Gramatica limbii române (GALR) a fost elaborată sub egida Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti" din Bucureşti al Academiei Române, de un colectiv format din cercetători ai institutului şi din cadre didactice de la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi de la Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania" din Braşov: RALUCA BRĂESCU ELENA CARABULEA FULVIA CIOBANU BLANCA CROITOR BALACIU LAURENŢIA DASCĂLU JINGA ANDREEA DINICĂ MIHAELA GHEORGHE ADRIANA GORĂSCU VALERIA GUŢU ROMALO DANA MANEA MARGARETA MÂNU MAGDA ISABELA NEDELCU GABRIELA PANĂ DINDELEGAN MAGDALENA POPESCU-MARIN MARINA RĂDULESCU SALA CAMELIA STAN DOMNIŢA TOMESCU ANDRA VASILESCU ILEANA VÂNTU RODICA ZAFIU Coordonator: VALERIA GUŢU ROMALO Referenţi ştiinţifici: LILIANA IONESCU-RUXĂNDOIU IOANA VINTILĂ-RĂDULESCU Comisia de revizie: VALERIA GUŢU ROMALO şi GABRIELA PANĂ DINDELEGAN (resp.) DANA MANEA MARINA RĂDULESCU SALA CAMELIA STAN RODICA ZAFIU Realizarea lucrării a fost sprijinită de un colectiv tehnic format din: CRISTINA DEDIU ADINA DRAGOMIRESCU 7 32 285-(â) ACADEMIA ROMÂNĂ Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - AI. Rosetti" GRAMATICA LIMBII ROMÂNE I CUVÂNTUL EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Bucureşti, 2005 Copyright © Editura Academiei Române, 2005. Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Calea 13 Septembrie, nr. 13, Sector 5 050711, Bucureşti, România, Tel: 4021-318 81 46,4021-318 81 06 Fax: 4021-318 24 44 E-mail: edacad@ear.ro Adresa web: www. ear.ro EDITAT CU SPRIJINUL AGENŢIEI NAŢIONALE PENTRU CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Gramatica limbii române / Academia Română. Institutul de Lingvistică „IORGU IORDAN-AL. ROSETTI". - Bucureşti: Editura Academiei Române, 2005- vol. ISBN 973-27-1305-4 [Voi. 1]: Cuvântul. - 2005. - ISBN 973-27-1306-2 I. Academia Română (Bucureşti). Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti" 811.135.1'367 Coperta: Măria CĂLIN Bun de tipar: 25.11.2005. Format: 16/70 x 100. Coli de tipar: 45,5 C.Z. pentru biblioteci mari: 459(021=59) C.Z. pentru biblioteci mici: 459 SUMAR Prefaţă (Valeria Guţu Romalo)................................................................................................... VI1 Semne şi convenţii grafice.......................................................................................................... XIII Abrevieri..................................................................................................................................... Sigle............................................................................................................................................ xv INTRODUCERE (Valeria Guţu Romalo)................................................................................... ' UNITĂŢILE LIMBII (Valeria Guţu Romalo)........................................................................... 5 CLASE DE CUVINTE (Valeria Guţu Romalo)....................................................................... 37 SUBSTANTIVUL (Raluca Brăescu, Isabela Nedelcu, Camelia Stan, Domniţa Tomescu)........ 61 ADJECTIVUL (Magdalena Popescu-Marin).............................................................................. 141 PRONUMELE (Andra Vasilescu).............................................................................................. 181 NUMERALUL (Elena Carabulea).............................................................................................. -89 VERBUL (Dana Manea, Gabriela Pană Dindelegan, Rodica Zafiu).......................................... 323 ADVERBUL (Andreea Dinică).................................................................................................. 585 PREPOZIŢIA (Fulvia Ciobanu, Isabela Nedelcu)...................................................................... 607 CONJUNCŢIA (Isabela Nedelcu).............................................................................................. 631 INTERJECŢIA (Blanca Croitor Balaciu)................................................................................... 657 Sumar analitic............................................................................................................................. 687 Bibliografie specială................................................................................................................... 705 V PREFAŢĂ 5 Elaborată sub egida Academiei Române, Gramatica limbii române (în două volume: I, Cuvântul şi II, Enunţul) se înscrie în tradiţia gramaticilor academice prin orientarea preferenţială către varianta literară („îngrijită" / „cultivată" / „normată") şi, implicit, prin asumarea atitudinii normative. în spiritul aceleiaşi tradiţii, care - ca exigenţă ştiinţifică - impune alinierea cu informaţia la zi a problematicii prezentate, lucrarea propune, înscriindu-se în aceste coordonate, o descriere a structurii gramaticale a limbii române actualizată din perspectivă teoretică şi sub aspectul materialului faptic. In relevarea principalelor caracteristici ale actualei lucrări, reperul firesc este Gramatica limbii române publicată în 1963, cea mai apropiată dintre descrierile tutelate de forul academic, atât cronologic, cât şi din perspectiva domeniului de studiu: structura gramaticală a etapei de evoluţie a limbii române desemnate generic ca „română contemporană". Lucrarea, realizată de un colectiv de cercetători ai Institutului de Lingvistică din Bucureşti, a cărei elaborare a fost coordonată de Al. Graur, Mioara Avram şi Laura Vasiliu, a reprezentat un pas important în evoluţia gramaticii româneşti şi a cunoscut o foarte largă răspândire. Cele patru decenii care despart actuala lucrare (GALR) de gramatica academică anterioară (GA) reprezintă o perioadă care şi-a spus cuvântul atât în evoluţia teoretică a concepţiilor şi metodologiei lingvistice, a ştiinţelor limbii, cât şi, inevitabil, la nivelul limbii ca atare: păstrând în esenţă aceeaşi organizare gramaticală, limba română în utilizările ei de la începutul mileniului al IlI-lea nu coincide total cu cea descrisă în 1963. Alcătuirea în acest moment a unei descrieri a structurii gramaticale a limbii române, rămânând în aceleaşi coordonate, nu poate să nu ţină seamă de aceste schimbări. Inventarul de fapte supus cercetării (care nu se deosebeşte, în mare, de cel al gramaticii din 1963) se extinde prin interesul sporit acordat fazei celei mai recente a românei contemporane, schimbărilor datorate evoluţiei limbii, dar şi prin luarea în considerare a aspectelor relevate de cercetările realizate în intervalul care desparte cele două descrieri. Corpusul cercetării s-a modificat în detaliu prin apariţia - rezultat al profundelor schimbări socioculturale - unor fapte necunoscute limbii române de la mijlocul secolului trecut, dar şi prin tendinţa de reaşezare a normelor (şi, implicit, a limitelor) variantei literare, tendinţă care, în uzul actual, se manifestă mai ales în favoarea oralului: comunicarea orală fiind în general mai permisivă decât cea scrisă, se modifică perspectiva subiectivă asupra normelor. Schimbărilor normative (relativ puţine) constând în reducerea unor situaţii de VII variaţie liberă tolerate înainte li se adaugă cele care rezultă din acceptarea ca variante a unor fapte altădată respinse de norme (unele modificări şi adăugiri introduse în DOOM2, de pildă, au în vedere schimbările de acest fel). Unele schimbări sunt rezultatul detalierilor datorate cercetărilor ulterioare redactării GA şi reinterpretării faptelor în perspectiva orientării funcţionale a descrierii. Inscriindu-se în coordonatele cercetărilor descriptive şi normative, actuala gramatică propune o descriere a structurii gramaticale (şi a modului de funcţionare) a limbii române în ipostaza ei literară actuală, considerată în dinamica şi diversitatea ei. Materialul faptic pe care se întemeiază GALR aparţine variantei standard a românei literare actuale, ipostază care însumează faptele şi regulile comune diferitelor limbaje şi registre funcţionale. Referirile la aceste registre de utilizare (solemn, oficial, ştiinţific, poetic, livresc, colocvial, familiar), ca şi indicaţiile popular, argotic, învechit, care privesc depăşirea ipostazei lingvistice descrise, pun în evidenţă îndeobşte preferinţele manifestate în anumite registre ale limbii. Aspectul normativ se manifestă, implicit, la nivelul selectării materialului, al faptelor care se constituie în „corpus" al descrierii şi, numai uneori, prin specificarea explicită ca neliterare, greşite sau nerecomandabile a situaţiilor (menţionate mai ales din pricina marii lor frecvenţe în uz) de încălcare a normelor. Perspectiva descriptivă impune delimitări cronologice ale corpusului. Acordând o atenţie deosebită fazei reprezentate de ultimele decenii, descrierea actuală pune în evidenţă permanenţele prin referiri explicite la secolul al XlX-lea. Aspectul diacronic al fenomenelor descrise nu este subliniat decât în situaţii speciale, mai ales din perspectiva dinamicii sincronice, care, în uzul actual, se manifestă în special în interiorul variantei literare prin schimbări ale raporturilor dintre diversele registre stilistice, dar şi la nivelul de interferenţă dintre varianta standard şi alte ipostaze - sociale şi regionale - ale limbii române actuale. Faptele care depăşesc domeniul normei sunt totdeauna însoţite de precizări ca regional, învechit etc. Recunoscută ca trăsătură inerentă a sistemului, dinamica este implicată în descriere prin relevarea (şi explicarea) unor fapte şi structuri gramaticale cu statut deviant şi / sau ambiguu din perspectiva normei, dar şi prin sublinierea polivalenţei funcţionale (care dă seamă de statutul ambiguu din perspectiva clasificărilor gramaticale) a unor unităţi ale limbii. Istoria fenomenelor nu este invocată decât în situaţii speciale, în măsura în care poate contribui la o mai clară interpretare a faptelor. Corpusul ilustrativ însumează material atestat în „texte" scrise şi orale, dar şi exemple construite de fiecare autor, la care s-a recurs adeseori în cazul fenomenelor curente, la îndemâna oricărui vorbitor de limbă română. Exemplele atestate provin din texte scrise acoperind un domeniu foarte larg atât sub aspect cronologic, cât şi, mai ales, ca diversitate a surselor. Indicarea surselor (prin menţionarea autorului şi a titlului textului) are rolul de a situa cronologic, regional şi ca registru funcţional-stilistic fenomenul lingvistic discutat. O deosebire importantă faţă de descrierea din 1963 reprezintă exemplificările din comunicarea orală - emisiuni radiofonice şi televizate sau conversaţii spontane, înregistrate şi publicate în cursul ultimului deceniu. VIII Limba vorbită este implicată în lucrare prin referirea - inerentă - la particularităţi fonice ale comunicării, relevante în descrierea şi caracterizarea fenomenului gramatical (cum sunt relaţiile dintre intonaţie şi tipurile de enunţ sau organizarea informaţională a comunicării), precum şi prin înregistrarea deosebirilor de structurare dintre discursul monologic şi cel dialogic: modalităţile proprii dialogului, adeseori deviante în raport cu „regulile sistemice" (care reprezintă obiectul de studiu al oricărei gramatici), se explică prin condiţiile specifice de realizare a comunicării orale. Se menţionează, de asemenea, uneori, preferinţele formei de manifestare orală, care, în practica socială actuală, prevalează cantitativ, în mod evident, asupra celei scrise. Actualizarea ştiinţifică a descrierii corpusului astfel remaniat a presupus valorificarea rezultatelor obţinute de cercetările consacrate limbii române (dintre care unele, nu puţine, reprezintă dezvoltarea unor sugestii desprinse din GA), acumulate în perioada care desparte cele două descrieri, dar şi asimilarea selectivă a achiziţiilor teoretice larg acceptate în cercetarea lingvistică actuală. Evoluţia lingvisticii în ultima jumătate a secolului al XX-lea se caracterizează prin diversificarea perspectivelor de abordare a faptelor şi a metodologiei cercetării, dar, mai ales, prin schimbarea modului de înţelegere a fenomenului lingvistic. în acest amplu proces de căutare şi înnoire s-a înscris, cu oarecare întârziere, şi lingvistica românească. Limba română, abordată în ansamblu sau pe domenii restrânse şi probleme de detaliu, a fost studiată din perspective teoretice şi metodologice diverse. Trăsătura comună a acestor cercetări - care acordă un loc privilegiat problemelor de gramatică - o constituie regândirea materialului, reexaminarea minuţioasă şi cât mai cuprinzătoare a faptelor. Rezultatele, soluţiile şi interpretările propuse, chiar dacă uneori divergente, reprezintă un progres în înţelegerea fenomenului gramatical românesc, de care o actualizare ştiinţifică a descrierii, după patru decenii, nu poate să facă abstracţie. Valorificarea acestor numeroase - şi foarte diferite, metodologic şi conceptual - rezultate şi sugestii a presupus selectarea lor ţinând seamă de profilul şi exigenţele lucrării. Achiziţiile ştiinţifice acumulate în acest interval au fost asimilate în măsura în care completează, precizează, rafinează sau corectează reprezentarea structurii gramaticale a limbii române şi contribuie la aprofundarea înţelegerii modului de funcţionare a limbii. Au fost asumate soluţii divergente în raport cu cele propuse în 1963 în măsura în care contribuie la completarea descrierii sau sporesc coerenţa interpretării. în multe cazuri, sunt soluţii confirmate prin acceptarea lor - explicită sau implicită - în bibliografia de specialitate. în acelaşi spirit al amendării descrierii, anumite capitole au fost profund reorganizate în temeiul unor investigaţii speciale şi au fost adăugate altele, noi, impuse de orientarea de ansamblu a descrierii. în versiunea actuală, lucrarea asociază aspectul descriptiv cu perspectiva funcţională asupra limbii, a cărei componentă principală o constituie raportarea la procesul de comunicare: faptul gramatical este privit nu numai din punctul de vedere al statutului pe care i-1 conferă poziţia în sistem, c\ şi sub aspectul utilizării în activitatea (care defineşte limba) de transmitere s informaţiei. Transpunerea IX „gândului" în „text", vorbit sau scris, presupune corelarea - adecvată - a mijloacelor de care dispune sistemul unei limbi date cu mesajul, „substanţa" comunicată. Considerarea sub aspect funcţional a fenomenului lingvistic pune în evidenţă dependenţa comunicării nu numai de sistem, ca ansamblu structural organizat al posibilităţilor lingvistice reprezentând o anumită limbă, ci şi de exigenţele selective ale „subiectului" comunicat şi ale „contextului situaţional", cadru spaţio-temporal în organizarea căruia nucleul este reprezentat de „emiţător" (vorbitor / scriptor) şi „receptor" (destinatar), presupuşi de orice transfer de informaţie. Selectarea mijloacelor lingvistice în constituirea „mesajului text" este determinată de informaţia („faptul" comunicat) supusă codificării lingvistice, dar şi de cel care vorbeşte, de intenţiile sale comunicative, de competenţa şi abilitatea sa lingvistică. în această perspectivă se impun, ca unităţi de bază ale limbii, cuvântul (care aparţine atât sistemului, cât şi comunicării, actului discursiv) şi enunţul (care, fără a fi o componentă a sistemului, reprezintă unitatea de bază a comunicării). Organizarea de ansamblu a lucrării are în vedere această distincţie fundamentală prin gruparea faptelor în cele două volume - Cuvântul şi Enunţul. Introducerea perspectivei funcţionale în descrierea gramaticii româneşti a pus în evidenţă relevanţa unor fapte şi aspecte neluate în considerare înainte, ceea ce a impus modificări de detaliu sau / şi reaşezări mai profunde derivând din introducerea unor distincţii teoretice în descrierea şi interpretarea fenomenului gramatical. O consecinţă o reprezintă lărgirea domeniului factual al descrierii: abordarea funcţională impune cercetătorului, ca obiect de studiu, ipostaza vorbită a limbii, deloc sau foarte limitat şi oarecum accidental avută în vedere de lucrările de gramatică, care s-au construit multă vreme mai ales pe baza materialului (stabil) oferit de textele scrise, mai ales cele ale unor autori recunoscuţi, în calitatea lor de buni cunoscători ai limbii. în spiritul interesului sporit pentru fenomenele / particularităţile „limbii vorbite", au fost incluse capitolele consacrate intonaţiei, dialogului, raporturilor dintre realizarea scrisă şi cea vorbită a limbii române. Implicaţiile teoretic descriptive ale abordării funcţionale a fenomenului lingvistic sunt mai complexe. Foarte importantă - atât din perspectiva descrierii sistemului, cât şi a procesului comunicativ - este, de exemplu, revelarea poziţiei centrale a locutorului, a celui „care vorbeşte". Reevaluarea statutului acestuia în sistem şi a rolului său în organizarea comunicării impune reorganizarea imaginii despre categoria prenumelor, de pildă, dar şi remodelarea înţelegerii fenomenului de asociere sintactică, profund marcat de intenţia (intenţiile) şi atitudinea personală a vorbitorului. Situaţia de comunicare, presupusă obligatoriu de uzul limbii, de utilizarea acesteia în activitatea discursivă, este implicată şi în organizarea sistemului. Definirea şi descrierea unor unităţi ale limbii, cum sunt pronumele de persoana I şi a Il-a sau categoria gramaticală a persoanei, presupun identificarea unuia / unora dintre „protagoniştii" evenimentului relatat cu „agenţii" care participă la realizarea comunicării - emiţătorul (creatorul) mesajului (eu) şi destinatarul comunicării (tu). X Categoria timpului, proprie verbului (şi fundamentală în referenţializarea textului), se constituie în raport cu momentul enunţării, al performării actului de vorbire. Emiţătorul, factor decisiv în realizarea comunicării, se regăseşte, ca intenţie comunicativă şi ca atitudine evaluativă a comunicării, în categoria modului, la nivelul sistemului, dar şi, sub variate forme, în organizarea enunţului. Intervenţia locutorului în realizarea structurilor sintactice comunicative se manifestă nu numai prin alegerea dintre virtualităţile oferite de sistem a celor adecvate temei şi situaţiei de comunicare, ci şi prin implicarea explicită a acestuia în modalizarea comunicării. Raportarea la enunţ (structură lingvistică a comunicării - produs al enunţării şi suport al actului comunicativ) revelă variaţii funcţionale mai puţin evidente la nivelul sistemului. Aşa, de pildă, comportamentul pronumelui demonstrativ depinde de condiţiile contextuale în care este folosit: în utilizare deictică (Dă-mi asta.', de exemplu), trimite nemijlocit la referent, care face parte din contextul situaţional (şi poate fi identificat şi gestual), dar evocă anaforic referentul, prin intermediul unui substantiv coreferenţial, într-o structură ca: A citit o carte şi numai pe asta o citează. Reevaluarea fenomenelor gramaticale în perspectiva acestor modificări şi identificări conceptuale, care privesc nivelul esenţial al sistemului categoriilor gramaticale, dar şi pe cel concret circumstanţial al organizării semantico-sintactice a oricărui enunţ, explică structura de ansamblu a lucrării şi cuprinderea în descriere a unor capitole (vezi II, Organizarea discursivă) care pun în evidenţă aspecte ale modului particular de implicare a sistemului în realizarea actului comunicativ. Structura taxonomică a descrierii, completată şi nuanţată prin integrarea funcţionalului, devine mai puţin rigidă (mai ales în sensul relativizării componentei clasificatoare) prin constatarea compatibilităţii unităţilor limbii cu funcţionalitatea multiplă, dar şi prin acceptarea stadiilor intermediare, a mobilităţii faptelor; dinamica, implicată în descriere prin prezenţa în uz a numeroaselor situaţii reprezentând puncte / zone instabile ale sistemului, se acomodează mai greu cu rigorile unor clasificări fără rest. înglobarea într-o descriere de ansamblu (unitară) a rezultatelor convergente, dar obţinute în cercetări de orientare diversă, uzând de o terminologie - uneori interferenţă (aceloraşi termeni atribuindu-li-se sensuri diferite în literatura de specialitate) - diferenţiată şi adaptată aparatului conceptual şi metodologic specific, a impus un efort de unificare şi simplificare terminologică. în acest scop, dar şi pentru a nu obstrucţiona fără folos receptarea textului, au fost evitaţi, prin reformularea sugestiilor şi soluţiilor preluate, termenii restrâns tehnici, specific asociaţi cu o anumită orientare. Redactarea a căutat să se păstreze la nivelul unei terminologii cât mai accesibile, recurgând, de câte ori a fost posibil, cu precizările şi retuşurile necesare, impuse de asimilarea modificărilor teoretice, la termeni tradiţionali de largă răspândire. Nu au fost însă eliminaţi, din principiu, termenii introduşi de orientările moderne: sunt folosiţi - cu explicaţiile de rigoare - termenii care implică distincţii conceptuale importante şi utile înţelegerii fenomenelor sau XI care au căpătat o largă utilizare, depăşind limitele uzului strict specializat al lingvisticii (multe au pătruns, de altfel, în manualele şcolare actuale). în aceste coordonate, unificarea a urmărit evitarea utilizării cu accepţii diferite a aceloraşi termeni, tolerând (în măsura în care nu sunt generatoare de confuzii) preferinţele şi deprinderile de exprimare ale autorilor. Lucrare colectivă, GALR se constituie prin integrarea - într-o descriere de ansamblu coerentă a structurii gramaticale a limbii române - a unor capitole redactate de un autor sau de un grup de autori;" înscriindu-se într-o perspectivă comună de interpretare, capitolele păstrează, inevitabil, amprenta personală de abordare şi prezentare a fiecărui colaborator. Elaborată de un larg colectiv de autori, gramatica a beneficiat de informaţia şi experienţa unor lingvişti de orientare şi specializare diversă, ceea ce a lărgit perspectiva asupra fenomenelor descrise şi a asigurat acoperirea unei bibliografii extinse şi variate, reprezentate prin expuneri de ansamblu sau consacrate unor aspecte restrânse, teoretice sau descriptive - cf. Bibliografia generală a lucrării (cuprinsă în volumul al II-lea, Enunţul) şi informaţia selectivă aferentă diverselor capitole, de la sfâşitul fiecărui volum. Luarea în considerare a variatelor perspective şi confruntarea multiplelor soluţii au pus laolaltă cunoştinţe depăşind domeniul strict gramatical şi au permis completarea şi aprofundarea descrierii. Lucrarea este tributară astfel unei largi bibliografii - româneşti şi / sau străine - implicate direct, în calitatea lor de cercetări ale structurii gramaticale a limbii române, dar şi indirect, prin preluarea şi asimilarea unor atitudini conceptuale şi procedee metodologice. Oferind o descriere actualizată prin luarea în considerare a evoluţiei limbii şi a progreselor înregistrate în domeniul lingvisticii şi al cercetării gramaticale în ultimele decenii, GALR şi-a propus să constituie o punte de legătură între viziunea curentă (mai mult sau mai puţin tradiţională) asupra organizării gramaticale a limbii române - viziune configurată în termenii propuşi de descrierea din 1963 - şi cercetările perioadei care i-a urmat; prin asimilarea tendinţelor novatoare şi prin adoptarea unui mod transparent atât în prezentarea fenomenelor, cât şi sub aspectul dificultăţilor specifice de interpretare şi clasificare a faptelor, această gramatică va putea oferi, sperăm, o deschidere către şi pentru studii ulterioare, dar şi un temei şi un imbold de înnoire a predării (gramaticii) limbii române în şcoală, în sensul înţelegerii organizării limbii şi a mecanismelor de utilizare a sistemului în procesul de comunicare. XII SEMNE ŞI CONVENŢII GRAFICE [ ] Parantezele drepte încadrează diferitele tipuri de explicaţii (semantice sau gramaticale), omisiunile din textul-sursă sau transcrierea fonetică. / Bara oblică separă variantele libere sau indică raportul de opoziţie dintre două unităţi; în exemple, separă versurile. Asteriscul plasat în faţa unei secvenţe marchează caracterul nereperat al acesteia în limbă. \J Semnul pentru radical marchează locul unei elipse. „ " Ghilimelele, în exemple, cuprind explicaţia semantică a secvenţei precedente. +, - Semnele + şi -, introduse în structura cuvântului, delimitează unităţile morfematice, respectiv radicalul de flectiv; plasate înaintea cuvântului, marchează prezenţa sau absenţa unei trăsături semantice sau sintactice. 0 Semnul 0 marchează realizarea zero a unui afix sau absenţa unui termen consonantic dintr-o alternanţă. # Semnul # marchează locul pauzei. ţ Indică intonaţia de tip ascendent a secvenţei precedente. J, Indică intonaţia de tip descendent a secvenţei precedente. în transcrierea fonetică se utilizează semnele folosite în DOOM2; vocala accentuată este indicată prin subliniere. Formele omonime se notează prin indici numerici G, 2 etc.), iar coreferenţialitatea secvenţelor anaforice se notează prin litere (i,j,k)- Folosirea altor simboluri sau, în mod excepţional, semnificaţia diferită a unui simbol într-un anumit capitol se explică într-o notă la locul respectiv. XIII ABREVIERI Ac, ac = acuzativ adj. = adjectiv, adjectival adv. = adverb, adverbial afirm. = afirmativ apoz. = apoziţie, apozitiv, apoziţional art. = articol, articulat Atr = atribut CAgent = complement de agent cf. = confer comp. = compară compl. = completiv conj. = conjugare; conjunctiv coord. = coordonare, coordonat(or) Cop = copulativ CPO = complement predicativ al obiectului CPos = complement posesiv D, dat = dativ des. = desinenţă f. - feminin F = flectiv G, gen = genitiv ger. = gerunziu GAdj = grup adjectival GAdv = grup adverbial GInterj = grup interjecţional GN = grup nominal GPrep = grup prepoziţional GPron = grup pronominal GV = grup verbal ibid. - ibidem id. = idem imper. - imperativ impers. = impersonal impf. = imperfect ind. = indicativ inf. = infinitiv inter. = interogativ interj. = interjecţie, interjecţional intr. = intranzitiv invar. = invariabil înv. = învechit loc. = locuţiune m. = masculin m.m.pf. = mai-mult-ca-perfect MP = morfeme de predicativitate n. - neutru neart. = nearticulat neg. = negativ N, nom = nominativ NP - nume predicativ OD = complement direct OI = complement indirect OPrep = complement prepoziţional OSec = complement secundar P, prop. = propoziţie, prepoziţional part. = participiu PAtr = propoziţie atributivă pf.c. = perfect compus pf.s. = perfect simplu pers. = persoană, personal pl. = plural PP •= propoziţie principală PPred = propoziţie predicativă pred. = predicat, predicativ pref. = prefix prep. = prepoziţie, prepoziţional prez. = prezent pron. = pronume, pronominal PS = predicativ suplimentar R = radical rec. = reciproc refl. = reflexiv sg. = singular S = subiect subst. = substantiv, substantival suf. = sufix tranz. = tranzitiv V, vb. = verb V, voc = vocativ XIV SIGLE AUBLLR = „Analele Universităţii din Bucureşti", seria „Limba şi literatura română", Bucureşti, Tipografia Universităţii din Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, anul I: 1952. AUBLLS = „Analele Universităţii din Bucureşti", seria „Limbi şi literaturi străine", Bucureşti, Tipografia Universităţii din Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, anul I: 1958. AUI, AUIL = , Analele Universităţii «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi", secţiunea III, litera e. Lingvistică, anul I: 1956. AUT = „Analele Universităţii din Timişoara. Ştiinţe filologice", Timişoara, Tipografia Universităţii din Timişoara, anul I: 1963. BL = „Bulletin linguistique", Copenhaga, Einar Munksgaard, Bucureşti, Institutul de Lingvistică Română, anul I: 1933. CL = „Cercetări de lingvistică", Cluj,- Institutul de Lingvistică al Academiei Române, filiala Cluj, anul I: 1956. CLTA = „Cahiers de linguistique theorique et appliquee", Institutul de Lingvistică al Academiei Române, filiala Bucureşti, anul I: 1962. DA = Dicţionarul limbii române, Bucureşti, Editura Academiei Române, publicat începând din 1913. DCR = F. Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, ediţia a Il-a, Bucureşti, Logos, 1997. DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a Il-a, Bucureşti, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, 1996. DOOM' = Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1982. DOOM" = Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a Il-a, Bucureşti, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, 2005. DR = „Dacoromania", Cluj, Editura Institutului de Arte Grafice „Ardealul", anul I: 1920-1921. DSL = A. Bidu-Vrănceanu, C. Călăraşu, L. Ionescu-Ruxăndoiu, M. Mancaş, G. Pană Dindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Nemira, 1997 (ediţia a Il-a: 2002). ELR = M. Sala (coord.), Enciclopedia limbii române, Bucureşti, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, 2001. XV FC = Al. Graur, M. Avram (red. resp.), Formarea cuvintelor în limba română, I, Compunerea, II, Prefixele, III, Sufixele, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1970, 1978, 1989. FD = „Fonetică şi dialectologie", Bucureşti, Editura Academiei Române, anul I: 1958. GA = Gramatica limbii române, I—II, ediţia a Il-a, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1963. LL = „Limbă şi literatură", Bucureşti, Societatea de Ştiinţe (Istorice şi) Filologice, anul I: 1957. LLR = „Limba şi literatura română", Bucureşti, Societatea de Ştiinţe Filologice, anul I: 1972. LR = „Limba română", Bucureşti, Editura Academiei Române, anul I: 1952. Omagiu Iordan = Omagiu lui Iorgu Iordan cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1958. Omagiu Rosetti = Omagiu lui Alexandru Rosetti la 70 de ani, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1965. PLG = Al. Gra-ur (red. resp.), Probleme de lingvistică generală, I-VII, Bucureşti, Editura Academiei Române {din 1961, red. resp. I. Coteanu), 1959-1977. PO = Palia de la Orăştie, 1581-1582 (ed. V. Pamfil), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1968. RECAP = The Romanian-English Contrastive Analysis Project, Bucureşti, Tipografia Universităţii din Bucureşti, anul I: 1971. RRL = „Revue roumaine de linguistique", Bucureşti, Editura Academiei Române, anul I: 1956. SCL = „Studii şi cercetări lingvistice", Bucureşti, Editura Academiei Române, anul I: 1950. SG = Al. Graur, J. Byck (red. resp.), Studii de gramatică, I—III, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1956, 1957, 1961. SMFC = Al. Graur, M. Avram (red. resp.), Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, I-VI, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1959-1972. StUBB = „Studia Universitatis Babes-Bolyai", seria IV, „Philologia", Cluj-Napoca, întreprinderea Poligrafică, anul I: 1958. TDR = V. Rusu (coord.), Tratat de dialectologie românească, Craiova, Scrisul Românesc, 1984. XVI INTRODUCERE 1. Situând structura gramaticală a limbii române actuale între sistem şi discurs, descrierea propusă în Gramatica limbii române (GALR) se organizează în două mari secţiuni: fenomenele gramaticale sunt grupate în jurul unităţilor de bază ale limbii - cuvântul (unitate a sistemului, dar şi a discursului / comunicării) şi enunţul (unitate a discursului, tributară, sub aspect constructiv, sistemului). Primul volum - Cuvântul - prezintă fenomenele lingvistice aparţinând gramaticii cuvântului: considerate în calitatea lor de componente ale sistemului, dar şi sub aspectul formelor / modalităţilor de implicare în discurs, unităţile lexicale sunt descrise sub aspectul particularităţilor flexionare, combinatorii şi semantice. 2. Organizarea volumului pe capitole consacrate diverselor clase lexico-gramaticale pune în evidenţă trăsăturile comune prin care, ca unităţi ale limbii, cuvintele participă la structurarea unităţilor comunicative, a enunţurilor. Detalierea descrierii în interiorul fiecărei clase se realizează prin relevarea particularităţilor flexionare şi / sau combinatorii specifice, care permit delimitarea unor categorii mai restrânse (subclase) de cuvinte sau caracterizează unităţi izolate. Păstrând subdiviziunile consacrate prin tradiţie ca reprezentând părţile de vorbire, descrierea propusă se deosebeşte (de cea din GA) prin introducerea unor distincţii care presupun modificări în stabilirea claselor şi în distribuirea unităţilor pe clase. 2.1. La nivelul clasificării de ansamblu a cuvintelor se face distincţie între clasele lexico-gramaticale (caracterizate în sistem, în primul rând, prin particularităţi gramaticale comune: substantiv, verb etc.) şi cele semantico-funcţionale (în cazul cărora aceste particularităţi sunt nerelevante): numeralul subordonează unităţi lingvistice cu statut şi comportament gramatical diferit, reunite într-o clasă prin apartenenţa la zona semantică a „cantităţii" şi a „numărului". Sub aspect gramatical, cele mai multe dintre unităţile lexicale cuprinse în această clasă se comportă ca unităţi omonime, care se subordonează diferitelor clase lexico-gramaticale: doij (adjectiv), doi2 (substitut), doi} (substantiv), de exemplu. Includerea lor într-o unică clasă (conform tradiţiei) se justifică nu gramatical, ci prin organizarea - în serii strâns corelate semantic - a unor unităţi lingvistice gramatical eterogene; seriile se constituie în microsisteme, între termenii cărora se instituie legături funcţionale, uneori şi de organizare morfematică (cf. doi, doime, îndoit, de două ori). Aceste relaţii explică influenţele 1 şi interferenţele dintre termenii componenţi ai seriilor (care ar fi mai greu de surprins şi de pus în evidenţă în condiţiile încadrării în clase lexico-gramaticale). De altfel, multe dintre fenomenele descrise în capitolul Numeral depăşesc nivelul gramatical reprezentat prin aceste clase. O clasă alt fel neomogenă reprezintă pronumele, căruia i se subordonează, în virtutea asemănărilor flexionare (omonimiei parţiale), unităţi cu funcţie deictică [pronumele personal) şi unităţi care funcţionează (mai ales) ca substitute (celelalte categorii de pronume); aceleaşi unităţi (omonime) se deosebesc sub aspectul gramatical al posibilităţilor combinatorii (pronume vs adjectiv). Considerate sub aspect funcţional, cuvintele se organizează în clase diferite de cele lexico-gramaticale. Clasele funcţionale reunesc unităţi ale limbii aparţinând la niveluri diferite de organizare a sistemului: clasa determinanţilor include, având în vedere compatibilitatea comună cu funcţia integrator enunţiativă, alături de unităţi lexicale de tip adjectival (acest, alt etc), unitatea afixală articol, implicată în flexiunea substantivului şi în organizarea grupului nominal; din clasa deicticelor fac parte cuvinte (pronume personale, pronume şi adjective demonstrative, adverbe etc), dar şi afixele categoriilor de timp şi mod asociate flexiunii verbale. Componenta funcţională fiind asociată totdeauna, în alcătuirea unităţii cuvânt, cu diferite particularităţi semantice şi lexico-gramaticale, clasele semantico-funcţionale nu au fost cuprinse în primul volum sub forma unor capitole speciale. Prezentate sintetic în capitolul Clase de cuvinte, clasele funcţionale au fost integrate, prin fenomenele / aspectele specifice, în descrierea claselor lexico-gramaticale (şi a structurilor sintactice descrise în volumul al II-lea) şi amplu tratate în capitole speciale (vezi II, Deixis, Anafura). 2.2. Perspectiva funcţională privilegiază, în descrierea gramaticală, aspectul asociativ-combinatoriu, esenţial în realizarea structurilor enunţiative. La nivelul gramaticii cuvântului, acest aspect se manifestă sub forma disponibilităţilor combinatorii ale unităţilor lexicale, cărora GALR le acordă o pondere sporită în caracterizarea, clasificarea şi descrierea cuvintelor. Disponibilităţile combinatorii prevalează ca putere definitorie asupra flexiunii (domeniu central al descrierilor morfologice): particularităţile specifice de asociere reprezintă un criteriu general în operaţia de grupare a cuvintelor în clase lexico-gramaticale / părţi de vorbire, căruia i se asociază, limitat şi selectiv, flexiunea (în diferenţierea „părţilor de vorbire flexibile"). Tot în temeiul disponibilităţilor combinatorii comune se subordonează aceleiaşi clase cuvinte fundamental diferite flexionar (orice „parte de vorbire flexibilă" cuprinde unităţi invariabile - substantive / adjective / pronume invariabile). în cazul „părţilor de vorbire neflexibile", posibilităţile diferite de integrare sintactică reprezintă unicul criteriu de departajare. în acelaşi sens, al reevaluării componentei asociative a organizării gramaticale, s-a inclus în descrierea fiecărei clase de cuvinte o secţiune unde sunt prezentate disponibilităţile combinatorii specifice, a căror actualizare e presupusă de realizarea structurilor care fac obiectul gramaticii enunţului (volumul al II-lea). 2 Reprezentând elemente definitorii sau / şi descriptiv clasificatoare ale unităţilor lingvistice la nivelul gramaticii cuvântului, disponibilităţile combinatorii sunt implicate în descrierea gramaticii enunţului ca modalităţi de asamblare a structurilor sintactice. 2.3. Cum în ansamblul unitar de trăsături diverse care reprezintă unitatea cuvânt, relaţia componentei semantice cu cea asociativă este mai strânsă decât cu flexiunea, dezvoltarea descrierii în sensul posibilităţilor combinatorii atrage o mai largă implicare a sensului: prin punerea în evidenţă a corelării unor deosebiri ale unităţilor lexicale la nivelul capacităţii de combinare, mai rar al flexiunii, cu anumite trăsături semantice, sensul este implicat în descriere sub diverse forme, mai ales ca temei în distingerea unor subclase. în general, comentariul semantic devine mai consistent prin- implicarea în interpretarea faptelor a aspectului funcţional-enunţiativ. Conţinutul semnificativ este divers şi multiplu implicat în descrierea structurilor sintactice şi a organizării informaţionale a comunicării, care fac obiectul celui de al II-lea volum, Enunţul. 2.4. Descrierea este completată prin includerea în fiecare capitol a unei secţiuni care prezintă relaţiile dintre diversele clase de cuvinte din perspectiva dinamicii lor. Sunt înregistrate - în perspectiva posibilelor modificări de pondere şi statut în sistem a diverselor clase - derivatele, compusele, dar şi deplasările - sub forma conversiunii - în interiorul sistemului: ca entitate globală, cuvântul este un ansamblu de componente a căror asociere specifică îl diferenţiază în raport cu altele, permiţând totodată gruparea în clase; orice schimbare la nivelul diverselor componente poate modifica statutul ansamblului, ceea ce la nivelul uzului şi al sistemului se manifestă prin trecerea de la o clasă la alta. Ambele procese sunt implicate în dinamica (şi în evoluţia) sistemului lingvistic. 3 UNITĂŢILE LIMBII 1. PRELIMINARII 1.1. Limbă şi comunicare Ceea ce caracterizează limba în multiplele ei ipostaze - de liant social, de mijloc de cunoaştere şi reprezentare a lumii, de expresie a individualităţii - este capacitatea ei de a face posibilă transmiterea de informaţie. Comunicarea, funcţie fundamentală a limbii, se întemeiază pe utilizarea semnelor lingvistice, care asigură corelarea unor entităţi fonice cu o informaţie multiplă şi diversă. Această informaţie poate fi îmbogăţită şi diversificată prin asocierea semnelor; caracterul creativ al (utilizării) limbii se întemeiază pe capacitatea ei de a produce o cantitate (teoretic) infinită de semne - diferind ca extindere şi complexitate, dar şi sub aspectul stabilităţii. Comunicarea lingvistică - în componenta sa constructivă - reprezintă un proces care se bazează pe existenţa unui fond comun şi relativ stabil de unităţi lingvistice apte de a fi incluse, în virtutea unor reguli, de asemenea comune şi relativ stabile, în componenţa unor semne lingvistice superioare ca întindere şi complexitate, marcate însă prin specificitate şi efemeritate, trăsături variind între stereotip / comun şi (strict) specific / particular, între repetabil / durabil şi efemer / strict circumstanţial şi personal. Simplificând la extrem faptele, gradul diferit în care se manifestă aceste caracteristici poate fi ilustrat prin „semne {complexe)" ca: Bună ziua., Azi este foarte frig. şi Eu nu strivesc corola de lumini a lumii, sau crase banalităţi metafizice, de pildă. Cel de al doilea component al procesului comunicaţional - receptarea / decriptarea - presupune (re)cunoaşterea structurii „semnului extins" şi a unităţilor lingvistice componente. Finalitatea unei descrieri gramaticale a limbii o reprezintă tocmai explicarea semnelor extinse, punerea în evidenţă a „regulilor" care fac posibilă constituirea lor, prin asamblarea semnelor „stabile", dar şi revelarea particularităţilor acestora din urmă din perspectiva capacităţii lor de combinare în vederea construirii unor semne extinse, a modului specific în care, prin organizarea lor particulară, contribuie la satisfacerea necesităţii (sociale şi individuale) de transmitere a unor informaţii, a căror noutate şi relevanţă variază, fiind condiţionată de circumstanţele concrete ale comunicării. Transferul de informaţie, propriu procesului de comunicare prin limbă, pune în joc mijloace lingvistice (dar şi extralingvistice, cum sunt gestul, mimica) 5 multiple şi diverse, care pot fi (şi au fost) înregistrate şi descrise din perspective diferite, presupunând (şi impunând) conceptualizări mai mult sau mai puţin divergente, mai mult sau mai puţin adecvate în raport cu obiectul. Orice regândire (onestă) a fenomenului lingvistic tinde către o mai profundă şi mai corectă înţelegere a lui. în cele mai multe cazuri, schimbarea sau îmbogăţirea perspectivei teoretice este profitabilă ştiinţific, adâncind cunoaşterea şi înţelegerea fenomenului, progres care poate fi urmărit de-a lungul evoluţiei sinuoase a istoriei lingvisticii şi a gramaticii. 1.2. Unităţile - semn al limbii Orice descriere gramaticală presupune stabilirea unui cadru în alcătuirea căruia o componentă importantă o reprezintă unităţile cu ajutorul cărora se organizează expunerea. Pentru o descriere gramaticală realizată din perspectiva funcţionalităţii comunicative a limbii, unităţile lingvistice care se impun aproape de la sine sunt: cuvintele - semne lingvistice stabile, care constituie elementul constructiv (materialul, mijloacele) - punct de plecare al procesului comunicativ, şi enunţul -produs final al activităţii verbale, formă de bază a comunicării umane. Ca manifestări ale limbii, cele două entităţi lingvistice aparţin domeniului semiotic, satisfăcând condiţia de semn lingvistic. Unităţi biplane, asociind o unitate sau o secvenţă sonoră (reprezentată în scris prin semne grafice / litere) cu o semnificaţie, cuvântul şi enunţul se deosebesc de alte unităţi ale limbii, funcţionând într-un singur plan, cum sunt sunetul sau fonemul, silaba sau trăsăturile distinctive - fonice sau semantice. Diferă de alte entităţi lingvistice din categoria semnelor (de morfeme, de exemplu) printr-un anumit grad de independenţă informaţională: în ambele cazuri, elementul sonor (secvenţa fonică care le reprezintă) este totdeauna asociat (într-o limbă dată) cu un concept, o informaţie (comp. floare, hai, of, plouă etc. şi mas-, umbl-, sau. -ă, -e etc), particularitate care le conferă un anumit grad de autonomie, constând în capacitatea de a transmite, în condiţii determinate, un mesaj, de a constitui o comunicare. 1.2.1. Fiecare dintre ele poate fi reprezentată prin unităţi analizabile sau neanalizabile în condiţiile conservării calităţii semnificative. Cuvântul permite în general segmentarea în unităţi morfematice (care, ca şi cuvântul, asociază o componentă fonică şi o semnificaţie, dar nu beneficiază de autonomie comunicativă). Enunţul este alcătuit, de regulă, printr-o asociere de cuvinte (reprezentând părţi de vorbire). Ceea ce le deosebeşte este diferenţa de stabilitate a asocierii. Cuvântul (analizabil) este o asociaţie de unităţi morfematice beneficiind de un grad superior de stabilitate, determinată de compatibilitatea limitat selectivă a unităţilor alcătuitoare şi de ordonarea strict reglementată a succesiunii lor în organizarea unui anumit cuvânt. Organizarea enunţului - mai puţin previzibilă - este determinată circumstanţial, componentele ei fiind selectate şi organizate în funcţie de „faptul", „evenimentul" care reprezintă mesajul comunicării. Numărul, organizarea şi 6 ordonarea elementelor alcătuitoare diferă foarte mult de la un enunţ la altul, acelaşi mesaj poate fi asociat cu enunţuri echivalente, dar profund deosebite ca dimensiuni şi organizare. în ambele cazuri, asocierea unităţilor presupune o structurare specifică (care reprezintă domeniul propriu al cercetării gramaticale), dar şi o organizare a semnificaţiei, în care o pondere importantă revine compunerii sensurilor unităţilor asociate; semnificaţia cuvântului se compune din fascicule de trăsături semantice asociate morfemului / morfemelor component(e), sensul enunţului înglobează o informaţie complexă la alcătuirea căreia participă semnificaţiile semnelor componente, dar şi cele derivate din modul specific de încadrare a lor în enunţ. 