nevoie să ne gîndim la admirabilele Schiţe şi Momente, la capodoperele teatrului său,
  
îa minunatele povestiri, ci ne e de ajuns să pronunţăm acest nume : Caragiale, ca să ne închipuim muntele uriaş care străjuieşte hotarul literaturii xomîneşti.
  Nu-mi rămîne deci decît să mulţumesc d-lui director al teatrului „Comoedia", care ne-a dat prilejul să sărbătorim, aici, aniversarea cununiei de aur a maestrului cu Nemurirea.

Bucureşti, 29 ianuarie 1912








ION ANESTIN

(Cuvîntare citită cu prilejul reprezentaţiei de retragere a marelui artist)
  
  
  Sînt fericit că, supt direcţia mea, Teatrul Naţional din Craiova a sărbătorit pe doi artişti : anul trecut am sărbătorit 25 de ani de scenă ai artistului Pândele Nicolau, anul acesta luăm parte la o îndoită sărbătoare, căci glorificăm pe unul dintre cei mai mari artişti ai teatrului romînesc şi în acelaşi timp pe un artist care, după o carieră de 50 de ani, se retrage de pe scenă.
  Nu voi face eu biografia lui Ion Anestin. Sînt oameni a căror viaţă vremea îşi ia sarcina să o încrusteze în mintea tuturor.
  Cîţi oameni, la sfîrşitul vieţii lor, pot să se uite cu mîndrie în urmă şi, mulţumiţi, să-şi poată zice : „Am îndeplinit ceva" ? Foarte puţini ! Dar şi mai puţini sînt aceia cari, la isfîrşitul unei cariere de 50 de ani, ajungînd la vîrsta înţelepţilor, pot să-şi privească roadele muncii lor şi să le spuie tinerilor : „Culegeţi, eu am semănat l"
  Ion Anestin e unul dintre aceşti rari oameni ! Ce a fost Anestin pentru teatrul romînesc ? Ce a făcut el pentru dînsul ? Dar a fost unul dintre cei cîţiva uriaşi cari i-au săpat temelia în pămîntul pietros, i-au aşezat-o şi apoi i-au ferit-o cu preţul atîtor jertfe, în aşteptarea vremii cînd cei hărăziţi de soartă erau chemaţi să ridice, pe această trainică temelie, lăcaşul artei.
  
  Ca să ajungi la numele lui Ion Anestin, trebuie să prenumeri pionii teatrului romînesc, trebuie.să rosteşti numele unui Costache Caragiale, unui Matei Millo, unui Pascaly.
  Soarta a vrut ca Ion Anestin să aibă şi fericirea să vadă cu ochii lui vremea de înflorire pregătită de către el şi aceia cari astăzi nu mai sînt.
  Mare şi înduioşătoare sărbătoare ! Căci nimeni dintre d-voastră nu veţi putea simţi ceea ce sufletul marelui artist simte în aceste clipe. Să te legi prin ce ai tu mai sfînt în suflet, prin tot ce gîndeşti şi visezi, să te legi de scîndurile aceste ale scenei pînă într-atîta încît să le însufleţeşti, încît să le dai fiorul vieţii tale, să le prefaci, prin artă, în nişte viori în care să răsune simţirea ta 50 de ani în şir, şi apoi să fii nevoit să le părăseşti ! Această tragedie numai sufletul artistului o poate înţelege.
  Căci Ion Anestin a fost unul dintre acei unici artişti pe care nu rampa îi luminează, dar cari dau ei strălucire rampei.
  în această sală vor fi mulţi ale căror suflete să vibreze şi ele de o înduioşare pe care n-au mai încercat-o. Vor fi mulţi dintre domniile-voastre cari în tinereţe vor fi luat parte la izbînzile artistice ale tînărului Anestin. Vor fi mulţi cari să-şi amintească de ovaţiile pe care artistul le-a smuls în această bătrînă casă a teatrului, martoră atîtor succese.
  După cîţiva ani, vă întîlniţi din nou, şi-n privirile pe care le veţi îndrepta spre artist se va strecura înrourare de lacrimi. Dar va străluci în ochii domniilor-voastre şi-o rază de mulţumire, căci sărbătorirea marelui artist e şi sărbătorirea d-voastră, a bătrînilor cari, sprijinindu-1 pe el, aţi sprijinit teatrul.
  D-lor artişti, viaţa de muncă şi talent a lui Ion Anestin e o carte deschisă. De pe foile acestei minunate cărţi aş dori ca d-voastră, artiştii tineri, să învăţaţi taina dragostei pentru arta d-voastră, pentru locaşul înlăuntrul căruia îi urmaţi. De pe foile acestei minunate cărţi aş dori, d-lor artişti, să învăţaţi ce e idealul, să înţelegeţi ce puteri poate da el, cînd mereu îl întrezăreşte cineva la capătul muncii lui.
  Iar d-ta, maestre Anestin, în această zi atît de mare din viata d-tale, gîndeşte-te că eşti un om fericit.
  Eşti un om fericit, maestre Anestin, fiindcă la vîrsta aceasta de 70 de ani nu poţi avea nici o remuşcare. Eşti un om fericit fiindcă, mare artist şi mare om de muncă, ţi-ai îndeplinit cu sfinţenie datoria. Eşti un om fericit fiindcă întreaga ţară îţi recunoaşte aceasta. Adîncă părere de rău că părăseşti scena îneac-o în această mare bucurie.
  Şi mai gîndeşte-te că ai fost vreme de 50 de ani, şi vei fi şi peste o sută, în istoria teatrului romînesc :  marele Ion Anestin.
(19 12)






CUM AU FOST ADUSE ÎN ŢARĂ RĂMĂŞIŢELE PĂMÎNTEŞTI ALE LUI CARAGIALE

O întîmplare din viaţa marelui scriitor
  
  
  Vestea aducerii rămăşiţelor pămînteşti ale lui Caragiale în ţară a fost tot atît de fulgerătoare ca şi acea a morţii lui. într-o bună zi telegramele laconice ale ziarelor făcură cunoscut moartea scriitorului. Nimeni nu se aştepta; prietenii primiseră, ' cu cîteva zile mai înainte, scrisori ; unii dintre ei se şi pregăteau să plece la Berlin, să petreacă împreună cu marele prozator cîteva zile. Moartea venise repede, haină : familia, care-1 credea dormind, mirată că la un ceas înaintat din zi scriitorul nu dăduse încă nici un semn că s-ar fi deşteptat, îl găsi căzut din pat, neînsufleţit. Prietenii cari se duceau să-1 vadă trebuiră să-1 petreacă pînă la locaşul de odihnă veşnică.
  Sicriul care închidea rămăşiţele marelui scriitor fu pus deocamdată într-un cavou, pînă la aducerea în ţară, care trebuia să aibă loc tocmai peste cîteva luni. O întîie potrivire ironică a soartei pentru scriitorul care, poate îndemnat de o presimţire ascunsă, dorea în cele de pe urmă zile să se întoarcă mai repede între noi. Lunile trec unele după altele, ziarele încep să ceară aducerea corpului scriitorului în ţară ; lumea se deprinsese oarecum cu aceste cereri repetate, pînă cînd, într-o zi, la 18 noiembrie, o veste fulgerătoare se împărtăşea, de ziare, publicului : rămăşiţele pămînteşti ale lui Caragiale sosiseră în ţară.
  Nimeni, nici chiar guvernul, nici prietenii nu fuseseră pregătiţi. O a doua potrivire ironică a soartei ! Ziarele dădeau fel de fel de lămuriri : vagonul mortuar rătăcise două săptămîni pe liniile austriace, ajunsese în ţară fără hîrtiile trebuitoare, pierdute şi ele, poposise întîi în Predeal, apoi în vestita staţie B. M. — nici nu se putea altfel — în sfîrşit, toţi fiind curioşi să ştie ce-o fi cuprinzînd vagonul plumbuit, is-a cercetat şi aflat că în el era sicriul celui mai mare scriitor al nostru, mort pe tărîmuri străine. Familia a dezminţit această odisee a vagonului mortuar. Dar nici nu se putea ca soarta să nu se răzbune şi ea, măcar o dată, ticluind o poveste pe socoteala unui scriitor care o înfrînase pînă atunci, îngenunchind-o supt dispreţul ironiei lui, clădind pe temelia ei atîtea povestiri minunate.
  Cu aceste impresii m-am dus în seara zilei de duminecă 19 noiembrie la gară, cînd, la ora 5, trebuia să se strămute rămăşiţele scriitorului la biserica Sf. Gheorghe...
  ...Peronul pustiu ; în capătul de sus al gării, în faţa comisariatului, un vagon roşu, lung, cu uşa plumbuită, cu inscripţia Breslau pe ea, stă singur, părăsit de maşina care-1 adusese. în faţa lui, nimeni. Călătorii, grăbiţi, trec spre cealaltă parte a gării, spre trenurile care aveau să-i ducă încotro îi dusese gîndul mai dinainte. Peste cîteva clipe mă întîlnesc cu patru ziarişti şi trei admiratori ai scriitorului, veniţi, ca şi mine, la această tristă slujbă. Ora 5 trecuse. Zăresc, şi cred că sînt veniţi în acelaşi scop, cîţiva domni cu pălării înalte. Mă înşelasem : întovărăşeau o pereche care pleca în călătorie de nuntă. Atunci mi-am amintit în ce împrejurări, acum trei ani, primisem pe maestru la gară, la sosirea lui din Berlin. Cînd se scobo-rîse din tren, unul dintre noi îi întinse un buchet de flori.
  „Ce, sînt primadonă, mă?!'J zise maestrul, apoi, vesel, cu scînteia aceea tăioasă care veşnic îi juca supt ochelari, luă buchetul şi, cum tocmai se potrivise ca un publicist să plece, în acea clipă, în călătoria de nuntă, maestrul se duse şi, sprinten, dădu buchetul soţiei publicistului. Ce deosebire şi, cu toate aceste, cîtă potrivire de împrejurări !
  Minutarele se apropie de ora şase. Ne luăm, ziariştii şi prietenii, după dricarul grăbit, care ne spusese că mai era de plată încă ceva : vagonul trecuse pare-se de pe o linie pe alta, formalităţile trebuiau îndeplinite în sfîrşit! Un funcţionar scurt, gros, tipul funcţionarului care-ţi dă totdeauna să înţelegi că ţi-ar mai putea pune încă o piedică numai să vrea, dă voie să se deschidă uşa vagonului. Doi oameni o zgîlţîie din răsputeri, plumbul se ţine tare, hotărăsc, în sfîrşit, să taie sîrma plumbului, uşa e trasă la o parte, şi în mijlocul vagonului se desluşeşte sicriul, mare cît un sarcofag, acoperit de florile veştede ale coroanelor, flori de care maestrul nu mai putuse scăpa de data aceasta. Ne descoperim, fără să şoptim un cuvînt. In faţa fiului marelui scriitor, un preot face o rugăciune scurtă, după care zece oameni de-abia pot scoate şi purta pînă la carul funebru sicriul lui Caragiale.
  Seara se lăsase umedă. O ceaţă deasă împînzise totul. Se aprind făcliile, care aruncă dîre roşii de lumină pe trotuarul plin de apă. Doi soldaţi vorbiră la spatele meu.
— Cine-i ?
— Caragiale, scriitor romîn !
  Şi carul porneşte încet. După el, un singur om, artistul Iancu Brezeanu de la Teatrul Naţional. Văzîndu-l cum păşeşte, încet, după dricul marelui maestru, mi s-a părut că din fiinţa lui Brezeanu se desfac alte umbre, care mergeau şi dînsele îndurerate : umbrele lui Ion, lui Ipingescu, a Catin-datului, umbra Cetăţeanului turmentat, — copii şi dînşii ai sufletului genialului Caragiale.

20 noiembrie 1912






GR. M. ALECSANDRESCU Cu prilejul centenarului său
  
  Vremea orînduieşte toate. Ea răstoarnă sau înalţă, adaogă sau scade, căci în tipsia cumpenei ei stă dreptatea cum stă curcubeul în picătura de apă, aşteptînd raza de soare ca să-1 răsfeţe privirilor tuturor. Atîtor glorii vremea le-a surpat temelia, prăbuşindu-le în noianul uitării, dar nu. o dată numai tot dînsa a destrămat vălul uitării şi-a scos, în bătaia luminii celei mai strălucitoare, chipul unui necunoscut, mai bine zis al unui nedreptăţit.
  Aceste gînduri se îmbulzesc astăzi în mintea mea cînd văd pregătirile ce se fac pentru sărbătorirea a o sută de ani de la naşterea lui Gr. M. Alecsandrescu. Căci acest mare poet a fost şi el un nedreptăţit, cum sînt mulţi alţii în cartea neamului nostru.
  Trebuie să avem o mare mîngîiere însă, noi, < generaţia de astăzi, căci sîntem generaţia recunoaşterilor, generaţia care poate privi înălţarea, la locul lor, a acelor chipuri măreţe pe cari fie nepăsarea, fie ura, fie nepriceperea le acoperise de uitare.
  Generaţia de astăzi a văzut ridicîndu-se, în bronz, chipul luminos al lui vodă Cuza, domnitorul de care, pînă mai ieri, le era multora frică să vorbească ; noi am privit înălţîndu-se statua acelui neclintit caracter, Costache Negri. [...]
  Lui Gr. M. Alecsandrescu, dacă nu i se ridică o statuă, cum ar trebui să aibă, i se sărbătoreşte centenarul, recunoscîndu-i-se astfel locul care trebuie să-1 aibă în literatura romînească, locul care trebuie să-1 ţie în conştiinţa neamului nostru.
  Gr. M. Alecsandrescu s-a născut în Tîrgovişte, în oraşul care a dat pe Cîrlova şi Eliade. Trecutul vorbise, prin ruinile lui, sufletului lui Alecsandrescu, întocmai cum şoptise şi lui Cîrlova. Alecsandrescu are b tinereţe tristă, dar deznădejdea nu-1 infringe, şi astfel dînsul e cei dintîi poet şi singurul în literatura noastră care, dispreţuindu-şi durerea, în care trăieşte „ca-n elementul său", vibrează pentru durerea şi binele celorlalţi oameni. Şi prin aceste simţiminte a fost poetul mare, poetul care se înalţă deasupra tuturor contimporanilor săi şi, păşind decenii, vine de se aşază lîngă tovarăşul său de glorie, în literatura noastră, Mi-hail Eminescu. Cu o cultură deosebită, care-i întăreşte gîndirea — cultură care, de altfel, în mai puţin talentul o aveau mai toţi poeţii contimporani lui : Al. Beldiman, Asachi, Conachi — cu o adîncime de simţire care-i smulge sufletului accente de o putere rămasă neîncercată pînă astăzi de nici un poet al nostru, cu o nespusă dragoste de ţară şi-n aceeaşi vreme de omenire, cu un simţ al limbii pe care doar Costache Negruzzi îl are — deşi mai tîrziu — cu o putere de observare nebănuită, care-i dă putinţa să vadă şi să biciuiască toate păcatele contimporanilor săi, Gr. M. Alecsandrescu este poate cea mai desăvîrşită figură literară a noastră. Trăind într-o vreme cînd gîndirea era cenzurată, cînd rangul putea să apese şi să oprească orice avînt, Gr. M. Alecsandrescu are singurul noroc în viaţă, să placă şi să se facă iubit de cîţiva oameni care-1 iau supt ocrotirea lor şi cari, sprijinindu-1, au slujit literaturii şi culturii romîneşti.
  Căci de la Gr. M. Alecsandrescu ne-au rămas, ca de la nici un alt scriitor al nostru, în afară de M. Eminescu, ne-au rămas adevărate capodopere, care dau o nespusă strălucire literaturii noastre. Ca fabulist, poate sta alături cu marele La Fontaine, prin fabulele Boul şi viţelul Toporul şi pădurea. Ca avînt sufletesc, ca simţ al limbii, numai Eminescu îl ajunge şi-1 şi întrece, dar cu cîţi ani mai tîrziu, după cîtă frămîntare a acestui aluat sfînt care e limba unui popor.
   Căci pînă la Eminescu şi de atunci încoace, nimeni nu a dat o strofă mai desăvîrşită, nimeni nu a putut îndeplini o mai fericită îmbinare de cuvinte, ca să exprime o idee, ca Gr. Alecsandrescu :
Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate, Către ţărmul din potrivă se întind, se prelungesc, Ş-ale valurilor mîndre generaţii spumegate Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc.
  Nu se poate o împreunare mai minunată de cuvinte — îmbinare care arată veşnica perindare a valurilor în albia unui rîu — ca versul din strofa de m5iJsus' strofă a căreia frumuseţe ne face să nu băgăm de seamă cele două neologisme care s-ar părea, prin felul cum sînt aşezate, că-s încetăţenite de un veac în limba noastră.
  Cu cîţi ani mai tîrziu, Eminescu ne dă iarăşi, printr-o asemenea împreunare de cuvinte, pe care numai geniul limbii o poate înfăptui, priveliştea nemărginită şi pustie a mării :
Lună, tu, stăpîna mării, pe a lumii boltă luneci Şi gîndirilor dînd viaţă, suferinţele întuneci. Mii pustiuri scînteiază sub lumina ta fecioară Şi cîţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!


