TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE S'AU TRAS DIN ACEASTĂ CARTE, PE HÂRTIE VIDALON, DOUĂZECI ŞI CINCI DE EXEMPLARE NEPUSE ÎN COMERŢ NUMEROTATE DELA 1 LA 25, .<**, -,o.j POPAS DOMNESC (a lui Mihai Suţu. Vezi p. 454) C. GANE TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNITE ii EPOCA FANARIOTĂ (1714 - l82l) CU NUMEROASE ILUSTRAŢII ÎN TEXT ŞI UNSPREZECE PLANŞE AFARĂ DIN TEXT BUCUREŞTI FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ „REGELE CAROL II" 39, Bulevardul Lascar Catargi, 39 19 3 5 INTRODUCERE Pe când în Occidentul Europei al paisprezecelea din Ludovicii Franţei se cobora lin pe calea ce duce la sfârşitul tuturor deşertăciunilor, în Orientul ei Petru cel d’ întâi îşi scotea abia atunci coarnele sale împărăteşti, abia atunci se arunca în vâltoarea cuceritoarelor lupte, abia atunci, la orizontul politic al noului veac, se înălţa despotul moscovit, ca o lungă ameninţare pentru viitorul atotputernicului Stambul. De trei veacuri stăpâni ai acestui Orient, fiii lui Osman aveau, orice s’ar spune, destulă pricepere politică pentru a simţi că ameninţarea este serioasă şi că, de când se aşezaseră ei în Europa, se aflau acum întâia dată în faţa unui adevărat pericol. Victoria Ţarului la Pultava fusese un categoric-imperativ, dezastrul dela Prut o întâmplare numai. Turcii pricepuseră gravitatea situaţiei; trebuiau luate în consecinţă măsuri grabnice şi eficace. Şi în primul rând deci, trebuiau să se asigure de statul tampon, de Principatele Dunărene, care nu erau ottomane şi nu erau străine, care făceau puntea între crucea de pe Cremlin şi semiluna de pe giamia Sfintei Sofiei. îndoita trădare Cantemir-Brâncoveanu avusese darul să zăpăcească o clipă înţelepciunea înaltei Porţi. In anticamera Seraiului bătea un yânt de nebunie: să facă din hainele ţări româneşti raiale ottomane. Cu încetul însă Poarta se cuminţi. De ce ar face raiale din sburdalnice ţinuturi, care timp de trei veacuri n’au putut fi supuse? Moldova şi Muntenia paşalâcuri turceşti? Ar însemna menţinerea unui focar de revoltă acolo unde tocmai aveau Turcii mai multă nevoie de linişte, ar însemna să arunce de bună voie aceste populaţii în braţele celor împotriva cărora începuse acum lupta pe viaţă şi pe moarte. 6 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Nu, trebuia căutată altă soluţie. Şi o găsiră. Menţinerea unui stat tampon, dar supus, plecat, îmblânzit. Cum? Dar era la mintea omului. Scoaterea din conducerea statelor a oamenilor cu rădăcinele înfipte în pământ, a qame-nilor cu sufletele îndurerate de necazurile neamului, şi înlocuirea lor cu străini dornici de avuţii şi credincioşi stăpânilor cari i le procurau. Ziua în care în mintea nu ştiu cărui turc, sub domnia Sultanului Ahmed Han al treilea, se născu această idee, fu şi ziua de naştere a Epocei Fanariote în Ţările Dunărene. Dar acum trebuia prudenţă, circumspecţie şi înţelepciune în alegerea celor cărora se arendau ţările româneşti. Trebuia, pe de o parte, să fie aceşti oameni înţelepţi, învăţaţi, nu prea lacomi, pentru a da ţărilor o administraţie bună de care să fie mulţumite, iar pe de altă parte să fie ei oameni în care înalta Poartă să-şi poată pune cea mai deplină încredere. Cum s’au priceput Turcii să împlinească cerinţele de mai sus, se va vedea din cuprinsul acestei cărţi, din care se va constata că dacă Fanarioţii au fost în majoritate oameni înţelepţi şi învăţaţi, apoi în privinţa lipsei de lăcomie au cam lăsat de dorit, fără să mai vorbim de netemeinicia încrederii ce pusese Poarta în ei. Pentru noi Românii veacul acesta de guvernare fanariotă a fost şi folositor şi dăunător, ca toate trebile omeneşti, care-şi au, ca şi lucrurile, părţile lor de lumină şi de umbră, mai mult din-tr’una, mai puţin din alta, după locul unde te aşezi pentru a le privi. Domniile fanariote ne-au fost folositoare din punctul de vedere politic, fiindcă într’o vreme când începuseră cele două mari împărăţii vecine, Austria şi Rusia, să râvnească la posesiunea ţărilor noastre, fina diplomaţie a Grecilor a ştiut să strecoare barca printre stânci fără a o sparge, deoarece interesul lor cerea ca ţările române să rămâie sub dominaţiunea Sultanului, dela care căpătau ei acele gospodarate care le aduceau mărire şi avuţie. Certele anterioare ale boierilor noştri şi nemăsuratele lor ambiţiuni ar fi putut dimpotrivă face mai uşor ca ţările noastre să devie în scurtă vreme anexe austriace sau moscovite. De asemeni ne-au fost Fanarioţii folositori din punctul de vedere cultural, căci majoritatea din ei fiind oameni cu multă ştiinţă INTRODUCERE 7 de carte, au deşteptat în sufletul boierilor, prin şcoli, prin dascăli particulari, prin înseşi persoanele lor, interesul pentru o cultură, care deşi străină, era totuşi cultură, ceea ce va înlesni mai târziu trecerea dela cartea grecească la cea românească. Şi mai putem adăoga la aceste foloase arătate, încă acel că dominaţiunea fanariotă fiind de fapt foarte urîtă de boierii cari nu puteau ierta Grecilor să vie să-i scoată pe ei din pâine, făcu că aceştia, în vremuri mereu desbinaţi între ei, să-şi strângă acum rândurile, formând un front împotriva străinului. Redeşteptarea naţională s’a născut din acest motiv egoist, dar s’a născut totuşi cu câteva ceasuri mai de vreme. Răul pe care ni l-au adus Fanarioţii a fost totuşi şi el destul de considerabil; căci de-ar fi fost numai acel ne mai pomenit jaf ce-au făcut ei timp de ioo de ani în ţară şi care adusese poporul la sapa de lemn, lucrul fiind trecut de mult, l-am putea şi uita... dar ceea ce ţine Românul minte, fiindcă urmările mai dăinuiesc şi astăzi, este sistemul de conrupere, de necinste, de mituire, de îmbogăţire uşoară fără efortul muncii, de depravare a caracterelor şi de ucidere a mândriei, pe care Moldovenii şi Muntenii nu le-au avut în veacurile de mai înainte, şi care a pătruns de atunci adânc în rădăcini de suflet, de stăm uluiţi şi ne întrebăm când şi cum se vor şterge vreodată urmele acelui fanariotic import. Desnădejdea nu s9a furişat niciodată în sufletul Românului: Viitorul şi trecutul Sunt a filei două feţe, Vede *n capăt începutul Cine ştie să le înveţe. Dar în prezentul în care trăim e zor nevoie să se înceapă spălatul rufelor care să ne pregătească acel viitor ce va trebui să semene cu filele dintâi ale cărţii Neamului Românesc. Pentru a vedea de ce şi cum ne-a venit răul acesta în ţară vom arăta întâiu cum priveau Fanarioţii ei însăşi amestecul lor în trebile noastre, şi vom reproduce apoi scrisoarea unui străin spre a desluşi cum se purtau ei pentru a ajunge la scopurile lor. 8 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Beizadea Nicolae Suţu, fiul lui Vodă Alexandru (vezi cap. 21) spune în amintirile sale1) următoarele: « Ajungerea în scaunele ţărilor române era ţinta la care râvneau fără încetare membrii mai de seamă ai familiilor grece stabilite la Constantinopol, cunoscute sub denumirea de fanariote. In jurul fiecăreia din aceste familii predestinate se strângea o mulţime de oameni cari formau « curtea lor viitoare». îndeletnicirea fără preget a Grecilor din Fanar era sforţarea pe care o făceau de a învinge pe ceilalţi competitori, şi, pentru a ajunge la aceasta, între-buinţau mijloacele cele mai năngăduile, pe care de altfel Turcii i le înlesneau cu prisosinţă: era o necurmată luptă care se isprăvea uneori cu pierderea averii şi deseori chiar cu a vieţii. Cei cari erau destul de fericiţi pentru a ajunge, prin mii de pericole, scopul mult dorit al jertfelor lor, erau prea puţini siguri de a se folosi de ele, căci o înrâurire din afară, o schimbare politică, o intrigă oarecare pricinuiau, când se aştepta cel mai puţin, chemarea Domnitorului înapoi la Stambul şi înlocuirea lui cu un alt fericit al soartei. In timpul scurtei lor domnii, voevozii încercau, cum e şi firesc, să se despăgubească de jertfele lor, strângând, când le stătea în putinţă, avere destulă pentru a-şi putea duce viitoarele zile ale scăderii lor...». Felul cum se purtau aceşti Fanarioţi pentru a-şi ajunge scopul arătat de Nicolae Suţu, ni-1 deapănă un străin de sufletul Turcului, al Grecului şi al Românului, dar un fin observator al celor văzute şi auzite în timpul şederii sale în capitala Imperiului Ottoman. Acesta e colonelul di Ferrieri care scria lui Latanzzi următoarele * 2): « Toţi dragomanii [tâlmacii ambasadelor străine sau ai Porţii, din cari se recrutau în deobştie Domnii ţărilor române] sunt de clasa cea mai de jos [nu totdeauna], îşi însuşesc însă nume strălucite, străine cu totul de ei. Sunt oameni fără moravuri şi principii... inculţi [fals]... aroganţi şi interesaţi peste măsură... *) N. Soutzo: «Memoires» (1798—1871), publies par P. Rizos, Vienne-Gerold & Co., 1899. 2) Di Ferrieri era un Italian în slujba Ecaterinei Il-a, trimis de ea la Constantinopol pentru negocierile de pace din 1792. Scrisoarea a fost publicată de Dr. M. Popescu în « Convorbiri Literare », 1925, Nr. de Octomvrie (pag. 760 urm.). INTRODUCERE 9 Se înrudesc între ei la fel ca Evreii şi-şi comunică unii altora toate secretele ce le sunt încredinţate... Neamul acesta de oameni nu trăieşte decât din minciună şi înşelătorie... « Merită să-i vezi cu câtă mândrie merg când se duc la Poartă în vreo chestiune oarecare, purtând căciulă de zebelin, şi arătân-du-se în mers absorbiţi de cele mai adânci gânduri, ca şi cum ar fi vorba de mântuirea împărăţiei» Sosiţi însă la Galata trec canalul pe cea mai sărăcăcioasă barcă, ca să nu plătească decât 2 parale, când cu 3 sau 4 ar putea face acelaşi drum cu cel mai frumos caic. « Aceste personaje mârcante, când debarcă la Stambul se transformă ca prin minune. In locul aerului arogant iau o înfăţişare umilită, făcând loc pe strada plină de Turci — călcând adesea chiar în noroi -— până şi celui mai păcătos Musulman, şi închi-nându-se la ei cu cele mai plecate ploconeli. «Ajunşi la Poartă în această stare mizerabilă, intră tremurând şi se refugiază într’o cameră sărăcăcioasă de lângă apartamentele lui Reiss-Effendi (Ministrul Afacerilor Străine). De aici, pe-o scară strâmtă de lemn, pe care nu se pot urca decât mai mult încovoieţi, ajung într’o odaie îngustă de 7 pe 2 arşini, unde se aşează, înghesuiţi ca sardelele, pe câteva saltele subţiri de două degete, singura mobilă ce se află acolo, şi nevorbind decât doar foarte încet, de teamă sa nu fie auziţi şi bruftuiţi de slugile ministrului... La câte umilinţi nu se expun ei pentru a reuşi să trimită pe vreunul din servitori până la uşă spre a vedea dacă Reiss-Effendi este sau nu bine dispus... Dacă se întâmplă ca acesta să nu-i primească, ce chin până găsesc pe un alt servitor, care se însărcinează a comunica el ministrului ceea ce are de spus, sau să-i înmâneze memoriul ce are de dat. «Dacă dimpotrivă sunt introduşi înlăuntru, atunci urmează un nou şir de umilinţi: cu capul plecat până la pământ, cu mâinile încrucişate pe piept, fără să se apropie de sofaua lui Reiss-Effendi, bătând mii de mătănii, îl salută ţinând mâna la frunte, şi în starea sclăviei celei mai josnice i se adresează tremurând de frică. «Ministrul răspunde prin monosilabe, iar întrebarea nu ţine decât câteva minute. «Dacă chestiunea ce este de aranjat cere mai mult timp, atunci sunt trimişi să aştepte răspunsul afară. Se întâmplă adesea că, 10 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE aşteptând până în seară, Ministrul să treacă pe lângă ei fără a-i băga în seamă, ca pe lângă nişte servitori. «Dragomanul se întoarce apoi, pe acelaşi drum, la Pera sau aiurea, unde, tot ca prin farmec îşi recapătă mândria şi aroganţa dela plecare, îndreptându-se cu mare alai, însoţit de servitori şi de ieniceri, spre locuinţele lor ». ... Şi dela locuinţele lor, foştii dragomani veneau voevozi în ţările noastre... Iată pentru ce... Dar să întoarcem foaia. Lucrarea de faţă întâmpină două greutăţi. Intâiu aceea de a găsi şi de a aduna materialul necesar pentru a descrie vieţele unor Doamne şi Domniţe străine, care jucând un rol cu totul inexistent în politica şi în istoria ţărilor române, n’au lăsat, ca atare, urme decât foarte şterse atât în cronicele cât şi documentele timpului. Cercetătorul vremilor apuse este deci nevoit, când vorbeşte de trecutul fanariot, să culeagă orice ştire, cât de neînsemnată, cu privire la aceste femei, şi să bage doar tabloul în rama epocei. A doua greutate este planul unei atare lucrări; căci dacă, după cum ar fi mai firesc, s’ar adopta acel cronologic, apoi desele schimbări de domnii, venirea, plecarea, revenirea Doamnelor fanariote din Constantinopol la noi şi înapoi, ar face un labirintism în cugetul cetitorului, de nu i-ar mai putea da de rost. De aceea se pare că planul adoptat în această lucrare, de-a vorbi despre Doamnele fanariote în legătură cu neamurile soţilor lor, este cel care poate da cetitorului o icoană mai clară asupra unui trecut, care înstrăinat ^ ch*n a fost, îşi are totuşi şi el farmecul său, căci este al străbunilor noştri, şi deci al nostru al tuturor. FAMILIA MAVROCORDAT CAPITOLUL i NEVESTELE LUI NICOLAE VODĂ ŞI DOAMNA LUI ION VODĂ Cu apariţia lui Nicolae Mavrocordat pe tronul Moldovei în 1710, începe perioada zisă « fanariotă ». Insă din punct de vedere politic şi cultural, întâia jumătate a veacului al 18-lea are încă un caracter pronunţat românesc. D-l N. Iorga o proclamă chiar ca fiind «a noastră naţională». Viaţa socială începe totuşi de pe atunci a căpăta o înfăţişare înstrăinată. Felul de trai al femeilor române luă un caracter constantinopolitan, pornit din rândurile Doamnelor ce se perindau, uneori fulgerător, pe la curţile din Bucureşti şi din Iaşi, şi coborînd treptele sociale până la cele din urma jupânese de boiernaşi — căci maimuţeria a fost unul din jalnicele apanaje ale clasei noastre conducătoare. începuturile unei asemenea influenţe sunt mai vechi, din vremea când voevozii detronaţi se apucară să-şi petreacă anii de mazilie la Stambul. Insă în rândul boierilor şi jupâneselor influenţa grecească n’a pătruns decât atunci când, în mod constant, au început să ne vie din Fanar numai Domni Greci sau complet grecizaţi. Iar răul, incalculabil, ce ni l-a adus această influenţă este înstrăinarea clasei dominante de limba şi de obiceiurile poporului, înstrăinare care, trecând apoi prin epoca franţuzismului, mai dăi-nueşte oarecum şi azi. Au fost între timp şi excepţii. Viaţa la curtea lui Constantin Mavrocordat, de pildă, a avut un caracter românesc — şi în tot cazul vina desnaţionalizării de «sigur nu Doamnele fanariote o poartă. Născute şi crescute pe malurile Bosforului, ele veneau la noi formate şi rămâneau prea scurtă vreme pentru a se putea 14 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE româniza. Iar pe de altă parte, chiar bună voinţă de-ar fi avut, mai mare încă era bunăvoinţa boieroaicelor noastre de-a imita felul de-a fi şi de-a vorbi dela Curtea Domnească — aşa încât ce-a trebuit să se întâmple, s’a întâmplat. Trei neveste a avut Nicolae Vodă şi toate erau străine. Fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul şi al Sultanei Hrisos-coleu1), Nicolae, se născuse şi crescuse la Constantinopol. Nu ştia deci o boabă româneşte, căci nici n’avea de unde să fi învăţat această limbă. Se însurase de tânăr cu Casandra Cantacuzino, fata lui Dumitraşcu Vodă, deci din acea ramură a Cantacuzinilor neromânizată. La moartea acesteia, care-i dărui 2 copii, pe Scarlat 1) Despre originea Mavrocordaţilor am vorbit mai sus, în voi. I, cap. XVIII. Vom adăoga aci numai câteva lămuriri. In ce priveşte pe nevasta primului Mavrocordat (Nicolae), acea celebră fată a lui Scarlat Beglitzi, Ruxandra, fosta doamnă a lui Alexandru Cuconul, unii autori, printre cari în primul rând Dora D’Istria (Gli Albanezi în Rumenia) şi mai târziu Al. G. Mavrocordat («Arhiva», anul V, 1894) neagă pe deantregul povestirea culeasă de toţi autorii de mai târziu din «Istoria Imperiului Ottoman » a lui D. Can-temir, adică accidentul ce i s’ar fi întâmplat în Bulgaria, când sluţind-o vărsatul, mirele ei, îngrozit, ar fi restituit-o părinţilor imediat după nuntă, iar ea s’ar fi măritat mai pe urmă cu un negustor de mătăsuri, Nicolai (Pândele) Mavrocordat. In sprijinul afirmaţiilor lui Cantemir, noi avem însă pe Ion Neculce (O Seamă de Cuvinte) ale cărui informaţii, controlate, s’au adeverit întotdeauna exacte. Iar în schimb, nici Dora D’Istria, nici Al. G. Mavrocordat nu aduc dovezi, sau cel puţin argumente, contrarii. Ei afirmă numai. Şi atari afirmaţiuni, venite dela membrii familiei şi nedovedite, sunt cu atât mai suspecte, cu cât Al. G. Mavrocordat de pildă ne spune că familia dumisale număra printre cele mai de seamă sub împăraţii bizantini. De unde ştie d-sa aceasta şi cum se face atunci că numele acesta nu apare în nici o cronică bizantină şi în nici o operă de istorie a imperiului bizantin? Niculai Mavrocordat s’a ridicat în tot cazul prin zestrea nevestei lui, Rw-xandra Scarlat Beiglitzi. Fiul lor Alexandru, celebrul Exaporit, s’a însurat cu o vară primară de-a lui, Sultana Hrisoscoleu (fata Casandrei şi a lui Alexandru Iliaş Vodă, deci Muşatină). Copiii lor au fost Niculai Vodă, Ion Vodă, Scarlat şi Ruxandra. Despre cei doi dintâi vom vorbi în capitolul de faţă, arătând şi care au fost soţiile lor. Scarlat a fost ginerele lui Brâncoveanu, luând în căsătorie pe fata acestuia, Ileana. Iar Ruxandra Mavrocordat s’a măritat cu Matei Ghica, fiul fostului Domn Grigore I. Ghica. Ea a fost mama lui Gri-gore II şi a lui Scarlat, cari au domnit amândoi. Vom vorbi de ea în capitolul viitor, căci a fost o femee vrednică. NEVESTELE LUI NICOLAE VODĂ ŞI DOAMNA LUI ION VODĂ 15 Nicolae Vodă Mavrocordat şi pe Ruxanda, el se reînsură cu Pulcheria Ciuki, fată de boier ţarigrădean. Cu această nevastă sosi el la Iaşi, la 25 Ianuarie 1710, după ce întâiu îşi îngropase tatăl la Constantinopol, mort acolo 16 TRECUTE/ VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE de-o dambla, unii zic că de bucurie de a-şi vedea fiul Domn, iar alţii zic că de supărare, fiindcă domnia ţărilor dunărene aducea mărirea dar şi pieirea unui neam. Această întâie şi scurtă domnie a lui Nicolae Vodă, care pentru a se înţelege cu sfetnicii lui avea nevoie de tâlmaci, a fost nesuferită ţării, sau mai bine zis, boierilor. Sosit din Ţarigrad cu o droaie de Greci după el, din care cel mai straşnic era un anume Spadoni, el veni şi cu un plan de cârmuire extraordinar pentru vremile acelea. Venise anume cu gândul bine preconceput de-a sprijini ţărănimea împotriva boierimei. Din prima săptămână a sosirii lui la Iaşi, băgă o seamă de căftăniţi în beciu, smintindu-i în bătăi, iar când la Divan se jeluia un sătean împotriva boierului său, ştiut era dela început că dreptatea a ţăranului va fi. Trebue mărturisit că aceşti Mavrocordaţi, atât Niculae cât şi fiul său Constantin, au fost oameni foarte neobişnuiţi pentru vremurile în care trăiau. Din nefericire pentru ţărani şi din fericire pentru boieri, domnia aceasta n’a ţinut decât zece luni. In Noemvrie 1710 îi sosi mazilirea în următoarele împrejurări, în care Doamna Pulcheria jucă un rol duios. Războiul ruso-suedez se isprăvise cu înfrângerea lui Carol al XlI-lea la Pultava, iar Petru cel Mare era gata să deschidă ostilităţile împotriva Turcilor. Sublimei Porţi îi fu frică de Brâncoveanu, să nu cumva să se dea din partea Muscalilor. O obişnuită mazilire nu-i păru însă prudentă. Ea ar fi vrut să pună mâna pe Domnul Munteniei, brusc, întinzându-i o cursă. Pe Mavrocordat nu-1 putea însărcina cu o astfel de treabă, deşi aveau toată încrederea în el, fiindcă era încuscrit cu Domnul Munteniei, frate-său Scarlat Mavrocordat ţinând în căsătorie pe fata Brâncoveanului, Ileana. II tri-miseră deci pe Dumitru Cantemir Domn în Moldova, ca duşman învederat şi cunoscut al voevodului din Bucureşti, cu însărcinarea de-a prinde el pe Brâncoveanu! Nicolae Vodă habar n’avea de toată această intrigărie din Stambul. Judeca liniştit la Divanul Domnesc când unul din grecii lui intră pe neaşteptate în odaie şi apropiindu-se de el îi suflă la ureche: Măria Ta, a venit o seamă de Turci, cu nişte oameni de-ai lui Dumitraşcu Cantemir, au tras drept la Curte, au descălecat în NEVESTELE LUI NICOLAE VODĂ ŞI DOAMNA LUI ION VODĂ 17 capul scărei din spre casele Doamnei, şi-au spart uşa beciului de sub scară, de-au slobozit pe vornicul Iordachi Ruset din închisoare ». Înţelegând Vodă că aceasta nu putea însemna decât mazilirea, se ridică în grabă dela Divan şi merse în apartamentele sale. Le găsi pline de toţi grecii lui, ascunşi prin toate ungherile, necutezând niciunul să iasă afară, de frica boierilor care i-ar fi sfâşiat. Capu-giul chemă pe Vodă la o parte, îi ceti firmanul de mazilire şi-l asigură că are poruncă să vegheze asupra lui şi a Doamnei, să nu li se întâmple nimic. Dar boierii, din curtea palatului, cereau pe Spandoni să-l sugrume. Acesta fugi din casele Domnului într’ale Doamnei, cerându-i ocrotirea. Iar miloasa Doamnă Pulcheria îl îmbrăcă cu o rochie de-a ei, şi pentru a-i scăpa viaţa îl urcă cu dânsa în rădvan, ieşind astfel pe poartă în văzul tuturor boierilor, cari pricepură şiretlicul, dar nu îndrăsniră să se apropie de careta domnească. Nicolae Muşte, cronicarul, era de faţă la această scenă pe care ne-o descrie astfel: « Iar acea poghibală spurcată, Spandoni, sfetnicul lui Vodă, s’a îmbrăcat muiereşte cu topuzul în cap, cum poartă muierile grece, şi-au intrat într’un rădvan cu Doamna, într’un loc cu muierile, pentru ca să nu-1 cunoască nimeni, pe care cu ochii mei l-am privit. Şi într’alt chip de-ar fi ieşit din Iaşi, pe loc l-ar fi omorît! » In iădvanul Doamnei mai erau şi copiii din prima căsătorie a lui Mavrocordat, precum şi un mic plod din a doua cununie, Domniţa Maria. Luară cu toţii drumul Stambulului, de unde, peste mai puţin de un an, se întoarseră iarăşi la Iaşi, deoarece Cantemir jucase Turcului festa, trecând cu trupul şi cu sufletul, cu familia şi cu sfetnicii lui, din partea Ţarului. A doua domnie a lui Niculai Mavrocordat în Moldova luă cu totul altă întorsătură decât cea dintâi. Mârâiala boierilor împotriva lui şi răscoala care era să coste viaţa lui Spandoni, nu le uitase Vodă şi s’apucă deci să se poarte bine cu boierii, scoţându-i din închisoare şi chemându-i din pribegie. Dar ceea ce încântă cel mai mult pe Moldoveni e inovaţia aceea introdusă de Mavrocordat de a da seama Divanului de socotelile visteriei; încasări şi cheltueli, bugetul Statului, supus controlului sfatului boieresc — un început de regim constituţional introdus 2 Nicolae Vodă Mavrocordat, Doamna Pulcheria şi copii lor (Mănăstirea Văcăreşti) TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE NEVESTELE LUI NICOLAE VODĂ ŞI DOAMNA LUI ION VODĂ 19 de Nicolae Vodă în Moldova în timpul absolutismului ce domnea în ţările occidentale. Spre lauda lui Mavrocordat, om inteligent şi cultivat, el nu era lacom. Bun administrator, s*a arătat mai cu durere pentru păsurile ţării decât mulţi din Domnii dinaintea lui, Moldoveni drepţi! Ţara îl iubea şi Turcii îl stimau. Când, în 1716, scoaseră pe Ştefan Vodă Cantacuzino din scaunul muntenesc, ei mutară pe Mavrocordat din Iaşi la Bucureşti — un fel de înaintare în rang, Muntenia trecând întotdeauna ca fiind o ţară mai bogată şi deci mai însemnată decât Moldova. Aşa dar, după cinci ani de domnie, Vodă Neculai cu Doamna Pulcheria, cu copiii arătaţi mai sus şi cu doi alţii născuţi între timp, Constantin şi Ioan, cari vor deveni şi ei Domni, se urcară în rădvane şi luară, prin Focşani, drumul Bucureştilor. Primiţi la graniţa ţării de către boieri, intrară în capitală la 30 Ianuarie 1716, cu obişnuitul alai şi cu salve de tunuri. Doamna era însărcinată. Drumul în rădvanele acele arhaice o obosise atât de mult, încât puţină vreme după sosirea ei la Bucureşti, căzu la pat. Cam trei luni mai târziu, la 10 Mai, născu un fiu, pe Toma. Naşterea fu grea şi Doamna rămase bolnavă în îngrijirea unor medici proşti. Opt zile mai târziu, la 18 Mai, avu loc botezul ţân-cului, a cărui viaţă fu numai de 5 săptămâni şi în aceiaşi zi, Vineri înainte de Duminica Rusaliilor, în faptul zilei, muri în casele domneşti din Bucureşti, Doamna Pulcheria. « Moartea a fost anunţată prin sunetele clopotelor tuturor bisericilor şi puşcăriaşii au fost scoşi din închisori, pentru a se ruga de sufletul celei moarte. Corpul Principesei, frumos gătit, a fost întins pe-o masă acoperită cu covoare, într’una din camerele palatului, având împrejur făclii mari aprinse. Sala era plină de jupânesele marilor boieri, care păstrau *0 atitudine maiestoasă, de adâncă tăcere. Sâmbătă dimineaţă înmormântarea avu loc cu mare alai, în biserica Mitropoliei din Bucureşti, în următoarea rânduială: La ora 12, toată garda Seimenilor care aştepta în curtea palatului, se porni pe jos, în rând câte doi, fără arme, ţinând fiecare câte o lumânare aprinsă. După gardă, urma o trupă de cazaci, apoi breslele de meseriaşi şi corpul negustorilor. Urmau preoţii tuturor bisericilor 2* 20 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE din Bucureşti în patrafire, şi stariţii mănăstirilor cu prapurile desfăşurate. Corpul defunctei, aşezat într’un sicriu căptuşit cu atlas roş, fu ridicat şi purtat de şase mari boieri ai ţării, banul, vornicul, logofătul, spătarul, vistierul şi clucerul, schimbaţi din timp în timp cu alţi boieri, care le luau locul. La sco-borîrea pe scară, Domnul, care stătuse într’o o-daie de vorbă cu Patriarhul Alexandriei, luă loc în urma sicriului, umblând pe jos după el, îmbrăcat în u-niformă roşie, ca şi fiul său din prima căsătorie (Scar-lat). Urma o cămărăşiţă bătrână, cu faţa acoperită de-o năframă neagră, apoi jupâ- nesele boierilor, urmate de vreo 15 roabe despletite, bocitoarele. La urmă veneau rădvanele defunctei trase de câte şase cai albi. In sunetele clopotelor, procesiunea ajunse la Mitropolie, unde Interiorul bisericii de la Văcăreşti cu portretele Mavrocordaţilor NEVESTELE LUI NICOLAE VODĂ ŞI DOAMNA LUI ION VODĂ 21 începu slujba religioasă, terminată cu rugăciunea morţilor făcută de Mitropolitul Munteniei, care din cauza podagrei nu putuse urma convoiul. Domnitorul, urmat de fiul său, se apropiă pentru a-şi lua rămas bun dela fosta sa tovarăşă, ceea ce stârni bocetele lumii dimprejur, care asurziră urechile. In sfârşit sicriul fu ridicat de boieri, şi, adus lângă cavou, fu acoperit cu capacul şi depus în gropniţă. Patriarhul luă cu sapa pământ din patru părţi în formă de cruce, şi-l aruncă peste sicriu, intonând psalmul al 24-lea. Vodă îngenuchiă, ca şi fiul său (acest copil, fiu vitreg al moartei, avea 15 ani), aruncând şi ei câte un pumn de ţarină peste sicriu » *). Rămaşi fără mamă, copiii lui Mavrocordat, Scarlat, Maria, Constantin şi Ion (căciRuxandaşiToma muriseră) avură, la frageda lor vârstă, fel de fel de peripeţii. împreună cu tatăl lor, fugiră, la 4 Septemvrie 1716, la Giurgiu, fiindcă Bucureştenii, pentru a-şi speria voevodul care nu le era drag, alergau prin faţa palatului domnesc, strigând: «Nemţii, au venit Nemţii!» Alarma fiind mincinoasă, Vodă Neculai se întoarse cu plozii lui la Bucureşti, pentru ca 10 săptămâni mai târziu, când în adevăr veniră Nemţii, Domnul neîncrezător, să se lase prins de ei. Surprins în halat de casă. Vodă încremeni în faţa pistoalelor întinse spre el şi încercă şă deruteze pe năvălitori, ascunzându-şi identitatea. Zărind însă printre ei boieri români, care-1 cunoşteau, se văzu nevoit să le înfrunte trădarea, răcnindu-le în faţă că « nu e prima dată când Românii îşi pângăresc mânele cu sângele voevozilor lor ». Unul din ei îl asigură că « Măria Sa să nu aibă frică de viaţă, căci avem poruncă să-l ducem nevătămat în Transilvania». Şi aşa, îl duseră la Sibiu, sub comanda maiorului Dettin, în grabă mare întâiu, fără popasuri, zi şi noapte. Insă, copiii lui fiind de vârstă fragedă, şi timpul fiind friguros, Domnul obţinu favoarea ca drumul să fie făcut numai ziua, oprindu-se noaptea prin sate (Del Chiaro). Luni, 7 Decemvrie, convoiul ajunse la Sibiu, şi Domnul fu găzduit pe piaţa mare a oraşului, lângă clădirea corpului de gardă, păzit fiind de trei santinele, la uşa din stradă, la uşa casei şi la *) Del Chiaro: «Revoluţiile Valahiei», traduse de S. Cristian. 22 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE uşa camerei ce ocupa. Copiii, liberi, se puteau plimba prin oraş, iar Vodă el însuşi lua uneori masa la generalul Steinville, comandantul Transilvaniei! In tot timpul acesta, tronul Munteniei fu ocupat de fratele lui Nicolae Mavrocordat, Ion, pe care-1 trimiseră Turcii să ţie locul prizonierului, ca un fel de caimacan numai. Ion Vodă era însurat cu Zamfira Guliano, despre care nu ştim nimic, nici măcar dacă însoţi pe bărbatul ei în Bucureşti sau dacă rămase la Constanti-nopol. Am văzut mai sus*) cum fu adus în ţară de Doamna Maria, văduva Brâncoveanului. In timpul acestei domnii fără însemnătate, noul voevod n’a ştiut nici el să-şi atragă simpatia Prinderea lui Nicolae Vodă Mavrocordat de către Austrieci în anul 1716 boierilor. Când, trei ani mai târziu, în 1719, pacea dintre Nemţi şi Turci fiind încheiată, frate-său Nicolae recăpătă tronul pierdut, Ion Vodă încercă în tot chipul să împiedece această numire care-1 stingherea. Nicolae Mavrocordat plecă totuşi dela Sibiu la Constantinopol, îşi aşeză acolo treburile, şi căpătă domnia. Pe când alaiul noului Domn se îndrepta dela Stambul spre Dunăre, aici, în Bucureşti, Ion Vodă muri pe neaşteptate 1 2). Rămâne în sarcina lui Niculai bănuiala fratricidului. Prizonierul dela Sibiu, în scurta lui trecere prin Ţarigrad, se însură a treia oară, luând de soţie pe Smaranda, fata grecului 1) Voi. I, cap. XXVIII. 2) A fost îngropat în biserica Sf. Gheorghe, alături de Brâncoveanu. NEVESTELE LUI NICOLAE VODĂ ŞI DOAMNA LUI ION VODĂ 23 Panaioiachi Stavropoleos. Cu această nouă Doamnă şi cu copiii din acele două căsătorii dintâiu, se întoarse Vodă la Bucureşti, în iarna anului 1719. Dar în ţară era foamete şi ciumă, o ciumă cum nu se mai auzise de când lumea. Aşa dar, cum au intrat cu pompă mare în scaunul domniei, Doamna cu jupânesele au trecut la Cotroceni, « pentru frica ciumei ce se isvodise în Bucureşti». (Radu Popescu). Vodă el însuşi, după ce-şi compuse Divanul şi împărţi poruncile de isnoavă, îşi luă reşedinţa tot la Cotroceni, unde rămase aproape un an încheiat, până se potoliră şi foametea şi ciuma, datorit de altfel chibzuitelor măsuri ce luase Domnul împotriva lor. Rareori a fost un voevod mai diferit judecat de contimporanii lui, unii ridicându-1 în slava cerului, alţii făcându-1 de două parale. Dar cel mai înverşunat duşman al lui a fost un compatriot, doctorul Vanderbech, al cărui adevărat nume era Skendos, stabilit la Craiova sub ocupaţia austriacă, ca om devotat ce era al generalului Stein-ville. Chemat de Vodă la Bucureşti pentru a-i îngriji copiii — cari sufereau, zicea doctorul, unul de nervi şi celălalt de epilepsie — el plecă mai apoi la Viena pentru a se întoarce în curând din nou în ţară, stabilindu-se pe o vreme în capitală. Devenit medicul Curţii, el se certă apoi cu Mavrocordat, fără ca să cunoaştem pricina neînţelegerilor dintre ei. Dintr’o broşură pe care a scris-o mai târziu, aflăm cu surprindere că «Nicolae Mavrocordat era de neam prost, că rudele lui vând cărbuni şi oi în Orient, că Vodă el însuşi nu-şi cunoştea biblioteca, căci aproape nu ştia carte ». Faţă de toate mărturiile contimporan#, care înfăţişează pe acest om ca un doct, autor el însuşi al unor cărţi (poate apocrife)1), afirmaţiile lui Vanderbech sunt suspecte. Cu atât mai suspecte, cu cât se leagă şi de Doamna Smaranda, spunând că ea « n’a fost nevasta Domnului, iar copiii au fost făcuţi cu un morar», nu se poate înţelege dece. Doamna Smaranda era o femeie deosebit de aleasă. Deşteaptă, cultivată şi energică, ea avu o mare influenţă nu numai asupra l) Una din cărţile atribuite lui Nicolai Vodă este « Manualul său de Moravuri şi Purtări» (pe greceşte), din care se pot spicui frumoase cugetări ca aceste: « E mai bine a fi drept, decât îndreptat» sau « Cel ce-ţi vorbeşte despre alţii, vorbeşte şi cu alţii despre tine ». 24 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE soţului ei, însă chiar asupra copiilor din căsătoriile anterioare ale voevodului. Un an după căsătorie se născu fiul lor Alexandru, din care se trage o parte din Mavrocordaţii de azi, apoi o fată Sultana, despre care va ii vorba mai jos, şi în sfârşit doi copii, numiţi amândoi Ştefan, cari n’au avut zile. In 1730, Vodă Niculai, om de abia 50 de ani, muri de boală, în scaun, la Bucureşti, după ce domnise de două ori în Moldova şi de două ori în Muntenia, în total 17 ani. Fiul său mai mare, Scarlat, murise cu patru ani înainte. Boierii aleseră deci Domn pe al doilea fecior, Constantin, fiul Doamnei Pulcheria. Insă acesta având numai 19 ani, Poarta nu-i confirmă domnia. Porni deci Doamna Smaranda cu toţi copiii ei, adevăraţi şi vitregi, la Constantinopol, unde prin legăturile ce avea, cât şi prin iscusinţa ei, ajunse, după mai puţin de un an, să capete totuşi pentru Constantin Vodă domnia Munteniei. In rândurile ce urmează o vom mai întâlni-o. CAPITOLUL 2 NEVESTELE LUI CONSTANTIN VOEVOD Dela moartea lui Nicolae Vodă au început a se amesteca domniile în ţările noastre, de nu se mai pot desparte istoriile lor. Constantin Mavrocordat a domnit 25 de ani, aproape consecutivi, din cari, de patru ori în Moldova şi de şase ori în Muntenia1). In timpul acesta, Grigore Ghica domnea şi el consecutiv, când în Moldova, când în Muntenia, înlocuind pe vărul său Mavrocordat într’una din ţări când acesta era mutat în cealaltă. Patruzeci de ani au ţinut aceste alternaţii, care spre binele visteriilor româneşti nu au fost, dar care ne-au dat totuşi un voevod bun. Constantin Mavrocordat s’a bizuit şi el pe ţăran mai mult decât pe boier, pe care-1 gratifica cu măgulitorul epitet de « mare mascara ». El a scuturat tagma preoţească, a purificat oarecare moravuri şi a făcut acele cunoscute reforme administrative şi financiare, care au lăsat după el un nume lăudat în istorie. Marele nostru Neculce, care-i era potrivnic, spune despre el că era « om prea mic de stat, de făptură prost, căutătura încrucişată şi vorba lui înnecată. Dar la hire era ’nalt şi vrea să se arăte cu mândrie». Ceea ce nu-1 împiedecă să adaoge: «Numai nu era prea grabnic a face rău. Cazne, bătăi, rele la oameni nu făcea. Nici la sânge era lacom, şi răbdător mult». Odată ce recunoaşte Neculce aceste calităţi — puţine din câte avea — te întrebi de ce era el oare «la făptură prost»? l) In următoarea succesiune: Muntenia 1730 şi 1731—33; Moldova 1733—35; Muntenia 1735—41; Moldova 1741—43; Muntenia 1744—48; Moldova 1748—49; Muntenia 1756—58 şi 1761—63; Moldova 1769. 26 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE In 1730, când muri tată-său şi-l aleseră boierii Domn al Munteniei, Mavrocordat era însurat cu Smaranda Canlacuzino, fata lui Radu din Ţara Românească, fratele nenorocitului Ştefan Vodă *) feciorul Stolnicului Constantin Cantacuzino. Această femeie muri în curând, fie în timpul domniei de-o lună a soţului ei, fie scurtă vreme mai târziu, la Constantinopol, în timpul maziliei lor. Când, după niciun an, Constantin Mavrocordat se întoarse Domn la Bucureşti, el era văduv — un văduv de 20 de ani, fără copii. Cu avântul unor nerăbdătoare tinereţe, el scrise vărului său primar, Grigore Ghica, Domnul Moldovei * 2), rugându-1 să-i caute prin Iaşi o fată de boier ca s’o ia în căsătorie. Acesta se puse pe lucru şi-i găsi pe Catrina, fata vornicului Constantin Bosetti3), care pare a fi fost deosebit de frumoasă, căci Mavrocordat a iubit-o toată viaţa cu o nebună patimă. Mireasa veni cu părinţii şi ru- Constantin Vodă Mavrocordat dele ei în BuCUfeŞti’ unde o aşteptau obişnuitele serbări de cununie, cu mese bogate, cu dansuri şi pehli-văni. Nunta se făcu la 12 Noemvrie 1732, în încăperile vechii Curţi Domneşti, iar la 13 Aprilie anul următor Grigore Ghica^primi dela frate-său terzimanul ştirea că s’a făcut schimb de scaune *) Vezi voi. I, cap. 29. 2) Mama acestuia: Ruxandra, era sora lui Niculai Vodă Mavrocordat. 8) Fiul vestitului Iordachi Ruset. NEVESTELE LUI CONSTANTIN VOEVOD 27 între el şi vărul său Mavrocordat. Plecând fiecare către noua lui reşedinţă, ei se întâlniră pe drum, la Focşani, unde se ospătară strălucit, pornind apoi, la 3 Mai, în scaunele lor. Cu toată recunoştinţa ce-o purta Constantin Vodă vărului său Ghica pentru fericirea casnică ce i-o dăduse — s’a găsit şi o scrisoare prin care-i mulţumea de buna alegere ce făcuse — totuşi, cum merg treburile omeneşti, se ivi în curând o neîmpăcată ceartă între ei. Poate nici nu era atât Mavrocordat de vină, cât mama-sa vitregă, Doamna Smaranda a defunctului Vodă Neculai. Căci obişnuită cu Bucureştii şi viaţa mai bogată de acolo, ea stătu « de zi de noapte asupra lui Vodă, numai să meargă în Ţara Muntenească », zice Ion Neculce. «Aşa socotesc» spune acelaşi cronicar « că acest Domn, de n’ar hi avut casa grea a tătâne-seu, cu mulţime de mâncăi, şi să nu’i hi fost gândul cu pizmă să scoată pe văru-seu, pe Grigore Vodă, din Ţara Muntenească, şi mult în-demnându-1 şi maştihă-sa, Doamna tătâne-seu, n’ar hi fost atâta jaf în ţară ». Acuma, c’o hi sau n*o hi fost maştiha de vină, vorba e că Constantin Vodă suflă vărului său scaunul Munteniei. In 1735, nou schimb de domnii, plecând unul spre Bucureşti şi celalt spre Iaşi, fără a se mai întâlni la Focşani. Ba dimpotrivă, de data aceasta unul luă drumul Şiretului în jos şi celalt al Bârladului în sus. Duşmănie de moarte, care a ţinut, cu necurmate schimbări de domnie la fiecare doi-trei sau patru ani, până la moartea lui Grigore Ghica, întâmplată în 1753. Nu vom urmări toate domniile alternative ale lui Vodă Constantin, despre care am spus mai sus că a fost un Domn bun şi un luminat reformator, ci vom arăta numai acele câteva întâmplări în legătură cu subiectul ce urmărim. Dacă în veacurile trecute femeia lua parte la manifestările vieţii sociale şi chiar ale celei publice, odată cu fanariotismul, secolul al XVIII-lea introduse la noi şi austeritatea moravurilor femeieşti. Influenţa turcească care de mult acaparase felul de trai al Grecilor începu a se resimţi şi la noi. Femeile trăiau isolate, între ele, în apartamente separate, ginecee, sau chiar haremuri, cum se vor numi aceste locuinţe sub Vodă Alexandru Mavrocordat. Ele nu mai apăreau în public decât la serbările familiale, logodne, 28 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE nunţi, botezuri, şi în afară de unele excepţii (cum a fost de pildă Doamna Ruxanda Ipsilanti) emanciparea femeii din această stare de semi-sclavie se făcu abia pe la sfârşitul secolului, sub influenţa austriacă şi mai ales rusească. Având în vedere felul acesta retras de-a trăi al femeilor, precum şi oarecare austeritate şi chiar pudoare care domnea în viaţa socială, se poate înţelege uşor de ce fiii boierilor şi ai Domnilor noştri se însurau tineri de tot. Constantin Mavrocordat, însurat pe la 18 ani, văduv la 20, şi reînsurat la 22, avea asupra raporturilor sexuale idei rigide, care izvorau nu numai din firea lui, ci din spiritul timpului său. De aceea îl vedem făcând, ca Domn, nişte acte de autoritate, care ni se par, după concepţiile noastre de azi, ciudate, dar care au parfumul lor de arhaică morală, care ca orice parfum, când e savuros, nu poate decât să placă. «Constantin Vodă s’a apucat de capul preoţilor să-i înveţe carte, frământându-i în tot chipul. Ii punea de intrau în biserică la 3 din noapte şi ieşeau la 7 din zi; punea un ciohodar la uşă ca să nu poată ieşi şi un preot învăţat cetea de pe amvon orânduiala bisericii, a botezului şi a spovedaniei... zicând Vodă că popii, când tămâiază în biserică pe muieri, stau câte un minut înaintea fieştecăreia muiere de-o tămâiază şi o priveşte din talpă până în cap, punând gând rău asupra lor» (Enache Kogălniceanu). Şi avea Vodă dreptate, fiindcă halul în care ajunsese preoţimea speria până şi pe străinii cari întâmplător treceau prin ţările noastre. Un ungur, Mikes, călătorind pe atuncia prin Moldova, scrie că «popii stau toată vremea în jurul butoaielor prin cârciumi (N. Iorga), iar Hauterive, încă 40 de ani mai târziu, ne asigură că unul din principalele venituri ale Mitropolitului erau cârciumile salex) ». Dar supărarea lui Mavrocordat pe popii greci care-şi puneau gând rău pe muieri, tămâindu-le, era şi un fel de nemărturisit de a-şi arăta nemulţumirea ce-i pricinuiau femeile, care, lipsite de ruşine, se uitau şi ele la Sfinţiile lor. Şi fiindcă jupâneselor n’avea x) « Etat actuel de la Moldavie », 1786. Ştiut este că Mavrocordat a introdus limba românească în slujba bisericească; înainte de el (dela Vasile Lupu) numai Evangheliile se ceteau româneşte. Cu privire la preoţi, vezi şi domnia lui Nicolae Mavroyeni, cap. 10. NEVESTELE LUI CONSTANTIN VOEVOD 29 Vodă ce să le facă, şi-a găsit o altă treabă, care a făcut mare vâlvă pe vremea lui, mai ales in rândurile tineretului sglobiu. Uşă de biserică (secolul XVIII) «Constantin Vodă Mavrocordat» spune cronica Ghiculeştilor « nu numai c*a poruncit să înceteze vechea deprindere a boierilor, 30 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE de-a pune femei în cârciumi şi mai ales de-a alege pe cele mai frumoase pentru ca vinul să se vândă repede, dar a scris şi ispravnicilor fiecărui ţinut, poruncindu-i că oriunde or găsi vreo femeie învinuită de curvie mărturisită, s’o prindă numaidecât şi s’o trimită la Iaşi». Aflăm din Letopiseţix) că s’au strâns astfel 80 de muieri — numai 80 în toată Moldova! — şi că au fost închise toate în beciurile dela Sf. Gheorghe la Mitropolie, unde erau ţinute « de mureau de foame, rămânând ca vai de ele, goale ». Dar uite că deodată, Doamna Catrina, din fundul gineceului ei, prinse milă de aceste nenorocite făpturi, şi merse Măria Sa să le vadă, acolo în beciurile Mitropoliei « trimiţându-le apoi pâne şi lumină ca să nu şază pe întuneric, şi le trimitea şi câte un cântar două de in, ca să nu şază fără de treabă, până se va găsi niscaiva oameni să le ceară. Şi pe care o cerea şi primea şi ea, punea de-o cununa şi apoi o slobozia ». Acestea se petreceau în 1748, în Moldova. In anul următor, un mare eveniment puse curtea lui Vodă Constantin în fierbere. Era nunta care se pregătea Domniţei Sultana Mavrocordat, sora Domnului, cu beizade Ştefan Racoviţă, fiul lui Mihai Vodă. Asupra acestei căsătorii, versiunea dată de pseudo-Kogălniceanu în Letopiseţi se deosebeşte cu totul de aceea pe care o înseamnă Cronica Ghiculeştilor. Ne vom ţine totuşi mai mult de cea din urmă, care pare mai bine informată (de-ar fi numai să ne gândim la numele Domniţei, pe care Letopiseţii îl arată ca fiind Smaranda, pe când e în deobşte cunoscut că pe această fată a lui Niculai Mavrocordat din a 3-a căsătorie cu Doamnă-Sa Smaranda, o chema Sultana). Const. Mavrocordat era, precum ştim, certat la cuţite cu vărul său Grigore Ghica. Aflând că acesta, prin influenţa lui la Poartă, scosese pe Mihai Vodă Racoviţă din exilul dela Mitilena unde-1 trimiseseră Turcii, şi că de atunci domnea cea mai perfectă armonie şi dragoste între Racoviţă şi Ghica, Mavrocordat, căruia îi era frică de scaunul său, încercă toate chipurile să rupă această armonie. L) Enache Kogălniceanu. NEVESTELE LUI-CONSTANTIN VOEVOD 31 El trimise deci la Constantinopol răspuns lui Mihai Vodă că ar dori să-şi mărite sora mai mică cu al doilea fiu al acestuia, Ştefan, nădăjduind că astfel, prin apropierea ce s’ar face între Mavro-cordaţi şi Racoviţeşti, ar putea dăuna prieteniei dintre Grigore şi Mihai Vodă. Vodă Mihai, măgulit de această propunere, o primi. Zic Letopiseţii că « S’au apucat Mavrocordat de mari gătiri a nunţii; şi apropiindu-se beizadeaua de Iaşi, i-au trimis alai domnesc cu multe podoabe de l-au adus în Iaşi la Curtea Domnească şi a doua zi au început nunta». Numai că, după toate aparenţele, ba chiar aproape sigur, acele serbări nu erau de nuntă, ci de logodnă. In timpul acesta însă, la Stambul a venit un vizir nou, care a hotărît scoaterea din scaun a lui Constantin Mavrocordat. Vizirul era un prim-ministru şi la schimbarea lui tot aparatul administrativ al Turciei se schimba şi el, cum se mai întâmplă şi în zilele noastre într’o ţară cunoscută nouă. Acest vizir, prieten cu Mihai Vodă Racoviţă, trimise Domn în Moldova pe fiul acestuia mai mare, Constantin. « Făcandu-1 Domn » zice Kogălniceanu « au scris îndată la Moldova, şi sosind trimisul, au nemerit tocmai în ziua în care s’a cununat Beizade Ştefan, şi erau toţi la masă, care şi-au cam stricat cheful şi nunta, auzind de mazilie. Iar pe urmă, auzind cine a luat domnia, s’au bucurat». După cum am spus, Letopiseţii fac o eroare vorbind de nunta lui Ştefan Racoviţă cu Sultana Mavrocordat, căci serbările care aveau loc atunci la Iaşi erau numai serbări de logodnă. Nunta aceasta n9a avut loc niciodată, Domniţa Sultana măritându-se abia un an doi mai târziu cu Dumitru Moruzi, pe când beizade Ştefan a luat pe Theodora Ipsilanti. Mazilia lui Constantin Mavrocordat a ţinut un an. In 1744 este din nou trimis Domn, în Muntenia de data aceasta. A mai domnit apoi încă alte două ori în Moldova şi altele două la Bucureşti. Insă ştiri despre Doamna sau Domniţele din familia lui nu mai avem de aci înainte decât foarte puţine *). *) Din Enache Kogălniceanu aflăm că Const. Vodă Mavrocordat din Ţ. R. au gătit pe fiică-sa domniţa şi au trimis-o la Moldova de au măritat-o după Iordachi, feciorul Lupului Balş cel mai mare. Fata lor Ileana se mărită cu Răducanu Rosetti (vezi Cap. 13). 