HORIA GARBEA ♦
CINEL-A UCIS PE MARX?
I i (I I I i ( I i i it t I i I t i I i i i H i i 4 i i i i i i
11111 UlllliIIIllllllIIIIIIIIIIfflI***wvvv«**vir
DE ACELAŞI AUTOR:
Copilăria secretă (versuri), în Colecţia Cartea cea mai mică, 1986 Doamna Bovary sînt ceilalţi (texte pentru teatru),
Ed. Phoenix, Colecţia "Nouăzeci", nr. 2, 1993 Mephisto
(texte pentru teatru, II),
Ed. Phoenix, Colecţia "Nouăzeci", nr. 4,1993
Text biografic (versuri),
Casa de Editură PANTEON, 1996
Decembrie, în direct
(texte pentru teatru),
Ed. ALL, Colecţia "Godot", 1999
Coperta I: FUNCŢIONARUL DESTINULUI, Theatrum Mundi, 1999
Cu: Silvia Codreanu, Lia Bugnar şi Cristian Moţiu Regia: Vasile Nedelcu
Coperta IV: CAFEAUA DOMNULUI MINISTRU, Centrul Cultural ARCUB, 2001 Cu: Maia Morgenstern, Alexandru Georgescu şi Maria Teslaru; Regia: Gavril Pinte
Colecţia: NOUĂZECI Coordonator: Nicolae Tone
> Horia Gârbea
i EDITURA VINEA - 2001
ISBN 973-8234-04-2
HORIA GARBEA
CINE L-A UCIS PE MARX?
Texte pentru teatru Prefaţă: Mircea Ghitulescu
EDITURA VINEA BUCUREŞTI 2001
«831224
HORIA GÂRBEA s-a născut la 10 august 1962 în Bucureşti. Este inginer constructor, doctor în inginerie (1999), cadru didactic la Facultatea de Ingineria Mediului din Capitală. A debutat în 1982 cu poezie. După revoluţia din 1989 a avut o activitate intensă de publicist şi autor de literatură. A publicat poezie, proză, teatru, critică literară şi teatrală, eseuri. Pînăîn prezent i s-au reprezentat 11 piese în ţară, ca şi în Anglia şi Franţa, între care, cele mai semnificative sînt: The Serpent (1990, Royal Court, Londra), Mephisto (Teatrul Bulandra, 1993), Pescăruşul din livada de vişini (1992), Funcţionarul destinului (1991 şi 2000), Cafeaua domnului ministru (2000-2001, la teatre din Ploieşti, Bucureşti şi Satu Mare). A tradus în română şi a adaptat pentru scenă piese de Jacques Copi, Pierre Corneille, S. I. Witkiewicz, Fernando Arrabal, A. P. Cehov, N. Machiavelli, Dario Fo. Este prezent în numeroase antologii în limba română ca şi în engleză, franceză, germană, sârbă, rusă, între care de patru ori în Cele mai bune povestiri ale anului (1995,1996,1997,2000). Mai multe premii pentru poezie, proză şi dramaturgie (romanul Căderea Bastiliei a fost distins cu trei premii naţionale în 1998; premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie pe anul 1999). Afilieri mai importante: Uniunea Scriitorilor, Uniter, Bridge Club Locomotiva Bucureşti, dar şi la alte societăţi literare, ştiinţifice, gastronomice. Rubrici permanente în reviste literare, în Playboy şi în publicaţia teatrală Scena. Este fondator al revistei de teatru Okean. Din 1998 a început să realizeze scenarii de filme şi show-uri pentru televiziune în cadrul grupului MediaPro. Este dramaturgul Teatrului "Toma Caragiu" din Ploieşti. A reprezentat România la Bonner Biennale 1998. Este secretar "ad interim" al Secţiei de dramaturgie a Uniunii Scriitorilor.
PREFAŢĂ:
"Teatrul comparat" al lui Horia Gârbea
Debutul editorial al lui Horia Gârbea (1993) este de o precocitate teoretică mai puţin obişnuită în dramaturgia română. Precedat de oprefaţă-manifest intitulată Un spectator de şcoală nouă, volumul (Doamna Bovary sînt ceilalţi; teoretizează celebrul intertextualism: totul s-a spus, nimic nou sub soare, nici o şansă pentru autorul sfîrşitului de mileniu decît să repete ce au scris alţii în versiuni combinatorii, "intertextuale". Sînt în manifestul lui Horia Gârbea nu doar elementele unei "reţete" literare, ci şi ale unei teorii a comicului. "Sîntem copii din ce în ce mai îndepărtate ale primului troglodit" este propo-ziţia-cheie a demonstraţiei. Existenţa este şi ea o parodie multiplicată a unor existenţe anterioare, iar teatrul, literatura în general, nu poate fi altceva decît o parodie a parodiei. Oricît ar părea de lejeră, teoria este profund sceptică: în locul oricărei agitaţii eroice ori lamentaţii lirice, singura şansă a omului de a-şi apăra demnitatea este să ia totul în rîs. Tot ce ar părea grandios este, la exigenţa imensă a teoreticianului, derizoriu, inclusiv dramele consacrate de o întreagă civilizaţie, de la Hamlet la Doamna Bovary, supraestimate de mîndria ridicolă pentru propriile suferinţe. Toată această dramomanie nu are nici o semnificaţie în raport cu
5
spaţiul şi timpul infinit, pare a spune Horia Gârbea şi era bine s-o spună de-a dreptul pentru mai multă claritate. Dacă în textele dramatice propriu-zise parodia dramei este extrem de relevantă, cauza ei metafizică este absentă. Atitudinea este, moralmente vorbind, la mijloc de rău şi bun: între eroic (unde binele este triumfător) şi tragic (unde răul este destin), infinitul ne face ridicoli. Oricum, spune Horia Gârbea (un bun eseist care se exprimă prin mijloace beletristice), conştiinţa de sine a omului a atins luciditatea supremă în comedie, şi nu în dramă sau tragedie.
Prin anii' 70 apărea în versiune românească un celebru eseu al lui E. M. Foster intitulat Aspecte ale romanului, care propunea o evaluare a speciei pofnind de la ipoteza suprinzătoare că toţi marii romancieri, de la Fielding şi Laclos pînă la Balzac şi Dostoievski, ar fi convocaţi în jurul unei mese rotunde în dispreţul timpului care îi desparte. Nu altfel procedează Horia Gârbea în Doamna Bovary sînt ceilalţi, textul doctrinar al noului teatru întrezărit de autorul reformator. Măceluljustiţiar din Hamlet este conectat cu ura asasină a Emmei Bovary, cu motive din Năpasta lui Caragiale, din Carmen de Merimee şi din Faust. "Bun spiţer e amorul", celebra locuţiune bufonă din Caragiale atribuită lui Hamlet, devine laitmotivul unei nesfîrşite serii de crime burleşti săvîrşite în numele iubirii. Se întrevede sub această luciditate ostentativă o rană nemărturisită. Refuzul dramei pasionale ascunde o experienţă a suferinţei şi nevoia de
iiuioicrapie. Gârbea denunţă ipocrizia sentimentelor (('liarles-Bovary îi spune Emmei că o iubeşte, dar ea il opreşte: "Dacă mai spui o dată cuvîntul ăsta sau orice altă vorbă răsuflată, chem poliţia",! care provoacă drame şi tragedii de parodie. Deşi autorul pretinde că Doamna Bovary sînt ceilalţi, el poate repeta după Flaubert: "Emma c'est moi". Victimele lui Horia Gârbea (este şi aici o problemă) sînt < elebre personaje feminine: Emma, Cleopatra, Nora, iar cuplul pare aşezat sub semnul unui blestem indestructibil.
Luciditatea autorului este egală doar cu a propriilor personaje. Cezar din Cleopatra a şaptea este un clarvăzător: ştie că Antonius va fi succesorul său în intimitatea reginei Egiptului, ştie cum va muri, peste secole, preşedintele Kennedy. Este luciditatea unei civilizaţii consumate, ce nu mai are nimic de adăugat. Efectul de simultaneitate istorică obţinut prin aceste subtile anacronisme este deosebit de sceptic. Formula lui Gârbea nu aduce, de regulă, viziuni, ci doar insolitează comic viziunile altora. In afară doar de Stăpînul tăcerii şi Pescăruşul din livada de vişini, unde, dincolo de teatrul comparat pe care îl face, în fond, Horia Gârbea, sînt atinse abisuri greu de ţinut sub control în grila unei formule, oricît ar fi aceea. Dincolo de enormitatea faptului că Nora lui Ibsen este nepoata Unchiului Vania şi se crede "pescăruş "asemenea eroinei lui Cehov, este în Pescăruşul din livada de vişini un crescendo acvatic de sfîrşit de lume, după cum în "parodia egipteană" Stăpînul tăcerii Thot, zeul fertilităţii,  este un
6
7
intelectual printre analfabeţi, politician machiavelic ce îi transformă pe regi în zei, pe muritori în divinităţi, sfîrşind prin a înlocui monarhia cu republica. Febra intertextualistă nu amestecă doar personaje, ci şi stiluri şi limbaje. In Stăpînul tăcerii, Osiris vorbeşte ca Trahanache, jiul său, Horus, ca Iorgu de la Sadagura, regina etiopiana Aso, ca Ioana ţiganca din Chiriţa lui Alecsandri. Cîştigul artistic este enorm, comicul - irezistibil, încît autorul trece, în percepţia noastră cel puţin, între cei mai originali comediografi contemporani. Darformula este şi a lui Giraudoux din Război cu Troia nu se face şi a lui Radu Stanca din Gîlceava zeilor. "Textele pentru teatru " ale lui Horia Gârbea sînt Euphorioni născuţi in vitro, adică în bibliotecă. Ele ţin mai mult de cultură decît de artă, mai exact reprezintă momentul de saturaţie cînd cultura tinde să devină artă. Intertextualismul reprezintă damnaţiunea artistului din culturile bine instalate de a fi cărturar, deşi ar vrea să rămînă artist. Horia Gârbea scrie ceva foarte ingenios care ţine deopotrivă de dramaturgie şi de literatura comparată. Deşi predecesorul cel mai des invocat este Caragiale, precursorul, la noi, este Anton Pann, care a "intertextualizat" copios în Povestea vorbei. Maestrul contemporan rămîne.fără îndoială, Borges, care duce ideea intertextelor în absolut cu povestea sa despre francezul care îşi propune să retrăiască în detalii biografia lui Cervantes pentru a rescrie cu exactitate Don Quijote. Este, aici, însuşi declinul metodei: un intertextualism perfect nu este doar copia mozaicată a operelor
originale, ci originalul însuşi. Dar perspectiva rămîne fascinantă: teatrul ajunge să se contemple pe sine (în altfel decît la Pirandello), devenind propriul său subiect, aşa cum poezia a devenit pentru mulţi poeţi subiectul poeziei.
MIRCEA GHITULESCU
Text publicat iniţial în revista Adevărul literar şi artistic, 11 mai 1997, pag. 7.
8
9
DOAMNA BOVARY SÎNT CEILALŢI
11
PERSOANELE
Emma Bovary (aceeaşi cu Regina din piesă) Charles Bovary (acelaşi cu Regele din piesă) Mefisto (acelaşi cu Ion, Prinţul, Toreadorul, Hoţul)
(Curteni, dansatori, păpuşi)
LOCUL ŞI TIMPUL La Bovary acasă, oricînd.
(Si vna unui teatru. Regele şi Regina din piesă îşi spun rolurile).
KI'XHNA: Am leacul care-mi trebuie, sînt vindecată. Adio zilelor lungi petrecute anapoda, lîngă un soţ bătrîn şi cocoşat. Alături de tine îmi voi schimba viaţa, îmi voi trăi de trei ori mai puternic fiecare minut. Bun spiţer e-amorul!
REGELE: Da, singurul vindecător pe lume e amorul! Ce îmi pasă de coroană şi de sceptru! Eşti tu lîngă mine!
R EGINA: Am înfruntat toate pericolele de dragul acestei clipe.
REGELE: în sfîrşit! (Se sărută lung. Intră Prinţul.)
PRINŢUL: Ah, singurul spiţer în lumea asta crudă-i amorul. De n-aş iubi cum iubesc, dreptatea mi s-ar părea un fleac. Doar el îmi dă putere, şi astfel întărit pot să-1 ucid pe unchiul ce tatăl mi-a ucis. (ÎI străpunge cu spada.)
REGINA: Iubite fiu! Ia seama!
PRINŢUL: Doamnă, gura! îmi aleargă prin vine
elixirul fermecat al dragostei. Acum, o alta-mi stă în inimă şi te alungă, mamă! Acum văd cine-ai fost şi cum mi-ai trădat regescul tată.
REGINA: Dar fie-ţi milă, a fost la mijloc doar dragostea!
PRINŢUL: De-ar fi fost altceva, n-aş fi avut căderea să te răpun cum meriţi. (Intră Prinţesa, rămîne uluită de ceea ce vede.)
PRINŢESA: Un măcel!
PRINŢUL: Măcel? Se poate... iubirea pentru tine mă face să-1 numesc dreptate. Cînd te privesc cu ochii holbaţi ai iubirii, pricep c-ai să mă poţi trăda.
12
13
PRINŢESA: Eu, prinţe drag?
PRINŢUL: Da, prea-frumoaso! Şi ca să nu te vădtîrîtă în păcat, prefer să te sortesc, neprihănită, morţii! (O spintecă şi pe ea.) Zeul acesta Eros ar trebui să fie al dreptăţii. Ce limpede am început să judec de cînd mă aflu în puterea lui! Veniţi, supuşi ai mei, spre a vedea. (Scena se umple de curteni.) Aceste hoituri de care ne împiedicăm azi mi-au fost rude şi iubită! Dacă e cineva care să-i fi iubit mai mult ca mine, să spună, căci l-am ofensat. Tăceţi? Deci voi i-aţi linguşit în vreme ce-i uraţi. Să vă ia naiba, în aerul cristalin al iubirii vă văd la fel de vinovaţi. (Ii curăţă unul cîte unul, pe toţi.) Ah, că tare a mai fost licoarea ta, Cupidon! Mă văd cum sînt, un prinţ singuratic. Un tiran peste un popor absent. Fericiţi cei ce mor de dragoste! (îşi înfige sabia în burtă şi moare şi el.)
(Aplauze furtunoase, curtenii, Prinţul, Prinţesa, ies.
Prinţul după ce agaţă sabia în cui. Regele şi Regina
se ridică, pun în cui mantiile şi coroanele, sînt acum
Charles şi Emma, care se comportă ca un cuplu
burghez din secolul XIX la întoarcerea de la teatru.)
CHARLES (cu nasul în ziar): Ia te uită!
EMMA (turnînd ceaiul): Ce mai e?
CHARLES: Se pare că va fi o iarnă rece, deosebit de rece.
EMMA: De unde ştii? CHARLES: Dacă scrie... EMMA: Crezi tot ce scrie?
CHARLES: Păi sigur! Ce-ar însemna să scrie ce nu va fi? S-ar întoarce lumea pe dos. Ca-n piesa de-am văzut-o.
EMMA: Nu mi-a plăcut deloc. CHARLES: De ce?
EMMA: Toţi regii şi prinţii ăia... Şi pînă la urmă au murit toţi.
CHARLES: Păi sigur, dacă era tragedie.
EMMA: Mie nu-mi plac tragediile. Sînt prea triste.
CHARLES: Dacă-s tragedii! Cum ai vrea să fie? Eu
m-am bucurat de ea. Din piese înveţi mereu cîte
ceva...
EMMA: Adică mergi la teatru să înveţi? Ce? CHARLES: Morala... s-o desprinzi din replici. EMMA: Ce prostie! Din piese nu e nimic de învăţat.
Că prinţul 1-a ucis pe rege sau că-i pe dos... CHARLES: Emma, eşti o superficială. Eu am citit
undeva... EMMA: Ai citit? Unde? CHARLES: Nu mai ştiu exact. EMMA: Şi ai crezut? CHARLES: Evident!
EMMA: Prostule! Eşti un prost încrezător!
CHARLES: Emma, ce-ţi veni?
EMMA: încrezător şi încrezut. Bei ceai?
CHARLES: Da. L-ai făcut bun.
EMMA: Bei ceai făcut de mine?
CHARLES: De ce n-aş bea?
EMMA: Ştii că ai în blestematul tău de laborator
kilograme de arsenic?
CHARLES: Ştiu.
EMMA: Dar cianură ai? Dar că eu ştiu unde o ţii, ştii? CHARLES: Mi se pare firesc să ştii. Nu am secrete faţă de tine.
EMMA: Tîmpit ce eşti! Bei ceai în fiecare seară. Ştii
14
15
bine că aş putea să pun în el otrava aceea tare şi bei...
CHARLES: Doar n-ai să mă otrăveşti!
EMMA: De ce nu? Nu ne-am certat niciodată? Nu ai
strigat la mine? Şi apoi ţi-ai băut ceaiul...
Stupid!
CHARLES: Asta ţi-a dovedit cîtă încredere am. EMMA: Nu spuneam eu? încrezător şi prost. De ce să ai încredere în mine? Mă cunoşti de undeva? CHARLES: Doar eşti nevasta mea! EMMA: Şi asta înseamnă că mă cunoşti? Of! Că
zadarnic mai arunci banii la teatru! N-ai înţeles
nimic.
CHARLES: Aici nu este teatru. E altfel. EMMA: Atunci de ce te mai duci? Ehei, domnule!
Jigneşte-mă tu mult cu încrederea ta! {Ia un
flacon.) Ştii ce-i aici. CHARLES: Vezi, că e periculos! Astîmpără-te! EMMA: Mă astîmpăr eu... deocamdată. Dar va veni
o clipă cînd n-o să mai dau un ban pe viaţa ta. CHARLES: Ehe! Cred că ai văzut prea multe piese! EMMA: Exact cîte ai văzut şi tu. Numai că mie mi-au
folosit.
CHARLES: Discuţia asta mă plictiseşte. EMMA: Sînt sigură. Pentru că n-o pricepi. CHARLES: Eu mă duc să mă culc. E tîrziu. EMMA: E devreme! Prea devreme! CHARLES: N-ar fi rău să vii şi tu... Pari obosită. Noapte bună!
(Iese. Emma se mai joacă puţin cu borcanul cu otravă, apoi îl lasă. Bătăi în uşă.) EMMA: Cine e? ION (de afară): Eu...
EMMA: Care eu? (Deschide totuşi, intră Ion, puşcă-
căriaş nebun.) Hopa! Cine eşti dumneata? ION: Ion.
EMMA: Ia te uită! Stai jos! Parc-ai veni de departe...
ION: Păi da... (Stă)
EMMA: Vrei să mănînci?
ION: Nu, doar să şed. E frig afară.
EMMA: Da, o să fie o iarnă foarte grea. Vii de la ocnă!
Ai fugit de la ocnă? ION: Nu. Ea a fugit de la mine. EMMA: Interesant. Cum era la ocnă? ION: Bogdaproste, bine. Vorbă mai deloc, muncă mai
tot timpul.
EMMA: Dacă era bine, la ce-ai mai plecat? ION: Eh, aşa...
EMMA: Şi, va să zică, n-aveai nici o vină, nu...?
ION: Eu doar am strîns!
EMMA: Acuma înţeleg. Era urîtă? Proastă?
ION: Urîtă, nu. Proastă, ca fiecare.
EMMA: Păi atunci de ce?
ION: A venit Taica...
EMMA: Cum adică a venit?
ION: în vis a venit. El se prăpădise mai de mult. Zice:
Ioane, vezi că frati-miu se ţine cu maică-ta. Ei
m-au omorît, zice. EMMA: Şi mata l-ai crezut... ION: Păi dacă a zis Taica? Sfînt! EMMA: Şi cu ea ce-ai avut? ION: Ei, nu-mi dădea pace. I-am zis c-a venit Taica,
poate-am să intru la ocnă, zic, nu vreau să te
ştiu aici. Zic: du-te întîi tu la mînăstire, că aşa
nu pot. EMMA: Şi n-a vrut.
16
17
ION: N-a vrut. Zic: du-te, n-auzi, să nu te ştiu cu alţii.
Am strîns-o şi am aruncat-o în gîrlă. EMMA: Şi aşa te-au prins.
ION: Nu m-au prins. Că au zis că s-a rupt malul şi s-a înecat. De... Dar mai pe urmă, pentru maică-mea şi unchiu'.
EMMA: Pe ei cum i-ai omorît?
ION: La o nuntă, cu secera. Zice unchiu': lasă Ioane, şi nu mai fi supărat că nu ştiu ce... Atunci am băgat secera-n ei. Se piteau bine, nu-i bănuiam. Dacă nu venea Taica... (Scoate un fluier.)
EMMA: Ioane!
ION: Da.
EMMA: Tu eşti nebun? ION: Sînt. De cîţiva ani.
EMMA: Bine. Dar să nu cînţi, că-1 scoli pe bărba-
tu-meu. ION: Aha, eşti măritată? EMMA: De cîţiva ani. Ascultă, era frumoasă? ION: Era. înecată, barem, era ca o sfîntă. EMMA: Şi nu ţi-a fost milă de ea? ION: Ba mi-a fost mie, dar dacă a poruncit Taica...
Ce să fac? EMMA: De mine nu ţi-ar fi milă? ION: Ba da. Că pari femeie bună, cumsecade. EMMA: Aşa par? Ai vrea să asculţi povestea mea? ION: Nu.
EMMA: De ce? Eu am ascultat-o pe-a ta.
ION: Aşa e. Dar la ocnă am ascultat numai poveşti
de-ale  bărbaţilor.   M-am  dezobişnuit de
poveştile femeilor. EMMA: Deci, nici tu nu mă doreşti. Trebuia să mă
aştept. Ascultă, tu înţelegi că mi-e frică să mor?
ION: Cum să nu?
I'MMA: Dar înţelegi şi că mi-e frică să trăiesc? K )N: Asta-i uşor de înţeles... l'.MMA: Şi atunci nu-i nimic de făcut? ION: Ştiu eu? Să cînt poate... IJvlMA: Cîntă! Că e totuna.
(Ion începe să cînte la fluier, intră Charles, buimac.)
C IIARLES: Emma? Ce se întîmplă?
EMMA: Nimic, se cîntă. Uite, dumnealui se numeşte
Ion. E unul dintre cei mai interesanţi oameni
pe care i-am cunoscut. ( HARLES: Iertaţi-mă, domnule. Nu observasem că...
îmi daţi voie? Charles Bovary. (îşi dau mîna.) EMMA: Noua mea cunoştinţă a acceptat să rămînă la
noi noaptea asta. CHARLES: Desigur... modesta noastră ospitalitate... EMMA: Lasă politeţurile, Charles. Domnul înţelege
foarte bine situaţia. De altfel, este un om cu
bogată experienţă de viaţă: ocnaş şi nebun. CHARLES: Vă rog să mă iertaţi, Emma e uneori
ciudată...
EMMA: Deloc! Să spună chiar el. Eşti nebun? ION: De cîţiva ani... EMMA: Vezi? Cîţi oameni ai omorît? ION: Numa' doi. EMMA: Ei, aş! Dar iubita ta? ION: De ea n-au ştiut. Au zis că s-a rupt malul şi s-a înecat.
EMMA: Deci, totuşi trei, cu totul.
CHARLES (în şoaptă): Emma, vorbeşti serios?
EMMA: N-ai auzit? Trei!
CHARLES: Şi tu îl laşi în casă? E periculos pentru noi. EMMA: Goneşte-1 tu dacă ai curaj!
18
19
CHARLES: Hramm... Nu te supăra, domnule, ţii să
rămîi la noi în noaptea asta? ION: Ei, doar dacă n-am unde să stau. EMMA: Vezi? E un caz de forţă majoră. CHARLES: Lasă prostiile! EMMA: Prostii? Goneşte-1 tu. Eu îl accept. CHARLES: în fine, treaba ta. Eu vreau să dorm. Bună
seara.
(Iese.)
EMMA: Ai văzut? Ăsta-i bărbatul meu... Ţi-a plăcut? ION: Da, că pare om bun. Cumsecade. EMMA: Şi tu zici asta? ION: De ce să nu zic?
EMMA: Aşa şi este! De ce să nu zici? Costă ceva?
De ce să nu mă omori şi tu pe mine? ION: Eu, pe tine?
EMMA: Atunci de ce nu vii cu mine? ION: Unde să viu?
EMMA: în lume. Numai tu, că eşti nebun, ai fi putut
să vii. Aşa, nu mai e nici o speranţă... ION: Mai bine stai cu el.
EMMA: Nu zău? Cu el? Ascultă, tu mai ai pe cineva
pe lume? ION: N-am.
EMMA: N-ar fi păcat să mori. Aşa-i că n-ar fi?
ION: Ştiu şi eu... Nu.
EMMA: Sigur că nu. Vino aici!
ION: Unde?
EMMA: Aici. Lîngă mine. (Se apropie şi ea, apoi îl strînge în braţe şi strigă.) Ajutor! Charles, Charles...! Ajutor!
20
CHARLES (intră în fugă, vede scena şi, dînd cu ochii de spada Prinţului, o ia şi-l înjunghie pe Ion, care cade mort, apoi rămîne cu spada, confuz): Ce imprudenţă... Cum ai putut să-1 găzduieşti?
EMMA: Despre ce imprudenţă vorbeşti?
CHARLES: Putea să te omoare, să-ţi facă orice...
EMMA: Serios? Eu cred că nu era nici un pericol.
CHARLES: Ce-i cu tine? Un şoc?
EMMA: Lasă prostiile! Mai bine vezi... L-ai omorît pe bietul om.
CHARLES: Pe ăsta?
EMMA: Chiar pe ăsta. Tu cu gelozia ta absurdă.
CHARLES: Dar ai strigat! Era normal.
EMMA: Eu? Visezi...
CHARLES: Ce vrei să spui?
EMMA: Voi, bărbaţii, care sînteţi gata de orice
violenţă; ce-ai avut cu el? CHARLES: Ce să am?
EMMA: Atunci de ce l-ai spintecat, prinţişorule? Hai, lasă frigarea din mînă, că nu te prind scenele astea... Tocmai tu, alinătorul suferinţelor! Ca să vezi! Ai studiat chirurgia?
CHARLES: Emma! Ştii bine de ce l-am... l-am...
EMMA: L-ai sfirtecat ca pe un purcel!
CHARLES: A vrut să... S-a dat la tine!
EMMA: Ce spui? Ai şi martori?
CHARLES: Eu nu înţeleg jocul ăsta.
EMMA: Dragul meu, toată lumea ştie că ai fost un tip ascuns. Nu mă scoteai decît la spectacole stupide cu regi şi prinţi care se omorau. Instincte sadice! Pot depune ca mărturie că bietul om intrase doar să se-ncălzească.
CHARLES: Era un ocnaş evadat.
21
EMMA: De unde să ştiu! Eu, miloasă, l-am primit. Tu, coleric l-ai văzut şi: haţ! Vei beneficia de circumstanţe atenuante! CHARLES: Adică mă vei trăda. EMMA: Fără milă. CHARLES: Am vrut să te salvez. EMMA: Pedracu'! M-ai omorît zi de zi. Ai extras morala din toate piesele proaste. Ce aere savante! Şi cînd îţi beai ceaiul, nepăsător, sigur că eu sînt prea proastă să te otrăvesc. Ei, destul. Şi lasă porcăria aia de sabie! Să nu-ţi treacă prin gînd să mă omori şi pe mine! îţi dai seama ce neplăcut va fi să te trezeşti mîine cu poliţia peste tine şi cu două cadavre în casă... CHARLES: Şi ce se vă întîmpla? EMMA: Nimic. Te vei preda. Avocaţii vor pleda. Un moment de rătăcire, vecinii toţi, imploraţi de mine să declare că erai nebun.:. Eu, plînsă, la proces... Asasinule! CHARLES: A fost dintr-o greşeală... EMMA: Dar nu pe el, ci pe mine m-ai asasinat. Acum
plăteşte! CHARLES: Draga mea, te rog! EMMA: Mă rogi, ai început să mă rogi? De cînd nu
m-ai mai rugat nimic? CHARLES: Te rog...
EMMA: Ticălosule! îţi beai ceaiul seară de seară, ceaiul făcut de mine printre borcănaşe cu otravă!
CHARLES: Chiar nu ţi-e milă?
EMMA: Aş! Totuşi mai e o şansă. Era un ocnaş
evadat... nimeni nu ştia ca a venit la noi... îl
îngropi în grădină...
22
CHARLES: Şi dacă mă vede cineva? EMMA: Ghinionul tău. Totuşi, ai o şansă. CHARLES: Nu pot! EMMA: Atunci, recunoaşte-ţi crima! CHARLES: Care?
EMMA: Asta pe care n-ai comis-o, spintecătorule! Pentru alea pe care nu le-ai făcut nu te va osîndi, din păcate, nimeni.
CHARLES: Şi după aceea...?
EMMA: Hai, îngroapă-1 în grădină! Şi după aceea? După aceea vom trăi liniştiţi pînă în ziua în care mă voi hotărî să te denunţ.
CHARLES: De ce să mă denunţi?
EMMA: Aşa, ca o distracţie provincială! îţi dai seama? Dacă-1 găsesc mîine mort, o să fie tevatuvă; dar dacă-1 dezgroapă după trei ani, la denunţul unei soţii ameninţate care a tăcut de frica bărbatului asasin?! Va fi grandios... CHARLES: Spune-mi că nu! EMMA: Ce nu?
CHARLES: Că ai glumit. Că o să spui adevărul.
EMMA: Adevărul e că eşti o secătură plicticoasă şi te condamn la o viaţă agitată. O să te temi! Iar eu o să-ţi refuz bomboanele insipide, iar ceaiul o să mi-1 fac singură. Să nu pui în el vreo spurcăciune de praf.
CHARLES: Emma, te mai rog o dată... Te iubesc... Tu ai fost idealul meu.
MA: Dacă mai spui o dată cuvîntul ăsta sau orice altă vorbă răsuflată, chem poliţia!
CHARLES: Şi ce să fac?
EMMA: Du-te să-1 îngropi! Sub castan. Lopata e în dreapta uşii. în curînd se face ziuă.
23
CHARLES: Nu am putere. Cheamă pe cine vrei! Tu ai strigat, eu l-am ucis! Facă ce-or vrea!
EMMA: Bine! (Stă în fotoliu şi-şi amestecă zahăr în ceai o vreme)
CHARLES: Ce faci?
EMMA: Aştept dimineaţa.
CHARLES: Şi eu?
EMMA: Aşteapt-o şi tu. Vrei să trezeşti oamenii în
puterea nopţii, ca să le spui că eşti un criminal?
Ar fi spectaculos, dar eu sînt prea bine-crescută
pentru asta. CHARLES: Nu te gîndeşti la mine. EMMA: Numai la tine mi-e gîndul. Ce-ai să păţeşti,
cum ai să te chinui la poliţie, la judecată, la
puşcărie, îmi creşte inima. CHARLES: Am să-1 îngrop. EMMA: Treaba ta. CHARLES: Şi ai să taci? EMMA: Poate...
CHARLES: Tu eşti, de fapt, criminala. De ce-ai tăcea?
EMMA: Ca să te chinuiesc cît mai mult timp. De aia. CHARLES: Nu ştiu ce să fac... EMMA: Ia-1 în spinare şi direcţia castan! CHARLES (îl urcă pe Ion în spate): Cît sînge a curs! EMMA: Măcelarule! Mai zici că eşti subchirurg. Nu
m-aş da pe mîna ta! CHARLES: Ştergi tu aici?
EMMA: Adică să-ţi fiu complice? Ştergi tu, cînd te întorci.
CHARLES: Tîmpită blestemată.
EMMA: în sfîrşit, o vorbă de duh. Te-am învăţat cît în şapte piese, astă seara.
(Charles iese, Emma, în fotoliu, cască si răsfoieşte o carte. întuneric.)
24
25
II
(Acelaşi salon, însă acum fundalul este amenajat ca scena unui teatru de păpuşi. Fotoliile în care stau Charles şi Emma sînt aşezate alături, cu spatele la public, şi din ele cei doi urmăresc reprezentaţia cu marionete. Marionetele sînt destul de grosolane şi "vocile " lor sînt groteşti.)
REGINA-PĂPUŞĂ: Am leacul care-mi trebuie! Sînt vindecată / Căci dragostea ta astăzi mă-mbată / Amor e un spiţer vrednic, de treabă / Doar eu ştiu cît de rău am fost bolnavă. / Şi-un strop gustînd din leacu-i fermecat / într-o femeie nouă m-am schimbat.
REGELE-PĂPUŞĂ: Te cred şi eu şi poţi s-o spui oricui / A mai sorbit cîndva licoarea lui! (O sărută.)
PRINŢUL-PĂPUŞĂ (Intră cu un ciomag viu colorat în mînă.): Luaţi seama că flaconul pomenit / Cu cap de mort şi oase-i zugrăvit. / Şi eu iubesc, aşa că prin urmare / Am din amor puteri de răzbunare: (Le trage celor doi cîte una în cap, ei cad.) Dar nu-i destul ce v-am făcut anume / Veţi mai plăti chiar şi pe ceea lume! (Apare o marionetă Drac, îi înhaţă pe cei doi şi îi tîrăşte afară, cîntînd deşănţat.)
DRACUL-PĂPUŞĂ (cîntă): Aţi făcut cum v-am zis / Azi vă dau ce v-am promis. / Aţi ucis, aţi furat / Eu la mine v-am chemat. (Şi iarăşi de la capăt, pînă dispare.)
(Din tavan coboară cu o sfoară nedisimulată o Păpuşă-Ingeraş cu formă şi vopseală hidoasă, care pune o cunună pe capul Prinţului-Păpuşă.) PRINŢUL-PĂPUŞĂ: Am răzbunat un tată şi dreptate / Azi am făcut la toţi pe săturate!
(Muzică de fanfară, cortina cade peste scena păpuşilor, Charles şi Emma aplaudă, apoi îşi întorc fotoliile cu faţa la public; pe măsuţa dintre ele, ceainicul este pregătit. Emma toarnă ceaiul.)
CHARLES: Ei, ce zici!? O piesă bună, totuşi!
EMMA: Nu mi-a plăcut deloc. Asta-i piesă? în piesele serioase mor toţi.
CHARLES: Sînt piese şi piese... Ai vrea să fie toate la fel? Eu învăţ din fiecare ceva, mereu altceva.
EMMA: Ce plicticos eşti! Din piese nu-i nimic de învăţat. Cel mult cum să te răzbuni.
CHARLES: Asta-i secundar. Totdeauna am fost uimit cum reţii tu din teatru tot felul de mărunţişuri, dar nu ideea principală, morala.
EMMA: De unde ştii că nu reţin exact ce-mi trebuie? Ce plicticos eşti, Charles! Ţi-o spun cu admiraţie, să ştii. Cine crezi că ar avea puterea să vadă atîtea piese, să citească atîtea cărţi, ştiind dinainte că va vedea în ea doar "morala", exact ce este mai enervant? Să citeşti ca să înveţi! Ce plictiseală!
CHARLES: Şi ceaiul ăsta mă duce cu gîndul la India, la Ceylon, e ca o carte de geografie...
EMMA: îmi vine greaţă cînd mă gîndesc la el în felul ăsta! Te rog să taci! Eu nu beau ceaiul ăsta, domnule spiţer, parcă-mi beau viaţa, aşa să ştii!
26
27
CHARLES: Am citit undeva asta! Tu ţii minte lucruri aiurea de prin cărţi şi mi le oferi pe neaşteptate, exact cînd nu e momentul.
EMMA: Vrei să ne certăm?
CHARLES: Deloc. Ziceam doar aşa...
EMMA: De ce nu vrei să ne certăm, dragul meu, de ce? O ceartă iraţională, cu argumente absurde! Tu nu poţi fi niciodată absurd! Nu pot să aud şi eu o dată de la tine: "pentru că de aia!" sau "uite-aşa, na! ca să te miri tu".
CHARLES: Sînt raţional.
EMMA: Excesul de raţiune te face tembel! (Bătăi în uşă, Charles deschide şi intră un Toreador, cu valiză, peste care poartă pînza roşie şi o spadă.)
CHARLES: Dumneavoastră? TOREADORUL: Bună seara! Eu sînt toreadorul.
Primarul mi-a recomandat... CHARLES: Poftiţi, intraţi. Moşul ăsta face mereu aşa.
Ne trimite oaspeţi neanunţaţi.  Ii primim
bucuroşi, dar, iertaţi-ne, nu am ştiut. E o
corrida?
TOREADORUL: Cum? N-aţi văzut afişele? Nu s-or fi pus destule. Impresarii ăştia... Or să mai lipească mîine dimineaţă, cînd o să fie prea tîrziu. Iar pe dumneavoastră să nu vă prevină! Să mă luaţi drept hoţ, să fiu în situaţia de a vă lua pe nepregătite... încă o dată: iertare. (Face o plecăciune.)
CHARLES: Dar nu ne-aţi întrerupt din cine ştie ce... Tocmai venisem de la teatru şi...
EMMA: Şi, ca de obicei, ne certam în legătură cu piesa. Să vă ofer un ceai şi să auzim părerea
dumneavoastră. (Stau jos toţi trei, Emma
toarnă ceaiul.) Sînteţi de fapt un fel de actor. TOREADORUL: A, nu! teatrul nu mă pasionează
deloc. Vă daţi uşor seama de superioritatea
corridei. EMMA: Ba nu-mi dau.
TOREADORUL: Păi bine, scumpă doamnă, la teatru totul e scris dinainte. Ştii de la început că regina şi-a omorît soţul ca să se mărite cu amantul sau invers. Ştii că prinţul se va răzbuna şi că, într-un fel sau în altul vor muri cu toţii. Actorii nu se pot abate de la scrisul autorului. Pe cînd la corrida piesa se joacă mereu altfel. Taurul poate fi furios ori apatic, toreadorul poate fi vesel sau deprimat. Se poate să-1 ucidă el pe taur, dar asta nu-i sigur! Se poate întîmpla şi pe dos. Altfel n-ar mai veni nimeni la corrida. Chiar mă mir: dacă la corrida s-ar şti de la început cum se termină, cine ar mai da banii? Şi totuşi, oamenii se duc la teatru chiar cînd au citit piesa.
CHARLES: Domnule, mi-aţi dat un argument grozav în discuţia cu soţia mea! Oamenii se duc la teatru ca să înveţe, să extragă din piesă miezul moral. în timp ce la corrida se duc de dragul emoţiei. Asta-i deosebirea!
TOREADORUL: Cum? Credeţi că la corridă nu este nimic de învăţat? Vă înşelaţi! Puţini sînt cei care o cunosc în amănunt.
CHARLES: Dar nu are o morală a ei!
TOREADORUL (confuz): Ba... să vedeţi... că are! Adică... dacă toreadorul se pricepe, omoară taurul. Dacă nu, îl împunge taurul pe el.
28
29
EMMA: Cred că dînsul are dreptate. (Ironică.) E ca Ia teatru: pe împunse. Ori prinţul îl spintecă pe rege, ori regele pe prinţ. Numai că la tauri nu ştii dinainte care pe care.
TOREADORUL: întocmai.
EMMAfse ridică şi ia spada, aceeaşi cu a Prinţului
din partea l): E tăioasă? TOREADORUL: Grozav de tăioasă şi de ascuţită. E
de Toledo.
EMMA (fandează cu spada): Aţi omorît mulţi tauri cu ea?
TOREADORUL: Trei sute patruzeci şi doi şi jumătate.
EMMA: Cum, jumătate?
TOREADORUL: Unul a căzut în arenă, l-au crezut mort şi, cînd să-1 scoată, s-a trezit şi a sfîşiat trei rîndaşi. La cererea publicului, a fost lăsat în viaţă, cred că mai paşte şi azi prin Spania.
CHARLES: Sîngeros spectacol. Nu ştiu dacă publicul nostru îl va gusta.
TOREADORUL: Impresarul! Zicea că nu contează unde mergem, că lumea e peste tot la fel de sîngeroasă.
EMMA: Avea dreptate. (Se joacă iar cu spada.) Ce
ziceţi, o femeie poate fi toreador? TOREADORUL: Ce să zic? Nu cred! CHARLES: Nici eu. EMMA (dispreţ): Tu...
TOREADORUL: Nu cred, doamnă Bovary. I-ar lipsi curajul, poate în clipa cea mai importantă, aceea a estacării taurului. Puţini sînt chiar bărbaţii care îndrăznesc.
30
EMMA (se joacă mereu cu spada): Nu cumva publicului nu i-ar veni la socoteală să vadă o femeie făctnd ceea ce puţini bărbaţi au curaj să facă? Ce spuneţi?
TOREADORUL: Nu! Cred că bărbaţii protejează femeia nelăsînd-o în arenă.
CHARLES: Desigur! Chiar prezenţa în tribune este un gest... eu n-aş fi de acord ca soţia mea să asiste la o corrida.
EMMA: Deci, nu mergem mîine la corrida?
CHARLES: Mă ştii tu sadic?
EMMA: Eu vreau să merg. La ce oră este?
TOREADORUL: La cinci după-amiază. Toate coridele încep la cinci după-amiază. E un ritual.
CHARLES: Nu-i un spectacol bun pentru o doamnă.
EMMA: Vezi? De aceea femeile se îndrăgostesc de toreadori! Soţii încăpăţînaţi nu le lasă să-i vadă de aproape.
CHARLES: Da, ciudat. Am citit parcă despre un
caz... undeva în Spania... ceva cu o ţigancă... a ucis un ofiţer că n-o lăsa la corrida... sau invers, ofiţerul a ucis-o pe ea ca să nu se ducă.
EMMA: Ai citit!
TOREADORUL: Se poate. La noi e banal, în fiecare
lună se întîmplă d-astea. EMMA: Vezi? Cînd nu laşi o femeie la corrida se pot
întîmplă accidente. Am auzit, domnule, că
toreadorii au mare succes. TOREADORUL: Ce să vă spun... nu mă pot plînge. CHARLES: Este absolut firesc, publicul admiră
actorii.
31
EMMA: Nu cumva o fac pentru a se apropia de arenă? în care n-au voie să lupte...
TOREADORUL: Nu cred că-şi doresc să lupte.
EMMA: Ce ştiţi dumneavoastră? Poate femeia e un toreador mai bun. (îndoaie spada la perete, o vîntură prin aer.) Dacă femeia, în arenă, ar vedea în taur principiul masculin? L-ar vedea pe opresorul ei? Ce credeţi? Nu l-ar înjunghia mai bine? Aşa, de la bărbat la bărbat, lupta e fără patimă...
TOREADORUL: Mde, deocamdată n-am văzut o femeie să ucidă cu spada un taur.
EMMA: Vezi acum! (Se-ntoarce bruscşi-lstrăpunge pe Charles, care a rămas în fotoliu; spada trece prin el şi iese prin spate, fixîndu-l de spătar, Charles rămîne atîrnat cu capul la piept.)
TOREADORUL: Ce-ai făcut! L-ai omorît! Madre Dios!
EMMA: Vezi cum vorbeşti. Spada e a ta.
TOREADORUL: Dar tu l-ai omorît pe bietul om...
EMMA: Vezi să nu te creadă cineva! Tu 1 -ai omorît!
TOREADORUL: Femeia e nebună! (Dă să iasă.)
EMMA: Nu te mişca, stimate ucigaş de tauri, că mîine o păţeşti! Ai venit aici, mi-ai trezit pasiunea şi cînd soţul meu, paşnicul burghez, a îndrăznit să se opună seducerii mele, ai înfipt spada în el.
TOREADORUL: Eu?
EMMA: Aşa voi povesti eu mîine. Mi-e teamă că o lovitură atît de precisă este mai potrivită cu un toreador decît cu o nevastă cuminţică, aşa cum sînt văzută eu. Ce zici? Bună treabă, nu?
TOREADORUL: Nu poţi spune asta...
EMMA: De ce nu? Voi aveţi reputaţia de cavaleri iuţi la mînie şi la spadă, deprinşi cu sîngele. Un taur, care pentru o femeie este doar o viitoare ciorbă de văcuţă, pentru voi este un adversar.
TOREADORUL: Ce facem acum? Nu pot să spun altceva decît adevărul. Şi mă vor crede pînă la urmă...
EMMA: Aş! Justiţia noastră e cam rea cu aventurierii; faptul că ai sîngele iute o să-i impresioneze totuşi pe juraţi şi-o să scapi doar cu vreo doisprezece ani de ocnă.
TOREADORUL: Şi atunci?
EMMA: îţi dau o şansă. O să fugim împreună. Lăsăm în urmă un cadavru, sigur îţi va fi atribuită crima. Dar ce ne-ar păsa? Vom fi departe, tu vei omorî tauri în arenă, undeva prin Mexic de pildă, şi eu, deghizată în gitană, o să fiu amanta ta.
TOREADORUL: Nu mă simt în stare.
EMMA: Reputaţia toreadorilor e proastă, dar mintea lor şi mai şi! N-auzi că-i singura şansă? Altfel, ocna te mănîncă, iar pe mine - vălul de văduvă.
TOREADORUL: Dar situaţia mea?
EMMA: Pînă şi toreadorii sînt nişte burghezi dornici de "situaţie"! Uf! Nu-i loc de-ntors pe lume. Degeaba am schimbat un subchirurg pe un toreador!
TOREADORUL: Ce să fac? Mi-e frică.
EMMA: Mie nu. După cîtă vreme am trăit cu individul ăsta nesărat, am mers cu el la teatru, de unde ne întorceam ca să discutăm zadarnic, fiindcă el nu pricepea nimic... Asta i-a fost sfîrşitul, pricepi? Dacă nu aveam pasiunea asta a teatrului, poate ar fi scăpat. O pasiune vană, ca
32
33
a unui surd pentru operă! A văzut zeci de prinţi înfigînd spada în zeci de regi şi sute de conţi vărsînd sîngele a mii de marchizi, fără să-i treacă prin cap că o spadă e un obiect tăios! îl interesa "morala": Na! (Apasă şi mai mult minerul spadei, Charles se clatină cu fotoliu cu tot.)
TOREADORUL: Isprăveşte! (Se crispează de greaţă.)
EMMA (calmă): Dacă vrei să vomiţi, pe culoar, a doua pe dreapta. Dar vino repede, că avem treabă. (Toreadorul iese.) Nu încerca să fugi, că ocna te mănîncă! (Emma se duce, coboară cortina scenei cu păpuşi, se urcă pe scenă şi, trăgînd de sfori, aduce marionetele în poziţia   verticală. Muzică. între marionete şi împreună cu ele, Emma improvizează un dans de teatru de estradă, cu gesturi tot mai indecente, apoi valsează cu marioneta Dracului, punînd piedici celorlalte marionete, care dansează şi ele. Totul este doar reveria Emmei; Toreadorul, cînd se va întoarce, nu va vedea nimic. Dansul creşte în viteză.) EMMA: Ce credeţi voi?! Că doamna Bovary sînt eu?! Voi sînteţi doamna Bovary, nemernicilor! Osîndiţilor! Şapte generaţii de prinţi au ucis şapte generaţii^ de prinţişori şi viceversa... Vino-ncoace! (ÎI ia în braţe pe Drac.) Tu eşti doamna Bovary, drăguţule, cam tuciuriu, dar nostim! Ah, singurul spiţer pe lume e amorul! El te face să ronţăi ca pe o acadea capul iubitului. (Smulge capul Prinţului şi-l aruncă jos.)   Ce  credeţi  voi?  (Ciupeşte sforile marionetelor ca pe nişte corzi de harfa.) Ce
credeţi voi, spînzuraţilor?! Că eu sînt eu? Voi sînteţi doamna Bovary, singureilor! Ce să-i faci? Azi e sabatul soţioarelor de spiţeri! (Trage de coadă marioneta Dracului.) Hai la mine, măgăruşule! Uite ce codîrlău! Dum-ne-zeu a mu-rit! Şi te propun pentru postul lui! Asta am citit-o undeva. Unde? E bine să citeşti, atîrnaţilor, dar e mai bine să-ţi vezi de treabă! (Cîntă.) Pe un umăr de băiat / Am citit fiind tatuat / Singurul spiţer-e amorul /Bei ce-ţi dă şi faci omorul. Să vină îngeraşul! Să mă încoroneze! (Din tavan coboară îngeraşul hidos; o încoronează.) Aşa! Şi tu eşti madam Bovăroaica, sforarule! (Intră Toreadorul, o caută cu privirea în jur.) Aici sînt! (Sare jos de pe scenă şi cortina cade peste scena păpuşilor.)
TOREADORUL: Ce facem acum?
EMMA: Plecăm, ce să facem!
TOREADORUL: Asta am înţeles, dar...
EMMA: Ai înţeles şi tu ceva? Ce spui? De-a mirării! Pe urmă, vei fi al meu. Şi vei lupta în arenă ca să mă păstrezi aşa cum sînt: frumoasă, elegantă şi deşteaptă.
TOREADORUL: Şi cît o să dureze asta?
EMMA (îi pune degetul în piept): Pînă cînd un taur mai ager îţi va băga un corn în maţe! Din acel moment obligaţiile tale faţă de mine vor înceta.
TOREADORUL: Pînă mor!
EMMA: Nu te mai tîngui! Intri în case de oameni; îi
omori cu spada şi tot tu plîngi. TOREADORUL: Nu! Mîine vorbim! Să vină lumea!
34
35
Să povestesc tot ce-ai făcut în noaptea asta, asasină ce eşti!
EMMA: Vezi să nu te creadă cineva!
TOREADORUL: Nu poate fi mai rău la ocnă decît cu tine în lume. Mai bine fug singur.
EMMA: Ce păcat că nu mergi la teatru! Ai fi aflat ce bucurie este pentru oricine să fugă împreună cu altcineva, după ce a făcut dreptate.
TOREADORUL: Cum, dreptate?
EMMA: M-ai eliberat de plictiseala acestui loc şi de tirania înţeleptului meu bărbat. Ai ucis pentru mine. Perfect! Fii cavaler pînă la capăt! Nu?
TOREADORUL: Pari să uiţi de-a bineleacine 1-a înjunghiat de fapt.
EMMA: Hai, nu te-mpiedica de amănunte. Cum vrei să fii erou, dacă te ocupi de toate mărunţişurile?
TOREADORUL: Nu mă mişc şi pace! EMMA: Vrei la ocnă?
TOREADORUL: Tu o să ajungi acolo, pentru crima ta. EMMA: Nici pomeneală! Dar mai am o soluţie: să-1
înlocuieşti pe Charles: îţi razi mustaţa şi gata.
Pe el îl îngropăm în grădină. Nimeni nu va
observa. Aveţi cam aceeaşi înălţime, hainele ţi
se vor potrivi... TOREADORUL: Dar prietenii? EMMA: Nu avea prieteni. Nimeni nu 1-a privit cu
atenţie pe acest om. Nici măcar eu. Doar că va
trebui să mergi des la teatru, ca să nu dai de
bănuit.
TOREADORUL: Nu se poate! Nu mă pot preface. EMMA: Atunci, alege: plecarea, ocna, sau... Repede. Nu ai altă cale.
36
TOREADORUL: Bine, talpa-iadului, să mergem. EMMA: Haide!
TOREADORUL: Cum, aşa? N-ai bagaj e, nu-ţi iei nimic? EMMA: Ce-ai vrea să iau? Portretul răposatului? Am
cîteva lucruri într-un cufăraş. ÎI iau şi mergem. TOREADORUL: Vrei să spui că totul era pregătit?
Ştiai c-o să vin şi că o să arunci asupră-mi
crima ta?
EMMA: Nu. De ani de zile cufăraşul stă pregătit. Nu
ştiam cum. TOREADORUL: Ce monstru! EMMA (Ia dintr-un colţ cufăraşul): Să nu-ţi treacă
prin cap să mă omori dacă o să fim singuri. Ştiu
să ţi-o iau înainte. TOREADORUL: Acum e totuna! Fac ce spui. A pus
dracul stăpînire pe mine. EMMA (a luat cufăraşul, e gata de plecare): Nu-ţi
uita spada! TOREADORUL: Nu mă mai ating de ea. EMMA: Prostii! Cum o să-ţi cîştigi gloria, dacă nu
luptînd? Ca să nu mai zic de bani. TOREADORUL: E spurcată. EMMA: Recunosc - bărbatu-meu era mai puţin pur
decît un taur. Totuşi, o s-o iei! (Scoate spada
din pieptul lui Charles, o şterge pe ziar şi o
întinde Toreadorului, care o ia cu scîrbă.)
Acum, hai! TOREADORUL: Nu merg! EMMA (scoate spada şi o şterge pe ziar): Haide!
America de Sud, arena corridelor, ne aşteaptă. TOREADORUL: Nu voi să ştiu de America dumitale! EMMA: Cît m-am chinut să te scap, cîtă fantezie am
cheltuit, şi dentist m-am făcut... Acum, să
mergem!
37
TOREADORUL: Doamne! Ce-am lăsat în urmă!
EMMA: Nu-ţi face griji! în tîrgul ăsta, de mult se simţea nevoia unui mare scandal, a unei crime. Am făcut foarte bine: un subiect de vorbă timp de un an.
(Iese, urmată de Toreador. După ce uşa s-a închis în urma lor, se ridică iar cortina pe scena păpuşilor.)
REGELE-PĂPUŞĂ: Al dracului mă doare, / Vreau ca
să mi-o scoată! / Ce n-am pus... DRACUL-PÂPUŞĂ: Degeaba, dacă-i vătămată! REGELE-PĂPUŞĂ: Ştii s-o scoţi? Mi-o scoate! PRINŢUL-PĂPUŞĂ: Pe nerăsuflate! REGELE-PĂPUŞĂ: Ce n-am pus! PRINŢUL-PĂPUŞĂ: Dezleagă! REGELE-PĂPUŞĂ: Ce să mai dezleg? DRACUL-PĂPUŞĂ: Doamne, azi, pe robu-ţi / Ca eu
să-1 culeg! REGELE-PĂPUŞĂ: Ştii s-o scoţi? PRINŢUL-PĂPUŞĂ: îndată! Zici că te-a ciupit / Un
ţînţar de unde nici nu te-ai gîndit. REGELE-PĂPUŞĂ: Ah, mă doare-al dracu'! DRACUL-PĂPUŞĂ: Bine că mă strigi! REGELE-PĂPUŞĂ: Scoate-mi-o mai iute! PRINŢUL-PĂPUŞĂ: Iute! Nu-ţi fă griji! (îl spintecă
pe Rege cu spada şi curge din el rumeguşul.) DRACUL-PĂPUŞĂ (scormoneşte în pieptul Regelui
şi scoate o inimă mare de lemn vopsit): Cînd e
vătămată / Scoate-ţi-o pe dată / Cînd e vătămată
/ Scoate-ţi-o îndată!
(Regele-Păpuşă zace cu sforile moi, Dracul Păpuşă iese muşcînd din inimă. Din tavan coboară îngeraşul hidos, care-l încoronează iar pe Prinţ, în sunetul fanfarelor. In salon, de subpînză, iese domnul Bovary şi aplaudă, în picioare.)
38
39
III
(Scena reprezintă acelaşi salon. Mobilele au fost însă lipite de pereţi pentru a face loc balerinilor care se vor produce. Momentul de balet va fi scurt şi pe o muzică foarte accesibilă, dar nu prea recentă. Regele-balerin şi Regina vor dansa eliberaţi, senzuali, fericiţi că sînt în sfîrşit singuri, după moartea Regelui - Tatăl Prinţului. Ansamblul va dansa în jurul lor, afară de Prinţul-Balerin şi de Prinţesa-Balerină care vor sta nemişcaţi în poză mîhnită. Apoi, aceştia din urmă vor dansa, sugerînd alungarea Prinţesei la mînăstire. In sfîrşit, Prinţul-Balerin va dansa cu o sabie în mînă şi-i va ucide pe toţi ceilalţi. Urmat de suita lui de Diavoli va apărea Lucifer (sau Dracul-Balerin), care va lua în stăpînire sufletele criminalilor regali. Diavolii îi vor transporta pe cei doi în culise, iar Prinţul, singur în scenă, va fi încoronat de o lumină divină, provenită din tavan. întuneric. Se va aprinde repede lumina şi vor intra, sosiţi înfriguraţi de la spectacol, Charles şi Emma Bovary.)
CHARLES: Frig a mai fost! Vrei să faci un ceai?
EMMA: Imediat, iubitule! (Iese, între timp Charles aduce în centru o măsuţă şi două fotolii, se aşează, citeşte un ziar; Emma reintră.) Sper că n-a durat prea mult! (Toarnă ceaiul.)
CHARLES (lasă ziarul): Ce zici de balet?
EMMA: Ce să zic...
CHARLES: Frumos şi plin de substanţă. EMMA: Da, iubitule...
40
CHARLES: Regele a fost în rol, păcat că tinerii aceia
au cam stricat solemnitatea scenei finale. EMMA: Aşa este.
CHARLES: în schimb, orchestra a fost sărăcăcioasă. Ar trebui să vorbesc la comitet, să deschidem o subscripţie. Să luăm mai multe instrumente, să mai angajăm nişte cîntăreţi...
EMMA: Neapărat.
CHARLES: Nu prea se lasă dumnealor convinşi: Sînt tari în machiaverlîcuri, dar cînd e vorba de artă, habar n-au. Le-am zis-o în faţă.
EMMA: Foarte bine!
CHARLES: Ce-i cu tine astă seară?
EMMA: Nimic. Ce să fie?
CHARLES: Tot ce spui este: da, foarte bine, aşa este! EMMA: Şi nu-i bine?
CHARLES: Adică eu nu mai pot să discut cu tine?
N-am voie să-mi spun o părere? EMMA: Ba da, dragul meu.
CHARLES: Da - ba da - da - ba da! Asta-i discuţie?
Adică tu nu spui nimic! (Se ridică.) Ei, drăcie!
Nu ţi-a plăcut baletul? EMMA: Cum să nu!
CHARLES: Ei bine, mie nu mi-a plăcut deloc. (Se plimbă nervos) O porcărie! Şi era imoral! Aşa să ştii dumneata! Imoral! Ar trebui să se interzică!
EMMA: Chiar mîine ar trebui.
CHARLES: Emma, cu tine se petrece ceva! Ce-i în mintea ta? Ţi-a plăcut sau nu baletul?
EMMA: Nu.
CHARLES: De ce?
EMMA: A fost imoral.
41
CHARLES: Totuşi, mie mi-au plăcut foarte mult
soliştii. EMMA: Şi mie.
CHARLES: Termină! Eşti insuportabilă! Ce dracu'!
N-ai pic de personalitate! EMMA: Am crezut că-i bine să te aprob. CHARLES: Adică tu nu ai nici o părere a ta? De ce? EMMA: Tu eşti bărbat. CHARLES: Şi ce? EMMA: Eşti soţul meu.
CHARLES: Şi ăsta e un motiv să te porţi aşa? Ca o oaie? Nu vrei să discutăm? Să aflăm adevărul? Nu ai chef să mă contrazici?
EMMA: Nu.
CHARLES: Cum e posibil? Ce vom face în felul ăsta? EMMA: Facem ce vrei tu, dragul meu. CHARLES: Dracu' să mă ia dacă pricep ceva din
mofturile astea. Şi pe tine, la fel. EMMA: Da. Cum zici tu. CHARLES: Altădată te enervai cînd înjuram. EMMA: E dreptul tău.
CHARLES: Mai du-te naibii! (Iese şi trînteşte uşa dinspre celelalte încăperi; în acelaşi moment se aud bătăi în uşa de la intrare, Emma deschide; în prag Mefisto.)
MEFISTO: Pot să intru? (Intră, e un slăbănog îmbrăcat în frac.)
EMMA: Cine eşti dumneata?
MEFISTO (stă pe fotoliu, pune spada, aceeaşi din primele acte, lîngă el, acum se observă că este Ion din partea I şi Toreadorul din partea a II-a): Pot să stau?
EMMA: Te rog! Dar cine eşti?
42
MEFISTO: Eu? Mefisto. Dracul, Lucifer... Poţi să-mi
spui Luci! EMMA: Să-1 chem pe soţul meu... MEFISTO: A, nu! Nu-i nevoie. Lasă-1 să se odihnească.
Va face o călătorie lungă. EMMA: Unde? MEFISTO: Departe. EMMA: Nu cred.
MEFISTO: Dacă-ţi zic! I se va tăia capul. EMMA: Cine i-1 va tăia? MEFISTO: O femeie.
EMMA: Şi de ce ai venit aici? (îi toarnă ceai.)
MEFISTO: Fără zahăr, mulţumesc! Am zis să stau pe-aproape. El m-a chemat. îţi aminteşti?
EMMA: Şi vii totdeauna cînd te cheamă cineva?
MEFISTO: Totdeauna. Chiar în mai multe părţi deodată.
EMMA (bate din palme, încîntată): Extraordinar!
înseamnă că eşti tare. MEFISTO: Foarte tare. EMMA: Poţi îndeplini şi dorinţe? MEFISTO: Cum să nu! Ce-ţi doreşti acum? EMMA: Să merg la un bal.
MEFISTO: Ştiam eu! Domnul Bovary ăsta al tău te duce doar la piese proaste şi la balete răsuflate. (Face un gest, începe muzica, intră balerinii, care dansează perechi; în mijloc dansează Emma şi Mefisto, doar un minut, apoi balerinii ies, muzica se opreşte.)
EMMA (cade în fotoliu): Uf! Am obosit! Cred că am dansat ore în şir! Dar ştii că dansezi bine? Păşeşti foarte uşor.
MEFISTO: Păi, înţelegi... din cauza copitei despicate.
43
EMMA: Aşa-i! Aproape că uitasem. MEFISTO: Nu face nimic. Mai ai vreo dorinţă? EMMA: Mă gîndesc pînă încălzesc ceaiul. MEFISTO: Dar e fierbinte! Abia acum un minut l-ai
turnat! EMMA: Şi-atunci, balul? MEFISTO: E niţel mai complicat de explicat.
Oricum, ceaiul e bun. (Bea.) EMMA: Ce să-ţi cer... ce să-ţi cer? MEFISTO: Pînă te gîndeşti, o să-ţi cer eu puţină
miere. Ai?
EMMA: Imediat (Iese şi revine cu un borcan de miere, dar îmbrăcată în altă rochie, splendidă, de care nici nu-şi dă seama c-opoartă.) Uite...
MEFISTO: Mulţumesc. Poţi să te uiţi în oglindă...
EMMA (se vede): Vai! Ce minune! Cum ai ghicit ce-mi doream!
MEFISTO: Am eu nişte metode...
EMMA: Şi, spune, este adevărat că astăzi Charles...
MEFISTO: Mda. E pe listă. îţi pare rău? N-aş crede.
EMMA: îl iei cu tine?
MEFISTO: Nu. Se ocupă de el băieţii, astea-s mărunţişuri.
EMMA: Te rog să-mi explici ceva: de ce nu mi-e frică de tine?
MEFISTO: Pentru că mă aşteptai. De cîte ori ţi-ai
contrazis bărbatul? EMMA: Niciodată!
MEFISTO: De cîte ori ai visat că-1 ucizi?
EMMA: Aproape în fiecare noapte.
MEFISTO: Păi vezi? N-ai de ce să te temi. Mai bine
spune-mi ce-ţi mai doreşti. Nu ocoli nimic. EMMA: Nimic?
MEFISTO: Cîtă vreme pot să-ţi ghicesc gîndurile, pudoarea mi se pare inutilă, ce zici? (Mefisto se ridică şi o îmbrăţişează pe Emma; întuneric, cîteva secunde sclipirile unui stroboscop; apoi, cînd se aprinde lumina, Mefisto şi Emma stau liniştiţi în fotolii şi beau ceaiul.)
EMMA: Deci, mi-am vîndut sufletul ţie.
MEFISTO: Vîndut? L-ai oferit, aşa cum l-ai fi oferit oricărui muritor. De cînd aştepţi asta?
EMMA: Şi totuşi... Ce-mi ceri în schimb?
MEFISTO: Un mic serviciu, deloc neplăcut pentru tine. (Fără să se ridice din fotoliu, îi întinde spada.) Mă simt cam obosit...
EMMA: Tu, obosit?
MEFISTO: E un fel de a spune. Nu vreau să intervin direct...
EMMA: Foarte bine. (Ia hotărîtă spada şi iese, în timp ce pe uşa cealaltă vin de-afară doi tineri în costume de balerini negre).
MEFISTO: Numai un minut!
EMMA (revine, şterge natural spada cu ziarul): S-a făcut.
MEFISTO: Uite, băieţii ăştia se vor ocupa de rest. (Le
face semn, ei se duc pe uşa indicată.) Te-ai
gîndit la ce vei povesti mîine? EMMA: Nu ştiu nimic! A dispărut... MEFISTO: Nu uita: colaboratorii mei se ocupă numai
de partea, să-i zicem spirituală, a problemei.
Amănuntele de ordin material nu-i privesc. EMMA: Adică? înseamnă să fiu spînzurată. MEFISTO: Voiam doar să spun ca nu mai poţi rămîne
aici. Cred că trebuie să mergi cu mine.
44
45
EMMA: Acolo?
MEFISTO: Nu... Deocamdată în alt oraş, sub alt nume...
EMMA: Şi-o să vii să mă vezi?
MEFISTO: Sigur că da.
EMMA: Atunci e bine. Cînd pornim?
MEFISTO: Cînd o cînta cocoşul. E vreun cocoş prin
vecini? EMMA: Este aici, alături.
MEFISTO: Foarte bine. Acum să ne terminăm ceaiul. Spada poţi să mi-o dai, că nu-ţi mai trebuie. (O
ia.)
EMMA: Acum o să plecăm? MEFISTO: Ar cam fi timpul. EMMA: Să-mi iau bagajul. Am un cufaraş pregătit
pentru călătorii neprevăzute. MEFISTO: N-o să fie nevoie. Doar nu crezi că o să
călătorim cu poştalionul. EMMA: Zău? Dar cum? MEFISTO: O să ne grăbim foarte tare.
(Ies împreună.)
(După ieşirea Emmei cu Mefisto, muzica; pe scenă revin balerini, care încep un număr de music-hall. După mai multe măsuri, fac loc să vină dinspre fundal Mefisto; Emma şi Charles. Ei avansează dansînd, Emma îi ţine pe amîndoi de braţ. Fac figuri de dans ca un trio profesionist, pe muzica tot mai rapidă. In final, cei doi o ridică pe Emma, muzica tace şi toţi înţepenesc precum în finalul unui număr de revistă.)
(întuneric.)
46
IV
(Acelaşi salon din primele trei părţi, numai că mobila
şi decoraţiunile sînt de sfîrşit de secol XX. Charles
Bovary, cu o ceaşcă de ceai în mînă, se uită la
televizor. Soneria.)
CHARLES: Intră! E deschis.
EMMA (Intrînd, aruncînd geanta pe jos): Of! Numai
suport! Oraşul ăsta o să mă-nnebunească! CHARLES: Zău?
EMMA: Ce-ţi pasă! Să lucrez şi eu la cinci minute de casă!
CHARLES: Am şi văzut un film pînă ai venit tu. EMMA: De unde film, la ora asta? CHARLES: Am lăsat aseară programat să-1
înregistreze şi acum l-am văzut. EMMA: O să mă uit şi eu mai spre seară. CHARLES: Nu te supăra, dar vreau să trag meciul. EMMA: Iar meci? CHARLES: Ce-i rău în asta? EMMA: Măcar de te-ai pricepe la fotbal! CHARLES: Eu mă uit pentru spectacol în sine. Este
de mare interes; ca sociologie, vorbesc. EMMA: Mi-e greaţă de sociologia ta. Citeşti tot felul
de prostii, citeşti toate ziarele, vezi toate
emisiunile, care de care mai demente, şi nu
pricepi nimic. CHARLES: Ai văzut tu că nu pricep? EMMA: Văd mereu. Nici măcar atîta lucru nu scrie
în studiile alea insipide: că trebuie să-ţi laşi
nevasta să vadă şi ea un film.
CHARLES: Nu era nimic de capul lui.
EMMA: Las' că-ţi ştiu eu gusturile.
CHARLES: Poftim. Asta-i caseta. Ai jumătate de oră
ca să-1 vezi. EMMA: Pe sărite? Mersi!