Peste cîte mii de valuri stăpînirea ta străbate, Cînd pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate.
  
  Lipsit de noroc, urmărit de soartă, Gr. M. Alecsandrescu e lovit de o crudă boală, care, vreme de 25 de ani, îl ţintuieşte în patul suferinţii. Vreme de 25 de ani poetul trăieşte în suferinţă, pe care de cu vreme încă o presimţire ascunsă îl face s-o numească „elementul său". Glasul care vibrase pentru soarta tuturora amuţeşte, inima nu-i mai poate bate pentru „simţiri deosebite", făclia minţii de-abia mai pîlpîie. în acest răstimp de vreme poetul e uitat, ca şi opera lui. După ani de suferinţă, în care de-abia îşi mai aduc cîţiva aminte, într-o odăiţă din Pasagiul Romîn de azi, unde cîţiva tineri se duc să-1 vadă la întoarcerea lor de la învăţătură, din Paris, Gr. M. Alecsandrescu moare, cu patru ani înainte de Mihail Eminescu.
  De-abia la 1893, Ion Ghica, prietenul din tinereţe, îi adună poeziile într-un volum. Lumina se face. Vremea îndeplineşte actul de dreptate faţă de marele poet.
(19 13)







ÎNMORMÎNTAREA LUI I. L. CARAGIALE
  
  
  În biserica S-tul Gheorghe din Bucureşti, în aceeaşi biserică în care au stat şi rămăşiţele lui Mihail Eminescu, s-au odihnit, patrii zile, şi cele ale marelui Caragiale. „S-au odihnit" sînt cuvinte potrivite cînd. ne gîndim la odiseea sicriului care purta, spre ţară, trupul neînsufleţit al nemuritorului scriitor.
  În biserica S-tul Gheorghe, şi prin faţa catafalcului, s-au perindat mii de oameni. Coroane şi jerbe de flori au acoperit sicriul, panglici cu fel de fel de închinări : „marelui orator", „marelui pedagog" — maestrului care n-a fost decît un genial scriitor. Statul a ţinut să-i facă „funeralii naţionale". Poate din această dorinţă rămăşiţele scriitorului au stat atîtea luni de zile într-un cavou din Berlin, ca la urmă să fie aduse şi înmormîntate în mijlocul unei indiferenţi explicabile prin faptul că „înmormînta-rea naţională" era numai o formalitate pe care „autoritatea" trebuia să o îndeplinească. „Funeraliile naţionale" nu s-au observat decît prin ^ceea că în biserică a vorbit d-1 Tache Ionescu, din partea guvernului. Celelalte discursuri, ale d-lor : Mihail Dragomirescu, din partea Universităţii, Mihail Sadoveanu, din partea „celei mai tinere generaţii' de scriitori", cum a spus d-sa, Barbu Delavrancea, din partea prietenilor, Procopiu, din acea a presei, şi-al d-lui Al. Davila, din partea Teatrului Naţional din Bucureşti, toate aceste discursuri nu erau numaideiciît caracteristica unor „funeralii naţionale11.
Pentru acest din urmă fel de înmormîntare mai pledau felinarele îndoliate şi aprinse. Altfel, pe o zi umedă şi ploioasă, prin băltoace de apă, fără nici o orinduială a cortegiului — delegaţiile nu se mai vedeau, împrăştiate de noianul de copii şi gură-cască care urmau dricul — înmormîntarea marelui Caragiale n-a avut nimic deosebit de oricare altă înmormîntare care se strecoară zilnic pe străzile capitalei. N-a fost nici pe departe ceea ce fusese înmormîntarea artistului Petre Liciu, la care a luat parte întreg Bucureştiul neoficial.
  Dacă ne gîndim bine, nici nu putea să fie altfel : Caragiale, care a urît atît oficialitatea, nu putea să aibă o izbutită înmormîntare oficială.
  Mai duios decît toate aceste forme era chipul îndurerat al unui prieten, care plîngea într-un colţ întunecat al bisericii. Acest om sluiise marelui scriitor să creeze unul dintre nemuritoarele lui personaje din Scrisoarea pierdută. Plîngea, necunoscutul, în colţul lui întunecos, şi lacrimile lui erau singura înfăţişare a durerii adevărate.
(19 13)







MORMÎNT UITAT
  
  
  în cimitirele mici de sat, sau în cimitirele mari ale oraşelor, mormintele scriitorilor noştri stau în paragina uitării. Dacă din dărnicia pămîntului vor fi crescut pe ele flori sălbatice, sau cîte un copac le va fi umbrit cu frunzişul lui, acelea sînt mormintele luate supt ocrotirea soartei.
  Pe mormîntul lui Traian Demetrescu nu e încă nici o cruce. Pînă mai dăunăzi cel al marelui povestitor Ion Creangă n-a avut-o. în ţărîna supt care se odihneşte loan Eliade Rădulescu scurmă găinele. Din mormîntul lui Anton Pann a rămas numai piatra, ştirbită de vreme ; şi cine ştie ce va fi aşternut timpul şi uitarea peste acoperămîntul de pămînt supt care se odihnesc rămăşiţele atîtor scriitori ai noştri. Rar se întîmplă ca mîna pioasă a unei soţii nemîngîiate să aştearnă lăvicer de românite lîngă marmura albă în care e săpat numele scriitorului. Aşa e mormîntul neuitatului prieten şi tovarăş loan Adam, în cimitirul din Constanţa, în preajma valurilor zbuciumate ale mării.
  Ar fi de folos o cercetare amănunţită în această privinţă. Mormîntul genialului şi nefericitului Eminescu a avut o soartă mai bună decît a poetului chiar. Mîni pioase îl îngrijesc ; necunoscute îi aduc flori ; odată am găsit buchete de viorele, presărate aşa, pe ţarină, încît să alcătuiască cuvîntul: Veronica.
  La aceasta m-am gîndit în ziua cînd, călăuzit de un prieten la mănăstirea Văraticului din ţinutul
Neamţului, m-am oprit lîngă grilajul de fier al unui mormînt uitat, un monument c-un înger şi-o cruce care a început să se macine de viscole şi ploi.
  Mormîntul uitat e al Veronicăi Miele, dulcea dragoste a lui Eminescu. O coroană veche, într-o cutie ruginită, va fi fost pusă de către fiicele scriitoarei. Pe monument, nici un nume, nici o altă însemnare. Cineva a scris cu creionul : Veronica. Scrisul de-abia se mai desluşeşte. Din ţărîna îngrădită, ca şi cînd ar fi alt pămînt decît cel dimprejur, din care răsare, verde şi deasă, iarba ca un covor, au crescut urzici şi cucută, ca un simbol al zdruncinatei şi turburatei vieţi a scriitoarei ce se odihneşte de-desupt. Lîngă zidul alb al bisericii Sfîntului loan, încunjurat de grădiniţele înecate de flori ale căsuţelor călugăreşti, curate ca un pahar, ce trist şi singur stă mormîntul acesta, către care nici un gînd duios nu mai purcede, deasupra căruia nici o mînă pioasă nu mai seamănă o floare. Călugăriţele trec nepăsătoare pe lîngă locul acesta ; unele mi-au şi spus că nu-1 îngrijesc fiindcă „răposata n-a lăsat doar nimic mănăstirii". Supt ochii mei, călugăriţa de rînd în ziua aceea cu orînduirea în biserică şi-a lăsat papucii pe brîul de piatră care înconjoară groapa. Oaspeţii de vară ai mănăstirii, cei vechi ş-au deprins cu locul acesta, cei noi nici nu-1 ştiu măcar.
  La întoarcere ne-am oprit la casa în care a murit Veronica. Călugăriţa care-a găzduit-o trăieşte, o cheamă Fevronia Sîrboaica ; vorbariţă şi cu o puternică ţinere de minte, ne duce în odaia joasă, întunecoasă, în care s-a săvîrşit din viaţă scriitoarea.
  în acelaşi loc a rămas icoana, patul, cele cîteva tablouri, lada de Braşov. Nimic nu s-a schimbat — nu dintr-un simţimînt de pietate către amintirea scriitoarei, cît din obişnuinţa de a lăsa totul aşa cum a fost la început.
  „Aci a zăcut o noapte şi-o zi ! Aici, pe fereastră, erau fel de fel de şipuri cu doctorii. Toţi doctorii, de aici şi de la Neamţ, au căutat-o. Degeaba ! Lume de pe lume a venit s-o vadă. în seara aceea i-au venit o mulţime de prieteni şi prietene, au cîntat, au petrecut şi, după ce-au plecat, tocmai mă pregăteam de utrenie, cînd fiica ei vine de mă strigă : «Vină, măicuţă, că moare mama !» Am alergat, am găsit-o înţepenită pe pat. Am vrut să-i dau lapte, l-am găsit vărsat! Cine îl vărsase ? Poate luase prea mult dintr-o doctorie ! Mereu mi se plînsese zilele acele : «Ei, măicuţo, sînt tare mîhnită : am avut şi eu un ibovnic şi mi-a murit !» A stat aşa, nemişcată, pînă a doua noapte, pe la utrenie, şi a murit ! Lume de pe lume a venit s-o vadă. Doctorii toţi de la Bălţăteşti şi Neamţ se mirau cum de-a murit aşa !..."
  Şi maica Fevronia ne spunea toate acestea repede, fără să obosească, — un învălmăşag de amintiri, din care se desluşea totuşi o taină, o taină care a încheiat o viaţă nefericită !
  Cu cel dintîi prilej pe care l-am avut, am rugat pe Î.P.S. Mitropolitul Pimen al Moldovei să poruncească şi să se cureţe de buruieni mormîntul scriitoarei. Î.P.S. s-a dus de-a văzut singur mormîntul, şi a doua zi am găsit ţărîna curăţită de urzici şi cucută.
  Societăţii Scriitorilor Romîni îi rămîne datoria să puie pe mormînt o placă de bronz, pe care să fie săpate numele scriitoarei, data naşterii şi a morţii ei.
(19 13)







ROTAŢIA ÎN TEATRU
  
  
  Anul acesta, pentru întîia dată, s-a făcut un schimb de trupe între două Teatre Naţionale : acele ale teatrelor din Craiova şi Iaşi. Cu începere de la 10 ianuarie, şi pentru un răstimp de o lună, trapa teatrului din Iaşi va juca la Craiova şi cea din Craiova la Iaşi. Propunerea a venit din partea direcţiei din Craiova, şi d. Mihail Sadoveanu, directorul teatrului din Iaşi, a primit-o cu bucurie. S-a alcătuit un repertoriu, din repertoriile celor 3 ani din urmă, întocmit astfel ca o trupă să nu joace din piesele avute pe afiş de trupa locală, şi reprezentaţiile au început, primite fiind cu multă bunăvoinţă de publicul obişnuit să meargă la teatru.
  Este într-această înnoire vreun folos ? Cîştigă publicul şi societăţile dramatice din această rotaţie a trupelor ? Fără de-ndoială că da. Publicul, prin faptul noutăţii lucrului; artistul, că încearcă emoţii deosebite de acele pe care le are în oraşul în care joacă în faţa aceloraşi spectatori de douăzeci de ani de zile.
  în adevăr, dacă ne-am gîndi bine de ce Teatrele Naţionale de provincie încasează reţete serale atît de ridicule — unele care nu depăşesc nici măcar suta de lei, cînd bugetul zilnic e de 400 — am vedea că una din pricini, dacă nu cea mai însemnată, e şi aceea că publicul s-a prea deprins cu jacul aceloraşi artişti pe cari îi vedje de douăzeci şi cinci de ani pe scenă, încît le ştie mai dinainte şi gesturile şi mişcările, şi intonaţiile, pînă ce la urma 'urmei dispare orice deosebire de rol, iar personajul X sau Y din cutare piesă e sadea artistul X sau Y, care nu mai izbuteşte decît prin indulgenţă să smulgă cele cîteva aplauze răzleţe. Dar nu numai pe scenă ; dar într-un oraş mic ca laşul sau Craiova, artistul e văzut la birt, pe stradă, în cafenea, mai ales în cafenea — îl cunoşti ca om, împrejurările poate te şi leagă de el — uneori făcîndu-ţi-1 displăcut. Şi-atunci degeaba te mai încerci să întrupezi pe Karl din Hoţii sau mai ştiu eu ce personaj : pentru mulţi dintre spectatori eşti tot Xenocrat Georgescu, să zicem,"care i-ai lovit la pungă cu un bilet de beneficiu la o piesă la care ei poate n-ar fi venit din propriul lor îndemn. Căci pînă mai ieri, pînă la admirabila lege a d-lui Pom-piliu Eliade, soarta artiştilor Teatrelor Naţionale din provincie era dintre cele mai triste, soartă ce-i silea să alerge la unele mijloace pe care legea azi le opreşte tocmai fiindcă le dă mijloacele de trai. Aşa fiind, o schimbare de scenă foloseşte şi artis-, tului în mare parte, şi publicului pe deplin. E una din puţinele scăderi, după părerea noastră, a Legii teatrelor că-n ea nu s-a prevăzut această rotaţie, despre care vorbise mai înainte, mi se pare, artistul pensionar al teatrului din Iaşi, d. Pechea Alexan-drescu. Fără de-ndoială e o scăpare din vedere care ar trebui îndreptată cu cel dintîi prilej. Deocamdată această schimbare ar privi numai teatrele din Iaşi şi Craiova, iar mai pe urmă ar veni şi rîndul teatrului din Bucureşti să ia parte la acest cadril artistic spre folosul scenei romîneşti. Dacă, în sfîrşit — vom discuta această propunere într-un articol viitor — din toate trupele celor trei teatre nu s-ar alcătui una singură, care, organizată în trei părţi, ar juca, fiecare fracţiune la rîndul ei, pe scenele celor trei Teatre Naţionale. Fireşte că, dacă cele două Teatre Naţionale încearcă acum această înnoire pe socoteala bugetelor lor, pe viitor ar trebui ca statul să intervie cu mijloace mai puternice în ajutorul lor, dîndu-le putinţa să-şi înfăptuiască sarcina fără nici o şovăire.
  Care vor fi rezultatele materiale ale acestei rotaţii ? Se va vedea la sfîrşit; dar tot atunci se va vedea şi de ce public iubitor de teatru se bucură cele două mari oraşe ale ţării.
  Deocamdată să mi se dea voie să bag de seamă cît de neînsemnate par la noi mişcările artistice. Nu mai încape vorbă, e un eveniment artistic această schimbare de trupe. Ar putea interesa şi pe iubitorii de teatru, şi chiar... pe criticii teatrali, care ar trebui să discute faptul. Ei bine, nici un ziar din Bucureşti n-a scris un rînd. Ba mi se pare, o notiţă în Dimineaţa, dată din Iaşi. Nu vorbesc de ziarele locale, care sau prea laudă sau prea nedreptăţesc, dar de marele ziare care au coloane speciale pentru artă şi literatură, coloane umplute însă cu toate amănunţimile sinuciderilor. De altfel, trupele din Iaşi şi Craiova nu se prea bucură de favoarea presei bucureştene, care întotdeauna a scris despre ele în necunoştinţă de cauză, sau cu resentimentul băieţaşului, critic teatral şi corespondent la vreun ziar din capitală. Deşi aici nu era vorba nici de persoana directorilor, nici de aceea a artiştilor, ci de o propunere pusă în aplicare, care priveşte îndeaproape soarta celor două Teatre Naţionale din provincie.
(19 14)