1.2.2. Constituite, de regulă, ca unităţi lingvistice susceptibile de segmentare, atât cuvântul cât şi enunţul pot fi reprezentate însă şi prin unităţi lingvistice neanalizabile la nivelul comunicării: cuvântul nu permite totdeauna segmentarea în unităţi semnificative mai mici; în acest caz, cuvântul coincide cu morfemul (cf. cum, când, cine, aşa, trei, vai), iar enunţul poate fi realizat printr-un singur cuvânt (Stai!, Stop.', Linişte.). 1.2.3. Relaţiile dintre cele trei tipuri de unităţi semnificative nu sunt fixe şi rigide: o structură lingvistică compatibilă cu statutul de enunţ poate glisa către cuvânt (comp. Se poartă cum se cade în asemenea împrejurări., şi Ce om cumsecade.'), iar cuvântul spre unităţile cu statut morfematic (vezi auxiliarele, articolul). Transferul realizându-se ca proces de durată, e firesc ca orice nivel sincronic al unei limbi date să includă numeroase situaţii în care delimitarea dintre cuvânt şi enunţ, mai frecvent fragment de enunţ (grup de cuvinte), să fie stânjenită de comportamentul ezitant al unora dintre unităţile lingvistice în uz, implicate într-un proces (în desfăşurare) de modificare a statutului (în sistem) prin înlocuirea, treptată, a unor particularităţi gramaticale şi lexicale cu altele. Coexistenţa în uzul limbii, la un moment dat, a unor situaţii de acest fel reprezintă una dintre manifestările dinamicii sistemului lingvistic şi una dintre formele evoluţiei istorice a limbii. 2. CUVÂNTUL Faţă de enunţ, cuvântul are un statut privilegiat, în măsura în care aparţine atât sistemului (în calitatea sa de „semn lingvistic stabil"), cât şi comunicării (ca parte a enunţului - text, rezultat al actului enunţiativ), pe când enunţul (constituit în virtutea sistemului), nu este decât text - produs, concret, al enunţării, al actului discursiv. 2.1. Cuvântul, unitate a sistemului Ca parte a sistemului, în virtutea complexităţii specifice, cuvântul este implicat în diversele subsisteme configurate prin variatele tipuri de opoziţii. Ca unitate lexicală, aparţine vocabularului şi funcţionează în virtutea complexelor relaţii care organizează această parte a limbii. Orice cuvânt se situează în raport cu 7 celelalte prin particularităţi privind posibilităţile de asociere, ceea ce îl implică în organizarea gramaticală a limbii. Unitatea lingvistică „cuvânt" aparţine în egală măsură lexicului şi gramaticii. Spre deosebire de cuvânt, enunţul (ca realizare concretă), în calitatea sa de „produs" circumstanţial determinat al performanţei lingvistice, nu aparţine sistemului. De care este însă dublu dependent: prin obligativitatea prezenţei cuvintelor, a unităţilor lexicale (realizarea oricărui act comunicativ este condiţionată de utilizarea cuvintelor, în situaţii speciale, măcar a unui cuvânt), dar şi prin determinările de organizare (generatoare şi ele de informaţie) impuse de sistem. 2.2. Cuvântul, semn lingvistic autonom Deşi, ca realitate a limbii, cuvântul se impune cu evidenţă intuiţiei oricărui vorbitor al unei limbi, conceptualizarea lui se revelă - şi istoria limbii o dovedeşte cu prisosinţă - a fi dintre cele mai dificile. In cazul cuvântului, dificultatea principală derivă din confruntarea cu textul, care scoate în evidenţă dinamica sistemului lingvistic. Ca realitate a limbii, specificitatea cuvântului, unitate biplană, presupune identificarea lui în raport cu alte entităţi lingvistice care satisfac condiţia de semn lingvistic, stabilirea deosebirilor faţă de morfem şi enunţ. Diversele încercări de definire a cuvântului scot în evidenţă particularitatea de entitate biplană. în calitatea sa de semn lingvistic, cuvântul asociază un semnificant (o componentă fonică) cu un semnificat (reprezentat printr-o anumită informaţie), ceea ce îl situează în categoria elementelor care fac posibilă comunicarea. Delimitarea cuvântului în raport cu alte entităţi ale limbii care satisfac această condiţie invocă particularităţi privind unitatea şi autonomia (relativă a) unităţilor lingvistice care i se subordonează. Caracterul unitar se manifestă - în mod diferit - la nivelul celor două planuri. Sub aspectul semnificantului afirmarea caracterului unitar are în vedere un anumit grad de fixitate: componenta „fizică", materială a unui anumit cuvânt este reprezentată de un element sau o secvenţă fonică, obligatoriu aceeaşi, ceea ce presupune asocierea, în aceeaşi ordine de succesiune, a aceloraşi unităţi fonice (comp., de pildă, car şi rac, mozaic şi mozaic), condiţie satisfăcută numai în parte în cazul cuvintelor flexibile, fiecare formă flexionară deosebindu-se (cf. pom, pomi, floare, flori), cel puţin parţial, de celelalte (vezi infra, 3.3). La nivelul semnificatului, unitatea este rezultatul cuprinderii într-un ansamblu global, prin amalgamare, a informaţiei complexe reprezentând sensul sau semnificaţia entităţii cuvânt. Caracterul autonom al cuvântului se manifestă în mobilitate, în capacitatea de deplasare a acestei unităţi a limbii în interiorul organizării „semnului extins" reprezentat prin enunţ. 2.3. Cuvinte compuse, locuţiuni Ca unităţi lingvistice purtătoare de semnificaţie, cuvintele se asociază în procesul comunicării pentru a exprima / transmite semnificaţii mai complexe: o 8 asociere (intenţionată, neîntâmplătoare) de cuvinte este mai bogată ca informaţie decât oricare dintre componentele ei. Prin utilizare frecventă - determinată de condiţii lingvistice şi extralingvistice - anumite grupări de cuvinte capătă un anumit grad de stabilitate atât la nivelul expresiei, al asocierii de cuvinte, cât şi din punctul de vedere al semnificaţiei, pe care - ca grup - o reprezintă. Reluarea constantă şi repetată în procesul de comunicare a grupărilor de acest fel afectează libertatea componentelor, conferind grupului un caracter oarecum fixat, şi favorizează trecerea de la statutul de combinaţie liberă (de cuvinte) la cel de unitate lingvistică (complexă) stabilă, evoluţie care explică apariţia cuvintelor compuse şi a locuţiunilor. Ceea ce apropie formaţiile de acest fel de statutul de cuvânt, deci de unitate participând la sistemul lexical al limbii, este asocierea constantă cu o semnificaţie (globală - rezultând din amalgamarea sensurilor, adeseori deviate, ale componentelor) şi integrarea gramaticală a grupării ca ansamblu prin subordonarea / includerea ei în una dintre clasele lexico-gramaticale ale sistemului: untdelemn (unt de lemn), du-te-vino funcţionează ca substantive, cuminte (cu minte), cumsecade (cum se cade), ca adjective, a (-şi) aduce aminte, a-şi bate joc, ca verbe, devreme (de vreme), alene (a lene), împotrivă (în potrivă), ca adverbe, împotriva, de-a lungul, ca prepoziţii (compuse sau locuţiuni) etc. Constituirea în unităţi / grupări stabile - cuvinte compuse sau locuţiuni - se realizează în timp şi presupune pierderea autonomiei componentelor, marcată de modificarea structurii accentuale a grupării (care păstrează un unic accent principal, comp. Du-te [,] vino! şi du-te-vino, de exemplu), uneori, mai ales în cazul formaţiilor vechi, şi prin reducerea / contopirea unor componente fonice (comp. gruparea originară: unt de lemn şi cuvântul untdelemn, pronunţat [undelemn]), dar şi prin alterări semantice, care afectează transparenţa structurii şi, implicit, recunoaşterea componentelor; cuvintele compuse şi locuţiunile păstrează adeseori în organizarea lor unităţi lexicale ieşite din uz sau care se păstrează cu sens modificat, cf. pe de rost, untdelemn (unt „grăsime, ulei" de lemn „copac, arbore"). Stabilitatea formaţiei compuse se manifestă prin diminuarea posibilităţilor de deplasare şi reducerea compatibilităţilor combinatorii ale componentelor, dar şi prin suspendarea sau, dimpotrivă, instituirea flexiunii (unora dintre) constituenţi. Prin modificările gramaticale şi diferenţele semantice inerente, cuvintele compuse şi locuţiunile se îndepărtează de combinaţiile libere, organizarea originară pierzându-şi - treptat - transparenţa pentru vorbitor. Gradul superior de sudură este marcat prin contopirea componentelor într-o unică unitate fonică, cu un comportament gramatical unitar. Prin transformarea din grupare liberă de cuvinte în asociere stabilă - cuvânt compus sau locuţiune, o unitate discursivă (a comunicării) este inclusă în sistem, devine (şi) unitate a sistemului, participând, ca şi celelalte unităţi lexicale, la organizarea de ansamblu a limbii date. Ca unitate semnificativă a limbii, cuvântul poate fi reprezentat printr-o realizare indivizibilă la nivelul unităţilor-semn sau printr-o grupare de unităţi semnificative minimale, a căror (eventuală) analiză pune în evidenţă unităţi fără 9 semnificaţie intrinsecă, care nu aparţin nemijlocit nivelului semiotic al limbii, nu „comunică" decât participând la alcătuirea unor asocieri semnificative, de diverse extinderi. 3. MORFEMUL 3.1. Morfemul, semn lingvistic minimal Unitatea minimală la care se opreşte analiza la nivelul unităţilor semn este morfemul. In calitatea sa de semn lingvistic minimal, morfemul poate reprezenta un cuvânt (cf. deci, vai, cu, unde etc.) şi chiar un enunţ (Hai!, de pildă). De cele mai multe ori însă, morfemul participă la comunicare ca parte componentă a cuvântului sau a enunţului (cf. Unde stai?, E frig. etc). Cuvântul analizabil reprezintă, la nivel morfematic, o asociere stabilă, unităţile componente organizându-se într-o succesiune fixă, care nu admite modificări sau disociere; componentele morfematice ale cuvântului pot fi totdeauna aceleaşi (cf. furiş, devreme etc), sau pot reprezenta asocieri parţial variabile, modificarea structurii morfematice condiţionând existenţa variantelor (comp. acum şi acuma, atunci şi atuncea) sau a flexiunii (vezi infra, 3.3). Ca unitate minimală, morfemul se opune cuvântului şi enunţului, ca unitate semn se opune fonemului şi trăsăturilor distinctive. Ca semn lingvistic minimal, morfemul a fost adoptat în numeroase descrieri gramaticale ca unitate fundamentală a limbii în locul cuvântului, promovare determinată de lipsa unei definiţii satisfăcătoare, capabilă să ofere un criteriu clar pentru distincţia „cuvânt (compus) / grup de cuvinte". Unităţi biplane, unităţile morfematice ale unei limbi pot fi clasificate, ca şi cuvintele, din diverse puncte de vedere. 3.1.1. în funcţie de calitatea semnificaţiei, se face deosebirea dintre morfemele lexicale şi cele gramaticale. Morfemele lexicale sunt unităţile morfematice purtătoare ale sensurilor lexicale, ale sensurilor prin care cuvintele unei limbi aparţin vocabularului, ca entităţi de sine stătătoare (cf. aici, ieri, timp, creion) sau, în calitate de componente ale cuvintelor analizabile, ca elemente morfematice utilizate în formarea unor semne lexicale noi (prefixe: neifast), re(vedea) sau sufixe: (copil)aş, (folos)itor etc). în cuvintele flexibile, alcătuite obligatoriu din cel puţin două unităţi morfematice, cel puţin una este purtătoare a semnificaţiei lexicale (cf. camer-ă, codr-u, cuti-uţ-ă, cânt-ând, des-cânt-ând etc); celelalte, prin care se realizează flexiunea cuvântului respectiv, sunt purtătoare ale valorilor gramaticale (cf. cas-ă : cas-e, teatr-u : teatr-e, umbl-a : umbl-a-m : umbl-a-ră : umbl-ând). Morfemele lexicale, plasate de regulă la începutul grupurilor de morfeme care reprezintă cuvântul, se regăsesc în toate formele cuvântului, asigurând unitatea flexionară a unei unităţi lexicale date. Morfemele gramaticale, aşezate, de obicei, după cel(e) care exprimă sensul lexical, se succedă într-o ordine fixă, alcătuind un şir indisociabil. Asociate 10 aceluiaşi morfem / grup de morfeme lexicale, morfemele gramaticale variază în cursul flexiunii cuvântului, caracterizând diferitele forme. Ocurenţa morfemului gramatical este condiţionată de coocurenţa celui (celor) lexical(e). Morfemele gramaticale sunt morfeme dependente, pe când cele lexicale pot fi independente, atunci când reprezintă unităţi semnificative care se situează la nivelul cuvântului (neanalizabil: când, iar, gata etc.) sau când reprezintă forma gramaticală a unui cuvânt flexibil marcată prin morfeme gramaticale realizate negativ (cf. timp-0, faţă de timp-uri, cânt-0, faţă de cânt-ă, cânt-ănd etc). Partea constantă a cuvântului, care îl situează ca unitate a vocabularului, reprezintă radicalul, realizat prin morfemul / morfemele lexicale asociate (cf. cadr-u, în-cadr-a, găs-i, re-găs-i). Componentul variabil în cursul flexiunii, reprezentat prin unul sau mai multe morfeme gramaticale, constituie flectivul formelor flexionare, a cărui prezenţă este condiţionată de coocurenţa radicalului. 3.1.2. în cadrul asocierii constante dintre un anumit sens şi o unitate fonică, care reprezintă morfemul, componenta fonică poate fi realizată prin unul sau mai multe elemente; la organizarea structurii fonice a morfemului participă unităţi fonice segmentale (vocale şi consoane), dar şi accentul, component suprasegmental (cf. cas-ă, pădur-e, ved-e+m, ved-e, îm+pătr-i). Accentul face parte, împreună cu unităţile segmentale, din structura morfemului, fiind asociat totdeauna cu unul din componentele vocalice ale cuvântului; în cazul cuvintelor plurimorfematice, numai unul dintre morfemele alcătuitoare cuprinde în organizarea sa componentul suprasegmental (cf. cas-a, cas-e+le, în+durer-a). Reprezentarea fonică a unui (acelaşi) morfem nu este constant şi general unică şi neschimbată. în limba română, componenta fonică minimală purtătoare de sens se modifică atât în derivare (comp. cas-ă : căs+uţ-ă, faţ-ă : făţ+i§, part-e : părt+aş, în+soţ+i: îm+părţ+i), cât şi în flexiune (cf. vind-e : vând-ut: \ânz-ând, doarm-e : dorm-ind). Realizarea fonică a unităţii morfematice se poate modifica, cum reiese din exemple, sub aspectul componentei segmentale şi / sau suprasegmentale; ceea ce asigură stabilitatea morfemului ca unitate este corelarea acestor variante fonice cu aceeaşi semnificaţie. în aceste condiţii, unitatea morfem se realizează sub forma unei clase de alomorfe. Morfemul, unitate minimală a limbii cu caracter de semn lingvistic, poate fi reprezentat în comunicare prin una sau mai multe realizări fonice (alomorfe). Termenul „alomorf" implică obligatoriu corelarea cu o anumită unitate semnificativă: un morfem poate fi reprezentat printr-un singur alomorf sau printr-o clasă de alomorfe. Morfemul şi alomorful reprezintă realităţi care aparţin sistemului, statutul lor depinde de poziţia lor în organizarea sistemului. Reprezentarea la nivelul discursului / textului a unităţilor semnificative minimale este morful. Recunoaşterea morfelor ca unităţi semnificative minimale în organizarea enunţului constituie prima fază în procedura de analiză a textului, presupusă de orice descriere a sistemului. Considerat ca membru al unei „clase" care reprezintă un morfem, morful corespunde în sistem unui alomorf. 11 3.2. Morfemul - clasă de alomorfe Clasa de alomorfe poate fi reprezentată de un număr variabil de variante. Variaţia fonică la nivel morfematic, deşi foarte răspândită, nu este obligatorie: în cazul a numeroase morfeme, componenta semantică (aceeaşi) este totdeauna asociată cu aceeaşi componentă fonică. Astfel, de pildă, secvenţa fonică pădur-rămâne neschimbată în combinaţiile pădur-e, pădur-i, pădur-e-a, pădur-i-lor, care reprezintă, toate, forme flexionare ale cuvântului pădure. în aceleaşi condiţii distribuţionale, asociindu-se cu aceleaşi unităţi morfemice gramaticale, morfemul lexical din substantivul carte este reprezentat prin secvenţe fonice diferenţiate: cqjt-(-e, -e+a), cărţ-(-i, -i+lor). Conservarea unităţii constitutive a diverselor morfeme în condiţiile variaţiei fonice este pusă în evidenţă de particularităţile distribuţionale ale unităţilor morfematice (care subliniază latura semnificativă comună): clasa de alomorfe este o clasă de unităţi semnificative mai mult sau mai puţin diferite sub aspectul componentei fonice asociate cu aceeaşi semnificaţie (informaţie semantică). 3.2.1. Reprezentarea morfemului / morfemelor printr-o clasă de alomorfe (care acoperă toate categoriile de unităţi morfematice) are o relevanţă specială în descrierea morfemelor gramaticale. Ca purtătoare ale valorilor gramaticale, unităţile morfematice din această categorie implică în mod necesar participarea la organizarea internă a cuvântului. O caracteristică a morfemului gramatical este dependenţa ocurenţei lui de asocierea cu un morfem lexical. Aceeaşi restricţie caracterizează morfemele lexicale derivative, cf. des-(face), re-(da), (copil)-aş, (graţi)-os. Această particularitate comună grupează laolaltă - ca morfeme dependente - morfemele gramaticale şi cele lexicale derivative. Prin opoziţie, morfemele lexicale care, în grupările morfematice constituind cuvinte, reprezintă suportul necesar al asocierii, sunt morfeme independente, chiar dacă ocurenţa lor în enunţ presupune totdeauna asocierea cu alte unităţi morfematice, cf., de exemplu, pădur-(e), cart-(e), cărt-(urar). Morfemul lexical -morfem independent - nu este supus acestei restricţii decât în situaţiile în care se identifică cu cuvântul (vezi supra, 1.2.2). Implicarea ca alomorfe ale aceluiaşi morfem gramatical (punerea în evidenţă a unităţii / identităţii semnificative) cere raportarea la un anumit sistem de opoziţii, care poate presupune aducerea în discuţie a unor contexte depăşind limitele cuvântului: unităţile morfematice -ă, -e, -u fac parte din aceeaşi clasă de alomorfe (ale morfemului de „singular"), după cum -e, -i, -uri reprezintă morfemul de plural, pentru că participă la opoziţia „singular / plural" (casă / case, ladă / lăzi, parte / părţi, câine / câini, codru / codri, cadru / cadre), opoziţie ale cărei valori semnificative se explicitează prin încadrarea în contexte mai largi, cf. (o I această) casă, ladă, floare sau (un / acest) codru, câine, perete, respectiv (multe) case, lăzi, flori, (mulţi) codri, câini, pereţi. 12 Alomorfele subordonate aceluiaşi morfem gramatical se diferenţiază unul de altul prin selecţia segmentelor reprezentând componenta lexicală (radicalul) a cuvintelor din care fac parte; la acest nivel contextual, fiecare alomorf al unui anumit morfem apare în contexte din care sunt excluse celelalte componente ale clasei (-ă se combină cu mas-, Iad-, fat- etc, contexte din care este exclus -e, care e unicul acceptat de radicalele part-, floar-, câin- etc.)- în situaţiile (marginale) în care un anumit context acceptă alomorfe aparţinând aceleiaşi clase (reprezentând, deci, acelaşi morfem), ele sunt în variaţie liberă (cf. coal-e, col-i, copert-e, coperţ-i, chibrit-uri, chibrit-e, nivel-uri, nivel-e etc), semnificaţia {formei) cuvântului rămânând aceeaşi (spre deosebire de band-ă / benz-i sau band-e, de pildă). 3.2.2. Alomorfele aparţinând aceleiaşi clase de alomorfe se organizează distribuţional în mai multe tipuri. Identificarea morfemului cu o clasă de realizări fonice se dovedeşte deosebit de utilă în inventarierea şi descrierea morfemelor gramaticale. în limbile cu flexiune bogată, cum este limba română, alomorfele prin care se realizează acelaşi morfem, adeseori destul de numeroase, se diferenţiază prin selecţia radicalului cu care se asociază şi care (condiţionând în mod necesar ocurenţa unei unităţi morfematice dependente) constituie, pentru oricare dintre ele, contextul minimal. Distribuţia alomorfelor depinde de această selecţie şi poate fi delimitată prin raportare la anumite particularităţi ale radicalului: în situaţiile în care apariţia unui alomorf poate fi corelată cu particularităţi fonice ale radicalului, avem a face cu un alomorf fonetic; alomorful a cărui ocurenţă se limitează la un unic context sau la câteva contexte, care nu pot fi indicate decât prin enumerare, este un alomorf lexical. Când un alomorf caracterizează o clasă mai largă de contexte, care nu poate fi circumscrisă fonetic, el reprezintă un alomorf morfologic. Varianta morfologică a alomorfelor caracterizează limbile cu flexiune complexă şi extinsă. în condiţiile unei flexiuni reduse, clasa de alomorfe poate cuprinde numai alomorfe fonetice şi lexicale. în engleză, de pildă, morfemul de plural se realizează prin alomorfele fonetice [-s], [-z] şi [-iz], a căror ocurenţă este strict condiţionată de calitatea fonică a finalei radicalului, şi de alomorfe lexicale: [-ren], children sau [-en], oxen. în limba română actuală, unde pluralul substantivelor neutre, de pildă, este realizat prin alomorfele -e, -uri, -i (semivocalic), -ă şi -ete, clasa de alomorfe se organizează mai complicat ţinând seamă de particularităţile distribuţionale ale acestora. Condiţionarea fonetică poate fi invocată pentru -i, ocurent după radicale terminat în -i neaccentuat (cf. fotoli-i, spre deosebire de pardesi-e), dar şi pentru -ă, care se asociază cu un radical cu finală (semi)vocalică labială (ouă). Alomorfele -e şi -uri, care apar în condiţii fonetice similare (cf. scaun-e şi tren-uri, templ-e şi titl-uri) şi realizează, fiecare, pluralul unei clase largi de substantive neutre, sunt alomorfe morfologice. Alomorful -ete, care nu apare decât în flexiunea câtorva cuvinte (capete, râsete, planşete), se plasează la nivelul alomorfelor lexicale. Pentru simplificarea descrierii şi a clasificărilor, alomorfele fonetice pot fi subordonate, respectând anumite condiţii distribuţionale, alomorfelor morfologice: un alomorf morfologic poate fi reprezentat prin una sau mai multe realizări 13 (alomorfe) fonetice. Astfel, alomorful (morfologic) [-uri] este realizat totdeauna prin secvenţa -uri, spre deosebire de alomorful morfologic [-e], care poate fi realizat ca -e, dar şi ca -i sau -ă în condiţiile fonetice precizate înainte (realizarea -e, cea mai frecventă, este ocurentă în toate celelalte situaţii). Alomorful morfologic se poate identifica cu realizarea fonetică (unică) sau se plasează la un nivel superior de abstractizare, când îşi subordonează mai multe alomorfe fonetice. Specificul alomorfului lexical în raport cu celelalte derivă din caracterul foarte restrâns al distribuţiei. Uneori, o unitate morfematică se caracterizează prin particularităţi distribuţionale care permit două posibilităţi de încadrare; un exemplu oferă alomorful -ă din clasa discutată: el poate fi încadrat ca alomorf fonetic al lui [e], ţinând seamă de componenţa fonică a radicalului (care nu se asociază nici cu -i, nici cu -e), dar şi ca alomorf lexical, în măsura în care nu caracterizează decât forma de plural a substantivului ou). Dacă ţinem seamă numai de morfemul de plural, substantivele neutre din limba română se grupează în două clase (morfologice) - după cum pluralul este marcat prin alomorful morfologic -e sau -uri. La aceste două clase se adaugă (ca excepţii) cele neregulate cu pluralul în -ete şi (eventual) în -ă (dacă considerăm mai convenabilă această interpretare). Distincţia dintre alomorfele morfologice şi cele fonetice are avantajul de a simplifica (prin reducerea numărului de „clase") clasificările flexionare (în declinări şi conjugări), care reprezintă o componentă importantă a descrierii gramaticale mai ales în cazul limbilor caracterizate, ca limba română, printr-o mare varietate flexionară. 3.2.3. Posibilitatea realizării prin mai multe alomorfe, de o deosebită relevanţă pentru morfemele (dependente) gramaticale, este comună oricărei categorii de morfeme, inclusiv morfemelor lexicale. Morfemele lexicale independente pot fi reprezentate printr-o unică realizare fonică, cf. tren, templ-u, alb (-/, -ă, -e) etc, sau prin mai multe alomorfe, comp. cart-(-e), cărţ-(-i), albqstr-(u), albqştr-(i), frumos, frumoqs-(ă),frumoş-(i), întreb, întreqb-(ă), întreb-(q) etc, ca şi cele dependente, cf. re-(lua), re-(aduce), re-(veni), dar în-(dulci), îm-(bărbăta) etc. Variaţia unităţilor morfematice independente se manifestă în flexiunea aceluiaşi cuvânt (vezi exemplele anterioare) sau în unităţi lexicale distincte, comp. zăpgd-(ă), zăpez-(i) şi (în)-zăpez-(±). Variaţia morfemelor lexicale, mai ales a celor independente, este prezentată, de obicei, în descrierile limbii române sub forma alternanţelor fonetice (vezi Substantivul, 2.5.3.1 etc). 3.2.4. In calitate de semn lingvistic minimal, unitatea „morfem" presupune, prin definiţie, asocierea obligatorie a unei semnificaţii cu o componentă fonică (reprezentabilă în scris prin litere). In aceste condiţii, combinaţia morfem I alomorf zero apare ca o contradicţie în termeni, anularea oricăruia dintre cele două componente conducând - definitoriu - la anularea unităţii lingvistice desemnate ca morfem / alomorf. Concluzia priveşte fără excepţie morfemele independendente, dar nu şi morfemele (dependente) gramaticale. Spre deosebire de morfemele independente lexicale, cele gramaticale (totdeauna dependente) pot cuprinde în 14 clasa de alomorfe care le reprezintă şi realizarea negativă / zero (0), adică „reprezentarea" unei semnificaţii prin asocierea ei cu absenţa componentei sonore. Asocierea unei semnificaţii cu lipsa componentei expresie, cu „realizarea 0", este condiţionată de participarea semnificaţiilor la un sistem - restrâns - de opoziţii, în interiorul căruia numai unul din termenii implicaţi poate fi reprezentat „negativ". Astfel, în flexiunea substantivului, de pildă, opoziţia semnificativă „singular / plural" corespunde unor diferenţe de expresie, cf. cas-ă / cas-e, lucr-u / lucr-uri, templ-u / templ-e, codr-u / codr-i, câin-e / câin-i, care permit asocierea celor două semnificaţii cu unităţile de expresie -ă, -u, -e, respectiv -e, -uri, -i. Aceeaşi diferenţă semnificativă opune însă şi formele caiet/ caiet-e, tren / tren-uri, doctor/ doctor-i, dar, spre deosebire de semnificaţia „plural", asociată celui de al doilea termen al fiecărui cuplu, care este realizată prin alomorfele -e, -uri, -i, semnificaţiei „singular", care caracterizează celălalt termen, nu-i corespunde niciun component fonic: diferenţa de expresie prin care este semnalată prezenţa acestei semnificaţii constă tocmai în absenţa componentului fonic, clasa de alomorfe a morfemului de singular include şi un alomorf 0. Semnificaţia realizată de alomorful 0 variază în funcţie de sistemul specific de opoziţii la care participă. Astfel, în flexiunea verbală românească, participând la exprimarea opoziţiilor de persoană, realizarea negativă este asociată semnificaţiei „persoana I" (a prezentului indicativ sau conjunctiv), pe care o opune celorlalte, exprimate pozitiv, comp., de pildă: rup-i, rup-e şi rup-0, sar-i, sar-e şi sar-0. Ca expresie a acestei valori, realizarea 0 se încadrează în clasa de alomorfe a morfemului „persoana I", alături de realizările pozitive -u (vocalic sau semivocalic: intr-u, da-u), -i (speri-i), statut pus în evidenţă de raporturile de opoziţie la care participă (comp.: intr-u, intr-i, intr-ă; da-u, da-i, d-ă; (eu) speri-i, (tu) speri-i, speri-e), vezi Diversificare flexionară. Clasificarea verbelor după criteriul flexiunii). în sistemul de opoziţii propriu categoriei determinării, realizarea 0 (ca morfem al nedeterminării) se opune articolului definit: perete-0 / perete-le, floare-0 / floare-a) sau nedefinit (perete / un perete, floare I o floare (vezi Clase de cuvinte, 3.4.1). Ca şi cuvintele, unităţile morfematice cunosc fenomenul de omonimie: aceeaşi unitate fonică poate funcţiona ca suport al unor semnificaţii complet diferite. Unităţile morfematice omonime se pot subordona, ca alomorfe, la două sau mai multe morfeme, dezambiguizarea realizându-se prin contextul morfematic şi prin participarea la sisteme diferite de opoziţii. Aşa, de exemplu, -ă din catedr-ă, ca şi -e din cart-e, se subordonează morfemului de singular (în flexiunea nominală), spre deosebire de -ă din urc-ă sau -e din rup-e, expresie a persoanei a IlI-a (în flexiunea verbală). Omonimia se manifestă şi în interiorul aceluiaşi tip de flexiune: -e se asociază singularului în part-e, pluralului în teatr-e, şi chiar în flexiunea aceluiaşi cuvânt: -e din cas-e-le este alomorf al morfemului de plural, dar exprimă genitiv-dativul singular în cas-e-i; în acest caz, dezambiguizarea se sprijină pe cel de al doilea component al flectivului. 15 3.3. Structura morfematică a cuvântului flexibil O particularitate a cuvântului flexibil o constituie faptul că este reprezentat printr-o mulţime de forme: mulţimea de unităţi lingvistice [casă, casa, casele, casei, caselor etc], de exemplu, reprezintă unitatea lexicală casă: cuvântul casă există şi funcţionează ca realitate a limbii române prin aceste forme ale sale. Cuvântul ca unitate (lexicală) a limbii (lexem, în terminologia unor cercetători) nu trebuie confundat cu cuvântul-text, care are în vedere orice secvenţă fonică (notată prin litere) cuprinsă între pauze; în această accepţiune, orice formă este un „cuvânt-text". Cuvântul lexicografic, tratat ca articol de dicţionar, este reprezentat simbolic prin una dintre formele sale, utilizată ca titlu al articolului; informaţiile semantice, etimologice, gramaticale (inclusiv flexiunea - ca totalitate a formelor cu care funcţionează în comunicare) fac obiectul articolului de dicţionar ca atare, care propune o descriere, sub diverse aspecte, a unităţii lexicale respective. Orice formă a unui cuvânt flexibil este reprezentată prin cel puţin două unităţi morfematice, dintre care una este totdeauna realizată pozitiv (asociind obligatoriu semnificaţia cu un component fonic); componenta (realizată totdeauna pozitiv a formei) purtătoare a sensului lexical poate fi reprezentată prin una sau mai multe unităţi morfematice, dintre care - de regulă - una singură reprezintă un morfem independent. Cel de al doilea component al oricărei forme, a cărui ocurenţă presupune suportul componentului lexical, este reprezentat prin una sau mai multe unităţi morfematice dependente realizate pozitiv sau negativ (ca unităţi morfematice 0). Din perspectiva descrierii gramaticale, componentul lexical al formei cuvântului flexibil (radicalul), totdeauna realizat pozitiv, reprezintă partea constantă, prezentă în diferitele forme ale paradigmei, şi este cel care asigură unitatea cuvântului, pe când componentul gramatical (flectivul), alcătuit din unităţi morfematice dependente, subordonate categoriilor gramaticale, diferă de la o formă la alta şi este compatibil şi cu realizarea negativă a unităţilor morfematice din care este alcătuit. 3.3.1. Radicalul se poate reduce la o unică unitate morfematică (reprezentând un morfem independent), cf. pădur-e, cas-ă, sau poate fi reprezentat printr-o grupare de morfeme lexicale cuprinzând şi unul (căs+uţ-ă) sau mai multe (re+îm-pădur-i, în-făţ-iş-a) morfeme lexicale dependente. Din punctul de vedere al descrierii (dar şi al clasificărilor) flexionare, structura mono- sau plurimorfematică a radicalului este lipsită de relevanţă: indiferent de structura sa internă, el reprezintă totdeauna axul organizator al paradigmei flexionare a unui cuvânt. Cu această accepţiune, termenul nu se suprapune celui de rădăcină (bază a derivării, identificabil cu morfemul independent, deci şi cu radicalul neanalizabil). 3.3.2. Flectivul poate fi şi el neanalizabil (cas-a, căsuţ-a, de pildă) sau analizabil (cf. cas-e+le, căsuţ-e+lor; ar-ând, ar-a+se+m ). Componenţa flectivului depinde de tipul de flexiune (nominală, verbală) în care se încadrează paradigma 16 din care face parte forma respectivă (şi care situează cuvântul flexibil ca aparţinând la o anumită parte de vorbire). în flexiunea nominală, flectivul asociază unităţi morfematice reprezentând categoriile de număr, caz, determinare, dar şi de gen (în formele adjectivului); flectivul verbal este alcătuit din unităţi morfematice purtătoare ale valorilor de număr şi persoană (desinenţe), de timp şi mod (sufixe gramaticale). Plasat de regulă după radical, flectivul se disociază (în formele mai puţin sudate ale paradigmei): componentele sale se situează atât înainte, cât şi după radical (comp. cas-e+i, cas-e+le şi o cas-ă; intr-a+m şi am intr-a+t). Clasificările morfologice (în declinări şi conjugări), care în descrierile gramaticale acoperă şi organizează varietatea flexionară a cuvintelor flexibile dintr-o limbă dată, se opresc în primul rând asupra flectivelor (fiecare clasă flexionară se caracterizează prin prezenţa în paradigmă a seriilor de flective specifice). Caracterul diferenţiator derivă din prezenţa unor afixe specifice ca realizare fonică, dar şi prin sistemul de omonimii la care participă. 4. ENUNŢUL 4.1. Enunţul şi unităţile sistemului Din perspectiva funcţională a comunicării, unitatea cea mai importantă este enunţul. Ceea ce deosebeşte enunţul de celelalte unităţi semnificative ale limbii este referenţialitatea, corelarea obligatorie a unei unităţi lingvistice cu o anumită informaţie referitoare la un „fapt" care face obiectul comunicării. Cuvântul şi morfemul, ca entităţi componente ale limbii, fac parte din sistem, aparţin sistemului. Utilizarea lor în comunicare presupune includerea în enunţ, corelarea cu realitatea, cu fenomenele, obiectele şi acţiunile, cu lumea pe care limba (ca sistem semiotic) o reprezintă. Prin încadrarea în enunţ, cuvântul, unitate semnificativă abstractă (reprezentare, reflex al cunoaşterii - sociale şi individuale -, a universului din care şi vorbitorul face parte), dobândeşte valoare comunicativă prin raportarea lui punctuală la entităţi ale clasei pe care o reprezintă, implicate ca referenţi în evenimentul care face obiectul comunicării. Realizat, de regulă, printr-o asociere de cuvinte, enunţul evocă („referă la") un fapt, un eveniment sau o situaţie, reprezintă lingvistic un referent complex, la configurarea căruia participă, prin introducerea informaţiei specifice, diversele sale componente lexicale (care evocă obiecte, acţiuni, calităţi etc. aparţinând „clasei" pe care unitatea respectivă o „reprezintă" în sistemul limbii date). Transferat (şi inclus) în comunicare, cuvântul nu participă Ia realizarea enunţului decât cu o parte limitată a informaţiei lingvistice pe care i-o conferă includerea în multiplele configuraţii relaţionale ale sistemului (lexical şi gramatical): cuvântul-text nu valorifică decât parţial virtualităţile care îl caracterizează ca unitate a sistemului. Inclus într-un context dat, cuvântul actualizează numai unul din sensurile cuvântului polisemantic, este reprezentat, dacă e vorba de un cuvânt flexibil, numai prin una din formele paradigmei sale şi realizează, de obicei, numai parţial posibilităţile de asociere gramaticală cu care este compatibil. 17 li'.'î Selecţiile operate în transferul din sistem spre comunicare sunt determinate de faptul I evenimentul care face obiectul comunicării, dar şi de modul de organizare (structurare) lingvistică a comunicării: aceeaşi informaţie poate fi transmisă sub forma unor enunţuri diferit organizate. 4.1.1. Dintre „unităţile-semn" ale limbii, numai enunţul reprezintă totdeauna o unitate a comunicării. Un enunţ nu face parte din sistemul limbii: el aparţine sistemului numai ca virtualitate (de utilizare) a posibilităţilor lexicale şi asociative proprii unei anumite limbi. Astfel, o construcţie ca Soarele răsare peste o oră., de pildă, nu face parte din sistemul limbii române. Construcţia poate reprezenta o unitate comunicativă numai în măsura în care se referă la o situaţie determinată a „realităţii", transmiţând o informaţie referitoare la aceasta. Ea poate fi construită şi utilizată metalingvistic, ca exemplu ilustrativ (de posibilă realizare comunicativă) destinat să pună în evidenţă (cf. Copiii aleargă repede, sau Pomii cresc.) anumite particularităţi (lexicale sau gramaticale) ale sistemului (sensul cuvintelor componente, regulile acordului dintre subiect şi predicat ş.a.). Enunţul ilustrativ (spre deosebire de cel comunicativ) nu referă decât indirect la o anumită „realitate": el oferă informaţia sub forma unui model exemplificator, de aceea componenţa lexicală a enunţurilor de acest fel este nerelevantă - oricare dintre enunţurile: Copilul creşte. / Copiii cresc, A zburat cocorul. / Au zburat cocorii, poate sugera demonstrativ (una dintre) regulile „acordului dintre subiect şi predicat", de pildă, regulă care reprezintă referentul unui enunţ comunicativ de forma „Predicatul se acordă cu subiectul în număr". Celelalte, cuvântul sau morfemul sunt unităţi semn ale sistemului, care capătă valoare comunicativă prin încadrarea în enunţ. Participarea la realizarea enunţului presupune „actul de referinţă", i.e. corelarea cuvântului cu referentul. 4.1.2. Referenţialitatea unei structuri lingvistice, condiţie a calităţii ei de unitate comunicativă, este realizată prin diverse mijloace. Un rol important revine structurii intonaţionale: în toate încercările de definire a enunţului e menţionat, ca (posibil) criteriu de delimitare a acestei unităţi de comunicare, conturul intonaţional (vezi II, Enunţul). Intonaţia specifică -caracterizată de cele mai multe ori printr-o accentuare foarte puternică - marchează referenţialitatea cuvântului-enunţ (cf. Atenţie!, Foc!, Maşina!, Hoţii!, Nemernicilor!, Stop!, Vai! etc). în sublinierea referenţialităţii intervine adeseori, mai ales în comunicarea orală, gestul, care însoţeşte frecvent cuvintele deictice, evocând coordonatele situaţionale ale enunţării (cf., de exemplu, Aici!, Ăsta!), sau mimica; asociată cuvintelor „psihologice", mimica poate interveni în nuanţarea semnificaţiei enunţului nestructurat (Vai!, ca enunţ, poate exprima durere, decepţie, admiraţie etc). în enunţurile structurate, alcătuite din asocierea a doi sau mai mulţi termeni, funcţia de corelare referenţială revine cu precădere anumitor componente ale enunţului, cuvinte sau unităţi morfematice. Suportul principal al referenţialităţii unei secvenţe fonice semnificative îl constituie formele (modurile) personale ale verbului, prin care secvenţa dată este „ancorată" în contextul comunicativ. 18 Informaţia gramaticală asociată acestor forme verbale (prin unităţile morfematice care alcătuiesc flectivul) fixează cadrul situaţional al comunicării: o raportează (prin categoria gramaticală a persoanei) la cei doi poli pe care îi presupune transmiterea informaţiei - sursa (emiţătorul / locutorul) şi destinaţia informaţiei (receptorul / alocutorul, adresantul) - şi situează în timp evenimentul comunicat (prin raportarea la momentul / timpul comunicării, al enunţării), ceea ce se realizează prin formele categoriei de timp, care, asociată cu cea de mod, este specifică flexiunii verbului. Substantivul participă în mod diferit la realizarea corelării referenţiale. Includerea în enunţ, raportarea substantivului, unitate a sistemului, la unul (unele) dintre „obiectele" (clasei) desemnate, presupune asocierea lui cu determinanţii (vezi Clase de cuvinte, 3.3), care contribuie la identificarea obiectului implicat în comunicare. La contextualizarea referenţială contribuie de asemenea cuvintele deictice (vezi Clase de cuvinte, 3.7), dar şi, în mod diferit, multiplele componente posibile ale enunţului, care se grupează ca determinări (atribute, complemente etc.) în jurul „componentelor forte" ale enunţului, reprezentate prin verb şi substantiv. 4.2. Enunţul, unitate sintactică Din perspectiva realizării lingvistice, enunţul reprezintă o unitate sintactică, analizabilă sau neanalizabilă. Enunţul analizabil nu este o secvenţă amorfă de unităţi semnificative, o succesiune aleatorie de cuvinte, ci o structură organizată, în care modul de asociere a componentelor este şi el semnificativ. Enunţuri constituite din aceleaşi unităţi lexicale (reprezentând aceiaşi referenţi), asociate diferit, încadrate în structuri sintactice diferite, sunt / pot fi purtătoare ale unor mesaje diferite, comp., de exemplu: Fiul îşi iubeşte tatăl, şi Tatăl îşi iubeşte fiul. sau Ion îl respectă pe Petru, şi Petru îl respectă pe Ion. Mai rar, organizări sintactice diferite sunt asociate cu acelaşi mesaj, cf. Poştaşul aduce scrisoarea., Scrisoarea este adusă de poştaş, (informaţia nu este chiar identică: prima formulare favorizează Agentul, cea de a doua pune în prim-plan Pacientul). Ca structură lingvistică, enunţul, unitate a comunicării, este rezultatul actualizării - prin asocierea unităţilor sistemului, selectate adecvat în raport cu informaţia transmisă - a unora dintre virtualităţile combinatorii ale sistemului. Structura sintactică a enunţului variază în raport cu numărul componentelor şi cu diversitatea raporturilor care le organizează. 4.2.1. In organizarea sintactică a enunţului, componentul principal este reprezentat prin verb. Verbul este cel care - prin particularităţile sale flexionare (expresie a categoriilor de persoană, timp şi mod) - asigură relaţia de referenţialitate, definitorie pentru enunţ ca unitate a comunicării; tot verbul, prin disponibilităţile asociative specifice, instituie enunţul ca unitate sintactică determinând, în ansamblu, organizarea sintactică a enunţului analizabil. Proeminenţa de statut a verbului în structurarea enunţului se datoreşte capacităţii lui de asociere cu informaţia gramaticală specifică, necesară stabilirii 19 relaţiei dintre actul de comunicare şi faptul / evenimentul, obiect al comunicării. în măsura în care numai o parte a flexiunii verbale se caracterizează prin această capacitate, modalitatea de participare a verbului la organizarea enunţului diferă în funcţie deforma cu care este utilizat. Prin informaţia gramaticală care le caracterizează, numai formele verbale personale sunt apte de a asigura relaţia referenţială. De aceea organizarea oricărui enunţ structurat cuprinde măcar un verb la formă personală, care se constituie drept centru al unei asocieri complexe de unităţi ale limbii (compatibilă cu un anumit grad de autonomie comunicaţională) şi alcătuieşte o structură a cărei configuraţie este determinată, în primul rând, de matricea sintactică şi semantică a verbului. Formele verbale nepersonale, capabile să impună o organizare sintactică analogă, n u sunt capabile de asumarea funcţiei referenţiale; de aceea ocurenţa lor în enunţ presupune prezenţa verbului la mod personal, căruia i se subordonează (direct sau mediat), ca şi celelalte componente ale enunţului. Complexitatea sintactică a unui enunţ depinde în mare măsură de posibilităţile combinatorii ale verbului / verbelor pe care îl / le cuprinde, căruia i se subordonează funcţional, prin relaţiile de dependenţă în care sunt implicate, celelalte componente. La alcătuirea unui enunţ pot participa unul sau mai multe verbe, dintre care măcar unul este reprezentat printr-o formă personală. 4.2.2. Complexitatea şi extinderea unui enunţ variază în funcţie de numărul şi calitatea lingvistică a componentelor, dar şi de relaţiile care se stabilesc între ele. Dintre diversele tipuri de relaţii care asigură organizarea oricărei comunicări lingvistice, determinante pentru configurarea ei structurală sunt relaţiile de dependenţă, caracterizate prin inegalitatea termenilor asociaţi. în grupările întemeiate pe acest tip de raport, unul dintre constituenţi reprezintă termenul principal: prezenţa lui condiţionează asocierea, face posibilă ocurenţa celuilalt, căruia îi impune, de regulă, anumite particularităţi de construcţie. Relaţiile de nondependenţă nu afectează organizarea sintactică a enunţului, participarea lor contribuind mai ales la amplificarea lui. Relaţia de dependenţă presupune în mod necesar o asociere binară, corelând un termen privilegiat [regentul) - a cărui omisiune perturbă sau chiar anulează organizarea enunţului (comp. Citeşte cartea nouă. şi 'Citeşte V nouă.) - cu un termen dependent (subordonat), de regulă omisibil fără să se altereze caracterul de enunţ al construcţiei (cf. Citeşte cartea, şi Citeşte.). 