< C. GANE Amărâte şi vesele vieţi de jupânese şi cucoane / EDITURA MODERNĂ ^ BIBLIOTECA Unde eşti tu pitit, în meleagurile noastre, Brantome «*• ale tale „ Vieţi de dame ilustre şi dame galante" şi unde tu Margaerite de Valois cu pitoreştele tale „Memorii" ? Şi doar au trăit şi la noi ca aiurea, dacă nu dame ilustre, dar jupânese de toi felul, unele foarte cuminte, altele totuşi şi ele galante! Dacă aceste femei nu şi-au scris „Memoriile", pricina o fi că nu ştiau caxl^_iar biografii le-au lipsit, fiindcă altele erau grijile oieţilor noştri scribi de pe vremuri, decât de a lăsa posterităţii însemnări despre vieţile femeilor pe care le-au cunoscut. Pentru a le da deci de urme, trebueşte multă răbdare; le găsim tupilate prin cronici şi letopiseţe, prin maldăre de acte vechi, catastife, zapisţ şi izvoade. Celeimai multe din ele, când vor să se arate nouă, sunt Doamne sau Domniţe... şi despre aceste am vorbit altădată în alte cărţi. Dar sunt şi femei mai puţin „ilustre", despre care cu greu, dar tot se mai poate spune câte ceva. De pildă, în secolul al XVJ-lea, despre Velica^ibovnica Jui-Mihai Viteazul, şi despre Sima Stolnifeasa Buzească, nevasta generalului său, ale -căror vieţi le-ăm~mai schiţat aiurea. Iar începând cu veacul lui Vasile Lupu şi Matei Basarab, documentele fiind şi ele de atunci încoace mai numeroase, putem reconstitui, oarecum, unele vieţi, sau crâmpeie de vieţi, sau anumite întâmplări din acele vieţi de femei moarte de demult, care merită şi ele să nu fie date uitării, fiindcă, oricum, suntem doar toţi os din osul lor. I VREMURILE DE NEPACE. 1. Jupânesele robite de tătari 2. Jupânesele ţăfuite de arginti 3. Jupânesele martore şi jurătoare 4. Jupânesele legate la puşti- b.B;:. . I 1. Jupânesele robite de Tătari. Un Toader, fecior lui Pahomie, mărturisea odată cu o \6p.rte oe făcuse la mâna lui Constnadin Ciudin, nepotul lui Ştefan, precum să se ştie1 că „,în vrtemife de demult, pe când erau Turcii în Cairaeniţa şi era nepaoe, trăind eu în stânca Sorocii dimpreună cu alţi oameni de frica oştilor, ţineam în casă pe un Gavril Burdugan şi-1 sprijineam la vreme de băi trâneţe şi (de neputinţă, fiind şi orb, şi pe aoeai vreme tot venea acel Ştefan Ciudin din Soroca de-1 cerca icu vederea la casa mea, şi întrebându-1 eu odată pe Gavril Burdugan ce vine acel om de-1 tot cearcă, iar Burdugan mi-alspus că-i este văr primare, care Burdugan apoi pie miâna mea a murit slerp...". Cartea aceasta de mărturie1) o dădea Toderaş la tnlâna lui Costând in Ciudin pentru a iarăta că bunicul acestuia fusese văr primiar eu Gavril Burdugan,, mort isterp — o chestie Ide moştenire târzie care nu interesează jaici. Nici povestea stâncei dela Soroca. — adecă a cetăţii înseşi — cu o intrare px care te târâi pe burtă până ajungeai la locul în care Se ascunseseră oamenii aceia „de frica oştilor" — Ja lei deci cu (peştera din spatele mânăstirei Bistrijiet din Viâlcea _— nu-şi iare locul aici. Am1 arătat aceste vorbe ,ale lui Toderaş, rostite în 1747 Ianuar 30, 12 C. G A N E când era moşul foarte bătrân, istorisind o întâmV pjare (petrecută cu peste 50 de ani în urmă, pentru a scoate la iveală stilul Jimbii noastre bătrâneşti, de un pitoresc ameţitor: „In vremile de demult, pe când erau Turcii în Caimeniţa şi era nepaoe, trăind' eu în stânca Sorocei de frica oştilor.... şi celelalte", O simplă carte de mărturie (a unui pm ce vorbea limba Veacului şal 17-lea, învăţată pe când era copil, dela tatăl .său Pahomie, „în vremile de demult, pe când era nepace!" Fraza aceasta face cât un tratat de bună literatură. Când Gheorghe Murau, acum câţiva iani, ia Scos la iveală traducerea sa din „IHada" lui iHoftier, s'a făcut vâlvă în ţjară din pricina unui vers care se temiiria eu „era nevânt afară". Nevânt?; De unde a* scos autorul cuvântul acesta? Iar Murnu: ar fi răspuns (sau poate numai s?a gândit): Dacăj în ţara ^ceasta sunt şi oameni buni, dar sunt şi nebuni, (dece n'ar fi în ea dimineţi cu vânt şi seri cu nevânt?... pirecuim altă dată, în vremile de demult era uneori pace şi Vaite ori nepace. Aşa dar în acele vremi, mai mult de nepaoe, ne încălcau mereu hotarele Leşii şi Cazacii, Turcii şăj Tătarii, de plecau apoi de unde veniseră, încărcaţi de prăzi şi de robi cu duiumul. întrebarea era atunci 3 cu!m! să te răscumjperi? Se urmau „tratative", sălii „pertractări" — dar cred pe atunci se spunea „vo^ roave" — între rudele din ţară şi Tătarii furi — căci ei cel mai des încălcau hotarele, luând cu ei odoare, vite, oameni şi mai ales femei. Apoi, dupăi însemnătatea robului, se ajungea la b înţelegere asupra preţului, şi pe urmă începea goana după parale, căci pe atunci banul era scumipi, traiul du-" cându-se piai mult prin schimbul în natură. Şi Cum răscumpărarea era urgentă spre a nu lăsa robii prea multă vreme în mâinele călăilor lor, rudele din ţară! începeau să umble ţpe la oamenii bogaţi după îm-< VREMURILE DE NEPACE 13 prumuturi, îndatorindu-se că după întoarcerea robilor ;acasă, ^îşi vor vinde aceştia moşiile pentru a-şi plăti datoriile. lAtare acte de răscumpărare din robie sunt foarte numeroase în toate timpurile, iaproap© până în [pragul veacului trecut. Pe vremea fraţilor Potcoavă, cei de pe o mamă cu Ion Vodă Cel Cumplit, când în 1578 'au intrat în şase luni de zile patru din ei în'Moldioiva să cuprindă scaunul lui Petru Şchiopjul, |pe vremea aceia se făh cuse o amestecătură 'm ţară, de nu mai ştiau bieţii creştini încotro s'o apu.de de frica năvălitorilor, căci Potcoavă venea cu ajutor căzăcesc, iar Petru Vodă se apăra cu ajutor turcesc ţşi tătăresc. Turcii îi băteau pe rând pe fraţii aceştia ai Jui Ion Vodă, tăindu-le ;aJpoi şi capetele — lui Ion, lui Alexandru, lui Costând in dar şi când se întorceau; la ei .acasă, Tătarii mai ales, apoi nu fără pradă o făceau, nu. fără furtişaguri şi robii. Swnrfa şi Drăguţa, fetele Măriţii, nepoatele bătrânului Vlad Pârcălab şi stră-nepoate comisului Groza al lui ţŞtefan Cel Mare, boieroaica din cele mai de frunte în Ţara Moldovei, fură 'Juate iatunci roabe şi duse în Buceag. începură! deci rudele goana după bani jpentru răscumpărare. găsindu-1 pe pianele logofăt Ion Golea care se îndură de ,le dete o Me de izloţi tătăreşti, ca; .să-şi aducă Mariţa fetele înapoi din robia jcâinilor de tătarî. Pisarul Gârstea, joare la 14 Decembrie 1578, în oraşul Iaşi, Scria actul în numele Domnului Petru Vioevod12) arată frumos cum: ,;s'a sculat al nostru credincioşi şi cinstit boier ipan Io an Golăie, marele logofăt, şi a plătit deplin iacei mai sus scrişi o mie zloţi tătăreşti, denainteteu «noastră şi denaintea tuturor aloc noştri moldoveneşti boieri". Iar când Sanda şi Drăguţa js'au fost întors adasă, pie dată se apucară ele s* vândă B,de a lor bună vote, de nimeni Stlite nici învăluite, a |ior direajptă1 şii 'adevărată1 ocină şi mogie 14 C. G A N E. oe au ,avut strămoşul lor Grozea comis dela bătrânul Ştefan Voevod, un sat pe Jijia anume Iucşâmii, acela l-au vândut la al nostru credincios şi cinstit boier, Ion Golăe vel logofăt" pentru a-i plăti datoria răscumpărării. Dar dacă multe robii s'au făcut şi atunci şi înainta şi după, |ap0i deseori &-a> îşi întâmplat să rămâie bietele neveste sau fete de ial binelea furate şi fărâ nădejde de întoarcere, cum' au păţit de pildă fiicele unor strămoşi ai autorului acestor rânduri. „In ai doilea an al domniei lui Ştefăniţă Vodă4 1517, August în 18" glăsuiesc Letopiseţ3) „a intrat în Moldova Albul Sultanul cu Tătarii şi a trecut Nistru fără veste, de s'a suit până'n Şărbanca din sus de Ştefăneşti şi s'aU apucat a prădare ţara. Şi — norocul cel bun a% lui Ştefan Vodă! — s'a prilejiţ el cu oastea gata în gura Corovei din jos de Ştet-făneşti şi (a dat veste ţării să se strângă, şi dacă' s'a bulucit, s'a suit în sus şi a trimes pe CărăbăţJ vornicul cu toţi Josenii de ,au trecut Prutul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, Uurii dimineaţă in revărsatul| zorilor, fără veste a lovit pe Tătari, neavând el grijă de una ca aceia... jşi mulţi Tătari au pierit, mulţi în Prut is'au înecat (şi pre mulţi au prins vii..." Aceste le spune cronicarul când! e vorba de Istoria Ţării în trăsăturile ei mari, iar în cele mici, spun] bieţii creştini ce-i dotare pe fel, ca de pildă Calistrat monahul şi soră-sa Magdalena, care arată în diată lor joă „Ia acea răzmeriţă jcu Albul Sultanul a fost robită Aniţa, fata lui Ilieş cupărelul, feciorul lui Alexandru Gane paharnic...", după cum! la altă răzmeriţă, jcam 150 de ani mai târziu, la domnia Da-, bijăi Vpdă, a niiai fOjSt răpită şi Marica, fata hui Toader Game, jmare ispravnic de aprozi*) — amâpf două bun duse şi rămas» fără răscumpărare, ori că erau ele prea frumoase cfa^să le dea Tătarii dramfciî," VREMURILE DE NEPACE 15 ori c|ă (n'au găsit (părinţii vreun „boier credincios şi! cinstit" ica (pan Ion Golea, binefăcătorul Sandei şi soră-sei Drăguţei *). 2. Jupânesele jăfuite de arginţi. Aceste vremuri turbure aduceau |cu |ele şi alte multe; neajunsuri: jafuri, prădăeijuni, hoţii, gâlceava, neîncredere, cum! este (în (dieobşte iqând nu e ţinut om'ul sub strânsa priveghere [a legii. Era în 1584, tot sub Petru Şchiopul, în vremi de nepiace. Se înmulţiseră hoţii, aţinând calea creşh finilor la drumul jmiajre şi intrând până şi în casele! lor de-i jăfuiau. Dumnealui Solomon logofătul ţinea „câţiva băni de argint într>a groapă", că nu erau pe atunci Jăzi dte tfier jta noi în ţară, şi aşa, într'of zi, l-au jcălcat tâlharii de i-au luat toţi banii, câtj de măre logofăt era el, ba chiar fost vistiernic şuibf Iancu Vodlă Sasul 5), feciorul din flori al lui Petru Rareş. Acest Ion Solomon era însurat cu Măria, fi,ica Maricăi călugăriţei, fată' jea însăşi a lui Lucia: Arbore, portarul Sucevei, cel care a fost tăiat împreună cu ifii săi de Ştefăniţă Vodă în 1523. *) Spune domnul «Călinescu, autorul cărţii zisă „Istoria Litera-turei Române", că d. C. Gane a scris volume masive spre a-şi proslăvi neamul! Vietele Doamnelor şi Domnitelor române, viaţa, şi opera lui P. P. Carp, miile de pagini ce am dat în viaţa mea la tipar, au fost deci scrise de mine spre a-mi proslăvi neamul, nu cel românesc, ci cel gănesc, căci aceasta a vrut să insinueze amintitul autor. Ce ar fi deci dacă am afirma că Aniţa lui llieş cupărelul şi Marica ispravnicului Toader, precum şi alte feţe găneşti ce apar Întâmplător fn cărţile mele, ar fi trăit anume spre a da prilej criticului Călinescu de a scrie —şi cum! — o masivă Istorie, zisă a Literaturei Române f '16 C. GANE Banii de argint din groapă, nu erau însă numai aii 'vel logofătului, dar şi ai soacrei sale Marica, precum; şi 'ai surprei acesteia, (altă Ifatăj dte a lui Luca Arbore, Ana logofeteasa răposatului Trjotuşan (tăiat jşi el de Petru Rareş, căci sburau [capetele pe atunci... ca şi [azi!6). Dup|ă rugăminţile acestor jupânese, din! cele mari jale ţării, şi din porunca marelui logofăt, porni vătavul .ţinutului Sucevei, Grigore Udrea, în Căutarea hoţilor, pe care-i şi prinse, îi puse în fiare şi-i duse legaţi la Ana Trotuşan, împreună cu banii ce is'au ŞmJaii găsit asupra lor. Până la fi însă prinşi, tâlharii cheltuiseră IPi parte jdin iacei arginţi, iaşa că atunci icând $e ajpucar,ă jupâneasa Ana, călugăriţa Marica şi (ginerele iei SpjLomion jsă-şi numere Ibănişprii, îl bănuiră ipe Udrea Că ja mâncat pţ parte din ei., De acolo, judecată! Năpăstuitul vătav de: SUceava «Pa apărat spunând1, la Divan în faţa; lui Vodă: „cuim; că ceia (ce s'a aflat la acei tâlhari d'in avere,; toată au dat-o în mâinile călugăriţei, .şi pe tâlhari aşij-derea în mâinile ei, ică ci nu s'au fost găsit toată) averea câtă el au prădiat". Petru ,Vodă, care iera [om inimos şi drept „jude-t Când lor pre obiceiul ţării" a (d«jt zi Udrîi ca şă aducă martori cu care să dovedească cum? toţi banii pe care i-a găsit, pe toţi M dat înapoi. „Iar când a fost' la zi, el ia venit înaintea Noastră cu mulţi oameni buni şi bătrâni şi au mărturisit Cum a fost dat şi averea ce ;s'a (aflat la tâlhari şi pe' tâlhari în manile călugăriţei Maricăi şi ale isurprei sale Ana, şi s'a îndreptat". Iar Petru Vojdlă, supărat de nepăsta ce i jse lăcus© credinciosului să'u vătav de Suceava, porunci cu asjprimc |cja| „dle acum înainte să nu tnai aibă a mai pârî bjoierul nostru Solomon logofăt şi1 soacră-şa Măria călugăriţa pe Grigore Udrea niciodată". (Pătraşeu pisarul însieamnă sub cartea aceasta de judecată: „însuşi Do;mn,ul a poruncit. La anul 7092 Asprii 3"'). VREMURILE DE NEPACE 17 3. Jupânesele martore şi jurătoare. Era lucru (puţin obişnuit pe atunci, să fie aduse femeile în faţa judecăţii ca martore sau jurătoare. Daqă erau chemate, însemna că ele se bucurau de o deosebită vază în ochii contimporanilor. Am mai vorbit aiurea de Sima Stolniceasa Bu-zeasca 8), fala logofătului Gheorghe RUdeanu, nepoată de frate a lui Dobromir, banul Craiovei, şi a Neacşăi, mama Doamnei Stanca a lui Mihai Viteazul. Ea era deci vară primară cu marele nostru voevod, ceiace a contribuit fireşte la strălucirea! numelui ee-şi făcuse printre boierii din vremea ei. Măritată de tânără, prin anii 1570, cu Stroe Buzeseu, (stolnicul din Stănceşti, Sima n'a avut copii, aşa încât o grijă, un gând, o singură patimă mare a stăpânit-o în viaţă: dragostea pentru bărbatul ei. Şi hu era puţin lucru ja fi nevasta unui pstaş de-al lui Mihai "Viteazul! De aceia, când îi muri soţul în bătălia dela Teişani (1602), cernita văduvă însemna pe piatra de pe mormântul său, cU multă jale, dar şi cu mare mândrie, (acele vestite cuvinte: „...Iar1 jupanul Stroie, atâta nevoie pe Creştini văzând, stătu împotriva Tătarilor, de se lovi cu Mârza, cumnatul Hanului, şi-i înjunghia pre el; şi dintr°acel război se răni Ia obraz' şi peste trei săptămânii i se întâmplă mpartea, în luna lui Octombrie, 2 zile, leat 7110 — şi |nu fu pe voia câinilor de Tătari! Scris"am eu, 'juplânieas'a Sima a stolnicului Sfroie. Dacă voi muri, să mă îngropaţi aici!" Se înţelege uşor dte ce vază şi reslpect trebuie ",sSi fi fost înconjurată o fajstfel de femeie, ea, careîntr'uri zapis dat mânăstirei Govorei în 1633, spunea: „Din boierii cei bătrâni* am rămas nuiriai m!" De câte ori deci, la judecata Divanului, se certau boierii pentru moşiile lor, nici vechile scrisori, care pu- 2 18 C. GANE VREMURILE DE NEPACE 19 teau Ti drese, nici măritorii, cât de mulţi, nu erau luaţi ân seamă, dacă se bănuia numai că slolniceasa Sima putea şti ceva din acele pricini. Atunci,, încărcată |de ani şi adusă de şale cum era, venea Simlâ în rădvan dela Stăneştli din Oltenia tocmai la Târ-govişte sau la Bucureşti, şi jura. Iar când jura Sima judecata era isprăvita. O astfel de femie.ie a fost şi Măria Floreasc'ai») — Stata Marfa, cum i se spunea, ajdecă Măria cea mare, — cea mare de ani — cea bătrână. Era fiica lui Drăghici, vel vornicul din Floreşttii pe Răstoaca, azi în Ilfov, nepoată de fiu lui Vintilăj Florescul, mare logofăt sub Vlad Vodă Călugărul.; Mamla ei era Stanca, fiica lui Stroe Bughi'anul, presupusul ctitor al schitului Strâmbei din Vlaşea. Stara Măria a avut mai mulţi fraţi, din care 'mai cunoscut fusese Stroe, marele paharnic, iar surorile erau două: VoiCa, soţia lui Vintilă din Cornăţeni, vel vornic, şi Neacşiaj, soţia lui Radu Vâloeanul, boier din Drăgoieşti, mare logofăt. Ea însăşi, nu ştim cui cine a fost măritată. Dar, întrucât era Florească şi mai căpătase ca zestre şi moşia Floreşîii, copii ei nu şi-au spus tiUpiă numiele tatălui lor, ci după al mamei: fiul ei Radu vel clucer, era numit de toţi1 şi-şi spunea el însuşi numai Radu Florescul. Ca şi Buzeştii, cu; care de altfel par a fi fost în-cuscriţiFloreştii erau tovarăşii lui Mihai Viteazul.; Pe (Radu, vel comis şi m'ai apoi vel clucer (născut cam1 prin 1540—45) îl aflăm în 1593 la Constanti-nopol, susţinând candidatura marelui nostru voevod. El trebuie să fi fost un boier foarte de seamă, de oarece în multe vechi documente Stara Măria era numită, după Cum îşi spunea de altfel ea însăşi; ..mama lui Radul .marele comis". j Născută prin 1519—20, Mariaj, fala lui Drăghici vornicul din Floreşti, a trăit foarte bătrână, până după 1608, aproape 90 de ani. Trebuie să fi răm'asî vă- duvă de tânără, de oarece nicăieri până acum nu s'a putut găsi în vreun act numele Măriei asociat ■cu al bărbatului ei, ci în totdeauna numai cui al fiului. Pentru aceia, pe Când Sima Buzeasca, femeie, fără copii, îşi iubise soţul mai mţult decât pe oricine în lume, Măria Floreasca, femeie fără bărbat, îşi dăruise tot sufletul şi toată inima fiului ei Radu. Un document din 1592, din vremea lui Ştefan Vodă Surdui, ne-o arată pe stara Măria martoră de căpetenie ântr'un proces de alegere de moşie — drept dovadă de vaza de care se bucura de pe atunci bă-, trâna mamă de 70 de ani trecuţi a Radului icomisul din Floreşti: 1 ' , „Cartea creştinului Ştefan fVoevod, Domnul (şi Stăpânite rul Ţării Româneşti, feciorul prea bunului şi răposat creştinului Ion Vodă Cel Mare*), dat-a dUm^ neahii această învăţătură *a dumnealui jupânesei Caplei şi feciorilor ei câţi Dumnezău i-au dăruit, pentru ca să fie lor satul anume Lăzuni, cu tot iiotărul său.... etc. 'Şi s'au ales satul de a lor bună; voie dinaintea a buni boieri, dinaintea jupănesiei Măriei; mama Hâdului vel comis- şi dinaintea a multor alţi boieri..."' „Şi am scris eu Neagoe, grămătic, în oraş în Bucureşti, mieşiţa Februar 7, leat 7100"(n). Precum aşa dar jurământjul jupânesei lui Stroic Buzescul încheia judeoăţille, astfel erau şi mărtu-i riile mamei Radului Florescul, hotărâtoare. Şi altă,1 apropiere care mai trebuieşte făcută între aceste două femei, e nenorocirea care le-a lovit la adânci bătrâneţe: Sima pierzându-şi bărbatul în război, „când s'a lovit cu Mârza, cumnatul hanului tătăresc", şi Măria pierzându-şi fiul de năpraznică moarte „ucis *) Era Moldovean din neamul Muşatinilor fiul lui Iancu Vodă Sasul, nepot lui Petru Rareş. 20 C. Q A N E. de răufăcători coborîţi din munţi, la Nălmăieştr'. Aceasta sie întâmjpjla la 8 Iunie 1604. Stara Măria nu se mai mângâia niciodată. Cucernică fiind, ea începu jsăJşi împartă averea pe la biserici şi mănăstiri, (pentru sufletul fiului ei şi pentru fericirea livir şi |a ei, în viaţa cea ce va să vie. Moşiile Cuşmirui şi 'Pristolul din Mehedinţi, moşteniri dela moşul ei Vintilă Florescul, le-a-dat mănăstire! Coziei, unde mai jtrăia bătrâna tmlama a lui Mihai Viteazul. Fân-tânele (şi Verneştii, care fuseseră din zestrea fiicei sale Ana, moartă acum1 şi ea fără scoborîtori, fură dăruite (schitului Strjâmbul; iar Oraviţa şi Bâlboşanii; din Mehedinţi, Mitropoliei din Târgovişte, unde zăcea şi trujpul neînsufleţit |al fiului ei. Dania aceasta din (urmă, făcută de sufletul iubitului ei co(pil |în ziua de 12 Septembrie 1604, trei luni deci după jombrul acestuia, sună şi ea duios că mai toate rvcchile noastre vorbe bătrâneşti: „Scris-am eu jupâneasja Măria, mama Radului ve!; clucer, ...ca să fie fiului meu Radu pomană Jn veac, pentrucă i-am1 îngropat trapul lui înlăuntru în Sfânta Mitropolie"12> 4. Jupânesele legate la puşti. Cele câteva decenii ce au urmat după Vasile Lupa şi Matei Basarab până la izbânda politicei fanariote, înseamnă o perioadă din cele mai triste* dar şi foarte (interesantă din Istoria Ţării- Ea arată sbu-ciumul sufletelor mai tari care fuseseră eroice şi care, presimţind' decăderea lor, se svârcoleau pentru a scăpa din ighiarele pe care Turcii şi Grecii le înfigeau tot mai adânc în grumazul ooborîtorilor din ostaşii ilui Ştefan jcel Mare şi ai lui Mihai Viteazul. VREMURILE DE NEPACE 21 Boierimea era nemulţumită de toate: de Domnişorii' impuşi de Poartă, care în vederea unei grabnice îmbogăţiri storceau ţările de avuţiile lor, de Grecii! care sie tot înmulţeau, îmbUlzindu-se la slujbele Sta^ tului şi înlocuind în tagma boierească pe coborîtorii din yechile neamUri băştinaşe, de Turci mai ales cari, în dispreţul vechilor capitulaţiuni, tot mai mult se făceau stăpânii raialelor pe care le exploatau* făcând şi desfăcând domniile după voia lor, cerân-du-le peşcheşuri şi bacşişuri tot mai oneroase si — fiind pe atunci mereu în războaie cu Nemţii, CU Polonii sau cu Cazacii — luându-le nu numai aprovizionarea trebuincioasă armatelor lor, dar chiar ostaşi români, care trebuiau să lupte cu Semiluna împotriva Crucii! In atari împrejurări, deşi unii din boieri, fie dintr'oi prudentă politică faţă de atotputernicia Imperiului; Otoman, fie numai din interes personal (oportuniştii din totdeauna), deşi, zic, unii din; boieri ţineau partea Turcilor, totuşi mUlţi din ei, poate cei mai; numeroşi, [foloseau price! prilej de a sie da eu Nemţii,! cântând mântuirea lor şi a Neamului în protecţia Casei de Austria, ba chiar a Coroanei Poloniei, despre care ei nu-şi dădeau seama Cât de mult era pe atunci în decădere. Rezultatul acestei stări de spirit! a fost o serie de lupte duse nu numai de boieri între ei (germanofili şi turcofili!), nu numai împotriva Grecilor, dar în deosebi contra Domnilor, care-i nemulţumeau la culme din pricina lăcomiei, jafurilor Jşi cruzimei lor împinse la un extrem de neînchipuit, după cum1 din rândurile ce urmează vom vedea. De aceia de mirare este, cum un om! ca NecUlai Costin să fi putut scrie în cronica sa, cum că „de vom socoti la dreptate, DomUii .toţi sunt buni şi ar face tuturor dreptate, numai tot 22 C. OAK E V REMUR1LE DE NEPACE 23 vina iboierilor, cane sunt îndeimnători spre stingerea unul (altuia^- (Letopiseţ! II ip. 48). Că1 el au fost îndemnători spre stingerea unul altuia, se prea poate» homo hoinini lupus»— dar că dacă nu ar fi fost ei aşa, fsocotindi la dreptate Domnii ar fi fost buni şi drepţi, aceajsta judec'oi cine cum va putea, după, ce va citi (povestea jupiâneselor legate la puşti. Cât desjpre noi, credem1 din potrivă, că dacă Domnii ar îi fost buni şi drepte boierii le-ar fi urmat pilda, care, după cumi sie spune, de sus vine! Gheorghe Vodă Duca era de felul său arnăut^ ca şi Vaisile Lupu- Dar prin Arnăuţi înţelegeau Moldovenii fatât (pe Albanezi cât şi pe orice român macedonean, lîncât de fapt nu se poate spune că cunoaştem (origina etnică a lui Duca. Atât doar sej ştie, Că de Când era copil, venise în ţară „de pe acolo", de dincolo de Dunăre. Fusese la Iaşi, iziee-se, cupeţ şi tejghetar, ridicat la treapta boierească do Vasile (Vodă, care cu orice prilej îşi ajuta compatrioţii veniţi ca şi el din părţile Macedoniei. Ajuns* din negustor boierinaşj şi din boierinaş boier mare, Gheorghe Duca Juă de soţie pe mUlt frumoasa Anastasia Buhuş, fata (uneia din cele mai de vază juipâ-nese din ţară, Dâfina Dabija. Această Dafinâ, fiica lui Ionaşcu Jora, fusese măritată de doua ori: întâi CU' marele vistiernic DumitraşCu Buhuş, cu care ă avut oi sumedenie de copii, printre care şi pe ju-plâniţa Anastasia, şi apoi, rămânând văduvă, se în^ soţi a dtouaj oară cu Istrati Dabija, cu care a avut O singură fată, pe Măria, nevasta de mai târziu a vestitului Iordachi Ruset, zis şi ,,matca tuturor rău-i taţilor". Dar dacă boier Dabija nu-i putu dărui Da-^ finei decât un singur copil, în schimb! îi făcu mai) târziu Un dar în adevăr domnesc, căci ajungând: în 1661 voevod ăl Moldovei, o aşeză pe treptele tronului. Şi iată Cum ajunse fostul tejghetar Gheorghe. Duca, (ginerile Doamnei Ţării! Dabija muri în scaun după patru ani de domnie.. Dafina Doamna n'avu răgaz până nu şi-o vedea deacum ginerele Domn şi pe fiică-sa Doamnă. Foarte energică fiind, ea reuşi. Către sfârşitul anului 1666 Duca (urcă treptele scaunului Moldovei. Nu domni de altfel decât un an, fu mazilit, se întoarse peste alţi doi, fu din nou mazilit petrecU o vreme în; surghiun la Constantinopol şi trimis apoi Domn în Muntenia, dela 1674 la 78, până într'o bună zi, se pomeniră Moldovenii cu el a treia oară în ţară, mutat de Poartă Domn din Bucureşti la Iaşi. ' Mulţumiţi inu fuseseră niciodată boierii de el — în domnia de a doua se răsculaseră doar gloatele lui 'Hâncu şi Durac împotriva sa şi-l alungaseră din (ţară — dar această a treia domnie a Iul r>m^ (1678321683X fu cu totul nesuferită Moldovenilor.: Petrecând (din 12 ani 10 în scaun, îl apucase acum nebunia măririlor. Ii umbla prin gând să fie numiţi hatman al Ucrainei şi principe al Ardealului, daci nu şi Domn al Munteniei. Se apucă să zidească biserica şi palatul dela Cetăţuia, să zugrăvească Sfântul Neculai Domnesc din poarta Curţii, să reclădească din temelie lăcaşuri sfinte şi-edificii, iar când' în vara anului 1680 el căpiată în adevăr dela Poartă; hătmănia Ucrainei .,dându-i-se şi buzduganul acelei ţări", atunci şă-1 fi văzut ce măreţ începu să se ţie (şi la ce cheltuială băgă ţara! Plecând Ja Nemirov, capitala (noii sale provincie, împreună cu Doamnă-sa şi (cu multă gloată, spre a se înscăuna, îşi făcu; acolo („la Bulg lângă Nemirova. case mari frumoase, cu stupi, vaci, oi, pluguri de boi pe la toate târgurile (de pe ceia parte de Nistru". Intoreând'uj-se, apoi pe la Soroea, a mai făcut un rând de casef domneşti („cu beciuri de piatră, la ŢicănăUca, tdin- 24 C. GANE VREMURILE DE NEPACE 25 colo jde râu"*). Foarte pitoresc se exprimă croni-l carul vvremei când zice: „întors la Iaşi, fiind acumi stăpân [a două ţări, de atunci mai ales a început a, se înălţa ş|i ia se scrie la; tituluş Gospodar zemli Mol-davâcloi i Qe'mM Ucrainscoi"^). Şi vorba se răspândea din (ce în oe mâi mult, ba o spunea chiar şi Apatti,î voevodul 'Ardealului, că Duca râvnea la coroana ţării sale şi că el voia să fie rege al Transilvanii, Moldovei, Muntenii şi Ucrainei! înţelege (oricine că pentru împlinirea unor astfel de imăneţe planuri, Gheorghe Duca avea nevoie dej bani, (şi de unde isă-i scoată decât de pe spinarea bieţilor Moldoveni? Cu dările secase el ţara şi: na mai javea de unde gă le scoată. Ţărani şi negustori erau (acum săraci lipiţi pământului. îşi întoarse deci faţa către boieri (pentru; ă le lua averile. 3,Strânsoare mare făcea tuturor, muncindu-i şi căznindu-i pe toţi în toate chipurile, pe unii ou închisori piedepsindu-i şi 'n bătăi cu buzduganul până la moarte ucigându-i, dintre care să (pomenim pre Toader Paladi, vel vornic de jţara de sus, Tudosie Dubău vel spătar, Chiriac Sturza, biv vel spătar, şi alţii şi alţii, închişi la Sei1-* meni îşi ţinuţi în fiare Pre Ursachi, ce a fost vistiernic mare, cel vestit de bogat, 1-a desbrăcat cu pielea şi 1-a legat la stâlp la ger, fiind iarnă, de la *) E interesant azi când pentru a două oară în Istorie, avem un Domn al României care e şi Voevod al Ucrainii, să arătăm cum se înfăţişa pe atunci acel Nemirov în cara au intrat, 360 de ani după Duca Vodă, ostaşii victorioşi ai regelui Mihai I. Descrierea e din 1737, deci aproape 60 de ani după întrarea lui Duca în capitala Ucrainei, dare foarte probabil că oraşul să fi avut atunci, ca şi sub Duca, aceiaşi înfăţişare. Descrierea e luată din limba engleză din călătoria prin acele locuri a lui Jean Bell d'Antermony: „Am sosit la Nemirov la 26 Decembrie 1737. Oraşul e mare, populat, bine fortificat şi are o garnizoană puternică. împrejurimile sale sunt foarte plăcute şi foarte mănoase: se găsesc acolo multe livezi, în care sunt merile şi perile cele mai mari pe care le-am văzut vreodată". (Voyage de Petersburg â Constantinopole. 1737-1738. par Jean Bell d'Antermony, traduit de l'anglais. Paris 1766. In româneşte de Th. Codreanu în Uricar XXIV p p. 215 urm. Iaşi 1895). carele, ţinându-1 un an în temniţă şi bătându-1 la tălpii, j-a luat 250 de pungi de bani (a murit pe urmă (din aceste bătăi, sărac lipit pământului). Pre Ion Isav vistiernicul şi pre Andrei Şipoteanu, vornicul de poartă, desbrăoându-i cu pielea goală şi ungându-i Cu miere, vara, i-au legat la stâlpi de-i mâncau (muştele şi albinele". Aceste cazne sunt atât de neînchipuite, încât cronicarului îi este teamă ca cititorul să nu-1 creadă: „socotind poate cineva că doar am fost eu; vreun pizmaş acestui Domn... însă eu acele ce scriu, pun martor pe Dumnezău şi mă las pre mărturia a toată Moldova, dela mare până la mic, ca ei toţi1 să mărturisească de nu este aşa". Totuşi, el acela ce scrie, Neculai Costin marele? logofăt, e acellaş care într'un alt capitol al ,'cronicei sale crede că ^socotind la dreptate Domnii toji sunt buni,, numai tot vina boierilor.,.!!"14). Aceşti boieri „vinovaţii!" începură să treacă graniţa; în (ara leşească. „Fugit-au atunci Dubău vel spătar,, Gavril Neniul vel stolnic, Ilie Motoc vel medielnicer,, Ilie Drăguţescu vel armaş, Neculai Murguleţ logofăt, şi pe urmă Savin imedelnioerul şi frate-său Gheor-ghiţă (postelnicul, Varlam1 logofătul cu frate-său Sbie-rea şi mulţi alţii. Iar alţi boieri ce mai rămăsese^' Chiriac Sturza vel spătar, Contaş stolnicul, Iorgu Caracas, aceştia au murit de-o boală, ce-i zice Duca Vodă"/' „Atunci sau strâns casele boierilor mai toate" ne spune mai departe Neculai Costin „şi au încăput la mari datorii, de-au rămas vânduţi şi feciorii lor până astăzi... Iar pre târgoveţii din Iaşi şi de aiurea, îi punea -prin gros uri de stau închişi câte "im an. Ei, săracii, mulţi şi-au lăsat femeile şi copiii şi casele, de groază mare, şi fugeau în lumC; iar Vodă prindea atunci pe femeile lor de le ţinea în grosuri, 26 C. G A N E VREMURILE DE NEPACE 27 pre unele qâtie un an şi mai bine, dintre care multe, au şi murit ide foame, unele de prunc, că erau mullte şi grele, de-şi făceau copii prin grosuri şi tot nu lef slobozea, până la multe le-au crescut copiii acolo în închisori, până au început a grăi, unii a umbla în picioare". Odată pornit pe această cale, de a chinui până şi Ipe nevestele negustorilor* dece era Duca îsă se mai opiească şi nu s'ar fi legat şi de juplânesele boierilor? După ce schinjuise pe boierii! vii, dela cei morţi ne mai având ce lua, se apucă de văduvele lor. „încă pe giupâneasa lui Ştefan Brăiescu şi pre giupâneasa Sandului Sţamati comisul, aceasta încă fiind a doua vară a Domnului, murindlu-le boierii de curând, le-au legat şi pre dănsele la puşti (adecă de ţevile tunurilor) de stăteau ziua legate, iară noapi» tea (Stăteau închise la odăile seimenilor. Aşa ţinnn-du-le închise, ca să plătească ele rămăşiţele boierilor, si ele n'aveau de unde, că rămăslesC satele toate pustii15). Boieroaicele aceste, pe tare Costin nu le1 arată pe nume, par a fi fost, judecând după legăturile lor de familie, printre cele mai de vază din. ţară. Ştefan Brăiescu, comis, era dintr'un bun neam de boieri moldoveni, coborîtor din străvechea familie Braevici1G). dinainte de Ştefan cel Mare. Era fiul lui Vasile Brăiescu şi al Agafiţei Cârste, nepot lui Brăiescu şi al Măriei Bleandă, strănepot iui Ştefan Brăiescu şi al Agafiţei Gociul, răsstrănpieot lui Ieremîa Brăiescu postelnicul17). Dar înrudirile comisului Ştefan cu marea boierime a Moldovei de atunci, le avea mai cu seamă prin mamă-sa şi prin nevastă-sâ, jupiâneasa legată la puşti. Agafiţa Brăiescu, mamla lui Ştefan, era fata vel logofătului Cârste şi a soţiei sale Antemiei, iart neamul Cârste era din cele mai vechi şi mai mari din ţară. Ea avea io soră Safta, nevasta lui Ivaşeu Bâ^ leanu, unul din cei mai mari boieri din Muntenia, şi o altă soră Măria, soţia lui Ionaşcu Ghica, fiul lui Gheorghe Vodă Ghica şi frate cu Grigoraşcu Vodă18). întrucât fratele lor'(al Agafiţei Brăiescu,, Saftei Balcanii şi Măriei Ghica), era marele pitari Cârste „nepot de vară primară lui Gheorghe Duca Vodă" el însuţşi19), înseamnă că şi surorile sale erau' nepoate de vară primară ale lui Vodă;, şi că deci Ştefan Brăiescu, fiul Algafiţei, îi venea lui Duca nepot de nepoată de vară primară, precum era şi nepotul cumnatei lui Grigore Vodă Ghica. Jujpiâneasa acestui Ştefan Brăiescu,. al cărei nume de botez nu ram' putut afla, era fata lui Grigoraşcu Jora, care Grigoraşcu era văr primar cu Dafina* Doamna lui Dabija, născută Jora şi ea20), ca atare jupiâneasa Iui Ştefan Brăiescu era vară de al doilea cu fata Dabijoaei, Anastasia, Doamna lui Duca. Ea avea oi soră măritată cu Neculai Donici şi o mamă născută Motoc, iar mamă-sa vitregă (căci Grigoraşcu Jora fusese însurat de două ori) era Anghelma Sturza, fiica lui Chiriac Sturza (cel mort, după' cazne,, de |q boală (ce-i zice Duca Vodă) şi 'a Elisabetei Pe-triceicpi Voevod. Din toate1 părţile deci, prin tată,, prin mamă, prin bărbat, numai înrudiri şi încuscriri voevodâle, chiar cu Domnul şi cu Doamna Ţării ei înseşi — aceasta era jupâneasa lui Ştefan Brăiescu pe care crudUl şi nesăţiosul Domn' „o legal la puşti, de stătea ziua legată", afară, în vederea; gloatei, „iar noaptea o ţinea închisă în odaia seimenilor", adecă la ©lallă cu ostaşii din garda domnească!21). ; Nu mai puţin însemnată şi mare boieroaică era şi cealaltă jupăncaşă legată la puşti, nevasta vel: medelnicerului Gavril Bucium, coborîtor din pan Ioan Bucium1, pârcălab de Chilia sub Ştefan Cel .28 C. GANE Mare (q465) 22). Un strănepot dej al acestuia, Condre Bucium1, pârcălaibi de Orhei şi apoi mare vornic, mort în 1588, fusese însurat cil Antimia Ceaur (din călugărie monaha Singli tichia), fata lui Ştefan Ceau-rul, Sora lui Dumitrâşeu Ştefan şi deci mătuşă! dreaptă lui Gheorghe Ştefan Vodă, cel ce a răsturnat pe Vasile Lupu din scaun23). Fiul acestui' Condre Bucium şi {al Anlemiei Ce aurul a fost Grigore1 Bucium, tatăl lui LupaŞcu vel stolnic şi bunicul lui Gavrilaş al nostru, vel medelnicerul24). Despre nevasta lui Gavrilaş Bucium, care împreună cu juplâneasa lui Ştefan Brăiescu, a fost închisă şi maltratată de DuCa Viodă, n'am putut afla cum o chema. Ştim numfai de ea pjăj a fost mama lui Apostol şi a lui Costandîn Buciumi, cel d'intâi însurat cu fata clucerului Andrei Darie şi ,al doilea cu Maranda Mi-lescu nepoată de frate a spătarului Neculai Mii eseu, marele istoric şi geograf moldovean din secolul âl! 17-lea, cu renume mondial. Ii cunoaştem deci prin bărbat ascendenţa şi descendenţa, dar n'am putut afla din ce neam1 era ea. In fine, a^reia jujplâneasă legată la puşti, era, după) cum am văzut, soţia Sandului Stamati comisul, ea însăşi fiind „a doua vară a Doamnei". Dar aici credem că a greşit cronicarul şi că a confundat-o cu Jupâneasa lui Brăiescu, care ea, prin Joreşti, erâ într'adevăr vară de a doua cu Anastasia DoamUaS Geneologia lui Sandu Stamati comisul e foarte anevoioasă de stabilit. Era fiul marelui postelnic Stamati, despre care tot ce s'a scris până acum' constituie numai un imens material de erori. Un lucru e sigur, e că se înrudea de aproape cu Vasile; Lupu; şl anume prin buniejă-sa care era vară primară! cu marele nostru voevod. Pentru a nu îngreuia citirea ,aoes'tei lucrări — a cărei menire este, ca şi a scrierilor mele anterioare, înlesnirea ce doresc a da VREMURILE DE NEPACE 2€- cititorului iubitor de trecut de a cunoaşte ceva din frământările, înălţările şi scăderile neamului său — nu voi insista aici asupra acestei Spinoase chestiuni genealogice, din studierea căreia am tras nişte concluzii pe care le pot rezumja Idoar astfel: bunica lui Sandu Stamati era vară primară cu Vasile Lupiij tatăl său Stamati vel postelnic văr de al doilea cu Ştefăniţă Vpidă, fiul lui Vasile Lupu, precumi şi frate vitreg cu Enachi grămăticul, soţul Ecaterinei Ior-dachi Cantacuzino:, despre care va fi vorba într'unul din capitolele viitoare al acestei lucrări, iar cpmisul Sandu Stamati el însuşi venea văr primar cu vel vornicul Ion Neculee, vestitul nostru cărturar şi cronicar25). Pe jupâneasa lui însă, cea legată de puşti, nu ştim cum! o chema şii nici copii nu paria fi avut împreună. Aceste sunt cele ce ştim până acum de cele trei jupânese chinuite de Duca Vodă. Dar mai ştim şi sfârşitul acestei poveşti. Anume că se aflau pe atunci şi oameni inimoşi în Moldova şi că mult frumoase sunt vorbele lui Iani .Hadâmbut ce le grăi Ducăi Vodă şi pe care Neculai Costin ni' le transcrie întocmai: „Doamne, fcnă rog să am la Măria Ta pas, să grăiesc Măriei Tale două-trei cuvinte. Eu, Doamnej muiere n'am, copii n'am, să mă tem de osânda lor. In trecutele zile te-ai mâniat Măria Ta pe mine şi aî trimis un ai'inaş să mă înneee în Bahlui. El, bata-J Dumnezău armaşul, n'a păzit să Smă înnece şi m'a îngă|duit până te-ai desmâniat. Şi acum îndrăznesc să vorbesc Măriei Tale pentru cele trei jupjâhese sărace*) ce stau legale la puşti, că văd nimeni nu-ţi îndrăzneşte a grăi şi eu îndrăznesc: una, ca's bucuros cu'n ceas înainte să mor, a doua că nu s'a auzit *) Sărac însemna pe atunci văduv sau orfan Aci deci: văduve ■ 30 C. GANE nici într'o ţară, nici aflu scris nici în Istorie, să se închidă şi Să se lege la (puşti femeile boierilor morţi. (Atunci să fi zis Duca Vodă ,,să-i bată Dumnezău, păgânii!" şi îndată iau poruncit de le-au slobozit"26). Sunt în trecutul acestei ţări nişte chipuri de oameni atât de luminoase şi de măreţe, de ţi-e mai[ marc năcazul şă vezi neputinţa în care te afli de a face să fie ele cunoscute cum trebuie şi cinstite cum li se cuvine. Cinef maî. Ştie azi ceva despre lane (Hadâmbul? despre omul osândit de Vodă să fie înnecal şi care, sătul de răutatea omenească, blestema pe cel ce n'a păzit să-1 înneoe? Omul care, abia scăpat dela moarte, se întoarse la călăul său teu risicul de a fi din nou (osândit la pieire, pentru a-i grăi ce alţii nu îndrăzneau a-i spune: că decât să vadă văduve schingiuite, mai bucuros era să moară el cu'n ceas mai înainte de vreme! Roma ar fi făcut din omul acesta un erou cu,-noscut în veacuri de toată omenirea — dar fireşte că într'o ţară lipsită de oameni cu ^caractar" nu s'a putut să jnu se aşterne cenuşă peste (amintirea lui, spre a nu supăra mulţimea celor ce nu-1 au! Vom face totuşi o slabă încercare de a desgropa din mormântul uitării ipe bătrânul inimos de boier moldovean — timeo quod eris vox clamantis in deserto! Cum de a putut îndrăzni moşul să grăiască astfel năpârcii de Duca? Cine era eî, de a putut faCe pe acesta să suspine „Să-i bată Dumnezău, păgânii!" adecă să se blesteme pe el; însuşi, blestemat rămâind, după cum vom vedea, şi de el şi de oameni şi de Dumnezău! Legătura dintre postelnicul Iane Hadâmbul şi Voe-vodul Gheorghe Ducja pare a fi fost una de rudenie, şi chiar apropiată. Ei erau veri, primari sau( (de-ali «©llea, prin mamele sau prin bunicele lor, poate VREMURILE DE NEPACE 31 chiar că mama lui Duca să fi fost sora bătrânului Hadâmbul, tatăl lui Iani. Numele acesta de IaTiî,; care pe greceşte înseamnă lorii a fost adoptat în Peninsula Balcanică şi de negreci şi îndeosebi de către Românii Macedoneni — aşa încât Iani Hadâmbul nu putea fi nici el decât Macedonean şi deci rudenia dintre Duca Arbănaşul şi Iani Arbănaşul! ar fi fost şi firească. De altfel Iani Hadâmbul se înrudea şi cu Vasile Lupu, de unde rezultă că şi între Gheorghe Duca; şi protectorul său Vasille Vodă trebuie să fi fost legături, dacă nu de rudenie, dar în tot cazul de încuscrire27). înainte de a se „mânia" pe dânsul vrând să-l înnece în Bahlui, Vodă arătase Hadâmbului multă* bună voinţă, mai ales că în a doua sa domnie postelnicul Iani fusese Unul din apărătorii săi împotriva lui Hâncu şi Durac, răzvrătiţii din 1672. Fugit cu Duca în Muntenia, de unde S'au întors amândoi cu oastea lui Aii Paşa care a potolit răscoala, Iani pios-i telnicul igăsi mănăstirea sa „din codru", zisă şi „Dealul Mare", zisă şi „Hadâmbul", prădată şi în parte dărâmată de tovarăşii lui Mihalcea Hâncu; Pentru a-1 despăgubi, Vodă îi dăruise moşia Piscaniij iar mai târziu lalte două sate întregi, de unde Sa Vede voia veghiată de care se bucurase el pe lângă vărul său, care va arăta aceiaşi bună voinţă şi încredere unui nepot de soră de al Hadâmbului, vă-f tavul Cjârstea (mai târziu vel pitar), pe Care-1 va întrebuinţa, în momentele critice, la cele mai tainice îşi grele misiuni. Cum tânărul acesta, vătavul Cârste, nepotul Hadâmbului, era, spune Neculai Costin în cronica sa şi „nepot de vară primară lui Duca"1 înrudirea dintre neamurile arbănaşe Duca şi Hadâmbul rezultă dela sine2-8). ' Postelnicul Iani pare Să fi fost un ora' bogat Ih afară de Piscanii şi celelalte două sate dăruite de 32 C. GANE VREMURILE DE NEPACE 33 Vodă, îl tmai aflăm cumpărând, locuri în Cârligătura! şi la Nedeieni, şi-1 ştim ctitor şi proprietar al Mâ-năstirei Dealul Mare! din Codru. Casa o avea iâ Iaşi aproape de Curtea Domnească „lângă Mitropolie despre biserica ungurească", adecă pe strada Ştefan cel Mare Ide azi, în preajma bisericii ca^ tolice29). Acesta a fost postelnicul Iani Hadâmbul, cel „fără muiere şi copii", omul drept, milos şi îndrăzneţ care a scăpat viaţa jupâţneselor sărace legate la puşti. In întâmplările ce au urmat pierdem urmele sale, însă găsim' mereu pe ale nepotului Cârste, în legătură cu sfârşitul voevoduhii Duca, întâmplări care deşi nuj au a face cu „vieţele jupâneselor" trebuiesc arătate aici pe Scurt, spre a învedera că nui întotdeauna este neroadă vorba românească ce zice; „După faptă şi răsplată"! In timpul domniei lui Duca s'a arătat pe cer ol stea cu coadă (cometa lui Halley) şi a fost şi un; cutremur de pământ de au căzut icoanele din biserici. Oamenii ştiau bine că aceste sunt „semne rele" — şi în adevăr că nu mult după aceia s'au încăierat popoarele „şi mai vârtos împărăţia Neamţului cu împărăţia Turcului". Puindu-şi de gând 'să lovească Imperiul Austriac în inima sa, Sultanul porunci şă fie asediată şi cucerită Viena. La) (acest vestit asediu din 1683 trebuirăi să meargă şi voevozii dunăreni cu ostile lor. Gheorghe Duca şi Şerban Vodă Cantacuzino erau deci sub zidurile oraşului când veni Sobieski, regele Poloniei, să despresoare Viena şi să alunge ostile Sultanului! tocmai dincolo de Dunăre. Printre nenorociţii fugari erau şi voevozii noştri, cei plecaţi 'de altfel acolq fără voia lor şi deSppre care se spune că, pe sub* mână, l-ar fi şi ajutat pe Sobieski să câştige acea strălucită izbândă a Crucii împotriva Semilunei*), întors în Moldova, pe la Oituz, Gheorghe Vodă Duca trebui Să afle că-i era toată1 ţara in răzniieriţây Doamnă-sa, cu copiii şi toate avuţiile lor, fugise la Focşani, scaunul Domiieso din Iaşi îl ocupase bătrânul Voevod Petriceicu, hătmănia Ucrainei o ofe-t riseră Cazacii lui Sobieski, iar dinspre Buceag trep cuseră Tătarii Prutul, căci unde era de pescuit în apă turbure erau şi ei acolo după prădăCiuni şi robiri. Duca, cu câţiva credincioşi de ai luij şi cu o ntână! •de oameni de gardă — armata şi-o licenţias'e — se îndreptă pe valea Trotuşuiui în jos, spre Focşani. In drum se opri la Domneşti, moşia soacrăi sale Dafina, să facă acjolo sărbătorile Crăciunului. Un podgheaz moldo-polpn trimis de Petriceicu Vodă,, cu paharnicul Cerchez în frunte, îl prinse acoloi la moşie. Asediat în Curtea soaoi-ei sale Dabijoaei, după' două zile de moale împotrivire, seimenii din lăuntrui ^deschiseră poarta podgheazului de Leşi şi de Moldoveni, care, năvălind în casă şi prinzându-l jpC Vodă de grumaz „viu (nevătămat", îl urcară într'oi sanie şi-i făcură vânt în Polonia. Cum îl dUOeafu pe drum în saniai aceia cu doi cai,, unul alb şi altul murg, şi Cu hamuri Ide tei ^de-a lungul drumului numai ocări şi sudălmi îi auziră urechile" zice cronica. Lângă Suceava într'un sat, el ceru unei femei puţin lapte de băut, însă ea, fără a şti cine este, îi spuse: „N'avem: lapte să-ţi dăm, c'a mâncat DuCa Vodă vacile din ţară, mân-ca'l-ar şi pe el viermii iadului cei1 neadormiţi". „Iară *) Pentru toate aceste întâmplări şi pentru fuga lui Duca, -vezi C. Gane: Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe - Voi. L pp. 500 de pungi, toată averea, lăsându-1 din pricina închisorilor şi bălailor la tălpi, olog până la moarte. De acolo, din Lemberg, începu o corespondenţă! între el şi Anastasia Doamna, care se afla acum la Constantinopol, în vederea strângerei unei cât mai mare sUmie de bani pentru