PE POTECILE CEAHLĂULUI
  
  
  Ne scoală, dis-de-dimineaţă, toaca, această trîm-biţă sfîntă de chemare a mănăstirilor. Sunetul ei se pierde şi iar răsună străbătător, cînd potolit, cînd repede, într-un şir de note armonioase, cari umplu mănăstirea ca lăuntrul unei viori, împrăştiind o muzică, ce întîrzie prin coridoare şi chilii ca un zumzet prelung. Şi din hăurile munţilor vin răspunsuri, cari mai apropiate, cari mai depărtate, altele stinse, ca şi cum schituri nenumărate ar răspunde lăcaşului stăpîn.
  Ieşim în cerdac. Dimineaţa e rece, deşi razele soarelui străbat ici-colea, ca nişte undrele de aur. Ceahlăul îşi tiveşte, fumurii, crestele pe cer ; cu mijlocul încins într-un văl des de ceaţă, pare că-şi strînge şalele stîncoase într-un brîu de lînă. Codrul stă încremenit, ca şi cînd ar fi şi el de piatră. în liniştea adîncă se aude, departe, şuietul izvoarelor. Toaca a trezit călugării, dar şi norodul de rîndunele, care se înalţă ca un nor de pe acoperişul mănăstirii, apoi se împrăştie, o iau spre munţi şi deodată vin de cad ca nişte săgeţi în ograda mănăstirii, ciripind voioase, zburînd prin cerdacuri, atingînd pămîntul pieziş, arătîndu-şi piepturile albe, încrucişîndu-se, părinţi şi pui, puzderii. Şi, în jocul lor arzător, par miile de sunete însufleţite ce izvorăsc de supt clopotele ce au început să bată, prefăcînd întreg văzduhul într-un uriaş lăcaş de rugăciune.
  Uşile chiliilor s-au deschis toate, călugării împîn-zesc ograda. Unii, bătrîni, încovoiaţi de şale, de-abia păşesc, cu mătăniile în imîini, spre biserică ; alţii cară apă cu ciubărul la bucătării. Viaţa mănăstirească şi-a luat drumul ei obişnuit. Pe uşile larg deschise ale bisericii izvorăsc cîntecele sfinte. Slujba a început.
  Pictorul ne îmbie să ne spălăm la cişmea. El, care face baie în Bistriţa la 4 ceasuri de dimineaţă, de-abia aşteaptă să dea ochi cu apa îngheţată. Ne hotărîm în sfîrşit, şi peste cîteva clipe ne întoarcem cu faţa vînătă şi tremurînd. Izvorul cişmelii, care vine tocmai din adîncurile Ceahlăului, ne-a tăiat obrazul, ca şi clîind am fi stat cfu capul în zăpadă.
  Dar nu e vreme de pierdut, trebuie să urcăm muntele. Ne pregătim în pripă, ne luăm toiegile, şi-n sacuri ceapă, cartofi fierţi şi mămăligă, pe cari îi legăm de oblîncurile şelei căluţului de munte pe care îl luăm cu noi, şi, dimpreună cu călăuza, călugărul Veniamin Boacăş, care cunoaşte bine Ceahlăul, şi pe care ni4 pune la îndemînă stareţul, pornim, tăind pieptiş dealul Durăului. în vîrf ne oprim o Clipă. Privim spre Măgura-Grenţieşului, cu codrul de brad şi plaiurile lui, şi spre Piciorul-Poienilor, care înconjoară Durăul, rămas bine în urmă, ca o cunună verde. Pe tăpşane pasc, risipite, vitele mănăstirii şi ale oamenilor din sat. Talanga răsună uşor, şi sunetul acestei mici scoici de alamă ne revarsă în suflet o mulţumire nedesluşită, poezia locurilor liniştite şi sălbatice, peste care natura e încă stăpînă, şi oamenii umiliţi slujitori ai ei. „Să pornim", ne porunceşte călăuza, şi noi, smulşi din visuri, ca nişte soldaţi ascultători, plecăm mai departe. Am ajuns la poalele Ceahlăului. De acum e greu ! Cuviosul Veniamin îşi începe slujba, >— ne povesteşte legenda cuvioasei schivnice Mariana :
  — în Poiana, uitaţi-vă colo, ne arată el, în locul acela care se cheamă „în fund ia Darabani", a fost mai întîi o mănăstioară, un schit. Să fie de atunci ca vreo două sute de ani. Din ce pricină, cine ar putea şti, călugăriţele s-au împrăştiat care încotro. Că unele s-or fi dus pe la alte mănăstiri, că altele ar fi intrat iar în lume, Domnul ştie. S-or fi dus, că pe aici e firea aprigă. Iarna cad troienile de umplu văgăunele, potecile se pierd supt omeţi, izvoarele îngheaţă, şi lupii or fi venit pînă la uşa chiliilor. Numai o călugăriţă, o chema Mariana, a rămas statornică lăcaşului ei de rugăciune. A rămas singurică în pustietatea asta, neajutorată de nimeni. Şi s-a făcut schivnică, se hrănea cu ierburi şi rădăcini. S-a rugat pînă la adînci bătrîneţe, pînă ce Domnul s-a îndurat de i-o ridicat sufletul la el. Mănăstirea s-a dărăpănat încetul cu încetul, şi azi, pe locul ei, e codrul bătrîn de brad...
   Călăuza se opreşte o clipă, apoi adaogă cu sfială parcă :
  —■ în unele nopţi de vară, pe la utrenie, sfînta Mariana se iveşte, într-o rază de lumină, şi aprinde o candelă, la piciorul unui brad, crescut pe locul unde fusese altarul mănăstirii. Călugării bătrîni din Durau au văzut lumina candelei. Vezi, numai la cei bătrîni li-i dat darul ista, şi aproape de moartea lor. Cînd dînşii zăresc candela în codru, strălucind ca un luceafăr, noaptea, cînd merg la utrenie, ştiu că li se apropie ceasul şi se pun zi şi noapte pe rugăciuni, ca să le fie primit sufletul în mîinile Domnului !...
  Privim cu toţii la locul care învieţuieşte o legendă, al cărei sîmbure de adevăr înfăţişează sufletul omenesc, cu tăria şi ascunsurile lui nepătrunse.
   Sîntem în preajma codrului de brad. De mult încă simţim suflarea vîntului care s-a pornit ; înfundat în codru, îi dă glas. Se pare murmurul unei mulţimi depărtate : se aud gemete, suspine şi, uneori, şuiere prelungite, ce se sfîrşesc într-un vaiet dureros. E orga uriaşă a Ceahlăului.
  Intrăm supt hruba verde croită de cetinile brazilor. Ferăstraiele n-au ocolit nici codrul Ceahlăului. Au început să-i taie poalele.
  Mă gîndesc la lăcomia omenească! Ceahlăul, care e al unui om nespus de bogat, putea fi ocolit de distrugere. Ce-i dreptul, vîrfurile sînt puse la adăpost; norocul lor, se spune că sînt văgăunile nepătrunse, în care îşi au vizuinele lor urşii, pentru cari proprietarul 'moşiei vine dintr-adins din străinătate, însoţit de numeroşi prieteni, să-i vîneze. Nimeni altul n-are dreptul să-şi trimită glonţul în -trupul acestor îmblănite sălbăticiuni, şi orice stricăciune ar aduce ele locuitorilor, e pe dată răsplătită, tocmai ca să împiedice vînătoarea.
  începem să urcăm din greu. Lucru neprevăzut : la o cotitură a potecii, o bancă, de pe care sare o veveriţă speriată. Se vede că mai mult aceste şugubeţe dihănii ale codrului se folosesc de ea. Pe dreapta şi pe stînga încep adîncimile cari curînd se prefac în adevărate prăpăstii, în fundul cărora gîlgîie izvoare. Un fag uriaş ne taie drumul. A căzut, trăsnit, rupînd cu ramurile lui puternice, în prăbuşire, brazii de primprejur. Carii scormonesc mereu în trunchiul lui, ce se cerne într-un fel de făină gălbuie, în care mişună fel de fel de gîndăcei. Doctorul întinde mîna şi primeşte îndată un musafir. Un gîndac verde, cu aripile tari şi strălucitoare, ,,gîndac de turbă", cum îi zice călăuza. Dar se vede că prinde repede de seamă că palma doctorului nu-i trunchiul copacului şi-şi ia, c-un bîzîit, zborul. Ne uităm la fagul doborît, la această podoabă căzută a pădurii, şi mie îmi pare rău, ca după un om care în viaţă a trăit şi s-a ridicat şi a ocrotit pe alţii. De-abia putem să ne descurcăm dintre ramurile lui ; ne strecurăm printre ele şi, supt paşii noştri, crengile lui uscate se sfarmă fărîmi ca sticla. Călăuza are mult de lucru pînă îşi trece calul, care se fereşte şi el pe cît ce poate. Pe cît înaintăm, poteca e mai cotită, codrul mai nepătruns. La fiecare pas dăm acum peste putregaiuri care încurcă suişul, făcîndu-1 mai greu. Pe buzele prăpăstiilor, brazi prăbuşiţi, sfîşiaţi de furtuni, stau spînzuraţi în gol, numai de cîte o ramură vînjoasă, înfiptă între stînci ; din trunchiurile lor răsar acum buruieni, şi veveriţele fac pe ramurile lor gimnastică deasupra hăului groaznic care nu le înspăimîntă. învălmăşagul de crengi, de ierburi, de liane, de trunchiuri căzute de zeci de ani îţi dă închipuirea adevăratei sălbăticimi.
  Ajungem la „Fîntîna Măcărescului", o gaşcă de bîrne acoperite de mii de iscălituri. înăuntru şi-n faţă, prin altă gură, curge o apă rece ca gheaţa. E făcută acum vreo 60 de ani de către prefectul de pe atunci, Vasilică Măcărescu, ne spune călăuza. Ne oprim de bem, lacomi, însetaţi, binecuvîntînd amintirea conului Vasilică Măcărescu. Dar nu în-tîrziem, se apropie amiaza. Umblăm de cîteva ceasuri. Nu trece mult, şi întîlnim alt şgheab, prin care se strecoară o şuviţă albă-albăstruie de apă, care se pierde apoi, prelingîndu-se într-o prăpastie.
  — Asta-i şi mai bună apă, tot aşa de bună ca la „Fîntîna rece" de pe Ceahlău ! ne spune călugărul.
   Nimic nu te ispiteşte mai mult ca un izvor, mai ales un izvor neaşteptat. Oricît de săturat ai fi, tot bei şi dintr-însul. Şi iată-ne pe toţi cu paharele întinse. Dar n-o putem bea decît sorbind-o în înghiţituri rare, atît e de rece. După ce beau, îmi arunc ochii, din întîmplare, spre căluţ. Cu gîtul întins, clipind din ochii în cari privirea îi joacă ape-ape, mă face să-i citesc în ei o dorinţă: îi e sete, — dincolo îl uitasem. Le spun tovarăşilor. Căpitanul îi scoate repede căpăstrul, pictorul, care are mai multă milă de dobitoace decît de oameni, ne mustră că am fost nesimţitori, uitînd că de data asta nu el şi-a adus întîi aminte, şi doctorul îl trage, susmu-ţînd, de urechi ; eu îl poetizez, privindu-1 cum bea cu nesaţiu din apa limpede, strînsă în cupa lespezilor de la piciorul izvorului. Ce-i dreptul, poetizarea mai îi slujeşte mai puţin acuma decît ajutorul pe care i l-au dat tovarăşii.
  — Ce zici, cuvioşia-ta, îi spun călăuzii, de rnîn-care poţi răbda, dar de sete, nu !
  — De sete, nu ! îmi răspunde ; apoi îşi ia de seamă şi adaogă filozoficeşte : Dar tot e bine să ai de-amîndouă !...
  De-acum urcăm de-a dreptul coasta Ceahlăului. Nu mai putem de oboseală. Dar, în sfîrşit, ajungem pe cea dintîi înălţime, în poiană la ..Fîntînele", şi
  
ne oprim în popas. Priveliştea ce se desfăşoară de aici e uimitoare. încolo, cît ţii cu ochii, se desfăşoară munţii Ardealului : Pleşul, Highişul. în fund, rămaşi în urmă, aburii, se văd munţii Bistriţei, Pietrosul, Roşia, Grenţieşul, ale căror vîrfuri se iţesc unii peste umerii bătrîni ai celorlalţi ; parcă ar fi pornit cu toţii spre Ceahlău şi, la un semn al uriaşului, ar fi. încremenit acolo. Spre dreapta de tot, munţii îngenunchează şi, deasupra lor, cerul se întinde ca o mare limpede, albastră, bătînd în vioriu, pe luciul căreia nouri rotunzi, rumeniţi de soare, par insule plutitoare, acoperite de trandafiri.
  Cu greu ne smulgem acestei privelişti fermecătoare, să urcăm spre Panaghia.

(19 14)