32 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Ştim că în 1750, când fu mazilit a treia oară din Moldova, Constantin Vodă fu exilat in insula Lemnos şi ţinut închis acolo « în fundul turnului». Biograful Domnului, Petre Depasta, merse să-l vadă în lăcaşul trist al surghiului, unde nu-i rămăsese lui Vodă decât doar «mângâierile cugetărilor filosofice». £1 află pe stăpânul său în cetăţuia de deasupra muntelui, pe care-1 sui gâfâind, şi impresionat de «păcătoasa locuinţă » a lui Vodă, ne povesteşte că mergeau uneori amândoi pe malul mării să se răcorească de zăduful zilei « şi de arşiţa aprinsă a inimei cele învăpăiate ». După vreun an de exil, Mavrocordat e rechemat la Constanti-nopol, şi acolo întâlnim din nou pe Doamna Catrina, care împreună cu copiii, rudele şi «toată casa Măriei Sale » veniră să întâmpine pe Vodă când se coborî din corabia care-1 întorcea din Lemnos. Insă domnia nu şi-o poate încă recăpăta, şi în curând e trimis din nou să filosofeze la Lemnos şi la Chios, până în 1756, când capătă în sfârşit din nou scaunul Ţării Româneşti1). De asemeni sărace sunt notele ce putem culege despre nevestele lui Ion Vodă Mavrocordat, fratele lui Constantin, care a domnit şi el 4 ani în Moldova, între 1743—47. Acest Ion Mavrocordat a fost însurat cu Maria Guliand, o greacă, pe care a adus-o la Iaşi ca Doamnă, dar despre care nu ştim nimic, decât doar că-i stă poza pe unul din pereţii bisericii Sf. Niculae Domnesc din Iaşi, care biserică arsese cu câţiva ani în urmă, şi a fost complet reparată de Ion Vodă, care a chemat meşteri străini s'o zugrăvească, zugrăvindu-se şi pe sine, cu Doamna Maria şi cu toate beizadelele Măriei Sale, şi pe tot neamul lui». Acest Domn, căruia îi plăcea mult chefurile şi zaifeturile, « şi alte desfătări ale lumei», făcu pentru petrecerile acestea ale lui un foarte frumos foişor « din cea parte de heleşteul Frumoasei, sub Cetăţue, făcând şi cişmea cu apă curgătoare, de mergeau în plimbare » acolo cu Doamna şi copiii lui. După mazilirea lui Vodă, deci în 1747, murindu-i Doamna Maria, el se reînsură la Constantinopol cu Sultana Mano, fata lui Mihai *) *) Vezi N. Iorga: « Ştiri despre secolul al XVIII-lea », (în A. A. R.), precum şi cronica lui Athanasie Ipsilante. NEVESTELE LUI CONSTANTIN VOEVOD 33 Mano, marele logofăt al Patriarhiei din Fanar. Această Sultană, care deci n’a fost Doamnă, deşi astfel s’a intitulat şi ea şi astfel îi zicea şi lumea, era văduva lui Dumitru Ramadan (Balasachi), cu care avea o fată, Smaranda, şi doi feciori. Cu Ion Vodă n’a avut copii; de altfel, în al doilea an a căsniciei (1749) Mavrocordat muri, acolo la Constantinopol, lăsând-o pe biata Sultana văduvă a doua oară. CAPITOLUL 3 DOAMNELE LUI ALEXANDRU DELIBEY ŞI ALEXANDRU FIRARIS Pe fiii voevozilor fraţi Constantin şi Ion Mavrocordat, îi chema pe amândoi Alexandru. Veneau deci veri primari, şi au domnit şi ei, scurtă vreme, în Moldova, către sfârşitul veacului. Cel dintâi avea de soţie pe Maria, fata lui Ion Vodă Callimaki, iar cel de-al doilea pe Zamfira, fiica lui Niculai Vodă Caradja. Precum vedem, ajungem la vremea când Fanarioţii se încuscreau numai între ei, rămânând boierii băştinaşi în afară nu numai de slujbe şi de viaţa publică a ţării, dar în afară chiar de înalta viaţă socială, a cărei ton o dădea doar curtea şi protipendada. Iar in aceasta din urmă rar se pripăşea câte un boier de ţară. Câteva neamuri numai au ştiut să-şi ţie rangul şi prestigiul, ca de pildă în Moldova Sturzeştii şi Bălşeştii, şi în Muntenia Văcă-reştii, Filipeştii, mult zece-douăsprezece familii. Restul a fost numai import fanariot, dela cele mai bune neamuri ale grecilor până la cele mai proaste; dela coborîtori din împăraţi bizantini la zarzavagii de pe Bosfor, toţi Domni şi mari boieri în îngăduitoarele noastre ţări. Alexandru I Mavrocordat, zis şi Delibey, înlocui în Moldova pe Constantin Moruzi, care trebui să părăsească ţara din cauza consulului rusesc, Lascaroff. La rândul său, Mavrocordat, după trei ani de domnie (1782—85) trebui să plece din Moldova din cauza consului austriac, Raicewici. Abia de câţiva ani se introdusese aceste consulate în ţările noastre şi buclucurile începură să curgă. De ce i s*a spus acestui Domn « Delibey » — Indrăsneţul — nu putem şti, când mai curând i s’ar fi putut spune « nenorocosul », DOAMNELE LUI ALEXANDRU DELIBEY ŞI ALEXANDRU FIRARIS 35 sau, cum a şi rămas de altfel poreclit la noi în ţară: Pârlea Vodă, fiindcă, de cum soseşte el la Iaşi, Curţile Domneşti iau foc, de e nevoit Domnul să se mute cu toţi ai lui în casa Mitropolitului Gavril Callimaki, unchiul soţiei lui. Dar parcă se lua focul după el, căci nu bine apucase să se mute, că ard şi casele mitropolitului ! Doamnă-sa Marioara a fost o femeie deşteaptă şi plăcută, despre a cărei viaţă avem unele amănunte interesante. Intru cât însă ele privesc numai epoca dinainte de domnia lui Vodă Alexandru, când era Marioara o tânără şi nostimă Domniţă, o îndrăgostită dar sperioasă logodnică, şi apoi o simandicoasă mireasă, vom vorbi despre ea când ne vom ocupa de domnia tatălui ei Ion Callimachi*). Doamnă a fost abia 25 de ani după ce se măritase, şi nu ne-a rămas nimic dela ea din epoca aceea. Din căsnicia Domniţei Marioara Callimaki cu Alexandru Mavrocordat Delibey s’a născut, foarte târziu1 2), un singur copil, Domniţa Ralu, care a fost măritată cu beizadea Constantin Mo-ruzi, fiul lui Alexandru Vodă. Aceşti Ralu şi Constantin au fost bunicii lui Dumitru Moruzi, zis Mitică, zis Kneazul, fost prefect de poliţie al Capitalei înainte de războiu şi una din cele mai cunoscute figuri bucureştene din acele vremuri. Un tablou în ulei aflător la Atena, la doamna Lilly Moruzi, ni-1 înfăţişează pe vestitul Kneaz la vârsta de 4—5 ani, alături de bunică-sa Domniţa Ralu. 1) Vezi capitolul 14. 2) EAAHNIKA (Revistă de Istorie din Atena, 1930, pag. 473). Alexandru Mavrocordat Delibey 3' 36 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Alexandru al II-lea Mavrocordat zis Firaris era terziman la Poartă în timpul domniei de trei ani a vărului său. Cum trăise multă vreme la Curtea imperială rusească, s’au gândit Turcii că s’ar pricepe să se poarte într’un chip mai iscusit cu consulii străini din Iaşi, şi-l trimiseră deci Domn al Moldovei, în primăvara anului 1785. Alexandru Firaris fusese însurat — în Rusia probabil — cu o Alsaciană din Strassburg. Murind aceasta de tânără şi fără a lăsa copii, Mavrocordat se însură a doua oară, la Constantinopol, cu Zamfira, fata lui Niculai Caradja (care domnise un an în Muntenia (1782—83) şi a Doamnei Tarsiţei. Atât dela tatăl ei Niculai Vodă, om cu inteligenţă superioară şi o deosebită cultură, cât şi dela maică-sa, Doamna Tarsiţa, despre care spune Hauterive că era « une femme de beaucoup d’esprit, qui a affiche dans sa cour la liberte de vivre la plus absolue », noua Doamnă Zamfira Mavrocordat avea de unde moşteni suficiente calităţi pentru a face din ea o femeie, dacă nu superioară, în tot cazul foarte plăcută. Hauterive, mare amator şi cunoscător de femei, o descrie astfel: « Figura ei exprimă o adâncă melancolie, semnul unui suflet simţitor şi a unui spirit care cugetă. Aceste două calităţi se trădează prin mişcări neaşteptate, naturale şi graţioase şi prin răspunsuri pline de fineţă ». De altfel Hauterive a fost cam amorezat de ea, ca şi de toate femeile cu care venea în contact. Francezul acesta, savant, conte şi sărac, venise la Constantinopol în calitate de « gentilhomme d’ambassade » în tovărăşia lui Choiseul-Gouffier, noul ambasador francez pe lângă înalta Poartă. Un an după sosirea lui în Turcia, el fu recomandat de către ambasadorul Franţei lui Mavrocordat, care plecând în Moldova să-şi ia scaunul în primire, îl lua cu el în calitate de secretar particular. Hauterive avu minunata inspiraţie să-şi ţie un « Jurnal de călătorie », care, publicat mai întâiu în « Revue de Geographie » (1877) şi mai târziu în volum (1902) ne face pe noi astăzi să aflăm toate amănuntele unei călătorii între Constantinopol şi Iaşi în anul 1785. Drumul care ţine astăzi 14 ceasuri pe mare, ţinea atunci, pe uscat, 27 de zile! Azi te culci la Constanţa şi te trezeşti a doua zi, dis de dimineaţă, pe Bosfor; iar acum 150 de ani te scuturau rădvanele, deseori fără arcuri, aproape o lună de zile. DOAMNELE LUI ALEXANDRU DELIBEY ŞI ALEXANDRU FIRARIS 37 La 13 Februarie se porni alaiul la drum, plecând din Pera, către seară, în spre Aivaskioi, unde şi făcu popas, după două ceasuri. Domnul pornise nu numai cu nevasta, cu copiii, cu secretarul şi cu tot cârdul de slujitori şi de paznici, care-i compuneau în deobşte alaiul, dar mai avea încă o bună parte din familia lui, sau mai bine zis din familia Doamnei, care ţinuse să-l întovărăşească o bucată de drum. Părinţi nu mai avea Mavrocordat, după cum am văzut mai sus; socrul său murise şi el cu un an mai înainte. Dar soacra, Doamna Tarsiţa Caradja, cu toţi fiii, fiicele, ginerii şi nurorile, mulţi la număr, se ţineau grapă de Doamna Zamfira, ca şi cum ar fi dus-o la spânzurătoare. Secretarul, prea nou încă, nu era admis în intimitatea măririlor lor. El trebuia să meargă mult în urmă, deseori călare, alte ori în rădvan, culcându-se prin odăi murdare şi mâncând dintr’o strachină cu alţii. Pentru un conte al vechiului regim tratamentul era cam sălbatec. Dar ce nu face omul pentru o pâine! In ziua a treia, dela Buiuc Cecmedje la Silivria, Hauterive notează: « On se l£ve de grand matin, ou cotoie la mer, on va manger â Kinăcli du mauvais pain et une horrible friture. On met Ies doigts dans la mâme assiette tous â la fois, on n’a ni serviette, ni bouteille, ni table; on boit du vin dont o avale la lie; ou prend du cafe dont on boit le marc, Fon aspire en meme temps la fumăe *de cent pipes, et comme il n’y a que moi pour qui ces choses soient extraordinaires, je me garde bien de montrer de P6tonnement... Mais la princesse passe, une princesse belle comme le jour; je lui offre du vin, elle le boit et se prive de la moitie d’un poulet, que je devore »! Iată-1 pe to signor segretarios atât de încântat de-a fi mâncat jumătate din puiul Doamnei Zamfirei, încât zice că se simte deodată grec, şi c*ar da cu plăcere cea mai frumoasă pălărie Louis seize pentru un calpac verde â la turca. A doua zi, nouă încântare. Silivria nu-i place, deşi e antica Selimbria a lui Strabon. Insă se ţine după Doamnă şi Domniţe la, biserică — o basilică veche, care-i aminteşte catacombele primilor creştini. Şi când vede Francezul pe toate femeile acele frumoase sărutând icoanele, moare de necaz că nu este şi el una din ele. Cumnata Doamnei îi place cel mai mult din toate, şi e păcat că n’o numeşte, căci astfel nu putem şti dacă e vorba de 38 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Catrina a lui Ion, sau de Ralu a lui Constantin Caradja, (născută Moruzi). Intr’a cincea zi, dela Şilivria, rudele doamnei iau în sfârşit rămas bun pentru a se întoarce la Constantinopol, cu care ocazie Hauterive exclamă sentimental: « II n’est pas possible de ne pas prendre part au chagrin d’une familie parfaitement unie, qui se separe du plus aimable des princes ». O soră de-a Domnului* Catrina CantacuzinoJ), care urma să se înapoieze şi ea la Constantinopol, e atât de nenorocită de această despărţire, încât se duce la Episcopul locului să-i ceară mângâiere. Francezul, mereu pe urma fustelor, o urmăreşte acolo, însă pleacă supărat din palatul episcopal, fiindcă Sfinţia Sa, luându-1 drept un popă catolic, abia îi răspunde la salut. De acum înainte, drumul, încă foarte lung, începe a-1 plictisi pe domnul secretar, fiindcă rămâne lipsit nu numai de tovărăşia zânelor fanariote, dar chiar de-a lui Vodă şi de-a Doamnei, care cu cai mai sprinteni o luară goană înainte, lăsând pe Hauterive mult în urmă cu slujitorii şi cu bagajul. Prin Burgas şi Kirkilisse, oraşe menite să se ilustreze mai târziu 1 2), ajunge el în sfârşiţ la Silistra, într’a 18-a zi. Rămâne foarte încântat de pitorescul acestui oraş şi primul său contact cu Dunărea îl minunează. « C’est le plus beau fleuve de PEurope » declară el. In sfârşit, şchioapa-şchioapa, prin Slobozia, unde Francezul nostru face cunoştinţă cu mămăliga românească, prin Focşani şi Tecuci, unde ispravnicii i se par foarte grands seigneurs, prin Bârlad şi Vaslui, unde contele gustă întâia oară vinul de pelin, care cu 70 de ani în urmă încântase şi pe Petru cel Mare, convoiul ajunge, într’a 28-a zi, la Iaşi. « Quels arbres magnifi-ques! ». De fapt, ţara noastră îi place şi o înţelege. Om deştept şi cultivat, Hauterive, care va ajunge mai târziu consul la New-York şi apoi Directorul Arhivelor Statului la Paris, făcu pentru Ipsilanti un «Memoriu asupra stării actuale a Moldovei în 1787» precum şi o descriere a societăţii moldoveneşti, care este o operă de mâna 1) Sau poate cealaltă soră, Sultana, măritată şi ea cu un Caradja. 2) In 1912, în războiul de eliberare a statelor balcanice. DOAMNELE LUI ALEXANDRU DELIBE.Y ŞI ALEXANDRU FIRARIS 39 Alexandru Mavrocordat Firaris 40 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE întâia. Vorbind de boieroaicele noastre, pe atunci în majoritate Fanariote, arată viaţa de lenevire pe care o duceau, culcate fiind toată ziua pe divanuri, între perne, îmbrăcate în rochii de stofe subţiri, care îngăduiau să li se vadă toate formele, ceea ce nu era decât spre folosul celor tinere, cu părul, sprincenele şi genele văp-site — rău văpsite, pretinde Francezul — şi purtând sexului masculin un respect patriarhal cum nu se mai vedea pe atunci nicăieri în Europa. Hauterive vrea să vorbească, fireşte, de Europa Occidentală. Dar chiar la noi, tocmai epoca aceea descrisă de Hauterive era o vreme de tranziţie, când influenţa austriacă şi rusească începu să se resimtă puternic în casele noastre boiereşti, ducând spre o eră a emancipării, care trecu în curând toate limitele permise în Occident. Despre Domniţe, el spune că singurul privilej pe care-1 aveau, era să fie denumite astfel, chiar după căsătoria lor cu boieri, precum şi acel de a sta pe divan lângă Doamnă. Cât despre aceasta, Doamna Zamfira Mavrocordat, Hauterive nu încetează, la fiece ocazie, să vorbească de ea şi s’o laude. Spune că deşi trecea în ochii unora drept o femeie simplă şi lipsită de caracter, el o găsea dimpotrivă simţitoare şi spirituală. Aflându-se într’o seară în grădina curţii domneşti împreună cu Doamna Zamfira şi cu Sofia de Witt, cea care va fi mai târziu contesă Potocki, care prin extraordinara-i frumuseţe va deveni o celebritate europeană, de care marele şmecher Hauterive era amorezat ca un şcolar, şi pe care o vom mai întâlni-o deseori în paginile acestei cărţi — aflându-se într’o seară în grădină, în tovărăşia acestor încântătoare femei « pe când luna, scul de aur, străluceşte prin aleie » el, ca şi poetul nostru, nu băga de seamă că: « se îmbăia de feeria unui mândru vis de vară « care ’nir’însul se petrece...» şi începu să le spuie câte şi mai câte, că e luna frumoasă, seara ispititoare, Moldova un rai, şi locuitorii ei cei mai fericiţi oameni din lume sub guvernarea celui mai priceput voevod şi a celei mai DOAMNELE LUI ALEXANDRU DELIBEY ŞI ALEXANDRU FIRARIS 41 încântătoare Domniţe. Cochetă şi plină de duh, Doamna Zamfira răspunse: «Domnul secretar face parte din acest guvernământ, el nu bagă de seamă că, vorbind astfel, îşi face laudă sie însuşi !»*). Măririle acestei simpatice Doamne nu ţinură mult. Un an după sosirea lui Mavrocordat la Iaşi, Raicevici, consulul austriac, care începea să facă lege în Moldova, ceru dela Poartă rechemarea lui, fiindcă i se părea că noul Domn era plea aplecat politicei ţariste. Alexandru Mavrocordat nu aşteptă să-i vină firmanul de mazilire, îşi luă nevasta, fata şi lucruşoarele şi porni în grabă la Petersburg, unde din mila împăratului căpătă titlul de Principe, punându-se apoi în capul unei mişcări greco-ruse în vederea eliberării Elenilor de sub jugul turcesc. Vremurile de care vorbim sunt acele ale lui Rigas şi ale pre-eteriei 2). Restul vieţii şi-l petrecu Alexandru Mavrocordat în Rusia, despărţit de nevasta lui, care-i trimetea totuşi deseori scrisori din Constantinopol. El muri acolo, bătrân, în anul 1809. Doamnei Zamfirei i se pierd urmele, iar Domniţa Catrina, singurul lor copil, x) Iată ce spune Prinţul Charles de Ligne despre Mavrocordat şi despre curtea lui (în Oeuvres choisies. II. p. 137. Geneve, 1809): «Mavrocordato, Hospodar de Moldavie, avait laisse â son espece de cour sauvage assez d’oriental pour avoir le piquant de l’Asie, et donne assez de civilisation pour y joindre quelques grâce de PEurope. ...Mărie â peu-pres comme chez nous, il s’etait donne une espece de serail â la turque, mais bien plus raisonable. Pour eviter d’etre la dupe des infidelites, ou d’etre tyran avec des eunuques, il avait permis l’antree de son harem â tous ceux qui plaisaient â ses sultanes: il fallait seulement qu’ils se soumissent â une petite ceremonie. Un grave docteur juif etaient sans cesse de garde... et il fallait se resoudre â etre examine par lui... Les indices de sânte procuraient un billet d’entree... Mavrocordato ne voyait que des heureux et des heureuses; on se prenait, ou se quitait, il n’y avait ni jalousie, ni humeurs... Ce n’etait que danses â la greque, voluptucuses â l’exces; que fetes, que spectacles, sur-prises, histoires galantes arabes qu’on se contait... L’Hospodar attirait par lâ beaucoup d’etrangers, curieux de voir le plaisir en circulation... Les apparences de la guerre n’empechaient point tout Iassy de se di-vertir...». 2) Vezi cap. 21 şi 22. 42 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE se mărită în împărăţia vecină şi nu se mai întoarse nici ea în ţară. Din aceşti doi Alexandru Mavrocordat n’au rămas deci cobo-rîtori în linie bărbătească1). Toţi Mavrocordaţii de azi se-trag, fie din Dumitru, fratele lui Alexandru Delibey (feciori amândoi de-ai lui Vodă Constantin) fie din Alexandru, fiul lui Vodă Niculai. *) *) Poreclele acestor voevozi sunt caracteristice: Firaris înseamnă Fugarul, iar Delybei, Prinţul îndrăzneţ. II FAMILIA RACOVIŢ CAPITOLUL 4 DOAMNELE LUI CONSTANTIN VODĂ ŞI A LUI ŞTEFAN VODĂ înainte de a trece la Doamnele Ghiculeştilor, care, concomitent cu ale Mavrocordaţilor, au ocupat scaunele ţărilor noastre mai bine de o jumătate de veac, vom fi nevoiţi ,pentru a nu nedreptăţi umbra vreunei dispărute, să arătăm cine au fost nevestele fraţilor Constantin şi Ştefan Racoviţă, cari deşi Moldoveni, au domnit şi ei, efemer, în epoca fanariotă. Feciorii lui Mihai Vodă Racoviţă şi ai frumoasei Doamne Ana*), grecizaţi de altfel şi prin educaţie şi prin alianţe, au domnit unul 9 ani (Constantin) când la Iaşi, când la Bucureşti* 2), celalt (Ştefan) un singur an în Muntenia (1764—65). Acesta din urmă, care fusese logodit întâiu cu Sultana Mavrocordat 3), se însură, după stricarea logodnei, cu fata logofătului Constantin Ipsilanti, Theodora, Doamna Teodora deci, despre care nu se ştie nimic, căci prea i-a fost scurtă mărirea. In schimb, o tristă şi prea interesantă povestire despre Doamna Sultana a lui Constantin Vodă Racoviţă îşi are locul aici. Acest fiu mai mare al lui Mihai Vodă fusese însurat, scurtă vreme, cu o femeie care nu i-a dăruit copii. Murindu-i această primă soţie, *) Vezi voi. I, cap. XXXI. 2) Const. Racoviţă a domnit în Moldova dela 1749 la 1753; în Muntenia dela 1753—56; a doua oară în Moldova 1756—57; şi a doua oară în Muntenia 1763—64. 3) Vezi voi. I, cap. XXXI. 46 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE el se căsători din nou, la Constantinopol, cu Sultana Slugearoglux). Când, în 1749, căpătă scaunul Moldovei, îşi luă cu el la Iaşi pe tânăra-i soţie, pe care o iubea ca ochii din cap. Toate poftele Doamnei trebuiau satisfăcute şi neştiind cum s’o mai răsfeţe, Vodă se gândea acum să-i asigure viitorul. La 5 Ianuarie 1752 secretarul Domnului, Linchoult, scrise lui Desalleurs, ambasadorul Franţei la Constantinopol, că « Hospodarul » doreşte să plaseze 50.000 de piaştri pe numele nevestei sale la Casa Naţională Franceză. Scurtă vreme după aceea tratează cumpărarea unei case la Buiuc-Dere, tot pentru Doamna. In atare condiţiuni îşi poate închipui oricine bucuria ce resimţi Constantin Vodă, când în vara aceluiaşi an (1752), nevastă-sa îi destăinui că este însărcinată. Va avea în sfârşit un copil, şi încă dela această femeie pe care o adora! Dar bucuria se transformă în curând într’o mare nelinişte, fiindcă Doamna Sultana suporta foarte greu starea ei. In toamnă sănătatea Doamnei era atât de împuţinată încât Racoviţă, serios alarmat, începu să umble după medici străini, căci doftorul grec dela Curte se adeverise neputincios de a-şi căuta stăpâna. Secretarul francez al lui Vodă, acel Linchoult arătat mai sus* 2), îl sfătui să aducă neapărat din A) Origina Doamnei Sultana a fost mult discutată. D. Ghibănescu spune că e fata lui Mihalachi Spătar (Surete şi Izvoade, VIII, Tabela genealogică). Insă Cronica Ghiculeştilor, contimporană, arată că e fata lui Iordachi Sluger: (Bul. Corn. Ist., II), iar d-1 N. Iorga precizează că e a lui Gheorghe din Viza şi a Eufrosinei (A. A. R., « Ştiri despre veacul al XVIII-lea, pag. 17). D-1 I. Filitti (în Arhiva Gh. Gr. Cantacuzino, pag. 292) arată că acest Gheorghe din Viza, zis şi Iorgu şi Iordachi, a fost tatăl Doamnei Sultanei, care a mai avut o soră Smaranda, măritată cu Alexandru, fiul lui Nicolae Vodă Mavro-cordat, precum şi trei fraţi, pe Dumitrachi Hatm. însurat cu Ecaterina, sora lui Grigore Vodă Ghica, pe Alexandru comis, însurat cu Elena N. Suţu, şi pe Constantin vel post. Toţi aceşti copii ai slugerului Gheorghe din Viza, şi-au zis Gheorghiade sau Iorgulescu, sau Slugearoglu. Dovezile aduse de d-1. Filitti în sprijinul acestei afirmaţii, care au tâlcul lor în privinţa descendenţilor Ghiculeştilor, sunt sugestive, dar nu concludente. Totuşi, până la proba contrarie, am adoptat aceste concluziuni. 2) Erau patru fraţi, Linchoult sau Linchou, fiii lui Maurice Linchou, negustor din Marsilia. (I. Filitti: « Lettres et extraits », tabla. Arh. Gh. Gr. Cantacuzino, pag. 125). Dintr’un frate al acestui secretar al lui Racovitză, se trage familia Lenş sau de Linche, căreia în Moldova i se zicea Linţu! Pe secretarul lui Const. Vodă Racovitză, pentru o pâră mincinoasă a lui Nicolai Şuţii, 1-â omorît Sultanul în 1766 (vezi E. Koglăniceanu, ed. II, pag. 246—421). DOAMNELE LUI CONSTANTIN VODĂ ŞI A LUI ŞTEFAN VODĂ 47 Constantin Vodă Racoviţă 48 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Constantinopol pe un medic italian—sau poate levantin—care fusese multă vreme la Curtea din Dresda, şi care, după părerea lui, era un mare învăţat. Şi astfel sosi în curând la Iaşi Giuseppo Antonio Pisani, care se apucă să îngrijească pe Doamna Sultana cu atâta râvnă, încât de Crăciun ea trăgea de moarte, iar în ziua de 2 Ianuarie 1753, îşi dădu biata femeie duhul în braţele nemângâiatului ei soţ. « A doua zi, cu multă cinste şi jale au ridicat boierii cei mari oasele cu mare adunare de vlădici, egumeni şi preoţi fără de număr, mergând şi Domnul cu toate gloatele pe jos până la mănăstirea Goliei, făcând mare obidnuire Domnul pentru Doamna, la care cetind oasele cu mari cântări şi împărţiri de bani la săraci şi la tot norodul ce se afla acolo, au îngropat-o înaintea Precistei. De acolo au luat boierii cu toţii pe Domnul şi l-au dus la Curte, mân-gâindu-1 cu multe cuvinte dulci şi blânzi, puind Domnul strae cernite şi la fel toată curtea Măriei Sale, rămâind mare jale în toată curtea». (E. Kogălniceanu). Dar blândele cuvinte ale boierilor nu mângâiară pe Vodă. In zadar încerca doftorul să se desvinovăţească spunând că Doamna a murit de-o « enfrasis », Racoviţă, care-1 privea ca pe asasinul nevestei lui, îl băgă la răcoare « într’un cuptor, cu pâne şi apă ». Şi rămase bietul Pisani acolo, muritor de foame şi de frig, luni şi luni de zile. Când, în sfârşit, Constantin Racoviţă fu mutat cu domnia dela Iaşi la Bucureşti, Italianul, putu crede că i s’a isprăvit canonul. Dar aşi! El fu scos din cuptor, ferecat în lanţuri, şi dus aşa peste Milcov, până la Bucureşti, unde-1 băgară oamenii lui Vodă într’alt cuptor. Chinul acesta a ţinut aproape un an. Numai prin repetatele stăruinţe ale contelui Desalleurs, doftorul Pisani îşi redobândi libertatea, plecând de-a-dreptul la Constantinopol, fără a vrea să mai facă drumul până la Dresda, unde era cerut cu stăruinţă. Fireşte că faţă de ambasadorul Franţei, Racoviţă nu în-drăsni să mărturisească adevăratul motiv al răului tratament ce impusese lui Pisani. La 5 Martie 1755 el scrie lui Hubsch că medicul este eliberat de mult, şi c’a fost trimis în ţara lui, plătindu-i-se tot ce i se cuvenea, deşi «Ies mauvais sentiments, le libertinage, et la mauvaise conduite de ce medicin luy avoient justement attirâ mon indignation ». DOAMNELE LUI CONSTANTIN VODĂ ŞI A LUI ŞTEFAN VODĂ 49 Insă Constantin Vodă nu făcuse toate acestea din răutate de suflet săracul, ci de inimă rea, căci nu se mai putea mângâia de moartea scumpei lui Sultana. Pentru a-şi potoli necazul şi durerea el căuta uitarea în băutură. Azi un pic, mâine un pic, Vodă se făcu beţiv. «Mânca afion dimineaţa» zic Letopiseţii şi la vreme de chindie bea pelin cu ulciorul şi toată ziua se afla tot vesel ». A murit alcoolizat1). L) Afionul era un stupefiant, opium sau cocaină. E singurul exemplu cunoscut în trecutul nostru a întrebuinţării acestor droge. Asupra morţii lui C. Racovitză vezi « Genealogia Cantacuzinilor», pag. 137, (de banul M. Cantacuzino). 4 \ III FAMILIA GHICA 4* CAPITOLUL 5 DOAMNA ZOE A LUI GRIGORE VODĂ al II-lea Dela îndoita trădare a lui Brâncoveanu şi a lui Cantemir împotriva suzeranului lor Padişahul în timpul războiului ce purta acesta cu Petru cel Mare (1711), înalta Poartă hotărîse a nu mai încredinţa domniile ţărilor noastre decât numai membrilor familiei Mavrocordat, ca fiind singurii în care mai aveau încredere. Dacă în 1726 Grigore Ghica fu numit Domn al Moldovei, apoi împrejurarea aceasta se datoreşte faptului că mama lui Grigore era o Mavrocordat, fata vestitutlui Alexandru Exaporitul şi sora voevo-zilor Nicolae şi Ion. Rămase aşa dar scaunul Moldovei în patrimoniul aceleiaşi familii. Grigore Ghica, ai cărui bunic şi războinic domniră în ţările noastre, se grecizase cu totul, neştiind şi ne înţelegând măcar limba românească. Născut la Constantinopol prin anii 1690—95, el acolo crescuse, acolo trăise şi acolo se însurase.. De altfel era om cu carte; învăţase greaca antică, latineşte şi italieneşte, şi era — se zice — foarte cu bun simţ, cum era şi buna lui mamă Ruxanda, femeie învăţată, deşteaptă şi vrednică. Contele Mniszech, un polon care a cunoscut-o bine, spune despre ea că era « inteligentă, cu o creştere aleasă, având o perfectă iniţiare în afacerile turceşti». Demnă fiică a Exporitului. Un obiceiu care începea să se statornicească cerea ca voevozii ţărilor româneşti să fi fost mai întâi mari interpreţi ai Porţii — dragomani — înainte de a fi domni. Ca atare, creşterea pe care Ruxanda Ghica o dădu fiului ei fu îndreptată asupra cunoaşterii limbilor şi a politicii. La prima vacanţă a dragomanatului, Grigore Ghica reuşi să învestească această misiune de înaltă încredere, 54 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE ceea ce miră pe toţi diplomaţii din Constantinopol, care găsindu-1 prea « giovine di lingue » atribuiră această numire influenţei mamei sale. Totuşi după scurtă vreme, aceiaşi ambasadori îl numeau în rapoartele lor « afabil, exact, activ şi deştept». Ceea ce era. Trăind printre Grecii Fanarului, grecizat el însuşi, Grigore Ghica se însură cu o Greacă, Zoiţa Mano, fata doctorului Mihail Mano, personaj foarte cu vază la Constantinopol, mare scherofilax al Patriarhiei. Acest Mihail Mano, fiul lui Manoil, îşi făcuse studiile întâiu în Turcia, apoi prin ultimii ani ai secolului al XVII-lea, plecase în străinătate, de unde, după ce fusese elevul vestitului Boerhaave, se întoarse acasă cu titlul de doctor în filosofie şi medicină. Meseria aceasta din urmă o şi practică, de altfel într’un chip fatal pentru propria lui familie, după cum vom vedea1). Fata lui mai mare, Sultana, se mărită întâiu cu Dumitru Şerban Balasachi şi apoi cu Ion Vodă Mavrocordat. Iar fata a doua, Zoiţa, fu întâiu nevasta unui grec, care, murind în curând, o lăsă văduvă la 16—17 ani, cu un copil în braţe. Niciun an mai târziu, ea păşi a doua oară în faţa altarului, măritându-se cu Grigore Ghica Dragomanul, de va ajunge şi Doamnă. Un portret de-al ei păstrat la mănăstirea Pantelimon de lângă Bucureşti, ne-o înfăţişează frumoasă, cu ochi vioi şi inteligenţi. Cum pe de altă parte ştim din mărturiile timpului că era învăţată şi energică, înseamnă că vestita ei soacră Ruxanda nu avu a se ruşina de noră-sa. Dragomăneasa Zoiţa Ghica rămase multă vreme după căsătorie, vreo 10 ani, în oraşul în care se născuse, pe încântătoarele maluri ale Bosforului, unde atât familia bărbatului cât şi a ei, îşi aveau casele lor, la Curu-Cişme, în imediata apropiere a palatului din Dolma-Bacce. Tânăra femeie profită de tovărăşia ei cea nouă, un bărbat dragoman şi o soacră cunoscătoare a tuturor x) Vezi C. Mano: «Documente din secolele al XVIXlX-lea privitoare la familia Mano ». (Bucureşti, Gobl & Fii, 1907) unde origina familiei este tratată pe larg. In această excelentă lucrare s’au strecurat mici erori de date. Astfel Dr. M. Mano nu putea fi născut la 1690, ci de sigur prin 1670—75, de oarece nepotul său Scarlat Vodă . Ghica avea la 173° vreo 15 «uii, ceea ce înseamnă că Doamna Zoiţa s’a măritat pe la 1713—14, iar tatăl ei (Doctoru Mihai Mânu) pe la 1694^-95. Doamna Zoe Ghica (după un portret de la Pantelimon, in păstrarea d-lui C. Mano) DOAMNA ZOE A LUI GRIGORE VODĂ al II-lea 55 tainelor politicei musulmane, pentru a prinde ea însăşi darul de-a învârti sforile în încurcatul labirint al culiselor Porţii. O vom vedea mai târziu dictând în Stambul, fireşte că în măsura puterilor ei de femeie şi de creştină, iar deocamdată nu ne-am mira să fi fost şi ea una din uneltele care lucrară cu râvnă la ridicarea tronului bărbatului ei. De fapt, numai în vederea acestei cauze finale căpătase Ghica dragomanatul. Aşa dar, când iţele fură destul de încurcate şi sforile destul de bine trase, profitând de mazilirea lui Mihai Vodă Racoviţă, rudele şi prietenii marelui Dragoman căpătară domnia Moldovei pentru protejatul lor. In afară de mama Ruxanda şi de nevasta Zoiţa, cel care pusese mai mult umărul pentru a urni această treabă, fu un fanariot din cei noi, originar din Trebizonda, dar cu mare influenţă în culisele Seraiului: bătrânul Constantin Ipsilanti1). Când aşa dar, în Decemvrie 1716, Grigore Ghica căpătă domnia Moldovei, el târî după sine în noua lui patrie pe binefăcătorul său şi pe fiul acestuia Enache, ceea ce-i va pricinui mari neajunsuri. De altfel alaiul domnesc era plin de Greci, rudele noului voevod: Dragomăneasa Zoiţa, acum Doamnă, fetele lor, Domniţe, fiii lor, beizadele, mama Ruxanda, ginerele Iamandi şi cumnatul Arapache Vlasto. In dimineaţa naşterii Domnului, 25 Decemvrie, pe o iarnă foarte aspră, porni noul voevod, cu alaiul de rude şi de prieteni, spre Dunărea binecuvântată, spre câmpiile româneşti, de unde curgea aurul spicelor noastre în haznalele coborîtorilor din Mahomed şi în pungile progeniturii lui Alcibiade. Noua familie domnitoare fu bine primită în Moldova. Grigore Vodă şi Doamna Zoiţa învăţară repede româneşte, « deprinzându-se prea lesne cu limba ţării» după cum glăsuieşte cronica. Cu boierii se purtară bine, iar pe de altă parte, fiind tineri şi doritori de petreceri, ţara fu încântată de ei, fiindcă tinereţea şi veselia merg drept la inima omului, dornic întotdeauna de a ieşi din noianul de «necazuri care-i copleşeşte viaţa. Cronicarul Amiras spune despre 1) El va fi tatăl Doamnei Theodorei Racoviţă (vezi cap. 4), bunicul Doamnei lui Scarlat Ghica (fiul lui Grigore II-lea), precum şi bunicul lui Alexandru Vodă Ipsilanti (vezi cap. 8). 56 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Grigore Vodă că «Domn tânăr fiind, dar era întreg la minte... Ii plăceau vânătorile şi petrecerile, împreună cu boierii, că nu era mândru. La plimbări, la câmp, ieşea adesea cu boierii săi, zăbo-vindu-se cu naiuri şi cu nagarale, iar cu săgetatul şi cu sineţul bătând prea bine ». Curtea domnească fiind în stare destul de rea, Grigore Ghica îşi făcu o casă sus pe dealul Galatei, lângă mănăstirea lui Petru Şchiopul, şi de asemeni un foişor în dealul Copoului, despre care ne spune Kogălniceanu că «era făptură de Ţarigrad, cu tot felul de boele », adică în felul caselor turceşti de pe malul Bosforului. Acolo, la Copou, făcea Vodă în toţi anii halca, « şi care din boieri o lua, îl dăruia cu grele cumanaşuri» — halca, acest străvechiu joc naţional, alungat de mult din meleagurile noastre de către modernele sporturi anglo-saxone, dar pe care Domnii noştrii fanarioţi o apreciau ca în vremurile lui Petru Rareş şi ale Lăpuşneanuluix). Scurt, Vodă se « engledisea », cum se spunea pe atunci, iar la masă petrecea uneori până noaptea târziu « cu tot felul de zicători ». x) Halca se juca prinzând cu suliţa, din goana calului, nişte cercuri atârnate de crăcile copacilor sau aruncate în aer. DOAMNA ZOE A LUI GRIGORE VODĂ al IMea 57 Doamna Zoiţa petrecea şi ea, de obiceiu în iatacurile ei cu jupânesele boierilor, alte ori însă chiar la masa lui Vodă. Dar în curând, împreună cu Domniţele, cu Beizadelele, cu soacra Ruxanda şi cumnata Mărioara Vlasto, trebui să părăsească Iaşii şi să fugă, ca în vremea Elisabetei Movilă, să se închidă în cetatea Hotinului, căci se întâmplase bucluc în ţară. Din pricina lui Constantin Ipsi-lanti, pe care Vodă îl făcuse Mare Postelnic, şi al fiului acestuia Enache, făcut Agă, se supăraseră boierii Dimitrie Racoviţă (fratele lui Vodă Mihai) şi Iordache Kostaki, scoşi amândoi din pâine, şi se înţeleseră cu Adâl-Gherai, hanul Tătarilor, pentru a scoate pe Grigore Vodă Ghica din scaun. Şi s’a «bejenărit» ţara din pricina lor. In codrul Chigheciului, în Fălciu, se întâlniră armatele lui Vodă cu Tătarii, în rândurile cărora erau hainii boieri Racoviţă şi Kostaki. A rămas ca o legendă la noi că în vremea fanarioţilor Românii nu mai aveau armată. Adevărat că aceasta era puţină, dar în secolul al XVIII-lea ca şi mai înainte « ţara putea fi ridicată», şi în repetate rânduri, acum sub Ghica, mai târziu sub Mavrogheni, alte ori încă, aflăm această ţară în picioare împotriva încălcărilor străine. In Codrul Chighinei oastea lui Vodă, alcătuită din 7.000 de oameni, pedeştri, călăreţi, mazili şi curteni, înfrânseră pe duşmani, fără ajutorul Turcilor, punând pe Tătarii hanul?» pe goană şi alungându-i până în Buceag; iar cât despre Racoviţă şi Kostaki ei fugiră de-a-dreptul la Constantinopol, cerând acolo găzduire lui Mihai Racoviţă, fostul Domn al Moldovei, care nu vru să-i primească. Rătăcind mai apoi pe malurile Dunării, Dumitru Racoviţă fu prins la Silistra, şi, cu mâinele şi picioarele legate, fu adus la Iaşi, drept plocon lui Grigore Vodă. Doamna Zoiţa, întoarsă dela Hotin după izbânda împotriva Tătarilor, se puse acum tare pe lângă Vodă să-şi ierte duşmanii. Cronicarul Amiras spune despre această Doamnă că «era la o fire cu bărbatul ei », adică deosebit de bună, şi aşa chemând amândoi pe Racoviţă la Curte, doar numai îl certară şi-l mustrară pentru faptele sale şi încolo nimic. Cerându-i apoi cheltuiala ce a avut cu Adâl-Gherai — despăgubirile războiului — l-au iertat de toate, dându-1 în chezăşia neamului său. Se zice că atunci când l-ar fi slobozit din închisoare, Doamna i-ar fi spus frumoasele cuvinte de creştinească iertare: «Alte lucruri ca aceste altădată să nu 58 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE mai faci», şi l-ar fi şi îmbrăcat cu un rând de haine noui, trimi-ţându-1 la casa lui, la Fereşti, în Vaslui. Dar... de! ce să mai zicem... acolo la moşie, a doua zi chiar, Dumitru Racoviţă muri!.. Acestea se întâmplau în 1728. Scurtă vreme după aceea se întinse în toată Moldova o boală de friguri « că nu erau unu sau doi într’o casă, ci câţi erau toţi zăceau, şi la prostime şi la boieri, şi până şi prin casa Domnului a intrat». La mare necaz şi durere intră atunci şi Doamna Zoiţa, căci moartea seceră pe copilul ei cel mai mic, pe beizedea A le cu, pe care-1 îngro-pară cu multă jale şi cinste la sfântul Neculai Domnesc — iar îndată după a-ceea, «câţi au fost în casă, pe toţi i-a orânduit boala». Iar dacă Doamna a scăpat mai uşor de friguri, apoi Vodă a zăcut bolnav aproape un an de zile, îndrep-tându-se abia în vara următoare (1729). Anul 1730 fu bogat în englediseli, căci lucrurile mergând bine în Ţara Moldovei, Vodă şi Doamnă-sa mai vârtos ca oricând se puseră pe petreceri, uitând, cum e în lumea aceasta, de moartea Grigore Vodă Ghica al II-lea DOAMNA ZOE A LUI GRIGORE VODĂ al Il-lca 59 bietului băieţaş şi de lunga boală a Domnului. Cu prilejul reînnoirii domniei veni un Divan-Effendi anume din Stambul să-l îmbrace pe Vodă cu caftan, şi cu acest prilej se făcură la Curte şi în tot oraşul strălucite serbări. Apoi, scurtă vreme după aceea, trecu prin Iaşi şambelanul Poloniei, Mniszech, care mergea la Stambul ca sol al regelui său. I se făcu la curtea lui Vodă Grigore o primire regească, urmată de un banchet « cu 400 de farfurii de mâncăruri, în sunetul meter-hanalei şi tambulhanalei»x). Doamna Zoe, în calitate de fostă dragomăneasă obişnuită cu lumea ambasadelor, primi şi ea în gineceul său pe contele J. A. Mniszech, şambelan şi mareşal al Lituaniei, oferindu-i, pe lângă plăcuta ei conversaţie, dulceaţă, prăjituri şi parfumuri, în schimbul cărora ambasadorul îi trimise a doua zi « o frumoasă garnitură de porţelan pentru cafea turcească ». Fericit că toate-i merg după plac, Vodă Grigore — care avea frumosul obiceiu să cutreiere mănăstirile ţării « în turist » — « s’au ridicat într’o zi de miercuri, Iunie 1730, cu Doamna şi cu toată Curtea de-au mers la Deleni* 2). Iar când a fost a cincea zi, Duminecă dimineaţa, după ieşirea din biserică, iată a mers Grigore Vodă la gazdă la Iordache Spătarul Cantacuzino, şi după cafea, a poftit Domnul pe Spătarul Costache să-i aducă o cucoană mică ce avea de 9 ani, s’o vadă. Şi întâiu a stătut spătarul să nu i-o aducă, ară-tându-i că nu e obiceiul, şi era îngrijit, neştiind ce vrea să lucreze. Apoi au adus-o după poruncă, şi mergând să sărute mâna Domnului, i-a dat inelul de logodnă cu fiul său Scarlat Beizade, şi fiind de faţă şi chir Nichifor Mitropolitul s’a făcut schimb de logodnă. De aici înainte cât a mai şezut acolo, tot cu mese, cu muzici, cu veselie, cu jocuri (sau cu giocuri, cum se spune în Moldova) au stătut, cum se cade la o logodnă domnească. De acolo prin Hârlău şi Cotnari, s’au întors cu toţii la Iaşi». Dar, după bucurie, şi mâhnire: Tot în acel an, la 11 Iulie, a plecat mama Domnului, Ruxanda Ghica, la Ţarigrad. « Mult au x) N. Iorga: « Ist. Românilor prin călători», voi. II, (pag. 122—123). 2) Fosta moşie a Domniţei Ruxandra a lui Vasile Lupu, încăpută prin testamentul acesteia în mâna vărului ei Iordachi Cantacuzino, iar astăzi în stăpânirea unei ramuri a Ghiculeştilor. 60 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Beizedea Matei Gr. Ghica DOAMNA ZOE A LUI GRIGORE VODĂ al Il-lea 61 stat de capul ei şi Vodă şi Doamna Zoiţa să rămână domnia ei in ţară, dar ea, bătrână fiind, şi văzând atâta boală ce se întâmplase aici, şi-a luat pe fiică-sa Mărioara pahărniceasa Iamandi şi au purces din ţară ». După plecarea ei a fost în Iaşi un cutremur ce a ţinut un « minut de ceas », apoi s’a arătat o stea cu coadă ce-i zice Cometa, şi mai la urmă s*a ivit ciuma de a trebuit, de frica ei, să se mute Vodă şi Doamna Zoiţa, cu copiii şi toată curtea, la Frumoasa întâiu, apoi la Galata, şi la urmă la Socola. Şi a ţinut şi molima aceasta aproape un an. Toate acestea nu mai vesteau a bine. In 1733 Grigore Vodă este mutat la Bucureşti, unde domni peste Ţara Românească timp de 2 ani (1733—35), apoi e mutat din nou în Moldova unde rămâne alţi 6 ani (1735—41). Peregrinările acestea aveau o cauză. O veche prietenie între Grigore Ghica şi Mihai Racoviţă se stricase de când acesta din urmă îşi logodise fiul, pe Ştefan beizade, cu una din fetele lui Constantin Mavrocordat, fiindcă, aceştia doi, Racoviţă şi Mavrocordat, încuscriţi acum, unelteau mereu împotriva lui Grigore Vodă pentru a-1 scoate din scaun. Dar, neputând reuşi, Turcii îl mutau când la Iaşi când la Bucureşti, pentru a satisface măcar cu una din celelalte domnii pe veşnicii peţitori încuscrîţi. In trebile politice chestiunile sentimentale au uneori efecte hotărîtoare, ca în toate trebile omeneşti de altfel, fiindcă dacă ar fi dusă lumea numai de cap, ar fi poate toate aşezările omeneşti mai sănătoase decât sunt. Insă inima se bagă întotdeauna unde nu-i fierbe oala. Când credeau Mavrocordat şi Racoviţă că sunt mai bine împreună şi că scaunul lui Ghica este definitiv periclitat, iată că beizadea Scarlat a lui Grigore Vodă, cel ce se logodise la Deleni cu fetiţa de 9 ani a lui Costache Cantacuzino (pe care însă nu o luase de nevastă), iată-1 pe acest Scarlat Ghica îndră-gostindu-se nebuneşte de tânăra Ecaterina, fata lui Mihai Vodă Racoviţă. Cum părinţii nu voiau să audă vorbind de o atare însoţire, beizadeaua căzu la pat cu lingoare, de era să-şi dea duhul. Doamna Zoiţa, mamă fiind, se înţelese cu părinţii fetei pentru aşi scăpa băiatul *). *) Vezi cap. 6. 