4.2.2.1. Manifestarea lingvistică a relaţiei de dependenţă variază în mare măsură în funcţie de statutul lingvistic al termenilor asociaţi, care pot fi reprezentaţi prin verb, substantiv etc. Statutul dominant al componentului principal al relaţiei se manifestă prin faptul că impune anumite particularităţi de construcţie termenului dependent. Verbul, adjectivul şi adverbul atribuie termenului dependent (când flexiunea acestuia o permite) o anumită formă cazuală (comp., în acest sens: Te vede. şi îţi spune.; vreme prielnică seceratului). Când regentul este substantiv, relaţia de dependenţă se manifestă prin acord dacă termenul dependent este adjectiv (cf. 20 câine alb şi floare albă), prin genitiv sau dativ, dacă termenul dependent este substantiv sau pronume (câinele stăpânului, cartea acestuia; inima-mi, de pildă), prin prepoziţie, în alte cazuri (zi de vară, ziua de azi, efortul de a explica etc). Prepoziţia ca modalitate de manifestare a relaţiei de dependenţă este compatibilă cu orice tip de regent. Răspunsul termenului dependent faţă de restricţiile constructive impuse de regent depinde de calitatea gramaticală a unităţii lexicale prin care este realizat: dependenţa faţă de substantivul regent, de pildă, îşi găseşte expresia prin acordul adjectivului, prin cazul genitiv, când termenul dependent este substantiv, sau prin prepoziţie. Termenul dependent n u influenţează gramatical regentul, ceea ce pune în evidenţă statutul dominant al acestuia în cadrul relaţiei cu termenul dependent. Unitatea sintactică alcătuită din cei doi termeni asociaţi prin relaţia de dependenţă reprezintă componentul minimal sintactic organizat al enunţului. 4.2.2.2. O relaţie de dependenţă de tip special asociază verbul cu substantivul I pronumele subiect. Forma de nominativ subiect este impusă nominalului de verbul regent (ca şi acuzativul nominalului complement direct sau dativul complementului indirect). Dar, spre deosebire de construcţiile cu acuzativul şi dativul, în care relaţia cu nominalul n u afectează în niciun fel regentul, asocierea cu un nominal-subiect impune verbului (în cazul modurilor personale) selectarea unei anumite forme de persoană şi număr. Acordul verbului / predicatului cu nominalul-subieet pune în evidenţă caracterul particular al relaţiei de interdependenţă prin care sunt asociaţi cei doi termeni. Dependenţa se manifestă bilateral, prin prezenţa unei influenţe reciproce: dinspre verb, asupra nominalului - atribuirea cazului nominativ (ca şi a acuzativului sau dativului) ţine de regimul anumitor verbe (aşa cum verbele intranzitive, de exemplu, nu pot avea complement direct, există verbe din matricea sintactică a cărora lipseşte subiectul), dinspre nominal, asupra verbului, sub forma restricţiilor privind numărul şi persoana. 4.2.2.3. Pe lângă restricţiile gramaticale specifice, implicarea termenilor într-o relaţie de dependenţă este condiţionată însă şi de restricţii de selecţie lexicală (cf. cerc perfect, nu şi cerc pătrat; Adie vântul., nu şi Adie soarele / oamenii, etc). Termenii asociaţi în comunicare printr-o relaţie de dependenţă se constituie astfel într-un component analizabil, care se integrează ca unitate, ca substructură (sintactică şi semantică) binară în construcţia / structura mai amplă (macrostructură), reprezentând enunţul. 4.2.3. în calitate de termen regent, aceeaşi unitate lexicală poate participa concomitent la mai multe relaţii de dependenţă, poate fi asociată cu mai mulţi termeni dependenţi. într-o grupare ca prietenia lor încercată, acelaşi regent (prietenia) este asociat cu doi termeni subordonaţi (oricare din cele două relaţii poate fi abolită prin eliminarea termenului dependent), după cum în scriindu-le o scrisoare, gerunziul regent subordonează doi adjuncţi, două determinări, reprezentând poziţii sintactice diferite. 4.2.3.1. Modul de organizare sintactică a segmentului alcătuit din mai mulţi termeni dependenţi grupaţi în jurul aceluiaşi regent depinde de calitatea 21 gramaticală a acestuia: regentul este cel care impune restricţiile de selecţie (gramaticală şi semantică) şi particularităţile de construcţie specifice. Verbul participă ca regent (centru) la multiple relaţii de dependenţă, fiecare relaţie fiind caracterizată la nivelul termenului subordonat prin particularităţi specifice, formale şi de conţinut; termenii dependenţi realizează funcţii sintactice distincte, satisfăcând valenţele combinatorii ale verbului. Datorită acestei diferenţieri, termenii dependenţi grupaţi în jurul verbului regent se organizează într-o (sub)structură unică, variabilă în funcţie de posibilităţile combinatorii ale diferitelor verbe (vezi Clase sintactice şi sintactico-semantice de verbe). Substantivul cu statut de regent este compatibil şi el cu implicarea concomitentă în mai multe relaţii de dependenţă, a căror funcţie comunicativă în raport cu centrul depinde însă nu de matricea sintactică a acestuia (ca în cazul verbului), ci de semantica termenilor subordonaţi, fiecare contribuind în mod specific (descriptiv, evaluativ-cantitativ sau deictic) îa precizarea referentului reprezentat în comunicare prin componentul substantival (vezi II, Grupul nominal, 2.6). O delimitare funcţională mai clară separă determinanţii (cu rol de integrator enunţiativ, vezi Clase de cuvinte, 3.3) de ceilalţi adjuncţi. Pronumele centru, deşi nu se deosebeşte esenţial de substantiv, se caracterizează prin restricţii specifice (vezi Pronumele), dintre care cea mai importantă este incompatibilitatea de asociere cu determinanţii. Compatibilităţile de asociere cu statut de regent ale adjectivului şi adverbului sunt sensibil mai restrânse; termenii dependenţi prezintă, ca semnificaţie şi construcţie, evidente analogii cu adjuncţii verbului (ceea ce explică cuprinderea lor în descrierile gramaticale sub denumirea comună de complemente, pentru a le opune atributelor - adjuncţi ai substantivului şi pronumelui). O categorie de adjuncţi, specifică pentru această categorie de regenţi, o reprezintă determinările asociate cu evaluarea intensităţii, proprii adjectivului şi adverbului. 4.2.3.2. Totalitatea relaţiilor de dependenţă (obligatorii) la care un termen poate participa concomitent cu statut de regent reprezintă matricea lui sintactică. In organizarea enunţului, matricea sintactică a diferitelor unităţi lexicale cu statut de regent poate fi actualizată total sau parţial (comp. Păsările ciugulesc, şi Păsările ciugulesc grăunţele, sau Explicând situaţia I explicându-ţi situaţia I explicându-ti el situaţia, ai înţeles.). Unitatea sintactică complexă constituită prin realizarea parţială sau totală a relaţiilor de dependenţă compatibile cu matricea regentului participă la organizarea enunţului ca un grup unitar, ca substructură sintactică. 4.2.4. în organizarea sintactică a unui enunţ, acelaşi termen, aceeaşi unitate lexicală poate participa concomitent, cu statut diferit, la mai multe relaţii de subordonare: în Povesteau întâmplări nemaipomenite., substantivul întâmplări este regent în relaţia cu adjectivul nemaipomenite, dar se situează ca dependent faţă de componentul verbal povesteau. Participarea cu statut dublu reprezintă modalitatea curentă prin care unităţile lexicale compatibile cu statutul de termen regent într-o relaţie de dependenţă se integrează în organizarea enunţului. 22 4.2.4.1. Statut unic, de regent, poate avea numai verbul la mod personal, cf. Tună ca vara.). In cazul celorlalte, inclusiv al formelor nepersonale ale verbului, participarea la organizarea sintactică a enunţului este condiţionată de statutul de termen dependent (cf. Cumpără cărţi., Acţionează iresponsabil, Vine alergând.), asociat, eventual, cu cel de regent (cf. Cumpără cărţi ilustrate., Acţionează iresponsabil faţă de familie., Vine alergând ca vântul). O situaţie specială are sub acest aspect substantivul, care, implicat numai ca regent într-o relaţie de dependenţă, poate reprezenta un enunţ (cf. Minunată vreme!, Grea iarnă!, Ce surpriză!), calitate marcată printr-un contur intonaţional specific (vezi II, Organizarea prozodică a enunţului). 4.2.4.2. Capacitatea verbului de a participa la alcătuirea enunţului cu statut de regent absolut explică importanţa deosebită pe care o are în organizarea acestuia. Matricea sintactică a verbului - responsabilă de varietatea relaţiilor de dependenţă - are un rol preponderent în configurarea structurală de ansamblu a enunţului. Din punct de vedere sintactic, enunţul analizabil se organizează ca (macro)structură -de diverse dimensiuni - alcătuită prin articularea mai multor (sub)structuri componente, asociate prin relaţii de dependenţă. Implicarea unui termen în diverse relaţii de dependenţă n u anulează posibilitatea acestuia de a contracta, concomitent, relaţii de alt tip în limitele aceluiaşi enunţ, cf. Cumpără cărţi şi reviste., Vine mâine sau poimâine., A adus cartea, adică romanul împrumutat. Asocierile care se întemeiază pe relaţii de nondependenţă augmentează dimensiunile enunţului fără a-i modifica organizarea structurală. în structurarea de ansamblu a enunţului, rolul determinant sub aspectul organizării sintactice îl are verbul care asigură referenţialitatea enunţului. Celelalte componente sintactice ale structurii i se subordonează, direct sau mediat, acestui verb principal, în condiţiile impuse de matricea acestuia: statutul sintactic al diverselor componente ale enunţului (indiferent de calitatea gramaticală a termenului / termenilor prin care sunt realizate) este determinat de modul particular în care se situează faţă de verbul principal, în raport cu care se încadrează în organizarea de ansamblu a enunţului. 4.3. Enunţul cu un unic centru verbal în limitele enunţului cu un singur verb la mod personal, organizarea sintactică a comunicării este determinată în liniile sale generale (la nivelul relaţiilor de dependenţă) de compatibilităţile combinatorii ale acestui component, de care depind celelalte; realizate prin unităţi lexicale reprezentând diverse părţi de vorbire, unităţile subordonate i se asociază, ca determinări (diferenţiate ca semnificaţie şi realizare) şi variază ca număr şi diversitate în funcţie de matricea sintactică (şi semantică) a verbului de care depind. Ca desfăşurare liniară a comunicării, enunţul poate fi descris ca succesiune de „poziţii sintactice", diferenţiate prin asocierea semnificativă cu diferitele funcţii (sintactice). 23 4.3.1. Funcţiile sintactice (subiect, complement etc.) se disting prin modul particular de corelare cu regentul, caracterizat prin tipul de relaţie (care asigură integrarea în enunţ), prin diferenţe semantice (şi pragmatice) specifice, prin particularităţi de construcţie, dar şi în raport cu ccditatea regentului. Diversele funcţii / poziţii sintactice sunt compatibile cu variate posibilităţi de realizare (ceea ce permite descrierea lor sub forma „claselor de substituţie"). Dintre diversele realizări, unele sunt specifice (şi, ca atare, au valoare definitorie în delimitarea clasei); realizările nespecifice sunt compatibile cu diverse funcţii şi se regăsesc, ca modalităţi comune de exprimare, în numeroase clase. Aşa, de pildă, dintre realizările complementului direct, realizarea prin (pro)nume în acuzativ (Nu ştie bine lecţia., Nu o ştie bine.) este specifică (şi definitorie), spre deosebire de realizarea propoziţională (Nu ştie ce a făcut / dacă a greşit.), care se regăseşte şi în alte poziţii sintactice (subiect: Nu se ştie ce a făcut / dacă a greşit., condiţional: Să ceară scuze dacă a greşit.). Utilizat într-un anumit context (actualizând un anumit sens lexical), regentul participă cu matricea sintactică asociată sensului actualizat în enunţ (comp. în acest sens: a-i mulţumi (cuiva) şi a-l mulţumi (pe cineva), de exemplu). 4.3.2. In coordonatele amintite, verbul participă virtual cu toate valenţele sale fără ca actualizarea / lexicalizarea lor prin adjuncţi să fie obligatorie în totalitate. Obligativitatea cea mai extinsă caracterizează poziţia subiect (care, chiar când „lipseşte", este, de regulă, total recuperabil, ca realizare unic determinată, cf. Vino!, Ce crezi?, Accept propunerea, sau prin corelări anaforice, cf. Ana s-a prezentat la examen (şi) a răspuns foarte frumos.). Pentru alte poziţii sintactice compatibilitatea cu realizarea 0 este mai largă (comp.: Copilul nu mănâncă, şi Copilul nu mănâncă fructe.; Spune ce ştii. şi Spune tuturor ce ştii.). Pentru o clasă destul de numeroasă de verbe, lexicalizarea unei anumite valenţe (alta decât cea satisfăcută prin poziţia subiect, vezi Clase sintactice şi sintactico-semantice de verbe) este obligatorie, cf. Locuieşte (demult) la Iaşi., dar Locuieşte (demult)., S-au distribuit manuale (copiilor)., dar S-au distribuit (copiilor). Obligatorie este exprimarea determinărilor responsabile de distincţiile semantice ale unităţilor lexicale omonime, comp. El le mulţumeşte (tuturor), şi El îi mulţumeşte (pe toţi). Organizarea sintactică (şi semantică) a enunţului depinde, în primul rând, de caracterul parţial sau total al actualizării virtualităţilor matriciale ale verbului regent, dar şi de calitatea şi varietatea componentelor subordonate unui substantiv, pronume, adjectiv, adverb regent. Lexicalizarea adjuncţilor (a termenilor dependenţi) contribuie, în sensul precizării, la conţinutul informativ al comunicării, prin restrângerea referenţialităţii regentului: specificarea adjuncţilor sporeşte compatibilitatea de asociere a enunţului cu un anumit eveniment, cel care face obiectul actului enunţiativ, comp. în acest sens: Citeşte! şi Citeşte scrisoarea!, Citeşte-ne scrisoarea!, Citeşte-ne imediat scrisoarea! etc. 4.4. Enunţul cu mai multe verbe la mod personal în enunţurile la alcătuirea cărora participă mai multe forme verbale personale, organizarea sintactică depinde în mare măsură de tipurile de relaţii care se stabilesc între ele. 24 în condiţiile relaţiilor de nondependenţă (cf. El vine azi cu maşina şi pleacă mâine cu trenul., Vorbeşte bine, dar scrie prost, Ei sprijină reforma, adică nu i se opun.), structurile organizate în jurul fiecărui verb (centru) îşi păstrează autonomia sintactică. Corelarea prin raporturi de dependenţă (subordonare) a componentelor verbale personale participând la organizarea aceluiaşi enunţ implică includerea lor într-o structură unică, cea impusă de matricea verbului cu statut de verb principal (vezi infra, 4.4.2), căruia i se subordonează celelalte, şi care constituie pivotul structural al comunicării. 4.4.1. Verbul actualizat prin forme nepersonale reprezintă totdeauna un component dependent, subordonat unui regent, care poate fi reprezentat printr-un verb (Veneau alergând.) sau substantiv (hotărârea de a participa), adjectiv (bolnav de râs, condiţii prielnice pentru semănat) etc. în calitate de adjunct, forma verbală nepersonală poate constitui, la rândul său, centrul unei grupări, al unei substructuri, care actualizează, măcar parţial, posibilităţile de asociere sintactică ale regentului respectiv (cf. Se vedea arzând pădurea., Ei s-au mirat văzând cine erau protestatarii., A trecut perioada de cules zmeură., carte bună de citit în vacanţă). Participând la organizarea sintactică şi semantică a enunţului, forma verbală nepersonală împreună cu determinările sale, actualizează una dintre poziţiile sintactice proprii matricei termenului regent: în exemplele menţionate, grupul arzând pădurea (în care nominalul are funcţia de subiect al gerunziului) corespunde poziţiei subiect în raport cu verbul a vedea, în al doilea exemplu, văzând cine erau protestatarii determină pe a se mira, iar de cules zmeură are rolul de determinare a substantivului perioada, funcţie pe care o are şi gruparea bună de citit în vacanţă în raport cu substantivul carte. 4.4.2. Modul de angajare a verbului în structurarea sintactică a enunţului depinde de forma (personală sau nepersonală) prin care este actualizat, deci de gradul de implicare în realizarea relaţiei referenţiale, dar şi de statutul sintactic pe care îl are în organizarea de ansamblu a comunicării. în structurile la alcătuirea cărora participă un singur verb la mod personal, el se constituie în pivot sintactico-semantic al enunţului (Vino repede,!, Grâul se seceră vara.) asigurând totodată referenţialitatea comunicării. Dacă enunţul cuprinde două (sau mai multe) verbe actualizate prin forme personale asociate prin relaţii de nondependenţă, fiecare din segmentele organizate în temeiul exigenţelor combinatorii ale componentului verb îşi păstrează caracteristica de structură sintactică (relativ) autonomă. în structurile a căror organizare implică relaţii de dependenţă şi care cuprind mai multe verbe actualizate prin forme personale, acestea se organizează ierarhic: unul singur, verbul principal (verbul pivot), are un statut privilegiat: (a) este cel care asumă rolul decisiv sub aspectul referenţialităţii, situând „evenimentul", „faptul" în raport cu momentul enunţării (celelalte verbe îşi precizează temporalitatea - explicit sau implicit - în cadrul astfel fixat (vezi Verbul. Timpul); 25 (b) de acelaşi verb depinde configuraţia de ansamblu a enunţului: structura acestuia actualizează - în forme şi grade diferite de complexitate - matricea sintactică a verbului pivot. Celelalte verbe (împreună cu termenii care li se subordonează), ca şi componentele nonverbale ale enunţului, se încadrează - direct sau mediat - în această schemă reprezentând diferitele poziţii / funcţii sintactice subordonate verbului pivot. 4.5. Enunţul, structură ierarhică Enunţul se organizează astfel ca o structură (sintactică) ierarhică, pe mai multe niveluri, în componenţa căreia verbul poate fi implicat în mai multe ipostaze. Amploarea şi complexitatea enunţului depind, în primul rând, de capacitatea combinatorie a verbului nucleu (a verbului principal), de numărul de funcţii actualizate într-un enunţ dat, dar şi de modalităţile de realizare utilizate, comp., în acest sens: Plouă., Plouă tare., Plouă cu bulbuci., Plouă de îneacă totul, sau Elevul citeşte., Elevul din clasa a V-a /Cine vrea /Oricine ştie să citească citeşte poezia.; Elevul citeşte poezia / orice poezie /poezia de pe biletul de examen / ce este indicat în bibliografie.; Elevul îi citeşte mamei / mamei sale / cui îl ascultă poezia.; Copilul citeşte poezia frumos /cu glas tare /cum i s-a sugerat.; [Oricine doreşte] citeşte [ce se oferă la bibliotecă], [în orele indicate în program.]. Aceeaşi funcţie sintactică poate fi reprezentată prin realizări care (aparţinând aceleiaşi „clase sintactice de substituţie") se deosebesc profund ca extindere şi organizare; actualizarea poate fi realizată printr-o singură unitate lexicală (Cumpără fructe!), o grupare de unităţi lexicale (Cumpără fructe proaspete / de pădure!, Cumpără fructe culese de dimineaţă!) sau o (sub)structură organizată, la rândul său, în jurul unui nucleu verbal la mod personal (Cumpără orice găseşti!). Modul de organizare a enunţului depinde de complexitatea determinărilor, în măsura în care regentul este compatibil cu un număr variabil de adjuncţi, iar fiecare adjunct poate subordona, la rândul său, cu statut de regent, una sau mai multe determinări, de diverse extensiuni, cf. [[[literatura târzie] [a acestui scriitor]] [[ignorat de contemporani]]] sau [[[Oricine vine]] [[găseşte [ce doreşte.]]]. In funcţie de aceste particularităţi, distingem în organizarea enunţului structurat analizabil: componente simple (reprezentate prin cuvinte, deci neanalizabile ca unităţi semnificative decât la nivelul unităţilor morfematice) şi complexe (grupuri de cuvinte şi structuri prepoziţionale); realizarea propoziţională presupune prezenţa, în organizarea enunţului, a (cel puţin) două verbe la mod personal: (a) verbul principal, a cărui matrice sintactico-semantică este responsabilă de organizarea de ansamblu a enunţului, şi (b) verbul (secundar), de care depinde structurarea sintactică a realizării / realizărilor propoziţionale, prin care sunt satisfăcute diversele valenţe ale verbului principal. 4.5.1. Astfel alcătuit, enunţul analizabil reprezintă din punct de vedere sintactic o structură de complexitate variabilă, în articularea căreia rolul determinant revine relaţiilor de dependenţă, care asigură asocierea într-un ansamblu unitar a unui număr variabil de componente cu structură binară. 26 Asociaţiile binare - alcătuite din regent şi un unic termen dependent, subordonat lui - reprezintă unitatea sintactică minimală (sintagma). Componentele grupărilor de acest fel sunt identificate la nivelul descrierii sintactice ca părţi de propoziţie, ceea ce presupune raportarea la un ansamblu sintactic superior (propoziţie), al cărui specific îl constituie (la nivel prototipic) ocurenţa verbului la mod personal (a componentului care asigură referenţialitatea enunţului, vezi supra, 4.2.1). Părţile de propoziţie sunt diferenţiate, în primul rând, ţinând seamă de calitatea gramaticală (morfosintactică) a termenilor asociaţi. Componentul principal, predicatul - regent absolut - este definit prin implicarea unei forme verbale personale (vezi II, Predicatul); celelalte componente sunt definite prin calitatea gramaticală a termenului regent: termenii dependenţi făcând parte din propoziţie (adjuncţii) se grupează astfel în atribute (adjuncţi ai substantivului şi pronumelui) şi complemente (cei subordonaţi verbului, adjectivului şi adverbului). O situaţie specială are subiectul, în definirea căruia relevanţa principală o are tipul particular de relaţie (de depedenţă) prin care se asociază cu verbul (vezi supra, 4.2.2.2). Definiţiile tradiţionale au în vedere această relaţie specială, evocată - implicit - prin referirea (unilaterală) la fenomenul de acord, invocat din perspectiva manifestării la nivelul predicatului („verbul...se acordă cu subiectul"), dar neglijează forma prin care relaţia de interdependenţă se manifestă la nivelul nominalului subiect, al cărui caz (nominativ) este impus de verb (ca şi acuzativul sau dativul). Se îndepărtează de sistemul general de definire a părţilor de propoziţie componente sintactice ca numele predicativ, identificat prin referire la subiect, şi predicativul suplimentar, complementul secundar etc. Structura sintactică analizabilă a cărei organizare se reduce (prototipic) la relaţia „subiect : predicat" (propoziţia simplă - Soarele străluceşte., de pildă) este considerată tradiţional ca reprezentând nucleul sintactic al oricărei forme organizate de comunicare verbală. Includerea altor componente (părţi de propoziţie) are ca rezultat propoziţia dezvoltată, structură mai amplă şi mai complicată (cf. Soarele arzător străluceşte pe cer.). Unitatea sintactică superioară, fraza, se constituie incluzând într-o structură unică, prin relaţiile de subordonare (Soarele care încălzeşte pământul străluceşte pe cer.) sau de coordonare (Soarele străluceşte, dar nu încălzeşte.), două (sau mai multe) „grupări propoziţionale" (cu verb la mod personal). Organizarea sintactică a propoziţiei este determinată de matricea verbului (la mod personal) / predicatului: celelalte componente depind sintactic direct sau mediat de verb. Structura frazei este determinată - la nivelul relaţiilor de dependenţă - , în primul rând, de matricea verbului principal, a verbului pivot (pe care se sprijină şi care determină organizarea de ansamblu a enunţului). Unităţile propoziţionale organizate în jurul verbelor „secundare" (la mod personal), propoziţiile secundare, se constituie (ca şi componentele nepropoziţionale) în realizări ale diferitefor funcţii sintactice compatibile cu valenţele combinatorii ale verbului principal. Propoziţiile secundare se subordonează însă şi altor termeni regenţi: unui substantiv sau pronume (soarele care încălzeşte; acela / unul care aşteaptă), unui adjectiv (dornic să înţeleagă) sau adverb ([strigă] tare de zbârnâie geamurile). 27 Fraza alcătuită numai prin subordonare poate cuprinde mai multe propoziţii subordonate (completive, atributive etc), dar numai o singură propoziţie principală, cea din care face parte verbul principal (pivot), de a cărui matrice sintactico-semantică depinde modul de structurare a enunţului frază. Enunţul analizabil complex reprezintă astfel o structură lingvistică a cărei amploare depinde de numărul grupărilor binare care o alcătuiesc, iar complexitatea organizării este determinată de modul de ordonare a componentelor într-o unitate sintactic coerentă. Coerenţa organizării sintactice se realizează prin relaţiile complicate care asociază între ele diferitele grupări binare, în condiţiile în care componentele acestora pot fi realizate atât prin cuvinte, unităţi lexicale (neanalizabile decât la nivel morfematic), cât şi prin grupări (propoziţionale sau nepropoziţionale) de cuvinte. Diversele asocieri care rezultă din aceste corelări se subordonează sintactic una faţă de alta, direct sau mediat, o grupare putând face parte ca termen component dintr-o (sub)structură sintactică superioară, care, la rândul său, poate reprezenta componentul unei asocieri la alt nivel. 4.5.2. Organizarea sintactică a unui enunţ analizabil extins şi complex implică o structură relaţională cu mai multe niveluri, implicând o reţea de relaţii (ordonate ierarhic), a cărei complicată înlănţuire se sprijină pe prezenţa unor componente care funcţionează ca noduri. Coeziunea sintactică (şi semantică) a enunţului se întemeiază pe această reţea (de complexitate variabilă) de relaţii. Realizarea interferenţei relaţionale care structurează enunţul analizabil se întemeiază, în primul rând, pe capacitatea unor termeni componenţi de a participa, concomitent, cu statut dublu (vezi supra, 4.2.4.) la două relaţii de dependenţă: ca termen dependent - într-o (sub)structură (de nivel superior), dar şi ca termen regent faţă de alte componente ale enunţului. Termenul cu dublu rol sintactic se constituie în nod al reţelei relaţionale, făcând parte (cu rol diferit, de regent / dependent) din două (sub)structuri; prin această dublă implicare se realizează corelarea (sub)structurilor componente ale enunţului. Astfel, în structuri ca Avea obligaţia de a controla documentele., Citeşte comunicatul apărut ieri., gruparea de a controla documentele se subordonează substantivului obligaţia, împreună cu care (şi prin intermediul căruia - obligaţia de a controla documentele) complineşte pe avea, iar apărut ieri se constituie în determinare a substantivului comunicatul, segmentul comunicatul apărut ieri complinind sintactic şi semantic componentul citeşte. în condiţiile în care adjunctul este reprezentat printr-o structură propoziţională, subordonarea propoziţiei (care - ca ansamblu - realizează o anumită funcţie sintactică faţă de termenul centru) este marcată prin prezenţa jonctivului (cf. S-a anunţat că examenul se amână., Anunţă când pleci., Cine ajunge primul a câştigat.); conectorul relativ constituie un „nod secundar": în organizarea sintactică a frazei, el nu reprezintă decât marca dependenţei unităţii propoziţionale faţă de un regent / centru (care îşi păstrează statutul sintactic dublu, specific termenilor prin care se asigură includerea într-o unitate sintactic superioară a două substructuri). Ca organizare sintactică internă, enunţul (frază), în alcătuirea căruia unele componente sunt realizate propoziţional, nu diferă de structura 28 funcţională a enunţului-propoziţie (care, în ambele cazuri, este impusă de verbul, la mod personal, cu statut de nucleu al enunţului). Propoziţia, ca şi grupul sintactic sau cuvântul, participă la organizarea enunţului şi în calitate de constituent nesubordonat (cf. Vine şi pleacă.; Comentează adică povesteşte filmul, etc. şi Cumpără cărţi şi caiete., Tu şi el aţi întârziat; Ion [adică] fratele tău.... etc. ). Ca unitate sintactică independentă, propoziţia reprezintă una dintre modalităţile de realizare a enunţului analizabil: El îşi pregăteşte cu grijă examenele, sau Să vină cât mai repede! reprezintă structuri lingvistice compatibile cu funcţia comunicativă, care presupune corelarea (adecvată) cu „faptul" comunicat, referinţa enunţului. 4.5.3. în perspectiva organizării ca structură ierarhică a enunţului, componentele grupate în jurul unui centru (verb, substantiv, adjectiv etc.) cu statut sintactic dublu (de regent şi de termen dependent), rezultat al participării concomitente la două relaţii de dependenţă, reprezintă, la nivelul enunţului, un grup (ansamblu) unitar, organizat sintactic şi semantic. Sintactic, grupul reprezintă (în raport cu partea de propoziţie) un component al enunţului caracterizat prin faptul că asociază regentul şi (toate) determinările sale (lexicalizate); regentul participă, la un nivel sintactic superior, ca termen dependent faţă de un alt centru. Separarea termenului regent de determinările sale (sau omiterea componentelor) simplifică grupul sărăcind informaţia comunicată (comp. A aflat vestea bună. şi A aflat vestea.) sau dezorganizează comunicarea (cf. A venit neştiind ce s-a întâmplat, şi A venit neştiind. sau A venit ce s-a întâmplat). Regentul împreună cu determinările sale se încadrează în structura ierarhică a enunţului ca un ansamblu unitar sintactic şi semantic. Componenţa (sub)structurii secundare astfel delimitate este determinată de particularităţile sintactico-semantice ale centrului propriu, ale termenului - care poate fi verb, substantiv, adjectiv (Copilul era alb la faţă., S-au creat condiţii prielnice reformei.) sau adverb (Stă departe de centru.), prin care se realizează corelarea unor (sub)structuri. Grupul (verbal, nominal etc.) reprezintă o structură sintactică decompozabilă în componente sintactice (părţi de propoziţie şi propoziţii subordonate), care se organizează realizând valenţele combinatorii proprii centrului, iar actualizarea disponibilităţilor combinatorii depinde de exigenţele situaţiei contextuale. 4.5.4. Ca unitate constitutivă a enunţului, grupul (ca ansamblu) are sintactic, ca şi regentul său, statut de termen dependent, particularitate care îl deosebeşte de propoziţie, unitate sintactică căreia prezenţa unui verb la mod personal îi conferă o anumită disponibilitate de neimplicare în raporturi de dependenţă (cf. Scrie mult, citeşte puţin. etc). Prin intermedierea unui relator (jonctiv subordonator), propoziţia poate fi inclusă în componenţa unui grup verbal (cf. A venit neştiind ce s-a întâmplat.), nominal (ca în A aflat vestea că a promovat.) etc. în situaţii de acest fel, relatorul asociat verbului „secundar" reprezintă marca relaţională (nodul secundar) al grupului (verbal, nominal etc); centrul acestuia -component cu statut sintactic dublu - este componentul care intermediază 29 încadrarea grupului în unitatea sintactico-semantică superioară. în construcţii ca A locuit toată viaţa în casa unde s-a născut., Ne-a pus întrebarea dacă plecăm., II ştia doritor să înveţe., nodul relaţional este reprezentat de termenul (casa, întrebarea, doritor, în exemplele precedente) care, realizând una din poziţiile impuse de matricea sintactică a verbului principal, i se subordonează direct. Termenul care intermediază relaţia dintre verbul principal (verbul pivot) şi un alt verb la mod personal - făcând parte din organizarea aceleiaşi structuri sintactice complexe - poate fi reprezentat printr-o formă verbală nepersonală (cf. S-au bucurat aflând că ai reuşit.), un substantiv (Se confirmă informaţia că vine..Cunosc persoana care vine.), adjectiv (Copiii erau bucuroşi că au ajuns acasă.). Jonctivul, cel de al doilea nod, asociază unitatea propoziţională dependentă cu regentul „secundar" (care reprezintă primul nod) al structurii relaţionale a enunţului. în absenţa unui component cu statut dublu, corelarea adjunctului (realizat prepoziţional) cu regentul este asigurată de jonctivul subordonator. Dependenţa faţă de regent a substructurii conţinând un verb la mod personal este marcată, în acest caz, prin prezenţa elementului de relaţie, ca în Ştii că/unde greşeşti.). Termenul care mediază relaţia dintre două forme verbale personale participă concomitent - dar cu statut diferit: component subordonat faţă de verbul pivot şi centru (regent) în relaţia cu celălalt - la organizarea a două grupări sintactice şi reprezintă nodul care asigură includerea lor într-o structură sintactică mai cuprinzătoare. în calitatea sa de component dependent I subordonat în (sub)structura dominată de verbul pivot, el satisface una dintre poziţiile presupuse de matricea acestuia; în calitate de centru, el este cel care determină organizarea celei de a doua grupări. 4.5.5. Prezenţa unui centru cu statut sintactic dublu este particularitatea care diferenţiază grupul semantico-sintactic de alte îmbinări / grupări de cuvinte. Analogul cel mai apropiat îl constituie grupările - desemnate ca grup nominal, grup verbal - asupra cărora se concentrează interesul cercetărilor lingvistice actuale. In ambele cazuri, grupul este reprezentat de unităţi lingvistice asociind centrul cu adjuncţii săi. In mod curent, grupul este studiat, ca entitate de sine stătătoare, sub aspectul organizării interne, al particularităţilor şi restricţiilor impuse de centru, independent de modul de participare a acestuia la organizarea de ansamblu a enunţului. In realizarea comunicării însă, gruparea „centru + adjunct / adjuncţi" nu se constituie, de cele mai multe ori în enunţ, ci participă ca parte componentă la alcătuirea enunţului, reprezentat, de obicei, printr-o structură lingvistică mai amplă, cuprinzând un număr variabil de grupuri organizate ierarhic pe mai multe nivele. 4.5.6. Integrarea grupului în organizarea ierarhică a enunţului se realizează, mai ales, prin medierea unora dintre componentele enunţului cu statut sintactic dublu. Din perspectiva organizării enunţului ca structură ierarhică, o relevanţă deosebită are grupul semantico-sintactic, care, prin prezenţa unui termen (verb, substantiv etc), cumulând statutul de centru şi de adjunct (făcând deci parte, concomitent, din două grupuri), realizează integrarea grupului în ansamblul 30 structural organizat care reprezintă enunţul. Adaptarea enunţului la exigenţele situaţiei comunicaţionale este realizată prin grupurile semantico-sintactice. Deosebirea dintre cele două tipuri de „grup" - sintactico-semantic şi semantico-sintactic este evidentă în utilizarea grupului verbal. Participă la alcătuirea enunţului numai în calitate de grup semantico-sintactic ansamblul constituit în jurul unui centru reprezentat printr-o formă verbală nepersonală (a cărei prezenţă este condiţionată de necesitatea coocurenţei unui regent suport (Lucrează ascultând muzică., de pildă); gruparea se organizează - cu unele restricţii (vezi I, Forme verbale nepersonale; II, Grupul verbal, 1.1.3) - în virtutea matricei verbului din paradigma căruia face parte forma nepersonală (componentele subordonate realizează poziţiile sintactice impuse de centrul verbal). Prezenţa unui verb la mod personal presupune o grupare propoziţională, verbul asigurând, în condiţii determinate, referenţialitatea enunţului. In situaţia în care enunţul este reprezentat printr-o structură organizată în jurul unui unic verb la mod personal, grupul (verbal) se identifică cu enunţul (realizat sintactic ca propoziţie - simplă sau dezvoltată). In enunţurile alcătuite prin asocierea, în afara relaţiei de dependenţă, a două grupări propoziţionale (sintactic fraze realizate prin coordonare), ele funcţionează ca grup sintactic(o-semantic). Participarea grupării propoziţionale cu statut de grup semantico-sintactic implică includerea ei ca adjunct în alcătuirea altui grup şi prezenţa unui element de relaţie (de exemplu, A cumpărat cartea care a apărut ieri., Greşeşte neînţelegând că situaţia este foarte gravă.). Substructura la care participă în calitate de centru un adjectiv sau un adverb are totdeauna statut de grup sintactico-semantic dat fiind că ocurenţa centrului este totdeauna condiţionată de prezenţa unui alt termen regent. Organizarea internă a grupului depinde de posibilităţile combinatorii ale centrului; componentele subordonate permit, în virtutea particularităţilor semantice şi de realizare, asimilarea lor cu unele dintre poziţiile sintactice impuse de verb (pentru care modalitatea specifică de exprimare a dependenţei constă în impunerea unor selecţii cazuale - nominativ, acuzativ, dativ). Grupul nominal participă prototipic la organizarea enunţului ca grup semantico-sintactic, centrul grupului - substantiv, mai rar pronume - având obligatoriu şi statut de adjunct al altui component al enunţului (cf. Scria poezii bune.) Adjuncţii grupului nominal sunt determinări atributive complexe a căror dependenţă faţă de centru se manifestă prin acord (cf. această casă frumoasă, două case frumoase), prin caz - genitiv (cf. sceptrul monarhului, amabilitatea colegilor), dativ (cartea-mi) - sau prepoziţie (masă de lemn, apus de soare, bucuria de a trăi, fier de călcat). Adjuncţii pot fi reprezentaţi, la rândul lor, printr-un grup substantival (masa de lemn alb, răspunsul colegului tău, intensitatea bucuriei de a trăi.), adjectival (apă bună de băut) etc. Statutul de centru al grupului nominal n u depinde de calitatea lui de adjunct şi nici de forma flexionară a substantivului sau pronumelui, selectată în raport cu rolul lui sintactic, cf. viaţa de funcţionar, [calitatea] vieţii de funcţionar, ajutorul lor permanent, [datorează mult] ajutorului lor permanent. 31 Grupările cu centru nominal se caracterizează (în realizările prototipice) printr-o organizare net diferită de a celor a căror structurare este impusă de verb, adjectiv sau adverb. Restricţiile structurale impuse de centrul nominal sunt mai puţin rigide: numărul componentelor nu este limitat prin diferenţe funcţionale de tipul celor care organizează termenii subordonaţi verbului, adjectivului, adverbului; termenii dependenţi de centrul nominal se organizează în raport cu alte coordonate (vezi II, Grupul nominal, 2.2.5). Unele particularităţi de organizare caracterizează grupul prepoziţional, totdeauna inclus ca subordonat în alt grup. Ca şi celelalte grupuri sintactice, asocierea „prepoziţie + substantiv / adjectiv / verb etc." se caracterizează printr-un anumit grad de coeziune şi autonomie, care se manifestă prin compatibilitatea grupării (modalitate foarte productivă în exprimarea relaţiilor de dependenţă) de a participa, în calitate de termen dependent, la organizarea diverselor tipuri de grup sintactic, comp.: dorul de ţară, muşcata din fereastră, plecarea la facultate (grup nominal), Vine / venind / a veni din străinătate, apucându-se de lucru (grup verbal), alb la faţă, bolnav de inimă, prost din naştere (grup adjectival) etc. Organizarea internă a grupului se revelă în faptul că prepoziţia impune celui de al doilea component (când e substantiv sau pronume), în funcţie de regimul propriu (vezi Prepoziţia), o anumită formă cazuală (comp.: despre tine şi graţie ţie). Acest al doilea component poate fi reprezentat, şi în grupul prepoziţional, de o unică unitate lexicală (casă de lemn, dar şi de un grup sintactic (cf. muşcata din fereastra ovală, de exemplu) sau de o propoziţie (revenind din călătoria pe care a făcut-o, comentariul despre ce s-a scris înainte etc). Grupul prepoziţional (ca şi grupul verbal având drept centru o formă verbală nepersonală) funcţionează totdeauna ca adjunct al unui grup sintactic ierarhic superior realizând, în toate cazurile, poziţii sintactice dependente; prepoziţia reprezintă nodul (secundar) prin care se realizează corelarea a două (sub)structuri. Spre deosebire de celelalte părţi de vorbire, compatibile - în cadrul relaţiei de dependenţă - atât cu statutul de regent, cât şi cu cel de adjunct, prepoziţia (ca şi conjuncţia subordonatoare) participă la organizarea sintactică a enunţului mai ales ca marcă a dependenţei întregului grup prepoziţional faţă de un regent, împreună cu care adjunctul-grup prepoziţional alcătuieşte un grup semantico-sintactic. Implicând coocurenţa obligatorie a unui al treilea termen (exterior), grupul prepoziţional reprezintă o unitate sintactică (o parte de propoziţie), şi nu un grup semantico-sintactic. Prepoziţia n u are capacitatea de a asuma, singură, o funcţie sintactică, de a reprezenta (în afara grupului prepoziţional) un adjunct (comp., în acest sens: Vine de acolo., Vine acolo., şi Vine de. sau scară frumoasă de marmură, scară frumoasă, scară de marmoră şi scară de...); adjunctul este reprezentat, în raport cu regentul, prin grupul prepoziţional. Această particularitate (constând în coocurenţa obligatorie cu alţi doi termeni) situează în sistem prepoziţiile (ca şi conjuncţiile) ca elemente de relaţie (a căror ocurenţă presupune obligatoriu o structură ternară). 32 4.6. Grupul semantico-sintactic, unitate a comunicării Ca şi enunţul, grupul semantico-sintactic - parte a enunţului - poate reprezenta o unitate a comunicării: componenţa lexicală şi organizarea grupului sunt determinate, în primul rând, de particularităţile impuse circumstanţial de eveniment, de faptul relatat / comunicat prin enunţ, dar şi de situaţia contextuală, precum şi de intenţiile comunicative şi atitudinea locutorului: ceea ce vrem şi avem de spus determină (în anumite limite) selecţia unităţilor lexicale, dar şi opţiunile referitoare la organizarea sintactică a enunţului. Spre deosebire de enunţ, care, ca unitate principală a comunicării, este caracterizat prin(tr-un anumit grad de) autonomie, grupul (ca şi cuvântul) reprezintă de regulă un component subordonat enunţului structurat în măsura în care prezenţa lui este condiţionată de coocurenţa altor componente. în organizarea sintactică a enunţului, grupul (parte componentă) se integrează sintactic - prin intermediul centrului său - ca unitate dependentă şi reprezintă, ca ansamblu, una dintre modalităţile de realizare a diferitelor poziţii / funcţii sintactice. 4.6.1. Sub aspect semantic, ca unitate componentă a enunţului comunicativ, grupul reprezintă un ansamblu informaţional coerent la alcătuirea căruia participă, în mod specific, toţi termenii componenţi. Selecţia lexicală, atât a centrului, cât şi a adjuncţilor, dar, în mare măsură, şi opţiunea pentru anumite posibilităţi combinatorii ale sistemului depind preponderent de referinţă, factor nelingvistic, exterior sistemului. Organizarea internă (gramaticală) a grupului presupune o selecţie secundară (determinată de compatibilităţile asociative ale componentelor) în sensul restricţiilor lexico-gramaticale impuse de sistem. Ca unitate a comunicării, grupul este condiţionat de asocierea unor unităţi ale limbii adecvate referenţial şi congruente semantic şi sintactic (comp., în acest sens, dulap înalt I încăpător şi dulap blând, dulap repede sau Pasările / Avioanele zburau, şi Munţii zburau., Avionul zburau., Muntele zburau.). Semantic, grupul este totdeauna mai bogat şi mai complex decât centrul său. Informaţia adăugată prin asocierea adjuncţilor contribuie la referenţializarea centrului, la corelarea acestuia - unitate a sistemului - cu referentul „evenimenţial" implicat în actul comunicativ realizat prin enunţ. Adaosul semantic datorat asocierii termenului-centru cu diverşi adjuncţi are ca efect referenţial restrângerea domeniului de desemnare implicat conceptual de o anumită unitate a sistemului lingvistic reprezentat de o limbă dată. Aşa, de pildă, prin asocierea cu diverşi adjuncţi, „acţiunea" desemnată printr-un anumit verb se „particularizează", iar domeniul referenţial corelat se precizează restrângându-se - comp., în acest sens, citind / citind basmul / citind basmul cu voce tare / citind aseară basmul cu voce tare etc. în grupul nominal, prezenţa adjuncţilor contribuie la transferul substantivului (centru) din zona abstractă a denominării în domeniul substanţial al referinţei, transfer impus de integrarea în enunţ a substantivului. Şi în acest caz, informaţia introdusă prin adjuncţi acţionează în sensul limitării extensiunii substantivului (vezi Clase de cuvinte, 3.3.4.1), în sensul precizării domeniului de referinţă, ceea ce perniţe corelarea substantivului-centru cu acea „parte a clasei" care corespunde realităţii evocate în comunicare. 