A. BALTAZAR
  
  
  L-am cunoscut acum patru ani, la el acasă, unde mă dusesem cu poetul D. Nanu, să-i văd atelierul. M-a impresionat faţa lui ciudată, cu obrajii ce se cunoşteau că-s afundaţi chiar supt barba neagră, deasă, ce-i năvălea chipul din toate părţile, pînă supt ochii din cari sclipea o scînteiere ciudată. M-a prins însă repede glasul lui cald, care îşi scutura, arareori, potolirea cea tristă, ca să se înflăcăreze cînd vorbea despre arta lui. Din ziua aceea chiar am înţeles că era un fanatic, un schivnic slujitor al îndeletnicirii pe drumul căreia pornise cu o îndrăzneală pe care poate că o presimţire ascunsă i-o hrănea. Atunci Baltazar îşi făurea cele dintîi vise, atunci îşi înjgheba cele dintîi planuri, aşa că în ziua aceea, în atelierul lui, n-am putut vedea decît semnele acestor îndemnuri cari-i munceau sufletul. Dar nu trecuseră nici două luni cînd m-am dus pentru a doua oară să-1 văd.
  L-am găsit în mijlocul atelierului, cam nemulţumit că-i curmam lucrul ; dar cu acelaşi glas potolit îmi zise : „Priveşte". M-am uitat de jur împrejurul meu. Şi am rămas înmărmurit. Pînzele se aco-periseră : peisaje, portrete, flori, artă decorativă se aşternuseră ca printr-o minune — munca a trei artişti, închegată de unul singur. M-am apropiat, m-am uitat îndeaproape ; erau unele trăsături de maestru, dovezi de un netăgăduit talent; dar, peste tot, se cunoştea graba, încordarea pe care pictorul o pusese. L-am sfătuit să nu se obosească prea mult. El nu mi-a răspuns nimica, dar scînteia din ochii lui a sclipit tainic, dîndu-mi să înţeleg că odihna nu era partea lui.
  Pînză lîngă pînză, carton lîngă carton, cu o stăruinţă nemaiauzită, cu o dorinţă neînfrînată spre mai mult şi mai .ales spre mai mare, Baîtazar şi-a închegat opera de tranziţie, în perioada căreia alţi artişti întîrziază ani ! Şi i-am văzut cea dintîi expoziţie. N-am să-i uit privirea cu care m-a întîm-pinat, în sala Ateneului, în ziua cînd, îmbrăcat în negru, ca de sărbătoare, îşi aştepta vizitatorii. Scîn-teia din ochi i se aprinsese ca o flacără în care se mistuia mîndria şi mulţumirea. Şi bucuria lui mi-a trecut-o, repede, şi mie, şi amîndoi am luat rînd pe rînd tablourile ce le expunea. Ţinea cu deosebire la pînzele mari ; aproape nici nu scotea unele schiţe şi peisagii mai mici, cari însă dădeau măsura marelui său talent. Ţin minte o admirabilă schiţă luată la Ţigăneşti, şi alte cîteva, cari au şi fost remarcate de către critica ce s-a ţinut, oarecum, la o parte în faţa neaşteptatei îndrăzneli a tînărului pictor.
  Expoziţia nu i-a adus ceea ce artistul aştepta, şi dacă acest lucru l-a mîhnit grozav, i-a dat în schimb noi puteri pentru o viitoare luptă, o grozavă luptă purtată împotriva greutăţilor vieţii, o lupî;ă eroică, vedem astăzi, cînd ştim că înfrunta şi o boală pe care o ascundea, dar care în cele din urmă l-a în-frînt. Muncit de dorul de a-şi face loc cu orice chip, locul care i se cuvenea în pictura noastră de astăzi, a început unele lucrări mai mari, altele mai amănunţite, prin care să întroneze arta decorativă naţională. Lucrînd, cercetînd mereu, ajunge să se încredinţeze că numai expoziţiile anuale nu-i ajungeau pentru a-şi impune felul lui de a înţelege şi face arta, şi, într-o bună zi, citim cu surprindere cel dintîi articol despre artă, pe care-1 publică într-o revistă. Foarte inteligent, cu un deosebit simţ pentru tot ce atingea frumosul, şi-n literatură Bal-tazar se arată dintr-o dată ca un foarte bun scriitor.
  Fire combativă, de la articolele generale asupra artei trece la critica personală ; şi-n altă revistă, sub un pseudonim, pe care noi, prietenii, i i-am păstrat ca o taină pînă la moartea lui, începe să judece opera colegilor. Şi de îndată se face un critic temut.
  Şi totuşi i se părea că activitatea lui poate avea un cîmp şi mai larg. Din studiile ce le făcuse asupra artei bizantine, capătă cunoştinţi întinse, şi vrea să le aplice. Stăruie şi capătă zugrăvirea unei biserici — biserica din Oţetari, mi se pare. De aci încolo viaţa începe să-i surîdă. Ministerul îl trimite la mănăstirea Horez, să studieze frescurile de acolo ; Buletinul monumentelor istorice îi deschide coloanele. Pictorul cîştigă ; se gîndeşte să-şi mărească atelierul ; şi-1 măreşte ; îşi înnoieşte casa părintească, după planurile lui ; ziua munceşte, aleargă ; noaptea, la lampă, desemnează ; dis-de-dimineaţă se scoală şi scrie.
  Şi toate acestea in patru ani ! Cu trei zile înainte de a muri, l-am întîlnit. Era mîhnit de boala părintelui său. Cînd să ne despărţim, îmi desfăcu un număr din Buletin, pe care-1 avea în buzunar, şi-mi arătă ultimul lui articol.
  Cînd am aflat în seara zilei de-a treia că a murit, n-am vrut să cred cu nici un chip. Numai cînd l-am văzut întins în sicriu, cu pleoapele lăsate peste scînteia ochilor lui adormiţi, cu mîinile nemişcate peste pieptul în care inima bolnavă tresărise pentru cea din urmă dată, numai atunci am crezut că Baîtazar s-a dus. Vai, prietene scump, cîte vieţi' credeai că-s ascunse în pieptul cela ; cît de uriaş te socoteai în faţa vieţii, de-o înfruntai aşa ?
  L-am dus la cimitir într-o zi caldă de toamnă : părinţii şi cîţiva prieteni. Şi cînd l-am văzut pentru cea din urmă dată, cînd am auzit apoi huruitul ţărînei pe capacul sicriului, care-1 închidea pentru totdeauna, m-am gîndit la atîtea vise, cari se-nchi-deau o dată cu el!
  Şi m-am despărţit de mormîntul lui ca de un loc de linişte, în care un prieten, în sfîrşit, se odihnea !
(Privelişti din ţară, schiţe, însemnări, 1915)








SOREANU
  
  
  Potrivit de statură, sprinten ; o faţă rotundă, ai căreia muşchi se pun în mişcare la cea mai slabă schimbare sufletească, dînd o înfăţişare surprinzător de neaşteptată măştii, o faţă care la cel mai uşor zîmbet se luminează deodată, ca un glob electric ; nişte ochi ciudaţi, cari răsfrîng atît de puternic lumina, că par de două ori mai mari decît sînt, — acesta-i Soreanu.
  în afară de maestrul Nottara, care e mai presus de orice laudă, şi printre marii artişti pe cari îi are astăzi scena Teatrului Naţional, Soreanu ţine un loc deosebit prin felul său de a fi, prin darurile pe care Dumnezeu le strecoară în mintea şi sufletul unor oameni ca o răscumpărare a atîtor scăderi şi cusururi ce sălăşluiesc în mintea şi sufletul celorlalţi. Căci darul deosebit cu care e înzestrat Soreanu e acel care îi dă mijlocul să creeze, e puterea oarbă care izbucneşte în afară, cum izbucneşte seva în alcătuiri de petale şi lumină. Aceasta e taina care-1 face pe Soreanu să fie totdeauna altul, care-1 schimbă pînă într-atîta, încît nici să-1 poţi măcar bănui cînd ţi se înfăţişează ochilor într-o nouă creaţie. El e totdeauna altul : o nouă scăpărare de fulger, care luminează o altă privelişte din viaţă.
  Acestui dar alăturîndu-i-se toate celelalte — dragostea pe care Soreanu o are pentru arta sa, puterea lui de muncă, inteligenţa sa ascuţită, studierea pînă în cele mai mici amănunte — fac din el un artist de geniu, un mare artist, care ar străluci, pe orcare scenă din lume.
  Aşa fiind, te miri cînd afli cîtă vreme acest mare talent a stat în umbră, cîtă vreme a jucat roluri de mîna a treia, cîtă vreme a fost neîntrebuinţat, ca să mă slujesc de acest cuvînt atît de grosolan cînd e vorba despre artă. Cazul lui Soreanu, care astăzi e aşa de iubit şi de preţuit, ne arată încă o dată că talentul nu poate fi înăbuşit, că el se ridică deasupra şi împotriva tuturor împrejurărilor cari s-ar uni să-1 doboare.
  Acei cari de patru sau cinci stagiuni se duc regulat la reprezentaţiile Teatrului Naţional vor fi rămas surprinşi de diversitatea rolurilor pe care Soreanu le-a interpretat. Gîndiţi-vă la figura admirabilă, pînă-ntr-atît de covîrşitoare, că te urmăreşte mereu, a inspectorului de stat Prell din Institutorii şi puneţi-o în faţa chipului gingaş al lui Iulius Haeberlin din Prostul Cîtă deosebire între sufletul aspru al celui dintîi şi frăgezimea celui de-al. doilea. S-ar zice că nici nu s-ar putea îmbina aceste două feluri de înţelegeri în sufletul aceluiaşi om. Iar cine l-a văzut în avocatul neînduplecat din Falimentul nici nu l-ar putea bănui că tot dînsul trăieşte în Cantonistul din Brinduşa, în Kellermann, bietul Kellermann din Heidelbergul de altădată. Şi cine poate uita tipul prinţului de Chabran din Modelul cînd numai singura lui intrare, din actul al TI-lea, ridică un murmur de admiraţie în întreaga sală. Căci îndată ce Soreanu păşeşte în scenă se vede că cineva intră an acţiune. Şi iată-1 că, acum în urmă, printr-o schimbare care îi e caracteristică, iată-1 că dă fiinţă contelui din Punctul negruf se-căturei aceştia de conte care-şi poartă atît de bine haina şi-şi mînuieşte atît de prost ideile. Şi că, printr-o altă săritură şi mai neaşteptată, întrupează
  
pe Corbea, ostaşul sfios şi viteaz, cu sufletul închis, dar atît de cald, din Luceafărul d-lui Delavrancea.
  Tinerii cari au suit de curînd scena, să-1 urmărească pe Soreanu ; dînsul le înseamnă o cale pe care nu-i uşor să mergi, dar care duce la glorie. Pînă acum mi se pare că singurul care calcă pe urmele marelui artist de la Teatrul Naţional e artistul Ion Manolescu, cel mai talentat din compania d-lui Da vila.
(Privelişti din ţară, schiţe, însemnări, 1915)








COMPTURILE SCRIITORILOR

  S-a discutat mult. în vremea din urmă asupra „încasărilor " pe cari scriitorii noştri le fac pe bucăţile sau volumele date revistelor sau caselor de editură spre publicare. Au fost cuvinte aspre aruncate în sarcina nuveliştilor noştri, şi astăzi chiar acest război continuă din partea acelora cari duc grija „industrializării" literaturii romîneşti.
   în ţara noastră, e drept, nu s-a ştiut pînă mai dăunăzi de „onorarii" pentru literatură, şi faptul că, deodată, scriitorii tineri au pretins ca munca să le fie răsplătită în bani, a adus şi uimire, dar mai cu seamă şi dispreţ. S-a invocat tragica umbră a genialului Eminescu, care a murit cum a murit, s-a amestecat numele marelui Alecsandri, care a scris numai din prisosul sufletului şi-aî simţirii lui, dar n-a vrut nimeni să judece că, dacă Eminescu n-a luat bani, e că n-a avut, sărmanul, de unde să-i ia, şi că Alecsandri, dacă n-a cerut plată, e că nu i-a trebuit.
  Dar ştim mulţi că moartea lui Eminescu e o ruşine a vremii lui şi că tocmai acest sfîrşit tragic al poetului a atras pe urma-i unele situaţii bune pentru alţi scriitori de după dînsul, cu cari s-a căutat să se îndrepte greşala făcută la început. Şi nu e mult de cînd talente mai mici, dar talente ale căror zori se ridicau frumoase, cum au fost acele ale lui Ştefan Petică, Manolache-Holda şi Iuliu Săvescu, au apus fără de vreme, în prada celei mai
  
negre mizerii şi-n mijlocul Bucureştiului înecat de avuţii.
  Cine mai poate azi susţine că tocmai traiului acesta nemernic se datoreşte opera marelui Eminescu şi că bogăţia sau o viaţă mai îmbelşugată l-ar fi smuls cugetării şi talentului lui, care ar îndrăzni oare să susţie că o viaţă mai lipsită de grija zilei de mîine n-ar fi dat putinţa celor trei tineri să scrie opere de valoare, cari să prindă un loc însemnat în literatura noastră? Iar dacă astăzi se mai găsesc, totuşi, oameni cari să creadă că menirea unui scriitor e să se adîncească în vraful registrelor unei cancelarii, e că în ţara noastră nu s-a găsit încă un om de inimă şi de caracter, un Kogălniceanu, care să arate ce înseamnă o literatură, care să ieie pe scriitori sub ocrotirea lui şi, dezrobindu-i, să taie, cel dintîi, drumul către marea şi adevărata noastră literatură. Scriitorii tineri, cîţiva dintre ei, n-au mai aşteptat pe acest om providenţial şi, îndrăzneţi, s-au dezrobit singuri, — dar prin cîte jertfe! Nu ei le vor arăta; va veni ziua cînd, după dînşii, în istoria literaturii romî-neşti un critic nepărtinitor o va face. Atunci s-au şi început prevestirile : „talentele se vînd" ; „talentele scad" ; „literatura se comercializează". Talentele nu se „vind", îşi cer numai dreptul la viaţă. Talentele adevărate nu „scad", ci numai acele cari, în orice împrejurări altele, ar fi scăzut. Talentele nu se „comercializează", ci produc, comercializarea rămînînd pe seama acelora cari nu erau chemare să însemne ceva şi nu aveau puterea să prindă un loc în literatură. Dacă, în urma atîtor prefaceri ale vieţii, se face îşi o selecţie, cu atît mai bine.
  Dar împotriva scriitorilor tineri s-au ridicat mai ales acei cari întîiaşi dată vedeau ce înseamnă munca, ce înseamnă o credinţă, ce înseamnă, mai ales, stăruinţa. Cît de departe sîntem astăzi de vre-mile cînd cutare poet îşi înjgheba cercuri şi ate-nee cari să-i subvenţioneze şi să-i admire singura poezie, pe care o scria într-un an şi-o trîmbiţa apoi în cele patru colţuri ale ţării ! Schimbarea a fost prea repede şi prea vădită ca să nu ridice furtuni împotrivă-i.
  Şi pentru că e vorba de comercializare, care e scriitorul mare străin care să nu-şi vîndăf ba să-şi precupeţească opera ? Să ni se arate un singur nume. Şi acum, ca încheiere, iată pe marele Maupassant, cel mai mare nuvelist al lumii, plecînd dintr-o foarte modestă situaţie, vecină cu sărăcia, la cele mai mari avuţii pe cari un scriitor le-a putut strînge. întrucît bogăţia i-a scăzut talentul ? Ba, dimpotrivă : poate că numai datorită ei n-a fost biruit de boală cu doi, trei ani mai nainte, deci n-a păgubit literatura franceză de cîteva capodopere : Pierre et Jean, Sur l'eau, Fort comme la mort, La vie errante8 şi alte cîteva scrise pe cînd îngrozitoarea boală îşi făcuse prevestirile. Iar de felul cum Maupassant se mîndrea că e atît de bine plătit şi atît de „comercializat", dau în traducere o notiţă scrisă^ de el însuşi şi trimisă unui editor, să se slujească de ea într-un proces împotriva unui tribunal american care declarase că Maupassant e un scriitor puţin cunoscut şi prost plătit. Notiţa e adresată editorului Jacob şi e publicată de către contele Lumbroso.
  „Domnul Guy de Maupassant e cel dintîi scriitor francez care a făcut să renască în ţară gustul pentru povestire şi nuvelă.
  El a publicat mai întîi în jurnale, apoi în volume, făcînd astfel din istorisirile lui o colecţiune de 21 volume, vîndute în mijlocie în cîte 13.000 exemplare fiecare, după cum arată corupturile trimestriale ale editorilor.
  Aceste povestiri i-au fost plătite de către jurnale şi editori cu preţurile cele mai ridicate ce s-au dat vreodată în Franţa (1 leu linia de roman, în jurnale, 500 lei orice nuvelă iscălită de el)."
  