62 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Şi astfel logodna se făcu, iar voevozii Grigore şi Mihai se împrieteniră din nou, începând, nici că se putea, să uneltească acum împreună împotriva lui Mavrocordat. In timpul acesta, războiul Turco-Austriac aduse ocupaţia Moldovei de către generalul Miinchen. Doamna Zoiţa îşi luă copiii şi fugi la Constantinopol. O găsim acolo în elementul ei, pe fosta dragomăneasă, uneltind fel de fel de intrigi politice: înlocuirea lui Mavrocordat, acţiune care nu izbuteşte, şi înlocuirea patriarhului, pe care parvine a-1 surghiuni. Un călător străin, aflător pe atunci în Stambul, spune despre această Doamnă: « une femme celebre, nommee Zoe, ayant acces dans Ies maisons des ministres Turcs, a persuadă au grand vizit d’exiler Năophite, Patriarche de Constantî-nopole, â Pile de Patmos ». întoarsă în ţară în 1740, ea este nevoită să ia din nou, în anul următor, drumul spre Constantinopol, fiindcă Constantin Mavrocordat, mai tare decât Ghiculeştii, izbuteşte a lua scaunul Moldovei, obţinând exilul lui Grigore Vodă tocmai în insula Tenedos. Bietul voevod surghiunit rămâne acolo, singur de tot, 6 ani de zile, în care timp Doamna Zoiţa uneltea de zor prin anticamerile Seraiului aducerea soţului ei cel puţin la Stambul. In sfârşit, în 1747, Grigore Ghica părăseşte ostrovul Archipelagului, şi se întoarce Domn la Iaşi, unde nu rămâne decât un an (1747—48), fiindcă noi intrigi făcură să fie iarăşi mutat în Muntenia. La Bucureşti familia domnitoare locuia, pare-se, la vechea curte de pe malul gârlei. Dar aceasta fiind foarte derăpănată, iar prefacerea ei fiind mult prea costisitoare, din pricina proporţiilor ce luase ea în cursul veacurilor, Vodă Grigore îşi clădi o casă — de altfel foarte modestă — în curtea mănăstirii Pantelimon, ctitoria lui. împrejurul acestui sfânt lăcaş el făcu o grădină mare, un parc, destul de batjocorit astăzi de administraţia Spitalului, dar totuşi încă deosebit de evocator al acelor apuse vremuri când îi plăcea creştinului să lege petrecerile lumeşti de viaţa mai cuviincioasă a lucrurilor sfinte. Zidurile groase ale mănăstirii (înlăuntru căreia sunt două incinte şi o biserică cu prea frumoase ornamente) se ridică pe o înălţime înconjurată de-o atât de abundentă vegetaţie, încât, puţin îngrijit cum este, Pantelimonul rămâne totuşi, astăzi încă, o încântare pentru iubitorii de natură şi de trecut. Şi ce viaţă DOAMNA ZOE A LUI GRIGORE VODĂ al Il-lea 63 trebuie să fi fost acolo sub Grigore Vodă şi Doamnă-sa Zoiţa, când de pe terasa cu scările de piatră rămase încă întregi, se uitau acum îmbătrâniţii soţi' cum se oglindesc turnurile bisericii în heleşteul din vale, cum li se joacă copiii şi nepoţii printre tufişurile grădinii, cum curge murmurând izvorul din faţa chioşcului turcesc, în care, Mormântul lui Grigore Ghica Vodă şi al Doamnei Zoe la Pantelimon odată pe an, venea să se aşeze pe divanuri ce nu mai sunt, un paşă din Stambul pentru a primi peşcheşul1). După patru ani de paşnică domnie, într’o zi de vară a anului 1752, Grigore Vodă Ghica căzu bolnav la pat. Neputându-i da 1) Chioşcul din grădina Pantelimonului este, în cuprinsul vechiului regat, singurul vestigiu de arhitectură turcească. El e fără mobile, fără geamuri, destul de dărăpănat, dar încă întreg. Şi cum acolo veneau Paşii să primească tributul ţării, este, credem, prin excelenţă un monument istoric, care ar trebui îngrijit, fiindcă departe de a fi « o tristă amintire », el este dimpotrivă un martor a ceea ce a fost faţă de ceea ce este. 64 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE doctorii de leac, Doamna Zoe trimise în grabă la Constantinopol după tatăl ei, Mihalachi Mano, elevul lui Boerhaave. Sosit la Bucureşti, socrul domnesc dădu ginerelui său să înghită tiriac (theriaca celeste), dar într’o cantitate atât de mare, încât bietul bolnav căzu într’un somn « care nu se deosebea deloc de moarte », şi după 36 de ceasuri îşi dădu duhul în braţele nemângâiatei sale soţii (23 August). Totuşi nu trebue uitat că nepricerea doctorului Mano ne este arătată de cronicarul Comnen-Ipsilanti, care fiind şi el doctor în medicină, poate uşor fi bănuit de părtinire faţă de un « coleg », oamenii de acum 200 de ani nedeosebindu-se, presupunem, de cei de azi, decât prin faptul că-i cunoaştem mai puţin. După moartea lui Grigore Vodă — îngropat la mănăstirea lui, Pantelimonul — Doamna Zoiţa rămase încă un an în Bucureşti, in timpul domniei fiului ei Matei. Apoi, când celălalt fiu, Scarlat, e numit Domn al Moldovei, ea se mută la Iaşi, pentru a se întoarce din nou la Bucureşti, odată cu trecerea lui Scarlat Vodă în Muntenia. Aici o prinde moartea, la vârstă de vreo 60 de ani, în ziua de 14 Martie 1759. îngropată în frumosul mormânt de marmoră în care odihneau şi ciolanele soţului ei, fiul Scarlat Vodă puse să-i sape un duios epitaf «pentru veşnica ei pomenire »— şi astfel, după cum stă scris pe acel mormânt, îşi dete şi Doamna Zoiţa: datoria cea obştească de pre firea omenească. CAPITOLUL 6 DOAMNELE VOEVOZILOR MATEI, SCARLAT ŞI ALEXANDRU GHICA Nurorile Doamnei Zoiţa Ghica, fie c’au fost femei foarte şterse, fie că numai întâmplarea a făcut să nu ne vorbească nici contimporanii nici documentele despre ele, n’au lăsat aproape nicio urmă în istorie. Totuşi, nevrând să nedreptăţesc pe niciuna din acele Doamne care, cât de cât, au apucat şi ele măririle ce aduceau cu sine domniile ţărilor noastre, voiu arăta deci cel puţin cine au fost ele, şi ce fel de bărbaţi au avut. Fiii lui Grigore Ghica Vodă şi ai Doamnei Zoe n’au fost vrednici de părinţii lor. Minte mai puţină, carte mai puţină, anii domniilor lor au fost şi ei mai puţini. D-l Iorga îi numeşte, elegant: «decăzuţii porfirogeneţi ai vasalităţii fanariote ». La moartea lui Grigore Ghica, boierii munteni cerură pe fiul mai mare al acestuia, Scarlat, să le fie Domn. Insă lucrurile nu fură pe voia lor. Al doilea fiu, Matei, era însurat cu fata unui grec bogat şi influent din Constantinopol, Gheorghe Başa-Mihalopol. Prin intrigile acestuia, prin prieteniile ce întreţinea la Istambul, prin bani mulţi fireşte, Başa Mihalopol reuşi să-şi trimită ginerile Domn în Muntenia. La i Septemvrie 1753 i s’a pus cuca domnească în cap, la 14 ale lunii părăsi Stambulul şi, după o călătorie tărăgănată a lene, sosi la Bucureşti în ziua de 1 Octomvrie. Doamnă-sa — fata lui Mihalopol — sosi fireşte odată cu el. Insă femeia aceasta fu într’adevăr atât de neînsemnată, încât nici cronicile noastre, şi nici măcar genealogiile Ghiculeştilor, nu ne arată numele ei. 5 66 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Se ştie despre ei că au locuit, ca şi Grigore Ghica, la mănăstirea lui Mihaiu Vodă (Arhivele Statului de azi) care a fost dela dără-pănarea Curţii Vechi, reşedinţă domnească sub mai mulţi voievozi*). De altfel ei îşi clădiră la Giuleşti — cale cam de două ceasuri de Capitală — un frumos foişor, cu o minunată fântână « aducând acolo cu mare cheltuială, o parte din gârla Dâmboviţei» după cum pitoresc se exprimă Cronica Ghiculeştilor. Matei Vodă, care făcea atâta risipă în vederea unei îndelungate domnii, fu mutat în Moldova, după abia câteva luni de zile. Cauza acestei atât de grabnice mutări fu nemulţumirea boierilor munteni de domnia acestui voevod înconjurat numai de greci. O plângere făcută la Poartă împotriva sa hotărî pe Sultan să trimeată la Bucureşti pe un om al lui de încredere, Hagi Mustafa, pentru cercetarea pricinii. Capugiul găsi Capitala ţării răsvrătită. Biv vel Vornicul Constantin Dudescu, fraţii Barbu şi Ştefan Vă-cărescu, şi în fruntea lor Mitropolitul Neofit, îi ieşiră în cale şi-i cerură, aproape imperios, darea afară a lui Ghica din ţară. Hagi Mustafa potoli uşor această răscoală, trimiţând pe Matei Ghica Domn în Moldova, iar pe Dudescu şi pe Neofit în surghiun la Tenedos, în Arhipelag. Aceasta însemna a împăca şi caprat şi varza! La Iaşi Domnul acesta încercă să se pună bine cu boierii. Ba mai mult, pentru a-şi atrage dragostea întregului popor, el aducea la Curte nu numai pe jupânesele acestora, dar şi pe nevestele negustorilor, şi chiar Evreice. Cu poruncă gospod ele trebuiau să joace cu toatele la Curte, iar Domnul şi Doamna făceau priveală. Totuşi, nici aici în Moldova nu fu iubit de nimeni. Mai întâi, fiindcă felul acesta de a aduce pe Evrei la Curte nu era pe placul Moldovenilor, şi al doilea fiindcă în privinţa boierilor greci nu prinsese Matei Ghica minte. El îi adusese pe toţi după el la Iaşi, pe socrul său Başa Mihalopol, pe Iacovachi Rizu, pe fraţii Nicolae şi Alexandru Suţu. Iar pe lângă toate nici nu vorbea bine româneşte. Totuşi x) Am arătat în capitolul precedent că Grigore Vodă locuise la Vechile Curţi Domneşti. Dar e probabil că reşedinţa aceasta şi-o alesese numai în prima lui Domnie, iar în cele următoare, Curtea dărăpănându-se mereu, el se mută la Mihai Vodă. DOAMNELE VOEVOZILOR MATEI, SCARLAT ŞI ALEXANDRU GHICA 67 Matei Vodă Ghica Moldova nu putu scăpa de el decât în 1756, când murind Sultanul Mahomed, noul Sultan Osman dădu domnia Moldovei lui Constantin Racoviţă. 5 68 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Aşa dar, după numai 3 ani de domnie, Matei Grigore Ghica, împreună cu Doamna lui, luă calea exilului, de unde nu se mai întoarse niciodată. Acolo la Constantinopol, socrul său, bogatul Başa-Mihalopol, văzând, dar cam târziu, că ginerele Matei era, vorba lui Kogălni-ceanu, « straşnic de vanitos, măreţ, iute la mânie şi iubitor de bătăi» şi că pe lângă toate acestea nici nu era măcar în stare să se menţină într’o domnie cumpărată de el cu atâtea jertfe băneşti, porunci deci fetii lui să-şi părăsească bărbatul. Nu ştim dacă a urmat o despărţenie legiuită, dar îl aflăm mai târziu pe fostul Voevod Matei Ghica judecându-se pentru bani, în faţa unor cădii turci, cu propria sa Doamnă, şi trăind mai în urmă « din milostenia creştinilor*). Şi când te gândeşti că tatăl său, Grigore Vodă, încă scurtă vreme înainte de-a muri, credea că dinastia sa e asigurată pe vecii vecilor! Totuşi, un an mai târziu, fratele său Scarlat ajunge în sfârşit şi el Domn în Moldova. Am arătat în capitolul trecut că, băiat tânăr fiind, tatăl său Grigore Vodă, îl logodise cu fiica lui Costachi Cantacuzino dela Deleni. Insă fetiţa aceasta avea numai nouă ani şi nu putea deci fi măritată înainte de-a fi împlinit cel puţin 12. Cum tânărului Scarlat îi trebuia o nevastă, nu o jucărie, el nu se sinchisi mult de logodnica lui şi-şi îndreptă privirile aiurea. Soarta vru că din câte fete văzu împrejurul lui, una singură să-i cadă cu tronc la inimă, şi aceasta să fie tocmai fata celui mai aprig duşman al tatălui său, Ecaterina, fiica lui Mihai Vodă Racoviţă. Fireşte că nici părinţii fetei, nici ai lui, nu se învoiră la această căsătorie, şi iarăşi fireşte că Scarlat Ghica se însură până la urmă cu fata pe care o iubea. Aceasta e o poveste veche ca lumea şi totuşi veşnic nouă. Numai că au părinţii obiceiul să spună că copiii sunt fără experienţă; pe când copiii ştiu că cei lipsiţi de experienţă sunt părinţii, care la început tună şi blestemă, pentru ca la urmă să primească şi să binecuvânteze. Aşa se întâmplă şi acum 200 de ani cu familia Ghica-Racoviţă. Beizadea Scarlat «căzând la pat cu lingoare» — 1 1) «Letopiseţi», Kogălniceanu, 228 şi N. Iorga: «Documentele Calli-machilor», XCI. DOAMNELE VOEVOZILOR MATEI, SCARLAT ŞI ALEXANDRU GHICA 69 astfel zice cronica, deşi s’ar mai putea spune şi « căzând la pat cu şiretlic» buna sa maică Doamna Zoe merse la Doamna Ana, mama Ecaterinei, şi se sfătuiră amândouă că nu-1 pot lăsa pe băiat să moară de dragoste. Et ce que femme veut... Grigore Vodă Ghica şi Mihai Vodă Racoviţă îşi strânseră mâna şi căsătoria copiilor se făcu! (1734)1). Insă pe Domniţa Ecaterina n’o ajunseră zilele să se vadă Doamnă. După o cuviincioasă convieţuire de câţiva ani ea muri, lăsându-1 pe Beizadea Scarlat încă în floarea tinereţii. El se însură a doua oară cu o fată de boier, Eufrosina, despre care nu ştiu nimic, nici măcar cine a fost tatăl ei. Apoi, fie că o fi murit şi aceasta, fie că s’o fi despărţit de ea, îl aflăm pe Scarlat Ghica însurat a treia oară cu Luxandra, fiica lui Gh. Moruzi şi a Smarandei Ipsilanti. Din cele trei neveste ale lui Vodă Scarlat numai aceasta din urmă ajunge Doamnă. O găsim în scaunul Moldovei, alături de bărbatul ei, între anii 1757—58. După abia un an de domnie Scarlat Ghica fu mazilit şi dus la Constantinopol, unde, prin daruri multe şi făgăduieli şi mai multe, capătă domnia Munteniei (1758—61). Pentru aşi putea ţine cuvântul dat şi a putea vărsa în hasnaîele împărăţiei banii făgăduiţi, el puse atâtea dări asupra ţării, încât poporul căruia îi ajunsese cuţitul la os, făcu o plângere la Poartă, în urma cărei fu mazilit şi din Muntenia. întors din nou la Stambul, cu Doamnă-sa Luxandra, cu fiica-sa Domniţa Ruxanda (care va fi mai târziu Doamna lui Alexandru Vodă Callimachi)* 2) şi cu fiul său Alexandru, el rămase acolo patru ani împliniţi, intrigând şi făgăduind mereu banii ce nu-i avea în vederea recăpătării domniei. In sfârşit, în 1765, i se împlini dorinţa şi fu trimis din nou la Bucureşti, unde-1 aflăm locuind cu toată familia în casa Brânco-veanului. După cum am mai arătat, Curtea Veche fiind cu totul ruinată, voevozii fanarioţi erau nevoiţi să se adăpostească într’un loc sau într’altul, căci domniile lor efemere nu le lăsau timpul necesar să clădească un palat mai trainic. Tatăl său, Grigore Vodă, locuise ba la Curtea Veche, ba la Mănăstirea lui Mihai Vodă, iar el îşi alese reşedinţa în Casa Brâncoveanului, (nu în vechea curte *) Vezi cap. 4. 2) Vezi cap. 16. 70 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Scarlat Vodă Ghica a lui Constantin Brâncoveanu din jos de Mitropolie, ci în casa numită «A Coconilor Brâncoveanului», care venea pe locul de lângă Palatul de Justiţie, zis astăzi al Senatului. Nu era Vodă Scarlat de un an jumătate în scaun, că iată se ivi un foc în Târgul Cucului, DOAMNELE VOEVOZILOR MATEI, SCARLAT ŞI ALEXANDRU GHICA 12 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Alexandru Vodă Ghica care ameninţă să distrugă tot oraşul. Domnul mergând la faţa locului pentru a lua măsurile de izolare, reci atât de rău, încât a doua zi nu se mai putu urni din pat. Dar, precum pe atunci tulum-bagii nu dovedeau focurile, astfel nici doctorii nu dovedeau boalele. DOAMNELE VOEVOZILOR MATEI, SCARLAT ŞI ALEXANDRU GHICA 73 Vodă Scarlat muri la 2 Decemvrie 1766. Muri în scaun, ca şi tatăl său. Doamna Ruxandra şi fiul ei Alexandru îl înmormântară la biserica Sfântului Spiridon cel Nou, punând să i se sape pe o prea frumoasă lespede de marmoră albă grozav de urîte versuri greceşti. Fiul lui Scarlat Ghica, Alexandru urmează în scaunul Munteniei după moartea tatălui său. Dar el nu-şi poate menţine domnia decât tot numai un an şi jumătate, din pricină că, fiind războiu între Ruşi şi Turci, el îngăduie unui colonel moscovit ca împreună cu Episcopul de Argeş să strângă pe pământ românesc ostaşi pentru armata rusească. Aflând Poarta despre această ispravă, îl mazileşte pe dată şi-l aduce la Constantinopol, de unde nu se mai întoarce niciodată în ţară. Muri acolo. însurat a fost întâiu cu Maria, poate fata lui Iordache Rizu, şi apoi cu Smaranda Moruzi. Aceasta din urmă va fi fost Doamna lui dintre anii 1766—68, însă nu putem şti nimic precis despre ea. Fata lor, Domniţa Ruxandra, a fost Doamna lui Constantin Vodă Hangerli. CAPITOLUL 7 RĂPIREA BUCOVINEI ŞI MOARTEA LUI GRIGORE VODĂ al IlI-lea Grigore Ghica Vodă — al treilea cu acest nume — este una din cele mai populare figuri din istoria noastră, popularitate bine meritată, fiindcă omul acesta, deştept şi inimos, a luptat din răsputeri pentru a împiedeca pe Turci să desprindă din trupul Moldovei cea mai veche şi una din cele mai mănoase bucăţi a ei, spre a o dărui, — nu se va înţelege niciodată bine de ce, — unui stat vecin şi duşman de moarte al Imperiului Otoman. Din punct de vedere politic cedarea Bucovinei a fost inexplicabilă; iar din punct de vedere al Dreptului Internaţional ea a fost neîntemeiată, întru cât Turcia nu putea ceda un bun, care nu era al ei. Moldova nu făcea parte din raialele sale, ci era un stat vasal a cărui suveranitate, deşi restrânsă, se exercita totuşi în cuprinsul întregului său teritoriu, de care, pe baza puterii dome-niale, numai el singur putea să dispună. Dar Dreptul internaţional a pătimit întotdeauna de boala de-a fi un drept fără sancţiuni. El este un interesant mănunchi de teorii, dar nu o lege. Legea a făcut-o întotdeauna puterea celui mai tare. Iar în chestiunea Bucovinei, mai tare decât dreptul nostru a fost voinţa Turcului, şi mai tare decât voinţa Turcului bunul plac al Austriei! Vom vedea mai jos cum s’a născut, cum s’a desfăşurat şi cum s’a încheiat această tristă afacere, pe care categoricul imperativ al Istoriei a ştiut totuşi, după trecerea unui veac şi jumătate, s’o răzbune. Deocamdată — pentru a intra în subiectul nostru — vom arăta dela început că icoana Doamnei unui voevod atât de popular este RĂPIREA BUCOVINEI ŞI MOARTEA LUI GRIGORE VODĂ al III-lea 75 din neîngăduinţa anilor ce-au trecut, cu totul ştearsă. Ici colea chipul ei se arată, prăfuit, în cadrul vieţii de altădată, şi apoi dispare iar. Vom încerca să îndreptăm această greşeală a vremilor, printr’o mai pitorească şi mai amănunţită arătare a felului de trai ce-1 duceau pe atunci Moldovenii — o mică incursiune în viaţa lor de toate zilele, cu indiscreţiuni luate « sur le vif ». Grigore al III-lea Chica era fiul dragomanului Alexandru, care era frate cu voevodul Grigore al Il-lea1). Acest dragoman se bucurase de toată încrederea Sultanului şi a vizirului său, care nu mai ştiau cum să-i arate mulţumirea lor pentru credincioasele slujbe pe care înaltul funcţionar le făcea Porţii Otomane. In urma tratativelor duse de el, cu prilejul încheierii Păcii dela Belgrad (1739), prin care Austria fusese silită să ne restitue Oltenia, pe care o răpise în 1718 (Pacea dela Passa-rowitz), Alexandru Ghica fu gratificat cu titlul onorific de Domn al Ţării Româneşti şi al Moldovei, distincţie care nu se mai făcuse şi nu se va mai face niciodată nimănui. Din pricini rămase necunoscute — care însă trebuesc de sigur căutate în simţimântul invidiei şi în corolarul lui: pârile colegilor fanarioţi — Marele Dragoman, voevod onorific, căzu din culmea măririlor, în culmea nenorocirilor. Nici doi ani după Pacea dela Belgrad, în 1741, el fu ridicat într’o bună zi din casa lui, băgat la închisoare şi ferecat în lanţuri. Apoi, ca de atâtea alte ori şi atâtor altora, i se retează, într’o noapte, fără alt drept decât bunul plac, capul de pe umeri. Văduva lui, Elena (născută Eupraghioti), rămase, dela o zi la alta, pe drumuri, cu trei copii în cârcă: o fată, Ecaterina, şi doi băieţi, Dumitru şi Grigore. Averea le fusese, fireşte, confiscată în întregime, casa, banii, juvaierele, stofele şi bucatele. Trăiră mai departe din mila străinilor. Pe Grigore îl luă în casă la el Inter-nunţiul Austriei, Penkler. Găsise Neamţul în copilul acesta calităţile trebuitoare pentru a face din el « un jeune de langue », un tălmaci, din care se nasc mai întâiu dragomanii şi mai apoi voevozii. *) *) Alexandru şi Grigore II-lea erau fiii lui Matei Ghica şi a Ruxandrei Mavrocordat, nepoţii lui Grigore I Ghica şi ai Măriei Sturdza, strănepoţii primului Ghiculesc care a domnit la noi, Gheorghe Vodă Ghica. 76 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Grigore Ghica rămase în casa lui Penkler vreo 4—5 ani, dela 1743 la 1747. Când, desfăşurându-şi aripile, porni de acolo în lume să facă carieră, tânărul căpătă dela binefăcătorul său, în dar, un ceas de aur şi binecuvântarea sa. In schimb, Ghica dărui lui Penkler o încă nemărturisită ură împotriva Austriei, de care Internunţiul va şti, la vreme, să-şi răsbune. Deşi om deştept, învăţat şi deosebit de inimos, Grigore Ghica căzu totuşi, ca mai toţi Fanarioţii din vremea lui, la patima măririlor. Moartea tatălui său, decapitat fără vină, nu-i fu de învăţătură. El râvnia dragomanatul, treapta cea înaltă, care ducea la domnia uneia din ţările dunărene. Dar pentru a ajunge acolo, el avea nevoie de bani, iar averea părintească era încă departe de-a fi reîntregită. Găsi deci cu cale, pentru a căpăta şi averea şi sprijinul de care avea nevoie pentru viitorul său, să facă un lucru pe care-1 mai făcuseră şi alţii înaintea lui, şi-l vor mai tot face mulţi, cât vor fi oameni « practici» pe pământ: să se însoare adică cu o fată bogată. Ecaterina Rizu era fiica unui « homo novus », dar foarte cu multă vază la Poartă. Tatăl ei, Iacovachi, era privit ca un dibaci intrigant, care se pricepea de minune în arta de-a trage sfori. Era bogat, deştept, cultivat, fusese de mai multe ori prin Occident, şi vorbea bine mai multe limbi, în deosebi cea franceză şi cea olandeză. Ecaterina pare a nu fi avut niciuna din aceste calităţi, dar avea pe cea mai mare din toate: banii babacăi. Nunta ei cu tânărul Grigore Ghica avu loc în anul 1754, când mai reapare pe scenă Internunţiul Penkler, dăruind noilor căsătoriţi «eine Galanterie per 120 Ducaten, als ein Regal vor (fur) seine Frâu »x), după cum singur se exprima într’o scrisoare către cancelarul Austriei Kaunitz acel ce iscălea Heinrich Freyherr von Pencklern. Acum că-i era calea tuturor posibilităţilor deschisă, Grigore Ghica înaintă repede. Fu făcut în curând dragoman, şi apoi, abia 10 ani după căsătorie, Domn al Moldovei. In 1764 el sosi întâia dată la Iaşi, cu intenţiile bune ale unui gospodar harnic, dar încă foarte străin de ţara şi de limba acelor Moldoveni, peste cari mai domniseră în vremuri atâţia membri ai familiei lui. 1 1) Un dar pentru soţia lui de 120 ducaţi. RĂPIREA BUCOVINEI ŞI MOARTEA LUI GRIGORE VODĂ al IlI-Iea 77 Doamna Ecaterina şi copiii lor îl însoţiră în capitala Moldovei. Deşi foarte numeroşi, 6 la număr, copiii aceştia au rămas toată viaţa lor şterşi, ca şi mama lor*). Grigore Ghica a avut întotdeauna o deosebită dragoste pentru nepoţii lui de soră, fraţii Costachi şi Iordachi Sulgearoglu, cari vor şi lua mai târziu numele de Ghica. Pe fiii lui — adevărat că erau pe atunci foarte mici — pare a nu-i fi băgat mult în seamă, şi în tot cazul ei n’au jucat niciodată vreun rol însemnat în Istoria Ţării. încă străin de rosturile ţării, Grigore Ghica însărcinase pe grecul Stavrachi să-i fie capuchihae la Poartă, deşi omul acesta era şi capuchihaia lui Ştefan Racoviţă, Domnul Munteniei. Influenţa lui la Stambul făcea însă pe voevozii noştri să-l ştie de frică, nepu-tându-se lipsi de serviciile sale. Nu tot aşa judecau boierii, cărora Grecul se făcuse nesuferit în ţările noastre, prin jafurile şi fărădelegile sale, de erau, cu câţiva ani în urmă, să-l şi omoare la Iaşi, scăpând el de furia poporului numai ca prin urechile acului. Auzind acum ţara c’o să-i vină iar omul acesta pe capul ei, mai mândru, pesemi-te, şi mai obraznic ca oricând, ieşiră boierii întru întâmpinarea lui Ghica la Galaţi şi-i spuseră verde că « foarte ne bucurăm de venirea Măriei Tale şi ne închinăm Ţie cu sănătate, numai să ştii că toţi s’au întristat auzind că ai luat pe Stavrachi pe lângă Măria Ta ». Iar la Iaşi, după ce se unse Ghica Domn, şi păşi în spătăria Curţii pentru a împărţi boieriile, merseră iar cu toţii să sărute mâna voevodului lor, zicându-i din nou: « Să fie într’un ceas bun şi să trăieşti Măria Ta până la adânci bătrâneţe, numai un lucru să ştii, că dacă vrei să ai Măria Ta odihnă, aici în ţară, şi să fim şi noi odihniţi, pe Stavrachi să-l lipseşti de lângă Măria Ta! » Grigore Vodă scrise deci pe dată la Ţarigrad lui Stavrachi că nu-1 vor boierii şi că-1 cere pe Nicolachi Suţu să-i fie capuchihae. Intrând astfel în voia Ţării, noul voevod fu dela început iubit de supuşii săi, şi în deosebi de prostime, care-1 găsia « întreg la toate, x) Au fost două fete: Ruxandra, măritată cu N. Balş şi Elena, măritată cu Ilie Catargi; şi patru băieţi, din care trei şi anume Iacob, Scarlat şi Alecu au fost sau neînsuraţi, sau sterpi. Al patrulea fiu, Dumitru, a avut cinci băieţi şi o fată (Smaranda Al. Vâmav). Din băieţii lui, patru n’au avut copii, iar al cincilea Ion, însurat cu Ecaterina Ţigara, a avut numai fete. Cu aceasta s'a stins neamul lui Grigore Ghica. 78 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Grigore Vodă Ghica al III-lea RĂPIREA BUCOVINEI ŞI MOARTEA LUI GRIGORE VODĂ al IlI-lea 79 plin de minte, învăţat, ştiind toate trebile cum le va purta, că nu putea nimeni ca să-l înşele cât de puţin...». Ceea ce, de altfel, îi atrase şi multe duşmănii, fiindcă, în România, un om care nu se lasă înşelat... ! Şi apoi, în ochii boierilor celor veliţi, mai avea Vodă un mare cusur: iubea dreptatea şi pe oamenii mici şi slabi, parc’ar fi fost un al doilea Christos, sau un al doilea Nicolae Mavrocordat, al cărui sânge de altfel adevărat că-i şi curgea în vine. Se apucase omul acesta să adune la Curte pe toţi ispravnicii de ţinuturi, dându-le poruncă « să fie cu mare dreptate săracilor, neîngăduind nimănui să-i calce sau să-i năpăstuiască, căci de va auzi c’a păzit hatârul cuiva, atunci cu mare pedeapsă îl va pedepsi». De unde şi Cronica Moldovei n’are cuvinte destule să-l laude, zicând despre el că « cuvântul ce grăia era grăit, şi era lăudat de toţi şi plăcut prostimei, iară boierilor nu atât, căci nu puteau ei să mănânce pe cei mici şi săraci ». Vodă — în această domnie dintâi cel puţin — nu părea a se sinchisi mult de nepopularitatea de care se bucura în rândul lacomei boierimi. Ba dimpotrivă, el căută orice prilej pentru a mai tăia din ifosurile acestor evghenotaţi « ce se purtau în strae scumpe şi în blănuri, care nu era fiecare harnic de agonisire după hainele ce purta ». Socotind deci el ce este de făcut pentru a stârpi luxul acesta nefolositor şi ruinător, vru mai întâi să dea poruncă boierilor să se îmbrace în haine mai de rând. Dar se gândi c’ar putea să nu fie ascultat, ceea ce prea mult l-ar fi mâhnit, aşa încât găsi pe urmă un alt mijloc mai potrivit cu firea lui de om de treabă ce era. « Şi-a făcut singur Măria Sa un rând de straie de postav, libadea şi jubea, şi într’o zi, făr’ de veste, a ieşit îmbrăcat cu ele la Divan, care într*acea zi, văzând boierii, s’au ruşinat cu toţii. Şi pe urmă au început şi ei a-şi face haine de postav, şi aşa, în scurtă vreme, s’a ridicat acea cheltuială nebunească a straielor, nezicând Domnul nimănui nimic». Pitoresc şi instructiv, Cronica încheie zicând, că de fapt boierii au rămas Domnului recunoscători că a făcut una ca aceasta « căci mulţi rămăseseră săraci, ales din cei ce erau însuraţi». Cu alte cuvinte rochiile jupâneselor erau cele care trăgeau mai greu în cumpăna catastifelor de cheltueli casnice. 80 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Pentru a îndemna pe boieri să urmărească calea pe care porniseră, Grigore Vodă trimise în Polonia şi în Germania după meşteri în arta ţesătoriei, şi aducându-i în Moldova făcu la Chipăreşti, unde intră Bahluiul în Jijia, o « chirhana », o fabrică de postăvărie. A mai adus el şi apa la Iaşi « că era puţină şi peste mână », făcând două cişmeli minunate în poarta Sfântului Spiridon şi în poarta Goliei, de se adăpa tot norodul acolo — şi a mai făcut o casă Stambul de bacşişurile ce li se dădeau la reînoirile domniilor. Şi astfel deci, în iarna 1767 Grigore Ghica fu mazilit şi rechemat în toată graba la Ţarigrad, unde i se pregătea însă o nouă domnie în Ţara Românească, pentru care va trebui să plătească noui sume de bani şi să contracteze prin urmare noui datorii. Dar dulceaţa de-a domni era mai mare decât toate aceste neplăceri băneşti, pe care, de altfel, le despăgubea cu vârf şi îndesat sudoarea ţăranului român. frumoasă în Curtea Mitropoliei, orânduind acolo trei şcoli, pentru învăţătura copiilor, cu trei dascăli bine plătiţi, cari deprindeau pe puştii din Moldova să silabisească pe alfa-beta şi pe az-buchi în elineşte, în greceşte şi în moldoveneşte. Intrarea la mănăstirea Golii (Iaşi) Dar toate binefacerile acestea trebuiră să înceteze după trei ani de zile, căci astfel se făcuse acum obiceiul la Poartă că niciun Domn nu putea rămâne în slujbă mai mult de 36 de luni, deoarece nu se puteau lipsi prea multă vreme măririle din RĂPIREA BUCOVINEI ŞI MOARTEA LUI GRIGORE VODĂ al IlI-lea 81 In 1768 Grigore Vodă era Domn la Bucureşti. O domnie scurtă şi neliniştită, fiindcă numirea lui ca voevod al Ţării Româneşti coincidase cu declararea războiului dintre Ruşi şi Turci. Simpatiile lui Ghica pentru Colosul dela Nord erau atât de cunoscute în cercurile constantinopolitane, încât numirea aceasta a mirat pe toţi diplomaţii străini şi ne poate mira încă şi pe noi astăzi. Şi în adevăr, abia intraseră Ruşii în ţară, în Moldova întâiu fireşte, şi apoi în Muntenia, că-1 şi aflăm pe Vodă Grigore prizonierul lor. Banul Caradja, în Efemeridele sale, vorbeşte mereu de «prinsoare » (era şi el unul din prinşi, plecaţi împreună cu Ghica în Rusia) — însă din rapoartele ambasadorilor străini, precum şi din faptele cum au curs, e vădit că Grigore Ghica, care avea tot timpul să treacă Dunărea înainte de intrarea armatelor moscovite în Bucureşti, nu fusese « prins » de Ruşi, ci se predase de bună voie. De altfel el îşi trimisese familia în Transilvania, drept dovadă că voia s’o scape de urgia Turcilor, cari, aflând că el trecuse la Ruşi, de sigur că ar fi băgat-o la închisoare şi ar fi schingiuit-o. Doamna Ecaterina nu rămase însă în Ardeal. Ruşii cerură lui Ghica, drept condiţie a « prinsoarei », s’o aducă, împreună cu toţi copiii, la St. Petersburgx). Acolo, în grozava robie despre care vorbeşte Caradja, Grigore Vodă văzu pe împărăteasa Ecaterina a Il-a, care-i dărui o tabacheră de aur bătută în briliante, primi pe x) Scrisoarea banului Brâncoveanu către Penkler, în Hurmuzachi VI, pag. 79. 6 82 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE fiul său mai mare în şcoala imperială de ofiţeri, Corpul Cadeţilor, «zur Auferziehung » (pentru a fi crescut acolo), şi-i mai dete şi bani pentru despăgubirea drumului boierilor cari-1 întovărăşiseră în exilx)... Viaţa aceasta, care nu poate să fi fost tocmai amară, ţinu cinci ani, în care timp războiul îşi urma cursul. Se impune aici o scurtă privire retrospectivă asupra politicei generale a Imperiului Ottoman şi a războaielor sale în ultimele trei sferturi de veac. Vom înţelege astfel şi cum a putut să se nască vestita chestie a Răpirii Bucovinei. In 1527, după bătălia dela Mohaci, Ungaria îşi pierduse neatârnarea, intrând sub stăpânire turcească. Dar Casa de Austria n’a putut niciodată suferi această imixiune a Imperiului Ottoman în politica Europei Centrale, care politică ducea de altfel de-a-dreptuî la cucerirea întregei Europe. Timp de mai bine de 180 de ani Austria a dus deci o neîncetată şi aprigă luptă împotriva cotropirei turceşti, teatrul acţiunii fiind aproape întotdeauna Transilvania, care cădea, cu o aparenţă de independenţă, când sub influenţa Casei de Austria, când sub acea a înaltei Porţi. Restul Ungariei rămase în tot timpul acesta turcesc, până la asediul Vienei din 1688, când i-a lipsit puţin şi Austriei şi întregii Europe să nu se prefacă într’un paşalâc de-al Semilunei. Regele Poloniei, Ion Sobieski, a scăpat omenirea de această pacoste. De atunci începu, destul de repede, declinul puterii Ottomane. Un nou războiu turco-austriac, din care Sultanul ieşi din nou învins, duse la vestita pace dela Carlowitz (1699) prin care Casa de Austria recâştigă definitiv întreg Ardealul, precum şi Ungaria propriu zisă, cu excluderea Banatului Timişoarei, care rămase sub stăpânire turcească. Din ziua aceea Austria nu mai avu astâmpăr până nu va cuceri şi Banatul acesta al Timişoarei, după care urma să pună mâna şi pe mănoasele ţări româneşti, care-i deschideau porţile Mării Negre şi odată cu ele şi amestecul ei în treburile Dardanelelor şi ca atare în soarta Imperiului Ottoman. x) Scrisoarea lui Penkler către Kaunitz din 21 August 1770: « Es wird ge-meldet, dass der ehemalige Woyewod samt den Deputierten im Begriff gestanden in der ersten Woche des Augusts von dannen ab- und zur russischen Armee zu gehen, nachdem er mit einer kostbaren mit Brillanten besetzten Tabatiere beschenket, sein Sohn in das dortige Cadetten Corps zur Auferziehung einge-nommen, und ihm und den Deputierten eine Summe zur Reise gereichet wurden. RĂPIREA BUCOVINEI ŞI MOARTEA LUI GRIGORE VODĂ al IlI-lea 83 Dar socotelile de acasă nu se potrivesc cu acele din târg. împotriva planurilor austriace se ivi deodată, pe scena lumii, împăratul unei ţări menită să facă carieră în Istorie: Ţarul Petru cel Mare al Rusiei. Şi el avea nevoie, şi încă mult mai imperioasă nevoie decât Austria, de strâmtoarea Dardanelelor, care să-i deschidă calea spre comerţul Mediteranei. Ca atare Constantinopolul devenit Ţarigrad — adică, în visul moscovit, oraşul Ţarilor — trebuia, cât mai curând, îngenunchiat şi cucerit. Din pricina acestui antagonism, a acestei ciocniri dintre interesele austriace şi ruseşti, ţările româneşti avură mult de pătimit şi mult de câştigat. Fiindcă drumul ce ducea la Stambul, fie că el venea dela Viena, fie că venea dela Petrograd, ducea prin munţii, prin câmpiile şi peste râurile noastre. Ca atare înainte de-a ajunge pe malurile Bosforului, trebuiau cucerite Moldova şi Muntenia. Dar când se repezeau Austriacii asupra lor, Muscalul spunea nema, iar când le ocupa Rusul, Neamţul ţipa halt! Şi astfel, mereu hărţuite, mereu ocupate, mereu încălcate şi stoarse, principatele Dunărene scăpară totuşi de cotropirea definitivă a uneia sau a alteia din aceste mari Puteri învecinate. In 1718 un nou războiu între Austria şi Turcia se termină prin Pacea dela Passarowitz, prin care Nemţii căpătară întreg Banatul Olteniei, pe lângă acel al Timişoarei, în sfârşit cucerit de ei. Rusia îşi muşcă unghiile, aşteptând ceasul ei, care veni în 1736, când iarăşi isbucni războiul. Ei ocupară atunci Moldova, pe când Austriacii intrară în Muntenia, părând de altfel a se face atunci o înţelegere între ei, ca să-şi păstreze — deocamdată fireşte — fiecara ţara pe care o ocupase. Din fericire Turcia ieşi acum învingătoare, şi prin pacea dela Belgrad (1739), Moscovitul fu nevoit să evacueze Moldova, iar Austriacul ieşi nu numai din Muntenia, dar şi din Oltenia cea pe care o stăpânise timp de 21 de ani. Nici 30 de ani mai târziu, în 1768, războiul isbucni din nou, de data aceasta numai între Turci şi Ruşi, aceştia" din urmă ocupând iarăşi atât Moldova cât şi Muntenia, cu gândul de-a rămâne de data aceasta definitiv stăpâni în ţările noastre. Armatele ruseşti au mers din izbândă în izbândă, ajutate de altfel şi de flota engleză, care pusese mâna pe strâmtoarea Dardanelelor, ameninţând capitala Imperiului ottoman. îmbătată de 61 84 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE victorie, Rusia cerea acum, ca preţ al unei păci implorată de Turci, cedarea Crimeiei şi eliberarea Tătarilor de sub jugul Stambulului, precum şi înglobarea Moldovei şi Munteniei în Imperiul Moscovit. Atunci din nou interveni Austria. Ea propuse Turciei să împace lucrurile şi să intervie pe lângă Ţarina Ecaterina pentru încheierea unei păci mai onorabile pentru înalta şi mândra Poartă Ottomană. Drept preţ pentru această intervenţie ea cerea — deocamdată şi cam prea negustoreşte — suma de zece milioane aur (ceea ce ar însemna astăzi vreo trei miliarde lei). După multe şi tărăgănate tratative, la Focşani şi la Bucureşti, după moartea Sultanului Mustafa al IV-lea (căruia îi urmează în scaun Abdul Hamid), după noui izbânde ale Ruşilor şi intervenţia lui Frederic cel Mare, regele Prusiei, în sfârşit pacea se încheie la Cuciuc-Cainardji, în ziua de 21 Iulie 1774. Prin stipu-laţiunile acestui tratat Turcia eliberează pe toţi Tătarii de sub supremaţia Porţii, iar Ruşii se obligă a evacua Principatele Dunărene, rezervându-şi totuşi dreptul de protectorat asupra lor, sau, după cum suna textul tratatului (art. XVI) « Rusia îşi rezerva dreptul de a vorbi în favoarea voevodatelor Moldovei şi Ţării Româneşti». Dreptul acesta trebuia să ducă departe... la răpirea Basarabiei, la Kiseleff şi la Regulamentul Organic. Insă de o camdată este neîndoielnic faptul că evacuarea Principatelor de către Ruşi în 1774 s’a datorit Austriei. « Intervenţia » ei a fost fireşte interesată, căci nici de dragul Turcilor, nici de al nostru n’a cerut ea Moscoviţilor evacuarea ţărilor româneşti, ci numai în vederea politicei ei de anexare pe care o urmărea de aproape 100 de ani. Iar dacă Ruşii au cedat, apoi cauza e că ea, după un atât de lung şi costisitor războiu cu Turcia, n’ar mai fi dorit să vadă armatele austriace căzându-le în spinare. Totul părea acum definitiv aranjat, când de odată, două luni după încheierea păcii, în Septemvrie 1774, Austria se ridică cu pretenţie împotriva Porţii, cerându-i drept răsplată pentru intervenţia ei trecută, în afară de cele zece milioane făgăduite, şi « o mică » rectificare a graniţei la Nordul Moldovei, de care avea ea nevoie pentru înlesnirea comerţului dintre Transilvania şi Galiţia. Porţiunea acea de teren pe care o cerea Cancelarul Austriei Kaunitz, RĂPIREA BUCOVINEI ŞI MOARTEA LUI GRIGORE VODĂ al IlI-lea 85 dela Turci, se chema Bucovina, era a Moldovei şi constituia cam un sfert din teritoriul ţării]). Domnul Moldovei era din nou Grigore Ghica. II ceruse imperios Ţarina Ecaterina, şi cu toate că Austria se împotrivise, cu toate că Sultanul se codise, voinţa împărătesei învingătoare fusese cea mai tare. Grigore Vodă se întorsese dela St. Petersburg la Iaşi cu nevasta, cu copiii şi cu boierii lui, şi luând din nou în primire Scaunul Moldovei a putut înţelege oricine că un elementar simţământ de recunoştinţă trebuia să-l împingă din ce în ce mai mult spre politica moscovită. Totuşi, în chestia Bucovinei, Grigore n’a lucrat ca agent al Ecaterinei al Il-a, ci ca voevod al Moldovei, care nu înţelegea ca să dispuie Sultanul de un teritoriu care nu-i aparţinea. Fireşte că felul de a lucra a lui Ghica nu putea fi făţiş; adecă el, de drept un suveran vasal, dar de fapt un funcţionar turc, nici nu se putea împotrivi voinţei lui Abdul Hamid, dacă acesta ţinea să se lepede de Bucovina, nici nu se putea măsura cu Maria The-resa, dacă voinţa ei ar fi învins faţă de a Ecaterinei a Il-a. Un biet Grigore Ghica acolo, care-şi apăra dreptul moşiei, când pe scena Europei parcă înadins se făcuse să fie actori de frunte Ludovic al XV-lea, Friederic cel Mare, Maria Theresa, şi Ecaterina, aceştia trei din urmă punând de pe atunci la cale împărţirea Poloniei! Ca atare Ghica scria epistole lui Thugut, ambasadorul Austriei la Poartă, prin care îi spunea: «Vă rog să dispuneţi de mine şi voiu căuta să vă arăt ce preţ pun pe prietenia d-voastră », iar pe de altă parte scria socrului său, lacovachi Rizu, să se silească a face pe Turci să înţeleagă că ar fi o nebunie să cedeze Bucovina Austriei, care mâine-poi mâine îi va cere toată Moldova, şi după aceea întreaga Ţară Românească. Pe de o parte scria lui Thugut « sunt al d-voastră foarte umilită şi foarte ascultătoare slugă », iar pe de altă parte punea pe boierii lui să scrie împărătesei Ecaterina a Rusiei pentru a o ruga să facă uz de dreptul ei de protectorat şi să nu îngăduie ca Bucovina să fie deslipită din trupul Moldovei. x) Intenţia Austriei de a râpi Bucovina fu desvăluită Porţii în Septembrie 1774, însă ea exista de mult, de oarece în Februarie 1773 ambasadorul Austriei la Poartă, Thugut, cerea dela Cancelarul Kaunitz, o hartă a judeţelor Moldovei ce urmau să fie cedate Austriei. (Hurmuzachi, VI, pag. 98). 86 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Kaunitz şi Thugut ştiau prea bine ce preţ pot pune pe asigurările de prietenie ale lui Ghica, şi de aceea îl săpau la Poartă cât puteau, arătându-1 ca fiind omul, spionul Moscovitului. Sultanul, om slab, asculta, înregistra, tăcea... şi în timpul acesta soarta Bucovinei şi a lui Ghica se pecetluiau încetul cu încetul. „ Dar foarte încet. Corespondenţa între Cancelarul Austriei şi ministrul său la Stambul urmă, aproape fără rezultat, timp de 6 luni, din Septemvrie 1774 până în Martie 1775. Instrucţiuni, rapoarte, veşnice plângeri împotriva atitudinii Rusiei şi a lui Ghica, până într’o zi, Maria Theresa pierzând răbdarea (la 21 Februarie 1775) trimite lui Thugut o împuternicire redactată pe latineşte, cu porunca de-a tranşa chestiunea cedării Bucovinei. La 4 Martie Thugut răspunde că Poarta Maria Theresa împărăteasa Austriei s a h°^rît, la 7 Mar- tie Prusia şi Rusia protestează. Dar tratativele urmează încă două luni şi în sfârşit la 12 Mai, convenţiunea cedării este încheiată la Constantinopol. Articolul I: «Având în vedere nevoia unei comunicări uşoare între Transilvania şi Galiţia... Sublima Poartă cedează Curţii Imperiale pământurile cuprinse între Nistru, Pocuţia, Ungaria şi Transilvania.. .etc. ». Articolul II: «Curtea Imperială nu va face fortereţe în cuprinsul acestei ţări...», etc...., etc. Şi după cum am mai arătat, din punct de vedere politic nimeni n’a înţeles vreodată ce a putut hotărî pe Turci să « cedeze » un pământ pe care-1 privea RĂPIREA BUCOVINEI ŞI MOARTEA LUI GRIGORE VODĂ al IlI-lea 87 ca fiind al lor, iar din punct de vedere al Dreptului Internaţional cesiunea unui pământ care nu era al lor, era inexistentă! Cu o nemaipomenită ironie ambasadorul Thugut îşi permise să scrie lui Grigore Ghica o scrisoare prin care-i spunea că « sunt convins că Alteţa Voastră a auzit cu plăcere despre înţelegerea prietenească ce a avut loc între Sublima Poartă şi Noi cu privire la graniţele reciproce din părţile Moldovei...» (25 Maiu). Şi parcă încă mai sângeros de ironic îi răspunse Ghica (la 29 Maiu) că «j’espere que la satisfaction que j’ai eprouvee en cette occasion ne vous est pas inconnue, et quoique cela ne peut etre qu’une perte considerable pour la Moldavie, je puis vous assurer, Mon-sieur, que j’ai fait ce qui m’a ete possible â Taccomplissement de cet ouvrage... et que je saisirai de meme toutes Ies occasions de pouvoir temoigner par la suite la part que je prend aux interets de Leurs Majestes...»*). Numai pentru cuvintele aceste merită Grigore Vodă Ghica un loc al lui de frunte în Istoria Ţării şi o statuie de bronz, pe care n’o are, într’una din pieţele Capitalei! După trimiterea comisiunilor pentru regularea graniţelor, Domnul Moldovei, în culmea indignării, scrie socrului său Iaco-vachi Rizu, că Austriacii vor să le ia şi Suceava, vechea capitală a Ţării, reşedinţa lui Alexandru cel Bun, a lui Ştefan cel Mare, a lui Petru Rareş. « So ist Iacobaki Riso an mich gekommen » scria Thugut lui Kaunitz « bey welcher Gelegenheit... er mich gefragt hat, ob nicht etwa moglich seyn konnte, dass bey der be-vorstehenden Abtheilung der Grănze, der Ort Suczava selbst, der Moldau, als die vormalige Residenz ihrer Fiirsten, belassen wiirde? Dar Austriacul îi răspunse că aceasta nu se poate şi că împărăteasa lui cere dela Domnul Moldovei, pe viitor « bessere Proben einer wahren Ergebenheit » 2). J) Nădăjduesc că bucuria ce am simţit în această împrejurare nu vă este necunoscută, şi, deşi pierderea este foarte însemnată pentru Moldova, vă pot încredinţa, Domnule, că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă întru desăvârşirea acestei opere... iar în viitor mă voiu sluji deasemenea de toate prilejurile pentru a arăta Majestăţii Sale ce părtaş sunt la interesele Sale ». a) «Mai bune dovezi ale unei adevărate supuneri». 88 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Vorbele aceste, de fapt, pecetluiau soarta lui Gihica, şi ori cât de puţin s’ar fi vorbit de amestecul Austriei la moartea voevodului Moldovei, ele stau martore colea că Grigore Vodă, ne dând aceste dovezi de devotament Măriei Theresei, Cancelarul ei a lucrat cu perseverenţă pe lângă Sublima Poartă pentru a scăpa de acest incomod gospodar al Moldovei. Că ambasadorul Tassara, care înlocuise pe Thugut la Poartă, a fost indignat de omorul lui Grigore Ghica, nu înseamnă nimic. El era nou în postul său în momentul acestui omor, şi probabil că nu cunoştea toate trecutele plângeri şi uneltiri ale lui Kaunitz şi Thugut, care pregătiseră atmosfera trebuincioasă pentru a înfăţişa Sultanului pe Grigore Vodă drept un periculos agent rusesc care trebueşte să dispară de pe scena politică. Chestiunile bucovinene nu se isprăviră uşor. Reclamaţiile^ măsurătoarele, rectificările ţinură în tot timpul domniei lui Ghica şi chiar încă după 1777, sub Constantin Vodă Moruzi. In tot timpul acesta şi la fiecare prilej, Grigore Vodă, care mai avea şi rude şi prieteni cu moşii şi interese în Bucovina, punea beţe în roate la fiecare lucrare. Ciudat însă că omul acesta care s’a arătat atât de inimos în afacerile Bucovinei şi atât de priceput în politica din afară, n’a ştiut înlăuntru ţării să-şi atragă simpatiile boierimii. Şi asta cu atât mai ciudat, cu cât el îşi măritase fetele cu boieri din ţară. Domniţa Ruxandra luase prin 1775 sau 1776, pe Nicolae Balş, viitor mare logofăt, fiul lui Lupu Balş şi al Saftei Cantacuzino * 2), iar Domniţa Elena pe Ilie Catargi, hatman, fiul lui Filip Catargi vistiernicul 2). Aceste legături cu boierimea Moldovei nu-1 ajutară pe Vodă să capete încrederea şi dragostea protipendadei. Cauza ar fi lesne de înţeles dacă ne-am gândi la întâia domnie a lui Ghica, despre care se spunea că fusese mâncătoare de boierime. Ne amintim că-i plăceau lui Vodă oamenii «mici şi slabi», că poruncise x) Lupu Balş era fiul vel vornicului Ionaşcu, ai cărui copii făcuseră toţi strălucite căsătorii, Constantin însurându-se cu Domniţa Elena Duca, iar Anita cu C. Brâncoveanu, fiul lui Constantin Vodă. 2) Ilie Catargi a trecut în Rusia, ajungând colonel, şi fii lui au rămas şi ei în armata rusească. RĂPIREA BUCOVINEI ŞI MOARTEA LUI GRIGORE VODĂ al IlI-lea 89 ispravinicilor de ţinuturi să nu îngăduie hatâruri şi că ceruse să se dea întotdeauna săracului dreptate, când o avea, chiar împotriva unui boier mare. Lucrurile acestea nu erau pe placul boierilor, obişnuiţi să numere printre privilegiile lor strâmbătatea în judecăţi, hatârul şi bunul plac. Dar dacă trecem la domnia lui de a doua, apoi îl aflăm pe Grigore Ghica înconjurat de Greci, cari tăiau şi spânzurau în Moldova, cari jefuiau ţara şi despuiau lumea. Cel puţin astfel afirmau boierii laşului. Şi cui trebue să dăm noi crezare ? E foarte greu să facem pe judecătorul. Dar dacă trebue privit lucrul cu nepărtinire, apoi, având în vedere firea lui Grigore Ghica, suntem aplecaţi a crede că Grecii care-1 înconjurau nu puteau fi acei oameni lacomi şi rei pe care-i arătau Moldovenii a fi, căci nu i-ar fi suferit Domnul pe lângă el. Şi i-ar fi suferit cu atât mai puţin, cu cât timp de trei ani de zile mereu se repetaseră cererile boierilor de a îndepărta pe Greci dela Curte. Pe Stavrachi, om pe care Vodă îl cunoştea bine a fi hrăpăreţ şi fără suflet, cum ceruse Divanul să nu fie adus în ţară, cum îi scrisese la Constantinopol să rămâie acolo. Pe aceştia de acum — îi chemau Ventura, Hristo-dulo şi Schiliţi (Skeletti) —cu toate cererile boierimei, el nu voia să-i îndepărteze deîa sine. Trebue să fi avut cuvintele sale. Şi aceste cuvinte, pe care nu le putem cumpăni bine astăzi, vorbesc în tot cazul în favoarea celor trei Greci atât de nesuferiţi veliţilor boieri moldoveni. Şi apoi, mai era ceva. Vodă — am mai arătat lucru acesta — îşi iubea nepoţii de soră, pe îordachi şi Costachi Sulgearoglu, ca pe copiii lui. Ii ţinea la curte, îl îngrijea, îi cocolea, de ajunse, pare-se, a le şi îngădui să-şi schimbe numele din Sulgearoglu în Ghica. Insă, cel puţin unul din ei, îordachi, era ca să zicem aşa, un om nerecunoscător şi fără caracter. El se dete din partea nemulţumiţilor boieri — de unde râvnea o situaţie mai mare de cât cea pe care o avea — şi pe sub mână îi aţâţa împotriva Grecilor şi a lui Vodă. De acolo trebuia să se fi tras toată supărarea ceea care amărî cele din urmă zile ale lui Grigore Ghica, şi care de nu murea Vodă de sabia Turcului, ar fi tras poate după sine alungarea lui din ţară. 90 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE -,;,v 1 '-r fA,< £ "c *î \ !