redobândirea scaunului pierdut. Prin nepotul Cârste i se trimise 180 de pungi, tot numai galbeni de aur, care însă îi fură furaţi la-Bistriţa în Transilvania. Când sosi Cârste la Lemberg cu mâinele goale, pe Duca îl lovi damblaua. „Numai ce a căzut pe laviţă şi a început a se văita, iar limba îi pierise şi manile nu mai' putea să le mişte. Deci l-au ridicat şi l-au plus în pat". Era într'o' Marţi seara spre Miercuri, ia 24 Martie a anului 1685. O săptămână de zile s'a mai svârcolil în chinurile acelei boli, şi în Marţea d'apoi, 31 Martie seara, îşi dete însfârşit duhul fostul tej-; gheţar ajuns Gospodar zemli Moldâvcoi i zemli U-crainscoi! „Spinteoându-1 doftorii după ce a murite zice cronicarul „s'a găsit în hferea lui '27 de pietret roşii şi două alte mari în rărunchi, iar plămânel©' cele albe au fost arse de sete" 31). Alexie Balaban, marele negustor, „hamşeră cu Duca Vodă" îl îngropa acolo, la Lemberg, în biserica sa. Atstfel îşi dete obştescul sfârşit călăul jupâneselor legate la puşti... drept dovadă deci că după faptă $i răsplată- . Safta Ruset De obicei jupânesele românce erau, de bine de rău^, femei aşezate, care, până târziu în tot cazul, stăteau mai mUlt la ţară', gospodărind, torcând, ţesând, eres-eându-şi copiii- Ici-colea, vreo răzmeriţă le scotea din traiul lor obişnuit, alungându-le in ascunzişurile munţilor sau peste graniţă cu bărbat şi copii — dar apoi, când nu erau prinse şi robite de Tătari! sau de alţii, din mila Domnului se întorceau acasă, începându-şi iar tihnita lor viaţă. Dar pentru asta nu trebuia o fată de boier să se mărite tocmai cui lordachi Ruset „matca tuturor răutăţilor!" Asta se plăteşte... şi Safta â plătit-o cu liniştea unei vieţi în-, tregi, cu tot felul de prigoane şi de blejănii, de încercări de răpiri, de jafuri, şi cu moartea, departe de toţi ai ei, în ţări străine! Era fata lui Neculai Racoviţă-Cehan şi a Mariaii Balş. Neamuri mări12). Paharnicul Sion (în Arhondologia Moldovei p. p, 294—295) ne arată că: „Adevăratul nume al fiaco-viţeştilor este Cehan şi s'au poreclit Racoviţă pjeh-. truca'străbunul lor, într'o bejăhie fiind fugib mai-ţ că-sa îngreunată 1-a născut în fundul văiiRacovei. unde acum (1850) este moşia mfa" şi "salhlmeui Sioneştii (Vaslui)". Vorbele aceste par a fi adevărate. Primul Cehan apare în Istorie, documentar, în 148733). Toţi Urm'aşii 'săi au purtat numele de Cehdit 38 C GANE SAFTA RUSET 39 până la jupanul Petre, însurat cu Ileana, care a avut 7 copii: o fată Zlata (Murguleţ) şi 6 băieţi, Toader, Zosin, Andrei, Costandin, Apostol şi Ra-coviţă. Acesta din urmă, cel mai mic, şi-a spus întotdeauna Racoviţă-Cehan, precum fraţii săi îşi spuneau Toader Cehan, Zosin Cehan, Andrei Gehan etc, de unde nu putem trage fireşte altă concluzie, decât că Racoviţă era numele său de botez1.; Şi cum numele acesta este cu totul neobişnuit, legenda culeasă si transmisă de Sion, cum Că l-ar fi născut maică-sa „într'o bejănie, în fundul Racovei" poate fi în toată liniştea adoptată. însurat cu Tofana Şoldan, mătuşa Doamnei Tu-dosea a lui Vasile Lupu34), Racoviţă Cehan a avut la rândul său trei copii: pe Safta, pe Ion şi pe Neţ-culai*). Aceşti doi băieţi au adăogat la numele lor de familie şi numele de botez al tatălui lor, şi astfel s'a născut neamul Racoviţă-Cehan, care a ajuns a fi şi neam domnesc , ' \ , Neculai, al treilea copil al lut Racoviţă Cehan şi al T of anei Şoldan, s'a însurat cu Măria Lupu Baiş, din a căror căsnicie s'au născut patru copii: Ion + 1710, Andrei -f- 1685, Ecaberina, măritată cu; vărul ei Bejan Balş „şi Safta noastră, cea măritată cu Ior-dachi Ruset. Nu se cunoaşte anul acestei căsătorii, nici felul' cum s'a pus ea la cale. Dar întrucât Iordachi Ruset mai fusese însurat cu Măria Dabija, fata lui Istratî Vodă şi a Dafinei Doamnei **), moartă după un an' *) Safta a murit tânăra înainte de 1656. Ion, mort în 1688, a îost însurat întâi cu Anastasia Cantacuzino şi apoi cu Safta Kostaki. El a fost tatăl lui Minai Vodă Racoviţă», al marelui spătar Dumi-trachi Racoviţă, al Măriei Costandachi, cea care va forma obiectul capitolului III al acestei lucrări şi încă al altor 4 fete : Anastasia Paladi, Tofana Ilie Ţifescu, Ecaterina Cantacuzino şi Elena Rosetti, toate chipuri de femei pe care Ie vom întâlni mereu în rândurile cărţii de faţă. ** Vezi capitolul I. p. 22 şi jumătate de căsnicie (1677), e deci firesc ca nunta' Saftei stă. nu fi putut să se facă decât cel puţin cu ' un an-doi după această dată, ciel mai devreme deci prin 1678—80. Dar înainte de a vorbi de păţeniile coanei Safteij, trebuie să-i prezentăm1 bărbatul. Neamul său era din Constantinopol, dar de sigur de origină italiană, unde numele,, care mai există şl azi, se scrie şi se citeşte Roseti. Trecuţi în colonia italiană din Bizanţ, membrii acestei familii s'au gre-cizat, adoptând pentru numele lor ortografia Ro-setos şi Rosietis1- Trecuţi apoi în Moldova, Românul i-au poreclit Rosiet sau Ruset sau chiar Rasat. Mulţi din ei ajunseseră să-şi spuie aşa cum' le spunea* populaţia băştinaşă, ba să şi iscălească Ruset. Abia mai târziu pe la sfârşitul veacului al 18-lea si la începutul celui trecut, ei au adoptat, dar cu toţii, vechia şi adevărata pronunţare şi ortografie ita* Icnească: Rosetti. Primul JRosetesc cunoscut nouă este Lascar Ro-setos, mare scarofilax (1613—1630) şi mare logofăt (1630—1646f"al Patriarhiei din Constantinopol. Era' însurat cu Bella Cantacuzino, sora lui Andronic şi fiică a vestitului Mihai Cantacuzino, zis Şaitanoglu (fiul dracului). Din Lascar şi Bella Rosetos, s'au născut doi fii: Anton, care a domnit în Moldova (Antonie Vodă Ruset 1675—1678) şi Constantin, căruia i s'a zis Cuparul, fiindcă fusese în tinereţe,; trecător, cupar sau paharnic în Moldova (mort înf 1679). Dumnealui Constantin Cuparul a trăit mai muîtJ la Constantinopol, unde se bucura de o deosebită, vază în colonia igrecteasCă de [acolo şi de ImUltă trecere la Poartă. Având şi la inoji în ţară legături ţdleţ rudenie, văr primar cu CantacUzinii, adeCă cu marele postelnic Constantin din Muntenia şi cu Toma şi Iordachi 40 C. G A N E Hin Moldova!, el a făcut şi desfăcut dominule dună-; rene după buhul său pjiac. Prin mijlocirica lui a căpătat frate-său Anton domnia Moldovei, precum şi Istrati Dabija şi Gheorghe Duca. însurat cu Asa-nina Beglitzi (neaim1 eh Mavrocordaţii) el a avut !6 copii: P< fată Aniţa şi 5 băieţi, pe Iordachi, Mitra-lachi, Lascarachi, Manolachi şi Scarlatachi, toţi stabiliţi la noi în ţară, cu numeroasă progenitură. Din aceşti cinci băieţi lai Cuparul ui, fără îndoială că Iordachi a fost cel mai de seanţă. Vorbea gre-i ceste, turceşte, moldoveneşte, probabil ruseşte şi po-loneşte. Era, după cum1 1-a poreclit Neculai Costin „matca tuturor răutăţilor",, dar şi „bun cap" dujnă expresia altui cronicar, Ion Neculae, care adaogă; „că-i ajungea capul la toate socotelile"35). Om cu oarecare cultură, căpătată probabil la şcoala grecească (din Constantinopol, îşi avea diacii săi pe care-i punea să copieze (diferite scrieri şi cronici' iar pe fiii Săi îi crescu la şiooliie catolice de jesuiiţî! Deşi atât tatăl felău Constantin Cuparul, cât şi unchiul Său Antonie, viitorul Domn, ocupaseră slujbe în Muntenia şi în Moldova pe vremea' lui Matei Ba!-Isarab şi Vasile Lupu, Iordachi Ruset se arată întâia dată la" Iaşi abia în 1666, odată cu noul Voevod Gheorghe Duca, numit Domn prin stăruinţa şi influenţa tatălui său la Poartă. De atunci el n'a mai părăsit ţara, decât numai Când era nevoit să plece în bejenii, soarta lui rămânând legată, deocamdată' de a lui Duca Vodă. In amândouă domnii ale acestuia în Moldova el ajunge de fapt un fel, nu numai de sfătuitor ial*>lui Vodă, dar de om' care le face şi leţ drege pe toate, Ceiaoe duse la o cruntă duşmănie-a boierilor blăştinaşi împotriva sa şi chiar la răscoala Hânceştilor din 1672. Când ajunge Duca Domn al Munteniei, 1674—1678, Iordachi & lângă dânsul, Jin!ând acolo Iparfcea lui Vodjă, a lui Leurdeanu şi & SAFTA RUSET 41 Grecilor împotriva puternicului partid al Cantacu-zinilor, proprii săi veri36). Se va naşte de aici o duş^ miănie a acestora împotriva sa, care va ţine 40 de ani, căci pe malurille Dâtoboviţei, mai mult decât pe ale Bahluiului, Matca Tuturor Răutăţilor îşi vat găsi naşii; pe iŞărbân Cantacuzino şi pe nepotul acestuia, Constantin Brâncoveanu, care, ajungând! amândoi voevozi, vor urmări cu O neîmpăcată ură pe Iordachi Ruset, care, dibaci cum era, a ştiut totuşi în totdeauna Să se strecoare printre sforile laţurilor ce i se întindeau'. Acolo la Bucureşti se însura Iordachi cu Mariai Dabija, un copil de 14 ani, dar fată de Domn, a lui Istrati Vodă şi >a Dafinei Doamnei, şi cumnată de Domn, a lui Gheorghe Duca el însuşi, care ţinea în căsălor'e pe sora vitregă a acestei Mărie, Anastasia Dea i na, fata Dafinei Dabijoaei şi â lui Dumitru Buhuş', vel vistier. In timpul domniei lui Duca la BucUreşti, Uată familia sa se mutase fireşte cu dânsul acolo, nevastă ,copii, soacră şi cumnată. DaJ: bijoaia bătrână, c,.;*e era meşteră în alegere de gineri, bună dibuitoare, îşi pusese de mult ochii pe tânărul Iordachi, fiul acelui cupar, căruia a datorit ea domnia bărbatului ei Mrati şi' ginerelui ei Gheorghe. Perspectivele mari se deschideau deci în faţa ei şi Ipentru viitorul acestui băiat, pe care, dacă i-ar fi trăit fata, de hiirîare ar fi fost să nu ajungă Ca a-1 face îşi pe dânsul Domn, tot prin mijlocirea Cu-parului fireşte. Dar altfel le-au fost soarta! Micuţa Măria, care adusese bărbatului ei 30 de sate zestre, după vre-o^ 18 luni de căsnicie născu o fată, Safta, dar rnUri,, biata, în facere, la 3 Octomvrie 1677, în vârsta de 15 ani şi jumătate. Copila rămase în grija bunicăi* Dafina Doamna, şi averea într'a tatălui, văduvul* Iordachi. De unde intrase el în căsnicie cu 50 dei 42 C. GANE pungi şi nimic altceva, acum avea administraţia unei averi de 30 de moşii, care 1-a ajutat mult să se mai înnalţe, dar de care nu s'a atinte, căci, mult mai târziu, când şi-a măritat fata cu Ilie Catargt comisul, i-a dat zestre toată averea maicei ei, cele 30 de sate intacte- Un an după această nenorocită întâmplare, <3heorghe Vodă Duca e mutat din nou din Muntenia în Moldova, în a treia sa dominie aco!o, cea când a fost numit şi hatman al Ucrainei şi când s'a" încumetat să lege pe jupânesele boierilor la puşti, poveste care a făcut obiectul capitolului precedent, Iordachi Ruset veni cu el la Iaşi şi aici se înfăptuit în timpul acestei domnii (1678—1683), a doua sa căsătorie cu Safta, fala lui Neculai Racoviţă. Zestrea pe care io aducea aceasta, era încă cuj mult mai mare decât zestrea Măriei Dabija: 61 de moşii, din care 24 sate întregi, 9 jumătăţi, 28 de părţi, mori, vii, sălaşe de ţigani, scule,, juvaierin, rădvane cu cai...3'7). Cum de afund încolo se apuca conu Iordachi să-şi mai tot rotunjească averea, fie prin cumpărături, fie, pentru a nu se lăsa mai pe jos decât prietenul său Duca Vodă, prin jafuri «şi samavolnicii, în primii ani ai secolului al 18-lea^ prin 1710—15, dumnealui vel vornicul Iordachi Ruset era, zice-se, Cel mai bogat boier din Moldova, cu 90 de Sale întregi, 12 jumătăţi, 67 de părţi, 7 mori, casă mare în Iaşi etc, etc. Anii dintâi ai căsniciei Saflei Racoviţă cu lor-: dachi Ruset s'au trecut liniştiţi, aproape că nu ştim nimic, decât că trebuie să fi fost jupâneasa fericită* fiindcă îi era 'şi boierul fericit; „Chiverniseala şi cinstea toată a ţării era după Iordachi Ruset" zice Ion Neculoe în Letopiseţe „ce vrea el să facă, făcut era şi de domnie". Că o fi fost şi el unul din acei! -care-1 îndemnau pe năpâreja de Duca să Sfchinjuiască, SAFTA RUSET 43 pe boieri, negustori, femei, văduve şi copai pentru; a le lu|a ce brumjâ de avere le mâi rămăsese prin. sate, se prea poate, dar jupâneasa Safta sau că nu ştia,-: sau Că închidea ochii, fiindcă aşa e omul, îi cască la nenorocirile lui şi la ale altora îi strânge sa nu; vadă. In tot cazul, în anii aceştia d'intâi ai căsniciei, ca şi mâi târziu de altfel, un lucru a făcut Safta Ruset cu multă hărnicie: copii! A avut zece de toţi: 5 băieţi şi 5 fele, NeCulai, Coslandin, Ioniţă, Andrei şi Ştefan, Catinoa, Nastasia, Victoria, Ruxanda şi Axiţa88) — despre care mai departe va fi vorba. Să vedem acum, după atâtea plăceri, dece au urinat şi năcazurile, dece, cum şi când. Anul 1685 a fost pentru Safta un an de greaf încercare. In cinci luni de zile ea îşi pierdu părintele jşi fratele şi era să-şi piardă şi bărbatul, care. a scăpat dela moarte doar numai prin bunătatea lui Velişico Costin hatmanul, fratele lui Mir^ij), morţi amândoi şase ani mai târziu doar numai din răutatea lui Iordachi Ruset — drept dovadă că pe cine nu-1 laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. Pe tatăl ei Neculai Racoviţă vel logofăt, fost şi calmacan al Moldovei în timpxil şederei lui Duca Vodă la asediul Vienei, îl pierdu la 8 Martie 1685., împreună cu fraţii ei Ion şi Andrei (sora lor Catrina Balş era moartă de 11 ani) îl astrucară în biserica; mânăstriei Dobrovăţ din Vaslui, unde zăceau şi osemintele bunicilor şi răsbunicilor Cehăneşti. Patru luni mai târziu, în vară, la 25 Iulie, muri şi fratele Andrei, încă tânăr. Ion şi Safta, singurii supravieţuitori acum ai vel logofătului Neculai, îl îngroparăl şi pe el, cu jale mare, alături de părinţii lor în aceiaşi biserică de'a Dobrovăţii Vasluiului, şi apoi se întoarseră în grabă la Iaşi, căci treburile politice se încurcaseră aşa fel încât îi era Saftei, dacă nu SAFTA RUSET 45 44 C. GANE chiar viaţa sa în pericol, dar în tot cazul a soţului! ei Iordachi. De vină, tot Şărban Cantacuzino, care era acum,! Domnul Ţării Romaneşti! Voevodul acesta, o figură foarte de seamă în galeria Domnilor noştri, avea; nestrămutată credinţă qă Imperiul otoman e pe ducă.) Dela asediul Vienei mai ales, care dăduse greş1, şl dela înălţarea 'lui Sobieski, regele Poloniei, salvatorul Vienei, Şărban Vodă „avea bună nădejde că, se va desbâte toată creştinătatea din Ţarigrad de subt mâna Turcilor",, adică în româneasca de azi lîc& se va elibera creştinătatea de sub jugul Turcilor; ,din Constantinopol". Ruşii bătuseră şi ei cetatea * za-cului şi se purtau cu gândul să cuprindă Crimeia, aşa încât Domnul Munteniei, care nădăjduia într'o coaliţie a Crucii împotriva Semilunei, şi care de altfel judeca destul de sănătos, de oarece întâms plările aceste se desfăşurau cu 14 ani înainte de Pacea dela Carlovifcy (1699) care a însemnat încev putui declinului Imperiului ottoman — Domnul Munteniei, zicem;, făcea, aproape făţiş, o politică anti-turcească. In pitorescul său grai arhaic, Ion Necmlce spune în cronica sa, că „el se ajunsese cu Nemţii, cu Muscalii şi cu Leşii, şi igând|ul şi gătirea lui Şărban; Vodă era să fie el împărat în Ţarigrad!" Tot măi reţul vis al lui Mihail Şaitanoglu, urmărit cu dârzenie de strănepotul Şărban: înscăunarea din nou a Cantacuzinilor pe tronul pierdut al Bizanţului! Intre înfăptuirea acestui plan, îi trebuia lui Şărban Vodă un Domn în Moldova Care Să-i fie supus, care să înţeleagă măreţia momentului şi să se ajungă şi el cu Neamţu, cu Muscalu, cu Leahu şi cu.., Munteanu! Gheorghe Vodă Duca murise la Lemberg, iar cei doi voevozi care s'au succedat scurt timp în scaunUl! Moldovei, erau oameni fără însemnătate: Petriceicu Vodă. un bătrân şi Dumitraşcu Cantacuzino, alt hă-trân „că el nici dinţi în gură nu avea, dimineaţa îi încleia de-i punea în gură, iar seara îi descleia> cu un crop şi-i punea pe masă39). Lui Şărban Vodă îi trebuia un pm/ II găsi pe Constantin Cantemir clucerul, un boierinaş, bătrân şi el de altfel, vreo 65 de ani, dar pm cuminte, sfătos şi mare viteaz.'. La războaie era totdeauna în frunte, călare, izbind1 în dreapta şi în stânga, de nu se puteau ţine d!e el nici cei mai viteji ostaşi. Cumi omul acesta slugise în tinereţe hi armata polonă, undeJ cunoscuse şi pe Sobieski, Şărban Vodă se gândi că ar fi pentru el un bun tovarăş de luptă în cauza creştinătăţii împotriva Turcilor. Dumitraşcu Vodă Cantacuzino îi! era lui Şărban Vodă văr primar, însă „aveau vrajbă şi pismă între dânşii încă de pe când erau tineri" zice NeculCe, aşa încât Domnul Munteniei, care avea bune prietenii şi puternic sprijin la Poartă, făcu Ce făcu şi-1 înlocui pe vărul Dumitraşcu cu clucerul Constantin în scaunul Moldovei. Ii ceru în schimb noului voevod dela Iaşi doar două lucruri: întâi, Să se dea, foarte pe ascuns fireşte, cu Creştinii? împotriva Turcilor, şi al doilea, să-1 omioare^pe] Iordachi Ruset. Grecul acesta intrigant, care altădată, la Bucureşti se arătase duşmănos Cantacuzinilorţ, trebuia înlăturat din calea lor, trebuia! să i se şteargă! turmele depe suprafaţa pământului. Cantemir, după cum vom' vedea, nu făcu nici una nici alta. Era el mult prea cuminte ca să se dea împotriva Turcilor. O fi fost iaceştia în declin, dar! erau încă destul de tari pentru a tăia şi spânzură în' ţările noastre după bunul lor plac, iar pacea dela Carlovitz cu care se va termina războiul creştinătăţii! împotriva lor, va fi începutul unei stări d'e lucruri' oare va mai dăinui 200 de ani! şi cum Cantemir nu mai avea de trăit decât vreio, zeCe, îl lăsă pe Şărban 46 C. GANE SAFTA RUSET 47 să vorbească, dar sfatul nu i-1 urmă. Cât despre Iordachi Ruset, aceasta era altă treabă. Cantemir era un boierinaş din ţinutul Fălciului, care trăise la ţară şi în Polonia şi în Muntenia şi prea puţin la Iaşi. N'avea nici o> dragoste pentru boierii mari Şi cu atât mai puţin pentru Greci, dar nici ură n'avea.! Nu era din aoei care, ca Ion Neculcef, să se fii gândit* „Aşa socotesc eu cu firea mea cea proastă; când o vrea Dumnezău să facă să nu hie rugină la hier» şi Turci în Ţarigrad să nu hie, şi lupii să nu mănânce oile atunci poate nu vor hi niCi Greci în Moldova şi în Ţară Muntenească". Ca atare, dacă vrea Şărban Vodă să-1 omoare pe Iordachi Ruset,. s'o mai gândi el, poate l'o omorî, poate nu. Deocamdată, penlrucă avea o poliţă de recunoştinţă de plătit lui Şărban, cum' se urcă în scaun „prinsu-l-au pe Iordachi Postelnicul Ruset de l-au închis şi l-au muncit, că i-au cetluit capul şi l-au făcut de-au dat vreo 30—40 de pungi de bani *°). Cantemir se înscăunase la 10 Iunie 1685. Pe la sfârşitul acestei luni să-1 fi închis el pe Iordachi, aşa înqât jupâneasa Safta, atunci când la 25 Iulie s'a dus să^şi îngroape fratele la mână ştirea Do-brovăţului, îşi lăsase bărbatul la închisoare, „muncit şi cu capul cetluit". întoarsă în grabă la Iaşi, după ce plăti cele 30—40 de pungi de bani pe care i le cerea Cantemir pentru a le da Iui Şărban; Cânta-, cuzino, începu jupâneasa să umble de ici colo, pe la boierii cei mari, ca să-i roage să se puie tare pe lângă Vodă să-i scoată bărbatul din închisoare. I-a găsit pe Gavriliţă vornicul şi pe Velişco hatmanul care se îndurară să-1 ia pe Iordachi „în chezăşie,. Cum' Că nu va fugi din Moldova" şi altfel se îndură! şi Vodă de-1 slobozi pe Iordachi din beciurile îni care-1 înfundase urgia Domnului Munteniei. Nelămurită rămâne cauza ee a îndemnat pe aceşti doi mari boieri moldoveni, GavriHţă Kostaki şi Ve.işco Costin, să-1 ia pe grecul Iordachi Ruset în chezăşie. Dar daqă Constantin Vodă Cantemir s'a lăsat înduplecat de ei, slobozindu-1 pe logofătul Iordachi din închisoare, apoi Şărban Vodă, din Bucureşti undef era, nu înţelegea lucrul aşa. El ceruse viaţa lui; Iordachi, nu numai 40 de pungi. Domnul Moldovei îşi călcase cuvântul şi Domnul Munteniei se supără — se supără cu atât mai mult/ Cu cât i se părea lut că nici măcar înţelegerea cu Creştinii n'o va păzi Cantemir şi Că gata era să se dea cu Turcii. Şi Sobieski pare a fi fost de aceiaşi părere,; că nu va găsi în fostul ostaş polon, sărdarul Constantin, ajuns Domn. un aliat al cauzei creştinătăţii. De aCeia, trimis-a el doi hatmani leşeşti cu oşti, pe Prut în! jos, până la Boian lângă Cernăuţi, dor să-1 încerce. Insă „eşitu-le-au înainte Suleiman Paşa cu Cantemir Vodă şi le-au dat Leşilor război pirea, tare şi frumos'^' care Leşii n'au putut ţine războiul, şi peste noapte* tăind lunca, au trecut peste Prut şi au fugit... care; Cantemir Vodă de atunci a dobândit dela Turci mare-cinste şi laudă, căci mergea prea bine şi frumos la, război, mergea în frunte, de nu se puteau fine cei tineri de dânsul"*. In timpul acesta, pe când se războiau Suleimans' Paşa şi Cantemir Vodă cu hatmanii lui Sobieski,, Şărban Cantacuzino, din porunca Porţii, sosi şi el cu. oaste muntenească în Moldova. Dar se opri la Iaşi, Ia mlânăstirea Aron Vodă ,,unde şi-a descălecat' oastea", căci n'avea nici un zor să meargă în ajui torul lui Suleiman împotriva lui Sobieski. De altceva îi ardea lui, Să-1 prindă pe Iordachi Ruset şi să sfârşească odată cu el. Tot Velişco Costin este cel care, prinzând"de veste cu ce gânduri umblă Şărban Vodă, îl înştiinţa pe Iordachi sa se păzească, fiindcă vrea Domnul Mun- 48 C. GANE teniei să puie mânia PIQ iei şi să-1 omoare. Dumnealui; marele logofăt nu stătu mult pe gânduri — încalecă pe-o şea şi trecu graniţa în Ardleal-, Iar Şărban Vodă* «Iacă a văzut că la Boian a înfrânt Turcu pe Leali, §i Că i-a mâi scăpalţ jşp! Iordachi Ruset din mână, §i-a adunat oastea şi a pornit înapoi în Jara luî, |>e la Bârl|ajd| în jos «tot vânând vânaturi şi peşjtjef".; Jupâneaisla Safta rămiasfe în Moldova — dar nu! tnult. Ea îşi luă Copii, câţi o fi avut până atunci,, şi se dusje la ţară, la moşia jai Grozeşfti pe Oituz,, să aştepte acolo în munţi întâmplările cum vor «nai Curge. Era jşi m'ai aproape de graniţa Ardea-lului, de und|e~i puteau veni m!aji uşor veşti dela bărbatul iei. Ce-â urmat, sjpr|e nprocul ei n'a fost. Pentru a răzbuna înfrângerea dteila Boian, regele Poloniei îşi adUnă oastea jşi intră în Moldova, înaintând spre; Iaşi. Cantemir Vpd(ă îşi părăsi Capitala şi p apucă în jos sipre Bârlad. Sobieski se luă după el, cu grosul armatei, iar podgheazurille sale împănară ţara în lung şi în lat, ba ca să mai cuprindă o cetate, ha după pradă, jaf şi robie. Atunci,a fost omorîtă' lar «etatea Neamţului Domhiţa Ruxanda, fata luî Vâsîle Lupu» şi grămăticul Enachi, tatăl cronicarului Ion Neculce, şi multe alte feţe simandicoase de boieri şi jupânese. Unul din aceste podgheazuri leşeşti, cp-, toorând dela Bacău în jos spre Trotuş, o băgă p,e •coana Safta în Speriete, că dela Trotuş- ja Oituz e doar numai o palmă de loc. Şi numai ce-o cuprinse gândul de fugă, că iată-i miai veni veste din jos, •din ţara muntenească, cum că, din porunca lui Şărban Vtodă, a (pornit într'acoa căpitanul Mănăilăl •CU o mână de oameni să puie mâna pe ea şi să iio ducă plocon la Bucureşti „căci n'au ţinut Cantemir Vpdă parola să omoare pre Iordachi Ruset, §1 Iordachi Ruset au fugit în Ţara Ungurească \" :SAFTA RUSET 49 Prinsă între două focuri, podgheazul leşesc ce se cobora dela Nord şi saragele lui Mănăila ce veneau dela Sud, jupâneasa Safta hotărî să plece §i ea după bărbatul ei- Pprunci sa î se înhame caia la rădvan şi, singură;, eu vizitiul şi o slujnică, pomi goana mare, prin mUnţi, înspre Transilvania. Bagajul, care ise spunea pe atunci cu o vorbă turcească ngartâc sau calabalâc, fu încărcat şi el în grabă In nişte Căruţe, care păzite de oamenii! curţii, vătavi,. robi, slujitori, se luară, dar măi agale, prin coclauri, după rădvan. Gând 'sosi Mănăilă cu călăreţii săi, 'Safta Ruset trecuse graniţa — doar agarlâeul ce au putut saragele s»-l prindă din urmă, să i'puie) mâna pe el şi să-1 aducă apoi noaptea, peste munţi, în Ţara Românească. „Bejănarii moldoveni, cine au fost acolo" zice cronica „au "sărit după dânşii a doua zi de i-au gonit, dar nu i-au putut ajunge", îneâit coana Safta a intrat în Ardeal numai cu rochia ce avea pe ea. Bătrânul Vodă Cantemir făcu pe supăratul, confiscând ltuseleştilor o parte din moşiille lor din Bacău şi Putna: Răcăciunii, Sascutul, Domneştii, Dar nici Iordachi nu iera omul să rămână cu manile în sân- Când a văzut el ce femleie vrednică are şi cum i-a venit singură, noaptea, prin munţi, despoiată de toate dar teafără, ce i-o fi spus nu ştim* dar a luat-p cu el în bejănie m'ai departe, probabil prin Belgrad şi Bulgaria, spre Constantinopol. Ajuns aoOlo, unde-şi avea rudele şi toată voia veghiată a •Porţii, se puse pe lucru pentru a îndemna pe Turci să-1 facă pe Cantemir' să înţeleagă, că prietenia sa -i-ar fi mai de folos în Moldova decât prietenia •voevodului dela Bucureşti. Se pare că Constantin "Cantemir, care era un pan cu! mult bun simţ, înţelese •prea bine, de oarece-1 găsim, după puţină vreme,, ţpe IordaChi Rusei întors liniştit la Iaşi împreună 50 C. G A N E cu jupâneasa lui- (1687). Şi nu numai liniştit, nu) numai cu toate moşiile înapoiate, dar îmbrăcat cui caftanul de mare vistiernic şi mai puternic decât oricând, încă mai tare sub Cantemir decât fusese sub Duca. > { Ura împotriva lui fireşte că crescu, de data (aceasta nu numai la Curtea domnească din Bucureşti, dar mai ales în sânul boierimea moldovene, fiindcă jupan Iordachi avea acum! şi vistieria ţării în mână... pe care s'o fi priceput el s'o mânuiască! începură boierii, chiar Cei ce-i fuseseră prieteni, Costăcheştii şi Costinii, să se întoarcă îm!potriva lui1 — cei ace a dat naştere la una din miareăe drame din Istoria noastră; omOrirea lui Miron Costin. E de bănuit că coana Safta n'a putut avea nijei un amestec în acest omor, pus la caile de soitul ei,] dar cum; la vestita nuntă dela Băcani — actul întâi al dramei — dăm de urmele tuturor rudelor şale cele mai apropiate, nu se poate să nu vorbim! aici dte această „măre afacere" a se-' colului al 17-lea41 )• I Constantin Vodă Cantemir, care nu ştia carte de loc, decât num'ai isă se iscălească, în! loc să ia sfaturi • dela boierii de teapa lui Miron Costin, bărbat cu o; minte ageră şi mare Cărturar, se sfătuia pentru toate trebile ţării numai oui doi boieri1 ce-i căzuseră lui cu tronc la inimă;.: Unul era^; după cum am văzut* Iordachi Ruset, iar cellalt era ginerele sâu Lupu Bogdan, care ţinea în căsătorie pe fata lui cea mai mare, Ruxanda42). Poate că pe Miron Costin, care era acum bătrân şi-şi vedea mai mult de moşliile şi de scrierile sale, nu-1 prea supăra faptul că nui mai voia Vodă să ia sfat dela dânsul, deşi, când i se păreai lui că lucrurile nu merg cum trebuie, nu, se sfia să se anieisteoe în trebile ocârmuirei ş&, întrebat neîntrebat, să-i spue odată lui Vodă, la masă: „Mai des cu paharele, Măria Ta, şi mai rar SAFTA RUSET 51 cu orândUielile". Insă unul care nu ierta, era frate-său Velişco, că era mai tânăr, mai aprig şi mai; nestăpânit la mânie. Pe Cantemir îl desptreţuia fiindcă nu ştia să Citească şi [sa Scrie, Tot la mâsjă, ca'frater său, Să-i fi spus el între două pahare, aşa doar înt treacăt, că ^omujl ce nu Ştie, carte asămienea nnei vite este". Chiar să nu-i fi răspuns Vodă, dar, oricum, aceste sunt lucruri care se ţin! mintă, Iar pe Iordachi Ruset, jupan Velişco, îl ura acum dc-al bineleaj fiihdteă' după ce-1 scăpase odată dela închisoave şi altădată dlela moarte, acumi Grecul acesta nerecunoscător» ajuns vistiernic şi în voia veghiată a' lui' Vodă, fura ţara de-p svânta şi se măi uita şi de sus la ceilalţi! boieri. Pentru; a scăpai de el, Jrebuia deci mai întâi! să sCape Moldova de Cantemir, şi cum1 aceasta era' şi dorinţa Domnului Munteniei, şe ajunseră cu toţii! în vederea acestui ţel. Nu( (era încă' o conjuraţie, dar se făcuse împotriva lui Vodă un puternic curent în ţară, în fruntea căruia stăteau aproape toţi boierii cei mari, Costin, Costaki, Paladi, Racoviţă, Apostol, Nenciu şi alţii şi alţii1. Timp de trei ani, deda 1688 (data morţii hiî Şărbanj Cantacuzino şi a urcărei în scaun a lui Constantin Brâncoveanu) şi până la 1691, Vodă Cantemir seţ făcu că nu vede şi nu ştie nimic. El era totuşi cui ochii în patru la tot ce se uneltea, încercând să împace sau să dejoace lucrurile. Către sfârşitul anului 1691, Vodă „vrând să-şi întărească Domnia, nu prin vărsare de sânge, ci prin îndurare, se îngriji să strămute cu bine răutatea şi! învechita duşmănie a boierilor; logodeşte deci pe fiicâ-sa Ettsabeta*3) cui Pătraşcu, fiul lui Miron Costin ,pregătindu-se a sârba nunta pe Ia Crăciun". Vorbele aceste sunt ale lui Dumitru Cantemir, fiul lui Constantin Vodă, traduse din latineşte din vestita lui carte „Vita Constantini Canterayrii". Pentru po- 52 C. GANE vestirea faptelor ce urmează, izvorul acesta va fi evident de mâna întâi, dar controlat cu multă prudenţă, fiindcă e scris de fiul celui care totuşi „a vărsat sânge" şi ieare dorea deci să justifice acţiunea tatălui său. Pentru controlarea adevărului nu ne stă la îndemână decât cronica lui Ion Neculce, puţinele cuvinte din letopiseţul atribuit, dar probabil pe nedrept, lui Neculai Costin, şi, în ultimă instanţă, judecata imparţială. Până să se facă de Crăciun, la Iaşi, nunta Domu niţei Elisabeta cu Pătraşcu Costin, se făcu, într'o zi de toamnă târzie, a anului 1691, altă nuntă la ţară, în Tutova;, la moşia Băcani a marelui logofăt Toader Paladi —vestita mintă dela Băcani, la .care au fost, aproape. sigur, două cununii laolaltă, ale celor doi copii ai lui Toader Paladi44), (Ion şi Aniţa), care-şi căsătorea deci în acel aş timp băiatul şi fata-Ion Paladi, fiul lui Toader se însura cu Nastasi.a Racoviţă, fiul vel vornicului Ion Racoviţă şi a Anastasiei Toma Cantacuzino, iar soră-sa Aniţa se mărita cu Velişco Costin, fratele lui Miron, care era de altfel mult mai în vârstă decât ea, ora tomnatic şi văduv40). Ion Neculce, în Letopiseţe, vorbind de nunta dela Băcani, nu aminteşte decât de cununia lui Ion Paladi cu Nastasia Racoviţă, iar Dumitru Cantemir, în Viaţa lui Constantin Vodă, nu aminteşte decât de cea a Aniţei Paladi cu Velişco Coştin, de. unde tragem! concluzia, ca şi din alte fapte de altfel, că amândouă nujiţi s'au tăcut în aceiaşi zi Să amintim' că Toader Paladi, părintele mirelui' şi al miresei, -era văr cu Lupu Bogdan, ginerele lui Vodă, ceiace. face că Velişcp Costin se incuscrea prin această căsătorie eu neamul, Cantimeriştiior.f Şi siă mai arâtăsni că Gavril Kostackl bătrânul^), boier cu foarte marc influenţă pe lângă toată jpro-iîpendada ţării, fusese prietenul şi omul de încre- SAFTA RUSET 53 dere al lui Constantin Vodă Cantemir, dar că după! moartea lui, întâmplată în 1689, feciorii săi îşS întoarseră faţa dtela Domn, dându-se din partea potrivnicilor săi. Odată aceste iarătate, să1 intram cu musafirii în Conacul dela Băcani, de ziua îndoitei nunţi a copiilor lui Toader Paladi. Era acolo foarte multă lume. In afară dC amândoi miri şi amândouă mirese, precum şi de tata socru! (nevastă-sa nu mai trăia), se aflau la Băcani Pală-deştii, Racoviţeştii şi Costinii aproape în păr, toţi feciorii lui Gavriliţă Kostaki cu jupânesele lor, Pavăl BujoreanU cu mulţi alţi Bujoreni, verii Kostăkeştilor,; Ilie Enachi Ţifescu, din neamul Dabijesc, zis ş4 Frige-Vacă, ce ţinea în căsătorie pe Tofana Racoviţă^ Sora miresei Nastasica (amândouă sUrorile viitorului; voevod Mihai Racoviţă, vere primare cu Safta Ruset), fraţii Mitre şi Gheorghiţă Apostol (Mavrodi)47), Antiolt Jora, Constantin Razu, Care ţinea, el sau frate-său, pe fata lui Gavril Kostaki şi alţi1 mulţi, numai boieri mari cu ascunse gânduri. Nu era de faţă Miron Costin, fratele mirelui, jfiindcă îi zăcea nevasta, jupâneasa Ileana, bolnavă la ţară la Bărboşi în Roman, şi din această pricină n'o fi fost nici fiii săi de faţă. Iarăşi nu putea fi acolo! nici Safta Ruset, deşi mirele Ion, mireasa Aniţa şl toţi Racoviţeştii aceia erau verii ei pi*imarir dârj duşmănia dintre bărbatul ei Iordachi şi Velişco! Costin nu i-o fi îngăduit jupânesei să meargă şi ea să se bucure de fericirea neamurilor Sale la veselia acelei nunţi, care a ţinut, cum! era obiceiul în'casele boiereşti, trei zile şi trei nopţi1, de Joi până Duminică.; Nici era deci dumneaei jupâneasa Safta de faţă când veniră conăcarii să zică, bătrâneşte, frumoasele lor vorbe: „Bună ziua, boieri dumneavoasttră! V'am întreba pe 54 COANE dumneavoastră de" trai şi de viaţă cum trăiţi şi cum! vieţuiţi. ,Şi Uată, cu mila Demnului, slăvitul nostru boier Velişco a trâmbiţat şi a ridicat oameni mulţi şi s'au sculat la vânat şi au vânat codrii şi mUnţiî, câmpii cu florile, văile cu apele, şi când a fost la, mijloc, de cale a văzut o urmă de fiară şi a stătut şi, s'a mirat. Dar unii din sfetnici l-au sfătuit şji i-au zis că nu-i urmă de fiară, nici urmă de floare, ce-i urm(ă dte zînă din rai. Gând a auzit, foarte s'a bucurat şi în scări s'a înălţat şi pe noi ne-a trimis în cai de clac, ca să venim! să vă spunem ca să strângeţi conac şi buţi de vin şi balerci de rachiu şi ialoviţe groase şi case călduroase şi cucoane frumoase, ca să şedem cu toţii la masă, şi bine v'atfl găsit, boieri, dumneavoastră". Iar miresei Aniţei îi ziseră: „Ajungă-te voia bună pe dumneta coană mireasă de venirea dumisale cuconului mirelui, că iată dumnealui şi-a trimis slugile ca să-ţi închine plocoaneie: tot lucruri scumpe boiereşti, nepreţuite adămăştii* şi! multă marfă {a luat şi în care a incărcat, ca să vie pe uscat, dar carele s'au stricat şi în corăbii s'au mutat şi cu vrerea lui Dumnezău au sosit şi în plin au umblat — şi te pofteşte dumnealui cuconul mirele pre dumneata cucoană mireasă, ca plocoaneie să le primeşti şi slugile să le cinsteşti- să ne cinsteşti cu'n bacşiş frumos ca să ne mulţumeşti, şi fie şi mai: prostişor, numai să fie bunişor, şi bine v'am găsit sănătoşi!" Seara, dUpjă vecernie, merseră cu toţii la biserica de lângă curte, unde în mijlocul naosului se aşternuse un covor, pe care statură mirii amândoi îşi amândouă mirestele, şi în dreptul lor nunii Cu fă-cliille aprinse, iar preoţii începură a citi slujba- cununiei. Rudele dimprejur aruncau la picioarele lor galbeni şi arginţi, nuci şi hamei uscat, ca să aratei SAFTA RUSET că cer dela Dumnezăul dătătorul de viaţă numai timpurile cele bogate şi roditoare, iar când preoţii întinseră tinerilor anafora şi vinul, îi amăgi de trei ori cu această îmbucătură, pentru a da pricină privitorilor să râdă la această prăznuire de veselie. Era deci toată adunarea aceia în culmea veseliei, când, la ,„Isaia dănţuieşte", li s'a pus mirilor cu-nunele în cap, după creştinescul obicei al bisericii! noastre. Atunci începură cu toţii a bate din palme.,, acolo în biserică, zicând către Velişco Costin şi Aniţal Paladi să nu mai lepede deacum cununile din cap, fiind toţi gata la porunca lor. Pe urmă, la ospăţul ce a urmat după cununie,! între pahare şi „sănătăţi", se înjghebă complotul, apucându-se toţi cei de faţă să jure credinţă viitorului Voevod Velişco şi soţiei sale şi sfătuindu-se împreună să meargă unii din ei la Bucureşti şă ceară' ajutorul lui Brâncoveanu, pentru a alunga din scaun pe Constantin Cantemir şi la nevoie să-1 şi omoare! Din toţi musafirii aceia, singur Ilie Ţifescu, cumnatul miresei, nu ştia nimic din cele ce se pusese la cale. Boierii îl îmbătară, îi arătară care le sunt păsurile şi hotărîrea şi-1 făcură şi pe el să ju^a că va intra în conspiraţie. Ţifescu jură, apoi set culcă şi a doua zi, desmeticlt din văpaia, viriuluî, încalecă pe un harmăsar şi o întinse drept la Iaşi la Curtea Domnească să povestească lui Vodă toate Câte la văzuse, auzise şi făcuse. Cantemir, care era un om chibzuit, nu zise jdeocam-' dată nimic: Fiul său Dumitru spune că „potrivit obiceiului Său, a făcut loc răbdării". Dar la vreo, trei isăptămâni după aceia, găsindu-şi vreo treabă ,,de bună vecinătate" cu Brâncoveanu, îi trimise sol la BucUreşti pe ginere-său Lupu Bogdan hatmanul, poruncindu-i Să ia cu el în solie şi pe Gheorghiţă Apostol, marele paharnic. „Şi iată dece a făcut a- 56 c. gane: safta ruset 57- ceasta" spune Dumitru Cantemir „fiindcă ştiind c㪠boierii conspiratori căutau prilej să scrie ceva lui: Brâncoveanu şi nu o. puteau face uş|or, fără primejdie de a se prinde scrisorile, văzând pe unul din tovarăşii lor că pleacă împreună cu, solul Domnului în Ţara Românească, apoi nu se poate să nu-i; încredinţeze niscaiva scrisori sau cuvinte, pe care le va cerceta el la întorsul din Bucureşti, ceiace s'a şi întâmplat". Vodă puse deci pe oameni siguri de ai Jui, dinlj solie şi din cei ce avea şi în Muntenia, să urmărească pe Gheorghiţă Apostol la Bucureşti pas cu pas, ea să vadă în ce case intră, cu cine stă de vorbă şi cât rămâine la unul sau la altul din acei boieri munteni prieteni' de-ai Brâncoveanului şi duş-+ mani de ai lui Cantemir. întors la Iaşi, Lupu Bogdan, Care fusese fireşte foarte bine primit de Brâncoveanu, spuse socruluv său tot ce au băgat de seamă spionii cu privire Ia purtarea lui Gheorghiţă Apostol, purtătorul de răvaşe şi vorbe păcătoase de ale boierilor moldoveni. Nici acum1 Cantemir nu zise nimic. Potrivit obiceiului său, el făcu loc răbdării, însă porunci Iul Pătraşcu Costin să se gătească de nuntă, căci se apropia postul Crăciunului. Acesta, împreună cu ru-* dele şi prietenii săi, cerură voie Iui Vodă să meargă întâi pe la mOlşiile- lor pentru cheltuiala nunţiL Insă Cantemir „multă vreme a stat Ia' îndoială, dacă să-i lase la nuntă, când1 vor putea veni cu arme ascunse la Curte, sau să-i prindă mai înainte, şi însfârştt s'a hotărît să-i prindă răsleţi şi răspândiţi, prin satele lor, ca nu cumva la nuntă, între pahare şi între armie, să se întâmple vreun bucluc". (D. Can+ temir o. c. p. 91). El primi deci Cererea boierilor de a pleca fiecare la moşia lui, trimiţând pe Mîron; Costin la Bărboşii lui din Roman, unde-i mai zăceai încă jupâneasa bolnavă, pe fraţii Kostaki la EpurenbV futovii (pe atunci în Fălciu), pe Vasile ral lui Ga-' vriliţă, ce era mare vornic al Ţării de Jos, în Putna-după treburi, pe Pălădeşti la Băcani, pe Racoviţeşti! la Dobrovăţul Vasluiului şi aşa mai departe, ţinând!' însă la Iaşi pe Velişco Costin sub cuvânt că are nevoie d'e el la Curte. Şi aşa, într'o zi, după ce plecaseră cu toţii, el, chemă pe iubitul său ginere Lupu Bogdan, zicându-jf cam următoarele (raportate tot de Dumitru Cantemir): „Te vei duce la comisul Ştefan1 Cerkez (care' locuia chiar lângă Curtea Domnească şi care erai% unul din oamenii cei mai de încredere ai lui; Vodfă)! şi-i vei spune să te poftească la cina de seară împreună cu Gheorghiţă Apostol. Când veţi fi amândoi la masă acolo, eu voi trimite după tine şi te! voi mustra, că dece ntfaţi lăsat să cinez singur, iarf tu îmi vei cere iertare, iar ce se va întâtmpla pe urmă, lasă pe mine". înţelegerea aceasta o făcu fiind fiul său Dumi-'-traşeu de faţă, carele se întorsese de puţină vreme din, Constantinopol, unde stătuse la învăţătură, dar şi zălog pentru Domnul. Gheorghiţă Apostol căzu în cursă, acum ca şi atunci-Când îl trimisese cu câteva săptămâni în urmă la Bucureşti. El primi invitaţia lui Cerkez şi se liniştit la el la masă, împreună cu Lupu Bogdân.t După ce mlâncarâ şi băură bine, se aşezară tustrei» Apostol, Cerkez şi Bogdan, la cărţi, cu fişiicurile< de galbeni în faţa lor. Dincolo, la Curtea Domnească, Constantin Vodă mânca singur, dar cu fiul său Dumitru şi Cu câţiva boierinaşi de ai lui, din cei fără însemnătate. Şi numai ce se apucă deodată să spuie fiului săur „Fiule, dar dede nu avem noi la cină pe hîci unul; dintre boieri?" — „Fiindcă sunt poftiţi la comîsuir Ştefan Cerkez" răspunse cela. ' 58 C. GANE SAFTA RUSET 59 Vodă se prefăcu că se supără: ' 1 — „Ci spune să se scrie o (poruncă .astfel: că pe câţi îi vor găsi în casa lui Cerkez sau mâncând sau jucând cărţile, să-i aducă pe dată la Curte,; şi, din porunca Domniei Mele, să ia dela fiecare zece galbeni ştraf!" < . j Porunca fu trimisă prin cămăraşul cel mare, cairo, sosind în casa lui Cerkez „îi află jucând cărţi şi,, închinându-se lor, le dete scrisoarea, după citirea căreia Lupu zise: să mergem, fraţilor, că ne-a trădat cineva că jucăm cărţi aici şi am lăsat pe 'Vodă singur la eină"l. Şi dând zece galbeni cămăr.aŞuluij ştraf, porniră toţi la Curte. Ajunşi acolo, Cantemir chemă pe Lupu Bogdan şi ipe Ştefan Cerkez în ospătăria unde lua masa* lăsând pe Gheorghiţă Apostol în odaia de alături, dar având grijă să Tămâie uşa deschisă ca să se poată auzi ce spune. Apoi începură mustrările: „Dece, Lupule, ai făcut una ca asta, de te-ai dus la Cerkez la masă, Când eu ţi-am! iporuncit să rămâi aici? Tu ştii prea bine că la nici 0 cină nu mă desfăţ cu lăutari, nici cu băuturi, nici Cu bucate multe, ştii că se împlinesc 12 ani de Când sunt vădUv şi duc o viaţă ca de pusnic şi n'am ce să mă grăbesc la culcare, mai ales în nopţile aceste lungi de iarnă*)..-Şi astfel cunoşti prea bine că nu *) Constantin Vodă Cantemir fusese însurat de trei ori; cu Anastasia Ghica, cu Ruxandra Gane şi cu Ana Bantăş. Când se urcă în scaunul Moldovei era văduv pentru a treia oară: Constandine fuge bine, nici ai casă nici ai masă, nice dragă jupâneasa îi cântau lăutarii la ureche regelui Sobieski, la Curtea Domnească din Iaşi, în 1686, când cuprinse acesta o parte din Moldova de-1 silise pe bătrânul voevod să pribegească prin Fălciu şi Tutara înspre Buceagul Tătarilor săi. Iar oamenii spuneau că Vodă Cantemir când a ajuns în scaun .era atins, că l-au găsit legat' Dar Ion Neculce, om cu carte şi experienţă, adaogă: „ce nu se ştie, dintr'acea pricină, au dintr'altă pricină* (I. Neculce o. c. p. 233) am nici o plăcere după cină, decât vorba cu tine şi cu, acesta (arătând pe fiul său DumiMi), care până la miezul nopţii îmi spune despre istoria antichităţii, sau îmi tălmăceşte Sfânta Scriptură, sau îmi citeşte prea dulcile cuvinte ale prea fericitului' Ion Gură de Aur. De aceia v'am pedepsit cu ştraifi de 10 galbeni. Şi acuma spuneţi, cine a mai fost cu voi la jocul de cărţi (quis alter vobiscum in char-< tarum gymnasie fuerit, dicatis)". Illi secum unum tantum habuisse Georgiuni Apos-totum'" adecă „aceştia răspunseră că n'au avut decât ipe Gheorghe Apostol, care ţinuse pe sora lui Lupu hatmanul, dar murise cu câţiva ani înainte, fără copii". De unde se vede că Gheorghiţă Apostol fusese cumnatul lui Lupu Bogdan şi că prin urmare, acesta fiind ginerele lui Vodă, erau între Apostoli şi Can-timireşti o legătură de încuscrire, care faoe să se înţeleagă dece bietul Gheorghiţă nu se sfia de loc să facă tot ce i sie spune, fără ia bănui niciodată cursa. ! După ce porunci Vodă să intre şi Apostol în ospă-tărie „mai stând puţin la cină, ieşi apoi să se închine, după obicei, în odaia cea mare, aşteptând acolo obişnuita cafea". Pe urmă abia începu să vorbească cu Gheorghiţă: — „Tu ştii, Gheorghe, în ce cinste ai fost la mine, şi nu numai pe tine, dar şi pe ceilallţi toţi i-am>avut ca ipe fiii mei cu părintească dragoste. Iar acum', care este pricina răutăţii voastre, de v'aţi înţeles împotriva calpului meu şi aţi pus gând rău să mă omorîţi, răilor, pe mine părintele şi Domnul vostru? Dacă-mi vei spune tot adevărul fără înconjur, pe viaţa fiului meu (pe care-1 vezi aici, îţi voi iernai zilele şi te voi deslega de vină. Şi în afară de NaCeastat siă-mi mărturiseşti cu ce solie ai fost în Muntenia,* Căci de nu, nu vei scăpa cu viaţă". 