  Urmează apoi titlurile volumelor, pe cari le încheie cu socoteala : „Deci, 169 mii volume de nuvele ; 180 mii volume'de romane ; 24 mii volume de călătorii ; 373 mii volume în total."
  „Ce comercializare!" „Ce reclamă!" ne-ar spune unii. „Şi, cu toate acestea, cît de mare scriitor!" i-am răspunde noi.
(Privelişti din ţară, schiţe, însemnări, 1915j








MUNCA SCRIITORULUI

  
  S-au scris multe despre felul cum romancierii şi nuveliştii îşi adună materialul trebuitor pentru închegarea operelor lor. Se cunoaşte în multe amănunţimi chipul cum Zola culegea, din lumea pe care o observa, tot ceea ce credea că poate să caracterizeze tipurile sau situaţiile romanelor lui, cum le clasifica, cum le trecea apoi pe fişe pe care le ţinea Ia îndemînă. Unii critici au făcut haz, alţii i-au dat dreptate, şi credem că dreptatea era cu aceştia din urmă. Zola nu era singurul asupra căruia se ştie că-şi avea carnetul lui. Alphonse Daudet îşi însemna şi el tot ce credea de interes, iar Maupassant nu lăsa să-i treacă seara fără să-şi noteze ceea ce observase ziua.
  Lucrul e firesc. Atunci cînd, în fuga vieţii, dai peste un lucru, peste un om, sau peste o întîmplare care ridică un capăt din vălul ce acoperă veşnicul adevăr, eşti impresionat. Dar cîte nu poate prinde ochiul unui observator în timpul unei aceleiaşi zile! Şi ce memorie fenomenală i-ar trebui să ţie toate minte, şi mai ales să le aibă la îndemînă atunci cînd are nevoie de ele. Căci scrisul e şi el o îndeletnicire grea, care cere multă încordare, care cere observaţie, muncă, studiu, în afară de talentul care coordonează, care încheagă opera într-un mozaic, mai mult sau mai puţin perfect, după cum e şi puterea (scriitorului.
  Carnetele cu „însemnări" nu sînt dar numai o cochetărie, cum cred unii, nici o pedanterie, cum
  
ar înclina să creadă alţii, ci e numai o faţă a activităţii scriitorilor.
  Cine a avut ocazia să intre în secţia de manuscripte ale Academiei Romîne şi va fi avut curiozitatea să cerceteze manuscriptele unui Vasile Alecsandri, sau ale unui Mihail Eminescu, numai acela va înţelege ce muncă uriaşă e aceea a unui artist conştient de arta lui, a unui artist îndrăgostit de formă şi de cuvmt. In caietele lui Vasile Alecsandri, presărate cu acea măruntă şi feminină scriere, sînt sute de comparaţii, sute de ziceri populare, de caracterizări, din culegerea cărora, alături, de multe ori, a scăpat frumuseţea unui vers din una dintre poeziile lui. în textele şi carnetele lui Mihail Eminescu sînt atîtea însemnări, atît noian de însemnări, unele din ele scrise cu răgazul trebuitor, altele aruncate în pripă, aproape nedescifrabile, citibile numai pentru ochii lui, care astăzi nu mai ard, că rămîi uimit, sfios şi umilit în faţa unei munci din care a răsărit cea mai caldă şi mai frumoasă manifestare a cugetării romîneşti. Pe acei cari îşi scriu versurile pe negîndite, pe cîte un colţ de masă, pe acei cari cred că poezia e desfătarea minţii între două partide de biliarde, pe aceia i-aş duce bucuros să le arăt acele vrafuri de hîrtie, pe care poetul le scria numai pentru dînsul, pe care Ie menea nimicirii, şi cari sînt materialul enorm pe care geniul lui s-a sprijinit de ne-a dat închegate acele capodopere prin care poezia noastră poate trăi alături de poezia marilor literaturi ale lumii. Dar nu numai Alecsandri şi Eminescu înţelegeau că îndeletnicirea scrisului cere muncă, observaţie şi studiu, ci şi mulţi alţi premergători ai noştri. Iată un simplu literat, care nu ne-a dat decît vreo cîteva poezii, unele studii şi cugetări de folclor, Miron Pompiliu. Din întîmplare găsesc două dintre carnetele lui, cari-1 arată ca pe un muncitor conştiincios al scrisului. în aceste două carnete sînt nenumărate observaţii asupra oamenilor, asupra ţăranilor transilvăneni, prin ale căror ţinuturi a călătorit, asupra cutărui profesor sau elev de-al lui, asupra felului cum unul vorbeşte şi altul umblă. Cîte nu sînt în carnetele acestui scriitor ! Cînd le citeşti, din foile lor răsar atîtea fiinţi, că-ţi pare rău că Miron Pompiliu, care era un eminent om de litere, n-a avut şi talentul să închege într-o nuvelă sau măcar într-o schiţă cutare însemnare a lui.
  Pînă mai dăunăzi am cercetat corespondenţa marelui Ion Creangă. Puţine scrisori, mai ales cărţi poştale, dar cîte însemnări ! în tren, la hotel, în clasă, pe stradă, Creangă scotea hîrtia ce găsea prin buzunare şi însemna ce i se părea Iui mai caracteristic. Aşa, cunoscuta lui imputare ironică la adresa romînului : „Romînului ii e greu pînă se apucă de treabă, că de lăsat îndată se lasă" am găsit-o pe-o carte poştală ; şi pe o alta am desluşit, cu greutate, ceea ce scrisese în fugă : „Unde-s fete multe, adeseaori rămîne casa nemăturată", frază pe care mai tîrziu o întrebuinţează şi pe care acuma i-o sugerase cine ştie ce încăpere neîngrijită şi în care vor fi fost cîteva ,,codane" leneşe.
  Dar cîţi dintre cei cari citesc versurile lui Mihail Eminescu şi povestirile lui Ion Creangă nu-şi vor fi închipuind că r'îndurile acelea, cari le lunecă atîtt ide uşor; pe supt ochi, au fost atît de uşor aşternute pe hîrtie !

(Privelişti din ţară, schiţe, însemnări, 1915)







DIN VIAŢA SCRIITORILOR NOŞTRI
  
  
  Atîtea întîmplări vesele sau dureroase alcătuiesc mozaicul vieţii 'omeneşti.; clipe luminoase şi clipe sombre ; (astfel cade lumina sioareiluii asupra noastră, cum pe un copac se răspândesc razele soarelui, lu-minînd frunzele din vîrf, nepătrunzînd la cele din adîncuJl frunzişurilor lui.
  Viaţa scriitorilor, mai mult decît a celorlalţi oameni, e veşnic frămîntată de bucurii şi dureri, bucuriile şi durerile lor, bucuriile şi durerile celorlalţi.
  In alte literaturi, alături de operele scriitorilor, prinde un loc însemnat şi viaţa lor, povestită sau de ei, sau de biografi. în literatura noastră, afară de unele (însemnări grăbite, nu se ciunoaşte genul Memoriilor şi nici al biografiilor largi, stăruitor făcute. Nici (măcar partea anecdotică a vieţii literaţilor nu o avem. Dintr-o anecdotă, dintr-o povestire poate să ise lămurească împrejurările în cari a trăit un om, legăturile tui cu societatea, prilejul care a aduis închegarea cutăred opere a Iui.
  Voi însemna, din cînd în cînd, crâmpeie din viaţa scriitorilor noştri, crâmpeie trăite, unele înfrumuseţate poate' de închipuirea celor cari mi le-au povestit, îintîmplări vesele şi triste, cari pot întregi cunoaşterea firii unora dintre scriitorii noştri.
Cîteva crâimpeie vesele :
  Cei cari au scos vreodată reviste literare ştiu că abonaţii unei foi s-ar putea împărţi în 2 clase : acei cari plătesc abonamentul revistei din dragoste curată pentru literatură ; acei cari nu-1 plătesc ; şi, în sfîrşit, acei cari plătesc, ba, la rîndul lor, lărgesc cercul abonamentelor, nutrind nădejdea că vor putea şi dînşii pătrunde în rîndul colaboratorilor. Aceştia din urmă sînt mai nesuferiţi decît cei din categoria a doua.
  îmi amintesc că, într-una din şedinţele literare ale revistei Arhiva din Iaşi, a d-lui A. D. Xenopol, d-sa adusese odată un studiu filozofic al nu ştiu cărui domn de prin Brăila, mi se pare. Potolit, clipind repede din ochi, cum obişnuia d. Xenopol, începe să citească.
  De la a treia foaie am simţit, cu toţii, că nu mai putem înfrunta şuvoaiele de vorbe goale ale autorului.
  Şi, scurt, articolul a fost respins. Decît, vedeţi, autorul-filozof avea cîntecul lui. Făcea parte din a treia categorie de abonaţi. Pe lîngă al său, mai trimitea, anual, alte patruzeci de abonamente plătite la o revistă romînească ! Ele erau o parte din temelia pe care Se ridicau cele 12 numere ale Arhivei ieşane. Ce era de făcut ? A doua zi, dimineaţa, directorul revistei a întrerupt, pentru un ceas, Domnia lui Cuza-vodă, la care scria atunci, şi a făcut articolul din nou, de la început şi pînă la sfîrşit ; n-a păstrat decît... titlul ! Şi studiul filozofic a apărut în cel dintîi număr al Arhivei. Directorul revistei era oarecum îngrijat să nu fi jignit cumva pe autor. O telegramă însă l-a liniştit : filozoful mulţumea pentru tipărirea studiului său ! şi anunţa alte zece abonamente noi!
  Ieşea revista Făt-Frumos din Bîrlad. Nenumăratele greutăţi prin care treceau nu deznădăjduiseră pe cei trei prieteni cari o scoteau. Numai că, atunci cînd nu se mai învoiau cu o tipografie, treceau, cu manuscripte cu tot, la cea de-a doua care era în tîrg, chit că peste două numere să vie din nou la cea dintîi. Tipografii se deprinseseră cu felul acesta ciudat al scriitorilor şi, resemnaţi cînd dînşii îi părăseau, îi aşteptau bucuroşi să se întoarcă.
  Odată însă abonamentele nu prea curseseră ; cîteva numere rămăseseră neplătite; tipograful, un bătrîn hazliu, tipărise pe cel din urmă, dar nu vroia să-1 dea nici în ruptul capului.
  — Ce e de făcut ? întreabă întîiul pe cel de-al doilea, la care alergase tocmai pentru ca să-i ceară sfatul.
  — Ce să fie? Nu numai că tipograful nu dă revista, dar mi-a spus şi-o necuviinţă groasă la adresa ta !

— Cum se poate ! se supără cel dintîi.
Şi, repede, la tipograf, să-i ceară socoteală :
  — Cum ţi-ai permis, d-le, să spui la adresa mea astfel de cuvinte ?!
  Bătrînul, de după tejghea, îşi potriveşte ochelarii, apoi, şiret :
  — Vai de mine, se putea ? ! Am spus, dar nu la adresa dumneavoastră, la aceea a prietenului, dumneavoastră... dumnealui e vinovat!...
  Ieşind împăcat de la tipografie, scriitorul tocmai se întîlneşte cu-al treilea prieten.
— Ei? îl întreabă acesta.
  ■— Nimic ! Nu dă revista ! Ba ţi-a trîntit şi-o necuviinţă ! A spus că...
— Aşa ?... Bine !
  Şi-al treilea colaborator năvăleşte, la rîndul lui, în tipografie.
— Cum ţi-ai permis, d-le... începe să strige şi
dînsul, cum ţi-ai permis...
Bătrînul îşi potriveşte ochelarii, apoi, şiret :
  —	S-ar putea?... vai de mine ! La adresa d-tale ? S-ar putea, mă rog? ! Eu am zis-o la adresa celuilalt, a domnului...
  Ieşind, împăcat, în stradă, al treilea colaborator caută pe ceilalţi doi. îi găseşte.
  —■ Ce mă, faci să ţip degeaba la moşneag ? bănuieşte celui de-al doilea prieten. Apoi, îndreptîn-du-se către cel dintîi : Ţie, la adresa ta mi-a spus c-a zis vorbele acele.
— Aşa ! Auzi dumneata !
— Haidem cîteşitrei!
— Haidem !
Năvălesc cu toţii în tipografie şi, într-un glas :
— Cum ai îndrăznit, domnule, cum ţi-ai permis...
  Acum nu mai avea încotro, cîteşitrei colaboratorii ii stăteau în faţă, în carne şi oase ; bătrînul îngălbeneşte, apoi, cu glas îngrijat :
— Staţi, fraţilor... un om bătrîn ca mine... Apoi,  deodată, îi vine o  idee. Repede scoate
ochelarii şi strigă ucenicilor :
  — Aţi împachetat revista ? Nu vedeţi c-aşteaptă domnii scriitori ?
...îi potolise : numărul revistei era scăpat.
  E o plăcere s-asculţi pe tînărul şi talentatul poet istorisindu-şi viaţa.
  Are numai 22 de ani, dar prin cîte aventuri, prin cîte întîmplări ciudate a trecut ! Şi le spune cu un ifos, şi le şlefuieşte aşa de frumos cu închipuirea lui, le colorează aşa de deosebit cu căldura graiului lui, numai să-1 ascultaţi, şi o să vă prindă în mreaja povestirii.
  Iată cea din urmă aventură galantă ce i s-a în-tîmplat :
   — La Paris, începe el, am cunoscut multă, foarte multă lume, multe femei mai ales. Şi modiste şi marchize, pentru că, dragii mei, femeia la Paris e aceeaşi : doar rochia se deosebeşte. Aşa, într-o zi am fost prezintat unei americane, unei milionare. Bărbatu-său, ca toţi americanii, constructori de case cu 25 de caturi, era mai mult pe drumuri. Pe cîtă vreme în saloanele soţiei sale îşi dădeau în-tîlnire toţi artiştii şi scriitorii din Paris.
  Fireşte, norocos cum sînt, am intrat repede în graţiile milionarei. Curioasă cum era, mă punea să-i povestesc despre „depărtata mea ţară" ; ba mă ruga să-i traduc poeziile mele şi chiar mă pofti să viu într-o seară să-i citesc cît mai multe. Dragii mei, i-am făcut vreo 20 de sonete, fiecare scris pe cîte o foaie de pergament, şi într-o joi seara mă
duc cu ele în buzunarul redingotei, gata ca, după d ce i le voi traduce în franţuzeşte, să i le las ca un dar din parte-mi. Distrată însă cum era, americana', cumpărase chiar pentru seara aceea o lojă la Ca- , russo. Cînd mă vede, vrea să rămîie, dar eu o hotărăsc să meargă la operă, bineînţeles însă numai după ce i-am făgăduit c-o întovărăşesc.
  Am ascultat muzica frumoasă a lui Othello şi, * cînd să plecăm, la ieşire, vedem, surprinşi, că ploua cu găleata. De la uşă pînă la automobil se întindea | o adevărată baltă. Mă uit la picioruşul mic, în pantoful alb de mătase, al americanei. O văd şi pe ea că priveşte împrejur, stingherită. Repede, fără nici o zăbavă, scot teancul de sonete din buzunar şi i le aştern, unul cîte unul, să păşească, pînă la automobil, ca pe o punte a sufletului meu. La despărţire, milionara şi-a apăsat mînuşiţa pe buzele mele, pentru gestul meu de miliardar... de ,,rime".
  ...Se nori e vero...9 E un copil poetul. Dar ce viaţă, ce   viaţă   zbuciumată şi   de  aventuri !  O   t \ s-ajungă să creadă că a trăit-o cu adevărat !...
x   Cestălalt e singurul trubadur pe care l-a avut li- ' teratura noastră, după cum e şi cel mai firi epigramist. Cu darul lui strălucit, cu sclipirea fulgerătoare â inspiraţiei, poetul a semănat cu amîndouă mînile, în bătăile vîntului, epigramele lui admirabile, încît astăzi ele fac parte din domeniul public. r E singurul poet, după Heredia al Franţei, care să fie atît de cunoscut, fără să fi scos măcar un volum. Cunoscut şi temut. Unele din epigramele lui J au legendele lor, pe cari poetul le povesteşte, adeseori, prietenilor săi cu o neînchipuită bogăţie şi strălucire de amănunte.
 * Iată păţania trubadurului cu una din poeziile iui, cari, din pricina... piperului ei, nu va putea niciodată vedea lumina tiparului, poezie pe care însă foarte mulţi o cunosc, ba chiar foarte mulţi, cari trec drept oameni de spirit, şi-o însuşesc...
   Intr-o noapte, demult, pe la vreo 2 ceasuri, la Paris, poetul, în tovărăşia cîtorva prieteni, se întorcea acasă pe una din străzile Cartierului Latin, Şi cum mergeau voioşi, înveseliţi de spiritul caustic al trubadurului, care improviza epigrame d la minute, iată că trece pe lîngă dînşii o pereche. Un domn mai în vîrstă, cu o doamnă blondă, tînără şi frumoasă.
— Straşnică franţuşcă ! spune unul.
  — Poete, se roagă un altul, ia improvizează o strofă acestei tinere necunoscute !
  Poetul se execută numaidecît. Privind după silueta elegantă a femeii, şi după aceea cam cocoşată a bărbatului, începe, cadenţat, tare de să răsune strada, cum obişnuia în acest oraş străin, să improvizeze poezia, al cărei întîi vers sună astfel :
Iubita mea necunoscută !
  Şi celelalte versuri urmară repede, în hohotele de rîs ale prietenilor, hohote cari se curmară însă deodată, scurt, căci domnul soţ al frumoasei necunoscute se întoarse şi, cu bastonul ridicat, se repezi, strigînd în cea mai neaoşă limbă romînească :
  — Măgarilor, porcilor... nu vă e ruşine obrazului să vă fie...
  Tinerii, surprinşi, ruşinaţi, se împrăştiară care încotro, ca potîrnichile...
  Mai tîrziu s-a aflat : trubadurul avusese norocul să dea, la ceasul 2 din noapte, şi-n sînul Parisului, peste singura pereche de romîni care venise atun-cea să petreacă... în călătorie de nuntă.