| f ^ yW^p: r/V ■ v. p;'" " V . O mână de boieri, din cei mai îndârjiţi, se întruni într’o conspi-raţiune, a cărei scop era, sau să alunge pe Greci din ţară, sau atunci sa-1 alunge pe Vodă el însuşi. Iar tactica era următoarea: să fugă ei peste graniţă, de unde să facă o plângere la Poartă (căreia deseori i se dădea ascultare, mai ales când erau mulţi, de go- -leau ţara de boierime). De ocam-dată plecară peste Nistru Marele Logofăt Rosetti Bălănescu, marele paharnic Ghica Dărmănescu, me-delnicul Iordachi Canano, clucerul Mihalachi Balş şi Grigore Balş dela Botoşani. Dar trebuiau să-i mai urmeze şi alţii, Ioniţă Canta-cuzino, Dumitraşcu Sturdza, Iordachi Deleanu, printre cei mai mari, şi mulţi mai mărunţi. Foarte ascuns se făcură toate. Nu numai Vodă, nimeni nu ştia nimic. Vineri seara, la 29 Septemvrie 1777 trecuseră boierii Nistru la Hotin, şi dacă nu i-ar fi văzut o slugă a lui Iordachi Balş « cu ochii lui, pe când treceau râul » s’ar mai fi întâmplat cine ştie ce, fără ca să prindă cineva de veste. Dar din gură în gură, dela sluga lui Balş la cămăraşul Costachi, întâmplarea se auzi, şi atunci în puterea nopţii, merse cămăraşul la curte x) şi trezind pe Vodă din somn îi dădu această veste. x) Cămăraşul Costachi poate să fi fost Sulgearoglu, nepotul lui Vodă. RĂPIREA BUCOVINEI ŞI MOARTEA LUI GRIGORE VODĂ al IlI-lea 91 — « Oare, să fie adevărat ? » zise Domnul somnoros. Apoi se întoarse pe cealaltă parte şi adormi din nou. Era obosit. Fata lui, Domniţa Ruxandra Balş, născuse chiar în seara aceia. Doamna Ecaterina nu avusese astâmpăr toată ziua şi el însuşi nu-şi aflase locul, fiindcă erau acum, pentru întâia dată, amândoui bunici, şi ori cum, asta înseamnă ceva în viaţa omului... înseamnă începutul bătrâneţei! Dar a doua zi, 30 Septembrie, des de dimineaţă, Vodă Grigore se îmbrăcă în grabă şi trecând în spătărie trimise după boierii săi, întrebându-i dacă ştiu ceva despre fuga unora din ei peste Nistru. Fireşte că nimeni nu ştia nimic. Supărat, Vodă spuse boierilor că pot pleca şi chemând pe nepotul său, hatmanul Iordachi, îl trimise după logofătul Ioniţă Cantacuzino, căci bănuia că acesta trebuia să fie unul din capetele conjuraţiei. Asupra acestui lucru Ghica nu se înşela. Logofătul Ioniţă înghiţise dela Vodă nişte afronturi -— nu ştim care — de rămăsese atât de mâhnit încât să hotărîse să nu mai dea pe la Curte, punându-se de atunci făţiş în fruntea conspiratorilor boieri. Cum trecuseră prietenii săi graniţa, părăsise şi el Iaşii, ascunzându-se la ţară, la Holboca, moşia rudei sale spătarul Matei Ghica. Hatmanul Iordachi, întru împlinirea poruncii domneşti, îl căută de două ori acasă, şi negăsindu-1, el află — dacă nu cumva ştia dinainte — că logofătul fugise la ţară. Se întoarse deci către seară la Curte să facă unchiului său raportul. — «Ai auzit ceva despre mofturile lor? » îl întrebă Vodă. — « Da, Doamne! » — « Nebunii cei de Bălănescu şi Deleanu...». Dar Sulgearoglu îl întrerupse: — « Nu cred, Doamne, ca lucrul să fie numai a unora, ci precum am auzit de ici de colo, cred că s’au înţeles toţi boierii până la cel din urmă, şi cu Mitropolitul în cap, ca să fugă din ţară şi să arăte Stăpânirii (adecă Porţii) cererile lor». Măria Sa s’a schimbat la faţa auzind vorbele aceste ale nepotului său «şi a rămas uimit cu gura căscată»1). *) *) Toată întâmplarea, expresiile, precum şi conversaţiile sunt luate din pitoreştile «Efemeride» ale banului Const. Caradja. 92 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE — « Vezi copilul meu » zise el « să găseşti chip de îndreptare ». — «Dar ce pot face eu?» izbucni hatmanul Iordachi. Nu ţi-am spus dinainte c’o să se spargă buba? Şi ce fel de cinste mi-ai dat Măria Ta, ca să pot fi de ajutor acum când i-ai amărât atât de mult, nepăzind jurămintele tale şi luând ca miniştri astfel de oameni ca Grecii aceia1), cari au nenorocit ţara cu nedreptăţile lor, cu mitele ce le luau, răsturnând judecăţile şi slujind pe ciocoi? » — « Destul băiatule, nu-mi arde inima! » răspunse Vodă amărît. Cum ieşi nepotul din odaie, cum trimise Vodă după Skeletti. Sfătuindu-se cu el ce este de făcut, Domnul însărcină pe «ministrul său » să meargă pe la boieri din casă în casă, pentru a încerca să îmbuneze lucrurile. Dar după cum spuneam, faptul că Grigore Vodă era de 24 ore bunic, era un semn vădit al unor bătrâneţe care se apropiau, aducând cu sine o slăbiciune a facultăţilor intelectuale. Căci altfel cum s’ar tălmăci faptul că nu găsi el pe alt cineva să-l trimeată pentru a îmbuna pe boieri, decât tocmai pe omul împotriva căruia ei se răsvrăteau. Pe de altă parte din însăşi vorbele nepotului Iordachi « că Grecii slujeau pe ciocoi» reiesă totuşi o vădită nevinovăţie a acestor oameni, cari nici n*o fi luat mită, nici n’o fi răsturnat judecăţile, care însă, întru împlinirea poruncilor Domneşti, împiedecau dimpotrivă hatârul, mita şi judecata strâmbă, ţinând întotdeauna partea celor oropsiţi şi slabi — căci pe atunci asta era însemnătatea vorbei ciocoi, oameni noui cari se ridicau, şi cărora Vodă, prin miniştrii săi Greci, îi ocrotea împotriva samavolniciilor boierilor. Iată deci cum se lămureşte toată chestiunea. Grigore Ghica rămăsese în a doua lui domnie ceeace fusese în cea dintâia, ocrotitorul săracilor, iar miniştrii săi Grecii erau puterea lui executivă (ispravnicii nu-şi făcuseră se vede datoria), cari împiedecând pe boieri să-şi facă de cap, deveniră fireşte odioşi în ochii acelei puternice oligarhii, ce cerea acum alungarea din ţară a unor străini veniţi în meleagurile lor să facă pe moralizatorii publici. ) Parcă Sulgearoglu n’ar fi fost şi el « un grec de acela». RĂPIREA BUCOVINEI ŞI MOARTEA LUI QRIGORE VODĂ al IlI-lea 93 Astfel, hoţii de Skeletti, Ventura şi Hristodulo, devin de odată oameni simpatici, fiind numai instrumentele unui Domn, care de două ori a fost mare, şi în politica externă a ţării, apărând Bucovina cu unghiile, şi într’aceea dinlăuntru, voind să înscăuneze în ţară o perioadă de cinste, care ne-ar fi fost binefăcătoare chiar nouă, epigonilor, după 160 ani. Un proverb destul de tâmpit zice: cine încearcă marea cu degetul, se înneacă! Dar e în legea naturii ca prostiile să triumfe. Iată cum au curs faptele mai departe: Dumitru Skeletti se urcă în caretă şi începu să cutreere curţile boiereşti. Dar nicăieri nu fu primit. Toate uşile rămaseră închise, întors la Curte şi spunând lui Vodă cele întâmplate, ei se sfătuiră că cel mai bine ar fi să trimită pe cineva la Hotin, să tăgăduiască Paşei Suleiman 50 de pungi, dacă poate prinde el pe fugarii boieri şi să-i trimită, legaţi în lanţuri, înapoi la Iaşi. Chiar în seara aceea un rădvan din grajdurile domneşti, cu pungile de bani ascunse sub pernele ei, ducea la Hotin, prin Hărlău şi Dorohoiu, pe Gavril uşierul, trimisul lui Vodă. De abea pornise acesta, că-i veni lui Ghica o altă veste, nu chiar pe neaşteptate, dar destul de plictisitoare: Ahmed-Bey, un capugiu turc, venea pe drumul Bârnovei, cu un mic alai de seimeni, în spre capitala Moldovei. Adevărat că Ahmed Bey era un vechiu prieten de al lui Ghica şi sosirea lui la Iaşi n’ar fi avut de ce să îngrijoreze pe Vodă. Dar pe de altă parte Turcii aceştia care se arătau de odată în capitala ţărilor noastre când nu-i aştepta nimeni, adeseori erau purtători de veşti rele. Măria Sa crezu deci de cuviinţă să fie prevăzător. Când intră Turcul pe bariera Iaşilor, îi trimise pe vornicii lui să-i arate unde va fi găzduit şi să-l întrebe cât are de gând să rămână în Moldova. Găzduirea fu făcută la Beilic — casă anume pregătită pentru aospeţii turci — de unde trebui de altfel să se mute Ventura, care locuia acolo. Răspunsul ce trimise Capugiul lui Vodă fu foarte liniştitor. El nu va rămâne în Iaşi decât o zi două, fiind grăbit a merge mai departe la Hotin, unde avea treabă. Dar de ocamdată era obosit de drum şi slăbit de ramazan, căci de 9 zile 94 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE postea — foarte se simţea fără puteri, de aceea şi ruga pe Vodă să-l ierte că nu va putea veni să-l vadă. Pentru moment atât, căci lucrurile trebuiau pregătite cu chibzuială. Ghica, liniştit acum din partea aceasta, de oarece Turcul nu-i voia nici un rău, îşi întoarse iarăşi privirile spre neastâmpăraţii boieri, care-1 amărau de nu mai ştia acum ce să le facă pentru a-i îmbuna. Chemă iar pe nepotul Iordachi, întrebându-1 dacă mai are vreo veste dela răsvrătiţi. Acesta însă nu-şi pierduse ziua. Alergase dela unul la altul — uneltise probabil cu ei — şi se întoarse la Curte cu jalbele boierilor în proţap: Ventura, Skeletti şi Hristo-dulo trebuiau alungaţi din ţară, altfel nu mai rămâne un boier în Moldova; toţi vor trece graniţa şi vor face arz la Poartă să-l scoată pe Ghica din scaun. Vodă îşi luă capul între mâini, suspină şi răspunse hepotului, cam în doui peri de altfel, că va da boierilor « beiaz » adecă carte blanche *) pentru orice învoială or vrea dânşii, numai să se întoarcă fugarii dela Hotin. Cum auzi acestea, Iordachi Sulgearoglu, deşi se făcuse noapte, ieşi din Curtea Domnească şi începu din nou a cutreera casele boierilor pentru a le da răspunsul lui Vodă. întruniţi cu toţii împreună — la Ioniţă Canta — ei hotărîră deci să trimeată o scrisoare fugarilor pentru a le spune că nu cumva să se întoarcă la Iaşi, dar nici să înainteze vreo plângere împotriva lui Vodă la Poartă, ci să rămâie în aşteptare până se vor lămuri lucrurile în capitală. Ioniţă Canano fu însărcinat cu ducerea acestei scrisori. Acest Canano era fratele conspiratorului medelnicer Iordachi, un frate vitreg şi nepot de soră a Mitropolitului Gavriil Callimachi* 2). Pentru a pleca la Hotin ceru omul bani de drum, dar boierii îl trimiseră la Vodă. Hatmanul Sulgearoglu merse deci la unchiul său să-i spună toate câte le pusese la cale şi să-i ceară de cheltuială pentru drumul lui Canano. Insă Vodă găsi că n’are dece plăti el bani pentru nişte răsvrătiţi « şi nu vru să dea nici o para ». Cum nepotul său îl tot *) Este expresia întrebuinţată de Caradja în « Efemeride ». 2) Care mitropolit era de fapt în fruntea conspiratorilor, cu toată vârsta lui înaintată, de 97 de ani. El ar fi dorit să vadă Domn al Moldovei pe Alexandru Callimachi, fiul fratelui său Ion Vodă. RĂPIREA BUCOVINEI ŞI MOARTEA LUI GRIGORE VODĂ al IlI-lea 95 îndemna să-şi deschidă punga, Grigore Ghica îi spuse plictisit: « Ei, dă-i tu ceva, şi apoi ţi le dau eu! » Dar nici Iordachi nu era prost să scoată bani din chimirul său. El alergă la casa logofătului Ioniţă Cantacuzino, unde erau adunaţi încă boierii, şi cerându-le acolo din nou cheltuiala drumului, scoase dela ei 250 de groşi, de a putut să pornească în sfârşit Ca-nano la Hotin — atunci la miezul nopţii. In timpul acesta Vodă se sfătuia iar cu Skeletti: — « Mare încurcătură, căminarule! » — « Nimic Doamne » răspuns^ acesta. « Sgomot trecător I » A doua zi, 1 Octomvrie, des de dimineaţă, Vodă ieşi la biserică. Dar era tulburat şi dus pe gânduri. Se vedea că nu dormise de loc. După slujbă, Mitropolitul şi boierii merseră la Curte, în spătăria cea mare, unde li se dădu dulceaţă şi cafea. Mitropolitul Gavriil reînnoi cererile făcute cu o zi înainte, spunându-i de data aceasta lui Vodă în faţă că lucrurile nu se pot linişti până nu vor pleca Grecii din ţară. Ghica răspunse că el nu cunoaşte sfetnicilor săi nici o vină, dar că dacă e voia boierilor, îi va alunga pe tus trei din Moldova, numai să se împiedice mişcarea pusă la cale. Ho-tărîră atunci cu toţii să mai trimeată după Canano la Hotin pe boierii Ioniţă Sturdza (viitorul Domn din 1821) şi Nicolae Rosetti-Roznoveanu pentru a spune fugarilor să se ţină liniştiţi până se vor lămuri lucrurile la Iaşi. Dar Vodă lucra pe două fronturi. Pe de o parte făgăduia boierilor marea şi sarea, pe de alta nu ştia cum să facă doar o pune mâna pe răsvrătiţii de peste Nistru pentru a le administra cuvenita pedeapsă. Ca atare el trimise pe doftorul Fotachi — medicul Curţii — la Paşa Ahmed să vadă dacă e în adevăr bolnav sau dacă se preface, căci ar fi vrut să-l roage pe el să-l ajute a-1 scoate din plictisitoarea încurcătură în care intrase. Fotachi plecă la Beilic, unde fu primit de Paşă, care era rumen la faţă, ochii vioi şi arăta sănătos tun. Dar când doftorul, mirat, îi luă pulsul, el îl simţi bătând atât de slab, încât rămase foarte nedumerit. Ahmed Bey îi tălmăci că de fapt nu crede să fie foarte bolnav, numai că, în afară de oboseala drumului, mai e şi grozav de slăbit din pricina postului. Totuşi, aşa cum este, a doua zi 96 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE trebue neapărat să plece des de diminieaţă. I-ar fi recunoscător lui Vodă dacă ar vrea să-i trimită pentru drumul acela o caretă închisă, cu geamuri. « Dar », adăogă el, « sunt foarte mâhnit că n’a fost Ghica să mă vadă, ca suntem doar prieteni. Când am trecut prin Bucureşti, Ipsilanti, pe care de abea dacă îl cunosc, a venit la mine nepoftit, iar un vechiu prieten ca Grigore Ghica să nu vie să mă vadă, când mă ştie atât de slăbit ». Scoţând din pungă 16 «nisfiele » pentru îngrijirea medicală, i le dete doftorului, care plecă dela Beilic foarte încântat de Turcul acesta, ce om de treabă este. Cum plecă doftorul, Ahmed Bey chemă oamenii lui să-i deslege braţul, pe care-1 înfăşurase foarte strâns cu o bucată de pânză pentru a împiedeca pulsul să bată... Dincolo, la Curte, Grigore Vodă nu-şi mai afla locul de nerăbdare. II aştepta pe Fotachi pentru a prânzi şi nu înţelegea ce atâta întârziere. In sfârşit, când sosi doftorul, merseră cu toţii la masă, şi Vodă îl întrebă, scurt: — « Ei, ce este ? » Fotachi istorisi toate, spunând că Turcul n’are «călduri», dar e atât de slab de postul ramazanului, cât de abea dacă-i mai bate pulsul. Şi-i mai spuse toate celelalte, că vrea Paşa o caretă cu geamuri şi că e adânc mâhnit că nu s’a dus Vodă să-l vadă. S’au sculat apoi toţi dela masă, dar Măria Sa n’a mâncat nimic, fiind foarte neliniştit şi întristat. A intrat numai în odaia lui şi îndată a trimis iar după Mitropolit şi după boieri. Când veniră aceştia la Curte, Ghica îi întrebă dacă plecaseră Sturdza şi Rosetti la Hotin. Boierii îi spuseră că da, însă Lupu Balş1) adăugă că el nu ştie dacă vor face mare treabă acolo, fiind că nimeni nu mai crede pe Măria Sa, care şi în alte rânduri multe a făgăduit şi nu s’a ţinut de cuvânt. Dacă vrea Vodă să fie crezut, apoi să le dea chezaş pe Iordachi Ghica şi să-l facă postelnic în locul lui Ventura, atunci da!! Ilie Catargi, ginerele lui Vodă după Domniţa Elena, s’a pus şi el pe lângă socru-său ca să primească cererea boierilor, dar nepotul Iordachi se făcea că nu vrea. 1) Erau doi Lupu Balş şi nu ştim despre care este vorba. Unul era văr primar cu Nicolae, ginerele lui Vodă, celalt era chiar tatăl lui Nicolae. E greu de presupus ca să fie acesta din urmă. RĂPIREA BUCOVINEI ŞI MOARTEA LUI GRIGORE VODĂ al IlI-lea 97 Scena aceasta, arătată de Caradja în « Efemeride », este foarte caracteristică. Se vede clar din ea că nepotul Iordachi (căruia i se zicea de pe atunci Ghica) era în cea mai bună înţelegere cu boierii şi uneltea contra unchiului care-1 crescuse şi-l făcuse om. De altfel după moartea acestuia, venind Domn în Moldova Constantin Moruzi, care ţinea în căsătorie pe sora acestui Iordachi, Grecul nu-şi mai putea stăpâni bucuria, mergând până la Galaţi să-şi primească cumnatul, şi întorcându-se apoi a doua oară la malul Dunării să-şi primească sora, pe Doamna Smaragda. Deocamdată însă, deşi postelnicia lui Ventura — un foarte mare rang boieresc — îi rodea ambiţia, el se prefăcea a nu o vrea. Boierii, părăsind pe Vodă, merseră cu toţii la Mitropolie să se mai sfătuiască în de ei, iar Ghica le făgădui că va veni şi el acolo şi să fie aşteptat, chiar dacă va înopta. La Mitropolie Iordachi «se hotărî a primi postelnicia» iar la Curte, Vodă, care începuse a înţelege cine-i este nepotul, hotărî să nu i-o dea. El mai trimisese între timp încă odată la Paşă, pentru a-1 ruga de data aceasta pe şleau, să-l ajute împotriva boierilor. Ahmed Bey atâta aştepta. Trimise pe dată răspuns lui Ghica să nu aibă nici o grijă, căci el pleacă doar chiar a doua zi la Hotin, şi-i va trimite pe toţi fugarii în lanţuri, numai că pentru a pune la cale aceasta, ar dori să-l vadă pe Vodă. Fără asta, era foarte mâhnit că nu venise Măria Sa să-şi vadă prietenul, cu toate că-i trimisese răspuns şi prin Fotachi lucrul acesta, dar acum dacă vrea Ghica să fie ajutat de el, apoi să facă bine a se osteni până la Beilic, că el la Curte nu poate veni, fiind încă prea slab. Dar, mai trimise Paşa răspuns, dacă o veni Vodă, să vie noaptea, fără alai, tiptil, ca să nu prindă boierii de veste că pun ei ceva la cale împreună. Cum primi Ghica răspunsul acesta hotărî să se ducă. Porunci să se înhame doi cai la o trăsură şi se găti de plecare. Tocmai sosiră atunci Skeletti şi Hristodulo la Curte — căci ei aveau intrările lor libere la orice oră — şi văzându-şi stăpânul gata de ducă îl rugară de toţi Dumnezeii să nu care cumva să facă acest lucru, fiindcă a merge noaptea, tiptil, la un Turc, nu e lucru curat. Să vie, ziceau ei, Beiul, ziual la spătărie, să arate ce vrea. Dar soarta omului e scrisă din veşnicie în Cartea cea Mare şi nimic nu o poate schimba. 7 98 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE In neliniştea lui, Vodă nu mai putu aştepta. Un cămăraş, un comis, trei pagi — icioglani — patru ciohodari şi un tufecicbaşa cu 4 arnăuţi, atât fu alaiul cu care pornise. înainte de a pleca, Grigore Vodă avu o clipă de nehotărîre. Mai că era să rămâie. Dar logofătul Vasile Razu veni cu o nouă Grigore Vodă Ghica cerere dela Paşă prin care i se spunea ca este aşteptat. Nu mai putea deci zăbovi. Era târziu. Se făcuse noapte. Porni. Pe drum, nepotul Costachi Sulgearoglu, care ţinuse să-l întovărăşească, îl mai sfătui odată să-şi facă calea întoarsă. Prea târziu. RĂPIREA BUCOVINEI ŞI MOARTEA LUI GRIGORE VODĂ al IlI-lea 99 Pe la ceasul unul după miezul nopţii, careta domnească intră în ograda beilicului. Felul cum a urmat întâmplarea a rămas ascunsă în noaptea tainelor nepătrunse. Dar drama ce a avut loc atunci, este, alături de tragedia Brâncovenilor, una din cele mai pasionante din Istoria Neamului nostru. Pentru a intra mai adânc în viaţa de atunci şi a înţelege mai bine simţimintele oamenilor care au trăit acele vremuri, vom întrerupe şirul istorisirei, arătând întâiu cum s’a răspândit vestea morţii lui Ghica în ţară, şi cum a fost ea primită de prieteni şi de duşmani. De fapt a fost o consternare generală, căci nimeni, nici cei mai înverşunaţi din răsvrătiţi, nu se aşteptau la acest fatal desnodământ schakesperean. Unul din prietenii lui Vodă Grigore — prieten grec din vremurile tinereţelor de pe malurile Bosforului — era Constantin Caradja, autorul acelor Efemeride, despre care am vorbit în mai multe rânduri. însurat cu o Ghiculesacă, o vară îndepărtată de a Domnului Moldovei, el a fost unul din devotaţii acestuia, care l-a şi urmat în captivitatea sa dela Petrograd. împreună petrecuseră ei în capitala Imperiului moscovit şi împreună se întorseseră în Moldovă. Grigore Vodă îl ţinu pe lângă el, făcându-1 agă de poliţie. Dar Caradja era un om bolnăvicios. In urma unor friguri care ţinuseră doi ani cu stăruinţă, şi fiind cu neputinţă să le vindece « toţi doftorii câţi erau aflători în Iaşi, cu toate metodele şi dofto-riile lor» el scrise la Viena, spunând învăţaţilor de acolo felul boalei sale şi chipul în care a fost îngrijit. Dar nici de acolo nu i-a venit vindecarea. Doftorii din Iaşi scriseră atunci la Constanti-nopole medicului Nicolae Mano, care, fiind de părere că Caradja este impadulat, îi prescrisese « schimbarea de aer ». Aga Constantin ceru atunci lui Vodă să i se dea drumul din slujba ce avea, pentru a merge să se caute în ţinutul Neamţului « unde este aerul mai sănătos »x). *) Nici acolo nu se vindecă Caradja, căci boala lui nu era impadulism, ci cancer. Un an mai târziu, deci mult după moartea lui Ghica, în 1778, medicul italian Rossi îl operă în Iaşi, scoţându-i tot sânul drept. Caradja descrie în « Efemeride » amănuntele interesante ale operaţieice i se făcuse. El se vindecă de atunci pe deplin. r 100 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Grigore Ghica îl făcu mare comis (onorific) şi-i dete răvaş de drum. Şi aşa, la ii Septembrie a anului 1777, plecă Grecul cu nepotul său Iordache Caradja, care suferea şi el de friguri, la moşia Mărgineni a vel logofătului Lascarachi Rosetti, ginerele lui Lucachi Ianculeo. Acest Lascar Rosetti — sau Russet — altul de cât tatăl Doamnei Zoe Moruzi despre care vom vorbi într’unul din capitolele viitoare, fiind ispravnic de Neamţ, era nevoit să locuiască la dânsul la ţară, pe când soţia lui Elena stătea la Iaşi împreună cu fiii ei. Moşia, dar mai cu seamă conacul lui Conu Lascar, îl încântă pe comisul Caradja. Fiind acea curte boierească aşezată pe un deal, de unde priveliştea asupra câmpiilor, pădurilor şi satelor dimprejur era minunată, el găsea că «este neasemănată între toate din Moldova » — mai ales că era casa înconjurată şi de o grădină mare (cu copaci stufoşi şi flori din belşug) pe cărările căreia se plimba comisul, culegând trandafiri. Totuşi boala lui nu se vindeca. Pentru a-1 face să-şi uite necazurile, spătarul Lascarachi, care pare a fi ţinut mult la el, îi organiza vânători cu gonaci. Intr’un rând, pe când Rosetti şi Caradja aşteptau la Mărgineni pe Iordachi Cantacuzino Deleanu şi pe alţi boieri pentru a merge la o astfel de vânătoare, le veni vestea că mulţi dintre ei fugiseră peste Nistru, şi ca în Iaşi e fierbere mare împotriva lui Vodă. Astfel aflară ei acolo, în munţii Neamţului, întâmplările arătate mai sus. Vânătoarea fu amânată şi gazda cu oaspetele său se urcară îndată într’una din butcile boiereşti, trasă de 4 telegari, pentru a merge prin vecini să culeagă veşti. Nu aflară mare lucru. întorşi seara acasă, obosiţi de drum, boierii se culcară. « A doua zi » — dau cuvântul lui Caradja — «a doua zi, cum m’am trezit, zice comisul, am ieşit afară din odaia mea, îmbrăcat în halat, ca să mă duc la privată, şi întâlnesc pe Ioniţă, vătavul comişilor dela moşia mea, care păzea acolo după uşă până când să mă deştept». Caradja crezu că a venit omul pentru socoteli dela moşie sau pentru vreun bucluc întâmplat acolo, şi se busumflă. Poruncise să nu-1 supere nimeni, pentru nici o pricină, câtă vreme stă la aer pentru sănătate. Dar Ioniţă, vrând să-l liniştească, îi spuse că e RĂPIREA BUCOVINEI ŞI MOARTEA LUI GRIGORE VODĂ al IIMea 101 pace bună la moşie şi în toată ţara, numai că pe Vodă l-au omorît Turcii, şi în locul lui va veni Domn în Moldova Costachi Moruzi. La auzul acestor vorbe Caradja fu cuprins de un soiu de dambla. « îmi ieşisem din minţi de jale, şi numai decât am alergat în odaie la spătarul Lascarachi, care se sculase ca să-mi dea buna dimineaţă, şi eu ca un nebun i-am zis cu glas sălbatic: Aceşti oameni fără frică de Dumnezeu au ucis pe bietul nostru Domn. Şi am căzut fără simţire pe divan... şi Lascarachi la fel... şi eram numai noi doi în odaie şi nu aveam un al treilea care să ne vie în ajutor cu spirturi sau alte ape ». Venindu-şi în fire şi fără ajutorul spirtului sau al altor ape, boierii Caradja şi Rosetti plecară în aceeaşi zi la Iaşi. Acolo aflară lucrurile cum se petrecuseră, din chiar gura lui Costachi Sulgea-roglu, nepotului mortului voevod. Acesta, ajuns la poarta beilicului, lăsase pe Grigore Vodă să intre cu oamenii săi, înlăuntru, iar el se dusese la vel logofătul Ioniţă Cantacuzino să mai afle ce spuneau boierii şi ce gânduri mai aveau ei. Nevasta logofătului, Coana Zoiţa1) îi spuse că lucrurile nu se vor potoli până când fratele Iordachi nu va fi numit postelnic, iar de nu se va putea, să primească atunci el postelnicia— de unde se vede că jupânesele noastre se amestecau pe atunci în politica ţării, cum fac şi unele din doamnele de azi, cu sau fără eficacitate. Dela Cantacuzino, cămăraşul Costache se duse la Curte pentru a aştepta întoarcerea lui Vodă. Dar acolo el găsi pe haznatarul agăi Ata Efendi, cu câţiva bostangii înarmaţi, cari pecetluiau odăile Domnului. Hatmanul Vasile Razu, îmbrăcat în contăş nafe, stătea lângă ei. Sulgearoglu, mut de spaimă, rămase pironit locului, neştiind ce se facă. Nu îndrăzni să întrebe nimic, dar înţelese prea bine, fireşte, că dincolo la Beilic trebuia să se fi petrecut o dramă. El credea că Razu e Domn, şi deşi acesta îi făcea semn să se uite la încălţămintea sa pătată de sânge, el nu înţelegea şi rămânea cu ochii holbaţi la bostangiii cari pecetluiau de zor. *) *) Născută Ghica. Fiul lor Matei a fost însurat cu Domniţa Ralii Calli-maki, iar fii acestora, trei la număr, au trecut în Rusia, rămânând neamul lor acolo. 102 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE In timpul acesta boierii erau încă toţi adunaţi la Mitropolie, în odaia cea mare de primire a înalt Prea Sfântului. Pe când mai puneau ei acolo la cale alungarea lui Grigore Ghica din scaun, de odată se deschise uşa, şi un om de rând intră răcnind: « Părinte, scoală, că te caută la Curte împreună cu ceilalţi boieri ». — « Cine mă caută ? » — « Dumnealui vel logofătul Vasile Razu! » Unii din boieri începură să râdă, alţii se supărară, bănuindu-se unii pe alţii că au fost trădaţi. Dar un alt om sosi în curând spunând că e ştraşnică porunca să vie îndată cu toţii la Curte, împreună cu hatmanul Iordachi şi cu Mitropolitul. întrebat fiind cine l-a trimis, omul răspunse că l-a trimis Razu, fiindcă Vodă nu s’a întors la Curte, iar un Turc cu nişte bostangii de ai lui pecetluiesc odăile Domnului. « Atunci au început a bănui boierii că Vodă e mazil ». Şi de unde, de zile întregi, puneau doar ei la cale mazilirea lui, de odată toată adunarea răsvrătiţilor dela Mitropolie se prefăcu într’o jalnică adunare ca de înmormântare. Unul câte unul, boierii părăsiră casa Mitropolitului, cu Iordache Sulgearoglu şi cu Dumitrache Sturdza în frunte, cari se urcară amândoi în aceeaşi caretă. Ei găsiră porţile curţii domneşti închise. Inlăuntru se auzea sgomot, oameni cari veneau, se duceau, alergau... şi abia peste o jumătate de ceas fură lăsaţi boierii să intre. Turcii pecetluiau acum apartamentele Doamnei, ale beizadelelor şi ale slujnicilor. Razu tot lângă ei, tăcut. Numai ce arăta boierilor uneori pe ascuns, încălţămintea sa — căci nu îndrăznea să vorbească şi voia să-i facă să înţeleagă că sângele acela de pe picioare e stropit din trupul lui Vodă. Dar precum nu înţelese comisul Costache, astfel nu înţelegeau nici boierii, sau nu voiau să înţeleagă, fiindcă sunt uneori lucruri, care cât de vădite or fi, nu încap în mintea omului. Desmeticirea obştească se făcu abia către dimineaţă, când sosi la Curte aga Ahmed Capugiul, ucigaşul lui Ghica, şi adunând pe boieri în spătărie le spuse că «dacă maclalul s’ar fi supus poruncii împărăteşti şi n*ar fi cercat să se împotrivească, nu s’ar fi întâmplat ce s’a întâmplat, şi lui îi pare rău de ce a fost silit să facă ». RĂPIREA BUCOVINEI ŞI MOARTEA LUI GRIGORE VODĂ al IlI-lea 103 Deşi boierii moldoveni nu ştiau turceşte, totuşi sunt câteva cuvinte, în afară de ale mâncării, care în 300 de ani le intraseră, bieţilor, în ureche. Astfel ei ştiau că mactalul înseamnă decapitatul, şi atunci, în sfârşit, înţeleseră cu toţii grozava tragedie care se întâmplase. Capugiul îşi drese glasul şi ceti firmanele. Erau patru la număr, împărăţia făcea ştiut Moldovenilor: 1. Că nu este războiu; 2. Că Vodă Grigore Ghica este trădător; 3. Că el este mazilit; 4. Că în locul lui e numit Constantin Moruzi, iar până la sosirea acestuia în ţară, caimacami vor fi logofătul Vasile Razu, comisul Costache Ghica Sulgearoglu, Ioniţă Cantacuzino, Dumitrachi Sturdza, lor-dachi Balş şi Manolache Bogdan. Odată formele împlinite, Turcii plecară înapoi la Beilic, boierii, morţi de oboseală, pe la casele lor, şi rămaseră doar la Curte Doamna Ecaterina cu beizadelele ei, în paza unor oameni de ai capugiului. Ce se întâmplase însă la Beilic în noaptea aceea grozavă, şi cum ni-1 omorîseră pe bietul Vodă Grigore? De fapt, nimeni n’a putut să ştie exact, căci lucrurile se pe-trecură astfel: Când sosi Vodă la casa Turcului şi se dete jos din râdvan, îl întâmpinară, sus pe scară, secretarul capugiului Hafiz-Effendi, portarul Kiani şi doftorul Fotachi. In sala cea mare îl aştepta capugiul Ahmed în picioare, lângă uşă. Trecură apoi cu toţii într’o odaie de alături, mai mică, şi acolo, îndată, după obicei, cafegiii aduseră cafelele. Insă ciubucurile, zise aga Ahmed că nu le are, cerând lui Vodă iertare şi spunându-i că e vina lui Kiani, că nu s’a îngrijit să le pregătească. Ghica îi spuse că nu face nimic şi-l întrebă pe Turc (cu asta începu vorba) dacă l-a văzut la Stambul pe socrul său Iacovachi Rizu, căci acesta îi scrisese de venirea Paşalei la Iaşi, încredinţându-1 că-i este prieten şi ocrotitor. La vorbele acestea, Ahmed răspunse un « da » cam pe ocolite, spunându-i că Iacovachi fusese la el, dar nu-1 găsise acasă. După ce băură cafelele, de faţă fiind secretarul Hafiz şi doftorul Fotachi, aceştia doi se duseră în altă cameră, unde, aşezându-se pe un divan, începură a sta de vorbă împreună. Pe ceilalţi însoţitori ai lui Vodă, cămăraşul al II-lea, al IlI-lea comis şi cei ce mai 104 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE erau acolo, i-au luat ciohodarii în odaia « cafelelor» şi le-au dat ciubuce. Inlăuntru rămaseră deci singuri singurei Vodă Grigore Ghica şi Ahmed Capugiulx), străjuiţi fiind afară la uşă de doi ostaşi cu puştile încărcate. Cine deci poate şti cum s’au petrecut lucrurile acolo? Tot ce se spune e născocire. Un singur lucru e sigur, că Aga Ahmed l-a omorît pe Grigore Ghica cu mâna lui* 2). Moldovenii din odaia cafelelor şi doftorul grec din camera lui Hafiz au auzit de odată gălăgie, ţipete, o scurtă luptă probabil* un horcăit ... şi gata. Apărătorul Bucovinei nu mai era de cât o tristă amintire în cugetele celor ce l-au iubit şi celor care-1 mai iubesc încă şi-l vor iubi, cât va bate un suflet de Român, undeva* în ţara aceasta. Capul lui Ghica n’a fost jupuiat. A fost sărat, pus în cutie şi trimis la Stambul. Iar trupul a zăcut jos pe podeaua odăii în care fusese omorît — gol — numai în izmene — trei zile întregi. In noaptea plecării lor, Turcii îl îngropară pe ascuns, în grădina Bei-licului. A doua zi trebuiră boierii să răscolească toată grădina ca să-l găsească, şi desgropându-1 de acolo, îl înmormântară cu cinste în biserica sfântului Spiridon. Pe piatra lui de mormânt se citeşte că... «a fost smuls de o năpraznică moarte, iar acum în lăcaşul ceresc locuieşte » 3). Doamna Ecaterina avu de trăit îngrozitoare clipe de spaimă. Ştearsă în tot timpul domniei bărbatului ei, o regăsim la moartea acestuia înebunită, nu numai de durerea sa de soţie, dar şi de grija ce avu pentru viaţa copiilor ei. Ahmed aga — care pecetluise toate lucrurile ei de o lăsase aproape goală — o înştiinţase că va trebui să plece cu el la Con-stantinopol4). Prin intervenţia noului Voevod Costachi Moruzi* despre care se spunea că a contribuit şi el mult la mazilirea lui x) Numele lui era: Cara Hissarli-Zade-Ahmed-Bey, Capugibaşa. 2) Rămâne ciudata pata de sânge de pe papucul lui Razu. S’o fi repezit el în odaie în timpul omorului? sau ce s’o fi întâmplat? 3) «Istoria Românilor în chipuri şi icoane », N. Iorga, voi. I. 4) «II lui fit savoir qu’elle se preparât pour le suivre â Constantinople ». (Raport către ambasadorul Rusiei din 23 Octomvrie 1777 în N. Iorga: «Acte şi Fragmente », II, pag. 140). RĂPIREA BUCOVINEI ŞI MOARTEA LUI GRIGORE VODĂ al IlI-lea 105 Grigore Ghica, fără a fi mers lucrurile atât de depărte încât să-i fi dorit şi moartea (Moruzi era de altfel, prin nevasta sa, nepotul lui Grigore Ghica, vezi cap. 12), prin intervenţia acestui nepot deci, Doamna Ecaterina şi fiii ei rămaseră totuşi la Iaşi până după sosirea noului voevod*). Insă intrigile duşmanilor făcură pe Sultan să creadă că un secretar al decapitatului Domn ar fi dosit mulţi bani pe care i-ar fi ascuns la Viena. El trimise atunci un nou ca-pugiu la Iaşi cu poruncă să-i aducă îndată pe Doamna Ecaterina şi pe fiii ei la Stambul. « La Porte fait entendre qu’elle feroit decapiter la familie de Ghica, qu’on attend ici dans peu », scria la 3 Decemvrie ambasadorul von Graffon regelui său2). Ameninţarea, urmată sigur de închisoare şi schingiuiri pe care nu le mai cunoaştem, nu se traduse în fapt, din pricină că pârile împotriva Doamnei se devodiră mincinoase. Averea lor fusese sechestrată întreagă, şi familia rămase atât de săracă lipită pământului, încât nu se mai putu ridica niciodată3). x) Ibid., pag. 147. 2) Iorga, ibid., pag. 143. 3) Neamul lui s’a pierdut în boierimea Moldovei, fără a se mai putea înălţa. Fii, Iacob, Scarlat şi Alecu au murit fără posteritate. Numai beizadea Dumitru a avut o sumedenie de copii (pe Smaranda Al. Vârnav, pe Iorgu, Costachi ? Grigore, Nicolae şi Ion), din care numai fiul Ion, căsătorit cu Ecaterina Tzi-gara, a avut copii şi încă aceste erau fete (Polixenia şi Caliope). Aci se stinge deci neamul lui Grigore Ghica. Dar din cei doi nepoţi Sulgearoglu (fraţii Doamnei Smaranda Moruzi) despre care am vorbit pe larg în acest capitol, care au luat numele de Ghica pe când Grigore Vodă era încă în viaţă, şi deci de sigur cu învoirea lui, s’au tras neamurile Ghiculeştilor trăitoare azi în Moldova. Din Costachi, ajuns mare logofăt (f 1807) şi însurat cu Maria, văduva lui Dumitrache Ramadan, născută Cantacuzino-Deleanu (de unde a intrat moşia Deleni în stăpânirea Ghiculeştilor) se trag neamurile Ghica-Deleni, Ghica Comăneşti precum şi Voevodul Grigore IV-lea Ghica, cel ce a domnit în Moldova între anii 1848—56. Din Iordachi (zis Beiul, fratele mai mare a lui Costachi), însurat cu Anastasia Kostaki, se trag ramurile Budeşti, Trifeşti, Brigadier şi Kefal. Ghiculeştii din Muntenia sunt Ghiculeşti adevăraţi. Ei se trag cu toţii din marele Ban Dumitrache Ghica, fratele lui Grigore Vodă al IlI-lea. Se spune (Radu Rosetti: «Amintiri», I, pag. 242) că între fii acestui mare Ban Dumitrache din Muntenia şi între fraţii Iordachi şi Costachi Sulgearoglu din Moldova, ivindu-se o ceartă cu privire la numele lor, ei s’ar fi înţeles până la 106 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE In faţa indignării ce a stârnit omorul lui Ghica în rândul ambasadorilor din Constantinopol, Sultanul s* *a simţit nevoit să mintă. El a trimis răspuns tuturor că Ahmed Bey capugiul a depăşit misiunea ce avea, căci firmanul de mazilire a lui Ghica nu poruncea şi moartea lui. Dar pentru a îndreptăţi totuşi fapta capugiului (care rămase nepedepsit) 3) înalta Poartă arătă că Domnul Moldovei s’ar fi opus cu violenţă la mazilirea lui. Nimeni n’a crezut-o. Singuri, la Viena, Iosif al II-lea şi Kaunitz râdeau pe sub bărbie. urmă în felul următor: Ghiculeştii din Muntenia să adopte ortografia Ghica iar cei din Moldova Ghyka. Poate fi ceva adevăr în aceste spuse, întrucât autorul acestei cărţi ţine minte că acum vreo 30 de ani erau încă Ghiculeşti în Moldova care iscăleau Ghyka. *) Ba chiar el fu înaintat la gradul de şef-canonier (Topgibaşa), vezi Jurnalul lui Frangopulo în Iorga, ib., pag. 147. IV FAMILIA IPSILANTI CAPITOLUL 8 ALEXANDRU VODĂ, DOAMNA ECATERINA ŞI FII LOR Dacă în 1774, după încheierea păcii dela Cuciuc-Cainargi, Poarta fusese silită să numească Domn în Moldova pe Grigore Ghica, omul împărătesei Ecaterina a Rusiei, apoi, pentru scaunul Munteniei ea căută printre competitorii la domnie pe un devotat de-al ei, în care să-şi poată pune toată încrederea. Şi-l găsi tocmai pe Alexandru Ipsilanti, care era tot atât de supus Austriacului, pe cât era de plecat Ghica Muscalului. Istoria Imperiului Ottoman este una din cele mai stranie din lume. Când stai să cugeţi, nu poţi scăpa de chinuitoarea întrebare ce ţi se impune, cum de-au putut Musulmanii cuceri o atât de mare parte a lumii şi păstra atâta vreme cuceririle lor, având însuşiri atât de negative, printre care trebue numărată în primul rând o totală lipsă de discernământ. Viteji, iuţi la mânie şi cruzi, mândri şi lacomi, democraţi ca din poveşti, cu aceste însuşiri pozitive o fi învins ei. Dar cum au păstrat, timp de 600 de ani, cuceririle lor, fiind oameni buni la suflet, credincioşi cuvântului dat, încrezători ca nişte copii şi cu totul lipsiţi de cunoştinţe psichologice. Fanarioţii — prin cele mai umile procedee de altfel — îi învârteau cum voiau şi-i duceau de nas, până în ziua, fireşte, când s’aprindea deodată în sufletul Turcului scânteia mâniei. Atunci era prăpăd: schingiuirea şi moartea, deseori chiar pentru neîntemeiate bănuieli. Puţini Greci din cei cu vază, fie că erau Domni sau nu erau, au scăpat de acest tragic sfârşit, ceea ce nu a împiedecat pe niciunul din acei ambiţioşi să dorească, să voiască şi să înfăptuiască, să intrige, să mintă şi să trădeze, să 110 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE adune bogăţii, să-şi făurească blazoane şi să moară cu capul retezat. Ipsilanti a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a nu scăpa de acest sfârşit. De tânăr el arătă o deosebită aplecare către Austria, ceeace nu se poate tălmăci într’alt chip decât că, prin funcţiunea de Dragoman al tatălui său o fi avut deseori prilejul să vină în atingere cu oamenii dela Ambasada Germană. Altfel, educaţia lui de Grec trăit printre Turci, italianizat şi franţuzit, n’ar fi avut cum să-l facă, înainte chiar de a fi Domn, să poarte o nesocotită dragoste Curţii Imperiale din Viena. Alexandru era fiul lui Ion Ipsilantix) şi al Smarandei Mamona. Tatăl său era un om cu ştiinţă de carte, mamă-sa era o femeie energică şi primitoare. Amândoi se pricepuseră să dea copiilor lor (Alexandru, Manolachi şi Smaranda Ipsilanti) o creştere deosebit de îngrijită. Băieţii avură acasă dascăli pentru limbile italiană şi franceză, iar la şcoala Patriarhiei învăţaseră greaca antică cu literatura, istoria şi filosofia Elenilor, metafizica, logica, morala, geografia, matematicele şi astronomia. Cu un atare bagaj de cunoştinţe, cetitor pasionat al lui Tucidide şi al lui Plutarch, nu e de mirat că Alexandru Ipsilanti să fi trecut în ochii contimporanilor săi drept un om foarte învăţat. Dacă mai adăogăm la acestea, cunoştinţele de fin diplomat pe care i le inculcase tatăl său dragomanul, precum şi firea lui de om de treabă, putem spune de Ipsilanti că a fost alături de Nicolae Mavrocordat şi de Grigore Ghica, unul din bunii voevozi fanarioţi pe care i-au avut ţările noastre. S’a însurat de tânăr — acolo în Ţarigradul lor — cu Ecaterina Moruzi, fiica lui Dimitrie, fost mare postelnic, şi a Sultanei Mavrocordat. Ecaterina era deci fata uneia din cele mai vestite femei fanariote a veacului al XVIII-lea, şi sora lui Constantin Vodă Moruzi, care o iubea atât de mult, încât de răul ei i s’a tras x) Ion Ipsilanti, fost agă şi hatman în Moldova, fost dragoman al Porţii, era fiul lui Constantin, despre care am vorbit în cap. V. Acest Constantin a avut, în afară de Ion, trei fete: pe Theodora, Doamna lui Ştefan Vodă Ra-coviţă (vezi cap. IV), pe Smaranda Gh. Moruzi şi pe Casandra Diamandi-Rizo Familia Ipsilanţilor, înrudită cu a Moruzeştilor şi a Hangerlilor, venise din Trapezunt la începutul veacului al XVIII-lea. ALEXANDRU VODĂ, DOAMNA ECATERINA ŞI FII LOR 111 şi moarteax). Şi avea şi de ce s’o iubească lumea. Frumoasă nu ne spune nimeni că era, în schimb toţi cei cari au cunoscut-o zic ' despre ea că era plăcută, binevoitoare şi iubită, o femeie « cu dispo-ziţiuni poetice », o « dama di molto garbo », după cum se exprimă italianul Panzini. Păcat — spune acelaşi autor — că nu ştia altă limbă decât greceasca. Viaţa ei, alături de un bărbat ca Alexandru Ipsilanti, ar fi putut fi cea a unei foarte fericite femei. Şi a şi fost, până la o vreme. Dar, cum e în lumea asta, roata norocului s’a întors dela un timp. . . Să nu anticipăm. Povestirea care urmează este una din cele mai interesante din epoca aceea. Aşa dar, în 1774, odată cu Grigore Ghica în Moldova, fu trimis Domn în Muntenia Alexandru Ipsilanti. Sprijinul pe care-1 dăduse el Internunţiului Austriei în afacerea Bucovinei făcu, că la sosirea lui în Bucureşti, generalii Austriaci dela graniţa Transilvaniei să-i trimită, din porunca Cancelarului Thugut, felicitări şi complimente. Adevărat că pe atunci Curţile din Viena şi din Stambul erau în cele mai bune legături * 2), totuşi « complimentele » acestea nu meneau a bine pentru viitorul şi liniştea unui funcţionar turc, cât de voevod al Ţării Româneşti o fi fost el. Domnia lui Alexandru Ipsilanti a rămas în amintirea oamenilor de atunci, Români sbuciumaţi şi amărîţi de atâtea războaie, de atâtea jafuri şi de atâtea nedreptăţi, a rămas în amintirea lor ca un balsam pe-o rană. Deodată în oraşe, la sate, în părţile Dunării şi în părţile muntoase, numai belşug pretutindeni. Dările fură scăzute, veniturile aşezate, lefurile plătite, meseriile sporeau, negoţul înflorea. Dionisie Eclesiarhul, cronicarul* vremii, spune: « Darul şi mila lui Dumnezău au intrat în această ţară, cu linişte mare şi cu pace adâncă, deschi-zându-se hotarele dimprejur, şi de către Turci nicio supărare nu era. Boierimea sporea întru slujbele ei, neguţitorii să lăţeau cu alişverişurile lor la câştig, meşteşugul sporea în lucrarea sa, ţăranii îşi lucrau pământurile lor, nesupăraţi cu greutate de dăjdii, toţi se bucurau şi fără grijă petreceau. Ieftinătate era la mărfuri şi la *) Vezi cap. 9. 2) Vezi cap. 7. 