33 Componentul realizat ca grup semantico-sintactic (de cuvinte) se caracterizează prin faptul că reprezintă un ansamblu (complex) semantic, rezultat al amalgamării ordonate a semnificaţiilor unităţilor constitutive, şi sintactic, structurat printr-o reţea de relaţii (de dependenţă) impuse de unul dintre componenţi, de centrul lui; componenţii adjuncţi ai grupului participă, în modul care le este propriu, la semantica de ansamblu. Caracterul de ansamblu unitar permite unui anumit grup să se încadreze -păstrându-şi structura sau adaptând-o prin modificări de detaliu - în diverse poziţii sintactice. Această caracteristică impune grupul semantico-sintactic ca unitate intermediară între cuvânt şi realizarea propoziţională. 4.6.2. Din perspectivă funcţional comunicativă, grupul semantico-sintactic (parte a enunţului), este compatibil, ca şi enunţul, cu utilizarea referenţială: ca unitate a comunicării presupune referenţializarea, corelarea cu o realitate exterioară în raport cu sistemul. Utilizarea cu finalitate comunicativă (destinaţie definitorie a limbii) presupune „punerea în funcţiune" a mecanismului complex reprezentat de sistemul lingvistic. Construirea unei „comunicări", deşi implică sistemul în ansamblul său, nu angajează decât parţial disponibilităţile acestuia. Selectarea elementelor de sistem utilizate are în vedere adecvarea din perspectiva referenţialităţii. Ceea ce avem de spus determină (în anumite limite) selecţia unităţilor lexicale, dar şi opţiunile referitoare la organizarea sintactică a grupului (ca şi a enunţului comunicativ). Componenţa lingvistică a unităţilor comunicative este determinată, în primul rând, de particularităţile impuse circumstanţial şi punctual de eveniment, de faptul relatat (comunicat). Organizarea semantico-sintactică a unităţilor comunicative este subordonată conţinutului informativ (configurat din perspectiva referenţialităţii) pe care îl vehiculează. Valoarea comunicativă a unei structuri lingvistice se întemeiază pe corelarea anumitor componente ale sistemului cu o semnificaţie / informaţie exterioară sistemului, la care referă mesajul punctual al unui anumit act de comunicare. Din perspectiva comunicării, unităţile de bază ale discursului sunt enunţul şi grupul semantico-sintactic. Grupul semantic referenţial implică în general actualizarea parţială a posibilităţilor combinatorii ale centrului. Selectarea adjuncţilor actualizaţi depinde de relevanţa lor din perspectiva referenţialităţii şi este determinată de circumstanţele specifice proprii situaţiei concrete în care se realizează un anumit act de comunicare. Alegerea adjuncţilor actualizaţi este determinată de necesitatea indicării cât mai precise a referentului, iar relevanţa acestora variază circumstanţial în funcţie de exigenţele comunicării: în funcţie de intenţia comunicativă a locutorului (de contextul situaţional şi lingvistic), referentul (care intră sub incidenţa conceptului) reprezentat în enunţ printr-un substantiv, de pildă carte, poate fi identificat / indicat, în funcţie de circumstanţe, prin asocierea cu diferiţi adjuncţi, cf. [Dă-mi] cartea mare / cartea din raftul de sus / cartea ta etc. In funcţie de exigenţele comunicării, precizarea referentului se realizează prin adjunctul adecvat, comp.: Vino la noi., Vino mâine.; Scria bine., Scria la maşină., Scria poezii. în condiţii determinate, indicarea referentului vizat în comunicare 34 poate impune actualizarea mai multor adjuncţi, cf. [Dă-mi] cartea mare din raftul de sus., de pildă. Numărul şi calitatea adjuncţilor actualizaţi depinde de contextul situaţional şi de selecţia locutorului. 4.7. Dubla organizare (sintactică şi semantică) a enunţului în perspectiva distincţiilor formulate, enunţul ca unitate a comunicării se organizează în două planuri: în plan sintactic (actualizând selectiv posibilităţile oferite de sistem) şi în plan informativ comunicational (ca expresie a „faptului" I „evenimentului" - referinţă a enunţului, dar şi a atitudinii şi intenţiilor comunicative ale locutorului, componentă centrală a situaţiei de comunicare). 4.7.1. Ca organizare sintactică, enunţul comunicativ (analizabil) se constituie prin actualizarea uneia dintre infinitele scheme de virtuale structuri lingvistice complexe compatibile cu cadrul oferit de ansamblul organizat de posibilităţi combinatorii - care reprezintă sistemul limbii date. în virtutea acestor posibilităţi, unităţile lexicale şi gramaticale ale sistemului se combină, alcătuind grupări, variabile ca dimensiuni, cu organizare diversificată, care participă în calitate de componente ale relaţiilor care organizează enunţul ca structură de ansamblu. Unităţile sintactice de bază ale enunţului sunt: sintagma, partea de propoziţie, propoziţia (independentă, principală, regentă, subordonată) şi fraza (vezi infra, 4.7.3). 4.7.2. Din perspectivă referenţial-comunicativă, enunţul (unitatea fundamentală a comunicării), purtător al unui conţinut informativ, este reprezentat prototipic prin articularea unor componente (de extindere şi complexitate variabilă) semantico-referenţiale. Unităţile nivelului referenţial discursiv sunt enunţul, grupul semantico-sintactic şi cuvântul (unitate a sistemului compatibilă şi cu statutul de enunţ prin referenţializare deictică, marcată de regulă intonaţional, vezi supra, 4.1.2). 4.7.3. Unitate a comunicării, enunţul se constituie prin articularea - coerentă şi convergentă - a unităţilor celor două nivele. Strâns asociate în realizarea enunţului comunicativ, aceste unităţi interfera în mod complicat: enunţul comunicativ poate fi reprezentat prin propoziţie sau frază (dar şi prin cuvânt), grupul semantico-sintactic poate fi realizat ca sintagmă (nu şi parte de propoziţie), dar şi printr-un cuvânt, de obicei caracterizat gramatical (adjectiv acordat, substantiv marcat cazual etc). Organizarea sintactic coerentă a enunţului - rezultat al utilizării posibilităţilor combinatorii proprii sistemului - este frecvent perturbată prin intervenţia componentei subiective şi punctuale (reprezentată prin intenţiile şi competenţa comunicativă a locutorului şi prin particularităţile situaţiei de comunicare) a factorului referenţial, obligatoriu implicat în realizarea enunţului comunicativ. Interferenţa acestei componente - exterioare sistemului lingvistic - explică structurile neprototipice, cele deviante, ca şi pe cele greşite (în raport cu „regulile" gramaticale şi lexicale impuse de sistem), vezi II, Construcţii sintactice deviante şi Organizarea informaţională a enunţului. 35 CLASE DE CUVINTE 1. CLASIFICAREA CUVINTELOR Componente de bază ale limbii, cuvintele, unităţi biplane, sunt compatibile cu variate modalităţi de clasificare. Repartizarea în clase a cuvintelor unei limbi depinde, în primul rând, de faptul că operaţia ia în considerare cuvântul în integritatea sa semiotică, ca unitate biplană, sau îl abordează unilateral, din perspectiva uneia dintre cele două componente asociate în procesul comunicativ. în ambele situaţii, se pot opera diverse clasificări în funcţie de criteriul / criteriile adoptat(e). Din perspectiva componenţei fonice, cuvintele pot fi grupate ţinând seamă de numărul unităţilor componente, de numărul de silabe, de poziţia accentului etc; din punctul de vedere al sensului clasificarea poate fi realizată având în vedere numărul de sensuri (mono- şi polisemantice), particularităţi ale sensului (sinonime, antonime, paronime, nume de persoane, de meserii etc). Ca unităţi semnificative, cuvintele pot fi supuse clasificării din perspectiva comunicării: sub aspectul posibilităţilor de asociere, al modului de participare la alcătuirea enunţului, dar şi în raport cu condiţiile în care se realizează comunicarea, cu registrul în care se înscriu la nivelul variantei literare (standard, a celei oficiale, solemne sau familiare, colocviale sau tehnico-profesionale) sau al ipostazelor neliterare, argotice sau dialectale. Partiţia care are în vedere modul specific de integrare a cuvintelor în structura enunţului conduce la organizarea lor în clase (lexico-)gramaticale: unităţile lexicale (cuvinte şi locuţiuni) ale unei limbi date se grupează în clase în virtutea unor particularităţi comune şi / sau specifice de asociere în procesul de comunicare. 2. PĂRŢILE DE VORBIRE Cea mai veche şi mai răspândită clasificare lexico-gramaticală este cea în părţi de vorbire. Fundamentală pentru descrierea gramaticală a limbii, gruparea în „părţi de vorbire" este considerată ca asigurând cuprinderea tuturor cuvintelor unei limbi date într-un număr de clase diferenţiate prin particularităţile specifice care condiţionează şi permit cuprinderea lor în organizarea comunicării. 37 2.1. Particularităţi ale părţilor de vorbire în termenii unui ideal teoretic, clasificarea în părţi de vorbire ar trebui să asigure posibilitatea de încadrare a oricărei unităţi lexicale într-o anumită clasă, fiecare clasă delimitându-se clar în raport cu celelalte. O partiţie fără rest presupune însă criterii exclusive, condiţie care nu este satisfăcută - cum se poate constata în descrierile gramaticale ale diverselor limbi - decât parţial şi aproximativ de clasificarea tradiţională în părţi de vorbire. Ceea ce se explică, în mare măsură, prin specificul domeniului supus operaţiei clasificatoare, prin diversitatea materialului şi complexitatea criteriilor pe care le impune „obiectul". Orice partiţie gramaticală a unităţilor lexicale are în vedere modalităţile specifice de integrare a acestora în unităţi semiotice superioare şi presupune identificarea particularităţilor care asigură selecţiile şi modalităţile de asociere a lor în comunicare. Dificultatea operaţiei derivă din statutul complicat al cuvântului, care - în calitatea sa de unitate biplană - implică în comunicare sistemul lingvistic (limba dată) în totalitatea sa: domeniul clasificărilor lexico-gramaticale este reprezentat prin unităţi care fac parte dintr-un ansamblu complex, un sistem dinamic, în continuă reorganizare, a cărui funcţionare - realizată în discurs - depinde nu numai de structurarea internă a sistemului, ci şi de factori exteriori acestuia, dar direct implicaţi în procesul comunicativ, vorbitorul cu particularităţile sale individuale şi sociale, dar şi condiţiile concrete de comunicare, ceea ce complică lucrurile. în acelaşi timp, ca orice operaţie ştiinţifică, clasificarea în părţi de vorbire trebuie să respecte realitatea faptelor, conciliind adecvarea cu anumite exigenţe impuse de coerenţa şi economia descrierii ştiinţifice, ceea ce o face tributară punctului de vedere, concepţiei şi atitudinii ştiinţifice a cercetătorului care efectuează clasificarea. Varietatea şi complexitatea determinărilor pe care le implică operaţia explică diversitatea clasificărilor - şi, în general, a soluţiilor -propuse în diverse descrieri ale aceleiaşi limbi sau ale unor limbi diferite. Gruparea unităţilor lexicale în părţi de vorbire pune în evidenţă particularităţile gramaticale, care se manifestă la nivel sintactic (ca posibilităţi de asociere) şi morfologic (sub aspectul variaţiei flexionare). Componenta gramaticală a cuvintelor participă atât fonetic, cât şi semantic la structurarea semiotică a cuvântului. Unele componente ale secvenţei fonice care reprezintă cuvântul pot fi direct subordonate exigenţelor actului comunicaţional, informaţia gramaticală cu care sunt asociate intervenind în modelarea „conţinutului semantic" al cuvântului: deosebirile de conţinut dintre cuvintele grupate în jurul aceluiaşi nucleu noţional - cum sunt, de pildă: alb, albeaţă, albi sau fugă, fugi - se datoresc, cel puţin în parte, asocierii acestuia cu o informaţie gramaticală (gen, număr, timp etc), specifică pentru diferite clase lexico-gramaticale (adjectiv, substantiv, verb); informaţia gramaticală participă decisiv la configurarea semnificaţiei de ansamblu a respectivelor unităţi lexicale. Specificitatea configuraţiei semantice a (cuvintelor aparţinând) diverselor părţi de vorbire derivă, în mare parte, din modul diferit de reflectare / conceptualizare a universului, care se manifestă în asocierea nucleului noţional cu 38 anumite categorii gramaticale şi este implicat în particularizarea posibilităţilor combinatorii ale părţilor de vorbire. Asocierea cu categoria de timp, de pildă, imprimă lexemului a albi sensul de „procesualitate", implicat de verb, prin asocierea cu genul şi numărul alb şi albeaţă se situează în zona nominalelor -adjectiv, respectiv substantiv - separându-se prin specificul posibilităţilor de combinare sintactică: utilizarea adjectivului presupune în mod necesar ocurenţa unui substantiv (cal alb, flori albe, chiar, eventual, albeaţă albă), nu şi invers. Structurarea grupului în jurul unui centru (cuvânt reprezentând o anumită parte de vorbire) depinde de calitatea acestuia: adjuncţii grupului nominal (organizat în jurul unui substantiv, de exemplu) diferă de cei ai grupului verbal prin selectarea preferenţială a unităţilor lexicale reprezentând anumite părţi de vorbire, dar şi prin diferenţe la nivelul relaţiei dintre adjunct şi centru, comp. râu(l) vijelios (adjunctul introduce o informaţie care limitează referinţa substantivului la un anumit râu) şi [Dunărea] curge vijelios., unde informaţia introdusă de adjunct afectează în mod diferit (prin caracterizarea „procesului") centrul verbal. 2.2. Subclasificarea părţilor de vorbire In temeiul caracteristicilor invocate, oricare dintre părţile de vorbire este reprezentată prin clase (mai largi sau mai extinse) de unităţi lexicale prezentând particularităţi gramaticale comune; fiecare clasă astfel delimitată este susceptibilă de a fi supusă, la rândul său, operaţiei de subclasificare, ţinând seamă de prezenţa unor particularităţi suplimentare - sintactice, morfologice, dar şi semantice -relevante sub aspectul compatibilităţilor asociative şi enunţiative. 2.2.1. Flexiunea, manifestare a categoriilor gramaticale asociate diferitelor unităţi lexicale (care reprezintă una dintre modalităţile de realizare a integrării în enunţ), permite o primă grupare morfologică a cuvintelor în părţi de vorbire flexibile şi neflexibile, partiţie care are în vedere importante deosebiri de organizare internă a cuvintelor. Cuvântul flexibil există în sistem (şi funcţionează în comunicare) ca mulţime de forme (organizate în paradigmă prin relaţii de opoziţie în temeiul informaţiei gramaticale specifice); oricare dintre aceste forme reprezintă o entitate complexă, divizibilă în unităţi semnificative minimale (unităţi morfematice). Totalitatea formelor sub care se manifestă în comunicare un cuvânt flexibil constituie flexiunea/paradigma lui. Particularităţile flexionare, dar şi selecţiile asociative (sintactice) sunt luate în considerare în delimitarea părţilor de vorbire substantiv, adjectiv, pronume, verb. O clasificare importantă a părţilor de vorbire flexibile (substantive, adjective, pronume, verbe) este cea impusă de particularităţile morfologice reprezentate de diversitatea mijloacelor flexionare implicate în diferenţierea formelor constituind paradigma substantivelor, adjectivelor, pronumelor, verbelor. Aceste particularităţi impun repartizarea cuvintelor flexibile în clase flexionare (declinări, conjugări). Cuvintele neflexibile participă la realizarea comunicării într-o unică formă sau prin forme neopozabile, variante ale aceleiaşi unităţi lexicale. Ca atare ele sunt în general neanalizabile la nivel morfematic: cuvântul coincide cu morfemul 39 (aici, cum, şi, dar, vai etc.)- în cazurile destul de frecvente când cuvântul neflexibil este alcătuit din mai multe unităţi morfematice, avem a face cu variante ale aceluiaşi cuvânt (comp. acum şi acuma) sau cu cuvinte diferite, asociate derivaţional (cf. piept şi pieptiş). 2.2.2. Caracter clasificator mai general au posibilităţile combinatorii, particularităţile sintactice ale unităţilor lexicale: orice cuvânt (indiferent de apartenenţa la o clasă lexico-gramaticală sau alta) poate fi integrat - în condiţii determinate - în enunţ, pe când flexiunea caracterizează (în mod diferenţiat) numai anumite părţi de vorbire (cele flexibile). Particularităţile sintactice constituie criteriul partiţiei ansamblului cuvintelor neflexibile în mai multe clase. Distingem astfel în limba română, ca şi în alte limbi, părţile de vorbire neflexibile adverb, prepoziţie, conjuncţie şi interjecţie. Părţile de vorbire flexibile asociază diferenţele flexionare specifice unor deosebiri importante la nivelul selecţiilor asociative şi al rolului cu care participă la organizarea comunicării; substantivul, verbul etc. se diferenţiază prin particularităţi morfologice şi sintactice. în virtutea particularităţilor asociative comune sunt încadrate în aceeaşi clasă lexico-gramaticală cuvinte flexionar diferite: cuvinte invariabile (fără flexiune) sunt asimilate părţilor de vorbire flexibile - ca substantive (ochi, nume, dacă facem abstracţie de articol), pronume (ce, altceva) sau adjective (cumsecade, gri). Particularităţile sintactice prevalează asupra celorlalte. 2.2.3. în temeiul caracteristicilor invocate, oricare dintre părţile de vorbire este reprezentată prin clase mai largi sau mai restrânse de unităţi lexicale, susceptibile, la rândul lor, de a fi supuse unor clasificări, ţinând seama de anumite particularităţi - morfologice, dar şi sintactice - relevante sub aspectul compatibilităţilor asociative. Fiecare parte de vorbire se caracterizează printr-un ansamblu specific de particularităţi gramaticale, morfologice şi sintactice, iar apartenenţa unei unităţi lexicale la o anumită parte de vorbire implică prezenţa acestor particularităţi. Clasele lexico-gramaticale reprezentând părţile de vorbire se organizează şi ele în subclase diferenţiate sintactic şi semantic, prin disponibilităţi diferite de combinare ale cuvintelor care le reprezintă. Fac însă şi obiectul unor partiţii care pun în evidenţă particularităţile flexionare (cf. clasificările morfologice în declinări şi conjugări). Diversele părţi de vorbire cuprind unităţi lexicale prototipice - caracterizate prin prezenţa tuturor particularităţilor gramaticale specifice -, dar şi cuvinte care nu prezintă decât unele dintre aceste particularităţi, ceea ce permite o ierarhizare a trăsăturilor definitorii. Astfel, comportamentul morfologic se subordonează celui sintactic, iar dintre particularităţile flexionare, unele au un caracter mai general şi, implicit, mai relevant ca specificitate: asocierea cu articolul este definitorie pentru substantiv, flexiunea în raport cu timpul pentru verb. Relevanţa diferită a particularităţilor gramaticale specifice în cuprinderea unităţilor lexicale în clase lexico-gramaticale reprezintă una dintre condiţiile care favorizează procesul „trecerii de la o parte de vorbire la alta", formă de manifestare a caracterului dinamic al limbii. 40 2.3. Clasa pronumelor Clasa pronumelor are o poziţie specială în raport cu alte părţi de vorbire flexibile (substantiv, adjectiv) cu care prezintă importante asemănări. Deşi destul de apropiat de substantiv (sub aspectul categoriilor gramaticale care organizează flexiunea - număr şi caz - şi al modului de participare la organizarea enunţului, fiind compatibil cu poziţia de subiect, complement etc. - fapt care explică desemnarea lor comună ca nume, cf. forme nominale, grup nominal), pronumele se deosebeşte esenţial de această parte de vorbire, ca şi de adjectiv, de altfel, cu care se aseamănă flexionar prin prezenţa variaţiilor de expresie determinate de categoriile de gen, număr şi caz. 2.3.1. Din punct de vedere morfologic, unităţile lexicale atribuite acestei părţi de vorbire se deosebesc de substantiv (şi adjectiv) prin faptul că nu pot fi grupate în clase flexionare: cu toate că se pot constata unele evidente paralelisme paradigmatice, fiecare pronume se caracterizează prin particularităţi flexionare specifice. La nivelul categoriilor de caz şi număr - comune pronumelui, substantivului şi adjectivului - diferenţele se manifestă în sistemul de omonimii, mai puţin extins decât la substantiv şi adjectiv (flexiunea pronominală se caracterizează prin prezenţa unor forme distincte de nominativ-acuzativ şi genitiv-dativ pentru plural şi la masculin / neutru singular), dar şi prin mijloacele de expresie prin care se realizează opoziţiile (prezenţa unor desinenţe specifice -ui(a), -ei(a), -or{a) pentru genitiv-dativ: acestuia, acesteia, acestora, sau ponderea în flexiune a supletivismului: eu, mi, mă etc, de exemplu). O particularitate diferenţiatoare mai generală, grupând câteva pronume, reprezintă manifestarea în flexiune a categoriei de persoană (necunoscută substantivului şi adjectivului, dar profund implicată în flexiunea verbală) sau a genului (categorie a cărei prezenţă în flexiune distinge adjectivul de substantiv şi verb). 2.3.2. Varietatea morfologică a cuvintelor reprezentând partea de vorbire pronume se asociază cu diversitatea caracteristicilor asociativ-enunţiative şi a particularităţilor semantice. Definiţia curentă a clasei privilegiază tocmai caracteristica funcţională a pronumelor (aceea de a „ţine locul unui nume / substantiv", de „a se substitui unui alt termen"), ceea ce într-o formulare mai explicită (şi mai exactă) pune în evidenţă faptul că, sub aspect referenţial, unităţile lexicale subordonate acestei clase sunt dependente de suportul prezenţei în discurs a unui nume (sau grup nominal) coreferenţial; referentul invocat în discurs prin acesta, el, oricare etc. se precizează / concretizează („îşi procură referinţa") ca rezultat al asocierii anaforice cu un termen referenţial „plin" - în Acesta a fost premiat., de pildă, pronumele demonstrativ poate reprezenta referenţi diferiţi (evocaţi în enunţ prin substantivul „substituit"): stă pentru interpret, într-un context ca Rolul a avut mai mulţi interpreţi. {Acesta...), pentru spectacol, dacă e folosit împreună cu Au avut loc trei spectacole. (Acesta...). In opoziţie cu substantivele (cuvinte pline), a căror semnificaţie presupune evocarea unui „obiect" / concept, sensul (propriu) al 41 pronumelor constă într-o informaţie de tip diferit - şi variază de la o categorie de pronume la alta -, implicând, de exemplu, situarea faţă de locutor (cf. acesta, acela), precizarea cantitativă (unii, mulţi, toţi) etc. (vezi Pronumele), informaţie care se completează, în discurs, cu „referinţa" procurată anaforic. Această particularitate face ca, în organizarea discursului, utilizarea pronumelui să asigure coeziunea textului în condiţiile evitării repetiţiei, adeseori supărătoare, a unor componente ale acestuia. Pronumele se constituie - prin implicare anaforică - în reper în desfăşurarea comunicării, contribuind în acelaşi timp la conţinutul de ansamblu prin informaţia care îi este proprie. 2.4. Pronumele personale Din perspectiva particularităţii de conţinut invocate în definiţia tradiţională a clasei pronume (aceea de a „ţine locul unui nume / substantiv", de a „substitui în enunţ un alt termen") - particularitate care a constituit temeiul principal al recunoaşterii acestei „părţi de vorbire" -, o poziţie cu totul singulară are pronumele personal. 2.4.1. Specificitatea lui constă tocmai în faptul că, cel puţin în ce priveşte pronumele de persoana I şi a H-a, nu se substituie unui alt termen, „nu îşi procură referinţa" din discurs. Specificul lexical al cuvintelor eu şi tu derivă din faptul că informaţia semantică cu care participă la organizarea enunţului n u este obţinută anaforic, prin raportarea la (co)text. Semantic, eu şi tu evocă pe „cel care construieşte enunţarea", respectiv pe „cel căruia îi este adresat enunţul". Referenţial, aceste cuvinte au în vedere (ca şi substantivele) o clasă de entităţi a căror caracteristică distinctivă (intensiune) o reprezintă identitatea dintre locutor sau receptor şi unul dintre participanţii la evenimentul obiect al enunţării. Astfel, de pildă, în Eu scriu., eu exprimă identitatea „agentului" implicat în „eveniment", în realizarea acţiunii, cu „locutorul", autor al enunţării (proces al cărui rezultat este enunţul), în Te-a invitat., te precizează faptul că „obiectul" („pacientul") acţiunii evenimenţiale coincide cu „destinatarul" mesajului. Semantica vocabulelor eu şi tu asociază astfel o informaţie care priveşte „situaţia de comunicare (contextul situaţional)" - prin evocarea locutorului („a celui care vorbeşte") sau a alocutorului („cel căruia i se adresează") - cu o informaţie (gramaticală) referitoare la rolul acestuia ca participant la evenimentul evocat prin enunţ, rol atribuit cuvântului de poziţia (subiect, complement direct etc.) pe care o satisface în organizarea sintactică a enunţului. Pentru aceste cuvinte, definitoriu sub aspect semantic este faptul că reprezintă punctul de interferenţă al planului evenimenţial cu cel al situaţiei de comunicare. Implicarea situaţiei de comunicare, reprezentată prin locutor, respectiv receptor / alocutor, necesară în determinarea referentului, caracterizează sensul cuvântului, situându-1 în categoria deicticelor, a unităţilor limbii care evocă nemijlocit, prin semantica lor, contextul situaţional (vezi infra, 3.7; II, Deixis). Evocarea unor informaţii oferite nemijlocit de datele concrete ale situaţiei de 42 comunicare justifică (şi explică) „acordul" adjectivului / participiului în construcţii ca Eu am fost bolnav / bolnavă, Tu ai fost lăudat/ lăudată., în condiţiile în care eu şi tu (spre deosebire de el / ea) nu au flexiune de gen. Forma de gen a adjectivului are în vedere o informaţie „extrasă" din situaţia enunţiativă, apartenenţa la un anumit sex - masculin sau feminin - a vorbitorului / receptorului. (Explicaţia tradiţională curentă a acestei carenţe flexionare specifice pronumelor de persoana I şi a Il-a prin lipsa de utilitate a exprimării genului unor persoane care sunt „de faţă" invocă, în fond, tocmai situaţia de comunicare). 2.4.2. Spre deosebire de aceste pronume, pronumele de persoana a IH-a (el, ea) este preponderent anaforic (ca şi „pronumele nepersonale"): nu are valoare deictică decât în situaţiile în care este inclus în situaţia comunicativă ca participant martor (eventual receptor indirect, disociat de locutor şi de „adresant"). Unităţile lexicale eu şi tu desemnează deci, ca şi substantivul, o clasă de entităţi (persoane) caracterizate însă prin calitatea de locutor sau receptor (informaţie procurată de situaţia de comunicare) a unuia dintre protagoniştii implicaţi în enunţ. Unicitatea rolului de locutor, eventual de receptor, limitează compatibilitatea (extensiunea) lor la un unic referent (un obiect şi numai unul), ceea ce le apropie de numele proprii. Spre deosebire de acestea însă pentru care relaţia dintre referent şi nume (semn) este stabilă, „obiectul" desemnat (şi evocat) fiind (definitoriu) unul, constant acelaşi, personalele eu şi tu se comportă ca nişte variabile: realizarea relaţiei referenţiale admite reprezentanţi diverşi, permite raportarea la „persoane" diverse, entităţi ale realităţii compatibile cu rolul de locutor / receptor, în actul de comunicare. (în discursul de tip dialogal, realizat ca succesiune de „replici", referentul celor două pronume se modifică ca efect al schimbării rolului de locutor / alocutor.) 2.4.3. Raportarea la cei doi poli ai comunicării, proprie categoriei de persoană (care afectează şi flexiunea verbală) este comună tuturor „pronumelor" personale, inclusiv posesivului: în cartea mea, paltonul tău, posesivul introduce -sub formă de adjectiv - informaţia identităţii „posesorului" cu „persoana căreia în procesul de enunţare (actul de vorbire responsabil de enunţul respectiv) îi revine rolul de emiţător sau receptor". Dacă din punctul de vedere al conţinutului analogia posesivelor cu formele de genitiv ale diverselor pronume şi substantive este, cum s-a subliniat în ultima vreme, evidentă, situarea gramaticală a acestor cuvinte n u poate ignora modul specific de integrare lingvistică a informaţiei respective; flexiunea specific adjectivală a posesivelor - manifestată prin acord (în gen şi număr şi caz) cu substantivul regent - nu îşi găseşte justificarea în semnificaţia „posesor" (de altfel, „genul" posesorului - locutor sau receptor - este, în alte condiţii sintactice (vezi supra, 2.4.1), recuperat deictic, direct din situaţia de comunicare), ci în faptul că această semnificaţie este atribuită substantivului sub forma unei „calităţi": dependenţa sintactică faţă de centrul grupului prevalează lingvistic asupra semnificaţiei şi reglementează acordul - în gen, număr şi caz. 43 2.5. Pronumele nepersonale Pronumelor nepersonale (demonstrative, nehotărâte, interogative etc), neafectate de categoria de persoană - deictică în substanţa sa -, Ie este proprie capacitatea de a-şi preciza informaţia referenţială din cotext prin stabilirea unor relaţii de tip anaforic: în Dintre spectacolele văzute, acesta i-a plăcut cel mai mult., semnificaţia pronumelui demonstrativ asociază informaţia proprie „apropiere" (raportată, în situaţia dată, la text) cu cea pe care i-o oferă corelarea anaforică cu substantivul spectacole din propoziţia precedentă. Aceste pronume sunt însă compatibile şi cu utilizarea deictică (O prefer pe asta, aceea nu-mi place. - vorbind despre două fotografii, de pildă). In acest caz contribuţia semnificativă a pronumelor se reduce la informaţia privind situarea (a ceva) faţă de locutor („apropiere" / „depărtare"), explicitată, eventual, prin gest, identificarea propriu-zisă a referentului (= fotografie) rezultând din corelarea nemijlocită, în contextul situaţional dat, a pronumelui cu „obiectul". Categoriile de pronume nepersonale se diferenţiază prin semantică şi condiţii de utilizare. 2.5.1. Din categoria pronumelor nepersonale fac parte şi pronumele semiindependente, al şi cel, care se deosebesc de celelalte prin faptul că ocurenţa lor în enunţ este condiţionată de asocierea cu un adjunct / determinativ. încadrarea lor în clasa pronumelor este justificată de particularitatea comună de a-şi preciza conţinutul referenţial prin corelarea anaforică cu un termen lexical „plin", coocurent. în Am citit ambele recenzii. Aceea I Cea de ieri /A Măriei /A ta este mai bine scrisă., de pildă, referentul pronumelor este identificat prin raportarea anaforică la substantivul din propoziţia precedentă, relaţia fiind marcată fără echivoc prin acordul în gen. Continuatoare ale demonstrativului (de depărtare) latin iile, cel şi acela se deosebesc nu numai sintactic, ci şi semantic: informaţia „depărtare", care opune pronumele demonstrativ acela lui acesta, se atenuează în cazul lui cel prin neparticiparea lui la această opoziţie semantică (anulată prin lipsa, în limba actuală, a unui corespondent semiindependent pentru acesta), comp. în acest sens: îl prefer pe acesta [„paltonul"], acela e prea scurt, şi Dintre toate aceste I acele paltoane, îl prefer pe cel lung. De altfel, opoziţia „apropiere / depărtare", clară în situaţiile de utilizare deictică (când reperul îl reprezintă poziţia faţă de locutor), se atenuează când demonstrativele („independente") îşi precizează referinţa prin anaforă, cf. Se văd două case, una mai înaltă, cealaltă mai joasă. Aceasta (din urmă) este monument istoric. Neparticipând la nici un fel de opoziţie, al este cel mai desemantizat, rolul lui se reduce la evocarea unui substantiv coocurent, centru al grupului nominal (cărţile acestea ale poetului) sau a unui substantiv făcând parte din organizarea sintactică a altui grup (Caut alte acte decât ale bunicului., Meritul este al tuturor.). 2.5.2. Condiţionarea sintactică a coocurenţei unui adjunct şi lipsa de specificitate semantică (mai evidentă în cazul lui al) sunt comune pronumelor cel şi al, care se deosebesc însă prin selectarea adjuncţilor. Dacă utilizarea lui al cere un adjunct „posesiv", exprimat printr-un nominal (substantiv sau pronume) în genitiv 44 sau printr-un posesiv, cel este compatibil cu oricare dintre adjuncţii admişi de grupul pronominal (vezi II, Grupul nominal, 3.2.1). Specificitatea lui al, care constă în obligativitatea şi stricta limitare a selecţiei adjuncţilor, face dificilă şi discutabilă încadrarea lui într-o descriere gramaticală coerentă. înregistrat tradiţional ca articol, este interpretat în cercetările mai recente ca pronume / adjectiv semiindependent sau - prin translare la nivel morfematic (sublexical) - ca marcă a genitivului. încadrarea tradiţională avea în vedere etimologia lui (derivat, în română, ca şi articolul definit, din iile), dar şi participarea, alături de articol, la organizarea grupului nominal. Interpretarea ca morfem al genitivului se întemeiază pe obligativitatea adjunctului „posesiv". încadrarea ca pronume scoate în prim plan compatibilitatea lui al cu toate poziţiile sintactice satisfăcute de substantiv şi pronume: poate reprezenta subiectul (Toate maşinile au ars. A lui / vecinului (nostru) a scăpat.), complementul direct (Nu-mi trebuie alte cărţi, o vreau pe a mea.), numele predicativ (Succesul este al colectivului /al lor.) etc. Din perspectiva unei descrieri funcţionale taxonomice a limbii române, această interpretare prezintă mai multe avantaje: (a) evită dificultatea sintactică a acceptării unui subiect, complement direct etc. exprimat prin genitiv, (b) explică alegerea variaţiilor de gen şi număr (ale lui al) prin transfer de informaţie de la un termen coocurent exterior grupării („al + posesiv"), în cazul utilizării anaforice, sau de la „obiectul" din situaţia de comunicare, în condiţiile celei deictice, şi (c) permite asumarea, fără artificii suplimentare, a flexiunii adjectivale a posesivului asociat — cf. [Copiii aleargă.] Al tău e primul., Dintre toate ofertele a(u) fost preferată(e) a ta / ale voastre / ale societăţii. - flexiune care nu-şi găseşte justificarea în condiţiile interpretării lui al ca morfem de genitiv şi a posesivului ca genitiv al pronumelui personal. Din punctul de vedere al selecţiei adjuncţilor, cele două pronume semiindependente se plasează în distribuţie complementară: al este obligatoriu coocurent cu un „posesiv", asociere care în cazul lui cel nu se poate realiza decât în prezenţa suplimentară a lui al, cf. cel al Măriei, cele ale mele. Această obligativitate de coocurenţa (pe care o constatăm şi în cazul asocierii cu alte pronume, cf. acesta al tău, unul al tău, dar şi oricare al Măriei) poate fi invocată în favoarea interpretării lui al ca „morfem de genitiv" sau a considerării lui ca element constitutiv al (unei variante a) adjectivului / pronumelui posesiv (cf. răspunsul meu, răspunsul acesta al meu, Al vostru [„răspunsul"] este corect.). Caracterul foarte particular al faptelor permite interpretarea lor diferită în funcţie de perspectiva teoretică a descrierii sau de exigenţele organizării ei. 3. ALTE CLASE DE CUVINTE Gruparea cuvintelor în părţi de vorbire, cu toate imperfecţiunile ei, nu a putut fi abandonată şi continuă să reprezinte - în cele mai diverse modalităţi de descriere - un punct de plecare necesar, chiar dacă discutabil, amendabil şi adaptabil în raport cu diversitatea limbilor (materialului lingvistic). Aprofundarea şi rafinarea 45 înţelegerii condiţionărilor structurale de organizare a comunicării a impus însă suprapunerea unor grupări / clasificări care presupun o grilă diferită de partajare delimitând - în virtutea unor particularităţi semantice şi / sau funcţionale comune din perspectiva organizării comunicării - clase de unităţi ale limbii, eterogene din perspectiva clasificării în părţi de vorbire. 3.1. Numeralul O asemenea clasă reprezintă, de pildă, numeralul (cardinal), care reuneşte, în calitatea lor de „expresie a numărului", cuvinte şi grupări de cuvinte prezentând particularităţi gramaticale - morfologice sau sintactice - profund diferite. Unităţile lingvistice incluse în această clasă („deschisă", în măsura în care poate fi lărgită nelimitat prin crearea, dacă o cere comunicarea, a unor noi unităţi utilizând procedeele şi elementele existente) variază ca extindere şi complexitate. Fac parte din seria numeralelor cuvinte monomorfematice (trei, patru etc.) sau analizabile la nivel morfematic (zece, mie etc), dar şi asocieri ample şi complicate (două miliarde trei sute cincizeci şi cinci de milioane patru sute de mii o sută patruzeci şi şase, de pildă), constituite prin combinarea unor unităţi de bază (unu, doi, trei, ... zece, mie, milion). Ceea ce le reuneşte este particularitatea comună de a face parte dintr-o serie semantică strict organizată, fiecare unitate neputând fi definită decât prin raportare la semnificaţia termenilor cu care este direct învecinată în interiorul seriei (unu este mai mic decât doi, doi este mai mare decât unu, dar mai mic decât trei etc), dar şi o largă disponibilitate sintactico-funcţională. Nucleul seriei îl constituie unităţile de bază, cele pe care le regăsim, asociate după reguli stricte, ca elemente componente în structura tuturor celorlalte. Grupul, profund eterogen sub aspect gramatical, cuprinde unităţi flexionar invariabile (trei, patru, nouă), unităţi cu flexiune de gen, dar invariabile sub aspectul numărului (unu, doi), cu gen fix (feminin sau neutru) şi cu forme distincte de singular şi plural (zece, sută, mie, milion, miliard, bilion); în exprimarea categoriei de caz se recurge la construcţii prepoziţionale, cf. valoarea a două milioane, Trimite la trei (adrese / dintre participanţi), sunt indiferente la categoria determinării şi (cu excepţia lui unu) impun forma de plural substantivului cu care se asociază. Expresie numerică a cantităţii, numeralele se integrează sintactic în organizarea enunţului diferenţiat - ca adjective: doi pomi, două case, pronume: Din lista de articole indicate a citit două., substantive: doi ori doi (vezi Numeralul). 3.2. Clasa cantitativelor Numeralele se încadrează în clasa semantică mai largă a cantitativelor, care reuneşte unităţile lingvistice a căror semnificaţie implică, sub forme diferite, informaţii de „evaluare cantitativă" - referitoare la număr, cantitate, dimensiune, extindere, intensitate, durată etc. Această varietate a ipostazelor semnificative este asociată diversităţii modalităţilor de manifestare lingvistică. Componenta cantitativă, integrată în configuraţii lingvistice multiple, se manifestă într-un sistem complex de corelări şi interferenţe, la nivel lexical şi gramatical, participând divers şi complicat, la organizarea enunţului, prin stabilirea relaţiei între discurs şi 46 referinţă (evenimentul relatat), obiect al enunţării, condiţie necesară a realizării procesului comunicativ. 3.2.1. Prezenţa informaţiei cantitative se manifestă la nivel lexical prin numerale, prin substantive ca pereche, duzină (caracterizate semantic printr-o componentă numerică „punctuală" de acelaşi tip cu cea exprimată de numerale ca amândoi, tustrei), dar şi în semnificaţia unor substantive care presupun o componenţă multiplă, dar nedeterminată, cum sunt grup, popor, cârd, mulţime. Dintre acestea, unele - ca echipă, brigadă - sunt compatibile (în situaţia în care e vorba de formaţii cu un număr de membri fixat regulamentar) şi cu precizarea numerică a cantităţii; o asemenea adăugire semantică explică relaţia sinonimică dintre echipa [de fotbal] şi unsprezecele (dinamovist), de pildă. Componenta cantitativă caracterizează şi semnificaţia unor pronume şi adjective nedefinite -mult, puţin etc, a unor adjective şi adverbe ca dublu, triplu, enorm, aproximativ, cam, prea etc, a unor grupări locuţionale ca de mii de ori, câtă frunză, câtă iarbă, a unor verbe ca a înzeci, a înmulţi, a diminua, a mări, a agrava, chiar a creşte, a scurta etc. Semnificaţia lexicală cantitativă se asociază adeseori cu particularităţi de comportament gramatical de încadrare în structura enunţului (vezi, de exemplu, cazul (de) mult discutat al substantivelor colective). 3.2.2. La nivel gramatical, aceeaşi informaţie configurează categoria numărului, comună (în limba română) tuturor tipurilor flexionare şi esenţială, ca reper, în stabilirea asocierilor care organizează componentele enunţului într-un ansamblu semnificativ. Categoria numărului funcţionează totodată, alături de categoria timpului, ca modalitate principală de instituire a corelaţiei referenţiale (vezi Unităţile limbii, 4.4.2), fundamentală din punctul de vedere al comunicării. Informaţiei cantitative - în diversele sale manifestări - îi revine rolul principal în procesul de integrare în enunţ a substantivului prin instituirea relaţiei referenţiale, iar corelarea „denumirii" cu obiectul (obiectele) evocate în discurs se realizează în primul rând prin determinanţi. 3.3. Clasa determinanţilor Clasa determinanţilor reuneşte acele elemente ale limbii care, asociate unui substantiv, sunt compatibile, în condiţii determinate, cu rolul de a transfera substantivul din zona abstractă a denominării în domeniul substanţial al referinţei, de a transforma (în actul de enunţare) substantivul, entitate a sistemului, în grup substantival, component al enunţului; enunţul, în calitate de suport al comunicării, este cel care asigură transferul informaţiei referitoare la un „eveniment". Includerea în enunţ a substantivului, corelarea lui cu referinţa (cu „substanţa" evenimentului comunicat) se realizează prin asocierea cu unul dintre membrii clasei determinanţilor. Prezenţa determinantului asigură corelarea - în comunicare - a denumirii (a substantivului), unitate a limbii, cu „obiectul" (implicat în evenimentul relatat prin enunţ) la care face referinţă comunicarea. Prin asocierea cu un determinant, substantivul se integrează în enunţ (devenind comunicativ); 47 determinantul participă la structurarea grupului nominal cu funcţia de integrator enunţiativ. Funcţia enunţiativ integratoare implicată de referenţializarea / actualizarea substantivului este asumată de unul dintre membrii clasei determinanţilor. 3.3.1. în limba română, la nivelul grupului substantival, rolul de integrator enunţiativ - care asigură încadrarea în enunţ a substantivului - poate fi îndeplinit de articol (enclitic şi proclitic), de adjectivele pronominale, de numerale, precum şi de câteva adjective de origine adverbială (aşa [om], asemenea) sau de grupări locuţionale ca astfel de, altfel de. Categoria determinanţilor este reprezentată, în limba română, de o clasă destul de numeroasă şi gramatical neomogenă reunind unităţi lingvistice afixale (articolul), dar şi cuvinte şi grupări locuţionale, caracterizate fiecare printr-un comportament diferenţiat. Oricare dintre membrii acestei clase, asociat substantivului, poate funcţiona ca integrator enunţiativ asigurând încadrarea în enunţ a substantivului, cf. Copacul I Acest / Un / Alt / Celălalt copac a crescut repede.; Copiii / Nişte / Alţi / Trei / Câţiva copii s-au rătăcit. în situaţiile, frecvente, când la componenţa grupului nominal structurat în jurul aceluiaşi substantiv participă două sau mai multe unităţi din clasa determinanţilor (cf., de pildă, fratele acesta, un alt frate, acest alt frate, aceşti trei alţi copii, copiii ceilaltt etc), numai unul dintre determinanţi îndeplineşte rolul de integrator enunţiativ; ceilalţi participă la organizarea semantică (şi sintactică) a grupului numai prin informaţia specifică. în grupul substantival extins, funcţia de component integrator în enunţ(are) este asumată de primul component al seriei: de articolul enclitic sau proclitic, ca în exemplele de mai sus, sau, în absenţa articolului, de primul determinant lexical din lanţ - cf. acest alt candidat, de exemplu); succesiunea determinanţilor în lanţul de adjuncţi este strict reglementată (vezi II, Grupul nominal, 2.3.4). 3.3.2. Categoria determinanţilor cuprinde deci acele unităţi lingvistice care pot îndepHni, în conditii_şintactice determinate, rolul de integrator enunţiativ / discursiv, conferind substantivului / jjrupuluŢ calîfâfeâ de "parte / constituent a(l) enunţului. în cadrul clasei, articolul funcţionează totdeauna ca integrator enunţiativ. Celelalte asumă acest rol numai în construcţiile în care precgdă^ifosianUvul (centru al grupului) plasându-se pe primul loc în organizarea liniară a seriei. în celelalte poziţii, ele participă la structura grupului substantival numai ca adjuncţi contribuind, fiecare cu sensul specific, la semnificaţia globală a grupului. Clasa astfel delimitată nu reprezintă o „parte de vorbire" (o „clasă lexico-gramaticală"): compatibilitatea cu funcţia de integrator enunţiativ nu le modifică statutul gramatical (de afix, adjectiv). 