CHARLES: Dacă-ţi spun că nu-i nimic! O poveste vulgară cu un tip care are complexe şi se duce la un psihanalist, de fapt la o psihanalistă.
EMMA (îşi toarnă ceai): Aşa...
CHARLES: Şi ea îi studiază subconştientul şi ajunge la concluzia că suferă de o psihoză din cauză că, pe cînd era mic, asistase la uciderea lui taică-su de către unchi-su.
EMMA: Cum adică?
CHARLES: Aşa, bine! Şi tipul face investigaţii şi descoperă că într-adevăr taică-su nu-i cel adevărat, care a murit cînd era tînăr, iar cel pe care îl crede tată este de fapt fratele mai tînăr al lui taică-su, care se iubea încă de atunci cu mama lui.
EMMA (interesată): Şi?
CHARLES: Şi chestia devine previzibilă: tipul o ia din scurt pe maică-sa, care nu-i mărturiseşte, dar el îşi dă seama de adevăr, aşa că hotărăşte să-i omoare pe amîndoi, ca să scape de obsesie.
EMMA: Care amîndoi?
CHARLES: Pe maică-sa şi pe falsul tată. Dar psihanalistă, care se-ndrăgostise de el între timp, vrea să-1 oprească.
EMMA: Păi e destul de interesant.
CHARLES: Nu prea. Urmează o cursă cu maşinile: care ajunge primul.
EMMA: Şi cine cîştigă?
CHARLES: Nimeni. Maică-sa are o criză de conştiinţă şi-1 omoară pe amantul ei, apoi se sinucide. Ei ajung deodată acolo, dar cînd intră îi găsesc pe ăia morţi.
EMMA: Şi el o ia de nevastă pe psihanalistă?
CHARLES: Nu reiese clar, dar aşa s-ar părea.
EMMA: Cam prost, ai dreptate...
CHARLES: Cînd îţi spun...
EMMA: Şi dacă era bun, la fel procedai.
CHARLES: Te rog, fără procese de intenţie.
EMMA: Eu îţi propun să recunoşti. Nu mă înţelegi.
CHARLES: Ba te înţeleg foarte bine!
EMMA: Ba nu. Ştii ceva? Hai să terminăm circul ăsta
şi să divorţăm. CHARLES: Nu vorbi aiurea! EMMA: Zău, Charles, n-are nici un rost! Aşa o să fim
liberi amîndoi să vedem ce ne place, cînd ne
place...
CHARLES: Nu pricep obsesia asta morbidă! E a pa-truzecea oară cînd mă baţi la cap cu divorţul. Ţi se pare că nu eşti în rîndul lumii dacă n-ai divorţat măcar o dată?
EMMA: Ţie ţi se pare că gîndeşti? Că uitîndu-te toată ziua la filme şi făcînd clasificări şi judecăţi de valoare, după sociologie şi alte popularizări pe care le citeşti de-a valma, eşti un înţelept care descifrează, mă rog, mersul epocii?
CHARLES: Da, mi se pare.
EMMA: Atunci înseamnă că eşti mai bun decît mine, şi eu cu un om care suferă de asemenea dereglări nu stau. Clar?
CHARLES: în loc să stai, să fii statornică în lumea
asta alienată...
48
49
EMMA: Ba te rog să laşi frazele astea, învăţate din
broşurile tale stupide. Nu vezi că eşti ridicol? CHARLES: Chiar nu se poate să nu ne certăm? EMMA: Nu ţi se pare că e singurul motiv pentru care
mai sîntem împreună? CHARLES: Ştii ce... Dacă ai chef să mă terorizezi,
eu mă refugiez în baie. Nu ies decît la meci. EMMA: Nu se poate vorbi cu tine. CHARLES: Ba da. însă nu în felul în care vorbeşti tu.
(Iese)
EMMA (nervoasă, dă drumul la film, derulează înainte şi înapoi plictisită, apoi închide; îşi toarnă ceva într-un pahar. Soneria; ea se duce şi deschide; intră Electricianul, acelaşi cu Ion, Toreadorul şi Mefisto): Ce doriţi?
ELECTRICIANUL: Sînteţi doamna Bovary?
EMMA: Eu sînt.
ELECTRICIANUL: Aţi reclamat o defecţiune la instalaţia de iluminat?
EMMA: Poate, soţul meu... Nu ştiu...
ELECTRICIANUL (scotoceşte în servietă): Dar totul merge bine?
EMMA: Nu ştiu precis. Cred că da.
ELECTRICIANUL: Atunci... (Scoate brusc din servietă un pistol): Nu te mişca! Vorbeşte încet. Unde-i bărbatu-tău?
EMMA: în baie.
HOŢUL: Stai jos! Scoate chestiile alea de pe mîini. EMMA: Care? .
HOŢUL: Nu face pe proasta! Inelele, brăţările. EMMA (le pune pe masă): Ia-le. HOŢUL: Păi, le iau! (Le bagă în buzunar.)
50
EMMA: Altceva tot n-ai de luat. Doar ceva de băut, dacă vrei.
HOŢUL: Bună idee! Ia toamă-mi tu, că eu (ironic) am mîinile ocupate...
EMMA: (se duce şi umple un pahar): Poftim (i-l aru-că în faţă, apoi îl loveşte şi-l dezarmează, apucă ea pistolul.) Mîinile sus! Sus! Am făcut şi karate, să ştii! Sînt o femeie modernă! Charles!
HOŢUL: Fie-ţi milă! Muream de foame! Nu mă turna!
EMMA: Charles! Vino repede!
HOŢUL: Lasă-mă să plec...
EMMA: Nu te mişca, mizerabile (Strigă.) Charles!
CHARLES (apare în halat de baie.) Ce-i? A şi
început meciul? EMMA: Acum începe! (îl împuşcă pe Charles, apoi
îl ţinteşte pe Hoţ.) Ţi-a plăcut? Asasinule! HOŢUL: Ce-i asta?
EMMA: Nimic! L-ai împuşcat şi apoi te-ai sinucis.
O.K.? EU: Eu? Tu!
EMMA: Ce zici? Pe pistol se vor găsi amprentele tale.
HOŢUL: Fie-ţi milă, cucoană!
EMMA: Las' că am văzut destule filme! (Trage şi-l omoară şi pe Hoţ). S-a rezolvat! (Şterge cu o batistă pistolul, îl pune în mîna Hoţului etc., scenă tipică de film poliţist, cînd totul e gata ia telefonul şi formează un număr. Brusc întuneric; imediat, apoi lumină; acelaşi decor, pe masă fotografia îndoliată a lui Charles, au trecut, se vede, mai multe zile. In fotoliu, Emma îşipileşte unghiile. Se aude soneria, Emma îşi
rectifică ţinuta, aranjează cîteva obiecte, apoi
deschide, intră un bărbat - acelaşi cu Ion,
Toreadorul, Hoţul etc. care-i oferă un mare
buchet de flori.) BĂRBATUL: Omagiile mele! EMMA: în frac?! Vai, cîtă eleganţă! Credeam că nu
se mai obişnuieşte! BĂRBATUL: Cum să nu? E un prilej special... EMMA: Ştiţi... mă gîndeam că n-am făcut o impresie
prea bună... BĂRBATUL: Cum se poate? EMMA: Ştiţi, anunţul meu... Adevărul e că, deşi am
ţinut mult la bietul meu soţ, mă simt foarte
singură. BĂRBATUL: înţeleg perfect. EMMA: V-am explicat la telefon... poate să pară ciudat că la scurtă vreme... dar sîntem oameni
moderni... şi... BĂRBATUL: Desigur, la viteza în care trăim totul se
justifică. Aveţi toată înţelegerea mea. Şi
compasiunea! EMMA: E atît de greu... Nici nu mai pot dormi... Ce
n-am luat?
BĂRBATUL: Ce să luaţi?! Cum ştiţi, desigur, singurul spiţer bun de ceva pe lume e amorul. EMMA: Cît de romantic!
BĂRBATUL: Ştiu că este dificil să n-ai măcar cu cine
să te cerţi... EMMA: Exact!
BĂRBATUL: O ceartă absurdă, cu argumente slabe: "Pentru că de aia!", ori "Aşa vreau eu, na!" Am dreptate?
EMMA: Pertect!
BĂRBATUL: Să vii seara de la teatru, să te cerţi pentru piesă ori să-ţi scoţi partenerul din sărite, fiind mereu de acord cu tot ce spune...
EMMA: Cît de bine ştiţi toate astea!
BĂRBATUL: Să fii gata să ucizi pentru un fleac: de pildă, dacă o femeie poate sau nu să fie toreador. Să vezi balete răsuflate şi să citeşti ştiri de senzaţie împreună cu...
EMMA: Tocmai asta vreau!
BĂRBATUL (îi ia mîinile): Să te enervezi pe faptul că bea ceaiul fără să te suspecteze că l-ai otrăvit. Să-ţi vină să fugi în lume cu un ocnaş... Nu?
EMMA: Da! Da! Eşti fermecător.
BĂRBATUL: Am experienţă. Ştiu ce minunat este să te plictiseşti, să vrei să mergi la baluri la care nu vei merge, dar să te duci în schimb la teatre de păpuşi ori alte spectacole groteşti, cu regi şi prinţi care se spintecă între ei...
EMMA (cu capul pe umărul lui): Spune...
BăRBATUL: Ştiu cît de bine este să visezi că eşti posedată de diavol şi cît de minunat să crezi, tot datorită celuilat, că tu nu mai eşti tu. Că intri în pielea lor, sau ei într-a ta.
EMMA: Da, ai dreptate:
BăRBATUL: Să le strigi: Nu eu sînt... Cum te numeşti?
EMMA: Emma Bovary.
BĂRBATUL: Aşa! Deci să le strigi: nu eu sînt doamna Bovary, osîndiţilor! Toate astea pentru că de fapt nu eşti singură, nu?
EMMA: Promite-mi că-mi oferi toate aceste bucurii!
52
53
BĂRBATUL: îţi promit! Chiar şi pe aceea de a mă ucide din cînd în cînd. De plictiseală, de ură, de milă, din capriciu!
EMMA (tulburată rău): De a te... De a te ucide? Cum aşa?
BĂRBATUL (sare în picioare): Aşa. Pur şi simplu! (Scoate de undeva spada şi i-o oferă, ţinînd-o de lamă, ca ea să apuce minerul) Ia-o!
EMMA: Dar...
BĂRBATUL: De ce nu? Şapte generaţii de prinţi au ucis şapte generaţii de prinţişori! E rîndul tău. Aşa-i la teatru.
EMMA: Cum?
BĂRBATUL: Ca-n viaţă! Nu uita că nu tu eşti doamna Bovary! Ei sînt! Ei! Ceilalţi... Ocnaşii, prinţii, vecinii bolnavi de dinţi şi spectatorii ăia de colo, care or să ne foarfece peste un ceas în faţa unei ceşti de ceai!
EMMA (ia spada): Ce ciudăţenii spui... Şi-mi dai şi spada asta...
BĂRBATUL: E bine să fii înarmată. Cînd ceilalţi toţi
sînt, ai nevoie şi tu de ceva tăios... EMMA: Mda... Să fii înarmat şi lumea agitată s-o
învingi luptînd! Parcă am citit asta undeva... BĂRBATUL: Fii sigură! EMMA: Nu ţi-e teamă? BĂRBATUL: Mărturisesc că nu-mi este. EMMA: Deloc? Nici tu n-ai imaginaţie. BĂRBATUL: Te ştiu în stare. Dar frica nu se numără
printre însuşirile mele. EMMA: Atunci înseamnă că... Ştii prea multe. Da. Să
te văd mai bine... BĂRBATUL: Priveşte-mă. Chiar nu m-ai recunoscut?
54
EMMA (se aruncă de gîtul lui, lăsîndspada să cadă):
Mefisto! MEFISTO: Eu! Nu m-ai uitat? EMMA: Pe tine? Cum aş fi putut să te uit! Dar ce
proastă am fost că nu te-am recunoscut de la
început! Ia s-aud: m-ai minţit sau nu adineauri? MEFISTO: Nu mint niciodată. Micile dezavantaje
ale eternităţii. EMMA: Deci, tu eşti tot doamna Bovary? MEFISTO: Evident.
EMMA: Atunci nu mi-e ruşine de nimic. MEFISTO: De ce să-ţi fie?
EMMA: Păi, c-am ucis, c-am furat... că te-am chemat.
MEFISTO: M-ai chemat! Uite-mă!
EMMA: Dansezi la fel de bine?
MEFISTO: Exact ca totdeauna.
EMMA: Nimic nu s-a schimbat! Ce bine-mi pare! Ştii
că eu tot visez mereu baluri? Nici măcar asta
nu s-a schimbat. Cred că datorită ţie. Aşa e? MEFISTO: Nici vorbă, eu n-am nici un amestec. EMMA: Oricum, mă bucur să te revăd. Ce vom face? MEFISTO: Păi, totul de la capăt! EMMA: Zău? Atunci, am nevoie de sabie! MEFISTO: Ţi-o las. A fost a ta de la început, de cînd
eu eram un simplu actor distribuit în rolul
prinţului.
EMMA: Ai jucat formidabil toate rolurile alea. Cred
că nu te supără complimentele? MEFISTO: Deloc.
EMMA: Ei bine, am fost impresionată. MEFISTO: Mulţumesc (îi sărută mîna.) La revedere,
doamnă Bovary! Ai fost şi tu fantastică! EMMA: Ei, am făcut şi eu cum am crezut că-i mai
55
bine. Mai mult cu fraze adunate de prin cărţi,
noi nu prea avem personalitate. MEFISTO: Hm, e bine să citeşti... EMMA: Dar mai bine să-ţi vezi de treabă!
(Rîd amîndoi.) MEFISTO: Acum chiar plec. Noapte bună!
(întuneric şi sclipirile stroboscopului,  cînd se aprinde lumina Mefisto a dispărut; în schimb, în locul lui, se află în scenă Charles, a cărui fotografie nu mai este ps masă.) EMMA: Vrei ceai?
CHARLES: Da, dragă! Avem nevoie amîndoi. Piesa asta a fost o mare aiureală. Tu ai înţeles ceva?
EMMA: Ştiu şi eu... Cred că da.
CHARLES (bea ceai): Da... aşa, şi eu pot spune cîte ceva, dar dracii ăia care tot apăreau şi toate uciderile alea... Mai-mai să mă tem să-mi beau ceaiul.
EMMA: Chiar aşa? Te laşi influenţat? (Rîd amîndoi.) CHARLES: Ştii ce nu mi-a plăcut? Titlul! EMMA: Ca să-ţi spun foarte sincer, eu nici nu mai
ştiu cum îi zicea. CHARLES: Cui? Piesei? EMMA: îhî!
CHARLES: Stai să văd exact în program. (Răsfoieşte.)
Aha! (Sacadat.) Doamna Bovary sînt ceilalţi! EMMA: Ceilalţi?
CHARLES (ridică din umeri): Uite-aşa! Ceilalţi!
CLEOPATRA A ŞAPTEA
întuneric ■
56
57
PERSOANELE:
- Caius Iullius Cezar
- Cleopatra a Şaptea
- Marc Antoniu
LOCUL ŞI TIMPUL
Reşedinţa Cleopatrei, la Roma; începutul lui Martie anul 44 înainte de Hristos.
Cleopatra doarme. Cezar intră nervos. Văzînd-o că doarme, vrea să se retragă discret dar Cleopatra se trezeşte şi-l strigă.
CLEOPATRA: Bătrîne domn!
CEZAR (speriat): Ăăăă? Ăă! Ce?!
CLEOPATRA: Bătrîne domn, nu fugi!
CEZAR: Da' ce crezi tu, fă! Toată ziua: "Bătrîne
domn"! Aşa vorbeşti cu mine? Care te-am
făcut regină? Dacă sînt aşa bătrîn de ce ai mai
venit după mine la Roma? CLEOPATRA: Am glumit. Nu te supăra. îţi creşte
tensiunea.
CEZAR: Aşa se glumeşte? M-ai speriat. De asta o
să-mi crească tensiunea. CLEOPATRA: Numai atît? Tensiunea? CEZAR: Lasă prostiile. Uite cum îmi bate inima! CLEOPATRA: Eşti sperios. De fapt tu m-ai speriat,
trezindu-mă brusc. CEZAR: Sigur că sînt. Orice împărat este sperios.
Orice împărat este o ţintă! CLEOPATRA: Orice dictator. CEZAR (cam senil): Orice împărat este un dictator,
orice dictator este o ţintă... CLEOPATRA: Deci, orice împărat... CEZAR: ...Este o ţintă. CLEOPATRA: Bravos! Raţionezi admirabil! CEZAR: Mai du-te naibii. N-am nici o consolare de
la tine!
CLEOPATRA: Ba cum să n-ai. Vino aici! în pat! CEZAR (se urcă lîngă ea în pat): Ce bine e la căldură!
De unde oi fi emanînd tu atîta căldură? CLEOPATRA: Soarele tropicului. ÎI port cu mine.
58
59
CEZAR: Tare bine! Afară e atît de frig.
CLEOPATRA: Ce să-i faci? Iarnă! Nici idele lui Mar-te n-au venit.
CEZAR: Degeaba ara modificat calendarul.
CLEOPATRA: Ce calendar?
CEZAR: Păi nu ştii că am făcut o reformă a calendarului? Calendarul iulian!
CLEOPATRA: Şi ce? Mişcarea aştrilor e aceeaşi. Noi, egiptenii, o ştiam încă de cînd Romulus şi Remus ai voştri se jucau în ţărînă. Dar aşa sînteţi voi, romanii! Civilizaţiile recente sînt superficiale. Credeţi că puteţi rezolva ceva prin măsuri administrative.
CEZAR: Administraţia e totul! Fără ea nu se poate evolua.
CLEOPATRA: Scîrţ! Tu chiar ai impresia că Imperiul Roman a evoluat.
CEZAR: N-am impresia. Ba dimpotrivă. Dar administraţia e atît de bună încît un neavizat are impresia copleşitoare de evoluţie. Şi mai ales e plăcut să vorbeşti despre o adminstraţie fără egal.
CLEOPATRA: Demagog bătrîn!
CEZAR: Iar începi?
CLEOPATRA: Ţi-am spus-o cu dragoste. Hai, vino mai aproape.
CEZAR: Oh, ai rămas o copilă zburdalnică. Oare de ce nu m-oi fi păstrat şi eu atît de tînăr!
CLEOPATRA: Pentru că te-ai apucat să-ţi scrii memoriile.
CEZAR: Ce cald e aicea la tine! Faci focul? CLEOPATRA: Niciodată. Simplă căldură biologică. CEZAR: Fantastic. E un dar genetic. Şi, că veni vorba, de ce voi, egiptenele aveţi sînii atît de mari?
CLEOPATRA: Obraznicule! E ereditar. Toate reginele din dinastia mea s-au sinucis lăsîndu-se muşcate de sîn, de vipere.
CEZAR: Numai de vipere? Hm?
CLEOPATRA: în final, da. Hai, încetează.
CEZAR: Hm... A cîta Cleopatră eşti tu?
CLEOPATRA: A şaptea. Cleopatra a Şaptea.
CEZAR: Şi celelalte şase?
CLEOPATRA: Sînt mumii de mult. Aparţin istoriei. Sînt cam obscure, recunosc, sarcofagele lor au ajuns prin muzee de mîna a doua.
CEZAR: Vezi, ăsta-i atu-ul tău. Intrînd în contact cu o mare civilizaţie vei înfrunta secolele. Nimeni nu va mai şti că eşti doar a şaptea dintre Cleopatre. Poate doar specialiştii. Ceilalţi, spunînd Cleopatra, se vor gîndi automat la tine.
CLEOPATRA: Şi la tine.
CEZAR: Eşti amabilă. Da, şi la mine. Trebuie să recunoşti că fără mine ai fi fost o simplă a şaptea, alungată de fratele tău, Ptolemeu al XH-lea. A Vll-a! Al XH-lea! Sînt numere prea mari pentru istorie. Aduc a cai de curse.
CLEOPATRA: Măgarule!
CEZAR: Vorbeam despre cai.
CLEOPATRA: în timp ce Caius lulius Cezar va rămîne unic! Nu?
CEZAR: Păi să ştii dumneata!
CLEOPATRA: O fi... Hai, vino mai aproape.
CEZAR: Vin. (Se dă mai aproape, dar se sperie de ceva şi sare-n sus.) Ajutor! Complot! (De sub pătură sare o pisică - miorlăie.) Oho! Păzea! Şi tu, Brutus?
CLEOPATRA: Potoleşte-te, dragă!
60
61
CEZAR: înapoi! Vrei tu Olimpul să-1 iei de gît?
CLEOPATRA: Exagerezi, e doar o pisică. (Miorlăit).
CEZAR: Pisică? Ha! Ce pisică?
CLEOPATRA: Pisica templului. Am luat-o din Egipt.
CEZAR: Şi de unde era să ştiu eu că e doar o pisică.
CLEOPATRA: Cu stress-ul ăsta n-o mai duci mult. Te sperii de o biată pisică? Trebuie să iei nişte calmante.
CEZAR: Nu-mi plac pisicile !
CLEOPATRA: Mie îmi plac.
CEZAR: Părul lor, înghiţit în somn, se depune în plă-mîni. Cancer curat.
CLEOPATRA: Eu cred că în pisica asta sălăşluieşte sufletul stră-stră-bunicei mele!
CEZAR: Şi ce manie-i asta să dormi cu stră-străbuni-că-ta în pat? Dacă erau niscai conjuraţi?
CLEOPATRA: în patul meu?
CEZAR: în pat... sub pat... eu ştiu unde se pitesc ăştia? Roma toată e un complot. Pîndesc să mă omoare! Noi, împăraţii, sîntem mereu în pericol! N-ai văzut ce i-au făcut lui Kennedy? Şi el era doar preşedinte! Nici pînă azi, şi sîntem, vorba aia, în 44 înainte de Hristos, nu se ştie cine 1-a ucis. CLEOPATRA: Şi vrei ca în cazul tău istoria să consemneze exact cine ţi-a făcut de petrecanie? CEZAR: Ce-mi pasă, cîtă vreme voi fi mort? Dar ziceam aşa, ca principiu. CLEOPATRA: Ai pomenit de Brutus. CEZAR: Şi el e împotriva mea. Pînă-şi el! Toţi sînt
contra. Toţi pînă la unul. CLEOPATRA: Cum aşa? Chiar şi Antoniu?
CEZAR: Şi el! Crezi oare că-i mai breaz? De cînd visează să te reguleze, parcă-1 văd mereu ascuns în dormitorul meu cu un pumnal în mînă.
CLEOPATRA: Eşti nedrept. Antoniu te iubeşte.
CEZAR: Mă iubeşte pe dracu?! Poate pe tine. Pe mine se preface că mă iubeşte. Parcă-1 văd asigurîndu-mi funeralii naţionale şi-apoi grăbindu-se să ia puterea. Şi pe tine o să te ia!
CLEOPATRA: Eşti prăpăstios!
CEZAR: Parcă-I aud:"Venit-am să-1 îngrop pe Cezar, nu slavă să-i aduc!" Porcul!
CLEOPATRA: Nu vorbi aşa. Antoniu este un tînăr nobil!
CEZAR: Ce să spun! Tu nu vezi cum stă treaba? Dacă mă omoară gaşca lui Brutus, Antoniu o să-i fugărească în numele memoriei mele pe complotişti. Dacă va fi invers - viceversa! Deci cine mă omoară, a pierdut.
CLEOPATRA: Interesant!
CEZAR: De aia mai sînt în viaţă. De nu, de mult mă curăţau.
CLEOPATRA: Deci tu le-ai potrivit aşa.
CEZAR: Dar cine? Nu trebuia să mă apăr? De aia am lăsat prin testament fiecărui cetăţean roman cîte 75 de drahme.
CLEOPATRA: Cam puţin cu inflaţia asta.
CEZAR: Mă rog... Nu era cazul să fac risipă. E destul ca la citirea testamentului să-1 sfîrtece pe ucigaş. Asta o ştiu şi Antoniu şi Brutus. •
CLEOPATRA: Dacă o ştiu, de ce-ţi mai este frică ?
CEZAR: Pentru că nu te poţi baza pe ei cînd e vorba de raţionament. Socoteala mea ar da rezultate dacă ei ar gîndi! Dar cine să gîndească?
62
63
Brutus? E un barbar. Casca? Un anarhist fanatic. Cassius? Criminal de drept comun. I-am văzut dosarul cu ochii mei. Trebonius? Decius? Mă întreb dacă atunci cînd se va scrie o piesă despre mine se va găsi cineva să catadicsească să joace rolişorul lor... Obscuri, draga mea, fatalmente anonimi. A trecut careva dintre ei Rubiconul? Aş! CLEOPATRA: Nu te mai lăuda atît. Brutus e un om cu şcoală.
CEZAR: Spoială! Un semidoct! Un maţe-fripte. Scîrţa-scîrţa pe hîrtie. Am auzit că bea pe veresie şi seara se găteşte frumos şi umblă după nevestele plebeilor.
CLEOPATRA: E fiul tău.
CEZAR: E fiul meu, dar adoptiv. Un mitoman. O să se convingă singur că m-a omorît din dragoste, ba o să-i convingă şi pe alţii. Şi nici alţii nu-s mai cu moţ. Octavian...
CLEOPATRA: Şi ăsta ţi-e nepot.
CEZAR: Da, numai nepotism şi pile. Republica e o cloacă. Numai interese!
CLEOPATRA: Tu o conduci.
CEZAR: Vreau s-o conduc. Dar ea nu se lasă. Octavian ar introduce o dinastie numai ca să fie el împărat. El şi Antoniu or să se bată pe moştenirea mea, ascultă ce-ţi spun! Şi-or să se mai bată pe ceva!
CLEOPATRA: Pentru ce?
CEZAR: Pentru fundul ăsta fălos de egipteană. Celelalte şase Cleopatre erau la fel de bune dinspre partea asta?
CLEOPATRA: Cele mai multe. Oricum, încearcă să nu te laşi ucis. N-am chef să fiu iară pradă de război.
CEZAR: Eşti nerecunoscătoare. Cum? Eu te-am transformat în pradă de război? Nu ţi-am redat coroana? N-ai toate onorurile?
CLEOPATRA: Care onoruri? Sînt amanta ta oficială. Nu fac decît să întreţin iluzia că nu eşti un boşorog. Ar trebui să mă plăteşti din fonduri de propagandă.
CEZAR: Eu? Boşorog?
CLEOPATRA: Astîmpără-te, că nu mă convingi. CEZAR: Am 55 de ani!
CLEOPATRA: Asta spuneam şi eu! Ai 55 de ani! CEZAR: Ţi se pare mult?
CLEOPATRA: Vîrsta medie actuală: 56 şi trei luni.
Ai putea să-mi fii tată... CEZAR: Cîţi taţi nu-şi violează fiicele?! A trebuit să
dau legi aspre. CLEOPATRA: Ajunge. Mă gîdili. Discutăm ceva
serios. Era vorba, în fond, despre asasinarea ta.
Dacă şi în mijlocul unui asemenea subiect te
apucă elanuri d-astea, înseamnă că ai început
să te ramoleşti! CEZAR: Vine, vine primăvara! Acuşi sînt idele lui
Marte!
CLEOPATRA: Mă faci să cred că ai intrat în anul morţii.
CEZAR: Poate în deceniul morţii. Şi nici măcar. O să te mai hărţuiesc multă vreme. Ce n-ar da Antoniu să fie în locul meu. Mi-a şi făcut o aluzie.
CLEOPATRA: Serios?
64
65
CEZAR: Serios! Dar nu cumva te-ntîlneşti cu el în secret?
CLEOPATRA: Sigur că nu. De altfel serviciile tale de informaţii ţi-ar fi spus. Numai de asta-s bune.
CEZAR: Aşa e. Cînd o fi să mă apere, parcă văd c-o să mă vîndă. Lui Brutus sau lui Antoniu? Iată întrebarea.
CLEOPATRA: Azi eşti pesimist.
CEZAR: Am semne rele. Şi-nevastă-mea visează mereu urît.
CLEOPATRA: Prostii...
CEZAR: Mereu zice să nu ies din casă. După ea nici
la Senat n-ar trebui să mă duc. CLEOPATRA: Vrea să vii mai rar pe aici, ştiu eu. CEZAR: Nu e geloasă.
CLEOPATRA: Nu. E zgîrcită. Crede că îmi dai prea mulţi bani. Parcă n-ar avea ce mînca.
CEZAR: îngrijorarea ei mă înduioşează. Tu eşti prea cinică.
CLEOPATRA: Eu sînt regină! CEZAR: O să fie şi ea. Mă încoronez eu! CLEOPATRA: Eu sînt regină ereditară, e o diferenţă! CEZAR: Dragă, marile tale calităţi nu sînt legate de
nobleţea ta. Aş zice că dimpotrivă. CLEOPATRA: Satirule!
CEZAR: Satir-satir, dar ţi-am redat regatul. Ai ajuns pe tron cu intervenţia unor puteri străine. Păi e frumos? E drept? îţi dai seama că mucosul ăla de frati-tu şi-o fi făcut un partid naţionalist?
CLEOPATRA: Mă doare în cot.
CEZAR: Cît trăiesc eu te doare. Cît nu... cine ştie...? Va trebui să te măriţi cu bruta de Brutus sau cu ipocritul de Antoniu.
CLEOPATRA: Ce-i drept, nimeni nu poate fi ca tine.
CEZAR: Asta ziceam şi eu. Şi pe urmă, cînd începe să te preocupe posteritatea. Hmm... E un fel de-a recunoaşte că nu mai ai viitor.
CLEOPATRA: Ba mai ai.
CEZAR: Nu mă pot sustrage.
CLEOPATRA: Ba poţi. încă poţi...
CEZAR: Deci recunoşti şi tu. încă mai pot. (Se dă la ea.)
CLEOPATRA: Oho! Eşti neînfricat.
CEZAR: Mai degrabă optimist. Mă voi comporta ca un împărat.
CLEOPATRA: Mai bine ca un soldat de trupă.
CEZAR: Fie cum vrei. (Un mieunat, prelung.) Oh, zei! Stră-străbunică-ta cere afară!
CLEOPATRA: (deschide, închide uşa): Acum a ieşit... Aşa e cu pisicile... Fără ea m-aş simţi singură la Roma.
CEZAR: Bine, dar nu sînt eu?
CLEOPATRA: Tu? Aici tu eşti mai degrabă un mit. Asta nu ţine de cald unei femei. Şi-apoi ai şi tu defectele tale. De la tribuna Senatului nu se văd la fel de bine... CEZAR: Ei... înţelege şi tu... situaţia politică dificilă. CLEOPATRA: Tocmai! Niciodată nu pot face
abstracţie de situaţia politică. Nici măcar în pat. Diplomaţia ta se resimte atît de tare în gesturile erotice încît simt că nu faci dragoste ci că, mai degrabă, închei un tratat.
66
67
CEZAR: Eşti şi tu regină...
CLEOPATRA: Acolo, în Sahara, lucrurile sînt mai directe... Şi pentru tine e prea tîrziu să-ţi mai revii.
CEZAR: Vrei să spui că nu sînt un bărbat adevărat!?
CLEOPATRA: Oh, ba da! Faci tot ce se aşteaptă de la tine. Ba cred că modelul tău e răspîndit în mase. Orice soldat face amor la fel ca Iulius Cezar! E un model! Atît. O modă ambiţioasă.
CEZAR: O să ajungi să mă inhibi... N-a fost destul pisica?
CLEOPATRA: Aş! Tu şi inhibiţie!? Nu e prevăzută în regulamentul de ordine al cazărmii. In fine... hai în pat...
CEZAR: Biata Cleopatra... mereu îmi propun să fiu tandru... (Bătăi în uşă.)
CLEOPATRA: Cine-i acolo!
CEZAR: Nu deschide!
CLEOPATRA: Stai să vedem. Cine-i acolo?
VOCEA: Noi!
CLEOPATRA: Care voi?
VOCEA: Oştenii ţării!
CLEOPATRA: Mă rog... şi ce vreţi?
VOCEA: Să ştim dacă nu cumva Cezar e la tine.
CLEOPATRA: Şi dacă-ar fi?
CEZAR: Nu! Spune că nu sînt!
VOCEA: Şi dacă-ar fi, am vrea să-i vorbim.
CLEOPATRA: Mergeţi mîine la Senat. E zi de audienţe.
VOCEA: Nu ne interesează o audienţă. Vrem să-i spunem ceva neoficial.
CEZAR: Nu sînt aici!
CLEOPATRA: Nu e aici!
VOCEA:. Cum ne convingem?
68
CLEOPATRA: Cuvîntul unei regine nu vi se pare suficient?
VOCEA: Depinde de regină.
CLEOPATRA: Ce vrei să spui?
VOCEA: Că o regină tăvălită în patul lui Cezar nu-i tocmai nobleţea întruchipată.
CLEOPATRA: Aşa?! Atunci aflaţi că Cezar tocmai a fost la mine...
CEZAR: ... Nu le spune!
CLEOPATRA: Şi a plecat. Dar nu despre asta e vorba. Ci de respectul vostru faţă de voi înşivă. Halal romani! Bărbaţi! Păi, în Egipt, cînd cineva vrea să ucidă pe altul iese cu pieptul gol la drum şi cu şişul în mînă. Care pe care! Da' voi, care vă credeţi cuceritorii lumii, vă strîngeţi cîte şapte nesimţiţi cu paloşe, scuturi, pumnale, să hărtăniţi un biet bâtrîn. Păi, nu vă este pe la nas?! Vreţi să domniţi voi! Şi-n loc să daţi dovadă de curaj, umblaţi noaptea să scotociţi alcovuri. Ruşine! Paiaţelor!
VOCEA: Cucoană...
CLEOPATRA: Ce cucoană? Las'că vă trag eu un blestem... Blestemul faraonilor, care prinde totdeauna cînd e lună plină. Taman ca azi.
VOCEA: Cucoană, nu ne blestema!
CLEOPATRA: Laşilor! Vă e frică şi de umbra voastră pe luna plină. Las' că vă zic eu blestemul. Prinde şi prin uşă! "Usca-vi-s-ar să se usuce... precum pe creangă mugurul..."
VOCEA: Stimată doamnă...
CLEOPATRA: Şi coaiele să crape în două şi ca păs-
taia de sulcină... VOCEA: Majestate....
69
CLEOPATRA: Aţi văzut cum v-a venit mintea la cap?
Aşa se vorbeşte? VOCEA: Iartă-ne, dar teamă mi-a fost că plebea rege
şi-a ales pe Cezar. Şi voiam să-1 întrebăm chiar
pe el dacă-i adevărat... CLEOPATRA: Bine, să admitem. Dar vă spun direct
de la sursă că nu-i adevărat. Şi-acum, duceţi-vă.
Şi aveţi grijă să nu vă uitaţi la luna plină printre
picioare că e bucluc. Aşa spun bătrînii... VOCEA: Mulţumim... Noapte bună .... CLEOPATRA: Auzi, neisprăviţii! Zău că mi-e silă de
curajoşii bărbaţi romani. Atacă numai în
bandă.
CEZAR: Ăsta e un principiu militar: superioritatea
numerică,  surpriza şi camuflajul asigură
victoria. Eu l-am enunţat! CLEOPATRA: Adică să ataci noaptea, pe neaşteptate
şi în gaşcă? Dar asta seamănă mai mult a
tîlhărie.
CEZAR: Păi, draga mea, altfel cum crezi tu că s-ar fi
întins imperiul petrei continente? Galia! Britania!
Egiptul! Ehei! Şi într-o zi o să ocup eu şi Dacia
Felix, că Burebista ăla mă cam enervează. CLEOPATRA: Metodele astea mă scîrbesc. CEZAR: Treaba ta. Dar au prins rădăcini. N-ai văzut
că tinerii  le aplică şi  ei cu sfinţenie.
Deocamdată  însă  trebuie   să-mi exprim
recunoştinţa. Mi-ai salvat viaţa! CLEOPATRA: Să nu mai vorbim despre asta... Tot
eu îţi rămîn datoare. CEZAR: Ai fost drăguţă. Ăştia erau în stare să mă
omoare. Mi s-a părut că recunosc vocea lui
Cassius.
70
CLEOPATRA: El o fi fost? ^
CEZAR: Mai mult ca sigur. în preajma mea doresc doar oameni graşi, cu feţe lucitoare, care noaptea dorm neîntorşi. Cassius ăsta arată cam sfrijit. Gîndeşte mult. Nu-mi plac astfel de oameni!
CLEOPATRA: E totuşi nobil, e virtuos, bogat...
CEZAR: O, dac-ar fi mai gras! Dar slab cum e...
Citeşte mult, observă mult şi tace, amante n-are, muzică n-ascultă... Nimic nu este mai periculos decît cel care-n loc de desfătări se-mbată cu ambiţii. îl bag în mă-sa!
CLEOPATRA: Nu zic... duci o viaţă periculoasă.
CEZAR: La Roma sînt mai în pericol ca oriunde.
Măcar pe cîmpul de luptă inamicul vine din faţă.
CLEOPATRA: Ştii ce m-am gîndit, Cezărică? De ce nu renunţi tu la toată bulibăşeala asta. Eşti la vîrsta cînd oamenii se retrag. Republica îţi va da o pensie confortabilă. Ne retragem pe malul mării. Aici sau în Egipt, unde vrei.
CEZAR: Şi nevastă-mea?
CLEOPATRA: O luăm şi pe ea. Am auzit că găteşte admirabil.
CEZAR: Să renunţ la politică?
CLEOPATRA: De ce nu? Ai 55 de ani, nevastă virtuoasă, amantă voluptoasă. Ce-ţi mai trebuie? Orgoliul militar ţi l-ai satisfăcut, slavă domnului.
CEZAR: M-am obişnuit cu politica, m-am deprins să lupt. O să mă plictisesc îngrozitor. Şi ce-o să zică lumea? Un bărbat ca mine să ajungă la pescuit de guvizi, ca ultimul turist?
71
CLEOPATRA: Ce contează ce zice lumea! Dacă te interesa părerea celorlalţi trebuia să nu cucereşti Egiptul. Or ţie nu ţi-a păsat niciodată. Aşa va fi şi acum. Lasă-1 pe Brutus, Octavian, Antoniu şi pe ceilalţi derbedei să se bată pentru putere. Sînt tineri, ambiţioşi. Altfel prevăd c-ai să sfîrşeşti rău.
CEZAR: Ca şi tine...
CLEOPATRA: Eh, eu o să mă descurc. Antoniu mă place. Nici Brutus nu-i de lepădat, dar cred că face dragoste ca un plebeu. Dacă iese el, o să-1 accept.
CEZAR: Ce ipocrită!
CLEOPATRA: Nu degeaba familia mea a adorat pisicile. Toată arta e să cazi în picioare. în schimb, voi, romanii, aţi inventat broasca ţestoasă. E simbolul vostru. E greu s-o întorci cu labele în sus, dar - odată întoarsă - s-a terminat! Ai de gînd să ajungi să zaci pe carapace?!
CEZAR: Cleopatra! Un om ca mine nu poate dezerta pur şi simplu ca să se ducă la pescuit! Asta se potriveşte unui preşedinte american, dar pînă s-o descoperi America o să mai curgă apă pe Tibru.
CLEOPATRA: Se potriveşte oricui n-are orgoliul
peste limita normală. CEZAR: Am mers prea departe. Prea sus. Nu pot
părăsi puterea fără să mă încoronez. CLEOPATRA: Ce prostie! Cînd ai atîţia adversari?
Mai bine te apuci de table. Te sfătuiesc spre
binele tău: Eu voi cădea, cum ţi-am spus, în
picioare!
CEZAR: Nevastă-mea nu m-ar ierta.
CLEOPATRA: în secret şi ea ar vrea să renunţi.
CEZAR: Te va urî şi mai tare.
CLEOPATRA: Nu cred. Vom trăi modest. Soţiile sînt geloase din zgîrcenie!
CEZAR: Nu mă îndemni la glorie?
CLEOPATRA: Şi eu am renunţat la tronul meu. Sînt regină doar cu numele. în timpul ăsta, administraţia voastră excesivă distruge toată metafizica noastră. Praful se va alege de tot ce preoţii au ascuns cu grijă mii de ani. Roma? O civilizaţie recentă şi brutală! Crtezianism! Dosare! Regulamente! Dar nu mă plîng, nu mă plîng! Uite. Accept. Să fiu metresa ta într-o metropolă ostilă.
CEZAR: E altceva. Roma e în ascensiune. Nu pot dezerta.
CLEOPATRA: Oricum va veni declinul.
CEZAR: Cine ştie cînd...
CLEOPATRA: Şi-atunci, de ce nu?
CEZAR: Am obligaţii.
CLEOPATRA: Faţă de cine?
CEZAR: Poporul roman! Latina gintă!
CLEOPATRA: Poporul nu ştie dacă trăieşte momente de ascensiune sau declin. Asta o stabilesc mult mai tîrziu istoricii. Şi de obicei se înşeală!
CEZAR: Oh, nu-mi spune! Mă tem de ei!
CLEOPATRA: Ar fi mai cu folos să te temi de Brutus.
CEZAR: Şi de el mă tem.
CLEOPATRA: Sau de Antoniu.
CEZAR: Şi de el.
CLEOPATRA: Atonei de ce nu ne retragem? CEZAR: Tot de teamă. Mi-e frică să nu fiu judecat greşit.
72
73
CLEOPATRA: Vîrsta te face şovăitor. CEZAR: Poate.
CLEORATRA: Ţii să te încoronezi.
CEZAR: Voinţa poporului.
CLEOPATRA: Pe dracu'. E voinţa ta. Absurd!
CEZAR: Ba nu...! O să mă fac şi oficial ceea ce sînt
de fapt. CLEOPATRA: Ce? CEZAR: Părinte al patriei!
CLEOPATRA: Poţi fi şi fără investitură oficială. Ţi se va potrivi în curînd porecla de bunic al patriei. Dacă te mai lasă ăştia nespintecat.
CEZAR: Eşti nesuferită. (Un miorlăit sinistru.) Ce-i asta!?
CLEOPATRA: Pisica. Şi-a făcut nevoile şi vrea în
casă. (Deschide uşa. O închide.) CEZAR: încuie bine.
CLEOPATRA: Nu vezi că eşti cu nervii la pămînt? CEZAR: Oi fi. Dar goneşte turbăciunea asta. Nu-mi
place să se frece de mine. CLEOPATRA: Stră-străbunica mea a fost o înţeleaptă. CEZAR: Mie-mi plac femeile mai tinere. CLEOPATRA: O chema tot Cleopatra. Obişnuia să
spună: "Feriţi-mă, zei, de lei, că de şoareci nu
mă tem".
CEZAR: Grozav dicton. Ai apucat-o? CLEOPATRA: Sigur. La noi, femeile nasc la 15 ani.
Mi-o amintesc destul de bine. CEZAR: Deci aş putea să fiu stră-bunic. CLEOPATRA: Da. Şi după aceea să te prefaci într-un
motan negru, mare şi plicticos. GEZAR: Te plictisesc, deci?
CLEOPATRA: Acum nu. Doar dacă ai fi motan. Dar sper să trăieşti mult şi bine. Dacă m-ai asculta să te retragi!
CEZAR: Voi chibzui.
CLEOPATRA: Cel mai prost răspuns!
CEZAR: De ce?
CLEOPATRA: Lipsa spontaneităţii e un mare rău. CEZAR: Şi-aşa destinul e în mîna zeilor... CLEOPATRA: Ei, aş... Spune mai bine că eşti încrezut
şi nu vrei să laşi puterea, deşi ţi-e frică. Treaba
ta.
CEZAR: Poate că vreau, dar nu pot... Instinctul de cîrmuitor...
CLEOPATRA: La tine ţine loc de instinct sexual, se pare.
CEZAR: Nu zău. (Se hîrjonesc o vreme.) CLEOPATRA: Ai obosit?
CEZAR: Puţin. Uite ce-am hotărît! Mai am să pun nişte lucruri la punct. Dacă mai rezist pînă la nonele lui aprilie, e în regulă, mă retrag. Şi-aşa, acum e prea devreme pentru mers pe litoral.
CLEOPATRA: Ce bine! O să fie totul în regulă. Dar pînă atunci păzeşte-te. Şi mergi mai rar pe la Senat.
CEZAR: Bine. Rar la Senat şi des la tine.
(Muzică orientală de ambianţă.)
CLEOPATRA: Antoniu! Ai adormit, somnorosule? ANTONIU: Hîm...
CLEOPATRA: Antoniu, ştii ce mă gîndeam? ANTONIU: Ăăăă?
74
75
CLEOPATRA: Ce-ar fi să plecăm. Să renunţăm la tron, la Egipt, la toate astea. Zău aşa! Politica te oboseşte... Nu vezi ce adormit eşti? Şi pe urmă într-o zi o să ne trezim cu Octavian peste noi. Ce rost are să te încăpăţînezi? Vrei tu să domneşti aici?
ANTONIU: îhî!
CLEOPATRA: Şi speri că vei cuceri puterea şi la
Roma? ANTONIU: îhî!
CLEOPATRA: Eşti nebun, dragă! Cum o să cucereşti ceva cînd toată ziua stai în pat cu mine? Nu vezi ce-a mai rămas din elocvenţa ta? Hai, zău. Putem sta aşa şi ca persoane particulare. (Se aude un miorlăit, apoi un mieunat furios.) Ce-ai cu el? Ce te-a apucat? Se poate să te porţi aşa cu un animal? Voi, romanii, sînteţi îngrozitori. Nu iubiţi pisicile.
ANTONIU: îhî!
CLEOPATRA: Dar ştii de cine îmi aminteşte motanul ăsta? Eh? Ia uită-te la el, cu cine seamănă? N-ai pic de imaginaţie! Cu Cezar! Ia te uită la el! Ştii ce-ar fi nostim? Ca în el să locuiască sufletul bietului Cezar.
ANTONIU: Hîm!
CLEOPATRA: El m-ar fi ascultat. Dacă mai avea timp s-ar fi retras. Ascultă-mă şi tu şi hai s-o ştergem pînă nu e tîrziu.
ANTONIU: îhî.
CLEOPATRA: Ce bine. Săptămîna viitoare? OK, iar ţi-e lene. Iar o să amîni şi o să ne pomenim cu Octavian aici!
(Mieunat prelung al motanului - muzica finală.)
PESCĂRUŞUL DIN LIVADA DE VIŞINI
76
PERSOANELE
UNCHIUL VANIA
NORA
GROPARUL
PREFECTUL
ZOE
NIKOLAI VASILIEVICI UN POLIŢIST O SERVITOARE
78
In spatele unei reşedinţe la ţară, peluza şi apoi, spre fundal, o terasă la care se ajunge urcînd cîteva trepte. Pe terasă, mobilier din pai, în faţa unor uşi care dau spre salon. In plan apropiat, în mijlocul peluzei, un gropar sapă. Unchiul Vania iese din casă, îl priveşte consternat din prag.
VANIA: Hei! A cui e groapa asta, omule!?
GROPARUL: E a mea, domnule!
VANIA: A ta să fie dacă stai în ea.
GROPARUL: Păi e a mea dac-o sap.
VANIA: Da'n mijlocul peluzei mele? E culmea! Ia te
rog s-o astupi. GROPARUL: Nu pot. Că-i a domnişoarei! VANIA: Ce domnişoară, te-ai turbat?! (Spre casă.)
Nora!!
NORA (a ieşit pe terasă): Da, unchiule!
VANIA: Vino, te rog! Dar, doamne-iartă-mă! Doar
n-ai pus să-ţi sape groapa... Ce-s ideile astea
bizare?
NORA (se apropie, rîzînd): Vai, dragă unchiule, dar
nu e groapă. VANIA (s-a înmuiat): Da' ce-i, mă rog. NORA (chicotind): Va fi piscină! Voiam să-mi fac
piscină.
VANIA: Nu zău! Aici? în mijlocul peluzei? Ai stricat iarba, gazonul meu englezesc. Ce piscină?
NORA: Te rog! Dac-ai şti ce mult îmi doresc să văd marea. Şi poate n-o voi vedea niciodată... Măcar o piscină...
VANIA: Zău, Nora, că aiurită mai eşti. Crezi că groapa-i totul? De unde ciment, de unde faianţă? De unde apă, la urma urmei?
79
NORA: Te rog! Vom găsi noi.
GROPARUL: Păi sigur. Principalul e totuşi groapa.
VANIA: Dumneata să nu te amesteci! Te sfătuiesc, fata mea, că dacă vreodată vom putea să ne permitem o piscină să n-o sapi cu groparul satului.
NORA (ţipă): Vai de mine! Groparul! Cum?
GROPARUL: Nu mă ştiţi, coniţă! Iomi-s. Da nu credeam că-i cineva să nu mă cunoască.
NORA (isterică): Goneşte-1, unchiule, goneşte-1 de aici să nu-1 văd.
VANIA: Bine, bine. Nu te mai zbuciuma. (îi dă groparului o hîrtie.) Uite. Ia-i şi bea-i şi să nu mai vii pe-aici.
GROPARUL: Cît sînt toţi vii la ce să vii?! VANIA: Hai-hai. Cu bine! (Norei, care suspină pe
umărul lui.) Gata, s-a dus. Acum linişteşte-te. GROPARUL: Mă duc, nene, mă duc. Da' uite ce-am
găsit. (Iipune în mînă un craniu de cîine şi iese
prin lateral.) VANIA: Ce-i asta? NORA (cu oroare): Un cap de om?! GROPARUL (ieşind): De cîine. Ăsta n-a fost clientul
meu.
VANIA (cu capul în mînă): Vai, bietul Lord! Of, ce mai cîine a fost! Primul la fugă. Ogar englezesc, Nora. Ceva rar!
NORA (cam speriată, dar curioasă): Ăsta a fost un ogar?
VANIA: A fost la vremea lui, săracu'. L-am îngropat în grădină şi poftim, cum a ajuns. Eh, uite-aşa păţim toţi.
NORA: Ba să laşi gîndurile negre! Uite ce zi frumoasă.
VANIA: Mda. Şi totuşi vara e pe sfîrşite. NORA: Nici vorbă! (Se aşază pe treptele terasei.) VANIA: Ridică-te. Ai să răceşti. NORA: Dar e cald! E vară, nu vezi? Tu nu simţi ceva
în aer? VANIA: Nu, ce să simt?
NORA: O briză. Parcă marea ar fi aici, aproape... Ce-ai rămas cu capul ăla în mînă? Vino încoace.
VANIA (vine după ce a aruncat în groapă capul cîinelui): Vin, dar tot nu simt nimic. (Stă pe trepte şi el, mai departe de Nora.)
NORA: E un aer sărat, cu stropi de apă în el. Zău că parc-am fi la mare.
VANIA: Da' ştiu că ai imaginaţie! Marea e la mii de verste de aici. Iar tu nici n-ai văzut-o decît în litografii. Darămite să ştii cum miroase!
NORA (cu răsfăţ): Ba ştiu! Am citit multe despre ea! •VANIA: Citeşti prea mult. Citim prea mult... şi pe urmă... ajungem nu mai ştim...
NORA: Nici lectura nu-ţi mai place? Mie mi-e foarte dragă marea. Ştii ce cred? Că eu sînt de fapt un pescăruş! Nu rîde ca un unchi bătrîn şi prost! Aş vrea să fiu. Poate chiar sînt. (Se ridică, face cîtevapiruete mimîndzborul cu braţele.) îţi dai seama că marea ar fi chiar dincolo de gard...
VANIA (aşezat): Eşti visătoare rău. Semeni cu biata maică-ta... Tu ţi-o mai aduci aminte?
NORA: Deloc. De fapt tu ai fost... adică tu eşti şi acum mama mea. Nu rîde, că e serios! Doar mă creşti de la cinci ani. Ţie îţi semăn!
VANIA: De unde? Tu ştii că nici măcar nu sîntem rude?
80
81
NORA: Ba eşti unchiul meu. (Rîde.) Mă renegi cumva? VANIA: Nu te reneg, măcar că eşti cam răutăcioasă
uneori. Dar voiam să spun că nu sîntem rude
de sînge.
NORA (se aşează pe trepte şi se sprijină pe el): Păi cum să fim? N-auzi că eu sînt un pescăruş?!
VANIA: Mi-e teamă că n-o să vedem noi marea...
NORA (speriată): Niciodată?
VANIA (să n-o indispună): Adică nu prea curînd... în provincia asta... somnolenţi şi amărîţi cum sîntem...
NORA: Taci! Mă întristezi cade obicei! Eu simt aerul, ba aud şi valurile, să ştii tu! O să mergem la mare, tu în costum de ofiţer, aşa cum ai apărut prima dată la noi. Ce frumos erai!
VANIA: Zău? îţi aduci aminte? Dar aveai doar vreo patru ani! îţi aminteşti de venirea mea, dar de maică-ta nu!
NORA: Erai frumos! Să-ţi mai pui într-o zi uniforma.
VANIA: Crezi că mă mai încape? Sînt cincisprezece ani de-atunci pe puţin. Aveam abia vreo 35 de ani şi mă trecuseră în rezervă. Ehei... Ce siluetă aveam...
NORA: La ce armă erai?
VANIA: La artilerie. De, făcusem ceva şcoală.
NORA: Nu la marină? Păcat... Ar fi fost mai frumos. Ai fi fost şi tu mai frumos.
VANIA: Ce mai... Acum sînt oricum un moşier oarecare. Retras şi plictisit, care n-are nici o petrecere. Cel mult un preference cu prefectul.
NORA (scandează): Pre-fec-tul! Pre-fe-rence! M-am săturat.
VANIA (se ridică brusc): Şi eu, te asigur.
82
NORA (tare): Iar vine azi pe-aici? VANIA (mai tare): Sigur că vine. Vine. NORA (tare): Nu vreau să-1 văd. Destul! VANIA (urlă de-a binelea): Nu-1 pot goni! NORA (se ridică, urlă formidabil): Goneşte-1! VANIA {coboară brusc tonul): N-am, încotro, fetiţo...
N-am de-ales. NORA (aproape în şoaptă): ÎI urăsc. Nevastă-sa 1-a
omorît pe primul ei bărbat ca să-1 ia. Mi-a spus
mie doctorul. VANIA: Prostii! E o femeie cam energică, dar de
treabă.
NORA (încăpăţînat): Mi-a spus mie doctorul!
VANIA: Se poate să-asculţi toate bîrfelile?
NORA: Mi-a spus mie! (Ţipă.) Doctorul mi-a spus!
VANIA: Am nevoie de el... şi de nevastă-sa...
NORA: Da. Ca să-ţi vîndă amărîta aia de livadă... Mare nevoie!  Să stau la masă cu o asasină pentru cîţiva pomi, acolo.
VANIA (o apucă de umeri): Ascultă, Nora! Aşa cum tu ai o idee fixă cu marea, aşa am şi eu o idee fixă cu livada. Ai priceput (nu se lasă întrerupt), ai înţeles? Pentru mine livada aia de vişini este un fel de ideal, un fel de vis, nu ştiu dacă poţi concepe asta. O doresc de mult. (Se depărtează vorbind.) Acum sînt aproape bătrîn. Nu, nu... sînt! Mă simt bătrîn... Şi vreau ca la primăvară să mă plimb prin livada înflorită. Să ştiu că este a mea. Te iau şi pe tine. Să ne plimbăm împreună. Vrei? NORA: Dacă vrei tu... VANIA: Azi îi pun problema. Decisiv. NORA: Cum adică?
83
VANIA (posedat): Eu, Prefectului! O să-1 iau de
revere (mimează) şi o să-i zic: Ascultă,
stimabile! Dai livada sau nu?! O vreau, ţi-o
plătesc! Dă-o 'ncoa! NORA: Şi dacă nu vrea? VANIA: Trebuie să vrea!! NORA {răsfăţată): Şi dacă nu poate? VANIA (fioros): Trebuie să poată!!! NORA (speriată): De ce? VANIA: Pentru că altfel, mă-nţelegi... NORA: Niciodată n-ai vorbit aşa. Astea nu-s vorbele
tale! Ce-ai păţit? VANIA (se dezmeticeşte): Da... Ai dreptate...
Iartă-mă şi tu că sînt plictisit. Te supăr şi pe
tine. Nu ştiu ce mi-a venit. NORA: Te-ai schimbat. Şi totuşi mie îmi placi la fel
de mult.
VANIA: Eşti foarte drăguţă că-mi spui asta. Totuşi eu sînt atît de bătrîn încît compania mea nu poate să-ţi facă plăcere.
NORA: Cum să nu. Şi-apoi tu m-ai crescut de mică. Am fost un copil rău. Nu-i aşa?
VANIA: Dimpotrivă.
NORA: Ba da, ba da! Ce groaznic trebuie să fi fost să ai grijă de un copil care nici nu era al tău. Şi erai tînăr! De ce ţi-oi fi luat pe cap un copil străin?
VANIA: Cum poţi spune că erai străină? Pentru mine ai fost...
NORA: Eşti foarte bun şi te iubesc foarte tare. VANIA: Serios? (în glumă.) Dar sînt bătrîn. NORA: îţi interzic să spui asta! Eşti tînăr! Eşti tînărul
ofiţer care poate să-mi facă elegant curte.
(Rîde.) Ce zici?
84
VANIA (îi sărută mîna): Poate aşteptam de mult să
mi-o spui. NORA: Aşa! E foarte bine.
VANIA (în rol): Dacă vara viitoare îmi vei face favoarea de-a merge împreună la mare îţi voi demonstra sentimentele mele.
NORA (sejoacă): Să vedem... Nu ştiu încă... (Renunţă la joc.) Eşti adorabil! (Se agaţă degîtul lui.) Şi mai ales mă vei duce la mare. Ai promis.
VANIA (cam încurcat): Păi, eu...
NORA: Ce fel de curtezan eşti? Ai promis!
VANIA: Atunci... Dar întîi îmi voi cumpăra livada.
NORA: Sigur, o să fie romantic.
VANIA (ascultă spre salon): Uite c-au venit!
NORA: Să-i ia dracu!
(Intră pe scenă, deci ies pe terasă, Zoe, soţia prefectului, şi apoi prefectul, îmbrăcaţi de vizită; crinolină şi umbreluţă, ea; melon, monoclu la vesta redingotei, baston, el; coboară spre grădină, se salută, politeţuri.)
VANIA: Ce bine c-aţi venit, tocmai mi se făcuse dor
de voi. îi şi spuneam Norei... PREFECTUL: Da' ştii că era să nu venim? ZOE (Norei): Am fostără cam indispuşi, maşer, de la
nişte amărîte de ciuperci. Dumnealui zicea să
nu venim. Dar eu nu mă pot lipsi de vizite. Să
stau acolo toată ziua?! VANIA: Ah, sigur, ar fi fost păcat şi Norei îi era dor
de dumneata, sărăcuţa. (Schimb de priviri
complice cu Nora.) ZOE (turuie): Păi sigur, dragă, singure şi ambetate în
85
aceste conace, plasate la distanţele astea de nici
nu ştii d-acasă cînd pleci, cum şi dac-ajungi. NORA (cam de sus, încît Vania o temperează din
ochi): Eh, mai stai şi singură. Mai citeşti, mai
cînţi la pian, nu? PREFECTUL: Ei, bravos. Nu ştii că Zoe nu e cu
clavirul?
ZOE: Da. Şi o revistă franţuzească n-am văzut de două luni, un fascicol de romanţ, ceva... şi nici astea, că dacă prinzi numărul şase, numărul următor e peste o lună şi îţi vine nouă, şi opt abia peste altă lună şi-uite-aşa. Tu ce mai citeşti?
NORA: Eh, de-ale mele.
PREFECTUL: Mai bine de mine că n-am timp să mă
plictisesc. Ba cu slujba, ba cu moşia. Au rămas o
groază de cărţi de la venerabilul, da' nici el nu le
tăiase măcar şi la mine slabă nădejde să le deschid.
Aşa, un jurnal... Mata ce mai zici că tot citeşti? VANIA (absent): Vorbe, vorbe. ZOE: D'apăi ce doamne-iartă-mă să citeşti dacă nu
tot vorbe? (FUozoafă de mahala.) Vorbe p'o
hîrtie. Da' aici ce-aţi făcut, soro? VANIA: Ah, o fantezie a Norei! A vrut să înceapă
lucrările   la  piscină.   Dar   a  trebuit să
abandoneze. PREFECTUL: Păi da. Că apă, de unde? NORA: Nu-i nimic. O să merg la mare. O să mergem
la vară, nu, unchiule? VANIA: M-a făcut să promit! ZOE (înţepată): Da' vezi că e cam departe. Şi-ţi
trebuie bani, nu glumă! Eh! VANIA (temător că Nora s-a enervat): Om găsi noi!
Ce să facem...
86
PREFECTUL: Cam greu cu recolta asta, cam greu.
Ai văzut rapiţa? VANIA: Nu. Ce-i cu ea?
PREFECTUL: Rapiţa, moft! Nu mai merge, coane.
Ştii ce ne-ar trebui nouă? ZOE: Da' mai lăsaţi-o ciorilor de politică. Nu facem
un preferance? NORA (în timp ce restul se apropie de trepte pentru
a se aşeza pe terasă, în jurul mesei de grădină):
Pe mine să mă iertaţi... Mă duc s-o ajut să
pregătească de ceai. VANIA: Lasă că se descurcă şi singură! Nu stai să-mi
porţi noroc?
NORA: Nu te supăra, dar mie jocul ăsta nu-mi place. (Iese.)
VANIA (în timp ce s-au aşezat şi dă cărţile): E puţin nervoasă, sărăcuţa. Chiar sînt îngrijorat. Lipsa asta de schimbare mi-e teamă că-i slăbeşte nervii. Trebuie să fac imposibilul şi să mergem într-o călătorie.
PREFECTUL (în timp ce joacă): De ce n-o măriţi, domnule!?
ZOE: Zău aşa! Eu aveam vreo nouăsprezece ani cînd m-am măritat cu venerabilul. (Joacă.)
VANIA: Ei, asta-i după cum o să vrea ea. Aici nici nu poate să cunoască tineri, să mai meargă şi ea la un bal... Vezi, dacă nu cunoaştem nicăieri pe nimeni, n-avem o rudă s-o trimit într-un oraş mare.
ZOE: Să te gîndeşti oricum, domnu' Vania, că uite-acuşi îi trece timpul şi de...
VANIA: Sîntem cam rău cu finanţele... Ştiţi dumneavoastră. Că am fi plecat de-aici.
87
PREFECTUL: Păi bine, dom'ne, dacă stai rău cu paralele, ce mă tot întrebai de livada mea? Nu de alta, dar mi-e teamă că nu prea tragi folos din ea.
VANIA: Dar n-o iau să trag foloase. O iau aşa, pentru sufletul meu. Doar n-ai de gînd să-mi ceri prea mult. Ştiu c-ai luat-o, să nu te superi, pe mai nimic.
ZOE: Da' nu crezi că facem afaceri pe seama dumi-tale! îmi pare rău! Numai că, orişicît...
VANIA: Eu sper să ne înţelegem. Dau cîţi vrei, dar...
PREFECTUL: Eu am o idee! Chiar îi spuneam lui Zoe, alaltăieri. Vezi matale... Fi-miu vitreg, adică băiatul venerabilului, pe care l-am adoptat...
ZOE: Ştii că nu-i al meu, nici al lui, la amîndoi ne e
cum ar veni fiu vitreg, aşa că să nu crezi că am
vreun interes! PREFECTUL: Dar l-am înfiat, ea 1-a crescut, e ca
şi-al nostru. VANIA: Da, ştiu. Şi ce-i cu el? ZOE: Uite a ieşit şi el avocat, are ceva avere de la
taică-su... Mă gîndeam că el şi Nora s-ar
potrivi.
PREFECTUL: Şi ar fi să rămînă totul în familie. El o s-o ducă în lume, stă la oraş... Băiat bun, să ştii. Tînăr - tînăr, dar serios. Scrie şi la gazete, mă rog...
VANIA: Nu ştiu ce să zic. O s-o întreb eu pe departe, că e sensibilă, o ştiţi. Ea trebuie să hotărască.
ZOE: Las' că se hotăreşte ea dac-o lămureşti.
PREFECTUL: Eu zic să te gîndeşti şi o să vezi că am dreptate.
VANIA: Vorbesc eu cu ea.
88
ZOE: Vorbeşte neapărat. Şi acum hai să mai şi jucăm
că uite nici n-am băgat de seamă şi-am aruncat
birlicul de pomană. VANIA: Lasă, coniţă, că tot dumnealui cîştigă ori-
ce-am face noi. PREFECTUL: Mă şi pricep, domnu' Vania, mă şi
pricep. Aşa, doar să am o goană nebună să
pierd.
(Nora şi o menajeră vin, string cărţile şi pun serviciul
de ceai, prăjiturile etc. Menajera se retrage, Nora îşi
ia un scaun lîngă Vania.)
NORA: Ai cîştigat, unchiule?
ZOE: Ei, aş! Nu ştii că dacă jucăm cu dumnealui
n-avem spor? VANIA {politicos): Domnul e un maestru, Nora. Eu
n-am talent. Uite, de cînd joc cu el şi nu învăţ. PREFECTUL: Eşti mata modest. VANIA: Nu-nu! Uite, să mă şi achit, că pe urmă uităm.
(Ii dă nişte bani pe care prefectul îi ia după ce-i
respinge de formă.) PREFECTUL: Da' lasă nene, că doar nu pentru bani
jucăm. (îi bagă în buzunar.) Mai ne trecem şi
noi timpul. NORA: V-aţi înţeles cu chestiunea livezii? PREFECTUL: Mde, ne-am înţeles noi cumva. VANIA: îţi povestesc eu în amănunt. NORA: Vezi cum faci, că vreau să mergem şi la mare.
Nu ai uitat ce mi-ai promis? VANIA: Cum să uit!
ZOE: Cum să uite, dragă! îţi spun eu că se aranjează! PREFECTUL: Uite ce prăjitură bună! Să iei şi tu reţetele de la duduia Nora.
89
ZOE: Ştiu şi eu s-o fac pe asta. Dar aşa eşti dumneata. (Norei.) Ţine minte ce-ţi spun: cînd te-i mărita, toate prăjiturile o să i se pară lui bârbatu-tu mai bune ca ale tale.
NORA: Norocul meu că n-am intenţia să mă mărit.
PREFECTUL: Se poate?
NORA: Uite că se poate. Nu-i aşa, unchiule? Cum o să te las singur? Trebuie să rămîn cu tine.
VANIA (schimbă vorba): Nora, dar ceaiul ăsta are alt gust ca de obicei!
NORA: Mai rău?
VANIA: Mai bun.
PREFECTUL: Foarte bun. Ce ziceţi? Mai facem o partidă?
VANIA: Cum să nu! Dacă doriţi... Numai să cheme Nora să strîngă aici, că n-avem loc să ne desfăşurăm.
(Din casă apare un bărbat în uniformă de poliţist, salută.)
VANIA: S-a întîmplat ceva?
POLIŢISTUL: Să trăiţi, don prefect! A venit un domn
să vă caute. Zice că-i chestie gravă. PREFECTUL: Şi unde e?
POLIŢISTUL: La dumneavoastră acasă. N-a vrut să
vină cu mine. PREFECTUL: Dracu' să-1 ia! Că doar mai e pînă la
alegeri! Să ne iertaţi, noi mergem. VANIA: îmi pare rău că ne despărţim. ZOE: Şi mie, da' las că trecem noi poimîine seară. VANIA: Oricînd, cu plăcere.
(Se salută. Prefectul, Zoe şi Poliţitul ies. Nora s-a dus să se aşeze pe trepte, cu spatele la Vania.)
90
VANIA: Ţi-am spus să nu mai stai pe scară. O să
te-mbolnăveşti. Hai, vino aici, lîngă mine. NORA: Nu vreau.
VANIA (vine el şi stă lîngă ea): Nu eşti deloc cuminte.
NORA: Nici tu. Cum de-i suporţi pe ăştia? Vin, joacă amîndoi contra ta şi-ţi mai ciupesc şi banii, se invită singuri. Ba cred că el le şi măsluişte puţin.
VANIA: Nora, tu eşti prea irascibilă. Mi-e teamă că avea dreptate Zoe: poate ar trebui să te măriţi, să pleci de-aici, din pustietatea asta.