112 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE dobitoace, vitele cu puţin preţ, bucatele cu mai puţin şi cu prea puţini bani îşi făcea omul îmbrăcăminte1). Un veac fericit era, care pot zice că altul nu va mai fi niciodată ». Şi tot belşugul acesta dela înţelepciunea lui Ipsilanti venea, care statornicise toate printr’a sa « Pravilnicească Condică », cea întâi încercare de legiuire românească dela Vasile Lupu şi Matei Basarab încoace, prin care se punea sfârşit neînţelegerilor dintre « Obiceiul Pământului» şi «Pravila Bisericească». Legiuirea aceasta (care dădea şi instrucţiuni de procedură pentru cele 3 grade de judecătorii: Cremenalion, Departament şi înaltul Divan) se tipări şi se împărţi în tot cuprinsul ţării, împreună cu un Hrisov anume care zicea: «Vai de judecătorul ce se va mitui». Parcă am vorbi din poveşti. Dar să nu uităm că Ipsilanti n’a domnit în ţară decât şapte ani; puţini, dintr’o sută! In afară de pravila sa — care este şi o legiuire pentru încurajarea meseriilor şi a negoţului — Ipsilanti a mai « înfiinţat şcoli şi profesori, cunoscători de mai multe limbi, rânduindu-le lefuri, fiindcă această creştinească ţară este lipsită de învăţătură, de ştiinţe şi de arte, care luminează şi folosesc pe popor » (Hrisovul din 1775). Cea mai însemnată din aceste şcoli a fost Colegiul Domnesc dela Sfântul Sava, înfiinţat sub Brâncoveanu în 1698. Dăscăliseră aici în vremuri vestiţii Simion din Trebizonda, Sevastos Cyminitis, Marcu Cipriotul, Alexandru Turnavitu şi Lazăr Scrivas, secretarul lui Constantin Vodă Mavrocordat. Dar în anii din urmă şcoala decăzuse. Ipsilanti o reorganiză, aducând în fruntea ei, ca profesor x) « Şi pentru ca de mirare să fie celor ce se vor afla după noi auzind, vom scrie ceva din preţuri: bou de jug 10 lei, cel ales 12—15; vaca cu lapte 6 lei; calul cârlan de trei ani 8 şi 10 lei, cal bun de călărie 20 lei, iar cel boieresc, telegar, preţul cel mai mare 40 lei; carnea, o para ocaua; vadra de vin 10 parale pe ales; ocaua de vin la cârciumă 2 parale; găina 3 parale, puiul 2 parale; ouă zece de-o para; gâscă 7 parale; curcanul 10 parale; făina de grâu o para, făina de porumb un ban. Morunul proaspăt de Dunăre 4 parale, crapul 5 parale, racii 20 de-o para; icre tescuite de morun 30 parale ocaua; lintea, mazarea 12 parale ocaua; untul 6 parale, tămâia 5° parale ocaua. Postavul de Englitera bun era cotul 8 lei, şiaiul 4 lei cotul, postavul mai de jos 2 zloţi cotul, ghermesutul 1 leu cotul. Blănurile de vulpi perechea 22 de lei pe ales (nefelele), iar vulpea era un leu, şi altele toate celea erau ieftine ». ALEXANDRU VODĂ, DOAMNA ECATERINA ŞI FII LOR 113 114 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE de literatură, pe învăţatul Neofit Cavsocalybitis, comentatorul lui Homer, precum şi pe alţi 9 profesori pentru matematică, ştiinţe, istorie, geografie, teologie, latină, franceză şi italiană. Mai târziu, dar tot sub Ipsilanti, directorul şcoalei, Manase Eleadis, începu să predea lecţii de filosofie, şi să facă experienţe de fizică şi de chimie, a căror studii erau, de altfel, o petrecere de căpetenie, încă mai de multă vreme, pentru feciorii boierilor bucureşteni. In timpul acesta — pe când bogaţii coconi boiereşti se pricopseau la Sfântul Sava din învăţăturile profesorilor greci, italieni şi francezi — dincolo, la Sfântul Gheorghe, copiii oamenilor mai nevoiaşi se căzneau şi ei să deprindă dela bieţi dascăli români pe az-buchi-vede-glagoli. Trăsătura de unire dintre Sfântul Sava şi Sfântul Gheorghe o făcea pe atunci Enăchiţă Văcărescu, poetul, istoricul, diplomatul, oratorul, judecătorul, patriotul — marele Enăchiţă Văcărescu, despre care va fi vorba în paginele care urmează, şi mereu în această carte, şi niciodată nicăieri destul. Văcărescu, împreună cu marii boieri ai ţării, ca banul Dumi-trachi Ghica, Pană Filipescu, Manolachi Creţulescu, Nicolae Du-descu, Nicolae Brâncoveanu şi a. m. d. — care sub alţi Domni erau mereu răsvrătiţi — pe Ipsilanti îl sprijiniră dimpotrivă la toate încercările sale de reformă şi de îmbunătăţiri sociale şi culturale. Ei erau mereu în preajma Domnului, care şi locuia în casele Brâncoveanului, neavând unde se adăposti din pricina stării dărăpănate în care se afla Vechea Curte Domnească. Acea casă a Brâncoveanului, în care a locuit Ipsilanti doi ani de zile, nu era vechiul palat al lui Constantin Vodă, care pe atunci cădea şi el în ruină, ci casa copiilor săi, « a coconilor Domniei Mele », cea de pe malul Dâmboviţei, în dreptul căreia tăiase tatăl lor artera principală a capitalei, Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei) pentru a face un drum drept între locuinţele sale domneşti şi moşia brân-covenească dela Mogoşoaia*). In acest palat, mare, frumos împodobit, înconjurat de curţi şi de grădini, locuise Constantin x) Vezi volumul I, cap. XXVIII. Tatăl lui Nicolae Brâncoveanu, Constantin, era acel micuţ copil, care în 1714, se afla cu toată familia sa la Stambul, scăpând ca prin minune de sabia călăului. Fiul lui Nicolae, Grigore Brâncoveanu, a fost cel de pe urmă descendent al acestui neam. ALEXANDRU VODĂ, DOAMNA ECATERINA ŞI FII LOR 115 Brâncoveanu, singurul nepot de fiu al voevodului decapitat în 1714, şi locuia acum fiul acestuia, Nicolae. Dar el adăpostise prin anii 1740—50 pe Grigore Vodă Ghica al II-lea, adăpostea acum pe Alexandru Vodă Ipsilanti şi va mai adăposti între 1842—48 pe Gheorghe Vodă Bibescu. Era deci un fel de curte domnească şi în tot cazul un monument istoric. In 1912, deşi cam dărăpănată, casa era încă întreagă, şi cum stătea acolo singuratecă şi tristă pe malul apelor gârlei, ea părea pe lângă moderna şi impunătoarea clădire a Palatului de Justiţie, o duioasă amintire a trecutului şi o batjocură a nepăsării făuritorilor României. Dar aşa cum era, tot mai bine decât deloc. Căci într’o bună zi a pomenitul an 1912, asasinele târnăcoape ale administraţiei comunale se puseră în mişcare şi desăvârşiră în câteva zile opera de distrugere, pe care îi trebuise timpului 200 de ani pentru a o înfăptui. In locul « Casei Cuconilor Domniei Mele» se săpară fundaţiunile unui Palat al Senatului, care n’a mai fost clădit niciodată, fiindcă era zor nevoie de-un ştrand şi de-o cârciumă la Snagov. Alexandru Ipsilanti, care închiriase casa Brâncoveanului pe-o sumă destul de însemnată, având de gând să domnească o vreme mai îndelungată în Muntenia, se gândi să clădească o Curte Domnească nouă, căci cea veche era prea mare şi reparaţia ei ar fi fost prea costisitoare. Trei luni după sosirea sa la Bucureşti, în Martie 1775, cl puse deci să se zidească Curtea Nouă, în Dealul Spirei, pe locul viilor mănăstirii Mihai Vodă. Ispravnici pentru supravegherea lucrărilor fură numiţi vel banul Dumitrachi Ghica, vel vornicul Niculae Dudescu şi medelniarul Ion Villarâ, care într’un an şi opt luni isprăviră lucrarea (Noemvrie 1776), în afară de grajduri, de căzărmile Seimenilor şi de zidurile înconjurătoare. Se cheltuise 300 de pungi. Cronicarul Fotino o găsea «minunată», iar Sulzer « grozav de urâtă, o magazie fără gust». Adevărat că acesta din urmă poate fi bănuit de părtinire, căci el venise în Bucureşti pentru a fi numit consul austriac, sau secretar al lui Ipsilanti, sau cel puţin profesor de drept la o Universitate pe care o visa el pe malul Dâmbo-viţei. Nereuşind să împlinească niciuna din dorinţele sale, el rămase totuşi în ţară, din pricina nevestei sale, o săsoaică din Ardeal, care voia « să frecventeze aristocraţia română ». Ea nu fu însă primită nici la Curte şi nici măcar de jupânesele boierilor, care totuşi 8 116 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE schimbau rochiile cu dânsa pentru a vedea cum le şade în îmbrăcămintea apuseană, pe care o purta Doamna Sulzer. Cum arăta deci Curtea Nouă, nu putem şti noi azi. Dar sigur este că era acolo o viaţă cum nu se mai văzuse de mult la Bucureşti. In deosebi de vestite erau mesele lui Ipsilanti, al cărui şef bucătar, Louis-Etienne Meynard, gătea nişte «fraises â la frangaise » de scotea din minţi nu numai pe boierii divăniţi, dar şi pe înaltele feţe bisericeşti, care posteau în urmă câte o săptămână ca să le ierte Dumnezeu atare păcate spurcate1). Doamna Ecaterina nu prea lua parte la prânzurile acestea ale soţului ei, căci, străină fiind de poftele pământeşti, ea avea o fire romantică şi visătoare, care o îndemnau să se reculeagă ceasuri şi zile întregi, departe de lume. Această « dama di molto garbo * îşi făcuse un cuib al ei anume, între Curtea Nouă şi Cotroceni, la mănăstirea Sfântul Elefterie (unde e astăzi podul de pe Dâmboviţa) şi unde-i plăcea să se plimbe singură, prin livezi, noaptea, la lumina lunei. Creşterea pe care o dăduse copiilor ei fusese severă. Crescută ea însăşi de-o mamă — Sultana Mavrocordat — care nu înţelesese niciodată să-i calce cineva peste voie, şi care urma şi acum, bătrână fiind, să-şi tiranizeze familia, Ecaterina Ipsilanti păstrase în suflet rigiditatea acestei aducaţii, care, poate fără să vrea, se răsfrânse şi asupra creşterii ce dădu copiilor ei. Aceştia, în număr de trei, Constantin, Dumitru şi Ralu, erau, la începutul domniei lui Ipsilanti, nişte plozi de 12, 11 şi 10 ani. Li se luară, fireşte că mai cu seamă băieţilor, dascăli străini pentru a-i învăţa carte. Linchou, fratele secretarului lui Constantin Vodă Racoviţă1 2), era profesorul lor de limba franceză, Panzini şi Raicevich (din Raguza) îi învăţară italieneşte, precum şi literatură, artă, istorie, geografie şi câte toate altele, care exaltară minţile acestor copii, ţinuţi prea strânşi acasă, şi care mai moşteniseră şi firea romantică a mamei lor. 1) Meynard era francez, fugit din ţara sa fără să-i poată da familia de urmă. La 11 Septemvrie 1781 ambasadorul lui Ludovic al XVI-lea la Con-stantinopol, raporta ministerului afacerilor străine din Paris că: «Le sieur Louis Etienne Meynard, de Pexistence duquel sa familie est inquiete, est de-puis longtemps chef de cuisine de S. A. le Prince de Valachie ». 2) Vezi cap. IV. ALEXANDRU VODĂ, DOAMNA ECATERINA ŞI FII LOR 117 Fără îndoială că atât Alexandru Vodă cât şi Doamna Ecaterina îşi iubeau copiii, lucru care s’a şi dovedit mai în urmă. Dar el avea trebile domniei în minte, ea purta în suflet dorul nopţilor cu lună; copiii crescură deci cam de capul lor, şi în tot cazul mai mult pe mâna dascălilor decât a părinţilor. Linchou le vorbise de gloria trecută a Franţei, Raicevich de arta Renaşterii şi de cerul albastru al Italiei. Adolescenţii se înflăcărară. Visau călătorii prin ţări civilizate, dueluri şi onoare — care se potrivea cu viaţa turcească ca nuca în perete — şi teatru şi artă, şi viaţă mare occidentală. Proologul tragi-comediei era gata alcătuit. Urma doar ca mâna Destinului să scrie actele piesei, şi ca actorii să se înduplece a le juca. Sufler era Satana. Şi cortina se ridică într’o zi de primăvară a anului 1781. Domniţa Ralu, deşi cea mai mică din copii, era acum măritată cu Alexandru Mano, vel ban, care va ajunge mare logofăt al Patriarhiei. Fetele se căsătoreau pe atunci pe la vreo 12—14 ani, băieţii pe la vreo 18—19. In 1781 beizadea Constantin împlinise vârsta însurătoarei şi părinţii se gândiră deci că trebueşte căsătorit. Alexandru Vodă îi şi găsise mireasa, o fată de neam din Ţarigrad, nu prea bogată, dar deosebit de frumoasă. Doamna Ecaterina zise: «c cum de nu», iar băiatul era încântat. Atunci se arătă de după culise mama Sultana, soacra lui Vodă, ca să încurce toate iţele. Mama lui Vodă Alexandru, Smaranda Ipsilanti, fata Grecului Mamona din Constantinopol, locuia acolo, pe malul Bosforului, în primitoarea ei casă, pe care n*o părăsi niciodată. Nu avusese niciun fel de legături cu ţara noastră şi nici nu vroia să aibă. In schimb, mama Doamnei Ecaterina urmase pe fiica ei la Bucureşti şi locuia împreună cu familia Ipsilanţilor la Curtea Nouă din Dealul Spirei. Legăturile ei cu ţara erau multe şi vechi, căci, ca fată a lui Nicolae Vodă Mavrocordat, ea trăise de copilă în meleagurile noastre, cunoscând bine atât viaţa dela noi, cât şi acea dela Ţarigrad, unde locuise mulţi ani cu bărbatul ei, fostul mare postelnic Dumitru Moruzi. Ca cele mai multe din Fanariote, politica o interesa şi era şi ea, ca altele, meşteră în arta de a trage sfori. Ştia că ţinta vieţii unui Grec « bine născut» era numai şi numai domnia în una din ţările noastre, care se câştigă cu greu, prin multe primejdii, cu multe 118 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE jertfe, multe umilinţe şi în deosebi cu multă dibăcie. Relaţiunile sociale şi legăturile de familie jucau un rol de căpetenie în goana după aurul românesc, căci în furnicarul acela din Constantinopol lupta pentru scaunele din Bucureşti şi din Iaşi se dădea pe clanuri, pe partizi, pe familii. Pe de altă parte îşi mai băga şi vanitatea nasul în toate, căci ighemonicul fanarioţilor era intangibil şi sacro-sant. Sultana Moruzi era fată de Domn, a lui Nicolae Mavrocordat, soră de Domn, a lui Constantin Vodă şi mamă de Domn, a lui Costachi Moruzi, care, chiar în vremea aceea, era voevodul Moldovei. Ce fel de căsătorie voia deci să facă nepoţelul ei cu o greacă frumoasă din Ţarigrad, fără avere, fără nume, fără legături de familie? Ce devenea ighemonicul Moruzeştilor, a Mavrocordaţilor şi a Ipsilanţilor ? şi cum era să ajungă copilul acesta vreodată Domn fără să aibă sprijinul neamului nevestei sale? Nu, nebunii de acestea să iasă din capul fetei şi al ginerelui ei. Căsătoria tânărului Constantin să fie lăsată pe seama ei. Ştie ea o fată care împlineşte toate condiţiunile pentru a fi nora Domnului Ţării Româneşti, o Domniţă bogată, a cărei neam e atotputernic la Constantinopol, Raliţa, fiica lui Alexandru Callimachi. Că copila aceasta n’avea decât 7 ani, nu însemna nimic. La doisprezece se va putea mărita. Va binevoi deci dumnealui, nepotul Constantin, să mai aştepte cinci ani. Doamna Ecaterina îi răspunse că fiul ei este nerăbdător, şi apoi cuvântul era dat către părinţii fetei. Mama Sultana bătu din picior: tânărul să aştepte, iar cuvântul să fie retras. Nimeni nu mai cârni, nici Vodă măcar. O fi având el şi alte neajunsuri cu soacră-sa. Facă ea cum o şti! Ei, dar nu fu aşa! Se găsi totuşi cineva să cârnească, nepotul Constantin. La vârsta lui, îi trebuia o femeie. Să mai aştepte cinci ani ? strâns cum era între zidurile Curţii Noui, neavând alţi tovarăşi decât pe frate-său Dumitru şi pe dascălii Linchou, Panzini şi Rai-cevich ? Lui îi clocotea sângele în vine — ce ştia bunica, bătrână, şi care-şi trăise viaţa! Mai dârz încă decât Constantin, fu frate-său mai mic. El avea numai 16 pe 17 ani, dar era un băiat voinic, oacheş, plin de seva vieţii. ALEXANDRU VODĂ, DOAMNA ECATERINA ŞI FII LOR 119 — « Dacă pe bădiţa îl osândiţi să mai aştepte cinci ani, zise el, eu voi îmbătrâni deci flăcău, ca să fac voia bunicii ? » Beizadea Constantin Ipsilanti Răspunsul Doamnei Ecaterina la această necuviinţă a fiului ei, fu o palmă peste obraz. 120 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE ALEXANDRU VODĂ, DOAMNA ECATERINA ŞI FII LOR 121 Atât îi trebui băiatului. Sfătuindu-se cu frate-său, găsiră amândoi cu cale, că dacă nu se pot însura, apoi încaltea să guste din plăcerile vieţii. Şi începu atunci un trai nemaiauzit, şi nemaipomenit în Cartea de Aur a Fanarioţilor. In fiecare noapte beizadelele lui Ipsilanti săreau gardul Curţii Domneşti, şi începeau să cutreiere oraşul după plăceri. Şi erau multe în Bucureşti, pe atunci ca şi acum. Era Pitulicea Ţiganca, pe care o desmierdase şi Văcărescu; erau câteva bătrâne care cotrobăia mahalalele oraşului dela Ferentari la Podul Târgului d*Afară, să dibuiască fetele nostime pe care le aducea pe la casele boierilor, când erau văduvi sau holtei. Erau cârciumi ascunse unde se făceau chefuri cu lăutari şi erau « saloane », în care, tocmai pe atunci, strălucea vestita Sofia Po-tocki, care în curând va minuna, prin frumuseţea ei, Curtea din Versailles, şi va scandaliza, prin felul de viaţă ce ducea, întreg Almahul de Gotha al Europei1). Beizadelele lui Ipsilanti nu mai lipseau de nicăieri. Toată vara şi toată toamna, prin casele binevoitorilor boieri sau boierinaşi, prin grădinile din afară de oraş, prin cârciumele centrului chiar, erau oaspeţi nelipsiţi. Beizadea Dumitru, cel oacheş cu sângele mai cald, împinse lucrurile până a scandaliza pe ruda sa cronicarul Athanasie Comnen-Ipsilanti, care zice despre el că ăxkvev elg ră oaqmxă ndi'dr}. Vodă şi Doamnă-sa nu aflară despre această destrăbălată viaţă a copiilor lor decât foarte târziu, pe la sfârşitul toamnei. Toată liniştea vieţii familiare se spulberă atunci în vânt. Băieţii fură certaţi, sfătuiţi, rugaţi, supraveghiaţi, ţinuţi din scurt. Prin Decemvrie ei putură totuşi să mai scape odată de sub paza părintească şi să mai tragă la o cârciumă un chef de-i merse vestea prin tot oraşul. Atunci Vodă Alexandru, amintindu-şi că bătaia este ruptă din rai, trase luminatelor sale odrasle o chelfăneală, de rămaseră băieţii cu oasele frânte. Pe urmă îi închise pe amândoi în beciurile Curţii, dându-le 20 de zile de arest, şi ameninţându-i că dacă nu se vor linişti, vor fi trimişi să taie sare la Ocnele Vâlcii. J) Asupra acestei frumoase femei, a cărui portret de Graf, este unul din cele mai vestite din lume, vezi cap. 3 şi C. Gane: Sofia Potocki, în «Magazinul», Nr. 42, 1934. 122 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE De după zăbrelele ferestrelor se vedea un colţ de cer albastru, de parcă s’ar fi strâns în peticul cel de sâneală tot dorul de libertate al păsărilor călătoare. îşi amintiră copii de minunile ce le spuseseră dascălii lor despre Paris şi Versailles, despre Roma şi Florenţa, despre Arta Renaşterii Italiene şi despre teatrul clasicilor francezi. In locul acestor orizonturi, zidul negru din faţă al mănăstirii lui Mihai Vodă! Beizadelele nu stătură mult pe gânduri. Vreo câteva zile de consfătuiri frăţeşti, o momeală a paznicilor, care-i şi mai ajutară să ia din scrinul Domnului bani şi juvaere pentru cheltuială, şi în noaptea de 15 spre 17 Decemvrie fraţii Ipsilanti, întovărăşiţi numai de doi slujitori saşi, merseră tiptil la grajdurile domneşti, luară patru din cei mai sprinteni armăsari şi, încălecându-i, sburară dintr’o întin-soare, de-a-lungul Prahovei, prin munţi, până la graniţa Transilvaniei « pe poteci de acele, care cu greu le puteau trece şi ziua cei ce se călătoresc în toată vremea pe dânsele » *). In Bucureşti nimeni nu află nimic timp de 30 de ceasuri. Băieţii erau de mult la Timiş, când, abia în seara de 18 Decemvrie, auzi Vodă cele întâmplate. Ipsilanti măsură dintr’o dată imensitatea prăpastiei ce se deschidea dinaintea sa. Nu era vorba numai de însângerata lui inimă de tată, ci de întregul lui viitor, de soarta sa şi a familiei sale. Câtă vreme Austria, după darul Bucovinei ce i-1 făcuse Poarta, rămăsese prietena Turciei, voevodul Munteniei dusese un trai liniştit, crezând chiar că va putea rămâne Domn pe viaţă în Principatul său. Dar dela o vreme încoace Curtea din Viena îşi schimbase din nou politica. întâlnirea dela Mohilow, care avusese loc în 1780 între Iosef al II-lea, împăratul Austriei, şi Ecaterina Il-a a Rusiei, era privită, şi cu drept cuvânt, de către Poartă şi de întreaga Europă ca un început de alianţă a acestor două imperii împotriva puterii Semilunii. împărăteasa Rusiei începuse chiar a-şi da din nou pe faţă planurile sale de « eliberare » a ţărilor creştine de sub jugul ottoman şi de alungare a Turcilor din Europa. In ce postură deci se afla acum Ipsilanti faţă de stăpânii săi din Stambul, el, voevodul x) Enăchiţă Văcărescu: «Istoria Imperiului Ottoman», în Tezaur de Monumente Istorice, voi. II, pag. 287. ALEXANDRU VODĂ, DOAMNA ECATERINA ŞI FII LOR 123 Ţării Româneşti, care la numirea sa căpătase sprijinul Austriei şi care era cunoscut de toţi ca un vechiu şi statornic prieten de-al ei ? Trebuise Vodă Alexandru, în anul acesta din urmă, să desfăşoare tot talentul său diplomatic pentru a-şi păstra neatinsă încrederea Porţii. Şi iată că acum, ca un trăsnet din senin, îi cade buclucul acesta pe cap. Fiii săi fugind în Austria, cine va crede vreodată că s’au dus acolo fără voia lui? Se vor deschide toate uşile bănuelilor, şi chiar dacă Poarta ar şovăi şi n’ar pierde încrederea în el, se vor afla ei destui duşmani în Ţarigrad care să-i sape groapa până va cădea înlăuntru. Dela început, pentru a ocoli pericolul, Ipsilanti se gândi să ceară el însuşi mazilirea sa. Dar până să ajungă acolo, el încercă mai întâi tot ce-i stătu în putinţă spre a-şi aduce fiii rătăciţi înapoi acasă, căci de s’ar întoarce ei, totul s’ar linişti. In chiar seara deci când află el despre fuga beizadelelor sale (18 Decemvrie), scrise, cu mâna lui, o scrisoare către Generalul Eichholz, şeful garnizoanei Braşovului, rugându-1 să-i înapoieze copiii. Căminarul Ioniţă, un văr de-al fugarilor, duse scrisoarea acolo. Dar mai gândindu-se peste noapte, Vodă chibzui că singura persoană care ar fi în stare să înduplece pe fiii săi de a se întoarce acasă, ar fi secretarul Raicevich, întrucât el le înflăcărase minţile cu tot felul de poveşti din minunatul Apus, şi tot el va trebui să le potolească avântul. Ipsilanti pare a nu se fi gândit nicio clipă că fuga beizadelelor se datora bătăiei şi închisorii. Acesta era sfântul lui drept de părinte şi de voevod. Aşa încât, după credinţa lui, fiii săi fugiseră de acasă numai pentru a călători în ţări străine. In sensul acesta scrise şi epistola pe care o trimise prin Raicevici, în dimineaţa de 19 Decemvrie, generalului v. Preiss, guvernatorul Sibiului: « Am notificat Ex. Voastre aseară despre pasul necugetat ce-au făcut fiii mei de a pleca de aci, fără învoirea mea, cu intenţiunea de a merge în alte părţi ale Europei pentru a-şi potoli curiozitatea lor de a vedea ţări străine, precum şi dorinţa lor de a se instrui »x). Sunt foarte sigur, scrie mai departe, că în această afacere atât de 1 1) « Gia sera noto a V. E. la inconsiderato passo fatto da miei Figli di por-tarsi costă senza mia saputa coirintenzione di andare in altre parti d’Europa appagare la loro curiosita di vederi paesi stranieri, e la vogli di instruirri». 124 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE delicată şi de simţitoare pentru dragostea mea de părinte, aţi luat toate măsurile trebuincioase pentru a împiedeca pe fiii mei să înain-teze şi le-aţi dat toate sfaturile Dv. pentru a-i hotărî să se întoarcă cât mai repede în braţele mele... «a ritornare nelle mie braccia, e rendere la pace alia loro famiglia» .. .făgăduind fiilor săi că-i va ierta şi va acoperi cu o veşnică uitare fapta lor copilărească « e coproprire con un eterno oblio questo passo giovanile ». Dar tinerii Constantin şi Dumitru nu erau de loc de părerea tatălui lor, căci altfel n’ar fi fugit de acasă. La scrisorile pe care le primiră atât dela generalul Preiss cât şi dela von Eichholz, prin care erau rugaţi şi sfătuiţi să se înapoieze la Bucureşti, ei răspunseră că au avut dreptate de-a face « un simile passo irreparabile giâ » prin faptul că vor fi acasă lipsiţi până şi de puţina cinste şi reputaţie care se poate păstra într’o asemenea ţară « per la ragione che noi serammo privi del poco d’onore e di reputazione che si puol godere in quelli paesi», şi că de altfel tatăl lor i-a tratat întotdeauna « per sempre come tanti traditori, desertori, ed ogni nemico che vorrâ farci del male...» *). Raicevich şi căminarul Ioniţă avură pe lângă încăpăţânatele beizadele tot atât de puţină trecere cât şi generalii austriaci. Totuşi, dacă ei nu voiau să se întoarcă acasă, nici nu puteau merge mai departe, fiindcă autorităţile imperiale îi ţineau pe loc la graniţa ţării, în localitatea Timiş. In timpul sărbătorilor Crăciunului lucrurile se mai liniştiră puţin, dar îndată după aceea corespondenţa începu să curgă din nou: scrisori dela Bucureşti la Braşov, dela Braşov la Timiş şi la Viena, dela Viena la Constantinopol şi viceversa. Fuga beizadelelor lui Ipjilanti devenise o afacere de Stat, aproape o afacere europeană, diplomaţii străini acreditaţi la Curtea Habsburgilor vrând să vadă în această nesocotită faptă a unei sburdalnice tinereţi o machiavelică combinaţie a voevodului Munteniei, cu alte cuvinte o pregătire a războiului austro-rus împotriva Turciei — cu atât mai mult cu cât, din fundul Timişului lor, copiii aceştia de 18 şi 16 ani scriseseră împăratului Iosif al II-lea pentru a-1 ruga să le încuviinţeze venirea la Viena şi primirea lor în armata imperială austriacă. ) Ca pe nişte trădători, dezertori, şi atari duşmani care vor să facă răul. ALEXANDRU VODĂ, DOAMNA ECATERINA ŞI FII LOR 125 Avusese Vodă Alexandru dreptate când presimţise că fuga fiilor săi va aduce catastrofa întregului său neam. Pentru a încerca să salveze ce mai era de salvat, el îşi trimise la Ţarigrad « demisia », adică rugămintea de-a fi mazilit — iar pe de altă parte făcu şi o ultimă sforţare pentru a-şi recăpăta feciorii, trimiţând în Ardeal o delegaţiune din cei mai de frunte oameni ai ţării, cu misiunea de a îndupleca autorităţile locale să-i înapoieze beizadelele. Oamenii aleşi de Vodă pentru această delicată misiune fură Mitropolitul Grigore al Ungro-Vlahiei, Filaret Episcopul Râmnicului, Banul Dumitrachi Ghica (fratele decapitatului voevod Grigore al Moldovei) şi spătarul Enăchiţă Văcărescu, cel cu reputaţiunea de a fi un strălucit orator — ceeace era. Toată nădejdea lui şi-o pusese Vodă în acesta din urmă, şi această nădejde era cu atât mai îndreptăţită cu cât Văcărescu, pe lângă inteligenţa şi talentul său, mai era şi un cunoscut personal al tuturor autorităţilor austriace dela graniţă: generalii von Eichholz şi von Preiss, şi baronul von Bruckenthal, guvernatorul Transilvaniei. El trăise cinci ani în Ardeal în timpul ocupaţiei Ţării Româneşti de către trupele ruseşti (1769—1774) şi fusese atât de apreciat de lumea de acolo, încât atunci când veni împăratul Austriei la Braşov* fu detaşat pe lângă el ca tălmaci al coloniei româneşti (refugiaţii din timpul războiului) şi rămăsese două zile aproape nedespărţit de Majestatea Sa Apostolicească. Instrucţiunile pe care i le dete deci Ipsilanti lui Văcărescu fură următoarele: să meargă mai întâi la Timiş, unde va căuta să înduplece pe fiii săi să se întoarcă în ţară. Dacă nu va isbuti, atunci să meargă la Braşov întâiu, şi apoi la Sibiu, şi la urmă, ca ultim refugiu, la Viena, pentru a vorbi cu cancelarul Kaunitz sau chiar, la urma urmei, cu împăratul. Văcărescu făcu întocmai. Pe beizadele, fireşte, nu le putu îndupleca. Eichholz îl trimise el însuşi, cu multe scuze politicoase, la Sibiu. Acolo guvernatorul oraşului, von Preiss, îi spuse că von Bruckenthal e mai mare decât el. La rândul său von Bruckenthal îl lăsă să înţeleagă că o fi el cel mai mare peste Transilvania, dar că şeful Statului e cancelarul von Kaunitz. « înţelesei» zice Văcărescu în amintirile sale « că treaba eşise din mâinile lor ». Şi în adevăr că dela început treaba ieşise din mâinile tuturor. Fiii lui Ipsilanti refugiindu-se în Austria nimeni nu putea să le 126 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Enăchiţă Văcărescu (Pinacoteca Bucureşti) refuze dreptul de azil. Per salvar il sacro rifugio imperiale generalii nu vor putea face nicio mişcare până nu le va veni poruncă dela centru. ALEXANDRU VODĂ, DOAMNA ECATERINA ŞI FII LOR 127 Văcărescu rugă deci pe Banul Dumitrachî Ghica, precum şi pe înaltele Feţe Bisericeşti, să binevoiască a se întoarce în ţară, căci va merge el singur la Viena să vorbească cu împăratul. La 27 Decemvrie 1781 plecase delegaţia din Bucureşti, la 30 ale lunii fusese la Braşov, la 5 Ianuarie 1782 era la Sibiu şi la 16 se despărţi în două, d parte luând din nou drumul Bucureştilor (popii şi Ghica), cealaltă parte (Văcărescu) luând calea Beciului, cum i se spunea pe atunci, pe ungureşte, Vienei. Văcărescu plecă singur, numai cu un tovarăş trimis de Vodă înnadins la Sibiu, boierul grec paharnic Hurmuzachi « şi cu toate că era o iarnă foarte grea, în opt zile am ajuns la Beciu » scria el. A doua zi, la 25 Ianuarie deci, Văcărescu fu primit de Kaunitz « că era mare cancelar al Curţii ». Acesta îl încredinţă că s’au trimis porunci la toţi generalii Ardealului pentru a îndemna pe beizadelele lui Ipsilanti să se întoarcă în ţară. «După ce făcui mulţumită cuviincioasă şi mă bucurai, căci înţelesei că au priceput Nemţii că nu era vreo taină deosebită la mijloc, întrebându-mă Prinţul Kaunitz când poftesc să am audienţă la împăratul, eu, vrând să-mi caut treaba cu temei, răspunsei că mă rog să fie îngăduială până va veni răspunsul din Ardeal, pentru ca să vedem, şi de s’au întors beizadelele în Muntenia, la audienţă să nu mai fac rugăciune împăratului ci numai mulţumită, iar de nu s’au întors, atunci să-i fac şi rugăciune ». Vorbele aceste, atât de înţelepte, umplură pe finul diplomat von Kaunitz de uimire. El, răpitorul Bucovinei, care cunoscuse de altfel dibăcia lui Grigore Vodă Ghica al Moldovei, pe care-1 privea însă ca un produs al şcolii greceşti, rămase uimit să vadă pe un « Vlah » în stare să susţie cu el o subţire conversaţie diplomatică. Ii zise deci că: « Dumneata ştii să-ţi cauţi treaba » — ceea ce era un neînchipuit compliment — şi luând pe Văcărescu de mână ieşiră amândoi « în sala de assamblee, unde erau toţi ambasadorii Curţilor adunaţi şi cele mai strălucite dame din Viena ». In această selectă societate vieneză dela sfârşitul secolului al XVIII-lea boierul nostru făcu cea mai plăcută impresie. îmbrăcat în haina lui orientală el stârni fireşte, înainte de toate, curiozitatea acestor oameni în pantaloni scurţi şi cu perucă blondă, şi acestor 128 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE « dame » în umflatele lor crinoline, cu părul bulbucat în sus â la Marie-Antoinette, de-asupra căruia puneau uneori, în loc de pălărie, o corabie în miniatură. Toată lumea aceasta — împopoţonată de fapt mult mai caraghios decât boierul român îmbrăcat în conteşul său încins cu ’n brâu de mătase, pe deasupra căruia purta o blană de samur — se îngrămădi, fără nicio sfială, împrejurul spătarului Enăchiţă, pipăiridu-i îmbrăcămintea şi făcându-i fel de fel de întrebări « căci obişnuesc Euro-peii să arate la aceste o sem-plicitâ şi la oamenii acei ce-i văd întâi» tălmăceşte Vă-cărescu el însuşi în amintirile sale. Cu o naivitate care seamănă mai mult a «fausse modestie», conu Enăchiţă destăinueşte posterităţii că «pe mine, la această Assemblee, mă descinseseră damele şi de brâu, pentru ca să-mi vadă şalul». Văcărescu nu-şi pierdu cumpătul în adunarea aceasta aristocratică, găsind prilejul, prin dibăcia duhului său, să strălucească în salonul subţirilor vieneji, precum strălucise în cabinetul Cance-Prinţul Kaunitz, Cancelarul Austriei larului. Şi anume în următoarea împrejurare: Blana lui de samur stârnind admiraţia tuturor, Prinţul Kaunitz îi spuse: « Să-ţi arăt eu o blană de samur pe care mi-a dăruit-o Moştenitorul Rusiei (Pavel) şi mă rog să mi-o preţueşti ». Ieşind din odaie, vanitosul cancelar al Austriei se întoarse în curând cu blana împărătească şi, desfăşurând-o, o întinse pe un biliard. «Eu înţelesei pentru ce mi-o arată » zice Văcărescu «şi că scopul nu era preţuirea. Ii răspunsei cum că blanele de samur, nici când este soare nici când este noapte, nu se pot preţui bine; această ALEXANDRU VODĂ, DOAMNA ECATERINA ŞI FII I OR 129 blană însă, socotindu-se locul dela care s’a dat şi locul la care s’a dat, nu are preţ, şi eu nu sunt destoinic ca s’o preţuesc ». Cu astfel de vorbe Văcărescu câştigă inima tuturor. Ambasadorul Spaniei îl pofti la balul ce urma să dea în seara următoare, iar în ziua d’apoi boierul român « heretisi cu bileturi » pe ambasadori, cari îi răspunseră pe dată politeţa1). In deosebi de încântat fu Conu Enăchiţă de Monsieur de Breteuil, ambasadorul lui Ludovic al XVI-lea, fiindcă acesta îi făcu toate politeţele din lume, în nădejdea fireşte de a-i stoarce vreo taină cu privire la fuga beizadelelor lui Ipsilanti şi la războiul austro-turc, pe care Franţa îl credea de neînlăturat. Dar îl găsise francezul tocmai pe vulpoiul de Enăchiţă pentru a face astfel de destăinuiri diplomatice! A doua zi, 26 Ianuarie, tocmai când se pregătea Văcărescu să meargă să vadă pe vice-cancelarul conte Coblenz, îi veni de olac veste din Ţara Românească cum că Alexandru Vodă Ipsilanti fusese mazilit, că în locul lui numiseră Turcii Domn pe Nicolae Caradja, iar că el, Văcărescu, fusese însărcinat cu căimăcămia ţării. Noua lui slujbă cerea deci să se întoarcă cât mai în grabă la Bucureşti, lucru pe care totuşi nu-1 putea face până nu şi-o fi împlinit însărcinarea la Viena. Merse deci pe dată la Coblenz, şi împreună cu acesta la cancelarul Kaunitz, pentru a-i arăta lucrurile cum stau şi a cere ca atare să vadă pe împărat mai de vreme poate decât s’ar fi cuvenit. Trei ceasuri mai târziu Văcărescu primi dela Marele Şambelan al Curţii înştiinţarea că împăratul i-a acordat audienţa pentru a doua zi, la ceasul 10 dimineaţa. In aceeaşi seară spătarul Enăchiţă se duse la balul ambasadorului Spaniei, unde găsi o parte din cunoştinţele din saloanele lui Kaunitz, « precum şi pe toţi cei mai mari boieri ai Vienei, până şi pe Arhiducele Maximilian, fratele împăratului ». D-l de Breteuil îl pofti la balul dela Ambasada Franceză, care urma să aibă loc peste 3 zile « după obiceiul ce au ei la carnavaluri », onoare pe care Văcărescu fu nevoit s’o decline, de oarece nădăjduia că la vremea aceea va fi părăsit capitala Austriei. A doua zi, la 10 dimineaţa, el era la vestita Hofburg a Hal?s-burgilor, pe care ne-o descrie el însuşi în colori destul de vii, *) *) A heretisi cu bileturi înseamnă a depune cărţi de vizită. 9 130 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE arătându-ne curţile, scările şi saloanele ce trebuiră străbătute până să ajungă noul caimacam al Ţării Româneşti în faţa sacrosantei Sale Majestăţi Apostolice. Iosif al II-lea, om simplu de altfel şi binevoitor, aştepta pe Văcărescu în picioare, în mijlocul odăiei. Acesta, cât de multă învăţătură o fi avut, n’avea de unde să cunoască obiceiurile ceremonialului Curţilor occidentale, aşa încât o făcu de oaie, pe turceşte, aruncându-se la picioarele împăratului sâ-i sărute încălţămintea, cum ştia el că se obişnueşte la Seraiul Stambulului. « Dar m’am pomenit deodată cu mâna Cesarului pe cap, zicân-du-mi că nu face trebuinţă de această ceremonie, şi mă ridică. Vrând atunci să-i sărut mâna, el a tras-o, şi, fiindcă mă cunoştea de când mă văzuse la 1773 la Braşov, îndată mi-a zis: « Signor Văcărescule, Dumneata în Viena cum a fost cu putinţă a veni, aflându-te şi consilier al Principatului? ». Din toată istoria neamului nostru, trei răspunsuri ar putea să rămână scrise cu litere de aur în vreo carte transcendentă care cine ştie cine va putea-o scrie — distanţate toate cu câte un veac una de alta: răspunsul logofătului Tăutu făcut marelui Vizir în anul 1505, al lui Miron Costin Sultanului Mahomed al IV-lea în 16721) şi al Văcărescului lui Iosif al II-lea în 1782. « Sfinte împărate » a zis acesta « un voevod plin de întristare şi o ţară plină de jale mi-au dat lăcrimele lor în pumni, rugându-mă să le aduc şi să le vărs la picioarele Măriei Tale, şi să pot astfel deşerta din comorile cele nedeşertate ale milostivirii tale o îndurare nemaiauzită! ». *) *) Când Bogdan Orbul a trimis pe Logofătul Tăutu la Stambul să închine Moldova Turcilor, acesta şi-a lăsat încălţămintea la uşa vizirului, în paza feciorului său. —«Dar ce? Ţie teamă să-ţi fure cineva ciubotele?» l-a întrebat vizirul. Iar Tăutu a răspuns: «De oameni care-ţi iau totul, trebue să le păzeşti pe toate ». — « N’aveţi ce vă teme » îi spuse atunci vizirul « căci Turcii vă simt acum prieteni». — « Aşi dori» încheie logofătul « să ne fiţi tot atât de buni prieteni pentru cap, precum ne sunteţi pentru picioare! » (1505). In 1672, după bătălia dela Cameniţa, Mahomed al IV-lea întrebă pe Miron Costin, solul Domnului Moldovei « Pare-vă vouă bine că a luat împărăţia Cameniţa, ori ba ? » Iar Miron a răspuns: « Suntem noi Moldovenii bucuroşi să se lăţească împărăţia peste toată lumea, iar peste Ţara noastră să se lăţească nu ne place! » ALEXANDRU VODĂ, DOAMNA ECATERINA ŞI FII LOR 131 Este aceasta eloquenţă, sau nu este? Dar pornit pe calea artei lui Demonstene, marele nostru Văcă-rescu nu se mai opri. Când, după mai multe întrebări şi răspunsuri, împăratul zise spătarului Enăchiţă: « De-i voiu sili pe generali să trimită pe fiii lui Ipsilanti peste graniţă, ating azilul împărăţiei ». Văcărescu, înflăcărat, făcu fiului Mariei-Therezei o învăţătură de Drept Internaţional Public, spunându-i că «azilul se cuvine a-1 dobândi cei ce dosesc dela primejdie şi pieire — atunci, da, se cunoaşte cinstea şi canoanele azilului — dar când doseşte cineva dela bine pentru a petrece rău, şi mai vârtos pentru a pricinui şi altora rău, din neştiinţă chiar şi din copilărie, apoi tocmai de nu se întoarce silit, atunci se ating canoanele azilului...». «Iar împăratul mi-a zis: Bravo! » Vorbele Românului nostru mişcară atât de adânc pe împăratul Sacrului Imperiu Roman, rege al Boemiei şi Ungariei, Arhiduce al Austriei, Duce al Stiriei, Carintiei, Ste-iermarcului şi celelalte, încât: « Deodată, punându-şi mâna pe piept, mi-a zis: Iţi făgăduesc pe cuvântul meu de împărat că nici în ţările Mele şi nici în slujba Mea nu-i voiu ţine pe băieţii aceştia, ci-i voiu întoarce numaidecât în Turcia; numai trebue să-i aduc întâi aici ca să vorbesc cu ei. .. Şi te mulţumeşti cu aceasta ? » E una din cele mai duioase pagini ale istoriei noastre. Iosif al II-lea, împăratul Austriei 9' 132 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Văcărescu îngenunchie în faţa împăratului, spunându-i că fapta lui « este plină de iubire de omenire ». Şi a doua zi plecă. Cu paşapoarte anume, prin Timişoara, Mehadia şi Craiova, caimacamul Ţării Româneşti se întoarse la Bucureşti. In timpul acesta, după cum am văzut, Ipsilanti fusese mazilit. Dar se pare că înalta Poartă înţelesese cum că fuga beizadelelor nu fusese pusă la cale de tatăl lor. Rechemarea acestuia fiind numai o urmare a stăruitoarelor sale cereri, Alexandru Vodă nu pierdu încrederea potentaţilor turci*), care-1 învoiră să rămâie la Bucureşti cu Doamna şi cu soacră-sa, până la sosirea noului Domn Nicolae Caradja. Poarta poruncind ca el să fie tratat cu toată cinstea « als wăre er noch wirklicher Fiirst» (Herbert către Kaunitz), Ipsilanti în loc să meargă la o mănăstire, cum era obiceiul în astfel de cazuri, rămase la Curtea Nouă unde-1 serveau vechii săi paznici, cari, deşi intraseră în slujba noului Domn, totuşi erau devotaţi celui vechiu 1 2). De altfel Ipsilanti şi Caradja erau prieteni, şi ei rămaseră în cele mai bune legături, coresponzând împreună pentru nevoile ţării, căci noul Domn nu putea veni la Bucureşti până nu i se va face învestitura, iar Domnul cel vechiu nu voia să meargă la Constantinopol, până nu va şti hotărît care va fi soarta fiilor săi. Abia pe la începutul lui Februarie sosi Văcărescu dela Viena cu răspunsul împăratului, punând în sfârşit un balsam pe rana inimii lui de tată şi puţină rânduială în mintea sa de om care-şi pierduse cumpătul. Adunân-du-şi acum gândurile şi mai sfătuindu-se cu Văcărescu, care se arătase destoinic la toate trebile, Vodă Alexandru găsi că, deoarece are cuvântul lui Iosif împăratul cum că beizadelele sale îi vor fi înapoiate, corespondenţa care urma de zor între ambasadorul 1) Herbert către Kaunitz: «întâmplarea aceasta n’a produs impresie rea nici asupra Vizirului, nici asupra Muftiului (capul religiei ottomane), nici asupra Kadileskerului (ministrul Justiţiei), nici asupra lui Reiss Effendi (ministrul Afacerilor Străine), iar dacă fii săi se vor întoarce, el va ştie să impună tăcere duşmanilor săi (er seine Feinde zum Stillschweigen zwingen wird). 2) « Wo er sich durch die alten Garden bedienen lăsst, welche, ob sie gleich bereits im Dienste des Nachfolgers getreten sind, dennoch dem ersten erge-ben sind ». ALEXANDRU VODĂ, DOAMNA ECATERINA ŞI FII LOR 133 Austriei la Poartă (Herbert) şi cancelarul Kaunitz nu mai are nici un rost şi nu-i poate fi lui decât dăunătoare. Acest Herbert, în râvna lui de a fi de folos lui Ipsilanti, strica toată treaba încu-noştiinţând mereu Poarta de demersurile ce le făcea la Viena pentru înapoierea fiilor lui Ipsilanti, lucru de care se foloseau duşmanii acestuia pentru a arăta Vizirului ce bune şi strânse legături sunt între fostul voevod al Munteniei şi împărăţia austriacă. Pentru a preîntâmpina noul pericol care-1 ameninţa, Ipsilanti se hotărî să plece la Constantinopol. Lăsându-şi visătoarea-i nevastă şi buclu-caşa-i soacră la Bucureşti3) — care urmară a locui la Curte — el plecă în ultimele zile ale lui Februarie spre Ţarigrad, unde ajunse la io Martie 1782. Acolo, trase în gazdă întâiu la maică-sa Sma-randa, trimiţând îndată pe ginere-său Alecu Mano la Poartă pentru a vesti autorităţile despre sosirea sa, şi a cere învoirea de a se muta în propria sa casă dela Curu-Cişme. Măsurile aceste de pază pe care le lua, însemnau că Ipsilanti nu era deloc liniştit asupra soartei sale, căci Turcii aceştia erau deseori cu zâmbetul pe buze când voia să atragă în cursă pe acei meniţi să li se rostogolească capul de pe umeri. Dar de data aceasta nu era cazul. Vizirul urmă a arăta încredere lui Ipsilanti, şi-i învoi mutarea în casa lui, lăsându-1 chiar să se întâlnească în voie cu Nicolae Caradja, pentru a pune amândoi la cale ce vor crede de cuviinţă în vederea viitoarei administraţii a « veleatului » pe care noul voevod urma să-l ia în curând în primire. La 18 Martie Caradja primi în sfârşit învestitura şi la 25 părăsi Ţarigradul. Ipsilanti rămase singur acolo, în aşteptarea fiilor săi, pe urma cărora trimisese în Austria pe chirurgul Mazaret şi pe abatele Gellhorn, pentru a-i hotărî să se întoarcă în sfârşit acasă, căci îi venise la ureche zvonul că au de gând acuma să se mai plimbe prin Franţa şi prin Italia înainte de «ritornare nelle sue braccia». «Aceste vin toate numai dela încăpăţinarea lui Dumitru»* 2) ar fi spus, supărat, nerăbdătorul tată. Şi în adevăr, lucrurile se petrecuseră astfel: După plecarea lui Văcărescu din Viena, Kaunitz scrisese lui Eichholz să trimită cât mai curând pe fiii lui Ipsilanti în Capitală, *) « Gemahlin und Gefolge ». (Herbert-Kaunitz). 2) « Durch den Eigensinn seines jiingeren Sohnes » (Herbert-Kaunitz. 134 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE căci împăratul vrea să le vorbească. Ce s’o fi petrecut în sufletul acestor copii, documentele nu se spun. Ei o fi crezut că, în sfârşit va xov v x) Casa Văcărescului era lângă malul gârlei şi i se întindeau curţile şi grădinile dela hanul lui Costandin2) până în poarta banului Ghica. N’a rămas astăzi din ea decât corpul principal, destul şi atât pentru iubitorii de trecut, care în vâltoarea vieţii moderne pot, trecând pe acolo, să se uite cu jind la pereţii în spatele cărora îşi petrecuse minunatul trai cel dintâiu poet al României. E casa zisă astăzi « Prager », peste drum de Poştă, mult refăcută însă, şi în deosebi de foştii ei proprietari baronii Bellio, care o cumpăraseră dela moştenitorii Văcărescului. In spatele acestei proprietăţi veneau curţile banului Dumitrachi Ghica, celălalt ginere al lui Nicolae Vodă Caradja3), cumnat deci cu Enăchiţă Văcărescu. x) Arhontele Văcărescu mă ţinea în tainele lui, Şi sfătuitor şi foarte prieten de casă. îmi destăinuia plăcerile, şi tot mie şi durerile lui. Mie îmi vorbea făţiş de toate dragostele sale De i se părea o cucoană urâtă sau nebună, De i se părea cuminte, înţeleaptă sau frumoasă, Care din sclave nu era de rând, şi care i se împotrivea Sau i se părea reţinută. Ce boier era Enăchiţă/ Fie binecuvântat, căci Virgine printre sclave nu a lăsat pe niciuna. Şi aceasta este o calitate cu adevărat boierească Şi proprie boierilor în adevăr bine născuţi, Pe care nu o pot avea decât cei de mâna întâi. EgprjXos rj dpQOXQi'&rjQaxXehog Mr)%ariXov xov IleQSixdgi, latQOv, 1817. T. I. p. 19, în Al. Odobescu, Poeţii Văcăreşti. 2) Pe locul unde e azi Palatul Poştei. Fusese casa Bălăceanului, care-i fu confiscată de Şerban Vodă Cantacuzino (vezi voi. I, cap. XXVI). 3) Vezi nota dela pag. 360 în acest capitol. NICOLAE VODĂ, DOAMNA TARSIŢA ŞI FAMILIA LOR 365 Banul Dumitrache Ghica 366 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE « Curtea banului Ghica era cât o moşie de mare; începea din capătul despre apus al podului gârlei, devale de Zlătari, mergea în jos pe malul apei până în dreptul caselor Văcărescului, unde e azi casa lui Barbu Bellu1), d’acolo cotea spre Sfinţii Apostoli, până unde sunt băile lui Mitracevschi, apuca la dreapta tăind de-a-curmezişul strada Mihai Vodă, trecea gârla la cazarma pompierilor, şi apoi devale prin Gorgani se încheia din nou la podul gârlei la Zlă tari... Casele bătrânului Ghica şi ale fiului său Scarlat se aflau amândouă în cuprinsul de mai sus. Erau două namile de case, cu pridvoare, săli mari, odăi de mosafiri, sufragerii de iarnă şi de vară, iatacuri şi cămări, cu arcade şi boite, beciuri şi pivniţe pe dedesubt. De-a-rândul, pe lângă zidul curţii, se întindeau în şir cuhne, şoproane, odăi de slugi şi logofeţi, grajduri, brutării, potcovării, grădini de flori şi zarzavaturi, livezi de pomi roditori, lemnăria şi fierăria ». « Acele două palate, unul în faţa altuia, erau despărţite numai prin gârlă (Dâmboviţa). Casa Banului Bătrânul a trecut prin moştenire la fiul său cel de-al patrulea, Banul Mihai, nenea-mare cum i se zicea, fiind cel dintâi născut din căsătoria a doua, şi s’a restaurat de fiul său cel de-al cincilea, Alexandru Vodă Ghica, la anul 1834, când s’a urcat acesta în scaunul domniei. Acum este acolo palatul prefecturii de Ilfov 2). Iar de casa de pe malul stâng a banului Scarlat Ghica, pe care a moştenit-o apoi fiul său Nicolae, ginerile Domniţei Nastasica Moruzi, casă mare cât o cazarmă, nici urmă nu se mai vede. Era acolo o sală mare, zugrăvită pe pereţi şi tavan cu toţi zeii Olimpului, de un pictor german Kauffmann. In sala aceea, la zile mari, înfocatul Aristia, dascălul copiilor, traducătorul « Iliadei», — cu câteva perdele dela ferestre, cu cearceafuri înnădite, cu costume croite din rochi lepădate, punea în scenă câte o bucată de teatru în limba Grecească: pe Orest, pe Fii lui Brutus, sau vreo idilă de Florian...». x) Citatul din Ion Ghica (Scrisoarea XXII-a), care scria aceste rânduri în anul 1884. a) Casa este astăzi încă aidoma cum era sub Vodă Alexandru, dar fireşte că nu mai poate sămăna cu ce era ea pe vremea marelui Ban Dumitrachi. Totuşi e interesant că, prefăcute cum sunt, casele lui Ghica şi ale Văcărescului ginerii lui Caradja, mai sunt astăzi încă întregi, după 150 de ani. NICOLAE VODĂ, DOAMNA TARSIŢA ŞI FAMILIA LOR 367 Dar ajungem pe nesimţite la vremuri mai noui, care sunt ale nepoţilor oamenilor despre care vorbim. Să ne întoarcem la Nicolae Vodă Caradja. Şi deoarece am arătat casele în care locuiau doi din ginerii săi, cu respectivele lor Domniţe Ecaterina şi Eufrosina, să vedem acum unde-şi alese reşedinţa Vodă el însuşi cu Doamnă-sa Tarsiţa, acea femeie despre care ştim doar că ducea o viaţă ne încătuşată de prostia constrângerii sociale, dar despre care din păcate nu ştim nimic mai mult. Venind la Bucureşti în Aprilie 1783, Caradja, care nu suferea de « stenahorie » ca mai târziu Alexandru Moruzi, găsind Curtea Veche dărăpănată şi Curtea Nouă ocupată încă de Doamna Catrina Ipsilanti, hotărî să se mute în afară de oraş, la mănăstirea Cotroceni, care pe lângă că era foarte încăpătoare, apoi mai era şi înconjurată de grădini şi de păduri, ceea ce-i plăcu mult şi lui şi Doamnei sale. Fără multă vorbă, cu -autoritatea sa domnească, el alungă pe călugări, cu stareţ cu tot, nu numai din mănăstire, dar şi din cele două chioşcuri pe care le zidise şi împodobise de curând Alexandru Vodă Ipsilanti. Mai târziu, Doamna Catrina plecând la Constan-tinopol, Curtea Nouă I-ar fi putut adăposti pe Vodă Nicolae, căci era şi mai încăpătoare şi mai frumoasă decât mănăstirea lui Mihai Cantacuzino. Dar Vodă Caradja prinsese dragoste de zidurile bătrâne ale Cotrocenilor şi de pădurile care le înconjurau, şi rămase acolo. Totuşi el venea des în Bucureşti, unde ţinea de două ori pe săptămână, lunea şi miercurea, Divan la Curtea Veche, spre a nu lăsa să se prăpădească tradiţia. De bine de rău, cu puţinele parale ce avea la îndemână, el cârpi zidurile dimprejurul acestui bătrân palat şi reînnoi Spătăria cea Mare, în care ţinea vinerea « împreunare de musafiri»—baluri cum s’ar zice azi. E de presupus că la aceste « întruniri mondene » din anul 1783 şi-o fi găsit cele patru Domniţe pe cei patru bărbaţi ai lor. Povestea acestei reşedinţi domneşti în cursul veacului al XVIII-lea este destul de tristă. Am arătat aiurea cum vechea « Cetate a Dâmboviţei», între zidurile căreia se scursese o parte din Istoria Ţării, fusese prefăcută de Matei Basarab, reînnoită de Şerban Cantacuzino şi înfrumuseţată 368 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE de Constantin Brâncoveanu. Cu venirea Fanarioţilor se încheie însă strălucita poveste a bătrânii Curţi 1). In 1718 ard Bucureşti şi arde şi Curtea. Nicolae Vodă Mavrocordat, care locuia acolo, preface « strictul necesar » pentru locuit. Palatul, cu frumoasa lui scară de marmoră făcută de Brâncoveanu, e totuşi încă întreg, şi în încăperile lui îşi mărită Vodă fata cu căminarul Ienachi, serbările şi jocurile acelei nunţi făcându-se în «curtea Curţii Domneşti»2). Tot acolo făcu nuntă mare domnească şi fiul lui Nicolae Mavrocordat, Constantin Voevod, când, la 1735, Domn în scaun fiind, luă pe frumoasa Ecaterina Rosetti, Moldoveanca pe care i-o dibuise vărul său Grigore Vodă Ghica3). Insă cinci ani mai târziu, fiind acum Constantin Mavrocordat a doua oară Domn în Muntenia, la 31 Mai 1738, miercuri la ceasul 3% după amiază, se cutremură pământul dela un capăt al ţării la altul, dărâmând turlele bisericilor şi sfărîmând vasele de pe poliţele din casele oamenilor. Atunci « crăpă şi Curtea Domnească în multe părţi, iar turnul dela poartă se nărui tot». Totuşi, cârpit din nou, cârpit mereu — căci Domnii Fanarioţi erau prea efemeri pentru a se învrednici să clădească palate în capitalele în care locuiau vremelnic spre a strânge doar numai aur — Curtea Veche mai e locuită încă vreo 30 de ani, de Mavrocordaţi, de Ghiculeşti şi de Racoviţeşti, până prin 1766, când se dărîmă rău de tot. Domnii încep să locuiască aiurea, mai ales după războiul ruso-turc (1769— 1774), în vremea căruia palatul fiind cu totul părăsit, încep a se adăposti în dărâmăturile sale toate haimanalele oraşului — vestiţii crai de Curte Veche — pe care un agă turc îi strânge laolaltă şi-i omoară pe toţi într’o zi. Curăţită astfel de pungaşi, Curtea voevozilor x) N’a rămas nicio stampă veche, înfăţişându-ne « Curtea Vechie ». Singura care există, până acum niciodată reprodusă, e cea pe care o dăm alăturat. Din felul cum e alcătuită această stampă (aflătoare la Cabinetul Stampelor dela Academia Română) ea pare a reproduce destul de credincios Curtea Vechie, cum era prin anii 1700. Se vede Poarta de Intrare, tumul din colţul zidului, palatul domnesc şi biserica Sf. Anton, drept în faţa Palatului. Contrar altor stampe vechi, ea nu pare a fi o închipuire, ci o destul de exactă reproducere a Curţilor Domneşti, cum erau sub Vodă Nicolae Mavrocordat. a) Nunta Domniţei Elena (?) cu căminarul Ienachi Alevrâ. *) Vezi cap. 3. Curtea Vechie în 1716 NICOlrAE VODĂ, DOAMNA TARSIŢA ŞI FAMILIA LOR 369 Basarabi cunoaşte o clipă de mărire. In 1773 «i se repară odăile de sus » în vederea negocierilor de pace dintre Ruşi şi Turcix), care pace nu se va încheia totuşi aici, ci abia un an mai târziu, la Cuciuc-Cainargi. Nicolae Caradjâ, după cum am văzut, cârpeşte şi el zidurile şi preface scara şi Spătăria, dar numai pentru a ţine în ea de două ori pe săptămână Divan, şi vinerea « împreunare de musafiri». După el o mai îngrijeşte doar Mavroyeni, care cere bani mulţi dela boieri pentru a o face cel puţin locuibilă « căci e o ruşine să stea Curtea Domnească năruită în mijlocul oraşului şi să nu aibă Domnul unde sta»* 2). In 1790, după fuga lui Mavroyeni, vin în Bucureşti Nemţii lui Coburg şi Ruşii lui Suvaroff, toţi oameni cu coadă3), care-şi băgă soldaţii în palat şi caii în grajduri, de aduc din nou biată Curte în starea ei de mai înainte. In 1795 locuitorii de prin vecini iau din piatra şi din cărămizile ei pentru a-şi face lor case, iar «Craii» apar din nou printre ruinele Curţii. Vodă Alexandru Moruzi dă un pitac prin care ameninţă pe toţi cu cele mai grele pedepse dacă vor mai fura o piatră dela Curte, iar în beciurile acesteia aşează el, spre o mai bună pază, «Curtea de Criminalion », adică închisoarea. In sfârşit, în anul 1802, Octomvrie în 14, un cutremur scutură din nou oraşul din temelii şi năruie cu totul ce bruma mai rămăsese din încăperile acelui străvechi monument istoric. Rămâne doar puşcăria în beciurile Curţii, până prin vremile lui Bibescu şi ale lui Ştirbei, când începând a se moderniza capitala, dispar până şi temeliile Cetăţii Dâmboviţii. O ciudată întâmplare ne-a păstrat totuşi neatinsă biserica domnească din mijlocul ogrăzii, cea din Piaţa Sfântul Anton. In timpul acesta, Domnii care nu au locuit în Curtea Veche, şi-au ales reşedinţa în case de boieri sau la mânăstiri. Scarlat Vodă Ghica şade şi moare4) în casele lui Nicolae Brâncoveanu, fiind x) Ionescu-Gion: «Istoria Bucureştilor», cap. Curtea Domnească. 