60 C. G A N E„ «SAFTA RUSET 61 „Gheorghe, auzind acestea dela Vodă, lovit de ci o straşnică spaimă', i se opri suflarea şi-i îngheţă glasul în gură. A rămas încremenit, de nu putea nici să vorbească nici să se mişte, şi însfârşit, izH bucnind în plânS, zise: „Prea îndurate Doamne, mila ia întrece vinovăţia; mea, şi fiindcă, mi arăţi că mă scapi de neiertatul! meu păcat din a ta milostivire şi bunătate, iată nu voi sta pe gândiiri să vădesc tot adevărul, şi toate; gândurile noastre să le arăt pe faţă". Şi pe urmă, dă Doamne bine ,începu Gheorghiţă Apostol să înşire toate faptele cum anume au fost şi la nunta dela Băcani şi la Bucureşti, şi cine şi cum au plănuit toate„ ca să intre înarmaţi în odaia ospăţului, la nunta Domniţei Elisafta ,şi să omoare asupra mesei pe Vodă, pe fiul său Dumitru, pe ginerele Lupu, pe vistierul Iordachi Ruset, pe Pa-naiot şi pe alţi sfetnici de-ai lui Vodă, iar apoi să, meargă în Ţara Românească la Domnul de acolo şi mergând la Poartă cu scrisori piăzmuite şi cu martori mincinoşi, să învinovăţească pe cei morţi' că au vrut să dea Ţara Moldovei craiului Poloniei". Vodă îi porunci atunci să scrie şi să iscălească toate câte le-a spus „şi dându-i hârtia, Gheorghe le-a iscălit toate tremurând", arătând şi numele capetelor uneltirii „adiecă pe Miron Costin", pe frate-său Velişco, pe fiul său Ion (Costin, fiul lui Miron^ căci de ceilalţi fii Neculai şi Pătraşcu, spune că n'au ştiut lucrul), pe Vasile Kostaki, pe Cosi andin! Razu, pe Antioh Jora, pe Pavai Bujoreanu „mai adăogând şi pe alţii fără însemnătate" •). *) Să nu uităm că toate vorbele aceste îiind ale lui Dumitraşcu Cantemir care-şi apără tatăl, nu pot fi luate drept buche de Evanghelie şi că prin urmare e greu de crezut că Gheorghiţă Apostol a arătat pe Miron Costin ca făcând parte din conjuraţie, de oarece dia anibele cronici ale lui Neculai Costin si Ion Neculce, se vede lămurit că acesta n'a fost amestecat în uneltirile celorlalţi. Dar tocmai fiindcă el este acel care a fost omorît, trebuia Dumitra Cantemir să înfăţişeze lucrurile Sn aşa fel, încât să îndreptăţească fapta părintelui său După ce Vodă primi din- niâna lui Gheorghiţă ■ tiâneiul cu iscălitura sâ,'el porunci să fie dus sub* pază într'o odaie îndepărtată a Curţii, trimiţând Să-1 aducă de acasă dela el, în toiul nopţii „pe Vasile a lui Gavriliţă" (Kostaki). Acesta, văzând scrisul' Şi iscălitura lui Apostol, nu putu tăgădui nici el faptul, mai adăogând şi alte nume de conjuraţi pe lângă cele mărturisite de Gheorghiţă. După Vasile, veni rândul lui Velişco Costin, Acesta tăgădui şi spusele lui Vasile Kostaki şl scrisul lui Gheorghiţă Apostol. Se arătă semeţ, după cum îi «ra firea, şi răspunse lui Cantemir „că nu poate arăta cum că cunoaşte un lucru pe care nu-1 cunoaşte, chiar dacă porunceşte Vodă!" Domnul, pierzându-şi răbdarea şi cumpătul, lovi pe Costin cu buzduganul său peste cap, de-1 amuţi. De aici înainte trebuie să dăm crezare lui Ion Neculce, care zice că neprietenii lui Velişco, Pă-naiot, alţii, dar mai cu seamă Iordachi Ruset „,au aflat atunci vreme de au zis lui Cantemir Vodă: Dacă te^ai grăbit de l-ai bătutx nu-l lăsa viu, păzeşţje de-1 omoară, Că de va scăpa viu, mâine-poimâine el ne va omorî pre toţi. Şi) el încă îndată au ascultat :.■§! l-au scos noaptea de i-au tăiat capul dinaintea porţii, pentru binele ce-au făcut Velişco, 'de au dat -ştire lui Iordachi vistiernicul de'-au fugit în Ţara Ungurească când au vrut să-1 omoare, acum i-a mulţumit şi Iordachi într'acest chip ca un Grec. Şi mai aflară atunci neprietenii vreme de ziseră lui Vodă: Acum că ai omorît pe Velişco, frimete de prinde şi pe frate-său Miron logofătul de-1 omoară.. Ori vinovat ori nevinovat, să nu scape, c'apoi încă a hi mai rău şi de Măria Ta şi de noi- Deci Constantin Vodă nu şi^a socotit viaţa lui, că era trecut ou bătrâneţele, om1 de 70 de ani, de numai cât nu-î sosise ceasul .ni.!0 „S'a ajuns Iordachi vistiernicul cu Lupu Bogdan hatmanul" zice cronica „şi cu toţi ■slujitorii, să ridice pe Dumitraşco Beizadea Domn în locul tătâne-sâu,j Deci au gătit Divanul cel mare şi s'a strâns toată boierimea şi Mitropolitul şi slujitorii la Curte, şi au adus şi vin agă a vizirului, turC, ce era venit ou trebi împărăteşti la Iaşi. Atunci a spus la tot norodul! că a mUrit Cantemir Vodă şi 'slujitorii au şi' începutf a Striga qă altul nu le trebuie să fie Domn, cej numai Dumitraşcu Beizadea, iar boierii şi ţara nu] cutezau să zică într/alt chip, că se temeau de slu* jitori... Aga turc, văzând că strigă cu toţii într^uni eUvtânt, au luat un caftan şi au pus în spatele Uni -Ş4 C. GANE -Dumitraşcu Beizadea, iar acesta au îmbrăcat pe Turc •cu un conteş cu soboli, şi au şăzut amândoi în scaune şi au început a slobozi pustele cele mari, şi a zice surlele şi trâmbiţele şi a bate dobele... şi după aceia au încălecat cu alai domnesc de au mers la Sf-Neculai de i-au cetit molifta cea de domnie, dujpă' obicei...". Dar la Bucureşti Constantin Vodă Brâncoveanu nu dormea. Cum auzi de moartea Domnului Moldovei, cum îşi repezi oamenii, încărcaţi cu pungii de galbeni, la IsttambUl, să ceară domnia dela Taşi pentru ginerele său Constantin Duca (fiul mortului Gheorghe Vodă şi al Doamnei Anastasia). Nu trecură deci nici trei săptămâni,, dela 20 Martie la 8 April 1693, că iată veni un capegibaşja dela Poartă să-1 «ridice pe Dumitraşcu Vodă (n'avea decât 18 ani) şi să amintească boierilor şi norodului că Domnul Moldovei nu se alege la Iaşi,, ci se numeşte la Istambul. Le va veni Domn Constantin Duca ş», să se gătească a-1 primi!... „Iar Bogdan hatmanul şi Iordachi vistiernicul, ei au fugit din Iasi". In tot timpul arătatelor întâmplări de mai sus, jupâneasa Safta, care nici la nunta de la Băcani nu fusese, rămâne ascunsă în iatacul ei, gospodărind^ pese-mi-te, şi crescându-şi coiii. La Curte nu mergea, de oarece Cantemir Vodă n'avea Doamnă, cu rudele sale era Certată din pricina bărbatului ei, părinţii, soră-sa Catrina Balş, fratele Andrei Racoviţă erau morţi — nu mai avea decât un frate în viaţă, Ion, şi pe numeroşii ei cumnaţi Cupăreşti, din care Sarlatacbi Ruset în tot cazul nu se afla la Iaşi, căci el era capuchihaie la Constantinopol. Copii în schimb avea mulţi şi avere la fel, de nu-şi mai #utea număra satele — aşa încât d'aia bănuim, că *SAFTA RUSET 65 .asta făcuse jupâneasa Safta în anii trecuţi de mărire soţului ei: gospodărie şi educaţie, măi ales a Te-i telor, căci băieţii erau toţi pe măria popilor catolici, Jesuiţii din Iaşi, care4 învăţa latineşte, nemţeşte,, franţuzeşte şi italineşte. Greci fiind, trăitori în Moldova, feciorii lui Iordachi ş'ai Saftei Ruset*) ştiau .fireşte greceşte şi româneşte, aşa încât ei vorbeau acum şase limbi. Dar... roata lumii se învârte. Cu căderea Cantimi--reştilor începe iar prigoana împotriva Ruseteştiior. Erau multe de răzbunat, şi mai întâi de toate sângele mevinovat al lui Miron Costin. „Bogdan hatmanul şi Iordachi vistiernicul, ei au fugit din laşi" zice Ion Neculce în cronica sa. S'au -dus la Cetatea Neamţului, care se afla în stăpânirea Polonilor încă din vremea lui Sobiescki. Cu dânşii fugiră, să-şi găsească adăpost acolo, şi alţi boieri moldoveni, pe care cronicarul nu-i numeşte, o fi fost din cei mai mărunţi. Jupânesele lor rămaseră la Iaşi. Dar nu făcură bine. Căci, ca şi pe vremea tatălui său Gheorghe Duca, Constantin Vodă, Un copil de 17 ani, îndemnat de neprietenii Cupăreştilor, începu o prigoană din cele mai crunte împotriva tuturor celor care-1 slujise pe Vodă Cantemir. Cronicarul Ion Neculce zice: „In-oeput-au a prindere pe boierinaşii oei ridicaţi de Cantemir din neamuri proaste şi a-i batere şi a-i' închidere prin temniţe şi pe la siimeni, şi-i sărăciră, de rămaseră precum, le-a fost postrigul, mojici; eară unii din acele bătăi au şi nebunit, de-au rămas ne-, buni". Şi Ion Neculce, care era nu numai cronicar, dar şi boier măre, vel vornic (de ţara de sus, adaogă-„Şi pe cale le-au făcut, că vai de boierul ce să roagă de mojic!" *) Neculai, Constantin, Ioniţă, Andrei şi Ştefan. 66 C. G A N E' SAFTA RUSET 67 Ca şl tată-său, tânărul voevod' îşi întinse prigoana şi asupra femeilor, de unde nu mai trăia pesemi-te bătriânul Iane Hadâmbul să puiet o vorbă bună pentru; ele*). Adevărat că s'a legat numai de două, dar din cele mai mari: Ruxanda Bogdan, a hatmanului; Lupu, care era chiar fata lui Vodă Cantemir,, şi Safta Ruset a vistiernicului Iordachi. Ridicata noaptea din casele lor, după ce le-au luat tot ce au găsit jla ele, le-au dus la închisoare „unde le prin* deau vătavii de le munceau". Prin urmare iat-o pef biata coana Safta zăcând acum la închisoare, câ o femeie de rând, şi muncită, adecă torturată. Şi fetele ei din casă, slujnicele, au fost ridicate şi ele şi bătute pentru a le! sili să spuie unde sunt ascunse banii şi odoarele. „Şi aflară astfel multe lucruri ascunse prin ţară pie la prieteni, după cum este obiceiul celor fugari a ascundere — şi luară tot ce găsiră". După be au fost despoiate astfel de averea lor mobilă, jupânesele fură trimise „în surghiun la Focşani". Ce o fi însemnat surghiunul acesta, nu se ştie, dar în tot cazul e de bănuit că la Focşani tot la închisoare au stat. Pe urmă, într'o bună zi, de se mira lumea ce o să mai fie cu ele, jupânesele Safta şi Ruxanda fură ridicate şi de acojlo şi urcate „în nişte căruţe cu cai rei şi cu podvezi", fără agarlâc, numai cu1 rochile de pe ele, şi trimisa prin munţi însprej Nordul ţării. întâia dată, când fugise jupâneasa Safta de răul lui Şărban Vodă, tot goală şi săracă ajunsese în! Ardeal, dar barem1 fusese într'un rădvan boieresc tras de 6 sau 8 telegari, pe când acum era într'o părută din cele ţărăneşti, pui cai răi, hurducată ca3 *) Vezi capitolul I .Jupânesele legate la puşti" vai de ea, şi mai avea şi câţiva anişori mai mult-Au mers aşa câteva zile în şir şi câteva nopţi, până au ajuns la Hangu, unde au poposit. De acolo au fost duse la Cetatea Neamţului „la boierii lor". Şi tot nu pricepea nimeni nimic, până într'o zii toate se lămuriră. Constantin Vodă Duca — dar de sigur nu el, că era prea copil, ci din îndemnul; boierilor răzbunători, Costinii şi Kostăcheştii — trimise un oim! cu o, scrisoare la Poartă pentru a înştiinţa pe Turci că el trimisese jupjânesele în surH ghiun la Focşani, dar că boierii lor, Lupu Bogdan şi Iordachi Ruset, chemaseră podgheazuri din Ţara Leşească să ridice jupânesele de acolo şi să le ducă lor la Neamţ, iar acele podgheazuri „au făcut mare stricăciune ţării". Prin urmare o întreagă urzeală' de minciuni „ca să strice pe copii lui Cantemir! Vodă şi pe Cupăreşti (Roseteştii)". Dar, zice cronica „Turcii fiind înţelepţi şi cuprinşi de minte, nu s'au potrivit lui Duca Vodă, că au priceput că scrisorile lui sunt deşarte şi de pismă". Nereuşind în felul acesta să strice lui Iordachi! Ruset, Constantin Vodă încercă altă cale, şi mai copilărească, şi care i-a costat domnia. Anume, ai venit într'o zi un capugiu la Iaşi pentru strângeerea' birului „un Turc măre, ee~l chema Cerkez-Aga"./ Acuma, fie că Turcul acela „făcea multe răutăţi în târg oamenilpr şi grăia multe cuvinte proaste împotriva domniei" după cum afirmă Neculai Costin^ fie că s'ar fi lăudiat „că are firman de mazilie pentru Duca Vodă" după cum zice Ion Neculce, numai ce-i trecu prin cap tânărului voevod, de - puse piC un anume Moise Sărdarul cu vreo 400 de joimiri de-ai lui să-1 omoare într'o noapte pe Cerkez#Aga.i Pe urmă, ca şi întâia dată cu jupânesele boierilor, trimise răspuns la Poartă că Bogdan şi Ruset au trimis pe Moise Sărdarul să omoare pe Turc. Decâl ©8 C. GANE .„acum nu i se trecu scrisoarea ca întâi, că după ce a sosit împăratul lâ Ud!rii% a şi trimis un capugibaşa de 1-a mazilit". Până i-a venit mazilia, Vodă se apucă însă de altă ispravă. Zor nevoie să puie mâna pe Iordachi' Ruset, de unde nu-1 lăsau, se vede treaba, nici feciorii lui Miron Costin în pace, că le trebuia lor sânge pentru sângele tatălui lor. Şi astfel „strânse el oaste pe taină şi trimise într'o noapte pre hatmanul Antioh Jora de-au lovit pârcanele*) de sub Cetatea Neamţului, fără de veste, să prindă pre Bogdan şi pre Iordachi. Deci, cum au sosit acolo, noaptea, au şi spart o bucată de părcană şi i-au dat foc şi au făcut stricăciune". Dar mai mult n'au putut face, fiindcă, deşi boierii cu jupânesele lor locuiau jos, la nişte gazde, în orăşelul Neamţului, acolo crezând Jora că o să poată pune mâna pe ei, totuşi un prieten din Iaşi (nu ştiml din păcate cine) le trimisese în grabă vestea că vine hatmanul cu oastea sa să-i prindă, iar dumnealor mai avură timp, înainte de sosirea acestora „să se mute, jîn aceiaşi sară, sus în cetate". Iat-io deci acum pe coana Safta, ca mama luivŞtefân cel Mare, închisă între zidurile cetăţii Neamţului, ^unde cură'n vale un râu mititel". A stat Cât a mai stat hatmanul Jora în faţa l„pâr-canelor", dar dacă a văzut că ;nu poate cuprinde cetatea, a plecat. Şi nu bine sosise la Iaşi, că veni si mazilia lui Duca. Iar Iordachi şi Lupu Bogdani îşi luară jupânesele şi purceseră ,şi iei în grabă la Iaşi, să-1 mai prindă pe Vodăj (până nu l-or dace Turcii la Istambul. Norocul lor că-1 mai găsirăV să se poată răzbuna, măcar aşa, Cu vorba. A fost *) Intăritură făcută cu pari şi scânduri. SAFTA RUSET G9 atunci, acolo la Curte, o soenă vrednică de pana unui mare romancier: „Era mare calabalâc de slujitori în curte, de-ş|S cereau lefile dela Duca Vodă — începură atunci şi Bogdan cu Iordachi fa se pricire tare cu Vodă,) înaintea capugiului turc şi înaintea a toată boierimea, pentru ce le-au prădat casele, şi le muncise slugile, jşi le purtase jupânesele pe la Focşani şi pe la Hangu şi le trimisese) la Neamţ, şi scrisese la Poartă [Că ei au trimes podgheaz leşesc de 1-auţ luat, şi pentruce trimisese la Moise Sărdarul de-au venit cu joimirii la Iaşi de-au prădat cărvăsăria şi au pmorît pe capegi-başa... toate aceste, şi mai multe decât aceste, i le iziceau, faţă şi spuneau şi capugiului celui venit cu mazilia, iar Duca Vodă nu putea nimic să mai răspundă, de ruşjine şji de frică. Numai cq schimba feţe-feţe, uneri se făcea roş, uneori galben, şi-i era mai mare ciuda cum că ştiau toate tainele ce le făcuse şi le ziceau 'faţă în vedeală49)- Iară Doamna lui, fata Brâncoveanului Vodă, fiind tânără şi desmierdată de tată-său, se bocea în gura mare, munteneşte, de zicea: aolio! aolio! că va pune taica pungă dă pungă din Bucureşti până 'n Ţarigrad1,; şi, teău, ne vom întoarce cu domnia îndărăpt!" Aceste se petreceau în Decembrie 1695. Duca Vodă fu înlocuit cu Antioh Cantemir^ fiul mortului voevodi Constantin şi frate cu Dumitraşcu. Noul Domn era; un om tânăr de tot, vre-o 20 de ani „mare la trup,, chipeş la vedere, la minte aşezat, judecător d^ept"., Era frate vitreg şi cu; Domniţa Ruxandra, jupâneasai lui Lupu Bogdan, aşa încât femeile aceste, Ruxandra' şi Safta noastră, fură fireşte despăgubite de toate jafurile şi neajunsurile ce le pătimiseră dela Duca, iar bărbaţii lor puşi din nou în slujbă. Bogdan fu făcut hatman şi Iordachi vistiernic. Dar, fiindcă noul voevod era „judecător drept"a el încercă s5 79 c. gane SAFTA RUSET 71 împace lucrurile, numind în Divan şi pe boieri care fuseseră potrivnici Canlimireşlilor. Fii lui Miron Costin fugiseră tustrei peste graniţă, precum şi Vasile Cantacuzino, Antioh Jora şi Mavrodin. Inslă aflăm' în Divanul Domnesc al lui Antioh Cantemir, pe Vasile Kostachi, vel vornic, unul din cei cu nunta dela Băcani, pe Neculai Doinici, care! fusese şi în Divanul lui Duca, apoi fireşte, în afară de Lupu Bogdan şi Iordachi Ruset, pe fratele acestuia, Manolachi Ruset mare postelnic1, pe Ilie Ţifescu, vel stolnic, cel care trădase pe Velişco Costin lui Constantin* Vodă Cantemir, pe Ştefan Cerkez, vel comis, cel ou (jocul de cărţi, şi alţii încă, Mihai Racoviţă, Ioni Buhuş etc. Jupâneasa Safta intră iar în iatac;. De acum1 înainte începe vremea căsătoriilor copiilor ei. In 1700 Brâncoveanu, căruia îi plăcea să facă şi să desfacă domniile din Moldova, reuşeşte să-lf. înlocuiască pe Antioh Cantemir cui Constantin Duca, a două oara (1700—1703). Iordachi Ruset fuge dej data aceasta în Polonia, pe la Hangu, dar nuTputem; şti dacă cu sau fără jupâneasa (lui. Ştim numai că Duca Vodă, care era acum un bărbat de 27 de ani şi un se mai lăsa! dus de nas de fiece boier, înţeleste că nu pot merge aŞa lucrurile îmai departe, tot; numai cu prigoane şi bejănii. El trimise pie Episcopul Avrentic peste graniţă, să-1 roage pe Iordachi să poftească în ţară. Dacă vine, îi va da vornicia de Ţara de Jos. Iordachi veni, îşi [luă vornicia în primire şi se puse apoi iar pe treabă, că doar nu i se spunea degeaba „matca tuturor răutăţilor". Pe Duca' nu-l (putea suferi şi pace; îl sluji deci, greceşte, du) cea mai desăvârşită rea credinţă. începu să vadă cu cine s'ar putea înţelege împotriva lui. Ii găsi pe Kostăcheşti, boieri foarte de mâna întâi, punând! cu ei la oale căsătoria fiicei -sale Catrina cu Coslandin, fiul lui Vasile Kostaki vel vornid Sunt unele amănunte în Istoria Neamului nostru — mici lucruri azi, dar miari atunci — care iau 01 Ciudată întorsătură. Uite Kostăeheştii aceştia, care la nunta dela Băcani se uniseră cu Costinii, cu Pălădeştii şi cu Racoviţeştii pentru ia-1 răsturna din Scaun pe Vodă Cantemir numai fiindcă Domnul acesta era prieten cu Iordachi Ruset, uite-i acum! încuserindu-se cu aoelaş Iordachi Ruset şi pUnând împreună la cale răsturnarea lui Constantin Duca! Şi încă unde? La o nuntă, jca atunci la Băcani cu 10 ani în urmă! Alţi conăcarji poate, cu mici variante la a lor „Bunfă ziua, boieri Dumnevoafetre^ iată slăvitul nostru boier Costandin s'a sculat lâ vânat... şi celelalte" — alţi popi în alte odăjdii, amă-jind pe miri cu îmbucătura —' 'alt chef în alte încăperi — dar încolo aproape aceiaşi musafiri, aceiaşi oameni mişcaţi de aceleaşi ascunse gânduri, numai că în mijlocul lor era acum şi marele vornid Iordachi Cu vornioeasa Safta de subsioara, fericiţii părinţi ai fericitei mirese. „Se făcu sfat la nuntă, oe vor face boierii ca să se poată mântui de Duca Vodă" zice cronica. „Deci Vasile vornicul (tatăl mirelui) măcar că era la cinstea Domnului, \dar pentru voia cuseru-său lui Iordachi (tatăl 'miresei), i se întunecă mintea şi îndată se sculă cu toţi fraţii lui, cu Lupu, Solomon, Vasile ştii Coslachi şi cu alţi boieri, cu Mihalachi Racoviţă spătarul (viitorul Domn), cu Ilie Frige-Vacă (trădătorul dela cealaltă nuntă) şi cu alţi mulţi boieri ca la vre-o 50 şi mai bine..."50) pornind apoi o aprigă luptă în vederea răsturnărei lui Duca. De vină deci boier Iordachi, dar şi cel Cotnar şi cel Uricani! i ! : Se Sculară toţi dela masă şi se duseră la Iveşti, 72 C. GANE moşia lui Lupu Bogdan, ginerele lui Constantin. Vodă Cantemir, cel care cu 10 ani în urmă urmărise, împreună cu socru-său, până la sânge pe conspiratorii aceştia. El nu ştia nimic, zice cronica „dar îl îmbunară? cum că vor să fugă ca să ceară dela Poartă, pe cumnatul său Antioh Cantemir, să le fie Domn. Şi Bogdan crezu şi fugi cu dânşii în Ţara Muntenească — cu toţii se duseră!" „Iară Iordachi rămase în Iaşi, cu mare grijă, fă— cându-se că nu ştie nimic". Rămase şi jupâneasa Safta, fără mare grijă, fiindcă e de bănuit că toate aceste puneri la cale se făoeau fără ştirea femfealor,. la sfaturile mai ascunse ale bărbaţilor, la chefurile lor, chiar la nunţi, aşa în de ei, când Ie cântau] lăutari „fără perdea". Ce avea Safta Ruset cu uneltirile aceste? Ea trăgea numai*.la o adecă, ponoasele. Partea ei erau prigoanele şi bejăniile. Mai vor veni: şi altele!... Deocamdată, îşi măritase ea fata cu feciorul marelui vornic Vasile Kostaki? Şi în mintea ei se învârteau, de sigur, uneltiri, dar cu alte rosturi. Mai avea jupâneasa 4 fete de măritat şi 5 feciori holtei... In timpul acesta, pe când Coana Safta îşi făceai socotelile ei, boierii fugari să ajunseseră cu Brâtni-coveanu, rugându-1 frumos şi făcându-l să înţeleagă că ei pe Duca Vodă nu-l mai vor, şi să facă el la Poartă ce-o şti, să Je dea alt voevod. Domnul Munteniei mai stătea pe gânduri'*),. Când se întâmplă}, deodată ceva care schimbă cu totul faţa lucrurilor^ Ci-că Matca Tuturor Răutăţilor, acolo la Iaşi, îndemnase şi pe alţi boieri moldoveni să fugă, pe unii în Unfgaria, pe alţii în Polonia. Fugit-au astfel *) Constantin Vodă Duca fusese, după cum am mai arătat, gi-. nerele său. Dar după mazilirea sa din 1695, Doamna Măria murise de ciumă la Constantinopol. Nu mai avea deci Domnul Munteniei aceiaşi tragere de inimă către fostul său ginere. SAFTA RUSET 73> Ilie Cantacuzino, Ioan Sturza, Balş, Ursaehi, Macri,, Pilat, se golise Moldova de boierime. înnebunit de năcaz, rău sfătuit iar, Duca Vodă, trimise pe vărul său Dumitraşcu BuhUşi îa Bucureşti,, pe furiş, pentru!, a omorî pe câiţva din boierii fugari, pe hatmanul Bogdan în tot cazul. Insă, spune prea frumos cronicarul Neculce „Buhuş, ca un fecior de boier şi. de neam ce era, n'a vrut Isă facă acel lucru tâlhăresc. El, dUpjă ce a mers Ia Bucuretşti, a spius; lui Bogdan şi Brâncoveanului Vodă". Auzind aceste, Constantin Brâncoveanu, care eraU om şi deştept şi dibaci, chibzui două lucruri: una,' pentru (a strica lui Duca — câci vedea el acuim cât cântărea fostul său ginere — făcu o mărturie iscălită de toţi boierii fugari şi de Buhuş el însuşit pe care o trimise la Poartă1, arătând că după ce în prima sa domnie Constantin Duca pusese pe Sărdarul Moise să omoare tâlhăreşte pe turcul Cer-kez-Agâ, acum trimisese pe vărul său la BucureşjţL în capitala în care domnea el, Brâncoveanu, să omoare pe boierii pe care-i găzduia! Al doilea —>-şi aici trebuie admirată iscusinţa voevodului Munteniei — el trimise la Iaşi, la „bunul său vecin şi fost ginere Duca Vodă" pe Mitropolitul Hrisant Notară, măi târziu Patriarh al Ierusalimului, cu o solie oarecare, fără nici o însemnătate. Dar, în: ascuns, acest Mitropolit avea şi o altă solie, către vornicul Iordachi: Să-i spuie că Domnul Munteniei ar vrea să-şi mărite fata, pe Domniţa Ancuţa, cu Neculai Ruset, fiul mai mare al Iui Iordachi şi al, Saftei — fiindcă „cele trecute pizme vechi şi groaze şi pagube ce au avut Iordachi, să fie iertate, şi dacă se face logodna, de aici înainte să fie ei fraţi" 51)t, dar ou o condiţie, fireşte, să se lepede Iordachi Ruset de prieteşugul său pentru Cantimireşti. Brâncoveanu îşi dăduse seama că în zadar luptă îm- 74 C. GANE •SAFTA RUSET 75 potriva acestui Iordachi, care cui cât îi dai mai mult la cap, cu atâta mai mult şi-1 înnalţă. Decât să-1 aibă duşman, mai bine prieten! Şi-1 mai întreba Brâncoveanu pe. Iordachi, prin' glasul Mitropolitului Hrisant „pe cine socoteşte iei, din boierii Moldovei ce sunt pribegi la dânsul, să cheltuiască la Poartă să-1 puie Domn". Iată-1 deci acum pe bărbatul jupânesei Saftei pu? în grea cumpănă de alegere-} să fie el cuscru, marelui voevod al Ţării Româneşti şi să mai fie şi acela care face şi desface domniile în Moldova — sau să să fie omul care nu înţelege a-şi lepăda credinţa -v şi prietenia! De la Neculce vornicul citire, aflăm' în ce parte a tras cumpăna mai greu — pirecum Ca să se şttiei dece ne plac nouă bătrânii cronicari: „Deci Iordachi, măcar că era om înţelept, iară firea lui îi era de Grefa ■■— lacom; lâ cinste — nu socoti nici la Dumnezău, nici laţ ruşinea de oameni, nici la osândă sau ia ce va veni mai pe urmă, şi îndată' făcu, logodnă şi prim^ să se lepede de Cantimireşti^ Pe Antioh Vodă (Cantemir) încă l-au rugat Brâncoveanu să-i deie fata şi să sie lepede de prieteşugul Ruseteştilor, şi n'a primit; iar lui Iordachi, cum' îi veni zumanul, îndată cu bucurie a primit. Cel,: să ştiţi fraţilor, că nu numjâi Iordachi, ci toţi Grecii' mai bune slugi nu-i altu nimle în lume până este stăpânul în cinste şi în putere — iar când se slăbeşte şi se micşorează cinstea stăpânului, îndată se şi lajslă şl aleargă la altul..."^2). Numai cât, nu e vorba numai de Greci... O fi spus şi Neculce aşa, că ştia el bine că nu e vorbai numai de Greci! Şi înfine: „Zis-au Iordachi Către acel Mitropolit că este bun de domnie Mihalachi spătarul, feciorul lui Ion Racoviţă vornicul, că este neam' de boieri vechi, Moldovean, şi dă nu-i va ieşi Brâncoveanului Vodă din cuvântul ce i-ar porunci. Iar aceasta nu o zicea Iordachi pentru alta, decât pentrucă era Mihalachi spătarul de casa lui, rudă aproape şi gândea că va 'face precum' va fi voia lui şi va mânca ţara cum o mâncase şi la domnia lui Antioh Vodă, care aşa i s'au întâmplat de au făcut precum au şi gândit". Socotelile coanei Saftei fuseseră deci bune. După ce îşi măritase fata, ce mai nuntă urma acum să' fie pentru feciorul ei Neculai! nuntă domnească, la Bucureşti ,în frumosul palat al Brâncoveanului, cel de sub dealul Mitropoliei! Mihalachi Racoviţă spătarul, vărul ei primar, va fi atunci Domn în Moldova şi poate că-i va cununa el feciorul, să se împreuneze la nunta aceia toate măririle din amândouă ţările. Va fi atunci şi, o adunare de împăcare. După atâta duş/mănie, în sfârşit o nuntă în familie, fără conspiraţii, „fără gânduri ascunse"... după cum a şi fost. Insă nu îndată, c'a mai trecut vreme, şi încă o mică prigoană la mijloc, o mică spaimă... ba chiar mare! Că atunci când sosi în îaşi Aii Bey cu 200 de spahii să-1 mazilească pe; Duca, s'a ajuns cu Turdu să nu spfiiie boierilor ca fost mazilit, ci dor numai că-1 chiamă Vizirul la TJdrii. Şl aşa fădâncl, Duca a ridicat o seamă de boieri, printre care pe Iordachi Ruset, luându-1 cu el până la Galaţi şi până la Udrii, cu ameninţări de tot felul, de rămase jupâneasa Safta iarăşi singură în Iaşi, îngrijorată la culme de soarta soţului ei.' Ajunşi la Udrii (Adrianopol), unde se afla şi Vodă Brâncoveanu căruia mai-mai că era să i se dea ş!i! domnia Moldovei, de ar fi putut li el astfel Domn peste amândouă ţările — ajunşi acolo, lucrurile se 76 C. GANE schimbară repede. Duca fu aruncat la închisoare, Mihai Racoviţă fu făcut Domn, Mihalachi şi Scarla-tachi Ruset rămaseră acolo capuchihaiele noului voevod, iar Iordachi sie întoarse triumfător la Iaşi în alaiul lui Mihai Vodă. Acum se puteau pregăti Cupăreştii de mintă. Şi în adevăr că nu trecu mult până sosi la Iaşi postelnicul Mihai Fărcăşanu, trimisul lui Vodă Brâncoveanu, „poftind pe Măria Sa Mihai Vodă ca pre un prieten şi vecin să fie iostenitor la acea veselie, ca |să se veselească denpreună, şi să ceară şi boierilor nuntaşi voie ca să vie să săvârşească veselia", Domnul Moldovei nu (găsi însă) de cuviinţă să meargă şi el la nuntă. însărcina pe frate-său, comisul Dumitraşcu Racoviţă, să se ducă ,în loou1 lui şi să fie şi nun, împreună cu jupâneasa sa Elenă (fata vel spătarului Mihai Cantacuzino din Ţara Muntenească). Plecară deci, la începutul lui Mai 1703, Cupăreştii toţi, fratele şi cumnata lui Vodă, boieri cu jupânesele lor, mimai din cei mari, slujitori şls robi cât o armată întreagă şi âgarlâeuri ca la za-hareaua oştilor. La graniţa ţării, pe Milcov, îi întâmpină vel căpitanul Radu Dudescul, trimisul Brâncoveanului „ca să le fie purtător de grijă şi de conace". „Iară după ce s'au apropiat să intre în Bucureşti, făcând vel căpitanul ştire, Măria Sa Vodă numaidecât au poruncit ca să le iasă înainte pe Diicul Rudeanul vellogofăt, pe Constantin Ştirbei vel clucer, pe Şărban Grecianu vel stolnic şi alţi mulţi boieri de al doilea, cu toată slujitorimea, cu surle, cu trâmbiţe şi cu toată domneasca pompă53). împreunarea Moldovenilor cu Muntenii se făcu în ziua de 20 Mai, la mânăstirea Plumbuita „deasupra dealului". După ce boierii „şi-au dat mâna" *), Diicul Rudeanul SAFTA RUSET 77 le spuse din partea Domnului că sunt aşteptaţi „eu. bună dragoste" şi „le cercetă despre sănătate51). După fee intrară în oraş, oaspeţii moldoveni furăr duşi pe la gazdele rânduite dinainte, iar ^a doua zi,' după o bună Odihnă, ei fură primiţi de Brâncoveanu la Curte. Coana Safta Ruset, m'atnfa mirelui, şi coana Ilinca Racoviţă, nuna măre, de jsigur şi celelalte' jupânese de boieri ce vor fi mers acolo cu bărbatul lor, fură la rândul lor primite de Măria Doamna -şi'de fetele ei, şi atunci P fi văzut jupâheasa Safta întâia dată pe noră-sa Domniţa Aneuţa. Nunţile boiereşti ţineau trei zile şi trei nopţi, dar cele domneşti ţineau o săptămână întreagă. Acea a lui Necului Ruset cu Domniţa Aneuţa s'a început Duminică dinaintea Sfintei Troiţe „iar în ziua de 'Sfânta Troiţă, cu ajutorul lui Dumnezău, s'au săvârşit şi sfintele cununii, cu frumoasă şi domnească parisie" spune logofătul Radu Grecianu, care, tânăr de tot, era şi el acolo. Mai şăzând vornicul Iordachi cu jupâneasa Safta şi ceilalţi boieri încă vreo săptămână la Bucureşti „dăruitu-le-a Domnul pe toţi şi apoi au purces iarăşi la Moldova, la Iunie în 2 zile, iar pe Dumitraş'cui comisul Racoviţă, fiind ostenitor de au şi cununat, l-au îmbrăcat Măria Sa cu felegea cu pântece de râşi". Neculai Ruset, care a fost mai târziu şi conte al Sfântului Imperiu, rămase cu Domniţa Aneuţa la Bucureşti pe lângă socrul său- Va veni uneori şi prin Moldova, să-şi vadă de moşii,, mai ales după moartea părinţilor (săi, şi va merge, după tragedia Brânoovenilor, şi în Surghiun în Asia Mică. La bă-, trâneţe, la Braşov în 1738, Domniţa Aneuţa fiind acum mfoartă, şse va însura a doua oară, în biserica Franciscanilor, cu Herulă Lucreţia de Caruga. Mihâi Vodă Racoviţă, în a cărui domnii Iordachi Ruset şi-a recăpătat obişhuita-i atotputernicie, nu, *) Interesant este această strângere de mână la începuul veatultii a) l&-lea. 78 C. G A N E. SAFTA RUSET 7»< şi-a putut păstra tronul mai mult de doi ani, până! în 1705. înlocuit fiind cu Antioh Cantemir, cel pa a cărui prietenie o trădase Iordachi, dumnealui vel vornicul îşi strânse iar buclucurile şi trecu în grabă graniţa. De data aceasta se duse la Bucureşti, la cuscrul Brâncoveanu, şi e mai mult ca sigur că jupâneasa Safta ş^a dus ou el în Muntenia, de\oareoe avea acolo pe fiul şi. pe noră-sa. E de presupus că atunci, la Bucureşti, şi-a măritat tea fetele cu cei doi boieri munteni pe care i-a avut Safta gineri: Pârvu Cantacuzino, care luă pe Victoria, şi Barbu Văcărescu, pe Ruxanda. Şi al' treilea fiu al ei, loniţă Ruset, se însura tot cu o munteancă: Păuna Fili-pescu. ' i In 1707 Saftja se întoarce însă cu bărbatul ei la Iaşi, când Mihai Racoviţă fu numit din nou DomU al Moldovei. ^Iar e Iordachi măre şi tare, iar taie şi spânzură., O ia de sus chiar cu vecinii. Scrisoarea sal către orai-birăul din Ghierghienii Transilvaniei, cu privire lai un furt de cal, este, pentru relaţiunele din totdeauna dintre Unguri şi Români, de\ un interes al cărui "tâlc! nu poate scăpa nimănui. Un Moldovean îşi scăpase calul peste graniţă şi merse să şi-1 ia înapoi. D.ar un Ungur i-1 luă cu sila, spunând că ,e al său, iar dumnealui crai-birăul din Gherghieni îl dete Ungurului, mai ameninţând pe Moldoveanul proprietar cu bătaie şi închisoare. Iordachi Ruset, de pe moşia) căruia era ţăranul, scrise atunci funcţionarului ungur că-1 pofteşte ,să să înnapoieze calul adevăratului său stăpân: „Dar socoteşte dumneta că oamenii dumnevoastră de acolo din Ţara Ungurească tot deauna vin aici prin Moldova pentru negustorie şi alişverişul lor şi noi ipe nimeni de acolo nu-i facem supărare, ian oamenii noştri (Câţi merg acolo, să-şi scoală câte un tâlhar de acolo şi se acoliseşte de dânsul... de care aceste nu sunt fapte megieşeşti, ci trebuie numai! cu dovadă să plineşti de la dânşii, dar pe gura unor tâlhari j>i oameni răi trebuie să nu te po-< triveşti dumneta!" Nici de data aceasta nu putu Mihai Racoviţă domni mai mult !de doi ani.! In 1709 fu înlocuit cu Neculai] Mavrocordat, feciorul Exaporitului — întâiul Domn fanariot! Steaua lui Iordachi începe să' apună. Neştiind cu cine e înlocuit Mihai Racoviţă şi crezând că noul Domn va fi iar Antioh Cantemir, el' fugi în Polonia. Acolo, află că Poarta a numit goisn podar zemli Moldavscoi pe Mavrocordat, un Grec ea. şi el, cu al cărui tată fusese Iordachi, cum nici nu se putea, pe vremuri, în duşmănie. Insă curm pe fiul său nu-1 cunoştea, el se întoarse în Moldova şi începu să se gudure pe lângă el'. Mavrocordat îl primi bine şi luându-1 în sfatul domnesc „o zi nelipsit n'a fost din voroavele cu Neculai Vodă, dej se îngrijiseră boierii, zicând: „Săracii de noi, iar a" încăput Iordachi vornicul şi la aoest Domn!" într'o zi sosi însă la Iaşi un agă turc, fără ca| nimeni să ştie cu ce porunci venea. Iordachi bănui pe dată Că poate fi vorba de mazilirea lui Mavro-i cordat. Vorbind' turceşte, căci era doar născut şi crescut la Constantinopol, el merse seara pe ascuns la Turcul acela, să vadă cumj igtau lucrUrile. Nu era vorba de mazilirea lui Vodă, dar în schimb acesta, oni bănuitor şi care nu putea înţelege ce căutase Iordachi noaptea la agă, se apucă a doua zi' să mi-1 bage pe vornicul Ruset la popreală, în odaia^ vătavului de aprozi. A doua zi îl mută de acolo la închisoare, în camera Başbulucbaşei de Seimeni de 80 C. GANE SAFTA RUSET 81 sub „casa mică"!. 'A treia; zi, vrând să arate ^boierilor, pricina închisorei lui Iordachi, îi chemă la Curte, zicându-le. că de când începuse acesta să fie sfetnicul său „niciodată de bine de Dumnevoastră nu mi-a grăit". Ridicându-şi apoi puţin şlicul din cap — semn de mare cinste a Domnului faţă de boieri — le zise mai departe: „Martor pun pre Dumnezău cum dumitale acest fel de hulă îţi da, dumitale aşjij-, derea (înşirând pe to|i câţi erau chemaţi la acea ' voroavă) şi asta numai ca să vă depărteze peQDumne-i voastră de lângă mine". După ce-işi atrase boierii din partea sa, Vodă începu să umble după mărturii, pentru a dovedi că vornicul Iordachi făcuse Turcului pâri mincinoase împotriva-i. Casa jupânesei Safta fu! călcată fără veste, şi s'ar fi găsit la jea cărţi, adecă scrisori, dela vărul ei Mihai Vodă Racoviţă şi dela cumnatul ei' Scarlatachi Ruset, din care s'ar fi văzut „că ei nu ■dorm, ci umblă tare pentru ca |să se mazilească Neculai Vodă". Mavrocordat, om cu carte, subţire, civilizat, nu socoti „să facă lucrurile în taină, ci la iveala tuturor, Ieşit-au deci asupra lui Iordachi deodată în Spătărie, iară pe urmă în Divanul Cel Mic, cu pâră dela ţara întreagă asupra lui",. Judecată! O judecată cu mare răsunet! Scria în jaloba iscălită de multe şi simandicoase feţe, că „fiind Iordachi Ruset străin cu fraţii luii, -cu vremea a supus toate casele boiereşti. Şi a fost el vreme îndelungată puternic aici în ţară şi învrăj-t bitori de Domni. De cunoştea pe vreun Domn că nu-i umbla pe voia şi plăcerea lui, cerca mijloace de-1 mazilea şi alegea pre altul, să-i intre în voie şi să fie toată puterea în mâna lui". La acea judecată era de faţă şi Mitropolitul Moldovei Ghedeon. Intoroându-se spre el, Vodă îl în-. ttrebă: „DovedindU-se aceste, ce zice pravila?1" iar Mitropolitul ceru răgaz până ă doua zi pentru a-^i! »da răspunsul. Ridicându-se Divanul şi mergând acasă la el, înalt Prea Sfântul Părinte trimise în ziua următoare „scris ou mâna lui din dosul cărţii cei de pâră" următoarele vorbe: „Dovedindu-se aceste asupra lui Iordachi vornicul, moartea!" ir>). Iată aşa dar unde -ami iajuns teu coana Safta a noastră; nevasta unui osândit la moarte! Oricum, nu era ea să stea icu mâinile în sân. Dacă nu-şi putea scăpa bărbatul, măcar averea să şi-o scape, şi dacă nuf toată, măcar acea mişcătoare! „Având grijă să nu-i calce din nou casa, luă o scatulcă *) ce avea cu odoarele sale de a trimis-o prin taină" unui fost Mitropolit de Ohrida, Grigolre,, ce se afla la Iaşi „socotind că, fiind chip duhovnicesc, nu va vădi acea scatulcă". Dar Mitropolitul! o vădi. Cum o primi, o îşi trimise lui Vodă, trimis-ţându-i răspuns că o are în taină dela jupâneasa lui Iordachi Ruset, condamnatul, după pravila Ţării, la moarte. Deschizând scatulcă, Mavrocordat găsi înlăuntru nu numai odoare, juvaere şi pungi cu galbeni, dar şi un izvod de multe alte bogăţii ce le avea vornicul Iordachi dosite pe la rude, boieri sau mănăstiri. Trimiţând izvodul lui Ruset la închisoare cu întrebarea „ale cui şi unde sunt acele odoare",, acesta răspunse mândru că sunt toate ale sale „d'ar nu ştie unde le-a fi trimis jupâneasa lui să le ascundă". Vodă Neculai trimise atunci scatulcă coanei Saftei înapoi, poftind-o să şi-o păstreze sănătoasă, iar vornicului Iordachi îi trimise cartea de judecată *cu condamnarea la moarte a Mitropolitului „între-.bându-1 ce răspunde la aceste". *) Lădiţă cu despărţituri. 82 C. O A n E; SAFTA RUSET 83 „Atunci Iordachi" zice Nicolae Costin „de-ar hS. răspuns ou blândeţe, ar fi ieşit dela închisoare* dar el au răspuns din (potrivă teu semeţie, zicând că-s minciuni acele toate". Ce anumje o fi spus el în. trufia lui, nu se ştie, dar ,Vodă se mânia atât de rău, îndâ't porunci .jslă i ,se taie limba. Şi ar fi rămas omul fără limbă, dacă nu se întâmpla altceva. Cu urechile lui auzi Vodă cum striga mulţimea în curte, şi mai ales unui Horopceanul, fost căpitan, — „poate-o hi fost şi beat*' zice cronica — cum1 striga că nu la tăierea limbii, ei1 la taoarte fusese osândit vornicul „şi Să ni-1 dea Vodă pre Iordachi să-1 ucidem cu pietre, că de nu, vom strica rătezile şî-1 vom omorî acolo în odaie". Auzind aceste, Neculai Vodă porunci să fie Horojpeeanul închis şi legat la butuci, iar pe Iordachi îl iertă de pedeapsa cu moarte, şi de tăierea limbii căci nu era el grabnic la astfel de osânde. „Şi aCum şi boierii stăteau Să nu iasă cu zile Iordachi vornicul, dar Neculai Vodă nu primea,, zicând: „Nu voi să-mi îniplânt manele în spurcat săng\eie Ziui, Şi socotind din acele cuvinte ale Horo-oeanului isjă nu se facă vreo năvală asupra lui lor!! dachi slă-1 omoare ţara, a poruncit de l-au mutat înlăuntru în Curte, ia odaie] subt scări, despre casele Doamnei, şi acolo a rămas închis până la mazilirea lui Neculai VodăJ". Bucuroasă depăşi fi căpătat pdoarele înapoi, de a nu fi fost silită să farate ascunzătoarea celor în-4 semnate în izvod, şi mai ales mulţumită de întor-, Sătura lucrurilor, că i-a scăpat bărbatul cu viaţă, de unde fusese, biata, de data aceasta sigură că-1 pierde, jupâneasa Safta începu iar să vadă de căpătuirea copiilor e$. In afară de băieţii' şi de fetele! căsătorite în Muntenia, ceilalţi copii — căci erau!» toUlţi, zecje de toţi — se [cununaseră în ţara Iod Constantin Ruset luase pe Aniţa Bogdan, fata hatmanului Lupu (ginerele lui Constantin Vodă Cantemir), Andrei luase pe Măria, fata lui Sandu Sturza, Ştefan pe o vară a acesteia, Catrina Sturza, iar Anastasia pe Neculai Costin jitnicerul (nu cronicarul). Aceasta din urmă, pare a se fi măritat pe când zăcea încă tatăl e? la închisoare. Şi în 'tot cazul rămăsese încă nemăritată Axiţa, cea mai mică din' toate şi cea mai dragă mamei ei. Coana Safta îi! găsi şi ei un logodnic, şi pe acesta de sigur că i 1-a găsit ea atunci, în timpul domniei lui Mavrocordat, pe Când Iordiaichi Ruset era, în odaia de sub scară,, musafirul lui fără voie. Dar, ca să punem lucrurile la punct, Neculai Vodă Mavrocordat, pe care contimporanii l-au hulit, dar care a fost totuşi un voevod! de mâna întâi, 's'a purtat cu compatriotul său Ior4 dachi Ruset într'un fel deosebit) de omenesc, am zice de civilizat. L-a scos din slujbă şi pentru a face pe placul boierilor, de sprijinul ^ cărora avea, el străin, nevoie în ţară, şi pe|Utru a iseăpa de un om în toată puterea cuvântului periculos. L-a dat şi în judecata Divanului (pariatul nefiind dte faţă!) pentru ca să se ştie Că în timpul domniei sale pravila'va înlocui bunul plac'. A şi îndemnat pe ascuns pe Mitropolit să-1 osândească la moarte — de aceasta sântern noi siguri — pentru a se arăta el pe urmă mărinimos, comUtânduri pedeapsa în închisoare.1 Insă chiar în-f chisoarea aceasta, n'a fost de fapt o închisoare, ci numai o opreală, pentru a împiedeca pe neasâJmH paratul acesta "să /se tot „agitC"u încercând noi schimbări de domnii, noi mi'azillini! şji nof înscăunări. încolo „odaia oe sub scară deSpre casa Doamnei" era o cameră din cuprinsul palatului domnesc, bună ca toate celelalte, m!are, caldă1, luminoasă, cam ca acea; pe care a loouh>o 140 de ani mai târziu Grenier, secretarul francez al lui Grigore Vodă Ghyka, ultimul Hi C. GANE Domn al Moldovei în acelaş palat*). Ar fi chiar de mirat ca vornicul iordachi Ruset, prizonierul lui Neculai Vodă Mavrocordat, să nu fi mâncat la „închisoarea lui" din bucatele Măriei Sale, servite de valeţii Măriei Sale! Ce bănuim noi, jupâneasa Safla trebuie să fi ştiut. Şi pentru aceasta, liniştită acum' la casa ei, îşi'vedeai cucoana de treburi şi-şi logodi, nu se ştie cu cine, pe iubita ei fiică Axiţa,r pe care o chema' aşa fiindcă era fina lui Ştefan Cerkez, cel cu jocul de cărţi de sub Cantemir Vodă, şi a nevestei sale Axina! Trecură şi aceste! Dar acum se apropia sfârşitul. In Noembrie 1710 Neculai Mavrocordat e înlocuit cu Dumitraşcu Cantemir, acelaş voevod care, cu 17 ani în urmă fusese înscăunat Domn, la Iaşi, de însuşi Iordachi Ruset — cel care nu domnise nici 3 săptămâni, fiul lui Consantin şi fratele lui Antioh., Jupan Iordachi iesă de sub scară, sănătos tun,, şi se urcă la etaj. E acum Caimacam, orânduit de Poartă să dudă trebile ţării până la sosirea noului voevod. Ce o fi păţit Horopceanul, cronica nu mai spune. Dumitru Vodă, mai mult de nevoie, âl întâmpină', dând soseşte Domn la Iaşi, zâmbind. Dar nu uită că pentru cinstea de a fi cuscrul lui Constantin! Brâncoveanu, vornicul Iordachi se lepădase de prietenia sa pentru Cantemireşti. II încearcă ;şi în politica externă: dadă n'ar fi bine, acum că sfa ridicat Petru, Ţarul Rusiei, împotriva Sultanului, să se dea Moldovenii cu Moscoviţii. Iordachi nu vrea. E oi politică greşită, zice el. „Pe Turci nu-i va învinge nimeni, să te ţii de ei ,Măria Ta". Ba mai mult,, încearcă să stânjenească acţiunea lui Cantemir cât *) Vezi C. Gane: Trecute vieţi de Doamne şi Domnite. Voi. III. p. p. (Ed. V-a). SAFTA RUSET 8^ se poate. Când vine deci Retruţ Cel Mare Ia Iaşî (1711), se găsesc boieri destui — cu Vodă în frunte — să-1 lămurească asupra credinţii şi politicei Grecului.. Impetuos cum' era, Ţarul îl băgă la beci, de unde-l scoase după câteva zile, pentru' a-1 trimite apoi, subi paza a 50 de Dragonli, la Soroca şi de acolo la Kiew.; „Şi mira-te-vei de vei mai vedea Ţara Moldovei" zice frumos Neculai Costin. Dar omul Cât trăieşte greşeşte, că de-ar şti soco-r telile cum' sunt, n'ar aniaij greşi Jnsă pe aceste numai Dumnezău le cunoaşte. Greşit-a Vodă Cantemir, căci Petru Cel Mare, învins la Stănileşti, a trebuit să se întoarcă în ţara lui, luând cu dânsul şi pe Domnul Moldovei cu toată familia sa. Greşit-a Neculai Costin, căci Matca tuturor Răutăţilor, miră-te, nemiră-te, a mai văzut Ţara Modolvei, unde a şi murit — noroc pe care Cantemir nu l-a avut- Greşit-a şi jupâneasa Safta, când se apucă să fugă şi ea din ţară, dintr'al cui îndemn nu se ştie, dar fără de nici o nevoie. îşi luă pe Axiţa, fără logodnic, îşi luă scatulcă cu comoare, sau mai multe scatulci, îşi luă râdVanjul, caii, feciori şi fete în casă, şi agarlâc cât lumea şi, findcă de data aceasta nu o gonea nimeni, o pornii agale prin munţi, în Transilvania. A fost bejenia ei cea din urmă. Poate să'jl vrut ea să treacă prin Polonia în Rusia, să-şi caute bărj batul, care era la Kievv (dar avem dela el o scrisoare şi din Mariopol), poate voia să meargă la Istambul să. încerce acolo^ printr'un schimb de prizonieri, să-şl aducă soţul Ia Poartă, sau poate voia să rămâne liniştită în Ardeal până s'o lămuri lucrurile — nu se ştie nimic. Se ştie numai ca murit acolo, şi că atunci când s'a întors totuşi Iordachi Ruset din Rusia în Moldova, abia peste trei ani, în 1714, el trebui să afle că jupâneasa lui nu mai era în viaţă!. Cât despre el, a mfai trăit (încă 6 anir— dar foarte C GANE potolit. De unde era şi bătrân tşi văduv şi sătul de bejănii jşi de închisori — mal ales că în Moldova domnea iar Mavrocordat şi i-o fi plăcut moişului să stea mai bine la moşiile lui decât în odaia oeâ de sub scară — oricum^ o fi, nu mai dăm1 de urmele lui până în 1720, când) îşi face o diată oât o,condică de Catastife, că avea şi oe şi cui să împartă din1 averile sale. Pe urmă moare şi el, chiar în anul acela sau în. anul d'apoi. Oasele jupânesei Saftei nu zăc lângă ale sale. O RĂPIRE DIN AŞTERNUT MĂRIA CO STAND A CHI sora lui Mihai Vodă Racoviţă \ Măria Stolniceasa Costandachi Se zioe că popoarele care n'au Istorie sunt cele,: mai fericite. Lucrul acesta, dacă ar fi adevărat, — dar nu este — s'ar putea spune şi despre oamjeni.,' Măria Costandachi a fost vară primară cu Saft* Ruset, mai tânără şi mai fericită decât ea, şi dacă' nu i se întâmpla să fie răpită şi badjocorită, nici! Letopiseţele nici hrisoavele domneşti nar fi vorbit de dânsa, de ar fi trecut jupâneasa prin viaţă, eaţ atâtea altele, înnecată în marele anonimat al Istoriei — ceiace ar fi fost pentru ea mai bine, căci îi rămânea fericirea neprihănită, dar miai rău pentru! noi, fiindcă n'am fi avuf! putinţa să povestim cele ce urmează. Jupâneasa Măria s'a născut în 1671 din drept credincioşii părinţi Ion Racoviţă-Cehan, pe atunci vel paharnic, şi din Safta Kostaki, fata lui Apostol, nepoata lui Gavriliţă mare vornic. Tatăl ei mai fusese însurat cu Anastasia Toma Cantacuzino, cu care avusese un singur copil, pe Mihai, viitorul voevod. Murindu-i jupâneasa foarte tânără, el se însura a doua oară, după un an de cuviincioasă văduvie, în 1667, cu Safta lui Aposol Kostaki, femeie care-i mai dărui şase copii, di,n[ care o parte ni sunt cunoscuţi din capitolul pre-! cedent: Dumitraehj, cel mai mic din toţi, care a cununat la Bucureşti pe Nedulai Ruset, fiul Saftei şi al lui Iordachi, cu Domniţa Aniţa a lui BrânH 9) C. GANE MĂRIA COSTANDACHI 91 coveanu; pe urmă Nastasica, măritată cu Ion Paladi, cea caiie în 1691 făcea la Băcani vestita-i nuntă cu bucluc; Tofana, soţia lui Ilie Ţifescu Frige-Vacă, trădătorul dela aceiaşi nuntă; Catrina, pe care a ţinut-o Iordachi CantacuzinorDeleanu; Ilinca, măritată cu Mihai Rosetti spătar, şi în fine Măria, care) era a patra fată a soţilor Ion şi Safta Racoviţăt56).