NORA: Ei, asta-i culmea! Mă goneşti?
VANIA: Cum poţi să spui aşa ceva! Dar mă
gîndeam... Ştii, mi-au făcut o aluzie la băiatul ei...
NORA: Nu zău? Au venit să mă peţească! Auzi! Eu
cu nătărăul ăla. VANIA: Totuşi, e avocat... e un tip onorabil... NORA: O fi, nu zic. Dar e tare prost. Şi nu ştie să se
poarte cu mine. VANIA: Abia-1 cunoşti.
NORA: Ba-1 ştiu. Ar face din mine o marionetă. Păpuşa lui. El îşi închipuie că o femeie n-are personalitate. E sec la minte şi se şi crede. Vrea să domine.
VANIA: E tînăr. Cînd o fi la casa lui...
NORA: Va face din ea o casă de păpuşi! Nici nu mă gîndesc. Mai e şi agramat. I-am citit un articol. Dar ţie ce ţi-a venit să mi-1 propui? Vrei să scapi de mine ca un tutore demodat din piesele de teatru?
VANIA: Nora!
91
NORA: Glumesc. Să nu mai vorbim. Mai bine să ne / închipuim că sîntem pe malul mării. Zău că aerul e sărat. (Inspiră adînc.) M-aş mărita, dar / nu acum şi eventual cu tine.
VANIA: Cu mine? Unchiul tău?
NORA: Prin alianţă, nu uita. Sînt sigură că tu ai fi bun cu mine şi n-ai face din mine o păpuşă nesărată. Aş rămîne un pescăruş. (Se ridică brusc şi intră în casă. Vania se ridică şi el surprins, vrea să o urmeze, dar din casă se aude muzică şi Nora iese din nou, vine lîngă el.) Nu mă inviţi la dans?
VANIA: Ba da. Ce placă este asta?
(Dansează împreună.) NORA: Una veche. De ce?
VANIA: Bănuiam că-i veche. îmi aminteşte de tinereţe.
NORA: Iar te alinţi! (Dansează, lumina a început pe
ultimele replici să scadă, este apusul.) VANIA: S-a întunecat. Ţi-e frig? NORA: Deloc. Vreau să dansăm. E o vreme potrivită
pentru declaraţii romantice. Ai curaj? VANIA: Mă simt aşa... nu ştiu cum să-ţi spun... ca la
teatru. Ca şi cum noi am fi pe scenă şi acolo ar
fi spectatorii. (Se opreşte din dans.) NORA: Pentru că atunci, dacă m-ai săruta, ei ar
începe să ne aplaude. VANIA (în glumă): Nu sînt prea bătrîn pentru rol?
Nu m-ar vorbi de rău în pauză? NORA: Doar dacă-i laşi s-aştepte!
(Vania o sărută lung pe Nora, «ca la teatru». Lumina scade pînă la întuneric complet. Muzică.)
II
Salonul casei prefectului. Zoe tricotează nervoasă într-un fotoliu. Prefectul se plimbă încă şi mai nervos prin cameră.
ZOE: Crezi că dacă te-nvîrţi aşa o să vină mai repede? PREFECTUL: Şi tu? Toată ziua... (Mimează croşetatul.) Mă agasezi! Şi p-ormă nici nu vreau să vină. De unde-ai scos-o!
ZOE: Ba vrei. Vrei să vină să se termine! Te-au destituit, după atîţia ani... Ai fost mazeta lor şi-acum, uite! Ce-oi fi zis? C-o să te facă ministru? Bravos, excelenţă! Le-ai cîntat în strună cu rizicul liniştii mele.
PREFECTUL: Nu m-a destituit nimeni.
ZOE: Nu, te-au înaintat! Halal să-ţi fie!
PREFECTUL: Ce vrei, madam! N-ai cetit depeşa? E o situaţie de forţă majoră şi l-au adus pe ăsta, că nici nu ştiu cum îl cheamă...
ZOE: Să-1 pună peste tine. O să fii... amploiatul lui.
PREFECTUL: Şi ce-ai vrea să fac?
ZOE (înfige andrelele în ghem): Să lupţi! Să sfîrteci! Nu să te laşi moale ca un...
PREFECTUL: Ca un ce? Vezi, nu mă scoate din sărite.
ZOE: Să nu te fi lăsat.
PREFECTUL: Să fi luptat cu cine? Tu n-a auzit că e
ordin telegrafic. Contra cui să lupţi? ZOE: Contra guvernului!
92
93
PREFECTUL: Bravos! Te găsişi tu să lupţi contra guvernului. Tot eu o să conduc. Ăla o să fie un nepriceput.
ZOE: Doamne! Că n-am avut şi eu parte de un noroc.
(Bîzîie.) Ce-am crezut eu şi ce eşti tu! Of! PREFECTUL: Dar mai termină, dragă. M-ai împins
de la spate. Că n-am cutare lucru, că n-am nu
ştiu ce decoraţie... N-am avut linişte şi n-o să
am pîn-o să mor. ZOE: Tu nu mă mai iubeşti! PREFECTUL (lovit): Zoe! ZOE (se ridică, teribil): Tu nu mă mai iubeşti! PREFECTUL: Zoe!!
(Intră servitoarea, cei doi o privesc brusc, plini de panică.)
SERVITOAREA: Vă caută un domn ofiţer! PREFECTUL (stins): Pofteşte-1!
(Servitoarea iese şi imediat intră Nikolai Vasilievici, în uniformă somptuoasă de căpitan în marina militară, salută milităreşte, bate călcîiele şi-şi scoate apoi chipiul cu o mişcare complicat-reglementară.)
PREFECTUL (întinde mîna slugarnic): Am onoarea, domnule căpitan! V-o prezint pe soţia mea.
NIKOLAI (a sărutat mîna Zoei): Domnule prefect, la ordinele dumneavoastră.
PREFECTUL: He-he! Am impresia că eu sînt la ordinele dumneavoastră. Păi nu? Aşa mi s-a comunicat.
NIKOLAI: Ierarhia oficială e una - respectul ce vi-1 datorez e alta. Experienţa dumneavoastră nu poate fi trecută în urma mea printr-un ordin.
ZOE: Că bine zici, dom'le căpitan! Că numai eu ştiu cît s-a chinuit cu judeţul. Că dacă n-ar fi fost el... Şi la alegeri şi la festivităţi, că nu ştiu zău...
PREFECTUL: Lasă astea, mai bine să-i arătăm
domnului căpitan... să-1 ajutăm să se instaleze. Sper să ne faceţi onoarea de a locui la noi, nu-i aşa?
NIKOLAI: Accept cu bucurie, dar vă pun o condiţie. PREFECTUL: Orice!
NIKOLAI: Să nu-mi mai spuneţi «domnule căpitan». ZOE: Ei, cum aşa?!
NIKOLAI: Vă rog frumos. Aş putea, la vîrsta mea, să fiu un nepot, un fiu al dumneavoastră şi protocolul zău că nu are rost. Spuneţi-mi Nikolai Vasilievici!
PREFECTUL: Mă rog, voia dumitale!
ZOE: Că bine-ai zis. Sîntem aici o mînă de oameni, ce să ne fandosim?! Ai să te pup! (IIpupă pe amîndoi obrajii.)
PREFECTUL: Te rog, ocupă-te tu de cufărul dumnealui şi de ceai şi noi să vorbim despre afaceri.
ZOE: Mă duc atunci.
PREFECTUL: Vezi că vine şi Vania pe-aici azi. ZOE: Nu zău?
REFECTUL: Nu i-ai chemat tu? (Zoe iese.) Dar ia loc!
NIKOLAI (stă): Care sînt noutăţile? PREFECTUL: Eh! Dumneata mă-ntrebi pe mine sau eu pe dumneata?
94
95
NIKOLAI: Da, aşa e. Am înţeles că nu sînteţi la
curent cu situaţiunea. Eu ce să vă spun, cred că nu-i nimic serios.
PREFECTUL: Dar starea asta încordată, ca o stare de asediu, nu? Şi trimiterea unor ofiţeri...
NIKOLAI: Sigur, ceva este. Numai că nu ştiu bine ce anume. Se vorbesc atîtea... Cum vedeţi, nici eu nu am o misiune concretă, stau şi aştept, nu?
PREFECTUL: Dar dacă nu-i nimic? Adică e aşa... o manoperă, mă-nţelegi. O manoperă grosolană ca să îi intimideze pe nehotărîţi. Vin alegerile şi, de...
NIKOLAI: Se poate şi asta. Cîte nu se-ntîmplă? Şi
altfel, pe-aici cum vă mai distraţi? PREFECTUL: Ce distracţii, dragă, nu-mi văd capul.
încă nevastă-mea se plictiseşte. Aşa, un
preference, un poker... Joci? NIKOLAI: Joc eu, dar baluri, ceva? PREFECTUL: Aş! Eşti familist? NIKOLAI: Nu, pînă-am terminat, cu şcoala... Pe urmă,
pe mare.
PREFECTUL: O să te cam plictiseşti atunci la noi. Nici treabă nu prea e, că eu ştiu rosturile şi doar n-ai să te osteneşti.
NIKOLAI: Să ştiţi că nu vreau să m-amestec. Dumneavoastră aveţi mai bine cunoaşterea lucrurilor.
PREFECTUL: Aşa-aşa! Că-s vechi. Stai frumuşel deoparte că le regulez eu pe toate. Asta-i viaţa mea, pot ca să zic. Şi aşa, nimic serios, zici? Fumezi? (îi oferă o ţigară)
NIKOLAI: Nu, mulţumesc. Deocamdată nu avem ştiri sigure.
96
(Intră Zoe şi-n urma ei menajera, care serveşte ceaiul celor trei.)
ZOE: Aşa de tînăr în pustietatea asta! O să te plictiseşti .
PREFECTUL: Asta-i spuneam şi eu.
ZOE: E o lîncezeală! Păi dumitale-ţi trebuie un oraş
mare,   cu      club,   cu   cafenele... (Rîde
provocator.) Cu cucoane, nu?! Aici, la ţară...
N-ai dumneata o protecţie, ceva să te lase-n
pace?
NIKOLAI: Dacă-i ordin!
ZOE: Şi-apoi dumneata, de la marină, obişnuit cu valurile, în ţărîna de-aici să te zdruncine cu droşca!?
NIKOLAI: Tocmai de-aceea m-au trimis, că-s de la
marină... Ştiţi cum stau lucrurile. PREFECTUL: Doamne-fereşte! Da' chiar şi-atunci,
ce-ai să poţi face? Dac-o fi să se întîmple ceva! ZOE: Eu să-ţi spun drept, aş fi de părere să te duci.
Dacă e ceva, te ţine bărbatu-meu la curent, n-ai
grijă. Ce să putrezeşti aici? NIKOLAI: Nu se poate, doamnă. Am ordin să rămîn
- rămîn. De altfel, compania dumneavoastră
mi-e foarte plăcută. ZOE (cu necaz): Să te mai văd peste o săptămînă. PREFECTUL: Lasă-1, soro, n-auzi că-i ordin. Ce ştiu
femeile, domne? Ele cred că aşa merge.
(Intră Nora şi Vania, cei trei se ridică, saluturi, este prezentat căpitanul, Nora şi Vania stau alături, dar Nora este foarte interesată de Nikolai.)
97
VANIA: Şi deci aşa, s-a trecut la o comandă militară? Dar de ce domnule? Să fie situaţia chiar atît de gravă?
PREFECTUL: Cum vedeţi. Dar nici dumnealui nu ştie mai nimic. (Nikolai confirmă.) Nici gazetele nu anunţă... Eu înţeleg să fie stare de asediu, dar să ştim şi noi.
NIKOLAI: Ei, nu este chiar stare de asediu.
NORA: Domnule căpitan, aici n-a fost niciodată decît stare de asediu. Distanţele astea interzic orice mişcare. Ce contează dacă este oficială sau nu. Sîntem încercuiţi de distanţe şi nu putem merge nicăieri.
NIKOLAI: Nu exageraţi?
NORA: Dumneata, ca marinar, ştii că eu n-am văzut
niciodată marea? NIKOLAI: Cum este posibil? VANIA: Ehei, tinere, să nu te superi că te numesc aşa,
marea e atît de departe şi posibilităţile noastre
aşa de mici... PREFECTUL: Păi, domnu' Vania, dacă iar te vaiţi,
ce facem cu înţelegerea noastră? Vrei sau nu
livada?
VANIA: Ştii bine c-o vreau. Nu mă dau înapoi de la
astaorice-ar fi. PREFECTUL: Atunci vii puţin cu mine în bibliotecă
să discutăm? Şi ne întoarcem după aceea să
facem o mică partidă. VANIA: Sigur. (Ies împreună.) NORA: Acum o să te rog să-mi vorbeşti despre mare. ZOE: Nora, dumnealui o fi sătul de mare pînă peste
cap. Ce-i tot dai zor cu marea?
NIKOLAI: Dar este pasiunea mea, doamnă. Cum să mă satur de ea? Domnişoara va afla de la mine totul în legătură cu marea.
ZOE: Da' romantici mai sînteţi dumneavoastră! Eu vă las, că am pus să fac dulceaţă şi cu slugile astea dobitoace... {Cu intenţie.) Măcar aşa n-o să vă stingheresc! Să vă pun şi o placă, să fie barem cu tot dichisul. (Dă drumul la gramofon şi iese, Nora şi Nikolai nici n-o bagă în seamă.)
(Pe muzică, pantomimă, rezultă că Nikolai îi povesteşte Norei, tot mai fascinată, despre mare şi marinari, mimează furtuni şi zile senine, manevre de navigaţie. Nora îl întreabă despre zborul pescăruşilor, mimînd fluturare de aripi, se ridică şi stau jos pe rînd, după cum se desfăşoară «conversaţia». Nikolai îi ia la un moment dat mîinile, dar muzica se opreşte şi el şi le retrage, speriat de gestul excesiv.)
NORA: Şi chiar mă vei duce odată pe un vapor adevărat?
NIKOLAI: Ţi-am spus. Cînd misiunea mea o să înceteze, vom merge împreună într-o croazieră. Voi avea concediu şi...
NORA: Crezi în reîncarnare?
NIKOLAI: în ce? Cum să-ţi zic... Mde, nu chiar...
NORA: Te-ntreb, pentru că mie mi se pare că am fost cîndva pescăruş. Crezi că s-ar fi putut? Semănăm?
NIKOLAI: Cum să nu! Doar că tu eşti mult mai blîndă. Pescăruşul e o pasăre de pradă. Se aruncă asupra peştilor şi-i răpeşte, îi sfîşie. Eşti oare atît de crudă?
98
99
NORA (cochetă): De ce nu? Mă mai iei cu tine?
NIKOLAI: Sigur. Nu mă tem.
NORA: Atunci îmi doresc să-ţi termini repede misiunea aici. E un loc imposibil, cu oameni imposibili. îi vezi pe ăştia? Dacă eu sînt un pescăruş, ei sînt nişte şacali!
NIKOLAI: Sînt în casa lor şi...
NORA: Cu-atît mai mult vreau să te previn. Ea şi-a omorît primul bărbat să-1 ia pe ăsta. El e măsluitor de alegeri. Tremura că vii şi-i iei locul! Ar fi în stare să-ţi pună şoricioaică-n supă! Să fii atent, acum îl speculează pe bietul unchiul Vania. El vrea cu tot dinadinsul să cumpere o livadă a lor şi o să-1 jupoaie, deşi ei au luat-o pe nimic.
NIKOLAI: Nici nu-mi vine să cred!
NORA: Ba crede-mă, e groaznic. De ce crezi că nu mergem nicăieri?
NIKOLAI: Am înţeles că unchiul tău are probleme financiare. E aproape firesc aici.
NORA: Nici vorbă! E pur şi simplu speriat la gîndul că trebuie să plece. Se teme să călătorească, să vadă altă lume, să fie pus în situaţii necunoscute. Preferă să-şi stingă toate visele într-o livadă cu vişini: aici.
NIKOLAI: Şi te ţine şi pe tine? Deşi tu simţi nevoia să te plimbi, să întîlneşti oameni noi? Atunci este un criminal!
NORA: Nu. E un om foarte bun. Nici nu e unchiul meu decît de departe. Şi mă iubeşte, fii atent!
NIKOLAI (confuz): Păi, e normal dacă-i eşti nepoată. Sau, vrei să spui că el...
NORA (chicotind): Ai curaj să devii rival?
NIKOLAI (dur): Tu ce crezi? Că sînt un fricos? NORA (provoacă): Să ştii că trage bine cu pistolul! NIKOLAI: Dacă e vorba, o să vedem pe teren cine
trage mai bine. Eu nu mă dau înapoi să mă
confrunt cu bătrînul. NORA (izbucneşte în rîs): Bătrînul? NIKOLAI: Dacă el mă ia cu «tinere», să-mi dea voie
să-i spun şi eu «bătrîne»! Sau ţi se pare că nu-i
aşa?
NORA: Eşti nostim cînd te-nfurii. Te rog totuşi să nu verşi sînge de unchi prin locurile astea paşnice.
NIKOLAI: Bine. îl las în viaţă, numai că vreau să te lase şi el.
NORA: în viaţă?
NIKOLAI: Nu. în croazieră cu mine.
NORA: Cred că m-ar lăsa, numai de frică să nu meargă el. A prins rădăcini aici, nu altceva.
NIKOLAI: Parcă spunea că vrea totuşi să plece.
NORA: Sigur că spunea. Aici toată lumea vrea să plece! Vezi, noi ăştia de-aici avem acest defect. Vrem să plecăm, să vedem lumea. Uite-o pe asta, pe nevasta prefectului! în fiecare an, începe să-1 bată la cap să meargă la Paris, la Karlsbad, nu mai ştiu unde.
NIKOLAI: Şi el nu vrea să pornească, îmi închipui.
NORA: Ba nu! Şi el e încîntat! Vine primăvara la noi să ne arate hărţile pe care desenează cu creionul roşu traseele, citeşte în jurnale despre hotelurile de-acolo. An de an! Şi pe urmă nu se urnesc.
NIKOLAI: De ce oare?
100
101
NORA: De unde să ştiu? De frică, de lene... Eu sînt însă decisă! Voi merge şi voi vedea marea, întîmplă-se orice! îţi dau voie chiar să mă răpeşti pentru asta.
NIKOLAI: Te răpesc! Te iau pe vas. Ştii că au fost femei care au fost şefe de piraţi!? Poate ajungi şi tu! Numai de n-ai avea rău de mare.
NORA: Nu ţi-e ruşine să glumeşti aşa? Eu şi rău de mare! Uiţi ce sînt eu? Ce sînt eu? Spune.
NIKOLAI: Un pescăruş.
NORA: Vezi că ştii!?
NIKOLAI: Cine răspunde bine are dreptul la un premiu.
NORA: Să mă mai gîndesc.
NIKOLAI (se apropiefoarte mult): Dar să te gîndeşti repede!
(Intră Zoe cu o farfurioară în mînă. Nikolai sare la locul lui.)
ZOE (cam cu necaz): Aha! V-am prins. Uite ce
dulceaţă bună! (Dă să guste Norei.) Vezi că nu s-a răcit prea bine. Nikolai Vasilievici, ar trebui să nu-ţi dau, că nu eşti cuminte! (îi dă şi lui.)
NIKOLAI: Foarte bună! Cum reuşiţi?
ZOE: Ehei, am eu secretele mele!
NIKOLAI: Chiar aşa.
Zoe: Păi nu? Eu cu secretele mele, voi cu ale voastre. Aşa este, porumbeilor? Să ştiţi că şi mie, în tinereţe, tare mi-au plăcut uniformele! Numai ofiţerii sînt nişte curtezani adevăraţi. O dată doi sublocotenenţi s-au bătut în duel pentru mine!
NORA: Mie mi-ai mai spus.
NIKOLAI: Dar eu nu ştiu. Şi care a fost rezultatul?
ZOE: Ei, au schimbatără două gloanţe fără rezultat şi s-a consemnat în procesul-verbal. S-au împăcat după aia şi-au tras un chef cu martorii de s-a dus vestea.
NORA: Deci, s-ă terminat cu proces verbal.
NIKOLAI: Ce palpitant! Aţi avut o tinereţe aventuroasă, înseamnă. Bunicul meu a murit într-un duel!
NORA: Vai de mine!
ZOE: Ce nenorocire! Era tînăr?
NIKOLAI: Destul. Tata avea vreo zece ani atunci. Se zice că s-a certat cu un vecin pentru un fleac şi pe urmă i-au convins martorii să tragă cu gloanţe oarbe.
NORA: Aşa mai bine nu se băteau deloc.
NIKOLAI: Nu se putea, îţi dai seama. Chestie de obraz! Te insulţi, te provoci public şi pe urmă nu ieşi pe teren? Nu se face între oameni de bine. Aşa că au ieşit să tragă acolo, două încărcături. Numai că valetul de la club care le-a umplut pistoalele a pus din greşeală gloanţe, nu ştiu cum de s-a zăpăcit.
ZOE: Aşa-i cînd e să fie ceasul rău.
NIKOLAI: Da. Şi ei au tras unul spre altul că se ştiau în siguranţă. Vecinul ăla era foarte prost ţintaş, paiaţa clubului. Dar de data asta nu ştiu cum s-a făcut că 1-a nimerit pe bunicul meu drept între ochi.
NORA: Brrr, ce groaznic! Să nu te baţi niciodată! Nici în glumă, că uite ce se poate întîmplă.
(Intră, veseli, Prefectul şi Vania)
102
103
PREFECTUL: Ce mai ziceţi? Ce mai ziceţi? ZOE: Le-am dat să vadă cum Ie-a ieşit dulceaţa. PREFECTUL: De-acum trataţie cu dulceaţă o să facă
Nora. Că vişinii sînt acum ai lor. VANIA: Lăsaţi, doamnă, oricînd recolta mea vă stă
la dispoziţie! O să mai faceţi dulceaţă. PREFECTUL: Am aranjat toate actele, am iscălit. Mă
gîndesc acum la o cupă de şampanie. ZOE: Sigur! La aşa vînzare! (Iese şi se întoarce
imediat.) NORA: Eşti mulţumit, unchiule? VANIA: Teribil! Domnul prefect mi-a împlinit visul.
Am livada, o să ne plimbăm prin ea. NIKOLAI: Vă felicit!
VANIA: Mersi, tinere. Nici nu-ţi închipui dumneata ce înseamnă pentru un om de vîrsta mea o livadă cu vişini.
(Servitoarea prefectului aduce şampania şi iese. Prefectul desface dopul şi toarnă în cupe, toţi ciocnesc exuberanţi.)
ZOE: E grozavă, parol!
PREFECTUL: Asta o am de la un general. O ladă mi-a dat în dar, mi-e teamă că asta-i între ultimele.
NORA: Mi-e teamă că m-ameţesc şi încep să visez. NIKOLAI: Ce-i rău în asta?
(Ciocnesc şi beau, vorbind toţi odată. Intră servitoarea.)
SERVITOAREA: Vă caută un om. Zice că-1 ştiţi dumneavoastră.
104
I PREFECTUL: Ce om? Să mă lase-n pace!
J (Intră însă neinvitat groparul. E beat, se împleticeşte.
J Servitoarea vrea să-l oprească,  dar nu reuşeşte şi
ţT Prefectul îi face semn să-l lase. Servitoarea iese iar
Groparul vine spre Prefect cu temenele.)
| GROPARUL: Să trăiţi, dom' prefect! Să fiţi sănătos!
I PREFECTUL: Ce vrei?
J GROPARUL: Am venit să-l salut pe dumnealui.
I (Arată la Nikolai.) Am auzit c-a venit. Eh, să
I trăiţi! Să n-aveţi nevoie de mine.
I NIKOLAI: Cine-i omul ăsta?
1 VANIA: Groparul satului. Dar nu-nţeleg ce vrea.
1 ZOE: Nu-1 vezi că-i turmentat? Ce pofteşti, bre!?
J GROPARUL: Aşa-aşa! Beţi, veseliţi-vă, că mîine nu
se ştie... Deci matale eşti candidatul? Aşa tînăr
şi... Bravo!
PREFECTUL: Ce candidat? Ai înţeles greşit, nu-s alegeri.
GROPARUL: Mi-am zis eu: ce să fie altceva? Deci eşti candidatul... adicătelea ce candidat? Alesul nostra, domne! Nu majoritate! Unanimitate o să ai.
VANIA: N-auzi că nu-s alegeri!
GROPARUL: Aud, dar nu cred. Ce? Aşa cîte nu I s-aud? Păi, votul meu mi-1 dau bucuros, să fie
într-un ceas bun.
PREFECTUL: Gata. Du-te (îl împinge spre ieşire.)
GROPARUL: Uşor că ameţesc! M-am dus de bucurie: zic, iar ies ai noştri la alegerea asta. Dă-i cu | bere, dă-i cu vin. Ce mai! Cînd e de cîştigat
! scrutinul! Aşa că dă-i cu vin...
ZOE: Pfuu! Ce mai pute a vin.
105
GROPARUL: Săru-mîna, da' no-i fi vrînd să put a gaz!
PREFECTUL: Hai, omule, fii înţelegător.
GROPARUL: Zău, dom' prefect! Da' cînd n-am fost eu înţelegător. Eu am zis: votul meu mi-1 dau şi mai îndemn şi pe alţii. (Face semnul pumnului în fălci.) Nu contezi mata pe mine? Meseria, bat-o norocul! Am făcut mînă grea!
PREFECTUL (îi dă nişte bani): Du-te şi na să mai ai de una mică. La revedere!
GROPARUL: Să fiţi voioşi şi să n-aveţi trebuinţă, zău aşa! Şi cînd o fi să fie, să veniţi colea la mine, că unul ca mine mai rar pe locurile astea.
ZOE: Dă-1 afară, dragă! Mă agasează!
NORA (se întoarce cu spatele): Ce glume sinistre!
GROPARUL (ieşind): Păi acuma să glumim, coniţă. Că mîine cine ştie... Vine sfîrşitul lumii, domne! Parcă eu nu văd cum iese apa! Iese din pămînt, zău aşa!
NIKOLAI (brusc interesat): Ia stai! Cum, iese apa?
GROPARUL (se întoarce): Da! Urcă mereu.
Alaltăieri am îngropat unul şi la doi stînjeni mustea pămîntul.
NORA: Te rog, nu-1 mai întreba. Să înceteze cu lucrurile astea macabre. Sîntem la şampanie sau la parastas?
(Bărbaţii sînt însă interesaţi, fac cerc în jurul lui.)
PREFECTUL: Şi eşti sigur că urcă.
GROPARUL: Urcă, domne. Pe la noi nu-i apă în pămînt decît la adîncime. Nu ştii fîntînile cît sînt de adînci?
106
VANIA: Ce fel de apă?
GROPARUL: Apă sărată. Iese mereu. Cînd o fi să-l mai îngrop pe careva îl pun mai bine în barcă, zău! Ei, dar poate n-o fi... Că sîntem ca vai de noi, asta ne mai trebuie?! D-aia şi eu... Acum, că v-au numit, v-om alege şi-o să spuneţi acolo cum e, să vină să facă o treabă că nu e lucru curat, domne, cu apa asta.
NIKOLAI: Trebuie să vedem şi noi ce-i asta. Auzisem cînd m-au trimis că în unele locuri e rău de tot. De aceea s-au şi luat măsurile.
VANIA: Ce poate să fie asta?
GROPARUL: Ce să fie, coane, ne-o fi ajuns şi pe la noi... Da' las' că dacă or' ieşi ai noştri la alegeri, cu dumnealui n-am nici o grijă! Tînăr e, marinar e! Bine-o să fie s-avem un marinar. Fie, dom' prefect, că de mult n-am avut un deputat aşa de falnic. Tot nişte ramoliţi, neică!
PREFECTUL: Hai, lasă, du-te şi bea şi nu ne mai plictisi.
GROPARUL (ia de pe masă o cupă): Păi, beau! în sănătatea coanii Joiţica! (Goleştepaharul şi se îndreaptă cu greu spre ieşire.) Şi aveţi grijă de apa aia, că apa, ştiţi 'mneavoastră, nici în cizme nu e bună. (Iese.)
NIKOLAI: înseamnă că e ceva! Am auzit că în unele locuri a ieşit apă din pămînt şi bălteşte. A început lumea să se teamă.
PREFECTUL: Păi da. Şi guvernului nu-i convine, mă înţelegi... Sînt situaţii în care, cît ai fi de liberal, vine o vreme pentru ca să zici «destul» şi trimiţi marinarii să pună ordine.
107
1
ZOE: Tu bei prea multă şampanie şi pe urmă vorbeşti aiurea. N-o să fie nimic. Şi mai lăsaţi politica. :    Nu m-a stenahorisit ăla destul cu alegerile lui? VANIA: Şi-apoi riu văd de ce ar fi nevoie de marinari
■ să pufiă ordine. De ce marinarii? NIKOLAI: Adică de ce nu?
VANIA: Pentru că e un fenomen geologic, ceva. Nu înseamnă acum că dacă apa e sărată îi chemăm pe marinari. Te rog să n-o iei ca pe o observaţie personală, ci ca pe o constatare generală.
NIKOLAI: Şi dacă o iau ca pe-o ofensă la adresa uniformei mele? Ce zici de asta?
VANIA: Treaba dumitale.
NORA: Unchiule, te rog!
VANIA: Lasă-mă, Nora. Am fost şi eu ofiţer, domnule, dar n-aveam în aşa măsură orgoliul uniformei, încît să-l trec peste legile naturii. A fost o discuţie generală, nimeni nu trebuie să se simtă atins. Doar dacă e să caute ceartă.
NIKOLAI: Poate vă închipuiţi că acţiunea mea ar fi ineficientă!
PREFECTUL: Zău, domnilor, haideţi să lăsăm cesti-unea aceasta şi să facem o carte. Ei?
VANIA: Numai un moment! Vreau să fie clar că eficienţa acţiunii dumneavoastră, cum vă place să o numiţi, n-are legătură cu persoana, înţelegeţi! în faţa naturii, oricine s-ar arăta ineficient!
NIKOLAI: Adică?
VANIA: Adică dacă o fi să se verse marea peste noi
n-o s-o oprim cu ordine şi circulare. NORA: Nu ştiu, zău, unchiule. Eşti tare nepoliticos.
VANIA: Cum? Nepoliticos? Dar sînt lucruri elementare...
ZOE: Ba vă rog să mă slăbiţi cu filozofia!
PREFECTUL (lui Vania, care s-a îndepărtat şi, cu spatele la ceilalţi, se face că priveşte un tablou): Onorabile, dacă mă iubeşti, împacă-te cu Nikolai Vasilievici! Zău! Mă puneţi în siţuaţiune prea delicată! (Vania se întoarce cu faţa spre el, dar nu se apropie, prefectul merge la Nikolai, care se preface a cerceta plăcile de gramofon.) Dragă Nikolai Vasilievici, de hatîrul meu, nu vă mai certaţi. Daţi-vă mîna şi gata, drăguţule! Ai şi dumneata puţintică răbdare, că sîntem mai bătrîni şi putem greşi...
ZOE (lui Vania): Zău că eşti om serios şi n-ai un pic de glagorie! Aşa sînt tinerii.
NORA (lui Nikolai): Te rog să nu te prosteşti! Unchiul Vania are accese de fatalism. Acum împăcaţi-vă.
VANIA (oftează): Domnule căpitan, cred că Nora are
dreptate: sînt un bătrîn fatalist. Te rog să
accepţi scuze! NIKOLAI (vine şi-i strînge mîna): Eu vă rog să-mi
acceptaţi scuzele, sînt o fire colerică! PREFECTUL: Aşa-aşa! Ca între gentlemani, mă rog!
Tare mă bucur, Zoe! Spune, dragă, să mai
aducă şampanie. ZOE: Dar tu să nu mai bei, că uite ce roşu te-ai făcut.
(Iese.)
PREFECTUL: Ca vişinele din livada domnului Vania! Eh, ştiu c-am avut o zi plină. Mă simt şi eu fericit.
108
109
(Vine Zoe, apoi servitoarea cu şampania, pe care prefectul o desface. Toţi ciocnesc şi beau. Nora este lîngă Nikolai, Vania izolat oarecum de grup.)
ZOE (venind spre Vania): Să ne trăieşti! (Ciocnesc.)
Să stăpîneşti livada sănătos! VANIA: Mulţumesc! Mă bucur că s-a aranjat atît de
repede.
PREFECTUL: He-he, domnule! Păi, cu mine te pui!? Eu sînt un as al administraţiei.
NIKOLAI: Numai lucruri bune am auzit despre dumneavoastră.
ZOE: Parol, era şi cazul. Că-1 văd cum se zbate toată
ziulica prin hîrtii şi cît munceşte. PREFECTUL: Nu-i munca mea, madam! E ordinea
sistemei.  Să mă crezi,  dragă Nikolai
Vasilievici, cum apare o cestiune, eu ştiu legea
şi o pun imediat în ce articol se încadrează şi o
regulez legal, cît ar fi ea de dificilă. VANIA (cam ironic): Asta cu apa de mare în ce
articol o încadrezi? PREFECTUL (cam ameţit): Lasă matale ironia, că o
să găsim noi. Am eu grijă. NORA (şoptit lui Nikolai): Te rog să nu mai
redeschizi discuţia, că mă supăr rău. ZOE (lui Vania şoptit): Lasă-1 să vorbescă, nu te
potrivi. Nu vezi că a luat luleaua neamţului! PREFECTUL: Da, domnilor! Cestiunea şi articolul.
încadrăm şi basta: Nil medium est, zice latinul! ZOE (rîde în hohote): Lasă-1 ciorilor de latin!
(Toţi rîd.)
PREFECTUL: Ba, vă rog! Iată ce va să zică ordine. Iată avantajele unui sistem constituţional! (Zoe dă drumul unui marş la gramofon.) Bravos, constituţional! Muzica! (Toţi se string în mijloc şi ciocnesc rîzînd, muzica sporeşte.)
110
111
III
Biroul prefectului, în tîrgul pierdut în care se află. Totuşi, mobilele şi aranjamentul au un aer occidental. Prefectul, la birou, citeşte o gazetă, pare că a ajuns la sfîrşit, o pune pe birou şi trage şnurul unui clopoţel. Intră un poliţist.
PREFECTUL: A venit domnul căpitan?
POLIŢISTUL: Nu. încă o mai dormi, dom'prefect.
PREFECTUL: Doarme! El doarme şi eu... Ia şareta mea, du-te la conac şi cînd se scoală adu-1 aici. Vezi să nu-1 trezeşti. ÎI aştepţi să se trezească el, m-auzi?
POLIŢISTUL: Da, să trăiţi!
PREFECTUL: Pe nevastă-mea ai văzut-o?
POLIŢISTUL: N-am văzut-o. O fi intrat la croitoreasă.
PREFECTUL: Cine-o fi pripăşit-o pe-aia în tîrg, nu ştiu! Mai bine cînd nu era nici o croitoreasă opt poşte jur-mprejur. Tu de ce mai stai? N-ai venit cu căpitanul?!
POLIŢISTUL: Plec, să trăiţi! (Dă să iasă, tocmai
atunci intră Zoe, foarte aferată cu nişte pachete, îl împiedică un timp, pînă la urmă poliţistul o ocoleşte şi iese-n fugă.)
ZOE (aruncă pachete peste tot şi stă pe un fotoliu): Uf! Nu mai pot! Am fost la croitoreasă, şeri! Să vezi ce rochie-mi fac! Tocmai a primit de la voiajorul ei nişte jurnale. O rochie d-o să-nnebunească madam aia, profesoara!
PREFECTUL: Rochie de doliu? ZOE: De ce de doliu?
PREFECTUL: De doliu, vezi-bine! Că Nikolai Vasi-ievici al tău şi Vania vor să se bată în duel.
ZOE: Au, ţaţo, nu mai spune că leşin!
PREFECTUL: Ba-ţi spun ca să ştii şi tu. A fost Vania la mine să mă ia martor. Acu' s-a dus la avocatu' ăla, prietenul lui. Şi pe general vrea să-l pună directorul luptei, auzi!
ZOE: Pe general? Dar s-a zaharisit de tot!
PREFECTUL: Ei, poftim! Parcă ăsta-i necazul! Necazul e că eu nu vreau să fie luptă.
ZOE: Da' Nikolai de ce nu ne-o fi spus nimic.
PREFECTUL: N-a apucat. Aseară, cînd a venit Vania de la livadă - că şi ăsta parcă-i nebun cu livada acuma, toamna - 1-a găsit pe Nikolai Vasilievici cu Nora la el în grădină şi a făcut scandal.
ZOE: Să ştii tu că între ei este ceva! j PREFECTUL: între căpitan şi Nora? Păi sigur că
este.
| ZOE: Nu frate! între Vania şi nepoată-sa. Că el nici
nu-i e unchi bun, a fost ceva cumnat cu mama ei. Şi, de... Acum, dacă a venit ăsta, lui Vania nu-i vine la socoteală. " PREFECTUL: Prostii! Nu e nimic, dar nu-1 simpati-
zează şi n-are de gînd să i-o dea pe nepoată-sa. Şi s-au certat şi s-au provocat şi uite că mîine vor să iasă pe teren. Că n-aveam destule griji! Şi el a venit aseară tîrziu, n-a apucat să-mi spună. Acum, cînd o veni, primul lucru o să-mi ceară să-i fiu martor. ZOE: Şi-ai să primeşti?
112
113
PREFECTUL: Dracu' să-l ia! Că pe Vania l-am I
refuzat şi gata. Dar ăsta mi-e şef, nu? ■
ZOE: Păi da! Să se omoare mîndreţe de bărbaţi pentru fl
strîmba aia! Că nu-i poţi ajunge la nas de cînd H
citeşte franţuzeşte şi englezeşte. De mine zice m
că-s ţărancă. ■
PREFECTUL: De unde ştii? ■
ZOE: Mi-a spus mie doctorul! I
PREFECTUL (tare): Ba să mai încetezi şi tu cu bîrfa! 9
ZOE (mai tare): Mi-a spus şi-l cred! fl
PREFECTUL (extrem de tare): Tu-i crezi pe toţi! 9
ZOE (urlă teribil): O aperi p-aia, hai?! 9
PREFECTUL (acum în şoaptă): Termină, că ne-aude M
lumea. Nu apăr pe nimeni, dar nu mai ştiu să 9
mă descurc. a
ZOE (şi ea în şoaptă, dar şuierat): Descurcă-te, că eşti ■
bărbat, nu fătălău. Cînd trăia venerabilul, la fel ■
o luai. Că n-am ce face. Că, vai, cum ne a
descurcăm! A trebuit să te descurc eu. (Face a
semnul sucirii gîtului) O femeie neajutorată... m
PREFECTUL: Trebuie să-i împiedic! Altfel se-mpuş- a
că! m
ZOE: Nu se poate. Nu trebuie scandal. Şi numai Nora a
e  de  vină.  Că  ea  vrea  aventură,  că, a
vezi-doamne, vrea libertate. Poftim. f PREFECTUL: E şi ea tînără. Fată romanţioasă...
ZOE: Iar începi? ' PREFECTUL: Du-te la general şi roagă-1 să-i împace. Lasă-1 să-ţi facă şi curte, că doar ştiu ce-i place, dar spune-i să astîmpere buclucul ăsta. ZOE: Nici n-o să mă înţeleg cu el. E surd că o cizmă.
PREFECTUL: Lasă că te-am auzit cum ţipi. Măcar
s-o faci cu folos. Eu să mă gîndesc... poate-1
înduplec pe căpitan. ZOE: Dar cu Vania n-ai vorbit? PREFECTUL: Ăsta e căpos. Nu face el primul pas.
Mi-a mai şi spus că e convins că-1 împuşcă
pe-ăllalt.
ZOE: Cînd îţi zic că e amorezat de nepoată-sa... PREFECTUL: Lasă aici marafeturile astea şi du-te.
Ia trăsura mare, că şareta am trimis-o după
Nikolai Vasilievici.
(Zoe pleacă. Prefectul se plimbă prin birou cu gesturi mari, repetînd discursul pe care-l va ţine lui Nikolai. Din cînd în cînd se împiedică de pachete şi le împinge cu piciorul. Cînd se opreşte într-o poză emfatică, intră furtunos Nikolai.) NIKOLAI: Vă salut, domnule prefect. PREFECTUL: Salut, Nikolai Vasilievici! Ce mai faci
matale, drăguţule, ai dormit bine? NIKOLAI: Bine şi adînc şi poate ultima oară!
Morituri te salutant, domnule şi iubită gazdă! PREFECTUL: Pardon?!
NIKOLAI: Parcă ştiai latineşte. Nu ziceai că zice
latinul aşa şi pe dincolo? Cel ce va muri te
salută, amice. PREFECTUL: Cin' să moară? Bate-n lemn. NIKOLAI: Să lăsăm aceste superstiţii. Soarta mea
atîraă de pulberea din pistol! Mă bat! PREFECTUL: Scumpule, dacă mă iubeşti, nu te bate! NIKOLAI: Mă bat! Asta nu mai încape vorbă! Şi am
venit să te rog ceva. Să nu spui că nu poţi,
trebuie să poţi!
114
115
PREFECTUL: Ce să pot?
NIKOLAI: Să-mi fii martor mîine în zori, cînd destinul va alege între mine şi moşul acela.
PREFECTUL: Am auzit, dragă, am auzit. Voi parcă nu aveţi sînge în voi, Nikolai Vasilievici. Voi sînteţi ca ăla, cum îi zice, ca Lancelot din... din mă-sa... din Lac, aşa.Din lac în puţ! Că a venit şi Vania să mă roage şi zău... L-am refuzat -aşa că să nu mă-nţelegi greşit! Dar mai astîmpăraţi-vă, că-s om bătrîn şi am văzut eu. Aibi puţintică răbdare, iubitule!
NIKOLAI: Nimic nu mă mai poate opri! Ori eu, ori el!
PREFECTUL: Pentru o fustă, domnule?! Dar matale, băiat cu carte, nu ştii că astea-s ale tinereţii valuri, azi e, mîine nu-i! Şi-atunci de ce să mori!? De ce să muriţi, mă?!
NIKOLAI: Voi să mor!
PREFECTUL: Şi pentru cine vrei să mori? Ia bagă de seamă! Şi o să-mi dai dreptate!
NIKOLAI: Să nu insulţi, te rog!
PREFECTUL: Nu insult pe nimeni. Dar gîndeşte-te, Nikolai Vasilievici! Şi dacă nu mai eşti în stare să gîndeşti, întreabă-mă pe mine, pe mine care cunosc ţinutul şi oamenii ca pe buzunarul meu, unde-s ăi de s-au bătut în duel? Presăraţi pe teren. în Poiana Cailor, la Mal, lîngă Crînguri, la Podul vechi şi la Oase, la Freamătul, la Pupuieţi, la Căcîrdea! întreabă-mă şi pe mine unde sînt ăla şi ăllalt şi Jean ofiţerul şi Georges şi Paiaţa! Şi ăl de-i zicea Biliargiul? Unde sînt şi-ăştia şi ăia? Şi Tata-1 Glonţurilor, Puşkin?! Pămînt! Pămînt, domnule!
NIKOLAI: Eu atîta ştiu: mîine în zori, cu pistolul de la treizeci de paşi!
PREFECTUL: Vania trage bine!
NIKOLAI: Atunci voi pieri!
PREFECTUL: Dar e un biet nebun, îndrăgostit de nepoată-sa, vorba lui Zoe!
NIKOLAI: Atunci îl voi ucide!
PREFECTUL: Nu-i chip să vă-nţelegeţi ca-ntre
oameni? Judecă şi dumneata! Sîntem în secolul XIX! Nu pe vremea lui ăla... Machiavelli! Cu pumnalul, cu pistolul! înţelegeţi, oameni buni!
NIKOLAI: Să mi-o dea pe Nora!
PREFECTUL: Mă rog, găsiţi o-cale... O dă el, o mai laşi tu! Fac eu pe mediatorul. Dar în împrejurări grave cum este aceasta, cînd putem să zicem că nu ştim ce aduce ziua de mîine, cînd iese apa din pămînt şi vorbeşte lumea că este Apocalipsul... Cînd nu ştim mîine ce va fi de noi, că-i apa de-o palmă în pivniţe? Voi vă bateţi! Zău, căpitane! Micile pasiuni trebuie să tacă. Fac eu pe mediatorul cum ţi-am spus. S-a dus Zoe la general să-l convingă să nu vă arbitreze, ci să vă împace.
NIKOLAI: Raţiunea îmi spune că ai dreptate, dar inima, iubite prefect, mă îndeamnă să lupt pentru Nora. Din această dilemă nu pot ieşi! Recunosc!
PREFECTUL: Ieşi, dragule, fii generos! E posibil să vă bateţi cu revolverul? Ca la teatru? Să vă daţi voi în spectacol, oameni serioşi, să se uite lumea la voi cum vreţi să vă omorîţi? în zilele astea cînd toţi ochii sînt aţintiţi asupra noastră?
NIKOLAI: Ai cui ochi?
116
117
PREFECTUL: Ai tuturor! Eu de cînd se întîmplă toate astea mă simt ca pe scenă, te rog să mă crezi, ca şi cum aş juca un rol dificil!
NIKOLAI: Eu sînt dispus să mă-mpac... dar...
PREFECTUL: Şi ce pretinzi dumneata?
NIKOLAI: Pe Nora şi scuzele.
(Intră Nora, nu salută, ci se agaţă de Nikolai)
NIKOLAI: Nora, ce cauţi aici!
NORA: Nu-ţi risca viaţa! Ce fac eu fără tine!
PREFECTUL: Asta-i ziceam şi eu, frate! Să termine
cu mofturile astea de vodevil. * NORA: Te rog, domnule! Fă ceva şi lichidează!
Stinge incendiul ăsta! Promite-mi! PREFECTUL: Promit! NORA: împacă-i! PREFECTUL: O să-i împac! NORA: Organizează un chef! PREFECTUL: Organizez! NORA: Chefuieşti cu ei?
PREFECTUL: Chefuiesc! Da' crezi că eu vreau altceva?
NIKOLAI: Vei rămîne alături de mine? Vei vrea să
plecăm împreună cînd toate se vor lămuri? NORA: Sigur că vreau! Eşti marinar şi ai nevoie să
mă vezi. Eu sînt un pescăruş! PREFECTUL: Fiţi pescăruşi, turturele, ce-oţi vrea,
dar plecaţi că vine Vania. (Se uită pe geam.)
Uite-1 că intră! Hai! Vorbesc eu cu el, numai
să m-asculte.
(Nora şi Nikolai ies, printr-o uşă care merge spre biroul lui Nikolai, chiar cînd pe cea principală intră Vania.)
VANIA: Greu a mai mers. Azi nimeni nu vrea să te-ajute într-o problemă de onoare!
PREFECTUL: Eu nu te-am satisfăcut nu pentru că n-aş ţine la onoare! Ci pentru că e absurd să te baţi.
VANIA: N-o s-o las pe Nora, pe care am crescut-o de
cînd era atîta, unui aventurier. PREFECTUL: Hai să nu repetăm discuţia de azi-di-
mineaţă! Trebuie să vă împăcaţi, omule. Tu nu
vezi? E prăpăd. Urcă apa şi nimeni nu ştie de
ce, o să ne inunde, o să ne înece. VANIA: Să ne inunde! Să ne înece. Nici nu merităm
altceva. Cînd fetele sînt răpite de aceşti domni
fără ruşine!
PREFECTUL: Casa arde - baba se piaptănă! El e tînăr, fără cumpăt, înţeleg... dar tu... care te pretinzi.
VANIA: Ba nu mă pretind deloc! Dar îmi pare foarte rău... dar ştii... foarte rău! Cînd văd că şi tu, de la care mă aşteptam...
PREFECTUL: Eu am vorbit cu el. 0 să vă înţelegeţi şi o să terminăm conflictul. Te faci tu de panoramă? Tragi cu pistolul? Ca un tîlhar?
VANIA: Eu mă fac tîlhar de-i vorba...
PREFECTUL: Nu. Uite, şi eu am vrut-o pe Nora pentru băiatul meu. Dar dacă ea n-a vrut... S-o omor? Să mă omor? Nikolai Vasilievici o iubeşte!
VANIA: Şi eu o iubesc!
PREFECTUL: Piei drace! Avea dreptate Zoe!
118
119
VANIA: Ce dreptate?
PREFECTUL: îmi spusese acum, de dimineaţă, Zoe, c-ai fi amorezat de Nora. Eu n-am crezut-o, da' văd că aşa este! Zău, domnu' Vania, ciudat om mai eşti. Păi se poate? Ai crescut-o de cînd era mică. Este un... este un d-ăsta... cum îi zic avocaţii? Un... fel de ...
VANIA: De incest, vrei să zici?
PREFECTUL: Aşa, bată-te norocul, incest! Cum să faci aşa lucru? Nu te gîndeşti?
VANIA: Nu-i sînt unchi decît prin alianţă.
PREFECTUL: Ei aş! îi eşti unchi, ea te strigă unchiule, ce poate fi între voi?
VANIA: Dar o iubesc... îmi doresc să fiu cu ea, să ne plimbăm prin livada cu vişini. Să călătorim...
PREFECTUL: Zău, fii rezonabil! O să te plimbi prin livadă şi aşa. Ai stat atîţia ani singur. Şi să călătoreşti? Unde? Nu vezi că nu se ştie ce va fi?
VANIA: Cum, nu se ştie?
PREFECTUL: Cu povestea cu apa! Măcar ei vor fi
fericiţi! Se iubesc şi gata. VANIA: Adică şi ea... Pe junele ăla sec la minte! PREFECTUL: Sînt aici. Alături! Vrei să ştii? Nora a
venit să-mi spună să te potolesc. Ca să nu-i
omori odorul! Aşa încît, domnule vecin... Eu
zic să le dai binecuvîntarea. VANIA: Niciodată!
PREFECTUL: Ai lasă-mă! Zici că niciodată, dar ce va să zică asta «niciodată»? Asta-i o vorbă aşa, de spus prin cărţi... O să le-o dai. Că eşti om cumsecade.
VANIA: îţi cer un ultim serviciu.
PREFECTUL: Mă rog... cu plăcere!
120
VANIA: Dumneata, la funcţia pe care o deţii, ai un pistol. Să nu zici că n-ai! Trebuie să ai! Dă-mi o clipă numai acest pistol.
PREFECTUL: Ne-ne-ne! Ce să faci mata cu pistolul?
VANIA: Nu ghiceşti?
PREFECTUL: Vrei să-l omori? N-ai auzit ce spunea Nora?
VANIA: Nu. Nu vreau să-l omor. Ea va fi fericită cu
căpitanul ei... Iar eu... PREFECTUL: Eşti nebun? Vrei să te sinucizi? Pentru
ce? Fetele se mărită. E firesc. Ei şi? VANIA: Te rog numai atît: dă-mi pistolul. Am şi eu
acasă, dar  cine ştie dacă voi avea curajul
acolo...
PREFECTUL: Ba te rog eu să laşi comediile! VANIA: Dă-mi pistolul!
PREFECTUL: Aş! Mai bine cheamă-i de dincolo şi mergeţi în pace să luaţi un ceai, ceva, că de-azi dimineaţă...
VANIA: Zici că nu mi-1 dai? Atunci o voi face singur.
Mă duc între vişinii mei şi acolo... PREFECTUL: Dacă insişti atîta... (Scoate din sertar
şi-i dă un pistol cam ruginit.) VANIA (cu pistolul la cap): Te-ai dovedit un om de
onoare. Aproape că nu mă aşteptam... Şi-acum,
să merg la locul meu. PREFECTUL: De ce, nene, de ce!? VANIA: Adio! (Apasăpe trăgaci, zgomot în gol, încă
o dată, nimic.) Ce-i asta?! PREFECTUL: Dar ce credeai, musiu? Eu să umblu
cu arme încărcate!? Şi să te las să-mi mori aici,
în cabinet! Ei nu, că-mi placi! (Rîde în hohote.)
121
Cum să te las să boroşcoşeşti cu sînge covorul. Păi nu?
VANIA: Eşti un ticălos!!! Un criminal! PREFECTUL: Dacă era încărcat, să fi văzut crimă!
(Apar Nora şi Nikolai, alertaţi de ţipetele lui Vania şi în aceeaşi clipă intră prin uşa principală şi Zoe. II văd pe Vania cu pistolul în mînă. Nora se aruncă între Vania şi Nikolai, Nikolai o smulge din faţa pistolului, aruncînd-o pe jos. între timp Zoe vrea să-l tragă pe Prefect şi să se ascundă după el. Prefectul se fereşte şi gestul violent o aruncă şi pe Zoe pe covor. Cele două ţipă, Prefectul îi desparte pe Vania şi Nikolai şi practic toţi trei se încaieră, pistolul zboară pe jos, Nikolai se repede spre el, dar Zoe, care e mai aproape, îl înhaţă şi-l îndreaptă spre ei, sărind în picioare.)
ZOE: Nimeni nu mişcă! PREFECTUL: Dă-1 încoace. ZOE: 5«ai că te împuşc şi pe tine! (Apasă, dar fără folos.)
PREFECTUL (i-l smulge): N-auziţi măi, fraţilor, că n-are gloanţe! Ce vă iuţiţi      Aveţi răbdare.
NIKOLAI (se repede la Vania): Atunci îl omor!
PREFECTUL (îl ia de guler şi-l aruncă): Ia vezi, amice! Că eu întorc foaia cît eşti de şef! Silenţium şi atenţiune! Căpitanul o ia pe Nora. Ia-o (Nikolai o ia de braţ.) Cu binecuvîntarea unchiului dumneaei! Domnu' Vania! Am zis «cu binecuvîntarea»! (Vania, resemnat îi sărută pe amîndoi pe frunte.) Iar tu, madam, care voiai să-ţi omori bărbatul, mai vedem noi.
122
Ba adică te fac naşă. îl iei pe gheneral şi-l
cununi! Ca la teatru! Toată lumea fericită... Sau
mai aveţi ceva de zis? ZOE: Cum le potriveşti matale, mai rar cineva! Vai,
ce mă bucur! O să avem în sfîrşit un eveniment! PREFECTUL: O s-avem! Acum însă: în trăsuri şi
acasă. Fie, că le-am aranjat! VANIA: Acum totul s-a aranjat... ZOE: Te pomeneşti că nu eşti mulţumit că se mărită?
Păi? Nu-i asta încheierea cea mai potrivită?!
I-auzi!
VANIA: Ar putea să fie... dar ştiu eu ce va urma?
(Intră, urmat de poliţist care încearcă să-l oprească, Groparul. Este pe jumătate beat, ca totdeauna.) PREFECTUL: Ce vrei omule? Nu se poate fără tine? GROPARUL: Fără mine? Cum o să se poată? Te faci
că nu ştii, şmechere, dar aşa e pesa! Fără mine
- ioc!
ZOE: L-ai învăţat rău. Tu eşti de vină.
PREFECTUL: Eu? L-am folosit, dar nu i-am zis să vină pe capul meu toată ziua. Ce vrei, deci?
GROPARUL: Am auzit că vă bateţi în duel, boieri dumneavoastră, aşa că iată-mă-s.
PREFECTUL: Ai înţeles greşit. Nu moare nimeni.
GROPARUL: Ioc! Duel fără gropar ca nuntă fără lăutar! (Poliţistul vrea să-l ducă.) Nu trage, bre, de mine, că te las p-afară cînd o fi!
PREFECTUL: Nu-i duel. E nuntă. Dă-i, Nikolai Vasilievici, o para să bea în cinstea voastră şi să plece.
GROPARUL: Parale iau, dar dus nu mă dau! ZOE: Păi de ce?
123
GROPARUL: N-auzi să nu tragi de mine! Adică la alegeri cu mine, la altele cu mine şi cînd e să-mi faceţi şi mie o plăcere... Azi ce-oi mai putea lucra şi eu. Că mîine îmi dau demisia. Nu se mai poate, domne! Este apa la rasul pămîntului!
NIKOLAI: Cum aşa?
GROPARUL: Serios. Pe-alocuri bălteşte. Acum că
v-am ales, ar fi cazul să daţi ordin să se retragă,
să ne lase. Avem treabă, nu se poate aşa! Vă
rog să... Nu trage, domne! NIKOLAI: Deci situaţia este gravă. Eu am tot raportat,
dar se vede că nu au ce face. GROPARUL: Văd că nu e rost! O să ne înecăm,
domne! Nu este posibil să laşi lucrurile aşa! NIKOLAI (în timp ce poliţistul îl tîrăşte pe gropar
spre uşă): Stai să-i dau ceva. (îi  bagă în
buzunar.)
GROPARUL: Aşa-aşa! Puneţi-vă bine. Să jucăm la nuntă, s-o facem lată, că se termină c-o lopată! (Din uşă.) Să bem că nu se ştie cît mai avem. (Toţi izbucnesc în rîs.) Şi să halim, că nu se ştie cît ne mai fîţîim. (Ceilalţi îi fac semne de rămas-bun cu mari rîsete.) Pe curînd, boieri dumneavoastră, pe curînd! (Uşa se închide în urma lui.)
VANIA (totuşi rîzînd): Ne-a învăţa t ceva filozofie
domnul alegător! PREFECTUL: Ia nu mai cobi şi dumneata. ZOE: Are dreptate! Azi toată lumea e veselă. Să n-aud
de politică şi de apă de ploaie. (Spre Nora şi
Nikolai, rămaşi în mijloc ca la fotograf.) Să vă
scuip, să nu vă deochi!
PREFECTUL (lui Vania): Ce ţi-e, domnule, şi viaţa!
Uite: stare de asediu, situaţiunea imposibilă!
Da' noi ne bucurăm, petrecem! Ce să faci?
Totu-i să fie omul optimist! Nu? VANIA: Ştiu şi eu cît optimism mi-a mai rămas? Şi
cu apa asta sărată mă tem că şi livada se duce... PREFECTUL: Nu! N-ai grijă! Vişinul are rădăcină
solidă. Mă pricep eu bine! (Vor să iasă,
începînd cu Nikolai şi Nora, dar deschide uşa
şi intră poliţistul.) POLIŢISTUL: O telegramă pentru domnul căpitan!
(Nikolai o citeşte, apoi fuge printre ceilalţi în
avanscenă şi o priveşte iar, schimbat la faţă.) ZOE (din spatele lui): Da' ce-i frate? PREFECTUL: Veşti rele?
NIKOLAI (scurt): Domnule Vania, fiţi vă rog amabil şi conduceţi doamnele. Iar dumneavoastră, domnule prefect, veniţi la mine în birou.
(Vania şi femeile ies repede, fără nici o vorbă.)
PREFECTUL: Ce se-ntîmplă, de te-a întors aşa? O fi răzbel!
(Nikolai a trecut în biroul lui şi-i strigă de acolo prin uşa deschisă.)
NIKOLAI: Mai repede, domnule! N-avem timp de
amuzamente! PREFECTUL (explicativ, spre public): Acu' ce-o fi o
fi! (Trece în birou şi închide uşa în urmă. Scena
rămîne goală.)
124
125
IV
In grădina din spatele casei lui Vania, văzută acum din alt unghi, adică terasa perpendiculară pe sală -cîteva movile deasupra ei. între ele este luciu de apă. Cîteva obiecte zac aruncate în apă. Terasa este încă neinundată, totuşi Vania şi Nora nu stau pe ea, ci pe o «insulă» mai mare din mijlocul scenei. Au o ţinută dezordonată, Vania are pantalonii suflecaţi, a ajuns acolo prin apă. Nu sînt îngroziţi de ceea ce se întîmplă, ci doar deprimaţi.
NORA: Şi acum ce-o să se întîmple? VANIA: Nimic. Apa o să crească. ORA: Şi vom muri înecaţi?
VANIA: De îndată ce apa va depăşi înălţimea noastră, da. Sau poate întîi ne vom refugia pe terasă, apoi pe acoperiş.
NORA: Eu nu înţeleg cum te poţi amuza cînd vorbeşti despre asta.
VANIA: Nu sînt nici vesel, nici trist. Dar pentru că m-ai întrebat, ţi-am spus ce cred că se va petrece. NORA: Să facem ceva!
VANIA: Ce anume? Spune-mi şi fac.
NORA: Să mergem undeva... să cerem ajutor.
VANIA: De o săptămînă căpitanul tău cere ajutoare, bărci, vapoare şi mai ştiu eu ce. Rezultatul?
NORA: Să fugim!
VANIA: Cu trăsura nu se mai poate. Pe jos? Nici atît. Cea mai apropiată gară este la zeci de kilometri. De altfel, cred că nici un tren nu mai circulă.
NORA: Bine, dar asta este de neînchipuit! Trebuia să fi fugit înainte ca apa să crească atît!
VANIA: De ce n-ai fugit? N-ai ce răspunde? Pentru că erai ocupată cu idila ta, eu eram ocupat cu livada, cu duelul şi cu alte mari treburi importante... îţi aminteşti ce-am făcut ieri?
NORA: Nu...
VANIA: Vrei să-ţi amintesc eu? Am primit vizita logodnicului tău şi a prefectului. Am băut ceai, am mîncat prăjituri... Am jucat şi cărţi.
NORA: Cîtă prostie!
VANIA: De ce prostie? Ţi s-a părut că faci lucruri a-normale? Apa începuse să iasă. Erau mici bălţi. Azi sînt mici insule. Stăm pe o insulă!
NORA: Nu ştiam...
VANIA: Nu ştiai? Nu ştiam? Starea de asediu e declarată oficial de o săptămînă. Din memorabila zi cînd era să ne batem pentru tine în loc să ne stea gîndul la ce se va întîmplă. Atunci?
NORA: Stare de asediu? Ce ştiu eu despre acest cu-vînt?
VANIA: Nimic. E un nume pentru ceea ce se petrece.
Sigur că un nume nu rezolvă nimic. NORA: Şi el? VANIA: Care el?
NORA: Nikolai Vasilievici, desigur! Ce crezi că vreau să te întreb? Am impresia că situaţia asta îţi convine.
VANIA: Nora, te credeam mai inteligentă! De ce să-mi convină? Cît îl priveşte pe Nikolai Vasilievici, îndată ce va găsi o barcă va veni la noi la ceai.
NORA: Eşti îngrozitor!
126
127
VANIA: Tu pui întrebări fără noimă. Poate că eşti speriată, te înţeleg! Cruţă-mă totuşi de absurdităţi.
NORA: Ba cruţă-mi tu nervii cu fatalismul ăsta! Nu
te ştiam aşa! Altul ar încerca... VANIA: Să oprească apa? Să alerge pe jos prin noroi?
Oi fi eu fatalist, dar nebun nu sînt! Mai bine să
ne imaginăm că sîntem la mare. Chiar sîntem!
Apa asta este de mare. NORA: Aşa arată apa de mare? VANIA: Chiar aşa! (Clipoceşte cu mîna.) Este apă de
mare de cea mai bună calitate. în curînd o să
ne scăldăm în ea. Cînd va mai urca puţin. NORA: Ce groaznic! Acum urăsc marea! O urăsc! VANIA: Nu cred că ajută la ceva. NORA: Deci te-ai resemnat. VANIA: Da. Cel puţin pe dinafară. Dacă vrei, m-am
resemnat în logica mea, chiar dacă aş prefera
să nu se întîmple mizeria de a ne îneca în mare
fiind în propriul salon. NORA: Şi nu mai e nici o speranţă? VANIA: Cum să nu. Totut e posibil. Să se oprească
totul aşa cum a început. NORA: Sau să primim ajutoare... VANIA: Nu ne va ajuta nimeni. Vrei o flotă? Cînd
apa va fi atît de mare cît să plutească pe ea
vapoare, noi ne vom fi sfîrşit de zile întregi. NORA: îngrozitor! Nu se poate! Trebuia să mă
mărit, să plec în croazieră cu Nikolai. Să văd
marea... VANIA: Uite-o! NORA: Unde-o fi el acum...
128
VANIA: în casa prefectului sau poate a ajuns cu
sforţări la telegraf şi cere ajutoare. Dar nu cred că mai merge telegraful.
NORA: Şi va veni aici. O să vină, nu-i aşa?
VANIA: Cred că vrea, dar nu cred că poate.
NORA: Vrei să zici că n-o să-l mai văd niciodată?
VANIA: Cine ştie...
NORA: Trebuie să-l văd. Vreau să ajung la el! VANIA: Stai cuminte. Stai aici sau dacă vrei mergem
pe terasă. Te duc eu în braţe cum te-am adus... NORA: Ba nu! O să merg la el, o să plec spre oraş. VANIA: Nu se poate. Nu-ţi dai seama că n-ai să faci
nici zece paşi prin apă? NORA: Ba pot! Plec! (îşi scoate pantofii şi o ia prin
apă, dar cum a coborît de pe insulă începe să
se împiedice şi după cîţiva paşi cade. Vania se
repede şi-o ia, aducînd-o înapoi pe insulă.) VANIA: Ai văzut? Te-ai murdărit! Se poate...? NORA: Şi nu mai e scăpare? VANIA: Ba da. O să se oprească, ai să vezi. Dar să
nu mai faci prostii. Dacă vei fi cuminte, n-o să
mai crească. Bine? NORA: Ai avut dreptate... am făcutprostii. Chiar sînt
o proastă.
VANIA: Ei, nu! Eşti descurajată şi nu poţi găsi o soluţie. Nimeni nu poate. NORA: Da. Bine măcar că este soare. VANIA: Cît o mai fi şi ăsta... NORA: Cum adică? VANIA: Nimic-nimic. NORA: Ce pasăre este aia? VANIA: Care?
NORA: Aia care stă acolo, pe gard.
129
VANIA: Aha! E un pescăruş. Am ajuns să văd şi asta:
pescăruş pe gard! NORA: Imposibil!
VANIA: Ce este imposibil? Să stea pe gard? Uite-1 că stă.
NORA: Nu. Să fie pescăruş! Pasărea asta ca o raţă grasă? E o raţă sau altceva...
VANIA: Nu, draga mea, e un pescăruş. Aşa arată el. în picturi el este în zbor, ca un punct alb sau cu aripile deschise. Dar de fapt este această raţă grasă pe care-o vezi. I-a mirosit a mare şi a venit.
NORA: Deci cînd spuneam eu că sînt un pescăruş...
VANIA: Te gîndeai la un lucru frumos şi alb care zboară departe. Aşa şi eşti. Deci nu te deziluziona prea tare.
NORA: Nimic nu se întîmplă cum voiam...
VANIA: Adevărat. Şi nici măcar nu voiai prea mult.
(Pe terasă apare Nikolai, în uniformă, dar plin de noroi.)
NIKOLAI: Nora!
NORA: Stai! Vin la tine!
NIKOLAI: Stai tu pe loc şi vin eu. Şi aşa sînt ud.
(Traversează pînă la insulă, se îmbrăţişează lung cu Nora, dă mîna cu Vania.)
VANIA: Eşti un erou! Cum ai ajuns?
NIKOLAI: Am luat şareta prefectului, dar s-a împotmolit repede. Atunci am deshămat calul şi l-am încălecat pe deşelate. Pînă cînd s-a înglodat şi el şi n-a mai vrut să meargă. Atunci am luat-o pe unde mi s-a părut mai uscat. Chiar aşa am intrat uneori pînă la genunchi.
NORA: Extrordinar!
NIKOLAI: Nimic extraordinar. Dar voiam să te văd. Aseară am ajuns tare greu şi cînd m-am trezit şi am văzut cît crescuse...
VANIA: Ceva veşti?
NIKOLAI: Am fost la telegraf. E mort.
VANIA: Deci ai alergat toată ziua. Nici o şansă?
NIKOLAI: Nimic. Doar să se oprească de la sine.
VANIA: Aşa cred şi eu.
NORA: De ce n-om fi plecat acum cîteva zile?
NIKOLAI: Eu oricum trebuia să rămîn. Aveam o misiune. Dar nu înţeleg...
VANIA: De ce te-au trimis?
NIKOLAI: Exact! Nu pot face nimic!
VANIA: Cînd ţi-am spus prima oară asta era să mă omori. Vezi? Acum hai să traversăm marea pînă la terasă. Ia-o pe Nora, că avem nevoie de ea să-ţi facă un ceai cald. Şi te rog să accepţi nişte haine de-ale mele, nu poţi rămîne aşa.