2) Vezi cap. 10. 8) Adecă cei care purtau peruca blondă, care era bine cunoscută poporului din vremea ocupaţiei Olteniei (1718—1739), când baronii austriaci (Freiherm) lăsându-se păcăliţi de şmecherii de Olteni, introduseră, fără voia lor, un cuvânt nou în «argoul» românesc: «fraier». 4) El răcise la focul din Târgul Cucului, când arsese prăvăliile Herescului (vezi cap. 6). 24 370 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE ele printre cele mai mari din oraş, căci era fostul palat al beizadelelor voevodului Constantin Brâncoveanu (ajuns în veacul al XlX-lea palatul lui Gheorghe Vodă Bibescu, iar într’al XX-lea un loc viran, care aşteaptă de 25 de ani să se clădească, peste nişte temelii începute sub regele Carol I, un Palat al Senatului). In aceeaşi casă a Brâncoveanului a locuit şi Alexandru Vodă Ipsilanti, până puse să i se zidească Curtea Nouă din spatele mănăstirii lui Mi-hai Vodă1). La Cotroceni a stat, în afară de Caradja, şi Vodă Alexandru Moruzi, care neputând suferi a-cea pustietate, puse să i se prefacă Curtea Nouă a lui Ipsilanti, care arsese. Mihai Suţu se mută în şcoala dela Sfântul Sava, — şi precum Caradja alungase pe călugării cotroceni din lăcaşurile lor de rugăciune, astfel Suţu alungă pe şcolari şi pe dascăli din locul unde se învăţa carte de aproape 100 de ani (şi unde se mai învaţă şi astăzi, după 250). 2) La Curtea Nouă trebue să fi locuit Alexandru Ipsilanti şi în a doua lui domnie, şi poate şi fiul său Constantin. Dar o soartă năprasnică făcea din acest palat mereu prada flăcărilor, de ajunse *) *) Vezi cap. 9. 2) Şcoala Sf. Sava a fost în multe locuri. Pe vremea lui Mihai Suţu trebue să fi fost pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), la început, în fosta casă Barbu Păltineanu, lângă librăria Hertz. NICOLAE VODĂ, DOAMNA TARSIŢA ŞI FAMILIA LOR 371 să i se spună mai mult Curtea Arsă decât Curtea Nouă *). începură şi prin dărâmăturile ei să se adăpostească noaptea haimanalele, de-a-valma cu câinii fără stăpâni şi cu cotoii îndrăgostiţi: Pe la Curtea Veche Te Irag câinii de-o ureche; Pe la Curtea Nouă Te Irag d*amândouă! In Istorie Nicolae Caradja n*a însemnat nimic, fiindcă nici nu a avut timpul să însemne ceva. După 15 luni de domnie « întinzând prea mult coarda contribuţiilor şi a jafurilor care trebuiau să căpă-tuiască pe fiicele sale, el fu mazilit» spune A. D. Xenopol. Dar Xenopol exagerează, căci Vodă Nicolae, om deştept, cult şi cuminte, n’a întins deloc coarda prea mult, şi dacă ar fi întins-o, cel din urmă care i-ar fi făcut o învinuire din asta, ar fi fost Turcul, care din aceste « întinderi de corzi », îşi trăgea doar micele sale beneficii. Dar nu; altă cauză a determinat căderea lui Caradja: o prea mare înclinare spre politica moscovită, de care s’au folosit duşmanii din Stâmbul. In vara 1784 fu înlocuit cu Mihai Suţu, ginerele lui Ion Vodă Callimaki. Din cei trei fii ai lui a rămas o posteritate care s*a stins cu generaţia ^ doua. Iar din numeroasele sale fete se trag, astăzi încă, câţiva Greci din Atena şi mulţi «Români» din Bucureşti şi din Iaşi. . Am vorbit de doi din ginerii săi, banul Ghica, tată a doi voevozi, şi spătarul Văcărescu, poet, tată şi bunic de poeţi. Am spicuit în vâltoarea acestor întâmplări dela sfârşitul veacului al XVIII-lea multe amănunte din viaţa marelui nostru Enăchiţă, dar ele sunt prea multe şi viaţa lui este prea cunoscută, pentru a ne fi îngăduit să mai vorbim aci de ea fără a cădea poate în păcatul de-a face în corpul acestei lucrări o a doua lucrare asupra « Vieţei Romanţate a Minunatului Român Enache Văcărescu ». Să trecem deci asupra ceeace foarte mulţi ştiu, şi să ne mai oprim o clipă în calea unei Domniţe puţin cunoscute. E vorba de 1 1) Mereu prefăcută, ea arde cea din urmă dată sub Ion Vodă Caradja (1812—1819) şi curând după aceea i se mătură toate dărâmăturile, de nu i se mai poate stabili exact locul unde era, probabil locul Arsenalului. 24* Mănăstirea Mihai Vodă (Arhivele Statului) în care au locuit vremelnic câţiva voevozi fanarioţi TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE NICOLAE VODĂ, DOAMNA TARSIŢA ŞI FAMILIA LOR 373 Mărioara Car adj a, soţia lui Dumitrachi Mano, fost mare ban, fost mare dragoman, fost caimacam al Munteniei şi al Moldovei. Ea a trăit când în ţară la noi, când la Constantinopol, după cum slujbele bărbatului îl chemau într’o parte sau într’alta, şi din această pricină copiii ei s*au căsătorit unii aici, alţii acolo *). O corespondenţă publicată de d-1 C. Mânu* 2) ne-o arată pe Domniţa Mărioara, aşezată la Braşov, bătrână, amărîtă, înnebunită de spaima evenimentelor Eteriei. Atâtea neamuri de-ale ei muriseră pentru cauza sfântă, şi acum fiul ei Constantin putrezea de doi ani în surghiunul dela Brussa, alături de neamurile lui Mavroyeni, ale lui Arghiropol, ale lui Negris, fără ca nimeni să poată şti dacă exilul acesta se va termina prin iertare sau prin moarte. Totuşi fiul ei mai mare, Nicolae, era în voia vegheată a Turcilor, agent diplomatic al înaltei Porţi la Paris. Din capitala lumei, ocâr-muită atunci de regele Ludovic-Filip, Nicolae Mano lucra din răsputeri la eliberarea fratelui său Constantin. Câteva frânturi dintr’o scrisoare a sa către bătrâna lui maică, ne vor arăta mai mult decât orice grandiloquenţă ce însemna, pe vremea aceea, respectul de fiu, spiritul de familie şi greutatea traiului a foştilor Byzantini în imperiul cuceritorilor Musulmani. Scrisoarea e grecească, dar adresa e scrisă în limba franceză: A Madame Madame Mariora Mano nee Princesse Caradja â Cronstadt en Transilvanie Empire d’Autriche. Sus, adresa scriitorului: «Paris, rue Taitbout No. 28, le 19 Novembre 1824 ». Mult cinstită, mult iubitoare şi mult iubită mamă, . « Am primit răspunsul din 9 Oct. la scrisoarea mea din 13 Septemvrie. Plăcerea ce-am avut de-a primi dela d-ta epistola *) Constantin Mano cu Sevastia Arghiropol; Tarsiţa cu vornicul Grigore C. Filipescu; Eufrosina cu vestitul vornic Iordachi Golescu (în primă căsătorie) şi cu Logofătul Radu Rosetti (în a doua). 2) C. Mânu: «Documente privitoare la familie Mano», Bucureşti, 1907, Pag- 333 urm. TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE 374 prea scumpului meu frate nu se poate arăta nici cu vorbele cele mai înflăcărate; am sărutat-o, am stropit-o cu lacrămile mele, i-am sorbit cuprinsul. ...Prea Puternicul Dumnezău nu-mi va îngădui oare niciodată de-a vedea pe acest nenorocit scăpat din mânile mişeilor de Turci? Nu încetez de-a mă gândi la lucrul acesta, şi deşi cunosc greutăţile încercării de-al scăpa din ghiarele lor, totuşi cred că se poate face. înainte de toate — şi e o condiţie « sine qua non » — trebue să fiţi toţi pătrunşi de acest adevăr « că nu este înţelegere între lupi şi oi, nici credinţă între lei şi oameni» (mătuşa Calliope, care cunoaşte pe Homer, vă poate tălmăci acest citat) 1). Tot astfel e cu neputinţă să trăiască vreodată Grecii şi Turcii bine împreună. Acel din noi deci care va mai nădăjdui vreodată să facă treabă cu Turcii* 2), va fi nu numai un prost şi un nesimţitor, dar vrednic va fi să fiarbă în oala dădacei noastre Thamara3). Nu văd deci pentru frate-meu niciun alt mijloc de scăpare, decât fuga, cu atât mai mult cu cât mii de oameni mi-au spus că de trei ori blestematul Sultan-Casap (adică casapul de Sultan) e hotărît a nu da niciodată drumul nici unuia singur din surghiuniţi. Cu ajutorul lui Dumnezău şi al prietenilor mei de aici, nădăjduesc deci să pot face pe frate-meu să fugă dela Brussa la Marsilia... Mi-e teamă însă ca fratele meu să nu vrea să-şi părăsească tovarăşii... dar nu-mi stă în putinţă să-i scap pe toţi... Legile naturii, ca şi legile sociale, mă învaţă că un frate are mai mult decât alţii dreptul la dragostea mea. Charită bien ordonnee commence par soi-meme! Gândiţi-vă şi voi la cele ce vă scriu, ca să ştiu ce trebue să fac. ...Sărut cu smerenie picioarele prea scumpului şi prea dulcelui meu părinte... Răbdare, răbdare, răbdare. Să ia tata pe Epictet şi să-l cetească; sunt sigur că atunci va fi mângâiat. .. Sărut cu drag pe mult iubita mea soră Tarsiţa... (şi pe toţi ceilalţi, care par a fi fost cu toţii refugiaţi la Braşov)... *) «'H rov vO/luqov xare^ovoa nocbioa KaXXiom] ăg aăg xă iŞiyrjorji ». Interesant e acest « psapsa » Caliope « din care se trage evident cuvântul nostru de «ţaţă» (mătuşă). 2) Totuşi Nicolae Mânu era ambasadorul lor. 3) Dada-Thamaris. NICOLAE VODĂ, DOAMNA TARSIŢA ŞI FAMILIA LOR 375 Voi merge în curând să văd pe Doamna Sevastia Suţu, şi-i voi comunica comisioanele voastre... Vă sărut încă de o mie de ori picioarele la amândoi, şi rog pe Atot Puternicul să vă ţie sănătoşi şi voioşi, şi să vă rugaţi pentru mine, şi rămân, prea cinstita, iubita şi dulcea mea mamă, al vostru fiu smerit şi slugă credincioasă. N. Mano ». Doamna de Săvigne scria de sigur mai frumos, dar nu mai duios. Şi acest amestec al lui Homer şi Epictet cu blestematul de Casap Sultan, cu dădaca Thamara, cu ţaţa Calliope şi cu picioarele părinţilor, dau scrisoarei fiului Domniţei o mireasmă de vechitură care încântă sufletul super-omului nitscheian sau freudist, oricât de mândru o fi el de ultima cursă făcută cu avionul, din înălţimea căruia a ascultat la Radio postul din Noua-Zelanda! CAPITOLUL 19 ION VODĂ, DOAMNA ELENA ŞI DOMNIŢA RALU Ion Gheorghe Caradja era fiul unui văr de-al doilea de-al lui Vodă Nicolae1). Fusese în tinereţea lui vornic în Moldova (1783) şi mai târziu Mare Dragoman la Constantinopol. Politica sa şovăitoare — o politică lipsită de convingere, dar înbuibată de interesul personal— îl aduse în iarna 1812 pe scaunul Ţării Româneşti. Pacea ruso-turcă fiind acum încheiată, şi Turcii şi Ruşii şi Austriecii şi Francezii îl credeau devotat lor, fiind toţi încântaţi de « noul prieten», care totuşi nu-şi realizase visul său de domnie decât vărsând în haznaua Marelui Vizir Halat-Effendi suma rotungioară de 8000 de pungi (4 milioane de lei). In despreţul tratatului de pace (Pacea dela Bucureşti din 12 Mai 1812) care stipula între altele că Domnii Ţărilor Române vor fi numiţi de Poartă de comun acord cu cabinetul din Petrograd, că durata domniilor va fi de 7 ani şi că « darea de bacşişuri în vederea cestor numiri » este interzisă, Caradja fusese totuşi nevoit nu numai să plătească suma de mai sus (din. care cauză Halat-Effendi fu de altfel mazilit de Sultan), dar să şi asigure *) *) A. D. Xenopol spune în «Istoria Românilor » că el era fiul lui Vodă Nicolae. Adevărat că acesta din urmă a avut un fecior pe care-1 chema Ion, dar care era numai vărul de al 3-lea al Domnitorului din 1812. Pe tatăl lui Ion Vodă îl chema Gheorghe. Era doctor în medicină şi a fost Logofăt al Patriarhiei şi Mare Dragoman al Porţii. Pe bunicul lui Ion Vodă îl chema Scarlat, fiul lui Gheorghe I, care era frate cu Dumitraşcu, bunicul lui Nicolae Vodă. Mama lui Ion Vodă era Sultana I. Mavrocordat, care a avut cu soţul ei Gheorghe Caradja, în afară de Ion Vodă, încă doi fii şi o fiică: pe Constantin (mare hatman, caimacam al Craiovei şi vel ban), pe Scarlat (mare postelnic) şi pe Elena, a doua soţie a lui Enăchiţă Văcărescu. (Vezi cap. 18 pag. 360—61). TON VODĂ, DOAMNA ELENA ŞI DOMNIŢA RALU 377 înalta Poartă că după trei ani va cere singur demiterea din postul ce i şe încredinţase. Domnia care a urmat a fost deci, din pricinile aceste, de două ori nesuferită, şi pentru Români şi pentru Turci. Pentru Români fiindcă Ion Caradja, având nevoie de bani, şi pentru restituirea sumelor împrumutate şi pentru rotunjirea unei averi destul de dubioase, s’a apucat să facă pe noua sa moşie numită Ţara Românească un jaf cum nu mai văzuseră şi nu mai auziseră bieţii nevoiaşi de locuitori din vremuri destul de îndepărtate; pentru Turci, fiindcă odată înfipt în caşcaval Caradja nu se ţinu de cuvânt, nevoind după scurgerea de 3 ani să ceară mazilirea sa, ceea ce înfuriă înalta Poartă cu atât mai mult cu cât se vedea jucată de un pârlit de ghiaur, pe care nu-1 putea ea mazili fără a călca tratatul de pace şi a risca deci 6 nouă declaraţie de războiu din partea Moscovitului. Astfel a rămas Caradja în Istorie pentru noi Românii un jefuitor şi pentru dumnealor Turcii un om fără cuvânt, ceea ce nu l-a împiedecat a fi un bărbat deştept, energic, şi înţelegător nu numai al intereselor sale, dar şi ale ţării, după cum vom vedea îndată. Doamna Elena a noului voevod era fata bancherului Dumitru Scanavi (j* 1805) din Constantinopol, soră deci a vestitei Mărioara Mavroyeni, despre care am vorbit pe larg într’unul din capitolele trecute *).. In 1812 ea avea vreo 40 de ani, doi băieţi holtei (pe Gţieorghe şi pe Constantin) şi trei fete (Roxana, Smaranda şi Ralu), din care cea mai mare, Roxana, era măritată cu Mihai Suţu, de va fi şi ea Doamnă. (Se poate să fi fost şi celelalte măritate). întâmplarea, care aduce omului atâtea bunuri în viaţă, dar şi atâtea neajunsuri, nu a fost favorabilă perpetuării amintirii acestei femei. Pe cât au rămas de multe, variate şi picante amintirile despre sora ei Mărioara, pe atât e de săracă istoriografia cu privire la Doamna Elena Caradja. Ştim de ea că sosind la Bucureşti pe-o zi friguroasă de toamnă (12 Septemvrie 1812), când erau străzile oraşului acoperite de noroi şi atât de găurite de intrau picioarele cailor printre spărturile scândurilor, s*a făcut atunci la înscăunare o aşa învălmăşeală de trăsuri pe Podul Mogoşoaiei, încât câteva persoane au şi murit strivite. x) Vezi cap. 10 şi amănunte acolo despre familia ei. TBKCUTE vieţi pe doamne şi DOMNIŢE Ion Vodă Caradja (Originalul în posesia D-lui C. Caradja) Şi cum îndată după aceea s’a şi ivit un £c ^ tomnil Curtea Nouă din Dealul Spirei, o«*nu ce» «ca? aceasta proaspătă numai a b.ne nu s. arata a In ION VODĂ, DOAMNA ELENA ŞI DOMNIŢA RALU 379 Un Grec rămas anonim a alcătuit nişte stihuri (pe care Zilot Românul le-a tălmăcit şi comentat) prin care domnia lui Ion Ca-radja este caracterizată într’un fel cu totul original. Poezia este împărţită în şase strofe scurte, arătând în chip metaforic cei şase ani de domnie ai lui Caradja. a) In crângul des, lupul pitit se uită ca să vază: Ori lătrătorii sunt deştepţi, sau dorm, sau dormitează. Şi Zilot tălmăceşte: acest stih al anului d’întâi al domniei lui Caragea are înţelesul că el, ca unul care mai fusese în ţară şi cunoştea pe boierii pământeni, « şi socoteală având el a hrăpi, avea temere de ei». Pentru aceasta în anul d’întâi înfrânându-se, lua seama să vază: ori boierii tot aceia sunt, sau s’au schimbat. b) Văzu că lătrătorii dorm şi n*au grijă de turmă, Şi-aşa eşind din crâng în câmp, începe de-o sugrumă. Stihul al doilea are înţeles că: pricepând că firea boierilor s*a prefăcut cu răzmeriţa (că ei s’au schimbat în timpul grelelor vremuri ale războiului din 1806—1812) şi că ei sunt gata a-i împlini relele sale voinţi spre hrăpire, în al doilea an s*a desbrăcat de vicleana piele a vulpii şi s*a îmbrăcat cu fiorosul cojoc lupesc... şi începu pe faţă a hrăpi şi a jefui ţara, scoţând dăjdii mai înainte de vreme ş. c. 1. c) Lătrătorul se îndulceşte, El pe lup acum pofteşte. Nu gândesc, săracii, urma : Că de li se strică turma, Zărul ei o să-l poftească Şi, urmând, n’o să-l găsească. Acest de-al treilea stih înseamnă că în anul al treilea Caradja Vodă supunând pe boieri şi pe arhierei la vrerile sale, le-a schimbat cu totul firea, din iubitori de ţară în dărăpănători de-ai ei, încât se aseamăna, biata, cu o turmă părăsită de ciobani şi de lătrători 380 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE d) Turma, ce are vrea să dea: laptele doar şi celelalte ; Dar lupii s’a’ndulcit la hoit: pieile cer, nu mai vor lapte! Mâncaţi-o, hiarelor, mâncaţi. Umpleţi odată maţul... Acest stih arată că în al patrulea an i s’a cerut norodului să dea şi ce nu are « dar era pricină că i se cerea ceeace nu-i era prin putinţă, şi aceasta se aseamănă ca cum ar fi cerut să-l jupoaie ». e) Cei mari ca să se desmierde Pân9 şi minţile le pierde. Norodul oftează, tace, Gândind doar: se va preface! Trebuie-însă să se ştie Că schimbări de-or sta să fie, Acea d9acum desmierdare Le va fi de-osândâ mare! Oho! Aceasta miroase a ameninţare. Cum se repetă Istoria (suntem în ajunul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu). Ce mult e întotdeauna firea omului la fel: suferă, rabdă, ameninţă, taie, spânzură, porunceşte, face pe alţii să sufere şi să rabde, primeşte ameninţări, e tăiat, e spânzurat, i se porunceşte.. . suferă, rabdă, ameninţă... te apucă ameţeala când te gândeşti că povestea asta e veche de poate 20 de mii de ani şi că mai poate ţine încă alţi 20 de mii! Zilot Românul tălmăceşte: Acest de-al cincilea stih dă a înţelege că javrele vecinătăţii, adică consulii, iar mai vârtos cel rusesc — şi ajutat încă şi de banul Constantin Filipescul — începură a lătra, adică a vorbi împotriva lui Vodă, după care atunci încetă Vodă a cere pieile norodului, dar despoierea tot se urma mereu... /) « Iar cel de al şaselea stih tăinueşte că întru al şaselea an începu Vodă a se teme nu numai de mazilie, ci de pierderea vieţii; pentrucă atunci când se apropie de zi, începând a cânta cocoşii, jigăniile temându-se să nu le apuce lumina zilei prin locuri primejdioase pentru dânsele, fug de se ascund în vizuini; într’acel chip şi Caradja, slobodă fiară nesăţioasă, petrecând în întunerecul nopţii, hrăpind din ţară făţiş şi dosiş şi curmeziş, iar într’al şaselea an începând a se lumina de zi, adică a se descoperi ale lui fapte ION VODĂ, DOAMNA ELENA ŞI DOMNIŢA RALU 381 toate... aşa schivernisi el scăparea vieţii prin fugă din Scaun la alte Curţi străine cu toată familia sa. Cine să latre? Cei ce împarte Cu lupii turma Şi-alunci şi acuma? Mulţi ţin în gură, Nu 9mbucălură Ci halcă mare, Cât nici suflare Să o strecoare Putere n’are! Stau, stau să crape, Pe gât nu 9ncape! Vai ţie, turmă, In cea din urmă, Nestrăjuiiă, Vei fi pierită Sau strămutată, La alţii dală. Şi se repetă ameninţarea: Păcat de turmă! Dar vai la urmă De lătrătorii Şi de păstorii Ce n9o păziră! Stihurile aceste, şi ’n deosebi tălmăcirile lui Zilot Românul, sunt prin naivul lor arhaism cât se poate de originale şi de frumoase chiar, dar ele sunt prea triste. Să trecem darx). l l) Interesantă este aluzia pe care o face Zilot Românul la Banul Constantin Filipescu, a cărui poveste este următoarea: Când sosi Vodă Caradja la Bucureşti îl găsi pe banul Grigore Brâncoveanul mare vistiernic al ţării. întrucât reputaţia acestuia de om cinstit era prea notorie, Vodă îi ceru demisia, numind în locul său pe Constantin Filipescul « om cu înaltă învăţătură, blajin, bogat 382 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Trebue crezut că Iancu Vodă Caradja a fost în adevăr omul pe care ni-1 descriu toţi contimporanii săi. Dar el a fost şi cineva care încă nu a fost descris: un foarte bun administrator, despre a cărui activitate vom vorbi mai jos, un iubitor al ştiinţei şi al artei, şi... cum să zicem? .. .un patriot, deşi cuvântul e riscat. Dar în sfârşit, a făcut ceva care se chiamă astăzi patriotism: Fiind în cele mai bune legături, nu numai diplomatice, am zice prieteneşti, cu Cabinetul din Viena, unde trimitea aproape lunare rapoarte baronului von Gentz, secretarul lui Metternich, care-i răspundea cu aceeaşi regularitate — Caradja a cerut, în timpul Congresului dela Viena (1815), cu insistenţă, cu încăpăţinare, cu obsechiositate, restituirea Basarabiei, răpită de Ruşi Moldovei cu trei ani mai înainte. Poate a fost îndemnat la aceasta de către guvernul din Stambul — nu are importanţă, precum nu are importanţă, din punctul de vedere al faptei sale, nici răspunsul lui Metternich: că cererea aceasta este fără scop şi ţintă! Important e că voevodul acesta, care nici măcar nu era Domnul Moldovei, a luptat luni de zile pentru reîntregirea României!... Dar Congresul dansa... şi Napoleon se întoarse dela Elba la Fontainebleau... ei! şi apoi Waterloo, şi Sfânta Elena... de n’ar fi în lume « dacă şi poate », ar fi fost poate şi Basarabia retrocedată Moldovei prin stăruinţele lui Vodă Caragea... cel cu ciuma! Ciuma! Altă poveste extrem de interesantă prin deosebirea dintre ce a creat legenda şi ce grăiesc documentele! E în amintirea tuturor vestita descriere a lui Ion Ghica. Şi o fi şi mult adevăr în ea; dar nu numai adevăr. De pildă când zice foarte, şi după neam mai slăvit decât toţi» (Zilot). Acesta, deşi era «împodobit cu bunătăţi, cinstitor, vesel, blând, primitor şi foarte milostiv asupra scăpătaţilor, se înfrăţi cu Curtea, pângărind numele domnesc şi boieresc cu vânzarea pe bani a dregătoriilor ţării... pe care le cumpăra el pe bani şi le vindea mai departe, care nu era alta decât o tiranie şi o ticăloşie asupra scăpătaţilor şi săracilor... şi aşa bunul şi milostivul Filipescu fu începător unui eres ca acesta a cumpărării dregătoriilor...» (Zilot) «Dar Vodă, dupăce-şi umplu punga şi-l mânji şi pe el, începu a-1 lua în răspăr! Iar Filipescu, nesuferind, începu a-1 săpa pe Vodă (pârându-1 la Poartă că jefueşte ţara). Vodă, pricepând, îl făcu surghiun la moşia sa Bucovul, unde bolnăvindu-se (zic că l-au fost otrăvit) şi bolnav, slobozindu-1 de-a venit la Bucureşti, au răposat». ION VODĂ, DOAMNA ELENA ŞI DOMNIŢA RALU 383 Ghica că: «a doua zi (după sosirea lui Caradja în Bucureşti) s’a ivit ciuma între oamenii Curţii veniţi cu Vodă dela Ţarigrad ». Nu este aşa. Epidemia, care-şi avea focarul la Constantinopol şi se lăţise până la Dunăre, bântuia de aproape doi ani. încă din August 1811 teama ca ea să nu pătrundă în ţară îndemnase administraţia rusească (în timpul ocupaţiei 1806—1812) să ia măsuri de apărare împotriva ei, neîngăduind aducerea de zarzavaturi în Bucureşti şi rânduind boierinaşi cu leafă de 200—300 taleri pe lună « la punctele de priveghere Brăila, Silistra, Giurgiu şi Zimnicea ». După 13 luni, în Septemvrie 1812, ciuma izbucneşte totuşi cu violenţă în Teleorman, de unde în curând se cereau ciocli dela Bucureşti, căci cei localnici nu mai dovedeau să îngroape morţiix). Prin urmare boala pătrunsese în ţară înainte de sosirea lui Caradja, iar în Bucureşti ea nu se arătase încă nici patru luni mai târziu. Abia la sfârşitul lui Aprilie 1813 ea pare a fi pătruns în Capitală, unde nici locuitorii nici administraţia nu-şi dădeau încă seama că începuse să se plimbe moartea cu coasa ei prin străzile oraşului. La 6 Mai « arhi-iâtrosul politiei» (medicul şef al oraşului) primea dela Vodă o scrisoare caracteristică pentru incuria administraţiei de atunci: « Fiindcă înşine Domnia Mea am văzut pe mulţi din oameni şi copii stând pe poduri bolnavi, unii având pe trupul lor multe bube, de aceea poruncim Domnia Mea să orânduiţi a cerceta pe unii ca aceia ce boli au şi ce bube sunt acele — şi să ni se arate » * 2). Curând după aceea, în preajma Văcăreştilor, boala se arată în adevăr a fi ciumă. La 1 Iulie începe o întreagă organizare pentru combaterea molimei. Se rânduiesc oameni pe la măhălăli, care să întrebe de sănătate pe la toate casele, să inspecteze pe cele suspecte şi să raporteze boierilor ipistaţi: vel banul Radu Golescu şi biv vel postelnicul Costachi Suţu. Se isgonesc din Bucureşti ţiganii lăeşi, care sunt trimişi în ţinuturile de munte, se porunceşte hahamilor şi starostelui de Evrei să se silească a ţine curăţenie în casele jidoveşti, *) V. A. Ureche: « Edilitatea sub Domnia lui Caradja », A. A. R., Seria 2, tom. XXI, (1900). 2) Idem. 384 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE se opresc adunările prin cârciumi «şi cântecele de lăutari», se sechestrează « celetnicele », Ovreii ce umblă cu boccele şi teleloaicele ovreice şi creştine. Se închid bâlciurile şi dulapurile (scrâncioabe), se curăţă casele cu oţet, se stropesc podurile (străzile) cu var, se cere bani dela mănăstiri pentru spitale şi se fac lazarete, din ce în ce mai numeroase, împrejurul Bucureştilor şi în toate judeţele contaminate. Aceste lazarete sunt însă spaima tuturor, fiindcă, după cum spune Ion Ghica: « Toţi beţivii, toţi destrămaţii îşi atârnau un şervet roş de gât, se urcau într’un car cu boi, şi, sub cuvânt de a aduna bolnavii spre a-i duce la lazarete, se porneau pe hoţie din curte în curte şi din casă în casă. Ei intrau ziua şi noaptea prin locuinţele oamenilor şi puneau mâna pe ce găseau, bani, argintării, haine, etc., fără ca nimeni să îndrăsnească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trânteau în car clae peste grămadă, şi plecau cu ei spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor. Rareori bolnavul ajungea cu viaţă la câmpul ciumaţilor; de multe ori o măciucă peste cap făcea într’o clipă ceea ce era să facă boala în 2—3 zile!... In urma mai multor scene oribile, neomenoase şi bestiale petrecute la ordie — unde unul din aceşti mizerabili fusese rupt cu dinţii de un tânăr, care apăra cinstea soţiei sale lovită de ciumă chiar în ziua nunţii — şi în urma revoltei ciumaţilor, care au sărit cu parul şi au omorît zece ciocli, autoritatea a luat în sfârşit măsura de-a organiza un fel de serviciu sanitar. Ea înfiinţase câţiva vătăşei însărcinaţi de a întovărăşi pe ciocli din casă în casă, strigând dela poartă: « Sănătoşi, copii? » Unul din ei, într’un raport către şeful său, zicea: « Azi am adunat 15 morţi, dar n’am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit şi nu l-am putut prinde ». V. A. Ureche, care citează şi el*) acest pasagiu din scrisoarea lui Ion Ghica1 2), spune că nu este nimic exagerat în această naraţiune. Totuşi, din chiar documentele publicate de el rezultă că printre primele măsuri luate de Caradja se pot număra tocmai inspectarea 1) In «Edilitatea sub domnia lui Caradja». 2) Scrisoarea a IlI-a către Alexandri. ION VODĂ, DOAMNA ELENA ŞI DOMNIŢA RALU 385 caselor, îmbunătăţirea spitalelor şi organizarea cioclilor, pe care Vodă pare a-i fi supraveghiat de aproape, deoarece cinci luni după isbucnirea molimei, el scria spătarului său: «Cinstit şi credincios boier al Domniei Mele, Dumneata vel Spătare, Ne-am înştiinţat Domnia Mea că aici în oraş se află unul care se numeşte pe sine-şi polcovnic de ciocli, şi după ce intră molipsit, apoi se amestecă cu toţii prin toate locurile de molipseşte şi locuri curate, şi osebit pradă şi jăfueşte pe mulţi din locuitorii oraşului în feluri de chipuri. De aceea poruncim dumitale să cercetezi de a afla cine este acesta, şi prinzându-1, împreună cu ai lui, să-l ţii în bună pază şi să arăţi Domniei Mele » (1813, Octomvrie în 27). Aşa dar, după cum spuneam, nu tot ce istoriseşte Ghica tre-bueşte crezut ca slova Evangheliei. Iată că se lămureşte că nu toţi Cioclii umblau prin casele bolnavilor ca să-i jefuiască şi să le dea cu măciuca în cap, ci numai o anumită mascara, care-şi zicea polcovnic de ciocli, şi pe care, cum auzise Vodă de ea, luase măsurile trebuincioase pentru a o prinde şi a-i nimici banda. Polcovnicia cioclilor este reorganizată în Mai 1815 * *) prin hrisov domnesc, care orânduieşte ca jurisdicţiunea ei să se întindă în toată ţara, ca cioclii să fie scutiţi de dări către visterie, şi ca polcovnicul să fie ridicat la rang de boier cu caftan sub porunca Marelui Agă (Prefectul de Poliţie al Capitalei). Cu doctorii Caradja fu poate şi mai sever decât cu ciocli, fiindcă de dânşii atârna în bună parte starea higienică a ţării şi îngrijirea bolnavilor. Dela început el porunci ca medicii să fie zilnic prin spitale, prin lazarete şi prin casele bolnavilor. Lefurile lor, plătite de Epitropia Obştilor, erau destul de mari (în totul io.ooo de taleri pe lună, cu moaşe cu tot). Unii din ei fură trimişi prin ţinuturile contaminate, iar «cei care dosiră în vremea molimei» fură pe dată înlocuiţi, şi când se întoarseră mai târziu în Bucureşti nu mai fură primiţi2). l) Ciuma, care fusese în toiul ei între Octomvrie 1813 şi Octomvrie 1814, descreşte în 1815 şi dispare cu totul din ţară în iama 1815—1816. *) In afară de doctorul Meschitz, care fiind prieten cu beizadea Gheorghe Caradja, fu îngăduit de Vodă să rămâie la Bucureşti. înainte de molimă erau în Capitală 10 medici: Constantin Caracaş, Signor Meschitz chirurgul, Constantin Darvari, Constantin Filipescu, Silivestru, Pascali, Reider, Constantin Filitti, Stavrachi Moscu şi Nicolae Gavală. 25 386 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Cel mai vestit din aceşti doctori era Constantin Caracaş, fiu el însuşi al « doftorului Dumitrachi» venit în ţară pe vremea lui Alexandru Vodă Ipsilanti. De neam erau macedoneni, din Satişte lângă Monastir, şi-i chemau de fapt Luca, nume pe care-1 schimbară Turcii în Caracaş, din pricina stufoaselor lor sprâncene negre. Bătrânul Dumitrachi făcuse studiile la Viena şi fusese apoi chemat la Vidin, în 1778, de către paşa de acolo. Din Vidin trecu la Calafat, apoi la Craiova, unde-1 aflăm în 1782; şi în sfârşit la Bucureşti pe lângă bătrânul Mihai Vodă Suţu, care în 1784 îl făcu proto-medic al oraşului şi director al spitalului dela Pantelimon. El muri în anul Trecem aici în notă câteva din grijile edilitare ale lui Ion Vodă Caradja, precum « spitalele » care fură toate reorganizate (aflăm cu acest prilej că spitalul bietului Vodă Mavroyeni, astăzi Filantropia, ajunsese atunci a se chema «spitalul Nemernicilor»); «podurile», adecă străzile podite, şi în deosebi cele două mai umblate, Podul Mogoşaoiei (Calea Victoriei) şi Podul Târgului d*Afară (Calea Moşilor) fură foarte îngrijite de Caradja, care ceruse să fie făcute « după făptura celor din Iaşi; « curăţatul» lor de noroi şi de gunoaie « căci în timp de ploaie putrezesc podinele şi în timpul verii pricinuesc putoare » să se facă « în fiecare Sâmbătă »; « iluminatul » fu rânduit a se face cu felinare, aşezate din 7 în 7 case pe stâlpi înalţi de un stângen şi jumătate. Proprietarii caselor trebuiau să îngrijească să pună în fiecare seară « câte o lumânare » în acele felinare, iar negustorii cari nu voiră să se spună acestui pont (regulă) fură nevoiţi să plătească luminatul în bani. Cum proprietăţile aveau pe atunci faţade de sute de metri şi se puneau câte o lumânare la 7 case, se poate vedea ce luminat era oraşul sub Vodă Caradja; de altfel pentru a se feri de hoţi, oamenii erau obligaţi să umble noaptea pe străzi cu felinare în mână; «tărăbile » care se răsfăţau în faţa prăvăliilor « sau asemenea scosuri » trebuiră negustorii să le ridice, căci de nu « vei urma dumneta vel agă a le sfărima » suna porunca domnească (totuşi mai sunt tarabe încă şi astăzi în Bucureşti, şi nu numai pe la Obor, dar chiar în preajma Lipscanilor); « pieţele » fură curăţate şi rânduite, în deosebi cea « de lângă Poarta de sus a Curţii Vechi» (de unde a ieşit Piaţa Mare de azi). O deosebită grijă avu Vodă pentru gârla Dâmboviţei, pe care de mai multe ori poronci să fie curăţată de la « morile din Sfântul Elefterie până la morile Radului Vodă ». In Mai 1813 vornicii Radu Golescu şi Dumitru Racoviţă cer ca cei ce nu se supun a curăţi gunoiul gârlei « să fie pedepsiţi cu închisoare ». Măsurile rămânând neeficace, la 11 Iulie 1815 Vodă cere o dragă pentru curăţirea fundului Dâmboviţii, cărei dragă îi zice « mihani» (mehanică, maşină), poruncind: « să aduceţi pe cuviosul egumen din mănăstirea Radului Vodă, carele are deplină ştiinţă a acestei mihanii, şi a energhiei şi a folosului ei». Şi «iangânele» (incendiile) sunt preîntâmpinate prin organizarea co-şarilor, a saccagiilor, a tulumbagiilor, etc., etc. ION VODĂ, DOAMNA ELENA ŞI DOMNIŢA RALU 387 1804, după ce îngrijise deci timp de 20 de ani de bolnavii săi din Capitală, fie mergând pe la casele lor, în caretă sau călare, fie pri-mindu-i la hanul Sfântului Gheorghe Nou, unde locuia şi unde-şi avea frumoasa-i bibliotecă medicală. Fusese bătrânul un om învăţat, foarte cu bun simţ şi deosebit de sincer, cel puţin dacă am sta să-l judecăm după Poema Medicală pe care o compuse şi care începea cu următoarele mărturisiri: «Eu, împreună cu Hipocrat, cred că natura e singura tămăduitoare a boa-lelor... Numai ea păstrează corpul sănătos şi vrednic la muncă şi, până Dr. Dumitrachi Caracaş în adevăr că dacă ea la o vreme, neatins... Şi se codeşte, toate leacurile sunt zădarnice » 2). *) Ego...cum Hypocrate... solam naturam morborum medicatricem cognosco.., Solam eam nori corpus sanum et actionibus praeditum et ad tempus incorruptum conservatem... Ea vero repugnante, vana esse omnia remedia. 25# ito TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Felul acesta original de a practica medicina, lăsând toate în grija, naturii, pare a nu fi fost adoptat de fiul bătrânului Dumitrachi, Doctorul Constantin Caracaş, cel cu o fire mai puţin poetică, dar cu studii mai serioase făcute pe la universităţile germane. Cum veni în ţară, în anul 1800, el începu să practice medicina împreună cu tatăl său. La moartea fratelui său Nicolae, tânăr medic şi el, doctorul Constantin se căsători cu fata unui alt medic bătrân al Bucureştilor, venituri treceau în mâinile tuturor nepoftiţilor, dar numai în casa bolnavilor nu — căci vorbim doar (încet să nu ne audă străinii) de Ţara Românească. Văzând că la Colţea de pildă erau numai 30 de paturi, pe când în buget se treceau 40, văzând bolnavi (înainte de ciumă) murind în colţuri de stradă din lipsă de locuri la spitale, el se ruga de aga Poliţiei de pe atunci (Grigore Băleanu în 1811) să deschidă o subscripţie pentru clădirea unui nou spital, din care a luat mai târziu fiinţă vechiul spital mavroghenesc prefăcut în noua « Filantropie ». Silvestru Filittis, nepotul mitropolitului Dosoftei Filittis (1802), cu care practică de atunci meseria sa. Acest Silvestru Filittis împreună cu Constantin Darvari introdusese, încă dela sfârşitul veacului al XVIII-lea, vaccinul în ţară la noi; însă bătrânii doftori vaccinau numai pe boieri, pe când tânărul şi inimosul Caracaş răspândi vaccinul în toate clasele poporului. Dr. Constantin Caracaş La moartea tatălui său el fu numit director la Pan-telimon, ceea ce nu-1 împiedecă a vizita zilnic Colţea şi Dudeştii, murind de necaz din pricina halului în care erau ţinute spitalele ale căror ION VODĂ, DOAMNA ELENA ŞI DOMNIŢA RALU 389 In timpul ciumei, Caracaş a fost neobosit. îmbrăcat în haina lui «evropinească», cu părul în cârlioanţe, cu cămaşa albă jde mătase şi cu decoraţia rusească la piept, îl vedeau Bucureştenii umblând fără încetare pretutindeni unde mizeria omenească ît chema, la spitale, în lazarete, în casele bolnavilor, pe poduri şi pe pieţele publice. Dar înainte, în timpul ciumei, şi după ea, doctorul Constantin Caracaş avu de luptat cu doi mari duşmani. Unul din ei era lăcomia boierilor, care mâncau câte 7—8 feluri de mezelicuri înainte de ciorbă — acea zacuscă venită de prin părţile Moscovei — iar după ciorbă încă 10—12 feluri de bucate. In Topografia sa (sau «Descrierea Ţării Româneşti»), care n*a fost încă publicată1), el ne spune cum boierii după ce mănâncă în chipul arătat mai sus, apoi, sub cuvânt de-a face mişcare, porunceau să li se pună caii la trăsură, şi, trântiţi între perne, se duceau să se plimbe prin oraş. « Din fericire » adaogă el « podurile de lemn de pe uliţe erau atât de stricate şi sguduiau în aşa hal trăsura, încât făceau boierii mişcare şi fără să vrea ». Al doilea mare duşman al doctorului era baba, care, cum ieşea el pe o uşă, intra pe cealaltă cu leacurile ei. Dofto-riile şi ierburile făceau împreună « o cumbenaţiă » de dădea de obiceiu bolnavul ortul popei. Şi cine era atunci de vină? doctorul de sigur, căci biata babă, ce ştie ea, bătrâna?* 2). Nu trebue crezut că necazurile de atunci, doctorii şi babele, bolnavii din spitale, oamenii împovăraţi de dăruri, au făcut din epoca lui Caradja o icoană aevea a iadului. Ciuma ce-o fi curmat puţin din dorinţa omului de-a petrece. Dar cum a început ea să scadă, cum s’au deschis iar cârciumele şi bâlciurile, şi-au început din nou a umbla celetnicele seara pe uliţe, şi tarafurile de lăutari de ici colea prin casele boierilor sau a negustorilor. Vodă Caradja era el însuşi « un mare crai », dar îşi împlinea poftele mai cu perdea decât fiul-său beizadea Gheorghiţă, care împreună cu prietenul său doftorul Meschitz, cutreiera toate localurile de petrecere ale Bucureştilor de atunci, precum făcuseră cu 30 de ani mai înainte vestitele beizadele ale lui Alexandru Ipsilanti. x) Vezi Ionescu-Gion: Portrete Istorice, din care sunt extrase relaţiunile cu privire la Dr. C. Caracaş şi la tatăl său. 2) Ibid. Dr. C. Caracaş muri la Bucureşti în anul 1829. 390 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE O viaţă cuviincioasă şi cu petreceri de cu totul altă natură ducea însă Doamna Elena cu Domniţele ei la Curte. In deosebi de luminoasă a rămas icoana Domniţei Ralu, fata cea mai mică a lui Vodă Caradja, cea înzestrată cu o călduroasă simţire, cu o închipuire vie şi cu un dar artistic desăvârşit. Fusese şi crescută cu o deosebită îngrijire; era o adâncă cunoscătoare a limbei şi literaturei ellene şi o admiratoare a culturilor franceză Ş* germană. înainte de toate însă îi plăceau ei două arte: muzica şi teatrul. Cânta la pian — sau la clavir, cum se spunea pe atunci-—şi pianul ei, pe care-1 adusese cu ea dela Con-stantinopol, pare a fi fost cel dintâi pe care l-au cunoscut bucureştenii. Cât despre teatru, acesta nu era pentru Domniţa Ralu un mijloc de-a petrece; teatrul era pentru ea un fel de-a răspândi cultura, de-a înălţa sufletele celor cari trăiau prea lipiţi de glie, o înviere a vechei glorie ellene, într’un cuvânt aproape o voca-ţiune şi un apostolat. Până la ea nu s’a prea ştiut în Bucureşti ce este teatrul în adevăratul înţeles al cuvântului1). Sub Vodă Constantin Hangerli, în Mai 1798, trei actori străini, Th. Blesiet, Fr. Berilach şi Giovani Mueri, jucaseră la Curte, şi cerură învoirea de a juca acum în oraş şi în provincie. Dar în porunca lui Hangerli către Ispravnicii de ţinuturi, prin care învoeşte cererea străinilor, se vorbeşte de pehlivani şi de comedieni»2). Prin urmare tot « măscărici » erau şi aceşti trei actori francezi şi italieni, cari jucau poate şi mici scenete dialogate, în felul « caraghioşilor » turci şi a *) Vezi în cap. 17, pag. 336 urm. începuturile teatrului în Moldova. 2) D. C. Ollănescu: «Theatrul la Români», A. A. R., Seria II, Tom. XX, pag. 3* Tânăr la modă sub Vodă Caradja ION VODĂ* DOAMNA ELENA ŞI DOMNIŢA RALU 391 « giozboiagealâcurilor » de prin cafenelele din vale de Curtea Veche. Dar mai pe placul poporului erau pehlivanii cari scoteau foc pe nări şi-şi sfredeleau palmele, ca cei din taraba lui Niţă Pitarul dela Carvasara. La începutul domniei lui Caradja, înainte ca ciuma să se ivească la Bucureşti, veni din Ardeal Sasul Mathias Br6dy cu o comedie cum nu se mai văzuse în Bucureşti: o şandrama lungă de scânduri (o panoramă) în care se vedeau vopsite oraşele mari din lume, încoronări de regi şi de împăraţi, războaie, vânători de lei şi câte şi mai câte. Panorama fu aşezată în fundul Curţilor banului Mano-lachi Brâncoveanu (strada Academiei de azi... pardon, strada Poincarrâ) şi îmbulzeala mulţimei doritoare de a vedea o atare minunăţie fu atât de mare, încât atunci când, după vreo opt luni de zile, Vodă porunci să se închidă şandramaua din pricină că ciuma bubonică începuse a se încolţi în capitală, Mathias Brâdy făcuse atâţia bani, încât din fundul Curţii Brâncoveanului o porni de-a-dreptul la ţară să se facă moşier1). După încetarea ciumei, în anul 1815, veni la Bucureşti o tiroleză cu un nou fel de spectacol, iarăşi nemaivăzut în capitală. Era drăguţa Carolina Paukert, care întâia dată arăta la noi o exibiţie sportivă. Austriaca, obişnuită cu ascensiunea munţilor ei tirolieni, minună oraşul prin sprintenimea ei la alergare. Un anunţ, din toamna aceia 1815, arată următoarele: «Cu învoirea Ocârmuirei, Duminică în 13 Noemvrie, după poftire, are Beosipeta Carolina Paukert, în cea după urmă cinste a se arăta iarăşi într’o Fugă Mare cu prinsoare, dela straja Podului Mogoşoaiei până la straja Târgului d’Afară, pe marginea oraşului, adică de şase ori, trei ori în ducătoare şi trei ori în viitoare. Cursa se va săvârşi în 33 de minute. De câte ori va ajunge la semn, se va slobozi câte o puşcă spre încredinţare. Forma îmbrăcăminţii: vaţi tirol. Dacă din privitori va pofti să se prinză ca să se întreacă cu Madam, să poftească la hanul lui Mănuc, No. 56. Privitorii au să plătească câte un sfanţ, Nobleţă după voinţă. *) *) D. C. Ollănescu: op. cit., pag. 4—5, spune că tatăl său, copil fiind, a cunoscut pe bătrânul arendaş şi moşier M. Brody. 392 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE oa*jy)77lXTf)C/ - ^XhrmiuiiCr>, ^^i^.^M*^tcârux> uog&uffc apv REOCfETETA KAPOAINA nXYKEPT . jnsica, dya&ypmz tincau> a/ct> apbaza/J&p&m ^rtazpo 4ir ă%pvnco €a/cb S^pirU/ *fn/ 33. rniai#izce< D&xuuzcc/ optz&cL ^ZicLC€frvn&cb€a/cha0U>z&AitMii&oAi#ttiifc/ca£>&rfTtiiftedcnyapC'. ■ —------------------------—---- , ^op7na/^TteipT>u&T7iLnfyty&azLo^Smcax>tiA> JiasaxinyÂvt^ maJir&p'2fo:36. 