-Dupăcum se vede, rămânem' în aceiaşi atmosferă de familie din capitolul precedent, cu aceiaşi oameni, în aceleaşi împrejurări, sub aceiaşi schimbători voevozi. Asupra tinereţei Măriei Racoviţă pluteşte o taină. Având 20 de ani când s'a măritat vară-sa Nastasia» cu Ion Paladi, trebuie islă fi fost şi ea la nunta dela Băcani, când s'a pus1 la cale scoaterea din domnie a lui Constantin Cantemir — cu atât mai mult o fi' fost la nunta din 1695, când {s'a pus la cale scoa-t terea din domnie a lui Constantin Duca, de oarece? avea 24 de ani câudl s'a măritat nepoata ei de vară primară (după tată) Catrina Ruset, fata coanei Saftei, cu vărul ei primar (după mamă) Costandin Kostaki, fiul lui Vasile vel! vornic Dar ea? Era oare ea pe atunci măritată, sau numai logodită dUpăt placul şi voia părinţilor, sau poate era în aştep>-tarea celui ce trebuia jsă vie să-i cucerească inima? Autori: ce vorbesc de ea nu sunt de acord între dânşii. Trăia pe atunci un boier mare, Vasile Ceaurul,. nepotul lui Gheorghe Ştefan Vodă, cel care răsturnase din scaun pe Vasile Lupu. Zic Unii să fi fost acest Vasile Ceaurul soţul Măriei Racoviţă, iar alţii zic că i-a fost numai logodnic57). Zic (alţii că nu i-ai fost nimic şi că n'ar fi (avut în viaţa ei nici un fel de amestec, până târziu, când s'a întâmplat buclucul cel despre care miau jos' va fi vorba. Ne având,' la îndemână nici un document sigur în sprijinul uneia sau alteia din aceste afirmaţii, va trebui să procedăm pe calea ipotezei şi a raţiunei. Cu soţul ei Costandachi, Măria a avut trei copii, pe Catrina ţEnachi şi Iordachi53), din care cel mai' mare a fost fata Catrina, măritată în 172559) cu Iordachi Ruset, fiul lui Ştefan, nepot lui ManolaChi60) (care era unul din fraţii lui Iordachi Ruset despiref care a tratat capitolul precedent). In 1725 când! s'a măritat, fata aceasta trebuie să fi avuit cel mult 20 de ani, născută prin 1705. Data căsătoriei mamei! ei trebuie deci plasată cam' pe la 1704, după cum de altfel o şi spun unii autori01)- ln 1704, Marfa! Racoviţă, născută la 1671, avea însă 33 de ani. E[ greu de crezut că o fată de boier mare şi bogat să se fi măritat, pe vremea aceia, la o vârstă atât de copticică. E din potrivă mult (mâi la mintea ,0'mului! că o femeie frumoasă, căci Măria era frumoasă,, măritată cu un bărbat care nu-i plăcea, să se fi despărţit de el când a găsit altul pe placul ei. II adoptăm deci pe Vasile Ceaurul ca prim soţ al Măriei. Era un boier mare cu înrudiri domneşti: tatăl său Dumitraşcu vel logofăt, era fiul hatmanului Vasile, fratele voevodului Gheorghe Ştefan (1653—■ 1658) 63), iar soră-sa Catrina a fost Doamnă, a doua soţie a lui Antioh Vodă Cantemir. E deci de prcsupjus! că — precum nici nu se putea altfel, căci aşa erau vremile — s'a făcut acolo o căsătorie „de convenienţă" între copiii a două mari neamuri: Racoviţeştii şi Ceaureştii! Că i-a fi plăcut jupan Vasile cu-! coanei Măriei, că nu i-o fi plăcut, de aceasta nu le păşea părinţilor cât de puţin. Dar nu i-a plăcut, asta e sigur. O fi trăit cu el vreo zece ani acolo, fără măcar să aibă copii, pţâ^iă l-a întâlnit într'o zi, undeva^ pe tânărul Costandachi, boierinâş de mânia a doua, dar frumos ca din poveşti. Din ziua aceia soarta-i fu aruncată. II iubi şi-i 92 C. Q A N E:; vru de soţ. Trebuie să se îi întâmplat în -sânul! familiei o dramă conjugală, despre care mult ne pare rău că nu-i cunoaştem amănuntele. Dar s'a. întâmplat de sigur o dramă, fiindcă boier Vasile îşi iubea frumoasa nevastă de care nu voia să se despartă şi pe care a urmărit-o, apoi cu ura sa': de bărbat părăsit, până la grozava răzbunare ce-a urmat, doisprezece ani mai târziu. Deocamdată însă nu avu încotro. Fratele soţiei sale, Mihai Racoviţă, era de un an de zile Domnul Moldovei! O fi poruncit el despărţenia şi tot el o îi făcut căsătoria surorei sale cu Costandachi, om care- a fost şi pe placul său, de oarece-1 înălţă îndată la rangul de stolnic, boierie de mâna întâi. Acum începea şi pentru Măria o viaţă fericită! de soţie şi de mamă iubitoare. Trei copii, un trai tihnit la ţară, la satul Sârbeştii din Sudul Moldovei „dincolo de Şiret", moşia bărbatului ei cel frumos, pe care frumoasa jupâneasa îl iubea ca ochii din! capi! Doisprezece ani de idilă. Lorsque je serai vielle et que tu sera oieux, Lorsque mes cheveux blonds seront des cheueux blancs, a cântat mai târziu, în Franţa, altă femeie, şi eal cu un noroc îndoielnic. Voia Domnului şi poruncile sale, nepătrunse sunt.' Să trecem deci peste întâmplările casnice, pe carie nu le cunoaştem, (ci numai le bănuim, şi şă depanăm!, din nou tragicile întâmplări ale Istoriei Ţărik In timpul acestor 12 ani, domnit-au în Moldova cu schimbătoarele ei întâmplări, patru voevozi şi încă nu la şir. Mihai Vojdă Racoviţă, fratele jupa" nesei Măriei, a fost mazilit un an după a doua însoţire a surorei sale, în 1705. I-a urmat în scaun: Antioh Cantemir — cumnatul lui Vasile Ceaurul, părăsitul soţ — apoi din nou Mihail Racoviţă (1707— MARI A COSTANDACHI 93 1709). Pe urmă Neculai Mavrocordat, întâiul Domn fanariot (1709—1710), Dumitru Cantemir, fratele lui Antioh (1710—1711) şi iarăşi Mavrocordat Voevod (1711—1715). Acesta din urmă! fu mutat din Moldova în Muntenia, iar în locul. său la Iaşi veni pentru a treia oară Mihai Racoviţă, fratele Măriei. Un nou război izbucnit între Imperiul austriac, şi cel ottoman, cu izbândă pentru cel d'întâi, aduse după sine ocuparea Olteniei de către Nemţi (care. au ţinut-o în ghiarele lor timp de 21 de ani) *), precum şi prinderea în palatul său din Bucureşti, a lui Neculai Vodă Mavrocordat, pe care Generalul Stainville, comandantul Transilvaniei cu aşezarea în Sibiu, îl duse prizonier în Austria. In Moldova, lumea începu să se mişte. Izbânda! Nemţilor asupra Turcilor, veşnica luptă a Crucii împotriva Semilunei cu nădqjdea Ţării de a scăpţa de Turci, prinderea şi surghiunul lui Mavrocordat, deşteptaseră patimele şi poftele. Unii din boieri — cei fără slujbă — erau nemulţumiţi de Mihai Vodă, despre care ziceau că-şi că-, pătuise numai neamurile. In fruntea) acestora se puse Vasile Ceaurul, cu ascunsul gând, întâi, să-1 răsfc toarne pe Mihai Racoviţă din scaun, al doilea să-i ia locul, şi al treilea să-şi răzbune însfârşit, domneşte,, pe fosta lui soţie. Dar nici unul din aceste gânduri nu le putu împlini, nici măcar, după cum vom vedea,, pe oel de-al treilea, căci răzbunarea lui fu cruntă;, dar domnească nu! împrejurul stolnicului Vasile Ceaurul se strânseră de fapt numai boieri de mâna ă doua: cumhatul său, sulgerul Aslan (care ţinea în căsătorie pe soră-sa, *) Dela 1718 la 1739, adeci dela Pacea dela Passarowitz — un an şi\ jumătate după aceste întâmplări — până Ia Pacea dela 'Belgrad. 94 C. G A N E: MĂRIA COSTANDACHI 95 Aniţa)*), Gheorghe Velişco sulger şi el „om fără învăţătură, mândru şi. semeţ" «»), Miron sărdarul, tatăl vitreg al lui Velişco, Ilie Conţescu căpitan şi mulţi alţii mai mărunţi. Plecară aceştia toţi în Ardeal să se înţeleagă cu Nemţii în vederea răsturnărei -lui Mihai Vodă din scaun, spunându-le că de oarece prinseseră «ostile; germane pe Mavrocordat la Bucureşti, cu atât mai' uşor le-ar veni să prindă pe Racoviţă la Iaşi, căpi ar avea şi sprijinul ţării, ce era gata să se răz^-! vrătească, şi că dacă le-ar da (împăratul numai 2—300 de oameni, apei măi vor ridica ei alte câteva sute din ţară, vor cuprinde cetăţile şi mănăstirile şi vor porni asupra Iaşilor să-1 ridice pe Vodă, care n'avea în jurul Său decât o mică gardă de seimeni. La Braşov comanda generalul baron Tige şi la Sibiu generalul conte Stainvilie**), acesta din urmă fiind Comandantul Transilvaniei şi având pe cel d'întâi sub ordinele sale. Se pare că Ceaurul jar fi făgăduit acestora, înxcazul că l-ar sprijini să fie numit el Domn în locul lui Mihai Racoviţă, drept mulţumire jumătatea Moldovei din munţi până în Şiret Intr'un hrisov domnesc! Mihai Vodă îl numeşte pe Vasile Cearul „un beţiv blestămat"61), ceiaoe, dacă-i adevărat că a vrut Să dea Nemţilor jumătate de Ţară numai pentru a domni el peste cealaltă jumătate, este încă un calificativ foarte slab. Şi în tot cazul e interesant să aflăm că fostul soţ al Măriei Costandachi era „unt beţiv", căci aceasta lămureşte în parte şi pientruce ■ l-a părăsit nevastă-sa, şi cum n'avea de unde să nutrească el simţiminte frumoase nici faţă de casă nici faţă de ţara lui. *) Din care se trage neamul Ceaur-As!an, vezi tabela genealogică respectivă. **) De origină franceza, emigraţi ai Edictului, din Nantes. Baronul Tige îl primi fireşte cu braţele deschise,; îl făcu conte al Sf. Imperiu — contele Vasile ^Ceaurul! — şi-1 trimise cu titlul acesta la Stainvilie, să ma| stea grafii de vorbă între" ei. Repede fură puse toate la cale: Austriecii vor da Ceaurului -2—300 de cătane bine înarmate, iar el să plece îndată în Moldova,, să-şi strângă oamenii, să scoale ţara ji să meargă la Iaşi să-1 prindă pe Vodă. Zis şi făcut. Cu Aslan, cu Velişco,, cu Miron şi cju Conţescu, contele Vasile trecu din nou graniţa, îşi adună oamenii şi aşteptă venirea catanelor, care nu întârziară. Pe vreme de iarnă — era în Decembrie 1716 — trecură munţii cele 300 de cătane sub comanda căpitanului lor Francisc Ernau de Lotringia, Moldovenii l-au luat, unii drept neamţ de-i spiuneafn Frantz, alţii drept ungur de-i spuneau Ferencz, ba chiar, mai pe româneşte, Frenţă. Insă el era unr lefegiu originar din Lotringea: Franpois Ernau de, Lormine. „Şi întâi în sat în Ocnă au lovit fără veste şi aui luat pre doi Turci negustori, ce erau acolo veniţi să încarce sare, şi pe urmă, când s'au mai înglotit cătanele, au luat iarăşi pe nişte Turci..."«5) şi to*! aşa, lăţindu-se în toate părţile „după cum sunt Mol-dovenii gata la jaf, îndată s'au dat cu dânşii; decî câţi oameni şi câte case boiereşti erau dincolo de Şiret, ţineau toţi cu catanele, şi se făcuse nişte tâlhării multe, peste seamă..."*6). „Şi Frenţu au intrat' în mănăstire în Caşin, unde era bejănită ţara şi boierii de pe acolo de grija catanelor, văzând că pradă şi jăcmesc, şi pe Turci îi robesc. Dar Frenţă căpitanul numai cu 20 de oameni au venit în Caşin, de care ar fi putut o ţară de oameni să se apfere,' să nu-1 lase să intre în mănăstire. Insă ei cu toţii l-au primit şi i s'au închinat, fiind acolo şi "Vasile Ceaurul, izvoditoml acestor zarve"67). "96 C. GANE Dela Caşin s'au răspândit apoi oameniji Ceaurului -împreună cu cătanele lui Ferencz de-au cuprins toată partea Moldovei dintre Carpaţi şi Şiret, pe la Bacău^ Roman, Neamţ şi Suceava până'n Câmpulung. Erau cu totul la vreo 800, mai Imult nu. Potrivit sfatului1 mi «vasile Qeaurul, căpitanul Ferencz cu cei 300 de lefegii ai săi îşi alese reşedinţa în Cetatea Neamţului. El găsi acolo ascunşi pe Ilie Catargi marele logofăt, pe Iordachi Rahtivan şi câţiva alţi boieri* pe care-i ţinu zălogi. Se apucă apoi „a tocmi ce era stricat în cetate şi a deschis puţul cel vechi şi adânc şi a strâns zaherea*) de pe la ţinuturi — în scurtă voroavă toate cele trebuincioase le aveau, şi de acolo eşiau de prădau negustorii la Roman, la Bacău şi la Aigiud"«8). Ba treceau şi Şiretul, piră-dând oraşele Bârlad şi Tecso şi până şi Mănăstirea Adam, pe care au jăfuit-o de toate sculele şi odoa-, rele ei. Mihai Vodă nu mai avea odihnă. fe,El stăpânea numai pe lângă Iaşi şi la Orhei puţintel" spune Ion Neculce (Letopiseţ! II. p. 352), încolo, podgheazurile de cătane auiestecate cu Moldoveni ajungeau acum până la Huşi şi la Fălciu, iar la Nord Hotinul şi Cernăuţii îl ţineau tot Turcii. De frica catanelor, să nu păţească ca Mavrocordat la Bucureşti, Mihai Vodă nici nu mai stătea în Iaşi. Ce venea doar ziua ditt când în când să mai vadă de trebile domniei, iar; noaptea fugea ba la Cetăţuia, ba ]a Bârnova, ba la Galata, să nu i se dea de urme; de nu ştiau nici boierii unde se ascundea. El trimise însă în taină la Constantinopol pe nişte oameni de-aî lui să ceară Vizirului ajutor armat împotriva Nemţilor. Să i se dea o mie de Tătari, mai mult n'avea nevoie pentru a înfrânge pe răzvrătiţi, cu Frenţul lor în cap cu tot, *) Aprovizionare. IM ARI A COSTANDACHI 97 Turcii trimiseră Hanului poruncă să meargă pe dată în ajutorul lui Mihai Racoviţă, iar aoesta se grăbi să asculte de ordin, căci era doar rost de praclă şi de robire în (pentru ei) binecuivân-tata Moldovă. Trimise deci nuj o mie, ci două mii de Tătari, care sosiră la Iaşi după sărbătorile Crăciunului (1716). Mihai Vodă răsuflă. Găzdui pe Tătari sus la mănăstirea lui Aron Vodă şi rămase în aşteptare, să vadă, venivor cătanele să-1 prindă au nu vor veni. Dar Ferencz habar n'avea de ajutorul tătăresc pe care-1 primisese Racoviţă. Pe la începutul lui Ia--nuarie îşi strânse cătanele răspândite după jafuri şi porni cu ele înspre soare răsare, prin Paşcani,; Dolhasca şi Târgul-Frumos înspre capitala ţării. ,,Şi într'această zi ce-au purces ei din Neamţ, pur-* ces-au şi Ceaurul la Sârbeşti" zice Amiras în cronica sa69.). : , Sârbeşti în Bacău era moşia stolnicului Costandachi. Boierul nu era acasă când veni Ceaurul cu oamenii lui să-1 prindă — noaptea pe la începutul lui Ianuarie, pe un ger de cvăpau pietrele. El era la Iaşi cu slujba, iar la mojşle şe afla numai jupâneais? Măria cu copiii ei. Dormea. Contele Vasile cu derbedeii săi sfărâmă uşa şi 'intră ;în iatacul fostei sale soţii, pe care o prinsă în cămaşă în aşternut, îşi dete oamenii afară, cu porunca să prade casa, ridicând tot ce vor găsi încă mai de preţ, apoi încuia uşa şi rămaseră singuri, sora Domnului Ţării şi beţivul ei de fost soţ. E de bănuit că era beat şi atunci, doar aşa ca să-şi dea curaj, iar jupâneasa Măria, deşi avea 45 de ani^, era încă foarte frumoasă. Contele o badjocori, acolo în iatacul ei, în patul1 soţului de-al doilea... apoi, fără a o lăsa să-şi mai vadă copii, care rămaseră singuri acasă, fără a-i «da răgaz să se îmbrace,, o ridică despoiată cum era, 7 98 C. gane numai în cămaşă şi cu picioarele goale, şi o aruncai, într'o sanie ţărănească, trasă de doi cai 'proşti, ppn runcind vizitiului s'Oi ducă la Mănăstirea Caşinului. O întovărăşea numai o ţigancă, fată în casiă îa Şăr-i bteşti. Pe druml se întâlni cu (un ţăran, şi oprind sania, îi ceru cu lăcrimele în ochi să-i împrumute cojocul şi cizmele, că de nu^ degera până ajungea numai în Bacău. Creştinul, care-şi recunoscu stăpâna, îşi scoase-cojocul şi cizmele şi i He dete... şi astfel sosi stol-niceasa Măria la Sfânta Mănăstire a Caşinului, în mijlocul jupâneselor şi boierilor adunaţi acolo de grija catanelor, dar neprieteni lui Vodă şi prieteni!. Ceaurului! „Ce viteaz de omi, a robit p femeie" exclamă cronicarul Neculai Muşte70). De la Caşin, Măria Costandachi fu dusă mai de-f parte, cu aceiaşi sanie, prin munţi, peste graniţă,, tocmai la Braşov. Se zice că şi acum, în timpul acestui drum, ea fu prada badjocurii însoţitorilor ei! In tot cazul, darul pe care 1-1 făcea contele Vasile) baronului Tige, nu-1 încântă pe acesta de loc. El aştepta pe Domnul Moldovei, nu pe soră-sa. O trimise deci lui Stainvilie la Sibiu, care o primi f o artei bine, îi dădu o gazdă în oraş şi bani să-şi cumpere haine. Acolo, atât la Braşov cât şi la Sibiu, dumn neaei trebui să vadă cum! se vindeau în pieţele pu* blice, la mezat, lucrurile furate dela boierii moldoveni: jăfuiţi de cătane... poate şi dintr'ale ei, de o fi avut răgaz jupâneasa să se oprească să cerceteze acele mezaturi. Dar stolnioeasa Măria avea altă grijă decât aceia, de a se plimba prin pieţele oraşelor transilvănene.1 Ea căuta mijlocul de a se întoarce în ţară. Şi aşa,' a găsit într'o zi să cumpere un om, o călăuză, care): s'o ducă pe drumuri ascunse înapoi în Moldova.-Mai pe jos, mai cu saniaj mai mult noaptea şi prim MĂRIA COSTANDACHI 99 păduri, jupâneasa Măria sosi, după vreo două-trei! luni, acasă la dumneaei la Sârbeşti... In tinŢpul acesta, pe când Măria Costandachi erai robită si fugară, în Moldova se petrecuseră multeJ L'am lăsat pe căpitamd Frenţă pornit prin Târgul Frumos înspre Iaşi. Vodă, care avea oamenii săi împânziţi peste tot locul, află de cu vreme de ^această înaintare, şi strângându-şi oameni, vreo 600 de seimeni, porni pe la Copoui în sus să le iasă cătanelori întru întâmpinare. Era în ziua de 10 Ianuarie 1717^ pe un straşnic ger. Dupiă câteva ceasuri de aşteptare, văzând că duşmanul nu mai vine, şi-o, fi spus că i s'a dat o ştire greşită şi se întoarse la curte, mai! ales că „acolo la câmlp nu mai putea suferi frigul; ce era într'acea zi". „Iar călăraşii, oştenii lui Vo venii care locuiau în Muntenia, Ca şi Muntenii ce Se aşezau în Moldova, erau nişte înstrăinaţi! i La moartea bătrânei bunici ^în casa căreia am crescut noi" zice undeva cronicarul Necule88) „am venit în ţară înapoi, unde am[ găsit satele noastre împrăştiate, neavând cine le stăpâni". Se apucară; deci de zor să dreagă ce 'stricaseră Leşii, şi mai ales casa dela Prigoreni, unde mama Catrina îşi alese din nou reşedinţa, împreună cu copii ei, Ion era acuma% în 1690, un băiat de vreo 19 ani, căruia !Cantemir îi dete rangul de postelnicel. Când, trei ani mai târziu, în toamna 1693, făcu noul Domn I Constantin Duca nuntă cu fata Brâncoveanultui* «> Ion Neculce, înrudit cu Constantin Vodă Brânoot- veanu, a cărui mamă era o Cantacuzinească ca şi mama Catrina a lui Neculce, era acolo de faţă, la veselia acelei nunţi, pe care ne-o descrie în prţeja; frumoase cuvintei ^Trimise Brâncoveanul Vodă pe fiică-sa, Domniţa Măria, cu maică-sa Doamna Stanca, cu unchiul săki stolnicul Constantin Cantacuzino, şi cu mulţi ajţi boieri şi jupânese din Ţara Muntenească, de veniră în Moldova, în târg înf Iaşi, şi le dete tuturor gazde prin curţi boiereşti. Iar miresei] îi dete gazdă în casele vornicului Vasile Gavriliţă (Kostaki) şi acolo făcea huntă mireasa, iar Domnul făcea nuntă în Curţile Domneşti, şi boierimea a două ţări nuntiră 3 săptămâni, cu pohvăli şi podoabe, cu fel de fel de muzici şi cu pehlivani de mirare în târg în Iaşi. Şi încalecă singur Domnul ca un mire împodobit, cu surguci în cap, şi Cu mlăre alai mers-au la casa; miresei de au luat-o şi au dus-o la mănăstire la Golia, unde se făcu cununia. Şi de acolo au purces cu alai prin mijlocul târgului de sus şi ppin târgul! ă 116 C. GANE de jos până la Curţile Domneşti. Alunei, pe acea vreme, şi eu Ion Neculce vel vornic, eram tânăr postelnic şi mergeam cu alţi postelnici împreună, cu toiage la mână, pe jos, înaintea Domnului..."..' E de presupus că la acea nuntă fusese şi mauiai lui Neculce, Catrina, împreună cu fetele ei, care, deşi încă mici — 3'ianda avea abia vre-° 8-9 an* — o fi fost totuşi şli ele acolo, cu alţi copii, dacă nu la Curtea Domnească, dar de sigur în casa lui Vasile Kostaki, gazda miresei, care mireasă, Domniţa1 Măria, deşi era fată miare ce făcea nuntăj, veneaUptuşi nepoată de vară de-al doilea Sănducăi noastre. Copilăria şi-o petrecuse deci Sanda Neculce mai mult la ţară: Un faţnţ doi la Blăgeşti, la (punica Alexanx dra, patru la Bucureşti la rudele Cantacuzineş|tij şi apoi din nou în Moldotva, la Prigoreni, unde rămase din 1690, când avea vre-o 6 ani, până trâziu de tot, aproape până s'a) măritat, adecă vre-o 13 fani-, Pare a fi fost copilul răsfăţat a maică-i sale... dan nu şi al fraţilor. O întâlnim în 1701 la altă nuntă, de data această fără nici un „poate", anumei la nunta fratelui ei Ion, care se însura cu Măria, ifata hatmanului Lupu! Bogdan şi a Ruxandei Cantemir. Cununia se săvârşi! la Iaşi, unde se împreunară toate rudele din partea mirelui şi din partea miresei. Veni decji mama Catrina dela Prigoreni, veniră şi fetele Măria şi Sanda, surorile mirelui. Ai fost atunci pentru Sanda, fată de 16 ani acum, întâia mare desiluzie din viaţa ei, căci i s'a întâmplat un lucru pe care nu l-a putut uitjaj niciodată. Bătrână fiind, îşi mai amintea de întâm-t pilarea aceia, care a însemnat numai începutul unei înlănţuiri de fapte de pe urina cărora a pătimit, biata, toată viaţa. Era în toiul |nunţii lui! Ion Neculce cu Mâria Bogdan, în timpul petrecilor cu multe (podoabe şi SANDA DONE 117 muzici, când veni deodată mirele lângă soră-şa, mân-gâind-o pe obraz şi rugând-o frumos să-i facă, de ziua nunţii lui ,ca unUi frate mai mare ce-i este^ un hatâr. Uite, avea el un inel „mai prost, cu zamfir*) albastru", iar ea avea unul „mai bunişor cu zamfir galbăn" şi să i-1 împrumute doar numai pe o zi-două, că i-1 va da înapoi. „Şi badea fratevmeu mi l-a luat din deget" scria Sanda 27 de ani după' această întâmplare 89f) ,.şi mi-a dat inelul său mai prost, zicând că după nuntă mi-il va da iarăşi, şi până acum nu mi 1-aj dat, de a rămas la dumnealui". Aceste sunt lucruri care se iartă, dacă n'ar fi urmat altele care o făcură pe Sanda să nu mai poată uita. Un an după nunta lui Ion Neculce, se casatori şî sora m!ai mare, Măria, cu vel spătarul Ştefan Luca. Amândouă aceste nunţi, atât a lui Ion cât şi a Măriei, şe făcură cu cheltuiala mamei Catrinei, din banii ei, rămaşi dela părinţii Cantacuzjino — cheltuieli care se urcau în casele mari boiereşti la peste o mie de lei, adlecă la preţul cam a două moşii. La' nunta fetei sale Măria, jupâneasa Catrina ^a vândut mult mărgărintariu şi un lanţ mare iar de mur-gărintariu, făcând nunta cu mari cheltuieli şi cu zestre şi dintr'ale casei şi din dobitoace, de tot feliul". In cumnatul său dumnealui vel spătarul Ştefan Luca, găsi Ion Neculce un bun tovarăş de aliş-verişuri. Puţină vreme după nuntă, într'o zi de vară a anului 1702, pe când maică-sa se afla cu "Sanda la ţară la Prigoreni, se întruniră cumnaţii la Iaşi,, socotind şi învoindu-se frăţeşte — ziceau ei__„de ne-am împărţit sate şi moşii' şi ţigani şft vii ce avem *) Safir. *) Mărgăritar = perle. 118 C. G A N E SANDA DONE 119 dela maica noastră Catrina" — care trăia săjiăf-1 toasă. Şi ce este mai ciudat, e că această învoială,' s'a făcut „dinaintea Sfinţiei Sale Misail Mitropolitul, şi dinaintea dumisale lordachi Ruset biv vel vistiernic şi dinaintea verilor noştri Ilie Cantacuzino, fost mare paharnic, şi Dumitraşcu Ursachi, fost mare stolnic, ca să sie ştie". Adievărat că lordachi Rusiet,. pe cafre-1 cunoaştemi acum în deajuns din capitolele precedente şi ştim oe „cap bun" tera la toate soco-' telile, zise că nu este cu cale a face această împart ţeală în lipsa mamei Gatrinei şi a surorei Sanda90); dar i Is'ţa fcăspuns că „amîjsocotit de-amf aleseşi partea de comand a maicii noastre Catrinei, anume Gro-zinţii şi Sobocicău'it, sat întreg cu vecini, la Holin". Ruset „matca tuturor răutiaţior" nu mai zise nimica Şi aşa dar împărţeala se făcu în felul următor: Şapte sate întregi şi patru fălci de vii la Cotnar şi la Nieoreşti, partea lui Ion aga (Ion Necuîce era abia agă). Cinci sate întregi, două jumătăţi şi un sfert din Cudreni, partea lui Ştefan Luca vel spătar, jpl'uşi 4 fălci de vie. Trei sate întregi, două jumătăjţi şi două sferturi^ partea Sandei! şi '4 făjlci, de vii. Deci: 7 sate pentru Ion, 6V4 'pentru Măria şifnumai 41/2 pentru Sanda, şi încă cele mai proaste, aşa; zicea ea. Gând auzi jupâneasa Catrina cele întâmplate, se supără foc. Porunci să i se înhame caii la rădvalm şi porni la Iaşi la copiii ei. „Acolo mare ceartă au avut cu dumnealor, zicânda-le că dece n'aiu îngăduit până mă voi face eu mare1 işeria Sanda din (Bucureşti în 1728 „jsă fi vândut ea din moşii şi din juvaereJi siă mă fi căsătorit şi pe mine cu zestre şi cu cheln tuieli, precum a cheltuit şi cu dumnealor, şi apoi! ce ar fi rămas să fi împărţit pe fraţi, du|pă cumţ iaste şi cu dreptate". Să luăm înW aminte un lucru: că jupâneasa; Catrina, în supărarea ei, le zise... copiilor... că'.^ „Deci nu era mută!i: Şi al doilea ,să nu credemţ că Sanda, care avea; atunci numai 17 ani, era şi ea suplărată sau "măcan mâhnită. Toată amărăciunea ei îi veni abia mult mai târziu, când, despoiată şi de puţinul ce i se lăsase, începu, femeie coaptă, să .aibă grijă de viitorul copiilor ei. Atunci însă, ca fetele! nu-i păstia de nimic. Şi moşiile şi le-a dat, şi inelul din deget,,' şi vom vedea îndată ce s'a ales şi'din oelelalte ju-vaere şi lucruri ale mamei sale. Aceasta ,mamaj C^atrîna, pare a nu mai fi trăit mult după întâmplarea cu îm|părţeala averei sale* Vre-un an-doi, poate mai mult, dar în tot cazul în 1706 era plecată din musafirlâcul acestei lumi. Sanda rămase singură la Prigoreni. Grija ei de acum înainte trebuiră s'o aibă, dej bine de rău ,fratele Ion şi sora Măria. Ca să poată scăpa de jea îi căutariă un soţ, şi ca să poată faqej din avere jcie vor, îl căutară peste hotare. Legătulrilej de familie ce existau între NeCulceşti |şi Cantacuzini, faptul că în copilăria lor stătuseră ei ipatru ani la Bucureşti şi că mai fusese şi boierimea munte-, nească la Iaşi cu prilţejul nunţii Domniţei Măria cu Constantin Vodă Duca, făceau ca măririle acestei se cunoşteau acum între ele, ştiindu-şi neamurile şi averile, işi cine ou cine era vrednic să se însoţească sau nu. Pentru Sanda Neculce îl găsiră bun pe dumnealui vel vistiernicul Done „un,ul din cei d'întâi boieri din Ţara Românească" glăsuieşte un document al vremilor de atunci91). Aşa dar: boier mare^ bogat, dar din Muntenia ,ca să plece Sanda dincolo: «de Milcov şi să-i rămâie moşiile dincoace. 120 C. GANE: SANDA DONE 121 Nunta se făcu la Iaşi, în 1707, în toamnă;*)-! Sanda avea 23 de ani, pe când cumnnalul Ştefan şi fratele Ion erau oameni de peste 35. Ei arătară Sandei,, îndată după căsătorie, că cheltuiala nunţii se urcase la 1276.de lei, patru potronici. Dar ei nu cereau, toţi banii aceştia, fiindcă îi arătară şi împărţeala: din 1702, Când trăia încă mama lor, şi care suna astfel: „Satul Pohrilăuţii la Cernăuţi s'au scos din mijloc din toate părţile noastre, (adecă din totalul averei de s'au lăsat să se vânză, să se grijâscă de Ce i-a trebuii la nuntă pentru zestre f surorei noastre Sandii. Şi socotind noi că nu vor puteai agiunge toate cheltuielile nunţii cât vor trebui cu acest sat Pohrilăuţii, am socotit să se mai vânză1 şi satul Călineştii din partea ei ee i sa venit, care este în ţinutul Eşii (Iaşi), pentru căci i s'au venit din odoare parte mai bună decât altor fraţi1: Partea mai bună ce i s'a venit din odoare vom arăta-o mai jos'. Deocamdată să constatăm1 că din cele patru sate şi jumătate ce le dădea împărţeala din 1702 surorei Sanda, unul din ele, Călineştii^ fu vândut de pe atunci, cu 5 ani înainte de nuntă.-, Mai vândură şi Pohrilăuţii „scos din mijloc", luând pe amândouă satele numai 500 de lei. „Dragă soră" îi spuse Ion Sandei „uite, cheltuiala nunţii a fost de. 1276 de lei, 4 potronnici. Pe satele tale n'am putut lua decât 300 de lei, care, scăzuţi din suma cheltuită la nuntă, xămân 976 de lei, 4 potronici. Banii aceştia i-am împilinit noi, adecă cum^ natul Ştefan, care a dat 227 de lei, şi eu, care am* dat 748 de lei ,4 potronici. Când ni-i da tu banii aceştia înapoi, îţi vei luai şi moşiile să le',stăpâneşti",. E de presupus că toată încurcătura în capluli *) însemnarea de cheltuieli e din 1 Sept. 1907, vezi nota 84 Tanoviceanu. Săndicăi a venit dela cei patru potronici, căci altfel nu se poate înţelege cum1 de ;n'a spus ea nimic, cât de tânără şi de bună o, fi fost. Mirată a fost Sanda însă destul, când, tot după nuntă, a început împărţeala odoarelor rămase dela mama Catrina „un lanţ de aur ea de taleri 500" — mai mult deci decât întreaga cheltuială a nunţii' — şi „un inel cu smaragd prea mare, cât, de maro ce era, îi zicea că este ochi de bou". Pe aceste le luă Ion Neculce, care a mai luat şi cei „100 de stupi dela Prigoreni, şi oi şi riârcrători, p© toate le-a luat dumnealui", astfel se tânguia Sanda mai târziu. Atunci înslă nu zise nimic, mai ales că o în-» cântară, spunându-i că din brăţelele „cele prea mari de aur" rămase dela mamla lor, dintr'o singură braţ ea * şi-a făcut Măria Luca o pereche de braţele, aşa». încât din cealaltă brăţea i se va face şi ei altă pereche. Mai luase de altfel Ştefan Luca „şi un Covor de cele mari de Ţarigiiad şi \o oglindă mare şi un inel de aur, cu pecete „săpată de mato stat", /mai luase şi fratele Ion „nişte livezi dela Socola şi dela Roman" dela tata Enachi grămăticul — dar ce arc a face, dacă i se va da şi Sandei o pereche de brăţare de aUr la fel curu jare şi soră-sa Măria! Aceasta era „paţrtea ce i s'a venit Sandei rdin* odoare, tn'ai bUnă decât altor fraţi!" Dar dacă fata nu zise nimic, treaba ei! Ba mai mult, după nuntă, încrezătoare cum era, ea mai dădu cumnatei $ale Măria Neculce, fata lui Lupu Bogdan, „o cămaşă femeiască de 6 bucăţi de sârmă,, să o dea la ousătoreasiă în Iaşi" şi slă i-o trimită apoi la Bucureşti, când ol fi gata. Va mai vedea-a când o cânta cucu de Sfântu Vasile! Tălmăcirea acestei nepăsări faţă de „bunurile lu-' meşli" trebuie să fi acea că, în anii din urmă după 122 c. g a n e sanda DONE 123 moartea mamei sale, Sanda trebuie să fi suferit şi de singurătatea dela Prigoreni şi de puţina dragoste ce i-o li arătat familia, soră, frate, cumnat şi cum-* nată. Era fericită că şi-o găsit un nou tovarăş de/ viaţă, un bărbat pe care poate 1-a şi iubit, că->şî va face un cămin al ei, chiar departe de ţară, în Bucureştii cei unde avea doar rudă pe însuşi Vodă' Brâncoveanul. IŞi astfel porni ea cu vel căpitanul Done peste Milcov, lăslându-şi mqşiile dincoace, în voia soartei. Până a ved|ea ce s'a ales din cele trei şi jumătate de moşii ale ei din Moldova, anume Vasilăuţii Şji Crimileul (sate întregi la Cernăuţi), Lozănii ((sat întreg la Dorohoi) şi oâtej două sferturi la Soroca — să urmărim pe Sanda în noua ei viaţă de pe mai Iurile Dâmboviţei. Vel căpitanul Done a înaintat repede în cinurile boiereşti, până ajunse, nu prea târziu, mare vistiernic. L-o fi sprijinit şi vărul neve'steli sale, Vodă Brâncoveanu, dar o fi fost! şi el un bărbat llestoinicj căci voia veghiată ă Domnului şi-a păstrat-o şi sub Nicolae Mavrocordat ,şi sub Grigore Ghicai. ! Din căsnicia lor s'au născut numai doi copii, oi fată şi un băiat, Ecaterinaf şi Constantin. Acesta din urmă, zis şl Dinu, se însura în Moldova cu fata lui Gavril Kostaki; iar Ecaterina, care purta deci numele iubitei mame a Sandei, Catrina Ne culce, s'a măritat cu Ştefan Văcărescu, fiul lui Enachi Văcărescu vel clucer, cel omorît la Istambul în 1714 odată cu Constantin Brâncoveanul şi cu fiii săi. Cam în preajma acestor căsătorii trebuie să se fi deşteptat în sufletul Sandei răscoala ce izbucni împotriva rudelor sale din Moldova. Ea care ani şi ani de-a-rândul răbdase şi tăcuse, acum că Dinu al ei se făcuse mare şi-i trebuia o îngrijită creştere; scrise la Iaşi să i se trimită biblioteca grecească a spudeului ei tată. Dar o luase Ştefan Luca şi nu, voia să i-o înapoieze. Ba maji Imulţ, acesta o ruigăl să binevoiască a-i înapoia cei 227 de lei ce chelii!'se el cu 20 de ani ,în urmăţ la nunla ei, căci aclima voia să-şi mărite fala, pe Ilinca (mama acesteia,; sora Saftei, murise) şi avea nevoie de bani. Sanda răspunse că nu dă nimic. Avea şi ea q fată de măritat şi-i trebuiau moşiile sale, să i se dea moşiile. Dar se pomeni la Bucureşti cu frate-său Ion şi cu cumnatul Ştefan, care, dlârziy îi cerură banii cliel-i tuiţi la nuntă: 976 de lei, 4 potronici, din care 748 pentru Ion, 227 ^pentru Ştefan, plus potronicii! Sanda răspunse că nu dăi nimi/q. Să) i se plăteasidăj ei veniturile moşiilor, dela care nu luase nici un ban în 20 ide ani, sau atunci să fie ele date în manile unui vechil pe care-1 va trimite acolo. Ion Neculce şi Ştefan Luca părăsiră Bucureştii fără a putea scoate o vorbă mai mult din gura Saftei, decât că „nu dă nimic'. Să nu deaţ, nu vor da nici ei moşiile! Curând după aceia se pomeni Divanul Domnesc : natul meu de împărţeala satelor, zicând că nu iaste cu cale, nefiind nici eui,. nici [mama/de faţă, dumnealor au răspuns că, au lăsat satele cu vecini Grozinţii şi1 Sobocicăuţii să fie a maică-mea şi dumneaei, după moarte, mi le va lăsa mie. Iar dumneaei mi le-a lăsat mie, precum ştie prea bine frate-meu şi nu va putea tăgădui, nici carte de blăstăm nu va putea' primi dela Sfinţia Sa părintele Patriarhul că nu iaste aşa, şi acum tot frate-meu hatmanul a pus mâna pe ele de le stăpâneşte../ ...Tot aşa şi morile de'a Slobozia dela Târgul Frumos, precum şi locul caselor din Iaşi, unde şi-a făcut cumnatu-meu casă, sânt ale tătâne-mCu şi le stăpâneşte cumnatul Ştefan,( şi din moara ceia şi din locul caselor, mie parte* nu mi-a făcut dintr'ânsele..."*). Arată apoi şi cu odoarele ce s'a întâmplat, ş'k cu inelul scos din deget, şi spune că, dacă fratele şi soră-sa s'au căsătorit cu cheltuiala mamei lor, rămânând cu moşiile lor) întregi, apoi ea, pe care au măritat-o cu banii scoşi din propriile ei moşii vândute (pe nimic, apoi măcar să i se dea acum moşiile înapoi, cât şi venitul lor pe 20 de ani, fiindcă,,, spune (ea (nu într'acea'scrisoare ci în judecăţi mai târzii) „după porunca pra i'ei,u eu pot să-mi iui moşiile ţşi să nu le dau lor uici un ban (precum ţinea Ion Neculce la cei 4 potronici âi săi, aşa ţinea şi Sanda Done la vorbă „nici un' ban") de vreme ce Luca vistiernicul a stăpânit numai moşai Văsălăuţii 30 de ani: câte 20 de lei pe an *) Pe verso acestei hârtii stă însemnat de o mână necunoscută, că „atunci când a fost Ion Neculce hatman, Ştefan Luca era vistiernic, iar nu logofăt, şi sora lui nu se putea să nu ştie ce boierie avea cumnată-său* de unde s'ar trage concluzia că scrisoarea e apocrifă. de va fi luat (!) fac 600 delei,Uar eu i-aşi datora lui 227 de lei, când pravila lui Matei Vlăstarul, la 'slova D, capitolul al doilea, zice că veniturile ce se vor1 lua din lucrul ce este pus zălog, hotărăşte asupra1 datorii, şi de vor cuprinde veniturile toată datoria, nu poate datornicul să mai ceară nimic, dând îşi zălogul înapoi, mai vârtos că toate moşiile mele mii le-au stăpânit Neculce şi Luca într'atâţia ani, iar eu nu m'am învrednicit a lua nimic din veniturile mele, ci le-au mâncat ei!" Frumos, logic, drept!... dar judecători în Divanul Moldovei erau fratele Ion şi cumnatul Ştefan...»3). Sanda n'a dat nimic şi n'a căpătat nimic, cât a trăit, nimic! A murit bătrână, bunică — nu Cunoaştem exact data săvârşirei ei din viaţă — moşiile ei rămânând în Moldova pe mâna moştenitorilor lui Ion Neculce, marele nostru cronicar... căci de cronicar a fost cronicar şi de mare a fost mare! Catrina Done, fata Sandei, măritată cu Ştefan Văi cărescul, a avut şi ea o viaţă plină de năcazuri. Ani de-a rânduit, de câte ori năştea un copil, acesta, "după câteva luni de vieţuire,' murea. Şi copiii aceştia fuseseră toate fete. Ar fi dorit şi ea un băiat, care să trăiască, să aibă cine moşteni averea şi numele Văcăreştilor şi ighemonicul lor. „Era" zice Alexandru Odobescu ,,în obioeile vechi ale cultului nostru, de-a închina la sfinţi şi la moasn tele lor, icoane zugrăvite reprezentând obiectfele ce voiau credincioşii să dobândească dela cereştii lor patroni" »3). Astfel făcu şi Catrina VăcăresCu, în^ chinând Sfântului Stelian, ocrotitor al căsătoriilor, al naşterilor şi al pruncilor, o icoană înfăţişând-o pe ea şi pe bărbatul ei, îngenunchiaţi la uicioarele Sfântului. : i , 126 C. GANE SADA DONE 127" Sfjâmtul Stelian, care-şi are şi azi în Bucureşti,, în spatele palatului regal, o bisericuţă a lui frumos împodobită şi mult cercetată de fete ce vor să sa mărite şi de femei de Ln'ar dori să răinâie sterpe, ascultând ruga soţilor Văcărescu, le dărui un fiu, care nu numai că a trăit, dar mai trăieşte şi azi şi va mai trăi cât va trăi neamul nostru. E poeiM' Enăchiţă Văcărescu — care purta numele bunicului după tată, dar şi a răsbunicuiui dlupă maiină, Ehachi grămăticul. El este fără tăgadă cel d'întâi bun ipoetr român, cel care, sânt mai bine de 150 de ani de atunci, cânta duios pe lira sa-* „Intr'o grădină, ; , \ „Lâng'o tulpinăi, ' ; „Zării o floare „Mirositoare. t ' „S'o rupi, se strică! 1 „S'o las1, mi^e frică, „Căci vine altul şi mi-o ridică. Iar dacă despre gingăşia acestor versuri^ rămase clasice, s'ar putea spune oă ,ar conţine oarecare mireasmă de naivitate arhaică, ce-s'ar mai putea oare obiecta Amărîtei Turturea, care după ce „i-a răpus! soţia", rătăcind desmetică prin lume pentru a-şi uitai "durerea: i „Umblă prin dumbrav' adâncă, „Nici nu bea, nici nu mănâncă. ' i • , „Unde vede apă reoe i , „Ea o turbură şi trece. „Unde-i apa cea mai rea a,0 mai mai turbură şi bea!" Făcută într'o vreme când haosul ce plutea asupra limbii româneşti, abia începea a sie destrăma, versurile aceste rămân totuşi neîntrecute. Asfăzi, jCândi limba e formată şi gustul la; fel, astăzi, dupiăi ce-au trecut „prin scripturile române". Alexandri^ Eminescu, Vlahuţă şi Coşîbuc, Când au trecut Cerna. Angliei, Iosif, Goga şi câţi alţii,, seimai pot totuşi publica, fără ca nimeni să arunce cu pietre în autori, versuri de aceste: ,jpe scară ne vor da ceai şi pesme[i. ' [ : „Omoară-ţi sufletul mai bine de cu vreme, „Ca să poţi miânca liniştit „(Ceaiul e bun ca să nu îngheţi)". Versuri sunt aceste? Poezie e asta? Dar ce estjef un vers, dacă nu o frază cadenţată şi ritmată; ce este o poezie, dacă nu o înaripare a gândirii, exprimată într'un mănunchi de versuri cu aceiaşi cadenţă, acelaş ritm|, şi cu rime la capăt?! Versurile albe — puţin obişnuite la noi — mai trec, dar versuri neritmate nu mai sunt versuri, sUnt proză. Să ascultăm de pildă, „poezia" intitulată ,,înălţare": „Trei zile viscolul turbat „Gonind de după dealuri „Orice urmă de viaţă, ■ „Ne-au închis cu totul în gropi! E poezie dar fiindcă grupuri de cuvinte sunt scrise unele sub altele, cu litere mari. Căci nimeni în lume nu poate nega c'ar fi proză, dacă am scrie fraza" astfel: „Trei zile viscolul turbat, gonind de după dealuri orice urmă de viaţă, ne-a închis cu totul în gropi". Astfel de autori se cred totuşi: 1 „...din cei... ; ' i \ . i ] ,,Cu sufletul mărit, . „,Căci au văzut idei!! ! Şi e dreptul lor să se creadă cum o vrea, dair 1 128 C. G A N E vina e a criticilor care bat din palme citind astfel1 de înălţătoare poezii. Aipoi Epigoniile aceste mai îndrăsnesc să badjo-corească „vremile de aur a scripturilor române^ când poetul nu bea ceai ca să nu îngheţe, ci din potrivă, unde era apa cea mlai rea, o mai turb'uiia! şi bea... fiindcă era idealist,; fiindcă a,credea în ceva", fiindcă, după cum' dorea Enăchiţă: „Urmaşilor mei Văcăreşti „Las vouă moştenire „Creşterea limbii romiâneşti ;„Şi-a patriei cinstire! Urmaşii săi l-aii urinat sfatul şi pilda — sărjind' -câte o generaţie — Njeculai întâi şi apoi Elena Văcărescu, poeţi care şi-au „cinstit patria". \ Talentul acestor trei 'generaţii de Văcăreşti delaă Enachi grămăticul, cel cu o pană'liscusită, le-a venit, transmis prin Sanda Done, şal cărei isânge a fost mai tare decât al fratelui Ion tronicarul Neculce. Urmaşii acestuia, cu toată via dorinţă contrară; a tatălui şi străbunului lor, s'au pierdjut în anonimatul Istoriei* prăbuşiţi şi d'in ighemoniul arhondologfic şi din se-l minele culmi ale scripturilor române! V O JUPÂNEASA NERUŞINATA MĂRIA C. CANANO fata lui Toader Cantacuzino vel paharnic. Măria sulgereasa Canano Pe când în Italia veacului al 18-lea contele Canâno pierdea la reduta din. Milano, jucând cărţi cu Ca-sanova, sute şi mii de galbeni din moştenirea tatălui său 91) — dincoace, în Moldova noastră, nişte rudei îndepărtate ale domnului conte strângeau, pe malurile Şiretului şi ale Babluiului, ban lângă ban, ca să-şi chivernisească neamul. Din Italia veniseră şi ei? dar pe calea Bizanţului* unde sub ultimii împăraţi, neamul lor, grecizat Ca-nanos, numărase printre cele d'întâi ale Imperiului^ împreună cu Cantacuzinii, Paleologii, Watazizi ş;i Notară95). După cucerirea Constantinopolului de către Mohamed al II-lea, ei, ca atâţia alţii, se răspândiră prin lume. Unul dintr'ânşii veni în Moldova sub Ştefan cel Mare* făcând o căsătorie cuviincioasă cu o fată de boier,; a cărui filaţiune o putemt urmări până prin 15509(?). Pe urmiă se pierd urmele' acestei familii până către sfârşitul veacului al 17-lea,! când îl găsim pe Constantin Canano Căminarul,1, însurat cu Tofana Şeptelici97). Fiul său Gheorghe jicnioerul e tulpina tuturor Cananoieştilor, de astăzi*)-InsUrat întâi cu fata vel armaşului Dumitrachi, cumnat cu marii boieri Buhuş şi Ion Cantacuzino, el a avut cu ea trei feciori, pe Eftimle, călugăr, 'pe Constantin şi pe Iordachi. DintfOi a doua căsătorie cuf Măria Călmâşul (sora lui Ion Vodă care şi-a zis ') Dar îi linie bărbătească neamul său s'a stins în 1938. 13^ C. G A N E MĂRIA C AN ANO 133 Callimaki) i !s'a' născut alţi doi fii, Şărban si Ioniţă» Fete n'a avut. Constantin, al doilea fiu din prima căsătorie, a avut la rândul său un fiu, numit tot Con&t&ntinJ Despre nevafsta acestuia va fi vorba aici. O chema Măria şi era fata vel vornicului Toader Cantacuzino*) şi a Elenei Balasaki. Se mărită de tânără cu s'Iugerul Conlstantin Canano, cu care de altfel se înrudea — o njepoată 'de văr al doilea — luând de bărbat un om mult imai în vârstă, dar bogat. Dealtfel aducea şi ea o zestre frumoasă... în perspectivă. Dece în (perspectivă ,nu se prea şti;e. Se vede treaba că Toader Cantacuzino, care mai avea şi doi feciori, voia miai întâi să-i însoare şi să-i Chivernisească pe aceştia, până a da fiicei sale zestrea ce i se cuvinea. Dar ;se întâmplă că boier Toader muri pe neaşteptate, înainte de aşi căpătui copiii. In curând muri, de boală grea, şi feciorul mai mare Ioniţă. La căpătâiul bolnavului se adunase tot neamul: mama Ileana Cantacuzino, bunică-sa postelni-eeasa Balasaki, fratele Constantin, sora Măria şi cumnatul slugerul Canano. Şi-a dat băiatul duhul în sânul familiei, blând, cerându-şi creştineşte iertare dela fiecare, dacă o fi greşit. Mai mult nimic. Dar iată nu bine îl băgaseră în pământ, că şij începu cearta între rude. Fratele Constantin '„.viclenind asupra surorei sale" a pus mâna pe întreaga avere părintească, nevrând Isiă dea Măriei partea ei din moştenire şi zestrea). El zicea că la moartea fratelui său Ioniţă, acesta i-ar fi făcut danie „toate moşiile, cu dobitoace, cu ţigani, cu odoare şi cu toi ce-a avut". Măria Canano însă nu înţelegea lucrulj *) fratele iui Ilic Cania, cronicu.ul. aşa, şi nici bărbatul ei, ginerele rămas şi fără zestrea nevestei şi fără partea din moştenirea mortului cumnat. Ei merselră la mania Ileana cerând dreptul lor. Aceasta însă pare a fi fost o femeie slabă, care era foarte supărată de felul fiului ei de a se pjurta,: dar care miaţi mult nu putea face nimic. Să se des^-curce e)i cum o şti, prin judecată dacă or vrea, că ea atâta poate face, să ?e dea o scrisoare la lâ m[ană pentru a arăta faptele cum au curs şi că? dreptatea e din partea lor. Şi Je-o şi dete: „.Ileana vorniceasa răposatului Toader Cantacuzino biv vel vornic, învederez cu această scrisoare a mea la mâna ginerelui meu Constantin caanano sulger„ şi a fiicei mele Măriei, pentru strâmbătatea ce au din zestrea ce au avut d|e luat Idjela noi". Arăta în acea scrisoare cum murind soţul şi fiul ei mai mare, feciorul cel mai mic, Constantin, a luat toată averea tătâne-seu şi frăţine-său, despoind pe soră-sa şi de moştenire; şi de zestre, adăogând'.că: „Aşa zice Constandin, că murind Ioniţă, i-ar fi făcut o scrisoare de danie» măcar că scrisoarea aceia nu mi-a arătat-o nici n'am văzut-o, şi numai cu vorba a pus mâna pe toate ce-au fost a fui •Ioniţă şi a răposatului meu boie.