NIKOLAI (cu Nora în braţe): De ce nu? Tot trebuie să mă întorc.
NORA: Ba te rog să nu pleci. Mă laşi singură în
mijlocul apelor? Nu trebuie să fim împreună?
VANIA (în timp ce merg spre terasă prin apă):
Evident, Nora are dreptate. Rămîi aici. Iată, ai trecut-o în felul acesta pragul, deci îţi este mireasă.
NIKOLAI (ajungînd, o pune jos pe Nora): Dar misiunea mea?
VANIA (urcă şi el): Misiunea s-a terminat. Telegraful e mort, oamenii sînt izolaţi. S-a terminat!
NORA: Da-da! Rămîi aici. Eu fac ceaiul. (Intră în casă.)
130
131
VANIA: Acum, că sîntem singuri... vreau să-ţi spun...
NIKOLAI: Nu-mi spuneţi nimic... Mă simt foarte stingherit şi regret că venirea mea aici, fără nici un rost clar ... v-a stricat toate... de fapt v-a făcut nefericit.
VANIA: Nu fi naiv, dragă Nikolai Vasilievici!
Chestiunea asta s-a tranşat de mult! Tu ai dreptate şi Nora va fi soţia ta. Pretenţiile mele erau absurde. Despre altceva vreau să-ţi vorbesc...
NIKOLAI: Vă ascult.
VANIA: Vezi... nu credem că avem şanse, Ştii şi tu, doar dacă totul se opreşte de la sine. Aşa că te rog un lucru. Dacă merge tot aşa eu am să plec sub un pretext oarecare, să vă las singuri. Voi o să rămîneţi aici pînă la capăt. De acord? Şi acum du-te să te schimbi înainte de a fi gata ceaiul.
NIKOLAI: Vedeţi că eu nici nu ştiu...
VANIA: Nu-nu! Te rog! Nu mai spune nimic, doar
du-te în camera mea şi alege-ţi hainele. Mi-e
teamă să nu-ţi fie largi.
(Nikolai iese. Vania rămîne pe terasă, se scotoceşte şi aprinde ţigara. Stă în fotoliu şi fumează. Din lateral vine şi se apropie de casă, fleşcăind prin apă, Groparul.)
GROPARUL: He-he! Salutare, unchiule! Mă mai cunoşti?
VANIA: Salutare! Cum să nu te cunosc? Ce faci
pe-aici? Vrei să înveţi să înoţi? GROPARUL: îmi caut norocul. Ei? Crezi că-1 gă-
găsesc?  Trebuie  să-mi  schimb meseria.
Oamenii şi-au pierdut tot respectul faţă de
mine. Că nu mai sînt bun de nimic. înainte nu
ezista, domne, să treacă cineva pe lîngă mine
să nu mă salute. Da' azi? VANIA: Sînt vremuri grele, fii şi tu indulgent. GROPARUL: Cît pofteşti! Dacă n-oi şti eu ce-i omul
şi cu ce se mănîncă! Da' uite că-mi pare rău de
poziţia mea. Dai un rachiu? VANIA: Vino încoa'.
GROPARUL (urcăpe terasă): Ehei, unchiule, mi-e teamă c-o să ne bîntuie duhurile, pe deasupra apei, vorba cărţii.
VANIA (scoate şi-i dă o sticlă): Ia să bei, că s-ar putea să ai nevoie de curaj.
GROPARUL: Eu nu beau de curaj, că am curaj cu carul şi să înot nu ştiu, aşa că mi-am luat o grijă. Da' îmi pare rău că eu pe toţi, cînd a fost, i-am tratat cu atenţie şi cînd o să-mi vină şi mie rîndul acuşi-acuşi, o să plutesc pe gîrlă.
VANIA: Poate scăpăm, ce zici?
GROPARUL: Nu mai trag nădejde. Nici ăla, deputatul, n-a făcut nimic. Crezi că o să mai fie alegeri?
VANIA: Sigur. între peşti.
GROPARUL: Dar ce-o fi făcînd prefectul? Te
pomeneşti că o să cadă guvernul şi se duce şi el pe apa sîmbetii! Mai a sîmbetii ca apa asta nici nu poate să fie. Mi-e milă şi de el, săracul. Cînd îl auzeam, pe la întruniri, că strigă, mă lua aşa, un fior, că am şi eu sentimente mari, ce crezi mata?!
132
133
VANIA: Cruţă-te de-o grijă. Toţi o să păţim acelaşi
lucru. Bea, nu te sfii. GROPARUL: Unde-ai văzut că mă sfiesc? VANIA: Nu rămîi aici cu noi, să ne mai înveseleşti? GROPARUL: Nu pot. Am treabă. VANIA: Ce treabă?
GROPARUL: N-auzişi? Să-mi caut norocul în lume. Ai fost bun cu mine, dar dac-ai vrut doar ca să te pui bine, să ştii că e degeaba. Nu mai iau clienţi.
VANIA: Eu am fost dezinteresat cînd ţi-am dat rachiul. Chiar pleci?
GROPARUL: Păi nu? Cred că mă fac barcagiu.
VANIA: De unde barcă?
GROPARUL (îi întoarce spatele): Păi o barcă-i ca o plută cînd e de apă umplută... Sănătate, unchiule, şi plămîni de broască. (Dă să iasă.) Hai noroc!
VANIA: Drum bun! Să te ţii bine pe picioare, că iese apa la tine şi cred că apa nu-ţi place. Parc-aşa ziceai.
GROPARUL (ieşind, peste umăr): N-ai vrut piscină, c-o aveai acuma plină!
(Vania continuă să fumeze, după un timp apare şi Nikolai, în haine civile, care-i sînt, într-adevăr, largi. Stă alături de Vania).
NIKOLAI: Să nu te superi. Mă simt ridicol în hainele astea. Parcă sînt adunat de pe gîrlă.
VANIA: Aşa şi eşti. De ce să nu privim adevărul în faţă, nu? Aşa sîntem toţi. Nu văd de ce te-ai jena. întîmplător, casa asta este pe un teren mai înalt. Mîine însă el se va dovedi insuficient de înalt. Totul va fi ud.
NIKOLAI: Pari mult mai calm acum, cînd motivele de îngrijorare sînt serioase, decît acum opt zile.
VANIA: Chiar sînt mai calm... Ai zice că s-ar cuveni să regret ocaziile pe care le-am avut în ultimii cincisprezece ani. Ocaziile de a pleca de aici, vreau să zic. Atunci n-ar fi fost altfel. M-ar fi prins în altă parte, şi atît.
NIKOLAI: Tot fatalist?
VANIA: Nu, comod.. Altfel mi-aş pierde capul.
(Nora vine cu serviciul de ceai, toarnă în ceşti. Stau toţi trei în jurul mesei.)
NIKOLAI: Altfel e aproape plăcut.
VANIA: De ce «aproape»? E foarte plăcut. O zi de vară tîrzie, aer proaspăt şi răcoarea mării. Ca pe puntea unui vas. Nu-i aşa, căpitane?
NIKOLAI: Exact aşa.
NORA: Aşa este pe un vapor?
NIKOLAI: Da. într-o zi frumoasă de septembrie, cam ăsta e aerul, cam asta lumina...
VANIA: S-ar putea să fie un dar pentru noi, care nu ne-am învrednicit niciodată să urcăm pe un vapor. Un cadou al mării. Eh? Avem pînă şi un căpitan pe vapor... Ce ne mai trebuie?
NORA: Dar un vapor nu se poate scufunda.
VANIA: Cum să nu! Ia întreabă-1 pe Nikolai?
NIKOLAI: Din păcate... dar nu-i sigur că noi ne vom scufunda.
NORA: Oare?
VANIA: Nu ne vom scufunda. Vezi, Nora, dacă am fi plecat în croazieră am fi stat altfel, am fi băut ceaiul pe punte şi l-am fi invitat pe căpitan să
134
135
ne povestească despre mare. Tu te-ai fi îndrăgostit de el. Şi el de tine. Deci, dacă am fi plecat, ar fi fost la fel, De ce să mai fi mers? NORA: Dar livada ta?
VANIA: Oricum n-am fi putut s-o luăm cu noi. Ea ne
aşteaptă. NORA: Şi noi. Aşteptăm.
VANIA: Nu. Nu pe tonul ăsta. Ascultă la mine cum trebuie să zici: (cîntat) şi noi... aşteptăm...
NIKOLAI: Niciodată nu prea mi-a plăcut aşteptarea.
VANIA: Ehei, Nikolai Vasilievici, nici nu ştii ce plăcere este să aştepţi.
NORA: Mie mi se pare că e o încordare să aştepţi. Iar în situaţia noastră e chiar înnebunitor.
VANIA: Deloc. Gîndiţi-vă bine... Eu am aşteptat aici atîţia ani, am vrut să plec de fiecare dată şi n-am plecat. Voi o să spuneţi că a fost o laşitate. Dar nu. A fost un curaj. Acela de a mă trezi în fiecare dimineaţă... în aceeaşi grădină, de a lupta să am un lucru statornic, o livadă cu vişini... Crezi, Nora, că mi-a trebuit puţin curaj să rămîn cu tine, să văd cum creşti şi deci cum eu îmbătrînesc...
NIKOLAI: Dar astea le simţi oricum.
VANIA: Niciodată atît de tare... ca atunci cînd stai pe loc şi aştepţi. Atunci e cel mai greu şi totuşi foarte frumos. E liniştitor să vezi că nu-ţi mai e frică.
NORA: Zău, unchiule, e puţin ciudat să fii atît de
nepăsător cînd apa creşte. VANIA: Hm, ce ai vrea să faci? Dacă ar creşte, ar
creşte. Dar eu simt că s-a oprit din creştere.
Nikolai, am înfipt un ţăruş cînd a ieşit apa în
prima zi. L-am însemnat zilnic cu creşterile apei. Vrei să-l verifici? E în spate. (Nikolai iese.) NORA: Aşa să fie?
VANIA: Cîmpia asta e acum o mare. Nu apa a ieşit,
ci cred că ea, cîmpia asta, s-a scufundat încet.
Şi se va mai scufunda. Dar noi nu. Noi vom
rămîne deasupra. NIKOLAI (s-a întors): Extraordinar! N-a mai crescut
decît un deget! Iar alaltăieri crescuse cu două
palme! Ai ştiut de la început! VANIA: Cum să fi ştiut? Nu-ţi aminteşti ce te
rugasem? Acum, vorbind, am înţeles. NIKOLAI: Deci nimic nu se mai scufundă!
Formidabil! VANIA: Nimic, spui? Ia uită-te la gard! NORA: A dispărut! Şi copacii! Au apă aproape de
crengi. NIKOLAI: Cum se poate?
VANIA: Nu ştiu. Cert este că noi aici râmînem deasupra. NIKOLAI: Dar de ce?
VANIA: Ei, trebuie să existe vreo explicaţie, eşti băiat cu carte. Ceva cu geologia, cu hidrologia... Poate lucruri care se întîmplă oricum, dar lent, în mii de ani, aici s-au petrecut în cîteva zile. Eu însă voi crede oricum altceva. Ceva profund neştiinţific.
NORA: Ce vei crede?
VANIA: Că este un dar pentru cel care a ştiut să aştepte. Vezi? O singură săptămînă, poate două, am fost îndrăgostit şi precipitat. Am fost gata
136
137
să plec. Şi uite! Azi, cînd sînt iarăşi dispus să aştept...
NORA: Deci vom rămîne aici mereu? VANIA: Mereu.
NORA: Ce bine, unchiule Vania! Vom sta aici, ne
vom odihni! VANIA: Sigur. Voi doi şi cu bătrînul unchi. NIKOLAI: Şi ceilalţi? VANIA: Care?
NIKOLAI: Restul... cei despre care nu ştim... cei cu
care nici nu putem comunica... VANIA: Nu ştiu. Nu mă pot gîndi, n-am destulă
imaginaţie. NIKOLAI: Cînd mă gîndesc la ei... VANIA: încearcă să-i uiţi. Ei ne-au uitat oricum. NIKOLAI: Crezi c-o să pot? VANIA: Sigur. Mai ales dacă eşti fericit să rămîi aici,
cu Nora.
NIKOLAI: Ne resemnăm să trăim pe o insulă pustie? VANIA: Nu e pustie. E plină de lume. Sîntem trei,
asta nu-i puţin lucru... NORA: Ai dreptate, dar ce se va întîmplă apoi? VANIA: Cînd apoi? NORA: Mai tîrziu.
VANIA: Nimic. Absolut nimic. Eu mi-am dorit
mereu asta. NORA: Ce vom mînca? VANIA: Vom pescui. NIKOLAI: Ce vom bea?
VANIA: Vom distila apa mării... sau vom strînge
zăpadă... NORA: Ce vom citi?
VANIA: Vechile cărţi. Sînt mult mai interesante. A
treia lectură te va plictisi. Dar la a treizecea vei avea în faţă o carte nouă, despre care nu ştii nimic.
NIKOLAI: Şi nu vom primi veşti?
VANIA: Cum să nu? Vom şti în fiecare zi dacă va fi
vreme bună sau rea, dacă se apropie vara. NORA: Ne vom obişnui.
VANIA: Ne-am şi obişnuit. Exact ca pe o navă mare, nu-i aşa Nikolai, pe o navă mare cînd ţi se pare că stai, dar de fapt, încet, ai şi pornit. Fiţi veseli.
NIKOLAI: Unchiule Vania, îmi dai voie să-ţi spun aşa, nu? Eu cred că ai ştiut de la început...
VANIA: Nu. N-am ştiut nimic. M-am gîndit, poate am presimţit ceva... Cîteva   zile am fost mediocru, nedemn... Nu-mi pare rău, aveam nevoie şi de asta... Acum sînt foarte liniştit. Aş vrea să fiţi şi voi.
NORA: Bine, dar chiar aşa...
VANIA: Nora, gîndeşte-te că este un dar. Un dar nu se refuză, nu i se caută cusururi.
NORA: Un dar pentru tine...
VANIA: Pentru toţi trei.
NIKOLAI: Foarte ciudat!
VANIA: Mie mi se pare firesc. Cine ştie de cînd aşteptam asta fără să ştiu c-o aştept.
NORA: Zilele trecute au fost aşa... ca... nu ştiu...
VANIA: Ca un carnaval! A fost un carnaval! Dar cînd te întorci la ziuă de la un carnaval, trebuie să te bucuri... Chiar te bucuri că s-a terminat, arunci pantofii care te string. Te bucuri că vei dormi.
NORA: Noi vom dormi?
VANIA: Vom dormi... vom visa poate. Nu fiţi nemulţumiţi.
138
139
NIKOLAI: Nu sîntem. VANIA: Atunci ascultaţi!
(Se aud, întîi abia perceptibil, apoi din ce în ce mai tare, valurile mării, ţipetele păsărilor marine.)
NORA: Ăsta care a ţipat a fost un pescăruş?
NIKOLAI: Nu. Un furtunar.
NORA: Un furtunar? Tot o pasăre?
VANIA: Da. E mai mică. Tot albă...
NORA: Şi totuşi mă simt ciudat...
NIKOLAI: Şi eu. Parcă m-ar privi cineva... parcă aş
fi actor într-o piesă. VANIA: Şi eu mă simt aşa uneori. S-ar putea să fie
din cauza oboselii din ultimele zile. NORA: Şi dacă sîntem cu adevărat într-o piesă? VANIA: Atunci se va termina curînd. Noi vom
rămîne pe insula noastră, iar publicul o să ne
uite.
NORA (în glumă): Nu zău? Merităm noi un asemenea sfîrşit?
NIKOLAI (tot în glumă): Zău, unchiule, merităm un
final de melodramă. VANIA (relaxat): Nu-i vorbă de merit. Dar cred că
oricum nu se termină niciodată.
(Sunetul valurilor şi ţipete de pescăruşi cresc din nou, lumina scade, muzică, întuneric.)
140
PERSOANELE
- Prolog -
Un ecran de pînză pe care se proiectează un jurnal străvechi de actualităţi, alb-negru, cu imagini muncitoreşti şi turistice dintr-o ţară orientală. Vocea comentatorului (comentatoarei) rosteşte cu emfază reţinută şi festivistă, gen "jurnal-cinema" anii '50, textul:
Amonaraso soţul lui Aso Aida fiica lor
sfetnicul lui Osiris
(şefi şi subşefi de bresle, preoţi, oşteni, prostime)
LOCUL ŞI TIMPUL
în Eghipetul antic, la începutul istoriei
Crainica: Regatul Nilului-de-Sus, o ţară în plină dezvoltare economico-socială! Sub sceptrul regelui Osiris, poporul acesta harnic făureşte an de an cîte o treaptă pentru ascensiunea sa către o civilizaţie demnă şi paşnică. Munca le este dragă locuitorilor din acest ţinut. Ei se îndeletnicesc cu agricultura, păstoritul, vînătoarea şi pescuitul. în ultimii ani, de cînd regele Osiris conduce, prin voinţa poporului său, destinele acestei ţări, băştinaşii şi-au descoperit vocaţia de constructori. Blocuri impresionante de stîncă sînt scoase din cariere şi tîrîte sau rostogolite pînă la locul de amplasare unde edifică, prin suprapunere, construcţii spectaculoase, modele de urbanism.
Sub ocîrmuirea lui Osiris şi a preoţilor şi sfetnicilor săi, Regatul Nilului-de-Sus ne apare, în lumina soarelui sudic, ca o ţară aflată pe culmile orînduirii sclavagiste şi în marş către feudalismul timpuriu.
(Filmul se rupe, începe muzică de flaut, ecranul se ridică şi, cînd se aprinde lumina, apare decorul.)
143
(O sală în palatul regelui Osiris. Regele zace pe un pat, care-i ţine loc şi de tron, legat la cap cu o cîrpă, căci are migrene.)
OSIRIS: "Noapte, o, mamă! întinde-ţi aripile asupra
mea cum fac veşnicele stele!" THOT (intrînd): Ai spus ceva stăpîne? OSIRIS: Am invocat noaptea. Mă doare capul de nu
te văd!
THOT: Trebuie să ieşi în balcon măcar o clipă. Sînt o mulţime!
OSIRIS: Mă aşteaptă? Dar mă doare capul... Amînă-i! Nu mă simt în stare.
THOT: Prea sînt mulţi. Să nu iasă vreo... Preoţi, oameni liberi, sclavi...
OSIRIS: Toată ziua să fiu la dispoziţia lor?! Faraon sînt eu? Păi zău că era mai bine pe vremea predinastică. O să instaurez democraţia! Să se conducă singuri. Şi faraonul să fie eligibil. Din doi în doi ani. Iac-aşa!
THOT: Nu te lăsa copleşit, stăpîne! Abia am pus mîna şi vrei să strici tot?
OSIRIS: Bine-bine! (Iese puţin în balcon, face semne, răsună, ovaţii.) Brrr! Sînt o grămadă! (Se trînteştepepat.) Şi cum mă mai aclamau! Nişte proşti!
THOT: Proşti, dar mulţi! Şi cam primejdioşi!
OSIRIS: Chiar! Ei n-au, aşa, nici o treabă? Te-am lăsat cam liber şi ai încurcat lucrurile... Toată ziua, procesiuni! N-au nimic de făcut decît să se strîngă aici şi să mă forţeze să mă maimuţăresc?
THOT: N-au, excelenţă! Cum ştiţi, ţara asta este un
144
dar al Nilului! Ce treabă? Răsare Sirius, aruncă sămînţa; apune Sirius, culeg roadele... în rest... OSIRIS: Ia să le dai ceva de făcut! Să-mi facă... Uite! Să îmi ridice o construcţie. Dar să fie mare! Aşa, cam la vreo 300 de metri pe trei sute... Şi înaltă... de vreo 150 de metri! Ne-am înţeles? Un templu.
THOT: Templu nu prea merge... E greu, fără mortar, ce credeţi!
OSIRIS: Vezi tu! La urma urmei să fie aşa, o grămadă de pietre ţuguiată, principalul e să aibe ce face toată ziua şi seara să cadă laţi de oboseală. Clar?
THOT: Clar.
ISIS (intrînd): Ei, um te mai simţi? Te mai doare? OSIRIS: Ce naiba! Zău, parcă aş fi fărîmiţat în nu ştiu
cîte bucăţi. Am făcut planuri... Să-i pună să
facă o construcţie. Că m-am săturat de
procesiuni d-astea. ISIS: Nu-i rea ideea. Dar ceva mai la vale-ncolo, în
pustiu, că fac zgomot şi praf cînd o ridică. THOT: Nu mă opun, dar să ştiţi: din punct de vedere
al posterităţii n-o să fie o întreprindere prea
populară.
ISIS: Lasă, că după aceea o atribuim altcuiva! Parcă o să mai ştie cineva după şapte mii de ani ce şi cum? Dar vorba e, să nu devină periculoasă acum... Şi-n loc de bine să ne facă rău. Ce le spunem?
THOT: Ceva cu porunca zeilor... Strîngem marii preoţi, sobor...
OSIRIS: Ba deloc! M-am săturat să-i mituiesc la
fiecare mişcare. Om fi noi orientali, dar şperţ nu mai dau! La ce zeu se închină ei acum?
145
THOT: Dumnezeu ştie!
OSIRIS: Nu-i nimic. Mă canonizez pe mine. Ăă? THOT: Excelentă idee! Asta da, o să le închidă gura.
Vă proclamaţi zeu! ISIS: Cum? Şi eu? Tu zeu şi eu muritoare? OSIRIS: Ce vrei, dragă?! Trebuie să păstrăm o măsură. THOT: Lăsaţi că nu-i nimic. Şi etiopienii, şi sumerienii
sînt politeişti. E la modă. O putem canoniza şi
pe doamna.
ISIS: Uite cine mă iubeşte! Mersi! Ia-ti pergamentele şi formulează edictul. (Thot se aşează turceşte şi începe să scrie.) Ce ne-am face fără Thot? Singurul dintre noi care ştie să scrie...
OSIRIS: Păi da, că au inventat alfabetul ăsta stupid! Un vultur, un ibis, un lotus! Eu am avut mereu treabă, cu războaie, cuceriri... n-am avut timp de ciubuce d-astea.
ISIS: Nu ţi-a reproşat nimeni nimic! Ce te enervezi?
OSIRIS: Mă enervez, că după cîteva zeci de secole, naiba o să mai înţeleagă inscripţiile astea.
THOT (scriind de zor): N-aveţi grijă. Am pus din loc în loc cîte o inscripţie în două sau chiar trei limbi. Unul mai isteţ înţelege imediat cum e alfabetul.
ISIS: Tot Thot, săracul.
OSIRIS: Şi pe el, eu l-am găsit. Ce era? Un scrib! Ca mîine îl văd şi pe el în panteonul nostru.
THOT: Veşnic recunoscător îţi rămîn, stăpîne!
ISIS: Apropos, dacă tot ai făcut actul, trece-1 şi pe Horus!
OSIRIS: De ce şi pe Horus!? ISIS: Ce, nu-i copilul tău? Dacă noi sîntem zei, este şi el. nu?
OSIRIS: întîi să merite! Eu am luptat cu sabia, n-am stat ca el cu nasu-n tăbliţele alea pe care le tot răsuceşte: cu-cu-cu... cum le zice!?
ISIS: Cuneiforme!
OSIRIS: Mersi, învăţato! Aşa se iveşte conflictul între generaţii. Şi te mai miri că s-a rupt legătura între tată şi fiu!
ISIS: Şoimul mamii!
OSIS: Da... clonţos, ce este! Mai simpatic mi-e Anu-bis, să ştii!
ISIS: Negriciosul ăla! Parcă-i un cîine. Seamănă cu ta-su.
OSIRIS: Doarţi-e nepot.
ISIS: Şi ce? De ce n-ai luat-o pe sor-mea să-ţi fie zeiţă?
THOT (termină de scris) Vă rog frumos, excelenţele voastre! Semnaţi edictul! L-am trecut şi pe Horus. Şi Anubis mi-e foarte simpatic de altfel... Nu trebuie să ne pierdem calmul.
OSIRIS (luilsis): Iscăleşte tu, madam, că eu sînt un negrotei analfabet.
ISIS (semneazăpe spatele lui Thot): Să dai şi o proclamaţie!
THOT: Lăsaţi pe mine.
ISIS: Bine că s-a aranjat. Acum o să ne construiască
tot ce trebuie. OSIRIS: Unde pleci?
ISIS: I-am promis lui Nephtys că trec pe Ia ea să-mi
arate nişte stofă. OSIRIS: Bîrfiţi toată ziua. Parcă eu nu ştiu! ISIS (iese): Ne vedem mai încolo. OSIRIS. Să vă ia dracu'! THOT: Stai liniştit, stăpîne, nu te tulbura...
146
147
OSIRIS (cadepe spate): Stau. Ziceai ceva de o
scrisoare ... A cui? THOT: Da. Am interceptat-o. A lui Seth către Aso! OSIRIS: Către Aso! Trădătorul, o să-l spintec!
Mîrşav! THOT: Curat mîrşav! OSIRIS: Ce-i scrie ticălosul? THOT: N-am putut să descifrez. Ei scriu pe papisuri
şi nu se vede scrisul. Trebuie să-l tratezi cu
metaluri d-ale lor... OSIRIS: Aici e mister mare! Nu dăm noi de rostul
secretului... Mi-e frică de trădare... THOT: Şi mie.
OSIRIS: Ăsta-i sclavagismul, ce să-i faci? Eu, ştii:
iubesc trădarea... THOT: Dar îi urăşti pe trădători... OSIRIS: Rezon!
THOT: Sînt eu cu ochii-n patru. Doar mă ştie înălţimea ta. Eu zi şi noapte la datorie!
HORUS (intrînd): O, Osiris! Roi des Egyptes Su-perieure et Inferieure, souverain des deux pays... Fils du Soleil, aime des dieux! Seigneur des diademes! Mes hommages!
OSIRIS: Bre-bre-bre! Ce te-ai mai subţiat! Te-aş băga în sîn, da' n-ai loc de urechi! Ce vînt?
HORUS: Cest la politique, mon pere!
OSIRIS: Ian auzi! Da' nu eşti prea june pentru politi-tichie, băietule?
HORUS: Je suis jeune, il est vrai! Mais pour Ies âmes bien nes, la valeur n'attendpoint le nombre des annees.
OSIRIS: N-o să mai avem loc în Eghipet de atîţia bonjurişti. Aţi corchezit graiul strămoşesc. Grăieşte.
HORUS: Este vorba despre Oncle Seth...
OSIRIS: Nicisăn-aud! S-a încăibărat cu Aso. Mă vinde! Să vină etiopienii ei aici? Nu ştii principiul meu?! Egiptul - egiptenilor!
HORUS: M-am angajat să te rog să-i primeşti pe solii etiopieni, să vă înţelegeţi. Vei da bună pildă surorilor noastre de gintă sahariană.
THOT (întrebat din priviri): N-ar fi rău să-i primeşti, excelenţă.
OSIRIS: Mde... nu prea face pentru un zeu...
HORUS: Dar ai promis! Nu-ţi poţi lua vorba înapoi. Acolo unde nu e moral, acolo e corupţie! Un zeu fără principii, care va să zică nu le are!
OSIRIS: Să-i primesc? Să nu-i primesc? Hai să-i primesc, să văz ce moft mai e şi ăsta! (Face semn, delegaţia etiopiana intră în sunetele unui marş, aduc daruri, fac plecăciuni, în frunte cu zeiţa-regină Aso.)
OSIRIS (salută rece): Tu eşti Aso?
ASO (cu mare accent ţigănesc): Da-mpărate!
OSIRIS: Ai venit să mi te-nchini?
ASO: Ham venit pentru tratative, înălţimea ta. Să discutăm onest!
OSIRIS: Mda... de onestă n-ai încotro! Mai ales că-ţi aduci aminte ce snopeală v-am tras data trecută.
HORUS: Papă! Soyez delicat!
OSIRIS: Zoaie delicate de crocodili. Să mă slăbiţi!
148
149
ASO (ofensată): Dacă ham venit să încheiem pace! Ham adus-o garanţie pe însăşi fiică-mea, Aida! (O împinge în faţă, ea se ploconeşte, dar Horus o ridică foarte elegant.)
OSIRIS: Halal garanţie, cioara asta!
ASO: Vai! ce limbaj! M-am înţeles cu Seth, cumnatul înălţimii tale şi ham primit asigurări că totul va decurge favorabil. Ham achitat o parte din obligaţiile materiale, mă haşteptam la alt tratament, mînca-ţi-aş. Poftiţi chitanţele! (Le dă iar Osiris se uită confuz la ele, apoi le trece lui Thot.)
HORUS: Aţi văzut? Les bons comptes font des bons amis!
OSIRIS (întunecat şi scurt lui Thot): Marafet aldîn? THOT: Aldîn, effendi! OSIRIS: Siktir!
HORUS (tuşind încurcat): Aurevoir! (în sunetele aceluiaşi marş, suita şi Aso se retrag, Aida rămîne, aproape de Horus.)
OSIRIS: Mă-năbuş. Deschide fereastra să iasă mirosul de etiopian!
HORUS: Noi nu mai putem rămîne aici! Haide! (O ia pe Aida şi ies.e)
OSIRIS: Văzuşi?
THOT: Văzui.
OSIRIS: Cu ţiganca?
THOT: Cu!
OSIRIS: îi făcu mă-sa farmece? THOT: De...
OSIRIS: Ce aştepţi, dar?! (Thot iese luînd şi papirusurile. Osiris se întinde istovit pe pat, pînă cînd intră sporovăind Isis şi Nephtys.)
ISIS: Ai şi adormit?
NEPHTYS: Lasă-1, c-amuncit azi! (Stau cu spatele la el.) Ce-o fi avînd cu Seth. E supărat pe el...
ISIS: Pentru că se înţelege cu duşmanii. De aia!
NEPHTYS: El a vrut să iasă totul bine şi acum... Că voi v-aţi făcut zei, vuieşte toată Valea Regilor... Dar pe noi ne-aţi întrebat?
ISIS: Cînd o ajunge bărbatu-tău faraon, să te facă el
zeiţă.
OSIRIS (se trezeşte): Mai încet, că sînt bolnav. Alt loc nu vă găseaţi? Acuşi vă tîrnuiesc prin casă, pe sâmînţă.
ISIS: Bine că te-ai sculat şi tu. Uite, Nephtys stă pe
capul meu să te împac cu Aso. OSIRIS: Aha! Dar pe fiu-tu 1-a vrăjit, 1-a pus
împotriva mea. Nu-ţi ajunge? Crezi c-am să-i
iert? Cînd oi porni, îi fac una cu nisipul. NEPHTYS: Zău, nene! Sămă-ngropi! Lasă de la tine. OSIRIS: Nu las! Nu voi să las! Aveţi de gînd să mă
duceţi de nas, asta-i. NEPHTYS: Vrei să te baţi cu tot dinadinsul? Atunci
dă-i măcar comanda supremă lui Anubis. ISIS: Ei, bravo! Ne-am pricopsit. Anubis şi comandă! NEPHTYS: Că doar n-o să-l facă general pe fătălăul
de Horus! Să ducă oştirea de izbelişte p-acolo. ISIS: Eu sîntregină, eu poruncesc aici. Să fie limpede.
O să conducă Horus şi basta. NEPHTYS: Dac-oi putea să-l iei diri poala negresei
ăleia. Neam de zei şi Horus vi-1 corceşte!
Strănepotul soarelui o să fie cum e ceaunul! ISIS: îţi arăt eu cine este zeiţă (se repede la ea, mai
să se bată).
150
151
OSIRIS (le desparte): Tăceţi, scorpiilor. Eu stric că m-apuc să vorbesc politică la nişte femei nebune. Numai eu hotărăsc! Aţi priceput?
NEPHTYS: Da... păi ştiu că faci tot ce poţi numai pentru pofta ta.
OSIRIS: Pohta ce-am pohtit a fost să văd Eghipetul mare, unul şi indivizibil. Cu paloşul meu am înfăptuit- Şi nemernicul de bărbatu-tău mă vinde că nu i-am făcut şi lui statuie! Iudă!
ISIS: Ce-i aia?
OSIRIS: Aia-i aia, care o ştii dumneata. Că nu poate pentru ca să mai fie aşa o situaţie, c-am să vă chem pe toţi şi am să vă spun, mă-nţelegi, serios: "Istoriceskii put ne trotuar Nevskogo Prospekta", măgarilor. Nu se mai poate să trageţi unul hăis şi altul cea! Pe etiopieni o să-i belesc de-o să mă ţină minte - vindicta bonum - şi-o să mă întorc să zidesc piramide şi o să zidesc temple pînă o să mă satur. Iar de nu, apoi v-oi zi pe voi. Vorba ceea: sighigem, sighigem bombon belegem ! L'Etat c'est moi! The rest is silence! (cele două femei tac impresionate -Osiris iese furios - lumina scade brusc, întuneric.)
(Trecerea dintre părţi este rapidă. Cu un minim de schimbare în decor, scena este acum reşedinţa lui Seth, acesta tocmai sosind nervos.)
SETH: Nephtys, unde eşti? (pauză) Nephtys! N-auzi!
NEPHTYS: Tulai! Că iar a venit cu draci! (intră) Da' ce crezi? Că stăteam? Ce tot vrei?
SETH: Ce-ai făcut, ce-ai dres acolo, că în loc să-l linişteşti, a declarat război. Abia se potoliseră lucrurile. Ce mă fac eu acum? Că Aso, ştii bine: mi-a dat! Cum pot eu să mă pun în fruntea oştii cînd femeia m-a primit bine şi m-a umplut cu atenţii?
NEPHTYS: Eu ţi-am spus că nu-i bine să-ţi creezi obligaţii, dar aşa sînteţi voi: cum vedeţi o negricioasă d-asta cu picioare lungi - gata. Uite şi la Horus! îl bagă pe ta-su în mormînt.
SETH: De l-ar băga mai repede, că nu văd nici o soluţie.
NEPHTYS: N-o să fie nevoie să te duci. Osiris o să-i dea comanda lui Horus, că de-aia ne-am şi certat. Şi p-ăsta îl ştii: îi o tigoare de băiet. O să-l mănînce ăla cu totul, că doar n-au pierdut obiceiul, ferească-ne ăl de sus.
SETH: Ce ştii tu? întîi să guşti şi pe urmă... Ficatul e formidabil cu muguri de papirus.
NEPHTYS: Ptiu! Nu mai spune că-mi faci rău...
SETH: în sfîrşit... nu ştiu cum o s-o scoatem la capăt.
152
153
NEPHTYS: Eu i-am cerut să-i dea lui Anubis
comanda. Şi el ar face cum i-ai spune tu, s-ar încurca pe acolo cîteva luni, pîn'pustiu, pînă s-ar linişti lucrurile. Pînă la viitoarele inundaţii, cine ştie, mai moare măgarul, mai piere samarul.
SETH: Pierde pe naiba. Şi Anubis ăsta... îmi vine să cred că nici nu-i al meu.
NEPHTYS: Ei, poftim vorbă la el!
SETH: Parcă l-ai fi greşit cu Osiris, atîta-i de devotat. Parc-ar fi un cîine, aşa se gudură pe lîngă el.
NEPHTYS: Şi dementul nici nu-1 bagă în seamă. Nu-i vorbă, că pe Horus şi mai puţin îl place! îi e frică de ei să nu-i ia puterea, vezi bine. Pe Horus 1-a trimis atît de departe să-nveţe, că a şi uitat limba. Parcă s-a şi ţicnit.
SETH: Se preface. în orice caz: de-i nebunie, are miez în ea. îmi place mai mult decît Anubis... Dar e periculos.
NEPHTYS: Mangafaua o să-şi comande armata
singur. Nu lasă el la alţii amărîtele alea de
sceptre. O să-l îngroape cu ele. SETH: Greşi-i-ar îmbălsămarea! Putrezi-i-ar carnea
şi oasele în sarcofag, că tot pe foc mă ţine...
N-ajunge căldura de afară! NEPHTYS: Oricum, pînă să te văd pe tine faraon... SETH: Nu zice! Pun pariu c-o să voteze cu noi cine
cu gîndul nu gîndeşti, unul pe care contează
vampirul ca pe nu ştiu ce, şi cînd l-om avea pe
ăsta, îi avem pe toţi! NEPHTYS: Ei, cine?
SETH: Nu-ţi dă-n gînd? Thot, vezi bine! Eminenţa cenuşie, de!
NEPHTYS: Thot?
SETH: Mare pezevenghi! Straşnic faraon ar fi ăsta.
Păcat că provine din scrib. NEPHTYS: Şi el pare devotat lui Osiris... De ce te-ar
sprijini?
SETH: Nu-i vine la socoteală cum se poartă bătrînul cu Horus. El şi cu Horus... (îi şopteşte ceva la ureche.)
NEPHTYS: Nu mai spune! Extraordinar! Eşti sigur?
SETH: Aşa se zice... (Semne concludente.)
NEPHTYS: Şi atunci, sclava aia, Aida?
SETH: Ei, praf în ochii lumii...
NEPHTYS: Păi, dacă-i aşa...
SETH: Eu i-am şi spus o dată lui Thot, apropos de bătrîn: "Măi, fii deştept, pupă-1 în bot şi papă tot, că sătulul nu crede flămîndului".
NEPHTYS: Aşa a şi făcut... Ce neam e Thot ăsta?
SETH: Hm... Sumerian... sau nu! Asirian îmi pare!
NEPHTYS: Asirienii e dăştepţi!
ANUBIS (intrînd): Cum, n-aţi plecat încă?
SETH: Unde să plecăm?
ANUBIS: Păi cum? La templu. Se face canonizarea
oficială. Ori nu v-a invitat? N-aş crede! SETH: Ba m-a invitat, da' să-şi pună pofta-n cui. Mă
duc eu, om serios, să aplaud acolo că se face el
zeu oficial?! NEPHTYS: Şi mie de ce nu mi-ai spus nimic? SETH: Pentru că eu nu mă duc şi deci nici tu n-ai ce
căuta. ANUBIS: Ce-ţi veni?
NEPHTYS: Nu eşti deloc diplomat. N-o să-i dea niciodată comanda lui Anubis dacă te porţi aşa.
154
155
SETH: Mă port cum vreau. N-are nevoie de nici o comandă. Ajunge omul general şi fără protecţie.
ANUBIS: Greu în vremurile astea. Nu vezi cum
decad toate. Şi sîntem abia la începutul istoriei. Ce-o să fie peste cîteva mii de ani? Mă ia groaza cînd mă gîndesc.
SETH: Nu te mai gîndi şi pace.
NEPHTYS: Trebuie să mergem.
ANUBIS: Sigur că da. Nu-i vorba aici de comanda oştii, ci e o chestie de obraz în fond. Nenea Osiris mi-a arătat multă încredere şi nu vreau să-şi închipuie că sînt nerecunoscător.
SETH: N-ai decît să te duci acolo să dai din coadă, căţel ce eşti! Şi pe urmă parcă te văd că iei oastea şi-i baţi pe bieţii etiopieni care n-au nici o vină.
ANUBIS: L-au sfidat pe Osiris de nu ştiu cîte ori. SETH: Şi ce, i-a căzut rangul? Aureola de sfînt? NEPHTYS: Eu îl iau pe Anubis şi mergem împreună.
O să spunem că eşti bolnav. Trebuie să salvăm
aparenţele. Isis s-ar supăra... SETH: N-aveţi decît să vă duceţi. Eu nu mă clintesc! ANUBIS: Hai, să nu întîrziem. NEPHTYS: Lasă că nu începe niciodată la fix. (Ies.)
Pa!
SETH: Iepure şi călătorie sprîncenată. (îşi toarnă vin.)
THOT (intră): Salutări excelenţei voastre... (aluziv) cele mai plăcute dorinţe să i se împlinească... SETH: He-he. Ia te uită. Ai venit să mă vezi? THOT: Treceam întîmplător.
SETH: întîmplător, hai!
THOT: Eh, vorba tînărului meu stăpîn, "qui s'aime se rencontre". Cum o duci cu sănătatea?
SETH: Ca şoarecele-n brînză. Da' solzoşia ta cum de nu eşti pe malu' apei? Toată suflarea o fi acolo.
THOT: Tocmai... M-am gîndit că putem vorbi în linişte. Bănuiam că înălţimea ta n-o să meargă la ţeremonie...
SETH: Bine-ai bănuit! Bei o cană de vin?
THOT (efeminat): Numai dacă e foarte dulce.
SETH (îi toană): E dulce. Şi tare, colea, să ţină la inimă.
THOT: Nu cumva domnia ta vrea să mă îmbete?
Nu-i nevoie, spun tot ce-ţi trebuie şi treaz. SETH: Domnule! Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu cînd
mă gîndesc la... THOT: La casa părintească, nu? Mi se pare că eşti o
leacă etiopian. SETH: După mamă... Osiris mi-e doar frate vitreg,
ştii...
THOT: Aşa că războiul ăsta... de...
SETH: Nu-mi convine, domnule, ce mai calea-valea! Am fost acolo ca diplomat. Cunosc limba, obiceiurile. Adicătelea, ce? Capuchehaia lui m-a făcut, ce să mai vorbim, dar eu m-am ataşat de ei aşa simpli cum sînt...
THOT: Statuia asta de acolo o ai?
SETH: Da... frumoasă, nu?
THOT: Dar de la regina lor?
SETH: Păi da... că... fac lucruri drăguţe.
THOT: Ar fi mare păcatul ca asemenea civilizaţie să fie distrusă.
156
157
SETH: Păi da! Că s-a făcut el zeu! Zeul morţii ar trebui să fie. Ce să-ţi zic. M-am stenahorisit, căpcăun frate, nu alta. Ce să cucerească? Nisip? Avem şi noi. Că-mi spunea şi Aso, cum un om aşa ca mine să m-adun cu unii atît de ordinari.
THOT: Nu ţin să aflu nimic.
SETH: Mă rog. Treaba dumitale.
THOT: Dar şi eu sînt de părere că ar fi nepotrivit să ne grăbim.
SETH: Şi ce propui dumneata?
THOT: Să ia Anubis comanda. Nu? E o cinste pentru el...
SETH: O să vrea tartorul? THOT: O să vrea... SETH: Şi Horus...
THOT (femeieşte): Nu cred că trebuie să se expună într-o campanie. Este atît de delicat încît n-ar face faţă.
SETH: He... he... şmechere. Bine, nu zic. Şi pe fi-miu vrei să-l ţii departe... îţi merge mintea ca drumul de fier!
THOT: Mersi! Mă flatezi. Şi în atari condiţii vom lucra foarte bine. Doar din patriotism...
SETH: Fireşte... lucru mare... domne', ca mîine-l pornim. Eu am să-i duc căvălăriile pe pernă.
THOT: Ssst! Uşurel vorba... Că zidurile astea, cît le vezi de groase...
SETH: Mai dă-1 dracu'. Dacă nici în casa mea nu mai pot vorbi unde-ajungem?
THOT: încet-încet, departe ajungem. De nu, schimbi a ta coroană într-o ramură de spini şi încă să zici că-i bine. I-am zidit la puşcării... Adînci,
ţapene: beznă - bolovan! Ştii, deci: intrare
liberă, ieşirea pe brînci. Dacă mai apuci. SETH: Ce ţi-o fi venit, nu ştiu. THOT: Hei, aşa se cîştigă încrederea. Şi poate crezi
că nouă n-are să ne trebuiască? Schimbi numai
firma.
SETH: Mare lucru, cartea... Uite, pe noi cînd ne vedea tata cu calamul în mînă, odată ne croia: "Marş, procopsitule, zicea. Ne-apucarăm acum să "studiem"! Parc-o să vă fac popi". Şi vezi că n-avea dreptate.
THOT: Lasă tu, stăpîne, că nu era rău. Uite, Osiris a ajuns rege, a ajuns zeu şi dumneata, cine ştie... Un pas mai ai.
SETH: Dar tot tu tragi sforile.
THOT: Voi cu foloasele, eu cu ponoasele... Cît să risc? Dacă mă prinde...
SETH: Da' şi dacă om izbîndi, vorba ceea: iharam-ba haram, aferim bairam.
THOT: Aşa să fie! Numai că-ţi rămîne partea mai delicată: să convingi cucoanele. Majestatea-sa imperială Isis, nu ştiu dac-o să se lase uşor. Că-1 vede pe Horus comandir!
SETH: Să-ncerc prin nevastă-mea. Cînd o auzi că-1 faci şef pe Anubis...
HOT: Dar să nu ştie de ce.
SETH: Nici o grijă!
HOT: I-am spus lui Horus să refuze comanda şi să-l
propună chiar el pe verişorul. SETH (insinuant): Ai trecere la el, nu glumă... THOT: Nu că mă laud... dar am. Nici lui nu-i e lesne
să plece...
SETH: Şi cu drăguţa de Aida ce se mai aude?
158
159
THOT: Politica, slăvite, e lucru subţire... se face pe unde nu te-aştepţi. Nu ne trebuie oarece corespondenţă cu regina Aso, protectoarea domniei tale?
SETH: Apropo de corespondenţă, dragule. Am auzit că dumneata ai găsit o scrisorică... Nu ştiam că te ocupi cu d-astea. Păi mata cu cine votezi aici?
THOT: De găsit, am găsit. Dar am spus cuiva ce scrie-n ea? N-am zis. Şi nici nu zic. Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile... Şi cînd o fi un caz, de, cum ar veni vorba... Tranc! Depeşa!
SETH: Domnule! Asta e o infamie.
THOT: Curat infamie! Dar gîndiţi-vă la poziţia mea. Ciocan-nicovală, copac-secure! Capul ce se pleacă, trestia şi stejarul.
SETH: Adică n-ai încredere în mine!
THOT: Doamne fereşte! Am toată încrederea. Ai şi domnia-ta şi o să ne fie bine.
SETH: Să ştii că nu m-aşteptam.
THOT: Noroc că eu m-aştept la orice. Acum mă duc. S-o fi terminat...
SETH: N-aş crede. Ce i-ai spus?
THOT: Că am de făcut nişte socoteli... Ştie şi el, ce să fac? Sînt unul singur. O mînă am! Ţară multă! Te uiţi aşa: temple, cheiuri, cariere de piatră, picturi... Şi de scris, de citit, o limbă străină ceva... Mai mare ruşinea. Ştii că mulţi, chiar dregători, habar n-au unde se varsă Nilul?
SETH: Altfel cum ai mai fi răzbătut dumneata? Păi?
II IOT: Dar nici în halul ăsta. Să vezi că or să vină într-o bună zi şi perşii, să ne ocupe cît ai zice pîs. Că sînt mai cultivaţi.
SETH: N-apucăm noi ziua aia.
THOT: Noi, nu, dar alţii?
SETH: Vacs! După mine, potopul!
THOT: Acum chiar plec. O fi tîrziu.
SETH: Nu ştiu, că nevastă-mea asta n-ar întoarce o clepsidră nici s-o baţi.
THOT: De ce?
SETH: De proastă. Zice că e lucru dracului să masori timpul c-o maşinărie, că timpul e de la zei. Prostii!
THOT: Ce vă spuneam eu? Egipţianul e rău, prost şi
leneş. Am plecat. SETH: Hai să te conduc. Eşti cu lectica? THOT: Aş. Voiai să bat la ochi? SETH: Mergem cu-a mea atunci. (Dă să iasă.) THOT: După excelenţa voastră! (Se aud urale în
depărtare.) SETH: I-auzi gloata. THOT: Eh, nimic! Aura popularis! SETH: Nu te mai fasoli, bre, că-ţi spusei că n-am
umblat la şcoală.
(Ies împreună.)
160
161
III
(Palatul reginei-zeiţă Aso)
ASO: Hauăleu, ce-o vrea ăsta de la sărăcia noastră? SETH: Vine să se impună. Să arate că nu se poate face
abstracţie de el. Că e suprema instanţă. ASO: Ia să mă lase cu distanţa, un petic, acolo, de
nisip şi-i stă în drum. Şi matale, neamule, nu
mi-ai făcut nimica. Geaba te-ai lăudat. SETH: Nu vrea să renunţe la comandă şi pace. Vină
am?
ASO: Aşa sînteţi voi. Parc-o să vă-mbogăţiţi de la mine. Vai dă păcatele voastre, că nici nu-s aşa puţine...
SETH: Adică am putut şi n-am vrut? Să mă ierţi! Amic,
aşa cum sînt eu, n-o să ai dumneata în veci. ASO: Fereşte, doamne, de prieteni... SETH: Şi dumneata ţi-ai bătut joc... Asta e. ASO: Acu' să vedem cum mai dregem busuiocul? Că,
vorba  aia:   herdem  baldîr,   otok fudur.
Amonaraso! AMONARASO: Here I am! Şo ma care? ASO: Jamoro dă n-ai mişto. Ne calcă ăla cu oaste,
dragă, auzi că s-a pus în capul armiei. AMONARASO: N-am putea cere pace şi îndurare? SETH: Aţi putea, dar trebuie calculat cît vă costă,
dacă ieşiţi mai ieftin cu răzbelul, n-are rost să-i
daţi nimic. Trebuie făcut un calcul de
rentabilitate, asta-i. AMONARASO: E-n stare să ne transforme în paşa-
paşalîc. Şi nu mi-e de neatîrnare. Da' s-alege praful de cultura noastră, ne asimilează cît ai zice "cruce-n sîn". Mai bine să rezistăm, măcar pentru început.
ASO: Cum să rezişti în pustia asta: n-ai un rîu, un ram. Munţi să te-ascunzi, n-ai, fintîni să le otrăveşti, n-ai, grîne să le arzi - ioc, că nu s-a făcut nimic anu' ăsta. Să fugim!
AMONARASO: Unde-ai vrea să fugim?
ASO: Aş vrea să fugim în Hiperboreea!
AMONARASO: Prostia ta!
SETH: E tare pornit, trebuie ceva apărare, să ştiţi, măcar formal, să nu zică c-a dat peste nişte mameluci.
AMONARASO: Aş. Cea mai bună apărare, tot atacul! Şi de mameluci, să ai dumneata parale cîte bătălii mi-a cîştigat infanteria.
SETH: Nu... mameluci. în ăllalt sens.
AMONARASO: Vezi, regină şi zeiţă, aici e superioritatea lor reală, de care mă tem ca dracul de tămîie.
ASO: Unde?
AMONARASO: în limbă, coană mare, în limbaj. Sîntem în urmă cu chestia asta. Ei sînt subtili, dar au şi lipsa de echivoc, ce mai! Eh? Matale ce te faci? La noi pînă să dai un orden... Limba e ambiguă, nici nu poţi manevra efective mari. Başca dialectele. Pînă iese vătafu', pînă-ncepe cu: "cirincli - păpopico caii, pa'i cur lori", te-au încercuit, nene! Cît nu unifici limba, madam, M nu dau un megit pe şansa matale. Şi să mai
9 terminăm cu împrumuturile asta lingvistice.
162
163
Vrei să dai un ordin, ce-i aşa de greu: dă-n etiopiana, pentru Dumnezeu! ASO: Şekerim Amonaraso, nu dă vorbe proaste-mi
arde mie. Fă un plan de luptă şi basta. Şi dă-mi ' o ţigară, c-am zis că mă las, da' cu invenimentele astea... Mulţam! light me, darling (îi dă foc). Mde. Om lupta şi-om birui, cu puterea ălui-de-sus care ştie că nu pentru mine mă zbat, că Etiopia n-a fost nici a străbunilor mei, n-a fost a mea şi nu-i a voastră, \ pîrliţilor.
SETH: Se ştie, zeiţă, cît de dezinteresată eşti. ASO: Păi, nu?....
AMONARASO: Deci, vom lupta!
ASO: We shall fight on the beaches, we shall fight on
the landing grounds... SETH: Ce mai e şi aia?
ASO: Aieropoarte. We shall fight on the hills, and in the streets. We shall never surrender! (Semnul "V".)
SETH: Eu vă zic ceva, da' să nu dea dracu'... ASO: Aşa ne ştii?
SETH: Bine. Că eu am venit aici cu diplomaţie să vă anunţ războiu', nu să bat toba şi numai eu ştiu cum am făcut să mă trimită pe mine, că altfel ce mai aflaţi? Este?
ASO: Este!
SETH: Şi eu pentru voi o fac. Ce am la afacerea asta?
Cel mult un şut, dacă află Ucigă-1 Crucea! Vezi
cum devine... AMONARASO: Nu rămîi matale fără drept. SETH: Bine. Eu şi cu unii cu scaun la cap, n-are rost
să-i ştiţi, punem la cale ceva mare. Poate să fiu eu mîine acela. V-aţi prins? Aşa că puneţi-vă pe treabă şi aveţi puţintică răbdare, că-1 facem noi să fluiere franţuzeşte... OK?
ASO: Să trăieşti cumetre, să-ţi trăiască familia... Abia aştept s-o văd pe dosădita aia dă Isis văduvă de răzbel, ce s-o face, cum îi e ea de rea de muscă, mi-e c-o să crape!
SETH: Păi? Domneşte de 28 de ani. I-ajunge. Nu că mi-e frate, dar a fost el bun, la început...
AMONARASO: A fost bun, nu zic, cu ţara...
SETH: Pe noi ne-a cam scurtat...
AMONARASO: Din clăcaşi a făcut răzeşi şi din răzeşi boieri sadea.
SETH: La-nceput mă pupa şi-n cur. Acum nu mi-ar da nici bună ziua. M-a pus pe bară îndată ce s-a întărit. Şi la o adică am şi eu sîngele iute, ce? Eu nu sînt tot meridional? Pă mine să nu mă iei peste briceag, că te zmeiesc!
ASO: Rezon. Noi am fi vrut să ne-nţelegem ca
oamenii... Dacă nu s-a putut.
AMONARASO: Pe ei îi ajută clima, îi ajută poziţia. Ia să avem şi noi ieşire la Mediterana. Altfel înfloreşte, domie, cultura. Noi, dacă n-avem scriere, sîntem ca şi morţi, se cheamă. Nu poţi să laşi mata o lege, o cuvîntare, un poem. Oralitatea nu-i suficientă, s-au dus vremurile alea. Vezi, verba volant, scripta manent. D-aia pe toate monumentele lor noi, etiopienii, sîntem în lanţuri.
ASO: A avut el baftă cu Thot ăla, că altfel îi vedeam şi-acum tot cu canibalisme, zi mata dacă n-am dreptate.
164
165
SETH: Aş, uite chiar el, Thot, mi-a deschis şi mie capul. Ca să-ţi spun drept, el e de partea noastră.
AMONARASO: Nu mai spune! Lucru mare!
SETH: Am ştiut eu să-l atrag... M-a lămurit că alfa-betu' ăla mai mult încurcă. Cine-1 poate învăţa? El şi alţii ca el, nu!? Nici Osiris nu-1 ştie! Şi cu asta 1-a încălecat! El face, el desface; bine i-au şi zis "stăpînu' tăcerii", că nici nu se mai poate descurca de-atîtea îmbrobodeli cîte i-a răsucit şmecherul de Thot. Osiris cu tăcutul, ăllalt cu făcutul.
ASO: De ne-ar ajuta hăl-de-sus... greu o să fie, da' poate să răzbiţi şi-atunci trai pe vătrai: matale în Eghipet, eu aici, îţi dai seama ce alianţă? N-avem treabă cu nimeni. Să ne mai întindem şi la o leacă de cuceriri spre est încolo. Aia viaţă!
AMONARASO: Zău c-ar fi bine, da' să nu vindem pielea crocodilului neprins că o tăbăceşte alde Osiris pe-a noastră. Ce să fac? Aşa-s eu mai pesimist. Cin' s-a fript cu ciorbă... Eu nu era să fiu rege? Şi uite că m-a suprimatără, sta-le-ar în gîţi coroana aia.
SETH: Unde stimabile?
AMONARASO: Ia, în Somalia. Ce, era rău? Mai o blană, mai un fildeş, nu cine ştie ce, da' ziceai încă, de, că te chemi rege. Şi uite cotu'! Am ajuns prinţ-consort.
ASO: Păi că ţi-o fi rău lîngă mine! Ce-ţi lipseşte?
AMONARASO: Vai de mine, chera-mu, nu zic asta, dar orişicît, la pregătirea mea...
SETH: Să mă văd eu în scaun şi pornesc peste ei. Uite,
îţi promit că o să le pară rău de cum s-au purtat cu dumneata. Acum însă puneţi mîna şi să întăriţi, că vine urgie mare. Rezistaţi, fraţilor, că nu sînteţi singuri!
(Un sol intră în fugă.)
SOLUL: Am pierdut, mărită regină.
ASO: Ce?
SOLUL: Ce - ne ce - vorba e că am pierdut-o! ASO: O bătălie? Păi nici n-avem oastea strînsă. SOLUL: Nu...
ASO: Vorbeşte, omule, pe-nţeles să pricep şi eu... Ce-am pierdut?
SOLUL: Ocazia, majestate. Era să-l prindem pe Osiris. Formasem un comando. L-am înconjurat la scăldătoare, că era cam negătit şi mai să-l nimerim c-o suliţă, da' al dracu' tocmai atunci s-a dat la fund şi-a scăpat!
ASO! Şi?
SOLUL: Şi! P-ai noştri îi prinseră. îi tăiarăpe loc. în trei pe fiecare. Numai eu scăpai cu fuga. Cu fuga ce scăpai eu. Da. Scăpai numai eu cu fuga... Cu fuga... Fuga!
ASO: Ian' stai bre, omule, ce te-ai pornit aşa. Amo-naraso, vezi de...
SETH: Eu mă duc. Vă doresc succes. O să aveţi veşti de la mine.
AMONARASO şi ASO: Ţine-ne pumnii.
ASO: Du-te şi odihneşte-te. Iar tu verifică personal ieşirile secrete, că-i bocluc.
Un strigăt: Osis la poartă! (Amonaraso şi Aso fug. întuneric.)
166
167
IV
(Procesiune triumfală la curtea regelui Osiris, victoria împotriva etiopienilor. Balet, marş. Osiris prezidează, ceilalţi alături. Amonaraso, Aso, Aida şi cîţiva curteni, despodobiţi, în grup posac. Lui Thot i se oferă pe o tavă un portavoce, vorbeşte în el.)
THOT: Fraţilor! După lupte seculare Eghipetul nostru se întregeşte prin anexarea firească a regatului de la sud. Să ne bucurăm! (Trîmbiţe.) S-a făcut aceasta prin forţa noastră a tuturor, sub sabia regelui Osiris şi gîndul reginei Isis. Să dăm însă Cezarului ce-i al Cezarului şi să-i cinstim pe adversarii noştri care ne-au opus o dîrză rezistenţă, arătînd că se menţin în elita armatelor africane. Glorie învinşilor! (Trîmbiţe.) în continuare dau cuvîntul veneratului nostru zeu, senior al diademelor, Osiris, stăpînul tăcerii. (Ovaţii.)
OSIRIS: Domnişoarelor, Doamnelor şi Domnilor, v-am mai spus eu că trebuie să pui boii înaintea carului, nu carul înaintea boilor şi cine se scoală de dimineaţă departe ajunge, chestii d-astea. Victoria de azi confirmă reputaţia şcolii egiptene de cavalerie uşoar,ă precum şi justeţea principiului nostru politico-militar: "Kahr ol sun, sebep olanar"! Etiopieni! Nu vă supăraţi pe noi că sîntem mai buni ca voi. Este o chestiune de rasă. Noi sîntem mai albi. Prevăd că într-o bună zi o să vină un împărat
168
mai alb şi o s-o supună pe regina noastră măslinie, iar apoi un altul, bălai de-a binelea, o să-l învingă pe acela. Vorba aia: Ab opportere ad esse valet consequentia! (Urale.) în concluzie: îl numesc pe fiul nostru Horus vicerege al Etiopiei. Nepotul nostru Anubis va deveni generalul armatei învinse care, în mod firesc, văzînd că nu mai face faţă, a dat dosul trecînd de partea noastră. (Urale.) Şefii etiopieni sînt rugaţi să accepte ospitalitatea noastră (urale) şi să rămînă aici. Li s-a rezervat o reşedinţă după rangul lor.
ASO: înălţate împărate! îţi mulţumesc de cinstita poftire cu care ne-ai învrednicit. Dar eu zic mai bine să ne laşi în boii noştri decît să ne sileşti să-i adorăm pe-ai voştri. Ne ştim, slavă Domnului, de mult şi cunoşti concepţia mea politică: "Fiecare cu aia a mă-sii" N-are rost să ne ţii ostateci. Ne bătuşi, nu zic, dar ai grijă că poate altă dată...
ANUBIS (cîntînd): Altă dată, altă dată, o s-o facem şi mai şi mai lată! Cum îndrăzniţi? Olurmî, unchiule! îi sfîrtec pe nespălaţii ăştia. (Scoate sabia.)
OSIRIS: Respectaţi solia, căpitanii mei! Bagă sabia în teacă, nepoate. Cine scoate sabia, de sabie va pieri şi mîţa cu clopoţei nu prinde şoareci. How poor are they that have no patience!
ANUBIS: Lasă matale, că paza bună trece primejdia rea şi frica păzeşte bostănăria.
HORUS: Cher cousin, un i nnocent qu'on frappe, c'est un bandit qu'ori forge! Să nu exagerăm.
OSIRIS: Mai ostoiţi-vă, deci, că in dubio pro reo.
169
Ş-apoi ce-mi trebuie mie capetele lor seci. Dar despre plecarea de-aici, puneţi-vă pofta-n cui. Prubuluiţi c-am să dau vrabia din mînă pe ţarcă di pi gard? La coteţ! (Toţi tac.)
SETH: Mărite rege! Nu se cade să te superi în asemenea zi. Fi-miu se iuţeşte prea tare, eu mereu îi spun: "Ghenerale, nu te grăbi", dar de, e tînăr, n-are cumpăt. Ca să te bucur, iată! (Face semn, aduc un cufăr.) Cufărul acesta pe care-1 vezi are forma unui bărbat desăvîrşit. Cel ce va încăpea în el perfect, al lui să fie. Eu unul sînt convins că numai tu poţi fi acela.
OSIRIS: Frate, ca să-ţi spun drept, nu prea mi-ai plăcut în ultima vreme. Te-ai cam încontrat şi asta nu-mi place.
SETH: Dragă Osiris, eu spun ce-am pe suflet, ce-i în guşă şi-n căpuşă: nu mi-a plăcut că ai vrut să porneşti la luptă, pentru că mă îndoiam de victorie. Acum, că ai învins, atît de categoric, vin şi zic: marile evenimente fac să tacă micile pasiuni. Biruinţa asta o să rămînă peste secole ca un exemplu de forţă militară şi intelectuală.
OSIRIS: Seth, dragă, eu nu sînt ranchiunos. Totdeauna mi-ai fost simpatic şi cu atît mai uşor te iert, ca frate mai mare ce sînt.
SETH: Mulţămescu-ţi, bădie!
OSIRIS: Voi încerca să intru în cufăr, măcar că m-am cam îngrăşat şi nu mai arăt ca-n tinereţea noastră, cînd ne întreceam la fugă pe malul Nilului. Dar înainte de asta, îl rog pe bunul nostru Thot să citească din "Istoria Egiptului" cîteva pasaje. Trebuie să vă spun că Thot a început să scrie această istorie, unică în lume
pînă acum, şi i-am promis, cu drept cuvînt, că atunci cînd o va isprăvi va fi înălţat la rang de zeu, căci cu credinţă m-a slujit. Mi se pare că lectura din istorie se potriveşte ceremoniei noastre.
THOT: Stăpînul meu mă măguleşte prea tare. Mă supun cu bucurie dorinţei lui. Spre deosebire de alţi grămătici care fac istoria începînd cu vechimea, ba uneori nici nu ajung în prezent, eu am adoptat un punct de vedere original. Adică am început cu prezentul, pe care-1 cunosc mai bine şi e mai luminos, urmînd, dacă zeii îmi vor da zile, să ajung şi la strămoşi, mai încolo.
OSIRIS: Te ascultăm cu atît mai mare plăcere cu cît obiectivitatea ta este unică în lumea mediteraneană.
THOT: "Domnia lui Osiris a decurs sub semnul puterii de convingere, şi nu al forţei de opresiune. Pe lîngă agricultură, viticultură şi pomicultură, Osiris i-a convins pe oameni să-şi construiască oraşe spaţioase şi să-şi extindă sistemul canalelor de irigaţii. Osiris e simbolul însuşi al învierii şi renaşterii. El îi civilizează pe oameni, ridicîndu-i din starea semianimalică, învăţîndu-i să folosească roadele pămîntului, instituind legi şi decrete, instruindu-i să respecte pe zei. El i-a făcut pe oameni să lepede obiceiul de a se mînca între ei fără motiv, a descoperit viţa de vie, vinificaţia şi sifonul".
SETH: Consider că Thot a făcut o minunată sinteză a domniei lui Osiris. începutul acestei istorii este atît de minunat, încît ar fi practic inutil să se mai extindă şi asupra strămoşilor.
170
171
OSIRIS: Ei, nu, să le acordăm şi lor un mic spaţiu... Sînt totuşi drăguţi, au părţile lor... Iar acum voi încerca să intru în minunatul cufăr. De nu voi reuşi, să ştiţi că numai grijile ţării, că n-am vrut să vă las de izbelişte, mi-au stricat formele. (Intră în cufăr.) Mda... s-ar zice că încap... (Se întinde pe fundul cufărului, Seth închide capacul.)
SETH: A reuşit! (Trîmbiţe, complicii îi izolează pe
toţi cu pumnalul la gît.) OSIRIS (dinăuntru): Ce-i asta? Deschideţi! SETH: Răul e învins. Prin acest act politic, mă pro-
proclam rege al Egiptului.
(Etiopienii şi complicii: Ura!) OSIRIS: Dar deschideţi lada, vreţi să mă-năbuş! Asta
e lovitură de stat. THOT: Curat lovitură de stat, dar ferecaţi-1. OSIRIS: Şi tu, Thot, complicele meu!? THOT: Mă lepăd de tine! OSIRIS: Deschideţi, în numele constituţiunii. SETH: Constituţiune, hai? N-ai anulat-o anţărţ la
Memphis? Destul! Umflaţi-1! La Nil cu el! ISIS: Cumnate! Te implor, cruţă-i viaţa. E totuşi zeu...
Nu distruge  credinţa noastră de dragul
răzbunării.
ASO: Ha-ha! A venit murga la traistă! Nici o slăbiciune! ISIS: Tu să taci, paţachino! Te rog, Seth, fii mai indulgent.
SETH: Da... nu-1 lăsa pe dracu' să moară că el nu te lasă să trăieşti. Mi-a ajuns, cucoană! Să fie tăiat în 14 bucăţi şi azvîrlit în gîrlă. în dreptul crescătoriei de crocodili.
11< )RUS: Şi cum spuneam... mergînd pe ziduri mi s-a părut că-1 văd pe tata. Ba şi Anubis spune că l-ar fi zărit.
TI IOT: Dragul meu, Osiris e mort...
IIORUS: Stafia lui, atunci... dar semăna leit. Tot aşa: încruntat, puţin burtos, cu toiagul în mînă. Vezi bine, toiagul pe care i 1-a smuls Seth... Nu mă pot deprinde cu gîndul că tu l-ai ajutat să-l omoare pe tata...
THOT: Politica, dragul meu, este ca o curvă: o plăteşti înainte şi nu ştii cum ai să te simţi. Iar de nu poţi s-o stăpîneşti, pierzi banii. Cum să ştiu c-o să-l omoare?
I IORUS: Atunci la ce te gîndeai?
PHOT: La tine. Politica, iubitule, e ca un hipopotam. Dacă nu te bagi în noroi, nu-1 poţi răpune.
HORUS: Eu nu pricep cum te gîndeai la mine.
THOT: Să fiu mai clar. Politica este o cămilă, e urîtă ca dracu', dar fără ea nu treci pustiul. Sau, şi mai limpede: este ca omida. Nu poţi avea fluturi fără să te umpli de viermi...
HORUS: Sfîrşeşte cu vorbitul în pilde. Cred că nici nu ştii ce vrei: Ce qu'on soit bien s'ennonce clairement. Altfel, la ce bun toată cartea ta?
THOT: Cartea mea-i, fiule, o treaptă. El e omida. A mobilizat conjuraţi, 1-a doborîtpe Osiris, că 1-a ucis e foarte regretabil. Acum însă, e slab şi tu vei avea ocazia să fii fluturele.