0(p>lââzi0/waA*/c& JiA&tzb&ciciob ziaui& âm/a-fcmquLy ^VotnJtÎQ & dfa%> €ovnjjh ^nz&wtzuriC^agtt/s/ux/ /0 t4yz/&pvMZ2ptayrf* 'diruJbMpkÂniţ 'b. Afişul Carolinei Paukert (Muzeul comunal Bucureşti) ION VODĂ, DOAMNA ELENA ŞI DOMNIŢA RALU 393 începutul va fi la io ceasuri turceşti, după prânz»1). Multe interesante nimicuri în acest afiş îngălbenit de ani. Ne evoacă vremuri când boierii erau boieri, şi plăteau la spectacole, nu ca privitori de rând o taxă arătată dinainte, ci « după voinţă », * după rang, după vanitate, după rotungimea pungilor dela chimir. Madam locuia la hanul lui Mănuc — actualul Hotel Dacia din Piaţa Sfântului Anton — cel mai nou pe atunci, deşi se trecuse vreo 30 de ani de când îl clădise vestitul Manuk Bey, dar rămas totuşi cel mai îngrijit, cel mai bun din toate hanurile Bucureştilor de sub Vodă Caradja. De altfel Carolina Paukert trăsese acolo şi din alte cuvinte, căci hanul acela era în apropierea Podului d*Afară, acolo unde urma să ajungă ea la capătul fugii, acolo unde, pe" vremea aceea, era toată îmbulzeala, toată viaţa oraşului. Podul Târgului d*Afară — astăzi Calea Moşilor — începea dela malul gârlei, sau mai bine zis dela « Mişu ’n Deal » şi, întinzându-se până spre Obor, avea aproape pe toată lungimea lui prăvălie lângă prăvălie şi cârciumi cât lumea; de dimineaţă până îh seară se auzeau acolo strigătele vânzătorilor evrei, ale vizitiilor şi ale surugiilor, ale chefliilor. Iată de ce Beoşipeta Carolina Paukert îşi luase locuinţa la Hanul lui Mănuc, primind în camera 56 pe cei care ar fi dorit să se prindă la întrecere cu Madam — mai întâiu fiindcă locuia în centrul comercial al oraşului, şi al doilea fiindcă era lângă ţinta la care izbutea fuga ei cea mare, strajă Târgului d* Afară fiind la răspântia lui Butuc, în spatele bisericii Sfântul Gheorghe. Iubitoare de muzică şi de teatru, e puţin probabil că Domniţa Ralu să se fi dus s’o vadă pe Carolina Paukert alergând; iar la panorama lui Brody nici vorbă că n’o fi călcat. Altele erau preocupările şi aspiraţiunile ei. Prin stăruinţa patrioţilor (Greci fireşte) şi sub ocrotirea lui Vodă, ea ar fi dorit să însufleţească fala vechiului teatru antic. Ca atare începu încercările ei în chiar încăperile Curţii Domneşti. Intr’una din cele mai mari odăi ale palatului înjghebă o mică scenă, unde, cu decoruri de hârtie vopsită, se juca *) Acest afiş se află conservat la Muzeul Comunal din Capitală. Data de 1815, deşi nu este pusă pe afiş, reiesă învederat după îmbrăcăminteia Carolinei Paukert, ale cărei largi mâneci aparţin acelei epoci, după toate jurnalele de modă occidentală din acel an. (Se dă în text reproducerea ilustraţiei). Vezi şi articolul meu din «Curentul» din 1 Februarie 1932. 394 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE sub propria ei conducere piese dintr’un repertoriu ales cu îngrijire de ea (Orest de Alfieri, Moartea fiilor lui Brutus de Voltaire, Dafnis şi Chloe după Longus, etc.). Domniţa Ralu recita uneori şi ea poezii, sau participa la mici dialoguri de ocazie. Ceilalţi actori erau tineri greci cari învăţau la şcoala domnească dela Măgureanu1), printre cari se deosebi dela început şi într’un chip strălucit elevul Constantin Aristia. încântată de talentul acestui băiat, Domniţa — cu bani luaţi din punga lui Vodă, care-i luase din punga birnicilor — Hanul lui Mănuc îl trimise la Paris să înveţe arta dramatică şi să vadă jucând pe marele actor al vremii, Talma. Până s’o întoarce acesta din Franţa * 2), x) Şcoala din Sfântul Sava fiind golită de şcolari şi de dăscăli de către Vodă Mihai Şuţu, care făcuse din casele acele Curte Domnească, (vezi pag. 370) Constantin Tpsilanti ceru învoirea Mitropolitului Dosoftei, prin 1804, de-a muta şcoala în casele bisericii Măgureanu, unde mai funcţiona şi pe vremea lui Caradja. Vechiul local al Sfântului Sava ajunsese pe atunci un fel de han (avea 50 de camere) pentru Grecii, Sârbii şi Amăuţii din garda domnească. 2) întors în ţară, Aristia intră în casa marelui ban Scarlat Ghica, fratele voevodului de atunci Grigore D. Ghica (1821—1828), unde formă tineretul boieresc al vremii la gustul teatrului clasic ellen şi francez (vezi pag. 366). ION VODĂ, DOAMNA ELENA ŞI DOMNIŢA RALU 395 Domniţa Ralu făcu deocamdată altă încercare, şi trebue spus că ea nu mai lucra acum ca o Fanariotă, ci ca o adevărată fată de voevod român. La reprezentaţiile dela Curte — care aveau loc de obiceiu ziua — asistau doar numai boierii şi curtenii. Pentru a răspândi arta care-i era dragă în cercuri cât mai lungi, ea se gândi să înfiinţeze un «teatru public », la care se va juca fireşte tot pe greceşte, limbă pe care o cunoştea pe atunci toată lumea, dela marele boier până la cel mai mic negustor, şi până la slugile lor. In aceeaşi iarnă deci, 1816—17, Domniţa clădi la Cişmeaua Roşie * 2) o casă mare, care avea într’o parte « o sală de club » pentru balurile boiereşti, şi în altă parte o sală destinată a deveni un teatru. Dorinţa ei nu se putu înfăptui, fiindcă împrejurările politice nu mai îngăduiră tatălui ei să scoată mereu bani pentru lucruri care-1 interesau pe el de sigur mai puţin decât soarta, viitorul şi siguranţa sa şi a familiei sale. Dar nici Domniţa nu se lăsă bătută. Dacă nu putu înjgheba un teatru grecesc sau românesc în Bucureşti, căpătă cel puţin bani destui pentru a isprăvi lucrările dela Cişmeaua Roşie şi a chema din străinătate o trupă bine alcătuită care să arate Românului ce înseamnă adevărata Artă Dramatică. In primăvara 1818, sala de club fu dărâmată în două părţi şi unită cu sala cea mare de alături, formând astfel o încăpere spaţioasă, lungă de 18 stânjeni şi largă de nouă stânjeni şi cinci palme. Cortina din faţa scenei înfăţişa chipul lui Apolo cu lira în mână, iar în faţa orchestrei, care fireşte nu lipsea, era aşezată o sofâ de catifea roşie pentru Vodă şi pentru Doamna Elena. In spatele acestui divan erau 14 rânduri de bănci de lemn îmbrăcate în postav, iar de jurîmprejurul sălii, care era în formă de ou, se înşirau unele peste *) Fetele lui Brâncoveanu (ultimul Brâncovan f 1833) cântă şi ele la pian, din harfă şi din gură. Contele Lagarde a luat o masă, foarte interesant descrisă, la Brâncoveanu acasă. Tot din Lagarde aflăm că Doamna şi Domniţele lui Caradja aveau « pagi» care le ţineau trenele rochilor, precum şi că, într’o zi, Ion Vodă lovi cu buzduganul pe un boier, care i s’a părut a nu fi fost respectuos cu Domniţa Ralu. 2) Pe Podul Mogoşoaiei, în mahalaua Popa Darvaş, peste drum de casa Deşliului (astăzi Calea Victoriei colţ cu Str. Fântânei, zisă general Berthelot, unde e prăvălia « La Radu ») Teatrul a ars în 1825, şi ruinele lui se mai vedeau în anul 1840, când le-a dărâmat Ion Caretaşul, care a clădit în locu-i casa ce e mai vede şi azi. 396 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE altele9 trei rânduri de loje. După cum se vede deci, un teatru asemănător cu acele de azi. Luminatul lăsa, fireşte, de dorit, căci nu putea fi decât potrivit vremii: pe scenă, ca şi în sală, ardeau în sfeşnice de tinichea lumânări de seu; dar în serile când venea Vodă la teatru, lumânările erau de ceară, pentru a nu înnegri nările Măriei Sale. Printre acte, doi mucăjii ţigani umblau de ici colo să taie mucurile arse. Preţurile erau cam pipărate: un galben loja din rândul întâiu, în care nu intra decât protipendada sau consulii străini, io lei şi 8 lei lojile din rândul al doilea şi al treilea, şi trei lei stalul. In acest teatru aduse Domniţa Ruxanda, abia în August 1818, trupa vie- neză a lui Gherghy, pe care i-o trimise binevoitorul prieten austriac al lui Vodă, cavalerul von Gentz. Era o trupă ca un fel de salată rusească; juca tragedii, drame, comedii şi opere, dela Faustul lui Goethe şi Hoţii lui Schiller la Flautul Fermecat al lui Mozart şi Moise în Egipt al lui Rossini. Gherghy era director, Pictor străin la Bucureşti sec. al XlX-lea ION VODĂ, DOAMNA ELENA ŞI DOMNIŢA RALU 397 Steinfels prim-amorez, doamna Dilly cântăreaţă şi tragediană şi fata ei juca, cu talent, de toate. Domnişoara aceasta se îndrăgosti de^un boier român, tânăr şi bogat, şi, după plecarea mamei sale la Viena, rămase în Bucureşti, unde dădu naştere unuia din vestiţii noştri generali din paşopt şi din şapşapte. Prima reprezentaţie avu loc la 8 Septemvrie 1818, cu opera lui Rossini: Italiana în Algeria. Vodă Caradja, ţinând să facă plăcere Domniţei sale, cinsti adunarea cu prezenţa sa. Un selam-ceauş îl vesti cu glas răsunător de cum călcă pragul teatrului; iar pe când Măria Sa înainta încet şi demn spre divanul de catifea roşie din faţa scenei, toată lumea în picioare strigă de trei ori: Trăiască, trăiască, trăiască Măria Sa. Curând după aceea Io Ion Gheorghe Caradja voevod fugi din Ţara Românească. Teatrul dela Cişmeaua Roşie rămase însă. Trupa lui Gherghy îşi aprinse iar lumânările pentru a sărbători venirea noului Domnitor Alexandru Suţu, care ascultă Flautul Fermecat al lui Mozart — şi scurtă vreme mai târziu, în anul 1819 sau 20, se jucă pe aceeaşi scenă « Hecuba » lui Euripide, tradusă pe româneşte de A. Nănescu. Ion Văcărescu, fiul lui Enăchiţă, făcu un prolog în versuri, în care zicea: V’am dat teatru, vi-l păziţi In el năravuri îndreptaţi, Daţi ascuţiri la minte; Podoaba « limbii voastre » daţi Cu « româneşti cuvinte ». Dar pe când în Bucureşti se dădea cea dintâi reprezentaţie românească sub Vodă Alexandru Suţu, dincolo, la Pisa în Italia, Domniţa Raid Caradja se putea mândri că ei îi vor datora Românii începuturile teatrului lor. * * * «Iar cel de-al şaselea stih tăinueşte că într’al şaselea an începu Vodă a se teme nu numai de mazilie, ci de pierderea vieţii» spunea Zilot Românul. 398 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Şi în adevăr că lucrurile se încurcară atât de rău pentru voe-vodul care făgăduise că după trei ani de domnie va cere el singur mazilirea sa şi care nu se ţinuse de cuvânt, încât el găsi că e mai cuminte ca, înainte de trecerea celor 7 ani hotărîţi prin tratatul Păcii dela Bucureşti, când va trebui în tot cazul să fie mazilit, să plece din ţară cât mai fără veste şi mai pe ascunse. De aceea într’o zi de toamnă ploioasă a anului 1818, încărcându-şi în rădvane tot calabalâcul cu multele-i comori adunate la noi, luându-şi şi întreaga sa familie cu el, ieşi tiptil din capitală pe la capul podului Mogoşoaiei în spre Ploeşti. Boierilor le spuse că merge la o moşie de-a lui din Prahova, încât nimeni nu simţi în Bucureşti că rămâne ţara fără voevod. Se spune însă că nu bine ajunsese Vodă la graniţa Transilvaniei, şi capugiul Sultanului însărcinat cu tăierea capului său era deja în Bucureşti. Dar vorba e că sosea prea târziu. Caradja era plecat pentru a nu se mai întoarce niciodată, nici în Ţara Românească, nici în cea turcească. £1 se stabili în Italia, la Pisa cea cu turnul într’o parte, unde comorile sale îi îngăduiră a duce un trai conform rangului « unui suveran deposedat». Nu ştim ce viaţă şi-o fi alcătuit mai departe Domniţa Ralu în ţara tuturor posibilităţilor de realizare artistică. Ea a fost măritată cu un Grec, Gheorghe Arghiropol (mare ban în Muntenia în 1817) *), precum tot cu un Grec se însoţi şi sora ei Smaranda (cu Constantin Vlahutzi). Beizadea Gheorghiţă « le noceur », avu de nevastă pe-o Româncă, Smaranda Rosetti-Bibica, iar beizadea Costachi pe Adela Condo şi pe Elena Tabacopol. Din cel dintâi se trage ramura actuală Costea Caradja, şi din cel de-al doilea ramura consulului Constantin Caradja, un neobosit cercetător al trecutului românesc 1 2). 1) Domniţa Ralu muri bătrână, la 16 Aprilie 1870, în oraşul Thomberg din Germania (actul de deces, eliberat în cdpie de preotul capelei ortodoxe din Leipzig, în posesia d-lui consul C. Caradja). 2) El este însurat cu vară-sa Marcela Caradja (sora lui Costea) care are pentru istorie aceeaşi pasiune ca şi el, pe când cealaltă soră, Lucia Alliot, o suavă poetă cu pasionante accente, are din potrivă firea romantică şi artistică a Domniţei Ralu. A treia soră e Margareta Leon Sculi-Logothitedis. X FAMILIA SUŢU CAPITOLUL 20 MIHAI VODĂ BĂTRÂNUL ŞI DOAMNA SEVASTIA Puţini trebue sâ fie Românii cu ştiinţă de carte, care să nu fi auzit de « Ârhondologia Moldovei » a Paharnicului Constantin Sion. Şi mai puţini sunt de sigur acei cari, răsfoind-o, nu s’o fi gândit că Paharnicul Sion era un om, dacă nu într’o ureche, dar în tot cazul pătimaş şi răutăcios, ba chiar, poate doar după Bachaumont, cea mai de pomină gură-rea din lume. Dar cei mai puţini din toţi sunt de sigur acei cari, depănându-1 pe Sion, şi-au dat seama că Ârhondologia lui este un foarte bun izvor de cunoştinţe. Fireşte că pe noi nu ne pot interesa pătimaşele calificative date de el contimporanilor săi, precum nici nu putem avea o încredere fără control în genealogiile ab antiquo date de un om care spunea că în tot cuprinsul Moldovei nu era, prin 1850, nicio familie mai mare şi mai veche decât a Sioneştilor. Făcând însă abstracţie de slăbiciunile amărâtului boierinaş, cartea sa este o preţioasă contribuţie la cunoştinţele ce putem avea nu numai despre oamenii ce i-a cunoscut el, dar deseori — şi repetăm că numai după un sever control — despre origina familiilor lor. Iată de pildă ce spune Sion, în arhaicu-i grai, despre neamul Suţeştilor: «Suţu1) — Greci, precum beizadea Dumitrachi Moruz2), în-turnându-mă la 23 Octomvrie 1837 dela Galaţi, m’au oprit la Pechea, şi ţinându-mă cinci zile, între multe vorbe ce am avut, *) *) Ortografia adoptată de familie astăzi este: Soutzo. a) Al doilea fiu al lui Vodă Alexandru Moruzi şi a Doamnei Zoe, însurat cu Sevastia Gheraki (f 1846). A fost bunicul lui D. C. Moruzi, autorul frumosului roman «înstrăinaţii». 402 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE mi-a spus despre începutul familiei Suţu (şi chiar şi despre acea Moruzască), că un Constantin, negustoraş dela Salonic, având mai mulţi copii şi un capital prea mic, cu care neputând face alt negoţ, au mers pe la 1760 în Ţarigrad şi au cumpărat patru bivoliţe şi şi-au luat cu chirie o casă la marginea oraşului, în mahalaua despre drumul Adrianopolei (am uitat numele măhălalei, că-i de mult de când mi-a spus beizadea Moruz), şi a deschis lăptărie. Făcea iaurturi şi căimacuri, şi avea tocmiţi feciori, de le purta pe uliţe spre vânzare, şi mergând negoţul acesta bine, a mai sporit numărul bivoliţelor, şi cu singur negoţul acesta a căpătat şi bani şi bun nume în Ţarigrad, vestindu-se pe la toate casele mari lăptăria lui Başa Constantin, încât înştiinţându-se până şi vizirul de lăptăria aceea (căci deşi erau multe asemenea în Ţarigrad, dar nici la una nu se lucra aşa curate şi gustoase lăpturi) au ajuns toate cele mai însemnate case a-1 tocmi cu luna, de le ducea în toată ziua iaurturi şi căimacuri, de pe care a căpătat numire dela toţi de Baş Sudci, adică de Mare Lăptar, că sud în limba turcească se numeşte lapte, şi sudci lăptar1). Acel Constantin făcând însemnat capital cu negoţul său şi-a cumpărat apoi dugheană de veci, mai pe urmă şi casă la Therapia. Pe feciorul său Mihai, care învăţase carte grecească şi turcească,... l-au luat cu sine Căpitan-Paşa ca dragoman, şi după vreo 6—7 ani acel Căpitan-Paşa s’a făcut vizir şi îndată pe Mihai, care se porecleşte Suţu după meseria tătâne-său, l-a făcut Mare Dragoman, unde slujind cu toată credinţa, la 1783 l-a orânduit Domn în Ţara Românească...». Aici, ca şi în alte părţi, spusele lui Sion corespund în mare partea realităţii şi sunt confirmate de însuşi beizadea Nicolae Suţu, fiul lui Vodă Alexandru, care zicea în vestitele sale Memorii: « Ma familie est originaire de l’Epire. Vers la fin du 17-eme siecle le nomme Draco* 2) quitta sa patrie pour se fixer â Constan-tinople; y ayant fait fructifier son industrie, il put donner â ses x) Lapte se spune pe turceşte siit, iar lăptar siitciu, sau chiar, în dialect, siiţiu, precum se mai poate auzi astăzi încă la Constanţa şi Balcic. (N. A.). 2) Asupra poreclei de Draco, care înseamnă Drac, pe turceşte Şăitan (Satana) vezi voi. I, pag. 97 şi voi. II, pag. MIHAI VODĂ BĂTRĂNUL ŞI DOAMNA SEVASTIA 403 enfants une education convenable et une position importante. Ses petits-fils furent Michel Soutzo, prince de Valachie.. ., etc. d1). Aşa dar, având în vedere atât etimologia cuvântului de Suţu, cât şi afirmaţiile beizadelelor Dumitrachi Moruzi şi Nicolae Suţu, trebue crezut că spusele lui Sion sunt adevărate, şi că ele trebuiesc rectificate numai întru cât priveşte biografia lui Constantin şi Mihai, precum şi data de 1760, pe care, ca de obiceiu, Sion o greşeşte intenţionat, pentru a nu da cumva acestui neam o vechime mai mare de 100 de ani. După cum foarte bine arată Nicolae Suţu, familia sa, originară dela Salonic în Epir, a venit la Constantinopol în veacul al XVII-lea — deci prin 1660, nu 1760 — unde un anume Diamantaki Draco « îşi fructifică industria » laptelui, devenind om bogat şi dând fiilor săi o creştere aleasă. Fiii aceştia fură Constantin şi Dumitrachi, cari rămaseră cu porecla de Suţu. Constantin — pe care Sion îl credea cel dintâi din neamul său, confundându-1 cu tată-său Diamantachi—a fost gramaticul lui Constantin Vodă Brâncoveanu în -1711. In chiar anul decapitării acestui voevod, 1714, Constantin Suţu, rămas în ţară, se însură cu Maria Rosetti. II aflăm în 1717 cu rangul de vel sluger, şi apoi mare logofăt şi capuchihae (1738—41). Frate-său Dumitrachi (vel gramatic în 1737 şi vel comis în 1739) este acel la a cărui nuntă cu Constanţa Caradja am plimbat pe cetitorii noştri în capitolul 18. Acest Dumitrachi, frate mai mic, n’a avut decât două fete * 2), pe când Constantin a avut 9 copii, din care 4 fete 3) şi 5 băieţi: pe Alexandru, Nicolae, Mihai, Ion (Enacachi) şi Dumitru. Despre Alexandru, fratele mai mare al lui Vodă Mihai, fost cartofilax al Patriarhiei la Constantinopol, ne povesteşte cronica lui *) « Familia mea este originară din Epir. Către sfârşitul veacului al XVII-lea, un anume Draco părăsi patria sa spre a se aşeza la Constantinopol, acolo, fruc-tificandu-şi industria, putu da copiilor săi o creştere aleasă şi o situaţie cu vază. Nepoţii lui fură Mihai Şuţu, domnul Ţării Româneşti... s.c.l. ». (Mâ-moires du Prince Nicolas Soutzo, 1798—1871, publies par Panaiti Rizos. Vienne, 1899, pag. 31). 2) Ruxandra Gh. Mano şi Maria. ®) Casandra măritată cu Ştefan Mavroyeni, unchiul lui Nicolae Vodă, Elena cu Scarlat Caradja, Maria cu C. Negri şi Ecaterina cu Iordachi Hrisoscoleii. 26” 404 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Mihai Vodă Suţu Bătrânul mihai vqdă bătrânul şi doamna sevastia 405 Enache Kogălniceanu o întâmplare din cele mai caracteristice pentru acele vremuri de nesiguranţă, când Grecii ţarigradeni erau la cheremul celui mai nespălat dintre Turci. Alexandru Suţu, însurat cu Tarsiţa Mavrocordat, locuia la Therapia, într’o frumoasă casă făcută de el, alături de cealaltă clădită de tatăl său, acum mort, în care locuia văduva Maria cu toţi copiii ei necăsătoriţi. Aceste două case ale Suţeştilor erau, zice cronica « alăture seraiuri», adică asemănătoare cu nişte palate. Acuma, vorba lui Kogălniceanu, « ce să zicem ? pe semne păcatele trag pe om!» Intr’o zi de vară a anului 1759 porunci Sultanul să i se facă uneia din cadânele sale două corăbii, la Therapia, tocmai unde aveau Suţeştii casele lor. « Şi lucrându-se corăbiile alăturea cu casa lui Alexandru Dracu, pe o viranea ce era alăturea (un loc viran), se orânduiseşi un ciohodar, un Turc tânăr,bumbaşir, adică mai mare asupra lucrătorilor, care şezând acolo multă vreme, au început a face cunoştinţă cu oamenii Dracului, şi mai la urmă şi cu roabele, făcându-şi pe ferestre fel de fel de semne unul altuia — şi stăpânul lor nu ştia nimic de acestea. Iată într’o zi venind ju-pâneasa lui Alexandru (coana Tarsiţa) în acea odaie, nevăzând-o roabele cele ce glumeau cu ciohodarul, a stătut de le-a privit toate. Atunci neputând răbda o faptă ca aceasta, a pus de le-a bătut prea rău; zic unii că trei zile le-au fost ţinut închise într’o cameră, şi, legate, ie tot bătea. Care ne mai putând răbda, într’o noapte când dormeau cu toţii, au dat foc casei, şi, apucându-şi roabele straiele să fugă, au găsit uşile încuiate. Atunci s’a ivit focul de l-a simţit tot satul, şi s’au deşteptat şi stăpânii şi mergând la uşă au găsit roabele cu straiele ce aveau la mână, silind să descuie uşa să fugă. Atunci le-au prins descuind uşa, doar vor scoate ceva din casă. Dar nimic n’au putut scoate, şi au ars acele două case până ’n pământ, arzându-le multă avere şi straie şi cărţi şi tot ce-au avut. Şi cele două corăbii au ars. Care văzând una ca aceasta au adus un ovrei din cei care vând roabe de le-au dat să le vândă. Atunci au găsit pe unul la Galata în mahalaua turcească ca să le cumpere; şi zicând ovreiului să le ducă să le vadă, ducându-le el acolo, le-au lăsat două-trei zile ». Până aici povestirea e mai mult o anecdotă plăcută, dar de aici încolo se preface în dramă. Roabele — erau numai două la număr — 406 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE începură a plânge şi a se văita, spunând Turcului dela Galata că şi ele sunt fete de Turc, şi le-a cumpărat Dracul, şi după ce l-au slujit atâţia ani, acum le scoate să le vândă, după ce le-a bătut de era să le omoare. Turcul, poate de unde era om milos sau poate din alte pricini, făcu gălăgie mare şi trimise după ovrei, carele se ascunse şi mergând tiptil la Alexandru Suţu să-i spuie toată pricina, îi ceru 5—6 sute de lei ca să astupe gura Musulmanului, zicând: « Să nu ne aducă vreo belea, căci zic roabele că sunt Turcoaice şi iarăşi vor a se turci». Iar Alexandru Draco i-ar fi răspuns că nu dă nimic: « Şi de zic ele că vor a se turci, să se turcească, iar banii mei nu se vor turci! » Văzând omul din Galata că nu se mai arată nimeni, făcu un arz (o plângere) din partea roabelor către Devlet, pe care cetindu-1 Sultanul se înfurie atât de rău — mai cu seamă că-i arseseră şi cele două corăbii — încât pe dată porunci ca Alexandru Suţu să fie ridicat şi dus la închisoare la Muzur-Agâ. « Pe roabe încă dacă le-au adus şi le-au întrebat, una a zis că a fost Turcoaică şi iar vrea să fie, iar cealaltă a spus drept că nici a fost Turcoaică şi nici se va turci ». Dar încă nimeni din tot neamul Dracului nu se gândea că pentru o pricină atât de neînsemnată ar putea fi viaţa lui Alexandru în pericol. Frate-său Nicolae, care era mare Dragoman, făcându-se că nici nu ştie că Alexandru zăcea la închisoare, ceru pentru el învoirea de-a fi trimis în Moldova. Dar cum privi Sultanul această cerere, întrebă: « Cum? Nu e încă Dracul spânzurat? Să-l spânzure!» Şi aşa, merseră ciauşii la Murzur-Agâ, şi scoţându-1 din închisoare îl duseră la Fanar (unde se mutase toată familia de când arsese casa dela Therapia) şi-l spânzurară de grinda uşei casei lui. «Atunci strigă Alexandru Dracu, rugându-se să i se arate copiii; şi deschizând toţi ai casei deodată toate ferestrele, începură a răcni cu toţii, cerându-şi iertăciune unul dela altul. Şi îndată l-au spânzurat, pe care Dumnezeu să-l ierte! » Iţi vine aproape să râzi, şi grozav îţi vine să plângi. Vorba Românului: Viaţă, viaţă Legată cu aţă MIHAI VODĂ BĂTRÂNUL ŞI DOAMNA SEVASTIA 407 nicăieri nu se potriveşte mai bine decât la bieţii cei de creştini din Turcia veacurilor trecute, cari dacă li se întâmpla — destul de des — să ducă pe stăpânii lor de nas, apoi şi când le era viaţa mai dulce se pomeneau dintr’odată cu capul lângă picioare, sau cu picioarele bălăbănind de-un cot deasupra pământului. După moartea lui Alexandru, Dragomanul Nicolae rămase, ca cel mai mare, să aibă grija familiei. In toamna aceluiaşi an 1759, el trimise la Iaşi pe fratele de-al treilea, Enacachi, să-i ducă lui Vodă Ion Callimaki caftanul de întărire a domniei. Al patrulea frate, Mihai, plecă cu Enacachi în Moldova. Acolo, acesta avu norocul să-i placă bătrânului Callimaki, care-i dădu de nevastă pe fiică-sa mai mare, Domniţa Sevastiţa, văduva lui Vlasto. Multele amănunte interesante ce avem despre această Domniţă au fost povestite la domnia tatălui ei1) şi nu mai revenim deci asupra lor. Ne amintim că ea era de-o frumuseţe răpitoare « mai rumenă decât un trandafir, cu mijlocul subţire, nici înaltă nici micuţă, drăgălaşă, modestă şi blândă, având o înfăţişare visătoare de-o irezistibilă atracţiune » * 2). Măritată la 17 ani cu Grigoraşcu Vlasto, ea rămăsese văduvă la 18 ani, şi se mărita acum a doua oară cu Mihai Suţu, la 22 de ani. Nunta se făcu în iarna 1760, în Vechea Curte Domnească dela Iaşi, unde tânăra pereche rămase numai un an, urmând apoi pe soţii Callimaki la Constantinopol, după ce bătrânul voevod Ion fusese înlocuit în scaunul Moldovei de nenorocitul său fiu Grigore 3). Acolo, în fierberea intrigilor ţarigradene, Mihai Suţu făcu carieră. Din toţi fraţii, el pare a fi fost cel mai ambiţios. Ajuns Mare Dragoman după moartea fratelui său Nicolae, el râvni, ca atâţia alţii, una din domniile româneşti. Şi nu mai era om tânăr; trecuse dela nunta lui 23 de ani şi avea o casă de copii: trei băieţi şi patru fete 4). De aceea Grecii din Fanar, cărora nu le plăcea să vadă mereu sporindu-se numărul compeţitorilor la scaunele româneşti, nu înţeleseră că omul acesta, la aproape 50 de ani, să vrea deodată *) Cap. 14. 2) De Tott. 3) Cap. 14. 4) Alexandru, Grigore, Ion, Maria, Ecaterina, Anastasia şi Raluca. 408 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE să fie şi el voevod. Aceasta înseamnă a mânca pâinea Mavro-cordaţilor, a Ghiculeştilor, a Ipsilanţilor şi câţi mai erau. Se puseră deci toţi umăr la umăr pentru a căpăta dela Poartă o poruncă de surghiun pentru ambiţiosul de Mihai Suţu. In Octomvrie 1782 el fu trimis în insula Tenedos « sans autre motif que la jalousie qu’ont Ies Grecs du Fanai de sa fortune, et la cupidite des Turcs pour Ten dăpouiller » scria ambasadorul francez de St. Priest ministrului de Vergennes la Paris1). Saint-Priest avea dreptate, căci abia după câteva luni de exil, Mihai Suţu fu rechemat la Constantinopol, în schimbul unor numeroase pungi de bani, pe lângă care mai adăogând altele, în primăvara anului 1783 el căpătă, în ciuda duşmanilor săi, domnia Munteniei. O regăsim acum pe fosta drăgălaşă Domniţă a lui Ion Vodă Callimaki, simandicoasă Doamnă la Bucureşti, femeie de 45 de ani, şi mamă a şapte copii, din care două din fete măritate. In noua ei demnitate e foarte protocolară, dar nu mândră. Când baroneasa Herbert von Rathkeal, nevasta Internunţiului Austriei, trece prin capitală pentru a merge dela Constantinopol la Viena să-şi vadă familia, Doamna Sevastia o primeşte cu toate onorurile datorite unei ambasadriţe, dar îi şi înapoiază vizita, ceea ce nu era numaidecât trebuincios. Trecerea baronesei prin Bucureşti avu loc în Mai 1785. Familia domnitoare îşi alesese reşedinţa în localul şcoalei Sfântul Sava* 2), şi acolo avu loc frumoasa recepţie ce se făcu ambasadriţei. Vodă hotărîse ca doamna von Rathkeal să fie oprită la Văcăreşti « comme fanno li Principi quando giungono in Valachia » (aşa cum fac voevozii când ajung în ţară) pentru a i se pregăti în timpul acesta alaiul de intrare în capitală, care Mihai Suţu ar fi dorit să fie domnesc. Dar baroneasa refuză această cinste, dorind !) « Fără altă cauză decât pizma Grecilor din Fanar împotriva averei sale, şi dorinţa Turcilor de a-1 despuia ». Scrisoarea lui St. Priest (din 10 Octomvrie 1782) se referă şi la Alexandru Ipsilanti, care fusese trimis în acelaş timp în surghiun la Rodos, împreună cu amândoui fii ai săi, cei întorşi abea de 5 luni dela Viena (vezi cap. 8). Ipsilanţii fură rechemaţi în curând din exil, odată cu Mihai Şuţu. 2) Vezi cap. 18. mihâi vodă bătrânul şi doamna sevastia 409 să intre cât mai de grabă şi mai fără sgomot în Bucureşti spre a se putea odihni de oboseala călătoriei1). Ea trase în gazdă la Raicevici* 2), ajuns acum agent consular al Austriei la Bucureşti, unde a doua zi dimineaţa, la ora zece, (18 Mai) se şi înfăţişă « il Mares-cialio della Corte », adică Vel Postelnicul, pentru a transmite din partea lui Vodă şi a Doamnei complimentele lor baronesei. După prânz i se aduse dela curte, în numele Doamnei Sevastia, dulceaţă şi fructe, iar la ora 5 careta Doamnei trase la scara lui Raicevici pentru a aduce la palat pe ambasadriţă3). Ajungând la Curtea domnească, doamna von Rathkeal trecu printr’un şir de Arnăuţi, fiind întâmpinată la scară de cele dintâi boieroaice ale ţării (dalie primărie Dame del paese) dinaintea cărora umblau două fete tinere cu mirodenii arzând în căţui de argint. O nepoată de-a Doamnei şi o jupâniţă de boier mare o ţinură de subsubsiori pentru a o ajuta să urce scara, pe a cărei ultimă treaptă o aşteptau Domniţele lui Vodă, Anastasia, Maria şi Ecaterina. înconjurată de tot acest alai muieresc, baroneasa intră în « gran’sala de festivi », în mijlocul căreia stătea în picioare Doamna Sevastia, care o întâmpină îmbrăţişând-o; luând-o apoi de mână o duse într’o cameră alăturată « în formă de chioşc, foarte elegantă ». Ambasadriţa fu aşezată în unghiul sofalei — căci raportul lui Raicevici pretinde că « Pangolo in Turchia e la sede d’onore » — având la dreapta ei pe Doamna Ţării şi la stânga pe Domniţe. Celelalte doamne, adică jupânesele boierilor, se aşezară pe divanul cel scund şi lung care se întindea de-a-lungul pereţilor, «fiecare după rangul ei», sau mai bine zis după boieria bărbatului. Parfu-murile ardeau în căţui, se aduse dulceaţă în chisele de cristal de *) « S. A. per onorare la Dama aveva disposto, che prima di entra in Bucareste si fermasse in Vacarest, convento distante un’orra della cittâ, come fanno li Principi quando giungono in Valachia, per farli poi far un in-grasso publico, colle carozze della Corte, offiziali, e seguito; ma la Dama rin-grazio’ pulitamente, desiderando di riposarsi di un viaggio lungo e penoso » (Hurmuzachi, XIII, pag. 446). 2) Vezi asupra lui Raicevici cap. 8 pag. 116. El încercă să fie numit agent consular şi sub Nicolae Caradja, care nu-1 primi, neputându-1 suferi 8) «II corteggio consistera in un buon numero di guardie del palazzo, et di sei offizialie a cavallo, e căpitani a piedi, il primo ed i secondo Pitari, sei Ciokadar etc. (ibid.). 410 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Veneţia şi cafele turceşti în filigene de argint. O primire domnească, orientală dar strălucită, care impresionă mult pe Vieneza obişnuită doar cu viaţa constantinopolitană. Tâlmaci erau din partea Doamnei secretarul lui Vodă, şi din partea baronesei Domnul de Timoni. Ce s’a vorbit nu se ştie, dar de sigur tot aceleaşi veşnice întrebări: « cum îţi mai merge, câţi copii ai, de ce te duci la Viena şi cât rămâi la Bucureşti ». Scurtă vreme înainte de plecarea ambasadriţei, intră şi Vodă în odaie, arătând « molte civilitâ alia dama », conversaţia ispră-vindu-se deodată cu o neînchipuită stropeală de apă de trandafir, după care toată lumea se sculă în picioare. Audienţa Doamnei Sevastiei era terminată! Seara doamna von Rathkeal primi din partea Principesei jucării orientale pentru copiii eix), iar a doua zi, la ceasul douăsprezece, Doamna îi întoarse vizita « in gran gala », întovărăşită de Domniţele ei şi de cele mai simandicoase jupânese bucureştene — Brân-coveanca, Văcărească, Dudeasca, Filipeasca şi celelalte. După prânz baroneasa von Rathkeal părăsi capitala îndreptân-du-se în spre Transilvania, până la graniţa căreia fu întovărăşită de Ispravnicul de Argeş. Vodă Mihai era foarte iubit în ţară. Pe de o parte nu era om lacom care să stoarcă poporul de bani ca aţâţi înaintaşi de-ai lui, iar pe de altă parte fiind « cam slab de minte » — după cum i se părea lui Zilot Românul — el lăsase grija ocârmuirii în seama boierilor celor mai pricepuţi, încât trebile mergeau de minune sub o ocârmuire care era a sa şi nu era a sa. Cu toate acestea el fu mazilit după trei ani de domnie, astfel cerând politica Porţii, sau mai bine zis a Seraiului, care-1 înlocui cu Nicolae Mavroyeni* 2), favoritul Amiralului Hassan Paşa. Retras la Constantinopol cu numeroasa sa familie, Mihai Suţu duse acolo viaţa unui voevod mazilit, adică o viaţă foarte mândră *) La sera la Principessa mando il suo segretario da iiiformarsi della salute di S. E. ed â presentare ad ella, ed alle due bambini, varie galanterie orientale (Ibid.). 2) Vezi cap. io MIHÂI VODĂ BĂTRÂNUL ŞI DOAMNA SEVASTIA 411 faţă de semenii săi Greci, dar şi foarte lipsită de mândrie faţă de puternicii Turci, de bunăvoinţa cărora atârnau măririle sale viitoare. Mihai Vodă Suţu Bătrânul Datele căsătoriilor copiilor lui Mihai Vodă şi ai Doamnei Se-vastiei sunt greu de stabilit. Pe Grigore, fiul mai mare, îl însurase de sigur la Bucureşti în timpul scurtei sale domnii, deoarece acesta 412 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE ţinea pe o munteancă, Safta, fata marelui boier Dudescu. Dar fiul Alexandru ţinea pe-o Greacă, Maria Lepati, iar trei din fete erau măritate şi ele cu Fanarioţi: Maria cu Ion Arghiropol, Anastasia cu Grigore Balasachi şi Ralâ cu Alexandru Mano *). In 1791 Mihai Suţu căpătă din nou domnia Munteniei, înlocuind pe cel care-i suflase scaunul şi care era acum fugar pe malul Dunării, căutând să scape de urgia Turcului, care-1 va prinde totuşi la Bella şi-i va tăia capul (Mavroyeni). Suţu sosi în Bucureştii cei cari fuseseră ocupaţi de trupele austriace ale Prinţului de Coburg, primit fiind de boierii ţării cu aceeaşi bucurie cu care primiseră cu doi ani înainte pe generalul austriac, cu aceeaşi bucurie cu care primeau în deobşte pe toţi noii veniţi, ceeace şi făcu să se nască la noi vorba aceea că: Schimbarea domniilor Bucuria nebunilor, iară noi zicem că nu putem şti dacă această mereu reînnoită bucurie era un lucru de râs sau de plâns, dacă ea venea adică din dorinţă de căpătuială, sau poate din nădejde de mai bine... După doi ani, în 1793, Mihai Vodă fu mutat la Iaşi, unde domni până în 1795, când o nouă mazilire îl aruncă iarăşi pe malurile Bosforului. Se întoarse a treia oară Domn la Bucureşti, în anul 1801. Dar din blând şi milostiv ce fusese mai înainte, Mihai Vodă se făcu deodată atât de aspru şi de hrăpăreţ, încât Zilot Românul se întreabă el însuşi nedumerit: «Pentru ce de două ori dulce şi odată amar? » « Şi atunci» zice cronicarul mai departe « făcând cercetare şi întrebând pe oameni înţelepţi, am aflat că acest Domn nu a fost din fire atâta subţire la minte şi adânc la socoteală, dar avea darul bunătăţilor şi al blândeţelor, şi pe lângă aceasta mai avea şi alt dar, căci însuşi văzându-şi puterea minţii că nu lucrează adânc, se sfătuia cu miniştrii săi care-i avea mai de aproape; şi aşa mai mult cu a altora minte chivernisea domniea şi ţara, încât nu se auzea dela mic până la mare decât lăudându-i-se bunătatea şi x) Nu cunoaştem pe bărbatul Domniţei Ecaterina. De asemeni pare a mai fi fost*un fiu, Ion, despre care nu se ştie nimic. MI HAI VODĂ BĂTRÂNUL ŞI DOAMNA SEVASTIA 413 milostivirea. Asemenea şi întru cea de a doua domnie, măcar că a fost scurtă, iarăşi având miniştri înţelepţi, i-a curs domniea tot cu orânduială plăcută. Iar întru aceasta de a treia domnie, neavând miniştri ca aceia, tot ministratul său se încheia cu fiu său cel mare Grigore Beizadea, căruia îi încre-dinţă toată treaba domniei, şi întâmplânduse acesta încă mai uşor decât tată-său la minte, şi fiind şi vas al răutăţii, poate socoti fieşcare ce fel de curs a trebilor a fost...» 1). Greşeala cea mai mare pe care o făcu acest « vas al răutăţii» Grigore beizadea, e că sfătui pe tată-său să sloboade pe lefegii străini pe care-i ţinea dela o vreme Curtea din Bucureşti pentru a apăra capitala ţării de vreo eventuală călcare a pasvangiilor, cari de ani de zile îngrozeau populaţiile dunărene şi nelinişteau pe potentaţii Stambulului1 2). Sub cuvânt că lefile nu se mai pot plăti, ostaşii aceştia, oameni de strân-sură dar totuşi ostaşi, fură concediaţi. Iar dincolo, la Vidin, cum auzi Pasvantoglu că a rămas ţara fără apărare, trecu iar Dunărea, arzând şi pustiind ţinuturile de peste Olt. Şi apoi, într’o bună zi, se lăţi vorba în ţară că cetele răsvrătitului Paşă înaintează asupra Bucureştilor. Boer muntean Cu coatele în genunchie, cu obrazul răzimat, Stau să iau ceva odihnă, dar mă aflu întristat, Socotind ce am a scrie, ce lucru deosebit Ce groaznică întâmplare şi ce foc rău otrăvit 1) Zilot Românul în «Ultima cronică Fanariotă», publicată de B. P. Haşdeu, Bucureşti, 1884, pag. 52. 2) Vezi cap. 11, pag. 210 urm. 414 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE spune amărîtul de Zilot Cronicarul, neştiind cum să înceapă povestirea lui, alcătuită când în proză şi când în versuri, a acelei jalnice întâmplări trăită de el însuşi în primăvara anului 1802. Pasvangiii, după ce arseseră Craiova şi pustiiseră toată Oltenia, acum se îndreptau în adevăr în spre capitala ţării. Era luna lui Mai trecută jumătate Când, zic, focul acesta ardea în orice parte. Se aduc înştiinţări lui Vodă pentru toate; Se îngrijeşte mult, se spăimântează foarte, Nu mănâncă, nu bea, nu doarme ticăitul... Dar pericolul era încă îndepărtat. Trecuseră Cârjalii Oltul, nu-1 trecuseră? Domnul trimite poruncă la ispravnicii de ţinuturi să strângă oameni înarmaţi şi să-i pună de strajă de-a-lungul malului pentru a împiedeca pe pasvangii să pătrundă în Muntenia. Zilot Românul sare de-un cot la auzul acestei nerozii: Căci zău că te scârbeai văzând cest fel de oaste De ticăloşi Rumâni de bir căzuţi pe coaste *), Desculţi şi felegoşi. Unde arme la dânşii? Cum poate fi voinici cei de năcaz pătrunşii? Totuşi, de frica domniei sau poate cu gândul înşelătoriei (după cum crede Xenopol), ispravnicii trimit lui Vodă veste «cum că nădăjduiesc că hoţii vor fi prinşi». Dar Bucureştenii primesc, pe alte căi neoficiale, ştiri cu totul dimpotrivă. Boieri şi negustori merg de fac întrebare: « Doamne, Măria Ta » îi zic în gura mare «Pe noi ce ne înveţi, pe cei ce avem avere?». Răspunde: « Staţi pe loc! » Am bună ’ncredinţare « Că hoţii sunt cuprinşi şi nu mai au scăpare ». — «O Doamne, ce tot spui? Citeşte această carte* 2), « De cele ce vorbeşti cât este de departe. *) Căzuţi în coaste sub povara birului. Vorba ticălos însemna pe atunci: sărman, nenorocit. 2) Carte = scrisoare. MIHAI VODĂ BĂTRÂNUL ŞI DOAMNA SEVASTIA 415 « Căci trebile merg rău — şi rău prea peste fire — « Şi trebue, noi zicem, a-ţi face străjuire, « Căci hoţii au scăpat dela Stăneşti, şi-apucă, « Pe plaiul lui Horez la Ocne să se ducă ». La auzul acestor ştiri Vodă rămâne înmărmurit. Dar tot nu crede. Pe de o parte el trimite de olac să ceară Paşei din Rusciuc o mână de ostaşi viteji pentru a-i apăra capitala, iar pe de altă parte îi aleargă crainicii dela Bucureşti la Slatina şi la Râmnicul Vâlcii # după veşti. Dar ei se întorc cu cărţi dela isprăvnici, prin care i se spune Domnului, din Vâlcea că pasvangiii încearcă să treacă Oltul, din Caracal că l-au şi trecut. Vodă îşi adună sfatul şi înştiinţează pe boierii săi despre cele auzite. Zicând aceste Vodă, boierii toţi îngheaţă Şi, stând înmărmuriţi, cată lui Vodă în faţă. Târziu abia îşi vin ceva mai mult în fire: « O vai, Măria Ta! » îi zice cu îndrăsnire « Dar de va fi aşa, suntem pierduţi cu totul, « Căci iacălâ-ne noi, iată colea şi Oltul! » Zice iar Vodă atunci: «Mie aşa îmi scrie! « Eu cartea v’am citit. Dă Doamne să nu fie! » Faţă de boieri, Mihai Suţu se arăta liniştit, însă: Ia ascultaţi, vă rog, ce fel de sfătuire Se face printr’ascuns la Curte cu unire: Se sfătuiesc aşa: Vodă cu cei d* aproape, Cu toţii hotărăsc să fugă şi să scape, Să fugă la Braşov, ţara să părăsească, Şi dar se chibzuesc mijlocul să-l găsească. Şi dacă: Pe dânsul mai întâi frica îl stăpâneşte Apoi ce să rămână din ticăloasa ţară? Urmează ca un trup fără de cap să piară! Căci: Vodă, după Dumnezeu, ne este nouă tată! ' 416 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE S’a spus (Xenopol şi alţii) că Mihai Suţu era înţeles cu Ruşii pentru a fugi la ei9 că toată întâmplarea din 1802 a fost o născocire de-a lui pentru ca, înspăimântând capitala, să poată pleca fără a fi bănuit de rea credinţă, şi s’a mai spus chiar că Vodă a fugit din Bucureşti cel dintâi. Nimic din toate acestea nu poate fi adevărat. Dovadă e că el a mai încercat înainte de-a pleca să-şi facă o « gardă civică » de apărare a capitalei, precum încercase să înarmeze şi ţinuturile. Dar tocmai această încercare a lui a înspăimântat pe Bucureşteni de i-a înnebunit. Cu 17 ani în urmă, sub Mavroyeni, s’a putut înjgheba o oaste românească, fiindcă era plătită, şi cu 18 ani mai târziu se va putea iarăşi înjgheba oastea lui Tudor Vladimirescu, fiindcă va fi răsvrăliiă, dar o armată de paşnici cetăţeni cari să-şi apere avutul şi viaţa nu o putea înţelege Românul, care de peste o sută de ani, de aproape 150, nu mai ţinuse arma la mână. Să-l auzim deci pe Zilot, fiindcă a trăit acele vremuri şi ni le arată cinstit, aşa cum le-a văzut, cum le-a auzit, cum le-a simţit — cum au fost: Zice iar Vodă atunci: « Cu toţii să grijim în parte pentru sine, « Adică, vreu să spun, cer ca fieştecare « Dela cel mai mic până la cel mai mare, « Neveste şi copii cum şi averea toată «In lături să le dea, acum deodată, « Iar bărbaţii să stea oricine cu vreo armă, « Ziua cu privegheri, iar noaptea să nu doarmă ». Acum puneţi în gând şi judecaţi oricare Câtă frică a dat şi câtă turburare La bietul de norod această auzire De tot îngrozitoare şi foarte peste fire: Rămas-au ca de lut, încremeniţi ca morţii Armele a purta, aceasta va să zică: Or izbândeşti, or piei! Ah, ce groază şi frică. MIHAI VODĂ BĂTRÂNUL ŞI DOAMNA SEVASTIA 417 « Să stăm? Suntem pierduţi; noi nu ştim de războaie. «Aceia sunt scântei1), iar noi suntem toţi paie! « Să nu stăm ? să fugim ? Dar cum, ce fel şi unde ? « Aşa în grabă oare ne vom putea ascunde ? « Am pierit! Ne-au robit, pe noi şi copilaşii! « Doamne, nu ne lăsa, îndreaptă nouă paşii! « Acum, ce mai întâi să facem, ticăloşii, « La rău ce n’au păţit nici moşii nici strămoşii ? « O! săracii de noi. Ah! răsplătile-ar cerul « Celor ce ne-au băgat în foc s’ardem ca fierul! » Acestea le vorbiau cu oftături fierbinte, Iar câte mai ziceau nu le pot ţine minte. Iată starea în care se aflau cetăţenii capitalei în zilele lui Mai 1802, la auzul acelei veşti îngrozitoare, că i-ar fi sfătuit Vodă să se apere singuri. Dar: « să stăm? suntem pierduţi! Să nu stăm? unde mergem? ». Bucureştenii hotărîră să nu stea. Boierii, care-şi bătuseră joc de Mavroyeni când îi îndemnase să se facă ostaşi, îi râseră de sigur şi lui Suţu în nas — şi doar erau nepoţii vitejilor de altă dată, însă, vorba lui Miron Costin: «Nu stau vremile sub oameni, ci bieţii oameni sub vremuri». Şi dar n’au zăbovit a se griji de casă, Familiile lor a le porni afară. La dânşii erau rău, totuşi cu ’ndemânare, Că mai toţi îşi aveau gătiri de strămutare Dar ce se făceau săracii, cei fără bani, şi fără sprijin de nicăieri ? Nici ca boierii mari nu au îndemânare, Nici ca neguţitorii vreun fel de răzbunare. Prisos de lăcrămi au, putere doar de-a plânge! Oh! şi să-i fi văzut vărsând sudori de sânge! *) *) Pasvangii. 27 418 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Totuşi, chiar săracii aceştia: De cară se plângeau şi toţi găsiră cară; Şi ei, ca cei bogaţi, ieşiră pe afară! Intr’o zi, în două, în trei zile, Bucureştii se goliră. Nu mai rămaseră pe străzile-i pustii decât doar derbedeii, coatele goale, cei pe cari norocoşii îi dispreţuiesc, Dumnezeu îi uită, şi care-şi fac deci singuri legile, singuri dreptatea, singuri idolii. MIHAI VODĂ BĂTRÂNUL ŞI DOAMNA SEVASTIA 419 Suie-ţi dar mintea sus, ochii jos pironeşte Şi vezi acest oraş ce fel se risipeşte: La şaisprezece Mai vezi oraşul în stare Şi la nouăsprezece puişor de om n’are. Te uită acum de vezi prin târg, prin mahalale Priveşte ce amar, ce lacrămi şi ce jale! Priveşte să mai vezi ce flacără şi pară Pe-al Mogoşoaiei Pod şi-al Târgului d* Afară! *) E neînchipuita icoană a fricei şi a spaimei, teroarea colectivă care înnebuneşte pe om: Un ceas de-ar zăbovit gândesc că hoţii-i calcă. Să se fi ordonat o asfel de retragere, niciodată nu s’ar fi putut înfăptui, Dar frica cea de om, iată a isprăvit-o! Frică de om, nu alt, cu toţii am privit-o! Aleargă care ’ntâi să fugă mai ’nainte, Se grămădesc şi fug, dă unul peste altul. Ca cei înfurtunaţi ce dobândesc uscatul Aşa le pare lor din Bucureşti să iasă, Catuncea sunt scăpaţi, nimic nu le mai pasă. Dar întreabă-i, te rog, oare cine-i goneşte De fug şi lasă tot ?.. . Ei bine... aţi ieşit. . . dar trageţi la cetate ? Afară nu e alt decât pustietate! Apoi unde gândiţi a vă putea ascunde? Tăceţi, o ticăloşi, că nu ştiţi a-mi răspunde! Dar nu ştiu cum, parcă Zilot Românul ne-ar vorbi în versurile sale despre lucruri pe care le cunoaştem, despre lucruri pe care le-am mai auzit, le-am mai văzut, le-am trăit şi noi odată.. . Ce veche e, Doamne, lumea asta!.. E vâltoarea de mai deunăzi, spaima omenirii în anii marelui războiu, este exodul Bucureştilor din toamna 1916! Iată, să facem saltul peste veac: x) Calea Victoriei şi Calea Moşilor. 