\ Dar când a murit fiul meu Ioniţă, eu am fost Ia toată boala lui, şi a fosl şi maică-mea poskniceasa, şi cu ginerele şi cu fiica mea, şi n'am auzit această vorbă, că să dea Ioniţă' toată averea lui frate-său. Că eu mamă le-am fostf şi de-ar fi fost să-i dea danie, m'ar fi chemat şi pe mine, că ar fi fost mai spre bună dovadă9&). Nu se cunoaşte sfârşitul acelei certe între frate şi soră, dar trebuie bănuit că până la urmă Maria,( cu scrisoarea mamei sale la mână (şi pe calea judecăţii fireşte, jşi-o fi căpătat oel puţin zestrea, dacă nu" şi partea ei de moştenire [dela răposaţii ei -±ată\ şi frate. Bănuiala aceasta o sprijinim' nu pe altceva,: r]• 4' ,-jjim, ii . i ii,, ii ■ ii im 134 C. GANE decât pe faptul că firea acelei Măriei Canano, pa care vom arăta-o îndată, nu' era fire de femeie (slabă care să se lase dusa! de nas de nimeni... din potrivă! De altfel, sămăna cu fratele ei leită: hrăpăreaţăj,, mincinoasă, nedreaptă, nemi'oase, neruşinată, de a plutit asupra ei până şi bănuiala de omor. Totuşi Cantacuzinească din împăraţii Bizanţului, mă rog! Dar cum Gantacuzinii au fost aproape toţi şi în toate timpurile oameni foarte de treabă, sângele acesta; al ei şi al fratelui ei „dela grecoaica Balasakl trebuie să-i fi venit. Constantin Canano, fiul paharnicului Constantin, nepot lui Gheorghe jicnioerul, locuia când la Fân* tânele, moşia sa părintească, când la Sălişte, moşia bunicului. Ce casă o fi dus cu soţia sa Măria, documentele nu ne zic. Să spunem deci noi. ce nu spun documentele. Din căsătoria sa cu Măria Cantacuzino se născură! patru copiii: trei fete şi un băiat, numit şi el Constantin — a treia generaţie de Constantini Canao. De altfel, acestuia din urmă, fiului Marjei, i 'se mâi spunea şi Costachi. Copiii aceştia erau acuim mărişori, pirjin urmare mama lor o femeie cam coaptă, când se întâmplă un lucru prin vecini, care schimbă deodată toată viaţa cea tihnită de ţară a boierilor aceia... dacă o fi fost ea până atunci sau vreodată tihnită, iceiace nu ştim. \ • > Avea slugerul Canano o soră, sărdăreasa Ilinca Krupenski, care locuia la Roman. Pentru a învăţa pe feciorii ei pe ,,az, buchi", ce-i veni ei în capi, în loc >să ia în casă iun dascăl de pe la vreo mănăstire din Moldova, ea aduse un călugăr din Muntenia^ Toc-mindu-1 pe acesta dascăl şi trimiţând'u-1 într'o zi r MĂRIA CANANO 135 cu o treabă la fratele ei Ja Sălişte, jupâneasa Mariaj îl văzu şi-i plăcu. O fi fost popa frumos. Ii şopti! la ureche că să se mfai întoarcă şi cu alte treburi',, mai ales când o fi bărbatul ei plecat pe ■ la alte, moşii, pe la Bârjoveni sau pe la Fântânele. Călugărul ce să zică? se întoarse, odată, de două „până s'a dat de prieteşug cu cucoana". Auzind sărdăreasa Ilinca această necuviinţă, îl goni dela Roman. Călui gărul se duse la mănăstire la Tazlău, că era foarte aproape de Sălişte. De acolo începu să umble răi vasele — de păcat că nu le mai avem! — prin vr'unj călugăraş dela mănăstire sau prin vreun om' dini casa jupânesei, nu ştim, dar „în toate zilele veneau scrisori dela dânsul la cucoana Măria şi dela cucoană mergea altele la dânsul". Şi-apoi într'o zi, „într'acele dragoste ale lor", muri deodată slugerul Constantin cu totul pe neaşteptate. S'a vorbit mult aluncea„ printre neamuri, că moartea aceasta n'a putut fî firească, Cu atât mai puţin, cu cât îndată după înmormântare, jupâneasa Măria, în loc să stea să-şi jălească bărbatul, „a trimis de-â adus pe tâlhar dela! Tazlău, şi de unde n'avea suman să se învăleaslcăj,! l-a îmbrăcat cu boarfele răposatului şi i-a ras pletele şi l-a făcut boier. Şi şs'au foarte bucurat dum-j nealor de moartea slugerului". Aceste se întâmplau prin preajma anilor 1790. Deşi avea treji fete şi un băiat măricel, jupâheaiSa/ Măria .cât de Cantacuzinească si de Cananoiască erai; nu se ruşina să se şi miărite în curând du căluigăriul1 muntean, care punând mâna pe toată averea co-piilro, spunea acum' la toată lumea >,E'u sunt Canano!" Şi măi era şi rău de le era^ tuturor groază de! el. Pe ţiganii din curte îi bătea de-i omora' „dofi dăn-ţ cu şi tineri, însuraţi de curând, i-a tot bătut până s'au umflat şi-au mfurit amândoi,, iar pe un alt "ţigani Ta scăpat şi s'a dus la Hotin să se turcească". I 136 C. G A N E MĂRIA CANANO 137 De fapt, moşiile Sălişte şi Bârjovenii nici nu fuseseră niciodată ale slugerului Constantin. Aşezarea acestuia fusese, după cum am arătat, la Fântânele, moşia tatălui său paharnicul Canano, fratele călugărului Eftimie şi al lui lordachi dela Dolhasca, Dacă locuise sulgerul cu jupâneasa şi copia săi la Sălişte ,e din pricină că bătrânul călugăr Eftimie, ale cui erau din părinţii aceste două moşii, rugases pe nepotul său de frate să vină cu familia sa să stea cu toţii împreună, că se plictisea singur la ţară (de ce călugăr fiind ,nu sădea la miânăstir'e, iarăşi nu ştim). întâmplările de mai sus le trăise deci bătrânul Eftimie pe toate, căci sub ochii lui se petrecusem toate, şi cea d'întâi şi/ cea de pe urmă venire a Munteanului „în casa sa", şi moartea nepotului Constantin şi măritişul neruşinatei sale nepoaie. Ar fi făcut el atunci o scrisoare, lăsându-ţşi moşiile strănepotului Costachi, ca să nu încapă ele, după moartea sa, în manele fostului călugăr muntean. Dar ce Să nu încapă, eă erau încăpute gata! Nu-4 mai că noul „boier Canano" şi jupâneasa sa foarte se supărară de această scrisoare..* atât de mult, încât în curând muri şi tânărul Costachi... Bătrânul Eftimie îşi luă lumea în cap şi plecă de acasă. Toate aceste le ştim din chiar scrisorile sale: „...Se mirau dumnealor ce-or face să mă gonească, punând jupâneasa pe boierul dumisale de mă suduia de pufîet şi cuml îi venea la gură. Eu eratfo1 bolnav şi eram slab, nu puteam să mă apăr de dânşii. Mi-anu luat tot ce am avut şi am Ieşit der acolo, ducându-mă la frate-meu lordachi la Dolhasca, că de-aşi mai hi şăzut cu dânşii, mi s'ar hi întâmplat şi mlie ca şi nepotului Constanntin... Şi boierul ce şii-a luat dumneaei este acum1 stăpân pe moşiile mele, şi pie ţigani şi pe trei crâşme şi1 p|e moară şi pe vite şi pe tot ce am eu. Zic ei aşa, că eu am făcut o scrisoare de danie strănepotului meu lui Costachi. Acu el a murit, eu n'am murit, şi moşiile mele vreau săi le iau înapoi. Surorilor lui nu le dau nimiojj că eu amf fraţi şi am nepoţi dej fraţi, dar strănepoaţelor nu le-oi da, fiindcă dreptatea este să dau fraţilor şi nepoţilor, dar nu stră-nepoatelor care nu mă mai ştiu de rudenie" ") Dar parcă cu astfel de scrisori, putea bătrânul călugăr să-i vie de hac unei femei ca Măria. Ea detc pe unchiul răposatului ei soţ în judecata Divanului arătând că, de oarece călugărul dăruise moşiile sale Sălişte şi Bârjovenii dela ţinutul Suceveij fiului ei Costachi acum mort, moştenitoarea feciorului ei era ea, şi moşiile acfeste isă-i fie deci întărite ca fiind ale sale. Moşul se apără, printr'un vechil al său ce merse la Iaşi, zicând că el n'a dăruit nimic; nimănui. Divanul hotărî însă că odată ce copilul murise, apoi averea călugărului să se împartă în două: „Moşia Sălişte s'o ia dumneaei isulgereasa Măria Canano ca moştenitoare a mjortului ei fiu, iar moşia Bârjovenii s'o stăpânească Eftimie călugărul, cu oamenii ce sunt pe acel sat şi cu vitele şi cu ţiganii1 ce i-o trebui de slujbă". TRău cu rău, dar mai răju fără rău! Călfugărut oftă, dar se supuse. Trimise deci dela mănăstirea; Vorona unde se afla el adăpostit acum1 — căci şi dela Fântânele plecase, tot de răul unui nepot, fiul fratelui său lordachi — trimise, zicem, un om la) Bârjoveni să-şi ia moşia în primire. Iar cum fui primii acesta de jupâneasa Măria, să-1 lăsăm' pe bietul bătrân să ni-o spuie el însuşi. Dintr'un răvăşi al său către fratele Ioniţă, mamele spătar dela Băt-neştii Botoşanilor, fratele oel mai mic din a doua căsătorie a tatălui său, spicuim următoarele: „Aşa au judecat boierii să stăpânesc eu satul Bâr~ 138 C. GANE jovenii, iar dumneaei jupâneasa Măria să ia satul Săliştea. Şi aşa ara luat şi carte de judecată. „Pe urmă am trimis ca să-mi stăpânesc satul şi să-mi iau tv iţele şi ţigăniţi. Dar jupâneasa din Sălişte a chemat pe omul meu şi l-a întrebat: — „La ce-ai venit?" I-a spus că a venit să ia moşia Bârjovenii în prii mire şi să ridice vitele. I-a zis: ; — „Măi omule, să nu te ispiteşti să intri în sat* nici să te ispiteşti să cei himie dela nimeni sau săi iei vreo vită, că ţi-oi da io bătaie de nu te-i putea întoarce la părintele, şi să ştii că nu vă dau nimicf. „Şi a venit omul meu cu acel răspuns. „Am răbdat şi am socotit săjo iau mai cu binişorul^ i-am scris în două trei rânduri, că vreau să-mi stă-> pânese satul şi să-mi dăie vitele. Dar nu primeşte! să-mi dea măcar un lucru de un ban, toate ale mele şi le ţine. Şi de-ar stăpâni ca sau copilele, aşi zţice că stăpâneşte neamul meu. Dar dumneaei s'a măritat cu călugărul cel muntean şi el stăpâneşte toate lucrurile noastre părinteşti..." Lume, lume! atunci ca acum1!. Să mă credeţi, boieri dumnevoastră cititori, sau şi neboieri, oine-ţi fi, că tot una e lumea, atunci, înainte, după, până la judecata d'apoi... de-o veni vreodată! Nu că vreu deci să badjoooresc eu, după 150 de ani, pe jupâneasa asta cantacuzinească, nici pe călugărul ei muntean. Spun şi eu aşa, ca să se ştie, că ce este azi al fost şi altădată şi încă va mai fi: ' ' ' Rămâneţi dară cu bine, sfinte firi vizi-onare, Ce făceaţi valul să cânte şi puneaţi steaua să sboare, Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi! MĂRIA CANANO 139 Dumnealui vel spătarul Ioniţă Canano dela Biă* neşti, căruia îi trimisese fratele Eftirnjie această Scrisoare, era ginerele lui Neculai Rosetti-Roznoiveanu^ unul din cei d'întâi şi din cei mai bogaţi boieri .aii Moldovei, şi care de curând mai fusese făcut şi mare logofăt. Avea el prin urmare putinţa să pună ceva rânduială în poftele hrăpăreţe şi criminale ale sulgeresei Măria. Acesta jjisese şi rostul răvaşului călugărului Eftimie către frate-său: să vorbească el cu socru-său, că dor prin puterea ce avea el în Divan, ca unul din cei d'întâi sfetnici ai Domnuluţi, să facă să se împlinească porunca judecăţii şi să i se înapoieze satul Bârjovenii, cu vitele şi cu ţiganii săi. Logofătul Neculai Rosetti fu om de treabă. El] puse pe bătrânul Eftimie în stăpânirea satului s|ă!m alungând cu hulă pe sulgereasa Măria din moşiile peste care pusese samavolniceşte stăpânire. Zic „din1 moşiile", fiindcă se pare că Măria Canano a trebuit să plece, cu Munteanul ei răspopit cu tot, nu numai din Bârjoveni, dar şi din Sălişte, de oarece, duplăţ moartea călugărului Eftimie — care s'a stins lin §1 cuviincios în cei de pe urmjăani ai veacului al 18-lea;, la mănăstirea Vorona, ctitorie cananăiască şi ea —■ aflăm stăpâni în Bârjoveni pe Ioniţă Canano, drejpl răsplată a binelui ce făcuse bătrânului său frate^ iar în Sălişte n'o mâi aflăm' p:e sulgereasa Mariaj stăpână, ci biserica kîin siati ': ' ' Toate-s praf... Lumiea-i cum este, şi ca dânsa ■ I , suntem' noi! VI O JUPÂNEASA. PĂCĂLITA. ZOIŢA M. CANTACUZINO iata başboierului Constantin Oudescu, conte al Sfântului Imperiu. Zoiţa clucereasa Cantacuzino „Anecdota este indiscreţia Istoriei. E Clio*) când se scoală dimineaţa din pat. înainte de a da audienţă întâmplărilor celor mari, oficiale, ale unei epoci, înainte de a păşi în viaţa publică a omenirea ; înălţarea şi decăderea imperiilor, răscoalele gloatelor, armatele în luptă... înainte de a fi Muză, Muza este feme'e. (Diogene Laeriţiu te odihneşte de Tu-eidide). Ea primeşte pe oricine, numai să ştie să-i vorbească. Are curtea ei de povestitori, care scriu, pe o măsuţă, lângă patul ei... Atunci împărţind zâmbete, anecdota se scoală şi iasă din casă, în rochie scurtă, păşind mărunt, anecdota se duce, a-leargă, se furişează: Şe pleacă peste inimi pentru a auzi bătăile lor, se urcă pe scaune pentru a vedea mai bine. Intră pretutindeni, ridică acoperişurile,, cunoaşte ce-i sub mască, ice-i în cărţii, ce-ii în alcove. E pretutindeni bine primlită, fiindeă-i bârfitoare, este atotputernică, fiindcă va fi Pressa!" Vorbele astea, îmi pare foarte rău că nu sunt scrise de mine, d'ar nu isiunt. Sunt numai traduse de mine dintr'una din frumoasele cărţi a fraţilor Gon-court. 101). Dar le înfiez, căci şi eu, fără a fi nici Clio nici Diogene Laeriţiu, cu atât mai puţin Plutarc, sau Cornelius Nepos, şi eu mă duc, alerg, mă furişez, aisud, ridic acoperişul şi mă uit în cărţi, ba, une- *) Una din cele 7 muze ale Mitologiei antice. Muza Istorie*.. 144 C. GANE ori. le şi măsluiese... şi: câte colburi Doamne, n'am ridicat din vechi hârţoage, pentru a face plăcere Cititor.lor mei... dar mai ales mie, mărturisesc că mai ales mie, când stau „la masa mea de brad" *), înşirând poveşti bătrâne de jupânese şi boieroaice. Uite-o pe Zeiţa aceasta, dacă nu face să osteneşti pentru a o smulge din ghiiarele uitării! — Era fata Dudescului, a cărui poveste trebuie spusă aci pe scurt, pentru a ne da seama de ce sânge curge în vinele ei. Suto Matei Bassrsib se ridicase căpitanul Radu, care, fiu de boier oe era **), ajunsese repede la cele mai înalte trepte ale boieriei. Când muri în 1680, el lăsă fiului său, pe oare tot Radu îl chema, o avere mare şi un nume cinsit. Radu Dudeseu al doilea, vel paharnic sub Brâncoveanu, se însura în anul 1700 cu Marra Cantaicuizino, fata vestitului stolnic Constantin (fratele lui Şerban Vodă). El avu norocul de a ajunge şi cumnat- de domn, când fratele nevestei sale, Ştefan Oantaieuzino, fu numit de Poartă Voevod al Ţării Româneşti (1714). Mărirea aceasta îl duse însă repede până la marginea prăpastiei, de-a şti căzut în ea. Căci albia doi ani mai târziu, Ştefan Vodă fu mazilit şi dus, împreună cu toată familia sa, la Constantinopol, unde-şi află moartea prin spânzurătoare, el, taităl-său Constantin şi cumnatul său Radu. Averea părintească a moştenit-o fiul său Constantin (tatăl Zoitei), care scăpase de la moarte, fugind de groaza Turcilor, în Austria. Cu bani mulţi, poate că şi cu făgăduia'lă de supuşenie, cumpără de la împăratul Carol al II-lea, titlul de Conte al Sfântului Imperiu, Graf, sau mai curând Grof, *) Dar e dându-i şi- un âzvod cu numele boierilor ce trebuiau căpătuiţi, de la mic la mare. Racoviţă însă înţelegea să domnească după placul inimii sale, nu după al Dudescului. Ştiind însă că lupta pe faţă cu omul acesta îi poate fi dăunătoare, el hotărî să scape de dânsul, născocind următoarea drăcească alcătuire : pe de o parte aduse în Bucureşti pe fiul acestuia, Nieolae, care se afla la învăţătură la Constantinopol, făcându-1, tânăr cum era, mare vistiernic, iar pe bătrânul el însuşi îl îmbrăca cu blană de samur, poruncind ca nimic să nu urnească în ţară fără ştirea lui — iar pe de altă parte lucra din răsputeri la Poartă pentru a prieinui pierea Dudescului,, pe care, cu toată puterea ce aveau voevozii de viaţă şi de moarte asupra supuşilor, totuşi nu îndrăsnia să-1 omoare fără o vină vădită. Intru împlinirea acestui scop Racoviţă însărcina pe omul său de încredere, grecul Stavrachi, să spuie vizirului că, deşi Dudescu fusese acel care pârâse pe Vodă Mavrocordat că a furat din ţară zece mii de pungi, apoi dacă după mazilirea acestui voevod nu s'a găsit decât o parte din banii aceia, pricina este că cealaltă parte tocmai de pârâtul Dudescu fusese ascunsă şi numai el ar putea destăinui ascunzătoarea lor. In urma acestei pâri — adevărată sau nu — vizirul porunci ca toţi boierii care ar avea vreo ştire despre soarta acelor bani, să fie închişi şi bătuţi, până vor destăinui unde sunt. Atât aştepta şi Vodă. Cum primi această poruncă, cum mi-1 băgă pe groful Dudescu, cogemite başboier ce era, întâi la închisoarea Curţii Domneşti, iar după câteva zile, ridi-cându-1 de acolo „îl închise în temniţă cu hoţii şi cu ucigaşii, fără aşternut, băgându-1 în fiare de picioare şi cu lanţuri de gât!!" Constantin Vodă Racoviţă era un om bolnav şi cam beţiv. Să fie asta o scuză pentru felul său de a se purta ? Căci oricum.... dar să trecem. Zic cronicele vechi că boala asta i-a venit de când îi murise Doamna (Sultana fiica lui Sulgearoglu) pe care o iubise cu o nebună patimă şi de pierderea căreia nu se putea mângâia. „Mânca aftion dimineaţa şi la vreme de culcare bea pelin cu ulciorul şi toată ziua se afla tot vesel". Astfel se întâmplă că la icâteva săptămâni după închiderea Dudescului în temniţă, Vodă se îmbolnăvi „şi căzând la pat cu fiertbinţeală" au prins prietenii grofului de veste şi s'au apucat să răscoale măhă-lălile Bucureştilor împotriva Domnului. Mergând la închisoare „au scos de acolo pe Dudescu, şi vă-zându-1 norodul aşa legat în lanţuri şi în fiare, mult s'a întărtat de a mers o parte la capugiibaşa cu jalbă, iar altă parte la Curtea Domnească". Vodă zăcea acum de opt zile în pat. Răscoala aceasta îl amărî atât de mult, încât, fiind şi lipsit din pricina boalei de putere şi de voinţă, el porunci doar să se închidă poarta palatului, pe care să i-o păzească ce brumă de gardă o mai fi fost pe atunci, „hotărând să se omoare". Insă, drept credincios ce era lui Dumnezeu şi principiilor sale, nu întrebuinţa nici cuţitul nici ştreangul, ci se apucă să bea liniştit, în iatacul său, patru sticle de apă de melisa... „iar peste 6 ceasuri a murit" ! Aceste se întâmplau în iarna anului 1764. In primăvară, prin Martie, Poarta rândui Domn în Muntenia pe Ştefan Racoviţă, fratele mortului. Bietul Dudescu, supărat la culme că tot vin în scaunul ţării numai oameni potrivnici lui, fiind acum de altfel şi bătrân, se lăsă de toată deşărtă-ciunea vieţii lui trecute, şi îmbrăcând rassa călugărească, merse la o mănăstire să-şi isprăvească acolo 148 G A N E în tihnă puţinii ani ce s'ar fi îndurat Dumnezeu să i le dăruiască. Anii aceştia fură numai doi. In 1766, către toamnă, muri între zidurile acelei mănăstiri, pocăitul călugăr ce fusese în vanitoasa sa viaţă de mirean, nepot şi ginere de Domn, başboier român şi conte austriac. Din căsătoria lui Constantin Dudescu cu Măria Cantemir se născură numai doi copii: Neculai şi Zoiţa *). Neculai, însurat cu Aniţa Ştirbei' şi ajuns mare ban în 1780, a fost un om şters, o slabă trăsătură de unire între tatăl -său Constantin şi fiul său Constantin, care fiu a fost şi cel din urmă vlăstar în linie bărbătească al neamului său. Istoria vieţei acestui din urmă Dudesc e mai interesantă decât cel mai pasionant roman ; ea va trebui să fie odată descusută şi aşternută pe hârtie. Se vede că sângele acestor boieri, atât de români, păstrase ceva din arşiţa soarelui Italiei, care din generaţie în generaţie izbucnea în clocote în vinele unuia din ei. Astfel, dacă în linie bărbătească generaţia dintre cei doi Constantini a fost mai potolită, apoi focul neamului s'a răspândit întreg în sufletul unei femei, într'al Zoiţei, sora lui Nieolae. Le-o fii zis în Franţa acestor femei, vorba celuia, „dame galante", dar la noi, oameni mai din topor, Minai banul Cantacuzino vorbind în „Ghenealogia" sa despre coana Zoiţa, o numeşte curat: „o femeie foarte desfrânată". O fii fost. Nimic nou. Că dor nu suntem de azi de ieri, sân tem de la Adam şi Bva... cea cu mărul! Ei! dar pe când era încă tânără şi nevinovată, tatăl ei, căutând să-i facă o căsătorie cu ighemonicon, *) G. O. Lecca „Genealogia a 100 de case" mai arată şi alţi oopifii, pe caire însă nu-i cunoaştem. ZOIŢA OANTACUZINO 149 o logodi întâi şi apoi o mărită cu dumnealui boierul Matei Cantacuzino, nepot de fiu al lui Şerban Vodă. Omul acesta1 era — tot banul Minai ne-o spune, fiindcă 1-a cunoscut — „un bărbat deosebit, frumos, cilibâu, blând şi înţelept." Vai de capul lui!... — Ce-a trebuit să vadă, să audă, să creadă, să bănuiască, să trăiască, sunt taine pe care le-a luat cu el în mormânt. Dar, fiind un om blând şi înţelept, „el îli acoperea greşelile", căci avea şi trei copii, despre care n'ar fi dorit să se spuie că au avut o mamă... galantă ! Insă după moartea lui, timpurie, „atunc|i abia i s'a descoperit firea". Şi fiindcă poftele aceste trupeşti sunt îndeotbştie legate de mari cheltuieli, fie la bărbaţi fie la femei (în lumea bună, fireşte), jupâneasa Zoiţa, având nevoie de bani mulţi pentru neorânduielile sale,, de cum se călugărise tatăl e(i şi-şi împărţise averea între cei doi copii ai săi, se găsi nedreptăţită la împărţeală, prinzând din aceasta priicină o ură neînfrânată pe fratele ei Nieolae. In 1766, când muri bătrânul călugăr, fost başboier Dudescul, Zoiţa C^tecujzino era văduvă. Ne mai având nici tată nici bărbat care „să-ii acopere greşelile", ea îşi dete arama pe faţă. Luându-şi copiii, toţi încă nevrâstniiqi, anume pe Constantin, pe Nieolae şi pe Măria, gătindu-se noaptea pe furiş, părăsi Bucureştili, şi într'un răldvan cu şase telegari porni înspre Dunăre, pentru a merge la Constantinopol, să pârască la Divanul Vizirului pe fratele ei, că i-ar fi mâncat averea. Se vede treaba că în Divanul Domnesc al lui Alexandru Scarlat Ghica n'avea jupâneasa Zoiţa încredere. Dar Niicolâe Dudescu prinse de veste de „neajunsul" ce voia să i-1 facă soră-sa. Cu carte domnească la mână se luă după ea. O prinse abia după ce trecuse Dunărea, la Rusciuc. Inconjuirându-i rădvanul, 150 GANE o sili să-şii întoarcă drumul, gonind-o înapoi acasă. Iar a doua zi, sub straşnică pază, Zoiţa fu trimisă, cu copii cu tot, la mănăstire, la Mărgineni în Ilfov. Nu rămase legată ca tatăl ei în temniţă, de gât şi de picioare, dar oricum, la mănăstirea aceia era ca la închisoare, mai rău decât la o închisoare, unde mai sunt şi paznici... pe când aşa, numai călugăriţele !... Canonul acesta a ţinut un ian, până se pomeni ea într'o zi, acolo la Mărgineni, cu'n văr de-al bărbatului ei. Mihai Cantacuzino vistierul (din şireaua lui Drăghici), care venea să-i spuie că ar dori să-şi logodească pe fiikă-sa Păunica cu fiul ei mai mare, Constantin. Coana Zoiţa făcu mofturi. Că da, că poate, că... Ce mai ? Ii dă drumul de la mănăstire sau nu-i dă ? Dacă-i dă, mă rog, să ia Constantin pe Păuna, treaba lor. „Şi astfel au legat vorba împreună, şi mergând vistierul Mihai la Nicolae Duidescul, au mers apoi amândoi la Vodă şi au slobozit-o de ia închisoare". Iar mai apoji s'a făcut şi nunta cu veselie mare, cum se şi cuvine la casele boiereşti, între Constantin şi Păunită, „şi toată cheltuiala pe seama vistiernicului Mihai a fost" Lume, lume, mare eşti Nu'şt cum faci, mă 'ntinereşti ! La acea nuntă s'o fi împăcat şi Zoiţa cu fratele ei Nicolae şi i-o fi făcut jurământ să se lase de apucăturile ei103). Insă vorba Românului, lupul păru'şi eehimbă, dar năravul ba. Nu trecu mult, şi tomnatica Zoiţiea se dete în dragoste cu un boierinaş, Matei Poenarul, om lacom, oare o sfătui să nu se dea bătută în privinţa cliro-nomiei, c'a fost nedreptăţită la împărţirea averei ZOIŢA CANTACUZINO 151 părinteşti, şi să meargă amândoi la Stambul să facă, pâră la Divanul Vizirului. Ziis şi făcut. Tot ce-a fost s'a uitat. Pentru a doua oară, noaptea 'ntrascuns — părăsindu-şi de data asta copiii în plata Domnuluim)—porni coana Zoiţa cu iubitul ei la Constantinopol. Pentru a fi mai în siguranţă pe drumurile acele necunoscute, ei luară tovarăş de drum pe un Turc, prieten de-al lui sau de-al ei, nu se ştie. Mai aveau şi două slugi, un ţigan şi-o ţigancă, feciorul boierului şi fata în casă a jupânesei. Ce mai poveste, de nu-ţi mai vine s'o crezi! Cum trecură Dunărea, cum îşi scoase Turcul iataganul din teacă (dar o fji avut şi el musulmani de-ai săi să-1 slujească) şi omorî pe Poenaru, pe ţigan şi pe ţigancă. Rămasă acum singură cu Turcul, jupâneasa Zoiţa, fată de başboier muntean şi de conte austriac, a fost dusă într'un orăşel din Bulgaria, cel d'intâi ce le ieşise în cale. Acolo, Turcul zise tovarăşei sale, că pentru a merge la Istambul să se jăluiască de frate-său, trebuie mai întâi să facă în faţa judecăţii lui Mahomet dovada că ea este într'adevăr fata lui Constantin şi sora lui Niculae Dudeseu. O va duce deci în faţa câdiuluji „şi de vreme ce ea nu ştie turceşte, el va vorbi despre partea ei ; fără numai, când va întreba-o cadiul de este aşa, ea să zică că aşa este şi din voia ei". Fireşte că aflându-se în ţară străină, în mâna acestui ucigaş, jupâneasa Zoiţa trebui să joace cum i se cânta. Dar nici nu şi-a închipuit că o să urmeze ce a urmat. Dusă în faţa judecăţii, Turcul tot tălmăcea, Cadiul tot întreba şi Zoiţa tot răspundea : — „Aşa este şi din voia mea". Credea, biata femeie, că este vorba de moştenirea 152 C. GANE m ei — dar se pomeni deodată că este turcită şi măritată cu Turcul! Luându-şi ilam de adeverinţă la mână, cinstitul Musulman plecă cu noua lui cadână la Istambul, încercând acolo să ciupească ce-o putea din averea banului Nicolae Dudeseu. „Dar n|imic n'a putut să strice fratelui ei" zice Mihai Cantacuzino în Ghenealogia sa ,,şi aşa ticăloasa, fără voia ei a rămas turcoaică, şi petrecând câţiva ani în sărăcie, a murit la Constantinopol''. VII Lume, lume, mare eşti! Nu'şt cum faci, mă'nbătrâneşti! O JUPÂNEASA DRĂGĂLAŞA MĂRIA SCARLAT GHICA lata contelui Neculai Dudeseu, vel ban, bunica Iul Ion Ghica MĂRIA BANEASA GHICA In preajma bisericii Antim, cam între străzile Sfinţii Apostoli, Cazărmii şi Vânători, se întindea pe vremuri un loc mare împrejmuit, în mijlocul căruia se zărea printre pomi o casă boierească din cele mai frumoase. Prin anii 1850 se mai vedea încă în dreptul podului gârlii dinspre strada Apolodor, bolta unei porţi cu foişor deasupra şi mai la stânga dărâmăturile acelei case, fără acoperiş, fără uşi şi fereşti, în ruinele căreia locuilse vestita Radovanca, ghicitoare şi vrăjitoare. Groasă şi chipeşă, descânta de şerpi şi de deochi, omora săricică în lapte de cuc şi argintiii viu în untură de ţânţar; plămădea dresuri şi sUlimanuri, da în cărţi, citea în palmă, arunca cu bobii şi aducea luna pe coş. Că era vară, că era iarnă, cum se însera, la Raidovanca era bâlci: babe care milogeau dragostea fanţilor, naşi care cereau ape pentru fine, boieri, cucoane, negustori, prostime. Şi într'o zi, prin preajma revoluţiei, de la 1848, Radovanca muri. Dar cum n'auzise nimeni trăgându-se clopotele, lumea fu gata să creadă vorbele nebune ale unei vecine : că într'o noapte întunecoasă o pară de foc ieşise pe coş şi, lăsând pe cer o dâră ca de mătură, a apucat-o înspre soare apune şi a căzut în depărtare "*). 156 C. GANE Ruinele acele în care locuise o vrăjitoare, fuseseră casele Dudeştilor, ale Radului vel paharnicul lui Brâncoveanu, ale fiului său başboierul Constantin, şi după moartea acestuia, ale feeioru-său Nicolae, fratele acelei Zoiţe despre care am vorbit în capitolul precedent. Până prin 1820—30, ele erau încă printre cele mai mari, mai bogate şi mai frumoase case din Bucureşti. Aveau un parter puţin adâncit în pământ — căruia i se zice astăzi subsol — şi două caturi deasupra. Jos, că aşa era Obiceiul în toate casele boiereşti, locuiau icuconii cu dascălii lor, în rând cu sufrageria cea mare şi cu odăile stolnicilor, ale vătafilor şi a chelarului. La catul întâi stătea boierul, singur. Era partea casei despre scara cea mare, cu un salon la mijloc, două odăi la dreapta şi două la stânga, mobilate cu sofale cu perne împrejurul pereţilor şi aşternute cu macaturi; perdele ţesute şi cusute în casă împodobeau uşile şi ferestrele, iar pe jos erau aşternute scoarţe româneşti şi covoare de Ţarigrad. Alte câteva odăi mici se înşirau mai înspre fundul curţii pentru grămătic, pentru cafegiu, ciu-bucgiu şi feciorii din casă106). Catul de sus era al cucoanei şi al cuconiţelor, cu cameră de merinde şi cu odăile croitoreselor, ale jupânesei din casă şi ale ţilgancelor slujnice. Iar încolo, peste tot locul cât era de mare, erau îngrămădite ecarete şi căscioare, unele lângă altele, de-ai fi crezut că e un sat întreg în cuprinsul acelei curţi: grajduri cu câte 30—40 de cai, şoproane pentru trăsuri, rădvane, butci, căruţe şi sănii. Apoi case pentrui vizitii şi pentru rân-daşi, hambare pentru mălai şi pentru făină, cămări de băcănii, pitarii, croitorii, cismării, fierării, potcovarii, coteţe pentru păsări, icocini pentru porci, staule pentru oi, vaci şi boi, să aibă boierul cu ce-şi hrăni curticica, la nevoie şi un an de zile. Bucătări- MARIA SCARLAT GHICA 157 ile erau într'un colţ anumit al curţii, vreo zece la număr. Podoaba casei Dudescului era însă grădina, cum nu mai era alta în Bucureşti. Căci în afară de livada de poame de tot felul şi de o toloacă întreagă de zarzavaturi, mai era într'o coastă a casei ,,un parc englezesc", mândria boierului. Pe acesta îl făcuse marele ban Nicolae Dudeseu, conte al Sfântului Imperiu, ca şi tată-său Constantin, căci titlul acesta îl conferise împăratul Austriei pe cale ereditară. Fiul lui Nicolae, Constantin, care a fost cel de pe urmă Duidesc, era şi el grof. Neculai Dudeseu era purtat prin străinătăţi la Braşov, la Pesta şi chiar la Viena. I se rafinase gustul boierului muntean, care în tinereţea lui mai trăise şi la Constantinopol. Şi cum Dudeştii erau de felul lor foarte mândri, întors în ţară> banul Nilcolae vru să arate lumii ca e mai „abitir" decât ceilalţi neciopliţi de boieri, şi-şi trânti ca atare un parc englezesc de rămaseră Bucureştii cu ochii holbaţi. Toate neajunsurile sale cu sora Zoiţica îl mâhniseră mult, mai ales ruşinosul ei sfârşit acolo la Istambul, însă de dat bani, o para miai mult nu i-a dat decât îi venise ei la împărţeala averei părinteşti. De bani avea nevoie şi el, pentru scopuri, dacă nu mari, dar în tot cazul mai cuviincioase decât ale so-ră-sei Zoiţa. Avea nevoie de bani ca să-şi ţie casa, cea cu foişor la poartă şi cu parc englezesc, ca să călătorească, ca să-şi crească băiatul şi să-şi înzestreze fetele. Neculai Dudeseu era însurat cu Aniţa Ştirbei şi avea patru copii cunoscuţi nouă : un fiu Constantin, şi trei fete, Elena, Măria şi Safta107). Băiatul primi o creştere foarte aleasă, iar fetelor ce le trebuia era să fie cuminţi, frumoase, dacă se poate şi bogate cât de mult, pentru a-şi găsi bărbaţi aşa cum cerea 158 C. G A N E ighemonicul. Pe Elena o mărită cu Alecu Văcărescu, pe Saltă cu Grâgore Suţu. Mai rămânea de căutat un soţ pentru Măria ws). Deşi bătrân, sau tocmai pentrucă era bătrân, Neculai Dudescu plecă în anul acela la sfântul Munte Athos să cerceteze mânăstirele întru închinăciune şi curăţirea păcatelor. întors apoi în ţară cu sufletul descărcat, îşi puse moşul toată râvna în căpătuirea acelei copile rămasă încă nemăritată. Era în vara anului 1786, în Iulie, când ni iesă întâia dată înainte, din vechi mărturii, drăgălaşa Măria Dudescu, fată cuminte, dar sburdalnică, sentimentală şi expansivă, plină de viaţă şi de draci Un zâmbet de Româncă peste veacul umilinţilor naţionale. Fata asta trebuia măritată cât mai curând. Şi cum tatăl ei era, după cum am văzut, bătrân, iar ma-mă-sa, băneasa Aniţa, bolnavă de putea abia să mai iasă din casă, se gândiră amândoi să-şi pună fata sub oblăduirea Doamnei Mărioarei a lui Nieolae Vodă Mavrogeni, numit de curând Domn al Ţării Româneşti — dor s'o găsi acolo la Curte un bărbat potrivit pentru ea. într'o dimineaţă de vară deci, la 15 Iulie 1786, tocmai se sculase cuconiţa Mania Dudeasca din pat şi se plimba prin parcul englezesc al tatălui ei, când iată îi vine poruncă de la Doamna Ţării să se gătească frumos şi să vie la Curte, c'a sosit în oraş o cucoană străină de neam mare, care o să vină la palat să se închine lui Vodă şi Ei, şi vrea Doamna să fie înconjurată de fetele cele mai frumoase ale boierilor din Bucureşti. Repede, repede, încep a forfota ţigăneile din odaie să gătească pe cuconiţa Măria. O spală şi o piaptănă, îi freacă unghiile şi-i încondeiază sprincenele, o stropesc cu mirodenii. Ii aduc apoi rochia cea nai MĂRIA SCARLAT GHICA 159 frumoasă în borangic subţire şi-i potrivesc pe cap turbanul, puţin adus pe ochi. Dar nu, Măriei nu-i place turbanul,că-l mai purtase şi data trecută când fusese la Curte. Să i se aducă căciulită de zibelină. In faţa oglinzii şi-o potrivi singură, trasă mai pe ceafă, după cum se purta, şi cu şnurul de mătasă spânzurând într'o parte. Gata. Fata Dudescului, în caretă trasă de patru roibi, cu vizitiul pe capră şi cu arnăutul şi ţiganca în picioare la spate, porni pe podul Caliţii, peste gârlă, la Curtea Veche, să se închine Doamnei. Din turnul palatului un ceauşbaşa, anume orânduit pentru treaba aceasta, tocmai striga cu glasul său puternic, că ceasul este unu după miezul zilei. Doamna Mărioara a lui Vodă Niicolae Mavrogeni, era fiica bogatului bancher Scanavi din Constanti-nopol, o Greacă încă tânără, de vreo 30 de ani, puţin cam durdulie, dar frumuşică şi deşteaptă. Dar cine era străina de neam mare ce venea să i se închine ? şi ce voia ea ? Lady Elisabeth Craven, născută în 1750, era fata contelui Berkely, unul din marii aristocraţi ai Angliei. Măritată la vrâsta de 17 ani cu lordul Craven, care o părăsise după ce-i făcuse şapte copii, ea se despărţi de el, începând să cutreiere lumea pentru a-şi uita năcazurile. Astfel ajunse, după multă cale, pe malurile Bosforului, unde dealtfel văzuse, nu de mult şi din'întâmplare, alaiul lui Mavrogeni, când ieşea din Serai pentru a merge la Patriarhia din Fanar, să fie uns Domn al Ţării Româneşti. Intor-cându-se acum în Occidentul Europei, trecu prin Bucureşti, cerând lui Vodă să fie primită de el şi de Doamna, căci Lady' Craven era curioasă, voia să 160 C. G A N E vadă şi să ştie cât mai multe, ca orice Englezoaică ce să respectă. O celebritate europeană n'a fost Lady Craven, însă a fost o femeie frumoasă — dela care ne-a rămas un adorabil portret din penelul lui Reynold— fină şi deşteaptă. Mai târziu, scurtă vreme după trecerea ei prin Bucureşti, ea se mărită a doua oară cu Markgraful Alexandru din Anspach, nepotul lui Frederic cel Mare, cel care-şi vânduse principatul statului prusian. Călătoriile ei le-a descris cu vioiciune şi haz, într'o cărticică apărută la Londra şi Curtea lui Mavrogeni este arătată cu atâta farmec, încât, în rândurile ce urmează, vom da uneori cuvântul acestei lady călătoare. Dupăce a fost dusă la curte într'o caretă aurită, veche, după credinţa ei „de la facerea lumei", ea fu primită de Vodă întâi, care-o ospăta cu tradiţională dulceaţă şi cafea. La ,auzul sgomotoasei meterhana-lei turceşti, ea care era obişnuită cu gingaşele menuete şi pavane occidentale, fu cuprinsă întâi de o spaimă îngrozitoare, şi apoi de-un râs, de nu-1 mai putea potoli. Liniştindu-se în sfârşit, după câteva cuvinte de politeţă ce i le spuse Vodă, (prin tâlma-ciu), Englezoaica fu condusă în apartamentele Doamnei. Principesa era aşezată turceşte pe divan, cu trei din Domniţele ei lângă ea, fete între 9 şi 11 ani *). „Mărioara Doamna e o femeie frumoasă, ~are seamănă destul de bine cu Ducesa de Gordon. Are 30 de ani, trăsăturile feţei ei sunt foarte plăcute, *) Aceste au fost imiai .târziu : Smarandia, Doamna lui Scariat Vodă Oaillimaki/ şi Domniţele Ralu Suţo şl Sultana Mano. Ni-cfolaa Vodă Marvragenie di onore e di sentimente" aveau şi o neînfrântă poftă de a-nşi trăi tinereţele. In jurul acestor doi feciorii domneşti se învârtea tot tineretul de aur al Bucureştilor acelor vremi. Aveau boierii români o deosebită dragoste pentru femeile grece, despre care spunea cântecul atunci la modă, că li este sărutul ca mierea, chiar de-o fi ele cât de mici: Mică, mică, mică Dar cu sărutul dulce. Şi aşa, s'a întâmplat într'o zi de s'au întâlnit beizadelele cu vestita Sofia, a cărei poveste pe scurt trebuie arătată aici, fiindcă o vom întâlni-o, în alte împrejurări, şi în Iaşi,' precum o va întâlni toată boierimea de atunci în toate colţurile Europei, până şi la Versailles spunând reginei Franţei „Madame, mes beaux yeux me font mal!" Născută la Constantinapol prin anii 1760, micuţa Sofia îşi petrecuse o tristă copilărie în sărăcăcioasa casă a părinţilor ei, care aveau de hrănit o numeroasă familie. Rămăsese totuşi o tradiţie în familie că ei se coboreau din Cpmneni, împăraţi ai Byzanţului, dar, după căderea oraşului sub Turci, sărăciseră, ca aproape toţi grecii. O fi, n'o fi, fapt este că părinţii el trăiau foarte din greu, şj cum morala în cercurile nevoiaşe se deosebeşte adesea de acea pe care o sancţionează tratatele de etică, mama Sofiei îşi lua uneori fata în piaţă când precupeţea, nu atât pentru a avea un ajutor la vânzarea mărfurilor sale, cât poate pentru a trage alte foloase din frumuseţa copilei. La început lucrurile merseră greu şi singurul amator care se înfăţişă fu un ienicer turc. Bun şi atât. Insă scurtă vreme după aceia o nouă întâlnire urma să schimbe cu desăvârşire cursul vieţii micuţei Sofiei. într'o caldă zi de primăvară a anului 1775, fetiţa, care avea acum vre-o 15 ani, stătea cu mamă-sa în Pera vânzând zarzavat — se precizează chiar că se aflau în preajma mormântului lui Bonnevai — când trecu deodată în faţa lor strălucitul alai al unui ambasador străin, acel al Poloniei, domnul de Boskamp Liasopolski. Cum zări Excelenţa Sa, din treacăt, pe această frumoasă copilă, îşi opri calul, şi chemând-o lângă el, o întrebă cum o chiamă, a cui este şi ce face acolo. Mama fetei îşi scoase capul de după ver-zile ei. Urmă un mic sfat în trei, după care domnul de Boskamp pofti pe mamă şi pe fată să vină adoua zi la Ambasada Poloniei. Iar în ziua d'apoi, în mai puţin de-un ceas, Polonul cumpărase pe fata grecului cu suma de 1500 de piaştri. Aducându-şi apoi odoruil în palatul Ambasadei, începu să-i facă educaţia: profesori de limibele polonă şi germană, maeştri de muzică, dans şi pictură, un pic de istorie, un dram de literatură, un nimic de gramatică şi o umbră de sintaxă — să aibă copila cu ce face faţă în „lumea mare". Se zice că Boskamp avea un gând ciudat. El era însurat cu o Moldoveancă. Bălaşa, despre care se afirmă că era iubita regelui Poloniei. Foarte mâhnit de necredinţa femeiei sale, hotărî să crească această fetiţă, a cărei frumuseţe îl orbise şi pe el, cu gândul că ducându-o la Varşovia, s'ar amoreza regele de ea, putând el astfel să-şi recapete nevasta. Un an mai târziu, în 1776, Boskamp trebui să 176 C. GANE plece în Polonia, lăsând la Ambasada din Pera pe Sofia în paza unui secretar bătrân şi a unor femei de încredere. In ţara lui, el află că regele avea de gând să-1 mute la altă ambasadă. Trimise deci răspuns secretarului său să plece pe dată din Stambul, aducând cu el la Varşovia pe tânăra fată, menită să cucerească inima regelui Stanislas August. Lucrurile se întoarseră însă altfel decât fuseseră plănuite. Plecarea din Constantinopol avu loc pe la sfârşitul verei 1776, iar drumul ducea prin ţările româneşti. Aici o aştepta pe Sofia un lucru pe care nu şi l-ar fi închipuit. întâiul popas mai îndelungat fu deci la Bucureşti. Coborând din rădvan, încă prăfuită de drum, încă ameţită de hopuri — ca Manon a lui Massenet: „ Je suiş encore tout etourdie" — căzu frumoasa Sofie în mijlocul acestui oraş libertin din vremea lui Vodă Ipsilanti. Şi cum beizadealelor şi feciorilor de boieri le plăceau grecoaicele cu sărutul dulce, ei puseră pe dată, nu se ştie cum, mâna pe frumoasă fată. Din chef în chef, din braţe în braţe — rochii, juvaere şi lux — fetiţa brutarului şi a precupeţei învăţă din bob în bob plăcerile dragostei şi ale vieţii. Pe bietul secretar, însărcinat de ambasadorul Polonii să-i a-ducă odoruil bun nevătămat la Varşovia, îl treceau năduşelile, de credea c'o să-şi piardă minţile. Abia după vreo două luni ajunse moşul să facă pe fată să înţăleagă că trebuie să plece mai departe. Porniră... dar ce plecare mai fu şi aceia. Tinerii boieri munteni întovărăşiră pe Sofia până la Iaşi. Odată ajunşi în capitala Moldovei, cuconii de pe malul Dâmboviţei prezentară pe încântătoarea lor prietenă cuconilor de pe malul Bahluiului. Iar aici tot tâmbălăui începu din nou. înfuriat, secretarul, nemai putându-şd stăpâni indignarea, scrise stăpânu- VREMUBI DE VESELIE 177 lui său, arătându-i cu de-amănuntul cine anume este odorul plătit cu 1500 de galbeni la Ambasada din Pera. Insă primi în curând răspunsul lui Bos-kamp, prun care era înştiinţat ca să se întoarcă îndată la Varşovia, lăsând-o pe Sofia în voia soartei, căci ea nu-1 mai interesa, de oare ce iubita lui soţie Balaşa murise, şi ca atare nu mai avea nevoie de farmecele grecoaicei pentru a aţîţa poftele regelui Poloniei. Fata rămase deci la Iaşi. spre marea ciudă a jupâneselor moldovence, care o urau de moarte, fiindcă nu numai că destrăbăla pe feciorii lor, dar le fura şi inimile bărbaţilor. Cum totul însă în lume este de fapt în funcţie de interes sau de vanitate, vom vedea mai departe cum aceleaşi jupânese de sub Grigore Vodă Ghica îşi vor schimba cu desăvârşire sentimentele sub Alexandru Vodă Mavrocordat, iar sub Potemkin vor fi chiar lipsite de orice simţimânt de demnitate. După câteva luni de petrecere în Iaşi — prin iarna anului 1777 — se gândi deodată tânăra răsfăţată a boierilor moldoveni, că are acum învăţătură destulă pentru a-şi face singură drumul în lume. Ii trebuia Varşovia, unde auzise că e viaţa mai bogată şi mai rafinată decât în încântătoarele, dar pentru poftele ei acum neîndestulătoarele Ţări Româneşti. Povestea acestei femei am depănat-o aiurea *). Vom arăta deci aici numai faptele în legătură cu ţările noastre. Sofia s'a priceput să facă nişte căsătorii strălucite, întâi cu contele de Witt, guvernatorul Ca-meniţei şi unul din favoriţii împărătesei Ecaterina a Rusiei, şi apoi cu contele Felix Potocki, unul din mardi aristocraţi europeeni. A fost pe la toate curţile *) C. Gane : (,Dincolo de sbuciunyul veacului" (Bucureşti, Ed. Cugetarea) p. p. 95—126). 