172
173
HORUS: Nu ţin să fiu stăpîn peste o întindere de noroi.
THOT: Dar ce noroi fertil! Aluviuni de Nil, dragule. HORUS: Să domnesc? La ce bun? THOT: Cum? Ca să fii cel mai mare din vremea ta. HORUS: Ce mi-e vremea cînd de veacuri... THOT: Nu mai fi aşa de sceptic. Mă enervezi. Mai bine ia legătura cu Anubis şi cu regina Isis. îl dăm jos pe Seth într-o zi, două. HORUS: Iar cu lovituri de stat! THOT: Una mică, de palat. HORUS: în ce treabă m-ai băgat? THOT: Să eziţi ar fi păcat. HORUS: Brusc, fără să ţinem sfat? THOT: Ce mai este de aflat? HORUS: Pe nimeni n-ai întrebat!
Tu singur te-ai apucat! THOT: E un tron de cîştigat. HORUS: Ce tron? Ăla-i un crivat! THOT: Osiris comod a stat.
Trei decenii m-a frecat. HORUS: Şi nici că l-ar fi lăsat... THOT: Tocmai, dar fiindc-a plecat,
Vino tu ca împărat. HORUS: Nu vreau jilţ însîngerat. THOT: Eşti bărbat, sau eşti rahat?!
Eu capul mi l-am riscat
Să te văd încoronat. HORUS: în veci n-aş fi acceptat,
Dar vreau să fie răzbunat! THOT: Bine că te-ai luminat. HORUS: Hăi!
THOT: M-ai obosit cu neîncrederea ta. Greu te mai laşi convins. Asta îmi place la tine. (îl sărută.) ANUBIS: M-aţi chemat?
THOT: Da... avem o vorbă împreună... Cum te mai ai
cu şefii oştii... ANUBIS: Bine, cum să mă am. THOT: Ascultă aici: avem de gînd să facem o mică
schimbare. Fără mult scandal, ceac-pac! Azi
eşti, mîine nu, uite popa nu e popa... înţelegi... ANUBIS: înţeleg şi mă bucur. Taică-meu a abuzat de
încrederea lui Osiris. Şi nu se pricepe la
politică. Dar, vă spun de la început: să nu vă
atingeţi de el. THOT: Nici gînd. O pensionară, o moşioară. Să tundă
iarba. O să aibă timp, în sfîrşit, să se
alfabetizeze, aşa cum doreşte. HORUS: Nu sînt dornic de sînge... Nici n-aş fi primit
să domnesc dacă nu era unica soluţie... ANUBIS: Eh, poate mai erau şi alte soluţii. THOT: Amice, eu vreau să vorbim deschis: ai gînduri
de mărire?
ANUBIS: La o adică, sînt şi eu os domnesc.
THOT: Cu osul ăsta... vorba aia, ori mai măriţi osul ori mai răriţi cîinii... N-am chef să vă încăi eraţi după aceea între voi. Pentru anul financiar în curs ajung două răsturnări, că se risipesc bani căcălău cu înscăunările.
HORUS: Vere, oi fi eu distrat, dar nu cedez în favoarea ta.
THOT: Aţi şi început! Noroc cu mine, că vă omorîţi
pînă la unul. Am şi aici o scăpare. HORUS: Spune.
174
175
THOT: Nu veţi domni nici unul, sau mai exact veţi împărţi puterea sub un suveran simbolic.
ANUBIS: Şi ăsta să fii tu?
THOT: Degeaba strîmbi din nas, că eram mai bun decît voi, dacă e să vorbim. Păcat că e un timp dinastic, nu mă pot înscăuna. Dacă era democraţie, de... cine ştie... dar aşa...
HORUS: Dar care o să fie acela?
THOT: Osiris însuşi.
ANUBIS: Formidabil. Nu e mort?
THOT: De mort, e mort. Dar un zeu poate învia, nu? Aşa că bunul meu stăpîn va reveni, cu moartea pre moarte călcînd. Şi va domni alături de regina sa Isis.
HORUS: Şi cum faci să învie?
THOT: Ei, asta-i! Ştii bine că la noi scrisul e necunoscut în popor. Legendele sînt singura formă de mass-media.
ANUBIS: Vorbeşte pe-nţeles, că nu te pot pricepe.
THOT: Răspîndim povestea că devotata Isis a găsit bucăţile lui Osiris, le-a lipit şi le-a dat viaţă... în fond e zeiţă şi poate face asta... Iar Osiris va fi o păpuşă frumoasă din lut. Asta pentru că, nu-i aşa, el şi-a asumat conducerea în regatul tăcerii, lăsîndu-i aici mai mult pe iubiţii lui...
ANUBIS: Horus!
HORUS: Şi Anubis! Voilâ!
THOT: Statuie să-mi faceţi, fraţilor. Io-s om cu experienţă, format la şcoala Orientului. Acum să pregătim şmecheria. Horus, cheamă-ţi mama. Anubis, mobilizează gărzile. Mîine, pînă scăpată soarele, scăpăm de tiran. Naţiunea va fi recunoscătoare.
ANUBIS (iese fericit): Bravos, naţiune! I IORUS (iese fericit): Vive la revolution!
(Intră Isis şi Horus.) ISIS: Ehei, Thot. Tot nu te laşi de uneltiri! THOT: Spre binele vostru şi-al fiului vostru... HORUS: Mă voi aşeza pe tronul tatălui meu cum mi-a
fost hărăzit.
ISIS: Dar ce aud, că ai de gînd să nu-1 sugrumi pe Seth. Adevărat?
THOT: E o condiţie a lui Anubis, nu avem încotro. Şi-aşa, cînd o pierde tronul, după numai cîteva zile, o să-l lovească pedepsia... Este?
ISIS: Şi deci mi-1 redai pe Osiris...
THOT: Doar simbolic, vai... bietul stăpîn...
ISIS: Ce să fac eu cu un simbol, cumetre? Poate simbolul să stea alături de mine, să doarmă alături de mine, să mă strîngă în braţele lui, să...
THOT: Dar, madame, ce pot face?... Vă redau duhul. Trupul l-or fi mistuit crocodilii de mult.
ISIS: Dacă e un zvon că Osiris e iarăşi viu, n-am să mă pot remărita. Vreau să-mi refac viaţa. Ce, nu arăt bine? Vreau un soţ! Nu pot primi planul vostru.
HORUS: Maman, se poate?
ISIS: Uite că se poate!
HORUS: Asta n-ai prevăzut-o, ştiutorule!
THOT: Nu mi s-apărut important... Nu văd de ce trupul de lut al lui Osiris ar împiedica-o pe Măria-Sa să-şi facă de cap în toată voia.
ISIS: Ce spui? Nu-ţi dai seama despre cine vorbeşti? Nimeni nu mi-a ridicat vălul! Afară de el, bineînţeles.
THOT: Ei, doamnă, să nu exagerăm.
176
177
ISIS: Adică?
THOT: Adicătelea am nişte minunate picturi cu domnia ta. Sînt luate pe viu...
ISIS: Nemernicule! Acum te cunosc! Să mă şantajezi cu picturi? Ce-o să mai născoceşti ca să strici pacea noastră?
THOT: Stimată regină, eu nu pacea, ci sabia... Să fie clar! Nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră! Pulbere sînt în faţa ta, dar şi pulberea... N-aţi văzut ce-au inventat chinezii?
HORUS: Ce?
ISIS: Cine-s ăia?
THOT: Unii cu ochii oblici. Au găsit un praf care -bum! - e-n stare de dezastre... Ar trebui să ne procurăm şi noi... Dar să revenim la chestiune: ne sprijiniţi?
HORUS: Dragă Toth, mijloacele astea sînt cam inelegante. Mama e zeiţă, mai mult, e o doamnă. Nu poţi s-o sileşti cu şantajul.
THOT: Eşti naiv. Toată istoria noastră pe ce se
bazează? Piramida aia în trepte cum crezi că a ridicat-o moşu-tău? Şantajul şi etajul.
THOT: Toate vremurile sînt numai barbarie. Cum vrei să procedez? Cu mănuşi? Mănuşi pe căldura asta? Iar dumneata, doamnă, adu-ţi aminte vorba lui Osiris: Şekerim Memo, Aman Memo!
ISIS: Ia să mă slăbeşti cu păsăreasca! Faceţi ce vreţi! Dar o să spun că am găsit din Osiris doar 13 bucăţi şi a 14-a, singura care-1 avantaja, au halit-o crocodilii. E bine? (Iese furioasă.)
HORUS: Cît detest asemenea situaţii!
TI IOT: Las' că-i trece... Acum, frumosule, nu mi-a mai rămas decît să aşteptăm sfatul de mîine... I IORUS: Şi ce-o să faci?
TI IOT: Am să arăt scrisorica aiasta! Abia am găsit-o printre hîrtii vechi... Din ea rezultă clar că Seth trata amor cu duşmanii noştri. Depeşa e limpede: trădare! Oamenii se vor indigna, nu? Tu, mai ales. Anubis şi militarii la fel, partida opozantă, şi mai şi!
HORUS: Cest diabolique!
THOT: N'est pas? Va urma giudecata: Seth, discul-
pă-te! I IORUS: O să tacă! THOT: El tace? Tradittor! I IORUS: Şi-o să-l condamne? THOT: Negreşit: ştreang, roată, ţeapă, ghilotină, rug.
satîr, ori cel mai bine: îngropat de viu. (Cîntă.)
In questa tomba oscura... pam-pam. HORUS: Dar ai promis...
THOT: Un bob zăbavă! Atunci, noi, ţinînd seama de unele merite ale sale, îi suspendăm pedeapsa cu generozitate! Şi îl trimitem la tuns papirus undeva, departe... pe o insuliţă... El învins! Noi generoşi!
HORUS: Mais c'est fantastique! Eşti dracu' gol! THOT: E o aluzie?... (Se sărută lung.)
178
179
VI
(Sala tronului. Isis cu statuia lui Osiris, mai jos Anubis şi Horus. Thot, Aso, Amonaraso şi Aida vin spăşiţi.)
THOT: Iar aţi venit, sărăciilor?
ASO: Luminăţiile voastre, iar a fost recolta slabă, iar
nu avem apă să udăm. Dumnevoastră vă
convine, Nilu' la doi paşi... THOT: Şi ce poftiţi?
ASO: Dac-ai vrea acum cu oaste şi război ca să ne cerţi...
AMONARASO: Cuceriţi-ne fraţilor, nu ne lăsaţi... în
felul ăsta veţi cuceri şi micile noastre
probleme, că noi destul ne-am chinuit. Nu-i
drept. Invadaţi-ne o leacă! ANUBIS: O să vă retez capetele ăle seci... Pînă acum
vă mironoseaţi că, vai, cultura voastră, că
aoleu, independenţa... ASO: Ham încercat şi noi, mîncaţi-aş gura, da' dacă
nu s-a putut... Molimă, răscoale... AMONARASO: Şi nu răzbim. Limba nu ne mai as-
ascultă. Una zici, alta pricepi, dracu' s-o ia,
că-n loc să evolueze mai rău se-ncurcă... HORUS: Şi noi avem greutăţi! Nu mai pot să mă
înţeleg cu nimeni. Ce-o fi asta? THOT: Ce să fie? Nu-i nimic! Nu vezi că ne-nţelegem
perfect?
ASO: Păi între noi, da! Dar cu ăilalţi, cu lumea, de!
Veniţi la noi şi vedeţi. Nu se mai lovesc două
cuvinte, să n-am parte! ISIS: Fiilor, daţi-o afară pe paceaura asta neagră!
Lipseşti, Satană! A uneltit împotriva lui Osiris,
s-a bucurat cînd l-am gonit pe Seth, vrea să ne
mănînce fripţi! Afară! ASO: Aşa să-ţi ajute Ra, usca-ţi-s-ar mîinile alea din
care tot pălălăieşti... Nu te uiţi la tine? Parcă
eşti o babirusă din aia colţată. ANUBIS: Hei! Uşurel cu vorba, că acuşi mătur sala
diademelor cu tine. AMONARASO: Vă rog frumos... N-am venit să ne
certăm... Aso, fii cu judecată... ASO: Lasă că-i zic eu... De cînd nu-i mai dă Osiris
ce-i trebuie, a turbat! ANUBIS: Ba să taci că te-achit! ASO: Amarnic la viaţă mai eşti, mă Anubis. Faci
sînge-n baligă nu alta. Treaba voastră, eu nu vă
trag de mînecă. Da' cînd v-or lua egiptenii
voştri la goană, să nu-mi cereţi mie azil! AMONARASO: Hai să lăsăm discuţiile. ASO: Ba deloc. Lasă-i în pace. Acum nu vă putem
ocupa. Seth v-a dat libertate... Păstraţi-o! AMONARASO: Ce să facem cu ea? O să avem răscoală. Vouă v-ar plăcea? Dacă se ridică ăia şi
instituie feudalismul, ce faceţi? THOT: Una şi cu una fac două! Nu putem ridica oaste.
Avem şi noi p-ale noastre. Nu ne dă mîna!
Scurt! Mai la primăvară-ncolo, nu zic... Să
trăim pînă atunci. Să aprobăm alt buget. ASO: Sînt vremuri tulburi... HORUS: Şi la noi n-or fi? îmi zicea un amic:
180
181
"Danemarca e o închisoare!", d'apoi Eghipetul. îmi scrie, zice: "Ceva e putred în ţara Danemarcei". Vezi, tînăr, dar copt, serios băiat!
THOT: Şi-acolo-i mai la nord, mai frig. D-apoi aici, unde tot ce uiţi afară face viermi într-un ceas.
AMONARASO: Atunci ne ducem...
HORUS: Mergeţi cu bine... Fără supărare... Să ne înţelegem măcar noi. (Anubis, Aso, Amonaraso ies.)
ISIS: Ce mai diplomaţie fină pentru nişte canibali!
HORUS: Calibali se zice.
ANUBIS: De unde pînă unde?
HORUS: De la Calibal, ăla cu insula...
ANUBIS: Aş, dom'ne Caniban. De la caniş şi bal.
THOT: Nu vezi că spui prăpăstii?
ISIS: Eu aşa am învăţat, cînd a apărut chestia asta cu mîncătoria.
THOT: Da' mai terminaţi, caţelor! Avem lucruri mari de rînduit. Acuşi trebuie să pice liderii. Le-am fixat audienţă.
ISIS: Cum ziseşi?
HORUS: Liderii, mamă. Adică, conducătorii.
ISIS: Cum asta? Păi nu sîntem noi conducătorii?
THOT: Conducătorii prostimii.
ISIS: Păi nu sîntem noi conducătorii prostimii? Ai cui sîntem atunci?
HORUS: Nu, mamă! Noi conducem statul. Dar lucrătorii s-au organizat şi ei.
ANUBIS: Ce porcărie! Unde se pomenea pe vremea lui Osiris una ca asta! Cum se organizau, cum îi belea. Să stăm de vorbă cu ei?
THOT: O să stăm, ce să facem. Vrei să declare grevă?
182
ISIS: Ce să facă?
TI IOT: Să oprească lucrul.
ISIS: Cum să oprească lucrul? Păi vătafii ce păzesc? Biciul pă ei!
TI IOT: Nu merge. Că şi vătafii au sindicatul lor. ISIS: Voi sînteţi de vină! L-aţi dat jos pe bietul Osiris!
Sub el nimeni nu sufla! Acum să vă văd cum o
scoateţi la capăt.
(Intră festiv liderii.)
ŞEFUL PIETRARILOR: Mizdromonţ, băcuţoi! ISIS: Ce zice?
THOT: Ne-a urat de sănătate. El e liderul pietrarilor. HORUS: Dar ce porcărie de limbă e asta? THOT: Egipţiană vulgară. ANUBIS: Nu pricep nici un cuvînt. THOT: Lasă că vă traduc eu. ŞEFUL SACAGIILOR: Căcărez buzimonţ, tipipiş! Bulanov.
THOT: Liderul sacagiilor spune că el vorbeşte puţin limba aristocraţiei, dar n-ar vrea să vă supere cu pronunţia.
ISIS: N-are a face! Să spună.
THOT: Văcărăupulinoz!
ŞEFUL SACAGIILOR: Mirabili domnişori. Salutăm. Venit spus nu se mai poate. Secetă beam, material prime lipseam, rahat iarnă mîncam.
ISIS: Şi ce să facem noi?
ŞEFUL SACAGIILOR: Reformi de-ndată!
ANUBIS: Ce drac de reforme?
ŞEFUL SACAGIILOR: Muncit - plătit. Primit - halit. Patrimonium împărţit.
183
HORUS: Ăsta-i nebun. THOT: Vor democraţie! ISIS: Ce va să zică asta? THOT: Să conducă ei. ISIS: Vreţi să conduceţi voi?
ŞEFUL SACAGIILOR: Noi producim, noi poruncim! HORUS: Am rupt-o. Ăştia-s comunişti! ŞEFUL SACAGIILOR: Socialismus! ISIS: Ce vor?
THOT: Ce vor socialiştii egipţieni?
ŞEFUL SACAGIILOR: Democraţie parlamentari,
constituţiune, senat, asta la noi zice: gagaţ,
găuzium, tipicu, băşidum. TOŢI: Gagaţ, găozium, tipicu, băşidum. Jos limba
aristocraţiei!
THOT: Aşa nu ne putem înţelege. Lăsaţi-ne un răgaz. ŞEFUL SACAGIILOR: Cinci minuţi!' ISIS: Prea puţin!
ŞEFUL SACAGIILOR: Popor afară! Cinci minuţi! THOT: Fie şi aşa!
(Liderul pune o clepsidră pe masă, ies.)
HORUS: Ce limbă vulgară! THOT: Aşa-i şi zice! ISIS: Nişte neruşinaţi! HORUS: N-avem limbaj comun! ANUBIS: Propun să dăm iama-n ei. THOT: O să te-asculte oastea? ANUBIS: Dacă-i orden! ISIS: Sigur! Pă ei!
HORUS: Să vedem ce vor... Să ne mai gîndim... ANUBIS: Nu-i timp. Doar cinci minute!
184
TI IOT: Şi crezi că rezolvi ceva chemînd soldaţii? ISIS: La dracu'. Trebuie! Altfel s-a dus puterea noastră.
TI IOT: Aşa o fi. Dar în ce limbă ai să comanzi?
ANUBIS: în limba mea!
TI IOT: N-o mai pricepe nici dracu'. E o limbă
moartă, puiule! ANUBIS: E limba strămoşilor, limba vechilor
cazanii...
THOT: A strămoşilor tăi. Dar ei s-au întors la limba
strămoşilor lor. ISIS: Tu ai făcut asta, ticălosule! Te omor! HORUS: Maman, te rog! Păstrează-ţi rangul! ISIS: Ce să mai păstrez?! Ce?! Peste cinci minute o
să-mi ia ăştia şi rang şi tot. Porcu' ăsta ne-a
trădat. Ne-a îmbrobodit ani de zile. Acum nu
ne mai putem înţelege. HORUS: Thot! M-ar durea să fie adevărat! THOT: Adevărul? E discutabil, ca orice doctrină. Dar
orice doctrină e mai bună ca adevărul. HORUS: Iar paradoxuri?
THOT: Ce să vă fac? Nu v-a interesat cultura. Iar Horus, pe care 1-a interesat, s-a depărtat de spiritul naţional autentic. Aşa că, în loc să vă divinizeze pe voi, oamenii preferă să se închine la boi şi mîţe... Rău îmi pare...
ANUBIS: Adică nu mai e nimic de făcut? Nimic!!!
THOT: Ba da. Să vă retrageţi onorabil.
ISIS: Noi?
THOT: Evident. Ca zei-zei veţi fi mai credibili decît zei-muritori. Lumea o să-şi închipuie, de cîte ori va fi molimă sau cutremur, că era mai bine pe vremea voastră. E plăcut.
185
ISIS: Ce-ţi arde de glumă?
THOT: Nu-mi arde, cu mulţimea la porţi. Imperiul
s-a destrămat. Limbajul, de asemeni. Nu se mai
înţelege om cu om. ANUBIS: Şi-atunci?
THOT: Nici nu va trebui. Limbajul puterii e singurul universal, alături de muzică. Atunci cînd tai şi spînzuri nici nu trebuie să ştii cum se conjugă verbele a tăia şi a spînzura. Totul e să ai puterea necesară.
ISIS: Noi o avem!
THOT: Eu o am!
HORUS: Cum! Şi eu? Nu mai simţi nimic pentru mine?
THOT: Ba da... Dar să nu amestecăm sentimentele în politică.
HORUS: Le-ai manevrat pe toate...
THOT: Am salvat imperiul. Va mai dura mii de ani.
Cel mult, o să-l botezăm republică. ANUBIS: Şi limba noastră? THOT: Limba noastră-i o comoară! Pentru filologi
însă. Vă propun să învăţaţi vulgara. E mai
directă. (Intră liderii.)
ŞEFUL SACAGIILOR: Minuturi trecut, lume pierde
cumpătul şi voieşte sîngele. THOT: Nu... Nu... Va fi fără sînge de data asta...
Excelenţele lor abdică de bună voie, instituind
un parlament. ŞEFII BRESLELOR: Victorie! Victorie! Victorioşi
sîntem!
THOT: întocmai! Tirania s-a sfîrşit!
SENI BRESLELOR: Sfîrşitul la voi!
THOT: Uşurel! Dumnealor or să plece la staţiunea de vacanţă Teba. Noi trebuie să ne organizăm însă cu luciditate. De aceea propun un comitet de urgenţă. Sper că sînteţi de acord.
ŞEFII: De acord cu jupîn Thot. Comitet facem!
TI IOT: Propun ca din el să facă parte: şeful sacagiilor (urale), şeful pietrarilor (urale), şeful barcagiilor (urale), şeful grăjdarilor (urale), şeful harabagiilor (urale), toţi ceilalţi şefi şi subşefi de bresle (urale) şi, în sfîrşit, cu permisiunea dumneavoastră şi eu, Thot, zeul fertilităţii... (Urale şi mai entuziaste.)
186
187
CINE L-A UCIS PE MARX?
PERSOANELE
Străinul, apoi Domnul Ţării
Boierul, apoi Mitropolitul Ţării
Vodă, apoi Stafia lui Vodă
Doamna, soţia lui Vodă, apoi a Străinului
Boier Brebea,fiul lui Vodă
LOCUL ŞI TIMPUL
La curtea lui Vodă. în Valahia
sau Moldova, prin secolul XVI, XVII.
(Un străin deghizat stîngaci în negustor intră în grabă.) STRĂINUL: Măria-Sa este?
BOIERUL: Este... (dă să intre, este oprit). Dar a zis, dacă-1 caută cineva, să spui c-a plecat.
STRĂINUL: Dumneata spune-i c-am venit eu.
BOIERUL: Cine eşti dumneata?
STRĂINUL: (insinuant) Mă cunoaşte dumnealui. (foarte insinuant) Sîntem prieteni.
BOIERUL: Nu poci.
STRĂINUL: De ce, omule?
BOIERUL: De ce, de ne-ce... nu poci... să-l deranjez pe Măria-sa.
STRĂINUL: (scoate o pungă) O să se bucure că mă
vede... Crede-mă... BOIERUL: Cred eu... da' nu poci intra. STRĂINUL: Cum, boierule..:? N-auzi (scutură
punga) c-o să se bucure? BOIERUL: Nu. Nu risc eu să paţ vreun conflict cu
Măria-Sa pentru atîta lucru. STRĂINUL: Da' ce? Este cu vreo muiere? BOIERUL: Nu ştiu. Poate. STRĂINUL: Sau cu vreun bărbat? BOIERUL: Poate. După căderea Constantinopolului...
influenţa turcească... STRĂINUL: Păi cum nu ştii precis? Dumneata de ce
eşti aici?
BOIERUL: Ca să apăr iatacul Măriei Sale. (îi ia punga, o deschide.) Sînt falşi.
190
191
STRĂINUL: Ei asta-i! După ce se vede?! BOIERUL: După faţa dumitale. Dacă aveai atîţia
galbeni autentici, nu băteai drumul. Dădeai o
depeşă şi venea Măria-Sa singur să te vadă. STRĂINUL: M-am gîndit, dar nu ştii cum merge
poşta...? Hai, anunţă-mă la Vodă. BOIERUL: Imposibil! (Bagăpunga în buzunar.) STRĂINUL: Atunci dă punga. Mai ales dacă zici că-s
falşi...
BOIERUL: Mulţi vede, puţini cunoaşte. Eu, dacă nu
eram atent, nu mă păcăleai? STRĂINUL: Ei! Văd eu că aveau dreptate cei care
m-au trimis. Aici, la porţile Orientului, e
nenorocire. BOIERUL: Apropo! Cine te-a trimis? STRĂINUL: Secret. Dar vrei să afli? BOIERUL: Cum să nu. Misiunea mea este să culeg
informaţii. Aşa că... Spune. STRĂINUL: Dă punga, şi-ţi spun. BOIERUL: Da' dacă fac eu un raport şi din cornu-mi
sun să te ridice pentru uz de fals în pragul
iatacului domnesc? Ajungi în seria "proverbe
ilustrate". STRĂINUL: Cum adică...
BOIERUL: Adică la răspîntie, să exemplifici zicala: "Cine sare garduri multe, tot îi intră o ţeapă-n cur". Sau nu ştii la curtea cui te afli.
STRĂINUL: Pe Alah! Voi n-aţi abolit încă pedeapsa cu moartea?
BOIERUL: Ba da. Dar trasul în ţeapă nu se consideră pedeapsă, ci contribuţie la întărirea tradiţiei. Şi de ce ai zis: "Pe Alah"!?
STRĂINUL: Aşa am zis? Am greşit. Voiam să zic:
"Dumnezeule"! IU )l ERUL: Taci că te-am citit. Norocul tău că sîntem
în relaţii bune cu mahomedanii. STRĂINUL: Bravos. Vă felicitez pentru diplomaţie.
Şi-acum lasă-mă să intru. Ce zici? BOIERUL: Mă mai gîndesc. Dar acolo ceai?Da, da...
acolo!
STRĂINUL: Termină. Mă gîdili! BOIERUL: Nu se intră la Măria-Sa nescotocit. Ce-i asta? Hai?
STRĂINUL: Matale nu vezi? O grenadă defensivă.
BOIERUL: Şi ce cauţi cu ea în veacul ăsta? Şi ce cauţi cu ea în iatac la Vodă?
STRĂINUL: Nimic. N-auzi că-i defensivă? Mă apăr. Domnul vostru e iute la mînie. Şi lesne vărsător de sînge nevinovat.
BOIERUL: Bîrfeli! Şi p-ormă, ce? Tu eşti nevinovat? Din ăştia ca tine îşi face Măria-Sa surle şi tobe, din oase, respectiv din piele. Ce-o să mai doinesc din peroneul tău!
STRĂINUL: Dă-mi defensiva.
BOIERUL: Se confiscă. Şi eu trebuie să mă apăr. Aici viaţa e grea. Dacă nu-ţi aperi sărăcia şi nevoile îţi fură şi calul de sub tine, ca să nu mai vorbim de nevastă. Apropos de nevastă, dacă vrei, îţi aranjez o audienţă la Măria-Sa Doamna.
STRĂINUL: La ce bun? Eu aveam treabă cu Măria-Sa Domnul.
BOIERUL: Ei şi? Ce pierzi? Nu ştii ce drăguţă e doamna! Rumenă, suavă ca o garofiţă!
STRĂINUL: E influentă pe lîngă voievod?
192
193
BOIERUL: Nu prea e, săraca. E puţin şocată. Ştii, de cînd a tăiat Vodă vreo 40 de boieri şi-a făcut o piramidă...
STRĂINUL: Cum piramidă?
BOIERUL: (îi şopteşte ceva la ureche)... dar versiunea oficială e că piramida era din capete. Pentru posteritate, înţelegi... Vodă ţine la imaginea sa istorică. Gem temniţele de cronicari.
STRĂINUL: Bine, bre, dar asta este o curte de nebuni? Ce să înţeleg? Măcar Vodă ăsta al vostru e teafăr?
BOIERUL: Nu-i, săracul. E bătrîn şi bolnav. Adică n-ar fi el chiar aşa de bolnav... Un pic piciorul, un pic răsuflarea... Dar cu medicina asta înapoiată, cred că se duce. Ehei! Dacă s-ar fi inventat antibioticele, ar fi putut scăpa. Da' aşa? Are şi un doctor slab de tot. Unu' Şmil care o tot ţine că "vindecă Dumnezeu unde nu putem noi". Un tîmpit, ce mai!
STRĂINUL: Dar la minte? E lucid cît de cît?
BOIERUL: Cît de cît... Acum cu bătrîneţea...
STRĂINUL: Oricum, se pare că a fost strălucit ca strateg... în bătălii.
BOIERUL: Ei, aşa şi-aşa. L-au mai ajutat rîul, ramul, relieful, clima... El personal nu are o concepţie clară la luptă, merge mai mult la noroc. In schimb joacă oina formidabil, poate-ai aflat.
STRĂINUL: Am aflat, dar nu ştiu ce-i aia.
BOIERUL: Oina? E jocul nostru naţional. Ceva între poarcă şi base-ball. Dar, mă rog, ca să revenim, ce treabă aveai cu Slăvitul?
STRĂINUL: Ştii... succesiunea. Acum, ce mai... îţi
spun. Fac din Domnia-Ta aliatul şi confidentul
meu. N-o să-ţi pară rău: BOIERUL: Nici matale, fii sigur. Vrei să afli adică
cine-ar fi să vină dacă, Doamne apără, Soarele
nostru se duce...? Asta-i greu! Sînt vreo
şase-zece pretendenţi. A fost harnic la urmaşi,
bătu-l-ar sănătatea. STRĂINUL: Şi cum sînt succesorii? BOIERUL: Bogdaprostea, buni. Unu-i chior, unu-i
dement...
STRĂINUL: Bine-bine... ăştia se exclud.
BOIERUL: Aiurea! Pe ăştia-i vrea poporul. Sînt mai aproape de sufletul lui nealterat. Ar fi şi greu să te prefere pe matale sau pe mine. Prea subtili. Şi boierii vor un domn blînd, sărac cu duhul şi bogat cu banii.
SRĂINUL: înseamnă că e treabă uşoară. Asta vrem şi noi. în fine, acum, că ne-am împrietenit, lasă-mă să intru niţel la Măria-Sa Tihomir.
BOIERUL: Ce? Tiho... cum?
STRĂINUL: Ce? Nu ştii cum îl cheamă pe stăpînul tău?
BOIERUL: Ba tocmai că ştiu. Da' nu-1 cheamă...
cum ziseşi dumneata. SRĂINUL: Extraordinar! Ăsta nu-i teritoriul fostei
Dacia? BOIERUL: Ba da.
STRĂINUL: Şi-atunci? Ce te mai ascunzi după deget?
BOIERUL: Nu m-ascund deloc, parol. Asta e. Dar
poate căutaţi alt secol. STRĂINUL: Pe naiba. Ăsta e secolul.
194
195
BOIERUL: Nu e, boierule... Măria-Sa ăla de care ziseşi a murit săracul demult, dacă te referi la ăla pe care-1 ştiam eu, de prin cronici.
STRĂINUL: Cum, domnule? Nu e stăpînul tău ăla cu ţepele?
BOIERUL: Relativ. Toţi domnitorii sînt mai mult sau mai puţin cu ţepele.
STRĂINUL: Nu-i ăla care i-a bătut pe Ieşi şi pe tătari?
BOIERUL: Toţi i-au bătut pe Ieşi şi pe tătari. Mai dă-mi un indiciu.
STRĂINUL: Nu-i el cel care-a zis: "Sînt ceea ce sînt şi voi fi ceea ce voi fi"?
BOIERUL: Eh, cîte nu zice omul la un pahar de vin... îţi spun eu că nu-i ăsta.
STRĂINUL: Formidabil! Ce oameni! Bat şleaurile pînă în răsăritul estului, pînă, vorba aia, la marea cea mare, ca să aflu că ei nu ştiu exact care-i situaţia. Adevărul e că fişele noastre despre zona asta sînt foarte prost actualizate.
BOIERUL: Aşa este! Nici nu le pasă de Ţările Române!
STRĂINUL: Ţările Române? Sînt mai multe?? BOIERUL: Evident!
STRĂINUL: Of, of, of... Pe harta mea, poftim, e
numai o pată roz cu marginile mai difuze şi scrie pe ea Dacia. Două milioane de locuitori. Capitala la Rovine. Forma de guvenămînt: despotism. Bogăţii naturale: sare, vin, femei. Moneda: galbenul.
BOIERUL: D-aia erau banii dumitale atît de grosolan falsificaţi. Uite ici cum arată un gologan fals autentic. Nici nu se cunoaşte. Este?
STRĂINUL: Este. Şi cine-i călpuieşte atît de bine?
196
BOIERUL: Visteria. Cînd e cîte o chestie mai gravă,
mai aruncă bani pe piaţă. STRĂINUL: Şi nu creşte inflaţiunea? Sărăcia? BOIERUL: Ba creşte. Da' cînd creşte prea tare, taie
Vodă nişte boieri şi averile se redistribuie. STRĂINUL: Vrei să spui că-i concediază? BOIERUL: Aş. îi taie la propriu. STRĂINUL: Vai de mine! Oribil! Şi nu ţi-e frică? BOIERUL: Eh, orice meserie e riscantă. Şi-apoi nu
apucă să-i taie chiar pe toţi. Mai avem şi noi
metodele noastre: otravă, pumnale, iatagane.
Din punctul ăsta de vedere cred că sîntem puţin
egali cu orice curte europeană respectabilă. STRĂINUL: Tot ce-mi spui e foarte interesant. BOIERUL: Chiar nu ştiai? Văd că vorbeşti bine limba
noastră.
STRĂINUL: Ah, asta-i altă poveste... Deşi turc de origine, am crescut la Veneţia, într-un bordel. Măiculiţa-mi fu româncă. Acolo se vorbeau toate limbile şi le-am deprins meşteşugul. Dar, fireşte, biata mama nu se interesa de geografia politică. Nu mi-a putut explica niciodată exact pe unde este ţara ei de baştină.
BOIERUL: în cazul ăsta mi-eşti chiar simpatic.
STRĂINUL: Dacă-i aşa, lasă-mă la Vodă.
BOIERUL: Pentru că mi-ai devenit drag, îţi spun un secret. Măria-Sa nici nu-i în iatac.
STRĂINUL: Nu te cred.
BOIERUL: Poftim! Convinge-te! Rolul meu e să nu las pe nimeni ca să se creadă că este... Dar nu-i! STRĂINUL: Şi unde e?
BOIERUL: Dar cine ştie...? Odată apare... Şi-atunci
197
trăzneşte ca din senin... Dacă vine, te previn,
nu sta mult pe-aici că nu răspund de capul tău.
Şi avem un călău cam neghiob. Nu reuşeşte
niciodată din prima. STRĂINUL: Pfuuu! Ce porcărie! BOIERUL: Am vrut să-l schimbăm, da' e ceva rudă
cu paharnicul Sulea. Are pile puternice. Păi ştii
cît cîştigăun călău aici? Fantastic! Cît un boier
de rangul doi, plus primele. STRĂINUL: Ia ascultă! Ziceai că pedeapsa s-a des-
desfiinţat.
BOIERUL: Pedeapsa - da. Postul de călău, nu.
De asta e şi atît de bine plătit. STRĂINUL: Cît tine, deci. BOIERUL: Eu sînt boier de rangul întîi. Nimic nu
mişcă fără mine. STRĂINUL: Atunci îţi propun o afacere. Am impresia că eşti inteligent. BOIERUL: Inteligent? Nu-s doi ca mine! Unde mai
pui că ştiu şi carte. STRĂINUL: Perfect. Eu am o misiune. De asta am
venit. Trebuie să ajung domn. Aici. BOIERUL: Doamne!! Asta-i imposibil. STRĂINUL: De ce? BOIERUL: Nu eşti os domnesc. STRăINUL: Parcă bastarzii lui Vodă sînt sigur ai lui?
De ce n-aş fi şi eu un copil din flori? BOIERUL: Da, dar eşti un străin. Nu eşti nici măcar
boier. N-o să ne respecţi drepturile. STRĂINUL: Vodă le respectă? BOIERUL: Deh... a fost bun... cu ţara... Pe noi ne-a
cam scurtat.
STRĂINUL: Păi vezi?? Dacă ajung domn te fac... ce
vrei tu... BOIERUL: Şi dacă nu vreau? STRĂINUL: Trebuie să vrei! BOIERUL: Şi dacă nu pot?
STRĂINUL: Trebuie să poţi! Nu mă combate, susţi-ne-mă şi, cînd ajung pe tron, te fac ce vrei tu. BOIERUL: Mitropolit?
STRĂINUL: Mitropolit! Şi mai găseşte cîţiva aliaţi. BOIERUL: Asta-i greu... Toţi pretendenţii au .
lobby-ul lor... E greu... numai cu promisiuni... STRĂINUL: Vedem noi ce le dăm. Te învoieşti? BOIERUL: Mde... N-aş zice nu... Dar ce facem cu
Vodă?
STRĂINUL: Aşteptăm inevitabilul. E pe ducă. BOIERUL: Aiurea! Mai mult se face. Auzi! El e! Păzea! Vine!
198
199
II
(Intră Vodă, batrîn şi bolnav, susţinut de Doamna, rumenă, suavă. Conversaţiile cu el se fac numai în versuri. între ei, ceilalţi discută în proză.)
VODĂ: Ca vînturile toamna trecură anii mei. Of, nu
mai pot! Opreşte! să stăm... Vreau vin... DOAMNA: Iar bei? Dar doctorul ţi-a spus-o:
îţi creşte tensiunea. VODĂ: Cînd ai trecut ca mine în salt de cal genunea,
cînd i-ai izbit pe duşmani, nu poţi trăi cu lapte!
Boierule!
BOIERUL: Sînt gata! Un semn şi trec la fapte.
Vă dau un vin pe cinste! DOAMNA: Mersi. Dar nu se poate.
Slăvitul este bolnav. VODĂ: Cum? Doamna mea socoate
Că-mi trebuie regimuri? Că sînt doar o muiere?
Că pentru vin şi lupte eu nu mai am putere??
Voi arăta că încă mai pot să călăresc,
Să lupt, să beau şi apoi... BOIERUL: Vai! Nu mă îndoiesc.
Dar poate... deocamdată... un pic de ceai, mai
bine.
DOAMNA: De dragul meu, încearcă!
VODĂ: O scîrbă mă reţine...
STRĂINUL: (iese la iveală): Stăpîne preaputernic,
îmi iartă îndrăzneala, dar un bărbat nu-i bine
s-accepte dădăceala.
200
Nu ceaiul chior, ci vinuri îi sînt licori fireşti.
De-i bolnav, îl fac bine! VODĂ: îmi place cum vorbeşti! STRĂINUL: Ca să-ntăresc orbirea, bea, rogu-te,
de-aici. Şi dacă n-o să-ţi placă, şi "cuţu" poţi
să-mi zici!
DOAMNA: Da' nu-ţi dai seama, omule, că e bolnav? Că are o vîrstă?
BOIERUL: Ce-ţi veni să te arăţi?
STRĂINUL: Lăsaţi că ştiu eu ce fac.
VODĂ: (a băut) Te-ai priceput, străine, să-mi dai ce-mi trebuieşte. îmi place! Ai mai multe? De unde vii? Vorbeşte!
STRĂINUL: Nespus mă bucur, Doamne, că ţi-am făcut plăcere. Mai am ceva şi-ndată îţi dau, cum îmi vei cere. Bătut-am cale lungă dar, asta drept ţi-o spun, credeam că vinul vostru este destul de bun.
VODĂ: E bun, nu zic, dar veşnic să bei acelaşi soi.
E prea de tot. Te saturi. Mai vrei şi lucruri noi.
Acesta e motivul că eu, la bătrîneţe,
Mai mă-nsurai o dată. STRĂINUL: Această frumuseţe e însăşi Doamna Ţării? N-aş fi crezut vreodată că e soţia Voastră! DOAMNA: Credeai că-i sînt nepoată?! STRĂINUL: Sorbiţi din nou, Stăpîne, a strugurilor
zeamă, în sănătatea Doamnei. VODĂ: Mai beau, n-ai nici o teamă! DOAMNA: Termină, dom'le, cu chestia asta.
Nu vezi că s-a ameţit? STRĂINUL: Ce să termin, că a terminat Măria-Sa
plosca. DOAMNA: Nu-i mai da!
201
VODă: Te-am întrebat eu, parcă, de unde eşti.
Ce-ai spus? Nu-mi amintesc prea bine. STRĂINUL: îţi raportez supus
Că vin de la Veneţia, trecînd prin ţări străine. VODĂ: (e surd) De undeee?? STRĂINUL: Din Veneţiaaa! VODĂ: Cum e acolo? STRĂINUL: Bine!
E chiar buricul lumii. Găseşti tot ce există! DOAMNA: De ce n-ai stat acolo? STRĂINUL: Povestea mea e tristă.
Născut sînt la Veneţia, căci biata maica mea
Cu un străin în barcă, plutind, rămase grea.
Pe patul ei de moarte, ea-mi spuse cine-a fost
Şi am plecat să-l caut în ţara lui. BOIERUL: Nu-i prost!!
VODĂ: Deci tatăl ţi-e de-al nostru. Ţi l-ai găsit? STRĂINUL: Cer scuze.
Dar în prezenţa Doamnei îmi pun zăvor la
buze.
VODĂ: Pe naiba! Nu contează! Cu doamna n-am secrete. Dar, cît îmi spui povestea, nu vreau să mor de sete!
DOAMNA: Nu-i mai da vin că mă supăr, ce dracu'. STRĂINUL: Lăsaţi că ăsta e mai slab. BOIERUL: Al naibii! Mie nu puteai să-mi fi făcut
cinste adineauri. STRĂINUL: Toate la timpul lor. VODĂ: Dă-i drumul, povesteşte. STRĂINUL: întîi o întrebare. în vremurile tale,
văzuşi Italia oare? VODĂ: Desigur.
STRĂINUL: Află dară că-n drumurile tele
202
Ai mai lăsat şi urme. Sînt una dintre ele.
Venii acum la tine să-ţi fac închinăciune
Ca fiu smerit. VODĂ: O, Doamne! Visez ori e pe bune? STRĂINUL: Ba nu visezi, al tău sînt, tăticule! VODĂ: Ce-i drept
Simţeam, cînd te văzusem, un fel de dor
în piept.
DOAMNA: Pe dracu'! E beţia! E gogonată, zău! STRĂINUL: Tăcere, mămicuţo, şi n-o să-ţi pară rău.
203
III
(Acelaşi decor, aceeaşi situaţie. Boierul în pragul iatacului. Străinul vorbeşte cu el, dar e îmbrăcat la rîndul lui ca boier.)
STRĂINUL: Măria-Sa a venit?
BOIERUL: Aş. A plecat.
STRĂINUL: Unde?
BOIERUL: în oraş.
STRĂINUL: Unde?
BOIERUL: în Bucureşti.
STRĂINUL: Amice! Eşti idiot?
BOIERUL: Se poate să spui asemenea vorbe?
STRĂINUL: Dacă mă enervezi! Matale nu ştii că
Bucureştiul nu e cetate de scaun. Nu încă. BOIERUL: Dacă ştii, ce mă mai întrebi? STRĂINUL: Aşa, de dragul dialogului. Dar dacă tot
v-aţi căftănit în posturi d-astea, puneţi mîna şi
învăţaţi puţină istorie. Cînd o să fiu eu domn,
o să se termine cu impostura asta. Toţi boierii
vor fi intelectuali. BOIERUL: Doamne-fereşte! O să duci ţara de rîpă!
Să mă iei pe mine consilier, să-ţi explic cum
devine.
STRĂINUL: Parcă ziceai că vrei să fii mitropolit. BOIERUL: Şi ce? Un mitropolit nu poate fi consilier? STRĂINUL: Ba o să se termine cu cumulul ăsta de
dregătorii. Omul şi postul! BOIERUL: Bre! Nici n-ai ajuns pe tron şi ai şi început
cu reformele? Stai încet, că eşti tînăr. Aici nu
merge asta, oamenii sînt conservatori... Nu-i
după capul matale! STRĂINUL: Ba da! Că sîntem în epoca
absolutismului şi fac absolut ce mă taie capul. BOIERUL: Faci ce te taie, pînă ţi—1 taie. STRĂINUL: Taci, cobe. Ce eşti aşa pesimist? BOIERUL: Ehei... Mulţi urzesc... STRĂINUL: Pentru că Vodă i-a răbdat. Eu o să-i pun
la cazne.
BOIERUL: I-a pus şi el, dar se ridică mereu alţii.
STRĂINUL: Să fiu mai atent.
BOIERUL: Păi să fii! Ca fiu recunoscut al lui Vodă
eşti cam expus. STRĂINUL: Dar am anunţat sus şi tare că nu rîvnesc
la domnie!
BOIERUL: Ei, doamne... Nu-i crede pe alţii mai
proşti decît par. STRĂINUL: Aiurea! E plin divanul de analfabeţi.
N-ai auzit ce frumos le-am vorbit? BOIERUL: I-ai cam îmbrobodit, nu zic... Dară dacă
nu ne aveai pe mine şi pe Doamna, nu aveai
nici o şansă. STRĂINUL: Şi aşa cît îmi acorzi? BOIERUL: Optzeci la sută dacă Vodă moare pînă la
Sfîntu-Nicolae. STRĂINUL: Şi după aia.
BOIERUL: Sută la sută pînă la Sfîntu-Ion. E lumea ocupată cu sărbătorile, n-are chef de politică.
STRĂINUL: Trebuie să mai vorbesc cu Doamna. Să mai micşoreze dozele.
BOIERUL: N-ar fi rău. Dacă potriveşti să-l pierdem pe Astrul nostru cam de Crăciun, nu mai ai nici
205
204
o problemă. Ţine minte! Calendarul politic e foarte precis prin părţile astea. Trebuie să prinzi momentul la timp de iarnă. Ultima revoluţie a fost în octombrie şi s-a terminat mizerabil.
(Intră Doamna, se pupă cu nonşalanţă cu Străinul.) STRĂINUL: De unde vii, iubito? DOAMNA: De la terenul de oină. STRĂINUL: Ce face venerabilul? DOAMNA: Se odihneşte, iar i-a snopit pe toţi. STRĂINUL: înseamnă că e încă în putere. BOIERUL: Aş. De unde? Boierii se lasă bătuţi. STRĂINUL: Serios.
BOIERUL: Evident. Altfel i-ar paşte temniţa. DOAMNA: Bătrînul e furios cînd pierde. STRĂINUL: Ce timpuri! Dar ce-i dragă ciomagul
ăsta din mîna ta? DOAMNA: Ăsta face parte din joc. Va trebui să
înveţi şi tu.
BOIERUL: Rezon! E esenţial ca Voievodul să se priceapă la sport.
STRĂINUL: Mă pricep eu, dar de ce nu se joacă şi el cu un obiect mai delicat? O paletă, de exemplu?
BOIERUL: Ciomagul e scula tradiţională. Corespunde temperamentului nostru.
STRĂINUL: Adevărat?
DOAMNA: Mai întrebi? Jupîniţele cel puţin sînt
moarte după jocul ăsta. Dacă îl joci bine, vei fi
idolul mulţimii. STRĂINUL: Lasă. Cînd o să fiu domn o să introduc
rînduielile cavalereşti. Turnirul! BOIERUL: Nu e bine, n-auzi? Trebuie să nu rupi cu
tradiţia.
STRĂINUL: Şi ce-o să zică Europa? DOAMNA: Nu voi să ştiu, stimabile, de Europa
dumitale. O să domneşti aici, nu în Europa. STRĂINUL: Şi atunci, dacă respect tradiţia, cum o
să te iau de nevastă după ce scăpăm de Vodă?
Legea pămîntului se împotriveşte. DOAMNA: Asta-i altceva. Dăm o lege puţin modificată
faţă de cea a pămîntului. BOIERUL: Sigur. Aşa se face. STRĂINUL: Mituim Divanul? BOIERUL: Ce Divan? Legea eşti tu; tu o dai! STRĂINUL: Adică puterile încă nu sînt separate? DOAMNA: A încercat Vodă să le separe de vreo trei
ori, inclusiv cu paloşul. Dar n-a mers. BOIERUL: Tot jupîniţele au fost de vină. Azi cu
judecătorii, mîine cu Divanul... Au dat loc la
imixtiuni.
DOAMNA: Le-a mai trimis el la monastire, dar degeaba. Ce? Călugării nu-s tot oameni?
STRĂINUL: dică le trimitea la monastiri de călugări?
DOAMNA: El nu, săracul. Dar ele aranjau. BOIERUL: Dacă-ţi spun că e o corupţie... DOAMNA: Şi pe mine m-a trimis la monastire de
vreo două ori. STRĂINUL: Vai de mine! Dacă te trimite şi acum? DOAMNA: Nici o grijă. Mă trimitea cînd mai voia
să petreacă cu altele. Acum nu mai e cazul. STRĂINUL: Să nu mă trimită pe mine... DOAMNA: Nici vorbă. Te apreciază mult. Faptul că
ştii să citeşti 1-a fascinat! BOIERUL: E foarte important. Aici se consideră că un cărturar n-are şanse la tron. Poţi fi mai liniştit.
206
207
DOAMNA: Iar doamnele te au drag. Asta contează. STRĂINUL: Văd că politica şi justiţia stau prin
;    cutele fustelor. DOAMNA: Aşa este. Mai ai de învăţat. BOIERUL: Dacă o fi Doamne fereşte, un caz de osîndă,
nu-ţi duc grija. STRĂINUL: Cum adică?
DOAMNA: Femeile au drept de graţiere. Dacă osîn-
ditul e burlac, s-a scos. BOIERUL: Cînd e de spînzurătoare se string toate
urîtele. Dar ce să facă bieţii oameni. Decît cu
ştreangul de gît... DOAMNA: Aşa că ai toate condiţiile. Bine că ştii
carte.
STRĂINUL: Trebuie să te învăţ şi pe tine. DOAMNA: Nu se face! Doamna Ţării cu nasul în
slove? Destul să ştii tu. STRĂINUL: Pînă acum nu mi-a folosit pe tărîmul
ăsta. Cînd am intrat în ţară, am încercat să vînd
nişte informaţii. Dar n-a fost chip. Nu le puteau
citi.
BOIERUL: Ha-ha! Nu-i asta cauza. Să vinzi informaţii aici? Păi lumea n-are bani nici de pîine. Mănîncă mămăligă.
STRĂINUL: Imposibil!
BOIERUL: Cum imposibil?
DOAMNA: Mănîncă, dragă, dacă-ţi spun.
STRĂINUL: Nu se poate, frate! Nu se cultivă încă porumbul. America abia fuse descoperită.
BOIERUL: Ai dreptate. Dar ai noştri, nu ştiu cum dracu fac, mănîncă totuşi mămăligă! Ce chestie! înseamnă că iau de undeva pe ascuns.
DOAMNA: Asta trebuie să fie. Am mîncat şi eu.
STRĂINUL: Şi e bună?
DOAMNA: Deloc. Toate lucrurile astea de contrabandă sînt nişte porcării.
BOIERUL: Ehei! Cînd eram eu tînăr, nu se pomenea. Contrabanda era monopol domnesc. Pe care-1 prindea cu marfa nevămuită îl trăgea în ţeapă. Sigur, dacă nu avea bani să-i miruiască pe judecători.
STRĂINUL: Era scump?
BOIERUL: Mamă! Dacă auzeai cît cereau, preferai să   te   tragă-n   ţeapă.   Acum   însă, c-o pungă-două... Găinari!
STRĂINUL: O să mă ocup eu şi de asta.
DOAMNA: Ei, dragă, aşa ziceţi toţi pînă vă vedeţi în scaun. După aia însă... întreabă-1 pe el, că ştie.
STRĂINUL: Ei, nu mai spune! Ai domnit?
BOIERUL: Cum să nu? Acum vreo douăzeci de ani murise un Domn subit şi a fost o conjunctură de aşa fel că m-am trezit pe tron fără să mişc un deget.
STRĂINUL: Şi ai cîrmuit mult?
BOIERUL: O zi şi şase ore. Cum ar fi astăzi luni, am luat sceptrul pe la prînz. A doua zi, marţi, pe seară, mă maziliseră. Dar am avut inspiraţia să cedez de bunăvoie şi n-am păţit nimic. Succesorii au rezistat mai mult, unul chiar opt săptămîni, dar au sfirşit în ţeapă. Aviz amatorilor.
STRĂINUL: Ia mai lasă-mă cu poveştile astea. DOAMNA: Chiar aşa. Parcă eşti o cucuvea. BOIERUL: Şi de ce crezi că e simbolul înţelepciunii? DOAMNA: Mai bine spune cum ai domnit.
208
209
BOIERUL: Daaa! Cum îţi spuneam... Cît am domnit era totul aşa de frumos şi de dulce,, uitasem şi cum mă cheamă. Şi cîte planuri nu făcusem înainte. Dar acum mi se şterseseră din cap. Şi vorbeau toţi atît de frumos cu mine că începusem să mă cred bun şi deştept.
STRĂINUL: Aşa o fi. Nu ştiu. Deocamdată mă pregătesc.
DOAMNA: Eu o să te ajut să treci peste clipele de cumpănă, cum spun şi poveştile!
STRĂINUL: L-ai ajutat şi pe Vodă?
DOAMNA: El m-a luat de bătrîn. Domnea demult, îi trecuse euforia.
STRĂINUL: Ei, o să-mi treacă şi mie. Dar pînă atunci... (o ia în braţe)
DOAMNA: (în glumă) Uşurel! Nu sînt încă văduvă.
STRĂINUL: Mai e puţin.
DOAMNA: Şi chiar dacă rămîn văduvă, îţi sînt mamă vitregă. Ne trebuie dispensă!
STRĂINUL: Şi ce dacă? Mitropolitul nostru atît aşteaptă.
BOIERUL: Bine ai grăit, Măria-Ta! (începe să cînte popeşte, iar cei doi se sărută tot mai insistent.)
IV
(Străinul a devei it Domnitor)
BOIERUL: Măria-Ta! Nenorocire. Au năvălit duşmanii!
STRĂINUL: Care dintre ei?
BOIERUL: S- au aliat mai mulţi, parcă mai poţi să ştii
în ziua de azi care? O oaste multinaţională.
Mercenari! STRĂINUL: Şi ce fac?
BOIERUL: Numai blestemăţii. Atacă satele. Iau tot.
Duc femeile în robie. Unele nu vor, dar tot le
iau. Pe scurt: pîrjolesc totul în urma lor. STRĂINUL: Şi noi? Ce măsuri ai luat? BOIERUL: Să pîrjolim totul înaintea lor. STRĂINUL: Adică vrei să fiu domn peste o întindere
de scrum? Abia că m-am înscăunat şi să pierd tot?
Şi-aşa bietul norod n-are nici după ce bea apă. BOIERUL: Acum n-o să mai bea nici apă, c-am pus
de-au otrăvit fîntînile. Ce să faci? Astea sînt
mişcările consacrate în caz de năvălire. STRĂINUL: Mai bine trimiteai oaste. BOIERUL: De unde oaste? N-ai lăsat ostaşii la vatră
ca să-l putem mătrăşi pe venerabilul? STRĂINUL : Bine, dar nu i-am lăsat pe toţi.
Trebuia să trimiţi. BOIERUL: L-am trimis pe spătarul Brebea cu peste
300 de călăreţi? STRĂINUL: Cîţi peste? BOIERUL: în total 308.
210
211
STRĂINUL: Şi ce să facă el cu 308 călăreţi?
Or să-l nimicească. BOIERUL: Asta şi vreau. E un opozant înrăit. Rîvneş-
te la scaunul domnesc. Şi e fiu natural al
venerabilului. STRĂINUL: Atunci ai făcut foarte bine. Dar pe urmă? BOIERUL: Pe urmă o să mai vedem noi...
Am aflat că păgînii, că altfel nu pot să le zic,
sînt conduşi de Hosman-Paşa. STRĂINUL: Şi ce dacă?
BOIERUL: Ăsta-i de-al nostru, băiat bun... L-am cunoscut la Silistra, la un congres de pace. Pentru doi-trei saci de galbeni se retrage cu torţe.
STRĂINUL: Doi-trei saci?? Eşti nebun?? Mai bine renunţ la domnie. Trăim liniştiţi la Viana sau Veneţia. Nu dau nimic peste un sac.
BOIERUL: Mda... Da' şi dacă ne înţelegem cu el... O ia la fugă, se dă bătut... Lasă că vorbesc eu cu el. Şi pentru doi saci ne aranjează o victorie de se duce vestea în toata creştinătatea. Capeţi prestigiu, sprijin.
STRĂINUL: Bine, fie! Cum iei legătura? Ai oameni?
BOIERUL: Se poate să n-am? Păi în trecuta domnie i-am pregătit lui Vodă două biruinţe strălucite. A ridicat şi o monastire. Ba chiar Hosman s-a înduplecat să scadă din preţ cheltuielile de zidire.
STRĂINUL: Extraordinar!
BOIERUL: Banii n-au miros. în schimb au gust.
Ăsta a dat de gustul lor demult. E drept că şi
galbenul era mare, nu ca acum. STRĂINUL: Păi dacă l-ai lăsat pe onorabilul să-l tot
micşoreze...
BOIERUL: Nu trebuia să trăim şi noi? STRĂINUL: Atunci stabileşte cu Hosman toate.
amănuntele. Şi femeilor care nu vor să meargă
în robie, să le dea drumul, că scade natalitatea.
N-o să ne facem acum şi fabricanţi de ieniceri.
Dă-le de veste chiar azi. BOIERUL: Stai niţel, întîi să termine cu boier Brebea
şi cu călăreţii lui. STRĂINUL: Ăla o fi trecut demult de partea lor. BOIERUL: Nu cred. E cam căpos. N-ar fi rău să
scăpăm de el. STRĂINUL: La doi saci de galbeni, poate şi Hosman
să ne facă serviciul ăsta. BOIERUL: Poate, că e dat naibii! (Intră boier Brebea,
înfierbîntat ca după luptă.) BREBEA: I-am învins! Am biruit! (Cade la picioarele tronului.) STRĂINUL: Eşti rănit? BOIERUL: Ţi-ai găsit! Ăsta şi rănit! Phii... ce
ghinion, domnule! BREBEA: (se ridică) Nu. Ostenit de luptă.
Dar am dobîndit izbînda. STRĂINUL: Cum ai făcut? Eraţi puţini, dezarmaţi... BREBEA: Eram unu contra douăzeci. Ai noştri au
căzut cu toţii. Dar i-am respins. Numai eu am
scăpat ca să-ţi dau de veste. STRĂINUL: Ce ghinion! (adaugă)... să piară 307
viteji...
BOIERUL: ... Şi să scape taman ăla care nu trebuia.
Dar Hosman ce-a făcut? BREBEA: A fugit. A lăsat în mîinite noastre
patruzeci de flamuri, majoritatea verzi.
212
213
BOIERUL: (aparte) Să ştii că ăsta a dat mai mult de doi saci.
STRĂINUL: (îl ridică şi îl îmbrăţişează pe Brebea) Eşti un erou! Te voi răsplăti împărăteşte. BOIERUL: Mă-ntreb numai de unde, că-i visteria goală.
STRĂINUL: Mă refeream la o recompensă morală. BOIERUL: Că bine zice Măria-Sa. Numele tău va
rămîne în cronici. Dar nu cumva te-ai cam
grăbit? BREBEA: Cum asta?
BOIERUL: Să nu-i fi îndîrjit pe duşmani şi să ne trezim că vin şi mai mulţi asupra noastră.
BREBEA: Nici o grijă! Chiar dacă vin, acum poporul ştie că am învins.
BOIERUL: Vai de mine! S-a şi dus vestea în popor?
BREBEA: Sigur că s-a dus. Şi vor sări cu mic cu mare. Cu coase şi topoare.
STRĂINUL: (cu înţeles) în ce direcţie?
BREBEA: Spre inamic, desigur.
BOIERUL: Boierule, uite ce se-ntîmplă... Nu zic că n-ai făcut bine respingîndu-i pe duşmani... Dar matale eşti mai tînăr, n-ai experienţă în politichie...
STRĂINUL: Sau poate ai prea multă.
BOIERUL: Dar ce-i sigur e că te-ai zorit. Acum, normal, fapta e faptă, nu mai avem ce-i face.
STRĂINUL: Dar pe viitor să mai ceri şi sfatul nostru. Iar acum trebuie să primeşti o răsplată pe măsura vitejiei tale. Postul de ambasador în America este vacant. Aşa că mîine pleci acolo.
BOIERUL: Foarte bine, Măria-Ta. Eşti cu adevărat
un mare cap politic. BREBEA: Mulţumesc Măriei-Tale de marea cinste ce-mi
face, dar America abia fuse descoperită. STRĂINUL: Tocmai d-aia! Dumneata eşti tînăr, cu
perspective... Acolo e un teren diplomatic
virgin. Aşa că mîine porneşti spre Virginia. BREBEA: Cum să plec mîine? BOIERUL: Mai călare, mai cu corabia... în cîteva
luni eşti acolo. STRĂINUL: Sigur! E important să fii primul, ca să
dăm un exemplu Europii! BREBEA: Să dăm, nu zic. Dar cum trec marea? BOIERUL: Cu răbdarea treci marea. Nu e o problemă
la matale, că eşti răzbătător. BREBEA: Dar să las ogorul strămoşesc? STRĂINUL: Cum? Cînd lumea ţi-e deschisă?
Mai şovăi?
BOIERUL: Vezi că peste cîteva secole or să se roage oamenii în genunchi să ajungă acolo şi n-o să se mai poată.
BREBEA: Sînt onorat, fireşte... Dar ce să fac eu acolo?
STRĂINUL: Să duci mesajul nostru de pace şi bună
vecinătate. BREBEA: Doar că nu sîntem vecini cu ei. BOIERUL: Deocamdată nu, dar cine poate şti. BREBEA: Nici nu ştiu să mă port cu oamenii
de-acolo.
BOIERUL: înveţi, te adaptezi. Trebuie să fumezi pipa păcii în numele poporului nostru şi al
214
215
Măriei Sale personal. Dar să nu tragi în piept. Şi dacă ai s-ajungi cumva cu bine...
STRĂINUL: (încet) Ceea ce mă îndoiesc.
BOIERUL:... Golful Mexic să-1 saluţi şi pentru mine.
DOAMNA: (intră nervoasă) Ce-am auzit, dragă?! Boier Brebea i-a oprit pe duşmani?
STRĂINUL: Da, uite-1 aici. E eroul nostru. Se vor scrie poeme şi piese despre faptele lui. Felicită-1 şi tu cum se cuvine.
DOAMNA: (dupăpoliteţuri) Da' ia ascultă, i-ai stăvilit pe toţi?
BREBEA: Pe toţi.
STRĂINUL: Pînă la unul, îţi dai seama?
DOAMNA: Aşa am aflat şi eu. Plîng jupînesele de le sare cămaşa. Măcar un pluton să fi lăsat. Sau măcar să-i fi luat prizonieri, deh...
BREBEA: Am luat cîţiva prizonieri, în prima fază.
DOAMNA: Ei bravo! Unde sînt?
BREBEA: I-am tras în ţeapă.
STRĂINUL: Bine, boierule, se poate să faci una ca asta?!
BREBEA: A fost cam greu, dar s-a putut.
BOIERUL: Ţî-ţî-ţî! în primul rînd violezi convenţiile privind tratamentul prizonierilor. Apoi nu uita că noi sîntem o civilizaţie a lemnului. Ori ţepele, deşi din lemn, nu sînt semn de civilizaţie. Cum o să apară Măria-Sa în faţa istoriei dacă sub domnia lui se fac astfel de treburi? Eşti încă necopt, boierule! Du-te la amerindieni că poate te coc ei.
BREBEA: Nu te supăra Domnia-ta, dar eu nu înţeleg. Adică atunci cînd sînt eu, pe moşia mea, să năvălească mă-nţelegi... Asta nu... Asta trebuie
216
pedeapsa cu ţeapă... Şi în definitiv, mă-nţelegi...
STRĂINUL: Dragul meu, divagăm. Du-te şi fă-ţi bagajele pentru America. Dumneata ai violat ce nu trebuia.
DOAMNA: Şi ai lăsat neviolat ceea ce trebuia. BOIERUL: Mergi deci în pace că dacă mai cucereşti victorii d-astea, ne scoţi la pepeni.
217
V
(Un zid părăsit şi neisprăvit. Schele. Cofraje.)
BREBEA (cîntă încetişor):"... eacuri la inimă nu-s!" BOIERUL: E un frig de-ţi îngheaţă vorba aia. BREBEA: Cîntă şi tu, să te mai încălzeşti. BOIERUL: N-am chef. Sînt sătul. Ţara e o puşcărie. BREBEA: Lasă că rezolvăm noi astea. Crezi că vine? BOIERUL: Vine regulat. El nu simte frigul. BREBEA: Totuşi... Pe gerul ăsta... BOIERUL: Chiar dacă nu vine, nu-i nimic. îţi spun
eu ce-a zis. BREBEA: Mi-ai mai spus.
BOIERUL: N-are a face! Repetiţia este că... ştii tu....
BREBEA: Dacă nu vine pînă la trei eu mă duc la
culcare. N-o să stau acuma pe acoperiş ca mîţele. Şi zidul ăsta trage îngrozitor.
BOIERUL: Tot n-ai să poţi să dormi. E o haită de cîini p-aici care tot latră a pustiu şi urlă a morţiu de-ţi vine să-ţi iei cîmpii. De cînd a murit bietul tac-tu, nici ecarisajul nu mai funcţionează.
BREBEA: Acuma, Dumnezeu să-l ierte, da' nici în vremea lui nu funcţiona. Zidul ăsta e de vină. Cum îl văd, se reped la el.
BOIERUL: Ce-o fi avînd de gînd Bampirul cu schelele astea?
BREBEA: Cred că vrea să zidească la loc, cum zicea şi tata. O monastire, ceva... Că bietul tata voia să construiască un palat, dar ăsta face pe cuviosul. A angajat meşteri de la mama-dracu.
BOIERUL: Nu fac nimic. Zic că se surpă, că e zonă seismică, dar unu' nu pune mîna în timpul zilei, măcar să aibă ce să se dărîme noaptea. Zece meşteri şi toţi nişte nepricepuţi. Beau, se culcă, se scoală şi se apucă de băut.
BREBEA: Au decăzut moravurile. Apropos... O ştii pe fata lu' ăla, lu' boier Polonic?
BOIERUL: O ştiu. E cam nebună. Cică împleteşte cununi de flori şi le dă drumul pe rîu în jos ca să vină ploaia. De ce?
BREBEA: Crezi că e fată mare?
BOIERUL: Habar n-am.
BREBEA: Că mi-a venit o idee...
BOIERUL: Sttt! Şase! Uite-1 că vine! Salutare, umbră.
FANTOMA: Salut, băieţi.
BREBEA: Ce mai faci ,dom'le?
FANTOMA: Binişor. La loc cu verdeaţă... Ca-n concediu.
BREBEA: Aici e mai rău ca pe vremea ta. FANTOMA: Foarte bine. Şi lumea? Ce zice? îi pare
rău după mine? BREBEA: Unora le pare... BOIERUL: Altora, de... cum e omul... FANTOMA: Bine-bine... Hai că nu pot să stau mult.
Pentru tine, puiule, am un mesaj. Să respecţi
întocmai indicaţiile mele. BREBEA: Evident!
FANTOMA: Ascult-aici. Chestia asta trebuie terminată. Construcţia.
BREBEA: Asta vrea şi Maţe-Fripte, dar nu merge. Cred că ai ales locul greşit. S-o mutăm mai jos. E un mal frumos pe stînga.
218
219
FANTOMA: Nu. Aici rămîne. Ca să o puteţi termina, să nu se mai dărîme, uite cum faci: pui în cofrajul de la fundaţie pe careva. Şi îl zideşti acolo. Respectiv torni betonul împrejur.
BREBEA: Cum să convingi pe cineva să se lase zidit!
BOIERUL: Dar dacă îl turnăm în altă parte şi-1
aducem aici cu totul? Ca la prefabricate, ştii...