2î* 420 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE « .. .Locomotiva fluieră, vagoanele se smucesc şi trenul porneşte. Zece ceasuri dela Adj ud până la Mărăşeşti, şi încă zece ceasuri în gară, până prindem trenul de Galaţi. Dar toate acestea nu erau nimic! Acum abia începea desvăluirea dureroasei realităţi, cu atât mai dureroasă cu cât nu ne mai privea pe noi, cei cari veneam de pe front, ci pe întregul, bietul, oropsitul nostru de neam! Toată durerea trecutului românesc reînviase iar. Oltenia şi Muntenia cuprinsă de duşmanii noştri din totdeauna: Ungurii şi Turcii, şi de inamicii cei noi, Bulgarii şi Germanii. Iar pe drumurile Moldovei mişunau tovarăşii pravoslavnicului Ţar, purtând într’ânşii obraznica mândrie a popoarelor mari faţă de cele mici şi — de pe atunci — germenele anarhiei. Iar printre furgoanele şi caii lor căzăceşti se amestecau căruţele bieţilor noştri fugari. O ţară în bejănie! Care pline cu ce bruma apucaseră să încarce bieţii oameni în ele. Bătrâni, copii, ţărani şi târgoveţi fugeau de puhoiul duşman. Trenurile îmbâcsite şi şoselele pline: automobile, trăsuri cu cai şi care cu boi; şi câţi nu s’au dus pe jos, şi câţi nu au rămas pe margine de şanţ! Venind de pe front credeam că vom găsi un loc de odihnă undeva, dar am văzut că întreaga ţară e în războiu, spaima şi groaza în toate sufletele... Şi intrăm în vorbă cu o cuconiţă, limbută şi blondă. Vine din Bucureşti. La 22 Noemvrie, pe la opt dimineaţa, a sosit bărbatul ei cu trăsura, şi i-a spus să se urce cu copila înlăuntru şi s’o pornească îndată, căci Neamţul e la porţile oraşului. Nu e timp de pierdut; s’o ia pe drumul Urzi-cenilor, şi cât mai repede. Intr’o cutie de pălărie a aruncat ceva rufe pentru ea şi pentru copii, şi-a plecat. La Focşani a luat trenul şi de-acum: Doamne ajută! «Căci» zice ea «aşa cum suntem, cu grija necunoscutului în spinare, tot mai bine decât cu picioarele în apa tranşeelor şi cu moartea în faţa ochilor... Am şi eu acolo doi fraţi... Grozav trebue să fie, domnilor! ». O asigurăm că mai grozav este ce vedem că se petrece în ţară, că bejănia aceasta ne rupe inima, că noi suntem bărbaţi meniţi de soartă să ducem greul, dar că văzând cum se chinuiesc bieţii copii şi cuconiţele bălaie, stăm de ne întrebăm care este şi al cui este păcatul pe care-1 ispăşeşte Neamul Românesc » *) . . . !) C. Gane: «Prin viroage şi coclauri» (amintiri din războiul 1916—17), «Cultura Naţională», Bucureşti, 1923, pag. 77 urm. MIHAI VODĂ BĂTRÂNUL ŞI DOAMNA SEVASTIA 421 Singure s’au întors filele prea repede peste Istoria Ţării. Zilote, cronicar poet, arată-ne tu deosebirea dintre cele două bejănii, şi de-a fost vreuna, şi care. Căci Vodă după ce văzu fugând norodul La hotărîrea sa nu şi-a pierdut ogodul. £1 din boierii săi ia pe câţiva cu dânsul — Ah! ţâră, de-al tău foc iar mă cuprinde plânsul — Şi plecă la Braşov. întins acolo trage. Ţara văzând aceasta, atunci mai rău se sparge, Cu toţii zăpăciţi, în sus şi’n jos aleargă Niciunul neavând loc hotărît să meargă. Vreun pâlc de mărăcini sau niscai dobitoace Pe câmp de le vedeam, frica nu ne da pace... Ce groaznice minciunii Minciunile, mă crede, Sunt foc cu mult mai rău* decât cel ce se vede, Căci de un rău ce-l vezi mai lesne ai scăpare, Iar răul cel ascuns este primejdia mare!1) Să tălmăcim aşa: Vezi pe duşman că vine, Te ’ncredinţezi atunci şi fugi să scapi pe tine (!!); Dar când numai ’l-auzi, tu stai la îndoială, « Or fi-va» zici «sau nu?» şi poţi face greşeală. Căci judecam aşa: «Poate minciuni să fie, « Dar poate şi adevăr, şi cum scapi de urgie ? « De aceea să fugim, să mergem înainte » Cu toţii hotărîm, şi proşti şi cei cuminte, x) Prea sunt caracteristice pentru psihologia omenească aceste sentimente similare, născute în situaţiuni similare, la distanţa de peste un veac, pentru ca autorul să se poată reţine să nu reproduc şi acest pasaj din amintirile sale din război: « Eram pe front, în linia întâi, venind dela Şcoala Militară. Când vedeam liniştea ce domnea în toiul acestor lupte, mă gândeam cu milă la frământările din spatele frontului. Găseam aici odihna sufletească, care-mi lipsisise acolo, la Iaşi. Să mai fi stat în oraş, cred că înnebuneam (din pricina veştilor alarmante ce circulau). Aici, Neamţul în faţă, moartea în ochi— în suflet cea mai desăvârşită pace » (Ibid. pag. 183). 422 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Şi-aşa tot chibzuind, ne-am pomenit pe munte Suind şi coborînd... Nici drumuri, nici cărări pustii nu rămăsese Toţi într’un glas strigau: « Haideţi, haideţi mai tare, « Nu staţi câtuşi de cât, căci e nevoie mare. « Să ne scăpăm deci iute nevestele, copiii, « Să nu cădem şi robi în mânile urgiii! « Mai îndemnaţi, copiii, să câştigăm scăpare » Dar unde poţi pe munţi cu carul să mergi tare? Vedeai oameni cinstiţi, ajunşi la bătrâneţe, De frică munţi urcând, ca ’n cele tinereţe, Uneori şi-ajutând cu biata lor spinare Să ’mpingă cai şi care la vreun urcuş mai tare ; Iar cei bătrâni, adică slăbănogiţi cu totul Trei patru îi suia, pe sus, cum duce mortul! Iar bietele muieri — cucoane, sau mai proaste — De multă osteneală căzuseră pe coaste Ne mai putând urca; iar vai de cele grele Şi de lehuze, vai, în zilele acele! Care, căruţe, butci, pe drum stau înţesate, Şi drumu-i strâmt ca ’n munte, şi unde la vreo parte Era vrun loc, pe-acolo mergeau înghesuite. Când şi când auziai: «Vai nouă, ce ispite! « încet, că-mi prăpădeşti copilul, vai de mine! » Dar carele şi butci câte pe drumuri frânte, Şi altele *n prăpăstii căzute, fărimate. Cine mai sta atunci ce a pierdut să cate? « S’a dus » zicea « S’a dus! ’Nainte, mergeţi tare, « Ce pierdem să lăsăm şi să cătăm scăpare ». Dar câţi s’au schilodit şi s’au sdrobit în parte, Picioare frânte, mâini. . . Alţi au cercat şi moarte! Deci dar într’acest chip, cu acest fel de năcazuri, Mergând din loc în loc, fără a băga de seamă, Şi fără a mai gândi, ne-am pomenit prin vamă. MIHAI VODĂ BĂTRÂNUL ŞI DOAMNA SEVASTIA 423 Frica nu ne lăsa nici acolo în pace Şi mare zor ne-a dat să facem ce vom face Năuntru să intrăm în ţara cea nemţească Ca inima de griji să ni se odihnească. Aşa dar prea puţini mai rămânând în ţară, Cei mai mulţi au ieşit, plângând, din ea afară, Unii pe la Braşov, alţii prin altă parte, Cei mai mulţi din boieri la Sibiu în cetate x). Dar toată această jalnică întâmplare se isprăveşte cu o parte hazlie, căci In Bucureşti viind Hassan Paşa Bătrânul v Şi Trestenic Zade, Rusciului stăpânul, Pasvantoglu nu îndrăsni să înfrunte oastea acestora, şi-şi făcu dela Olt calea întoarsă peste Dunăre, la Vidin. Fugise tot oraşul degeaba, şi degeaba fugise şi Vodă, care din Braşov merse întins !a Petrograd, de unde ieşi şi vorba — fiind foarte bine primit de Ţar — că fusese o înţelegere mai dinainte între Mihai Suţu şi Petru al II-lea. Dar că lucrul acesta.nu poate fi adevărat2), o dovedeşte faptul că 6 luni mai târziu Mihai Vodă se întoarse cu toată familia lui la Constantinopol. Acolo şi muri, în chiar anul următor, 1803. *) *) Urmează descrierea mizeriilor îndurate de fugari în oraşul străin. Ei să plângeau — aidoma ca Bucureştenii de Ieşani în 1916 — că Braşovenii le cereau chirii prea mari (cu cereri de chirii, grele, nesuferite —- chirie de un an pe lună potrivite), iar băştinaşii se plângeau de Munteni « zicând că le-am scumpit bucatele în ţară — Lăcuste ne numia şi alte vorbe amare! »... « Dar dea-le Domnul lor tot bine să le fie. Că noi ne supărăm de vorbe săţioase, de trai înghesuit, de uliţi puturoase; dar frica ne-a lipit şi acum eram în pace. Grijă nu mai era Cărjalii să ne calce! » (Ibid. Zilot Românul). 2) Fireşte că el ar fi putut fugi din ţară mai curând prin Giurgiu-Rusciuc, decât prin Braşov. Dacă însă n’a făcut-o, e că n’a avut încredere în armată turcească, care prea deseori fusese pusă pe fuga de cetele pasvangiilor. 424 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE Fiul său « vasul cel rău » de beizadea Grigore, a fost tatăl lui Mihai Vodă Suţu al II-lea, cel de pe urmă Domn Fanariot din Moldova. Dar întru cât scaunul din Bucureşti, după fuga lui Mihai Vodă I, a fost ocupat de un nepot al acestuia, Alexandru Nicolae Suţu, pentru a nu întrerupe şirul povestirii vom vorbi mai întâi de acest nou Domn, de familia, de nevasta şi de copiii lui. CAPITOLUL 21 DOAMNA EUFROSINA A LUI ALEXANDRU VODĂ ŞI DOMNIŢELE EI « Mama mea era cea mai bună femeie din lume. La Arnăut-Kioi, unde locuia, lumea îi zicea Sfânta Eufrosina ». Iată vorbele unui fiu despre maică-sa. Fiul era beizadea Nicolae Suţu, iar mama Doamna Eufrosina. Pietatea fiiască fiind un lucru foarte frumos, simţimintele lui beizadea Nicolae îi fac lui însuşi o deosebită cinste, fără a putea totuşi să facă şi pe alţii să creadă că n’a mai fost cândva în lume o femeie mai bună decât Doamna Eufrosina Suţu. Fiul mai spune despre maică-sa că era « conştiincioasă, plină de abnegaţie, credincioasă fără a fi superstiţioasă, că nenorocirea o găsea resemnată, iar fericirea nu-i atingea nici modestia, nici bunăvoinţă firei sale blânde şi nici liniştea înfăţişării ei»*). Aceste calităţi sunt în tot cazul mai pozitiv exprimate, şi se poate ca Doamna lui Alexandru Vodă să le şi fi avut, întru cât ştim de ea un lucru sigur, anume că era foarte curagioasă, după cum vom vedea îndată, iar curajul este fără îndoială izvorul multor virtuţi. Eufrosina Suţu era fata lui Alexandru Vodă Callimaki şi a Domniţei Ruxandei Ghica. Căsătoria ei, după cum am văzut mai sus* 2), a însemnat împăcarea neamului Callimaki cu al Suţeştilor, neamuri certate de când cu îndoita moarte a lui Grigore Vodă *) «Memoires du Prince Nicolas Soutzo » (1798—1871), publies par Pa-naioti Rizos, Vienne, 1899, pag. 5—6. 2) Vezi cap. 15, pag. şi cap. 16, pag. 426 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE (fratele lui Alexandru Callimaki) şi a Dragomanului Nicolae (tatăl lui Alexandru Suţu) x). Nunta Domniţei Eufrosina avu loc în 1795, adică în chiar anul când tatăl ei se urcă în scaunul Moldovei. E de presupus că serbările cununiei au fost făcute la Constantinopol, în luna Mai (odată cu acele ale învestiturii), deoarece în Iunie Callimaki plecă la Iaşi împreună cu toată familia lui, printre care aflăm şi pe Domniţa Eufrosina cu soţul ei Alexandru. Acolo, în Moldova, noii căsătoriţi duseră în sânul familiei un trai liniştit de oameni tineri care se iubesc şi a căror grijă de căpetenie era sporirea neamului suţesc. Intre 1795 şi 1799, timpul cât ţinu domnia lui Alexandru Callimaki, ei avură patru copii — unul pe an — născuţi toţi în Iaşi, din care însă cei doi mai mari muriră copii, în vârstă de un an şi de trei. întorşi la Constantinopol după mazilirea de bună voie a lui Callimaki, fecunditatea Eufrosinei nu se desminţi până la bătrâneţe (cel din urmă copil îl născu în 1817, după douăzeci şi doi de ani de căsătorie) * 2). Dar activitatea lui Alexandru Suţu nu se mărgini la aceste îndeletniciri familiare. In furnicarul Stambulului unelti şi el, alături de atâţia alţi Fanarioţi, în scopul de a ajunge Domn. Ginerele fostului voevod al Moldovei Alexandru Callimaki şi nepotul de frate al actualului voevod al Ţării Româneşti Mihai Suţu, Alexandru, care era acum un om de 40 de ani bătuţi, nu se putea lăsa mai pe jos decât rudele sale. El era foarte ambiţios, şi avea de altfel mult mai multă inteligenţă decât unchiul său Mihai Vodă. In 1800 — un an deci după mazilirea socrului — fu numit Domn al Moldovei. x) Ibid. 16 p. 2) Copiii lui Al. Suţu şi a Doamnei Eufrosinei fură: Ruxandra, 1796 +1799, botezată de Mihai Ghica; Catrina, 1797 + 1798, naşă mătuşa ei Maria; Nicolae (autorul Memoriilor) 1798 naş Scarlat Callimaki (viitorul Domn, fratele mamei); Ralu 1799, năşă Doamna Ruxandra (bunica); Gheorghe 1800, naşă mătuşa Ralu; Ruxandra 1801, naş Iacob Mitropolitul Moldovei; Ion 1803, naş Mihai Ghica; Scarlat 1806, naş fratele Nicolae; Dumitru 1807, naşă sora Ralu; Grigore 1813, naş fratele Gheorghe; Maria 1817, naşă bunica Ruxandra . Intre 1807 şi 1813 ei n’au avut copii fiindcă Al. Şuţu era la război. Doamna Eufrosina şi Alexandru Vodă Suţu \ DOAMNA EUFROSINA A LUI ALEXANDRU VODĂ ŞI DOMNIŢELE EI 427 « Tatăl meu era grăbit de-a pleca la Iaşi» zice beizadea Nicoîae in Memoriile sale, fără a tălmăci această grabă decât în altă parte a cărţii sale, în care mărturiseşte curat că « Ies princes phanariotes tâchaient, comme de raison, de se dedomager de leurs sacrifices (!) et de se munir de quoi parer â leur detresse future ». Graba aceasta îl făcu să plece — cu Doamna Eufrosina, cu beizadea Nicolae (care avea 2 ani) şi cu Domniţa Ralu (care n’avea decât unu) — îndată după învestitură, deşi obiceiul cerea ca plecarea să aibă loc o lună mai târziu, şi deşi i se spusese că drumurile Rumeliei sunt pline de hoţi. Ba ştia chiar că un anume Cara-Feize îi pândea caravana pentru a o prăda. Nevoind însă să-şi amâie plecarea, deoarece trebuia cât mai neîntârziat « parer â sa detresse future », el hotărî să pornească pe mare, închiriind în acest scop câteva mici corăbii, care urmau să meargă de-a-lungul coastei până la gurile Dunării, şi de-acolo la Galaţi. Porniră cu toţii, în vara 1800, pe-un cer senin. Dar Marea Neagră e cu toane; e chiar uneori mai răutăcioasă decât toate celelalte mări, afară poate de Canalul Mânecii, care-i ţine isonul. Pe la mijloc de drum cerul se întunecă, începu vântul să bată şi marea se umflă. Corăbiile domneşti trăgeau la mal de câte ori furtuna ameninţa să le înghită. Pe plaje singuratece se ridicau corturi, în care se adăposteau simandicoasele feţe fanariote, şi în jurul cărora, noaptea, nici nu îndrăsneau să aprindă focul de frica hoţilor care i-ar putea urmări. Şi totuşi, într’o zi, pe când se odihneau cu toţii în corturile lor, un om trimis de nu se ştie cine, veni în goană să le spună că groaznicul Cara-Feize le dăduse de urmă şi că sosea cu oamenii lui ca să-i prade. Prins între două pericole, al hoţilor de pe uscat şi al furtunii de pe mare, Alexandru Vodă nu ştia ce hotărîre să ia, căci amândouă i se păreau deopotrivă de nimicitoare. Şi cum stătea nehotărît pe malul Pontului zis Euxin, Doamna Eufrosina îşi luă copii amândoi în braţe şi sări pe puntea uneia din corăbii, pe care silit fu şi Vodă s’o urmeze. La câţiva metri abia de mal, un val uriaş acoperi micul vas de rămaseră toţi cei de pe ţărm înmărmuriţi, siguri fiind că el s’a scufundat. Dar după câteva clipe corabia se arătă, săltăreaţă, în capul celui val. . . Domnul Moldovei şi vajnica sa nevastă sosiră teferi la Galaţi, pe când dincolo, lângă Varna, Cara-Feize fluiera doar a pagubă. 428 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE « Cum a venit Alexandru Vodă Suţu în Iaşi» zice Manolachi Drăghici «au apucat frânele cârmuirii cu mare înţelepciune şi blândeţe, încât poporul întreg se simţea fericit cu asemenea domnie, chemându-1 Părintele Patriei ». Poarta pare a fi fost şi ea mulţumită de noul voevod, deoarece un an mai târziu, după fuga lui Mihai Suţu din Muntenia, ea numi pe Vodă Alexandru Domn în amândouă principatele, lucru care nu se mai întâmplase în ţările noastre niciodată sub Fanarioţi, decât doar sub Mavroyeni, când însă voevodul ambelor ţări nu domnea de fapt în niciuna din două, fiind Moldova ocupată de Ruşi şi Muntenia bejănită din pricina războiului. Alexandru Suţu, cum primi firmanul de confirmare a domniei muntene, porni pe dată la Bucureşti. £1 nu putu însă rămâne acolo decât trei luni, din Iunie până în Septemvrie, fiindcă Curtea din Petrograd, acum aproape stăpână pe situaţie, impuse Porţii mazilirea sa din amândouă principate, numindu-se în locul lui pe Constantin Ipsilanti la Bucureşti şi pe Alexandru Moruzi la Iaşi. Aşa dar, după mai puţin de doi ani de măriri, Vodă Alexandru îşi luă soţia şi copiii şi se întoarse la Constantinopol. In veşnicu-i neastâmpăr, el unelti mai de zor decât oricând în vederea recăpătării domniei uneia din ţările româneşti, sforţări care, la sfârşitul anului 1806, fură încununate cu izbândă. Numit Domn al Munteniei, el plecă, ca şi întâia dată fără întârziere, în spre malurile Dunării, pe care nu le putu trece, fiindcă tocmai când sosi el acolo izbucni noul războiu ruso-turc. Armatele moscovite ocupând amândouă Principatele — pe care trebuia să nu le mai evacueze decât în 1812 în schimbul raptului Basarabiei — Alexandru Suţu rămase în tot timpul acestui lung războiu în lagărul turcesc. In timpul acesta Doamna Eufrosina aştepta, îndurerată sau resemnată, sfârşitul calvarului unei singurătăţi, pe care însă şase copii o umplea totuşi în deajuns1). Creşterea pe care se pricepu această femeie să o dea copiilor ei fu, din două puncte de vedere, bună. Căci pe de o parte ea îngriji de educaţia şi de învăţătura lor, 1) In 1801 se născuse la Iaşi fetiţa Ruxandra, botezată de Mitropolitul Iacob, iar la Constantinopol ea mai avusese pe Ion, la 2 Decemvrie 1803, pe Scarlat la 20 Iulie 1806, şi pe Dumitru în 1807, deci după plecarea soţului ei. DOAMNA EUFROSINA A LUI ALEXANDRU VODĂ ŞI DOMNIŢELE EI 429 iur pe de alta lăsa copiilor cea mai deplină libertate în ceasurile lor de joacă, fără a exercita un prea strâns control asupra timpului întrebuinţat şi a tovarăşilor de petrecere, ceea ce dă copilului, mai târziu în viaţă, o îndemânare care lipseşte celor cari au trăit de mici în fustele mamei. Când, după încheierea păcii din 1812, Suţu se întoarse la Con-stantinopol şi Doamna Eufrosina îi arătă copiii, după 6 ani de lipsă de acasă el fu aproape să nu-i mai cunoască. « II rentra dans ses ' foyers pendant la nuit et fut atendri de nous revoir; nous fîmes Bosforul (Arnăut Chioi şi Bebec) pour ainsi dire connaissanCe, comme si nous ne nous etions jamais vus » ne asigură Nicolae Suţu. Alexandru Suţu avea atunci 54 de ani şi Doamnă-sa vreo 42; beizadea Nicolae, cel mai mare din copii, era de 14 şi beizadea Dumitru, cel mai mic, abia de 5 ani. Viaţa acestor copii ne-a fost arătată, cu unele amănunte pline de farmec, de Nicolae Suţu în Amintirile sale. El ne istoriseşte că frumoasa lor locuinţă dela Arnăut-Chioi fu distrusă de flăcări scurtă vreme după întoarcerea tatălui lor din războiu, ceea ce-i siliră să se mute cu toţii în casa, 430 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE foarte încăpătoare, a unui văr primar de-al lui Vodă Alexandru. Costachi Soutzo, zis Kiebap, care era situată în aceeaşi localitate, însă în marginea opusă. Costachi Suţu nu mai trăia pe atunci, iar nevasta lui, care-şi pierduse minţile, fusese închisă într’o mănăstire. In casă locuiau deci numai copiii lor, în număr de 9, sub paza şi epitropia dascălului Gheorghe Serrius. Când se mută acolo familia lui Vodă Alexandru, din 9 copii se făcură 16 (căci se mai născuse in 1813 micuţul Grigore). Cel mai mare din toţi era Dumi-trachi, fiul lui Costachi Kiebap, care având 22 de ani nu catadisea fireşte să se joace cu verii lui mai mici, dar care binevoia, ceva cam prea des, să le dea nişte picioare undeva, care-1 duşmăni cu toată şleahta micilor fraţi şi veri. Aceştia puseră deci într’o zi la cale o răzbunare, care izbuti încă mult mai bine decât chibzuiseră ei. Casele Grecilor din Constantinopol, unele de lemn altele de zidărie, nişte hirdughii cu câte 30—40 de camere deseori goale, erau foarte asemănătoare cu vechile case româneşti din acele vremuri, aşa cum au mai rămas unele în provincie, multe în Bucureşti (mai ales dincolo de Dâmboviţa) şi încă şi mai multe în Iaşi. Etajul de deasupra (la care ajungeai printr’o tindă în care era scara) avea odăi mari, înalte şi luminoase, care erau saloanele de primire şi iatacurile stăpânilor şi ale copiilor, când erau ei mici. Etajul de dedesubt—parterul — era mai jos de tavan, mai întunecos, şi încăperile lui serveau de sufragerii, cămări, odăi de logofeţi, feciori, fete în casă, etc. Tot acolo jos locuiau băieţii când se făceau mari, precum şi dascălii lor. Dumitrachi Suţu, flăcău bun de însurat, avea deci camera lui jos, într’un colţ, peste drum de-a profesorului Serrius. Dracii de plozi se apucară într’o seară, pe când nu era acesta acasă, să-i ascundă calpacul sub plapomă, pentru ca să şi-l turtească Dumitrachi când s’o aşeza în pat. Sosit noaptea târziu în camera sa, tânărul trase zăvorul la uşă, se desbracă, stinse lumânarea şi se aşează să se culce; dar abia îi atinse picioarele calpacul umflat şi păros1), că, crezând că i s’a furişat în pat cine ştie ce dihanie, sări împuşcat în picioare, înfă-şurând animalul cu pătura bine strânsă împrejurul lui, spre a-1 x) Calpacele erau făcute din piei de miel. DOAMNA EUFROSINA A LUI ALEXANDRU VODĂ ŞI DOMNIŢELE EI 431 împiedeca să se mişte. Cu o mână îl ţinea şi cu cealaltă îi căra la pumni cu nemiluita. Calpacul, elastic, se turtea şi sărea iar la loc, ca o minge, pielea lui lăsând să se audă şi un geamăt înfundat, care-1 convingea pe Dumitrachi şi mai mult că ţinea în mână vreo dihanie apocaliptică. Obosit de luptă şi văzând că animalul nu moare, viteazul tânăr începu să strige după ajutor. Dascălul Serrius de peste drum, auzind chemările elevului său, dădu năvală la uşă, pe care o găsi însă încuiată: — « Dar ce este, în numele lui Dumnezeu ? » — « Un animal în patul meuf Nu-1 pot dovedi! » — « Deschide uşa! » — « Nu pot. II ţin înfăşurat în plapomă. Sparge uşa, repede! » Uşa fu spartă, lumânările aprinse... Feciorii alergaseră din toate părţile, înconjurând patul, ridicând plapoma. . . încet, în-cetinel... până deteră de calpacul turtit, de în adevăr nu se mai ştia ori este calpac, ori dihanie! Dumitrachi Suţu, care muri opt ani mai târziu în Batalionul Sacru al Eteriei, mulţumi atunci fraţilor şi verilor săi de ruşinea ce i-o făcuse, prin noi şi sdravene picioare date unde li se cuvenea. Dar picioare sau pumni nu împiedecau pe micele beizadele, constituite în bandă, să urmeze cu şolticăriile lor oriunde găseau prilejul să facă ceva ingenios sau inedit. Ba era pescuitul în locuri oprite, ba vânători de păsări în grădini străine, ba mici furturi chiar, căci la vârsta lor nici etica nici ighemonicul nu le erau cunoscute. Una din plăcerile lor era să ciordească struguri din via, foarte mare, ce se întindea în spatele casei lor, dar care era arendată unui Albanez, bun paznic al averii sale. Toate şmecheriile din lume le întrebuinţau copiii spre a înşela paza vierului. Era într’un an un strugure mare cât cinci pumni, chiar lângă coliba Albanezului, şi de care avea acesta grijă ca de ochii din cap. Dar dracii de beizadele se sfătuiră să i-1 umfle. Şi astfel într’o zi merseră vreo şase din ei acolo şi începură să facă fel de fel de salturi şi de ţopăituri pentru a arăta ce sprinteni sunt. Vierul, om cu ambiţia lui, spuse copiilor că, deşi bătrân, dar nu se lasă bătut de zece ca ei, şi pentru a le face pe dată dovada, se căţără de craca unui copac, spânzurându-se de picioare cu capul în jos. Nu bine văzură copiii pe Albanez în 432 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE această postură, că-i şi furară strugurele, alergând apoi din răsputeri până afară din vie... Petrecerile acestea ştrengăreşti erau ale băieţilor; fetele aveau pe ale lor, mai potrivite cu sexul, cu vârsta şi cu rangul unor Domniţe. Sub o mai aspră priveghere a Doamnei Eufrosinei, ele învăţau carte, gospodărie, pictură, muzică şi dans. Arta coreografică era pentru fetele lui Vodă Alexandru o adevărată desfătare. împreună cu verele lor Suţu-Kebap şi cu fetele lui Aristarchi, care locuiau A * in casa de peste drum, ele făceau dese întruniri, seara mai ales, cântând şi jucând împreună. De cu ziuă îşi făceau dela ferestrele unei case la ferestrele celeilalte semne anume de ale lor — un alfabet convenţional născocit de ele — pentru a-şi da întâlnire după asfinţitul soarelui, fireşte că şi împreună cu verişorii, căci petrecere fără cavaleri era treabă turcească, nu creştinească. E de presupus că de când e lumea lume firea omenească a rămas, în esenţa ei, aceeaşi. Iată pe fetişcanele acestea constantinopolitane, făcându-şi, în anii dintâi a veacului trecut, între ele sau cu băieţii, semne muteşti pe la geamuri, cum îşi mai fac şi astăzi fetele din pensionate şi cum şi le-o fi făcut şi la Saint-Cyr sub Doamna de Maintenon, sau în alte ţări şi în alte timpuri a căror amintire s’a şters. Tinerii aceştia, cum e şi firesc, se plăceau unii pe alţii. Nicolae Aristarchi — care va ajunge mai târziu mare logofăt al Patriarhiei şi capuchihae al Domnului Munteniei — era de-o vârstă cu Nicolae Suţu şi pare a fi plăcut Domniţei Ralu. Sora lui plăcea lui beizadea Nicolachi. O găsea « frumoasă, precocie, şi cu ochii focoşi în care scânteiau licăririle soarelui oriental »... Vorbele acestea spun multe... Când se întruneau cu toţii seara împreună ei se apucau, la lumina câtorva lumânări, să danseze « fără muzică », sau cel mult în sunetul foarte domol al unei vioare în surdină, fiindcă ghiaurii nu aveau voie să petreacă în capitala Sultanilor Osmanlii. Totuşi, într’o seară călduroasă de vară, ei lăsară deschise geamurile ferestrelor care dădeau pe Bosfor, şi deşi dansau fără muzică la lumina unei singure lumânări, întâmplarea făcu să treacă pe acolo, în caicu-i cu şase rame, marele Bostangi-Başa, şeful poliţiei din Stambul1). Cum văzu acesta că într’o casă de creştini par a l) Vezi pentru isprăvile lui cap. io, pag. 165 şi cap. 14, pag. 286. DOAMNA EUFROSINA A LUI ALEXANDRU VODĂ ŞI DOMNIŢELE EI 433 petrece, noaptea, nişte oameni, spuse barcagiilor să tragă la mal, şi chemând pe bostangiul locului îi porunci să aducă a doua zi la poliţia din Stambul pe proprietarul acelei case, în care îndrăsniseră nişte copii să danseze. Bostangiul, închinându-se până la pământ, spuse Paşalei că legea nu-i îngăduie să aresteze pe-un bei, fost } voevod al Kara-Ifla-cului1). « Je crois meme », spune Ni-colae Suţu « que mon p£re fit donner â la Porte des explications qui ne tournerent pas a Pavantage du bo-stanji-bachi». Dar dacă de data aceasta lucrurile se întoarseră spre binele tinerilor, de multe alte ori ei, ca toţi creştinii din Stambul, erau supuşi la cele mai înjositoare bad-jocore ai celor mai nespălaţi dintre Turci. Casa lui Duri-Zade, mahomedan înfumurat dar sărăcit, era şi ea în apropierea locuinţei lui Suţu. Fiul turcului era de-o vârstă cu beizadea Nicolae şi cu fiul bogatului negustor armean Duzoglu2). Tânărului Duri îi era necaz pe amândoi, fiindcă deşi 1) Ţara Românească. 2) Vezi cap. 13. . [ iZT L 28 434 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE ghiauri, unul era fecior de Domn iar celălalt avea cai şi haine şi inele mai frumoase decât ale sale. Intâlnindu-i deci într’o zi într’una din străzile acele înguste cum sunt ele la Constantinopol — Duri-Zade fiind călare pe singura mârţoagă pe care o mai avea, iar Suţu şi Duzoglu mergând din întâmplare pe jos — el îşi îndreptă gloaba în spre ei, făcându-se că nu-i vede. Băieţii se lipiră de zid, dar Turcul îi strânse între burta calului şi pietrele gardului, gata să-i strivească .. * Şi creştinii trebuiră să tacă... şi astfel de lucruri se repetau zilnic, pretutindeni, pe străzile oraşului şi în tot cuprinsul Imperiului. Stavrachi Aristarchi, tatăl copiilor de care am vorbit mai sus, fusese trimis într’o zi cu o treabă de Alexandru Vodă într’o mahala îndepărtată a Stambulului, acolo unde intoleranţa mahomedană era la culme. Nişte pui de Turci se luară după el, aruncându-i cu bulgări de zăpadă în care puseseră pietre. Grecul o luă la goană până la casa la care avea treabă, şi ajungând acolo începu să bată tare în uşă ca să i se deschidă. Insă portarul, crăpând uşa şi văzându-1 pe ghiaur încleştat, o închise repede iar, lăsându-1 pe Aristarchi câteva minute prada copiilor care-şi băteau joc de el... Şi acestea erau floare la ureche, pe lângă alte întâmplări, când pentru vreo toană rea a vreunui Musulman oarecare, intra sărăcia sau moartea în casa necredincioşilor. Astfel pe când se afla Alexandru Suţu în lagărul turcesc pe malul Dunării, el trimise într’o zi la Constantinopol pe o rudă de a sa, Alecu Vlahuţi, cu o importantă misiune către Poartă. Vlahuţi, care lipsise mai mulţi ani din capitală, nu ştia că la Buiuc-Dere şi la Therapia — tocmai la Buiuc-Dere şi la Therapia — portul saricului era oprit pentru creştini*). Afându-se deci în această din urmă localitate, la el acasă, stătea într’o dimineaţă cu saricul pe cap la fereastră şi trăgea din ciubuc. Nişte galeongii trecură pe acolo şi-l zăriră. Fără vorbă multă tânărul Alecu, logodit abia de-o săptămână, fu scos din casă şi dus în faţa lui Capudan Paşa, care când i se spuse crima pe care o făptuise Grecul — mai ales că Turcul nu-şi băuse încă cafeaua şi era deci morocănos — puse să i se taie capul, acolo pe loc. x) Saricul era un fel de turban. DOAMNA EUFROSINA A LUI ALEXANDRU VODĂ ŞI DOMNIŢELE EI 435 Grozăviile acestea aveau răsunet în sufletele Grecilor. Până să vină însă Romaica1), ei se mângâiau de relele ce sufereau dela cei mai tari prin relele ce făceau celor mai slabi decât ei. Aceştia erau Evreii, persecutaţi, badjocoriţi, luaţi în râs de-o lume întreagă, chiar de Turci care-i priveau ca mai râioşi încă decât creştinii. Când se întâlnea un Grec cu un Jidan îi întorcea înzecit relele ce pătimise dela Turci — iar Vinerea Mare era a lor, a creştinilor, cărora era îngăduit în toate mahalele oraşului să ardă pe-un rug un Evreu în efigie! Iată cum era, pe scurt, traiul strănepoţilor lui Pericles şi ai lui Justinian, în anii Mântuirei 1810—20, în locul în care timp de o mie de ani fuseseră ei stăpâni peste Byzanţ şi peste tot Orientul. La noi în ţară porunceau însă ei... dar încă foarte scurtă vreme, căci dacă Eteria le aduse lor Romaica, apoi nouă ne aduse pe Domnul Tudor cu Pandurii săi şi cu redeşteptarea simţimântului naţional, din care se va naşte România Românilor. Vara 1817 familiile Suţu şi Aristarchi o petrecură în insula Halki, la mănăstirea Maicei Domnului. « L’air balsamique qu’on y respirait, Ia liberte dont on y jouissait, Ies sites charmants qu’on y rencontrait en faisaient un sejour enchanteur» spune, după vreo 50 de ani, Nicolae Suţu, care bătrân fiind, nu putea uita vederea ce se desfăşura acolo de pe culmea muntelui Sfintei Treimi: în spre miazănoapte Byzanţul de două ori desenat, pe cerul albastru şi pe luciul mării, cu palatele, turnurile şi minaretele sale întretăiate de siluetele corăbiilor de pe maluri, la Apus Tracia care se pierdea în zare, la Răsărit Asia, fantasmagorică şi luxuriantă, şi la miazăzi marea2), cea care părea fără de sfârşit şi în capătul căreia se zărea totuşi două limbi de pământ care păreau a se împreuna: Darda-nelele! Acolo, în acest decor, tomnatica dar încă fecunda Doamnă Eufrosina avu pe cel din urmă copil al ei, Domniţa Maria, care făcu pe mamă-sa să sufere 36 de ore până se hotărî să vadă lumina *) *) « Veni-va ea romaica » (tha elthi to ’romaico) era ameninţarea, suspinul Grecilor oprimaţi de Musulmani, nădejdea lor în marea zi a răzbunării când Ellenismul va fi din nou învingător, implântând crucea pe cupola Sfintei Sofiei. (Grecii bizantini se numeau Romaici). 2) Propontida sau Marea de Marmara. 436 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE zilei, a unei vieţi care-i va fi foarte scurtă1). Tot acolo pare a se fi născut romanul de dragoste dintre Domniţa Ruxanda, fată de 16 ani, şi Manolachi Aristarchi, cel cu care iarna dansase la Arnăut-Kioi, vara se plimba pe cărările înflorite ale insulei Halki, şi care în curând îi va fi bărbat. La începutul lui Octomvrie se întoarseră cu toţii la Constanti-nopol, unde petrecură încă un singur an în casa cea mare din Arnăut-Kioi, un singur an şi cel din urmă din viaţa lor a tuturor, căci soarta îi va împrăştia pe toţi, pe unii în ceea lume, pe alţii în cele patru colţuri ale pământului, dar niciodată niciunul nu se va mai întoarce « acasă ». Totuşi, când plecară, ce bucurie în sufletele lor şi ce de nădejdi; căci Alexandru Suţu era acum din nou voevod al Ţării Româneşti. Pe la sfârşitul anului 1818, după fuga lui Caradja din Bucureşti, Poarta îl numise Domn, decretând în acelaşi timp vestitul canun-name (regulament) prin care se stabilea că domniile Ţărilor Dunărene nu vor mai putea fi date în viitor decât la patru familii fanariote, a lui Alexandru Suţu, a lui Mihai Suţu, a lui Scarlat Calli-maki şi a Moruzeştilor (cu excluderea ramurei lui beizadea Constantin) . « Je me suis toujours demande » spune Nicolae Suţu « comment mon pere a pu se faire illusion sur la portee d’un pareil acte, et ne pas s’apercevoir qu’il etait tout aussi facile au premier individu en faveur aupres des Turcs de mettre â neant Poeuvre de ses medi-tations qu’il a ete possible â lui de Periger en droit. Le fait est que le conoun-name fut emporte deux ans plus tard par le tourbillon de la revolution grecque»* 2). Se vede aşa dar din aceste vorbe ale lui beizadea Nicolae, că vestitul dar efemerul Regulament fusese opera lui Alexandru Suţu, *) Născută la 22 August 1817, ea fu botezată de bătrâna el bunică Doamna Ruxandra Callimaki. 2) « M’am întrebat întotdeauna cum de-a putut tatăl meu să-şi facă iluzie despre trăinicia unui atare act, şi cum de n’a văzut că era tot atât de uşor pentru cel d’întâi individ în voia veghiată a Turcilor de a distruge opera meditaţiilor sale, pecât îi fusese lui cu putinţă de a o înfăptui în drept. Şi în adevăr că acest regulament a şi fost înghiţit, doi ani mai târziu, de vârtejul revoluţiei greceşti. DOAMNA EUFROSINA A LUI ALEXANDRU VODĂ ŞI DOMNIŢELE EI 437 tarele de altfel, după cum vom vedea, nu credea sau nu voia să creadă în apropiata zi a Eteriei. Intru cât membrii celor trei familii dintâi erau strânşi legaţi între ei, Mihai Suţu fiind nepotul lui Alexandru (fiul vărului său primar) şi Scarlat Callimaki fiind cumnatul său (fratele Doamnei Eufrosina), Vodă Alexandru se gândi să-şi apropie şi neamul Moruzesc, pentru a înfiinţa astfel un «trust» de familie în vederea exploatării ţărilor române. Ca atare, înainte de a părăsi Ţarigradul, el logodi pe fata lui mai mare. Domniţa Ralu (era de 19 ani) cu beizadea Nicolae Moruzi, fiul fostului voevod Alexandru Moruzi. Logodna şi învestitura se făcură cam în aceeaşi vreme, şi cum fură gata amândouă, în toiul iernei, înainte de Crăciun, Alexandru Suţu porni cu toată numeroasa sa familie în spre malurile Dunării. La Bucureşti boierii se întruniseră după fuga lui Caradja şi. cerând Domn pământean, propuseră ca voevod pe bătrânul ban Pârscoveanu din Craiova. Dar această îndrăsneală de-a veni din nou la vechile obiceiuri din bătrâni nici nu fu băgată în seamă de Poartă. Când ajunse deci Suţu la Giurgiu, Pârscoveanu plecă din nou în Oltenia, iar boierii, amărâţi dar făţarnici, veniră să ureze Domnului Alexandru bun sosit în ţară şi să-i arate « bucuria lor » de a-1 vedea iar printre ei. Prima grijă a administraţiei lui Suţu fu controlul « furturilor lui Caradja»1), a doua fu de-a călca repede pe urmele celui pe care-1 controla, deoarece « comme de raison, il devait se munir de quoi parer â sa detresse future », vorba fiului său Nicolae 2). Şi între timp începu căpătuirea copiilor, care de altfel fu lăsată, mai mult în seama Doamnei Eufrosina. Această femeie, pe care o pândea nenorocirile întâmplărilor viitoare şi care pierduse în tinereţe doi copii, cei doi mai mari, avu durerea să piardă acum şi pe cel mai mic din toţi, Domniţa Maria, cea născută în 1817 la Halki. Se zice că sunt în lume mâini norocoase la botez şi altele nenorocoase. Mâna Doamnei Ruxanda Callimaki, mama Doamnei Eufrosina, era din cele fără noroc. Pe această din urmă copilă o botezase ea, precum şi pe fata cea x) Xenopol: « Istoria Românilor », voi. V. s) Vezi pag. 8 şi 427. 438 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE mai mare Ralu. Maria muri în 1820, la vârsta de trei ani, iar Ralu îşi strică logodna cu beizadea Niculachi Moruzi, fie din pricina neînţelegerilor dintre neamurile Moruzi şi Suţu, fie din cauză că tânărul avea « o purtare uşuratecă, ce nu prevesteau destinele pe care socrul său le visase pentru el »*). Tânăra Domniţă va rămâne multă vreme nemăritată, fiind o fată vrednică, şi bună care va avea toată viaţa grijă de mamă-sa, şi care chiar când se va mărita va face pasul acesta, după cum vom vedea, mai mult pentru a înlesni traiul iubitei sale maici. De altfel Doamna Eufrosina pare a fi fost în adevăr femeia pe care o descrie fiul ei — dacă nu chiar « o sfântă », dar în tot cazul o fire blândă şi înţelegătoare. Astfel pe fiică-sa Ruxanda, cea îndrăgostită de tânărul Manoil Arghiropol, o mărită cu acest prieten al casei, fără a-i precupeţi fericirea faţă de avantagiile ce ar fi putut trage ea însăşi printr’o căsătorie mai strălucită pe care ar fi putut-o face Domniţa Ruxanda. O atare « căsătorie de convenienţă » o făcu însă beizadea Nicolae, luând de soţie pe Eca-terina Cantacuzino din Moldova, care primi la nuntă o zestre menită să scoată din sărăcie, dacă nu tot neamul suţesc, dar în tot cazul pe Nicolae şi pe numeroşii copii ce va avea. « Cei doi ani de domnie ai tatălui meu » zice acelaşi Nicolae în Amintirile sale « nu mi-au rămas întipărite în minte decât prea puţin. Ne bucuram de prezent ca şi cum ziua de mâine ar fi fost în stăpânirea noastră » * 2). Ce pline de înţeles sunt vorbele acestea, ce bine arată ele nepre-vederea celor cari, când le zâmbeşte norocul, nu se mai gândesc x) N. Soutzo: « Memoires », pag. 36. Totuşi beizadea Nicolae Moruzi, fost Dragoman al Flotei, era un om inteligent, cultivat şi simpatic, deşi uneori prea crud. El e cel care poruncise să se cumpere, în anul 1820, dela un popă din insula Milo, statuia Venerei lui Scopas, pe care i-o suflă însă contele Marcellus, de-o duse apoi în Franţa, unde, expusă la Muzeul Luvrului, este admirată de o lume întreagă, de peste 100 de ani, privită fiind ca cel mai vestit capodoperă a statuarei antice. (Vezi Călătoriile Contelui Marcellin şi C. Gane: « Cum era să fie Venera din Milo românească », în Realitatea Ilustrată, Nr. 1,1935). 2) Doamna şi Domniţele sale mergeau prin casele boierilor, la baluri şi concerte (Lagarde). Acelaşi autor ne arată că Alexandru Vodă, deşi n’avea decât 50 de ani, era alb ca zăpada. DOAMNA EUFROSINA A LUI ALEXANDRU VODĂ ŞI DOMNIŢELE EI 439 la nimic alta decât la exploatarea clipelor de fericire pe care le cred veşnice. Totuşi în timpul acesta, prevestind viitorul apropiat, pârâiau încheieturile revoluţiei. Rădăcinele ei erau adânci. De altfel răscoala aceasta prezenta trei laturi cu totul deosebite una de alta, care n*au avut decât un punct comun: schimbarea ordinei stabilite a lucrurilor. Mai întâi era deci Eteria, o mişcare politică de eliberare a Grecilor de sub dominaţiunea turcească, şi care se deosebea, după cum e vădit, de celelalte două mişcări, cea naţionalistă a boierilor şi cea socială a pandurilor. Să ne oprim întâiu la Eteria, care a deslănţuit de fapt revoluţia, celelalte două mişcări fiind numai nişte corolare de ale ei. Eteria îşi avea origina, pur politică, dacă nu dela cucerirea Byzanţului — căci ar însemna a merge prea departe — dar în tot cazul dela începutul veacului al XVIII-lea, când s’a redeşteptat conştiinţa ellenă dintr’un îndoit motiv: mai întâi din sforţările moscovite ale lui Petru cel Mare şi ale Ecaterinei a IlI-a de a recuceri pentru creştinătate Constantinopolul, ceeace deschise Grecilor ochii asupra posibilităţii unei eliberări a lor, şi al doilea din faptul că Fanarioţii ajungând a stăpâni ţările noastre, căpătară prin faptul acesta mai multă încredere în puterile lor decât mai înainte, când singura lor ambiţie fusese îmbogăţirea prin negoţ. Fanarioţii aceştia, cari erau în deobşte oameni deştepţi, cultivaţi şi şireţi, şi care ca Dragomani şi ca Domni erau cunoscători ai diplomaţiei europene, înţeleseră de sigur că sforţările Moscovei de-a cuceri Constantinopolul (nu pentru creştinătate, după cum ziceau, ci pentru ei, care aveau nevoie de Byzanţ pentru a stăpâni Dardanelele şi a domina mările), înţeleseră sau presimţiseră că sforţările acestea vor fi zădarnice. Dar ceeace ştiau că nu vor ajunge a face Ruşii, fiindcă mai avea şi Europa o vorbă de spus în această chestiune, nădăjduiau că cu timpul vor putea-o realiza ei — nu cucerirea Byzanţului (deşi s’au gândit şi la aceasta, fireşte că într’un viitor mai îndepărtat) dar deocamdată cel puţin recucerirea libertăţii lor. Pentru a ajunge la slăbirea puterii Ottomanilor, al cărei declin se arăta de altfel dela Pacea dela Karlowitz (1699), slăbire care nu putea decât să înlesnească realizarea scopului lor, Grecii 440 TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DOMNIŢE vedeau cu cea mai mare plăcere deslănţuindu-se războaiele ruso-turce, care se isprăveau întotdeauna cu păci din ce în ce mai înjositoare pentru Poartă. Se bucurau de asemenea de orice turburări interne — Pasvantoglu pe Dunăre, Aii Paşa în Macedonia, Mamelucii lui Mehmed Aii în Egipt, Vahabiţii în Arabia — şi cu atât mai mult de mişcările autonomiste ale populaţiunilor subjugate — Muntenegro, Sârbii lui Kara-Gheorghe şi ai lui Miloş Obrenovici. In limitele posibilităţilor lor Fanarioţii ajutau cât puteau pe duşmanii Porţii, prin uneltiri cu Ruşii, prin pasivitate uneori, alteori prin sfaturi sau chiar prin sume de bani date răsvrătiţilor. Dar dacă este destul de firesc că toate uneltirile acestea ale Grecilor porneau în genere de pe pământul românesc, deoarece aici Fanarioţii erau la largul lor, având mai multă libertate de acţiune, şi având şi puterea şi banii, apoi lucrul devine de tot ciudat şi paradoxal când te gândeşti că semnul efectiv al mişcării eliberării Grecilor a fost dat de un Român. Un Român Macedonean, grecîzat, dar Român: Rigas din Ve-leştinx). El veni în ţară ca secretar al lui Alexandru Vodă Ipsilanti. Aici în Bucureşti, pe la 1780, înfiinţa el Eteria (exaiqia rcov cpllmv = societatea amicilor), a cărei lozincă era: «Trăiască iubirea de neam» (C^tco rj W W i f n e/j pi C r H > > o o o «L o g. Ş fi 2 § § < < 3 II £ o 65 3 s. > o ;5î M ^ s 0 > o 8 z w *3 o PI =: 50 51 5 < II Ghiculeştii din Moldova FAMILIA IPSILANTI ION IPSILANTI ALEXANDRU Eteristul TEODOR 1 CONSTANTIN 1 ANTON 1 MANOIL i 1 1 i THEODORA SMARANDA ION CASANDRA Ştefan Racoviţă V. V. = G. Moruzi = Smaranda Mamona = Diamandi Razu 1 i 1 i MANOLACH1 ALEXANDRU V. V. SMARANDA = Ecaterina Moruzi = D. Racoviţă 1 1 1 1 DUMITRU CONSTANTIN V. V. RALU = Ralii Căliimaki = Al. Mano = Elisabeta Văcărescu 1 1 1 1 1 1 I i NICOLAE DUMITRU GRIGORE ION GHEORGHE MARIA ELENA ECATERINA Eraclia = Maria = Al. Schina = Al. Negri = Gavril Scanavi Moruzi Catacaz 1 1 1 1 GRIGORE SOFIA Elena Şina = C-te de Roma l MANUEL IFIGENIA HERACLIE ® Smaranda Galaţi » Albert V. Pappenheim = Prinţ Hohenlohe-Schillingfiirst FAMILIA MORUZI Smaranda > Iacovachi Rizo Ruxandra ■ I. Callimaki Ralu > Caliarhi Adam Moruzi ‘ fiica lui P. Nicusi Maraona Gheorghe = Smaranda C. Ipsilanti LUXANDRA = Scarlat Vodă Ghica Dimitrie = Sultana Mavrocordat CONSTANTIN V. V. > Smaranda Sulgearoglu Alexandru — o Suţu Sultana ; Scarlat Sturza Anastasie * Arghiropol Caterina ALEXANDRU V. V. • Zoe Rosetti Dimitrie o Suţu Antioh Ion Elena Ghica Ralu ■ C. Caradja beizadea s Smaranda - Al. Mavrocordat Eufrosina ■ Plagino Constantin Ralu Mavrocordat Dimitrie ; Sevastia Geraki Nicolae logodit cu Ralu Suţu Dimitrie Alexandru Panait Constantin Constantin Alexandru « Maria Negri = Pulheria Rosetti = Aglae Plagino = Pulcheria Cantacuzino = Adela Sturza = Smaranda Balş = Catrina Sturza 1 1 1 1 1 Dumitru (Cneazul) în Grecia Alexandru Dumitru Scriitorul Sebastian * Ghica Maria = Al. Cuza = Ion Brăteanu FAMILIA CALLIMAKl Vasile Călmaşul = Arvunia Teodor Nicolae iau numele| de Callimaki Gavril ION V. V. Maria Paraschiva Dimitrie Ion Mitropolit = Raluca = I. Ursuleţ = Andronachi = Maria Sturza Hrisoscoleu = Gh. Canano GRIGORE V. V. ALEXANDRU V. V. SEVASTIA MARIA Kon = Elena = Elena Ghica = Gr. Vlasto = Alexandru Vodă = 2'oe Sturza Mavrocordat = Mihai Vodă = Mavrocordat = Ruxanda Catargi l Suţu SMARANDA Ralu Maria Ion SCARLAT V. V. RALU EUFROSINA Ion Alexandru = Alex. Vodă = Mihai = Grigore + = Ruxanda = Const. Vodă = Alex, Vodă = Ruxanda = Elena Conachi Hangerli Cantacuzino Sturza Mavroyeni Ipsilanti Suţu Moruzi = Maria Cuza w to Alexandru Ralu Eufrosina Grigore Alexandru 4 fete Teodor Eufrosina = C. Palladi = N. Papadopol = de Breuil = Rusanoff Ba1ş = Zeneide Cantacuzino Suţu Moruzi Persani Fetala Callimaki de azi ^3 Scarlat + FAMILIA CAR ADJ A Constantin cca. 1560 o 00 r~ Costea Dimitrie Cocona = Scarlat Beglici r lacob Iacob alţi 5 copii Constantin RUXANDA = Alexandru Vodă Coconul = Nicolae Mavrocordat f 1 1 1 t 1 Gheorghe Mihai Ştefan Scarlat Dumitru Casandra Roxana Vatazi = Zamfira Rosetti 1 -1 i ---- i- -! Scarlat 2 fete Teodor Nicolae Constantin Zoe --- Casandra = Zamfira Suţu Vlasto 1 | 1 1 1 1 1 Gheorghe 2 fete Constantin NICOLAE V. V. Gheorghe = Raliţa Ghica = Tarsiţa.... 1 l 1 1 i i 1 1 Constantin ION V. V. Scarlat Elena Ion Gheorghe Constantin = Elena = Enăchiţă = Ralu Scanavi Văcărescu Moruzi Gheorghe Constantin ROXANA Ralu Smaranda = Smaranda = Elena = Mihai 11 Vodă = Gheorghe = C. Vlahutzi Rosetti Tabacopol Suţu Arghiropol I 1 i Ramura Costea Ramura Constantin I I. £ * rr oa II O 2 P C II O *i O I II •3 p p < o 2 O. o » 3 p k* mw 3.8 o