3.3.3. Componentele lexicale ale clasei determinanţilor se repartizează în limba română în două grupe: (a) cele care precedă obligatoriu substantivul centru - alu fiecare^ fiece, oricare, orice, ce, care, cât, câţi, numeralul (adjectiv), unele adjective provenind din adverbe (aşa, asemenea), grupările astfel (altfel) de; 48 (b) cele care pot sta înainte sau după substantivul-centru; unele au forme diferite în funcţie de aşezarea faţă de substantiv - comp. acest om şi omul acesta, altele au o formă unică compatibilă cu ambele poziţii, cf. cealaltă persoană şi persoana cealaltă). Numai formele compatibile cu antepunerea pot avea rolul de integrator enunţiativ. Exceptând articolul definit (care este totdeauna enclitic), calitatea de integrator enunţiativ este asumată de determinantul care precedă - nemijlocit sau ca prim component al seriei de determinative - centrul substantival al grupului. Prezenţa în lanţ a unui determinant lexical antepus aboleşte posibilitatea coocurenţei cu articolul definit (determinantul enclitic). 3.3.4. Integrarea în enunţ, funcţie specifică determinanţilor, presupune corelarea - în procesul discursiv - substantivului utilizat cu referentul implicat în comunicare, ceea ce se realizează prin precizarea domeniului său de referinţă: substantivul poate evoca unul sau mai multe „obiecte" aparţinând clasei de obiecte pe care le „denumeşte" sau clasa în totalitatea sa. In precizarea domeniului de referinţă a substantivului inclus în enunţ, condiţie obligatorie a actului de enunţare presupus de realizarea comunicării, determinanţii contribuie în mod specific (în funcţie de semnificaţia particulară a fiecăruia) la delimitarea extensiunii substantivului cu care sunt asociaţi. Cele mai multe dintre unităţile lingvistice cu statut de determinant (compatibile cu funcţia de integrator enunţiativ) aparţin clasei cantitativelor, introducând în grupul nominal o informaţie cantitativă - nedefinită sau numerică -, capabilă să delimiteze (sub)clasa de obiecte evocate în enunţ de substantivul centru (cf. mulţi copii, trei copii). O altă categorie de determinanţi cuprinde unităţi lingvistice a căror semantică presupune referirea la cadrul situaţional al comunicării: demonstrativele acest(a), acel(a) exprimă „apropierea" / „depărtarea" faţă de un reper, reprezentat prin locutor (în unele limbi şi prin alocutor), sau faţă de un termen din enunţ cu care este asociat într-o relaţie anaforică. Situaţia de comunicare este implicată (sub forma intenţiei comunicative a locutorului) de interogative - ce / care [carte], de pildă. Un grup restrâns de determinanţi - aşa, astfel / altfel de - evocă, în mod indirect, prin asemănare sau diferenţiere, o calitate (explicit exprimată în text printr-un termen exterior grupului sau deductibilă din situaţia de comunicare). Numeralele ordinale - al doilea, a treia etc. - introduc o determinare (noncantitativă) derivând din raportarea la locul / situarea într-o succesiune. 3.3.4.1. Corelarea substantivului cu referentul presupune raportarea lui la „realitatea" pe care o evocă. Component al sistemului lingvistic, substantivul indică - prin denumire - o clasă (mulţime) de „obiecte" reunite în temeiul unor caracteristici comune. Referentul poate fi identificat cu întreaga clasă (de „obiecte") reprezentată prin substantivul respectiv, cu o subclasă sau cu un singur exemplar, precizarea extensiunii referenţiale realizându-se prin diverse mijloace. Limitarea maximă - referentul identificându-se cu un unic reprezentant al clasei - poate fi realizată prin asocierea substantivului (la singular) cu articolul 49 definit sau nedefinit (Elevul / Un elev lipseşte.) sau cu un determinant demonstrativ (Acest/Acel/Celălalt elev a lipsit), identificarea realizându-se deictic sau anaforic. Extensiunea maximă - implicând ca referent întreaga clasă - este exprimată de regulă prin asocierea substantivului cu articolul definit (Omul este muritor.) sau nedefinit (Un specialist nu se formează peste noapte.). Acelaşi rezultat se obţine prin asocierea substantivului cu cantitativul tot - Toţi copiii plâng. în acest caz, substantivul este obligatoriu articulat, articolul definit (şi nu tot, vezi infra, 3.3.4.5) îndeplinind funcţia de integrator enunţiativ. 3.3.4.2. Integrarea în enunţ presupune limitarea extensiunii substantivului, dar nu se identifică cu ea. Delimitarea extensiunii referenţiale a substantivului poate fi realizată prin prezenţa unui unic determinant sau prin cumularea informaţiei introduse de mai mulţi reprezentanţi ai clasei determinanţilor asociaţi substantivului (comp. Subiectul / Acest subiect / Alt subiect a fost discutat ieri., şi Subiectul acesta / Acest alt subiect a fost discutat ieri.). Spre deosebire de ceilalţi determinanţi, articolul, modalitate gramaticală de precizare a extensiunii (infra, 3.4.5), este semantic neutru (în măsura în care nu adaugă o informaţie suplimentară celei „extensionale"). Limitarea extensiunii referenţiale se poate realiza prin asocierea substantivului cu orice adjunct (comp. cireş şi cireş înflorit/japonez/din livadă etc), integrarea în enunţ impune însă, de regulă, şi prezenţa unui (adjunct) determinant (comp. Cireşul din livadă s-a uscat, Acest cireş japonez s-a uscat, şi *Cireş din livadă / japonez s-a uscat.). Când din structura grupului substantival fac parte mai mulţi determinanţi, aceştia contribuie, fiecare, la (de)limitarea referinţei substantivului - ca orice adjunct - prin informaţia specifică: diferenţa dintre cireşul acesta şi cireşul japonez / înflorit constă în faptul că obiectul evocat de substantiv aparţine subclasei (de obiecte) „cireş" delimitate prin caracteristica derivând din „situarea în apropiere" faţă de un anumit reper, pe când în celelalte exemple delimitarea subclasei rezultă din specificarea unei caracteristici „calitative"; gruparea cireşul acesta înflorit evocă o subclasă mai restrânsă a clasei „cireş" asociind particularităţile exprimate prin acesta şi înflorit (integrarea enunţiativă fiind asumată numai de articol). în acest cireş înflorit, componentul acest are o funcţie complexă: circumscrie, prin informaţia semantică proprie, o subclasă, asumând totodată rolul de integrator enunţiativ; spre deosebire de cireş înflorit, acest cireş (înflorit) beneficiază de o mai mare disponibilitate de integrare în discurs. 3.3.4.3. Articolul îndeplineşte totdeauna rolul de integrator enunţiativ, indiferent de extensiunea grupului substantival din care face parte. El este obligatoriu coocurent când seria de adjuncţi este plasată după substantiv - topică dominantă în română (cf. Cireşul acesta japonez a înflorit) - sau când substantivul este asociat cu cantitativul tot (cf. tot oraşul, toate florile, ca şi oraşul tot, florile toate). în cazul celorlalţi determinanţi, asumarea funcţiei de integrator enunţiativ depinde de poziţia în grupul substantival (unic determinant, prim termen al seriei de adjuncţi / determinanţi (vezi II, Grupul nominal, 2.3.4): funcţia de integrator 50 enunţiativ este asumată de primul plasat în seria de determinanţi / adjuncţi care, făcând parte din acelaşi grup substantival, precedă centrul (cf. aceşti alţi frumoşi cireşi japonezi din grădină); ceilalţi participă (ca orice adjunct) la precizarea extensiunii referenţiale prin informaţia specifică. O situaţie specială are tot: ocupând frecvent poziţia iniţială în alcătuirea grupului substantival extins, el nu funcţionează ca integrator enunţiativ, rol asumat de articol sau de demonstrativul care participă la organizarea grupului. Adjuncţii care nu aparţin clasei determinanţilor participă la organizarea semantică a grupului nominal limitând extensiunea substantivului-centru fără a îndeplini rolul de integrator enunţiativ. 3.3.4.4. Disocierea dintre cele două funcţii - de limitare a extensiunii şi de integrare enunţiativă - este uneori marcată flexionar în cazul determinanţilor lexicali. Astfel, cantitativele nedefinite (mult, puţin), precedând substantivul ca unic determinant sau cap de serie (mulţi (alţi mari) scriitori, multor (alţi / altor mari) scriitori), deci cu funcţie de integrator enunţiativ, diferenţiază flexionar, ca şi pronumele, prin forme distincte, nominativ / acuzativul de genitiv / dativ; diferenţierea este abolită în condiţiile de postpunere a cantitativului (şi de coocurenţa cu articolul) - copii(i) mulţi, copiilor mulţi. (La singular, asociat cu substantive nonnumărabile, cantitativul nedefinit înlocuieşte forma de genitiv / dativ prin construcţii prepoziţionale, cf. A adăugat la mult vin puţină apă., ceea ce îl apropie de cantitativele numerice, vezi Numeralul). Determinantul alt, totdeauna antepus faţă de substantivul-centru, ca integrator enunţiativ (când precedă direct substantivul sau reprezintă capul unei serii de adjuncţi) prezintă distincţiile flexionare pronominale, cf. alţi / altor (mari şi apreciaţi) poeţi; deplasat din poziţia de cap al seriei de un alt determinant, cf. acest / acestui alt mare poet, aceiaşi alţi mari poeţi, aceloraşi alţi mari poeţi, de exemplu, se încadrează în tipul flexionar adjectival (caracterizat prin omonimia totală a cazurilor la masculin / neutru). Determinantele demonstrative (acest, acel), în condiţiile păstrării aceloraşi particularităţi flexionare, diferenţiază cele două situaţii prin utilizarea unor variante: comp. acest I acestui (cuminte) copil şi copilul acesta (cuminte), copilului acestuia (cuminte). (Uzul actual înregistrează însă, în condiţiile postpunerii, şi o variantă a cazului oblic - cf. copilului acesta (cuminte) -, prin care flexiunea cazuală tinde a se reduce la o unică formă.) Determinantul celălalt, ca şi ordinalele (al doilea etc), nu distinge formal cele două situaţii, cf. celălalt / celuilalt personaj şi personajul celălalt, personajului celuilalt, al doilea personaj, personajul al doilea. 3.3.4.5. Un comportament special caracterizează cantitativul tot, toţi, care participă adeseori la organizarea grupului substantival extins. In raport cu ceilalţi componenţi, acest cantitativ se caracterizează prin faptul că: (a) este totdeauna coocurent cu articolul definit, indiferent de poziţia lui faţă de substantivul centru (tot oraşul, oraşele toate), sau cu un determinant demonstrativ făcând parte dintr-un lanţ de determinative care precedă centrul substantival (cf. tot acest mare oraş) şi (b) este totdeauna plasat la extremităţile grupului substantival (comp. toţi acei alţi 51 mari gânditori şi gânditorii aceia mari toţi). în ambele situaţii, în grupul substantival, integratorul enunţiativ este diferit de tot (funcţia integrativă fiind asumată de articolul enclitic sau de demonstrativ), ceea ce îl separă de celelalte adjective (pronominale) cantitative. Aceste particularităţi pun în evidenţă specificul semantic al cantitativului tot, care exprimă informaţia de „globalitate" (totalitate globală): în asociere directă cu substantivul, această informaţie acoperă întreaga clasă evocată prin substantiv (tot oraşul, toţi gânditorii) - cantitativul dezambiguizează ca extensie asocierea substantivului cu articolul definit (compatibil - vezi infra, 3.4.3 - atât cu limitarea, cât şi cu extensiunea maximă). In grupul substantival extins, ideea de globalitate este atribuită subclasei delimitate prin asocierea substantivului cu (ceil)alţi adjuncţi, ceea ce corespunde unei ierarhizări a adjuncţilor în interiorul grupului substantival extins - cf. [toţi [aceşti creatori]], [toate [livezile înflorite]]. Posibilitatea de a-1 separa prin pauză, mai ales în lanţul de adjuncţi plasat după substantiv (cf. Creatorii aceştia de frumos [,] toţi [,] au participat la eveniment.) scoate în evidenţă statutul special al cantitativului, care permite detaşarea de centrul substantival şi interpretarea ca pronume apoziţional. Aceleaşi particularităţi caracterizează şi cantitativele „globalizante" amândoi, tustrei (cf. amândouă oraşele, oraşele amândouă, amândouă aceste mari oraşe; oraşele acestea mari [,] amândouă etc), care asociază „globalitatea" cu un număr finit. Specificul semantic globalizant al acestor cantitative blochează asocierea lor, în lanţul de adjuncţi ataşaţi aceluiaşi substantiv, cu determinanţii „partitivi": un, fiecare, orice, oricât, care, ce. 3.3.4.6. Posesivul participă la organizarea grupului substantival în două ipostaze: singur (fiul tău, părerea ta) sau asociat cu al (a ta părere, această a ta părere, o altă a ta părere, a ta statornică părere, această a ta statornică părere, dar şi postpus - părerea aceasta a ta, o părere a ta, părerea aceasta statornică a ta). Utilizarea este strict reglementată în funcţie de mai mulţi factori: de poziţia faţă de substantivul centru, de componenţa lanţului de adjuncţi din care face parte, de coocurenţa cu articolul definit sau nedefinit, de poziţia în lanţ a posesivului. Varianta simplă apare într-o unică situaţie: postpusă în vecinătatea nemijlocită a substantivului asociat cu articolul definit (aspiraţia ta I sa, bunicul meu, prietenii voştri). Distribuţia, mai complicată, a celeilalte ipostaze este condiţionată de poziţia faţă de substantiv, dar şi de poziţia ocupată în lanţul de adjuncţi care fac parte din grupul substantival extins: în antepoziţie faţă de substantivul-centru este utilizată totdeauna realizarea cu al (ai noştri tineri, o a noastră dispoziţie, această a noastră recentă dispoziţie etc); în postpoziţie, ocurenţa variantei cu al presupune dislocarea posesivului din imediata vecinătate a substantivului prin intercalarea unui alt adjunct (determinant sau nu), cf. răspunsul acesta nepotrivit al vostru. Atât ocurenţa posesivului, cât şi succesiunea adjuncţilor în lanţ sunt strict reglementate (vezi II, Grupul nominal, 2.6.1). In construcţiile în care posesivul apare ca unic determinant antepus (al tău fiu nevrednic, al tău nevrednic fiu) sau când este primul component al unui lanţ 52 antepus de adjuncţi din care fac parte şi alţi determinanţi (al tău acest alt nevrednic fiu), posesivul poate fi considerat ca asumând rolul de integrator enunţiativ al grupului. în situaţiile în care posesivul este coocurent cu articolul - în oricare dintre ipostazele sale (cf. un al vostru prieten, o colegă a mea, colega (aceea a) mea) -, articolul preia funcţia integrativă (rol care poate fi asumat de oricare alt determinant, cap (în ordine liniară) al grupului (cf. acest al tău / alt al tău / acest alt al tău (nevrednic) fiu). Ca şi celelalte determinante, posesivul reprezintă un component al grupului care contribuie totdeauna la precizarea extensiunii substantivului- centru prin informaţia lexicală specifică. Cele două realizări ale posesivului asociat unui centru substantival pot fi interpretate ca variante (poziţionale), una dintre ele fiind omonimă cu a pronumelui posesiv (comp. a ta propunere, această a ta propunere, propunerea aceasta a ta şi Dintre toate lucrările, a ta a fost cea mai originală). 3.4. Articolul Articolul - definit (enclitic) şi nedefinit (proclitic) - reprezintă, în limba română, modalitatea (gramaticală) afixală de integrare enunţiativă, statut care îl diferenţiază de ceilalţi determinanţi (care aparţin nivelului lexical). Situarea ca afix, unitate morfematică, derivă din coocurenţa obligatorie cu substantivul (sau cu adjectivul) şi se manifestă prin fuziunea cu substantivul / adjectivul a articolului enclitic şi profunda implicare a acestuia în flexiunea nominală (vezi Substantivul, 2.5, Adjectivul, 2.1.5). 3.4.1. Domeniul semantic acoperit de articol prin realizările sale (enclitică, proclitică şi zero) se organizează, în modul specific al categoriilor gramaticale, printr-un sistem închis de opoziţii (determinat definit (articol enclitic) / nedeterminat (articol 0), determinat definit / determinat nedefinit (articol proclitic), determinat nedefinit / nedeterminat), ceea ce situează articolul ca morfem gramatical, expresie a categoriei determinării. Cele două ipostaze pozitive ale articolului nu au o poziţie identică în sistemul morfematic românesc. Articolul definit -(«)/, -a etc, totdeauna enclitic, se asociază unităţilor componente ale formelor flexiunii nominale (cf., de pildă, floar+e+a, codr+i+lor), participând la alcătuirea unui lanţ morfematic indisociabil (de tipul formelor sintetice); articolul fuzionează uneori cu unitatea morfematică precedentă (cf. cas-a), asumând şi informaţia gramaticală a desinenţei absorbite. Realizarea nedefinită un, o, totdeauna proclitică, formează cu radicalul şi desinenţa un lanţ disociaţii de tipul formelor analitice; limitarea disocierii la posibilitatea intercalării unui adjectiv între articol şi radical (nişte rare excepţii) indică gradul înalt de stabilitate a lanţului. Atât -ul, cât şi un se actualizează ca „mulţimi" de realizări, diferite în raport cu valorile de gen, număr şi caz (comune cu ale substantivului în flexiunea căruia se implică), dar şi (în cazul articolului enclitic) în funcţie de contextul fonic care îl precedă. 53 Statutului de expresie gramaticală a categoriei determinării îi corespunde caracterul abstract („neutru"), neasociat cu nicio altă informaţie „contingenţă", al semnificaţiei articolului. Această particularitate semantică îi asigură o poziţie aparte în ansamblul clasei determinanţilor şi explică frecvenţa ridicată şi larga compatibilitate de asociere, în cadrul aceluiaşi grup substantival, cu determinanţii lexicali, dar şi cu alte tipuri de adjuncţi. 3.4.2. Realizarea opoziţiilor de determinare depinde de condiţii gramaticale şi semantice. Cele trei opoziţii (vezi supra, 3.4.1) sunt posibile numai la nominativ / acuzativ. La genitiv şi dativ, sistemul de opoziţii se reduce la o unică realizare (determinat definit / determinat nedefinit) prin eliminarea termenului 0, iar opoziţiile care implică termenul negativ se realizează mai des la acuzativ decât la nominativ, la plural decât la singular. Condiţionări în realizarea categoriei de determinare se constată şi în raport cu poziţia sintactică (subiectul tolerează mai greu articolul 0 decât numele predicativ, de pildă), cu clasa semantică din care face parte substantivul. Nominativul subiect implică corelarea referenţială cu „clasa de obiecte" reprezentată în comunicare printr-un anumit substantiv, ceea ce impune precizarea extensiunii (care se realizează prin asocierea cu morfemele pozitive ale categoriei determinării - comp. Copilul / Un copil aleargă, şi Copil aleargă. - sau cu alţi determinanţi (Acest copil aleargă). Dimpotrivă, nominativul nume predicativ, caracterizând de cele mai multe ori subiectul prin atribuirea acelei / acelor calităţi care configurează intensiunea substantivului prin care este actualizat, este frecvent nedeterminat - Copilul este elev. Absenţa precizărilor extensionale explică frecvenţa determinării 0 a numelui predicativ. Asocierea cu morfemul de determinare definită - Copilul (acesta) este elevul. - presupune coreferenţialitatea subiectului şi a numelui predicativ, care, realizate prin unităţi lexicale distincte, „trimit" comunicativ la un unic (şi acelaşi) referent. (Coreferenţialitatea celor două componente ale enunţului permite reversibilitatea funcţiilor şi explică dificultatea de a distinge în construcţiile de acest fel - ca şi în Ion este elevul., El/Acesta este elevul. - între subiect şi nume predicativ.) O pondere deosebită în reglementarea utilizării articolului, în română ca şi în alte limbi, au factorii externi, care ţin de situaţia (concretă) de comunicare, de inferenţele diverse, presupuse de realizarea actului de comunicare. 3.4.3. în calitate de cantitativ, articolul interferează, în primul rând, cu categoria gramaticală a numărului: compatibilităţile de asociere a diferitelor realizări ale articolului variază în raport cu forma de singular sau plural a substantivului. Spre deosebire de formele de singular (ale substantivelor numărabile), a căror actualizare impune asocierea cu un determinant (Copilul / Orice copil creşte.), integrarea în enunţ a formelor de plural se poate dispensa de prezenţa acestuia (în contexte ca Zboară păsări., Se joacă copii., Aduce cărţi., cantitatea este marcată prin forma de plural a substantivului, (nedeterminarea fiind asociată cu realizarea 0 a articolului) şi derivă din raportul de opoziţie cu structuri ca Se joacă copiii, sau Se joacă (nişte) copii., Aduce cărţile. Aduce (nişte) cărţi. 54 Exprimarea „nedeterminării" prin realizarea 0 a articolului este compatibilă şi cu singularul în situaţiile în care substantivul este implicat numai sub aspectul „intensiune"(vezi supra, 3.4.2), dar şi în construcţii ca Bate vânt., Trebuie răbdare., Cere unt ş.a. (vezi Substantivul, 4.2). în cadrul grupului prepoziţional, opoziţiile de determinare (reprezentate prin articolul 0, cf. Priveşte pe fereastră.) se neutralizează. In condiţiile în care substantivul e însoţit de adjuncţi (Se zăreşte prin fereastra din dreapta / rotundă / aceea., Se zăreşte printr-o fereastră rotundă.), prezenţa articolului definit sau nedefinit ia locul realizării negative, restabilind opoziţia. Gradele diferite de determinare asociate realizărilor pozitive ale articolului (definit şi nedefinit) - opozabile în contexte ca Avionul decolează chiar acum. şi Un avion decolează chiar acum. (context în care un poate fi interpretat şi ca determinant numeric, în opoziţie cu două, trei... avioane) sau A cumpărat florile, şi A cumpărat nişte flori - se neutralizează în alte situaţii, cf. Omul este muritor, şi Un om este muritor., substantivul (articulat) evocând, în ambele situaţii, global clasa (de obiecte), pe care o reprezintă generic. „Globalitatea" clasei este evocată în mod diferit în condiţiile asocierii substantivului - singular - cu determinanţi lexicali, cantitative partitive (cf. Orice om este muritor, şi Fiecare om este muritor.) sau prin forma de plural a substantivului articulat definit (Oamenii sunt muritori). Evocarea globală a ansamblului poate fi explicitată prin asocierea cu cantitativul tot (Toţi oamenii sunt muritori.). în asociere cu substantivele nonnumărabile (masive sau abstracte, vezi Substantivul, 4.1, 4.2), articolul definit este gramatical obligatoriu în cazul substantivului subiect (atât în utilizarea generică, cât şi în cea deictică, cf. Untul este un aliment important. Untul m-a costat scump.; Entuziasmul a durat puţin., Le lipseşte entuziasmul.; Se apropie zorile.). în poziţie de complement direct, substantivele masive sunt compatibile cu opoziţia nedeterminat / determinat definit, cf. Cumpără unt / untul, (dar Soluţia cere entuziasm. - nu şi entuziasmul, Aşteaptă zorile. - nu şi zori). Actualizarea prin asocierea cu articolul nedefinit (Aduce o smântână excelentă.) sau cu alţi determinanţi (această smântână, orice smântână) implică mutaţia spre „numărabile" şi o sensibilă diferenţiere semantică („varietate", „fel", „calitate"); acelaşi efect poate fi obţinut şi prin crearea unei forme de plural (Evită entuziasmele (facile)., Unturile nu sunt toate la fel.). 3.4.4. Asocierea, destul de frecventă în limba română, cu determinantul afixal a numelor proprii - care prin natura funcţionalităţii lor implică (la fel ca substantivul comun determinat definit) evocarea în comunicare a unui unic referent - are explicaţii şi efecte care diferă de cele constatate în cazul substantivelor comune. O largă categorie de nume proprii, cum sunt cele de persoană, nu acceptă articolul ca morfem al determinării. Substantive proprii ca Ion, Ştefan, Măria, Dana, Popescu, Munteanu, Atanasiu etc, deşi n u participă la opoziţiile de determinare, nu exclud unele particularităţi de expresie omonime cu diferitele forme ale articolului definit. Exprimarea genitiv-dativului se realizează, pentru 55 masculine, prin ataşarea proclitică a unităţii morfematice lui, marcă a genitiv-dativului (a lui Ion, lui Ştefan), iar pentru feminine, prin variaţii ale finalei numelui propriu, omonime cu cele ale substantivelor comune articulate enclitic (comp. Ioanei, Elenei şi fetei, casei). în cazul numelui propriu feminin, variaţia finalei - analogă opoziţiei „determinat / nedeterminat" (nominativ-acuzativ) din flexiunea feminină a substantivelor comune (casa / casă, cartea / carte) - opune vocativul celorlalte cazuri (cf. Ioana / Ioană, Măria / Mărie). Asociate numelor proprii, aceste unităţi de expresie nu mai funcţionează ca determinante, ci ca afixe cazuale, subordonându-se categoriei de caz. în măsura în care multe nume proprii provin din substantive comune articulate definit (cf. Dulgheru, Boieru, Turcu, şi, pe o cale mai puţin directă, chiar Ionescu, Moldoveanu), finala numelui propriu derivă din articol, ca şi lui proclitic (lui Bălcescu, mai vechi şi Bălcescului, ca şi omului, fratelui). Alte categorii de substantive proprii, cele geografice, de pildă, se asociază cu articolul definit fără a participa la opoziţiile specifice de determinare (cf. Bucureştiul I Bucureşti e capitala României., Vizitează Clujul, culmile Carpaţilor, înălţimea Ceahlăului). Flexiunea unora, a celor feminine mai ales, se realizează, ca şi în cazul numelor de persoană, cu ajutorul unor elemente de expresie omonime cu morfemele de determinare (cf. casa, casei şi Craiova, Craiovei etc). 3.4.5. Ca determinant, articolul se deosebeşte de toţi ceilalţi membri ai clasei prin permanenţa funcţiei de integrator enunţiativ: prezenţa articolului în organizarea unui grup nominal asigură stabilirea relaţiei referenţiale, corelarea „denumirii" (a substantivului) cu „obiectul" implicat în evenimentul la care face referinţă enunţul. Ceilalţi determinanţi sunt numai compatibili cu acest rol, pe care îl asumă în condiţii strict determinate, constantă fiind informaţia lexicală specifică, cu care contribuie la semantica grupului substantival din organizarea căruia fac parte. Referenţializarea substantivului, realizată prin asocierea cu articolul, se întemeiază pe capacitatea acestuia de a „modela" extensiunea mulţimii de „obiecte" evocate în enunţ printr-un anumit substantiv. în circumscrierea subclasei de „obiecte" implicate în enunţ prin prezenţa substantivului (grupului substantival), articolul interferează, în primul rând, cu determinanţii lexicali. Ca expresie a limitării maxime, care constă în identificarea referentului cu un unic „obiect" al clasei, articolul definit este concurat de determinantul demonstrativ (mai frecvent de acest): în condiţiile utilizării deictice, identificarea referentului evocat prin substantivul asociat cu determinantul este de regulă susţinută / precizată ostensiv; în cadrul relaţiei anaforice identificarea presupune complicate condiţionări cotextuale sau / şi exterioare enunţului, determinate de situaţia de comunicare. Astfel, Cartea a apărut, constituie o „comunicare" numai cu condiţia unor informaţii suplimentare, care pot fi recuperate anaforic din cotext ([X a scris un roman.] Cartea a apărut.) sau deictic din context, fiind implicate în situaţia de comunicare prin cunoştinţele comune ale participanţilor, cf. de exemplu: - Parcă X scria un roman? /- Cartea a apărut de mult. sau Intrarea e pe dreapta. 56 (dacă interlocutorii ştiu că e o singură intrare); E o intrare pe dreapta, (dacă e vorba de o clădire cu mai multe intrări). 3.4.6. Expresie a determinării, articolul cumulează în limba română alte diverse funcţii. Contribuie la dezambiguizarea flexiunii nominale, soluţionând unele situaţii de sincretism (al cazurilor (flori-le, flori-lor, nişte copii, unor copii); al numerelor şi cazurilor (arici-ul, arici-ului, nişte arici, unor arici); al genului (scaunul, scaunele). Marchează substantivarea: orice cuvânt al limbii asociat cu articolul se comportă ca (devine) un substantiv (comp. adjectivul rău şi răul făcut, adverbul bine şi binele, un bine, mâine şi mâinele, pronumele eu şi eul, sine şi şinele, conjuncţia că şi Aici că-ul e de prisos etc), dar şi deplasarea substantivelor comune spre cele proprii (cf. floare, Floarea, crin, Crina; croitor, Croitoru, popă, Popa) sau a celor proprii spre cele comune (Harpagon, harpagonul, Măria, sărbătorirea tuturor „măriilor" din familie). 3.4.7. Elemente omonime cu articolul participă la alcătuirea a diferite unităţi lexicale ale limbii române. Un asemenea component caracterizează pronumele personal de persoana a IU-a, dânsul, a cărui parte finală este omonimă cu articolul definit: flexiunea de gen, număr şi caz a pronumelui este realizată prin unităţi de expresie identice cu cele ale articolului (cf. dânsul, dânsa, dânsului, dânsei, dânsele etc); acestea se ataşează unor grupări morfematice cu desinenţe proprii -pe care le regăsim la anumite clase de substantive masculine, respectiv feminine -la care se adaugă (dânşi-i, dânse-le, dânsului etc.) sau pe care le înlocuiesc (dâns-a, ca şi cas-a). Realizând flexiunea pronumelui, componentele finale n u participă la opoziţiile de determinare. Ca element component, contribuind la distincţia de gen, articolul face parte din organizarea gramaticală a numeralelor ordinale (cf. al treilea, a treia etc). în componenţa unor prepoziţii, elementele omonime cu articolul au rolul de a diferenţia prepoziţia de adverbul corespunzător (comp. înaintea şi înainte, în faţa şi în faţă etc). Relaţia etimologică dintre articolul enclitic şi aceste elementele omonime este neîndoielnică. Procesul care explică clivajul dintre ele este destul de complicat (vezi, de pildă, Prepoziţia, 2.2) şi diferă de la un caz la altul. Legătura dintre ele se întrerupe în momentul în care, într-o situaţie dată, opoziţiile specifice articolului sunt abolite: „articolul" încetează de a mai fi subordonat categoriei determinării. 3.5. Clasa proformclor O clasă gramatical eterogenă este şi cea a proformelor, care - în virtutea capacităţii de „a sta în locul altora" reuneşte unităţi lingvistice gramatical foarte diferite. Ca şi pronumele nepersonale (vezi supra, 2.5), proformele depind referenţial de context, îşi precizează referentul prin stabilirea unui raport anaforic, tnai rar cataforic, cu alt component al comunicării (sursă referenţială a proformei). 57 Această particularitate funcţional-semantică le permite să se constituie în substitut al altor termeni, cuvinte, grupuri de cuvinte, propoziţii. Din această clasă fac parte pronumele (cf. Copiii au alergat, unii au obosit, alţii nu, trei au renunţat imediat.), dar şi proformele adjectivale (precum Filmul a fost grozav. Nu am mai văzut de mult un asemenea / aşa film.), proformele adverbiale (cf. A plecat la şcoală, de acolo la bibliotecă., In timpul verii e cald, atunci se simte bine., Aşază-te pe scaun. Stai aşa.). Când sursa referenţială este reprezentată printr-o unitate a textului structurată sintactic, avem a face cu profrază (S-ar părea că s-au înţeles. Asta nu pot să cred.). 3.6. Clasa substitutelor Particularitatea semantico-funcţională de a-şi completa informaţia referenţială prin raportare la un alt component al comunicării este comună şi clasei substitutelor, care se suprapune în mare proformelor, dar şi pronumelor. Nu satisfac condiţia de substitute pronumele personale de persoana întâi şi a doua, a căror semnificaţie este direct dependentă de situaţia de comunicare, de identificarea (deictică) a unui protagonist al „evenimentului" relatat cu locutorul / alocutorul (vezi supra, 2.4.1), dar şi unele pronume nepersonale, cele cu utilizare generică, cum sunt interogativele cine, ce, negativele nimeni, nimic, nehotărâtele fiecare, oricine etc. Considerată din perspectiva compatibilităţii de a se constitui în substitut al unui alt termen din enunţ, clasa tradiţională a pronumelui îşi revelă lipsa de unitate. 3.7. Categoria deicticelor Categoria deicticelor grupează unităţile limbii care implică sau sunt implicate nemijlocit în situaţia de comunicare, prin care enunţul / mesajul este raportat la coordonatele cadrului situaţional de realizare a actului de vorbire. Punctul central în constituirea acestui cadru îl reprezintă locutorul (care are o poziţie privilegiată) şi destinatarul mesajului, cei doi poli ai comunicării, dar şi momentul enunţării. In jurul acestor repere, se organizează categoria deicticelor, care, ca şi categoria determinării, cuprinde unităţi lingvistice aparţinând unor nivele diferite de organizare a limbii. 3.7.1. Identificarea unor participanţi la evenimentul enunţat cu locutorul sau destinatarul actului de vorbire (sau caracterizarea negativă sub acest aspect) este specifică pronumelor personale (vezi supra, 2.4), deosebindu-le semantic de alte „nominale", pronume sau substantive. Aceluiaşi reper i se subordonează valorile categoriei gramaticale a persoanei, reprezentate în flexiunea verbală prin desinenţe sau prin variaţia auxiliarului. Reperul locutorului intervine şi în organizarea spaţială a cadrului enunţiativ. Numeroase unităţi lexicale implică în configurarea lor semantică situarea faţă de locutor. Pentru adjectivele şi pronumele demonstrative, reperul evaluării distanţei („apropiere", „depărtare") este reprezentat de locutor (în unele limbi şi de 58 alocutor). Raportarea la acel(e)aşi reper(e) organizează semantica unor adverbe ca aici şi acolo, aproape şi departe, a unor verbe ca a veni, a pleca, etc, dar şi a unor unităţi lingvistice ca (la) dreapta, (la) stânga, în faţă (faţa), în spate (le) etc. Reperul implicit, reprezentat prin locutor, centru al situaţiei tipice de enunţare (cf. Rămâi în spate. Lumina vine din stânga., de exemplu), poate fi înlocuit - în contextul discursiv - printr-un alt reper, precizat explicit (Rămâi în spatele cortinei., Lumina vine din stânga (partea stângă a) scenei.). 3.7.2. Dacă situarea faţă de locutor (alocutor) este implicată în organizarea „spaţială" a enunţului, evocarea contextului situaţional prin raportarea la momentul enunţării are un rol determinant în structurarea cadrului temporal. Raportarea la momentul enunţării reprezintă pivotul central al categoriei gramaticale a timpului: semnificaţia timpurilor verbale derivă din situarea evenimentului enunţat într-un moment concomitent (prezent), anterior (trecut) sau ulterior (viitor) faţă de cel al enunţării (vezi Verbul. Timpul). La nivel lexical, reperul deictic temporal este presupus de sensul adverbelor „demonstrative" acum (exprimând „concomitenta") şi atunci (pentru „trecut" şi „viitor") sau azi, (poi)mâine, (alaltă)ieri, dar şi al altor unităţi lexicale ale limbii ca: prezent, trecut, viitor, recent, vechi, antic, la anul, anul trecut etc. Unele cuvinte, ca înainte, după, aparţin atât deixisului spaţial, cât şi celui temporal. 3.7.3. Situaţia de comunicare, considerată din punctul de vedere al distincţiilor impuse de organizarea socială, intervine şi în semantica pronumelor de politeţe, dar şi, sub numeroase alte forme, în structurarea comunicării (vezi II, Deixis). 3.7.4. Cele mai multe dintre deictice sunt compatibile şi cu utilizarea anaforică (vezi II, Anafora), în situaţiile în care, prin abolirea referirii directe la situaţia de comunicare (sursă a informaţiei deictice), conţinutul lor semnificativ, redus la semnificaţia lexicală specifică (configurată de apartenenţa la un anumit sistem lingvistic), se precizează referenţial prin asocierea cu un alt component coocurent în enunţ. 3.8. Clasa jonctivelor Clasa jonctivelor, delimitată funcţional prin capacitatea componentelor sale de a stabili relaţii în limitele enunţului - între cuvinte, la nivelul grupului de cuvinte, între grupuri de cuvinte la nivelul propoziţiei şi între cuvinte, grupuri de cuvinte şi propoziţii la nivelul frazei, include, într-o unică clasă, unităţile lexicale încadrate tradiţional ca prepoziţii şi conjuncţii (diferenţiate în funcţie de calitatea unităţilor sintactice în care funcţionează ca lianţi), dar şi pronumele, adjectivele şi adverbele relative. Jonctivele asigură organizarea frastică a comunicării. 3.9. Clasa conectorilor Clasa conectorilor - definită tot funcţional - interferează cu clasa jonctivelor, în măsura în care cuprinde şi elementele lingvistice capabile să reunească într-un ansamblu coerent (prin asociere sintactică şi ideatică) componentele de nivel propoziţional ale unei comunicări. Conceptul lingvistic de conector are în vedere mijloacele lingvistice (mai ales conjuncţii şi adverbe) care stabilesc relaţiile dintre 59 propoziţiile componente ale enunţului, dar şi relaţiile dintre unităţi comunicative sintactic independente, adeseori superioare enunţului ca extindere şi / sau complexitate (reprezentând gruparea a două sau mai multe enunţuri succesive). Coerenţa unui ansamblu comunicativ de dimensiuni diverse se realizează prin conectori, care asigură corelarea frastică şi transfrastică a componentelor la nivelul textului. Dintre jonctive, cele mai multe conjuncţii - mai ales cele coordonatoare -funcţionează atât la nivel frastic, cât şi la nivel transfrastic, pe când conjuncţiile subordonatoare şi relativele îndeplinesc mai ales funcţia de liant interpropoziţional. Detaşarea din frază, prin pauză şi intonaţie, a propoziţiilor subordonate (cf., de pildă, O să ducă lucrurile până la capăt oricât de greu ar fi. Chiar dacă nu merită.; Caută omul potrivit, inteligent, informat, cu experienţă. Care e aşa de greu de găsit.) are ca efect punerea în evidenţă, sublinierea lor emfatică, dar nu modifică, de regulă, statutul lor sintactic (de subordonate). Cu acelaşi efect se izolează prin detaşare componentele propoziţiei: Lucrează de ani întregi la această problemă. Cu o perseverenţă de nezdruncinat. Adeseori, însă, fracturarea frazei subliniază - şi la nivelul enunţului, dar mai ales la nivel transfrastic - raporturi semnificative subiacente determinate de interferenţa unor acte discursive (vezi, de exemplu, II, Circumstanţialul. Prezentare generală, 4.2). Ca rezultat al interferenţelor de acest fel, conjuncţiile - utilizate cu rol de conector transfrastic - se modifică funcţional şi semantic (vezi II, Conectori frastici şi transfrastici). Dintre conjuncţii, or apare exclusiv la nivel transfrastic, asociind unităţi textuale depăşind cadrul enunţului. La stabilirea raporturilor transfrastice de organizare a textului (monologic sau dialogic) participă unităţi lingvistice foarte diverse. Rolul de conector transfrastic este cel mai frecvent îndeplinit de adverbe şi grupări diverse (dimpotrivă, oricum, totuşi, în primul rând, de asemeni, de altfel, ca atare, tot astfel), care, punând în evidenţă raporturile dintre fragmente sintactic independente, organizează textul. Unele tipuri de corelări transfrastice au un corespondent evident la nivel sintactic, cf., de pildă, enumerarea, opoziţia, echivalarea şi coordonarea (copulativă şi adversativă), apoziţionarea. 3.10. „Părţi de vorbire" / „clase de cuvinte" Dacă partiţia în „părţi de vorbire " privilegiază particularităţile gramaticale ale unităţilor lexicale ale limbii, celelalte clase cuprind mijloace lingvistice eterogene - care se situează la diverse nivele ale sistemului (lexical sau gramatical), grupate în virtutea unor particularităţi funcţionale comune, care corespund, în procesul de comunicare, unor corelări specifice între „limbă" şi „ universul" pe care îl „exprimă", între sistemul lingvistic şi discurs, ca modalitate de comunicare. Particularitatea comună a acestor clase o constituie diversitatea componentelor: aceeaşi clasă grupează cuvinte / grupări locuţionale, unităţi lingvistice reprezentând părţi de vorbire diferite, dar şi cuvinte şi afixe ale unor categorii gramaticale. 60 SUBSTANTIVUL 1. PRELIMINARII Substantivul este o clasă lexico-gramaticală deschisă, ce reprezintă aproximativ 50% din totalitatea cuvintelor limbii române, fiind, alături de verb, o clasă fundamentală, implicată în definirea celorlalte clase lexico-gramaticale. Se distinge prin următoarele trăsături: morfologic, prezintă gen fix şi flexiune în raport cu numărul, cu cazul şi cu categoria determinării (vezi infra, 1.1; 2); sintactic, poate forma, împreună cu verbul, nucleul unui enunţ şi este centrul grupului nominal, selectând adjuncţi, între care specifici sunt determinanţii (vezi Clase de cuvinte, 3.3) şi adjuncţii genitivali (vezi infra, 1.2; 3); semantico-pragmatic, se caracterizează prin modul specific în care îşi asociază referentul, numai în combinaţie cu un determinant; substantivul poate denumi (clase de) obiecte, în sens larg: fiinţe (om), lucruri (minge), fenomene (ploaie), acţiuni (plecare), stări (criză), însuşiri (bunătate), relaţii (rudenie) - vezi infra, 1.3, 3.1.3; II, Grupul nominal, 2.3. Substantivele comune desemnează obiecte de acelaşi fel, neindividualizate (fată, oraş). Substantivele proprii desemnează obiecte unice (Măria, Bucureşti). Categoria cea mai numeroasă, care poate fi considerată prototipică, o formează substantivele comune propriu-zise flexibile (casă). Substantivele comune propriu-zise sunt nume de obiecte concrete. 1.1. Caracteristici morfologice Substantivul este o parte de vorbire flexibilă, ale cărei forme variază după categoriile gramaticale de număr, caz şi determinare. Genul nu este un criteriu de flexiune pentru substantiv, ci o trăsătură inerentă, fixă, în funcţie de care categoriile flexiunii se manifestă în mod specific (vezi infra, 2.1). In funcţie de genul, numărul şi cazul substantivului, sunt selectate, prin acord gramatical, formele adjuncţilor adjectivali, în grupul nominal (casă frumoasă f. sg. N-Ac). In funcţie de genul şi numărul substantivului sunt selectate, prin acord, formele numelui predicativ adjectival (casele sunt frumoase f. pl.), iar prin relaţie anaforică, formele substitutelor - pronume, numerale (Cumpără flori, câteva albe şi două albastre., f. pl.). în relaţia dintre subiect şi predicat, substantivul impune verbului forma de număr şi selectează formele verbale de persoana a IlI-a (Studenţii citesc, pl.); vezi II, Acordul dintre subiect şi predicat, 1. 61 Exprimarea categoriilor flexionare (de număr, de caz şi de determinare) se organizează în cadrul claselor de gen. Flexiunea substantivului se realizează sintetic, prin desinenţe, prin articolul definit, precum şi prin alternanţe fonetice care modifică radicalul substantival. Categoriile gramaticale se exprimă, de asemenea, analitic, prin prepoziţii, prin articolul nedefinit sau prin mărcile de caz proclitice lui, al. Categoriile flexionare ale substantivului se manifestă, în general, solidar şi, uneori, redundant, prin aceleaşi mărci. Flexiunea substantivului se caracterizează prin numeroase omonimii (vezi infra, 2.5). Particularităţile flexionare caracterizează, cu unele excepţii, toată clasa substantivelor (vezi infra, 2). 1.2. Caracteristici sintactice Substantivul comun propriu-zis participă la structura diferitelor grupuri, fiind centru sau termen dependent (vezi infra, 3.1,3.2). Substantivul, centru al grupului nominal, se asociază cu adjuncţi specifici -determinanţi (acest oraş), adjuncţi genitivali (casa Măriei) şi cu adjuncţi nespecifici - adjectivali (oraş vechi), prepoziţionali (sat de munte), verbali (casă de locuit, foc arzând) sau propoziţionali (cartea pe care o citesc, oraşul unde locuiesc). Substantivul poate fi dependent sintactic de verb (Citeşte cărţi.), de adjectiv (necesară omului), de o interjecţie (Iată cascada!) sau de un alt substantiv (copiii Măriei). Ca termen dependent, substantivul poate ocupa diferite poziţii sintactice în enunţ: subiect (Vine trenul.), complement direct (Cumpără flori.), complement indirect (Elevul oferă flori profesoarei.), nume predicativ, în combinaţie cu un verb copulativ (El este inginer.), atribut (grădina oraşului) etc. Diferitele funcţii sintactice ale substantivului în enunţ se exprimă prin forma sa cazuală, marcată sintetic (prin desinenţe, prin articole enclitice) sau analitic (prin prepoziţii şi prin alte mărci), prin acordul predicatului cu subiectul şi prin topică. 