12 178 C. G A N B VREMURI DE VESELIE 179 Europei, „tres grande dame", încântând pretutindeni pe toţi cei ce au cunoscut-o. Călătoria ei la Paris, care a avut loc în anul 1781, a fost, ca să zicem aşa, triumfală. Toţi bărbaţii se amorezară de Sofia de Witt. Contele Langeron spune despre ea. „E cea mai frumoasă femeie din Europa". El o cunoscu chiar acolo, la Versailles, şi tot acolo o văzu întâia dată Principele Charles de Ligne, care se exprimă despre ea în termenii următori: „J'ai vu tout ce qu'il y a de plus beau au monde. Son charme lui a donne de nombreux admirateurs, on la recherche po'ur son esprit et Ies nobles qualites de son coeur." Cât despre contele de La Garde, care a fost cel mai înfocat admirator al ei, el ne asigură (în Memoriile sale asupra Congresului de la Viena 1815) că „Felul acesta de frumuseţă a dispărut din lume, anume acel amestec de farmec, oriental cu fineţa occidentală. Să fi văzut pe această contesă de Witt când s'a arătat întâi la Curtea regelui Franţei, ce impresie a făcut, ce entusiasm general a stârnit..." Iar în altă parte La Garde ne asigură că „la picioarele ei zăceau regi, miniştri, eroi şi artişti, încât îţi puteai face o ideie despre Socrate, Pericles şi Alcibiade la picioarele Aspasiei..." î Atunci, la Paris, Sofia de Witt avea abia 21 Je ani. Patru ani mai târziu, în 1785, o regăsim la Iaşi în intimitatea zilnică a Doamnei Zamfira Mavrocor-dat, locuind chiar la Curtea Domnească. Această Doamnă a Moldovei era fata lui Nieolae Vodă Ca-Buflet simţitor, posedând oarecare cultură. Tovărăşia radja, o femeie frumoasă, cuminte şi înţeleaptă, cu Curţile Europei, cunoscătoare a etichetei Suveranilor din Schonbrunn şi din Versailles, nu-i putea fi ei decât de folos, iar ce-o fi bârfind jupânesele moldovene despre o oarecare Greacă Sofia, care cu 8 ani acestei tinere contese poloneză, purtată pe la toate inainte îşi făcuse de cap în capitala Moldovei, n'o privea pe ea, Doamna ţării, care pe acele vremuri nici nu fusese încă la Iaşi. De altfel, bârfelille nu erau pe faţă, ci disn potrivă, fiind bine primită la Curte, nu putea fi decât bine primită şi în societate. Contele de Hauterive, secretarul lui Mavrocordat, ne asigură că „Doamna de Witt e blândă şi frumoasă ca un înger. Atât de bine s'a priceput ea să facă să i se uite poveştile de altădată, încât, aici chiar, în locul unde mai fusese acum opt ani, Domnul şi Doamna au primit-o cu tot alaiul cuvenit femeilor din cel mai înalt rang, iar moldovencile cu familiaritatea şi cu politeţa pe care le arată ele de obicei femeilor celor mai cinstite..." Trebuie crezut de altfel că sglobia fetiţă din 1777 se făcuse în 1785 femeie serioasă şi poate chiar oarecum cinstită. Hauterive o laudă cât se poate: „Elle a adopte d'une facon parfaite Ies ma-nieres et le ton des femmes de la bonne compagnie de Paris... Elle a Ies grâces de son pays et le main-tien du notre" ll7). Numai soţul acestei femei nu-i1 plăcea rafinatului Francez: „Domnul de Witt e mândru, prost, sec şi ridicol". Se înţelege că nu cu un astfel de bărbat era să facă frumoasa şi spirituala sa femeie casă lungă. Avea abia 25 de ani, mai putea deci nădăjdui într'o schimbare a soartei sale. Pentru a mai uita amărăciunile vieţei conjugale, ea începu să poarte interes faptelor războinice. Era vitează şi-i plăcea chiar să simtă pericolul. In 1788, trei ani după şederea ei la Iaşi, o găsim în lagărul Hotinului, atât de aproape de bătaia tunului, încât Prinţul de Ligne e nevoit s'o ducă cu deasila înapoi la Cameniţa. „Tremblant pour Ies jours de la plus belle creature qui existe" 118). In 179(3—91 Sofia de Witt se afla din nou la Iaşi. unde o adusese de data aceasta rolul de curtezan al soţului ei. 180 C, GANE- 181 Moldova era pe atunci ocupată de armatele Cate-rinei II, care se afla încurcată într'un lung şi plictisitor război cu Sultanul, din pricina stăpânirei Cri-medei. Potemkin, marele favorit al împărătesei, conducea armatele de operaţii şi îşi avea sediul în capitala Moldovei. Generali ruşi şi austrieci (căci Austria era aliata Rusiei), diplomaţi cu cariere dubioase, toţi cei în fine care voiau să se puie bine cu iubitul împărătesei, veniseră şi ei la Iaşi, pentru a fi cât mai aproape de generalisim. Era şi Prinţul de Ligne acolo. Putea contele de Witt să lipsească din această mândră adunare? Având nevoie de înaintare, el îşi împinse întâi nevasta. O prezintă lui Potemkin. Inima cuceritorului fu pe dată cucerită. Amănunte despre această nouă dragoste a Sofiei ne lipsesc. A-tât se ştie sigur că aproape doi ani de zile contesa de Witt a stăpânit în Iaşi ca o Doamnă — cea d'intâi din toate femeile, în faţa căreia mândrele noastre moldovenoe trebuiră să^-şi plece capetele şi ră-şi înfrângă trufia, căci fosta fată de brutar, care le stricase lor casele, era acum iubita stăpânului Moldovei. La 15 Octombrie 1791, Potemkin, care zăcea acum bolnav de câteva săptămâni, se simţi deodată cuprins de o mare nelinişte, şi, răspingând sfaturile doftorilor ■;| din Iaşi, ceru să j se înhame caii la trăsură „pentru ■:a a merge la plimbare, la aer". însoţit de o nepoată :?| de a sa şi de doamna de Witt, el s3 urcă în caretă şi poronci să fie dus afară din oraş. înspre Jijia. Dar aerul de toamnă în loc să-1 liniştească, îi făcu mai mult rău. Coborî lângă o măgură şi se aşeză la marginea dramului, pe iarbă. Apoi deodată, strârgând, zice-se, pe Sofia de Witt în bi aţele sale, îşi dete duhul... Contesa părăsi Iaşii. O regăsim în 1793 la Ham-burg, apoi în Italia, măritată a doua oară cu Felix Potocki, o regăsim în castelul ei dela Tulcin în U- craina, stăpâna a uneia din cele mai frumoase grădini din lume, prietenă cu poetul polon Trembisky, cu vestitul Delille. Muri târziu, în 1823, la Berlin. Să ne întoarcem deci la Ieşenii noştri, sau mai bine zis, la Ieşence. Am văzut că în 1785, sub Mavrocordat, şi în 1790, sub Potemkin, se aflau în capitala Moldovei doi oameni însemnaţi: contele d'Hauterive, viitor consul la New-York şi Director al Arhivelor Naţionale din Paris, precum şi mult vestitul Principe Charles de Ligne, imul din cei mai apreciaţi oameni ai Vechiului Regim. E prin urmare interesant să vedem, dupăce am arătat părerea lor asupra frumoasei Sofia Potocki, cum au judecat ei societatea ieşană din acea vreme şi mai ales pe femeile moldovenoe, fanariote şi româno-fanariote. Lui Hauretive i se pare a fi văzut „şapte feluri de oameni" în Moldova "*). 1. Boierii care merg în rădvane, mândri, curtezani, politicoşi unii cu alţii precum şi cu străinii. La Curte ca şi la ei acasă, .socotesc, scriu, judecă, se îmbogăţesc şi se plictisesc. 2. Boierii care merg călări, cei &e mâna a doua. Ei îşi acoperă caii cu valtrape roşi sau galbene, argintii sau aurii, şi sunt încrezuţi şi mândri de starea lor. Se duc unii la alţii pentru a bea cafea, a trage dh icioibuc şi a vorbi în de ei despre greutatea de a fi numit şi neplăcerea de-a fi scos din importantele slujbe de eăfrnăraş, cupar, spătar sau armaş. 3. Negustorii greci, subţiri, dulcegi, pungaşi, calităţi morale cu care aceşti corsari profită de prostia localnicilor şi de nevoile străinilor pentru a-i despoia ou toată politeţa din lume. 4. Negustorii moldoveni, care vând cuie, scânduri, puţine, brânză, având un fel de-a fi care seamănă nstantinopol, după cum vine la noi în provincie de la Paris. Culoarea gal- VREMURI DE VESELIE 187 benă fiind cea mai plăcută Sultanelor, o poartă acum la Iaşi toate femeile. Ciubucurile foarte lungi din lemn de cireş înlocuiseră la Constantinopol ciubucurile scurte de iasmin. Nu mai avem decât ciuibucuri de cireş, noi boierii de aici! Domnii aceştia nu merg niciodată pe jos, sau din lene, sau din mândrie, pentru a se deosebi de oamenii din popor". ..Femeile ar fi trebuit să sc mai lipsească de pân tece, dar aici e un semn de frumuseţă şi o mamă mi-a cerut odată iertare pentru fata ei că n'avea încă burtă. — Dar o să vie în curând, îmi zise ea, căci deocamdată e o ruşine, că e dreaptă şi subţire ca o-trestie! — îmbrăcămintea acestor femei, felul cam asiatic ce au de a fi, fac pe cele frumoase încă mai frumoase, dar sluţesc pe slute. Trebuie insă mărturisit că sunt foarte puţine din aceste aici. Mi s'a întâmplat, din cauza felului ce au ele de a se aşeza sau de a se culca înghemuite, de a crede, când nu e destulă lumină în odaie, că sunt nişte blănuri uitate pe divan". „Fetele de boieri stau închise, ca Turcoaicele în haremuri, putând privi de după nişte ferestre cu gratii la bărbaţi şi să-şi aleagă un soţ. Dar aceşti nu le pot vedea decât după nuntă". „Am dat dăunezi la mine o sărbare, de care am fost foarte mulţumit. Au fost o sută de boieri cu jupânesele lor la masă, şi după aceia a urmat un bal. S'a jucat dansuri greceşti, moldoveneşti, munteneşti, turceşti şi egipţiene..." „Se ţin strânşi de mână. fac câţiva paşi la dreapta, la stânga, înainte şi 'napoi. Se uită unii la alţii, mai se lasă, iar se strâng, se apropie, nu ştiu cum; se privesc, se înţeleg, se ghicesc şi se iubesc... Jocul acesta mi s'a părut foarte înţelept". Hora! „Eu am petrecut de minune, privind şi stând pe gânduri lângă nişte boieri. După un şerbet de tran- dafiri, câteva cafele şi şase ciubuce, mă pomenii deodată singur în odaie". „O, voi! arbitrii soartei omeneşti... lăsaţi pe Moldovenii aceştia în pace. Ţara lor e atât de frumoasă, încât ar ţipa toată Europa de-ar vrea cineva s'o ia. Făceţi-i neatârnaţi de tiranii Orientului. Să se poată guverna singuri, şi în loc de un gospodar, care e nevoit să fie rău şi necinstit pentru a fi pe placul Porţii Ottomane, daţi-le câte doi boieri să le cârmuiască, schimbându-i la trei ani odată, şi care astfel n'ar îndrăzni să abuzeze de puterea lor, căci ar plăti-o scump... Lucraţi pentru scumpii mei Moldoveni cum veţi şti voi mai bine. Sunt aşa drăguţi cu mine. La ei totul îmi place, şi mai cu seamă limba lor, care arată lămurit că se coboară din Romani. E un amestec armonios de latinească şi italienească. Se spune slugă în loc bunăziua, se spune frumoasă cuconiţă şi buna sara şi dragă'mi eşti..." *) Lady Craven scria, în clipa când trecea graniţa pe la Turnul-Roş, că munţii noştri sunt de toată frumuseţă şi Muntenia e ţara „unde a fost cel mai bine primită". — Prinţul de Ligne era răsfăţaltuQ. societăţii europene din a doua jumătate a veacului al 18-lea, dar nu i-a fost ruşine, ca altora, să spuie pe faţă că-i place Moldova la nebunie, cu boierii şi jupânesele ei cu tot -- Sofia de Witt-Potoeka, şi ea o răsfăţată a Europei, trăind mai mult la/ Varşovia, Viena şi la Paris, îi plăcea totuşi să se întoarcă mereu la Iaşi. — Vom vedea mai departe ce mari uiibi-tori ai ţărilor noastre au fost emigraţii conţi freiacezi Rochechouard şi La Garde. România a vut şi defai- *) Cest un melange harmonieux de latin et d'italien. On dit szluga au lieu de je vaus soufaaite ld bomjaur. Sara bona pour dire bom«>ir) et dragua-mi pour difce je vous aime, Puis-je mieux finima lattre que pair cette veritte( que je saunais vous dire eru douze langrues au moins. 188 C. G A N E :matori, dar puţini şi toţi superficiali. — Stăinii care au cunoscut-o bine, au iubit-o. Unul din fanaticii ei admiratori a fost Vaillant prin 1850, şi tot pe a-iunci Granier. Dar aceste fiind lucruri în afară de subiectul ce tratăm acum, să ne întoarcem la ale noastre. Prinţul de Ligne fost unul din străinii care a cunoscut societatea românească mai în intimitatea ei, însă într'o epocă când ea abia începuse să se emancipeze. Nu trebuie de altfel crezut că telul Românilor a fost întotdeauna de a-şi ţine femeile, ca Turcii, în haremuri. Foarte din potrivă. In vremurile vechi, de la VJaicu Vodă şi mamă-sa vitregă Clara, de la Ştefan cel Mare şi mamă-sa Oltea, de la Neagoi Basarab şi Doamnă-sa Despina, de la Lăpuşneanu şi nevastă-sa Ruxandra, de la Chiajna lui Mircea Ciobanul, Eli-sabeta lui Ieremia Movilă. jMaxi4 lui Matei Basarab, Dafina lui Daibija şi Anastasia lui Duca, până la Fanarioţi, femeia Româncă a trăt pe picior de egalitate cu bărbatul ei. Influenţa grecească, fanariotă, orientală, a adus o scădere în starea socială a femeiei dela noi. Dar aceasta n'a ţinut decât vre-o sută de ani cel mult. Austriecii şi Ruşii, occidentali şi occidentalizaţi' n'au făcut de fapt altceva decât să întoarcă moravurile societăţii înapoi de unde porniseră, să le descătuşeze de influenţa constantinopolitană. Cu privire la fetele de boieri de pildă „care se uitau de după gratii" — vorba lui de Ligne — adevărat că astfel au fost ţi nute ele în epoca fanariotă, fiindcă aceste erau „obiceiul şi moda" la Constanti-nopol. Dar e de bănuit că la noi în ţară numai fetele -de boieri mari nu-şi puteau vedea logodnicii înainte VREMURI DE VESELIE 189> de nuntă, fiindcă li se dădea o creştere maimuţărită după a Domniţelor grece. Şi în tot cazul era tocmai vremea când şi obiceiul acesta începuse să se piardă. O scrisoare din 1819, Martie 9 — deci încă în epoca fanariotă — a unui Constantin Dracachi, ne lămureşte asupra următorului fapt: că într'o Duminică, la 4 din zi, sosi el la Copăceni (Ilfov) „şi venirea mea au fost ca să văz pe dumneaei cucoana Tiţa, fiica dumisale biv vel stolnicului Barbul Viişoreanul a'mi fi mie spre petrecere de soţie, şi adouazi, Luni, cu ajutorul lui Dumnezău, după a noastră vedere în fiinţă, am făcut urmare de vorbă şi am şi primit foaie de zestre, trimiţând-o şi la Bucureşti, ca să ne vie părinteştele blagostovenii de la a mea dorită maică,, dumneaei cucoana Sultana Dracachi..." 122) Acum că ştim cam ce spuneau străinii de noi în a: doua jumătate a veacului al 18-lea, să vedem şi ce^ se poate desprinde din glăsuirea vechilor hârţoage greceşti şi româneşti din acea epocă. — Cum locuiau, cum se îmbrăcau, ce mâncau şi beau, cum se căutau când erau bolnave şi cum îşi petreceau vremea acele cucoane din bătrâne vremuri. E un studiu anevoios,, pe care nădăjduim totuşi a-1 face într'o zi. Aici numai îl vom schiţa. Despre locuinţe şi mobiliere vom vorbi mai jos. Să vedem deocamdată gusturile gastronomice ale străbunilor noştri. De la mesele Românilor nu lipsea mămăliga, pe care însă Grecii o despreţuiau. Nu lipsea brânza, de oi şi de vaci, pilafurile, verzele, baclavalele şi sarai-liile, mâncări turceşti, greceşti şi, în Moldova, dfe cele leşeşti. Dar nu de aceste e vorba aici, ci de alimentele mai pe gustul oamenilor „subţiri". 1 190 C. GANE VREMURI DE VESELIE 191 Ne vom călăuzi după corespondenţa negustorului Hagi Popp de la Sibiu — o comoară de informaţii în toate ramurile negustoreşti13~"). Această casă de comerţ fusese înfiinţată, încă înainte de 1750, de dumnealui Petru Luca, Român oltean pare-se, cu negoţ întins de boi în Vâlcea, dar şi la Triest şi Veneţia. Era însurat cu Stana, rudă cu familiile boiereşti Jianu şi Murgăşeanu din Oltenia. Fata lor Păuna (Pauiina) s'a măritat cu Constantin Hagi Popp de la Craiova (Hagiu, fiindcă fusese la Ierusalim). In 1771 Petru Luca era mort şi-1 aflăm pe Constantin în capul negoţului socrului său. E în corespondenţă cu toată boierimea ţării, muntenească şi oltenească. Una din clientele sale din cele mai harnice dar şi prietenă, era Catinca, născută Crăciunescu, jupâneasa vel paharnicului Barbu Ştirbei, cel care în 1796 va merge şi la Carlsbad să se caute „fiindcă-1 cerca neputinţa", trecând şi prin Buda-Pesta, Viena şi Lipsea (sunt părinţii voevozilor Barbu Ştirbei şi Gheorghe Bifoescu)124). In 1778 „Ştirboaica" cerea de la Popp „arpacaş, gulii, varză, lăptuci şi sămânţă de napi, precum şi ceai din cel bun de Rusia". Ea sădise în grădina ei „lămâi, dar nu am oameni să aibă grijă de ele". In 1780 cerea „unt, caşcaval şi rozmarin", în 1796 „zahăr, cafea, Pesmeţi", ,iar în 1801, soţul ei Barbu, vrând să facă plăcere nevestei sale Catincăi ,,că se apropie Sfânta Ecaterina şi atunci avem masă mare", cerea să i se trimită „salam, prezentină şi ananas!" Ananas mai ceruse în 1798 (Februar 16) şi pitarul Constantin Brăiloiu, că-i trebuia „pentru cucoana , căimăcăneasa" a lua I^ncu Caragea biv Vel postelnic, „care se află lehuză şi cam bolnavă... Dohtoru oe se află lângă dumneaei cere să cercetezi la grădinarii din Sibii sau la grădina lui Brocăntal (Bruckenthal) pentru nişte poame ce le zic ananas". Poamele fiind găsite, se vede treaba că Brăiloiu a gustat din ele şi, plăcându-i, o mai fi dat şi altor boieri, răspândind astfel gustul lor în ţară, căci în afară de Barbu Ştirbei în 1801, mai aflăm şi pe Nicolae Brâncoveanu cerând în 1803 ananas dela Sibiu. Un bun client de ale mâncării era şi Gheorghe Jianu, care în 1781 voia „unt de scorţişoară, ce-i zice latineşte oleum cannellae, lămâi, portocale şi vin de muşcat (tămâios)." In 1784 voia „pişcoturi de cele lungi", iar în 1787, auzind că va veni Vodă Mavrogeni la Craiova şi vrând să-1 cintească domneşte, cerea vărului său Popp „prezentină, cârnaţi, orez de Italia, rasol de Franţa, salam de S^-biu, pişcoturi lungi, aufsaţ de zahăr cu tot felul de figuri în cutii rotunde de bumbac, şi vinuri cât de multe: 12 sticle de Tokay, 12 de Rhin şi 6 de muşcat". Cu trei ani în urmă, în 1784, Jianu mai ceruse şi „6 buteluri fruntinac (Frontignan). Se cunoşteau deci de pe atunci la noi vinurile străine: ungureşti, nemţeşti, franţuzeşti, ba chiar şi cele spaniole, pe care le cerea Oteteleşanu în 1794 pentru num ta sa cu fata sluigeruâui Argetoianu: „Să 'mi trimiţi, mă rog dumitale, 6 ocă zaharicale, două ocă capere, 100 sardele, 12 sticle de Şpanu*) si 12 de Tokai". In 1795 boierul Socoteanu cerea anghinari. Barbu Ştirbei voia „vutcă franţuzească din aceia care se chiamă rom" (1793), precum şi conopidă şi anSde", probabil andive, cerând şi sfaturi „cum trebuie puse în pământ". (1799). Constantin Otteteleşanu comanda „melci pentru mâncare, câţi se vor putea lua pentru 10 zloţi" (1803) şi Constantin Brăiloiu „co-larobi" — Koblruben (1804). *) Sau poate o fi însemnând „şampanie?". 192 Mesele nu mai erau atât de bogate ca pe vremuri: porţelanul şi sticla începea să înlocuiască argintul şi cristalul. In 1781 Barlbu Ştirbei cerea lui Popp să-i trimită ,,o ladă de farfurii, adecă tacăm de masă de 24 de personH şi 24 de şervete cu faţă de masă" — iar în 1784 voia „100 pahare de vin, să nu fie de cristal, ci de cele urdinare". „Persoană", „ordinar" erau neologisme atât de noui, încât postelnicul nostru, vrând să fie „la modă", le întrebuinţa fără a şti să le pronunţe. In schimb el cerea „pahare de vin" nu „pahare pentru vin", fiindcă Barbu Ştirbei vorbea în 1784 româneşte, nu păsăreşte cum se vorbeşte astăzi, de-i auzi până şi pe băieţii dela ospătarii şi cârciumi spunând, fiindcă ne-au stricat străinii limba, un pahar mic pentru vin şi un pahar mare pentru apă, un pahar cu vin şi un pahar cu apă — precum mai zic cafeu şi cafele în loc de cafenea şi cafenele, lingerie în loc de rufărie, ble în loc de albastru şi alte prostii la fel. Dar la ţară, unde se mai vorbeşte şi azi româneşte, nu stă omul la cafeu, în cămaşă ble, la un pahar cu rachiu... Doamne Doamne! Multe sânt şi minunile Tale! Să trecem! In 1796 Ştirbei mai voia „o faţă de masă leşască cu 12 şervete", iar Jianu în 1784 ,un servis de porţelan de 48 de persoane (scris corect)". Tot el, 1781, ceruse „cuţite şi lingure de argint". — „12 cuţite, 12 furculiţe şi 12 linguri de argint" cumpăra şi Dumitru Fălcoianu în 1792, precum şi Şăriban Oteteleşeanu în 1796. Acesta, care era mereu în ceartă cu Hagi Popp, după cum vom arăta mai jos, cerea: „12 perechi cuţite, 12 perechi furculiţe cu lingurile lor, două solniţe şi două sfeşnice de argint... şi repede, să-mi odihnească şi mie". Furculiţa, de origină bizantină, a fost întrebuinţată la noi înainte ca ea să fie introdusă în Occident. G A N E VREMURI DE VESELIE 193 In Franţa lui Ludovic XIV se mânca la Versailles încă cu degetele (la fourohette d'Adam), pe când pe aceiaşi vreme, în foaia de zestre a uneia din fetele Brâncoveanului găsim înşirate, printre alte lucruri, şi furculiţele de argint. Adevărat că nu prea se mânca cu ele nici la noi, ci doar le ţineau boierii pentru mesele mari. Abia la începutul veacului trecut întrebuinţarea furculiţei a devenit obştească. Boierii, când mergeau la' masă unii la alţii, îşi luau de obicei paharul de argint sau de cristal cu ei, uneori şi sticla de vin şi întotdeauna feciorul, care stătea în picioare la spatele stăpânului, turnân-du-i de băut. Despre podoabele femeilor nu vom mai vorbi aici, fiindcă am văzut în capitolele trecute ce mai de mărgăritare, briliante, smarande, safire şi rubinuri aveau ele, şi „basmale cu horbotă de gât" „basmale de muslină" (le cerea Oteteleşanu în 1795), „papuci de Stambul", „papuci prinprejur cu piele albă sau neagră, fără fluturi" şi „zece pereche strinfi de mătasă" pe care le cerea Stirboaica în 1796). [ciorapi = Strumpfe]. Cămăşile de mătasă erau şi ele foarte căutate, percum şi mănuşile de mătasă, de piele, de tot felul. Să trecem la articolele de toaletă. Constantin Gianoglu depusese la Hagi Popp din Sibiu, spre păstrare „un ceainic, o zaharniţă şi 12 linguriţe, toate de argint, o şea de argint, scări de cal de argint, şi două tocuri cu pieptene, cusute cu fir" (1788). Oglinzile erau căutate. Brăiloiu voia pentru nevastă^sa „nişte săpun, ce scriu gazetele c'au ie^it pentru spălatul cucoanelor pe obraz" (1798), iar Catinca Ştirbei cerea mereu şi stăruitor 13 194 C. GANE „apă de obraz din Beciu (Viena)". Soţul ei Barbu — Băribucianu cum i se spune — avea nevoie, în 1790, de „un fier de călcat hainele" şi tot el poron-cia dela Bucureşti la Craiova acasă „să se schimbe tutunul dela işlice, ca să nu le mânănce moliile". Naftalina nu se întrebuinţa încă pe atunci. Săpunul şi apa de de obraz, fierul de călcat hainele şi tutunul dela işlice, arată grija ce aveau de persoana lor „eleganţii şi elegantele noastre" de a-cum 150—200 de ani. Despre ceasornicele englezeşti, de masă şi de pus în sân, despre căţeii flocoşi şi mici „cum să nu mai fie alţii în Europa", despre drăgălaşul Milord al Catincăi Ştirbei, iarăşi am mai vorbit. Dar le plăceau dumnelor spre petrecere —cucoanelor şi chiar boierilor — până şi păsările în colivii. Obiceiul de a ţine pe aceşti nenorociţi cântăreţi în case, le venea de la grecoaicele de pe malurile Bosforului. încă de prin 1750 dumnealui Iordache Stavraooglu, care avea la Fanar cea mai frumoasă casă de creştin din tot cuprinsul imperiului otoman. Dudude şi canari mulţi în odăi avea. Aceste nu erau pe perete zugrăvite, Ci erau în colivii de toti văzute. Una cânta mai încet, alta mai tare, Şi să fi intrat înlăuntru, te lua mare mirare !125) Se putea oare ca atare să nu aibă şi cucoanele noastre, care maimuţereau pe Fanariote şi mai ales pe Doamnele şi Domniţele de la Curte, să nu aibă ele păsările lor ? Una din ele deci, prin bărbatul ei a cărui iscălitură noi- se poate citici, cerea lui Hagi Popp în 1793 „doi canari, să cânte frumos". Iar în 1796, dumnealui Constantin Socoteanu, de sigur că pentru jupâneasa sa, cerea, de aproape nu-ţi vine "VREMURI DE VESELIE 195 să crezi „mai mulţi canari, nu numai cu câte o notă, să ştie note multe, două-trei, şi mai multe note să .ştie. Iar pentru preţ, eu nu întreb, numai f0n să fie !... Şi te rog şi de doi căţeluşi, mici, frumoşi, vrednicii de damă mare, de Domniţă.'" Apoi să nu nebuneşti! Şi fiindcă iar e vorba de câini, să mai arătăm că banul Costachi Ghica cerea în 1804 „cinsprezece dulăi", iar cu 20 de ani în urmă. Constantin Gia-noglu, despre care am mai vorbit, scria lui Hagi Popp, în August următoarele : „Fiindcă acum a venit vremea prepeliţelor şi co-"teiul ce-am avut a murit, să'mi găseşti altul bun, frumos, cu urechile lungi, lăsate. Să fie soi bun, să se priceapă a scoate prepeliţele şi din apă... Şi de se va găsi să fie căţea, şi) mai bine ar fi!" Boierii noştri au fost în toate vremurile vânători, •asta se ştie. In 1778, Barbu Ştirbei, bărbat de 25 de ani şi însurat de alţi trei, cerea luii Popp „alice de vrăbii şi de iepuri". El mai era şi un neobosit cititor de ziare, străine fireşte, căci presa noastră încă nu se născuse. In 1795 se plângea numai „că n'are gazete", în 1798, auzind că s'au „închis gazetele greceşti" cere din cele nemţeşti, iar în 1799 cerea „ga-•zeturi italieneşti, fiindcă am început şi eu să citesc italieneşti, şi de n'o fi cu putinţă, îmi vei trimite tot nemţeşti" *) In acelaş an 1799, Nicolae Golescu, ispravnicul de Piteşti, trimitea prin Popp o scrisoare „ce scrie îtalineşte" la Viena lui chir G. D. Cariibolu. „Iţi trimit şi un sfanţ pentru crăiţarii postii, pe care-1 pusei în plic." Caimacamul Craiovei cerea „o hartă geografică a celor cinci judeţe ale Olteniei şi ale celor 12 din *) Era îmtorts. de 2 ani dela Carlsbad, Viena: şi lipsea. 195 C. G A N E VREMURI EE VESEIiEE !97 Muntenia, care s'a făcut când a fost stăpânirea che-saricească aici (1718—1731); iar de s'ar putea găsi în limba franţuzească prea bine ar fi — de nu,, măcar şi latineşte !" C. Oteteleşeanu cerea şi el 2 hărţi de Ţara Românească şi două de Moldova (1796). **) Corespondenţa lui Hagi Popp face cât o Enciclopedie, căci prin ea aflăm atâtea şi atâtea amănunte despre viaţa acestor boieri, pe care astfel cu greu am fi bănuit-o. Comenzile de pildă de carete, de butci, sunt tot ce poate fi mai interesante. Măria Grădişteanu voia în 1780 ,,o caretă, în-lăuntru cu catifea de lână roşie ; dricul să fie şi el roş şi p'afară să aibă o varga de aur şi una verde cu floricele." Otetelaşeanca, cea cu bărbatul certăreţ ***), voia „o butcă, măcar să fie şi puţintel purtată, şi să fie ori englezească ori de Viana, nuttnai să fia frumoasă şi ţapănă, uşurică şi ieftioară, dar să nu fie alta asemenea !" Mă rog ! Aceasta în 1780. **) Constantin Socoteaniu citea şi el gazate (1796), iar Stoian pos_. telnicul ot. Piteşti cerea ,,două topuri de hârtie"; dar să le dea la meşterii ce leagă cărţile, oa să-i taie marginele". ***) In 1784 Qteteleşanu se plângea că Hagi Pop );îi scrie cu se-meţie'', ,yNu mă pohteşti prieteneşte şi nsu_mi scrii ca unui boier, ci-mi porunJceşti ca unui supus al dumitalle. Chir Hagit noi de dumoeaita nu ne temem.,." Şapte ani mai târziu; îin 1791; tot supărat rămăsese Otetelfâşanu Pe negustorul sibiam: Iml scrii sâ mă iscălesc creştineşte, căci n'ai putut pricepe iscălitura. Eu prea bine mă iscălesc, mumai dată omul dumnitale n'a ştiut carte bună, apoi să înveţe a cunoaşte iscăliturile". Mai târziu totuşi boierul şi negustorul s'au împăcat, deoarecle'l aflăm pe Oostache Otetale_ şanu făcând în 1799 nişte destăinuiri lui Hagi Popp, care nu se fac decât între prieteni: ,,Mă aflu în casă cam greu" scrie elt ,#că din mila lui Dumnezău, pe tot anul ne câştigăm câte un copilaş". In 1784, Ion Brăiloi, biv vel stolnic, cerea „o butcă nouă, nu vreo coptură veche, ca cele neveste bătrâne, sulemenite şi ştirbe. Să fie faină, frumoasă, postavul verde şi dinapoi să aibă doi oameni loc a şedea. Coroana cea de deasupra să aibă meşteşug, să se slotooze pân'aproape de burduf, ca să nu sbi-cească ploia. Şi să aibă două geamuri mici dinainte, ca să se vază când se vor slobozii perdelele. Scările să fie ca la caretele cele englezeşti, să se închiză subt butcă, şi la picioare jos cu lădiţă pentru a pune în călătorie tipsii, talere şi altele. Lângă vizitiu să fie loc pentru traiste. Să nu fie grea, cât de uşoară, dar mai ieftioară". Sărdarul Budişteanu avea nevoie de două butci ■(1790). „Să fie de la Beciu, poleite, să se legene, cu aur din destul poleite şi făptura ca aici la noi, nu din cele cu uşi". Faţă de toate aceste pretenţii ale boierilor de avea carete dela Viena şi dela Londra, pe care le şi aveau, mai purtate, mai ieftioare, dar „poleite, frumoase şi ţepene", nu mai înţelegem pentruce Lady Craven spunea despre rădvanu! ce-a dus-o de la gazda ei la Curtea Domnească, că era „de la facerea lumii." Slujitorii erau de obicei şi din totdeauna ţiganii robi. Dar într'acel sfârşit de veac cu ocupaţii nemţeşti şi ruseşti, boierii noştri începură „să se simtă", luând în casă şi oamenii cu sâmbrie. In 1794 Brăi-liou — cel cu butca cea faină — cerea dela Sibiu o bucătăreasă săsoaică „să aibă ştiinţă, pracsis de uscăturii, de bucate, de zaharicale... şi din casă de boier, să se ia nu din cele din prostime". — Un an mai târziu întâmpinăm pe un spătar, cu iscălitură indescifrabilă, cerând „un bucătar şi o nemţoaică spălătoreasă". — Iar Stan Jianu, fost postelnic, în 1795, cerea „un grădinar şi o fată în casă, căci voi să dau toţi ţiganii afară, că m'am supărat pe ei". 198 GANE Printre desele cereri ce se făceau lui Hagi Popp„ erau acele de doftorii şi chiar de doftori. Medicii străini umblau de mult prin ţările noastre.. Şi Ştefan cel Mare şi-avut doftorul său italian, şi Vasile Lupu şi mai toţi voivozii noştri. Brâncoveantt barem avea o ceată întreagă : pe Enachi, pe Iacob*. pe Pândele, pe Athanasiu Gordol, pe Gheorghe Tra-pezantul greci; pe Bartholomeu Ferrati, italian ; pe-hirurgul Lautier, francez. Hirurgii erau foarte iscusiţi. Banul C. Caradja ne-spune în „Efemeridele" sale, că la 14 Noembrie 1778,. într'o Miercuri, a fost operat de cancer, la Idşi, de doftorul florentin Rossi subt supravegherea .,arhi-medicului signor N. Festa şi altor medici şi hirurgi, de faţă fiind şi boierii prieteni.". I s'a scos tot sânul drept şi s'a vindecat. A trăit bătrân, încă vreof 40 de ani. Trei ani mai pe urmă, în 1781, Dumitrana Ştirbei cea bătrână cerea să i se trimită de la Sibiu „un doftor". Ii va da 500 de taleri (probabil pe an) şi alte daruri „cu cheltuiala la noi, şederea în casă, mâncarea în casă". Nu era pentru ea. ci pentru noră-sa Catinca, căci e bolnavă. „E iute, se mânie de fieşte-ee, are dureri în şale şi la oase, şi slăbiciuni", deşi n'avea decât 22 de ani, „căci n'avea decât 16 când s'a măritat în 1775 cu fiul meu Barbu. care are acum 28 de ani". Ştirbeii erau prieteni cir familia Popp şi le destăinuiau multe chestiuni familiare. Stan Jianu — acesta chiar rudă cu Popp — avea piatră la ficat sau la rinichi: „mă apucă în partea din stânga, aproape de spinări, pesemne la râ-runchi". In 1790 îi cerea doftorii, iar în 1791 să jăluia că în loc de apă dulce, trebuie să bea apă de-Borsec, Şi „pă chir Dumitrachi Marcu doftoru l'am adus dalai Bucureşti în 1794", dar mai mult pentru: VREMURI DE VESELIE 199 nepotu-său ,.un copil mut şi surd, n'ar fi apucat să se nască!" Acest Stan Jianu paharnicii, făcut de Vodă Ma-vrogen mare postelnic *), avea o pană de aur. Scrisoarea ce scrise el lui Hagi Popp la moartea năprasnică a fiului său mai mare Zamfir, e atât nu numai de duioasă), dar de fin psihologică, încât merita să stea într'un tratat de artă epistolară : „16 August 1785... Pentru moartea prea iubitului şi prea înţeleptului meu fiu Zamfir, focul deapurea arde în inima mea... Mie tot mi se pare că este un. vis acel foc ce m'a călcat. îmi pare că este dus în vir'o slujbă, de nu-1 văz înaintea ochilor mei. iar când îmi vine câte-o scrisoare de la vreo rudenie sau de la vreun prieten şi'mi scrie de mângâiere, atunci cunoscând că este adevărat c'a murit, îmi aprinde focul jale. Aş fi pohtit, pentru păcatele mele, să mă hi pedepsit Dumnezău orii cu paguba de-a pierde tot ce am, ori mie să'mi hi dat patimă de boală, să pătimesc pân la sfârşitul vieţii mele în *) Sub Mavrogeni o parte din boieri a fugit singură din tară. o parte a foat alungată de el. Rămânând fără nimeni, Vodă să eipucă să boierească pe oricine) p© foo&eirinialşi, pe negustori, pe oameni de rând. Vindea pitacefe chiar cu de-asiia. Iată ce credea Stan Jianul el însuşi de boieria oe capătă de sigur pe bani: „Craiova 28 Decbr. 1786... Eu rog pe mitastwull Dumnezău ca să tră_ iască Măria Sa Vodă( să-i avem domn şi stăpân până la adânci bătrâneţe... pentru că boieria postelniciei este mare cinate, din protipendadă şi măcar că este a doua duipă vistiernic mare, dar mai înainte vreme, la Domnii trecuţi, această boierie o aveau bo_ ierii greci din oei mar( feciori şi gineri de capichihale, Moruzi, Hrisosooteu şi alţi... şi pe fiul meu Stănuţ l-a făcut Vodă vel Sărdar, care pentru vârsta lui este prea mult..." (N, larga: „Scrisori de boieri şi negustori olteni şi munteni". Bucureşti 1906, p, p, 72 urm.). După mazilirea si omorul lui Mavrogeni (1790) Jianu scria amărât rudei sale Popp: , Toate boieriile lud Mavrogeni s'au stricait cu hatişerif...". El nu mai putea iscăli nici măcar fost postelnic. 200 G A N E "VREMURI DE VESELIE 201 scârbă şi dureri, numai să hi trăit răposatul, că la lipsa ce m'aşi fi aflat şi la durerile boaiei, m'aşi fi chivernisit şi m'aşi fi mângâiat după înţălepciunea ce avea. Numai, neputând întoarce focul ce m'a călcat, zic şi eu: Domnul au dat, Domnul siu luat... Că fiind sănătos, vrând se fie mai sănătos, s'a în-şălat un besişnic doftor ce avem aici şi, din dofto-riile ce rii-a dat, la nouă zile Fam îngropat. Of. of, ce foc m'a călcat!" Şi al doilea fiu al lui Jianu, Stănuţ, pe care-1 făcuse Mavrogeni Vel sărdar — ,,ceiace pentru vrâsta lui este prea mult" socotea Stan Jianu el însuiş — şi acesta se îmbolnăvise, în 1791, „de termolimico (tifos) , doftorii trebuind să stea tot lângă el, să nu facă vreo ataxile". Un an mai târziu Stănuţ, care n'a făcut ataxie, se logodi cu Bălaşa Bibescu, fata paharnicului Ştefan şi) al Măriei. Deşteptul său tată scria lui Hagi Popp : ,,Este o vorbă românească, că unul odată s'a ars cu lapte dulce fiert, şi pă urmă, adueându-i şi lapte covăsit să mănânce, luând cu lingura au suflat, şi întrebat de ce suflă în lapte covăsit că este rece, au dat răspunsul că cu acest fel de mâncare şi-au ars gura — şi ca să nu mai auz şi pe noră-mea aceasta că e fată de neam mare, înştiinţându^mă că copila păhărnicesei Bibescăi este şi de chip eurăiţică, am făcut logodnă cu Stănuţ". Răposatul Zamfir „pre a'iuibitul şi prea înţeleptul" fiu al lui Hagi Stan Jianu, fusese însurat cu o fată de neam mare, care se vede că-i scotea socrului boeria ei pe nas. Pentru a nu se mai frige cu kpte dulce fierbinte, boiernaşul Jianu îşi logodi pe-al doilea fiu, Stănuţ, cu fata păhărnicesei Măriei. Bi-beştii şi Jienii erau de-o treaptă. Dar linişte nu putu sa aibă bătrânul. Fata1 aceasta „numai chip zugrăvit era" se vaită el un an mal târziu. Dealtfel nici Stă- • nică al lui nu făcea doi bani: „...e cheltuitor, nu l'am văzut de mult, mândru.iute, a câştigat 30 de pungi de galbeni şi le-a dat toate în cărţi". Cât despre cealaltă noră, văduva lui Zamfir, după ce că a făcut un copil surd şi mut, apoi „după firea ei văd că o să se mărite cu altul..." In 1795 aceasta îşi cerea stăruitor zestrea,eare nu4 fusese împlinită, iar cealaltă umbla să se despartă de Stănuţ. Boier Jianu merse la Bucureşti să dea jalobă împotriva lor la Divan. .,Tot suind şi scoborârad scările boiereşti şi domneşti, m'am întors la Craiova bolnav. Feciorii, mă iau de subţiori şi mă dau jos din pat..." Atunci s'a supărat el pe ţigani, „căci voi să-i dau pă toţi afară şi să'mi trimiţii un grădinar şi o fată în casă de la Sibiu". Şi-1 roagă pe vărul Popp să întrebe şi „pă doftoru Naiştater" *) de n'o vrea să vie la Craiova să-1 caute. Dar în 1796 dumnealui Hagi Stan Jianu era mort. Un nepot de-al lui va fi vestitul haiduc de pe vremea lui Tudor Vladimirescu. Faptul că ne-am deprins a privi Istoria pe secole, nu înseamnă că fiecare d'iln ele aduce schimbări din acele hotărîtoare. Timpul rămâne uneori pe loc, alteori aleargă ; şi în tot cazul ar fi ciudat a cerceta schimbările politice sau sociale ale unui veac, începând a le socoti de la cel d'întâi la cel din urmă an al său. întâmplările încalecă veacurile. Cât de neştiutor o fi un om, nu cred că şi-ar putea închipui vreo unul că la 1 Ianuarie 1800 sa fi arătat Ţările Dunărene altfel decât la 31 Decembrie 1799, numai *) Neustădter mu 202 C. GANE VREMURI DE VESELIE 203, din faptul că am însemnat cifra sutelor cu un 8 în loc de un 7. 'Transformarea societăţii moldo-valahe a mers deci de pe la 1770 încolo, agale-agale, încălecând veacul, mai cu nerăbdare din partea femeilor, mai cu opinteli dintr'a bărbaţilor, până la noua ocupaţie rusească din 1806. Ar fi putut ţine mult mai mult. întâmplarea a vrut că atunci, dintr'o dată, într'un singur an de zile, ea să capete altă! înfăţişare. Pregătită fireşte de cu vreme, obişnuită acum cu felul de trai occidental, ea, societatea, luă o hotărâre definitivă : nu mai voi şovăiri, nici compromisuri ; se dete pe faţă din partea a ceiace credea ea că este „civilizaţia". Revoluţia aceasta o făcu femeia, subt ochii ciudoşi ai bărbaţilor cari ar fi vrut să mai tărăgăneze lucrurile, dar cari nu îndrăzneau a se împotrivi făţiş, de teamă de a fi priviţi de străini ca nişte sălbateci, împotrivirea lor molatecă şi înceată a ţinut totuşi până la sfârşitul epocei fanariote, până la răscoala lui Tudor şi la reînfiinţarea domniilor pământene. Revoluţia politică înfăptuită atunci, dădu şi revoluţiei femeieşti legala sa sancţiune. Clipele hotărîtoare fură însă atunci. în anul d'întâi a ocupaţii ruseşti, 1806—1807. Nu ne-o dovedesc numai faptele, ne-o spun chiar curat doi străini care au trăit la noi în ţară acele -vremuri de transformare : contele de Rochechouart şi contele de Langeron. Acesta din urmă spune textual:„En 1806 nous trouivâmes encore beaucoup de ces dasmes en costume oriental, leurs maison sans meubles, et leurs mariis fort jaloux. Mais la revolution qui se fit alors â Iassy, ensuite â Bucarest et dans Ies pro-vinces, fut aussi rapide que complete. Au bout d'un an, toutes Ies dames moldaves et valaques adopte-rent ie costume europeen. Pierre I ne changea pas plus facilement la face de son Empire que notre ar-rivee ne changea celle de la Moldavie" *) „La europenizarea aceasta; care ne-au adus dansurile moderne, jocurile de cărţi şi alte binefaceri oulutrale, a contribuit poate pe lângă autoritatea, ţariisto-ortodoxă a armatei ruseşti, şi acea a numelor istorice şi a manierelor cuceritoare ale emigranţilor francezi" adaogă, drept comentar -al vorbelor lui Langeron, Sever Zotta, fostul director al Arhivelor Statului din Iaşii12T). Emigranţii aceştia, fugarii din Franţa din cauza. Revoluţiei, acum ofiţeri în armata ţaristă, erau: Ducele de Richelieu, fondatorul Odessei, contele de; Langeron, contele de Rochechouart,, vicontele de CrussOl, etc. etc. Iată cum vorbeşte Rochechouart despre societatea, ieşană din vremea sa : 128) „In luna Februarie 1807, o ambasadă de trei. boierii modloveni trimişi de divanul lor, veni la Odesa să roage pe ducele de Richelieu „d'honorer leur .capitale de sa presence auguste", vorbe textuale, scrise pe franţuzeşte. Ducele primi ; boierii plecară în grabă pentru a pregăti recepţia". „Domnul de Richelieu126) avea cu el doi aghio-tanţi, un tânăr livonean, pe mine, un secretar rus şi un medic francez (Dr. Scudery), precum şi 7 servitori, în total deci 12 persoane*) în trei rădvane cu *) In 1806 găsirăm1 încă multe din aceste cucoane îmbrăcate în costum oriental, casele Ilor fără mobile, bărbaţii foarte zuliari. Dar revotluţia care se făcu atunci la Iaşi, pe urmă la Bucureşti şi în provincie, fu pe atât de grabnică pe cât a fost de desăvâr.. sită. După un an, toate cucoanele moldovene şi muntene adoptaseră; haina europeană. Petru al Rusiei nu schimbase mai uşor înfăţişarea Imperiului său, pe cât sosirea noastră la Iaşi o schimbară pe a; Moldovei, *) După socoteala noastră însă 7-f-V fac 14. .204 C. G A N E câte şase cai fiecare. Dela Odessa merserăm la Ti-raspol, pe Nistru, în faţa Benderului, unde petrecurăm noaptea ; a doua zi eram la Chişinău, întâiul -oraş moldovenesc. Acolo ne primiră domnii Balş şi Canano **), însărcinaţi de Divan de a întovărăşi pe Ducele de Richelieu până la Iaşi şi de a avea grijă de schimbul cailor pentru trăsurile noastre". „Moldova este o ţară frumoasă; pământul îi este foarte roditor. Poporul, de origină romană, lucru ce uşor se cunoaşte astăzi încă după frumuseţa trăsăturilor feţei şi vânjoasa constituţie a locuitorilor ţării, a ţăranilor mai ales, ar fi interesant de studiat... Limba obişnuită este un amestec de latineşte cu cuvinte slave, turceşti şi greceşti, care le vin dela învingătorii barbari". „Am fost găzduiţi la Iaşi în palatul lui Costachi Balş ***), fratele boierului venit să ne întâmpine..." „Voi încerca să dau o icoană a societăţii ieşene de atunci. Bărbaţii purtau barbă, îşi acopereau capul cu calpace, un fel de turban cu blană, aveau haine făcute din stofe foarte scumpe, erau încălţaţi cu papuci galbeni, într'un cuvânt păstraseră felul •cel mai desăvârşit oriental... totuşi, împotriva voinţei lor şi a obiceiului ţării, ei lăsau nevestelor lor o libertate fără margină, de care ateste fireşte că albuzau. Ele urmau ultimele mode din Paris sau din Viena, iimitau felul de a fi al cucoanelor de la vechia Curte a Franţei ; chiar mobilele lor veneau de la Paris". Rochechouart ne vorbeşte în deosebi de două din acele ieşene, dându-ne despre ele nişte amănunte atât de interesante şi într'un stil atât de plăcut, în- **) Iancu. ***) Autorul s:rie : Costacki de Balene. VREMURI DE VESELIE 205^ cât vom reproduce vorbele sale în textul lor original : ,,Madame Costaki de Balche nous regut un jour â midi, dans son lit, sous pretexte de migraine : Coiffee d'un bonnet des plus coquets, revetue d'une camisole brodee, ornee de dentelles magnifiques et de noeuds du rose la plus frais ; un châle de cache-miire d'un grand prix couvrait 16 lit, de splendides vases de porcelaine, garnis de fleurs Ies plus rares, decoraient tous Ies coins ; un demi-jour savamment calcule completait cette mise en scene, et nous rappelait Ies boudoirs de nos elegantes". Et d'etranges fleurs sur des etageres. Ecloses pour nous dans des pay splus beaux. ar fi spus Bandelăire. Cealaltă cucoană de care ne vorbeşte Rochechouart e Elena Sturdza, faţa marelui logofăt Gri-gore Sturdza şi a Domniţei! Măriei Callimaki. Va fi mai târziu soră şi mamă de domni : sora lui Minai Vodă Sturdza şi mama lui Grigore Sturdza. Pe atunci era o femeie de 18 ani: „Dans.cette Capoue moderne, ou nous rencon-trâmes presque tous des beautes peu cruelles, Theo dorite de Crussol s'eprit eperdument et demanda la main d'une jeune veuve de dixhuit atns, *) ravis-sante brune avec des jeux bleus, fille d'une prin-cesse St. Ce mariage reunissait'**): jeunesse, beau-te, naissance, fortune. La pârtie morale seule lais-sait â desirer. Theodorite ecrivit au duc d'Uzes, son pere, pour solliciter son consentement. Mais la du-chesse dela Tremoille, princesse de Tarente, soeur de la duchesse d'Uzes, toutes deux de l'ilustre familie de Châtillon—Châtillon, residait â Peters- *) Nu era văduvă ci divorţată de Alecu Ghykia. "■*) Trebuia : aurait reuni.. 206 C. GANE VREMURI DE VESELIE 207 bourg ; elle f ut informee de la folie que son neveu voulait faire, et mit sa soeur au courant de la situa-tion. — Les obstacles, Ies lenteuires augmenterent l'amour des jeunes gens, et la seduisante Moldave ne sut nien refuser â son adorăteur. — Heureuise-ment pour Crussol, il dut rejoindre en toute hâte l'armee, qui entrait de nouveau en campagne. -Quand â sa belle, elle se consola peu de temps plus tard en epousant le general baron Harting."