FANTOMA: Poate merge.Te-ai gîndit la cineva?
BOIERUL: E plin sfatul domnesc de nătărăi. Tot stau de pomană, mănîncă pîinea statului. Şi denigrează regimul tău pe unde-apucă.
BREBEA: Dar o să trebuiască aprobare de la Bampiru.
BOIERUL: Abia aşteaptă să scape de ei. I-a boierit, dar n-are ce să le mai dea. Şi vrea şi el să se termine binaua mai curînd.
FANTOMA: Perfect. Ştiam eu că e băiat bun!
BREBEA: Băiat bun?! Dar el te-a asasinat! Şi ţi-a luat tronul. Ba chiar şi pe mama a pus-o în patul lui. M-a lipsit de dreptul meu de moştenire. Te-a îmbrobodit că e copilul tău, uite... Dacă vrei îl curăţ! O vorbă să spui şi-1 spintec!
FANTOMA: Nu, copile. Nu te lua după ce spune lumea. Eu am murit de indigestie. Dar ştii cum sînt oamenii.
BREBEA: Oricum, a fost indecent. Haleala rămasă de la pomană a fost servită invitaţilor la nuntă. S-a dus vestea pînă în Anglia despre asta. O ticăloşie, mă-nţelegi...
FANTOMA: Eh, bietul băiat, voia să se încoroneze mai repede. Nu-i găsesc o vină prea mare în chestia asta. Pe scurt, nu uita ce ţi-am zis. Dacă vrei să spinteci pe careva, rade-1 pe boier Polonic. El  mi-a dat peşte stricat la prînz.
V-am pupat, că acum cîntă cocoşul. Cu javrele astea care urlă, risc să nu-1 aud. BREBEA: în fiecare seară latră aici şi fac pipi pe ctitorie.
FANTOMA: Trebuie să-i lichidaţi, e de-a dreptul
sinistru. Pa! BOIERUL: La revedere! BREBEA: Mai treci pe-aici. FANTOMA: Să văd dac-am să pot. (Dispare.) BREBEA: Săracu' bătrîn.
BOIERUL: Era de treabă. Cam iute la mînie, ca orice dictator, de, dar nu tăia pe nimeni fără judecată.
BREBEA: Numai cîteodată cînd se îmbată...
BOIERUL: Da, săracu'! în timp ce ăsta e un porc. A făcut din ţara asta o întindere de noroi. Eu, de, l-am ajutat la început, recunosc. Da' acum nu mai merge. Trebuie să te vedem domn.
BREBEA: Sigur! E slab de tot. Degeaba zicea tata. Ştii ce ne-ar trebui nouă? O tiranie ca-n Rusia!
BOIERUL: Şi cine s-o organizeze?
BREBEA: Nimeni. La tiranie merge şi-un pic de anarhie. Dar la o adică o pun şi eu pe roate.
BOIERUL: Hai că am o idee formidabilă!
BREBEA: Ia spune!
BOIERUL: Dacă merge chestia cu ziditul în temelie, o facem noi, în secret şi cîştigăm o popularitate formidabilă. După aia n-avem probleme să-1 tăiem pe Mangafaua. Şi-aşa e un asasin, dă-1 naibii.
BREBEA: Ba nu e. N-ai auzit că moşul a murit de
pîntecarniţă. BOIERUL: Nu contează. Poporul nu ştie asta.
220
221
Mergem pe ideea că el 1-a curăţat pe bietul bătrîn. Zicem că i-a turnat otrava pe gît.
BREBEA: în ureche. în ureche cînd dormea. E mai spectaculos.
BOIERUL: Splendid!
BREBEA: Şi dacă ajung pe Scaunul domnesc, te fac
ce vrei tu! BOIERUL: Mitropolit?
BREBEA: Aha! Vrei s-ajungi mitropolit? Cu asta te-a cumpărat veneticul? Ei, uite că nu te-a făcut! Ai luat plasă.
BOIERUL: Lasă că-i arătăm noi plasă! Şi spune, mă faci Domnia ta Mitropolit dacă vii pe Scaun?
BREBEA : Prostii! Te fac direct Patriarh.
BOIERUL: Să trăieşti, Măria-Ta! Atunci ne-am înţeles?
BREBEA: Ne-am înţeles. începînd de mîine poţi să-ţi laşi barbă. Eu dac-am zis o vorbă... (îşi dau mîna şi coboară fericiţi de pe meterez).
BOIERUL: Ai grijă să nu-ţi rupi gîtul.
BREBEA: Domnule, ce putregai. Numai un şut dai la schela asta şi gata! Rămîi pe ziduri.
VI
(Interiorul unei biserici abia terminate)
STRĂINUL: Boierule! Eşti pe schele? BOIERUL: Porunceşte, Măria-Ta! STRĂINUL: Gata treaba?
BOIERUL: Aproape gata, Slăvite... Aproape gata...
Mai sînt ceva probleme pe sus, pe acoperiş, că
n-a venit materialul la timp. în rest... STRĂINUL: Cupola aţi refăcut-o cum am poruncit? BOIERUL: Exact cum aţi poruncit. La mine ordinul
stăpînirii nu se discută. Dar dacă mai vreţi
modificări...
STRĂINUL: Nu, că m-am săturat. A şaptea oară cînd
schimb cupola. E prea mult. BOIERUL: Nimic nu-i prea mult pentru marele meu
stăpîn.
STRĂINUL: Mie îmi plăcuse de a cincea oară, dar
Doamna, ca femeile, mai năzuroasă... BOIERUL: Năzuroasă, mie-mi spui! Dar nici pentru
Măria-Sa Doamna nu e nimic prea mult.
Priceperea sa în construcţii e nemăsurată. STRĂINUL: Aşadar, acum e perfectă! BOIERUL: Perfecţiunea însăşi, cîtă vreme a fost rea-
zată sub îndrumarea directă a Măriilor
Voastre.
STRĂINUL: Dar poporul ce zice? BOIERUL: Doar n-o să ne pese de părerea lui. STRĂINUL: Totuşi, m-ar interesa.
222
223
BOIERUL: Toată lumea crede că este o realizare
epocală. STRĂINUL: Nu zău? Sincer? BOIERUL: Sigur că sînt unii care mai zic... dar ăştia
sînt o minoritate neimportantă. STRĂINUL: Ca părinte al tuturor vreau să aud şi
opinia lor. Chiar dacă nu-i vorba să ţin seama
şi de ea.
BOIERUL: Eh, zic că nu e frumoasă, că e prea mare, prea înaltă, prea mult material consumat pentru un buget, vorba aia, de austeritate... că a durat prea mult construcţia.
STRĂINUL: Numai atît? Fii sincer.
BOIERUL: Mai e şi povestea cu fata aia, a lui boier Polonic... cu Ofelia. Oricît am păstrat noi secretul... faptul că am zidit-o în temelie...
STRĂINUL: Dar apoi am sanctificat-o. Şiamrăs-pîndit zvonul că a fost dorinţa ei să se sacrifice pentru construcţie.
BOIERUL: E drept. Dar unii au văzut că se cam zbătea. Şi pe urmă umblă şi un alt zvon, lansat de duşmanii statului, că am ales-o pe ea pentru că rămăsese însărcinată cu Boier Brebea. Şi aţi vrut să scăpaţi de ea ca să nu dea Ţării un moştenitor din spiţa lui răposatu' Vodă.
STRĂINUL: Calomnii! S-a sacrificat de bunăvoie. Ba chiar a insistat să fie ea aleasa. A vrut musai să se jertfească.
BOIERUL: Mitul ăsta cu jertfa pentru creaţie e ceva cam balcanic. Nu inspiră seriozitate.
STRĂINUL: Las' c-o să inspire!
BOIERUL: Şi-apoi, îmi permit respectuos...
STRĂINUL: Spune!
224
BOIERUL: Boier Brebea... Tot dînd tîrcoale zidurilor cu aerul său cam rătăcit... Nu-mi permit să vă dau sfaturi, dar ar fi mai bine să-1 duceţi undeva, într-o casă de sănătate. Cîntecelul pe care-1 fredonează a ajuns la urechile oamenilor.
STRĂINUL: Ce cîntecel?
BOIERUL: Se lipeşte de perete, în locul cu pricina, şi cîntă: "Zidul rău mă strînge / Copilaşu-mi plînge..."
STRĂINUL: Destul! O să iau măsuri. N-am vrut să-1 trimit în America? Şi tu te-ai opus pînă la urmă. Acum fii drăguţ şi urcă pe acoperiş şi spune-le să dea zor cu finisajele, că de Sfîntul Gheorghe avem tîrnosirea.
BOIERUL: Imposibil, Măria-Ta. Lasă măcar pînă la Sfîntul Dumitru. Sau cel mai bine la Sfîntul Mihai.
STRĂINUL: Ştii că am oroare de numele ăsta. BOIERUL: Atunci de Sfîntul Nicolae, parol. STRĂINUL: Eşti nebun! Nici să n-aud! BOIERUL: Ştiţi ceva? Haideţi s-o punem de Sfîntul Ion.
STRĂINUL: E o idee! Dar, ce dracu', ăştia pe care i-ai tocmit, nouă meşteri mari, nu sînt în stare să terminaţi mai devreme.
BOIERUL: Or fi ei meşteri mari, dar calfele şi zidarii sînt complet necalificaţi. Şi gîndiţi-vă în ce stress am lucrat. întîi se surpă, p-ormă chestia cu Ofelia, p-ormă chestia cu stafia răposatului care cică se arată p-aici.
STRĂINUL: Superstiţii. Nu voi să ştiu. De sfîntul Ion, ultimul termen. Marş pe acoperiş!
BOIERUL: Am înţeles!
225
STRĂINUL: Stai. Mai e ceva! Uite ce vreau să te întreb: tu îi cunoşti pe meşteri... Acum te-ai specializat pe construcţii. Dacă ar fi cazul, ar putea să facă altă monastire mai mare şi mai frumoasă ca asta? Dar să-mi spui drept!
BOIERUL: Sigur, Măria-Ta. Dacă le daţi material mai ca lumea şi dacă-mi dai şi ordin, imediat vorbesc cu ăsta, cu Nea Manole şi-ţi trînteşte una mult mai luminoasă şi mult mai frumoasă.
STRĂINUL: Bravo, boierule, bravo! îţi mulţumesc.
Cred  că  o   să  cumulezi  şi portofoliul
construcţiilor. BOIERUL: Cu mare plăcere. Slugă devotată. Dar...
Ştie Măria-Ta... îmi promiseserăţi că mă faceţi
mitropolit dacă... STRĂINUL: Lasă boierule, că nu-i pentru tine slujba
asta. Păi tu eşti un om dinamic, dragă, eşti un
politician, ce să cauţi la Mitropolie. Am nevoie
de tine la sfat, la război, la diplomaţie. BOIERUL: Da, Slăvite... Dar îmbătrînesc şi eu, am
familie mare... Şi bugetul ăsta... Pe cînd la
Mitropolie... altă socoteală. STRĂINUL: Nu merge, că trebuie să te călugăreşti.
Nu-i pentru tine, ascultă ce-ţi spun eu. Ce
naiba, doar eşti mîna mea dreaptă. BOIERUL: Mă rog, cum ordonaţi... Dar să nu ştie
stînga ce face dreapta. STRĂINUL: Dragă boierule, tu ştii cît te apreciez.
Mi-a părut nespus de rău de fetiţa lui Polonic.
Mai ales că se zice că de fapt era a ta. Eh?
BOIERUL: Zvonuri! Lasă, Prea-Slăvite, că ea singură a vrut! Eu sînt mulţumit că şi-a spălat ruşinea pierderii fecioriei printr-un gest care, măcar, a adus un serviciu public.
STRĂINUL: îmi place cum pui problema. înţelege şi tu că nu se poate să te las la Biserică. Am nevoie de sfatul tău...
BOIERUL: Mă copleşiţi.
STRĂINUL: Ce mi-ai zis de Brebea mă îngrijorează. Vorbeşte aiurea, dar cam în doi peri. Chestia cu Ofelia nu i-a căzut bine. El ar fi vrut să-i sacrific pe Rosenkrantz şi pe ăllalt... cum îi zice... Asta nu se putea.
BOIERUL: Era imposibil să faceţi jertfa dublă a celor mai buni agenţi dubli pentru o biată propagandă religioasă.
STRĂINUL: Categoric. Apoi mai e şi meşterul ăsta... Manole sau cum îi ziseşi că-1 cheamă...
BOIERUL: înţeleg. Ştie prea multe.
STRĂINUL: Da. Şi am impresia că nu şi-a dat tot interesul. Ziceai că poate face o monastire mai tare ca asta?
BOIERUL: Ziceam! Că-i priceput, orişicît!
STRĂINUL: Păi, vezi atunci? Dacă-i dă altul mai mult, se duce şi-i face. Şi nu mai avem noi locul întîi. Asta nu se poate. Tocmai acum! Cînd trebuie să dăm exemplu Europii!
BOIERUL: Am o propunere. Biserica e practic gata. Nu-i nevoie, pentru cîteva cuie care mai sînt, de meşteri mari. Contactez eu cîteva calfe şi într-o noapte îi aruncă frumuşel pe meşteri de pe acoperiş. îi numiţi pe ei meşteri mari, cu
226
227
simbria respectivă ca să isprăvească micile detalii.
STRĂINUL: E o idee! Dar... nouă meşteri... cu şeful
lor zece? Nu-i cam suspect? BOIERUL: Aş! Accident de muncă! STRĂINUL: Nu se poate. Păi noi facem ctitorii
ucigînd, călcînd pe cadavre? Nu ţine. Şi-aşa se
vorbesc destule. BOIERUL: Atunci ştiţi ce? Constructorii ăştia sînt
toţi nişte beţivi. Zicem că a fost ziua meşterului
şef, s-au pilit, au încercat să-şi facă aripi de
lemn şi să zboare de pe acoperiş... Buf... Şi
gata.
STRĂINUL: Aripi? Să zboare? Nu-i prea gogonată? BOIERUL: Cu cît e mai absurdă, cu atît e mai credibilă.
STRĂINUL: Ai dreptate! Aşa facem. POLONIUS: Atenţie! Vine boier Brebea.
Mai bine ne ascundem. STRĂINUL: De ce?
BOIERUL: Să vedem ce caută pe-aici. (Se ascund
după o perdea.) BREBEA: Meştere! Hei, meştere! BOIERUL: Da, conaşule. Uite-mă! BREBEA: Cînd terminaţi construcţia? BOIERUL: Curînd.
BREBEA: Abia aştept să fie gata. Vreau să fac aici o slujbă pentru sufletul cuiva. Pentru sufletul a zece meşteri. Care au zidit o domnişoară.
BOIERUL: Dacă nu vă supăraţi... Noi... Porunca... Noi altele aveam în sufletul nostru... dar ordinul... Am nouă copii... Aici e construcţie domnească... nu e după buget...
BREBEA: De ce n-ai zidit-o pe nevastă-ta? BOIERUL: Dacă n-am avut ordin... De aceea eu vă
rog să pardonaţi... Ce e un dregător în ziua de
azi, oricît de priceput...? Un instrument... BREBEA: Curat instrument. Dar asta nu-i tot
instrument? BOIERUL: Sabia dumneavoastră? Păi de ce? BREBEA: D-aia! C-ar trebui să-ţi tai fuduliile. BOIERUL: Mie? Doamne-păzeşte! BREBEA: Lasă că-ţi ajung nouă copii. Noroc că-s om
cu cap şi ştiu că nu braţul care execută, ci
mintea care ordonă... BOIERUL: Săru-mîna, boierule! BREBEA: Nu-mi linge mîinile. Mai bine spune-mi
dacă l-ai văzut pe tata? BOIERUL : Pe tatăl Vostru? Răposatul? Zic unii că
l-ar fi zărit noaptea. BREBEA: Nu pe el. Pe tatăl meu adoptiv. Soţul mamei, de, se cheamă că ţi-e ca un tată. BOIERUL: Rezon. Nu l-am văzut! (îiface semn spre
perdea.). Nici nu trece Măria-Sa pe-aici, că se
teme de cîini! (Un nou semn.) BREBEA: Bine. Doi şobolani şi-o singură capcană. BOIERUL: Dacă permiteţi, mă retrag. BREBEA: Retrage-te cît e timp. Că eu am treabă.
Păcat că nu m-am făcut bărbier. Cu briciul ăsta
vindecam toată ţara. Dar e- unul singur, şi
bubele sînt două. BOIERUL : Două? Adică, pardon, cum două, Dom-
nia-Ta?
BREBEA: Lasă că ai să înţelegi mai tîrziu. Acum trebuie să tai buruienile.
228
229
BOIERUL: Un profesor de-al meu, Solness,
constructorul, avea o vorbă, cică: "Ce se taie nu se fluieră".
BREBEA: Era un înţelept. Ei, acu' i-acu! A fi sau a nu fi?!
BOIERUL: Ce-o fi, o fi!
BREBEA : Aoleu, ce mai şobolan! (Străpungeperdeaua. De după ea cade mort Străinul)
BOIERUL: Ce s-a întîmplat?!
BREBEA: Nimic, stimabile. Nimic mie. Şi toate prinţului de Balcania. A murit un mare artist. BOIERUL: Cine? Ăsta? Tiii! Dar ce lovitură a dat Măria Ta! O adevărată lovitură de stat. Direct în ficat.
DOAMNA : Ce-i asta?
BOIERUL : Un accident de circulaţie. Circula pe-aici
şi i-a căzut o cărămidă în cap. DOAMNA: Cărămidă? Dar e străpuns! BREBEA: Zidarii ăştia sînt foarte neglijenţi. Cred c-o
să-i trag în ţeapă. BOIERUL: Şi cine mai termină zidirea? Las' că
le-ajunge o mustrare. DOAMNA: De eşti tu acela, nu-ţi sînt mumă eu! BREBEA: Nu, mămico, stai liniştită. N-am fost eu.
Destinul. BOIERUL: Oricum... Era bolnav. DOAMNA: Cum bolnav?
BREBEA: Suferea de imprudenţă. La domnitori e o
boală profesională. BOIERUL: Şi e totdeauna mortală. Restu-i tăcere. DOAMNA: Dar ce vom spune poporului? BOIERUL: Doar două propoziţii care-1 vor bucura
foarte mult!
DOAMNA: Ce propoziţii? BOIERUL: Vodă a murit! Trăiască Vodă! DOAMNA: Şi eu?! Eu ce fac? BREBEA: Un parastas. Trebuie să mai fi rămas ceva vin de la nuntă.
230
(In palat. Brebea a devenit Domnul Ţării. Regina Mamă e şi ea pe tron în straie de văduvă) i
1
DOAMNA: Auzi, dragul mamei, nu crezi că ar fi ;
cazul să scapi de boierul ăsta? BREBEA: De care boier? DOAMNA: Ei, de care... De sfetnicul tău...
Cum îl cheamă...? BREBEA: Aha... de... Na, că nici eu nu ştiu cum îl
cheamă!
DOAMNA: Spancioc sau aşa ceva.
BREBEA: Aş... Ceva cu M. Parcă Motoc.
DOAMNA: Motoc...? Oare? Nu cred.
DOAMNA: Extraordinar! Ştii că nimeni n-a ştiut cum   îl   cheamă?   îi   ziceau Boierule, Domnia-Ta, Spătare, sau Vornice, după ce funcţie avea. Dar numele lui?
BREBEA: Nici tata nu-1 ştia?
DOAMNA: Ba el cred că da, numai că-1 uitase.
BREBEA: Acum nu-1 mai putem afla. Săracul de el, nu mai umblă pe ziduri.
DOAMNA: Şi bine face. Dar să ştii că ăsta, cum l-o fi chemînd... el 1-a jertfit pe taică-tu, tot el pe... Şi ai grijă să nu te radă şi pe tine. Că tare se mai pricepe la intrigi. Ehei! Dacă ai şti cum te încondeia la Răposatul. Ba şi la otravă e priceput. Să pui să ne guste vinul. Ia fă-1 paharnic.
IÎREBEA: Aş. Nu mi-e mie frică de otrava lor. Cu o-trăvurile noastre nu rişti nimic, cel mult o indigestie. Mai frică mi-e de altele. Iar ăstuia, de fapt, i-am promis că-1 fac mitropolit.
DOAMNA: Pe ăsta? Păi e un păgîn!
BREBEA: Tocmai de-aia.
DOAMNA: Asta să n-o faci! Dă-i altă slujbă.
BREBEA: Să vedem. Ia uite-1 că vine! Salutare!
BOIERUL: Să trăieşti, Slăvite! Să ai parte de domnie lungă! îmi permit şi eu... Cu numirea mea... Ştie Măria-Ta... Cu mitropolia...
BREBEA: Boierule, ţi-am promis, nu zic...
BOIERUL: Adică îţi iei vorba înapoi? Un Domn are o singură vorbă!
DOAMNA: Da. Dar cînd ţi-a promis nu era încă Domn.
BOIERUL: Cum, stimabile?
DOAMNA: Ia să fii cuviincios! Ai răscolit toată ţara. Sar oamenii la noi. Zi şi noapte se string în faţa porţii şi strigă ca turbaţi: Capul lui Motoc vrem! Capul lui Motoc! Ia auzi! Ia, ascultă numai! (scandări afară)
BOIERUL: Păi bine, stimată doamnă, dar pe mine nu mă cheamă Motoc!
BREBEA: Chiar aşa! Cum te cheamă? N-am ştiut niciodată.
DOAMNA: Nu te face chinez! Te cheamă Motoc! BOIERUL: Zău că nu!
DOAMNA: Dar cum? De ce nu-ţi ştie nimeni numele, hai?
BOIERUL: Să vedeţi... Numele meu e mai ciudat... Tata, săracu', era neamţ. Şi e mai greu de spus de oamenii noştri. De-aia unii îmi zic şi Motoc.
232
233
DOAMNA: Mă rog... Dar cum te cheamă de-adevă-rat?
BOIERUL: Marx. BREBEA: Cum ziseşi? BOIERUL: Karl Marx! DOAMNA: Aoleu, ce nume! BREBEA: Nu eşti de-al nostru, vasăzică!
Dar ştiu că te pricepi să le aranjezi. BOIERUL: Ei, mă pricep... aşa... un pic... BREBEA: Lasă, c-am văzut noi de-o grămadă de vreme. N-ai zis tu lui Vodă celălalt să mă trimeată la Pieile-Roşii? BOIERUL: Nu mai ţin minte. DOAMNA: Lasă că ţinem noi. Şi te-o fi chemînd pe
tine Marx, da' lumea vrea capul Iui Motoc. BOIERUL: E o confuzie. Nişte proşti. BREBEA: Proşti dar mulţi, cunoşti citatul. DOAMNA: Eu aş zice, boierule, să te duci la ai tăi, că pe noi destul ne-ai nenorocit cu politica matale.
BOIERUL: Şi cum? Mă surghiuniţi? Voi? Păi ce faceţi voi fără mine?!
DOAMNA: Lasă ca vedem noi...
BOIERUL: Mă goniţi? Vreţi să fug din ţară?
DOAMNA: Poţi să mergi şi-ncet.
BREBEA: Nu, mamiţo... Lasă-1... Lasă-1, că-1 fac mitropolit. Uite ici hrisovul, doar să-1 iscălesc.
BOIERUL: Ei, aşa mai merge, neicuşorule.
DOAMNA: Ai înnebunit?
BREBEA: Ba deloc. Uite! Semnez. Dar duminică îmi
faci slujbă mare. DOAMNA: Nici nu ştie canonul! Un păgîn. BOIERUL: Lăsaţi. Daţi-mi hîrtia că mă descurc eu.
BREBEA: Poftim. Şi-acum, că te-am popit, poţi să circuli în voie. Ţară creştină, Sfinţia-Ta! Cine să se lege de-o faţă bisericească?!
BOIERUL: Fii binecuvîntat, Măria-Ta. Domnul să te aibă în pază.
BREBEA: Amin, neicuşorule! (Boierul iese preoţeşte.)
DOAMNA: Ce-ai făcut, deşteptule?
N-o să mai scapi de el. BREBEA: Ei, aş! (Se duce la fereastră.) Vino de te uită, că ai ce vedea! (Se aude un urlet.) O fi poporul cu frica lui Dumnezeu, da' nici chiar aşa! DOAMNA: L-au gîtuit? Ce fac?! îl rup bucăţi? BREBEA: îhî! E foarte practic pentru obţinerea
moaştelor. DOAMNA: Da' cum de-au îndrăznit? BREBEA: Ei... Dacă le-am poruncit... O să ne trebuiască alt mitropolit şi alt sfetnic. Posturi grase.
Trebuie să organizăm un concurs. DOAMNA: Concurs? Ce fel de concurs? BREBEA: Concurs de dăjdii şi milostenii. E bine,
nu-i aşa, ca oamenii de stat să fie generoşi. Mai
ales cu Vodă al lor. Nu? DOAMNA: Ei, dragu-mamei... Văd că ai ajuns să te
pricepi la politică. De azi nu-ţi mai port de
grijă. Numai să dormi cu zalele pe tine, că stai
pe un tron creştinesc. BREBEA: Dacă am scăpat de Marx, două-trei secole
nu mai avem treabă cu nimeni. DOAMNA: Păcat numai că l-ai omorît, cum ar veni,
chiar cu mîna ta. Să nu-ţi strice somnul.
234
235
BREBEA: Păi ce? Eu l-am omorît?
DOAMNA: Dar cine?
BREBEA : Practica, dom'le! Practica!
DECEMBRIE, INDIRECT
236
PERSOANELE
Anchetatorul Prizonierul
() celulă întunecoasă, umedă. Un pupitru prăpădit pe care stă un registru murdar. ANCHETATORUL, îmbrăcat neglijent, întreabă şi loveşte un PRIZONIER legat de zid.
LOCUL ŞI TIMPUL
Secolul XX, deceniul al IX-lea în Europa Est
ANCHETATORUL: Cine sînt complicii tăi?
PRIZONIERUL: Criminalule! Bestie!
ANCHETATORUL: Cine sînt complicii tăi?
PRIZONIERUL: Nu spun nimic!
ANCHETATORUL: Ci-ne sînt com-pli-cii tăi?
PRIZONIERUL: Nu spun. Mai bine crap.
ANCHETATORUL: O să şi crapi. Dar mai întîi spune!
PRIZONIERUL: Şi dacă spun? O să-mi dai drumul? Pariez că nu. Vă ştiu eu.
ANCHETATORUL: Nu spui ca să-ţi dau drumul.
PRIZONIERUL: Atunci de ce?
ANCHETATORUL: Pentru că trebuie să spui.
PRIZONIERUL: Vă ştiu eu! Toţi sînteţi nişte nenorociţi, scoşi de prin orfelinate. V-aţi omorî şi mama dacă aţi cunoaşte-o.
ANCHETATORUL: Nu mai spune! Şi tu ce eşti!?
PRIZONIERUL: Un intelectual.
ANCHETATORUL: Atunci, na! Ţine!
PRIZONIERUL: Degeaba. Nu spun.
ANCHETATORUL: Nici nu te bat să spui. Nu. Nu spui acum. Ştiu. Dar în 4-5 ore... Ehei... Acum taci. Toţi tac... Se cred grozavi. Sînteţi nişte eroi, bă. Nişte eroi acum. Dar peste cinci ore? O să fii o cîrpă! Na!
238
239
PRIZONIERUL: Nu cred.
ANCHETATORUL: Nimeni nu crede. îţi închipui c-o să rezişti la nesfîrşit? Toţi îşi închipuie. Dar eu încep acum ca peste cinci ore să spui tot. Tot-tot-tot!
PRIZONIERUL: Destul!
ANCHETATORUL: Vrei o pauză? Mă rog... eu nu mă grăbesc. Sînt la program. Chiar dacă spui, nu plec mai repede. Şi îmi convine.
PRIZONIERUL: Cum asta?
ANCHETATORUL: Da. Totul e plătit. Prevăzut în
contract. PRIZONIERUL: Contract?
ANCHETATORUL: Păi ce crezi tu, frumosule? Aici
sîntem profesionişti. Avem totul prevăzut.
Salarii. Sporuri! Umezeala e plătită. Trecută în
contract.   Şobolanii,  păianjenii,  frigul şi
umezeala... totul. PRIZONIERUL: Nu mai spune?! Dar bezna? ANCHETATORUL: Ce? PRIZONIERUL: Bezna! E prevăzută?
Eşti plătit pentru ea? ANCHETATORUL: Ce beznă? Aici e lumină destulă. PRIZONIERUL: Care? Becul asta chior? ANCHETATORUL: Şi nu ajunge? Ţi se pare că nu-i
destul de confortabil? Na! PRIZONIERUL: Ce contează pentru mine? Nu ziceai
că eu o să mărturisesc tot în cinci ore? ANCHETATORUL: Ba da. Cinci, cel mult şase. PRIZONIERUL: îmi închipui. Chestia e că tu rămîi
aici.
ANCHETATORUL: Da. în locul tău o să fie altul. Că sînteţi mulţi, fir-aţi ai dracu'! Sînteţi mulţi, mă.
240
PRIZONIERUL: Sîntem.
ANCHETATORUL: Dar noi sîntem şi mai mulţi, na! PRIZONIERUL: Tocmai. Dar ai un contract. ANCHETATORUL: Am. PRIZONIERUL: Aşa că o să cobori aici zi de zi. ANCHETATORUL: Aşa e meseria.Totul e pe bani.
Totul e plătit. Trecut în contract. PRIZONIERUL: Şi bezna? ANCHETATORUL: Ce? PRIZONIERUL: Nu te preface că n-auzi!
Te supără întunericul? ANCHETATORUL: Nu. PRIZONIERUL: Haide, recunoaşte. ANCHETATORUL: Nu mă supără. PRIZONIERUL: Cînd ieşi de-aici nu te freci la ochi?
Nu ţi se pare că luminile joacă? Nu clipeşti de
parcă ai avea nisip în ochi? ANCHETATORUL: Şi ce dacă? PRIZONIERUL: Ce dacă?! O să vezi tu în cîţiva ani!
O să vezi dacă mai ai cu ce! La cincizeci de ani
or să te ducă nepoţii de mînă! Ai nepoţi? ANCHETATORUL: N-am... PRIZONIERUL: Atunci la azil cu tine! ANCHETATORUL: Prostii. E destulă lumină. PRIZONIERUL: Destulă? Şi dacă mă apuc să-ţi tom
complicii mei? îi notezi sau nu. ANCHETATORUL: îi notez. PRIZONIERUL: Unde? ANCHETATORUL: în registru, normal. PRIZONIERUL: Şi asta-i lumină să scrii la ea? ANCHETATORUL: Ce-ţi pasă? PRIZONIERUL: Nu-mi pasă. Dar vreau să-ţi arăt că te laşi dus.
241
ANCHETATORUL: Ba nu!
PRIZONIERUL: Ba da! O să orbeşti aici, practic, pe degeaba!
ANCHETATORUL: Da! Din cauza voastră, bă!
De aia! PRIZONIERUL: Cum?
ANCHETATORUL: Din cauza voastră, nenorociţilor! Pentru tine! Că nu vrei tu să spui! Te omor! Te omor, bă!
PRIZONIERUL: Ia stai! Ce vină am eu? ANCHETATORUL: Că nu vrei să spui. PRIZONIERUL: Şi dacă spun? Nu tot stai aici?
Dacă te plăteau nu era în regulă? ANCHETATORUL: la nu mă mai duce cu vorba!
Taci!
PRIZONIERUL: Tac! ANCHETATORUL: Adică spune! PRIZONIERUL: Spun. Te-au fraierit. ANCHETATORUL: Aha! Atunci ţine...! Bine că eşti
tu deştept. Le ştiţi voi pe toate... Dizidenţi, ai?
Reacţionari, ai? PRIZONIERUL: Porc de politruc. ANCHETATORUL: Eu politruc? Nu sînt! PRIZONIERUL: Da' ce eşti? ANCHETATORUL: Profesionist. Mă plătesc - lucrez.
Nu? Nu lucrez. PRIZONIERUL: Serios? Atunci de ce foloseşti
limbajul asta? Reacţionar! Unde ai învăţat
vorba asta? La vreun miting? Te duci la
mitinguri? Nu spune că nu. Vezi? Eşti
îndoctrinat, du-te dracu'. ANCHETATORUL: Nu sînt. PRIZONIERUL: Ba eşti! Foloseşti un limbaj putred.
242
Un profesionist nu vorbeşte aşa, e detaşat, superior... Tu eşti o marionetă îndoctrinată.
ANCHETATORUL: Minţi! Am spus şi eu cum mi-a venit la gură!
PRIZONIERUL: Cum îţi explici că ţi-au venit la gură exact vorbele astea? Pentru că ai capul plin de ele. Nu mai foloseşti limbajul tău. Eşti manipulat. Cum îţi explici că vorbeşti aşa?
ANCHETATORUL: Nu-mi explic! Nu vreau să-mi explic.
PRIZONIERUL: Asta dovedeşte că eşti fanatic. Exact ce se aşteaptă de la tine, puişor. Un fanatic ascultător, în întuneric.
ANCHETATORUL: Gura! Tu eşti de vină! Voi!
PRIZONIERUL: Cum noi?
ANCHETATORUL: Ţi-am zis. Din cauza voastră stau eu în beznă. Că nu vreţi voi să vă vedeţi de treabă. Crezi că eu nu văd? Crezi că eu nu ştiu că e frig? Ştiu. Că nu-i mîncare? Ştiu. Dar nu m-apuc să ies în stradă şi nici nu scriu porcării. Da' las' c-o să vezi tu ce-ai să păţeşti.
PRIZONIERUL: Ce legătură are asta cu întunericul în care stai?
ANCHETATORUL: Are. Crezi că pe vremea cînd mergeam la cîmp aveam mîncare? N-ai tu habar prin ce-am trecut eu. Şi pentru ce? Că să ajung să învăţ să vă fac să vorbiţi. Să spuneţi tot-tot-tot.
PRIZONIERUL: Nu-i vina mea dacă o să ajungi orb. ANCHETATORUL: Ba da! Criminalule! PRIZONIERUL: Tu nu eşti criminal? ANCHETATORUL: Ba sînt. Dar la mine aşa e meseria. Ce-ai vrea să fac? Tu ce vrei să faci?
243
PRIZONIERUL: Dacă slăbeşti un pic legăturile îţi spun. ANCHETATORUL: N-am voie. PRIZONIERUL: Atunci tac. ANCHETATORUL: Bine, poftim. Spune. PRIZONIERUL: Asta-nseamnă la tine să le slăbeşti?
După ce m-ai bătut în halul ăsta? ANCHETATORUL: Bine! Uite! PRIZONIERUL: Aşa mai merge. Fii atent: eu vreau
să-i trezesc pe oamenii care-s ca tine. Pe naivi!
Pe fraieri!
ANCHETATORUL: Nu mă face fraier că... PRIZONIERUL: Dar cum se cheamă unul care-i dus de nas?
ANCHETATORUL: Cine mă duce? PRIZONIERUL: Cine? Ăia care pun toate fleacurile
în contract că să-ţi abată atenţia, dar uită ce este
mai grav: întunericul! Ştii cît ar trebui să iei
pentru asta? Dublu! ANCHETATORUL: Crezi? PRIZONIERUL: Sigur! Tu îi saluţi toată ziua şi îi
respecţi şi ei te înşeală în faţă. ANCHETATORUL: Nu cred. PRIZONIERUL: Treaba ta. Să nu te trezeşti cînd o fi
prea tîrziu.
ANCHETATORUL: (se gîndeşte un pic, apoi îl desprinde complet de zid) Ia vino încoace!
PRIZONIERUL: Ce este?
ANCHETATORUL: Pînă acum ne-am jucat,
dar de-acum, dacă mă minţi, te-ai ars. E clar?
PRIZONIERUL: Clar.
ANCHETATORUL: Crezi c-am fost tras în piept? PRIZONIERUL: Şi încă în ce hal! Numai pe tine? Spuneai că sînteţi mulţi. Pe toţi v-a tras. Voi
244
staţi în ploaie, ei sub umbrele. Voi în soare, ei la umbră... Ce contract e ăsta? E corect să cobori aici în fiecare zi fără să fii plătit ca lumea? Astea-s condiţii? Păi tu ştii cum arată locurile astea în alte părţi? Ştii? ANCHETATORUL: Cum?
PRIZONIERUL: Au lămpi de neon, aer condiţionat, chiar şi reflectoare. Şi ce beţi voi?
ANCHETATORUL: Vodcă.
PRIZONIERUL: Dă-mi şi mie.
ANCHETATORUL: Nu-i voie. Rabdă!
PRIZONIERUL: Adică eu vorbesc şi te-nvăţ de bine şi tu nu-mi dai o gură de vodcă?
ANCHETATORUL: Ţine.
PRIZONIERUL: Brrr! E oribilă! Vă omoară cu zile!
Ştii... în alte părţi se bea numai coniac fin. ACHETATORUL: Mde... Asta nu-i în contract.
Nu scrie de coniac. PRIZONIERUL: Şi ce? Nu poţi schimba contractul
cu unul mai bun? ANCHETATORUL: Crezi?
PRIZONIERUL: Un contract se poate schimba ori-cînd, dacă una din părţi nu mai e de acord! Dar ei nu vor! Abuzează de corectitudinea voastră! Mai rău! Vă ignoră! De ce nu vă cereţi drepturile?
ANCHETATORUL: Dar avem dreptul să ne cerem
drepturile? PRIZONIERUL: De ce nu?
ANCHETATORUL: în contract nu scrie că ai dreptul să ceri.
PRIZONIERUL: Şi? Tocmai aici e! Sînteţi într-un cerc vicios. Primele cuvinte dintr-un contract
245
cinstit aşa trebuie să sune : "Părţile au dreptul să aibă dreptul!". Dar ei n-ar accepta asta. Tu ai accepta?
ANCHETATORUL: Nu!
PRIZONIERUL: Deci eşti ca ei! Eşti şi tu la fel!
ANCHETATORUL: Extraordinar! Chiar crezi?
PRIZONIERUL: Da. Şi nici nu poţi căpăta nimic
pentru că tu găseşti normal să n-ai dreptul să ceri. Asta se cheamă cerc vicios.
ANCHETATORUL: De ce "vicios"?
PRIZONIERUL: E ca un vierme.
ANCHETATORUL: Ce-i cu el?
PRIZONIERUL: Dacă şi-ar lua coada în gură şi ar începe s-o înghită, n-ai şti cine pe cine mănîncă, n-ar avea nici început, nici sfîrşit.
ANCHETATORUL: Şi ce-are chestia asta cu noi?
PRIZONIERUL: Are. Pentru că nu mai există drepturi. Doar datorii. Toţi sînt datori tuturor.
ANCHETATORUL: Zău?
PRIZONIERUL: Dar asta trebuie să se termine. Trebuie să-ţi iei şi drepturile. Nu munceşti?
ANCHETATORUL: Ba da!
PRIZONIERUL: Atunci să te plătească! Dacă aş fi eu şef...
ANCHETATORUL: Asta-i bună! Tu? Şefia noi?
PRIZONIERUL: De ce nu?
ANCHETATORUL: Lasă bancurile. Mai bine spune ce să fac.
PRIZONIERUL: Să cereţi să fiţi trataţi altfel. Atît. ANCHETATORUL: Şi or să vrea? PRIZONIERUL: Dacă te duci singur, nu.
Dar dacă veţi cere toţi... ANCHETATORUL: Cum, toţi? Cum să-i iei pe toti?
PRIZONIERUL: Trebuie convinşi! ANCHETATORUL: Şi dacă toarnă careva? PRIZONIERUL: Trebuie mers cu oameni de încredere. ANCHETATORUL: Nu mă pricep la oameni. PRIZONIERUL: Da' la ce te pricepi? ANCHETATORUL: Să bat. N-ai observat? PRIZONIERUL: Şi încă cum! Eşti bun, ce mai! ANCHETATORUL: Spune şi tu, sincer, nu te-am
pocnit bine? PRIZONIERUL: Excelent! Eşti expert, nene! ANCHETATORUL: Mă bucur că eşti de acord. PRIZONIERUL: Sînt! Şi o asemenea valoare stă aici
în beznă şi igrasie?! E inadmisibil. Mai dă-mi
o duşcă.
ANCHETATORUL: Na! N-o bea toată. PRIZONIERUL: Las' că-n cîteva luni o să bei numai
coniac ultra! ANCHETATORUL: Cum aşa? PRIZONIERUL: Dacă ne iese treaba... ANCHETATORUL: Dacă "ne" iese? Păi ai uitat
unde eşti?
PRIZONIERUL: Asta-i culmea! Şi atunci cine vrei
să organizeze? ANCHETATORUL: Eu! Am fost bun în şcoală. La
teorie eram primul, la practică - al treilea... PRIZONIERUL: N-ajunge. Eu mă pricep mai bine.
N-ai avut impresia? ANCHETATORUL: Ba da.
PRIZONIERUL: Nu v-a fost uşor să puneţi mîna pe mine, aşa e?
ANCHETATORUL: Aşa e. Dar tot am pus.
PRIZONIERUL: Am fost trădat. Dar atunci, cu butoaiele? V-am tras-o, nu?
246
247
ANCHETATORUL: Ce să mai zic... PRIZONIERUL: Şi cînd am scăpat cu cîinii după mine? Eh!
ANCHETATORUL: Ia nu te mai lăuda atît! PRIZONIERUL: Nu mă laud. Vreau doar să admiţi
că mă pricep. Sînt un as! Şi mă ofer să vă ajut.
Bine?
ANCHETATORUL: De ce? PRIZONIERUL: Ca să mă lăsaţi în pace după aia. Vrei?
ANCHETATORUL: Nu se poate. Nu e permis! PRIZONIERUL: Scopul scuză mijloacele. Sînt ochii
tăi în joc. Vrei să vezi? Vrei să trăieşti cum
meriţi? Tu ai văzut ce dotări au ăia în America?
N-ai văzut în filme? ANCHETATORUL: Ai dreptate. Aşa nu mai merge. PRIZONIERUL: Ai avut noroc c-ai dat de mine.
Altfel, la patruzeci de ani, rămîneai şi
impotent. ANCHETATORUL: De ce? PRIZONIERUL: De la poşirca asta pe care-o bei. ANCHETATORUL: Oare face rău la... PRIZONIERUL: Sînt sigur. ANCHETATORUL: Atunci să facem ceva.
Noi sîntem o forţă. PRIZONIERUL: Şi noi! Şi eu. împreună o să fie ceva
teribil!
ANCHETATORUL: Dar asta înseamnă să te scot de-aici.
PRIZONIERUL: Sigur. Ca să ne organizăm. ANCHETATORUL: O să fie greu. PRIZONIERUL: Ei aş! Ce-nseamnă "să organizezi"? Să pui oamenii la treabă pentru un acelaşi
248
scop. Este? Voi cum sînteţi organizaţi aici? Printr-un contract. Dar un contract e ceva destul de vag, care se poate rupe oricînd. Eu am găsit ceva mai tare!
ANCHETATORUL: Ce poate fi mai tare?
PRIZONIERUL: Un principiu! Un principiu e mai tare ca un contract. Nu semnezi nimic. E destul să crezi. Tu foloseşti limbajul ăsta... Şi metodele. Dar nu crezi în ele. Dar dacă ajungi să crezi! Salut! Eşti de neînvins. Pentru că ai fost fanatic. Dar nu un fanatic perfect.
ANCHETATORUL: Aşa este!
PRIZONIERUL: Vezi? Vezi în ce erai băgat?
ANCHETATORUL: Da. Pentru că n-am ajuns boxer.
PRIZONIERUL: Ce?
ANCHETATORUL: Sigur. Cei mai buni dintre noi
erau selecţionaţi şi ajungeau boxeri. Dar eu
eram prea lent. Şi am ajuns aici. PRIZONIERUL: în beznă! ANCHETATORUL: Da! în beznă! Mizerabilii!
Păi dacă-ţi dau una... PRIZONIERUL: Hei! Uşurel, acum sîntem parteneri. ANCHETATORUL: Uitasem. O să mă obişnuiesc. PRIZONIERUL: Şi-acum să-ţi spun cum procedăm... ANCHETATORUL: Aveai un plan dinainte. PRIZONIERUL: Sigur! Totdeauna am un plan. ANCHETATORUL: Atunci dă-i drumul. PRIZONIERUL: îi dau. Scoate-mă. Şi-o să-i băgăm
pe ei aici. Şi-o să-i belim împreună! ANCHETATORUL: Păi cum!? Abia aştept!
întuneric. Zgomote mari, focuri de armă. A început o revoluţie.
249
II
Moment de pace pe o baricadă. Saci de nisip etc. ANCHETATORUL şi PRIZONIERUL îşi sorb supa cu puştile alături, In costume de insurgenţi.
PRIZONIERUL: Crezi că încep iar? ANCHETATORUL: Nu ştiu ce să zic. Cu ăştia nu se
ştie. Nu-s de la noi. PRIZONIERUL: Dar cine or fi? ANCHETATORUL: Dracu' ştie!
Nu mai înţeleg nimic. PRIZONIERUL: Dacă nu te puneam să mă scoţi
de-acolo, ai fi fost acum de partea ailaltă... ANCHETATORUL: Poate... PRIZONIERUL: Dar aşa... (Focuri de puşcă.) ANCHETATORUL: Mi-au vărsat supa. PRIZONIERUL: Ţi-ai vărsat-o singur, cînd ai sărit.
Ia de la mine. ANCHETATORUL: Mulţumesc. O să vezi ce-o să
fiela noapte. PRIZONIERUL: Erau să mă nimerească. ANCHETATORUL: Era nasol dacă te nimereau. PRIZONIERUL: Eh... Rămîneai tu pe poziţie. ANCHETATORUL: Şi dacă mă pocneau pe mine... PRIZONIERUL: Rămîneam eu... Ce să-i faci... ANCHETATORUL: Era mai bine să fi scăpat tu.
Dacă scapi, ajungi mare. PRIZONIERUL: Cum aşa? ANCHETATORUL: Păi dacă vin ai tăi la putere...
250
PRIZONIERUL: Nu se ştie. Nu ziceai că sînţem mulţi?
ANCHETATORUL: Bine oricum că sînt cu tine. Pe colegii mei nu-i aşteaptă o soartă prea veselă.
PRIZONIERUL: De ce?
ANCHETATORUL: Ei, asta-i! Dacă-i prindeţi...
PRIZONIERUL: Ah, nu... N-or să păţească nimic. Dimpotrivă.
ANCHETATORUL: Nu pricep!
PRIZONIERUL: Dacă primesc eu misiunea să reorganizez treaba le dau de lucru. S-a terminat cu şobolanii şi igrasia. Hruba aia o să fie ca o farmacie.
ANCHETATORUL: Adică mă pui la vechiul meu loc? PRIZONIERUL: A, nu! Pe tine nu! Pe ceilalţi,
care n-au trădat. ANCHETATORUL: Adică eu am trădat? PRIZONIERUL: Evident! N-aveai contract?
Cum l-ai respectat? ANCHETATORUL: Contractul nu era corect. PRIZONIERUL: Asta-i părerea ta. ANCHETATORUL: Tu m-ai convins de asta. PRIZONIERUL: Făcea parte din strategie. Ca să te
atrag de partea mea şi să mă scoţi de-acolo.
Dar asta nu-nseamnă că l-ai respectat. Nu te-ai
purtat cinstit.
ANCHETATORUL: Nu ţi-e ruşine?! Mă faci trădător acum?
PRIZONIERUL: Ruşine? Mie? Ţie să-ţi fie. Ai călcat un contract. Treaba ta. Dar dacă aveai drepul s-o faci, nu-1 ai şi pe ăla de a nu te considera un trădător. Pentru că eşti.
251
ANCHETATORUL: Nu înţeleg nimic.
PRIZONIERUL: Cînd ai călcat contractul ai riscat! Un risc asumat. Face parte din joc. Ai făcut-o în folosul tău. Dar se poate întoarce împotriva ta.
ANCHETATORUL: Nu-i drept! PRIZONIERUL: De ce? Asta e plata.
Totul se plăteşte cumva. ANCHETATORUL: Deci oricine calcă o înţelegere
e trădător?
PRIZONIERUL: Nu. Numai dacă nu învinge. ANCHETATORUL: Şi ce e de făcut? PRIZONIERUL: Să nu te laşi prins. ANCHETATORUL: Dacă n-aş fi fost eu, n-ai fi fost
aici, ştii bine. PRIZONIERUL: Deci recunoşti! ANCHETATORUL: Şi ce dracu' vrei??
Am luptat împreună. PRIZONIERUL: Mde... ANCHETATORUL: Cum adică "mde"?
N-am luptat? Nu te-am scos din boscheţii ăia
ieri, când era să mori? PRIZONIERUL: Da. M-ai scos. ANCHETATORUL: Nu m-ai scăpat şi tu, cu mîinile
tale alaltăieri? PRIZONIERUL: Aşa este. Dar asta n-are legătură cu
poziţiile noastre. Am luptat noi împreună, dar
de pe poziţii diferite. ANCHETATORUL: Asta-i absurd! PRIZONIERUL: Ba deloc! Eu am luptat ca un erou,
tu ca un trădător.
Noi focuri de armă, cei doi luptă alături.
ANCHETATORUL: Cît pe-aci să mă nimerească. PRIZONIERUL: Eu am ochit unul. ANCHETATORUL: Pe care? PRIZONIERUL: Unul care se băgase după copacul
din dreapta. Mi s-a părut că a căzut. ANCHETATORUL: Posibil. Oricum, bine că i-am
pus pe fugă.
PRIZONIERUL: Cînd s-o întuneca o să cam dăm de naiba.
ANCHETATORUL: Nici nu mai avem mîncare. PRIZONIERUL: Nici nu mi-e foame. ANCHETATORUL: Mie cu atît mai puţin.
Mai ales după ce m-ai făcut trădător. PRIZONIERUL: N-am vrut să te jignesc.
Dar am precizat situaţia. ANCHETATORUL: Ia ascultă, dacă eu care te-am
scos de-acolo şi am venit cu tine şi am luptat
cu tine sînt trădător, atunci ceilalţi, cei care au
bătut şi-au omorît prieteni de-ai tăi şi care acum
trag în noi, ăştia ce sînt? PRIZONIERUL: Nişte buni profesionişti. E; Ani.
Tu nu!
ANCHETATORUL: De ce? PRIZONIERUL: Fiindcă-şi respectă angajamentul. ANCHETATORUL: Şi ce-o să faci cu ei? PRIZONIERUL: Uşurel! Nu sînt încă şef. ANCHETATORUL: Dacă-o să fii! PRIZONIERUL: Dacă o să fiu, o să-i pun la treabă. ANCHETATORUL: Să lucreze pentru tine?
Asta-i culmea! PRIZONIERUL: De ce? Chestia asta nu va dura mult.
Lucrurile or să-şi vină în fire şi, normal, cei mai
252
253
buni vor fi utilizaţi. Nici meseria voastră n-o să facă excepţie.
ANCHETATORUL: Şi pe mine n-o să mă iei?
PRIZONIERUL: în nici un caz!! îmi pare rău că trebuie să-ţi spun, dar nu vom putea colabora.
ANCHETATORUL: E o măgărie.
PRIZONIERUL: Auzi cine vorbeşte!
ANCHETATORUL: Te-am ajutat.
PRIZONIERUL: Te-am folosit.
ANCHETATORUL: Ce porcărie!
PRIZONIERUL: Ce strategie!
ANCHETATORUL: Trebuia să te omor cînd te-am avut în mînă!
PRIZONIERUL: Ia labele de pe gîtul meu!
ANCHETATORUL: Te omor!
PRIZONIERUL: încetează!
ANCHETATORUL: După ce te-oi sugruma!
Focuri de puşcă, cei doi renunţă la bătaie şi trag în adversari. După un timp, lupta încetează.
PRIZONIERUL: S-au dus?
ANCHETATORUL: Da... Păcat... Mai bine crăpăm împreună...
PRIZONIERUL: Poate. Dacă se înving o să fim consideraţi criminali. Amîndoi.
ANCHETATORUL: Da. Şi toate astea de la contract, de la chestia cu bezna, cu lumina...
PRIZONIERUL: Dacă pierdem. Dar dacă nu? Ehei! O să fim mari.
ANCHETATORUL: Serios?
PRIZONIERUL: Păi cum! O să merg în şcoli să povestesc copiilor cum am luptat pe baricade, o
să apar la televizor în fiecare an, la aniversare...
ANCHETATORUL: Şi-o să le zici şi despre mine?
PRIZONIERUL: Sigur. O să le spun că erai un torţionar cinic.
ANCHETATORUL: Cum aşa?
PRIZONIERUL: Iac-aşa! Pentru contrast. O să par mai alb pe lîngă tine. Apoi, pentru că tu reprezinţi trecutul: întunecos, fără speranţe.
ANCHETATORUL: O să spui atîtea minciuni?
PRIZONIERUL: Cîte va fi nevoie.
ANCHETATORUL: De ce nu adevărul?
PRIZONIERUL: Care adevăr? Al meu? Al tău?
Şi cui îi pasă de adevăr? Apoi un învingător trebuie să fie pur. Adevărul poate să-1 şifoneze.
ANCHETATORUL: De ce m-oi fi băgat la apă cu tine...
PRIZONIERUL: Eu unul nu te-am rugat. ANCHETATORUL: Dar voiam să te ajut... PRIZONIERUL: La ce bun? Pentru tine va fi tot una. ANCHETATORUL: Deci m-ai scos dintre ai mei ca
să mă distrugi? PRIZONIERUL: Deloc. Am vrut să scap.
Distrugerea ta... hm... a fost implicită. ANCHETATORUL: Atunci te curăţ! PRIZONIERUL: Hei! Ce faci?! ANCHETATORUL: Te omor! PRIZONIERUL: Uşurel. Lasă puşca! ANCHETATORUL: Nici nu mă gîndesc!
Eşti terminat! PRIZONIERUL: Şi după aia ce-o să faci? ANCHETATORUL: Mă duc la ai mei.
254
255
PRIZONIERUL: Şi or să te primească?
Poate c-un glonţ în cap. ANCHETATORUL: Nu-mi pasă! PRIZONIERUL: Nu rezolvi nimic dacă mă omori. ANCHETATORUL: Ba da. Scap de tine. PRIZONIERUL: Eşti nebun! Nu ţi-am făcut nimic.
Am dezvoltat doar o ipoteză. ANCHETATORUL: Ipoteză, hai?! PRIZONIERUL: Ţi-am explicat de ce o să ai dificultăţi
de adaptare. Dar n-am zis că n-o să te ajut la
nevoie.
ANCHETATORUL: După ce m-ai înnebunit!? PRIZONIERUL: N-a fost cu intenţie. ANCHETATORUL: Bine... De fapt nici asta nu mă
interesează... Oricum... toţi îşi bat joc de mine.
Şi tu!
PRIZONIERUL: Ba nu!
ANCHETATORUL: Ba da! Eu te-am bătut, e adevărat. Dar tu ţi-ai bătut joc de mine. Şi alţii mai rău decît tine. Eu îi băteam, nu zic... Dar ei erau ironici... făceau pe nebunii... Mă insultau. Spuneau că sînt un analfabet. Că am patru clase. Dar nu-i adevărat.
PRIZONIERUL: Aşa zic oamenii la necaz. Dar cîte clase ai?
ANCHETATORUL: Zece!
PRIZONIERUL: Păi asta e ceva...
ANCHETATORUL: Cine s-o recunoască? Păi eu am avut parte de educaţia ta? Tu ai fost totdeauna ştab. Şi-o să fii şi mai tare.
PRIZONIERUL: De unde ştii?
ANCHETATORUL: Păi acum, dacă o să cîştigaţi,
256
luaţi tot de la ăştia. Case, maşini, piscine... Tot! Le luaţi voi! Sau nu? PRIZONIERUL: Crezi?
ANCHETATORUL: Sînt sigur. Şi poate e dreptul vostru. Aţi luptat, aţi învins... Să vă fie de bine. Dar ce aveţi cu noi... Cu mine?
PRIZONIERUL: Ei, haide! Se poate să plîngi?!
ANCHETATORUL: Se poate... Că eu n-am făcut şcoală. Am fost tot timpul corigent. Am şi repetat un an. Din cauza istoriei...
PRIZONIERUL: Ei, lasă... Şi eu am avut restanţă la istorie.
ANCHETATORUL: Dar tu ai trecut-o. PRIZONIERUL: Da. Că mă lua taică-meu la bătaie.
în toamnă eram o carte de istorie ambulantă.
Aşa a fost... ANCHETATORUL: Eu n-am avut tată!
N-a avut cine să mă ia la bătaie... PRIZONIERUL: Dar i-ai luat tu pe alţii.
Nu mai plînge. ANCHETATORUL: Cînd m-au luat la armată, la...
înţelegi tu... mulţi băieţi mă invidiau. Pe unii
i-am întîlnit după aia. Unul nu mă mai saluta. PRIZONIERUL: Poate nu te recunoşteau. ANCHETATORUL: Cum să nu! Unul m-a şi scuipat. PRIZONIERUL: Recunosc c-ai avut o soartă cam...
Dar acum linişteşte-te. ANCHETATORUL: Cînd mi-au pus în faţă un
contract, am semnat. Ce era să fac? Alţii aveau
pile, părinţi... Ce era taică-tu? PRIZONIERUL: Un barosan, bineînţeles. ANCHETATORUL: Şi cum ai ajuns atunci la noi?
257
PRIZONIERUL: Mă săturasem de ei, de petrecerile lor, de lumea aia. Am început să fac pe nebunul. Şefii l-au luat pe taică-meu la întrebări. Au zis că dacă nu mă potoleşte, îl dau afară.
ANCHETATORUL: Dar nu l-au dat. PRIZONIERUL: Nu. M-a luat el la bătaie.
Era tare bătrînul... ANCHETATORUL: Şi? PRIZONIERUL: Asta m-a ambiţionat.
Pe urmă m-au luat. Era grav... ANCHETATORUL: Şi te-au trimis la mine. PRIZONIERUL: Nu imediat. însă taică-meu era un
tip coleric. Cînd a aflat a făcut un şoc şi dus a
fost. Mi-au dat drumul atunci, dar data
următoare...
ANCHETATORUL: Tot au avut răbdare cu cineva
care voia să răstoarne regimul. PRIZONIERUL: Regimul? Ce crezi, amice, că regimul
e un borcan pe care-1 poţi întoarce oricînd cu
fundul în sus? Şi un borcan, dacă e plin, se
varsă, te murdăreşte... ANCHETATORUL: Păi ăştia cu care sîntem ce
strigau? "Jos regimul!". Ai strigat şi tu! PRIZONIERUL: Era culmea să nu strig. Ce vroiai?
Să-i opresc în stradă şi să le ţin o lecţie? Lasă-i
să strige!
ANCHETATORUL: Nu, că asta-i chiar nemaipomenit. PRIZONIERUL: Te pomeneşti că te-am dezamăgit?! ANCHETATORUL: Nu pot să cred că eşti chiar serios.
PRIZONIERUL: Ba sînt... Dar lucrurile sînt compli-plicate... Ia şi tu o ţigară. Dacă lumea sare în aer... înţelegi, sînt oameni de care avem nevoie... în primul rînd propaganda, nu? Nu poţi să-i schimbi peste noapte. Pe urmă alţii, cum ar fi colegii tăi... Nu-i păcat să nu-i foloseşti? Dacă trec de partea ta. Şi crezi că n-or să treacă?
ANCHETATORUL: N-aş fi prea sigur.
PRIZONIERUL: Eşti naiv! O să vezi. Schimbare? Asta-i bine de strigat în stradă.
ANCHETATORUL: Bine, dar ăştia toţi, ăştia care au venit cu noi, or să vrea să-şi facă partidul lor.
PRIZONIERUL: Să-şi facă. Noi o să-1 conducem!
ANCHETATORUL: Adică tu?
PRIZONIERUL: Şi eu...
ANCHETATORUL: Şi cine o să te aleagă?
PRIZONIERUL: Ei. Pentru că am luptat. Sau nu? Am scăpat din puşcărie. Sau nu? Voi fi alesul lor legal.
ANCHETATORUL: Ce chestie!! Dar asta înseamnă să-i minţi.
PRIZONIERUL: Nu ştiu. Poate. Oricum, nu va fi mai rău ca pînă acum. Va fi mai bine. Zarva asta o să se termine, o să cădem la pace...
ANCHETATORUL: Să cădeţi la pace? Cu ăştia?
PRIZONIERUL: Doar n-oi vrea să-i exterminăm! Sigur c-o să facem o înţelegere.
ANCHETATORUL: Asta crezi tu, dar poporul vrea să-i spînzure.
PRIZONIERUL: Vrea el acum... Dar peste un timp? Şi doar n-o să spînzuri atîta lume folositoare, în timp lucrurile se aşează.
258
259
ANCHETATORUL: O fi. Dar mie nu-mi place.
PRIZONIERUL: De ce. Pînă la urmă şi tu vei fi reintegrat. Doar te pricepi la cîte ceva.
ANCHETATORUL: Ai şi hotărît ce să faci cu mine.
PRIZONIERUL: Nu anume. Dar în general ştiu. Chiar cînd eram la voi, chiar cînd eram bătut, mă gîndeam: uite, aici am să pun o lampă, aici ar trebui un birou nou.
ANCHETATORUL: Extraordinar!
PRIZONIERUL: M-am gîndit la toate. Uniforma va trebui schimbată oricum.
ANCHETATORUL: Şi numele.
PRIZONIERUL: Ah, evident. Cu asta o să-ncep!
ANCHETATORUL: Ce nebunie!
PRIZONIERUL: Nebunia s-a cam terminat...
Să treacă noaptea asta cu bine şi de mîine...
ANCHETATORUL: De mîine?
PRIZONIERUL: Unii or să se predea. Alţii or să zică c-au fost cu noi de la început. Trebuie să trecem la treabă. Să reorganizăm. Păi la voi acolo era o debandadă... Mi-e groază să mă gîndesc ce haos era. Nu mai merge!
ANCHETATORUL: Eu unul n-o să te votez.
PRIZONIERUL: De ce?
ANCHETATORUL: De aia!
PRIZONIERUL: Trebuie să ai un motiv.
ANCHETATORUL: Am. M-ai scos din ale mele, m-ai făcut să cred o treabă şi acum spui că a fost un banc.
PRIZONIERUL: Cum banc? A fost adevărat.
ANCHETATORUL: Dar nu de tot... E ridicol...
PRIZONIERUL: Nu face pe nebunul! Ai şi haz să faci pe revoluţionarul pur.
ANCHETATORUL: Eu atît ştiu, că nu te votez. PRIZONIERUL: Treaba ta. Votul va fi liber. Lasă, că
după ce cîştigăm, îţi găsesc eu ceva de lucru pe
lîngă mine.
ANCHETATORUL: N-am chef să stau pe lîngă tine. O să plec.
PRIZONIERUL: Unde? Vrei să te-apuci să strigi în gura mare cine-ai fost şi cum te-ai convertit? N-o să te creadă nimeni. Nu uita că va mai fi nevoie de victime. Şi-o să fii numai bun.
ANCHETATORUL: Nu contează.
PRIZONIERUL: Adică o să fii contra de dragul de-a fi contra?
ANCHETATORUL: Nu. Pentru că minţi.
PRIZONIERUL: Minciuna poate fi o cale, dacă vrei să dobîndeşti adevărul. O să fie nevoie de ordine. De oameni care să facă ordine. Ca tine.
ANCHETATORUL: Ziceai că sînt trădător. PRIZONIERUL: Păi eşti! ANCHETATORUL: Şi?
PRIZONIERUL: Şi trădătorii trebuie să-şi aibă locul
şi ei în noua societate. Totul e ca trădarea să fie
orientată corect. ANCHETATORUL: Şi cine o să mai ştie atunci ce-i
bun şi ce-i rău? PRIZONIERUL: Cel care o să aibă puterea să
hotărască ce-i bun şi ce-i rău. ANCHETATORUL: Asta e dictatură! Lumea striga
"Jos dictatura!". PRIZONIERUL: Normal. Dar ce pui în loc?
Anarhia? ANCHETATORUL: Ai strigat şi tu!
260
261
PRIZONIERUL: Normal!
ANCHETATORUL: Şi nu erai sincer! Tu ce-ai să pui în loc?
PRIZONIERUL: Pe mine!
ANCHETATORUL: Atunci eu plec.
PRIZONIERUL: Fă ce vrei.
ANCHETATORUL: Nu mai ai nevoie de mine.
PRIZONIERUL: Nu. Pentru binele tău însă, ar fi cazul să aştepţi dimineaţa. Altfel te pomeneşti cu vreun glonţ.
ANCHETATORUL: Chiar nu-mi pasă.
PRIZONIERUL: Stai jos şi să nu mai vorbim de ce-o să fie...
ANCHETATORUL: Nu. Plec. Şi o să lupt. PRIZONIERUL: Contra cui? Contra mea? ANCHETATORUL: Da. Pentru că eşti un mincinos. PRIZONIERUL: Dacă nu ai înţeles îţi explic încă o dată.
ANCHETATORUL: Tocmai că am înţeles. Şi mi-ai
explicat destul în ultimul timp. PRIZONIERUL: Stai! Stai... O să mori ca un prost!
(Anchetatorul a sărit baricada şi a dispărut în întuneric.)
III
Aceeaşi încăpere din prima parte. FOSTUL ANCHETATOR e legat în locul FOSTULUI PRIZONIER. Interiorul e splendid, mobila şi accesoriile sînt de bună calitate, lumina de neon e orbitoare. FOSTUL PRIZONIER e îmbrăcat într-o uniformă impecabilă de ofiţer cu fireturi şi decoraţii.
FOSTUL PRIZONIER: Cine sînt complicii tăi?
FOSTUL ANCHETATOR: Asasin ordinar!
FOSTUL PRIZONIER: Ci-ne sînt com-pli-cii tăi??
FOSTUL ANCHETATOR: Nu spun nimic. Mai bine crăp.
FOSTUL PRIZONIER: Mai tîrziu. Acum spune!
FOSTUL ANCHETATOR: Nu vreau.
FOSTUL PRIZONIER: O să mori ca un prost.
FOSTUL ANCHETATOR: Prost eşti tu. Proşti sînt ăia care cred în tine.
FOSTUL PRIZONIER: Cei care cred în mine sînt fericiţi. Tu nu crezi. Şi uite în ce hal ai ajuns.
FOSTUL ANCHETATOR: Pentru că ei nu ştiu adevărul.
FOSTUL PRIZONIER: Şi ce? Şi viermele care-şi înghite coada, nu ştie că-i a lui. E fericit că înghite ceva. Iar eu ştiu. Totul. Totul se învîrteşte în acelaşi cerc.
FOSTUL ANCHETATOR: Un cerc vicios.
FOSTUL PRIZONIER: Vicios, da? Bine!
Hai, dezvoltă teorii! Construieşte paradoxuri! Vînează-mi contradicţiile! O să ai o mare
263
bucurie teoretică şi pe urmă o să crapi aici. Mai bine ai vorbi...
FOSTUL ANCHETATOR: Ştiu bine că dacă vorbesc n-o să-mi dai drumul.
FOSTUL PRIZONIER: Deci nu contează dacă vorbeşti sau nu. Atunci vorbeşte, e tot una.
FOSTUL ANCHETATOR: Apă!
FOSTUL PRIZONIER: Ţi-e sete!?
FOSTUL ANCHETATOR: Eu ţi-am dat ţie!
FOSTUL PRIZONIER: N-ai făcut bine! *
FOSTUL ANCHETATOR: Porcule!
FOSTUL PRIZONIER: Observi pe-aici nişte schimbări? îţi place? Vezi ce lumini şi ce mobilă? Şi-atunci cum îţi permiţi tu să spui că nu s-a schimbat nimic?!
FOSTUL ANCHETATOR: Am făcut ce trebuia să fac.
FOSTUL PRIZONIER: Atunci, în noaptea cînd ai plecat ca un prost, ai greşit foarte grav. Şi de-atunci tot aşa o ţii.
FOSTUL ANCHETATOR: Nu mai puteam sta cu tine. Eşti un criminal scîrbos.