1.3. Caracteristici semantice Substantivele se pot grupa semantic în mai multe categorii, care se disting (parţial) şi morfosintactic. Anumite substantive manifestă, în comparaţie cu substantivele comune propriu-zise, un comportament gramatical de tip special, care se corelează cu particularităţile lor semantice, implicit cu anumite proprietăţi ale referenţilor (vezi infra, 4). în situaţia cea mai comună se află substantivele propriu-zise nume de (clase de) obiecte concrete, „discrete" (sau individuale). Acestea sunt numărabile, compatibile cu opoziţia gramaticală de număr singular / plural (casă, case), vezi infra, 2.2. Numărul este o proprietate a claselor de obiecte. Categoria „nonnumărabil" este favorizată de anumite conţinuturi semantice, cum sunt [+ Materie], [+ Abstract]. Aşadar, unele substantive nonnumărabile sunt concrete (şi anume substantivele masive - fasole, lapte, căiţi), iar altele sunt abstracte (curaj, importanţă). Categoria „nonnumărabil" implică incompatibilitatea sau limitarea 62 compatibilităţii substantivelor cu categoria morfosemantică a „pluralităţii" (vezi infra, 4.1, 4.2, 4.4). Un anumit specific referitor la flexiunea după număr au şi substanivele numite „colective", a căror referinţă este de tip cumulativ (buchet, grup - vezi infra, 4.3). Proprietăţile distribuţionale ale substantivelor (selecţia contextelor pe care substantivele şi le asociază) sunt în mare măsură explicabile prin modul de conceptualizare a referentului (care deosebeşte numele comune de numele proprii) sau prin caracterul atipic al unor referenţi, ca „acţiunea" şi „activitatea" (exprimate, de obicei, prin verbe: a pleca - plecare, a naviga - navigaţie), „starea" (exprimată mai ales prin verbe sau / şi adjective: a suferi - suferinţă, atent - atenţie), „însuşirea" (redată, în mod obişnuit, prin adjective: bun - bunătate), vezi infra, 4.4, 4.5. 2. FLEXIUNEA SUBSTANTIVULUI Categoriile gramaticale ale substantivului sunt genul, numărul, cazul şi determinarea. Dintre acestea, numărul, cazul şi, parţial, determinarea sunt categorii flexionare. Genul, trăsătură inerentă şi fixă a substantivului, nu constituie un criteriu de flexiune pentru această parte de vorbire, care nu are forme distincte opozabile pentru marcarea genului. Opoziţiile flexionare de număr, caz şi determinare se manifestă specific în cadrul fiecărei clase de gen a substantivelor (masculine, feminine, neutre), atât prin preferinţa pentru anumite afixe şi prin prezenţa unui sistem de omonimii specifice, cât şi prin manifestarea solidară a mărcilor de gen, număr, caz şi, uneori, de determinare. Categoria gramaticală a determinării caracterizează exclusiv flexiunea substantivului, marcând, în cazul conversiunii, substantivizarea altor clase lexico-gramaticale. 2.1. Genul substantivului 2.1.1. In limba română, categoria gramaticală a genului grupează substantivele în trei clase: masculine, feminine şi neutre. Fiecare substantiv comportă o caracteristică fixă de gen, prin care se încadrează într-una dintre clasele morfologice reunite pe baza uneia dintre trăsăturile: [+ Masculin] / [+ Feminin] / [+ Neutru]. Fiecare clasă de gen are flexiune proprie, caracterizată prin omonimii şi combinaţii specifice de desinenţe. La unele substantive, apartenenţa la o anumită clasă de gen are o fundamentare obiectivă, legată de exprimarea distincţiilor semantice impuse de genul natural. 2.1.2. In plan sintactic, genul substantivului se manifestă sub forma acordului gramatical impus determinanţilor (articol, adjectiv), în cadrul grupului nominal, substitutelor (pronume, numeral), participiului din componenţa diatezei pasive a verbului (dacă substantivul este subiect al verbului). Caracteristica de gen a substantivului-centru este preluată de către adjuncţi, asigurând coeziunea grupului nominal, sau este transmisă substitutelor. 63 2.1.2.1. Clasele de gen ale substantivelor: masculine, feminine, neutre se caracterizează prin selectarea anumitor contexte adjectivale (adjective propriu-zise, participiale, pronominale). Spre deosebire de substantiv, caracterizat prin „gen fix", adjectivul, atât cel propriu-zis, cât şi cel determinativ, are forme distincte pentru masculin, singular (acest frumos om) şi plural (aceşti frumoşi oameni), respectiv, pentru feminin, singular (această frumoasă casă) şi plural (aceste frumoase case) (vezi Adjectivul, 2.1.1). Un substantiv admite cel mult două dintre cele patru tipuri de contexte adjectivale: (a) acest ~; (b) această ~; (c) aceşti ~; (d) aceste ~. Substantivele masculine admit numai contextele (a) şi (c): acest ~ / aceşti ~ : (a) acest bărbat, câine, copac etc. (c) aceşti bărbaţi, câini, copaci etc. Substantivele feminine satisfac numai contextele: (b) şi (d): această ~ / aceste ~ : această femeie, carte, pisică etc. / aceste femei, cărţi, pisici etc. Substantivele neutre acceptă numai contextele: (a) şi (d): acest ~ / aceste ~: acest animal, drum, nume I aceste animale, drumuri, nume etc. Contextele adjectivale (b) şi (c), admise de substantivele dintr-o singură clasă de gen, caracterizează genul masculin (c) şi genul feminin (b). Spre deosebire de substantivele masculine şi feminine, substantivele neutre nu au un context specific, acceptând la singular contextul (a), ca şi substantivele masculine, şi la plural contextul (d), ca şi substantivele feminine. 2.1.2.2. Un număr restrâns de substantive admit numai unul dintre cele patru tipuri de contexte adjectivale: (a) / (b) / (c) / (d): (a) acest curaj, - fotbal, ~ sânge etc; (b) această cinste, ~ miere, ~ oină etc; (c) aceşti lapţi, ~ ochelari, ~ zori etc; (d) aceste aplauze, ~ icre, ~ târâte etc. Substantivele care satisfac unul dintre contextele specifice de gen (c) / (b) se încadrează în clasa masculinelor, respectiv, a femininelor. Substantivele care acceptă exclusiv unul dintre contextele nespecifice de gen, comune clasei masculinelor şi neutrelor (a), sau femininelor şi neutrelor (d), nu pot fi încadrate neechivoc în nicio clasă de gen, fiind caracterizate ca arhigenuri cu paradigma incompletă, prin absenţa, fie a formei de plural, dacă acceptă exclusiv contextul (a), fie a formei de singular, dacă satisfac exclusiv contextul (d). Arhigenurile se subordonează celorlalte genuri. 2.1.2.3. Unele substantive prezintă variante flexionare, care satisfac contexte adjectivale caracteristice pentru clase de gen distincte: • masculin: (a) şi (c) sau feminin (b) şi (d): (a) acest grăunte; (c) aceşti grăunţi; (b) această grăunţă; (d) aceste grăunţe; 64 • neutru: (a) şi (d) sau feminin (b) şi (d): (a) acest colind; (d) aceste colinde; (b) această colindă; (d) aceste colinde . In general, numai una dintre variantele de gen reprezintă norma literară, atât la cuvintele populare: bocanc / bocancă, cojoc / cojoacă, horn / hoarnă, rod / roadă, rotocol / rotocoală etc, cât şi la cuvintele neologice, cu ezitări de adaptare morfologică: bonet / bonetă, hieroglif / hieroglifă, monogram / monogramă etc. Uneori ambele forme de gen sunt admise ca variante literare libere: basc I bască, colind /colindă. Unele substantive prezintă, numai la plural, variante care acceptă atât contextul (c): aceşti ~, cât şi (d): aceste ~, încadrându-se în clasa masculinelor prin contextul specific (c), şi în clasa neutrelor prin contextele nespecifice (a) şi (d): (a) acest nucleu, robinet, torent etc; (c) aceşti nuclei, robineţi, torenţi etc; (a) acest nucleu, robinet, torent etc; (d) aceste nuclee, robinete, torente etc. Variantele substantivelor de acest fel, rezultate, în general, din adaptarea diferită a unor neologisme, au fie acelaşi sens: nuclei / nuclee, torenţi / torente, viruşi / virusuri etc, fie tind să se specializeze diversificându-se semantic: elemenţi (de calorifer) / elemente (chimice), curenţi (electrici) / curente (politice, artistice), derivaţi (chimici)/derivate (industriale, lexicale) etc. 2.1.2.4. Un număr redus de substantive, derivate sau compuse „afective": buftea, mutulică, gură-cască, încurcă-lume, papă-lapte, pierde-vară, târâie-brâu etc, admit toate cele patru tipuri de contexte adjectivale (a) şi (b) şi (c) şi (d): (a) acest încurcă-lume, gură-cască etc; (b) această încurcă-lume, gură-cască etc; (c) aceşti încurcă-lume, gură-cască etc; (d) aceste încurcă-lume, gură-cască etc Ocurenţa unor substantive în contextele adjectivale specifice atât genului masculin (c), cât şi genului feminin (b) indică apartenenţa lor la o subclasă de interferenţă a masculinului cu femininul, numită gen comun. La aceste substantive invariabile, genul nu se manifestă diferenţiat, dar poate fi determinat contextual, fie ca masculin, fie ca feminin (A fost totdeauna un gură-cască. Elena, eşti o nătăfleaţă.). 2.1.3. Capacitatea substantivului de a exprima, prin categoria genului, particularităţi de conţinut privitoare la deosebirile de sex (masculin / feminin) implică disocierea numelor de animate de numele de inanimate. Opoziţiile semantice [+ Animat] / [- Animat], [+ Sex] / [- Sex] pot motiva genul gramatical al unor substantive. Se înregistrează următoarele preferinţe selective în încadrarea de gen a substantivelor în raport cu particularităţile semantice: 65 (a) [+ Animat] [+ Sex] [+ Masculin] —> gen masculin : bărbat, frate, ţăran, croitor etc; lup, bou, cocoş etc (b) [+ Animat] [+ Sex] [+ Feminin] —> gen feminin: fată, soră, profesoară etc; oaie, găină, albină etc. (c) [- Animat] —» gen neutru: creion, dulap, drum etc. Numeroase substantive se încadrează arbitrar în seriile de gen, în afara motivaţiilor semantice. Se constată următoarele tipuri de neconcordanţă a genului gramatical cu genul natural: (a) [+ Animat] —> gen neutru: animal, dobitoc, macrou, mamifer, personaj etc. Inventarul substantivelor animate de genul neutru este redus, cuprinzând, mai ales, substantive generice, dar se observă tendinţa sa de extindere prin substantive neologice, cu referinţă individuală: star, vip etc. (b) [- Animat] [- Sex] —» gen masculin: covrig, drug, munte, perete etc. [- Animat] [- Sex] —> gen feminin: casă, macara, vale, etc. în cadrul inanimatelor, unele clase semantice se asociază sistematic cu genul masculin sau cu genul feminin, fără legătură cu genul natural al referentului. Sunt, în general, de genul masculin: numele de arbori (brad, fag, măr etc, exceptând magnolie, salcie etc. care sunt de genul feminin), numele lunilor anului (ianuarie, februarie etc), numele notelor muzicale (do, re, mi etc), numele cifrelor şi ale numerelor (unu, doi, trei etc), numele sunetelor şi al literelor (a, b, c, d), care au şi variante de genul neutru (a-uri, b-uri, c-uri etc. DOOM2) Sunt, în general, de genul feminin: majoritatea numelor de fructe (pară, gutuie, vişină etc, exceptând măr, grepfrut, grep care sunt de genul neutru), numele zilelor săptămânii (luni, marţi etc), numele părţilor zilei (dimineaţă, seară etc), numele anotimpurilor (iarnă, vară etc), numele de acţiuni provenite din infinitive verbale (citire, plecare, venire etc), cele mai multe nume de însuşiri (bunătate, frumuseţe, prostie etc), unele nume de stări şi sentimente (frică, iubire, oboseală etc). Motivată de străvechi concepţii animiste, încadrarea în clase de gen opuse masculin / feminin a unor nume de inanimate cu acelaşi radical, precum numele de arbori şi numele de fructe, este sistematică în limba română atât la cuvintele moştenite: cireş < lat. ceresius / cireaşă < lat. ceresia, prun < lat. prunus / prună < lat. pruna, piersic < lat. persicus / piersică < lat. persica etc, cât şi la substantivele de alte origini, numele de arbore (masculin) formându-se adesea de la numele fructului (feminin), prin derivare regresivă: cais < caisă < ngr. kaisi, vişin < vişină < sl. visnja. 2.1.3.1. Substantivele care desemnează animate, al căror gen gramatical corespunde genului natural, pot fi grupate după modul de exprimare a distincţiei semantice şi gramaticale de gen în: (a) substantive care alcătuiesc perechi diferenţiate ca gen: masculine / feminine, raportate la distincţiile de sex; (b) substantive cu o singură formă de gen, corespunzătoare unor particularităţi semantice privitoare la sexul referentului. 66 (a) Exprimarea opoziţiei de gen prin perechi substantivale de gen se realizează prin: (aj) cuvinte cu radical diferit, în cazul substantivelor animate personale: bărbat /femeie, băiat/fată etc, sau nepersonale: berbec / oaie, cocoş/găină etc; (a2) cuvinte cu acelaşi radical, diferenţiate prin sufixe, în cazul substantivelor mobile (animate personale şi nepersonale), reprezentând: - cuvânt-bază şi cuvânt derivat cu unul dintre sufixele moţionale: • feminine: -ă: avocat/avocată, elev/elevă etc; -că: român /româncă, ţăran/ţărancă etc; -easă: împărat/împărăteasă, preot/preoteasă etc; -iţă: doctor/doctoriţă, măgar /măgăriţă etc; -oaică: lup / lupoaică, zmeu /zmeoaică etc. • masculine: -an: curcă/curcan,-gâscă/gâscan; -oi: broască/broscoi, vulpe/vulpoi etc. - cuvinte derivate cu sufixe diferite: -el I -ică: nepoţel / nepoţică, viţel /viţică; (rar) rândunel/ rândunică etc. - derivat regresiv şi cuvânt-bază (ocazional): călăuz I călăuză. Substantivele de gen comun alcătuiesc perechi de gen diferenţiate prin forma de masculin sau feminin a determinanţilor: acest I un zgârie-brânză / această I o zgârie-brânză. (b) In cadrul substantivelor cu formă unică de gen se deosebesc: - substantive exclusiv masculine, care desemnează persoane cu particularităţi asociate cu sexul masculin: bariton, bas, tenor etc. sau cu ocupaţii / ranguri exclusiv bărbăteşti (într-o anumită epocă): amiral, cantor, gropar, marinar, papă, paşă, popă, soldat, voievod etc. - substantive exclusiv feminine care desemnează persoane cu particularităţi asociate cu sexul feminin: gravidă, lăuză, soprană etc. sau cu ocupaţii predominant feminine: casnică, moaşă, soră (de caritate) etc, mai rar animate nonpersonale feminine: cloşcă, matcă etc. 2.1.3.2. încadrarea în clase de gen a unora dintre substantivele animate nu corespunde distincţiilor semantice privitoare la sex, genul gramatical nefiind motivat de genul natural. Substantivele de acest fel, încadrate într-o singură clasă de gen (masculin, feminin sau neutru), denumesc nediferenţiat animate de ambele sexe, alcătuind două clase substantivale: (a) substantivele epicene; (b) substantivele de gen comun (vezi supra, 2.1.2.4). (a) Clasa substantivelor epicene cuprinde: (a.i) nume de animate personale de ambele sexe încadrate la genul masculin: făt, sugar, părinte, rector, decan etc; (a2) nume de animate personale de ambele sexe încadrate la genul feminin: călăuză, persoană, rudă, victimă etc; (a3) nume de animate personale de ambele sexe încadrate la genul neutru: star, vip etc; 67 (a4) nume de animate nonpersonale de ambele sexe încadrate la genul masculin, reprezentând următoarele clase semantice: nume de animale (sălbatice): hipopotam, jder, mistreţ, râs etc; nume de păsări: pescăruş, struţ, şoim, vultur etc, nume de peşti: crap, păstrăv, somn etc; nume de insecte: licurici, păianjen, purice etc. (a5) nume de animate nonpersonale de ambele sexe încadrate la genul feminin, aparţinând următoarelor clase semantice: nume de animale: balenă, cămilă, hienă, nevăstuică, nutrie, vidră etc; nume de păsări: ciocârlie, dropie, privighetoare, vrabie etc; nume de peşti: cegă, mreană, păstrugă, ştiucă etc; nume de insecte: albină, furnică, libelulă, molie, muscă, viespe etc. (a6) nume de animate nonpersonale de ambele sexe încadrate la genul neutru: animal, dobitoc, macrou etc. Denumind animate, substantivele epicene nu exprimă, dar presupun genul natural, incluzând posibilitatea distincţiilor semantice privitoare la sex. Genul natural al animatelor poate fi actualizat de substantivele epicene contextual (în concordanţă sau în discordanţă cu genul gramatical), prin determinativi postpuşi, organizaţi în perechi, mascul (bărbătuş) / femelă: cangur-mascul / cangur-femelă, hienă-mascul / hienă-femelă etc, prin derivare moţională (ocazională): jderoaică, vrăbioi, dropioi etc. sau prin derivare regresivă: călăuz (neliterar). Substantivele epicene, caracterizate prin indiferenţa faţă de exprimarea deosebirilor de sex şi prin încadrarea exclusivă într-o clasă de gen: masculin, feminin sau neutru, se deosebesc de substantivele de gen comun (b): gură-cască, nătăfleaţă etc, invariabile, care pot reprezenta animate atât de sex masculin, cât şi de sex feminin, încadrându-se în două clase de gen. Genul gramatical, masculin sau feminin, al acestor substantive se diferenţiază contextual (vezi supra, 2.1.2.4). 2.1.4. în interiorul clasei animatelor a fost delimitată, pe baza opoziţiei semantice [+ Uman] / [-Uman], o (sub)clasă denumită tradiţional „gen personal", alcătuită din nume comune şi proprii de persoană masculine şi feminine, caracterizată prin: (a) particularităţi morfologice: marcarea proclitică (prin lui) a cazului G-D (lui vodă, lui Ion, lui tanti, lui Carmen etc); marcarea vocativului cu desinenţe specifice (Ioane, Mărio etc); (b) particularităţi sintactice: marcarea complementului direct cu pe (văd pe tata, pe Ion, pe mama, pe Măria etc); adjoncţiunea adjectivului pronominal posesiv la forma nearticulată a numelor de rudenie (frate-meu, soră-mea, maică-mea, tată-meu etc). „Genul personal" nu reprezintă o (sub)clasă de substantive clar constituită în cadrul categoriei de gen. Trăsăturile invocate în legătură cu „genul personal" nu se manifestă omogen la toate numele de persoană, comune sau proprii. Manifestările specifice ale unor substantive comune şi proprii sunt legate nu atât de caracterul „personal" al referentului, cât, mai ales, de individualizarea prin denumire a animatelor, personale sau nonpersonale, încadrându-se, de fapt, în distincţia comun / propriu. Unele dintre numele comune susceptibile de a se încadra în „genul personal", denumind grade de rudenie: mamă, tată, tanti etc. sau, mai rar, demnităţi: vodă se comportă gramatical ca substantive proprii (vezi infra, 4.5). Caracteristicile „genului personal" nu au caracter obligatoriu în comportamentul gramatical al numelor de persoană: numeroase substantive 68 de acest fel au şi variante de genitiv-dativ realizate cu encliza articolului: tatei / lui tata, popii / lui popa, de vocativ nemarcate prin desinenţă (omonime cu nominativul): domnul /domnule etc, de construire a complementului direct în acuzativ fără marca pe: îl chem pe preot / chem preotul etc. De altfel trăsăturile „genului personal" depăşesc limita clasei animatelor personale, caracterizând şi unele nume proprii de animale; lui Grivei, îl văd pe Azorel etc. sau alte nume proprii inanimate: Steaua bate pe Dinamo. 2.1.5. Principala trăsătură a genului substantival, indiferent de tipul încadrării motivate sau nemotivate a substantivelor în clasele de gen sau de manifestarea sintactică, morfologică sau semantică a acestei categorii gramaticale, este caracterul său fix. La substantivele cu două forme de gen, ambigue sub raportul caracterizării substantivului ca masculin, feminin sau neutru, fiecare dintre cele două forme are gen fix, reprezentând o variantă de încadrare a substantivului într-una dintre clasele de gen. 2.2. Numărul substantivului 2.2.1. Categoria gramaticală a numărului se manifestă în flexiunea substantivului prin opoziţia dintre singular şi plural, care exprimă distincţia semantică dintre unitate (un exemplar) şi pluralitate (mai multe exemplare) în cadrul unei clase de obiecte de acelaşi fel. 2.2.2. Opoziţia de număr nu se realizează în flexiunea tuturor substantivelor. Din acest punct de vedere, substantivele se împart în substantive numărabile sau discrete, care participă la opoziţia de număr singular I plural, şi substantive nonnumărabile sau nondiscrete, care nu participă la opoziţia de număr, flexiunea lor reducându-se la unul dintre termenii opoziţiei: singular sau plural. Substantivele comune propriu-zise se caracterizează ca numărabile, în raport cu alte clase substantivale (substantive masive, abstracte, proprii), care sunt, în general, nonnumărabile (vezi infra, 4). Substantivele numărabile au flexiune completă, cu forme distincte de număr (lup / lupi, casă / case, scaun I scaune etc.) sau prezintă o formă unică pentru singular şi plural (arici, învăţătoare, nume etc). Substantivele nonnumărabile au flexiune incompletă sau defectivă, având forme numai de singular (substantive singularia tantum: sânge, curaj etc.) sau numai de plural (substantive pluralia tantum: căiţi, ochelari etc). 2.2.3. In plan sintactic, categoria gramaticală a numărului substantivului, ca şi cea a genului şi a cazului, se manifestă prin acordul gramatical şi prin repetarea caracteristicii de număr a substantivului-centru în cadrul grupului nominal. Raportarea la contextele adjectivale (la adjectivele propriu-zise sau pronominale) permite delimitarea claselor de substantive cu flexiune completă, care realizează ambele valori de număr, singular şi plural, cu forme diferite, în cazul substantivelor variabile, şi cu o singură formă, în cazul substantivelor invariabile, de substantivele cu flexiune incompletă sau defectivă de singular sau de plural. 2.2.3.1. Substantivele cu flexiune completă, variabile, admit unul dintre contextele (a): acest ~ sau (b): această ~, pentru singular, acest copil, acest drum, 69 această casă etc. şi unul dintre contextele (c): aceşti- sau (d): aceste - , pentru plural: aceşti copii, aceste case, aceste drumuri, având forme diferite pentru fiecare context. Compatibilitatea formelor substantivului cu unul dintre cele două contexte de singular şi de plural diferă în raport cu genul gramatical: masculinele acceptă contextele (a) şi (c): acest bărbat / aceşti bărbaţi, femininele, contextele (b) şi (d): această fată I aceste fete, neutrele, contextele (a) şi (d): acest scaun / aceste scaune. 2.2.3.2. Substantivele invariabile satisfac, cu aceeaşi formă, atât un context de singular, cât şi unul de plural: masculinele, (a) şi (c): acest unchi I aceşti unchi; femininele, (b) şi (d): această învăţătoare, aceste învăţătoare; neutrele, (a) şi (d): acest nume, aceste nume. Acestora li se adaugă şi unele substantive de gen comun care apar, cu aceeaşi formă, în ambele contexte de singular (a) şi (b): acest gură-cască, această gură-cască, şi în ambele contexte de plural: aceşti gură-cască, aceste gură-cască (vezi supra, 2.1.2.4). 2.2.3.3. Substantivele cu flexiune incompletă sau defective de număr se caracterizează prin compatibilitatea cu un singur context adjectival: fie de singular, la substantivele singularia tantum: (a) acest aur I (b) această cinste etc, fie de plural, la substantivele pluralia tantum: (c) aceşti ochelari I (d) aceste icre (vezi infra, 4). 2.2.4. în plan morfologic, categoria numărului se realizează prin selectarea anumitor afixe (desinenţe, articole) şi prin alternanţe vocalice şi consonantice specifice, în funcţie de apartenenţa substantivului la o anumită clasă de gen (vezi infra, 2.5). 2.2.5. în plan semantic, distincţia dintre substantivele numărabile şi cele nonnumărabile corespunde unor particularităţi ale referentului. Substantivele care denumesc animate şi inanimate concrete sunt numărabile, aparţinând unor clase care permit distincţia între unitate şi pluralitate, deosebindu-se, sub acest aspect, de celelalte clase substantivale (vezi infra, 4). 2.3. Cazul substantivului 2.3.1. Categoria gramaticală a cazului exprimă raporturile şi funcţiile sintactice ale substantivului în cadrul enunţului. Categoria gramaticală a cazului cuprinde în limba română cinci termeni (cazuri): nominativ (N), acuzativ (Ac), genitiv (G), dativ (D) şi vocativ (V), care se manifestă în flexiunea nominală prin forme distincte şi prin forme omonime, organizate într-un sistem de opoziţii caracteristice. Existenţa unui al şaselea caz (numit caz locativ, caz temporal, caz direct sau caz neutru) are în vedere formele substantivale care nu acceptă substituţia cu pronume personale (Doarme toată noaptea., Aşteaptă ore întregi.), prezente adeseori în expresii verbale sau adjectivale (a se supăra foc, a se certa furcă, plin ochi, sănătos tun etc). Posibilitatea de substituire a unora dintre substantivele de acest fel prin adverbe (Doarme îndelung., Aşteaptă mult., respectiv, a se supăra tare, a se certa grozav, foarte plin, tare sănătos) sugerează o schimbare a valorii lor gramaticale (conversiune). 70 Adverbializarea substantivelor de acest fel, însoţită uneori de atenuarea sensului denominativ, este marcată de neparticiparea la opoziţiile de număr, caz şi determinare (vezi infra, 5.1.1.1). 2.3.2. In flexiunea substantivului, categoria cazului se caracterizează prin sincretismul sau omonimia unor cazuri, altfel spus, prin identitatea formelor prin care se realizează anumite cazuri, diferenţiate prin relaţiile şi funcţiile lor sintactice. Celor cinci cazuri le corespunde o paradigmă cu un număr de una, două sau trei forme distincte (vezi infra, 2.5). Sincretismul cazurilor din flexiunea nominală este evidenţiat în raport cu pronumele personal, în paradigma căruia cazurile sunt exprimate prin forme distincte (vezi Pronumele personal propriu-zis, 2.1). Substituţia cu formele cazuale corespunzătoare ale pronumelui personal poate dezambiguiza omonimia cazuală (N. = Ac) a substantivului. în enunţurile: Merge copilul., Mângâie copilul, omonimia N = Ac, realizată prin aceeaşi formă a substantivului copilul, se rezolvă prin formele distincte ale substitutului: în primul enunţ: El merge., dar în al doilea enunţ: // mângâie. 2.3.3. în plan sintactic, cazurile substantivului pot fi caracterizate sub aspect relaţional, precum şi prin raportarea la anumite funcţii sintactice. 2.3.3.1. Din punct de vedere relaţional, cazul vocativ se caracterizează prin nondependenţă sintactică, deosebindu-se de celelalte cazuri (N, Ac, G, D), care admit relaţii de dependenţă în cadrul enunţului (cazuri dependente). Vocativul poate reprezenta un enunţ de sine stătător: (Băiete!, Omule!, Fetiţo!, Fraţilor!) sau poate fi inclus parantetic într-un enunţ, fără a contracta relaţii sintactice cu celelalte componente. Topica vocativului în enunţ este liberă (Băiete, unde te duci?, Ascultă, băiete, la mine!, Ce faci, băietei). Independenţa cazului vocativ se manifestă prin absenţa funcţiilor sintactice. Inserarea în structura enunţului, ca element incident, separă vocativul de cazurile incluse în organizarea enunţului. Cazurile compatibile cu relaţiile de dependenţă sintactică (N, Ac, G, D) se diferenţiază între ele prin tipul de relaţii pe care le realizează în cadrul enunţului, respectiv, prin funcţiile lor sintactice. Nominativul substantivului exprimă prototipic funcţia sintactică de subiect, în relaţie cu un verb, de obicei cu funcţia de predicat, căruia îi impune acordul în persoană şi număr (Elevul citeşte. / Elevii citesc.) (vezi II, Subiectul, 1.1.1). De asemenea, nominativul substantivului poate realiza opoziţia, în relaţie. de echivalenţă cu un nominal coreferenţial (Ion, prietenul meu, merge în excursie., Noi, studenţii, nu avem vacanţă.) (vezi şi II, Apoziţia), precum şi funcţia de nume predicativ, în relaţie cu un verb de tip copulativ şi un nominal-subiect (Vecinul nostru este profesor., El este vinovatul., vezi şi II, Numele predicativ). Acuzativul este cazul impus substantivului de verbele tranzitive (Hrănesc animalele., El ascultă muzică.) şi, prin analogie, de interjecţiile tranzitive (Iată drumul, Uite casa.), realizând funcţia sintactică de complement direct (vezi II, Complementul direct, 3.1,3.2). 71 Genitivul este cazul subordonării unui nominal faţă de un alt regent nominal sau faţă de un substitut al nominalului (elevul şcolii I acela al şcolii noastre etc), respectiv, al incompatibilităţii cu un regent verbal, adjectival, interjecţional. Funcţia sintactică prototipică a cazului genitiv este cea de atribut genitival (vezi II, Atributul, 2.2.1). Dativul este cazul subordonat impus nominalului de un regent verbal (Ii dau elevului o carte., El răspunde solicitărilor.), adjectival (activitate prielnică sănătăţii ) sau, mai rar, interjecţional (Bravo elevilor harnici!), realizând funcţia sintactică prototipică de complement indirect (vezi şi II, Complementul indirect). Atipic, dativul este cazul nominalului subordonat unui regent nominal (dativul adnominal), fiind impus de nume de acţiune care păstrează regimul cazual al verbului din care provin (acordarea de medalii sportivilor, trimiterea de ajutoare sinistraţilor) sau de nume (nearticulate) de rudenie, de funcţii sau de demnităţi: (nepot de soră mamei mele, domn Moldovei), realizând funcţia sintactică de atribut în dativ (vezi II, Atributul, 2.2.4). 2.3.3.2. Participarea la structura grupului prepoziţional este compatibilă numai cu anumite valori cazuale. Din această perspectivă, se pot deosebi cazurile nonprepoziţionale, caracterizate prin incompatibilitea cu prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale (N şi V), de cazurile prepoziţionale (Ac, G, D). în cadrul grupului prepoziţional, cazul-regim este impus de anumite prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale (vezi I, Prepoziţia, 3.1.1.1; II, Grupul prepoziţional, 2.1.1). Acuzativul este cazul-regim al prepoziţiilor: către, cu, fără, de, despre, din, dintre, dintru, în, între, întru, la, lângă, pe, peste, prin, printre, printru, spre, sub şi al locuţiunilor prepoziţionale: în caz de, afară de, în loc de etc. Genitivul este cazul-regim al prepoziţiilor: asupra, contra, împotriva, înaintea, deasupra, dedesubtul etc şi al locuţiunilor prepoziţionale: în faţa, în preajma, în jurul, în vederea, în ciuda, în pofida etc. Dativul este cazul-regim al prepoziţiilor: datorită, graţie, mulţumită etc. 2.3.4. în plan paradigmatic, categoria gramaticală a cazului se exprimă prin desinenţe şi articole, care se constituie în mărci solidare cu indicii celorlalte categorii gramaticale (vezi infra, 2.5), participând la sistemul de opoziţii şi omonimii specifice. 2.3.5. Cazurile substantivului pot fi asociate cu anumite funcţii semantice distinctive. Vocativul este cazul adresării, reprezentând indicarea explicită de către locutor a alocutorului, ca destinar al mesajului imperativ (o chemare, un ordin, o ameninţare sau o rugăminte), al celui asertiv (de informare, de opinie, de argumentare etc.) sau al celui interogativ. Vocativul este caracteristic, în general, substantivelor animate (personale şi nonpersonale), atât comune, cât şi proprii. Substantivele comune care au cazul vocativ sunt cu precădere nume personale generice: bărbat, femeie, băiat, fată, domn, doamnă, domnişoară etc, nume de rudenie sau de relaţii interpersonale: tată, 72 mamă, frate, soră, prieten, amic etc, nume de profesii sau de funcţii: doctor, profesor, dascăl etc, nume etnice: român, turc, grec etc, nume mitologice sau religioase: zeu, zeiţă, zmeu, drac, diavol, înger etc. Substantivele nonanimate realizează cazul vocativ prin personificare: Ce te legeni, codrule, / Fără ploaie, fără vânt. (M. Eminescu, Ce te legeni...), Cât de frumoasă te-ai gătit, / Naturo, tu, ca o virgină. (G. Coşbuc, Vara). Numele comune în cazul vocativ pot avea valori denominative (referenţiale) sau metaforice. Cazul nominativ corespunde, în funcţie de caracteristicile semantice ale verbului coocurent, unor roluri tematice diferite (vezi I, Verbul. Prezentare generală; II, Grupul verbal, 3.1.1, Subiectul, 2.1), impuse de verbe de acţiune: Agentul (Elevul scrie., Mama spală.), Pacientul (Bolnavul este îngrijit de medic, Mâncarea este gătită de mama.), Beneficiarul (Elevul a obţinut o bursă., Acuzatul beneficiază de o amnistie.), Instrumentul (Biciul îl loveşte puternic, Plugul ară ogorul.), Cauza (Cutremurul a distrus oraşul., Vântul a doborât copaci.), Ţinta (Copilul primeşte cadouri., Ascultătorul a recepţionat mesajul.); de verbe de stare: Experimentatorul (Omul se teme de fulgere., Ion se supără.), Locativ (Mă doare piciorul., Mă ustură ochii.); de verbe de posesie: Posesorul (Bunicul are o casă la ţară., Angajaţii deţin acţiunile fabricii.). Cazului acuzativ îi sunt caracteristice roluri tematice atribuite de verbe de acţiune: Pacientul (El construieşte o casă.), Beneficiarul (învăţătoarea îi învaţă pe copii alfabetul), Ţinta (Vecinul l-a ajuns pe hoţ din urmă.), mai rar de verbe „psihologice": Experimentatorul (Pe copil îl dor picioarele., Pe profesor îl uimeşte răspunsul elevului.). Cazul genitiv are semnificaţia generală de caz al posesiei, exprimând Posesorul unui obiect (cartea elevului, grădina mamei etc). în cazul numelor de acţiune sau de stare, genitivul subiectiv exprimă rolul de Agent (plecarea copiilor în tabără), iar genitivul obiectiv, pe cel de Pacient (realizatorul emisiunii etc). Cazul dativ al substantivului poate exprima rolurile tematice de Beneficiar (Mama pregăteşte copiilor o surpriză.), Ţintă (I-a trimis mamei un pachet.), în cazul verbelor de acţiune, sau de Experimentator, în cazul verbelor „psihologice" (Copilului îi place jocul). Rolul tematic Locativ (Stai locului!) este realizat mai rar de cazul dativ. 2.4. Determinarea substantivului 2.4.1. Categoria gramaticală a determinării, specifică substantivului, exprimă, prin opoziţiile dintre termenii nedeterminat I determinat nedefinit I determinat definit, gradul de individualizare a referentului din perspectiva locutorului, în sensul extensiunii sau al limitării domeniului de referinţă a denumirii la o clasă de obiecte, respectiv, la un (anume) obiect sau la mai multe obiecte dintr-o clasă (vezi Clase de cuvinte, 3.3.4.2). Categoria gramaticală a determinării se realizează prin asocierea substantivului cu forme ale articolului nedefinit (nehotărât) şi ale articolului definit (hotărât), numită articulare nedefinită, respectiv, articulare definită a substantivului, în opoziţie cu absenţa determinanţilor de tip articol, numită 73 nearticulare sau articulare 0 a substantivului (vezi infra, 2.5). Funcţia de exprimare a categoriei gramaticale a determinării la substantiv (morfem al determinării) constituie una dintre caracteristicile articolului nedefinit şi a celui definit (vezi Clase de cuvinte, 3.3.2). Pe lângă funcţia de exprimare a categoriei gramaticale a determinării, articolul definit cumulează alte funcţii: (a) determinant anaforic cu referire la un antecedent (Am cumpărat legume, dar roşiile erau foarte scumpe.); (b) deictic cu referinţă la situaţia de comunicare (Priveşte fotografia.); (c) indice al flexiunii de număr şi caz la substantiv (Partea colegului şi a colegelor este mai mare.), precum şi al flexiunii de gen, număr şi caz la adjectivul antepus (Povestea frumosului prinţ şi a vestitelor sale bătălii îi plăcea.); (d) marcă a substantivizării (a conversiunii altor părţi de vorbire în clasa substantivului): bogatul, eul, şinele, doiul, binele, intrândul, aproapele, oful etc. (vezi infra, 5). Categoria gramaticală a determinării se manifestă printr-un sistem de trei opoziţii între termenii categoriei, exprimaţi prin articol zero (0), articol nedefinit şi articol definit: (a) nedeterminat / determinat nedefinit: 0 om/ un om, 0 floare / o floare, 0 drum /un drum etc; (b) nedeterminat / determinat definit: 0 om /omul, 0 floare /floarea, 0 drum /drumul etc; (c) determinat nedefinit / determinat definit: un om / omul, o casă /casa, un drum / drumul etc. 2.4.2. Din punct de vedere sintactic, asocierea substantivului cu afixele specifice determinării nedefinite sau definite depinde de: (a) poziţia (funcţia) sintactică a substantivului; (b) topica în cadrul enunţului în raport cu regentul; (c) condiţionările contextuale. 2.4.2.1. în poziţia de subiect, substantivul la nominativ, singular sau plural, prezintă atât forme nearticulate, cât şi forme articulate nedefinite şi definite (Acest elev I un elev I elevul învaţă., Vine furtună I o furtună I furtuna., Mame I nişte mame I Mamele plâng., Sosesc copii I nişte copii I copiii.) (vezi II, Subiectul, 2.1.2). Distribuţia diferitelor forme de articulare a substantivului în poziţia sintactică de subiect variază în funcţie de factori atât sintactici: tipul predicatului, topica subiectului, relaţiile cu alţi determinanţi, cât şi morfologici: caracteristicile de număr ale substantivului. Ca subiect al unui predicat verbal, în antepoziţie, substantivul este de obicei determinat prin articol nedefinit sau definit, atât la singular, cât şi la plural (Un copil I Copilul plânge., Nişte eleve / Elevele cântă.). Fiecare dintre cele două variante de articulare ale substantivului, prin care se manifestă opoziţia determinat nedefinit / determinat definit, corespunde, în general, unui anumit grad de individualizare a obiectului (obiectelor) denumit(e). Uneori ambele variante de articulare ale substantivului (nedefinită şi definită) evocă generic clasa de obiecte sau specia, nu obiectul individualizat, având drept consecinţă neutralizarea 74 nearticulare sau articulare 0 a substantivului (vezi infra, 2.5). Funcţia de exprimare a categoriei gramaticale a determinării la substantiv (morfem al determinării) constituie una dintre caracteristicile articolului nedefinit şi a celui definit (vezi Clase de cuvinte, 3.3.2). Pe lângă funcţia de exprimare a categoriei gramaticale a determinării, articolul definit cumulează alte funcţii: (a) determinant anaforic cu referire la un antecedent (Am cumpărat legume, dar roşiile erau foarte scumpe.); (b) deictic cu referinţă la situaţia de comunicare (Priveşte fotografia.); (c) indice al flexiunii de număr şi caz la substantiv (Partea colegului şi a colegelor este mai mare.), precum şi al flexiunii de gen, număr şi caz la adjectivul antepus (Povestea frumosului prinţ şi a vestitelor sale bătălii îi plăcea.); (d) marcă a substantivizării (a conversiunii altor părţi de vorbire în clasa substantivului): bogatul, eul, şinele, doiul, binele, intrândul, aproapele, ofili etc. (vezi infra, 5). Categoria gramaticală a determinării se manifestă printr-un sistem de trei opoziţii între termenii categoriei, exprimaţi prin articol zero (0), articol nedefinit şi articol definit: (a) nedeterminat / determinat nedefinit: 0 om/ un om, 0 floare / o floare, 0 drum/un drum etc; (b) nedeterminat / determinat definit: 0 om /omul, 0 floare /floarea, 0 drum /drumul etc; (c) determinat nedefinit / determinat definit: un om / omul, o casă /casa, un drum /drumul etc. 2.4.2. Din punct de vedere sintactic, asocierea substantivului cu afixele specifice determinării nedefinite sau definite depinde de: (a) poziţia (funcţia) sintactică a substantivului; (b) topica în cadrul enunţului în raport cu regentul; (c) condiţionările contextuale. 2.4.2.1. în poziţia de subiect, substantivul la nominativ, singular sau plural, prezintă atât forme nearticulate, cât şi forme articulate nedefinite şi definite (Acest elev I un elev I elevul învaţă., Vine furtună I o furtună I furtuna., Mame / nişte mame /Mamele plâng., Sosesc copii/nişte copii I copiii.) (vezi II, Subiectul, 2.1.2). Distribuţia diferitelor forme de articulare a substantivului în poziţia sintactică de subiect variază în funcţie de factori atât sintactici: tipul predicatului, topica subiectului, relaţiile cu alţi determinanţi, cât şi morfologici: caracteristicile de număr ale substantivului. Ca subiect al unui predicat verbal, în antepoziţie, substantivul este de obicei determinat prin articol nedefinit sau definit, atât la singular, cât şi la plural (Un copil I Copilul plânge., Nişte eleve / Elevele cântă.). Fiecare dintre cele două variante de articulare ale substantivului, prin care se manifestă opoziţia determinat nedefinit / determinat definit, corespunde, în general, unui anumit grad de individualizare a obiectului (obiectelor) denumit(e). Uneori ambele variante de articulare ale substantivului (nedefinită şi definită) evocă generic clasa de obiecte sau specia, nu obiectul individualizat, având drept consecinţă neutralizarea 74 opoziţiei de determinare (Un copil I Copilul creşte., Un om I Omul nu trăieşte fără aer.) (vezi Clase de cuvinte, 3.4.3). în condiţiile antepunerii unor adjuncţi adjectivali pronominali, substantivul prezintă o formă cu articol 0 (Acest I al meu I alt copil plânge.). Nearticularea nu exprimă, în acest caz, nedeterminarea substantivului în sensul extensiunii referenţiale, limitarea maximă a referinţei fiind realizată de adjuncţi. De altfel, forma nearticulată a substantivului precedat de un adjunct adjectival pronominal demonstrativ (acest copil) şi forma sa articulată definit (copilul) realizează aproape acelaşi grad de individualizare a referentului (Acest copil / Copilul plânge.) Schimbarea poziţiei adjunctului adjectival pronominal (plasarea după substantiv) este compatibilă cu articularea definită a substantivului (Copilul acesta / Copilul meu plânge.). Forma de articulare a substantivului depinde, în general, de topica adjuncţilor. Antepunerea (de obicei, emfatică) a unor adjuncţi nominali sau pronominali se asociază, de asemenea, cu nearticularea substantivului (articol 0) (Plânsul copilului / un plâns al copilului mă trezeşte> Al copilului plâns mă trezeşte., Casa lui/o casă a lui se dărâmă. > A lui casă se dărâmă.). In cazul antepunerii unuia sau a mai multor adjuncţi adjectivali calificativi, articolul definit din forma determinată a substantivului manifestă tendinţa de a se repoziţiona faţă de substantiv prin ataşarea sa la forma adjunctului (Copilul frumos îţi atrage atenţia. > Frumosul copil îţi atrage atenţia.) (vezi Adjectivul, 2.3). Asocierea unui adjunct adjectival calificativ cu alţi adjuncţi adjectivali pronominali este compatibilă, în antepoziţie, cu forma nearticulată a substantivului (Acest al meu frumos copil îţi atrage atenţia.), iar în postpoziţie, cu forma sa marcată de articol definit (Copilul acesta frumos al meu îţi atrage atenţia.). Nedeterminarea substantivului în poziţia de subiect antepus verbului-predicat, exprimată prin articol 0, este mai puţin frecventă la singular, decât la plural (Viaţă nu există pe alte planete., Fulgi cad din cer., Copii merg la şcoală.). Nearticularea substantivului la singular, în poziţia de subiect, este mai frecventă la unele clase semantico-gramaticale ale substantivului: abstracte, masive (vezi infra, 4.1, 4.2). La substantivele comune propriu-zise, forma nearticulată a substantivului-subiect corespunde unor desemnări generice (Sărăcie este peste tot.), care caracterizează şi unele substantive nearticulate fixate în proverbe (Corb la corb nu-şi scoate ochii., Ban la ban trage.) (vezi II, Subiectul, 2.1.3). Uneori nedeterminarea substantivului la singular, exprimată prin nearticulare, este legată de desemnarea unei proprietăţi sau a unei calităţi a referentului, care înlocuieşte referinţa directă la obiect (Profesor dau meditaţii matematică.). Formele nearticulate de acest fel se răspândesc prin intermediul discursului publicistic. Nearticularea unor forme de plural a substantivelor cu funcţie de subiect este legată de tendinţa de trecere de la limitarea domeniului referinţei (la mai multe obiecte dintr-o clasă) la extensiunea referinţei (la o clasă de obiecte) (Frunze cad., Pomi înfloresc, Oameni se nasc în fiecare ceas.) Cu funcţia de subiect al unui predicat verbal, în postpoziţie, substantivul este, de obicei, nedeterminat, atât la singular, cât şi la plural, articolul 0 exprimând o 75 semnificaţie generică, privitoare la clasa de obiecte denumite (în casa lui este televizor şi frigider. în grădină cresc flori). Numeroase substantive nearticulate, care alcătuiesc subiectul postpus, aparţin seriei lexicale care desemnează fenomene ale naturii (Cade zăpadă, ceaţă, burniţă etc, Se lasă frig, seară, ceaţă.). în aceleaşi contexte pot să apară şi formele cu articol definit ale substantivelor respective: (Cade zăpada, ceaţa, burniţa etc, Se lasă frigul, seara, ceata.). în relaţie cu un verb-predicat impersonal, substantivul nearticulat care exprimă un subiect postpus indică de obicei „calitatea" / „proprietatea" persoanei denumite (Se caută zugrav. Se cere urgent traducător.) (vezi II, Subiectul, 2.1.3). Ca subiect al unui predicat nominal, în antepoziţie, substantivul prezintă, în general, forme determinate, articulate nedefinit şi definit (Un elev I Elevul este harnic, Un profesor/ Profesorul este vecinul meu). Nedeterminarea substantivului cu funcţie de subiect al unui predicat nominal este mai rară decât în cazul relaţiei subiectului cu un predicat verbal, privind mai ales verbul copulativ a însemna, compatibil cu extinderea maximă a referinţei substantivului al cărui conţinut trebuie definit sau explicat (Lup înseamnă un animal feroce, Meserie înseamnă muncă.). 