* Motivele invocate de mătuşa din Petersburg pentru a împiedeca această căsătorie a nepotului ei, trebuie să fi fost dictate de principiile aristocraţiei franceze cu privire la femeile divorţate, iar nu din vanitatea unei Principese de Tarente, care ar fi privit căsătoria unui de Crussol cu o Sturzoaică, fată „de Principesă" şi ea,' drept „o mesalianţă". Contele de Langeron ne asigură că „boierii moldoveni stau astăzi pe picior de egalitate cu nobilii altor ţări",130) astăzi, adecă atunci. Vom vedea îndată şi isprăvile acestui Langeron. Deocamdată să arătăm că dacă contele de Rochechouart nu şi-a lăsat şi el inima la Iaşi, e că şi-o lăsase la Odesa, şi tot în mâinele unei Românce, a unei Muntence de dată asta, frumoasă Anica Fili-pescu. Trăia acolo, în Odesa noastră de azi, o numeroasă colonie de Români, refugiaţi din pricina întâmplărilor politice a căror expunere nu-şi are locul aici. In fruntea lor se afla marele visternic Constantin Fili-pescu, plecat din Bucureşti mai puţin din cauza politicei, decât dintr'a fiicei sale Anica. fiindcă scandalul public ce provocase legătura amoroasă a aces- *) Theodorite de Crussol, epuise par les fatigues dela campagne «e 1812, nwuiiut eu 1813 dans une petite viile du duche d* Var-•şovie". teia cu generalul rus Miloradovici, îl sili să părăsească ţara, cam fără voia lui de altfel. Anica pare a fi fost o fată din cele mai încântătoare, răpitoare de inimi şi răscolitoare de patimi. La malul mării, la Odesa, ea zăpăci pe Rochechouart precum îl zăpăcise pe Miîoradovilci pe malurile Dâm boviţei: „Nous jouissions â Odessa" spune contele de Rochechouart „de la societe de femmes chdrmantes, seduimntes par leur beaute, leur esprit et leur edu-caticn : les hommes, aimables et instruite, abordaient tous les sujets de conversations ; tous' parlaient le francais plus pure et connaissaient les finesses de notre langue. Monsieur Philippesco avait une fille charmante, mademoisellle Anika. Elle avait tourne la tete du general Milarodovitsch, commandant en chef de l'armee irusse des Provinces Danubiennes. Ils devaient se marier, lorsque rEmpereuir, instruit de leur pro jet, rappela la general â Petersbourg, et mousieur Philippesco fut exile. (II obtient la per-missions de rentrer â Bucarest en 1812, apres la sig-nature dela paix entre la Turquie et la Russie). Cest au milieu de cette societe que s'ecoulerent les plus heurieux jours de ma vie, je regrette d'en avoir joui trop peu de temp".1*1). Rochechouart era tânăr ; „cele mai fericite zile ale vieţii sale" le datorea coanei Anicăi. Aceasta se vede lămurit şi din alte rânduri ale cărţii sale, în care arată năcazul ce-1 cuprinse când veni un ofiţer englez, fratele lordului Atchinson, să-1 ia „la vizitarea cetăţii Ociacovuilui", tocmai în ziua când el era „angajat cu Anica spre a inaugura un bal". La Ociacov fu nevoit isă meargă căci era doar ofiţer în timp de război, dar „pentru a putea fi la 8 seara la bal" dădu surugiului nişte bacşişuri domneşti şi omorî trei cai.. 208 C. G A N K VREMURI DE VESELIE 209 II faut que jeunesse se passe. Să vedem acum şi pe alt emigrant francez, ce spune el despre societatea bucureşteană de după ocupaţia rusească, în 1813, când aşadar transformarea ei era acum definitiv înfăptuită. Francezul a-cesta e contele de la Garde12), cunoscut mai ales prin vestitele sale ,-Memorii" asupra Congresului de la Viena din 1815. In timpul războiului, el mersese din Rusia la Con-stantinopol pentru tratativele de pace! Călătorise pe mare, de la Odesa şi el, şi ne vorbeşte de Insula Şerpilor „la 500 de stade de gurile Tyrosului", adecă ale Dunării, Această insulă, numită altădată „Mormântul lui Achil" (aşa credea el), e astăzi singuratecă, lăcaş al păsărilor de mare şi al viperelor. La Con:s(tantinopol stă din Octombrie până la sfârşitul lui Decembrie 1812. Vede 'învestitura lui Caradjâ, numit Domn al Moldovei, mănâncă ia masă la Airghiropol, al cărui frate era Caimacam la Iaşi până la sosirea noului Voevod, prânzeşte şi cu Zorab, negustor armean de la Therapia, şi asistă la decapitarea lui Moruzi, al cărui cap este expus pe vârful unei suliţe la Bob-Humaim, poarta Seraiului. In aceiaşi zi a fost omorît la Şumla şi fratele mai m-Eire al lui Moruzi, pe ai căror bieţi copii, îne-buniţi de spaimă, fugari la Petersburg, îi vom întâlni în corespondenţa Catrinei Krupenski, care va forma subiectul capitolului următor. In Ianuarie 1813 La Garde e la Bucureşti, găzduit la Vice-consulul Franţei, domnul Bărbier. In ziua sosirei sale, la patru după amează, dumnealor se aşezară la masă (poate şi cu Doamna Bărbier, aceasta nu ne-o spune) când, în timpul deşertului, servitorul veni să anunţe vizita doamnei Ca-tinca Slătineanu, sora agăi Filipescu, Prefectul Po- Nu era La Garde nici de o jumătate de zi la Bucureşti, când o hoaţă de Munteăincă îi şi fură inima... de altfel, ea era sora Aniicăi Filipescu de la Odesa, şi cum sângele apă nu se face... Acolo, la Odesa, La Garde auzise vorbindu-se de ea. Deşi foarte tânără, era văduvă de cinci ani. Fusese măritată cu marele logofăt Scarlat Slătineanu, cu care avusese şi doi copii, pe Ion şi pe Zoe *). Tatăl ei era vestitul Constantin Filipescu, mamă-sa Zoe Ghica, fraţi avea pe lordachi, Grigore şi Neculai, şi surori pe Anica, despre care am vorbit mai sus şi care se va mărita în curând cu Gheorghe Balş, precum şi pe Cleopa-tra, soţia generalului de Fonton. La Garde o găsi „foarte frumoasă". La masa ceia, când o văzu întâia dată îâ consulul Bărbier „on ri, on causa, on se cou-cha a minuit passe". După câteva ceasuri de somn, la 5 dimineaţa, izbucni un foc la Curtea Domnească, ce era atunci la Mănăstirea Mihai Vodă (Arhivele Statului de azi). La Garde se sculă din pat, se îmbrăcă şi merse să privească. ,,L'meendie de ce palais place sur une montagne, me retragait le Vesuve en fureur". La care am putea adăoga noi : „â beau mentir qui vient de loin", căci dacă biserica Mihai Vodă se află în-adevăr pe o înălţime, apoi să numeşti movila aceia un munte, care să'ţi mai asminteaseă, din pricina unei case care arde, Vesuviul în furie, de! ce să ppunem, decât că domnul La Garde avea o imaginaţie foarte bogată. Pe pompieri i-a găsit „tres vail-lants"... şi când se plece ,dată că se întâlneşte drept în faţă cu o cunoştinţă, care venise şi ea să privească focul. Catinca Slătineanu ! Domnul conte „îi oferi braţul" ca la Curtea de la Versailles, şi o duse până la locuinţa ei. Şi cum se făcuse târziu, vre-o 10 di- *) Viitoarea soţie a lui Consitantin Cantacuzino. 14 210 C. G A N E VREMURI DE VESELIE 211 mineaţa, coana Catinca îl pofti „la dejun"... de atunci, din a doua zi după sosirea Francezului la Bucureşti, se închiegă o strânsă prietenie între domniile lor. Se vor vedea mereu, aproape zilnic. Din a-ceastă prietenie, se va naşte o dragoste, mai ales din ziua când. mergând din nou la ea, o găsi aşezată la pian, „cântând arii greceşti, ale căror cuvinte lăudau amorul şi libertatea". Era în acele melodii ,,une sorte de melancolie qui tient du regret" ,de unde se vede deci că cucoana Catinca cânta doine româneşti, nu arii greceşti. La Garde stătea pe-un scaun lângă ea, cucerit de farmecul acelei femei: „Aimer, toujours aimer" exclamă el „voilâ ce qui nous est reste de notre heritage celeste". In Februarie : cutremur de pământ, la maezul nopţii. Ce să facă omul? Aleargă la coana Catinca. O găseşte în ,grădina ei, la lumina unor făclii „foarte liniştită", căci cutremure sunt multe în Bucureşti şi oamenii sunt obişnuiţi cu ele. Era în tovărăşia unsll verişoare*de a ei, femeie încă tânără, frumuşică, dar la faţă albă ca varul. De trei ani trăia într'o mănăstire, ale oarei turnuri se zăreau, ziua, dincolo de pomii grădinii Slătinencei. Fata neştiind franţuzeşte, coana Catinca începe să-i depene povestea — noaptea, în grădină, la lumina făcliilor, la Bucureşti, pe malul stâng al Dâmboviţei, pe când se cutremura pământul, în anul una mie optsute treisprezece, în Februarie : Fusese între fata albă ca varul şi un ofiţer din garda rusească, Lubanoff, o dragoste ca din poveşti. Dar tatăl ei ,boier bogat şi influent, nu vru, îl priveşte deoe, s'audă vorbind de această căsătorie. El rugă pe generalul Kaminski, văr cu Lubanoff, să mi-1 trimită pe acesta peste graniţă. Kaminski porunci deci rudei şi subalternului său să ducă la Pe-tersburg nişte trofeie luate de curând de la Turci {aceste se petreceau în 1810, în toiul războiului ruso^turc). Se va întoarce, îi mai poruncii Kamenski, numai atunci când va fi chemat. Tânărul îndrăgostit se duse la iubita lui să-işi ia rămas bun, îi jură dragoste veşnică, şi porni la drum. A doua zi însă la întâia poştă, încep să-1 scuture frigurile pe bietul băiat. A treimi zi era pe moarte. Vestea aceasta se răspândeşte în capitală, o află şi verişoara Catincăi. înnebunită de durere, ea fuge de acasă, singură, noaptea, până 'n satul în care zăcea Lubanoff, pe care-1 .găseşte întins pe masă, mort. Două luni de zile fata a fost ca nebună : nici mâncare, nici somn, nici tată, frate sau prieteni, n'a vrut să mai vadă pe nimeni. Pe urmă, într'o zi, s'a dus la mănăstire... de trei ani de zile, stă la mănăstire... La Garde ştie să povestească multe lucruri frumoase. Ştie şi el, ca şi Rochechouart, că Românii se trag din Romani. Insă boierii zic — şi este foarte devăirat c'o ziceau — cum că numai poporul „se trage din Romani aliaţi cu Dacii". Ei însă nu; ei sunt Slavi, că doar n'o fi de o teapă cu mojicii. Boierii a-ceştia nu sunt lipsiţi de cultură, ea vorbesc româneşte, greceşte, ruseşte, franţuzeşte şi nemţeşte. îmbrăcămintea femeilor este le fel cu acea a Grecoaicelor de la Constanţiinopol,poate mai bogată şi mai împodobită cu juvaere. Dar în tot cazul îmbrăcămintea a-ceasta o poartă numai bătrânele şi boieroaicele de mâna a treia. Celelalte, din treapta a doua şi din Protipendadă, urmează moda» de la Viena şi de la Paris ,,et rivalisent de gout et de coquetterie avec Ies elegantes de nos copitailes". Din orice clasă o fi, cucoanele aceste sunt „indolente" şi leneşe; cele din popor sunt din potrivă harnice şi muncitoare. La masa Brâncoveanului (Grigore, ultimul1 descendent din Vodă Constantin) mănâncă toţi dihtr'o strachină, dar nesfârşit de multe feluri de bucate, 212 C. GANE stropite cu vinuri româneşti, Greceşti şi de Tokai. într'un colţ, cântă lăutarii ţigani. Şi Brâncoveanu. pentru a arăta domnului conte de La Garde o deosebită atenţie, îi oferi sâmburii mămillui ce mâncase... Plimbările se făceau la heleşteul Băneasa lui Vă-cărescu. într'o zi, când a venit acolo şi Vodă Caradja, La Garde a numărat o mie de rădvane cu cucoane şi cincisute de boieri călări. ,,Le coup d'oeil etait m£!gnifique". Un turc rebel, căpitan paşa Selim, care trăsese cu tunurile flotei în Seraiul Sultanului .fusese prins la Bucureşti, şi decapitat. Fusese pe vremuri şi el unul din prietenii Sofiei Potocka, pe care o cunoşteau toate Bucureştencile, chiar cele tinere, din auzite, de la mamele lor. Aşa încât capul bietului Selim er^ şi un obiect de curiozitate. El fu plimbat, pe-un vârf de suliţă, încă sângerând pe străzile Capitalei. Când îl văzu Catinca Stătineanu purtat aşa prin faţa ferestrelor ei, leşină. A trezit-o însă La Garda din leşin, căci era mereu lângă dânsa, mai cu seamă în clipele cele tragice: foc, cutremur şi celelalte. In April 1813 domnul conte se îmbolnăveşte, Coana Catinca îl caută. In Mai însă pleacă din ţară. Merge în „Europa" pe la Sibiu şi pe drum, la Piteşti, mănâncă întâia dată mămăligă, 'care-i platce. dar pe care Bucureştencile cu maniere pariziene nu i-o dădură nici s'o guste şi nici s'o vadă măcar. Dacă pentru cunoaştera societăţii moldo-valahe în timpul transformărei sale ne-am servit îndeosebi de-Amintirile nobililor emigranţi francezi, pricina e că ei, buni cunoscători ai femeiei, sunt cei care ne-au vorbit cel mai mult de ele. Germanii care în acea. VREMURI DE VESELIE 213 «pocă şi-au scris şi ei amintirile sunt mai „sobri" în această privinţă, iar Ruşii n'au fost încă traduşi. Contrazicerele, uneori vădite, între afirmările u-nora şi altora din aceşti străini care au trecut prin ţările noastre, petrecând aici o vreme mai mult sau mai puţin îndelungată, vin dela calitatea spiritului de observaţie a fiecăruia. Hauterive de pildă, secretar domnesc şi curtezan, e interesant când descrie călătoria sa dela Constantinopol la Iaşi sau când ne vorbeşte de Zamfira Doamna lui Mavrocordat. Altfel, nici în cartea întitulată „Memoriu asupra stărei vechi şi actuale a Moldovei (1787)" el nu arată multă pătrundere, mei cunoştinţă a ţarii. Cât despre femeile românce sau fanariote — despre care are un capitol întreg în Memoriul său — se vede lămurit din scrierile sale că le-a cunoscut prea puţin. Lui îi plăcea Sofia de Witt-Potocki şi era îndrăgostit de Zamfira Doamna, la curtea căreia îşi petrecea toată ziua cât era de lungă. Pe celelalte femei le-a cunoscut numai în treacăt, căci altfel n'ar fi spus că cele mai frumoase din ele sunt grecoaice, fiindcă nu este adevărat — n'ar fi spus că se îmbracă mai fără ruşine decât Fanariotele, fiindcă nu este adevărat (din potrivă, în Muntenia de pildă, ştim că boieroaicele noastre mai veneau în 1785 la Curte îmbrăcate încă după vechia modă românească, pentru a le face grecoaicelor „în ciudă" şi a-şi afirma personalitatea) — n'ar fi spus că nu sunt nici odată încălţate, fiindcă nu este adevărat [comandau mereu la Siibiu şi la Stambul „papuci, pantofi, ciorapi de mătase şi mănuşi de tot felul" după cum am văzut mai sus, şi doar n'o fi umblat desculţe şi cu mănuşi în mâini]. Prinţul de Ligne le-a cunoscut mai bine, dar dacă el le-a văzut „aşezate pe divan şi cu capul dat înapoi", pe când Hauterive de văzuse „culcate pe divan cu capul plecat înainte", înseamnă că cucoanele 214 C. GANE aceste stăteau pe divanele lor când culcate, când a-şezate, legănându-şi capul când înainte, când înapoi, după cum le-o fi fost şi firea uneia sau alteia, şi vrâsta, şi cantitatea părului, şi greutatea turbanului, a căciuliţelor de zebelină şi a penelor ce le împodobeau. De asemlenea iar nu trebuie crezut că femeile aceste n'aveau altă grijă decât să se îmbrace, să primească vizite şi să se plimbe ou rădvanul, în Iaşi la Copou şi în Bucureşti la Herestrău. Aceasta e viaţa pe oare o arătau străinilor — cealaltă, casnică, era a lor, pentru bărbat, pentru copii, pentru gospodărie, pentru biserică. Catrina Ştirbei, despre care mai sus am vorbit, cerea în 1778, lui Hagi Popp la Sibiu, un clopot pentru biserica din sat, fiindcă clopotul cumpărat de tatăl ei la Lipsea, se stricasle. El era „cu slove la margine" şi „glasul acelui clopot nu s'a mai aflat din Olt încoace". Să-i facă Popp u-nul la fel „din cel mai bun raadem (aramă)". In 1780 ea comanda şi două sfeşnice mari de biserică v'3). Prin 1760—70 Măria Canano jicnicereasa, sora lui Ion Vodă Callimaki, cerea diaconului Toader sfaturi cum să-şi crească băieţii, pe Şărban şi Ion. Acesta îi răspunde: „.[.Nu" feri băţul părintesc de ei, că acela li-i lor de mare folos... Nu-i lăsa gre-şala de azi, ca să-şi ia plata mâine... Află pricină şi-1 ceartă, c'apoi el mai vârstos se păzeşte, ştiind că n'a făcut şi a luat pedeapsă, iar de va face, mai rău va petrece. Să fii în grijă totdeauna să-i sfătuieşti să facă lucruri bune ca să scape de ruşine, şi aşa cre-şte-i cu gândul tot la fapte bune, până ce li se va în vârtoşi mintea, şi apoi de-ar vrea să-i şi îndemne cineva la lucruri rele, ei nu vor putea să le facă.."**) Nici afirmaţia lui Rochechouart că venind el la Iaşi în 1806 a găsit casele boiereşti goale şi deodată au început toţi să-şi comande mobile la Viena şi la: VREMURI DE VESELIE 215 Paris — nu poate fi adevărată. Goale nu puteau fi în tot cazul. Moda orientală cerea ca ele să fie îmbrăcate cu divane dealungul pereţilor, cu perne, cu covoare, cu oglinzi, cu „sicriaşe" *) din care unele de toată frumuseţa şi cu mese pe care mâncau, că doar nu se hrăneau de-a'npicioarele. Banul Constantin Caradja ne arată în Efemeridele sale cum era casa de ţară a lui lordachi Balş în anul 1780: toată de piatră, ou un pridvor de pe care avea o privelişte minunată, şi „înlăuntru căreia era apă curgătoare de băut şi spălat, izvorând din 5 cişmele în diferite locuri".1S5) Ara zice azi tout ă l'egout. Să nu fi fost casa aceia mobilată? In 1790 Stan Jianu comanda la Siibiu „dulapuri, mese, scaune şi alte bagateluri". Iar în 1792 Barbu Ştirbei cerea „12 scaune şi două canapele cu postav fistichiu". Prin urmare, casele erau mobilate. Se poate că pianul Catincăi Slătineanu să fi fost cumpărat după 1806, dar înainte de această dată erau în casele boieroaicelor noastre harpe, din acele mari cât un om. Am văzut că Lady Craven mâncase în 1786. la Mavrogeni la o masă» „pe picioare", cu scaune împrejur, şi împodobită ou sfeşnice de argint şi de porţelan de toată frumuseţa. Vom vedea într'unul din capitolele următoare cum mâncau boierii la ţară, în 1817, la postelnicul Iancu Canmo. Iar dacă în 1813 se mai mânca la Brănco-veanu dintr'o strachină — aşezată totuşi în mijlocul mesei, împrejurul căreia stăteau boieri pe scaune — o fi poată'că aşa-i plăcea lui, să ţie datina străbună. Despre alte obiceiuri pe care le adusese moda străinătăţii la noi în ţară: balurile, teatrul, jocul de cărţi, viaţa libertină, ca să nu-i zicem destrăbălată, şi mai ales, mai ales divorţul, nu mai putem vorbi *) Mici lădiţe cere înlocuiau dulapurile. 216 C. GANE aici, unde şi fără asta nle-am întins mult prea mult asupra acestui subiect. Să ne întoarcem deci la vieţele cucoanelor, luate aşa la întâmplare, una câte una, după cum ne va fi voia penei şi norocul documentelor ce vom răsfoi. Răvaşe mici dela cucoane mari A rămas prin funduri de saltare la boierii Kru-penski din Basarabia o bogată corespondenţă din preajma Eteriei. Sunt vreo 200 de scrisori la număr, scrise pe franţuzeşte şi pe ruseşte *). Mare interes istoric nu prezintă. Faptele politice, mişcarea eteristă ea însăşi, sunt întâmplări peste care se lunecă uşor şi despre care nu se vorbeşte decât atunci când în sufletele femeilor ce atu scris a-ceste răvaşe, se furişează vreo îngrijorare1 cu privire la bărbaţii pe care-i iubesc. Printre slovele acestor scrisori se perindă totuşi chipuri din cele mai cunoscute: Constantin Ipsilanti, fostul Voevod şi fiul său Alexandru capul Eteriei, Ion Cuza, tatăl lui Alexandru Vodă, poetul rus Puşkin, vestitul Manuk Bey, Catrina Sturdza, nevalsta lui Scarlat, alţii încă — dar nu aflăm nicăieri nimic foarte interesant despre ei. Şi cu toate aceste corespondenţa e pasionantă, fiindcă s edesprinde din ea, ou un foarte deosebit pitoresc, micele amănunte din viaţa de toate zilele ale boierilor basarabeni dela începutul veacului al XlX-lea. Ea constituie, cum s'ar zice, o documentaţie ,,en marge de l'histoire". Din nefericire scrisorile aceste sunt trimise dela Petrograd la Chişinău, pe când mult mai interesa, t *) Corespondenţa e proprietatea d_lui Paul Krupsn?ki din jud,, Hotin, 220 C. GANE ar fi fost dacă ne^ar fi rămas acele expediate de la Chişinău la Petrograd. Totuşi, aşa cum sunt, ele ne desvăluiesc o parte din viaţa socială, casnică şi sentimentală a omor boieri greco-moldoveni din primii ani ai înstrăinării Basarabiei noastre. Un prim pachet — datat 1816 — conţine corespondenţa Catrinei Krupenski, născută Comnen, către soţul ei Matei. Celeilalte pachete conţin scrisorile mamei Catrinei, Măria Comnen, născută Moruzi, ce merg dela 1816 la 1826. Din ele vom scoate numai oe ni se pare destuii de interesant pentru a arăta viaţa zilnică a acelor femeiJn capitalele Rusiei şt Basarabiei, şi pentru reconstituirea romanului de dragoste a Catrinei Krupenski, învăkundu-1 în atmosfera vremei când a fost trăit Catrina era fata generalului Hristofor Comnen (1745—1815), fiu el însuşi al lui Marco Comnen, dintr'o familie bizantină trecută întâi în Moldova şi de acolo în Rusia. Mama ei, Măria, era fiica lui Alexandru Moruzi şi a Eufrosinei Suţu. Hristofor Comnen fusese unul din generalii favoriţi de-ai Ecaterinei a II-a şi se bucura încă la Pe-tersburg sub Paul şi sub Alexandru I de mare voie veghiată la Curte. Averea lui nu era cine ştie ce, dar avea fireşte, ca orice nobil ce se respectă, un palat în Capitală şi vreo câteva moşii şi sate în provincie. Când îşi mărită fata cu Matei Krupenski îi dete o zestre destul de frumuşică, plus câştigul moral ce-1 dobândi ginerele generalului în ochii nobilimii şi guvernanţilor Petersburgului. Acest ginere, Matei sau Maftei Krupenski, era fiul vornicului Grigore Krupenski din Moldova şi al Măriei Millo, fata lui Iordachi Millo şi a Elisabetei RĂVAŞE MICI DELA CUCOANE MARI 22 Rosetti-Roznovanu — aşa dar Moldovean curat. A-decă să ne înţelegem; neamul Krupenski e venit din Ucraina, neamul MiMo din Franţa şi neamul Rosetti din Constantinopol, dar încolo toţi Moldoveni. Cu vre-un an şi jumătate înainte de numită, conu? Maftei avusese la Chişinău, unde se stabilise de la ocuparea rusească din 1806, o mică daraveră bănească neplăcut», care pare însă a nu fi ajuns la urechile domnilor din Petrograd. Vom vorbi şi de ea. Să arătăm deocamdată că Matei Krupenski, născut în iBJnul 1776, avea deci în 1815 când se însura vre-o 39 pe 40 de ani, pe când nevastă-sa n'avea decât vreo 20, ceiace nu i-a împiedecat de altfel să se iubească ca doi'porumbei. Nunta se făcu la St. Petersburg în vara anului 1815. Curând după aceia, vre-o lună sau două', bătrânul general Comnen muri, lăsând în urma-i o văduvă destul de bogată, pe Măria cea bună şi iubitoare, şi trei fete, din care cea mai mică, nu era încă măritată. Trecură aistfel toamna şi iarna, când deodată, în primăvara 1816,' Matei Krupenski primi ordin să plece la Chişinău, fiiinid numit de către ministrul de interne Vice Guvernator al Basarabiei. Postul fiihd şi remuneratoriu şi foarte de cinste, bucuria lui Matei fu desigur mare. Dar iată că fericirile nu pot fi niciodată fără clenci. Catrina Krupenski fiind în luna a opta, nu se putea pune la drum. Conu Matei fu deci nevoit să plece singur-spre a-şi lua postul îm primire, lăsându-şi nevasta în grija mamei ei, Măria Comnen, şi urmând dai albia după naştere să se întâlnească cu toţii împreună în capitala Basarabiei. Din ziua aceia, a plecărei lui Krupenski din Petrograd, începe corespondenţa de faţă. Prima scrisoare e din 5 April 1816 şi începe cu vorbele: „Mult adoratul meu Prieten". Citim în es>. "222 C. G A N E RĂVAŞE MICI DELA CUCOANE MARI 223 toate amănuntele „zilei celei grozave" când, întâia dată după măritiş, îndrăgostita nevastă rămase singură în luxosul ei apartament din St. Petersburg. Catrina era dimineaţa încă în pat, când servitoarea ei Nataliaîi aduse biletul ce-i scrisese soţul ei din primul sat din apropierea Petrogradului. Ea îl citeşte, plânge de emoţie, râde de bucurie, sare din pat şi se duce în iatacul bărbatului. Găseşte pe patul acestuia htiatul lui cel cenuşiu şi începe să-1 sărute, mirândmse singură „cum o bucată de pânză îi poate priicinui atâta fericire". După ce se mai linişteşte puţin, ia un ceai, apoi se îmbracă şi la 12 fix iesă din casă pentru a merge la mătuşa ei Catrina Sturdzîai, al cărei bărbat, Scarlat, murise cu două zile înainte. Din copiii acestora, verii ei de-al doilea Alecu, Ruxandra şi Măria, nu găseşte acasă decât pe Măria, căci ceilalţi doi erJu plecaţi să întovărăşească trupul tatălui' lor la Nev-ski *). Catinca (de altfel aşa i se zicea în familie şi *) Scarlat Sturdza era frate cu Grigore Stuscdza, fii amândoi ai lui Dumitru Sandu Sturdza vel logofăt şi ai' Ruxandrei Ghica, Surorile lor au fost Măria Mavrocoiidiat, Smaranda Filiipesuu şi Zoe Brâncoveanu şi mama ultimului Brâraooveanu, Grigore, mort în 1832. Grigore Sturdza, mare logofăt şi el, însurat ou Domniţa Măria Cailimaki^ era tatăl lui Mihalachi, viitorul Domn al Moldovei (1834—1849), al Elenei Al. Ghica (divorţată şi măritată apoi cu generalul Hartmg), mama celuilalt viitor Domn aii Moldovei, Gri gore Vodă Ghica (1840—1856) şi al Ruxandrei, măritată întâi cu Balş şi pe urmă cu Mavroghani. Scariat Sturdza, fratsle marelui logofăt Grigore, stabilit în Rusia, guvernator al Basarabiei, generat era însurat cu C&trina Mo ruzi, Domniţă, fiica lui Constantin Vodă Moruzi (1777—82) şi a Smarandej Sulgearoglu, şi soră deci cu Alexandru Vodă Moruzi, Domnul Moldovei. Copiii lui Scarlat şi ai Catrinei au fost: 1) Alexandru Sturdza (Alecu), foarte cunoscut om polâtic rus; 2) Ruxandra, care, măritată mai târziu (1818) cu contele Edling, deveni .,,,o femeie celebră", prin inteligenţa cultura şi mai ales prin astfel vom numi-o şi noi de acum înaiinte pentru a o deosebi de mătuşa ei, Catrina) rămase deci singură la rudele ei numai cu tuşica şi cu verişoara. Ele plâng împreună pe mortul unchi Scarlat, şi când, către seară, se întorc ceilalţi copii de la cimitir, Catinca spune lui Alecu ce supărat era bărbatul ei de a fi fost nevoit să plece în Basarabia fără a fi putut „vmdre Ies derniers devoirs ă son oncle" A-lecu Sturdza îi răspunse: „Domnul Krupenski m'a mişcat adânc, căci el e acel care a plâns cel mai ■sincer pe bietul meu tată". Abia seara la nouă ceasuri se întoarse Coana Catinca la ea acasă şi cum soseşte se aşează la birou pentru a scrie bărbatului ei. „Şi iată cum a trecut ziua" zice ea însăşi „Adio, fericirea, viaţa, mângâierea mea. Te sărut, scumpe prieten, şi te strâng la pieptul meu". A doua zi, 6 April, altă scrisoare, dar mult mai scurtă. Era Joia Patimilor şi Coana Catinca fusese la biserică să asculte Liturghia. De acolo s'a dus la bătrânul fost voevod Ipsilanti „pentru a-1 felicita, căci se împărtăşise". întoarsă acasă găsi acolo pe A-lexandru (Ipsilanti sau Sturdza) şi pe fraţii Comiso şji Gavril (Catacazi), care veniseră s-o vadă şi o aşteptau. Ii luă pe tustrei şi merse cu ei la mătuşa Catrina pentru a asculta acolo, în saloanele ei, pe un popă citind cei 12 Evangheli^ti. „Memoriile" ei, şi 3) Maria, măritată cu Sevenin, moartă tânără. Constantin Vodă Moruzi, însurat cu Smaranda Sulgearoglu şi Alexandru Moruzi, însurat cu Eufrosima Şuţu, fiind fraţi, înseamnă că fetele lor, Catrina Scarlat Sturdza.şi Maria Hrisitofor Comnen -erau vere primare, iar eroina noastră Catinca Matei Krupenski vară de al doilea cu Alecu Sturdza şi cu contesa Ruxandra Edling. 224 C. GANE .M'am întors abia acum, foarte obosită. Mă duc să mă culc. La revedere, bunul meu •prieten te sărut din toată inima". Vineri, 7 April, stă toată ziua la biserică şi se roagă de Bunul Dumnezeu să binecuvânteze călătoria bărbatului ei. Ca atare n'a putut vedea pe nimeni, nici pe Ipsilanţi, nici pe Sturzeşti, nici pe Ca-tacazi. Seara moare iar de oboseală şi se culcă, să-rutându-şi bărbatul „scumpul, cel mai scump al meu prieten". Sâmbătă, 8 April, vine popa la ea acasă s-o împărtăşească şi s-o spovedească, şi cum sfântul părinte a primit chiar în ziua aceia „Crucea Sfantei Ana", ea îl pofteşte la masă, vorbind amândoi, mult, cu drag... de bărbatul ei fireşte, dar poate şi de Dumnezeu. După prânz merge în oraş săi cumpere la prăvălie ouă roşii de Paşlti şi când se întoarce acasă găseşte iar în salonul ei pe fraţii Catacazi. Ii pofteşte la cină şi cum se isprăveşte masa, iată că vin şi Prinţii Ipsilanţi, tatăl şi fiul, Constantin şi Alexandru. Pe la11 seara se duc cu toţii împreună la mătuşa Catrina, .pentru a o lua, împreună cu copiii ei, la biserică la Înviere. Scrisoarea din ziua Pastelor, 9 April, începe cu: „Hristos anesti, Scumpul meu prieten! Unde eşti tu acuma? In ce sat îndepărtat pe care nu-l cunosc? Ce nesuferit îmi este gândul acesta!" Deşi a fost noaptea la înviere, se mai duce la biserică şi în dimineaţa! Pastelul „Nu am obosit, căci mi s-a dat un scaun, iar când mă duceam la icoane, trebuind să trec prin mulţimea ceia îngrozitoare, mama şi Ruxandra păzindu-mâ ca pe o copilă, mă fereau de lume ca să nu primesc vre-o lovitură în pântece". Cina o ia cu miamă-sa la contesa Bobtrinsky. Era foarte elegantă: purta „un capot alb" deosebit de RĂVAŞE MICI DELA CUCOANE MARI 225 frumos, însă „uricioasa de croitoreasă a cerut grozav de scump pe el. Inchipuie-ţi dragul meu, că mi-a luat 70 de ruble. Şi poate crezi că mi-1» pus dantelă? Deloc! Dbkr o panglică albă şi un brâu de mătasă, iată toată podoaba rochii". Croitoreasa aceasta era o franţuzoaică, şi Catinca făgăduieşte soţului ei că nu-i va mai călca niciodată în prăvălie. „A propos, mon bon ami" scrie ea „spune-mi te rog ce ai făcut cu diadema şi brăţarele de briliante şi smaragde pe care mi le-a dăruit prinţesa Elena Ghica? le-ai lăsat la giuvaergiu sau le-ai schimbat cu altceva? mereu am vrut să te întreb lucru acesta şi am tot uitat". Când vom: şti ce vom şti despre Maftei Krupenski, vom vedea că întrebarea aceasta a Catincăi poate fi privită ca oarecum subversivă. Dar ea îndreaptă repede o sistfel de bănuială ce s'ar fi putut deştepta şi în mintea bărbatului ei, prin mii de sărutări ce i le trimite: „Te sărut, îngerul meu, inima mea, bunul şi iubitul meu bărbăţel". In ziua de 10 April primeşte în sfârşit o scrisoare de la Matei, din localitatea Porhott, din care află că sănătatea lui e bună, că a scăpat de drumurile cele proaste, şi că-şi iubeşte nevaista. In ziua de 11 ia masa, împreună cu mama ei şi cu soirănsa Aneta, la „Principese" (adecă la Ipsilanţi). Găseşte acolo pe contele Capodistria, marele cancelar al Imperiului şi sprijinitorul Eteriei. Puse cu el un rămăşag pentru un fleac de nimic: dacă pierde, îi va da lui Capodistria zece portocale, iar dacă va câştiga, va căpăta dela el un chilogram de castane — „marons ghxes". La 12 April Catinca se plimbă cu trăsura prin oraş „par le plus beau temps du monde, ce qui rend les fetes tres animees". A venit primăvara, râul a deşii 226 RĂVAŞE MICI DELA CUCOANE MARI 227 gheţat, străzile sunt pline de lume... iar Catinca n'are decât 20 de ani. „Profitons bien de la jeunesse" „Nous n'aurons pas toujours vingt ans" ar fi putut ea cânta, dacă ar fi cunoscut-o pe Manon Lescaut. Seara ia din nou cina la Ipsilanti, „av&c maman", însă pentru ultima oară „în casa cea mare", căci mâine Măria Sa urmează să se mute într'o casă nouă şi frumoasă dar mult prea mică, de nu vor mai putea locui acolo nici fraţii Catacazi, nici Negri". Aflăm, din aceiaşi scrisoare, că Ruxandra Sturdza, care era logodită de un an de zile cu contele Edling, pe care-1 cunoscuse la Congresul dela Viena în 1815, va căpăta deki împărat (Alexandru I) „nostre auguste et genereux Souverain" o zestre de 60.000 de ruble, în loc de 12.000, zestrea reglementară „a Domnişoarelor de onoare". La 13 April Coana Catinca se plimbă iar cu trăsura prin oraş, iar seanas face „o partidă de boston cu mama şi cu Catacazi". Dar la 14 April are lume multă 1?. masă, şi din cea mai simandicoasă: pe cancelarul Capodistria, pe Beizadea Alexandru Ipsilanti, pe baronul şi baroneasa Buller, pe Caliarhi, Negri şi Catacazi. Bătrânul voevod Ipsilanti fusese şi el poftit la cină, d;-?r n'a putut veni, căci îl poftise mai dinainte contele Romantzoff Pentru a face plăcere gazdei, toată lumea ceia atât de simandicoasă a ciocnit paharele în sănătatea călătorului Maftei Krupenski. A dousi zi, 15 April, Catinca Krupenski şi mama ei Maria Comnen, iau ele masa la Ipsilanti, tot în tovărăşia lui Capodistria, iar la 16 April nu iesă toată ziua din casă, fiindcă e „prea veselă, prea mul- ţumită, prea fericită pentru a putea sta de vorbă cu cineva". Starea asta sufletează îi vine din faptul că a primit deodată un pachet eu vre-o 5 scrisori de la soţul ei. I le-a adus un ofiţer, domnul Bolotnikoff, care a mai şi asigurat-o că vremea e frumoasă, drumurile uscate şi sănătatea lui Maftei înfloritoare. De zece zile de când i-a plecat bărbatul, e întâia dată când se simte cu adevărat fericită. De aceia, totuşi, seara iesă din casă şi se duce lai Bobrinsky, unde joacă boston „cu mama şi cu tânărul prinţ Ga-garin". „Am câştigat. Dar poate crezi că de la bogătaşul acela? De loc! De la biata mama". De fapt, scrisorile aceste, deocamdată cel puţin, constituesc un Jurnal, nişte Efemeride, de oarece ele sunt scrise zi la zi., reconstituind ceas cu ceas o viaţă omenească, bună-rea cum a dat-o Dumnezeu, interesantă sau nu, după înţelegerea sau neînţelegerea ce o are omul când e pus faţă în faţă cu „Trecutul", pe care unii îl simt şi-1 iubesc, iar alţii — şi nu din cei mai rei — nu-1 pot asimila, fiindcă li sunt gândurile, cu multă dreptate de altfel, îndreptate înspre „Viitor". Pe ziua de 17 April scrisoarea e foarte scurtă, numai patru rânduri, fiindcă Coana Catinca n'a ieşit din casă decât seara pentru a merge la Bobrinsky, unde s'a plictisit. La 18 April la fel. Aflăm numai din acea scrisoare că Constantin Vodă Ipsilanti s'a mutat în casa lui cea nouă şi ca fiul său Alexandru „ne se porte pas bien". Beizadeaua era răcită. La 19 April, tânăra contesă Bobrinsky se mărită cu Prinţul Gagarin. E îmbrăcată într'o rochie de mătase albă garnisită cu blonde, purtând pe cap o simplă panglică albă, dar coafată de Basson, frizerul la modă a Petersburguiui împăratului Alexandru. Nunta s'a făcut în bisericuţa Gurieff, iar mireasa era tristă de'ţi venea să-i plângi de milă. 228 C. GANE Miercuri 20 April Catrina Krupenski joacă, seara boston la Principesa Dolgoruki. Câştigă, dar tot dela mama, pe care o bănuia că se lasă despoiată de bună voie de fiică-sa. La 21 primeşte vizita Elenei Ghica „la princesse", cea care-i dăruise nişte brăţare care s'au pierdut. De la dânsa află oă preotul grec care fusese duhovnicul lui Matei Krupenski, e mutat de la Petersburg la Iaşi şi că în drumul său spre Moldova, va trece prin Chişinău. Noutatea aceasta care pare a fi fost „senzaţională", o avea Elena Ghica de la „Principesa Cantacuzino Mama" printr'o scrisoare venită din Moldova! Principesa Cantacuzino. Mama — parcă ar fi fost vorba de Mairia de Medicis sau de Ana de Austria! Alexandru Ipsilanţi îşi petrece toată ziua aceia la coana Catrina, împreună cu baronul Buller. Dar e şi „maman" de faţă, honni soit, şi se joacă iairăşi boston, qui mal y pense! La 22 April, ziua< Coanei Catincăi, se crestează cu două răboaje. Unul, pentrueă l-a văzut pe Alexandru Cuza, un văr de al bărbatului ei *), care-1 întâlnise pe conu Maftei la „Veliki Luki", cu care a şiluat cafeaua împreună într'un han. Scrisori dela dânsul nu i-a adus, fiindcă nu ştia? Cuza că va veni la Petersburg, dar a asigurat-o că bărbatul ei „se bucură de o sănătate înfloritoare", ceiace pentru îndrăgostita femeie era cel mai frumos dar ce i s'a putut face. — Altul, fiindcă a făcut cunoştinţa-vii-toarei ei moaşă „care este simpatică şi veselă", care a sfătuit-o să facă băi calde şi i-a spus că va naşte probabil la începutul lui Mai. „Deşi nu mă pot plânge de sănătatea mea dar aşi fi foarte fericită să scap de greutatea aceasta" mărturiseşte tânăra nevastă. *) Alexandru Cuza era fratele bunicului lui Alexandru Vodă. RĂVAŞE MICI DELA CUCOANE MARI 229 La 23 se duce să felicite pe D-na Vetzmitinoff **) de ziua ei. „Din fericire n'a găsit-o acasă". Acest din fericire e o poamă întreagă. Va să zică, acum 125 de ani, ca şi azi, obligaţiunile sociale erau aceleaşi; făceai vizite plictisitoare şi erai încântat dacă nu găseai acasă persoana, pe care de ai fi găsit-o, i-ai fi spus toate cele mai mincinoase politeţe din lume. Familia lui Scarlat Sturdza a luat în casă o fetiţă drăgălaşă, pe care o chema Elena şi era foarte iubită de toţi. Fata era „adoptee pour Vhiver", înfiată pentru iarnă, saiu mai bine zis: mchiriaită pentru un sezon — ideie originală, care constituia poate în Rusia ţaristă un obicei. Masa de seară o iau la Constantin Vodă Ipsilanţi. O altă întâmplare, din 24 April, ne aminteşte iarăşi vremurile de azi, când boierii, caire din-cauza exproprierilor silite nu mai au bani, vor totuşi să rămâie boieri. Coana Catinca şi mama ei Măria iau prânzul la contele Gudoviei, pe care nici nu-1 cunosc. Dar s'a întâmplat că contesai Bulgari trebuia să-şi serbeze în ziua aceia onomastica şi n'avea unde să-şi primească mosafirii „fiindcă locuia într'un han", (dans une auberge). Contele Gudoviei i-a pus atunci palatul său la dispoziţie, rugând-o să poftească în casă la el pe cine o vrea ea. „Am avut fericirea să fim invitaţi şi noi acolo" scrie Catrina Krupenski „dar prânzul a fost grozav de lung şi plictisitor". Expresia de.han, auberge, pentru hotel, era atunci obişnuită şi a rămas apoi din generaţie în generaţie până la sfârşitul veacului trecut. Bătrânii o mai întrebuinţau încă pela începutul secolului nostru şi contele de Castellane ne povesteşte cu mult haz cum mătuşa lui, Prijoesa RadziwiM, care în viaţa ei nu **) Nevasta Ministrului Poliţiei. 230 G A N E mâncase aiurea decât acasă la ea sau la prietenele ei, fiind poftită într'o zi, prin 1910, de un mare personagiu politic la Hotel Ritz la Paris, unul din cele mai mari, mai luxoase şi mai scumpe hoteluri din lume, acria nepotului ei: „Figurez-vous ce qui m'est arrive hier, fai dîne ă l'auberge" (închipui-ţi ce mi s'a întâmplat ieri, am prânzit într'un han!). La 25 şi 26 April, nimic interesant. Două scrisori scurte, din care se vede că vremea fiind urâtă, Coana Catinca n'a ieşit din casă, decât o singură dată' pentru a prânzi la prinţul şi prinţesa Cantacuzino, mare cinste şi aceia fiindcă Alexandru Matei Cantacuzino era Mare Şambelan al Curţii Imperkile. Nevasta lui, E-lisabeta, era o rusoaică născută Daragan *). La 27, cină la Calliarhi în cinstea lui Capodistria. Catrina Krupenski e aşezată la dreapta Cancelarului, care-i arată' o prietenie de care biata femeie nu se mai desmeticeşte. „Nu-ţi poţi face o ideie, dragul meu, de prietenia pe care mi-o arată omul acesta. Şi-a dat osteneala să mă servească el însuşi din toate felurile de bucate, iar când s'a adus şampania a ridicat paharul, spu-năndu-mi în sănătatea bărbatului D-tale". După masă, în salon, Capodistria prezintă Gatri-nei pe Manuc, vestitul Manuk Rey, armeanul-turco-rus. fabulos de bogat, fiul acelui Manuc Bey şi el, care cu 30 de ani în urmă clădise la Bucureşti cel d'intâi han al Capitalei „Hanul lui Mănuc" — Hotel Ritz de pe atunci — transformat mai târziu în Hotel Dacia, care mai există încă şi azi pe locul unde era *) Alexandru Cantacuzino ©ra fiul lui Matei, vel vornic în Moldova trecut în Rusia pe la sfârşitul veacului al XVin-lea şi în_ surat cu Domniţa Ralu Calldimaki. Din fiii lui Alexandru şi ai Eli sabetei Cantacuzino, umuL Matei, a lăsat descendenţi în Moldova^ oltul. Mihai, în Rusia şi um al treilea, Dumitru, în Germania ffiavaria). RĂVAŞE MICI DELA CUCOANE MARI 2a atunci, în Piaţa Sfântul Anton, pe ruinele vechii Curţi Domneşti. Catrina Krupenski îl găseşte .pe acest Manuk cât se poate de plăcut. „II a l'air bon et spirituel", bun şi cu duh. La 28 April, prânzul îl ia la prinţii Gagarin, noii căsătoriţi de mai dăunăzi, iar cina „avec mamaun chez la Pouchkine". O fi poate vorba de mama vestitului poet Puşkin. La 29, nimic. A fost la mătuşa ei Sturza. La 30, i s'a adus două doici, pe aleselea. Sunt amândouă atât de frumoase, încât nu ştie pe care s'a aleagă. „Je n'ai que l'embarras du choix, je Ies ferai visiter par la sage femme, et je verrai laquelle a le meilleur lak". A fost şi la Ipsilanti, unde „am văzut-o pe Domniţa Smaragda, dar pe Domniţa Elena n'am putut-o vedea, căci era poftită la Curte". întâi Mai: „Iţi aminteşti, bunul meu prieten, ara mea (Sultana Sturdza) e încântată de el ,şi are dece, căci băieţelul este în adevăr frumuşel, bun şi liniştit" I-se trimit tatălui măsurile tuturor membrelor corpului acestui fenomen, care nu plânge niciodată, decât doar scânceşte când îl spală doica. 