FOSTUL PRIZONIER: Ştii tu cîţi sînt de partea mea? Iţi dai seama? îţi dai seama cît cîştigă băieţii ăştia pe care i-ai văzut aici? Ştii ce contracte au? încearcă numai să păcăleşti unul dintre ei aşa cum te-am păcălit eu pe tine!! O să-ţi rîdă-n nas!
FOSTUL ANCHETATOR: Ce dacă... FOSTUL PRIZONIER: Asta înseamnă c-ai să mori aici.
FOSTUL ANCHETATOR: Şi tu? Unde crezi c-ai să mori?
FOSTUL PRIZONIER: în patul meu. La bătrîneţe.
FOSTUL ANCHETATOR: Aşa crezi?
FOSTUL PRIZONIER: Sigur. Pentru că eu am făcut
toate astea. Eu i-am făcut pe oameni fericiţi.
Am luptat pentru asta. FOSTUL ANCHETATOR: Nu-i adevărat. FOSTUL PRIZONIER: Gura! Răspunde numai la ce
te-ntreb. Cine sînt complicii tăi? FOSTUL ANCHETATOR: Aceiaşi cu ai tăi. FOSTUL PRIZONIER: Trebuie să fii nebun să te pui
cu mine.
FOSTUL ANCHETATOR: Mă pun. Şi o să lupt. FOSTUL PRIZONIER: Pînă cînd? FOSTUL ANCHETATOR: Pînă la sfîrşit. FOSTUL PRIZONIER: Sfirşitul nu e departe. Acum
eşti un erou. Dar foarte curînd o să fii doar o
cîrpă.
FOSTUL ANCHETATOR: Asta ai preluat-o de la mine.
FOSTUL PRIZONIER: Preluăm tot ce e bun.
Pînă şi şobolanii. FOSTUL ANCHETATOR: Ce şobolani? FOSTUL PRIZONIER: Ăia care erau aici.
Acum sînt în borcan, cu spirt. FOSTUL ANCHETATOR: De ce? Ce nevoie aveţi
de ei?
FOSTUL PRIZONIER: Sînt exponate de valoare.
Pentru că am renovat doar jumătate din hrubele
astea. Celelalte au fost transformate în muzeu.
Haide! Lupta s-a terminat. E pace. Poţi să-mi
spui cine sînt complicii tăi. FOSTUL ANCHETATOR: Apă! FOSTUL PRIZONIER: Taci!
264
265
FOSTUL ANCHETATOR: Dă-mi apă!
FOSTUL PRIZONIER: Bine... Am şi eu un momernt de slăbiciune... Sînt şi eu om... Na! Bea, să nu te mai aud. Ce faci? Nu bei? Ptiu! Ai murit? Ei, poftim! (Strigă spre exterior.) Hei! Veniţi! Ăsta a murit. Dezlegaţi-1 şi-aduceţi-1 pe următorul!
întuneric.
CAFEA VA DOMNUL UI MINISTR U
266
PERSOANELE:
Ministrul
Jeni, şefă de cabinet
Patroana, proprietară de bordel
LOCUL ŞI TIMPULi
In cabinetul ministrului, de Ziua Europei
Biroul unui ministru. Jeni, şefa lui de cabinet trebăluieşte foarte activă în jur, în timp ce Ministrul c deocamdată pasiv, mortificat, citeşte ziarul sau se scobeşte în nas sau face o pasenţă etc. După un timp de joc mut, va suna telefonul. Jeni va răspunde. După ce va închide telefonul va rosti prima replică, declanşînd dialogul cu Ministrul. In cele ce urmează autorul a renunţat la indicaţii scenice considerînd că regizorul îşi va crea oricum cadrul şi mişcarea care-i convin. Este de presupus că regizorul şi actorii vor şti să completeze replicile cu gesturi care să dea scenelor o gradaţie firească de la normalitate la demenţă paroxistică şi invers. Vor trebui să apară şi momente de joc fără text. Un decor interesant şi o muzică adecvată vorfi de mare ajutor.
JENI: Domnule ministru, trebuie să depuneţi o coroană de flori.
MINISTRUL: Unde, dragă?
JENI: Nu ştiu exact. Au sunat de la protocol.
MINISTRUL: Cu ce ocazie?
JENI: E ziua Europei, domnule ministru.
MINISTRUL: Atunci coroana trebuie depusă la cimitirul europenilor căzuţi pentru independenţa noastră?
JENI: Poate. Sau eventual la cimitirul eroilor noştri, căzuţi pentru independenţa Europei.
MINISTRUL: E acelaşi lucru, cită vreme şi noi facem parte acum din Europa. Bine. Comandă coroana.
JENI: A, dar nu e nevoie. Coroana o să vă aştepte la cimitir. Aşa e obiceiul.
268
269
MINISTRUL: Ai dreptate. Sper să nu fie făcută din crini. Strănut de fiecare dată şi televiziunea îmi filmează strănutul de fiecare dată şi la toate jurnalele apare strănutul meu. Cînd mă uit la televizor, strănut şi mai tare şi pe urmă ei mă filmează şi mai mult şi strănutul se transmite şi la radio. Ca să-1 opresc trebuie să mă ţin de nas şi dacă mă ţin de nas în toate revistele de umor apar ţinîndu-mă de nas. Tot poporul ăsta de cretini o să rîdă de nasul meu. Dar ce e nasul meu? Bîlci? Şi nu mai depun nici o coroană. Ieşi afară!
JENI: Dar, domnule!
MINISTRUL: Afară!
JENI: Dar, domnule, coroana va fi din garoafe. Aşa este obiceiul. Coroanele vor fi din garoafe albe, simbolul purităţii, garoafe roşii, simbolul sînge-lui vărsat, garoafe roz, simbolul nevinovăţiei, garoafe galbene, simbolul petrolului, garoafe albastre, simbolul cerului senin, garoafe verzi, simbolul dolarului şi garoafe protocalii, simbolul garoafelor portocalii.
MINISTRUL: Nu există garoafe portocalii.
JENI: Există, domnule ministru. Este un soi nou, hibrid.
MINISTRUL: Şi atunci, dacă există atîţia hibrizi de garoafe, de ce mama dracu' mie mi se dau mereu şi mereu coroane de crini?
JENI: O fi fost o greşeală.
MINISTRUL: Rahat. Măcar de n-ar fi grea.
Ah, coroanele din ultima vreme au fost grele, imposibil de grele, atît de grele. M-au cocoşat pur şi simplu. Parcă erau din flori de plumb.
Am citit asta undeva: flori de plumb. Groaznic.
Cred că era o poezie. "Şi flori de plumb,
ta-ra-ta-tam în vînt". Ceva sinistru. JENI: Nu, domnule ministru, nu era nici o poezie.
Probabil erau flori blindate. MINISTRUL: Blindate? JENI: Da, flori anti-glonţ. Dar nu vă faceţi griji.
Dumneavoastră nu veţi duce nimic. Coroana
va  fi  dusă  de  doi  ofiţeri  de marină.
Dumneavoastră veţi potrivi doar panglicile. MINISTRUL: Sper că panglicile nu sînt de plumb. JENI: Mă interesez şi vă spun. MINISTRUL: O să mă îmbolnăvesc de atîta plumb. JENI: Saturnism. MINISTRUL: Poftim?
JENI: Sa-tur-nism. Aşa se numeşte boala pe care o dă plumbul. De aceea coroanele domnului preşedinte al republicii au panglici de aluminiu.
MINISTRUL: Ce să-i faci, e normal. EI e atît de
"fragil, mititelul. Ca şi mine, de altfel. Ca noi toţi. Politica, în general, e atît de fragilă! Of, m-au cocoşat coroanele astea.
JENI: Pot să vă fac un masaj.
MINISTRUL: Bine. Şi pe urmă spune-le să nu le mai facă atît de grele. Sîntem politicieni, nu halterofili.
JENI: Vai, domnule. Iar aţi uitat. Le vor duce ofiţerii de marină.
MINISTRUL: De ce dracu' i-au ales de marină?
Doar nu avem vapoare. JENI: Nu. Dar avem marinari. Ca să aibă şi ei o
ocupaţie. E duminică, mai ies şi ei în oraş.
270
271
MINISTRUL: în sfîrşit. Tot e bine. Data trecută le-au dus nişte ofiţeri de cavalerie. A fost penibil să merg în urma cailor. Ca după dric. Tîra-tîra! Şi un cal s-a bălegat tocmai cînd se cînta marşul.
JENI: Calul tot măgar!
MINISTRUL: Sigur. Ah, lasă-mă. Apeşi prea tare. JENI: Nu mai doriţi masaj?
MINISTRUL: Nu. Fă-mi o cafea. Coroanele aştearnă irită.
JENI: Cafeaua o să vă irite şi mai tare. MINISTRUL: Atunci fâ-o fără zahăr. JENI: Am înţeles.
MINISTRUL: Stai. Ascultă! De ce oare mă dărîmăpe mine coroanele astea de flori, deşi nu le port eu?
JENI: Dumneavoastră purtaţi răspunderea. E mult mai greu.
MINISTRUL: Ai dreptate. Fă-mi cafeaua. Să fie dulce.
JENI: Imposibil. Aţi spus să fie fără zahăr.
MINISTRUL: Şi ce? Fă-o dulce fără zahăr. Nu văd nici o contradicţie.
JENI: Vreţi s-o fac cu miere?
MINISTRUL: Da. Cu miere. Cu multă miere. Şi fără cofeină.
JENI: Atunci de ce dracu' îi mai spuneţi cafea?
MINISTRUL: Ca să mă regenereze. Cafeaua regenerează. N-ai văzut reclama: o gură şi eşti ca nou. Eşti altul. Hai, du-te. du-te.
JENI: Am înţeles. O cafea neagră, dulce şi fără cofeină.
MINISTRUL: Nu. Mai bine n-o face neagră. Negrul e atît de deprimant. N-ajunge că mă duc la
cimitir, ce naiba? Fă-o roz. Sau mov. Va fi mult mai bine.
JENI: Mă rog, cum vreţi. Numai că nu ştiu de ce dracu' îi mai spuneţi cafea.
MINISTRUL: Pentru că aşa vreau eu. Şi dacă o vreau cu cianură, mi-o faci cu cianură. Ascultă, domnişoară...
JENI: Doamnă.
MINISTRUL: Ei, nu mai spune! Te-ai măritat?
Felicitări. Mă bucur sincer. JENI: Mulţumesc. Dar nu m-am măritat. MINISTRUL: Scuză-mă... Aşa am crezut... JENI: Nu m-am măritat, dar am trecut de vîrsta de la
care să pot fi strigată "domnişoară". Am şi eu
orgoliul meu. MINISTRUL: Iartă-mă, nu mi-am dat seama. Sînt atît
de obosit. Coroanele astea... Şi preoţii... Totul
e atît de trist! Crezi că la ceremonia de azi or
să fie şi preoţi? JENI: Da. A fost angajat un sobor de preoţi. MINISTRUL: Doamne, ce necaz. De ce le spune
sobor?
JENI: Pentru că sînt mulţi. Mulţi. Mulţi!
MINISTRUL: N-ar fi mai bine să fie numai unul?
JENI: Aha! Să fie numai unul? Dar ceilalţi? Ceilalţi ce să mănînce? Vă rog să mă iertaţi, domnule ministru, dar trebuie să vă spun că uneori atitudinea dumneavoastră mă revoltă.
MINISTRUL: Lasă scuzele, dragă. Ai şi tu dreptul la revoltă, ca oricare cetăţean.
JENI: Mulţumesc. Aşadar egoismul dumneavoastră e uneori revoltător. Dar dumneavoastră, miniştrii, de ce sînteţi mai mulţi? Atît de mulţi?
272
273
Actorii de ce nu joacă singuri? Trebuie să trăim cu toţii, domnule. Fotbaliştii, gîndiţi-vă, sînt unsprezece. Şi asta nu-i nimic. Jucătorii de rugby sînt cinsprezece! Plus rezervele. Plus antrenorii, plus maseurii! Dumneavoastră nici măcar un maseur nu vă angajaţi. Mă puneţi pe mine să vă fac masaj.
MINISTRUL: Aici te contrazic. Iartă-mă, dar noi nu sîntem echipă de fotbal, să ne permitem maseuri. Noi sîntem bugetari. Trebuie să ne încadrăm în sumele fixe. Statul este sărac. Nu se poate. Iar preoţii, draga mea, sînt destul de costisitori. Unde mai pui că mă deprimă.
JENI: Dar cînd o să muriţi?
MINISTRUL: Eu?
JENI: Da, dumneavoastră. Sau vă credeţi veşnic? N-o să vă placă să aveţi acolo, la înmormîntare, doi-trei preoţi? Sau chiar patru? Ca să nu zic, de fapt, că vreo cinci s-ar putea să vi se pară puţini. Unul mare, cu barbă albă. Unul mic, mic, mic şi roşcovan. Unul brunet şi puternic...
MINISTRUL: Destul! Nu m-am gîndit.
JENI: Gîndiţi-vă.
MINISTRUL: Nu vreau să mă gîndesc. Nu vreau să mor.
JENI: Nici unul dintre cei la care am lucrat nu voiau
să moară. MINISTRUL: E şi normal.
JENI: Şi totuşi unii au murit. Mă duc să fac cafeaua. MINISTRUL: Ai dreptate. Fă cafeaua. Fără zahăr,
fără frişca. Şi fără prejudecăţi. Fă una şi pentru
tine.
JENI: Mulţumesc. Sînteţi foarte amabil.
MINISTRUL: Aş vrea să facem o înţelegere,
doamnă... JENI: Domnişoară. MINISTRUL: Cum domnişoară? JENI: V-am spus că nu m-am măritat încă. MINISTRUL: Da... Dar ai să te măriţi... Ai să faci
copii... De ce să fii atît de rea? Vreau să facem
o înţelegere. Cum să-ţi spun...? JENI: Puteţi să-mi spuneţi Otilia. Sau Venera. MINISTRUL: Bine, Otilia. Ca să vezi! Colaborăm de
atîta timp şi eu nici n-am ştiut că te cheamă
Otilia. JENI: Sau Venera. MINISTRUL: Da, sau Venera... JENI: De fapt mă cheamă Jeni. De aceea n-aţi ştiut că
mă cheamă Otilia. MINISTRUL: Da, probabil că asta e cauza. Deci cum
te cheamă?
JENI: Jeana. în copilărie mai mergea. La şcoală, în clasa întîi, copiii făcuseră şi o poezioară. Mă strigau: "Jeana, Jo-ia-na / ară par-ce-la".
MINISTRUL: Căcat. Nici nu rimează.
JENI: Aşa le-am spus şi eu: "Căcat. Nici nu rimează". Dar de cîte ori le atrăgeam atenţia că nu rimează, mă băteau. Mă pocneau cu o riglă de lemn.
MINISTRUL: Copiii sînt nişte fiare. Dar gîndeşte-te că vei avea şi tu propriile tale fiare. Cine ştie ce cîntecele or să inventeze despre numele tău.
JENI: Dar cînd am ajuns secretară de director mi s-a spus Jeni. Nu găsiţi că e potrivit?
MINISTRUL: Cît se poate de potrivit.
JENI: Ei... Dar cînd am devenit şefă de cabinet la un
274
275
ministru nu putea să mă mai cheme Jeni. Care ar fi fost demnitatea mea? Ca să nu mai vorbesc de demnitatea dumneavoastră. Un ministru care să aibă o şefă de cabinet "Jeni"? Ar fi rîs toată lumea. Şi mai ales presa.
MINISTRUL: Da, presa rîde atît de uşor. Uneori îi invidiez că sînt veseli. Veseli ca nişte... Ca nişte purceluşi.
JENI: Mieluşei.
MINISTRUL: Nu, purceluşi.
JENI: Mieluşei.
MINISTRUL: Pur-ce-luşi!
Ce rost are să ne contrazicem?
JENI: Aşa e! Porcii dracului. Ar fi în stare să rîdă de dumneavoastră doar pentru că aveţi o secretară pe care o cheamă Jeni. Sau că umblaţi cu pantalonii descheiaţi. Sau că la petreceri vă puneţi chiloţii în cap ca pe o boneţică.
MINISTRUL: Eu? Am umblat eu vreodată cu pantalonii descheiaţi?
JENI: Vă rog!
MINISTRUL: Mi-am pus eu vreodată... mi-am pus
eu vreodată pe cap... JENI: Chiloţii.
MINISTRUL: Exact. Ca pe o bone... ţică? JENI: Niciodată. Niciodată, domnule ministru.
Sau cel puţin nu v-am văzut eu. Dacă v-aş fi
văzut...
MINISTRUL: Atunci cum îţi permiţi să afirmi asemenea enormităţi?
JENI: Aţi înţeles greşit. N-am spus că aţi făcut asta. Am spus numai că presa ar îndrăzni să rîdă de dumneavoastră dacă aţi face-o. Şi în fond sînt
nişte mărunţişuri. Dar să nu credeţi că n-ar fi în stare.
MINISTRUL: Ah, asta ai vrut să zici... înţeleg... Da, sînt în stare de orice. Dragă Jeni... Adică Venera.
JENI: Otilia. Nu sînt încă destul de grasă pentru Venera.
MINISTRUL: Dragă Otilia, trebuie totuşi să constat
că eşti destul de Venera. Mie îmi plac Venerele
mai... Dar despre ce vorbeam? JENI: Despre ziarişti. Că sînt nişte... MINISTRUL: Purceluşi. Nu trebuie lăsaţi să scurme
în grădina ministerului nostru. Te rog să ai grijă
de asta.
JENI: De asta va avea grijă biroul de presă.
MINISTRUL: Sigur... Numai că acolo am angajat tot ziarişti. Şi purceluş la purceluş... Aş fi mai liniştit dacă ai veghea personal. Toate astea mă obosesc. Şi e o zi atît de urîtă.
JENI: E ziua Europei.
MINISTRUL: Da. Adevărat. Ce păcat! Europa merita o zi mai frumoasă. Dar ziua Africii cînd o să fie?
JENI: Mă interesez şi vă spun.
MINISTRUL: Neapărat. Neapărat! Vreau să ştiu din vreme. Aş vrea să ţin un discurs. Africa mă inspiră. Mă gîndesc la maimuţe, la leoparzi. Europa, nenorocita, n-are nici măcar maimuţe.
JENI: în asemenea zile nu se ţin discursuri. Se depun
coroane. MINISTRUL: Iar coroane? JENI: Normal că se depun coroane. La cimitirul
276
277
eroilor africani căzuţi pentru independenţa noastră.
MINISTRUL: Ciudat. Eu credeam că există numai eroi de-ai noştri căzuţi pentru independenţa Africii.
JENI: Chiar dumneavoastră aţi spus că e totuna. MINISTRUL: Ai dreptate. în orice caz,
m-am plictisit de ceremonii. JENI: Păi atunci trebuia să nu vă faceţi ministru. MINISTRUL: Acum e prea tîrziu. M-am făcut şi gata.
Cînd eram mic, biata mama îmi spunea: "Du-te
cu caii la păscut, Simioane, nu mai învăţa atît,
că tot n-o să ajungi ministru". JENI: Ah, ce surpriză! Vă numiţi şi Simion? MINISTRUL: Nu. Şi totuşi mama nu mă striga decît
Simion. Probabil îi plăcea numele ăsta cretin.
Foarte curios, nu-i aşa? Era o femeie fără
ştiinţă de carte şi totuşi îmi citea atît de mult,
cu o voce atît de caldă. JENI: Cum de citea?
MINISTRUL: N-am să înţeleg niciodată. Probabil învăţase poveştile pe dinafară şi le recita ţinînd cartea în mîini. Avea mîini atît de albe şi de frumoase. N-am să pricep în viaţa mea cum a putut să-1 sugrume pe tata cu ele.
JENI: Pe tatăl dumneavoastră?
MINISTRUL: Da.
JENI: Pe soţul ei?
MINISTRUL: Sigur că da!
JENI: Oh!
MINISTRUL: Sigur că "Oh". Pe el şi pe bunica.
Mama tatălui meu. Soacră-sa cum ar veni. JENI: A făcut una ca asta? Mama dumneavoastră?
MINISTRUL: Bineînţeles. Mă mir că n-ai aflat.
Au scris toate ziarele după ce am devenit ministru. Campania de presă pe chestia asta a durat un an şi jumătate, cu dezvăluirile cele mai abominabile. Uneori vomitam ore întregi după ce citeam dezvăluirile. Dar ştii?! Ore întregi! Astea da, articole! Aveau o componentă viscerală, ce mai! Au scris despre mama că ar fi violat un văcar.
JENI: Şi e adevărat?
MINISTRUL: Poate. La urma urmei, de ce nu? înclin să cred totuşi că văcarul a violat-o pe ea. Dacă nu eu, ci fiul văcarului ar fi ajuns ministru, sigur că am fi aflat adevărul.
JENI: O adevărată tragedie.
MINISTRUL: E drept. Tragedie. Altfel mama nu s-ar fi culcat niciodată cu un văcar. Ea se ţinea cu şeful de post. îi plăceau autorităţile. Şi cred că am moştenit-o. De aia mă trimitea cu caii la păscut. Ca să se ţină cu şeful de post. Nu ştiam exact cum era asta, că "se ţineau". Probabil că se prindeau de umeri şi se ţineau strîns. Oricum eu aşa îmi imaginam cînd eram copil şi auzeam că maică-mea se ţine cu cineva. O şi vedeam încleştîndu-şi mîinile ei foarte albe de braţele lui şi ţintuindu-1 pe loc. Dar oare ce-i spunea? Pentru asta nu aveam destulă imaginaţie. îmi închipuiam doar vocea ei dulce. Apropos: unde e cafeaua mea cea dulce.
JENI: O să-i spun fetei de la protocol s-o facă. Şi o să chem şoferul. Să vă ducă la cimitir.
MINISTRUL: Termină cu chestiile astea macabre, încă n-am murit.
278
279
JENI: N-aveţi nici o grijă.
MINISTRUL: Ce vrei să spui?
JENI: Vreau să spun să nu aveţi nici o grijă. Doar n-o
să vă lase acolo. Depuneţi coroana şi reveniţi.
Trebuie să vă odihniţi după aceea. Păreţi puţin
bolnav.
MINISTRUL: Amintirile despre mama au fost prea cumplite. Cînd îmi amintesc tot ce s-a scris despre acest subiect, mă gîndesc că ar fi fost mai bine să mă nasc orfan.
JENI: Vai, domnule ministru. Dar nimeni nu se naşte orfan. Orfan devii. Cum devii şi ministru. Chiar mă surprinde cum de aţi devenit ministru cînd familia dumneavoastră a avut un asemenea trecut odios.
MINISTRUL: Tocmai de aia m-au făcut ministru. Ca să demonstrăm că trecutul odios nu contează. Trecutul e mort. Ce-ai fi vrut? Să începem cu biografii şi dosare? Şi atunci bieţii ziarişti ce să mai facă, ei ce să mai descopere, purceluşii? Ai dreptate, Otilia, trebuie să trăim cu toţii. Şi ziariştii, şi purceluşii, şi mieluşeii, şi preoţii...Toţi, toţi, toţi. De ce să fim egoişti?
JENI: Sînt mîndră să fiu şefa de cabinet a unui om atît de generos. Aş vrea să pot face şi eu ceva pentru dumneavoastră.
MINISTRUL: Adevărat? Să mă gîndesc! A! Da!
Ce-ar fi să-mi aduci cafeaua? Poate e gata demult.
JENI: Cum să fie gata dacă n-am comandat-o? MINISTRUL: Ai dreptate. Poate ar fi mai bine să
renunţ la cafea. JENI: Mult mai bine.
MINISTRUL: Am s-o dau dracului de cafea. E atît de neagră, de deprimantă, de dulce, de amară, de inefabilă.
JENI: Vai, domnule ministru. Să păstrăm măsura.
Cafeaua nu poate fi inefabilă. MINISTRUL: Şi totuşi, într-o zi ca asta... JENI: Ziua Europei! MINISTRUL: Exact. JENI: N-ar fi o metaforă lipsită de sens. MINISTRUL: Atunci m-am hotărît. Vreau cafea.
Adu-mi cafeaua aia roz, inefabilă. JENI: Aş vrea să fac cu mult mai mult pentru
dumneavoastră. MINISTRUL: Poţi face mai mult. Dar numai dacă ai
ceva roz. îmi place rozul. Simbolul vinovăţiei,
parcă?
JENI: Al nevinovăţiei. Priviţi, domnule ministru. Ia uitaţi-vă ce roz inefabil! Vreau să vă dăruiesc şi eu ceva de ziua Europei.
MINISTRUL: Ce e Europa? O biată peninsulă în
capul Asiei! Pe cînd tu... Ai continente întregi de geografie politică, de roz inefabil. De geometrie politologică. Mă simt cu adevărat european şi universal. Politica e arta posibilului. Cu tine aproape orice devine posibil.
JENI: O, nu mă flataţi! Fiţi sincer ca un adevărat
diplomat. Diplomaţia e arta de a spune sincer lucruri nesincere. Sau invers.
MINISTRUL: Ah, Otilia, eşti o adevărată Venera.
JENI: în asemenea momente îmi puteţi spune Jeni. E mai intim.
MINISTRUL: Da, Jeni. La mulţi ani!
De ziua Europei... De ziua intimităţii.
280
281
Intră violent Patroana de bordel.
PATROANA: Am să te distrug. Am să te omor! Nu!
Că dacă nu te string eu de gît, nu te mai strînge
nimeni! MINISTRUL: Ieşi afară! JENI: Cum aţi intrat aici? PATROANA: Pe uşă, paţachino!
Pe unde voiai să intru? JENI: Voiam să zic: cum v-aţi permis să intraţi aici? PATROANA: Da' tu cum îţi permiţi să-1 călăreşti pe
nenorocitul ăsta. Depravaţilor! MINISTRUL: E ziua Europei. PATROANA: Văd. Şi o sărbătoreşti prin muncă? MINISTRUL: (patroanei) Ieşi afară! PATROANA: (lui Jeni) Ieşi afară! JENI: "Ieşi afară" este un pleonasm. MINISTRUL: Nu-mi pasă. PATROANA: Nici mie. Nu e nici un pleonasm.
E pur şi simplu o porcărie. Cară-te! JENI: Dacă vă mai permiteţi asemenea expresii eu
plec!
PATROANA: Asta şi vreau. MINISTRUL: Nu pleca. Asta şi vrea. JENI: Plec. Nu suport să fiu jignită în timpul
serviciului. Asta nu este politică. PATROANA: Păi nu este. JENI: Politica este arta posibilului. PATROANA: Păi este.
JENI: Iar dumneavoastră aveţi un limbaj imposibil. PATROANA: Păi asta nu e politică, desfrînato! JENI: Asta este un rahat.
PATROANA: Păi este un rahat. Şi nu ne mai învăţa
tu pe noi ce este şi ce nu. Pleacă de-aici că am
treabă. Ştiu că oricum asculţi la uşă, da' măcar
să nu-ţi mai văd mutra. JENI: Nu mai rezist. Plec. (lese.) PATROANA: Du-te învîrtindu-te. Şi tu? Nu-ţ'e
ruşine! Ţi-au ieşit ochii din cap. Ia o oglindă şi
vezi cum arăţi. Păi cine-ţi închipui că eşti? MINISTRUL: Sînt cine sînt. Voi fi ce-am fost şi am
fost ce voi mai fi. PATROANA: Nu eşti nimic. Te pui cu mine? Vrei să
te fac praf? Umbli să mă distrugi? Te distrug
şi eu!
MINISTRUL: Lasă-mă. Sînt obosit. Trebuie să plec. PATROANA: Să pleci? Unde să te duci?
Duce-te-ai la cimitir! MINISTRUL: Da. Acolo mă şi duc. PATROANA: Foarte bine.
MINISTRUL: Să depun coroane. Azi e ziua Europei. PATROANA: Ce-ai tu comun cu Europa? MINISTRUL: Coroanele de flori, n-auzi? PATROANA: Să-ţi mai comanzi una şi să ţi-o pui pă
piept. Eşti terminat. Ai vrut să-mi închizi
localul?! Da? Ei lasă că vezi tu pe naiba! MINISTRUL: Nu-i destul că te văd pe tine? PATROANA: Eu hotărăsc ce e destul şi ce nu.
De   ce   ai   vrut   să-mi   închizi localul,
păduchiosule? MINISTRUL: Pentru că ai căptuşit bordelul ăla de
rahat cu microfoane, cu camere de filmat, cu
spioane.
PATROANA: Şi ce? L-am căptuşit pe banii tăi? MINISTRUL: Dar pe mine de ce m-ai filmat?
282
283
Pe mine? Eu nu suport să fiu filmat nici la ceremonii oficiale. Cu atît mai puţin în situaţii din alea.
PATROANA: Te uiţi la televizor să vezi cum arăţi? Păi cînd eşti la mine la local arăţi mult mai bine decît la cimitir cu lumînarea-n mînă. Te-am văzut cum potriveşti panglicile la toate coroanele. Ca un cioclu. Spune şi tu dacă nu eşti mai frumos în patul unei boarfe! Acolo tîrfa e ea, dincolo tîrfa eşti tu.
MINISTRUL: Să nu mă faci tîrfă.
PATROANA: Nu te fac eu. Te-a făcut Dumnezeu. Dă-mi ceva de băut.
MINISTRUL: N-am. Aici e minister, nu circiumă.
PATROANA: Păcat. Ia uite cît spaţiu ocupi... Mai bine făceai aici un restaurant, o discotecă, un bar. Ocupi locul degeaba. Şi nenorocita aia de secretară are un pogon de birou şi se înghesuie tot peste tine.
MINISTRUL: N-o insulta. Nu-i secretară. E şefă de cabinet. O cheamă Otilia. Sau Venera.
PATROANA: Sau Lolita, sau Carmencita! Poate s-o cheme şi Vanessa, că tot o curvă neruşinată este. Ea te-a împins să mă lucrezi. Hai?
MINISTRUL: Taci! Sau pleacă. Taci şi pleacă!
Eşti o neruşinată. E imoral. Nu e frumos să filmezi oamenii care fac amor. Amorul e un lucru sacru. Şi mai ales pe mine. Nu-ţi permit.
PATP.OANA: N-am nevoie de permisiunea ta.
MINISTRUL: Ţi-am dat şi bani.
PATROANA: Cu dobîndă.
MINISTRUL: Mică.
PATROANA: Şi i-am dat înapoi pînă la ultimul ban. 284
MINISTRUL: Dar nu-ţi dai seama că ai făcut bordel în mijlocul oraşului? Că nu e legal?
PATROANA: Nu-i bordel. E nait-clab. Am acte. E o întreprindere comercială.
MINISTRUL: Comercială, da? Impozit plăteşti?
PATROANA: Impozit? Dumnezeii mă-tii! N-aţi pus voi impozite peste impozite. Nu plătesc lună de lună? Pe alcool, pe tutun, pe pocăre, pe dans, pe mă-ta de bandit.
MINISTRUL: Dar pe curve plăteşti impozit?
PATROANA: Pe ele plătesc cel mai mult. Că toţi le vreţi pe gratis. Vine şi poliţaiul, vine şi ăla de la bancă. Veniţi la mine toţi, din toate partidele. N-ar plăti unul. Eu cu ce mă întreţin? Ce le dau de mîncare la nehalitele alea, că muncesc toată ziua? A venit pînă şi tîmpitul ăla de la televiziune, mare reporter. Zicea să-i prezint şi lui o fată. "Ai, nu zău?, zic. Să fie şi fată mare?". Tu l-ai trimis.
MINISTRUL: Eu?
PATROANA: Dar cine? Dar cine? Nu mai minţi. Că el mi-a spus. Ca să te pui bine cu televiziunea, să nu te mai arate cu degetul în nas. Dar Sfinţitul? Tot tu l-ai trimis.
MINISTRUL: Care Sfinţit?
PATROANA: Te faci că nu ştii? Vrei să aduni comori în cer? Crezi că-1 ascultă Dumnezeu pe unul ca ăsta?
MINISTRUL: Aveam o obligaţie. Doamnă,
un ministru are numai obligaţii şi îndatoriri. Nici un privilegiu.
PATROANA: Zăăău? Şi ce obligaţie aveai.
MINISTRUL: Secret de stat.
285
PATROANA: Hai, spune, că sînt curioasă. Hai, zău, ştii că sînt o curioasă.
MINISTRUL: Eşti o curioasă? Eşti o bestie, nu o
curioasă. Vinzi tot la ziare. La reviste. La edituri. La...
PATROANA: La tot ce scrie. Din ce să trăiesc? Plăteşti tu vreodată?
MINISTRUL: Să trăieşti cinstit. Nu să-i vinzi la ziare. Că oamenii au familie, neveste, bunici, mătuşi.
PATROANA: Dar ei cînd vin acolo şi se destrăbălează nu se gîndesc la unchi, la copii, la verişoare care or să afle din presă că sînt nişte obsedaţi.
MINISTRUL: Vin să se relaxeze. Ah, politica e grea şi fragilă ca un vas chinezesc. Te duci mereu la cimitir. E deprimant. Depui coroane. Coroanele sînt grele. Parcă ar fi de plumb. Şi cînd vii de acolo îngheţat, mort pe jumătate...
PATROANA:... Dai fuga la bordel!
MINISTRUL: Nu, femeie! Te duci la nait-clab să te destinzi. Să petreci, că e ziua Europei.
PATROANA: Ai şi fason de european. Tu şi cu Venera aia a ta.
MINISTRUL: Pardon. O cheamă Otilia.
PATROANA: Ba Venera.
MINISTRUL: Ba nu Venera. Şi apropos: de unde am
luat eu boala aia? PATROANA: Boală? De la fetele mele?
Boala ai luat-o de la alegătoarele tale, din
circumscripţia ta de nespălaţi. MINISTRUL: Ştii tu că sînt nespălaţi? PATROANA: Păi dacă nu erau nu te alegeau pe tine. MINISTRUL: Nu m-au ales. Ştii bine că nu m-au
ales, nespălaţii dracului. Dacă nu deveneam
ministru, rămîneam acolo, cu ei, să-mi înfund viaţa în noroiul lor. Iar acum, cînd am ajuns ministru, vii şi mă vinzi. Asmuţi purceluşii asupra mea. Secretele mele ajung în presă...
PATROANA: Aoleu! Secretele! Mamă! Faceţi voi politica a mare! Cine te crezi? Napoleon? Ce secrete ai tu?
MINISTRUL: Sssttt! Secrete politice. Inefabile.
PATROANA: Alea sînt găinării, nu secrete. Rahat de raţă. C-ai furat o vilă, c-ai băgat paişpe maşini fără vamă... Astea sînt nişte căcăreze.
JENI: (intră) Domnule ministru, trebuie să plecaţi la cimitir. Doamnă, vă rog să-1 lăsaţi pe domnul ministru să-şi exercite funcţia.
PATROANA: Nu-şi exercită nimic pînă nu-şi retrage porcăriile pe care le face.
MINISTRUL: Jeni, dragă, mai lasă-mă un minut cu scorpia asta.
PATROANA: Scorpie?
JENI: Acum nu sînt Jeni, sînt Otilia. Sau Venera, cel
mult. Vă rog să mă lăsaţi să vă prind decoraţia.
V-am călcat panglica. PATROANA: Are şi decoraţie, panglicarul dracu'! MINISTRUL: Nu vreau decoraţia. Mă înţepi de
fiecare dată cu acul. JENI: Acul e sterilizat de mine. MINISTRUL: Şi asta înseamnă că trebuie să mă
înţepi cu el?
JENI: Nu. Dar dacă vă înţep, nu veţi lua microbi.
Microbii îi luaţi totdeauna din altă parte. PATROANA: Ce vrei să spui, mizerabilo? JENI: Vreau să spun totul sincer. în politică trebuie
să fii sincer. Chiar şi cînd minţi.
286
287
PATROANA: Ţi-ai şi găsit! Ministrul ăsta al tău, madmoazel, minte de-ngheaţă şi sîngele în tine.
MINISTRUL: N-are importanţă că mint, cîtă vreme sînt sincer. Otilia! Dă-o afară pe hoaşca asta dezintegrată sau lasă-mă singur cu ea.
JENI: Nu. Aţi fi în stare s-o omorîţi. Vă daţi seama ce scandal de presă ar urma? N-aş putea să suport.
PATROANA: Să mă omoare leşinatul ăsta pe mine?
Poate mai degrabă să-l gîtui eu. MINISTRUL: Du-te.
JENI: Nu vă las singur. Poate mai degrabă o să vă gîtuie ea. Vă daţi seama ce scandal ar ieşi? Dacă aţi omorî-o dumneavoastră, treacă-meargă, pînă în legislatura viitoare se uită. Dar dacă vă omoară ea, rămîneţi compromis în ochii posterităţii. Ucis în ziua Europei! De patroana unui nait-clab plin de purceluşi.
MINISTRUL: Atunci măcar adu-mi cafeaua aia cu care mă ameninţi de azi-dimineaţă. Altfel n-o să am energie să depun coroana.
PATROANA: Aşa. Foarte bine. Fă-mi şi mie una.
JENI: Nu primesc dispoziţii de la dumneata.
MINISTRUL: Fă-i şi ei, Venera. Fă-ţi şi ţie. Eşti prea nervoasă.
JENI: Cafeaua o să mă facă mai nervoasă.
MINISTRUL: O şefă de cabinet modernă trebuie să aibă nerv. (Jeni iese.)
PATROANA: Poftim! Uite cu ce-mi pierd eu ziua. Ziua Europei.
MINISTRUL: Ce? Te-am rugat eu să vii? Poate crezi că aveam nevoie de prezenţa ta într-un aseme-
nea moment. Cînd trebuie să mă duc la cimitir. Să car coroane de plumb. Să fiu vînat de fotografi. Să stau în fum de luminări proaste, pentru că nu sînt bani pentru luminări bune. Să ascult preoţi cu voci proaste, pentru că bugetul nu-şi poate permite unii cu voci mai bune. In loc să mă compătimeşti, te dedai la agresiuni, îmi stresezi Venera.
PATROANA: Ajunge, du-te-n mă-ta!
MINISTRUL: Să nu îndrăzneşti să te iei de mama. Mama e o sfîntă.
ATROANA: Da. Am citit în ziar.
MINISTRUL: E o sfîntă. Mi-a citit, deşi nu ştia să citească, m-a legănat. S-a ţinut cu şeful de post ca să-mi netezească drumul spre o carieră onorabilă...
PATROANA: Şi tu te-ai făcut ministru... Nu-ţi e ruşine? Dacă nu te jenezi de mine, măcar pentru maică-ta, care este o sfîntă, ar trebui să te laşi de porcăriile pe care le faci. Să te apuci de o muncă decentă. Ce zice biata maică-ta cînd te vede cărînd coroane şi mişcînd buzele pe muteşte cu lumînarea-n mînă? Unde e o colivă, hop şi tu! Nici nu ştii cîntarea, dai din gură în gol, ca un peşte.
MINISTRUL: Interesele statului sînt mai presus de mine. Eu nu sînt decît un instrument. Mama ar fi mîndră să mă vadă sacrificîndu-mă pe altarul politicii. Politica este o cur...
PATROANA: ...vă!
MINISTRUL: Este o cur... să cu obstacole. Cînd nu mai pot să le sar, mă tîrăsc pe sub ele. Mama ar fi fericită să mă vadă. Cînd eram mic era atît
289
de bucuroasă cînd mă tîram prin casă. Mă arăta rîzînd şefului de post şi îi şoptea: "Uite la el ce ambiţios este".
JENI: (patroanei) Cafeaua dumneavoastră.
MINISTRUL: Şi a mea?
JENI: A dumneavoastră nu este gata. Am dat prioritate musafirilor.
MINISTRUL: Codoaşa asta flocăită nu-i musafira mea. A venit nechemată şi neanunţată. Este o teroristă, o vandală.
JENI: M-am gîndit că, de ziua Europei, trebuie să fim îngăduitori chiar şi cu barbarii, chiar şi cu vandalii. Europa există şi datorită lor.
MINISTRUL: Mă rog, fie! Dar vreau şi eu cafea.
PATROANA: Mai bine las-o baltă. Nu vezi ce urîtă este?
JENI: Am făcut-o roz pentru că negrul îl deprimă pe domnul ministru.
PATROANA: Lui poţi să i-o faci şi bălţată. Dar ce legătură am eu cu chestia asta?
MINISTRUL: Ar fi mai politicos să nu te plîngi de o cafea care ţi se oferă. Biata Venera şi-a dat toată osteneala. A ajuns o adevărată Otilie de cît s-a obosit cu cafeaua ta.
JENI: Foarte adevărat.
PATROANA: Asta-i cafea?
JENI: E cafea roz.
PATROANA: O fi ea roz, da' de ce-i aşa de verde? JENI: Eu am făcut-o roz. De alte consecinţe nu răspund.
MINISTRUL: Ai dreptate. Ai şi aşa prea multe responsabilităţi. De exemplu, ce-ar fi să-mi aduci şi mie o cafea.
JENI: Imediat.
PATROANA: Poţi s-o bei pe asta, că mie nu-mi place. Da' ce? Ai luat apă din canalul colector? Are gust de mortăciune.
MINISTRUL: Cum poţi să spui aşa ceva?
JENI: Eu mi-am dat toată silinţa şi poftim ce mi-e dat să aud! Altădată să nu mai primiţi asemenea musafiri.
PATROANA: Poftim. Gustă şi tu. Are gust de cotoi
bătrîn mort de trei zile. JENI: Eu nu beau din cafeaua altora. PATROANA: Pfuu. Ce porcărie! JENI: E fără zahăr. PATROANA: De ce? JENI: Domnul ministru bea fără zahăr. PATROANA: Şi ce-s eu de vină? MINISTRUL: Eu beau cafeaua cu miere. PATROANA: Asta n-are nici miere. Are un fel de
fiere scîrboasă, ca de guguştiuc înjunghiat. JENI: Nu vă permit!
MINISTRUL: Lasă, dragă. Unde ai văzut tu, nenorocito,
guguştiuc înjunghiat? Spune! Vorbeşte! JENI: Spuneţi! Vorbiţi! PATROANA: Nu mai pot... să vorbesc... MINISTRUL: Spune! Grăieşte! JENI: Exprimaţi-vă!
MINISTRUL: Cred că nu poate să se mai exprime. Ţi-am spus eu: cafeaua asta are ceva inefabil. Nu poţi s-o descrii în cuvinte, nici măcar cu aproximaţie.
JENI: Cred că femeia asta nu se mai poate exprima în nici un fel.
290
291
ţ
MINISTRUL: Oare? Dar ce stă aşa ca moarta-n păpuşoi.
JENI: Ce păpuşoi? S-a enervat ca proasta şi i s-a făcut rău. Eu nu am răspunderea musafirilor dumneavoastră nepoftiţi cărora li se face rău din senin. Credeam că vandalii sînt mai robuşti.
MINISTRUL: Adu-i un pahar de apă. Mi se pare că a murit..
JENI: Dacă a murit, nu mai poate să bea apă...
MINISTRUL: Ai dreptate. Dar dacă e o moarte aparentă?
JENI: Atunci să bea apă aparentă şi să mă lase-n pace. M-a stresat destul cu vulgaritatea ei. Probabil că şi moartea asta aparentă e dinadins.
MINISTRUL: Nu cred că e o moarte aparentă. Are chestia aia latinească.
JENI: La ce vă referiţi?
MINISTRUL: De multe ori, cînd mergeam pe la cimitir cu coroanele, am auzit o expresie latinească. Un fel de boală pe care o fac morţii.
JENI: Vai, domnule ministru! Dar morţii nu mai fac boli. Sînt complet imuni.
MINISTRUL: Aşa este. Totuşi au ei o chestie cînd înţepenesc.
JENI: Penis captivus?
MINISTRUL: Da, ceva de, genul ăsta. Dar parcă era ceva cu "M".
JENI: Aha! Ştiu! Rigor mortis.
MINISTRUL: Aşa, bată-te norocul! Ei, cred că femeia asta a început să sufere de rigor mortis. Noroc cu memoria ta. Ce m-aş face fără tine, Otilia?
JENI: Puteţi să-mi spuneţi Jeni.
292
MINISTRUL: Ah, dragă, dar nu plînge... Moartea e un fenomen natural. Eu am depus atîtea coroane încît mă întreb dacă mai sînt viu. Am început să mă identific cu spiritul eroilor căzuţi. Iar asta era o adevărată căzătură. Dar de ce plîngi? E frumos din partea ta că suferi chiar după o persoană atît de antipatică. Totuşi, să nu exagerăm. Nu era decît o patroană de bordel. Sînt zeci de mii ca ea, pe tot cuprinsul ţării.
JENI: Dar nu plîng pentru ea.
MINISTRUL: Atunci de ce?
JENI: Pentru că va trebui să chem poliţia. Şi procuratura.
MINISTRUL: Ah, dar asta e o chestie de rutină. Şi poate fi lăsată pe mîine. Doar n-o să deranjezi oamenii de ziua Europei pentru atîta lucra,
JENI: Dar mîine tot o să trebuiască să-i chemăm.
MINISTRUL: O să-i chemăm, dacă vrei. Deocamdată adu-i nenorocitei o luminare. Vezi că trebuie să fie unele prin buzunarele mele. Au rămas de la ultimele parastase. Ai găsit? Bravo. Poţi să-i pui chiar două. Asta e de la aviatorii căzuţi în luptă. Şi astălaltă de la aviatorii căzuţi fără luptă. Aşa e foarte bine. Nu poate să se plîngă de nimic. Nu»mai plînge nici tu. Aşa e viaţa. Nu ştiu cum de se termină totdeauna în felul ăsta.
JENI: Ah, iertaţi-mă. Nu mă pot stăpîni. MINISTRUL: De fapt ce te îngrijorează? JENI: Faptul că va trebui să chemăm poliţia. Şi va veni presa.
293
MINISTRUL: Eu cred că dacă chemi poliţia, trebuie să vină poliţia, nu presa. E ca şi cum ai chema un instalator şi ar veni un tinichigiu.
JENI: Parcă nu-i ştiţi pe purceluşii ăia!
Vor veni înaintea poliţiei. Cred că poliţia întîrzie special ca să-i lase pe ei primii. Cred că au o înţelegere.
MINISTRUL: S-ar putea. Dar ce contează.
Ai participat la atîtea conferinţe de presă. Doar nu ai emoţii.
JENI: Ba da! Pentru că ziariştii or să bage de seamă că e o moarte suspectă, purceluşii. Poliţia s-ar putea să nu observe sau, din politeţe, să se prefacă. Dar ziariştii vor vedea. Vor vedea!
MINISTRUL: Şi ce-i cu asta?
Orice moarte este suspectă.
JENI: Or să facă o anchetă. S-ar putea chiar să fure ceaşca şi să facă analiza cafelei pe cont propriu.
MINISTRUL: A cafelei? Crezi că e ceva suspect în cafea?
JENI: Cred că în cafea a fost otravă de şobolani.
MINISTRUL: Mă rog, tot ce se poate. în cafeaua din ziua de azi găseşti tot felul de porcării. Un văr de-al meu a găsit odată o hîrtie de zece dolari, pusă pentru reclamă. Deci totul e posibil. Şi ce dacă?
JENI: S-ar putea ca ziariştii să creadă că femeia asta a murit pentru că în cafea a fost otravă de şobolani.
MINISTRUL: Ei, e doar o ipoteză. Poate a murit de altceva.
JENI: Of, nu-i cunoaşteţi pe gazetari. Sînt în stare să fure hoitul şi să-i facă autopsia pe cont propriu.
MINISTRUL: Dar ce? Nu se mai respectă nimic în ţara asta? Se profanează morţii aşa, de către oricine? Dragă Venera, să-mi permiţi să-ţi spun aşa, îţi promit solemn că, atîta timp cît voi mai fi ministru, nimeni nu se va mai atinge de cadavrele bieţilor contribuabili. Dacă e nevoie, am să propun o hotărîre a guvernului. De aia sînt ministru.
JENI: De aia mă şi tem. Dacă se va observa că matracuca asta împuţită...
MINISTRUL: împuţită? Nu exagera! N-a murit decît de zece minute.
JENI: Dacă se va observa că a murit de otravă în cabinetul dumneavoastră, s-ar putea să nu mai fiţi ministru.
MINISTRUL: Dar ce? Eu sînt ministrul comerţului, să dau socoteală pentru ce otravă există în pungile de cafea? Să răspundă ministrul agriculturii. Cafeaua e un produs agricol. Creşte în pomi sau cam aşa ceva. Să răspundă ministrul sănătăţii. Femeia asta era sănătoasă. Şi hop, moare! Ia uite ce moartă e! Păi se poate?
JENI: Dar dumneavoastră sînteţi chiar ministrul sănătăţii.
MINISTRUL: Eu? Greşeşti, draga mea! Cum aş putea să fiu ministrul sănătăţii fără să fiu medic. Ori e sigur că nu sînt medic. Nici nu ştiu unde-ţi este ficatul. Parcă pe aici, dar nu sînt sigur. Nici ăsteia nu-i pot localiza inima. Dacă nu mai bate, gata: sînt derutat.
JENI: Nu sînteţi doctor?
MINISTRUL: Ba da. Dar în politologie.
294
295
JENI: Aşa? Eu am fost convinsă că sînteţi ministrul sănătăţii. Am auzit pe cineva spunîndu-vă "domnule doctor".
MINISTRUL: Aşa se explică. Dar nu sînt medic.
JENI: La urma urmei şi la sănătate puteau pune un civil.
MINISTRUL: Sigur. Chiar mi s-a propus. Dar am refuzat ministerul sănătăţii din motive de sănătate.
JENI: înţeleg. Dar al cui ministru sînteţi?
MINISTRUL: Cum? Nu ştii?
JENI: Cînd am dat concurs, am fost atît de emoţionată
că am uitat să întreb la ce minister voi fi
angajată. MINISTRUL: Ia ghiceşte. JENI: Comunicaţii? MINISTRUL: Nu. JENI: Forţe armate?
MINISTRUL: Ha-ha-ha! Nici vorbă. Pentru forţele
armate ar trebui să fiu civil. JENI: Şi nu sînteţi civil? MINISTRUL: Nu mai sînt de ani de zile. JENI: Mă dau bătută.
MINISTRUL: Păi nici n-aveai cum să ştii. E un minister atît de nou... De-aia se-nghesuie purceluşii de gazetari în jurul lui.
JENI: Dar cum îi spune?
MINISTRUL: Nu are decît o denumire provizorie. De aceea nici n-o ştiai. Cînd o să capete o denumire definitivă, or să ne-o comunice. Ha-ha-ha! Nu-i aşa că te-ai mai destins? Că ai uitat de această tartoră înţepenită? Ei, hai să ne grăbim. Trebuie să ajung la cimitir.
296
JENI: N-aţi putea s-o luaţi şi pe ea. MINISTRUL: Unde?
JENI: La cimitir cu dumneavoastră. Cred că e locul cel mai potrivit pentru o persoană în starea ei.
MINISTRUL: E o idee. Dar n-aş vrea să mă vadă ziariştii ieşind cu ea. M-ar fotografia imediat, purceluşii. Iar mîine aş fi pe prima pagină. îţi dai seama ce scandal: eu cu patroana unui bordel deghizat în nait-clab, de ziua Europei. Sau invers.
JENI: Dacă o găsesc aici, scandalul va fi mai mare.
Mai ales că e un minister provizoriu. Şi mai
ales că eu... MINISTRUL: Ce anume? JENI: Nimic.
MINISTRUL: Spune, dragă, nu trebuie să ai reţineri faţă de mine.
JENI: Mai ales că... Eu am pus otravă de şobolani în
cafea. MINISTRUL: Tu?
JENI: Da. Nu mai suportam să fiţi umilit. Am făcut-o
pentru dumneavoastră. MINISTRUL: Ce? Cafeaua? JENI: Nu, fapta.
MINISTRUL: Fapta? Putem s-o numim "crimă"? JENI: Cred că da. Dar numai între noi. Faţă de ziarişti
e mai bine s-o numim altfel. MINISTRUL: Ai comis o crimă pentru mine.
Ah, Venera! Dar nu trebuia. JENI: N-am suportat să văd cum vă hărţuieşte. V-ar
fi şantajat. O şefă de cabinet devotată nu putea
proceda altfel.
297
MINISTRUL: Ai dreptate. Ce facem? Tipa e infestat
cu un rigor mortis ce nu s-a pomenit. JENI: Aşa este. Beton. MINISTRUL: Ei drăcie! O să chem poliţia. JENI: Să mă aresteze?
MINISTRUL: Nu pe tine. Pe ea. Pentru violare de domiciliu sau cam aşa ceva. A venit nechemat.
JENI: Dar or să vadă că e moartă.
MINISTRUL: Nu se ştie. Sper să nu observe. Oricum, pe mine nu mă priveşte dacă e vie sau moartă. Mi-a violat biroul, s-o aresteze aşa cum este.
JENI: Dar va veni şi presa.
MINISTRUL: Mieluşeii.
JENI: Purceluşii. Ei n-or să se lase pînă n-or să afle tot.
MINISTRUL: Oricum, nu trebuie să pronunţăm cu-vîntul "crimă". Scris cu roşu pe prima pagină, lîngă numele meu, arată oribil. Ce-ar zice biata mama?
JENI: Spuneaţi că nu ştie să citească. MINISTRUL: îi poate citi vreo vecină.
Nu, hotărît. Nu "crimă"! JENI: Să-i spunem "omor"? MINISTRUL: Sau "omucidere"? Sună mai tehnic. JENI: Dacă i-am spune mai vag, de pildă "accident"? MINISTRUL: Nu-i rău. Sau mai degrabă "incident". JENI: Am o idee! Dacă le-am lua-o noi înainte cu un
comunicat de presă. MINISTRUL: Excelent. Scrie-1. Poţi să te referi la
ziua Europei. Şi pomeneşte în treacăt de un
"incident" petrecut la minister. JENI: Să-i spunem "întîmplare". E mai credibil şi mai
nuanţat.
MINISTRUL: Da! întîmplare! Cîte nu se întîmplă! JENI: Mă apuc să scriu.
MINISTRUL: Stai puţin. Nu încă. Mai întîi fardeaz-o puţin pe riguroasa asta mortificată, că arată groaznic. Dacă vine întîmplător vreun ziarist şi-o fotografiază în halul ăsta, ne facem de rîs. Cum poate, domnule, o femeie să iasă aşa pe stradă? De ziua Europei!
JENI: Să folosesc trusa mea de farduri?
MINISTRUL: N-ar fi rău. Cred că ea nici nu are. O balabustă neglijentă. Aşa. Dă bine cu pudră că s-a cam învineţit. Ruj ai? Acum e perfect. De n-aş întîrzia la ceremonie! Uite. Nici n-am apucat să-mi beau cafeaua.
JENI: Vai! Eu sînt de vină. Am uitat să vă comand şi dumneavoastră o cafea.
MINISTRUL: E chiar mai bine. Că poate încurcai cafelele şi atunci incidentul chiar că devenea întîmplare.
JENI: Oricum, să nu beţi din ceaşca ei. Cine ştie ce boli a avut.
MINISTRUL: N-avea grijă. Fardeaz-o. Realitatea e
crudă. Dar fardată, se coace. JENI: Ah! Ajutor! MINISTRUL: Ce-i dragă? JENI: A mişcat.
MINISTRUL: Morţii nu mişcă. Sînt calmi şi riguroşi. JENI: Dacă vă spun...
MINISTRUL: Ia să văd... Nici pomeneală. Are un
rigor ţeapăn ca scîndura. JENI: Eu n-o mai fardez. Mi-e frică.
298
299
MINISTRUL: Puţin pe pleoape. Un pic de albastru, ce naiba. Altfel o să fim acuzaţi de neglijenţă în serviciu.
JENI: Au! A mişcat iar. V-am spus că e o moarte aparentă.
MINISTRUL: Nu cred să fie atît de neserioasă. JENI: E capabilă de orice, bandita asta. Auziţi? Dar
dacă s-a făcut strigoi? MINISTRUL: Atît de repede? PATROANA: Ah. Ajutor. JENI: S-o ajut?
MINISTRUL: Dacă s-a făcut strigoi, n-o ajuta.
Aşa-i trebuie. PATROANA: Leşin... MINISTRUL: Las-o să leşine. PATROANA: Mor... JENI: O las să moară? MINISTRUL: Dacă e doar aparentă, las-o. JENI: Vai de mine!
MINISTRUL: Ce se mai zvîrcoleşte, baborniţa dracului! Şi ce rigor avea adineauri. Cu inconsecvenţa asta n-o mai scoatem noi la capăt.
JENI: Cred că are o criză.
MINISTRUL: Eu cred, dimpotrivă, că a ieşit din criză. PATROANA: Mă sufoc... Mă sufoc... JENI: Da. Se sufocă.
MINISTRUL: Interesant. Nu ştiam că otrava de
şobolani are asemenea efecte. JENI: Probabil din cauza combinării cu cafeaua. PATROANA: Cafeaua... Cafeaua... MINISTRUL: Vrea cafea. JENI: Nu-i mai dau. Ce-i aici? Cafenea?
300
MINISTRUL: Dă-i totuşi puţmă. Poate că e ultima ei
dorinţă. Poate că suferă. PATROANA: Sufăr... Ah... Cît sufăr... MINISTRUL: Pare o suferinţă autentică. JENI: E grav de tot. Mă tem să nu vomite. MINISTRUL: în cabinetul meu? Nu. Dacă-i aşa, mai
bine să moară. PATROANA: Mor... MINISTRUL: Slavă Domnului! JENI: Şi dacă se preface? PATROANA: Salvaţi-mă! JENI: O salvez?
MINISTRUL: Nu ştiu cum e mai bine.
JENI: Ştiţi ceva? Dacă am chema salvarea? Ei ar putea
s-o salveze sau s-o omoare. Momentul ăsta de
tranziţie trebuie depăşit. MINISTRUL: Ai dreptate. Ar putea măcar s-o ia
de-aici.
JENI: Alo! Salvarea! Un caz grav... da... nu ştiu cît de grav... Pare foarte... Ce diagnostic?
MINISTRUL: Ce sînt eu să pun diagnostice? Eu sînt doctor în politologie. Spune-le de rigor mortis.
JENI: Avem un diagnostic probabil... Rigor mortis... Da... Mortis. Cu "s". Alo...! Alo...! A închis. A zis că pentru asta să nu ne adresăm la ei.
MINISTRUL: Ce lipsă de responsabilitate!
PATROANA: Ajutor... Salvarea...
JENI: Rahat. De unde să-ţi dau salvare?
MINISTRUL: Cred că i-a trecut rigiditatea. Uite cum saltă. Parcă e o broască.
JENI: Rîioasă.
MINISTRUL: Mă tem că tot vomită pînă la urmă. 301
JENI: Nu ştiu ce ne facem.
MINISTRUL: Sună la ministerul sănătăţii. Să trimită o salvare.
JENI: Dacă l-aş chema chiar pe ministru? E coleg cu dumneavoastră în guvern. O fi şi medic.
MINISTRUL: Imposibil. Trebuie să fie la ziua
Europei. Şi eu am întîrziat. Ah, cît am întîrziat din cauza acestei strigoaice nemernice!
JENI: Alo! Ministerul sănătăţii! Trimiteţi vă rog o salvare la ministerul nostru. Avem un caz foarte grav... Dar unde să sun? La Salvare? Am sunat, dar nu vor să vină. E un caz foarte complicat... Grav, da... Mortal a fost, dar acum nu mai este... A fost rigor mortis şi acum sare ca o broască...
MINISTRUL: Ca un purice...
JENI: Auziţi, ca un purice...
MINISTRUL: Parcă ar avea un arc în cur. JENI: Parcă ar avea un arc în cur... Nu, a fost doar o metaforă a domnului ministru. Sigur... A domnului ministru personal. Da... Sigur că este lîngă mine. Ce să facă? Bine. încearcă să facă faţă situaţiei... Ce minister? Ce ministere aici? MINISTRUL: Dracu' ştie, că dacă-i schimbă mereu denumirea...
JENI: Nu ştim, pentru că îi schimbă mereu denumirea... Aproximativ?
MINISTRUL: Aproximativ al curselor, al burselor, ceva de felul ăsta, să-i ia dracu...
JENI: Al curselor, al burselor. Ceva de felul ăsta, să-i ia dracu'. Nu! Nu pe dumneavoastră... Scuzaţi.
MINISTRUL: Al surselor. Umane.
JENI: Al surselor. Exact. Al surselor umane.
302
MINISTRUL: Aha! Uite, am notat: "Al resurselor
umane şi educării". JENI: "Ministerul resurselor umane şi educării". Nu educaţiei, doamnă, "educării". Sigur că e altceva. Aşteptăm. Mulţumesc. MINISTRUL: O să vină?
JENI: Cred că da. Uitaţi că s-a mai liniştit. S-o punem pe scaun.
MINISTRUL: Ce grea e, otrava dracului!
JENI: Acum stă bine. Cred că scapă.
MINISTRUL: Aproape că-mi pare rău. Adu-i totuşi un pahar cu apă. (Jeni iese). Ce-i cu tine? Te simţi mai bine? Dă din cap într-o singură direcţie, ca să pricep: da sau ba. Ah, nemernico, întîrzii din cauza ta. Ce mi-ai făcut?! Nici măcar nu mi-am băut cafeaua din cauza ta. Dacă scapi cu viaţă, te omor.
PATROANA: Mor... Mor... Mor...
MINISTRUL: Taci din gură, ursoaică năpîrlită ce eşti.
JENI: Domnule ministru, au venit ziariştii.
Sînt o grămadă. Spun că e ceva suspect.
MINISTRUL: Şi ce vor?
JENI: Declaraţii senzaţionale în exclusivitate.
MINISTRUL: Cum dracu' au aflat?
JENI: Au observat că n-aţi ajuns la ceremonia de ziua Europei şi apoi au văzut o salvare venind încoace. Aşa au dedus că e ceva grav.
MINISTRUL: Şi salvarea unde este?
JENI: N-au mai lăsat-o să treacă.
Toată strada e blocată de ziarişti.
MINISTRUL: Ah, purceluşii! Ce facem?
JENI: Am încuiat uşa de la intrare, dar nu cred că va
303
rezista mult. Ştiţi bine că unii dintre ei au fost spărgători. E chestie de minute. MINISTRUL: Or să intre peste noi. Ce facem cu asta? Ai adus apă?
JENI: Ce apă? Mi-a mai ars mie de apă cu purceluşii la poartă?!
MINISTRUL: S-o aruncăm pe geam.
JENI: Or s-o vadă de jos cum cade.
MINISTRUL: Stare de asediu! Ne baricadăm.
JENI: Abia dăm de bănuit. Ştiţi ceva? Bine că am fardat-o. Le spun că n-aţi venit la ziua Europei pentru că o biată femeie v-a cerut audienţă. Şi interesul naţional a trecut înaintea celui european.
MINISTRUL: Şi te aştepţi să te creadă?
JENI: De ce nu? Biată este. Femeie este. Mai rezistă
ea cîteva minute. PATROANA: Nu mai rezist... Nu mai rezist... MINISTRUL: Auzi ce zice.
JENI: E inconştientă. Totul e să n-o apuce iar spasmele. PATROANA: Am spasme! Spas... Spas... Pas. MINISTRUL: Ai greşit doza. Trebuia să pui otravă
ori mai multă, ori mai puţină. Aşa e cum nu se
poate mai rău. PATROANA: Mi-e rău.
MINISTRUL: Leag-o cu cablul de la telefon ca să nu
se zbată. Ăia trebuie să fie pe scări. JENI: E destul de strîns?
MINISTRUL: O să vedem imediat. Deschide-le uşa.
Nu uita să zîmbeşti. JENI: încerc...
MINISTRUL: Mai larg, mai destins. E ziua Europei. E sărbătoare! Dacă scăpăm de chestia asta
trebuie să-mi faci o cafea dublă. Fără zahăr,
fără frişca, fără otravă. JENI: Au venit! Doamne-ajută! PATROANA: Ajută! Ajută! MINISTRUL: Taci!
JENI: (Către sală ca şi cum acolo s-ar fi strîns ziariştii) Doamnelor şi domnilor ziarişti, ne bucurăm că sînteţi alături de noi cu ocazia zilei Europei. Domnul ministru va face o scurtă declaraţie şi apoi vă stăm la dispoziţie pentru fotografii. Vă mulţumesc.
MINISTRUL: Doamnelor şi domnilor, astăzi este o zi solemnă pe care o sărbătorim împreună. Este ziua Europei. Am avut de ales între a participa la ceremonie, pentru a depune o coroană de garoafe alături de colegii mei, şi a rezolva necazurile unei biete femei, o biată patroană de nait-clab, cum sînt atîtea pe întinsul ţării noastre, pe întinsul Europei noastre. Aşa cum vedeţi, am ales a doua variantă şi pot să afirm.... (Controlează pupilele Patroanei, i se pare că a murit, ea e oricum inertă.) Pot să afirm cu certitudine acum că necazurile ei au luat sfîrşit. Nu cred că puteam sărbători mai bine această zi măreaţă. Sînt fericit că sînteţi aici pentru a transmite opiniei publice opţiunea mea şi mesajul meu entuziast. (Patroana începe iar să mişte, să salte, aşa legată cum e.) Chiar dacă nu am rezolvat totul, chiar dacă şi această cetăţeană mai are mici probleme (o verifică) ele vor lua sfîrşit în curînd. Vă mulţumesc foarte mult că aţi venit şi vă doresc o zi a Europei cît mai însorită.
304
305
Ministrul şi Jeni vin alături de scaunul Patroanei şi iau diferite poziţii ca pentru fotograf. O aranjează şi pe Patroană în poziţii diferite. Cînd ajung în poza dorită, se opresc cîteva clipe şi sînt luminaţi de blitzuri. Apoi din nou îşi schimbă poziţia şi încremenesc iar, în lumina blitzurilor, tot mai puternică. Lumina din scenă scade, se stinge complet, cei trei sînt luminaţi numai de blitzuri care la un moment dat încetează şi ele.
întuneric.
FUNCŢIONARUL DESTINULUI
306
PERSOANELE
(Apartament convenţional la parter. Intră Cleo cu farfurii în braţe. Pune masa cu multă grijă şi dragoste pentru două persoane. Pune flori. Durează destul. După o vreme, după ce a terminat, intră Fred).
FRED: Bună! Se pare c-am sosit la timp. (O sărută.)
CLEO: Nu te aşteptam atât de devreme.
FRED: Atunci pentru cine masa este împodobită?
Nu cumva ai un amant? CLEO: (râde) Să ştii! Unul tânăr şi viril. FRED: (râde) Cămine! CLEO: Tu...
FRED: Vrei să zici că nu mai sunt chiar tânăr?
CLEO: Chiar la prima tinereţe nu eşti.
FRED: Sau poate că nu mai sunt viril?
CLEO: Oh, dragul meu, ce confirmări doreşti? Eu una nu-mi dau seama prea bine, neavând termen de comparaţie. Dar pentru că întârzii câteodată şi vii mirosind a vin şi a parfum străin... S-ar putea să fii!
FRED: Nu-i aşa? (Se sărută cu tandreţe.)
CLEO: Unde ai învăţat să pupi aşa?
FRED: Nu ştii că urmez cursurile alea de marketing?
CLEO: Şi asta vă învaţă pe voi acolo?
FRED: Şi asta, şi asta! Amorul vrăjitor! Cele mai bune afaceri, spun statisticienii, nu se încheie nici în birouri, nici în restaurante, nici din fuga maşinii.
CLEO: Da unde?
FRED: în pat!
CLEO: I-auzi!
FRED: Ei, bine, chiar aşa este. Poţi de exemplu să fii directoarea comercială a unei firme. Şi eu îţi
308
309
spun: Ai fost grozavă, iubito, ai reuşit atât de bine... N-am crezut niciodată că o intelectuală poate fi atât de excitantă. Cred că femeile inteligente pricep totul şi de aceea... In felul ăsta nu se poate să nu obţin o reducere la marfă.
CLEO: Dar dacă eu sunt bătrână şi urâtă.
FRED: Cum? Tu, bătrână?
CLEO: Nu... Eu, directoarea comercială...
FRED: Ah, efectul va fi cu atât mai mare.