(Privelişti din tară, schiţe, însemnări, 1915)












SCRISORI

CĂTRE G. TUTOVEANU


I
12 oct. 1902
Iubite Tutovene,
  Am primit ironica ta carte poştală. Ai avea dreptate, dar uite împrejurările. Nici pînă azi nu am primit broşura110, deşi în comerţ sînt puse de mult. Maestrul2, care mi-a promis drama Ririei3, îmi scrie că peste vreo săptămînă o voi avea ; toate sînt de-a-ndoasele şi nu mi-i în putinţă să le scot la capăt. Un singur lucru am de făcut : să tac şi să rabd. Cred însă că în curînd îţi voi putea trimite 5 broşuri, una ţie, una lui Gorovei, 3 împarte-le cui crezi. Una lui Antemireanu dacă crezi. Roagă pe Gorovei să facă o mică notiţă în Şezătoarea. Scrie-mi în privinţa asta. îţi voi trimite un număr din Arhiva şi Riria.
  Pentru moment nu am luat nici o revistă străină, cînd va veni La Revue 11 ţi-o trimit. îmi pare bine de articolul lui Vojen. E bine scris pe cît îmi aduc aminte.
  Scrie-mi şi tu mai des, căci mor de urît în Bîrla-dul ăsta ; cu Nanu nu m-am întîlnit, e invizibil după dt se pare şi desigur puţin comunicativ, dacă luăm în consideraţie portretul din Pagini12. Trimite-mi o poezie pentru Arhiva.
  
  Am găsit o carte foarte preţioasă : aceea despre care vorbeşte Kirileanu şi pe care am amintit-o şi eu în studiul asupra lui Creangă, căci pe ea se află însemnarea lui Creangă : „Această carte o am de la d-1 M. Eminescu, eminentul scriitor şi cel mai mare poet al rominiîor. L Cr."
  Ce mai faci ? Eşti bine ? Ce citeşti şi ce scrii ? Scrie-mi te rog mai des dacă nu vrai să auzi că am murit de spleen.
  Te sărut frăţeşte şi te opresc de a mai face epigrame în proză pe cărţi poştale... neilustrate.
Frate Emilg ar
  P.-S. Scuză-mi scrisoarea aceasta cam burghe-zească, dar sînt în nişte momente de suprem dezgust. Nu ştiu ce am de o bucată de vreme, parcă m-aş tot duce, duce, departe, departe, să nu se mai vadă. Şi cu cît mi-i odaia mai strimtă, cu atît mi se face dor de orizonturi mai largi. întotdeauna am luptat pentru aceea ce ştiam bine că nu o să ajung.
D-lui Tutoveanul — Institutor — Fălticeni
Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S ^



II
26 oct. 1902

Iubite Tutovene,
  Chiar azi ţi-am trimis 3 broşuri de ale mele şi una hărăzită de maestru ţie. Ţi-am trimis numai trei, pentru că mai nu am avut şi eu. Una e a ta, una a lui Gorovei şi ultima lui Antemireanu pe care roagă-1 să vorbească, dacă crede de cuviinţă, ceva despre dînsa. Zilele aceste am aflat că s-a deschis, relativ la broşura mea, o polemică în Evenimentul. Poate tu ai dat de ea. în acest caz trimite-mi numerele să le văd. Am fost 2 zile în Iaşi. Maestru îţi va trimite o Elviră5 (nu în carne şi oase, dar care tot îţi va face plăcere). Eşti un leneş ! Pentru ce nu ai trimis nimic la Arhiva, în numărul acesta ? Nu mai colabora la Pagini 6 căci sînt grozav de compromise...
  Ce mai faci ? Cu ce te ocupi ? Cînd ai de gînd să scoţi al doilea volum ? Mi-i foarte dor de tine, stau ca un huhurez, singur, toată ziua. A propos de huhurez, ai cetit în unul din numerele Universului literar poezia lui Coşbuc Castelanul ? E una dintre cele mai frumoase, mai sugestive din literatura noastră, deşi mi se pare că are ceva străin în ea. Oricum ar fi, chiar împrumutată, face cinste lui Coşbuc.
  A apărut o nouă ediţie a operelor lui Creangă (la Bîrlad încă nu), scoasă de Chendi, dar mi s-a spus că e cu totul stîlcită. Păcat ! Scot un studiu complet asupra lui Creangă, cu publicarea manuscriptelor şi a celor cîteva articole puţin cunoscute, aflate în Curierul lui Scipione Bădescu.
  Scrie-mi cîte ceva. Ce face Cobuz 7 în Fălticeni? Tu îl ai pe el, dar eu ? Nanu parcă stă în turnul de fildeş — e neatingibil, nu l-am văzut, nu aud vor-bindu-se de el — e o enigmă în sfîrşit vieţuirea lui în vechea republică, Bîrîadul.
  Cu Arhiva să ,,mai ai puţintică răbdare", o vei avea întreagă. Roagă pe Gorovei să spuie ceva în Şezătoarea şi să facă un apel din parte-mi la toţi acei ce ştiu ceva despre I. Creangă. In cazul acest din urmă să anunţe redacţia în scris cele ştiute de ei.
Aştept răspuns la această încâlcită scrisoare.
Te sărut cu frăţie,
E mil g ar
De voi mai  căpăta broşuri voi  trimite una şi amicului tău, Sadoveanu. Alecu cică-i redactor la Dorohoi! Iată cum pier inteligentele în valurile politicii!
Gh. Tutoveanu — Institutor — Fălticeni
Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S 6—
XLVI
III 
22 sept. 906

Iubite Tutovene,
  La 1 oct. apare Făt-Frumos8 : eşti declarat redactor alături de noi. Deci pînă în 4 zile (patru zile) de azi aşteptăm poezia ta. Te rog răspunde-mi imediat E. Girleanu — Berzei 80

Al tău,
E m. Girleanu C o r n e i i u Moldovanu D. N a n u A. Mind r u
D. Valentin, Corespondenţă literară, în Scrisul nostru, I, nr. 1, ianuarie 1929, p. 6.
IV 
9/12 906
Dragă Tutoveanu,
  Răspunde-mi dacă cele 2 strofe trimise p. Făt-Frumos le dai pentru revista Convorbiri9 a lui M. Dragomirescu. La dînsa colaborăm Nanu, Cor-neliu 10,~ Mîndru, Bassarabescu, Brătescu-Voineşti, eu, şi din cînd în cînd şi marele Caragiale. Răspunde-mi numaidecît, pe adresa str. Eroului 16. Scrie-i în acelaşi timp şi lui M. Dragomirescu: str. Gre-mont ÎL
Al tău, Em. Girleanu
D-lui Gh. Tutoveanu Str. Parcului Birlad
Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S ^
XLVI



V

Joi 26/11 909
Iubite prietene,
  Făt-Frumos apare ; acuma i-a venit ceasul.11 îl ridicăm ca pe un drapel, în scopul unirii tuturor scriitorilor. Te rog trimite îndată măcar 2 strofe, dacă nu cel mai tîrziu pînă la 3 martie pentru n-rul 2. Tu, care ai pornit de la început cu noi, trebuie să mergi, şi să te scuturi puţin de politică, să scrii mai mult, căci azi se citeşte enorm. Vor da toţi scriitorii din ţară, căci toţi îs plictisiţi de atîţia directori. Făt-Frumos e al tuturor.
Cu bine, frate, şi aştept.
,	Al tău prieten,
E m. Girleanu
Exp. Em. Girleanu
Str. Mihail Kogălniceanu 11
D-lui Gh. Tutoveanu Institutor — om de litere Birlad
Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S *2——-
XLVI






CĂTRE I. CIOCÎRLAN

Stimate şi iubite domnule Ciocîrlan,
  Te rog răspunde-mi dacă ai primit regulat revista noastră. Te rog nu ne uita şi trimite-ne ceva spre publicare. Scoatem un număr festiv pentru Ştefan cel Mare, vom pune acolo schiţa sau nuvela ce ni vei trimite.
Cu dragoste te salutăm toţi cei de la Făt-Frumos.
Al d-tale devotat,



31/1/1904
Iubite prietene,
  Imediat ce am primit cp., am dat-o viitorului meu socru, d-1 Voinescu, care cunoaşte bine pe d-1 Patriciu. Iată rezultatul.
  1) D-1 Patriciu întreabă dacă în judeţul tău este vreun loc vacant.
2) Dacă numirea ta n-ar scoate pe altul din slujbă.
  3) Dacă, neputînd a-ţi da un loc pe acolo, ai primi unul aici în judeţ, şi dacă ai primi altăceva în locul celor cerute de tine.
  Răspunde-mi imediat şi cred că de astă dată mă voi putea la rîndu-mi achita de gentileţele ce mi-ai făcut pentru revistă. Am primit schiţa.
  Te rog scrie-mi imediat şi desluşit. In caz cînd trebuie să vii, îţi voi telegrafia.
Cu bine Anul nou, E m i 1 g a r
D-lui I. Ciochlan
învăţător Corn. Păuneşti (prin Gara Puf eşti)
J. Putna
E mi 1 g ar
Adresa : S.lt. Girleanu Str. Veisa
25(1-17) III
D-lui I. Ciocîrlan — Învăţător — Păuneşti prin Gara Pufeşti
Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S
III
Iubite d-le Ciocîrlan,
  V-am scris cîteva cărţi poştale, dar n-am primit răspuns. Nu cumva nu le-aţi căpătat ? Am văzut azi ceva în Sămănătorul, de d-ta, nu ai vrea să ne dai şi nouă ceva la Făt-Frumos ? Ne-ai face o nemărginită mulţumire.
Cu sănătate, E mi 1 g ar
22/5 [1904)
D-lui I. Ciocîrlan — Învăţător —
     Păuneşti prin Gara Pufeşti
J. Putna


Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S

25(1-17)

Biblioteca Academiei R.P.R., mss, S

25(1-17) III


27/5 904
Iubite d-le Ciocîrlan,
  Mă mir că nu aţi primit numerele revistei pe cari regulat vi le trimit. De altmintreli mi s-au plîns mai mulţi şi am şi reclamat poşta, Vi le-am trimis din nou !
  Atît eu cît şi Nanu şi Tutoveanu te rugăm tri-mite-ne ceva cît de mic, vreo legendă asupra lui Ştefan, căci îi păcat să nu fim la un loc într-un număr festiv al lui Ştefan cel Mare. Sînt sigur că nu te vei da la o parte şi că ne vei trimite. Să trimiţi pe adresa mea. Ce mai faci ? Eşti mai bine ?
  Scrie-ne şi nouă mai mult despre d-ta. Revista noastră merge bine şi e primită prin sate mar cu samă. Te aşteptăm cu lucrarea în mijlocul nostru, sperînd că în curînd vei veni chiar d-ta pe aici.
îţi strângem mîna cu drag şi rămînem
ai d-tale,
  Te rog nu insista să scot din circulaţie listele, eu Ie am printre prieteni date, şi în ele e specificat „pentru autorul volumului Pe plai". Lumea te cunoaşte, chiar acum mi-a spus unul că a strîns cîţiva lei. Te rog să mă crezi ca frate.
  Iţi expediez zilele aceste tot ce am strîns şi-ţi vor prinde bine. Pregăteşte ceva pentru Crăciun. Şi te rog aibi încredere în mine.
Şi eu am necazuri şi vai de noi, pot zice.
Al d-tale cu totul,
E mi 1 g ar
25(1-17) ÎJI
D-lui Ion Ciocîrlan — învăţător — Păuneşti prin Gara Pufeşti (J. Putna)

Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S

E m i 1 g a r

D-lui I. Ciocîrlan — Învăţător —
     Păuneşti prin Gara Pufeşti
25(1-17)
III
(Putna)
Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S





Birlad, 4/X1I 1904
Iubite prietene,
  Scrisorile tale mă întristează întotdeauna. Prea îti faci idee rea de lume.
VI

Dragă d-le Ciocîrlan,
  Te rog trimite-mi de vrei o notiţă biografică a d-tale cît şi o fotografie, apoi o schiţă să o publicăm într-un almanah literar care iese la Socec. Tentru schiţă îţi trimitem imediat 10 lei, e puţin, dar tot e bine. Ne trebuie neapărat şi schiţa biografică (data naşterii, unde ai învăţat, cum ai debutat, unde şi ce ai tipărit pînă acum) — cît şi fotografia. Nu vrei să dai „Bibliotecii Romîneşti" Socec o Antologie din bucăţile d-tale ?  (10—12.)
  Pentru 100 pagini, a 30 bani, şi numai pentru o ediţie de 5.000 expL, 120 lei. Cu condiţia să re-înnoieşti angajamentul la cel puţin 3 ediţii.
  
h ii '■: î* £ X ! E !

  Răspunde-mi neapărat pînă luni, pe adresa Em. Girleanu, Calea Plevnei 83, Bucureşti.
Cu frăţie, Em. Girleanu
[Data poştei : 29 octombrie 1908]
D-lui Ion Ciocîrlan Învăţător Corn. Păuneşti prin Puieşti J. Putna







CĂTRE CORNELIU MOLDOVANU


Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S

25(1-17) Ttl


26/9 904





























1

Iubite Corneliu,
  Cu marşurile şi inspecţiile mele, de-abia astăzi am timp să te întreb ce faci ? Ai primit cele 6 numere ? Mîne îţi voi expedia revista. Gîndeşte-te la noi şi-mi trimite o poezie pentru no. 14.
Te îmbrăţişez. Al tău,
E mi 1 g ar
Roagă pe Iosif 12 să nu ne uite.
D-iui Corneliu Moldovanu Calea Moşilor 142 Bucureşti
Biblioteca Academiei R.P.R., mss. 20.777



II

23/11 904
Dragă Corneliu,
  Mi-a părut f. rău că înainte de plecare nu te-am putut vedea. Au fost nişte afaceri neprevăzute şi
  
cam rele pentru mine, care m-au oprit de a-mi lua ziua bună de la Sadoveanu şi Beldiceanu 13. Te rog du-te şi mă scuză ; eu le-am scris chiar în dimi<= neaţa cînd am sosit în Birlad cauzele pentru care n-ani putut a-i vedea a doua zi. Trimite-mi poezia.
Rămîn al tău, E m i 1 q a r
  Nu fi leneş şi scrie-mi îndată dacă ai fost la Sadoveanu.
D-lui Corneliu Moldovanu Calea Moşilor 142 Bucureşti
Biblioteca Academiei R.P.R., mss. 20.778
drescu" încoace. Eu o scriu în 2 zile şi ţi-o trimit Au mai plecat mulţi din societate 15 ?
Cu bine al tău
E mi 1 g a î
Exp. Emil Girleanu Craiova
D-lui Corneliu Moldovanu Str. S-tul Ionică 17 Bucureşti
Biblioteca Academiei R.P.R., mss. 25.582



III

12.XII.1912
Dragă Corneliu,
  Te rog dă poezia d-lui Făgeţel pentru no. 1. al Ramurilor în care am şi eu o nuvelă 14. (O conduc eu revista cu d-1 Făgeţel.) Iţi dă 25 lei. Pentru moment nu putem mai mult. Cu bine,
al tău, E m i 1
Biblioteca Academiei R.P.R., mss. 20.779


IV

13/XII 1912, Crciiova
Dragă Corneliu,
  Te rog spune-mi cam în ce fel trebuie să fac „privirea generală asupra lit. de la Gr. M. Alexan-
  




CĂTRE N. IORGA I
Birlad, 8 februarie 1906
Respectate d-le Iorga,
  Pentru că verbal n-am îndrăznit, sau am făcut-o în chip stîngaci (aşa mi-i felul) invitarea la nunta mea, îmi iau din nou avîntul, îndemnat de suflet, şi vă rog să veniţi la celebrarea cununiei mele, care va avea loc duminică seara în casele d-nei şi d-lui avocat Cristescu, care mă cunună. Ar fi să îndrăznesc prea mult dacă aş arăta neţărmurita bucurie ce ar avea-o viitoarea mea soţie în cazul cînd s-ar putea să veniţi cu d-na Iorga.
  Dacă aţi veni dimineaţă, aţi putea în acelaşi timp vedea şi toate documentele locot. Duca, pe care l-aş ruga să vi le puie la dispoziţie.
  Rugîndu-vă să mă iertaţi, dacă prin aceasta aş fi cerut prea mult de la d-voastră ce mi-aţi dat atîtea semne de afecţiune, vă rog, domnule Iorga, să primiţi încredinţarea celui, mai deplin devotament.