234 C. G A N E Cumnata Anica, sora mai mică a Catincăi, cea care are din toate cel mai frumos stil epistolar, care ştie oel mai bine franţuzeşte -şi care pare a fi fost o fată cu un suflet deosebit de frumos, scrie şi ea în aceeaşi zi lui Matei Krupenski că „micul Gheorghe aste portretul mamei-sei în picioare, e foarte alb şi deosebit de liniştit. Doarme pe divanul cel mare sub portretul tău iar patul Catincăi este sub portretul tatei, aşa că se simt amândoi bine ocrotiţi. Lisinca — a treia soră — mănâncă un ou lângă mine şi spune că-l mănâncă în sănătatea copilului. De acum înainte tot ce voi mânca, voi spune şi eu că mănânc în sănătatea copilului... Şi mi-e o foame...!". Cât despre mamă, ea e sănătoasă tun, însă nu i-£e dă de mâncare, fiindcă aşa se cuvine lehuzelor. Va mânca numai supă de griş, iceeace o supără mult, dar bunica „ştie ce face". La 11 Mai, nici o scrisoare. La 12, câteva rânduri dela Catinca : „In sfârşit, dragul meu ,mi s'a dat voie să-ţi scriu câteva cuvinte. Mă aflu, slavă Domnului Joarte bine şi la fel micul şi dragul de Gheorghe, care-ţi sărută mâinile şi-ţi cere binecuvântarea. Te sărut şi eu, prea scumpe, şi trebuie să isprăvesc căci nu mai am voie să scriu. Adio, mulţumeşte lui Dumnezeu şi fii pe pace. Prietena şi soţia ta. C. Krupenski". Mama Maria e indignată. „Uite" scrie ea „că mi-a furat fata două rânduri, căci nu i-am dat voie să scrie decât trei, şi ea a scris cinci... Ieri i-am dat bulion de pui şi astăzi la fel, căci numai astfel se poate îndepărta pericolul în atari împrejurări... Doica e frumoasă şi bună. Nu ştie încă, săraca, deloc ce trebuie să facă, dar voiu învăţa-o eu. E încântată de lucrurile ce i-am cumpărat boneţică, salbe şi altele. Ne-a costat cam scump, 500 de ruble, dar însfârşit, cum Georginka e sănătos, nu ne pare rău de nimic. Gro- RĂVAŞE MICI DELA CUCOANE MARI 235 zav e de frumos copilul acesta, şi e şi nostim, îi place să se joace mişcându-şi mereu braţele şi picoruşele. Şi seamănă cu tine lăit". Lăsând la o parte faptul că fenomenul acesta de copil făcea lucruri pe care niciodată nici un alt copil nu le-a făcut, să se joace anume, miişcându-şi mereu mâinile şi picioruşele, dar interesant e că ,după părerea Anicăi, era portretul mă-sei în picioare, iar după a bunicăi, portretul tatălui în picioare. Iarăşi un lucru vechiu ca lumea; tout a fait sa mere, tout a fait son pere ! Dintr'o scrisoare a Anicăi din aceeaşi zi aflăm ceva ea totul interesant. Anume, că erai pe atunci un obicei, poate numai la Fanarioţi, ca de câteori intra cineva în casa unei lehuze, să aducă bani — un galben ! nu mai mult. Şi cu acest prilej, cumnata Anica ni-1 înfăţişează pe fostul Voevod Constantin Ipsilanti altfel decât tot la prânzuri şi la cine. Aflăm câte ceva din firea acestui om, care în tinereţe fugise de acasă să cutreiere lumea, făcând astfel pe tatăl său să-şi piardă tronul, iar acum la bătrâneţe se făcuse un sever moralist şi un foarte autoritar fost stă-pânitor al Munteniei şi al Moldovei. Duduia Anica Comnen ne- spune chiar vorbe de ale lui Ipsilanti, cum anume au fost rostite, ceeace dă întotdeauna trecutului un farmec deosebit, înfăţişându-ne pe oamenii aceştia morţi de mult ,vii în faţa noastră. întâmplările au fost două. Una cu bietul Negri, viitor ministru al Rusiei la Teheran, cealaltă cu Maria Comnen, mama soalcră. Să dăm cuvântul Anicăi: „Casa e acum toată ziua plină de lume. Se strâng galbenii unul lângă altul, dar nu atât de mulţi pe cât aşi fi dorit. Negri n'a adus nimic şi a fost foarte ruşinat când l-a întrebat Prinţul Ipsilanti de ce n'a dat bani. Negri i-a răspuns că el nu ştia că trebuia să dea ,iar Măria Sa îi zice : dar nu cred, domnule; dacă RĂVAŞE MICI DELA CUCOANE MARI 237 230 C. GANE a ştiut comisul, nu se putea să nu ştii şi dumneata. O să zică lumea că domnul Negri nu ştie să se poarte, sau că e un sgârcit! Şi de atunci bietul Negri n'a mai venit pe la noi. Cred că-i este ruşine. Măria Sa vine în schimb în toate zilele şi întreabă de sănătatea Catincăi. In ziua natşerei, el, cel d'întâi şi-a adus galbenul. E un om foarte bun, dar e uneori nesuferit. Inchipui-ţi că deunăzi, când am primit scrisoarea ta dela Kiew, el >&ra la noi şi a \certat-o pe mama că a citit răvaşul înainte de a i-l da să-l citească el întâi. Degeaba îi spunea mama că nu se poate şti ce scrie un bărbat nevestei sale, el nu voia să ştie de nimic şi repeta mereu : ,,E foarte nepoliticos, e foarte nepoliticos". Felul acesta voevodal de a porunci în casă străină, în surghiun fiind, lui Negri să dea bani, Mafiei Comnen să-i arate lui slerisoarea înainte de a o citi ea ,este atât de caracteristic pentru apucăturile fanariote de la începutul veacului trecut, încât numai rândurile aceste din răvaşul Anei Comnen fac mai mult decât osteneala de a fi scotocit toată această corespondenţă bătrână a Krupenskilor de acum o sută douăzeci de ani. Contele Capodistria în schimb „e un om delicios, de-o bunătate în adevăr rară. El a venit a doua zi după naştere ca să întfebe de sănătatea Catincăi, şi deşi nu era nimeni la voi, a rămas de vorbă cu mama dela 8 până la 11 seara... Am primit scrisoarea dela Chişinău. Catinca e încântată. De acum ne pregătim şi noi de drum... Lizi Cantacuzino a şi plecat. Ea a rugat pe mama să-şi dea cuvântul de cinste, că atunci când vom trece pe la moşia ei, să ne oprim măcar o zi. Vremea e urâtă ,rece şi umedă". Tot dela cumnata Ana e şi scrisoarea din 15 Mai. Catinca e în pat, ţinând în braţe pe micuţul şi scumpul înger de Gheorghe, legănându-1 uşor ,ca să adoarmă. Ei, soră-sei Anei, nu-i dă voie să-1 ia, fiindcă spune că nu se pricepe şi o să-1 scape jos. „...Totuşi uneori îl iau, când nu e nimeni în odaie, şi atunci îl ţiu câte un sfert de ceas, şi dacă vivie mama şi mă găseşte cu el în braţe ,atunci, ne certăm". Ne e oare drăguţă foci cu felul ei simplu de a seri, cumnata asta a lui Maftei ? „Catinca merge din ce în ce mai bine şi de mâine credem că nu va mai sta în paţt". Vorbeşte apoi Anica despre un domn Besak, care va fi peste vreo 25 de ani, consulul Rusiei la Iaşi, şi despre Vasile Milo şi sora lui, verii lui Maftei fa cărui mamă, Măria, era născută Milo). Această vară-sora lui Milo, a sosit la Petersburg Sâmbătă 13 Mai şi Duminică 15 a trimis la Catinca Krupenski, prin-tr'un servitor, o scrisoare dela Teodor, fratele lui Maftei, dar ea n'a venit încă să-i vadă. Spătarul Vasile Milo era tatăl vestitului actor ieşan şi autor dramatic, Matei Milo, care pe atunci, în 1816, avea abia frageda vârstă de trei ani. Mai aflăm prin aceiaşi scrisoare, că Măria Comnen mai avea o fată, în afară de Catinca ,de Anica -şi de Lizinca. O chema Sofinca, era sănătoasă şi veselă şi—i trimitea cumnatului Maftei mii de să:~utări. Această Sofinica era fata cea mai mică, pe care urma s-o trimită mamă-sa în curând la pension, şi care se va mărita abia peste 10 ani, în 1826, cu Gavril Ca-tacazi. La 16 Mai scrisoarea e dela coana Catinca. „Iată, după opt zile m'am dat jos din pat; sunt sănătoasă şi te iubesc. Micul Gheorghe e dulce, liniştit, lumea îl găseşte frumos şi mătuşa Sturdza se prăpădeşte după el. Botezul va fi poimâne şi vom avea două perechi de naşi, pe Măria Sa Vodă Ipsilanţi cu mătuşa mea şi pe contele Capodistria cu mama. Popa 238 G A N E o să vie la trei, şi după aceia toată lumea o să mănânce la noi. Masa asta o să mă coste cam mult, dar nădăjduiesc că n'o să te superi, căci sunt sigură că dacă erai aici, făceai la fel"... Noblesse oblige ! Atâta lume simandicoasă costă bani ! Catinca termină scrisoarea cu nişte cuvinte duioase, care ne-o înfăţişează într'tuin chip simpatic, ca fiică de data această, nu numai ca soţie: „Te rog, iubitul meu, să pregăteşti pentru mama o odaie frumoasă ,să locuiască comod. Nu uita să-i pui puf mult în saltea, căci nu poate dormi decât pe moale. Trebuie să încercăm s-o despăgubim cât mai bine de marea jertfă ce face de a veni cu noi". Şi coana Catinca se plânge şi ea, că sora lui Vasile Milo e de trei-patru zile la Petersburg şi n'a venit încă s-o vadă. Despre aceşti Milo trebuie să mai spunem o vorbă. Bunicii lui Matei Krupenski, lordachi şi Elisa-beta Milo, precum şi mamă^sa Maria, eraiu stabiliţi în Rusia dela începutul războiului iruso-turc şi a ocu-părei Basarabiei din 1806, însă Vasile Milo, spătarul (tatăl actorului Matei), fiul stolnicului Matei, fratele lui lordachi şi văr primar cu Maria Krupenski, soacra coanei Catincăi, a trăit toată viaţa lud la Iaşi. Prezenţa lui şi a sar ei sale la Petersburg în 1816 era deci numai accidentală şi probabil pentru aifaceri de moşii de prin Basarabia, căci dacă air fj venit numai să-şi vadă rudele, atunci nu s^ar fi plâns toată familia Krupenski că sora lui Vssifle nu catadicseşte să vină s'o vadă. Trecem mai departe. Scrisoarea din 16 Mai a Catrinei Krupenski are un adaos de mâna mamei ei Maria Comnen, care trimite ginerelui — după câteva' tânguiri băneşti, că nu le ajung gologanii de drum — şi sfaturi politice: RĂVAŞE MICI DELĂ CUCOANE MARI 239 „Vara mea Sturdza se miră că n'ai scris încă lui Capodistria. Eu v-am răspuns că n'ai avut timp. Dar d-ta, dragul meu, te rog s'o faci fără întârziere, şi să-l mai întrebi câteva lămuriri despre Basarabia...". Capodistria era cancelarul Imperiului Rusese< el îl trimisese pe Matei Krupenski ca vice guvernator al Basaribiei şi sfaturile Măriei Comnen se arată deci a fi fost de o deosebită cuminţenie. După politică, iar micile chestiuni casnice, de-o importanţă de care îşi bate joc însăşi subseriitoarea răvaşului: „Ieri seară Prinţul (Ipsilanti) şi Contele (Capodistria,) au stat la mine câteva ceasuri, A fost o mire consultaţie cu privire la cheltuielile naşilor. Eu le-am spus ce trebuie să facă, dar ei nu m'au ascultat şi mâine vor să se întâlnească iarăşi la vară^mea pentru această importantă afacere. N'aşi vrea ca dumnealor să facă cheltuieli, de aceia le-am spus că n'au nimic de dat decât doar plata preotului şi un bacşiş moaşei. Iar sfârşitul: „Copilul ţipă acum, fiindcă îl înbăiază doica. Buna ziua, dragă. Vai! peste câte zile Sofia va fi la mănăstire! Of! Of!" La mănăstire! adecă la un pensionat de călugăriţe, un fel de Notre Dame de Sion. O despărţire deci de câţiva ani de familie. Şi buita maică-sa suspină! La 17 Mai s'a făcut botezul lui Georg'nka. Fenomenul a fost băgat în apă şj abia dacă a ţipat. „Toată lumiea l-a admirat". ,,Masa a fost bună şi bine servită. Datojesc aceasta bunei mele mame, care şi-a dat multă osteneală ca Ivcrurile să iasă bine. A fost la masă toată familia lui Vodă Ipsildnti, Ruxandra, Alecu şi Maria Sturdza. Pe copil l-a ţinut Ruxandra (viitoarea contesă Edling) în braţe, fiindcă mătuşa Sultana a spus că n'are mână fericită şi toţi copiii pe care îi botează mor... 240 C GANE RĂVAŞE MICI DELA CUCOANE MARI 241 Nu-mi place să anticipez, dar chestiunea e în adevăr prea interesantă. Georginko acesta, frumosul şi cumintele înger, care a fost ţinut la botez în braţe de fiica Sultanei Sturdza, pentru ca să nu-1 ţină ea, nenorocoasa... n'a avut parte să trăiaslcă. Ne bucurăm acum, dragi cititori, cu Ipsilanţi şi Capodistria împreună, la botezul lui, dar îl vom şi jăli în curând împreună cu părinţii, la înmormântare. La scrisoarea acesata a Catrinei din 18 Mai, mai este din nou un adaos a Măriei Comnen : „Slavă Domnului, toată lumea e bine, micul creştin e cuminte şi masa a fost minunată. Mais voilâ pres de 300 roubles qui iront dans une chaise per-see". Şi am uitat să spun că cu câteva zile mai înainte cumnata Anica scria şi ea, cu acelaş ,,sans gene". „Le petit Georginka sera un excelent artilleur, il tire deja tres bien ses coups de canons, et pas plus tard que dans le moment il nous a regale d'un". Scrisorile nu mai urmează zilnic, vom vedea îndată dece. La 21 Mai ni se vorbeşte iar de Ipsilanţi. Măria Sa a adus coanei Catincăi un dar de botez „un şal destul de frumos". Dar i-a spus că lui nu-i place, însă că nu l-a cumpărat, l-a ales dintre acele pe care le avea şi o roagă să-1 poarte în toate zilele pentru a nu strica pe ale ei, care sunt mult mai frumoase. De unde se vede că Ipsilanţi, care certase pe Negri pentru un galben, era el însuşi un om sgârcit, dar încolo deosebit de bine crescut, cu maniere elegante. Iar Coana Catrina nu s'a lăsat mai prejos, i-a răspuns că deoarece şalul e dintr'ale sale, îi va fi cu atât mai drag ! In restul scrisorei e vorba numai de banii pe care i-a primit dela soţul ei — mulţi — pentru drum, pentru plata unor datorii, ale ei şi ale lui, precum şi de schimbul foarte scăzut de la o vreme. Mai e vorba şi de Basarabia ,pe care Catrina pare a nu fi cunoscut-o încă : „Svinin, care mi-a adus scrisoarea ta, e încântat de ţara aceia şi de locuitorii ei. Mi-a lăudat mult bunătatea poamelor şi ale vinurilor, şi mira făgăduit să-mi dea şi o sticlă ca să-l încerc. Mi-a promis să-mi arate şi câteva vederi din împrejurimile Chi-şinăului, făcute de el..." „Nu-ţi pot spune, dragul meu, ce plăcere mi-ai făcut când mi-ai scris că ţî~a plăcut jurnalul meu... dar mă rogi să tot scriu mai departe, şi eu nu mai pot, fiindcă sunt silită să rămân în casă încă şase săptămâni. O zi seamănă prea mult cu cealaltă şi jurnalul ar deveni monoton, de-aceia l-am întrerupt". Doamna Hufeld a venit însfârşit s'o vadă. Doamna Hufeld e sora lui Vasile Milo, vara bărbatului ei pe care Catinca încă n'o cunoştea. Găseşte că seamănă mult cu fratele ei, dar i-a plăcut mai ales bărbatul doamnei. „E un om foarte cum de cade... de altfel şi ea pare bună şi mi-a adus un dar dela Teodor (Krupenski, fratele lui Maftei). Anume un şal de bumbac, care imită destul de bine, pe cele turceşti. E foarte frumos. Mi~a adus şi şapte cutii de rahat. Te rog, dragă să săruţi pe Teodor din, partea mea şi să-i mulţumeşti. Sărut şi pe Zoe (sora lui Matei şi Teodor Krupenski). Mătuşa mea Sturdza a plecat ieri. Copilul nostru e drăguţ de tot, dulce şi cuminte... Nu uita să-i faci un pătuc frumos, dar nu un leagăn. Te sărut cu foc. Catrina". La 21 Mai era ziua onomastică a fostului voevod Constantin Ipsilanţi. Cum era însă poftit de împăratul Alexandru la Pavlowski, el amână recepţia de la dânsul de acasă pe a doua zi 22 Mai, când pofti 16 242 c. gane răvaşe mici dela cucoane mari 243 la masă, printre alţii, pe Catinca Krupenski şi pe sora ei Lizinca Pestşureff. De sfântul Constantin, neavând deci alte obligaţii, coana Catinca, împreună cu mama ei, întovărăşiră pe văduva lui Scarlat Sturdza. care pleca la ţară, până într'un sat la şapte verste de Petersburg. Mai era în convoiul acela, în afară de toată familia Sturdza, fraţii Catacaizi, Negri, Cuzi, Clendo, Dimaltiâi „şi alţi greci" care prânziră toţi într'un han, luând ,.un tres mauvais diner". Peste zece zile coana Catinca va întovărăşi şi pe sora ei Lizinca, pe urmă pe Alexandru Ipsilanţi. ,,Şi în sfârşit, pe la 25 Iunie, oh, fericire! ne vor duce alţii pe noi. Cuvintele acestea mă fac să salt de bucurie, adoratul meu bârbăţel". Urmează trei zile de tăcere. La 25 Mai, scrisoarea e înflăcărată : „Cu cât se apropie clipa plecării, prea scumpul şi adoratul meu prieten, cu atâta creşte nerăbdarea de a te vedea şi âe a te săruta. Toată ziua mă gândesc numai la asta, numai la tine. Ce lungă îmi pare vremea departe de cel pe care-l iubesc, de cea mai scumpă fiinţă pe care o am în lume... în curând, în curând, voi fi lângă tine şfh nu ne vom mai despărţi niciodată, s'a isprăvit, niciodată nu ne vom mai despărţi, mai bine orice chin de cât acesta". Biată neştiutoare fire omenească ! Tristă poveste, veche ca lumea ,mereu reînoit! „NICI ODATĂ", vorbă spusă de toţi, de nimeni ţinută... Şi înainte mult mai este, de vom vedea şi noi ce s'a ales dintr'a-cel „nici odată" al Catincăi Krupenski. De altfel, parcă-parcă începe să se furişeze, îndată după această scrisoare, un presentiment în sufletul Catriinei. Patru zile nu scrie deloc, dar în ziua a cin cea, la 30 Mai, ea se tângueşte că n'a primit de mult nici uh rând de la iubitul ei Matei'. „Poşta a venit şi nu mi-a adus nimic. Ce e tăcerea aceasta ? Mă nelinişteşte şi mă îndurerează. îmi vei spune că mi-ai scris de două ori, odată printr'o' ştafetă şi altă dată prin Svinin. Dar mie nu-mi ajunge, eu vreau scrisori şi prin poştă...". . Principesa Elena (e vorba de Elena Alecu Ghika, sora viitorului Domn Mihai Sturdza şi mama celuilalt viitor Domn Grigore A. Ghica) rugase pe Matei Krupenski să se ducă, cum va sosi ,în Basarabia să vadă şi moşiile ed, în ce stare se află. Krupenski, care avea altele în cap, făgăduise dar nu făcuse nimic. Coana Catrina îi sicrie la aceeaş dată de 30 Mai: „Pentru Dumnezeu, dragul meu, scrie o scrisoare Principesei şi spune-i ceva despre satul ei. Ea nu mă lasă în pace; de câte ori vine aici mă tot întreabă dacă ai fost pe la moşia ei, sau poate că ai de gând se trimiţi pe altcineva. Eu nu ştiu ce să-i spun. Te rog, dragă, scrie-i cât mai curând". La 1 Iunie micul Georginca a fost vaccinat. Fireşte că fenomenul acesta, cum nu plânsese la botez când îl băgase popa în apă, n'a avut nitei după vaccinare, febră aproape de loc". Petersiburgul se goleşte, căci a venit vara şi trebuia să plece lumea la ţară sau la băi, acum 120 de ani ca şi azi. Sultana Sturdza plecase acum 10 zile, Lizinca Pestşureff, sora Catrinei, pornise „ieri, 31 Mai", peste trei-patru zile se va duce bătrânul fost voevod Ipsilanţi la Kiew, fiul său Alexandru „la băi la Toeplitz", Gavril Catacazi la Constantinopol şi Negri în Pensia „cu Ambasada". Pe la sfârşitul lunci va pleca şi Alecu Sturdza „la mama lui la ţară, pentru a fi la nunta Ruxandrei" — adecă a surorei lui, care se mărita cu contele Edling. De altfel, curând după aceia se va însura şi el şi nu se va întoarce la Petersburg decât în Septembrie, cu nevasta lui. 244 C. G A N E „Voilă toutes Ies nouvelles, tres cher ami. Nous aussi nous commengons ă nous preparer pour le voyage et cette ocupatîon me fait un plaisir extreme". La 9 Iunie noui tânguiri că n'a primit, de Dumnezeu ştie când, scrisori de la Maftei: ,,...Sunt îngrijorată de moarte, inima îmi este pătrunsă de nelinişte... De ce taci ? Mii de gânduri îmi trec prin cap, nu ştiu la care să mă opresc...". La 13 Iunie la fel: „Tot nimic. Sufăr. Toate eşti bolnav? Oh! de-ai şti cât sufăr...". Iar peste durerea desamăgirii, se adaogă alta, In sufletul acestei femei îndrăgostite şi măritată abia de un an, se furişa, întâia dată, o grijă materială, întâia dată i se înfăţişa în faţa ochilor viaţa cea serioasă cu alaiul ei de neplăceri şi necurmate neajunsuri. Krupenski se împrumutase de la un evreu Voye-vodski cu o sumă însemnată de bani, iscălind o cambie a cărei scadenţă era la 13 Iulie. Catrina ştia că soţul «i nu va avea de unde plăti şi o treceau, biata femeie, năduşelile : „Ieri a fost băiatul lui Voyevodski şi a vorbit cu mama întrebând-o dacă banii vor fi la termin aici. I-a spus că legea îngăduie o lună de aşteptare şi că dacă până la 13 August datoria nu va fi plătită, se va vedea nevoit să protesteze poliţa. întrucât mama e girantă, i-a spus că crede de datoria lui s'o înştiinţeze şi pe ea. Pentru Dumnezeu, dragul meu, fă tot ce-ţi stă în putinţă pentru ca banii să sosească la vreme şi să nu ni se facă ruşinea de a ne protesta poliţia... M'am îngrijit şi de vânzarea mobilelor, dar poţi să-ţi închipui că nu ni se dă mai mult de 3.000 de ruble pentru tot ce avem. Voi fi nevoită până la urmă să le dau pe preţul acesta...". La 15 Iunie Catrina primeşte însfârşit câteva scrisori dela soţul ei. Femeia s'a liniştit, dar nu e mul- RĂVAŞE MICI DELA CUCOANE MARI 245 ţumită, căci le găsetşe mult prea scurte, câte 10 linii una. „Asăzi am dat" scrie ea „un diner d'adieu chez nous pour le vieux Prince Ipsilanti, qui part demain. Capodistria y a ete aussi". Scrisoarea se termină cu un adaus de mâna Măriei Comnen, care spune ginerelui ei că ea va da bucuros 500 de galbeni pentru a plăti o parte din datoria lui ,dar că aceasta nu ajunge „fiindcă oamenii aceştia vor numaidecât toţi banii lor până la 15 August, altfel ei vor protesta poliţa. Iţi mărturisesc că a fost ca o lovitură de trăsnet pentru mine, căci aşa ceva mi se va întâmpla pentru întâia dată în viaţă. Le-am sp-i ceară d-nei Balş vre-o mie de ruble cheltuite de ea. In vara 1280 Guvernatorul, sau cum i se spunea „namestnicur, Basarabiei contele Bahmetiew fu înlocuit cu generalul Inzow. Măria Comnen,^ care pierdea un prieten- începu o nouă captare a bunei voinţe a acestuia pentru ginerile ei Matei, Puse pe vara şi pe nepoţii ei Sturza în mişcare şi la 31 August scria Catincăi că a primit o scrisoare „de la buna mea vară, care'mi spv.ne că a văzut pe contele Capodistria, care a asigurat-o că va scrie noului şef în favoarea lui Matei". Tot în August 1820 a murit la Petersburg prinţul Bagration. Nevastăsa Zoe, fiica marelui vornic Ştefan Văcărescu şi a Luxiţei Prijbeanu, trăia cu el foarte prost şi moartea aceasta a fost pentru ea o uşurare. Măria Comnen scrie fiicei sale: „lat-o pe Zoe văduvă. Cine ştie dacă nu e spre binele tuturor că s'a sfârşit astfel. Ea va putea poate să se mai mărite; căsătoria aceasta nu era de invidiat, capitalul scădea din zi în zi şi Dumnezău ştie ce s~ar mai fi întâmplat". La 7 Septembrie aflăm că familia Oatacazi se află la Chişinău, ceiace bucură mult pe coana Măria, care-şi pusese ochii pe unul din fraţi, pe Gavril, pentru fata ei Sofia, cea icare se afla încă la pension. Mai aflăm că Negri, noul ministru rus în Persia, a plecat la Bucara, şi că Măria Comnen ţine mult la el ,,fiindcă nevasta lui e sora iubitului meu Alexandru (Ipsilanţi)". Şi fiindcă e vorba de colonia moldo-fanariotă din Rusia, să mai arătăm că D-na Wlangali (născută Mânu) va avea un copil, lucru care o nelinişteşte mult pe coana Măria, fiindcă „e primul copil şi ea e destul de bătrână, cel puţin 35 de ani... dar Dumnezău e mare!" Scrisorile din 22 Septembrie şi 12 Octombrie nu conţin nimic interesant, decât că domnul PaşkowsM a venit la Petersburg „cu toate hârtiile din Basarabia", pe care Măria Comnen le-a luat la ea> dar de frică să nu se întâmple ceva „le voi da, pecetluite 272 G A N E cum sunt, Domniţei Ruxandra, care nu iesă niciodată din casă". Prin urmare nici Matei Krupenski, nici Maria Comnen, nu erau străini de pregătirile revoluţionare ale lui Alexandru Ipsilanti. Ba mai mult, la 31 Octombrie o parte din conspiratori" iau masa împreună la Capodistria. Erau acolo Maria Comnen, viitorul ei ginere (acum oficial logodit cu Sofia) Gav-ril Catacazi, Alecu Sturza cu nevasta lui şi Severin, fostul cumnat al Sturzeştilor. La 8 Noembrie ni se vorbeşte iar de Elena Harting, născută Sturza (sora lui Mihai Vodă), care a mai făcut la Chişinău o nouă trăsnaie: „Vous avez bien raison, ma Catho, de dire que la benidiction de Dieu ne peut Ies suivre. Leurs moeurs sont par trop depraves. Du reste je trouve la Harting dans tout ceci la plus coupable et la plus vilk des crea-tures" 21 Noembrie. Doamna Wlangali a născut un băiat. Mihai. Cu toate că are „peste 35 de ani" e sănătoasă tun. Prinţesa Zoe Bagration a dat un prânz foarte vesel, la care s~a băut în sănătatea luii Maftei! Bărbatul care-i manca zestrea n'avea nici trei luni de când zăcea în mormânt. Coana Maria mai scrie: „Je benni ma chere pe-tite gentille Mary", fetiţa de doi ani a Catincăi Krupenski, care va fi mai târziu prinţesa Grigore Cantacuzino. 8 Decembrie nimic interesant. 15 Decembrie, împăratul Alexandru a făcut doaimnei Negri cinstea să daseze cui ea o poloneză. 13 Decembrie: „îmi pare bîne, Catho, că petreci pe la balurile din Chişinău şi că te-ai făcut atât de elegantă..." Anul 1821, anul cel mare ! Corespondenţa Măriei Comnen se mărgineşte la 25 de scrisori, deci în medie două pe lună. întâmplările Eteriei au în ele numai un răsunet înde- RÂVAŞE MICI DELA CUCOANE MARI 273 părtat, trecut prin sita sufletului scriitoarei, preocupată ca întotdeauna de soarta copiilor ei, de situaţia lui Matei, de starea materială precară în care se află şi de „mondanităti". Totuşi, fiul Măriei, Dumitru Comnen, va intra în armata eteristă. Alexandru Ipsilanti va fi în capul eji, ceiace face că această mamă şi prietenă nu va putea rămâne nepăsătoare faţă de evenimente. Vom extrage din corespondenţa anului 1821 toate paginile referitoare la ele. La 1 Februarie (întâia scrisoare din acel an) aflăm despre familia Ipsilanti, că Domniţa Ruxandra şi fratele ei Iancu s-au certat cu doamna Wlangali (Mânu) şi de unde locuiau până atunci la Petersburg împreună, ei s-au despărţit, mutându-se fie care în apartamente separate. Alexandru fireşte că nu este acolo, căci altfel „lucrurile s-ar fi putut aranja". Mari'a Comnen — mamunişca — cere ginerelui ei (nimic de a face cu Eteria) chitru şi brânză de la Chişinău: du Kitro et de la brinza. La 12 Februarie coana Maria a luat masa la Capodistria „J'ai dinne chez notre angelique comte... II n'y a rien de nouveau ,on ne parle ni de guerre, ni de pcHx, on n'est occupe que d'amusements et de plaisirs, bals sur bals et voila tout... Miile choses ă la cherissime tprincesse Ipsilanti". (Văduva lui Constantin Vodă, mama lui Alexandru ,se afla la Chişinău). La 28 Februarie şi la 15 Mantie Maria vorbeşte iar numai de rochii, de mese, de bani, de prinţi şi de conţi. Aflăm totuşi despre Capodistria că lipseşte din capitală. 22 Martie: „Dece nu'mi spui nimic, Catho dragă, despre iubitul meu Alexandru? nici o vorbă despre Georges Mano?... ...La bonne et excellente Princesse (Ipsilanti) se 18 274 C. GANE porte bien ,dites vous. Bennit soit le ciel. Je lui baise les mmns et je lu\ ecrirai par le premiere occa-sion". Şi scrisoarea se termină astfel: „Aici se aud lucruri foarte serioase cu privire la Naţia Greacă. Dar cred că se spun multe minciuni, căci atâta (vreme cât nu se poate arăta nici un document, nu se poate nici da crezare tuturor povestirilor''. Mai bine de o hmă nu; mai avem nici o scrisoare. Măria Comnen află deodată întâmplările Eteriei din Martie şi se îmbolnăveşte atât de greu încât era să moară. Şi ce e curios e că boala ei e pricinuită mai mullt de spaimă şi de grija ce o cuprinde pentru soarta lui Alexandru Ipsilanţi, decât pentru soarta propriului ei fiu, Dumitru: Comnen, pe care Alexandru îl chema la Chişinău pentru a se înscrie voluntar în armata eteristă. O scrisoare fără dată, dar care nu poate fi decât dela sfârşitul lui April, ne lămureşte asupra următoe'irelor: Scumpul meu Alexandru mi-a făgăduit a-mi scrie când va fi timpul să-i trimit pe Mitincă. Ştii cât mă iubeşte, de sigur că se va gândi mult până s'o hotărî să mi-l ceară. Nu poţi şti, iubita mea Catho, ce "mult mi-am pierdut liniştea din pricina acestor împrejurări. Boala grea ce m?a lovit e de sigur pentru dragostea ce am pentru Alexandru. Sărman şi bun băiat! Nu-ţi închipui ce midt îl admiră lumea aici, îl admiră şi-l respectă în acelaş timp, fiindcă el avea tot ce-i trebuia pentru a fi fericit şi liniştit, şi î-a plăcut mai bine să se bage în vâltloarea aceia... dar Dumnezeu e mare ! Altă scrisoare adresată lui Matei Krupenski, tot nedatată, dar care trebuie să fi urmat cu două-trei zile după cea de mai sus, ne vorbeşte de rolul împăratului Alexandru şi a cancelarului său Capodistria în această chestiune: HA VASE MICI DELA CUCOANE MARI 275 „Vous savez que cette malheureuse affaire des Grecs a deplu ă l'Empereur. Le Comte lui meme a ere chancelant pendant quelque temps. L'Empereur ne veut pas entendre parler de notre bon ami Cota-cazi, il est persuade qu'il savait tout ce qui se tra-mait ă Kichneff. J'ai beau dire au comte qu'il n'en savait rien, mais il dit que tant pis, comme gouver-neur il ne deaoait pas Vignorer, et s'il le savait, il de-vait informer le gouvemement d'apres le serment de ţidelite. Ainsi done, dans tous les cos, on dit que notre ami est fautif. Mais j'espere en Dieu que cela ne durera pas longtemps. Une fois la guerre de-cidee, tout sera oublie ,et pardonne, car notre Em-pereur est un ange de bonte. Au nom de Dieu, que tout cela reste entre nous..." Cerem deci iertare de indiscreţia ce comitem. Scrisoarea se termină cu un : â mourir de rire eomme Catinka est eneore amoreuse de vous. 3 Mai : Mitmca va pleca în curând. Iată o despărţire crudă şi cine ştie dacă-l voi mai vedea vreodată. Dar băiatul trebuie să-şi facă datoria, iar soarta mea este de a\ suferi. Iubitul meu Alexandru va avea grijă de el". 10 Mai : Mitinca a plecat astă noapte. A fost o noapte insuportabilă. 17 Mai: „Ni s'a spus un lucru pe care nu-l pot crede, ca Gheorghe Cantacuzino a fost trimis ca curier. Aştept cu nerăbdare o scrisoare dela tine pentru a mai afla ceva nou, căci aici nu ştim nimic din ce se petrece cu bieţii noştri Greci, aibă-i Dumnezeu în sfânta lui pază". La 13 Mai Capodistria a luat masai la Măria Comnen şi pe urmă până la 1 August n'a rămas nici o scrisoare dela mama Catincăi. Scrisoarea de la 1 August începe astfel: „Doamne, Catinca, dar vestit se mai face Chişi- 276 C. G A N E: RAVAŞE MICI DELA CUCOANE MARI năul vostru! Bieţii fugari, cum trebuie ei să sufere. Treacă meargă pentru cei ce au ceva bani, dar când cei mai mulţi sunt lipiţi pământului. Mult aşi fi vrut, în împrejurările de faţă, să fiu bogată... ...Împăratul a permis să se facă o chetă Pentru nenorociţii noştri Greci. Domniţa Ruxandra a scris o scrisoare Prinţului Galitzin de la Sinod, iar acesta a arătat-o îngerescului nostru împărat, care a îngăduit să U se dea acest ajutor. Se va trimite un ordin circular în toate guvernămintele". Până la 19 Octombrie iarăşi nici o scrisoare, iar de atunci încolo corespondenţa coanei Măriei e foarte laconică cu privire la întâmplările Eteriei. Aflăm, că Prinţul Galitzin, cel care prezintase scrisoarea Domniţei Ipsilanti împăratului, este cumpărătorul dessetinelor Măriei Comnen şi un foarte rău platnic. Din pricina) lui e Coana Maria mereu fără bani. La 26 Octombrie Maria scrie fetei ei: „Alexandru trebuie să vă fi părăsit. A uitat să-mi lase adresa şi acum nu mai ştiu unde să-i scriu. Prezintă respec-tele mele incomparabilei Prinţesă, sărută pe dragul de Beizadea Gheorghe din partea mea, şi pe Dumi~ tru dacă-i acolo, şi vorbeşte-mi de Domniţa Maria". 1 Noembrie: „Prinţul Galitzin mi-a plătit dobânzile... Ce a devenit scumpul nostru Alexandru? Mima scris că pe la 8 Octombrie va fi la Chişinău, iar de la tine nu pot afla nimic. Nu-mi ascunde nimic, Ca-tuşca dragă. 9 Noembrie : „Am fost foarte fericită să aflu că respectabila Prinţesă a sosit la voi mai de mult, şi deşi n'am mai primit sfcrisori de la Alexandru, m'am liniştit acum, deoarece-mi scrie că peste 2—3 zile va veni la Chişinău. 6 Decembrie. Alexandru Ipsilanti a fost în Basarabia, dar Mariai Comnen nu ştie dacă se mai află acolo. Cere veşti şi de la Mânu şi povesteşte fetei ei cearta ce s'a născut între ea şi Beizadea Nieolae Ipsilanti, fiindcă bătrâna prietenă a familiei îşi permisese să4 mustre într'o chestie pe către nu ne-o spune. „Je pense que si feu le Prince Ipsilanti existait ancore, il m'aurait remercie pour Ies conseils ami-cales que je donnais ă son fils, et cela me suffitf'. La*14 Decembrie Maria mai întreabă odată: „De ce nu-mi scrii nimic despre iubitul meu Alexandru?, A plecat? Nu cred, căci mi-ar fi scris". Şi în sfârşit Ia) 21 Decembrie mai aflălm despre Ipsilanti următoarele: „...Domniţa Ruxandra este foarte bolnavă, slăbeşte din zi în zi şi numai Dumnezeu ştie cum se va sfârşi... Spune-i Prinţesei că am primit o scrisoare de la doamna Negry (cealaltă fată a ei) şi că bărbatul ei a sosit cu bine la Bucara în Persia". Răvâslele Măriei Comnen dintre anii 1822 şi 1826 sunt foarte puţin numeroase. Bănuim că bună parte din ele s'au pierdut. Nici interesul ce prezintă nu mai e acelaş, fiindcă Maria îmbătrâneşte, vede din ce în ce mai puţină lume şi tot mai mult îi sunt inima şi gândurile la copiii ei şi îndeosebi la tânăra .Sofia, care mai e în pension, dar logodită, şi a cărei viitoare fericire e preocuparea ei de căpetenie. La 2 Ianuarie 1822 ea arată mica serbare ce a avut loc acasă la ea de revelion şi felicită dte anul nou pe fiica şi ginerele ei ou această frază franceză de un modernism montmartrian care uimeşte: „So-jez heureux que je vous le souhaite". La 7 Martie (până atunci nici o altă scrisoare) mulţumeşte Catri-nei pentru că i-a dat veşti dela iubitul ei Alexandru Ipsilanti „dont la sânte m'avait beaucoup inquiete". Nu putem extrage nimic din scrisorile dela 20 Martie, 1 şi 25 Aprilile şi 25 Mai, decât că fiica ei Catrina ar avea din nou un copil şi că cealaltă fată 278 C. G A N E- RÂVAŞE MICI DELA CUCOANE MARI 279 mai mică, Sofia, arc o voce frumoasă „cea mai bună. din clasă". La 29 Mai aflăm că bătrâna a fost din nou, ca şi în anul trecut, foarte bolnavă „mais pourquoi" vous tourmenter, ma broune, amie, pour une maladie qui a passee?" 5, 12 şi 18 Septembrie iar numai vorbe despre Sofia, despre bani şi despre vreme. Foarte interesantă e în schimb scrisoarea din 25 Septembrie 1822, din care aflăm că copiii decapitatului mare dragoman Dumitru Moruzi, omorât la Constantinopol drept represalii împotriva Eteriei, au sosit la Petersburg: ,.J'au vu mes pauvres neveux arrives d'Odessa.-Mon Dieu comme cu privire la hotărîta voinţă a tânărului spătar Toader Sturdza de a nu-şi lepăda nevasta în ruptul capului şi de a nu asculta de mamă-sa, niciodată, în veci vecilor. Veşnicia acesata a ţinut din iarnă pân'în vară. In Iulie, Teodor Sturdza părăsi domidliul conjugal... fiindcă aşa voia mamă-sal Soacră, soacră, poamă acră ! Dar ce avea femeia aceia cu noră-sa ? şi cu fericirea fiului ei ? şi cu nepoata Catrina, c'o fi fost a- SAFTA T. STURDZA 289 dusă de la crâşma lui Stanică Bacalu din Piatra, sau că n'a fost ? Să facem deci cunoştinţă cu dumneaei. Elena Sturza logofeteasa era fata lui Teodor Balş, baş boier, vel logofăt139). Se măritase cu Dumitrachi Sturdza prin anii 1790, după ce pierduse acesta pe nevasta lui d'întâi, Sultana Ventura. Dând pe fiul ei după fata lui Kostaki-TalpsJn şi a Măriei Rosetti, boieria sa n'avu fireşte nimic de suferit. S'ar putea crede însă, că dacă ea era sigură că micuţa Catinca era o fată cumpărată de la femeia Măria Sueeveanea, ar fi fost gâdilită la ighemonicon. Dar nu era asta. Era cu totul altceva. Kostăcheştii erau mai' bogaţi decât Sturzeştii. In anii d'întâi a căsniciei copiilor lor, vornicul Constantin Kostaki, împrumutase pe logofătul Dumitrachi Sturzam), cu însemnate sume de bani, pe care acesta i le dăduse, cu încetul şi numai în parte înapoi. Prin 1816 el îi mai datorea 4120 de galbeni *), pe care vornicul Constantin i le cerea stăruitor înapoi. Sturza i le-ar fi dat,, aşa, târâş, după putinţă, dacă n'ar fi sărit coana Ileana să-i spuie c'au plătit destul şi că ce-i pentru Kostaki 4000 de galbeni ? să-şi puie pofta 'n cui! De dincolo sări atunci coana Marghioala, mama Saftei, că şi ea era o femeie cu cap şi cu socoteală, şi-l puse pe bărbatul ei să-i ceară celuia banii, pe toţi şi cât mai în-întârziat. Coana Ileana răspunse pentru soţul ei, că nu numai că nu datoreşte suma aceasta, dar că au dat mai mult decât erau datori. Coana Marghiola spuse... şi aşa mai departe. De acolo se luaseră ! Şi de acum înainte, duşmănie de moarte între Sturzeşti şi Kostăeheşti, dar mai ales între cucoa- *) Vre_o 50.000 lei aur, caiace era pe aitumci o avere însemnată. 10 290 C. G A N E nele Ileana şi Marghioala pentru oei 4120 de galbeni. Ce mai bună pleaşcă deci pentru Elena Sturdza ' decât naşterea acestui copil duipă 7 ani de stearpă căsnicie, şi nici măcar la Iaşi în casa părintească, ci acolo în munţii Neamţului, departe de ochii lumii. Nu poate rămâne îndoială că înainte de a cere divorţul fiului lor, soţii Sturdza au încercat întâi o împăcare cu Kostăcheştii, că i-ar fi pus în nu tocmai boierească alternativă de a alege între iertarea datoriei şi scandalul public. Părinţii Saftei, care n'au crezut o clipă în povestea copilului cumpărat, au refuzat să stea măcar de" vorbă cu cucoana Ileana. Rezultatul l'am văzut: defăimarea, despărţe-nea şi un scandal care a ţinut 40 de ani, de a trecut şi graniţele ţării, ajungând la cunoştinţa celor mai mari jurisconsulţi francezi, Bertin, Barrot, Ortolan, profesori ai Facultăţii de drept din Paris şi foşti miniştri de Justiţie ai Franţei ! Până a ajunge acolo, să ne întoarcem la Safta Sturdza, cea din vara 1818. Din îndemnul grozavei sale mame, Todiriţă al ei, care-i jurase că nu p va părăsi „în vecii vecilor", îşi luase totuşi într'o zi calabalâcul din casă, lăsându-o singură, în voia soartei şi a întâmplării. Safta se întoarse la părinţii ei. Un an mai târziu, la 8 August 1819, divorţul era pronunţat de Divanul din Iaşi. La judecata aceasta • nu fuseseră de faţă nici soţul, nici soţia, şi nici măcar citaţii nu primiseră. Se pomeni Safta într'o bună zi că era femeie divorţată. Lucrurile se petrecuseră astfel: Logofătul Dumitru Sturdza ceruse Divanului să judece neînţelegerea bănească dintre el şi vornicul Constantin Kostaki pentru cei 4120 de galbeni. In ziua înfăţişărei, la care faţă erau numai soţii Sturdza bătrânii, dum- "SAFTA T. STURDZA 291 nealui marele logofăt ceru „se vede" („se vede" spun actele de mai târziu141), fiindcă nimeni n'a ştiut cu siguranţă cum s'au întâmplat lucrurile atunci, subt domnia lui Mihai Vodă Suţu), ca odată cu afacerea bănească dintre el şi vornicul Kostaki, să se judece şi „neînţelegerea" dintre Teodor şi Safta. Divanul a primit atoeastă cerere orală a părinţilor uneia din părţi (!) şi, amânând chestiunea bănească, judecă pe acea sentimentală, în lipsa ambelor părţi interesate (!), hotărând desfacerea căsătoriei dintre Teodor Sturdza şi Safta Kostaki. Adevărat că sentinţa aceasta n'a fost întărită nici de Domn, nici de Mitropolit — dar valabilă ci-că era, căci la urma urmei, dacă o atare sentinţă a putut fi pronunţată, dece n'ar fi putut fi şi valabilă ! Safta Sturdza, deacum înainte 'din nou Safta Kostaki, trebuie să fi fost atât de adânc mâhnită şi jicnită, încât marea ei iubire pentru păpuşa cea de Todiriţă, s'o fi topit ca zăpada la razele soarelui de primăvară. Doi ani mai târziu ea născu un fiu — de data aceasta sigur al ei142) — cu vreun boier de . prin Moldova, zice-se. II boteză Constantin, după numele tatălui ei. După aceasta, trecătoare, credem, dragoste a Saftei, urmă4n viaţa ei privată o perioadă necunoscută nouă. In cea publică a ţării a urmat Eteria,' revoluţia, Ipsilanti, Vladimirescu, înfiinţarea din nou a domniilor pământene ! Voevod în Moldova veni Ion Sandu Sturdza, rudă îndepărtată a coanei Hienei. Bun prilej pentru ea să facă din nou jalbă la Divan pentru banii ce deodată ,,datoreau Kostăcheştii Sturzeştilor" ! Procesul se judecă deci a doua oară în Noembrie 1825, când din nou se pune în deliberare, nu numai neînţelegerea bănească dintre Sturzeşti .şi Kostăehe- ^şti, dar şi vestita şi de fapt mexistenta neînţelegere 292 C. G A N E- dintre Toader şi Safta. Despre divorţ nu se mai vorbi, de oarece acesta/ fusese pronunţat cu 6 ani în urmă. Dar în deliberarea Divanului intră în discuţie chestiunea, pusă de babacă şi nineaca Sturza, a le-gimităţii copilei Catinca. Se vorbi de Piatra-Neamţ, de- Maria Suveceanca, de moaşa Săfertoaia şi de că-pităneasa Aniţa — martorile, care însă nici citate nu fură, nici de faţă la judecată nu erau, pe cum nu erau faţă nici părinţii contestatului copil (Toader Sturza şi Safta Kostachi) nici mama Saftei (bunica copilei şi pârâta principală în procesul bănesc), nici nimeni decât jăluitorii Sturzeşti faţă în faţă cu boierii judecători, care hotărâră înţelelpseşte că: „Copila Catinca nu este adevărată fiică a hatmanului Toader Kostaki, nici a soţiei sale Safta, ci o copilă substituită. Safta Kostaki a avut purtări rele cu privire ia credinţa cu care se găsea datoare către soţul ei. Pentru un erimen *) atât de mare, să-şi piardă Safta toată zestrea cu care a venit în casa bărbatului ei, care să rămâie în folosul hatmanului Teodor Sturza — şi să se surghiunească din ţară!" Scurt. Ba mai mult, Divanul se pronunţă de data aceasta şi în chestiunea bănească dintre Ileana Sturza şi Marghioala Kostaki. Coana Heatna e cea care dăduse coanei Marghioalei 4210 galbeni mai mult de cât îi datorea!! Ca atare Marghioala Kostaki îşi va da toată averea în stăpânirea Elenei Sturza!!! Această nemaipomenită judecată a Divanului Moldovei, fu, spre mirarea ţării şi a posterităţii, întărită de Vodă. Şi cum acesta era Ioniţă Sturza, bunul Domn cărvunar, rămas într'o frumoasă amintire în analele Istoriei Naţionale, nimeni n'a înţeles atunci şi nici azi nu înţelege, ce l-o fi îndemnat să facă un *) O crimă. SAFTA T. STURDZA 293 astfel de „crimen". In schimb, hotărârea Divanului nu fu iscălită de Mitropolit, care nu iscălise nici desfacerea căsătoriei din 1819. Jurisconsulţii francezi de mai târziu au socotit astfel: că Ion Vodă . Sturza a întărit judecata pentru a face pe placul rudelor sale Sturzeşti şi că Mitropolitul Veniamin Kostaki n'a întărit-o pentru a face pe placul rudelor sale Kostăcheşti. Dar nu aceste au putut fi gândurile lor, fiindcă, din întâmplare, erau amândoi oameni mult prea oum se cade, pentru a da dreptate celui ce n'o avea. In adâncurile sufletelor lor nu ne putem coborî noi aizi. O fi ştiut ei unul şi altul lucruri pe care noi nu le mai ştim şi o fi judecat fiecare după cugetul şi conştiinţa sa ! Rămâne, deocamdată, un singur lucru sigur: că într'un proces de divorţ şi într'altul de contestare de paternitate, Divanul boierilor moldoveni a judecat după cererea unui terţiu, în lipsa părţilor interesate, către nici măcar citate n'au fost — că s'a surghiunit din ţară o femeie pentru o crimă, închipuită sau nu, dar privată, pe când legile ţărei nu îngăduiau surghiunul decât pentru crimele politice — că s'a confiscat, pentru suma de 4000 de gaUbeni, datorată sau nu, întreaga avere a presupusului datornic. Şi aceasta, după Tudor Vladimirescu (dar înainte de 48 şi -de 59! Deocamdată, Ileana Sturza triumfa! Biata Safta îşi strânse buclucurile şi plecă. Se duse în Basarabia, la Chişinău. Mamăn-sa se duse cu ea. Din ce au trăit ele acolo, nu se ştie. E de presupus că una sau alta din ele, sau poate amândouă, aveau prin părţile locului ceva avere, căci aproape toţi boierii bogaţi din Moldova aveau câte o moşie-două şi în Basarabia... sau ceva venituri cu care să-şi poată duce traiul de azi pe mâine. Dela o vreme însă, spune un document redactat în limba franceză us). „Ma- 294 C. G A N E: SAFTA T. STURDZA 295 dame Theodore Stourdza, privee de toutes ses res-sources, fut accueilUe par un homme qui se montra pour elle pleiri de soins, de prevenances et de bons procedes". II chema Gheorghe Ganciu, Moldovean de sigur, rămas în Basarabia după ocuparea ei de Moscoviţi. Safta Kostaki ,,dans la situation de delaissement et de misere ou 1'avait placee la familie de son mari", se mărită în. curând cu el, cu; oare avu şi un copil Gavriliţă Ganciu, născut, pare-se, prin 1827. In 1828 izbucni din nou războiul între Ruşi şi Turci. Prima grijă a pravoslavnicilor Moscoviţi fu să ocupe Moldova şi Muntenia — un sport pe care-1 practicau acum de aproape un veac, să ocupe lai 20 —30 de ani Ţările Dunărene! Odată cu aceste năvăliri ruso-mongole, plecau şi voevozii din ţară. U-nii fugeau la Constantinopol, alţii în Ardeal:, alţii erau făcuţi prizonieri. Aceasta fu şi soarta lui Ioniţă Vodă Sturdza. Prins în Curtea lui Domnească de la _. Iaşi, pe nepusă masă, Domnul Moldovei, vărul lo-gofetesei Ileana, fu trimis cu toate onorurile peste Prut. Cum ajunse el în Basarabia, cum se întoarse coana Safta/ la Iaşi, cu mamă-sa Marghioala, cu soţul ei Gheorghiţă şi cu cei trei copii ai ei. Acum îi venise ei din nou apa la moară. Intre timp, trebuie însă spus că în Moldova lucrurile luaseră o întorsătură ciudată. Teodor Sturdza era stăpânul zestrei fostei sale soţii, mamă-sa era stăpâna întregei averi a mamei Saftei,... dar lumea crâcnea. Ea găsea că surghinul unei femei, căreia nu i se dăduse măcar dreptul să se apere, şi confiscarea unor averi pentru a plăti 4000 de galbeni celui care le dator ea, însemna, oricum, „a trece limita nedreptăţilor îngăduite în Moldova". m). Vorbele a-oeste umblaseră ca suveica, în oraş, pe stradă, in saloane, la ţară. Ele ajunseră la urechile lui Ioniţă Vodă. In 1827 Domnul Moldovei, pentru a curma a-ceste zvonuri, publică o declaraţie în care spunea că, mişcat de trista soartă „a dumnealor Saftei Ganciu şi Marghioala Kostaki-Rosetti", va trimite întreaga afacere din nou în judecata Domnescului Divan! "5) Lumea spuse „foarte bine", vremea trecu foarte încet, şi foarte stăpâniră mai departe Sturze-ştii toată averea Kostăcheştilor! Aceasta până în. 1828, în April. Atunci însă se răstenă toate, căci odată cu surghiunul lui Vodă se sfârşise şi surghinul Saftei. întoarsă cu ai săi în Moldova, lucrurile nu merseră totuşi dela.început ca pe roate „fosta femeie a spătarului Sturza cerând mereu revizia procesului ei, acum la groful Pahlen, acum la Generalul Mircovici, vite-prezident .în Moldova" zice apărarea vechilului *) ei. 146). In sfârşit, abia în vara 1829, Generalul Mircovici luă cauza Saftei în manile sale. Luând cunoştinţă de toate amănuntele judecăţilor din 1819 şi 1825, el fu cuprins de o atât de mare indignare, încât, printr'un act de autoritate, sfărâmă hotărârele anterioare ale Divanului, trimiţând cauza, de urgenţă, din nou în faţa judecăţii. Proza acestui general rus, stăpân efemer al Moldovei, face să fie cunoscută. Iată „©fitul" său, cum se spunea pe atunci147)- „Vite Prezidentul Divanului Knejiei Moldovei, O-dileniâ 111, No. 5437, Iulie 9, anul 1829, Iaşi". „Către Divanul Knejiei Moldovei". „Cercetând cu luare aminte raportul Divanului No. 193, precum şi alăturatele hârtii, în pricina rău *) Avocatului. 296 G A N E pozatei vornicese Maria Roset *) şi a fiicei sale Safta, soţia de acum a supusului rosienesc Hagi Ganciu, cu logofătul Dumitru Sturza şi fiul său Teodor — eu găsesc : „1, că pricina aceasta s'a cercetat şi hotărât la 6 Noembrie 1825 numai după nişte documente a dumnealor Sturzeştilor, fără a fi faţă răpozata Maria Roset şi fiica ei, sau măcair vechil din partea lor". „2, că Domnul de mai înainte Sturza, înduplecân-du-nse la jalona răpozatei Ruset, au hotărît ca pricina aceasta să se caute de iznoavă de către obşteasca adunare a Divanului" „3, că legile puse înainte de către Divanul de a-tunci, care hotăresc surghinirea peste graniţă şi luarea a toată averea pentru înşelăciunea ce ar fi fost, nu pot avea loc într'o pricină ca aceasta, căci ele se ating numai de persoanele acele ce s'au dovedit vinovate ocârmuirei, precum pravilele titlu 7 ca La 2 Mai avu răspunsul acestuia : „In cinstita mână dumisale cucoana Mărioara Canano Postelnicesei, cu toată plecăciunea, la satul Corni. ; Sărut cinsită mâna dumitale. V Şi jalea şi cartea dumitale, cea către preasfinţi-tul Mitropolit, s'au arătat Măriei Sale lui Vodă, şi foarte s'a supărat şi s'a mâhnit pentru necazurile dumitale. A poruncit că va pedepsi pe aprozi, de vor îndrăzni a se arăta în casa dumitale şi a mai face obrăznicie. SechestrUirea să se cuprindă în veniturile moşiilor, în vite şi oprirea pădurilor : iar lucrurile cele din casă şi dlin ogradă, trăsurile, caii, şi orice alt lu- 336 C. G A N E. cru spre odihna dumitale, de s'aui şi scris, nu sunt secvestruite, ei numai însemnate ca să nu se răşlu-iască în lipsa dumditale. Măria Sa Vodă a poruncit toate cum să se facă de aci înainte — şi apoi, afară de aceasta, acum are a se hotărî şi suma în bani şi în lucruri ce trebue a se lăsa spre petrecerea vieţuirii dumitale. Stăpâna mea, nu te mâhni. Dumnezeu e puternic şi milostiv. Poate sfârşitul să fie mai bun şi mântuitor. Eu ce fel mă sârguesc pentru dumneata, vă va spune trimisul: că-mi este jale de supărările ce trageţi,-fiind al dumitale plecată slugă. Din mila lui Vodă deci lucrtreile se îndreptară... până în primăvara viitoare numai. De atunci însă începură necazurile cele mari. Conu Iancu se îmbolnăvi — ,,i se umfla pântecele" — Ion Sandu-Vodă îşi pierdu scaunul — Ruşii stăteau pe malul Prutului, gata să mai năvălească în Moldova, că nu mai fuseseră pe la noi de vreo 16 ani. Aga Tzigara găsi că clipa e prielnică pentru a mai amărî pe biata coană Mărioară. Cum porni postelnicul Canano la Băile Herculane ca să vadă de şubreda lui sănătate, cum veniră iar aprozii la Corni să sechestreze lucrurile postelnicesei. Iarăşi lacrimi şi jalbe şi răvaşe. Dar icine să le asculte acum ? Bărbatul la băi, Vodă mazil; aga Tzigara, dimpotrivă, mare şi tare ; căci îndată ce sosiră Ruşii în ţară, în Mai 1828, el ceru supuşenia moscovită, ştiind că astfel interesele sale vor fi mai bine păzite. Lucrurile merseră de-a-berbeleaca. Coana Marghioala trebui să-şi ia copiii şi să se mute la Iaşi, într'o cameră cu chirie. Şi pe lângă toate, în cei doi ani următori, ea mai avu cu soţul ei, întors cu bine dela Mehadia, încă doi copii, pe Nieolae şi pe Con- Ionică Stolnic 1827, Mai 2, Iaşii