2.4.2.2. în poziţia de nume predicativ, spre deosebire de poziţia de subiect, nedeterminarea substantivului corespunde calificării subiectului (El este profesor., Ea este mamă.), iar substantivul determinat hotărât, identificării, respectiv, individualizării subiectului (Acesta este profesorul., Aceasta este mama.) Articularea sau nearticularea substantivului în poziţiile sintactice de subiect şi nume predicativ constituie adeseori un criteriu de diferenţiere a funcţiilor sintactice, mai ales în cazul schimbării topicii enunţului (Profesorul este el, Profesor este el.). 2.4.2.3. Poziţia sintactică de complement direct a substantivului este asemănătoare poziţiei de subiect sub raportul distribuţiei formelor de determinare. Astfel, poziţia de complement direct este compatibilă cu toate cele trei forme de articulare, realizând toate cele trei tipuri de opoziţii de determinare, în cazul substantivelor la plural (El vede fotografii/ nişte fotografii/ fotografiile.). în aceleaşi condiţii sintactice, substantivul la singular nu realizează decât parţial opoziţiile de determinare, mai ales în cazul substantivelor care exprimă calitatea (El caută profesor / un profesor) sau al substantivelor cu semnificaţie generică (El caută slujbă., Cumpăr casă.). 2.4.2.4. în poziţiile sintactice realizate prin substantiv la cazul G sau D este acceptată numai determinarea cu articol nehotărât sau hotărât (Eu dau unei eleve I elevei o carte. Eu dau eleve o carte., respectiv, caietul unei eleve I caietul elevei, *caiet eleve). Prezenţa formei nearticulate se înregistrează numai în condiţiile determinării substantivului printr-un adjectiv pronominal antepus sau ale prezenţei articolului enclitic, ataşat unui adjunct adjectival antepus (Răspunde acestei / fiecărei / obraznicei eleve., caietul acestei eleve). 2.4.2.5. în grupurile prepoziţionale cu regim cazual de Ac, substantivul este, de obicei, fie nedeterminat, fie determinat cu articol nedefinit sau, mai far, cu articol definit (vază cu floare / flori, vază cu o floare / nişte flori, vaza cu floarea I cu florile). 76 Selecţia formei de articulare a substantivului urmează restricţiile impuse de prepoziţii în funcţie de regimul lor cazual (vezi I, Prepoziţia 3.2.2; II, Grupul prepoziţional, 1.1). De obicei restricţia impusă de prepoziţii priveşte nearticularea sau articularea definită a substantivului. Articularea nedefinită a substantivului este compatibilă cu orice prepoziţie. In grupurile prepoziţionale în care substantivul este însoţit de adjuncţi, atât antepuşi, cât şi postpuşi, forma de determinare a substantivului este impusă de vecinătăţile substantivului în cadrul grupului (Discuţia despre examen mă interesează., Discuţia despre acest examen mă interesează., Discuţia despre examenul acesta mă interesează., Cartea este pe masă., Cartea este pe altă masă., Cartea este pe masa din colţ.) Prepoziţiile care cer cazul Ac impun, în general, substantivului forma nearticulată. Fac excepţie doar numele personale individualizate, apropiate de numele propti: numele de rudenie: (Mă duc la mama., Plec cu tata în oraş.), nume de funcţii sau demnităţi (Plec la împăratul., Ajung la popa.). Din punctul de vedere al formei de articulare impuse substantivului, prepoziţia cu este atipică, acceptând atât forma nearticulată, cât şi forma cu articol definit, în funcţie de semantica substantivului şi de funcţia sa sintactică (Are o grădină cu flori., Lucrează cu acul). In grupurile prepoziţionale caracterizate prin regim cazual de G sau de D, substantivele sunt de obicei determinate cu articol nedefinit sau definit (Luptă împotriva unui duşman I împotriva duşmanului., Reuşeşte datorită unui profesor / datorită profesorului.). Apariţia substantivelor nearticulate în grupurile prepoziţionale cu regim de G sau D este condiţionată de prezenţa altor determinanţi antepuşi (lupta împotriva acestui / marelui duşman; Reuşeşte datorită acestui / marelui talent.). 2.4.2.6. In componenţa structurilor frazeologice de tipul locuţiunii verbale (a avea grijă, a da poruncă, a da sfat etc.) sau al expresiei (a-ifi foame, frică, sete, dor etc), substantivul nedeterminat apare atât în poziţie de subiect, cât şi în poziţie de complement direct. Posibilitatea de substituire a formelor substantivale nedeterminate cu forme articulate definit sau nedefinit poate deosebi construcţile sintactice libere (Are carte în depozit., Are o carte., Are cartea în sertar.) de cele fixate (Are carte. „Este instruit."). Cu o frecvenţă mai redusă se fixează în structuri sintactice frazeologice, mai ales în locuţiuni, substantivele determinate cu articol definit (hotărât): a lua seama, a bate câmpii, a bate pasul etc. în alte structuri frazeologice, substantivul poate fi atât articulat definit: a ţine seama, cât şi nearticulat: a ţine seamă, locuţiunile rezultate fiind diferenţiate atât semantic, cât şi sintactic, prin regimul prepoziţional compatibil cu prepoziţii diferite: a lua seama, respectiv, a ţine seama de (Ia seama la trepte., Nu ţine seama de observaţii.) 2.5. Exprimarea categoriilor gramaticale ale substantivului 2.5.1. Categoriile gramaticale ale substantivului se realizează predominant flexionar, prin: (a) morfeme sau afixe care exprimă solidar şi uneori redundant termenii categoriilor: - desinenţe de număr şi caz; 77 - afixe enclitice ale categoriei determinării; (b) variaţii ale radicalului substantival: alternanţe vocalice şi consonantice. Sistemul limitat de mărci flexionare, precum şi asocierea lor cu valori ale diferitelor categorii gramaticale exprimate solidar creează numeroase omonimii morfologice, care se dezambiguizează contextual. Alături de mijloacele flexionare, exprimarea categoriilor gramaticale ale substantivului se poate realiza şi analitic prin: (a) prepoziţii gramaticalizate, care marchează cazul; (b) afixe proclitice ale categoriei determinării, care marchează genul, numărul şi cazul. 2.5.2. Fără a reprezenta un criteriu de flexiune a substantivului, categoria genului se manifestă prin selecţia anumitor afixe morfologice de număr, de caz şi de determinare, precum şi prin realizarea unor omonimii specifice. Clasificarea de gen a substantivelor în masculine, feminine şi neutre corespunde unor modele flexionare diferite de realizare a categoriilor de număr, caz şi determinare. 2.53. Flexiunea de număr se realizează diferit în cadrul fiecărei clase de gen. 2.5.3.1. Substantivele masculine se caracterizează prin: (a) realizarea unor opoziţii morfologice de număr (singular / plural) specifice, marcate prin următoarele combinaţii de desinenţe (prezente numai în flexiunea substantivelor masculine): (-consoană) -01 -': elev / elevi, lup / lupi etc.; -H / -i: membru /membri, codru /codri etc; -(/)« / -i (/): uliu / ulii; -u I -i: flăcău /flăcăi, bou / boi etc; -o I -': picolo /picoti etc. Opoziţiile de acest fel sunt, în general, productive în uzul actual. Mai puţin frecventă este opoziţia -o I -', caracteristică adaptării neologismelor la sistemul flexionar românesc. Unele dintre opoziţiile de număr specifice au caracter neregulat, reprezentând uneori un model de flexiune învechit: (consoană) - 01 en': om / oameni; -ăl-ăn': tată/tătâni (învechit); -e I -ăn1: frate /frăfâni (învechit); (-«) - 01 ei: oaspe / oaspeţi (învechit). Substantivele cu flexiune de număr neregulată manifestă tendinţa de regularizare a flexiunii prin refacerea unor forme de singular: tătâne, frâţâne, oaspete, opozabile formelor de plural existente după modelul opoziţiei marcate de desinenţele: -e / - tătâne / tătâni, frăţâne / frâţâni, oaspete / oaspeţi. (b) realizarea unor opoziţii morfologice de număr (singular / plural) nespecifice, marcate prin următoarele combinaţii de desinenţe (prezente şi în flexiunea substantivelor de genul feminin): 78 -ă I -': popă /popi, tată /taţi etc.; •e I -': tutore / tutori etc. (c) neutralizarea opoziţiilor de număr, prin asocierea valorilor de singular şi plural cu o formă unică, prezentând una dintre terminaţiile: -k': ochi, unchi etc; -i: ardei, pui etc: - .i: dalai-lama -e: bade, nene -i : colibri, kiwi etc; (d) marcarea redundantă a opoziţiilor de număr prin alternanţe consonantice şi vocalice, reprezentând variaţia radicalului substantival în cursul flexiunii: • alternanţe consonantice specifice (absente la feminine şi la neutre): s I ş: urs /urşi, râs /râşi etc; Z ij: obraz / obraji, grumaz /grumaji etc. • alternanţe consonantice nespecifice: - prezente şi în flexiunea substantivelor feminine: l/(i): cal / cai st Işt: artist/artişti; astru/aştri etc; - prezente şi în flexiunea substantivelor feminine şi neutre:. c I c: porc /porci, sac / saci etc g Ig: fag/fagi, covrig / covrigi etc; 11 ţ: perete /pereţi, frate/fraţi etc.; dl z: brad / brazi, bard/barzi etc. Alternanţele consonantice afectează finala radicalului substantival, unele fiind condiţionate de desinenţa de plural: fără a avea un caracter de regularitate. Tendinţa de diminuare a rolului alternanţelor se manifestă în cazul unor neologisme, care îşi păstrează, în uzul actual, radicalul invariabil în cursul flexiunii (francez/ francezi, englez /englezi etc), faţă de variantele lor populare marcate de alternanţa consonantică z /j: franceji, engleji etc. • alternanţe vocalice nespecifice: - prezente şi în flexiunea substantivelor feminine: eal e: dovleac / dovleci etc. - prezente şi în flexiunea substantivelor feminine şi neutre:. a I e: şarpe /şerpi etc. ale: măr/meri etc; ăl i: sfânt /sfinţi etc; dai o: soare / sori etc. Alternanţele vocalice care marchează flexiunea substantivelor masculine se produc de obicei în silaba accentuată: a/eJă/e,dq/gJ implicând vocale sau diftongi. Vocalele supuse alternanţei pot fi diferite ca deschidere sau ca loc de articulaţie. 2.5.3.2. Substantivele feminine se caracterizează prin: (a) realizarea unor opoziţii morfologice de număr (singular / plural) specifice, marcate prin următoarele combinaţii de desinenţe (prezente numai în flexiunea substantivelor feminine): 79 (-a ) -01 -le: macara/macarale, sarma/sarmale etc; (-ea) -01 -le: podea/'podele, stea/stele etc; (-ia) -0 / -le: boia / boiele, nuia / nuiele (-i) -01 -le: zi/zile; -ăl -e: mamă/mame, masă/mese etc; -aI-e: leva/leve; -ăl-ur1: lipsă/lipsuri, treabă/treburi etc; -e I-ur1: vreme / vremuri etc; -e I (-i)- 0: vale /văi, cale /căi; -el (-i)- 0: baie / băi, scânteie / scântei, alee / alei, idee / idei, familie / familii etc. Unele dintre opoziţiile de număr specifice femininelor se întâlnesc izolat, reprezentând fie adaptarea unor neologisme (-a I -e: leva / leve), fie un model de flexiune popular, învechit: -ăl-or1: soră/surori, noră/nurori; (-a) -01-î: şa/şei, manta/montai; (b) realizarea unor opoziţii de număr (singular / plural) nespecifice, marcate prin următoarele combinaţii de desinenţe (prezente şi în flexiunea substantivelor de genul masculin): -ăl-': gaură/găuri, uşă/uşi etc; -e I -': vulpe / vulpi, zare / zări etc. (c) neutralizarea unor opoziţii morfologice de număr, prin exprimarea valorilor de singular şi de plural printr-o formă unică, având una dintre terminaţiile: -"': luni, vineri etc; -i: tanti; -i:joi •e : învăţătoare, secerătoare etc. (d) concurenţa mărcilor de plural în exprimarea opoziţiei de număr a aceluiaşi substantiv, reprezentând încadrarea sa în flexiuni diferite: -ă I -e: coală / coaie, boală / boale, coardă / coarde etc. sau -ă I -': coală/coli, boală/boli, coardă/ corzi etc. -ăl-e: lipsă/lipse sau -ăl-uri: lipsă, -uri -ă I - treabă / trebi, vreme / vremi, gâlceava / gâlcevi etc. sau -ăl-uri: treabă/treburi, vreme/vremuri, gâlceava/gălcevuri -01 -le: manta / mantale sau -01 -îi manta / montai. Formele duble de plural aparţin de obicei unor registre diferite: literar / popular (regional): lipsă / lipsuri, lipse, treabă / treburi, trebi etc, arhaic / literar: roată / roate, roţi, vremi / vremuri etc. Fixarea ca normă a uneia dintre variante nu are un caracter sistematic. în numeroase cazuri, norma literară actuală admite ambele variante flexionare: râpe / răpi, cireşi/cireşe etc. (e) marcarea redundantă a opoziţiilor de număr prin alternanţe consonantice şi vocalice: • alternanţe consonantice specifice (absente la masculine şi la neutre): 80 sc Işt: muscă / muşte, gâscă /gâşte etc; şc Işt: puşcă/puşti, cuşcă/cuşti etc; • alternanţe consonantice nespecifice: - prezente şi în flexiunea substantivelor masculine: 1/0: vale /văi, cale /căi etc st I şt: poveste /poveşti etc; - prezente şi în flexiunea substantivelor masculine şi neutre: c I c: ^vrcă/ curci, cracă /crăci etc. gig: targa/tărgi, varga/vergi etc; tlţ: carte /cărţi, parte /părţi etc; d/z: coadă/cozi, coardă/corzi etc. • alternanţe vocalice specifice (absente în flexiunea substantivelor masculine şi neutre): ălâi: mână/mâini etc. o/u: soră/surori, noră/nurori etc; • alternanţe vocalice nespecifice - prezente şi în flexiunea substantivelor masculine: eale: seară/seri etc. - prezente şi în flexiunea substantivelor neutre: a Iă: lampă/lămpi, marfă/mărfuri etc. ăle: tabără/tabere etc. - prezente şi în flexiunea substantivelor masculine şi neutre a I e: fată /fete etc. ăle: cumătră/cumetre etc; âl \: vână /vine etc; da I o: floare /flori etc. 2.5.3.3. Substantivele neutre se caracterizează prin: (a) realizarea unor opoziţii morfologice de număr (singular / plural) specifice, marcate prin următoarele combinaţii de desinenţe (prezente numai în flexiunea substantivelor neutre): (consoană) -01 -ur1: drum/drumuri, pod/poduri etc; (consoană) -01 -e: animal /animale, scaun /scaune etc; (consoană) -0 /-ete: cap /capete etc; (consoană palatală) -0 I -ur': beci / beciuri; şfichi / şfichiuri, unghi / unghiuri etc; (consoană palatală) -01 -e: bici / bice; (-£) -01 -ur1: degrade / degradeuri (-ţ) -01 -ur': alibi / alibiuri, schi / schiuri etc. (-/) -01 -ur': tui /tuiuri etc; (-Î) -01 -e: condei/condeie, cui/cuie etc. (-m) -01-ur': atu /atuuri, haiku /haikuuri etc; (-o, -o) - 01- ur': zero /zerouri, bolero /bolerouri etc; -u I -ur1: lucru/lucruri, cuplu/cupluri etc; -u I -e: teatru / teatre, templu / temple etc; -u I -i(i): domeniu/domenii, consiliu/consilii etc; 81 -u/ -ur1: tablou/tablouri, râu/râuri, şasiu/şasiuri; -u / -(l)e: brâu / brâie, chipiu / chipie, muzeu / muzee, releu / relee etc. Flexiunea de număr a substantivelor neutre cuprinde opoziţia morfologică neregulată: (-«) 01 -ă: ou / ouă. Unele dintre opoziţiile de număr ale substantivelor neutre sunt ieşite din uz: -u I -ale: atu / atale; -o I -ale: caro / car ale. în flexiunea substantivelor neutre, desinenţa -uri ocupă o poziţie predominantă spre deosebire de flexiunea substantivelor feminine, care o înregistrează izolat: lipsă / lipsuri, vreme / vremuri etc. Specificitatea şi frecvenţa desinenţei -uri în marcarea pluralului substantivelor neutre explică tendinţa de adaptare a substantivelor neologice prin adoptarea acestui model flexionar: trend / trenduri, brand / branduri, extins atipic şi la numele de animate: star / staruri, vip / vipuri etc. (vezi infra, 2.5.1.4). (b) neutralizarea unor opoziţii morfologice de număr, prin exprimarea singularului şi a pluralului cu o formă unică având terminaţia: -e I -e: nume, codice etc; (d) concurenţa mărcilor de plural în exprimarea opoziţiei de număr a aceluiaşi substantiv, reprezentând încadrarea sa în flexiuni diferite : (-consoană) -0 I -e: albuş / albuşe, chibrit / chibrite etc. sau (-consoană) -01 -ur': albuş / albuşuri, chibrit / chibrituri (-consoană palatală) -0 I -e: ghiveci / ghivece etc. sau (-consoană palatală) -01 -ur1: ghiveci /ghiveciuri etc; (-T) -01 -e: bordei / bordeie etc. sau (-Î) -01 -ur': bordei / bordeluri etc.; -ul -(î)e: debueşeu /debuşee etc. sau -ul -ur1: debuşeu /debuşeuri etc. Cele două forme de plural se diferenţiază şi prin prezenţa sau absenţa alternanţei fonologice: o Ida: rod/roduri, roade etc. Formele duble de plural ale unui substantiv neutru sunt, în general, rar diferenţiate ca registru stilistic, ambele fiind admise de norma literară: tunel / tuneluri, tunele; nivel /niveluri, nivele; debuşeu /debuşeuri, debuşee etc. (e) marcarea redundantă a opoziţiei de număr prin alternanţe consonantice şi vocalice: • alternanţe consonantice nespecifice: - prezente şi în flexiunea substantivelor masculine şi neutre:. c I iz: ac / ace etc. g Ig: cârlig /cârlige etc; • alternanţe vocalice specifice (absente în flexiunea substantivelor masculine şi neutre): â/a: pârâu/pâraie etc. • alternanţe vocalice nespecifice - prezente şi în flexiunea substantivelor feminine: ă /a: ferăstrău /fierăstraie etc. ăle: umăr/umere etc. 82 - prezente şi în flexiunea substantivelor masculine şi feminine: ale: ciomag/ciomege etc. âl i: cuvânt / cuvinte etc; ol da: ponor / ponoare etc. 2.5.3.4. Substantivele neologice masculine se comportă diferit în realizarea categoriei de număr în funcţie de gradul lor de adaptare la sistemul limbii române, având următoarele tendinţe: (a) încadrarea în modelul flexionar al substantivelor româneşti, prin selecţia la plural a desinenţei -/: manager /manageri, broker /brokeri, dealer /dealeri etc, uneori însoţită de alternanţe consonantice: bit / biţi, racket / rackeţi, bodyguard, bodigard/bodyguarzi, bodigarzi, boss, bos /boşi etc; (b) fixarea ca substantive invariabile: boy, playboy, gay etc; (c) acomodarea formei străine de plural prin adjoncţiunea desinenţei -i: adidas / adidaşi. Multe cuvinte străine oscilează între aceste soluţii, prezentând forme de plural diferite, caracterizate prin fixarea ca substantive invariabile: hippy sg. / pl., în DOOM2, conservare a desinenţei străine: hippies şi acomodare la sistemul românesc: hipi. Substantivele neologice feminine, ca şi cele masculine, realizează diferit categoria de număr, caracterizându-se prin încadrarea în modelul flexionar al substantivelor româneşti feminine, caracterizat prin opoziţiile -ă I -e: audienţă / audienţe, dischetă / dischete, grilă / grile, gherilă / gherile; -ă / -i: tastatură / tastaturi etc. Adaptarea substantivelor neologice neutre se face prin încadrarea în modelul flexionar al substantivelor româneşti neutre, caracterizat prin una dintre opoziţiile: (consoană) -0 / -e: item / iteme; (consoană) -0 / -ur': item / itemuri, trend / trenduri - în care se include şi păstrarea formei de număr din limba de origine: gagetsuri (gadgeturi, în DOOM2) -; (consoană) -i I -uri: party /party-uri, story / story-uri etc; 2.5.4. Spre deosebire de categoria de număr, care se exprimă predominant flexionar, marcarea cazului la substantive se realizează atât prin mijloace sintetice, cât şi prin mijloace analitice: morfemul pe marcă a cazul Ac, morfemul lui, marcă de G-D, articolul nedefinit (proclitic). 2.5.4.1. Flexiunea substantivului se realizează prin desinenţe specifice de caz: -desinenţa de genitiv-dativ: -e, la substantivele feminine: curtea acestei case, curtea casei, Scriu acestei fete., Scriu fetei. - desinenţe de vocativ, diferenţiate în funcţie de genul substantivului în variaţie liberă cu afixele de nominativ: -e, la substantivele masculine la singular: bărbate!, împărate!, vere! etc, cu varianta -ule la substantivele masculine şi neutre la singular: omule!, codrule! etc, respectiv: animalule!, râule!, drumule !; -o, la substantivele feminine singular: soro!, mândro.'.fato!, vulpeo! etc. -lor, la substantivele masculine,-feminine şi neutre la plural: fraţilor!', fetelor!, animalelor!. 83 2.5.4.2. Exprimarea sincretică a cazurilor (prin forme omonime) se realizează diferit în cadrul claselor de gen. Substantivele masculine şi cele neutre prezintă următoarele omonimii nespecifice ale formelor flexionare de număr şi caz (prezente la ambele clase de gen): • (N = Ac = G = D) sg.: băiat, lup, codru etc. (masculine); drum, star, teatru etc. (neutre). • (N = Ac = G = D) pl.: băieţi, lupi, codri, fraţi, elevi etc. (masculine); drumuri, staruri, teatre etc. (neutre). • (N = Ac = G = D) sg. = (N = Ac = G = D) pl.: unchi, pui, arici etc. (masculine); nume, codice etc. (neutre). Substantivele/emmme prezintă: - omonimii specifice ale formelor flexionare de număr şi caz (absente la substantivele masculine şi neutre): • (N = Ac) sg.: fată, masă, curte etc • (G = D) sg. = (N = Ac = G = D ) pl.:/ -e], tabloul [-«> -u (vocalic)], florile, drumurile [-' (scurt) > -i (vocalic], moşiile [-Î > -i (vocalic)] . (c) modificarea radicalului sub aspect silabic (la substantivele neutre cu terminaţia -f şi desinenţă 0): alaiul [alai > a-la-îul], bordeiul [bor-dei> bor-de-M] sau uneori tonic (accentuare) (la substantivele neutre cu terminaţia -o şi desinenţă 0): radioul [radio > radioul], dar [logo > logoul]; (d) modificarea fonică şi morfemică a desinenţei prin fuziunea cu afixul determinării: pomii, florii [-i (scurt) > -i (vocalic)], boii [-i > -i (vocalic)]; la substantivele al căror radical se termină în grupul muta cum liquida, modificarea reprezintă neutralizarea opoziţiei de determinare: codri / codrii [kodri], membri / membrii [membri] etc; (e) substituirea desinenţei prin afixul de determinare, la substantivele feminine şi masculine cu desinenţa de singular-ă: casă / casa, poartă / poarta, popă/popa etc. şi la substantivele feminine cu finala -ie: vie /via, soţie/soţia etc. Encliza afixului de determinare poate atrage schimbări ale omonimiilor cazuale realizate de forma nedeterminată sau determinată cu afixe proclitice faţă de forma determinată cu afixe enclitice. La substantivele feminine determinate cu afixe enclitice, omonimia [G = D] sg = [N = Ac = G = D] pl. se anulează: (unei) case / (nişte) case, (unor) case; casei / casele, caselor; (unei) familii / (nişte) familii, (unor) familii, respectiv, familiei / familiile, familiilor; (unei) basmale, (nişte) basmale, (unor) basmale, respectiv basmalei / basmalele, basmalelor etc Afixele enclitice ale determinării au funcţia suplimentară de indice al categoriilor de număr şi caz. Comportamentul lor de desinenţă are în vedere posibilitatea marcării exclusive a categoriilor gramaticale ale substantivelor invariabile sub raportul realizării numărului şi /sau al cazului: N-Ac fratele I G-D. fratelui sau a marcării redundante a categoriei de caz: G-D fetei. Caracterul variabil al afixelor determinării permite rezolvarea unor omonimii substantivale creatoare de ambiguitate: o vrăjitoare/ nişte vrăjitoare, vrăjitoarea / vrăjitoarele. Omonimia totală a cazurilor în flexiunea substantivelor masculine şi neutre la singular şi plural este parţial soluţionată prin folosirea afixelor proclitice şi enclitice ale determinării: N - Ac - G - D om, N-Ac un om, omul, G-D unui om, omului. în acelaşi fel se soluţionează, la substantivele feminine nedeterminate sau determinate cu afixe proclitice, omonimia cazurilor G şi D la singular, N, Ac, G şi D, la plural: Singular: G- D (acestei, unei) mori, cărţi; Plural: N-Ac-G-D (nişte, unor) mori, cărţi / (acestor, unor) mori, cărţi; Singular: G-D: morii, cărţii; 86 Plural: N-Ac morile, cărţile , G-D morilor, cărţilor. în cazul substantivelor invariabile, afixele de determinare dezambiguizează sincretismele de număr şi caz: Singular: N-Ac-G-D ardei / un ardei, ardeiul; G-D unui ardei, ardeiului Plural: N-Ac-G-D ardei / nişte ardei, ardeii; G-D unor ardei, ardei/or. 2.6. Clasificarea în declinări a substantivului 2.6.1. Flexiunea, considerată sub aspectul selectării aceluiaşi număr şi tip de afixe în marcarea categoriilor gramaticale şi, implicit, al realizării aceloraşi omonimii, constituie criteriul de repartizare a substantivelor în clase omogene numite declinări. Reprezentând un tipar specific de flexiune, fiecare clasă de declinare se include într-o clasă substantivală de gen, care grupează mai multe declinări. Gramatica tradiţională distinge trei declinări ale substantivului, identificate după terminaţia formei de singular, cazul nominativ, nearticulat, declinarea I: substantive feminine terminate în -ă: fată, casă etc, în -ea (accentuat): stea, mărgea etc, în -a (accentuat): cazma, basma etc, în -i: zi, precum şi substantive masculine terminate în -ă: tată, popă etc; declinarea a Il-a: substantive masculine şi neutre terminate în: - (consoană): lup, ac etc, - (consoană palatală): unchi, unghi etc, -u (vocalic): codru, teatru etc, - u: erou, tablou etc, -/ (accentuat): colibri, taxi etc, -l: tei, rai etc, -o: studio etc; declinarea a IlI-a: substantive masculine, feminine şi neutre terminate în -e: frate, curte, nume etc. şi din numele primelor cinci zile ale săptămânii, care sunt terminate în -': luni, marţi, miercuri, vineri sau -v. joi. 2.6.2. După numărul afixelor din paradigma substantivului nedeterminat, se deosebesc două clase flexionare: (a) substantivele invariabile, care nu permit degajarea afixelor (cu excepţia celor ale determinării), sunt puţin numeroase, reprezentând toate genurile: masculine terminate în -f. (ardei), -(consoană palatală) (ochi), feminine terminate în -e (învăţătoare), -' (luni) sau -î (i semivocalic): (joi) şi neutre terminate în -e: nume, codice. (b) substantivele variabile, prezentând mai multe forme şi, implicit, diferite afixe flexionare, se pot subclasifica, după numărul formelor realizate prin afixe flexionare distincte, în (bO: substantive cu două forme distincte (pe care le notăm Fj, F2); (b2): substantive cu trei forme (pe care le notăm Fi,F2,F3). Substantivele variabile cu două forme (bi) prezintă două tipuri de omonimii: I. F,: singular, N = Ac; F2 (= F3): singular, G = D = plural, N = Ac = G = D. Corespunde flexiunii substantivelor feminine, care prezintă următoarele tipuri de afixe: F); -ă (mamă); -ă (moară); -e (pâine); -e (familie, alee); - 0 (sarma, stea); - 0 (zi); F2: -e (mame); - (i scurt) (mori); -or (nurori); -' (i scurt) (pâini); -î (familii, alei); - le (sarmale, stele); -le (zile); II. Fj: singular, N = Ac = G = D; F2: plural, N = Ac = G = D. 87 Corespunde flexiunii substantivelor masculine şi neutre care prezintă următoarele tipuri de afixe: Fi; - 0 (elev); - 0 (om); -u (membru); -u (erou); -e (câine); -ă (tată); F2: -' (scurt) (elevi); - en' (oameni); -i (membri); -i(eroi); -' (câini); -' (i scurt) (taţi); F1: - 0 (animal); -u (cadru); 0 (cap); - u (frâu); -îu (consiliu); 0 (drum); -u (lucru); -u (cadou); -o (radio); -u (accentuat) (atu); F2; -e (animale); -e (cadre); -ete (capete); -îe (frâie); -ii (consilii); -ur (drumuri); -ur' (lucruri); - ur (cadouri); - ur' (radiouri); Substantivele variabile cu trei forme (b2) prezintă următoarele omonimii: Fp singular, N = Ac; F2: singular, G = D; F3: plural, N = Ac = G = D. Corespunde flexiunii substantivelor feminine care prezintă următoarele tipuri de afixe: F]: -ă (lipsă); -ă (treabă); F2: -e (lipse); -l(i scurt) (trebi), F3; - ur (lipsuri), (treburi). 2.6.3. Numărul claselor de declinare ale substantivelor, stabilite pe baza tiparelor flexionare, variază în funcţie de interpretarea alomorfelor prin care se realizează diferite afixe. Declinarea I: substantivele feminine cu două forme realizate prin afixele: Fi (singular, N = Ac): {-ă}, realizat ca [-ă ] (mamă) şi [-0] (sarma, stea, zi); F2 (= F3): (singular, G = D = plural, N = Ac = G = D): {-e}, realizat ca [-e] (mame) şi [-le] (sarmale, stele, zile) Declinarea a Il-a: substantivele feminine cu două forme realizate prin afixele: Fi ( singular, N = Ac): {-ă } (moară); F2 (= F3) (singular, G = D = plural, N = Ac = G = D): {-i}, realizat ca [-' (i scurt)] (mori). Declinarea a IlI-a: substantivele feminine cu două forme realizate prin afixele: Fi (singular, N = Ac): {-e}, realizat ca [-e ] (pâine) sau [-ie] (familie, baie); F2 (= F3) (singular, G = D = plural, N = Ac = G = D): {-/} realizat ca [- ' (i scurt)] (pâini), [-Î] (familii, alei) şi [-0] (băi); Declinarea a IV-a: substantivele masculine cu două forme realizate prin afixele: F] (singular, N = Ac = G = D): {-«}, realizat ca [-u] (membru), [-ii] (erou) şi [- 0] (elev); F2 ( plural, N = AC = G = D): {-i} realizat ca [-/] (membri); [-Î] (eroi); [-' (i scurt)] (elevi); Declinarea a V-a: substantivele masculine cu două forme realizate prin afixele: F] (singular, N = Ac = G = D): {-e} (câine); F2 (plural, N = Ac = G = D): {-/ } realizat ca [-' (i scurt)] (câini). 88 Declinarea a Vl-a: substantivele neutre cu două forme realizate prin afixele: Fi (singular, N = Ac = G = D): {-«}, realizat ca [-u] (cadru), [-ii] (frâu) şi [- 0] (cupon); F2 (plural, N = Ac = G = D): [-e] realizat ca [-e] (cadre, cupoane); [-îe] (frâie); [-iî] (consilii); Declinarea a Vll-a: substantivele neutre cu două forme realizate prin afixele: Fi (singular, N = Ac = G = D): {-u], realizat ca [-«] (lucru), [-u] (cadou) şi [- 0] (drum, alibi, radio); F2 (plural, N = Ac = G = D): {-ur1} (lucruri, cadouri, drumuri, alibiuri, radiouri) Declinarea a VHI-a: substantivele feminine cu trei forme realizate prin afixele: Fi (singular, N = Ac): {-ă} (lipsă) F2(singular, G = D): {-e} (lipse) F3 (plural, N = Ac = G = D): {-ur1} (lipsuri). Declinarea a IX-a: substantivele feminine cu trei forme realizate prin afixele: Fi (singular, N = Ac): {-ă} (treabă) F2 (singular, G = D): {-i} realizat ca [-'(i scurt)] (trebi) F3 (plural, N = Ac = G = D): {-ur1} (treburi). Declinarea a X-a: substantivele invariabile (cu o singură formă) exprimată specific prin afixul: F, (singular, N = Ac = G = D = plural, N = Ac = G = D): {-0} după terminaţiile: f-T] (pui), [-1 (i scurt)]: (luni), [- consoană palatală] (ochi) Fi (singular, N = Ac = G = D = plural, N = Ac = G = D): {-0} după terminaţiile: [-e] (învăţătoare). 2.6.4. Pe lângă substantivele cu flexiune regulată, grupate în clase de declinare, se pot deosebi substantivele cu flexiune neregulată sau substantive neregulate, ale căror caracteristici paradigmatice se manifestă izolat, fie la un singur substantiv, fie la un grup restrâns de substantive. Neregularitatea flexionară a substantivelor priveşte diferite aspecte: afixele prin care se realizează flexiunea (desinenţele şi articolele definite), sistemul de omonimii; variaţia radicalului; poziţia accentului. 2.6.4.1. Sub aspect afixal, neregularitatea substantivelor se manifestă prin (a) desinenţe specifice faţă de sistemul de afixe al flexiunii regulate a substantivelor; (b) asocierea cu desinenţe tipice flexiunii altor clase; (c) selectarea atipică a afixelor de determinare. (a) Substantivele neregulate care prezintă desinenţe proprii în cadrul opozitei de număr fac parte din clase de gen diferite, masculine: om / oameni (desinenţe 0 l-eiî), oaspe / oaspeţi (desinenţe -01 -eţ), frate /frăţâni (desinenţe -e / -âri), tată / tătâni (desinenţe -ă / -ân'), feminine: soră / surori, noră / nurori (desinenţe -ă/-or), neutre: cap/capete (desinenţe -0/-ete), ou/ouă (desinenţe -0/-ă). 89 Multe dintre aceste substantive au şi corespondente (actuale sau arhaice) cu flexiune regulată: oaspete / oaspeţi, frăţân(e) / frăţâni, tătâne / tătâni, cap / capi, cap / capuri. Interferenţa variantelor lexicale rândunică / rândunici, rândunea / rândunele permite încadrarea formelor marcate de desinenţele -(ic)ă / -(el)e între substantivele neregulate, alături de substantivul/Zonc/că/^on'ce/e. (b) Neregularitatea unor substantive poate fi rezultatul asocierii lor cu desinenţe care aparţin, de regulă, flexiunii altor clase: - substantive feminine combinate cu desinenţa -uri, specifică flexiunii neutrelor terminate în (consoană), (consoană palatală), -u, -i, o, l, -îi: marfă / mărfuri, vreme / vremuri (desinenţe -e / -ur'), comparativ cu paradigma regulată: marfă/mărfi, vreme /vremi etc. - substantive neutre combinate cu desinenţa -le (realizată ca -ale), specifică flexiunii femininelor (terminate în -a, -ea, -i): atu / atale (desinenţe -w / -ale), caro / carale (desinenţe -o / -ale), comparativ cu paradigma regulată, atu / atuuri, caro / carouri (desinenţe -0 / -ur1); - substantive feminine combinate cu desinenţa -î, specifică flexiunii altor feminine (terminate în -e, -îe): şa / şei, manta / mantăi (desinenţe -0 / -î), comparativ cu paradigma regulată: manta/mantale (desinenţe -0/-le); - substantive combinate cu desinenţe ale propriilor variante: seminar / seminarii (desinenţe -0 / -ii), comparativ cu paradigmele regulate: (arhaică) seminariu / seminarii (desinenţe -îu / -iî), (actuală) seminar / seminare (desinenţe -0/-e). Cele mai multe substantive neregulate alcătuiesc paradigme cu trei forme flexionare, între care apar deosebiri de uz literar / popular, arhaic / actual etc. Substantivul masculin tată are în paradigma sa două desinenţe: -ă (tată) şi -e (tatei), caracteristice flexiunii substantivelor feminine. Paradigma celorlalte substantive masculine, cu aceeaşi terminaţie -ă: papă, popă, paşă, include de obicei, desinenţa de plural -i, comună masculinelor şi femininelor: papii, popii, paşii, având şi variante cu desinenţa: -e: papei, popei, paşei. (c) Selectarea unor afixe de determinare specifice altei clase de gen constituie neregularitatea unor substantive masculine ca tată, papă, popă, paşă, vlădică etc, care acceptă, în determinarea definită, forma feminină a articolului: tata / tatei, papa / papei, paşa / paşei, popa / popii, vlădica / vlădicii (vlădicăi, vlădichii). Substantivul tată se deosebeşte de celelalte masculine cu terminaţia -ă prin posibilitatea selectării atât a formei masculine, cât şi a formei feminine a articolului definit: tatăl/tatălui şi tata/tatei. (între formele diferit articulate apar diferenţe de uz: formele cu articol feminin se folosesc în general fără adjuncţi şi desemnează pe părintele vorbitorului.) 2.6.4.2. Neregularitatea substantivelor poate consta în perturbarea sistemului de omonimii, depinzând de caracterul definit sau indefinit al afixului de determinare, precum şi de forma masculină sau feminină a afixului definit. 90 (a) Sub acest aspect, substantivul tată, în forma nedeterminatâ, precum şi în forma determinată cu afix nedefinit, are o paradigmă cu o formă unică de singular: (un) tată, (unui) tată (asemenea substantivelor masculine), în timp ce, în forma determinată definit, cu afix enclitic, paradigma sa are două forme distincte de singular: N-Ac tata şi G-D tatei, asemenea substantivelor feminine. Acelaşi sistem de omonimii caracterizează şi variantele substantivelor papă, paşă, care prezintă desinenţa -e, ca a doua desinenţă de singular: papei, paşei. Sistemul de omonimii din paradigma substantivului tată se diferenţiază şi după forma de masculin sau feminin a afixului de determinare: tatăl, tatălui, respectiv, tata, tatei. (b) Substantivul feminin piele are forme de G-D diferite, atât ca radical, cât şi ca desinenţe, după cum este însoţit sau nu de afixul enclitic de determinare: o piele / unei piei, respectiv pielea /pielei. Numai forma de G-D determinată nedefinit realizează omonimia cu forma de N plural: unei piei I nişte piei, dar piele(i) I piei(le). (c) Substantivele feminine defective de număr au flexiune neregulată, prezentând o formă unică de singular pentru toate cazurile : sete(a), sete(i), onoare(a), onoare(i) etc. Se încadrau în acest tip de flexiune şi unele substantive neologice: favoare(a), favoare(i), grandoare(a) grandoare(i), amploare(a), amploare(i), care prezintă, în limba actuală, o forma de G-D singular distinctă de forma de nominativ-acuzativ:/avon'(0, grandori(i), amplori(i) etc. 2.6.4.3. Un număr mic de substantive prezintă neregularităţi în flexiune sub aspectul variaţiei radicalului, care poate fi afectat de alternanţe neobişnuite î/ îi: (o) mână, (unei) mâini sau sub aspectul producerii variaţiei radicalului în condiţiile atipice ale unei silabe neaccentuate: mijloc, mijloace, probabil sub influenţa variantei de accentuare: mijloc, la care variaţia o / da se realizează în silabă accentuată, ca la substantivele cu flexiune regulată. 2.6.4.4. Câteva substantive au o flexiune neregulată prin variaţii de accentuare ale formelor paradigmei: (a) Substantivele feminine soră şi noră, accentuate pe prima silabă, la N-Ac, au forme de G-D singular şi N-Ac plural, accentuate pe ultima silabă: surori (nume de rudenie; forma sore(i) „infirmieră" se extinde în uzul actual, indiferent de sensul lexical exprimat), nurori. (b) Substantivele neutre terminate în -o neaccentuat la singular: radio, zero etc. (accentuate pe antepenultima sau penultima silabă), au forme de plural cu accentuarea vocalei o (în penultima silabă): radiouri, zerouri etc. Substantive neologice cu aceeaşi terminaţie manifestă tendinţa de regularizare a flexiunii: logo-logouri. 2.7. Declinarea substantivelor comune compuse Declinarea substantivelor proprii compuse va fi tratată în cadrul declinării numelor proprii (vezi infra, 4.5). Substantivele comune compuse sunt formaţii cu structură analizabilă, la care participă cuvinte întregi (floarea-soarelui - vezi infra, 2.7.1), elemente de tip tematic (autobază - vezi infra, 2.7.2), abrevieri ale unor cuvinte (ONG - vezi infra, 2.7.3). 91 Nu se are în vedere originea formaţiilor - creaţii interne ale limbii, cuvinte moştenite, împrumuturi sau calcuri (vezi şi infra, 5). Substantivele (analizabile ca fiind) compuse au anumite particularităţi flexionare ce decurg din pierderea totală sau parţială a autonomiei tuturor termenilor constitutivi sau doar a unora dintre aceştia. Particularităţile flexionare variază în funcţie de gradul de sudură a constituenţilor şi de structura internă a formaţiei. Mărcile şi omonimiile flexionare ale substantivelor compuse sunt cele caracteristice tipului flexionar substantival (vezi supra, 2.5). 2.7.1. Substantivele comune (analizabile ca fiind) compuse din cuvinte întregi (existente independent în limbă) pot fi sudate sau nesudate. 2.7.1.1. La compusele sudate, unitatea morfologică se manifestă prin pierderea autonomiei primului termen (adică a capacităţii acestuia de a se combina cu morfemele flexionare şi cu afixele de determinare enclitice - dreptunghiuri, untdelemnul) sau prin caracterul invariabil al formaţiei (aceasta fiind incompatibilă cu oricare dintre morfemele gramaticale enclitice - coate-goale). Doar ultimul component îşi păstrează flexiunea prin afixe de număr, de caz şi / sau prin afixele enclitice de determinare în formaţiile sudate în care substantivul-centru este precedat de un adjectiv / numeral (dreptunghi, dreptunghiuri, dreptunghiul; triplusalt, triplusalturi, triplusaltul) sau este urmat de un adjectiv (botgros, botgroşi, botgrosul; codalb, codalbi, codalbul), precum şi în formaţiile alcătuite dintr-un substantiv precedat de prepoziţie (deochi, deochiuri, deochiul), din două substantive juxtapuse (metalazbest, metalazbestul; omucidere, omucideri, omuciderea) sau legate între ele prin prepoziţie (untdelemn, untdelemnul). Nu îşi modifică forma în flexiune şi nu acceptă afixele enclitice de determinare substantivele compuse sudate care au în alcătuire verbe, ca vino-ncoace, lasă-mă-să-te-las, precum şi cele care au sau pot avea alt gen sau/şi număr decât substantivul din structură: un / o coate-goale, un gură-spartă, un / o maţe-fripte - formaţii alcătuite dintr-un substantiv şi un adjectiv; o poale-n-brău, un / nişte brânză-n-sticlă - formaţii compuse dintr-un substantiv şi o grupare prepoziţională; un cinci-degete, un trei-fraţi-pătaţi - compuse alcătuite dintr-un numeral cardinal şi un substantiv, care poate fi asociat cu un adjectiv. De asemenea, sunt incompatibile cu mărcile gramaticale enclitice compusele devenite nume proprii de familie, ca Barbăneagră, Fruntelată. 2.7.1.2. în compusele nesudate, alcătuite dintr-un substantiv asociat cu un alt substantiv în nominativ, ambii termeni ai compusului îşi modifică forma în flexiune, iar afixele de determinare enclitice se ataşează numai primului termen (câine-lup câini-lupi, câinele-lup; mamă-soacră, mame-soacre, mama-soacră, mamei-soacre) sau / şi celui de al doilea (locotenent-colonel, locotenenţi-colonei, locotenentul-colonel şi locotenent-colonelul). Similar se comportă în flexiune compusele nesudate, alcătuite dintr-un substantiv asociat cu un adjectiv postpus (mamă-mare, mame-mari, mama-mare, ' mamei-mari; iarbă-creaţă, ierbii-creţe; piatră-vânătă, pietrei-vinete) ori cu un adjectiv antepus (bună-cuviinţă, buna-cuviinţă, bunei-cuviinţe). 92 Tendindţa de sudare a formaţiilor se manifestă prin pierderea variaţiei flexionare a primului termen component: dublu-decalitru, dublu-decalitrul, dubli-decalitri (DOOM1), faţă de dublu-decalitri (DOOM2). în formaţiile nesudate de tip paratactic, alcătuite din două substantive, al doilea având, mai ales în formaţiile noi, cu model străin, o valoare specială adjectivală (mobilă-tip „tipizată"), comparativă (cuvânt-cheie, situaţie-limită), instrumentală (cafea-filtru), doar primul termen îşi modifică forma în flexiune şi se combină cu afixele de determinare enclitice, iar cel de al doilea este invariabil: cuvinte-cheie, cuvântul-cheie. La fel se declină compusele nesudate care includ două substantive, al doilea fiind în genitiv (floarea-soarelui, florii-soarelui; gura-l'eului, gurii-leului) sau făcând parte dintr-o grupare prepoziţională (viţăde-vie, viţe-de-vie, viţa-de-vie, viţei-de-vie; gurăde-lup, guri-de-lup, gura-de-lup, gurii-de-lup). Concurenţa unor forme se explică prin ezitarea uzului: bunei-stări, corect bunăstării; prim-ministrul (substantiv compus), primul ministru (îmbinare liberă). 2.7.2. Substantivele comune (analizabile ca fiind) compuse cu elemente tematice (tipul cel mai productiv în româna contemporană) pot fi alcătuite: (a) dintr-un element de compunere iniţial asociat cu un substantiv (aeroambulanţă autobază, microfoileton) sau cu un sufix (adenită, cineast, fobie); (b) dintr-un element de compunere iniţial şi unul final (fdantrop, monoftong, psiholog); (c) dintr-un substantiv şi un element de compunere final (aluminotermie, bacteriolog, eminescolog); (d) din două cuvinte substantive unite printr-o vocală de legătură (aurolac, citatomanie, şedinţomanie). Anumite elemente de compunere iniţiale, vechi, apar numai în formaţii substantivale: baş- (baş-boier), proto- (protopop), treti- (treti-logofăt), vel-(vel-armaş), faţă de auto-, care poate intra şi în alcătuirea verbelor (autoaccidenta, autoflagela etc). Formaţiile substantivale alcătuite din elemente de compunere se comportă flexionar ca orice substantiv, având flexiune şi articulare la finală (filantropi, filantropul). în compusele la care în poziţie finală se află un substantiv, acesta îşi menţine disponibilitatea de a primi mărci flexionare enclitice (microfoiletoane, microfoiletonul). 2.7.3. Substantivele comune (analizabile ca fiind) compuse prin abreviere (tip de formaţie relativ recent, cu model străin) pot fi alcătuite din: - iniţialele constituenţilor, IMM - /întreprinderi] M[ici şi] Mfijlocii}, ONG -0[rganizaţie] AŢon]Guvernamentală], P.A.L. -P[lăci] /4[glomerate] Lfemnoase], -fragmente iniţiale de cuvinte, aprozar - [centru de] aprovizionare cu] zar[zavat], - prescurtări urmate de cuvinte întregi, gostat - go[spodărie agricolă de] stat, melana < me[tan] + lat. lana (fibră sintetică din metan cu aspect de lână) -prescurtări precedate sau urmate de elemente de compunere, nitrofos < nitro- + fosflor] (îngrăşământ constând într-un amestec de nitrat de amoniu şi fosfaţi), puricid < puri[ce] + -cid (substanţă toxică pentru uciderea puricilor), 93 - iniţiale urmate de cuvinte întregi, aragaz „maşină de gătit" < A.R.A. [= Asociaţia Româno-Americană] + gaz. în cazul unor compuse care au în alcătuire un derivat prefixai, abrevierea poate include atât iniţiala prefixului, cât şi pe cea a bazei (ONG). Substantivele compuse din abrevieri realizează flexiunea prin ataşarea la finală a afixelor flexionare - agromecuri, agromecul; aragaze, aragazul; IMM-urile; ONG-uri, ONG-ul. Abrevierile terminate în consoană sau în vocală accentuată se combină cu afixele flexionare specifice pentru substantivele masculine şi neutre. Formaţiile compuse din iniţialele constituenţilor se utilizează cu afixe flexionare (separate în scris prin cratimă: ONG-uri, PNA-ul este un tip de fibre textile.) ori cu o formă invariabilă, mai ales la genitiv, de preferinţă în stilul oficial şi în cel al presei (documentele ONG). Abrevierile terminate în -a neaccentuat, ca melana, SIDA, pot primi desinenţă şi articol feminin (melană, melanei, melane; SIDEI). 