CLEO: Dar dacă sunt bătrână, urâtă şi inteligentă îmi voi da seama că minţi şi vrei să mă înşeli la preţ...
FRED: Nici o femeie nu e chiar atât de inteligentă încât să fie convinsă că nu mai are nici un farmec.
CLEO: Nici măcar eu?
FRED: Latine încă nu e cazul... Eşti tânără şi frumoasă. CLEO: Aha... (se sărută lung)
FRED: Dar tu ce avantaje vrei să obţii cu masa asta orbitoare?
CLEO: Cu masa? Parcă spuneai că nu la masă se rezolvă... FRED: Aşa este! (O îmbrăţişează şi o trage pe o canapea.)
CLEO: Fii rezonabil... Nu intra atât de tare în rol.
(Se ridică aranjăndu-şi ţinuta.) FRED: Trebuie să trec prin toate etapele? (Se aşează
la masă... desface şervetul.) Cu ce începem? CLEO: Nu ştiu cum ar fi normal, dar cred că e bine
să pocnim şampania. FRED: Perfect! (Ia sticla de şampanie şi deschide,
toarnă în pahare). CLEO: Ce vrei să-ţi urez?
FRED: Să rămână totul exact ca acum. Bine?
CLEO: Cred că da. (Ciocnesc, se sărută.)
FRED: E minunat că ţi-ai adus aminte. Dar cred că
te-ai obosit prea mult cu pregătirile. CLEO: Ei, nu m-am obosit deloc... Dar despre ce zici
că mi-am adus aminte? FRED: Ei, asta-i bună! Cum despre ce? CLEO: Da, despre ce? FRED: Nu, serios? Ce vrei să spui? CLEO: Tu ai spus că e frumos că mi-am adus aminte. FRED: Fireşte!
CLEO: Perfect. Dar despre ce crezi că mi-am adus aminte?
FRED: Adică nu aniversăm nimic? CLEO: Aniversare?
FRED: Hai, nu te mai preface. Doar ştii că nici eu n-am uitat, nu-i aşa? Ei bine, să ştii că un negustor are memorie. N-o avea el scrupule, dar memorie are (se ridică şi o sărută) aşa că... La mulţi ani! (Bea.)
CLEO: (bea şi ea) La mulţi ani! Dar să ştii că chiar... Nu ştiu.
FRED: Haide, haide, nu te mai preface. CLEO: Nu mă prefac.
FRED: Nu-ţi stă bine. De altfel, ce rost are când tu ai pregătit totul ca şi cum... Acum vrei să dai înapoi. CLEO: Nu dau înapoi, dar nu înţeleg la ce te referi. FRED: Ştii tu bine la ce mă refer. Oricum, intenţia
este lăudabilă. Eu n-am adus măcar nişte flori.
Să nu mă judeci greşit. Pur şi simplu m-am
sfiit. Deşi îmi amintesc bine. Dar ştii... bine de
tot! (Se apropie de ea tandru.) CLEO: Lasă-mă să-mi aduc aminte...
310
311
FRED: Să-ţi aduci? Adică vorbeşti serios.
CLEO: Da. Foarte serios. Cred că ar fi mai bine să-mi explici pur şi simplu despre cee vorba. (Râde cam îngrijorată.) Pentru că... Pentru că nu înţeleg.
FRED: Bine!
CLEO: Cum "bine"?
FRED: Bine! Bine şi atât. Dacă nu-ţi aduci aminte,
asta e şi gata. CLEO: Dar dacă nu ştiu... FRED: Nu ştii? CLEO: Nu ştiu. FRED: Nu ştii??
CLEO: Poate dacă mă gândesc mai bine... FRED: Să te gândeşti?
CLEO: O să mă gândesc şi o să-mi aduc aminte.
FRED: Să te gândeşti?
CLEO: Mda... Ziua ta nu poate fi...
FRED: (se enervează, se ridică) Bine! Nu, că asta-i culmea. Trebuie să se gândească! Nu mai ştie! Dar e aniversarea noastră, madam! Aniversarea noastră.
CLEO: A noastră? în cât suntem azi?
FRED: Trei iunie!
CLEO: Trei iunie?
FRED: Da! Trei! Trei iunie. Aniversarea noastră! Nu? Nu-ţi aminteşti, aşa-i? Sigur... Nu-şi aminteşte
ce s-a întâmplat la trei iunie. Flori de tei şi alte
alea... Ai uitat? CLEO: Ce s-a întâmplat la trei iunie? FRED: A căzut Troia... Bastilia... Berlinul. Dracu' s-o
ia de viaţă! Napoleon a intrat în Rusia... Cezar
a intrat în... mă-sa! Nu s-a întâmplat nimic la
312
trei iunie. E o dată anonimă. O marţi cu şapte
ceasuri rele... CLEO: De ce te enervezi aşa? FRED: Mă enervez. Aşa vreau eu. CLEO: Pentru trei iunie? FRED: Da... Pentru trei iunie... CLEO: N-are rost să te enervezi! FRED: Nu! N-are rost... De ce m-aş enerva pentru
ziua de trei iunie? O zi neînsemnată, nu? CLEO: Nu, dar...
FRED: Dar ce? Ai dreptate. Nu e nici 14 iulie, nici 7 noiembrie. Dar pentru 3 iunie nu, că doar nu-i ceva nemaivăzut. Doar ziua noastră.
CLEO: A noastră?
FRED: Da. Chiar a noastră. Şi a nimănui altcuiva!
CLEO: (îl mângâie timidă) Aiuritule... Tu ai uitat... Aniversarea noastră este în februarie... Ai uitat că ningea? Am venit prin zăpadă. Nu ninsese toată iarna. Adică se topise. Acum era prima dată când începuse să se adune... Ai uitat? Şase februarie!
FRED: Şase februarie?
CLEO: Sigur! Nu mai ţii minte zăpada? Cum ar fi
putut să ningă pe trei iunie? FRED: Despre ce dracu vorbeşti? CLEO: Nu-i o frază prea politicoasă... FRED: Nu. Nu vreau să fiu politicos. Vreau doar să
ştiu despre ce dracu vorbeşti. CLEO: Despre şase februarie. FRED: Iar eu despre trei iunie. Pentru că azi e trei
iunie.
CLEO: Se poate. Numai că aniversarea noastră e pe şase februarie. Chiar nu ţii minte ce tare ningea?
313
FRED: Când ningea?
CLEO: Pe şase februarie. Când am ieşit din biserică. FRED: Care biserică?
CLEO: Ei! Poate vrei să-ţi spun ce hram purta biserica!
FRED: Nu. Vreau să-mi spui despre ce dracu vorbeşti!
CLEO: Despre şase februarie. Aniversarea noastră.
Ziua nunţii noastre. Nu vezi că eşti caraghios? FRED: Ziua nunţii noastre? CLEO: Exact! Ce trei iunie? FRED: Aşadar ziua de trei iunie nu-ţi mai spune
nimic. Trebuia să-mi închipui. (Pauză scurtă.) CLEO: Mai bine să nu vorbim despre asta. FRED: Cum crezi.
CLEO: Cred că putem să lăsăm lucrurile aşa. FRED: De acord. Să le lăsăm. N-are nici o importanţă.
(Pauză. Se plimbă nervos). CLEO: Cred că n-am făcut bine... Ne-am stricat
dispoziţia cu o prostie. FRED: Aşa crezi?
CLEO: Da. Zău! E mai bine să nu discutăm. FRED: Eu cred că, dimpotrivă, ar trebui să clarificăm lucrurile.
CLEO: Ei, să le clarificăm! Toate teoriile astea duc până la urmă la ceartă. Când spui "să clarificăm", înseamnă "Hai să ne certăm!". Numai că eu nu vreau. Pentru azi destul!
FRED: Dar tu ai provocat cearta asta!
CLEO: Eu?
FRED: Da, tu. N-ai ştiut, pur şi simplu n-ai ştiut ce s-a întâmplat cu noi pe 3 iunie. Asta mi se pare monstruos.
CLEO: Şi totuşi ce s-a întâmplat atunci? FRED: Nu mai are nici o importanţă. Mă întreb
numai... Dacă nu ştiai ce aniversăm azi, de ce
ţi-ai dat atâta osteneală cu masa. CLEO: Cu masa? Cum adică? FRED: Păi, flori, şampanie... Totul atât de festiv. CLEO: Nu e nimic neobişnuit. FRED: Florile?
CLEO: îmi plac florile. Astea sunt chiar drăguţe.
FRED: Şi vrei să spui că nu e nimic deosebit?
CLEO: Nimic. E un prânz oarecare. A...! Poate
şampania. Dar n-am găsit un vin mai ca lumea şi de-aia... Oricum totul e simplu... Chiar mă bucur că ţi s-a părut festiv, dar oricât e de neplăcut, data de 3 iunie nu-mi spune nimic.
FRED: Mie îmi spune. Pentru mine e o sărbătoare.
CLEO: Spune-mi şi mie.
FRED: Vreau să zic: a fost o sărbătoare.
CLEO: Hai, te rog...
FRED: Ce contează...
CLEO: Dacă te rog! Nu fi rău!
FRED: Ai stat atâta timp fără să ştii. N-o să mori dacă n-o să afli. Deşi s-ar fi cuvenit să ţii minte.
CLEO: Te rog frumos.
FRED: Hm! N-are nici o importanţă.
CLEO: Ba are. îmi spui şi ne aşezăm la masă. Şi aşa, uite totul trebuie să se fi răcit, şampania se trezeşte...
FRED: (se aşează amândoi la masă) Ei bine, trei iunie este ziua când... Chiar nu mai ştii? Când am făcut dragoste prima dată... Ştii... venisem de la film... începuse să plouă şi ai rămas la mine...
314
315
CLEO: Ah, doamne, (râde) Asta era...! Ştiu, cum să
nu. Eram ca o curcă plouată, nu! FRED: Erai destul de plouată, dar nu arătai rău. (Râd.) CLEO: De ce nu mănânci? FRED: Ba mănânc. (Mănâncă amândoi.) CLEO: Şapte ani... FRED: Ţi-ai adus aminte...
CLEO: E normal. Numai că nu ştiam data exactă, înţelegi. Nu mai ştiam că era trei iunie. Ia şi din asta.
FRED: Mulţumesc.
CLEO: E destul de sărată?
FRED: Da. E perfect. De ce nu-ţi termini paharul?
CLEO: Vrei să mă ameţesc?
FRED: (îi toarnă) Poate că vreau...
CLEO: Crezi că e nevoie? Mai bine gustă de-acolo.
FRED: Ce-i aici? Ah... perfect. Trebuie totuşi să recunoşti: ţi-ai dat mai multă osteneală decât în zilele obişnuite.
CLEO: Mda... poate...
FRED: Poate ai intuit aniversarea asta... Undeva în
subconştient... (Mănâncă.) CLEO: Poate...
FRED: Nu se putea s-o uiţi, nu? (Mănâncă.) Cred că
asta nu se uită uşor... CLEO: Nu...
FRED: (mănâncă) Poate ar mai fi trebuit puţină lămâie. Dar ce-i cu tine? CLEO: Nimic... FRED: Nu te simţi bine?
CLEO: Ba da... (Se ridică şi se aşează pe canapea.) FRED: Ce s-a întâmplat? CLEO: Nimic...
FRED: (vine la ea) Ce este? De ce plângi? CLEO: Nu plâng...
FRED: Nu plângi pe naiba! Dar de ce? Nu înţeleg.
S-a întâmplat ceva? CLEO: Nu s-a întâmplat nimic... FRED: Atunci? Am spus ceva rău? Iartă-mă... nu
mi-am dat seama... Oi fi spus... CLEO: N-ai spus nimic rău... FRED: Aşa cred şi eu. Dar te văd aşa şi... CLEO: Lasă-mă, o să-mi treacă. FRED: Dar trebuie să-mi spui... Te doare ceva? CLEO: Ţi-am spus să mă laşi. FRED: Bine, am înţeles, dar... CLEO: Dacă ţi-am spus şi ai înţeles, atunci lasă-mă. FRED: Dar ce este?
CLEO: (sare la el) Ce este? Mai şi întrebi ce este! Te-am rugat să mă laşi în pace, măcar acum. Nu înţelegi niciodată nimic. Am suportat amintirile tale... îţi închipui că am uitat... Am vrut să uit... să uit măreaţa zi de 3 iunie! Marea ta victorie asupra mea, nu-i aşa? Crezi că am vreun motiv s-o aniversez? Halal victorie... Teribil Don Juan... O nenorocită de fată udă şi ciufulită cu care mergeai la cinema să-ţi satisfaci orgoliul.
FRED: Nu-i adevărat!
CLEO: Pe dracu, nu! E purul adevăr. Ţi-ai propus de la început sâ... Asta ai vrut şi atât.
FRED: Dar tu mă iubeai...
Sau, naiba ştie, aşa spuneai.
CLEO: Spuneam... Numai că tu aveai felul tău de a înţelege asta. Felul tău agresiv.
FRED: Nu sunt agresiv. E un instinct normal.
316
317
CLEO: Şi fiarele din pădure rup alte animale ca să
mănânce. E normal. Dar asta nu înseamnă că
nu-s agresive. FRED: Nu mă compara pe mine cu fiarele din pădure. CLEO: Ba te compar. Aşa ai fost atunci! Prima dată!
Crezi că pentru o femeie e chiar plăcut să-şi
amintească?
FRED: Doamne! Am ajuns să discutăm problema virginităţii?
CLEO: Nu discutăm nimic. Tu nu discuţi. Tu afirmi. Numai tu ai dreptate... îmi tot vorbeşti despre afacerile tale, despre cursurile tale, despre cât de geniale sunt răspunsurile tale şi cât de bine te descurci în probleme tale.
FRED: Mă descurc bine.
CLEO: Nu mă interesează. Nici una din chestiunile tale nu mă interesează. îţi trebuie foarte puţină perspicacitate să-ţi dai seama.
FRED: Din asta trăim.
CLEO: Din asta o să murim.
FRED: Trebuie să lucrez. Să câştig. Aşa se întreţine orice familie.
CLEO: Familie! Te şi pricepi la asta! Pentru tine familia este un bârlog în care vii de la vânătoare cu botul plin de sânge, iar femela trebuie să te admire... Pentru că-i aduci şi ei un os.
FRED: M-am săturat de zoologie.
CLEO: Eu m-am săturat prima. Pentru că intestinele tale sunt zoologice. Nici atunci n-ai avut nimic omenesc.
FRED: Când atunci?
CLEO: Pe trei iunie, acum şapte ani. Ai uitat? FRED: Aşa? De ce mi-ai cedat?
CLEO: Pentru că mi-era frică. FRED: Şi pe şase februarie nu ţi-a fost frică? CLEO: Ce te lauzi atât? în loc să-ţi fie ruşine că nu m-ai luat de nevastă îndată după ce m-ai violat. FRED: Violat? Eu? CLEO: Dar ce ai făcut pe trei iunie? FRED: Abia aşteptai.
CLEO: Deci te lauzi acum cu favoarea pe care mi-ai făcut-o, peste aproape un an. Atunci, în iunie, nu te gândeai la asta. Nici nu ţi-ar fi trecut prin minte. Vroiai să te distrezi. Te jucai ca motanul cu un şoarece.
FRED: Dacă nu încetezi cu animalele o să cred că eşti nebună!
CLEO: Am fost nebună că am spus da.
FRED: Trebuia să spui nu şi basta.
CLEO: Cum aş fi putut. După ce fusesem amanta ta?
FRED: Mare scofală!
CLEO: Pentru tine nimic din ce sunt eu nu e mare scofală. Vii şi te miri de masă. Zici că e festivă. Că sărbătorim ceva. E-ntr-adevăr sărbătoare când ajungi odată la timp ca să putem lua masa împreună. Te surprinde atât de tare lucrul ăsta normal?! De obicei ajungi noaptea...
FRED: Am treabă.
CLEO: Intri pe furiş...
FRED: Ca să nu te trezesc.
CLEO: Bei un păhărel...
FRED: Am dreptul după o zi grea.
CLEO: Şi adormi aici pe canapea în loc să vii lângă mine.
FRED: Să nu te deranjez.
CLEO: Iar dimineaţa pleci cu noaptea în cap.
318
319
FRED: Mă duc să muncesc. Ce-ai vrea? CLEO: Fără să-ţi iei rămas bun. FRED: Să nu te scol... CLEO: Fără să laşi măcar un bilet. FRED: Asta-i culmea, să facem corespondenţă în casă.
CLEO: Ca să ştiu şi eu unde eşti.
FRED: La serviciu, fii sigură. Nu mă duc la curve.
CLEO: Şi te aştept toată ziua.
FRED: Oh, Penelopa! Ce să spun! Aşa cum doreşti
tu, viaţa mea e o caricatură. Când eu nu fac
decât să lucrez pentru amândoi. CLEO: Şi eu lucrez.
FRED: Te duci să stai la cafea şi să tricotezi cu colegele.
CLEO: Ca să uit de tine. Ai ritmul biologic al unui curcan care scurmă începând cu 5 dimineaţa. FRED: Dacă mai aud un nume de animal... CLEO: Porcule!
(Fred îi dă o palmă, ea cade, se ridică şi vrea să vină spre el. în acea clipă intrăpoliticos-ironic Străinul). STRĂINUL: Bună ziua, doamnă. Bună ziua,
domnule. Mi se pare că am tulburat o scenă de
familie. Vă rog să mă iertaţi. FRED: Cine dracu mai eşti? STRĂINUL: Nu v-a trecut nervozitatea... FRED: Cine este? Tu îl cunoşti? CLEO: Nu. FRED: Ce doreşti?
STRĂINUL: Dorinţele! Dorinţele mele sunt complexe
şi subtile, nu despre asta e vorba. FRED: Ai dreptate. E vorba despre cum ai intrat aici.
STRĂINUL: (fiind destul de înalt) M-am agăţat de ţeava de scurgere a balconului şi apoi am ajuns cu piciorul pe ea, am încălecat balustrada şi am sărit pe balcon. De acolo n-a mai fost o problemă.
FRED: Frumoase isprăvi. Cred că sunt descrise şi prin
codul penal... STRĂINUL: Eh, codul penal... Totdeauna am fost de
părere că e învechit. Nu mai corespunde
moravurilor momentului. FRED: Eu chem poliţia şi o să vedem dacă e atât de
învechit. (Ia telefonul.) STRĂINUL: Apropos de coduri, bănuiesc că tot ce
s-a întâmplat aici în ultimele minute este
înscris în codul manierelor elegante. FRED: (lasă telefonul) O să vedem noi! STRĂINUL: Aştept ca o persoană intelectuală să-şi
dea seama cine este în culpă. FRED: O mai fi vreun dubiu. STRĂINUL: Pentru mine, nu. FRED: Nici pentru mine. STRĂINUL: Recunoşti că eşti vinovat. FRED: Eu?
STRĂINUL: Dar cine? Cine a încălcat cele mai elementare norme de comportare? Ha?
FRED: Deci dumneata escaladezi balconul şi-mi intri în casă. Eşti un infractor de drept comun.
STRĂINUL: Dacă eram, acţionam ca atare. Furam, ucideam. N-am fi stat atât de liniştiţi de vorbă.
FRED: Dar cum vei explica?
STRĂINUL: Cui să explic?
FRED: Să zicem poliţiei.
STRĂINUL: Ei, ar fi simplu. Am auzit o discuţie
320
321
foarte tare, am crezut că e cineva în pericol. Cu riscul vieţii, am urcat pe balcon şi am constatat că mă înşelasem: un bărbat lovea o femeie...
FRED: îţi închipui că eu cred una ca asta?
STRĂINUL: A, nu! Era vorba de poliţie. Dumitale îţi voi spune, pur şi simplu: eu sunt amantul nevestei dumitale!
FRED: Amantul cui?
CLEO: Domnule! Cum îndrăzneşti să spui aşa ceva?
STRĂINUL: Sunt un om îndrăzneţ?
CLEO: Nici nu te cunosc.
FRED: Nu-1 cunoşti?
CLEO: Nu l-am văzut în viaţa mea!
FRED: E nebun!
STRĂINUL: Nu sunt nebun. în schimb dumneata eşti de-o credulitate uimitoare.
CLEO: Ce vrei să spui?
FRED: Cum sunt de-o credulitate uimitoare?
STRĂINUL: Simplu. Ea afirmă că nu mă cunoaşte şi dumneata o crezi.
FRED: Fireşte că o cred.
STRĂINUL: Exact ce spuneam.
CLEO: Cum să nu mă creadă?
FRED: De ce n-aş crede-o... E mai simplu decât să-mi închipui că ar fi amanta ta.
STRĂINUL: Judeci prosteşte: "E mai simplu". Ce dovezi ai că nu este amanta mea?
CLEO: Dar tu ce dovezi ai că sunt? Mai mult. Nu te-am văzut niciodată! Niciodată!
STRĂINUL: (se aşează degajat) Mi se pare de-a dreptul caraghios ca, fiind tratată în halul ăsta de un individ brutal şi primitiv, să faci atâta efort să-i pari cinstită. La ce bun?
322
FRED: După ce intri aici fără voia mea, mă şi insulţi. Norocul tău că de fapt nu sunt nici brutal, nici primitiv. Altfel ai vedea tu!
STRĂINUL: Prostii. Nu asta te opreşte să te porţi urât, ci faptul că eşti în culpă mai mult decât mine.
FRED: Nu că eu chem poliţia.
STRĂINUL: Cheam-o.
CLEO: Cheam-o. Să lămurim.
FRED: (ia telefonul) Trebuie rezolvată chestia asta.
STRĂINUL: Cheamă poliţia. Spune-le că, în timp ce îţi băteai nevasta, un tip ţi-a pătruns în casă şi, în ciuda protestelor tale, şi-a turnat un pahar de şampanie (îşi toarnă), a mâncat un pişcot (mănâncă) şi s-a bucurat că e foarte proaspăt. (spre Cleo) De unde l-ai cumpărat?
FRED: (lasă telefonul) Nu-i voie să intri în case străine...
STRĂINUL: Şi să furi pişcoturi.
FRED: Şi să insulţi nevestele oamenilor.
STRĂINUL: Te simţi insultată?
CLEO: Sigur că mă simt!
STRĂINUL: Eşti cam de modă veche, ţi-am spus eu. Un străin să nu te-atingă nici c-o aluzie în timp ce soţul "legiuit" are drept de viaţă şi de moarte.
CLEO: Nu-i vorba de viaţă şi de moarte.
STRĂINUL: Azi o palmă, mâine un cuţit.
CLEO: în fond, e soţul meu!
STRĂINUL: Şi are dreptul... Mda, un punct de vedere
cam mahalagesc. FRED: Dom'le, ce mai! Te-am suportat destul.
Acum du-te. Ai venit aici nepoftit. Acum
cară-te.
STRĂINUL: N-am venit nepoftit.
323
FRED: Dar cum?
STRĂINUL: Nevasta dumitale m-a invitat. FRED: E-adevărat? CLEO: Minte!
STRĂINUL: Ar fi culmea să recunoască.
Nu vezi ce pudică e? CLEO: Dovedeşte că te-am chemat. STRĂINUL: Dovedeşte că nu! FRED: Chiar aşa!
STRĂINUL: Ei bine, domnule, cu riscul de a te dezamăgi, trebuie să-ţi spun că masa asta somptuoasă nu era pentru dumneata. Ci pentru mine. Ţi-ai încălcat obiceiul de a veni târziu şi n-a avut curajul să-ţi mărturisească. Nu-i pentru cine se pregăteşte...
CLEO: Ei, asta-i bună!
FRED: Nu te mai preface! Spune mai departe!
STRĂINUL: Mai departe? Nu mai e nimic de zis. Poate doar că azi era o aniversare! (Toarnă şampanie în 3 pahare.) Azi, 3 iunie, se împlineşte un an de când soţia dumitale a devenit amanta mea. (Ridică paharul.) La mulţi ani!
FRED: Te omor! (Se repede la Cleo s-o sugrume, dar Străinul e mult mai puternic, îl desprinde şi-l aruncă.) STRĂINUL: Fără violenţă! Destul cu prostiile. FRED: Ticălosule!
STRĂINUL: Ce naiba! Era vorba că nu eşti brutal,
nici primitiv... CLEO: Vrei să mă omori? Asta e tot ce vrei! Să mă
distrugi. De şapte ani urmăreşti numai asta. FRED: Eşti o nenorocită. O femeie decăzută.
Iţi chemi amanţii în casa mea. Nu ţi-e ruşine
324
nici un pic! Du-te să te destrăbălezi în altă parte. (Intre timp, străinul stă la masă, ciuguleşte câte ceva, bea puţin, ascultă doar distrat.)
CLEO: Casa ta? De unde până unde? FRED: Dar a cui?
CLEO: A noastră. Dar mai exact, a mea. FRED: Asta o să stabilească tribunalul. CLEO: Ce tribunal?
FRED: Când o să divorţez. Crezi că o să trăiesc mai departe cu o curvă?
CLEO: Norocul tău că nu sunt, dar ai merita.
FRED: Nu eşti? Dar ce eşti? Cine-i ăsta?
Ai recunoscut! Amantul tău? Pot să-mi închipui că nu mai ai şi alţii?
CLEO: Când am recunoscut?
FRED: Ai recunoscut.
CLEO: N-am recunoscut. Nu-1 cunosc.
STRĂINUL: Şi dacă a recunoscut, ce? Tu oricum ai pierdut partida...
CLEO: Domnule, te rog, încetează. Spune-i că glumeşti, spune ce urmăreşti de fapt dacă urmăreşti ceva, şi să terminăm.
STRĂINUL: Sunt de acord: să terminăm! Numai că nu glumesc şi nu-mi arde în general de glumă. Ai spus că divorţezi. De acord. Nimeni n-o să-ţi stea în cale. Acum şterge-o. Te-ai purtat urât.
FRED: Adică să plec şi să vă las aici? Nici nu mă gîndesc.
STRĂINUL: Vrei să pleci, dar nu pleci, vrei să divorţezi, fără să te desparţi, să chemi poliţia, dar ea să nu vină. Eşti un tip labil. Nu eşti bun de afaceri. Te-aş sfătui să renunţi.
325
FRED: La nevasta mea?
STRĂINUL: Nu ziceai că-i aşa şi pe dincolo? Mă refeream la afaceri. La urma urmei, poţi renunţa la amândouă.
FRED: Nu-i treaba ta ce-am eu de gând să fac. în orice caz aici n-am să mai stau.
STRĂINUL: Foarte bine...
(Fred iese trântind uşa.)
II
CLEO: Ai reuşit să-1 goneşti.
STRĂINUL: Atâta pagubă. Merita o lecţie. Nu crezi?
CLEO: Ba da. Dar de la mine.
STRĂINUL: Nu ştiu ce lecţie puteai să-i oferi. Părerea mea este că ai mai fi încasat câteva palme, ai fi plâns şi l-ai fi iertat. Altă dată la fel. Până la urmă nu l-ai mai fi iertat, dar ai fi acceptat să-1 suporţi. Aşa... ducă-se.
CLEO: Când o să se întoarcă o să fie tot furios.
STRĂINUL: Crezi că se-ntoarce?
CLEO: Cum să nu?
STRĂINUL: Da. E foarte probabil.
CLEO: Acum poate ar fi timpul să pleci şi tu.
STRĂINUL: Serios?
CLEO: Da. Vreau să ştiu cum ai ajuns aici. Şi de ce.
STRĂINUL: E o poveste destul de lungă. Mai
important este rezultatul: i-am arătat bărbatului tău că nu-i el singur pe lumea asta. De ce n-ai avea la rândul tău un amant?
CLEO: Crezi că el are?
STRĂINUL: Evident!
CLEO: De unde ştii?
STRĂINUL: Pentru că are toate premisele. E un caracter ciudat. Ar fi nefericit dacă nu şi-ar verifica mereu talentul de cuceritor. Dar şi fidelitatea ta.
CLEO: Cum de poţi fi atât de sigur?
STRĂINUL: Mă pricep la oameni.
CLEO: Eu îl cunosc mai bine.
326
327
STRĂINUL: Tu îi cunoşti mai bine calităţile. Eu defectele. CLEO: De unde?
STRĂINUL: Intuiţie. Când am venit aici însă începu-sei şi tu să-ţi dai seama. Aşa mi s-a părut... Toată discuţia aia despre trei iunie. Deşi e normal.
CLEO: Ce?
STRĂINUL: Ca un bărbat ca el să reţină data când te-a cucerit definitv, iar o femeie ca tine să-şi amintească mai degrabă despre ziua când a fost mireasă. Mă rog...
CLEO: Nu crezi că-ţi dai aere de mare psiholog? Mai bine lămureşte-mă ce căutai aici.
STRĂINUL: Dar îmi faci o cafea?
CLEO: (râde) Bine. E făcută. Doar că s-o fi răcit.
STRĂINUL: E bună şi rece.
CLEO: Acum spune.
STRĂINUL: E principalul meu talent. Numai că,
dacă-ţi povestesc, s-a dus naibii misterul. CLEO: Nu-mi plac misterele în ce mă priveşte. Vreau
să ştiu cum ai ajuns pe balcon şi mai ales de ce
te-ai băgat între noi. STRĂINUL: Cu ce să încep? Cu meseria mea.
Sunt actor. CLEO: Interesant. STRĂINUL: Eşti genul casnic.
Actorii te impresionează. CLEO: Nu te-am văzut niciodată. STRĂINUL: Mergi rar la teatru, sunt sigur. Probabil
bestia de bărbatu-tău consideră teatrul o
aiureală.
CLEO: Nu-1 face bestie... (Râde.)
. 328
CLEO: Ei şi?
STRĂINUL: Evident, mi-am lăsat valiza în autobuz şi m-am întors acasă. Urma ca mâine să plec... Am intrat...
CLEO: Da. Şi?
STRĂINUL: Vrei să afli mai departe?
CLEO: Sigur că vreau... Spune.
STRĂINUL: Ştiu eu dacă e bine?
CLEO: Până acum n-ai spus nimic. Ce legătură este între turneul tău şi balconul meu?
STRĂINUL: Este. în holul meu, la intrare, era aşezată o servietă. O servietă elegantă, aşa cum are un specialist în marketing. Servieta aia! (Arată servieta lui Fred de pe un fotoliu).
CLEO: Doamne!
STRĂINUL: (se duce la ea) Chiar asta. (O mângâie.) Un comerciant trebuie să impresioneze şi prin servietă! Frumoasă! Intuieşti? Şi eu. Am înţeles imediat. Nevasta mea este, sau mă rog, se pretinde o mare specialistă în economie.
CLEO: (distrusă) Dar poate nu e nimic! Poate... Poate era acolo în alt scop.
STRĂINUL: Alt scop? Uşa era dincolo, normal, în dormitor.
CLEO: Dar poate nu era servieta lui! Sunt pe lume
atâtea serviete identice! STRĂINUL: Ai vrea să nu fi fost el? CLEO: (plânge) N-aş fi crezut. STRĂINUL: (vine lângă ea) N-ai fi crezut? Dar ce
credeai? CLEO: Nu se poate. Nu era el. STRĂINUL: Ba da. CLEO: De unde ştii?
329
STRĂINUL: Simplu. După ce am văzut tot ce ţi-am spus, am ieşit. Am stat pe terasă şi am aşteptat. CLEO: Ce groaznic!
STRĂINUL: Pentru tine sau pentru mine?
CLEO: Pentru că ai avut răbdare...
STRĂINUL: Da... Nu-mi plac scenele în casa mea...
Eu sunt... vreau să fiu... CLEO: Lasă... Şi ce voiai? Să te răzbuni? STRĂINUL: Nu ştiu... Nimic. Să-1 văd întâi... Şi l-am
văzut. CLEO: Era el?
STRĂINUL: Sigur. El cu servieta lui superbă!! CLEO: Ah, doamne! De ce? (E rândul lui s-o mân-w gâie.)
STRĂINUL: Gata. Nu mai vorbim despre asta.
CLEO: Ba da.
STRĂINUL: îţi face rău.
CLEO: Ba da, vorbim. Vreau să ştiu.
STRĂINUL: Ce să mai ştii?
CLEO: Tot.
STRĂINUL: Ei, nu mai e nimic. L-am urmărit, am văzut unde intră. Am urcat pe balcon. Nu ştiu de ce. Nu aveam nici o intenţie precisă. Mă gândeam că dacă ar fi într-o piesă aş avea un rol bun. îţi dai seama! Chiar mă gândeam ce bine ar fi să fie un rol. O piesă. Să nu fie de-adevăratelea. Să se termine.
CLEO: Şi lumea să aplaude.
STRĂINUL: Da... Tocmai. Numai că acum lucrurile se schimbaseră. Am asistat la toată discuţia voastră. De data asta eram spectatorul.
CLEO: Probabil că eram ridicoli. E groaznic să te
crezi singur, dar să te privească cineva.
STRĂINUL: Eu sunt obişnuit invers. Apar numai când trebuie să fiu privit. Rolurile s-au inversat. Acum am fost eu ce fusese el în casa mea.
CLEO: Slabă consolare.
STRĂINUL: Ştiu...
CLEO: El a fost de-adevărat...
STRĂINUL: Iar eu doar pretindeam că sunt.
Dar oare n-am fost convingător? CLEO: Ba da.
STRĂINUL: M-am obişnuit aşa. Să pretind că sunt... Rege... General... Sclav... Şi amant, uneori.
CLEO: El te-a crezut.
STRĂINUL: Da... Tu mă crezi?
CLEO: De fapt, asta contează pentru tine?
STRĂINUL: Ştiu că m-a crezut. în suprafaţă am egalat scorul.
CLEO: Puteai să-1 şi loveşti... Să-1 omori. STRĂINUL: Să-1 omor? Nu pentru asta sunt aici! CLEO: De ce eşti aici? De ce eşti aici? De ce?
(După urcarea pe masă şi ridicarea mâinilor
în sus se face întuneric.)
(Lumina se aprinde încet. Pe canapea, Cleo doarme, îmbrăcată altfel, într-o rochie de casă. Fred intră violent, dar văzând-o că doarme se opreşte. Nu ştie ce să facă. Ar vrea să o trezească, se învârteşte fără rost, se uită, constată semnele prezenţei celuilalt. Ceştile de cafea, scrumiere. Se agită. Până la urmă cade într-un fotoliu. Cleo face o mişcare, apoi se trezeşte. Se uită la el ca prin somn.)
CLEO: (moale) Te-ai întors?
330
331
FRED: (agresiv) Nu vezi? CLEO: E târziu?
FRED: (şi mai brusc) Aproape miezul nopţii. CLEO: Ţi-e foame? FRED: Nu. CLEO: Chiar deloc? FRED: Am spus nu!
CLEO: (se ridică) Ce dezordine... Nu mai am putere
să strâng. Le las aşa. Fac curăţenie mâine! FRED: Eşti "obosită"?
CLEO: Da... Dacă te-am aşteptat până acum... Până
la urmă am adormit. FRED: Zău? M-ai aşteptat. CLEO: Sigur. Ca totdeauna... FRED: Erai sigură c-o să mă întorc? CLEO: Sigur că eram. Nu m-ai anunţat c-o să lipseşti. FRED: E cazul să te anunţ dinainte? CLEO: Aşa mi se pare civilizat. FRED: Ca să-ţi poţi invita prietenii? CLEO: Prietenii? Ştii bine că nu prea am... FRED: Voiam să zic amanţii. CLEO: Ştii, cred că ai chef de ceartă. Ar fi mai bine
să ne culcăm. Mai folositor. FRED: Pentru tine e folositor să te culci cu alţii. CLEO: Uite ce, dragă. Te rog să lăsăm orice discuţie
pentru când vei fi calm. FRED: Sunt foarte calm.
CLEO: Nu eşti. Dacă ai fi n-ai ţine să discutăm la miezul nopţii despre lucruri care în fond nu te privesc.
FRED: Mă priveşte cu cine se compromite nevasta mea.
CLEO: Iar tu pe ale cui neveste le compromiţi?
FRED: Acuzaţii absurde. CLEO: Zău?
FRED: Atunci când nu ai cu ce să te aperi, ataci. Dar ce e asta? (Arată paharele.) Asta? Şi asta? (Arată canapeaua în dezordine.) Ce sunt toate astea? Până şi azi, după ce am plecat... (Stă jos, deprimat.)
CLEO: Dar tu, când ai venit, de unde ai venit? FRED: Veneam de la biroul meu unde am stat toată
ziua. Ca să lucrez. Să mă descarc! Ştii bine de
unde veneam. CLEO: Minţi! Veneai de la nevasta lui. FRED: A cui?
CLEO: A omului care a fost aici. FRED: Cum îl cheamă? CLEO: Ce te priveşte?
FRED: Mă priveşte cum îi cheamă pe amanţii tăi. CLEO: Ba nu!
FRED: Spune-mi cine este şi-ţi dovedesc că n-am fost
la nevastă-sa. CLEO: Nu-ţi spun.
FRED: Ca să nu pot dovedi, pentru că apoi ar fi rândul tău să explici ce este între voi. Şi de când, şi de ce.
CLEO: Nu ştiu cum îl cheamă. Nu te uita aşa la mine! Nu ştiu! E prima dată când l-am văzut.
FRED: Atunci de ce mă acuzi? Sau eşti nebună?
CLEO: El mi-a povestit... Despre tine... Şi despre nevastă-sa...
FRED: Şi l-ai crezut?
CLEO: Da.
FRED: Cum ai putut? Un străin... CLEO: A fost convingător.
332
333
FRED: Ha, ha! Auzi! A fost convingător! El te-a convins în cinci minute că sunt un ticălos. Eu în şapte ani nu te-am convins că nu sunt. Minte rătăcită.
CLEO: (se repede la el). Nu el. Tu! Tu m-ai convins că eşti un ticălos. Tot ce mi-a spus despre tine era plauzibil. Tu ai fost convingător. Tocmai că te cunosc de şapte ani şi ştiu câte ceva despre tine. Şi nimic nu m-ar fi mirat, orice mi-ai fi spus.
FRED: Şi ca urmare... te-ai culcat cu el! CLEO: Da... Adică nu... Nu ştiu. FRED: Eşti nebună.
CLEO: Merita să fie ce-ai fost tu pentru nevastă-sa, nu crezi?
FRED: Doamne! Nici n-o cunosc!
CLEO: Din ziua de trei iunie a mai rămas foarte puţine minute. O să fie şi ziua mea, nu numai aniversările tale. în orice caz mi-am sărbătorit şi eu prostia de-acum şapte ani. Aşa cum am vrut!
FRED: Curvă!
CLEO: Da! (îi trage o palmă. Fred este uluit!) Mai e şi rândul meu. (Sună telefonul.)
FRED: (în telefon) Alo! Da!... Da, eu! Cine e, vă rog! Poliţia? Da... (ascultă mai mult timp). Da. A fost cineva... Era ciudat dar... Am crezut că e nebun... La ce oră (spre Cleo) a plecat ăla?
CLEO: (speriată) Zece şi jumătate.
FRED: (în telefon) Zece şi jumătate! N-avem cum să ştim... Păi a intrat pe balcon... Nu... Nu. A fost paşnic şi destul de coerent... Ce timp? A! Ce-a făcut atâta timp? Am încercat să aflăm ce-i cu
el. Apoi a plecat. Da. Nu puteam bănui. Vă aşteptăm oricând... Dacă putem fi de folos... Bine. Noapte bună! CLEO: Ce este?
FRED: Doamne! Ce-ai făcut? (Stă jos distrusă.)
Ce-ai făcut? CLEO: Ce s-a întâplat?
FRED: Ăla... individul ăla... A omorât o femeie... CLEO: De unde ştii?
FRED: Cei de la poliţie mi-au spus... Aşa se pare... CLEO: Când? FRED: Azi.
CLEO: (stă jos şi ea) Poate nu era el. FRED: Sper totuşi că nu era el... CLEO: Poate n-a omorât-o el. Deşi... FRED: Ce anume?
CLEO: După ce mi-a povestit... Mă întreb în câte case a mai intrat... Câte femei disperate l-au primit... şi l-au crezut...
FRED: Şi au ajuns să se culcecu el, nu?! (Sonerie.)
CLEO: Cine o fi?
FRED: Poliţia! Mi-au spus că trece. Cred că vor să afle toate  amănuntele...  îţi  dai seama... (Sonerie. Iese apoi revine buimăcit cu Străinul.)
STRĂINUL: Bună seara! Nu v-aţi culcat? Vă rog să mă iertaţi, dar mi-am uitat umbrela.
CLEO: Ce umbrelă?
STRĂINUL: Cât am stat pe balcon am lăsat-o din mână. Apoi, intrând, am uitat de ea. (Fred şi Cleo se uită neştiind ce să creadă.)
STRĂINUL: Mă scuzaţi o clipă. (Iese pe balcon.)
FRED: (şoptit) Nu ştiu cum să-1 reţin.
334
335
CLEO: Inventează ceva...
STRĂINUL: (revine) Uitaţi. Asta e umbrela. Mi-ar fi părut rău s-o pierd. Acum plec şi vă rog să mă iertaţi de deranj.
FRED: (cam nesigur) Nici un deranj. Dacă vreţi să mai rămâneţi o clipă... Să beţi ceva...
STRĂINUL: (cam ironic) Mulţumesc, mulţumesc! Dar ar însemna chiar să abuzez de ospitalitate.
FRED: Totuşi, măcar un ceai...
STRĂINUL: (ironic) Ah, nu... Sunteţi foarte
drăguţi... Dar e timpul să vă odihniţi... Poate mai aveţi de vorbit, de rezolvat ceva... (se uită la ceas). Din ziua de azi nu mai sunt decât două minute... în fond, e aniversarea voastră... La revedere (iese).
CLEO: Stai!
FRED: Spune-ne cine eşti! Am petrecut destul timp împreună ca să ştim. (Scoate o carte de vizită.) Uite!
STRĂINUL: (opriveşte atent) Da... Mulţumesc. Eu n-am cărţi de vizită. Neavând o meserie atât de onorabilă...
CLEO: Dar eşti actor...
STRĂINUL: Actor? Da şi nu. Mai degrabă funcţionar al destinului, aşa ar trebui să scrie: cutare, reprezentant al destinului. Aţi observat că apar întotdeauna în momentele cheie? Oricum, nelipsit de la aniversări şi comemorări.
FRED: Da, înţeleg... de fapt...
STRĂINUL: (ironic) De fapt, sudez şi repar destine. Cam bombastic, dar exact.
FRED: Nu mă îndoiesc.
(Sună telefonul. Fred vrea să răspundă, dar Străinul e mai iute.)
STRĂINUL: E pentru mine. (Ridică receptorul şi
ascultă atent apoi îl pune la loc.) FRED: Cine era?
STRĂINUL: Pentru mine, ţi-am spus. Observi că e exact miezul nopţii?  Mi  s-a comunicat programul de mâine. Plec. La revedere! (Vrea
să iasă grăbit). CLEO: Mai stai!
STRĂINUL: Imposibil. Pentru voi n-am avut decât ziua de ieri, trei iunie. Azi e altă zi. (Iese repede.)
(Cleo şi Fred au îmbătrânit brusc cu 20 de ani.)
CLEO: Bine, şi acum? Ce-o să facem?
FRED: Lasă că-I prind ei. Au maşini... câini... arme.
Eu ce să fac? CLEO: Dar dacă nu era el? FRED: Cum, dacă nu era? CLEO: Dacă nu era criminal, ci...
Funcţionar al Destinului, ai auzit? FRED: Prostii. Am impresia că el continuă să te
vrăjească. CLEO: Şi totuşi... Dacă era ce-a zis? FRED: Ce contează? Cu atât mai bine, la urma
urmei...
CLEO: Of... N-ai avut niciodată imaginaţie.
(II mângâie timid.) FRED: Ai tu pentru amândoi!
De asta te iubesc! (O trage spre el.)
336
337
CLEO: (se alintă) Credeam că pentru tine sunt doar
o femeie de cauciuc! FRED: Ştii bine că nu-mi pasă ce crezi tu!
(O îmbrăţişează cu mare tandreţe.) CLEO: (se desprinde uşor) Sunt absolut sigură că
nu-ţi pasă.
FRED: A fost o glumă... E cam târziu, dar eu nu-mi
pierd simţul umorului la nici o oră. CLEO: E tot una din lecţiile tale de marketing? Cum
să nu! Trebuia să-mi închipui. "Să aveţi umor
/ Ca să fiţi seducător!" FRED: (râzând în hohote) Versifici admirabil!
Ha-ha!
CLEO: (printre hohote de râs) Şi dacă nu era el? CLEO: (râde) Aşa... să nu fi fost el...
ADDENDA (Două texte teoretice ale autorului)
338
UN SPECTA TOR DE ŞCOALĂ NOUp - fals tratat -
Dragul meu, scriitorii despre care îmi vorbeşti au fost şi ei oameni ca mine ori ca tine. încearcă deci să scrii cărţi şi apoi citeşte-le singur.
Jules Renard
Prefeţele în teatru par să fie puţin utile: Ce-i pasă spectatorului de gîndurile autorului? Totuşi, obiceiul s-a păstrat. Exemplele celebre au întărit obişnuinţa.
în ceea ce mă priveşte, am de explicat o veche nostalgie. Personajele unei piese sau cele ale unui roman primesc de la autorul lor un traseu neabătut. Ele se nasc, trăiesc şi uneori se căsătoresc o singură dată pentru totdeauna. Dar vitalitatea unora dintre ele depăşeşte mult cadrul operei în care apar după cum şi absenţa lor din acţiunile altor scrieri este funestă. Totdeauna am fost convins că dacă Sir Falstaff ar fi fost prezent la Elsinor lucrurile ar fi mers mai bine pentru Hamlet şi toţi ceilalţi. Sau dacă Don Jose l-ar fi întîlnit în piaţă pe Figaro, gîndurile negre i s-ar fi risipit.
în copilărie, am visat întotdeauna să fac echipe mai puternice prin gruparea personajelor, de exemplu să scriu o carte în care Poirot, abatele Brown şi Domnul Holmes să colaboreze la elucidarea aceluiaşi caz. Ca să nu mai vorbesc de întristătoarea moarte a lui d'Artagnan, cînd autorul său, mult mai puţin simpatic, văzînd că nu-1 mai poate folosi cu succes, s-a hotărît să-1 elimine. Şi încă muşchetarul a fost un longeviv!
341
Piesele mele de acum încearcă, de bine de rău, să rezolve această problemă dificilă - a supravieţuirii marilor personaje, a marilor acţiuni şi a marilor replici chiar. Căci autorul lor nu se simte deloc în stare să creeze o nouă Antigona, o nouă Doamna Bovary sau un nou Napoleon, ci abia dacă va putea să le manevreze după slabele lui puteri în acţiuni diverse, după cum îi dictează ideile, nevoile şi visele adolescenţei.
Istoria şi mitologia sînt potrivite pentru stingerea în diferite fantezii a nemulţumirilor pe care istoria cea adevărată le lasă oricărui cititor. Să ne închipuim o coaliţie Mihai - Ştefan contra lui Baiazid. Cum s-ar comporta Dalila în rulota generalului Rommel? Iată subiecte ce-şi aşteaptă, cu personajele pregătite, rezolvarea. Nu ne putem permite luxul de a abandona personajele şi replicile strălucite cu care civilizaţia ne-a dăruit. Credeţi însă că lor le va conveni o întîlnire care să le forţeze inteligenţa, puterea sau chiar ticăloşia? Eu sînt sigur că da.
Parodie? Poate fi viaţa unui om parodia unei cărţi?
Camil Petrescu
Literatura şi istoria ultimelor trei - patru mii de ani fac din dramaturg un copil aşezat în faţa unui tort mare cît Mont-Blanc-ul. Pentru a preveni o indigestie, spectatorii trebuie să participe alături de el.
La o întrebare retorică a unui personaj al lui Camil Petrescu pot da, împotriva aşteptărilor, un răspuns afirmativ: da, viaţa unui om poate fi parodia unei cărţi; sau a mai multora. După cum acestea sînt bune sau rele şi după cum calitatea parodiei este mai bună sau mai rea, viaţa individului este interesantă sau nu.
Se spune că un roman al lui Goethe a determinat un lanţ de sinucideri mimetice. Nu. Parodice! Nimic nu-i mai hazliu decît să iei cărţile de bune şi să-ţi zbori
342
creierii. Aşadar, ce este o piesă de teatru? Este parodia unor existenţe care sînt parodia altor piese care... Un text pentru teatru este, pentru că operează cu personaje, o parodie de ordinul n a existenţei celui dintîi troglodit.
Demult, cînd zeii trăiau printre oameni şi limbile nu se diferenţiaseră, totul era mai direct, mai pur, lipsit de aerul de comedie pe care inevitabil îl au toate faptele. Totuşi, de cîte ori vorbim despre acele vremuri fericite, n-avem cum s-o facem fără a le trece prin memoria încărcată de lucruri mult mai recente. Aşa încît vieţile strămoşilor par nişte parodii ale unor cărţi mult mai tîrzii.
Să nu credeţi însă că asta falsifică realitatea. Doar vechii egipteni îşi aveau, în aceeaşi măsură ca şi noi, prostiile, ambiţiile şi trivialităţile lor, încît, înlocuindu-le cu altele, mai proaspete, nu se schimbă mare lucru.
De aceea piesele "istorice" încep să fie parodii proaste de cum îşi propun să fie serioase.
Acum, despre intertextualitate. Procedeul este desigur, foarte vechi.
Arta citării nu este cine ştie ce tehnică. Doar slăbiciunea oamenilor de a apela la o sursă de autoritate sau, dimpotrivă, de notorie prostie pentru a chema respectul sau rîsul. în teatru, mai ales, o replică verificată face cît două.
Şi-apoi cum să fii natural dacă nu folosind vorbe ale unor personaje care imită oamenii naturali care ... şi tot aşa. Sigur că asta ajunge să ridiculizeze anumite caractere dar numai pe acelea care sînt neserioase şi-şi aleg din tezaurul literaturii exact prostiile.
Un lucru de care trebuie să ţinem seama este alunecarea continuă spre ironie datorită introducerii unor texte străine de cel propriu. Dar teatrul este o artă ironică. Gîndiţi-vă la Hamlet, la toate piesele lui Cehov şi mai ales la Romeo şi Julieta. Să-ţi tai beregata din cauza unei neînţelegeri provocate de îmbolnăvirea unui călugăr: curată bătaie de joc. Dar şi dacă ar fi apărut
343
1
călugărul în ultima clipă împiedicînd moartea lui Romeo, totul terminîndu-se cu o nuntă - ceea ce n-ar fi fost neobişnuit pentru teatru - atunci chiar că ar fi fost ironizate personajele, aşteptarea spectatorului şi convenţia genului. Din această dilemă Shakespeare nu putea ieşi.
Cu sau fără intertext, teatrul este o artă care se parodiază pe sine şi-n fericirea şi-n nefericirea finalurilor. Autorul de texte pentru teatru este un comediant şi cu cît îşi va lua în serios condiţia, cu atît va fi mai bine. De nu, va fi un măscărici involuntar. Piese mai nostime decît cele proletculte nu cred să existe.
Aşadar: ironie mereu şi mereu parodie!
"Trebuie să recunoşti, domnule, că toate acestea au un straşnic aer de parodie", îi spune Jupîniţa lui Andrei Pietraru. Dar Andrei, prost, nu a recunoscut.
No, ce-i grămatika? I. L. Caragiale
Retorica teatrului se deosebeşte grav de a prozei sau a poeziei. Vorbesc personajele. Autorul rămîne ascuns. Toate prostiile le pot fi atribuite, în nici un alt gen autorul, nu e atît de predispus să scape basma-curată.
Autorul nu poate, de fapt, nici măcar interveni în destinele eroilor altfel decît respectînd o anumită coerenţă. îi rămîne doar vorbirea lor, sintaxa ei, gramatica, în fine... Iată un exemplu. Să zicem că Regele Soare îl înghesuie cu pretenţii pe Colbert:
REGELE SOARE (distrat): Frumoasă vreme, domnule.
COLBERT (supus): Splendidă, majestate... REGELE SOARE: Mi-ar trebui trăsuri noi, aşadar... COLBERT (tuşeşte  încurcat):  Să ne gîndim majestate ...Să căutăm ...
Asemenea dialog e posibil istoriceşte, dar din punct de vedere dramatic e complet stupid. Didascaliile sînt inutile căci rezultă din replică. Prin lexic şi sintaxă dialogul e plat. Spectatorii cască; să mai încercăm.
REGELE SOARE (bea pînă la fund): Ehei, Colbert! Ce soare!
COLBERT (abia îşi înmoaie buzele): Splendidă vreme, nu zic...
REGELE SOARE (sare-n sus): Să cumpărăm trăsuri! Căleşti noi!
COLBERT (înecîndu-se cu vinul): Hm-hm. să ne gîndim ... să ... ho-ho.
Acum indicaţiile ajută replica şi cuvintele bat şi ele şeaua iepei regale, textul e mai viu. Totuşi convenţia persistă. încă o dată:
REGELE SOARE: Aha! Se zvîntă şleaurile! Eh?
COLBERT: Să hie al dracu' care mai are un ban!
REGELE SOARE: Treipiţulepentr-un cap defunie oi găsi eu!
COLBERT: Iacă vorbă şi la matale! Parcă n-o să caut?! Mai mult de hatîrul coanii-mari, că pe dumneata tot nemulţumit te văd. Aşa te-am pomenit!
Evident, dialogul de mai sus nu are legătură cu Colbert şi Ludovic dar exprimă mult mai apăsat, deşi mai aluziv, acelaşi lucru: un stăpîn cere bani de la o slugă zgîrcită pentru un gust extravagant. Parantezele inutile lipsesc, lexicul contrastează plăcut cu înaltele feţe ale vorbitorilor, memoria se dezmorţeşte. E aproape bun şi din încă două-trei încercări poate ajunge chiar să scapere, căci deocamdată ritmul e imperfect, accentele căzînd cînd prea des cînd prea rar, hurducînd caleaşca. Apropos, observaţi că trăsura lipseşte din text în ultimul caz.
în primele variante se păstrează verosimilitatea istorică. în ultima ea nu se pierde complet - cine ştie cum îşi vorbeau de fapt cei doi în intimitate? - dar se cîştigă în atractivitatea comunicării.
344
345
Deci autorul e singur cu replica, cu gramatica teatrală. Dar e timpul să ne întrebăm ce e gramatica: Răspunsul vine scurt: "Iaşte o ştiinţă ghespre cum lucră limba".
Şcolerul, prost cum îi el, are o intuiţie bună, semn că autorul nu s-a deghizat complet. Limba "lucră" singură, are anumite legi de acţiune. Iluzia în care ne-am legănat pînă adineauri, că autorul poate interveni, se pulverizează. Nu mai rămîne absolut nimic. Limba, personajele, acţiunea au (cînd nu sînt siluite de niscaiva nechemaţi) o autonomie absolută. Amestecul dramaturgului în această lucrătură este inadmisibilă.
Ceea ce autorul are de făcut, şi doară nu-i puţin lucru, este să aleagă personaje, scheme, tipuri de limbaj, iar apoi să le lase să lucreze singure. E foarte greu de rezistat şi chiar autorul acestor rînduri îşi mai bagă nasul în propria piesă realizînd doar stricăciuni. Strădania sa ar trebui să fie nu să ţină coamele plugului, ci să îndrăznească să umble pe unde îl trag boii. Iată metafora perfectă, a piesei autoreglate: "Bravo mă! prostovane!"
Nu despera tînărule! a mai rămas un minister...
I.L. Caragiale
Aşadar, textul pentru teatru dă dovadă de o remarcabilă homeostazie atunci cînd nu este constrîns de cine ştie ce teze, antiteze şi proteze. Acceptată ideea că orice bruscare îl deteriorează, poate fi lăsat să-şi caute singur echilibrul ca un ou într-un castron.
Totuşi, se pune problema, într-o lume în care totul s-a scris, ce-i mai rămîne, ce mai atrage spectatorul. Respins la toate ministerele ca un copist fără protecţie, autorul nu trebuie să dispere. A mai rămas unul. Numele lui, conform celor presupuse, a fost găsit de altcineva: ministerul adevărului. Aici Smith al nostru va fi primit
cu braţele deschise, spre deosebire de acţiunea romanului ştiut, el este liber să afirme că doi şi cu doi fac patru. Chiar obligat.
Acesta este rolul autorului de teatru. Să afirme evidenţa. în realitate 2+2=5 poate deveni o chestiune de prudenţă, principiu, orgoliu, strategie etc, iar omul nostru va spune răspicat: patru! Zice naivul Camil: "Dumneata ai putea accepta ideea că 2+3 = 6?" Cum să nu! Se înşela Ruscanu al său crezînd că a dat un exemplu zdrobitor. "Sau a unui cerc pătrat?" insistă Ruscanu. Fireşte. E drept că Rostogan se cam enervează cu Pămîntul: "Dacă se-nvîrteşte, cumu-i? în trei colţuri, animale?", dar imediat e gata să afirme că are "patru emisferuri". No, vezi numa!!
Mizerabilii îşi fac de cap!
I.L. Caragiale
Ăst ultim şi scurt paragraf are pretenţia să-l întrebe pe răbdătorul cititor spectator: are domnia sa nevoie de teatru? Că ne-am sista demersul în caz de răspuns negativ. Pentru mine unul, genul acesta de-1 comit este ca loteria pentru un porttabac cu muzică - nu-1 cîştig decît eu. Dar faptul de a juca, de a aştepta să vedeţi dacă a murit francul n-ar trebui să vă fie indiferent.
Aveţi nevoie de teatru? De teatrul meu? Pentru a păstra, cum se cuvine, deschis finalul rîndurilor de faţă eu mă opresc cu toată modestia chiar aici.
Text publicat de autor în deschiderea volumului Doama Bovary sînt ceilalţi, Ed. Phoenix, 1993
346
347
TREI MANIFESTE'*
"îndrăzneală! Mereu îndrăzneală!
Necontenit îndrăzneală" Camil Petrescu - Danton
1. De ce să scriu şi critică?
Eu cred în teatru. Sînt un credincios practicant. Teatrul mă incită să scriu despre el. Fotbalul, sau politica economică, de exemplu, nu. De aceea cred în posibilitatea şi utilitatea unei noi paradigme în scrisul despre teatru. Cred că specia numită prea restrictiv "critică de teatru" trebuie să existe în sine. Să includă toate luminile inteligenţei, toate mijloacele de investigare şi toată strălucirea artistică (subliniez! subliniez!) a stilului. Ca în orice ramură a teatrului, ingeniozitatea, puterea de transfigurare şi persuasiunea prin emoţie, pe scurt, cu o vorbă proastă, "talentul" sînt obligatorii.
Critica de teatru, aşa cum o văd, nu e proces-verbal, nu e dare de seamă, nu e pomelnic de nume, ci este specie literară din aceeaşi familie cu eseul. Cît de scurt, textul critic despre teatru nu trebuie să evite a face apel la sociologie, psihologie, antropologie şi aşa mai departe dar, fireşte, nu la suprafaţă, în expuneri aţoase şi nesărate, ci în profunzime. Toate aceste referinţe, incluse într-un text spumos, atractiv, accesibil. în literatura noastră, chiar recentă, străluceşte eseul despre texte literare. Ceea ce Manolescu a numit "Teme" şi Alexandru George "Simple întîmplări..." ori texte precum micile eseuri ale lui Al.Paleologu lipsesc tragic în scrisul despre teatru.
Nici un cronicar dramatic nu a dat o carte viabilă prin adunarea "tabletelor" lui. Cei mai inteligenţi şi mai
decenţi nici măcar nu au încercat, conştienţi de caducitatea extremă a articolelor lor.
O nouă paradigmă! Asta înseamnă o cronică de teatru care să poată fi citită peste cinci ani, producînd delectare atunci amatorului de teatru nevăzător al piesei la care se referă textul. Pentru asta gîndul trebuie să fie liber, stilul cît mai bun şi blestematul reflex al procesului-verbal să fie îngropat la trei stînjeni. Dacă e nevoie, la naiba, să se dea o casetă aparte cu toţi actorii, figuranţii, sufleurii etc. iar cronica să rămînă idee şi nu şir de nume însoţite de vorbe mici, neangajante. Documentarul greţos, scos din enciclopedie, despre ce-a făcut şi-a dres autorul să fie lichidat dacă nu e relevant.
îmi doresc şi cîte o critică psihanalitică a faptei regizorului. Aştept o cronică-pamflet, arzătoare la temperatura argheziană, după care împricinaţii să nu mai scoată capul în lume o lună. Tînjesc după o cronică penetrantă dar neplicticoasă a plasticii unui decor. O cronică poate fi analiza doar a (in)compatibilităţii psihologice autor-regizor sau regizor-actor. O alta se poate centra doar pe funcţionarea unei relaţii între două sau mai multe personaje. Şi tot aşa mai departe. Numai atît: scrisul să fie liber.
Cantitatea de informaţie şi judecata dreaptă a valorii nu sînt decît un pas infim în îndeplinirea schimbării pe care o doresc. Nu există idei bune spuse întortocheat. Zicerea memorabilă este consubstanţială adevărului exprimat, valoarea unei teoreme stă şi în frumuseţea, concizia enunţului. Ion Barbu relua la bătrîneţe probleme simple de geometrie încercînd să găsească rezolvarea cea mai strînsă, minimală, netautologică.
Nu trebuie să mai îngăduim cronici doar "juste" (ah, ideologia!, anchilozarea în paradigma bolşevică!). Prefer o nedreptate expusă strălucit, o revărsare inteligentă de paradoxuri avînd în spate o umoare neagră. Să înlocuim spiritul "cronicăresc" la propriu,
348
349
notarea impersonală a faptelor în cronologie, care oricît de "obiectivă" s-ar dori, tot nu poate fi, cu imaginaţia, libertatea asocierilor, interpretarea straturilor mai profunde.
Acest tip de critică se potriveşte şi tinereţii impulsive a unor autori şi experienţei care se poate converti în apoftegmă a altora. Dar trebuie talent şi lipsă de prejudecăţi într-o vreme cînd, spre dezolarea celor ce visează o schimbare, mulţi dintre tinerii critici scriu foarte prost. Cu lipsă de relief, de personalitate, de sclipire, de îndrăzneală. E mult mai profitabil să ne temem de propria laşitate decît de un eşec. Trebuie îndrăzneală.
Lucrul, greu de găsit, care - credeau Danton şi Camil Petrescu - poate salva o revoluţie este cea dintîi condiţie pentru o schimbare de paradigmă. Absolut necesară pentru binele teatrului, mai necesară chiar decît banii pentru somptuoase butaforii manieriste. Dacă adevărul ne va face liberi, numai îndrăzneala ne va consolida această libertate.
2. La ce bun comedia?
Orice vremuri sînt propice comediei. Cea mai bună dovadă este aceea că s-au scris comedii şi în epocile foarte întunecate. Prin ele autorul şi publicul reuşesc deopotrivă să evite în-nebunirea care ar surveni dacă lucrurile ar fi privite fară umor. Prin comedie autorul de teatru, cel mai adesea un refuzat al soartei şi-al bogăţiei artei oficiale, îşi află complici în sală pestru a rîde de cei care au puterea şi conturile grase dar sînt ticăloşi, proşti, ridicoli.
In cazul nostru, aşa cum ne-a prezis cu gura sa pocită Caragiale, s-ar zice că avem mai multe motive să plîngem, întrucît înaintaşii "au rîs destul". Dar asta e numai o aparenţă. Fiecare generaţie poate să transfere
plînsul celei următoare crezînd că ea "a rîs destul". Chiar aici stă secretul permanenţei genului comic.
Teatrul contemporan de la noi şi, după cîte am ştiinţă, din alte ţări refuză tragedia pură preferind să introducă în piesele cele mai sumbre accente ironice, umoristice, satirice. în schimb comedia pură, făcută spre rîsul publicului, continuă să existe. Poate şi pentru că succesul unei comedii este mai probabil decît al unei drame.
Se poate acredita ideea că o comedie este "în principiu" mai uşor de scris, de regizat, de jucat. "în principiu" - poate. în practică nu este deloc aşa. De dovezi vii în sensul acesta sînt pline, de nu scenele noastre, măcar volumele de teatru mai mult sau mai puţin premiate de diferite instanţe la fel de competente precum erau doctorii din vremea lui Moliere.
Da, acesta este crudul adevăr. Disponibilitatea teatrelor şi-a publicului pentru comedii, mulţimea de subiecte şi de personaje care mişună împrejurul nostru, gata oricînd să intre într-o piesă comică, nu rezolvă de la sine nimic. Aş afirma, cu durere mult amplificată de inutilitatea propriilor mele strădanii, că după anul 1990 această "ţară tristă" a rămas şi "goală de umor": nu s-a scris nici măcar o comedie cel puţin onorabilă.
Cauzele vor fi fiind şi dintre cele abisale, nu ştiu. Eu o să enumăr doar vreo cîteva, mai de suprafaţă. întîi: autorii, căpătînd libertate de la cenzură, s-au apucat să-şi rezolve cu grăbire obsesiile grave. Apoi: comediografii "de meserie" ai epocii revolute erau nişte nenorociţi bufoni de curte care se făceau că rid la comandă de ce li se ordonă. în fine: gustul public în materie de umor este atît de mizerabil încît, făcîndu-i concesii, unii scriitori s-au umplut de ruşine urmaţi îndeaproape de regizori care, montînd chiar comedii mai vechi "verificate", au căzut la vulgaritate şi stupiditate. Trebuie notat că "glumele" de prin scheciuri arătate pe însuşi postul naţional de televiziune la revelioane sau alte triste împrejurări au atins cote incredibile ale prostului gust.
350
351
Dau dreptate unui încercat regizor cu care-mi place mult să stau de vorbă măcar că (sau poate mai ales pentru că) mi-a refuzat foarte prietenos toate textele. Zicea el: pornind de la personajele şi situaţiile tranziţiei, o comedie de actualitate, fără mari pretenţii de filosofie dar cu scriitura din "Titanic Vals", "Mitică Popescu" sau "Ultima oră" ar face fericit un teatru şi bogat pe autor. Cum spuneam, dreptate-i dau. Cine s-o joace, iată, încă s-ar mai găsi. Dar cine s-o scrie? Eu? Ce'eşti copil?!
Aici e şi o problemă de manageriat. în alte ţări, chiar nu mult mai pricopsite (Grecia, Iugoslavia), există sistemul comisionarii pieselor. Cred că numai la noi şi în Albania nu există, de altfel. Adică teatrele tocmesc autorul dinainte, cu banii jos. Dacă piesa nu se joacă, omul rămîne cu paralele de pornire, dar nu ia tantieme. Cred că teatrele, care îşi permit uneori să plătească onorarii fabuloase te-miri-cui, ar putea comisiona comedii de actualitate.
Din 25 de teatre ce ar face-o pentru 25 de autori am căpăta cele 3-4 comedii dorite de public. Să nu se uite în această ecuaţie că banii teatrelor aparţin de fapt tot contribuabililor dornici să se distreze şi să plătească mai mult pe bilete venind să vadă comedia.
Ca peste tot, capete de manageri avem, ba cică ar fi şi o facultate de teatrologie unde s-ar pregăti (chiar şi) asemenea persoane. Dacă în recipientele respective se va putea pune şi ceva conţinut...
Nu că aş vrea să-i scuz pe iubiţii mei confraţi, autori dramatici, dar dificultatea de a-ţi vedea o piesă jucată şi plătită cumsecade te îndeamnă la tristeţe adîncă şi, abătut fiind, cu lacrimile-n ochi şi vîntul în buzunare, cum să mai ai chef de comedii?
3. Viceversa?
Da, viceversa! Fiecare fragment de teatru sau de cronică teatrală trebuie să contrazică o aşteptare. Dar ce-i o aşteptare? Ce este imprevizibilul?
Lumea se aşteaptă, cu sufletul la gură la un final stupefiant? Se aşteaptă la neaşteptat? Cum vine asta? Nu ştiu. Ştiu doar că îmi doresc ca atunci cînd lumea cere imprevizibilul (fără să ştie ce aşteaptă, căci dacă ar şti, cum s-ar mai chema el imprevizibil?) eu să-i ofer cea mai enormă, neprevăzută mai ales ea, banalitate. Şi viceversa...
Text apărut în finalul volumului Decembrie în direct, Ed. ALL, 1999
352
353