Em, Girleanu

I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. VII, p. 395
28 octombrie 1906, Bucureşti
Multrespectate domnule Iorga,
  Exemplarele au fost uitate la „Minerva" din neglijenţa lor; afară de aceasta, de fiecare număr se dau 20 exemplare pentru biblioteci şi 29 lucrătorilor. Lucru ce m-a făcut să le spun să scoată cîte 3.000 de fiecare număr, pentru a se ajunge.
  Acum să-mi daţi voie să vă scriu cele următoare :
  De multe ori mi-aţi spus că după silinţa mea voi fi răsplătit, că dacă N.R.16 va merge bine, eu voi primi ca leafă o sumă mai mare. De la început aţi văzut însă că pentru revistă mi-am pus tot interesul, iar pentru leafa mea am fost cu totul dezinteresat, orice s-ar zice şi oricîte insinuări răuvoitoare se vor strecura la urechea d-voastră, vă rog să fiţi încredinţat că revista merge mai bine decît d-voastră v-aţi aşteptat. Afară de prima sumă pe care aţi pus-o la început în joc, tot s-a plătit din încasări, — lucru ce alte reviste şi ziare nu-1 cunosc. Eu însă am răbdat multe necazuri, multe griji, fără să vă spun şi fără să fiu întrebat de d-voastră. Am suferit chiar şi unele atingeri pe care iarăşi le-am trecut cu vederea. Desigur că nu pentru cei 120 lei, ci pentru d-voastră.
  Astăzi n-am casă, nevasta mea o să nască, o să am copil, am chiar unul, şi eu sînt silit să-mi fac buget cu 120 lei. (Desigur nu vi le spun ca să vă arunc doar în sarcină grijile mele, ci ca să mă vedeţi luptînd cinstit, ca funcţionarul d-voastră, nu ca tovarăş, cum mi-aţi spus odată, n-am îndrăzneala să o spun nici ca prieten, cum mi-aţi scris de multe ori — pentru că la toţi v-aţi plîns de neglijenţa mea — am îndurat multe.) Acum însă e iarnă, sînt multe greutăţi. M-aţi întrebat mai ieri ce aţi putea face pentru mine. Să faceţi, domnule
  
Iorga, ceea ce aţi făcut pentru atîţia străini care nu au muncit alături de d-voastră. Să cereţi, dacă credeţi că eu merit, să cereţi 480 lei, din cei 5.000 făgăduiţi de d-1 Ştirbei, şi aceste 6 luni din urmă să mă plătiţi cu 200 lunar ; 480 lei orişicînd ni i-ar pune d-1 Ştirbei în folosul revistei. Atunci cu 200 lei, voi scăpa de multe nevoi şi voi putea în adevăr să mă consacru numai revistei. Atunci desigur, acordîndu-mi încrederea care astăzi nu o aveţi, aş putea face abonaţi printre prietenii şi camarazii mei. Aşa, dimineaţa sînt la revistă, iar după prînz trebuie să alerg să caut parale, — ca să pot trăi. Asta aţi putea-o face pentru mine. Dacă credeţi însă că cer prea mult, nu luaţi în seamă cele ce v-am scris. Eu am învăţat, în viaţa mea de ofiţer, să înţeleg fără să discut.
  Vă rog, primiţi încredinţarea devotamentului meu,
Em. Girleanu
I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. VII, p. 398







CĂTRE MIHAIL DRAGOMIRESCU


I
10 noiembrie 1906

Multresipeotate d-le Dragomirescu,
  De vreo trei zile am căpătat, din răceală, o infla-maţie la ficat, lucru care mă împiedică şi-mi ia bucuria să vă pot asculta diseară. Cred că zilele aceste mă voi face bine, şi atunci nu voi mai lipsi în nici o vinere. Sprijinit pe bunăvoinţă ce-mi arătaţi, alătur şi 2 schiţe senine pentru Albina. Au fost publicate ân celle dintăi numere, cu totul uitate, şi-n 300 exempl. numai tipărite a lui Făt-Frumos. Le-am refăcut şi cred, veţi vedea şi d-tră dacă nu mă înşel, că fac pentru o revistă cu scopul Albinei. Vă mai rog să stăruiţi ca să pot da lunar cîte 2 bucăţi ; puţinul ce mi se va da va fi de ajuns pentru mine, care n-am prea avut norocul să fiu plătit de vreo revistă.
  Muiţumindu-vă pentru deosebitul interes ce ştiu că-mi purtaţi, vă rog să rămâneţi încredinţat de respectuoasa mea admiraţie.
Al d-tră devotat, Em. Girleanu

38(1-65)
Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S	
VI


31/12 1906

Respectate d4e Dragomirescu,
  Vă scrisesem ieri un bilet, pe care nu ştiu de vi l-a dus -comisionarul, şi despre care n-am avut prilejul să vă vorbesc eu personal. Vă spuneam că pînă mîne dimineaţă trebuie să trimit, prin mandat, d-lui N. Iorga, 121,25 bani, /suma ce d-^sa mi-a dat-o pentru suplimente de muncă, dar pe care acum o ţine ca un fel de clenci pentru a avea cu ce să mă atace. Vă rugasem dacă puteţi lua dş la Steinberg 200 lei, mi-aţi fi dat să am îşi eu ceva, şi imediat ce plătea d-1 Bianu cei 300 lei, aţi fi ânajpoiat banii.
  Dacă puteţi face atceist lucru v-aş rămânea foarte îndatorat. Eu aş ruga pe d4 Bianu să vă deie d-tră banii pentru Creangă, în cazul cînd aţi accepta, ră-mînînd să mai iau eu 100.
  Primiţi vă rog încredinţarea devotamentului şi respectului meu,
    Em. Girleanu 38(1-65)
Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S ——



III
9/1 907
Iubite d-le Dragomirescu,
  V-am scris cîteva rînduri de la tipografie, dar m-am gîndit pe urmă că trebuia ,să mai adaog ceva. O să vă rog ca orice sumar veţi hotărî mîne dimineaţă, în el să fie şi : Corneliu, Mîndru şi Dragoslav, cari, tineri cum sînt, de-abia aşteaptă să-şi vadă o bucată publicată. A nu-i pune ar fi să-i descurajaţi, şi eu îi cunosc bine cum sînt, de la Făt-Frumos ; apoi ei sînt acei cari vor fi totdeauna alături de d-tră. Tot aşa, să nu lipsească Cronica d-tră, pentru care aleargă toţi să cumpere revista. Dacă e nevoie de scos ceva, scoateţi nuvela mea, eu am mai multă putere de răbdare.
  Primiţi, d-le Dragomirescu, încredinţarea respectuoasei mele admiraţii.
Em. Girleanu
38(1-65)
Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S 	~~	
VI


IV
Bucureşti 16/4 907
Respectate domnule Dragomirescu,
  Ceea ce vă scriu bineînţeles că niciodată nu v-aş spune-o singur, căci aşa sînt eu. M-aţi ajutat prea mult pană acum, ca să mai pot să vă cer ceva, cu toate aceste aşa-s împrejurările că nu pot face altfel. Mi-aţi împrumutat 330 lei, a cărora poliţă v-o trimit acum. Dar suma aceasta nu mă poate scoate din grozava situaţie în care sînt. Vă rog dar să judecaţi dacă au oarecare bun-simţ cele ce vă scriu, şi dacă au, răspundeţi-mi, dacă nu, ca şi cînd n-aţi fi primit această scrisoare.
  tfn afaceri omull trebuie să fie corect. Şi ce-i dreptul m-aş simţi jignit dacă ân schimbul celor ce vă cer, nu v-aş asigura cu ceva, eu poate mor, mîne. Am o sumă de cărţi româneşti, cu autografe de ale lui Alecsandri, Creangă, Miron Pompiliu, Veronica Miele, Filimon, broşuri, jurnale şi cu deosebire colecţii de reviste, care la un loc fac cel puţin 3.000 de lei. Vi le-aş da cu un inventar ca să le păstraţi, pe lîngă poliţa mea, şi să-mi mai împrumutaţi 400 (patru sute) lei, pe cari Maori şi-ar lua angajamentul ca pînă în 6 luni să vi le restituie. Bineînţeles poliţa aş iscăli-o eu. Mai am de dat la
  
casă, n-am haine, trebuie să dau o rată la nişte mobile, şi să mă mut.
  în cazul cînd această nouă cerere, după cum ar fi şi dreptul, v-ar stînjeni, vă rog -consideraţi-o ca neprimiită. Cărţile vi le-aş trimite, în cazul cînd vroiţi, cu Dragoslav într-o trăsură.
Al dumneavoastră devotat,
38(1-65)
VI
E m. Girleanu

Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S

V
19/5 907
Stimate d-le Dragomirescu,
  Cumnatul meu are de plătit taxa de 30 lei, de înscriere, pînă azi la 2, după care dată va fi exclus. Socru-meu îi scrie că tocmai peste 3 zile, pe luni-marţi îi trimite. Vă rog daţiri d-tră, şi cum vine mandatul vi-1 trimit d-tră. Trimiteţi banii de vroiţi prin acest comisionar. Eu vin la 2l/2—3.
38(1-65) VI
Cu devotament, al d-tră, Em. Girleanu

Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S

VI
25/7 907
Stimate d-le Dragomirescu,
  Cu revista am avut multe necazuri17, dintre care cel mai mare a fost că nici un vînzător n-a vrut să o ieie decît în 60 de bani (40 cîştigul lor). La urma urmei le-am dat-o, judecind că numărul acesta avea nevoie de mulţi cititori. V-aş fi scris, dar unde? Azi am întîia veste de la d-tră. Dragoslav mi-a scris fără să-mi spuie unde sînteţi. Necaz am avut şi cu hîrtia, care nu se dase încă la tipografie. Ieri mi s-a adus tot restul. în librării şi chioşcuri (în Bucureşti) o au de luni. Librăriile şi o parte din abonaţi au primit-o. Azi dăm restul.
  Scrisorile d-tră care mi s-au adus mie (una recomandată de la Caragiale), precum şi revistele vi le voi trimite recomandate.
  Stimate d-le Dragomirescu, să-mi daţi voie să vă vorbesc şi despre necazurile mele. Iată ce e : eu nu mai vreau supt nici un chip să mai iau nimic de la Convorbiri, însă voi rămîne credincios lor atîta vreme cît vor apare, ca redactor, secretar şi colaborator. Banii ce mi i-aţi împrumutat o să vi se înapoieze fam prin octombrie, deşi o parte din ei, dacă credeţi, v-aş ruga să o scădeţi treptat, eva-luînd d-tră munca şi colaborarea mea pe viitor la revistă, după cum veţi crede de cuviinţă.
   Ca să pot trăi, aş vrea să scot înainte pe Făt-Frumos, aici în Bucureşti. O revistă mică, de două ori pe lună, nu va aduce nici un rău cred Conv., mai cu seamă că noi cu toţii vom rămînea şi la Convorbiri — vă rog să credeţi şi vă dair cuvîntul meu de onoare pentru aceasta.
  Vreau însă să-mi daţi şi d-tră părerea şi să-mi soriţi cît mai curînd în această privinţă.
  De la Albina nici pînă azi nu mi-au venit cei 40 lei, se vede cîtă trecere am pe acolo. De altfel în curînd le voi arăta că şi eu pot avea un dumnezeu, căci îs hotărît să mă duc lîngă Tache Ionescu 18. Altceva n-am de făcut. Cu talentul mori prea bine de foame...19
  Vă trimit 2 numere din revistă. Vă rog să arătaţi deosebitele mele respecte d-nei. D-tră primiţi încredinţarea devotamentului meu respectuos,
38(1-65) VI
E m. Girleanu
Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S

8/12 907
Iubite d-le Dragomirescu,
  Tată, aseară am stat pană la 3 noaptea şi am alcătuit volumul pentru Kalenderu. Sînt şapte bucăţi inedite (două nepublicate chiar : Un răspuns şi La S-ta Paraschiva), trei altele îs din volumele mele... 300 de lei vor fi făcînd ele, şi de va mai trebui voi mai adăoga încă una, două, deşi cred că şi aşa e prea mult poate pentru 100 de pagini.
  Desi m-am culcat la trei, totuşi m-am sculat dimineaţă şi-am revăzut nuvela ce vreau să v-o citesc deseară pentru numărul acesta al Convorbirilor.
  Azi v-aş fi putut trimite şi începutul Istoriei literaturii populare20, dar mai am încă ceva de adăogat.
  Am scris despre cronicari, cu citaţii, şi cei dintăi scriitori ai veacului al 19-lea, dînd multe citaţii mai cu seamă din Gh. Lazăr, care are admirabile cugetări într-o limbă rară. D-tră trebuie să-i spuneţi d-lui Popescu că nu e glumă să citeşti fiecare autor în întregime şi să scoţi ceea ce se poate da la îndemînă oamenilor către care e îndreptată cartea. Aşa, din Asachi am citit o zi întreagă ca să scot 3 poezii, mult mai frumoase decît ale lui Ion Văcărescu21 şi pe care o să vi le citesc deseară, dimpreună cu cugetările lui Lazăr.
  Acum mai vine şi o parte personală, veşnica tîn-guire a bieţilor scriitori. Iubite d-le Dragomirescu, să vă dau hîrtia la mînă şi căutaţi-mi cei 350 lei. Dacă diseară mi-aţi putea da măcar cincizeci din ei, şi restul pană luni, m-aţi scăpa din cea „mai neagră" mizerie, cum zice Cincinat22. Şi cel puţin mizeria lui e mizerie de „salon" ; dar a mea, cu lăptăreasa, băcanul, găzarul, care mi-au dat ultimatum pană mîine dimineaţă ! Proprietăreasa, pană luni. Fiţi fără grijă, vă pun tot manuscrisul la dispoziţie, căci eu cred că în vacanţa de Crăciun să gătesc şi tot restul cărţii. Totul e materialul, apoi îl legi ca într-o poveste.
  Eu nu cred să fie un scriitor care să muncească mai mult şi care să fie mai prost răsplătit ca mine. Şi asta pentru că nu vreau să fac politică. Şi n-am să fac ! Scriitorul are o altă menire.23 Şi dacă n-ar fi primprejurul meu ceilalţi, eu nu m-aş gîndi nici la mîneare. Aşa e biata Rodică ; ce ştie dînsa de artă ! Ea cere „papă" — a început să spuie — şi trebuie să-i dau. De aceea fac şi volum pentru „Steaua" 24 ! Doar mi s-a lumina şi steaua mea.
  Cu cele mai deosebite respecte doamnei, rămî-nînd al d-tră devotat,
E m. Girleanu
Bucureşti
38(1-65)
Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S ———


VIII
Luni 10/12 907
Multiubite d-le Dragomirescu,
  Nuvela — pe care am refăcut-o cu totul şi cred că va fi tot ca Punga — o dau mîne dimineaţă.
  Deocamdată mă grăbesc să vă trimit o parte din materialul şi însemnările ce le-am adunat pentru Istoria populară a literaturii.
         Ieri am alergat toată vremea şi n-am putut veni i singur.
  Iubite d-le Dragomirescu, vă rog arătaţi felul meu de lucru acelui binevoitor ce vrea să-mi deie banii. Eu adun materialul, lucrul cel mai greu, pentru fiecare bucată mi-au trebuit zile întregi, căci am citit
  
autorul complet, ca să scot ce e mai la îndemînă cititorului către care adresez cartea. Toate citaţiile vor fi luate ca şi aceste de pre ediţiile prime, unde limba e mai curată. Aici am material cu totul inedit : Gh. Lazăr, Asachi, Stamati, Budai-Deleanu, Necrologul lui Ştefan, care nu figurează în nici o altă carte de literatură. Cum completez mater. pînă la Costache Negruţi [sic], scriu începutul ca o povestire. Părţi chiar am scrise, rămîne să le leg. In vacanţa Crăciunului dau cel puţin 6 coaie. Lucrarea va fi mare, şi cred că mi se va plăti cum se cuvine Acum vă rog să puneţi toată căldura pentru colaboratorul d-tră Girleanu şi să-i scoateţi pană mîne banii, că mă dau afară din casă, şi nu am nici cinci bani.
Eu o să trec pe la d-tră diseară pe la 6—7.
Cu cel mai adînc devotament,
meu, şi nu am nici un ban. Mi-i trimiteţi ou Dragoslav, la 12 ore la „Minerva" 25. Sau astă-seară acasă, ar fi şi mai bine, pe la orele 9.
  Revista e foarte întîrziată26, şi cred că dacă tabla de materii pe anul trecut va intra tot în cele 2{/2 coaie, va indispune mult pe abonaţi. Hîrtia de la Steinberg, deşi am telefonat de 4 ori, nu s-a trimis. Formele copertei sînt în maşini, care aşteaptă.
Primiţi încredinţarea respectului meu,
33(1-65) VI
Al d-tră, Em. Girleanu

Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S

E m. G î r 1 e a nu


X

Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S

38(1-65) VI


18 moi 1908




IX

Miercuri 13/2 1908
Stimate domnule Dragomirescu,
  Am primit 10 lei şi vă mulţumesc, — şi pentru câ singur aţi spus să hotărîm cît să ne daţi pe lună, eu vă rog să-mi daţi 50 lei şi să scădeţi din datorie numai 100. în schimbul acestor plăţi, eu voi da la fiecare număr cîte o nuvelă nepublicată, voi face corecturi şi cîte o cronică informativă. Luna asta am luat 10 lei, mai rămîn 40, din care v-aş rămînea foarte îndatorat dacă mîne dimineaţă, joi, îmi veţi mai da 20 sau 15, deoarece diseară îmi vine socrul
Multiubite d-le Dragomirescu,
  Acum primesc o telegramă că soseşte diseară soţia mea. Vă rog foarte mult, pentru că tot la 1 iulie revista intră îţi vacanţie, în care timp nu voi fi plătit, daţi-mi neapărat cei 50 lei pe iulie. Vă dau cuvîntul meu de onoare că numărul acesta veţi avea nuvela cea mare In liniştea unei nopţi de mai27 şi că pînă la 1 iulie vă voi da cîte o bucată. Poate că „Minerva" să-mi deie banii de scriţi lui Filip. Dacă nu mi-i daţi, rămîn într-o stare vecină cu desperarea, căci n-am la cine apela.
Cu devotament, al d-tră,
38(1-65) VI
Em. Girleanu

Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S



116

417

întîi, ca să fie cineva societară trebuie să aibă loc. în prezent nu e un singur loc liber. Iar înaintea d-rei Nebunelii — care în foaia personală are absenţe şi alte fapte pe care ţi le voi spune verbal — sînt artiştii: d-na Lucreţia Radovici, cu 19 ani de teatru, d-1 Fotino şi soţii Braborescu, care duc teatrul pe umeri, şi acestora nu le pot prevedea locul nici în 3 ani de azi înainte, deoarece nu pot scoate, sau nu va putea scoate cel ce va fi, la pensie, pe nimeni înainte de 3 ani, iar bătrîni, aşa ca să moară şi să le facă loc, — nu văd.
  în ce priveşte leafa, artiştii mei sînt plătiţi toţi pană «azi. la curent, alţii au luat şi din iulie, şi dacă uneori se întîrzie lefurile, datoriile sau ratele, e că acest teatru are datorii enorme, acumulate de 20 de ani, cărora eu trebuie să le fac faţă. Cine se plîng sînt nişte canalii.
  Pe d-na Malcoci a şters-o din buget ministerul. Cu toate aceste i-am luat eu asupră-mi, de milă, o datorie de 100 lei, şi i-am făgăduit să o reangajez la 1 septemvrie. Cred că am făcut destul atunci cînd mie mi s-a tăiat din leafă 2.000 lei, şi societarilor cîte 500.
  Vezi, dragă d-le Dragomirescu, cît de ingrată e slujba de director de teatru. Dacă d-ta ca prieten crezi cele ce mi le scrii despre mine, ce trebuie să creadă străinii! De aceea sînt amărît de-ajuns. Am făcut o tristă experienţă care-mi va da putinţa să scriu un folositor memoriu asupra activităţii mele la teatru...
  Nicăiri ca aici n-am văzut politicianismul mai meschin, oamenii mai cinici. Ce sufăr ca director nu-ţi poţi închipui — acuma mai răsuflu !
Al d-tale devotat, Em. Girleanu
  P.-S. Mîne plec cu Batalionul I vînători. Decît să mori bolnav, mai bine de glonţ, de va fr.
38 f 1-65)
Biblioteca Academiei R.P.R,, mss. S——

[iară dată]
Stimate d-le Dragomirescu,
  V-am căutat aseară şi v-am aşteptat azi la tipografie. Vroiam să vă spun că ieri am mîncat cu Cincinat, că e al nostru trup şi suflet. Ne dă abonaţi foarte mulţi, crede că şi o subvenţie de la minister şi un bilet de liber parcurs pe căile ferate, p. abonamente. Deoarece dă un mare sprijin material, am convenit, bineînţeles numai în cazul cînd d-tră aprobaţi, ca să i se puie numele de prim-redactor, supt al d-tră, iar pe ultima pagină jos (ca la Sămă-nătorul) coproprietari M. D. şi Cincin. P. Eu unul, cum îl văd om de talent şi de caracter, sînt cu totul pentru acest lucru, mai cu seamă că el aduce atîtea abonamente revistei, ba spunea că şi donaţiile unor amici ai lui.
  Vi le spun toate aceste pentru că eu nu pot să vin decît diseară la 9, dimpreună cu el. în cazul cînd vroiţi, îi spuneţi că aţi convenit. Ovid32 îi face într-adevăr marenmare curte, dar ieri Cincin. a fost toată ziua cu noi (eu şi Nanu), aşa că celalt nu l-a putut vedea.
Al d-tră devotat, Em. Girleanu
Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S ^11^)
VI

CĂTRE I. V. SOCEC [Fragment]
Miercuri îl/II 909
Multrespectate domnule Socec,
  îmi iau permisiunea să vă scriu fiindcă prin acest mijloc nu vă răpesc prea mult din ocupaţiile dntră, şi al doilea, puteţi judeca mai liniştit asupra celor ce cred că, în calitate de secretar al „Bibliotecii Romîneşti", sînt dator să vi le fac cunoscut.
  încep prin a vă spune că, deşi cu mare părere de rău, nu pot primi onoarea de a fi administratorul ziarului La Roumanie. Aceasta fiindcă m-am gîndit că tocmai pentru o gazetă cu un tiraj mic, franceză, pentru o gazetă de luptă ar trebui să-mi jertfesc toată cariera mea de scriitor, căci drept „carieră" iau ocupaţia mea de literat. Pentru dînsa mi-am jertfit şi cariera militară, spre al căreia scop muncisem 7 ani în şcolile militare. A lua postul de administrator, şi a-1 neglija, e în afară de caracterul şi convingerile mele.
  Vă pot însă recomanda pe un băiat de o foarte bună şi cinstită familie, un băiat care ştie perfect franţuzeşte, care-i muncitor şi are legături cu lumea mare, adică tocmai publicul căruia se adresează La Roumanie. Acesta e Adolf Hertz (Dinu Ramură), care e pe lîngă aceste şi un eminent literat.
D-tră veţi aprecia.
Cu deosebită stimă, al d-tră, Em. Girleanu
CĂTRE SIMION MEHEDINŢI


31/3 1911
Respectate domnule Mehedinţi,
  Pentru această, cea din urmă oară, vă rog să-mi mai iscăliţi poliţa pentru restul de 200 lei pe care-1 mai amîn, deoarece cu boala soţiei mele, am cheltuit tot ce aveam.
  Nu ştiu dacă nu s-ar mai putea face ceva pentru mine. Văd că pe d-1 I. Scurtu l-a pus bibliotecar la Statul-Major cu 450 lei lunar ; pe d-1 Nerva Hodoş, bibliotecar la Cameră, cu vreo 500. Numai mie nu s-a găsit nimeni să-mi dea ceva ! Poate că dacă aţi stărui s-ar putea să mă puie subdirector, aici, la teatru. Se poate crea acest post, care, după cîte aud, de-1 va crea, iar să-1 dea d-lui Mircea Deme-triad, prietenul lui Caion33 ! Mai este un post, nou creat, de referendar la Casa Şcoalelor. V-aş ruga să interveniţi, dacă credeţi de cuviinţă.
  Primiţi vă rog d-le Mehedinţi, încredinţarea sim-ţimintelor mele de respect.
Em. Girleanu Berzei 17
I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. IX, p. 155

Stimate domn,
   Joi, 6 oct cor. orele 83A avînd loc solemnitatea deschiderii stagiunii Teatrului Naţional din Craiova, vă rugăm să binevoiţi a ne face onoarea să luaţi şi D-voastră parte.
  în acest caz vă rugăm să ne faceţi cunoscut cu 2 zile mai înainte, pentru a vă opri loc.

Director,
Em. Girleanu Secretar,
vi	L. R e b r ea nu
  Ce n-am da să vă avem în mijlocul nostru, iubite şi respectate maestru.
Devotat, Em. G î r 1 e an u

Craiova, 1 octombrie 1911
18

TEATRUL NAŢIONAL.	Craiova, 1 septemvrie 1911
      CRAIOVA Cabinetul Directorului

Respectate domnule Caragiale,
  
  Aş dori, din tot sufletul, să pot anunţa în reper-torul meu :

„Săptămina Caragiale"
  Aş juca, în abonament, cu preţuri deosebite, întreg teatrul dumneavoastră.

Luni. Conferinţă despre teatrul Caragiale. Noaptea furtunoasă
Miercuri. Conul Leonida faţă cu reacţiunea D-ale carnavalului
Joi. O scrisoare pierdută Si mbătă.  1 April. Năpasta
  Dacă doriţi o altă succedare a pieselor voi face întocmai. Le voi monta din nou.
  V-aş rămîne îndatorat dacă, printr-un cuvînt, mi-aţi da autorizaţia d-tră.
  Primiţi, domnule Caragiale, încredinţarea simţi-mintelor de respect şi adîncă admiraţie ce vă păstrez,
E m. Gir lean u 34

51(1-11)




TEATRUL NAŢIONAL CRAIOVA
Cabinetul Directorului
Multrespectate domnule Caragiale,
  Am primit cu mare bucurie scrisoarea d-tră. Primesc toate condiţiile. înainte de întăia reprezentaţie veţi primi suma ce aţi hotărît. Deschid stagiunea la 8 oct., pe la 15 noiembrie voi începe să joc piesele d-tră.
  Cu cel mai adînc respefct şi cu neţărmurită admiraţie,
al d-tră, E m. Girleanu
lor un eveniment cultural, cerînd ministerului reducerea preţului pe C,F. pentru cei cari vor dori să asiste din întreaga Oltenie.
  Primiţi vă rog încredinţarea celor mai adînci sim-ţiminte de respect şi admiraţie,
Al d-tră supus, Em. Girleanu
P.-S. Vă mulţumesc din suflet pentru telegramă.
51(1-11)
Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S ———
Li V


V


Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S

51(1-11) LV

TEATRUL NAŢIONAL CRAIOVA
Cabinetul Directorului
2 noiembrie 1911




IV
TEATRUL NAŢIONAL CRAIOVA
Cabinetul Directorului
Multrespectate domnule Caragiale,
  Am fost bolnav şi necăjit. Ştiţi ce e lumea actoricească ! Dar, mai ales, publicul craiovean. Vă trimit o scrisoare, alăturată, prin care vă confirm învoiala. Vă expediez această sumă cel mai tîrziu la 20 decembrie. Prima reprezentaţie o dau la 25 decembrie. Voi da în şir, sărbătorile, piesele d-tră, şi o întreagă săptămînă în ianuar. Suma o veţi primi dar între 1—20 decembrie c.
  Aş fi prea fericit, dacă, abătîndu-vă prin ţară, aţi veni şi la reprezentaţiile pieselor d-tră. Le voi da o strălucire deosebită, şi voi forma din reprezentarea
Multstimate domnule Caragiale,
  Ca urmare scrisoarei prin care vă ceream îngă-duirea să vă jucăm piesele d-tră, vă răspundem afirmîndu-vă că primim :
  1) Să respectăm integritatea materială a textului respectiv, ediţiile anterioare a textului ,,Minerva".
  2) Să vă plătim, în schimb, ca drept de autor, deodată, pentru toate eventualele reprezentaţiuni, şi înainte de chiar prima reprezentaţiune, 2.000 (două mii) lei, sumă pe care vă vom expedia-o în mărci.germane, la adresa d-tră.
  3) Că nu vom juca piesele d-tră (octombrie-mai inclusiv) în oraşele Iaşi şi Bucureşti.
Em. Girleanu Directorul Teatrului Naţional din Craiova*5
51(1-11)
Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S ~

TEATRUL NAŢIONAL CRAIOVA
Cabinetul Directorului
25 aprilie 1912, Craiova



Multrespectate maestre,
  Fii atît de bun şi iscăleşte chitanţa alăturată —:. pe timbru — pentru cei 2.000 lei. Trebuie să o alăturăm la actele justificative.
  Cu cel mai adînc respect şi cu neţărmurită admiraţie,
51 (1-11) LV
rămîn devotat, Em. Girleanu™

Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S




1 E vorba de pictorul Satmary, cu care Gîrleanu călătorea.
2 Bita (fr.).
3 Dormi, dormi, frumoasa mea ! (fr.)
4 Părere evident greşită, generată de patriarhalismul lui Emil Gîrleanu.
5 O viaţă (fr.).
6 Pentru totdeauna, îmi spui tu, cu fruntea pe umărul meu (fr.).
8 Pentru ce cuvîntul „întotdeauna" pe buzele tale muritoare ? (fr.)
8 Pierre şi Jean, Pe apă, Tare ca moartea, Viaţa rătăcitoare (fr.).
9 Prima parte a proverbului italian : Se non e vero... e beri trovato, care înseamnă : Dacă nu e adevărat, e bine spus.
10 Vezi notele la sfîrşitul scrisorilor.
**' Revista (fr.).
12 Vezi notele la sfîrşitul scrisorilor.
??

??

??

??













11
10







4
10







8

7













3*
35

3*
35





3*
35

3*
35





36
37

36
37





















14

13





4

4*





16

4*













18

57





61







65







65







5*
20

5*
66





69
68

69
68





24







85
84

25
84





87

87





87

87





26

87





28
92

27





97







97







97







97









102





































116

35





12!

12!













36

37





























40

137
136





135

137
41





42
HO

141
HO





10
145

10
43





151
44

148





151
150

153





151
150

153





154
155

45
155





















181

51













196
54

196
197





203

201
55





56

205





207
206

207
206





















14*
211
60

14*
211
59





15*
226
227

15*
226
227





228

61





62
232

233
232





235
234

63
234





237
236

237
236





64

241
65





66

245





24a
247

67a
247













70
255

257





17*
259

71*
259





72
263

261





262
263

261





74
263

73





272

75





76
(19 10)
18

273
(19 10)
18





18*
275
274

18*
275
77





281
280

281
280





78

283





283

283





80

79
286





19*
291
290

19*
81
290





82

295
83





298
299.

298
299.













307
86*

307
20*





88







315

89





315

315





319

319





90

319







93*
322





329
328

95





22
337

22
337





340

97
342





98

347





102

101





371
24*

371
103*





375
374

375
374





















104
378

379
378





381

105





106

381





388







108







394
395

109
395





ÎII
110
398

ÎII
399
398





ÎII
399
398

ÎII
399
398





ÎII
399
398

ÎII
399
398

IV

IV

26
401
400

26
401
111





112*
403

26*
403





26*
403

26*
403





26*
403

113*
403



II

116

115
406

II

II

411
410

411
410





413
412

413
117

























XIV

XIV

420

420





423
Biblioteca Academiei R.P.R., mss. 17.069
422

119
Biblioteca Academiei R.P.R., mss. 17.069
422





Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S ———

120

Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S ———

424

II

II

425
Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S

121
Biblioteca Academiei R.P.R., mss. S

III

III

427
122

427
426

VI

VI

1
429

1
123

VI

VI

1
429

1
429