2.7.4. Substantivele (analizabile ca fiind) compuse parasintetic (prin două procedee concomitente, dintre care unul este compunerea, iar celălalt sufixarea), ca mărinimie (mare + inimă + suf. -ie), au variaţie flexionară finală şi sunt articulabile enclitic (mărinimia, mărinimiei). 2.7.5. într-o situaţie specială se află substantivele însoţite de adjective posesive conjuncte: maică-mea, bunicu-tău. în acest tip de combinaţii (cu caracter popular, familiar) se Utilizează doar unele substantive, cele care indică relaţii de rudenie (maică-mea, frate-tău) sau sociale (stăpână-sa). îmbinările de acest tip au un grad ridicat de unitate morfologică, ceea ce le apropie, din punct de vedere flexionar, de substantivele compuse din cuvinte întregi (vezi supra, 2.7.1). 2.7.5.1. Unitatea grupării se manifestă prin restrângerea autonomiei flexionare a substantivului, care tinde să fie tratat ca invariabil. în combinaţiile de acest fel, substantivul asociat cu adjectivele posesive conjuncte participă numai cu forma de singular nearticulat: frate-său (p\. fraţii săi). Substantivele sunt totdeauna nearticulate în prezenţa adjectivelor posesive conjuncte: fiică-mea, soră-ta, frate-său (faţă de îmbinările libere fiica mea, sora ta, fratele său). în absenţa articolului, legarea substantivului de referent şi individualizarea lui se realizează prin determinantul posesiv: să se compare Te sfătuieşte frate-său. şi Te sfătuieşte în calitate de frate. 2.7.5.2. Flexiunea substantivelor însoţite de adjective posesive conjuncte are anumite particularităţi. (a) La substantivele masculine, cazurile genitiv şi dativ sunt marcate proclitic prin lui: lui bunicu-meu, lui socru-său (faţă de bunicului meu, socrului său, în combinaţiile libere). (b) Mărcile de flexiune ale substantivelor feminine, în cazurile genitiv, dativ sau vocativ, cu articol enclitic, se ataşează, de obicei, elementului final al grupării, adică adjectivului posesiv conjunct. Gruparea în ansamblu se comportă astfel ca o unitate substantivală. Formele speciale ale adjectivului posesiv (genitiv-dativ -mei/ -mii, -tei / -tii, -sei / -sii; vocativ -med), rezultate din combinaţia cu mărcile substantivale, sunt ocurente numai în structurile de acest tip: casa cumnată-mii, 94 soacru-tei, mătuşă-sii; povestesc noră-mei (Cezar Petrescu, întunecare); soră-meo! (faţă de cumnatei mele, soacrei tale, mătuşii sale, nurorii mele, sora mea!, cu posesivul postpus nelegat prin cratimă; soro!, formă specială de vocativ cu desinenţa -o, proprie substantivelor feminine - vezi infra). Mărcile cazurilor genitiv şi dativ se ataşează, în anumite combinaţii, atât substantivului feminin, cât şi adjectivului posesiv conjunct: casa nevesti-sii. (c) Substantivele în vocativ însoţite de adjective posesive conjuncte nu se utilizează niciodată în formele cu desinenţe speciale ale acestui caz, ci numai în formă omonimă cu nominativul: cumnatu-meu!, soră-mea! (faţă de cumnate!, soro!). Absenţa mărcilor cazuale de genitiv-dativ la ambii termeni ai îmbinărilor de genul feminin (casa maică-sa) sau numai la adjectivul posesiv (casa (mu)mâni-sa, nurori-sa) şi absenţa mărcii proclitice lui de genitiv-dativ, la masculin (casa frate-său), sunt fenomene regionale. Formele cu finala -ă ale substantivelor masculine terminate în consoană sunt de asemenea regionale: bunică-său şi bunică-su, stăpănă-său. Unele substantive şi adjective posesive din grupările de acest tip apar (în vorbirea neîngrijită) cu forme alterate prin dispariţia unor sunete: mă-sa, ta(t)-su, tac-su. Substantivele noră, soră se utilizează (popular, familiar) şi cu variantele vechi noru, soru, în structurile cu adjectiv posesiv conjunct: noru-mea, soru-mea. Unele adjective posesive conjuncte, mai ales cele de persoana a IlI-a, pot fi urmate, în construcţii pleonastice, din vorbirea neîngrijită, de un genitiv coreferenţial, la singular şi la plural: mă-sa lui / lor, mă-sa băiatului, frate-su lui. In astfel de structuri sensul posesiv al adjectivului pronominal a slăbit, adjectivul este simţit ca fiind parte a unei grupări unitare, ceea ce face necesară introducerea altui element, în speţă a genitivului, pentru a exprima raportul de posesie. Substantivele compuse mama-mare, maica-mare, tata-mare, taica-mare se pot asocia cu adjectivele posesive conjuncte: mamă-sa-mare, maică-sa-mare, mă-sa-mare, ta(t)-su-mare, tac-su-mare. Adjectivul posesiv se intercalează între elementele formaţiei compuse numai atunci când este conjunct. (Posesivul nelegat prin cratimă de substantivul compus se utilizează în forma cu al şi este de obicei postpus: mama-mare a mea, tata-mare al tău.) 3. POSIBILITĂŢILE COMBINATORII ALE SUBSTANTIVULUI COMUN PROPRIU-ZIS Substantivul participă la organizarea enunţului în diferite situaţii sintactice. El poate fi centru al grupului nominal (vezi infra, 3.1) sau termen dependent, adjunct în structura unui grup sintactic (vezi infra, 3.2). Substantivul participă în enunţ şi la raporturi de nondependenţă (vezi infra, 3.3). Posibilităţile de construcţie sintactică variază parţial de la o clasă semantico-gramaticală de substantive la alta. Unele disponibilităţi combinatorii sunt comune tuturor substantivelor (vezi infra, 3.1.1, 3.2, 3.3). Comparativ cu substantivele comune propriu-zise, nume de (clase de) obiecte concrete, animate (om) sau inanimate (casă), celelalte tipuri de substantive comune, şi anume cele colective (popor), „masive" sau nume de materii (lapte), abstracte (linişte), „verbale" (citire) 95 ori „adjectivale" (prezenţă), precum şi numele proprii (Ion, Bucureşti) au un comportament sintactic specific (pentru care vezi infra, 4). 3.1. Substantivul-centru al grupului nominal Substantivul comun propriu-zis poate fi utilizat singur sau însoţit de diverse determinări sintactice (adjuncţi). Substantivul şi adjuncţii săi reprezintă un grup nominal (GN), în care substantivul este centru. Substantivul fără determinări sintactice (inclusiv fără articole definite sau nedefinite) este considerat ca fiind, la nivelul organizării sintactice a enunţului, un grup nominal monomembru, care cuprinde numai elementul-centru. Substantivul fără determinări (inclusiv fără articol) se utilizează totdeauna în cazul nominativ sau acuzativ, în poziţie sintactică de nume predicativ (Pomul răsărit e nuc), de predicativ suplimentar (Ruina asta nu o consider casă.) sau de apoziţie (Cumpără câteva fructe, cireşe.). în poziţiile de subiect şi de complement direct, ocurenţa substantivului nearticulat, fără adjuncţi, este limitată la câteva tipuri de construcţii (Defilează trupe., Cui pe cui se scoate., Are casă., Cumpăr cărţi, etc; vezi II, Subiectul, 2.1.3, Complementul direct, 3.1.1.1, pentru descrierea tuturor situaţiilor). Substantivul apare, de asemenea, fără articol sau alte determinări după cele mai multe prepoziţii care cer cazul acuzativ (Merg la facultate, pe stradă, spre casă. etc; pentru excepţii, vezi Prepoziţia, 3.1.1.1). O situaţie specială are substantivul cu sens cantitativ, parţial adverbializat, în poziţie de circumstanţial: A mers pe jos kilometri (sau ore), „mult (timp)" (vezi infra, 5.1.1.1). 3.1.1. în calitate de centru al grupului nominal, substantivul îşi selectează adjuncţii pe baza disponibilităţilor sale combinatorii şi a proprietăţilor sale selecţionale, de compatibilitate semantică. Substantivul comun propriu-zis se combină cu diferite tipuri de adjuncţi, care pot fi: (a) substantive (casa omului); (b) pronume substitute (casa lui) şi nesubstitute (frate mie, locu-ţi); numerale substitute (casa primului, locurile altor doi); (c) adjective propriu-zise (casă veche), pronominale (casa aceea), participiale (casă dărâmată), gerunziale (coşuri fumegânde), alte elemente cu un comportament adjectival, cum sunt unele numerale (două case); (d) grupări prepoziţionale care conţin un substantiv (casă de lemn), un pronume (o casă dintre acelea), un numeral substitut al substantivului (o casă dintre primele construite în cartier, o casă din două), un verb la supin (casă de locuit), un adverb (casa de acolo); (e) verbe la gerunziu (foc arzând, pachete conţinând alimente şi medicamente); (f) grupări prepoziţionale care includ elemente corelative (livada dintre casa ei şi casa bunicilor); (g) propoziţii relative (casa care îmi aparţine, oraşul unde locuieşte). 96 Grupările prepoziţionale care conţin un verb la infinitiv şi propoziţiile conjuncţionale sunt selectate ca adjuncţi numai de substantivele abstracte (vezi II, Grupul nominal, 2.2,2.2.3). Articolul definit enclitic are o situaţie specială faţă de ceilalţi determinanţi ai substantivului. El stabileşte cu substantivul o relaţie de tip afixal, asemănătoare cu cea dintre substantiv şi desinenţele sale. Substantivul articulat enclitic este un grup nominal de tip special, o unitate morfosintactică. Legătura strânsă dintre substantiv şi articolul enclitic nu permite schimbarea ordinii acestora şi nici intercalarea unor elemente înaintea articolului (vezi şi Clase de cuvinte, 3.3.2). Articolul nedefinit este relativ autonom faţă de substantivul-centru. El are topică fixă în raport cu substantivul, fiind totdeauna proclitic. Intre el şi substantiv pot apărea numai anumiţi adjuncţi ai substantivului (o veche casă, o de lemn casă), deosebindu-se de alţi adjuncţi, care permit diverse intercalări (o casă veche de lemn, o casă de lemn veche), uneori şi schimbarea ordinii faţă de substantiv (o casă frumoasă, o frumoasă casă). Adjuncţii substantivului sunt atribute, respectiv propoziţii atributive. Structurile complexe (f) ocupă, ca ansamblu, poziţia unui atribut, în virtutea unităţii lor semantice, dar au o organizare internă proprie. Coeziunea formală a termenilor construiţi cu elementele corelative dintre... şi se manifestă prin coocurenţa lor obligatorie: prin omiterea unuia dintre componenţi (*livada dintre casa ei), construcţia devine agramaticală sau organizată gramatical diferit, şi anume ca o coordonare de două grupuri nominale {livada şi casa bunicilor). In alte tipuri de grupări (aleea de la casa ei până la casa bunicilor), omiterea unuia dintre componenţi modifică sensul (aleea de la casa ei exprimă localizarea, şi nu direcţia, ca în prezenţa corelativului; aleea până la casa bunicilor e o structură interpretabilă, ca şi aceea având corelativ, prin elipsa unui verb: aleea care duce...). 3.1.2. Adjunctul specific substantivului este în limba română cel genitival. Formele cazuale de genitiv apar în poziţie de adjunct numai în grupul nominal şi, mult mai limitat, în alte grupuri (vezi II, Grupul nominal, 2.2.1). Dependenţa sintactică faţă de substantivul-centru a substantivelor, a pronumelor şi a numeralelor substitute se exprimă, de regulă, prin genitiv (casa omului I fiecăruia I primului, atribute genitivale) sau prin prepoziţie (casă de lemn, o casă dintre acelea sau dintre primele, atribute prepoziţionale). Prepoziţia impune nominalului cel mai adesea cazul acuzativ (casă de lemn, casă cu curte), dar şi cazul genitiv (gardul dimprejurul curţii). 3.1.2.1. în condiţii speciale, raportul de genitiv poate fi exprimat prin construcţii prepoziţionale echivalente cu un genitiv. Prepoziţia a (cu regim cazual de acuzativ) funcţionează ca o marcă analitică a raportului genitival pe lângă cuvinte invariabile în raport cu categoria gramaticală a cazului: substantive precedate de numerale (tată a doi copii minori, echivalentul a 200 de dolari); substantive la plural precedate de adjective nearticulate, ca numeros (eticheta a numeroase produse); pronume, precum ceva, ceea ce (Măsoară suprafaţa a ceva pătrat., coperta a ceea ce credeam că e o carte, preţul a ce a 97 cumpărat). Grupările în care a este urmat de substantive cu sens cantitativ, ca parte, ori de substantive precedate de un adjectiv la plural nearticulat, ca anumit, diferit, se utilizează în concurenţă cu genitivul: eticheta unei părţi (a o parte) dintre produse, eticheta anumitor (a anumite) produse, patron al diferitor (a diferite) firme. în construcţii vechi, astăzi populare (pe mal de Dunăre) sau conservate în toponime compuse (Curtea de Argeş), prepoziţia de exprimă o relaţie de genitiv. Tiparul este susţinut întrucâtva de antroponimele cu model străin, precum Carol de Hohenzollern, Mihai de România. Prepoziţiile de la, la apar în construcţii populare echivalente cu genitivul: acoperişul (de) la casă. 3.1.2.2. Prepoziţia tipic atributivă, specializată pentru exprimarea, în grupul nominal, a relaţiei sintactice dintre substantivul-centru şi adjuncţii săi, este de. Prepoziţia de intră mai frecvent decât alte prepoziţii în structura adjuncţilor nominali (casă de lemn, sală de concerte, ramă de tablou). Pe de altă parte, prepoziţia de participă la organizarea unor sintagme prepoziţionale complexe, ca element conector, cu rolul sintactic de a lega de substantiv o grupare prepoziţională construită cu altă prepoziţie: cartea de pe masă, casa de lângă biserică. Sintagmele prepoziţionale complexe (cu de) sunt echivalente cu o propoziţie relativă în care sintagmele prepoziţionale fără de reprezintă adjuncţi ai verbului: cartea care este / stă pe masă, casa care este / se află lângă biserică. în construcţii de acest fel, prepoziţia de poate fuziona cu prepoziţia următoare, formând compuse dintre care unele sunt astăzi sudate: din (mărgelele din cutie - care sunt în cutie), dinspre (peretele dinspre stradă -care este orientat, construit spre stradă) etc. în compusele de acest tip, prepoziţia de nu mai este totdeauna recunoscută de vorbitor. De aceea, de poate preceda compusul, marcând redundant relaţia atributivă: anii de dinaintea Primului Război Mondial, corect anii dinaintea (care au fost înaintea) Primului Război Mondial. Prepoziţia pentru alternează în unele contexte cu prepoziţia de şi introduce ideea de „destinaţie": birou pentru cazare, centru pentru realizare profesională (Rlib, 2004 - faţă de birou de cazare, centru de realizare profesională); Care e trenul pentru Bucureşti (de Bucureşti)!. Prepoziţiile introducând adjuncţi ai substantivului comun propriu-zis sunt puţin numeroase. Mai frecvente sunt: cu (băiat cu părul blond; familiile cu elevi şi studenţi [...] beneficiază de un ajutor financiar, Rlib, 2004), fără (casă fără acoperiş). 3.1.2.3. Adesea, grupările prepoziţionale sunt interpretabile ca fiind dependente sintactic de un verb implicit, şi nu direct de centrul substantival al grupului nominal: cadoul [primit] de la tine; casă [rămasă] fără acoperiş; imagini („fotografii") ale iernii [realizate] în portul Tomis şi pe mare, în zona portului (Rlib, 2004); lozinci [scandate etc] contra guvernului; locuinţe [construite] cu credit ipotecar lângă complexul expoziţional Romexpo (Rlib, 2004); salariul minim [calculat] pe economie; casă [construită] pe placul tău (pe placul, îmbinare cvasilocuţională); bloc [construit, destinat] pentru nefamilişti. 98 3.1.2.4. Adjuncţii nominali în dativ ai substantivului comun propriu-zis se limitează la două tipuri de construcţii. Substantivele, mai rar pronumele şi numeralele substitute ale substantivului, în cazul dativ fără prepoziţie, se întâlnesc, în structuri învechite, populare, cu regenţi din clasa substantivelor relaţionale (care indică relaţii de rudenie ori sociale): frate bunicului meu, domn Ţării Româneşti, nepot mie (primului, unuia sau altuia dintre şefi). Pronumele clitice de dativ posesiv utilizate în grupul nominal ca echivalente ale adjuncţilor genitivali se ataşează substantivului-centru (casa-i, locii-ţi) sau unui determinativ adjectival antepus al acestuia (propria-mi casă). Formele de singular ale pronumelui personal -mi, -ţi şi mai ales -i sunt mai frecvente decât formele de plural -ne, -vă, -le. Tiparul, vechi şi neproductiv, este menţinut în limbajul poetic şi reactualizat recent în publicistică (în special cu substantive care intră în îmbinări cvasilocuţionale - la rându-i, la rându-vă, din parte-ne). 3.1.2.5. Foarte frecvenţi, adjuncţii adjectivali precedă sau urmează substantivul-centru (casă frumoasă, frumoasă casă). Anumiţi adjuncţi adjectivali sau prepoziţionali din grupul nominal pot fi precedaţi de cel: casa (cea) nouă, lumina (cea) de seară. Cel se utilizează în structuri de tipul toţi cei cinci concurenţi, echivalente cu numeralul colectiv. Cel identifică anaforic referentul substantivului-centru (cei cinci concurenţi, faţă de cinci concurenţi), marcând uneori o opoziţie implicită (casa cea nouă, prin contrast cu o casă veche; fratele cel mic, faţă de fraţii mai mari ca vârstă). Alteori cel subliniază informaţia exprimată de adjunct: mama mea cea dragă; c-ar fi şi mai rău de capul nostru cel hodorogit (I. Creangă, Amintiri). Din cauza slăbirii valorii sale demonstrative, cel tinde să fie înlocuit cu forma neaferezată acel (casa acea I aceea nouă). 3.1.2.6. Adjuncţii substantivului comun exprimaţi prin adverb sau prin verb la supin se construiesc cu prepoziţia de: haina de acolo, haină de căpătat. Substantivul regent al supinului corespunde anumitor constituenţi din construcţia verbului respectiv, şi anume complementului direct (haină de căpătat - de căpătat haina), circumstanţialului instrumental (ac de cusut - de cusut cu acul, ochelari de citit - de citit cu ochelarii, aparat de tuns - de tuns cu aparatul) sau de loc (hârtie de scris - de scris pe hârtie), mai rar complementului prepoziţional, ca în structurile cu valoare consecutivă (întuneric de speriat - încât te sperii de întuneric). 3.1.2.7. Propoziţiile relative (vezi II, Construcţii cu propoziţii relative) dependente sintactic de un substantiv comun propriu-zis au particularitatea că se introduc de obicei prin pronume (adjective pronominale) relative al căror antecedent este substantivul regent. Pronumele care, ce, cât se acordă cu antecedentul în gen şi în număr, pe baza raportului de coreferenţialitate. Concordanţa este marcată formal la pronumele care, cât. Forma cazuală sau construcţia prepoziţională a relativului sunt impuse de poziţia lui sintactică din atributivă: băiatul căruia (fata căreia, băieţii cărora, fetele cărora) mă adresez; omul cu care vorbesc; ziua ce vine; Arbuştii, câţi îi vezi (Florile, câte le vezi), sunt plantaţi (plantate) de mine.; Câmpia, câtă o vezi, e toată a noastră. 99 Adjectivul relativ care se construieşte cu reluarea în atributivă a antecedentului: îmi arătase turla unei biserici, care turlă fusese de curând rezidită, (prin reluare evitându-se aici echivocul structurii turla unei biserici care fusese rezidită). Adverbele relative care introduc propoziţii dependente de un substantiv comun propriu-zis alternează, în general, cu pronumele relative (precedate de prepoziţie) din atributivele cu antecedent: locul unde {în care) mă aflu; momentul când (în care) sosesc. Propoziţiile relative fără antecedent, subordonate unui substantiv comun propriu-zis, se introduc mai ales prin pronume (adjective pronominale) relative (şi compuse nehotărâte) la genitiv sau precedate de prepoziţii: salariul cui solicită un credit bancar; Suprafaţa a ceea ce se vede e de două hectare; o parte din ce (din orice sau din orice marfă) produce fabrica le aparţine. Dintre adverbele relative, se utilizează fără antecedent, ca echivalente ale unor adjective, în special cum şi cât: o casă cum ri-ai visat „frumoasă etc"; un pietroi cât nici nu l-ai putea clinti din loc „mare, greu". 3.1.3. Adjuncţii substantivului îndeplinesc diverse funcţii în planul discursului şi / sau în planul organizării semantice a grupului nominal. Unii adjuncţi au disponibilitatea de a îndeplini mai multe funcţii, alţii sunt specializaţi, astfel încât există o anumită corelare între funcţia adjuncţilor şi structura grupului nominal în care aceştia apar (vezi II, Grupul nominal, 2.3). O parte dintre adjuncţi, aşa-numiţii determinanţi (vezi Clase de cuvinte, 3.3.1), funcţionează, în condiţii sintactice determinate, ca integratori enunţiativi ai substantivului. Aceştia sunt articolele definite / nedefinite (casa, o casă) şi o serie de termeni care exclud coocurenţa cu articolul: unele adjective pronominale (această I altă casă, ce casă?, cutare om, frate-său) sau numerale (două case); câteva adjective, ca asemenea, aşa, şi îmbinări ca astfel (altfel) de (aşa casă, astfel de om). (a) Funcţia de integrator enunţiativ a determinanţilor se corelează cu funcţia lor semantică. Aceştia specifică referentul centrului substantival al grupului nominal, fie în sensul individualizării, fie în sensul cuantificării, al introducerii unei precizări de ordin cantitativ. Din prima categorie de elemente fac parte determinanţii noncantitativi: articolul, unele adjective pronominale (ca cele demonstrative sau posesive -această casă, frate-său). Determinanţii au rol semantic de individualizare şi în contextele în care funcţia de integrator enunţiativ e îndeplinită de articolul definit, cu care sunt coocurenţi: casa mea (aceea, cealaltă). (b) Din a doua categorie de elemente, cuantificatorii (vezi II, Grupul nominal, 2.3.3), fac parte determinanţii cantitativi şi alte tipuri de adjuncţi: numeralele cardinale propriu-zise, distributive, colective (două case, câte două case, amândouă casele); unele adjective nedefinite (fiecare, oricare, orice, vreun, câţiva, mulţi, puţini, toţi, numeroşi - fiecare casă, toate casele), interogative (cât? - câte case?), relative (Vede câte eforturi faci.), negative (niciun - nicio casă); articolul definit / nedefinit (casa, o casă). 100 (c) Adjuncţii implicaţi în grupul nominal într-o relaţie de posesie indică Posesorul şi identifică astfel, indirect, referentul substantivului-centru (adică obiectul posedat). Posesorul este singurul rol tematic care apare în grupul nominal având ca centru un substantiv comun propriu-zis (casa bunicilor). (d) Alţi adjuncţi modifică (restrâng) extensiunea referenţială a substantivului-centru, exprimând o proprietate care califică referentul într-un anumit fel (copil bolnav), îl identifică, îl distinge (copilul din parc) sau îl clasează, îl include într-o clasă de obiecte, precizând tipul de obiect (an fiscal). 3.1.4. Substantivul comun propriu-zis poate fi determinat de mai mulţi adjuncţi, coordonaţi (casa veche şi frumoasă) sau necoordonaţi (vechea casă de lemn). In grupul nominal complex, relaţia centru-adjunct se manifestă în funcţie de raporturile de compatibilitate sau de incompatibilitate dintre adjuncţi: o această casă (vezi II, Grupul nominal, 2.6). 3.1.5. Organizarea grupului nominal pune în evidenţă existenţa anumitor constrângeri în ce priveşte articularea substantivului-centru (vezi şi supra, 2.4.2). 3.1.5.1. Substantivul este articulat definit înaintea adjectivelor pronominale (casa ta / aceea, omul însuşi) şi atunci când urmează după anumite adjective pronominale (însuşi omul, tot omul, toată clasa). 3.1.5.2. Dacă substantivul determinat definit este precedat de un adjectiv articuiabil, de obicei articolul se ataşează formal adjectivului (frumoasele cuvinte, ambii fraţi). Dacă adjectivul este nearticulabil, articolul se ataşează substantivului (tot poporul, amândoi/ tustrei fraţii, cogeamite / ditamai omul). Substantivul postpus adjectivelor biet, sărac, sărman, răposat, regretat poate fi articulat enclitic atunci când denumeşte o fiinţă unică, fiind utilizat similar numelor proprii: săraca mama „mama mea, a noastră" (faţă de săraca mamă, bietul om, regretatul profesor). Alteori articularea este condiţionată de prezenţa altor adjuncţi ai substantivului: săraca vecina noastră, dar săraca vecină, cu substantivul nearticulat. Construcţia cu adjectivul antepus nearticulat, săracă vecina noastră, este neliterară. 3.1.5.3. Substantivul regent al unui clitic pronominal în dativ posesiv este de obicei articulat definit, articolul fiind ataşat substantivului (casa-i, fratele-i, numele-i) sau determinativului adjectival antepus (propria-i casă). Substantivele feminine cu finala -ea, -a şi substantivul zi sunt totdeauna articulate enclitic (steaua-i, basmaua-i, ziua-i); cele terminate în -ă, -e apar la singular şi nearticulate (în casă-mi, dar şi în casa-mi, pl. casele-i - numai articulat; din parte-mi, îmbinare fixă). în asociere cu cliticul, componentul final -/ din forma articulată definită a substantivelor şi a adjectivelor nu este actualizat (locu-ţi, zbuciumatu-i fiu). 3.1.5.4. Regentul adjunctului (substantiv, pronume şi numeral substitut) în dativ cu rolul semantic Posesor este totdeauna nearticulat (nepot Măriei). 3.1.6. Structura unui grup nominal variază în funcţie de tipul de context sintactic, de poziţia sintactică actualizată prin substantivul-centru şi, implicit, în funcţie de forma cazuală a acestuia. Condiţionările sunt generale, independente de caracteristicile semantice ale centrului substantival - substantiv comun / propriu, concret / abstract etc. 101 Dativul substantival, cel pronominal nonclitic sau numeralul cu rolul Posesor apar ca adjuncţi numai în relaţie cu un substantiv comun (vezi supra, 3.1.2.4), regentul fiind de regulă la cazul nominativ, în poziţie de nume predicativ (Este frate vecinului nostru.) sau apozitivă (Acesta-i Ochilă [...], nepot de soră lui Pândilă., I. Creangă, Harap-Alb). Tiparul de organizare a acestui grup nominal este strâns legat de cel al structurilor în care substantivul relaţional se află în poziţie predicativă, iar dativul are funcţie de obiect indirect: îi este (sau îi vine) frate vecinului nostru. Apariţia unui grup nominal de acest tip în alte poziţii sintactice, cum este cea de subiect, nu e posibilă şi din cauză că centrul grupului e obligatoriu nearticulat (vezi supra, 3.1.5.4). 3.1.7. Coeziunea dintre centru şi adjunct în grupul nominal se realizează prin genitiv (substantivul impune determinativului substantival sau pronominal cazul genitiv - acoperişul casei), prin prepoziţie (casă de lemn), prin acord (substantivul impune adjectivului şi cuvintelor având comportament adjectival genul, numărul şi cazul - acoperişul casei frumoase, f. sg. G), prin restricţii de topică (cele mai multe numerale cardinale sunt antepuse, gerunziul e totdeauna postpus - două case, paginile cuprinzând bibliografia - etc). 3.2. Substantivul ca adjunct Substantivul este adjunct în structura grupurilor sintactice: - verbale (Văd casa.), - nominale (acoperişul casei), - adjectivale (asemănătoare casei), - interjecţionale (Iată casa!). Funcţiile sintactice îndeplinite de substantiv sunt: subiect (Poezia are două strofe.), nume predicativ (Textul este o poezie.), complement direct (învăţ o poezie.), complement secundar (// învăţ o poezie.), complement indirect (titlul potrivit acestei poezii), complement prepoziţional (Vorbeşte despre o poezie), circumstanţial (Desenul e reprodus lângă poezie, pe aceeaşi pagină.), atribut (versurile poeziei), predicativ suplimentar (Textul acesta nu îl consider poezie.). Forma de caz a substantivului depinde de funcţia sintactică. 3.3. Substantivul ca termen al raporturilor de nondependenţă Substantivul participă la raporturi sintactice (a) de coordonare şi (b) de echivalenţă, apozitive, în diverse situaţii sintactice: (a) Ii plac grădina şi casa., Cumpără grădina sau casa., carte utilă studenţilor şi profesorilor etc; (b) gem de fructe, adică de cireşe etc. 4. CLASE SEMANTICO-GRAMATICALE DE SUBSTANTIVE Comparativ cu substantivele comune considerate prototipice, care denumesc (clase de) obiecte concrete, animate (om) sau inanimate (casă), numărabile (discrete), substantivele abstracte (non)numărabile, substantivele „masive" (nume de materii), substantivele colective, cele „verbale", cele „adjectivale" şi 102 substantivele proprii au proprietăţi gramaticale de tip special, care se corelează cu caracteristicile lor semantice, referenţiale (vezi şi supra, 1.3). 4.1. Substantivele abstracte Substantivele numite abstracte sunt o subclasă de substantive, care se opun în general substantivelor „concrete" (vezi infra, 4.1.1, 4.1.2.1.1, 4.1.2.1.2). Delimitarea dintre substantivele abstracte şi cele concrete nu este absolută, între ele existând diferite tipuri de transfer (vezi infra, 4.1.2.2). 4.1.1. Caracteristici semantice Orice substantiv exprimă o categorie conceptuală (casă exprimă noţiunea de „casă" - Nu orice locuinţă poate fi numită casă.). Substantivul abstract, ca şi cel concret, poate fi interpretat intensional, cu referire la concept (Ce fac ei nu poate fi numit politică.), ori extensional, cu referire la „actualizările" conceptului, care pot fi circumscrise situaţional (Analizăm politica monetară a anului în curs.). Substantivele abstracte sunt definite prin aceea că denumesc entităţi abstracte, neperceptibile senzorial. Substantivul abstract, spre deosebire de cel concret, nu poate fi asociat referenţial (extensional) cu un obiect material. Referenţii substantivelor abstracte sunt însuşiri (bunătate, frumuseţe), stări (atenţie, calm), relaţii (posesie, vecinătate) şi / sau atitudini (prietenie), acţiuni şi activităţi / ocupaţii (plecare, mers, navigaţie), domenii ale vieţii sociale (politică), discipline ştiinţifice (fizică, lingvistică), noţiuni (categorii) ale domeniilor teoretice (adevăr, cauzalitate, conştiinţă, dreptate) etc. Referentul substantivului concret este un obiect material, perceptibil senzorial, care „cade sub conceptul" respectiv, noţiunea fiind o „generalizare", o „abstractizare" a obiectului (casă denumeşte un obiect concret, ale cărui trăsături caracteristice se regăsesc în conceptul „casă" - Casa lui e în Bucureşti.). 4.1.2. Caracteristici morfosintactice 4.1.2.1. Substantivele abstracte sunt, în general, defective de număr. în raport cu categoria de număr, unele substantive abstracte sunt nonnumărabile în toate utilizările lor (calm, curaj, fidelitate, importanţă, pică). Altele sunt nonnumărabile atunci când sunt intensional şi extensional abstracte, dar devin numărabile când interpretarea este situaţional extensională (aptitudine, condiţie, părere, politică, satisfacţie, tristeţe - politică monetară, politici monetare; Avem păreri diferite.). 4.1.2.1.1. Substantivele abstracte nonnumărabile au caracteristici gramaticale care le deosebesc de substantivele concrete numărabile. (a) Sunt defective de plural (vezi supra, 4.1.2.1). (b) Admit cuantificarea nedefinită, realizată prin determinative de tipul atât(a), cât (oricât, câtva), destul, mult, puţin: atâta curaj, Câtă importanţă îşi dă!, cuantificatori incompatibili cu substantivele concrete numărabile, la singular: atâta ("câtă, 'destulă, *multă, *puHnă) casă. 103 (c) Cuantificarea negativă se realizează prin niciun (nicio), câtuşi de puţin(ă): în gestul lui nu văd niciun curaj., Nu dau câtuşi de putină importanţă. Nu e posibilă înlocuirea în context a cuantificatorului niciun cu gruparea un singur, care exprimă unicitatea: *Nu văd (măcar) un singur curaj., Nu dau (măcar) o singură importanţă. Unele substantive numărabile (cele concrete şi o parte dintre abstracte - vezi infra, 4.1.2.1.2) se pot asocia cu gruparea un singur: Nu văd (măcar) un singur copil. Abstractele nonnumărabile pot participa la construcţii verbale negative ce conţin adverbe ca deloc, defel sau gruparea câtuşi de puţin, care exprimă inexistenţa referentului: In gestul lui nu văd deloc curaj., Nu dau deloc (sau câtuşi de puţin) importanţă. în contextele de acest tip pot apărea şi substantive (abstracte) numărabile (vezi infra, 4.1.2.1.2) sau substantive concrete numărabile, cu formă de plural: Nu trec deloc copii., *Nu trece deloc copil., Nu văd deloc copii I copil. Există însă şi excepţii - de exemplu, singularele numărabile nedeterminate din anumite poziţii sintactice, cum este cea de complement direct: Nu are casă / nicio casă /deloc casă. (vezi supra, 3.1.3). (d) Nu admit cuantificarea prin numerale cardinale (două fidelităţi - dar două infidelităţi, vezi infra, 4.1.2.1.2) şi nici prin adjective nehotărâte cu valoare distributivă, de tipul fiecare, oricare etc. Cfiecare I oricare fidelitate), cuantificatori care presupun existenţa unei pluralităţi (şi a formei de plural). Permit însă asocierea cu un adjectiv nehotărât cum este orice, care exprimă generalitatea şi varietatea calitativă, implicând interpretarea generică a substantivului abstract sau interpretarea lui prin referire la diverse „actualizări" ale conceptului pe care îl exprimă: Orice fidelitate (sau fidelitatea, orice fel de fidelitate, orice manifestare de fidelitate) presupune onestitate.; Orice curaj (sau curajul, orice manifestare de curaj) presupune tărie de caracter. (e) Nu se combină, de regulă, cu articolul nedefinit. Acesta poate fi cerut de un determinativ (un mare curaj, o importanţă exagerată), implicit în construcţii exclamative (ca Avea un curaj! „foarte mare, extraordinar"). Articolul nu are însă rol de individualizare în aceste situaţii. Unele dintre aceste particularităţi gramaticale apar şi la substantivele masive. Spre deosebire de masivele singularia tantum (vezi infra, 4.2.2.4), abstractele nonnumărabile nu sunt cuantificabile prin nişte cu valoare partitivă: "Avea nişte calm. 4.1.2.1.2. Substantivele abstracte numărabile se aseamănă cu substantivele concrete numărabile. (a) Realizează opoziţia de număr (singular / plural): condiţie / condiţii, părere /păreri (ca şi casă/case). Unele abstracte formează pluralul numai atunci când se asociază cu referenţi de tip concret, devenind substantive concrete (vezi infra, 4.1.2.2); de exemplu, bunătate „însuşirea de a fi bun, înclinarea de a face bine; bunăvoinţă, amabilitate; faptă bună, binefacere", bunătăţi „mâncare sau băutură (foarte) bună" sau (înv.) „lucru de calitate (foarte) bună; averi, bogăţii". Opoziţia de număr este mai frecventă la substantivele abstracte cu sens negativ, îndeosebi la formaţiile cu prefix negativ. Unele dintre acestea au antonime defective de plural (discordie / 104 discordii - concordie; infidelitate / infidelităţi - fidelitate). Alteori termenul cu sens pozitiv are flexiune completă după număr, iar antonimul negativ e defectiv de plural (activitate / activităţi - inactivitate, aptitudine / aptitudini - inaptitudine, interes / interese - dezinteres, realitate / realităţi - irealitate). Forma de plural a unor substantive abstracte este marcată stilistic; astfel, pl. respecte se utilizează numai în formula deferentă de salut Respectele mele!, iar pl. răbdări apare numai în expresiile populare şi familiare a-şi ieşi din răbdări, a scoate din răbdări. (b) Unele admit cuantificarea prin determinative de tipul atât(a), cât (oricât, câtva), destul, mult, puţin numai la plural (atâtea, câte, destule condiţii), comportament tipic pentru substantivele concrete numărabile (atâtea case). Altele se combină cu aceşti cuantificatori atât la singular (ca abstractele nonnumărabile -atâta interes), cât şi la plural, în acest ultim caz subliniind valoarea extensională, de „diversitate", a pluralului (atâtea interese). (c) Cuantificarea negativă se realizează prin niciun (nicio), câtuşi de puţin(ă). Anumite substantive abstracte numărabile admit la singular şi construcţia cu adverbele deloc, defel sau cu gruparea câtuşi de puţin(ă), ca şi abstractele nonnumărabile: Nu este nicio discordie., Nu este deloc I câtuşi de puţin(ă) discordie. Celelalte apar în aceste construcţii numai cu forma de plural (Nu admite nicio părere., Nu admite deloc păreri I *părere.), ca şi cele mai multe substantive numărabile (Nu admite deloc studenţi I *student.; vezi excepţiile supra, sub 4.1.2.1.1. ). Unele abstracte numărabile admit construcţia cu gruparea un singur: Nu impune (măcar) o singură condiţie. (d) Admit, ca şi substantivele concrete numărabile, cuantificarea prin numerale cardinale şi prin adjective nehotărâte cu valoare distributivă: două păreri, fiecare I oricare părere, ca două case, fiecare I oricare casă. (e) Se combină la singular cu articolul nedefinit şi în absenţa determinativelor, iar articolul are rol de individualizare: o aptitudine, ca o casă. Admit combinarea cu nişte numai la plural, niciodată la singular cu valoare partitivă: nişte aptitudini / nişte aptitudine, ca nişte case / nişte casă. 4.1.2.2. Multe substantive abstracte dezvoltă valori metonimice concrete, care, în unele cazuri, se îndepărtează foarte mult de sensul originar (vezi supra, 4.1.2.1.2, bunătate, iar bunătăţi, interpretabil ca un substantiv distinct, plurale tantum, are sens concret). Caracterul abstract se manifestă în grade diferite. Abstractele numărabile sunt mai apropiate de substantivele concrete decât abstractele nonnumărabile (vezi supra, 4.1.2.1.1,4.1.2.1.2). Unele abstracte nonnumărabile sunt recategorizate ca ; numărabile; faptul este uneori o consecinţă a evoluţiei gândirii (adevăr, unic în | mod necesar; adevăr - adevăruri, relativ). Câteva substantive abstracte nonnumărabile se combină cu numeralul ordinal prim (o primă importanţă), care poate actualiza contextual un sens special (de primă importanţă „importanţă majoră"). 105 4.2. Substantivele masive Masivele constituie o subclasă semantică de substantive comune care desemnează materia nediferenţiată, materia care nu poate fi împărţită în entităţi discrete (alamă, apă, nisip etc). 4.2.1. Caracteristici semantice 4.2.1.1. In definirea semantică a masivelor, două caracteristici sunt esenţiale şi anume aspectul continuu şi omogenitatea. Trăsătura „continuu" priveşte nu numai masivele, ci şi substantivele abstracte (vezi supra, 4.1) şi are ca reflex în plan morfologic trăsătura „nonnumărabil", comună celor două tipuri de substantive. Spre deosebire de substantivele numărabile, al căror referent poate fi o unitate discretă a clasei, masivele şi abstractele au nevoie de un suport, de o măsură sau de o raportare la altă entitate pentru delimitarea referentului, care are o reprezentare continuă: o sticlă de ulei, un kilogram de carne, fericirea Anei. Caracterul „omogen" rezultă din faptul că subansamblul, partea, păstrează calitatea întregului (ex: o parte din nisip este tot nisip, în timp ce o parte din om nu mai este om). Testul reuniunii părţilor demonstrează, de asemenea, că referentul masivelor se caracterizează printr-un conţinut omogen: nisip + nisip - nisip, spre deosebire de o carte, care, adăugată altei cărţi, înseamnă două cărţi. 4.2.1.2. Definită pe baza celor două trăsături semantice, subclasa masivelor cuprinde atât substantivele care denumesc materia propriu-zisă, înregistrate în gramatica tradiţională ca substantive „nume de materie", cât şi pe cele care indică obiecte iniţial discrete, dar care au suferit un proces de masificare. Comparând enunţurile Am cumpărat un peşte, şi Am cumpărat (nişte) peşte., se constată că substantivul peşte are ca referent în prima construcţie un „obiect" concret, izolat, pe când în a doua construcţie, acelaşi substantiv se comportă la fel ca substantivele nume de materie, desemnând masa, nu „obiectul". Interpretarea substantivului peşte ca masiv se explică prin polisemia cuvântului, contextului revenindu-i rolul de dezambiguizare a sensurilor. Apartenenţa la clasa masivelor este atestată la două niveluri: la nivel lexical, unde trăsătura [+ Masiv] a substantivului este intrinsecă, şi la nivelul sintagmei nominale, unde caracterul "masiv" este marcat de un determinativ cantitativ de tipul mult, puţin, destul, nişte sau 0. Uneori, masivele pot căpăta în context un sens colectiv, ca în exemplul: La acest centru de colectare se vinde fier., substantivul fier indicând aici nu materia propriu-zisă, ci o mulţime de obiecte din fier. 4.2.2. Caracteristici morfosintacti.ce Particularităţile semantice ale masivelor - continuitatea şi omogenitatea - au relevanţă în plan morfologic şi sintactic. 4.2.2.1. Sub raportul numărului, masivele sunt substantive nonnumărabile, defective de număr, cu formă unică de singular (apă, vin) sau de plural (căiţi, icre, tăieţei). 106 Se înregistrează însă treceri frecvente ale masivelor spre nonmasive, fapt ce implică anumite modificări semantice şi morfosintactice. Astfel, formele nou create de plural (foarte multe în -uri, în limba română actuală) desemnează „soituri de materie" (uleiuri, vinuri etc), această semnificaţie putând fi dublată de sensuri secundare, precum „feluri", „varietăţi", „porţii", „obiecte": alamă - alămuri, ciorbă - ciorbe, săpun - săpunuri etc în paralel cu tendinţa de completare a flexiunii masivelor sub raportul numărului, se manifestă şi procesul invers, de masificare a unor substantive numărabile; altfel spus, are loc trecerea substantivelor numărabile în clasa masivelor (compară Am cumpărat un peşte / nişte peşti, cu Am cumpărat peşte / nişte peşte.). 4.2.2.2. în funcţie de gen, substantivele din subclasa masivelor pot să apară fie în contexte specifice masculinului, fiind de genul masculin (căiţi, tăieţei), fie în contexte specifice femininului, aparţinând, deci, femininului (brânză, fasole, mazăre, smântână). Destul de numeroase sunt masivele singularia tantum ca: fier, piper, unt şi pluralia tantum ca: icre, cuişoare, tărâţe, care apar în contexte nespecifice, comune masculinului şi neutrului, respectiv femininului şi neutrului, situându-se la nivelul „arhigenurilor" (vezi supra, 2.1). 4.2.2.3. Sub aspectul cazului şi al determinării, comportamentul masivelor diferă, după cum sunt substantive pluralia tantum sau singularia tantum. Astfel, atunci când masivele pluralia tantum ocupă poziţia de subiect (în nominativ) sau de complement direct (în acuzativ), se realizează toate cele trei situaţii de determinare: nedeterminat, determinat hotărât, determinat nehotărât: In frigider se găsesc icre / icrele / nişte icre.; Folosesc tărâţe / taratele / nişte tărâţe pentru un tratament cosmetic. în schimb, masivele singularia tantum nu se combină, de obicei, cu articolul nehotărât: în asociere cu un capătă semnificaţia de „sort" (Caut un zahăr fin.), iar gruparea cu nişte exprimă o apreciere cantitativă neprecizată (nişte zahăr). Faţă de substantivul prototipic la numărul singular, care rar este utilizat nearticulat (vezi supra, 2.4.2), masivele cu formă de singular au ca particularitate faptul că pot să apară ca nedeterminate în poziţia de subiect, atunci când se asociază cu verbe reflexiv-pasive cu sens impersonal (Se face / se vinde / se cumpără vin.) sau cu verbele predicative afi, a exista (Apă este multă.). Substantivele nonnumărabile masive şi abstracte se deosebesc de substantivele numărabile şi prin faptul că la singular, în poziţia de complement direct pot să fie nedeterminate: Beau vin., Cere milă., faţă de * Citeşte carte, (vezi şi supra, 2.4.2.3). Articulate hotărât, masivele se comportă asemeni substantivelor utilizate generic. Ataşarea articolului hotărât cu valoare generică la un substantiv numărabil are ca efect omogenizarea referentului (Omul este o fiinţă gânditoare.), pe când, în cazul masivelor, al căror referent este omogen prin natura lui, articolul hotărât generic nu antrenează nicio schimbare de conţinut. Astfel, atât în enunţul Vinul este prietenul cel mai bun la petreceri, cât şi în enunţul Beau vin., substantivul vin (folosit generic, atunci când este articulat hotărât, sau nongeneric, atunci când este nearticulat) are o referinţă omogenă. Este posibilă însă şi o citire nongenerică a 107 masivelor articulate hotărât în situaţia în care articularea se datorează anaforei: Am cumpărat vin. Vinul a plăcut invitaţilor mei. 4.2.2.4. Ca operaţie de atribuire a cantităţii, cuantificarea prezintă, în cazul masivelor, anumite particularităţi. Cuantificarea definită, cu ajutorul numeralului, nu se poate realiza, întrucât prezenţa unui numeral pe lângă un substantiv masiv implică trecerea acestuia în clasa substantivelor numărabile, trecere însoţită de modificări de sens (ex: două vinuri poate însemna „două sorturi de vin" sau „două porţii de vin"). Dintre cuantificatorii nedefiniţi care se asociază masivelor, se distinge nişte, cu valoare partitivă, însoţind atât un substantiv plurale tantum (nişte icre), cât şi un substantiv singulare tantum (nişte nisip). în română, în exprimarea ideii de partitiv, construcţia cu nişte este echivalentă cu substantivul nume de materie neînsoţit de niciun determinativ cantitativ (Mănânc nişte/0pâine.). Ca şi nişte, ceva se poate combina cu un substantiv masiv singulare tantum sau plurale tantum: nişte / ceva ulei, nişte / ceva cuişoare. Cei doi cuantificatori nu sunt însă substituibili decât în cazul masivelor. în vecinătatea unui substantiv abstract nonnumărabil, nişte nu este admis: ceva talent, dar *nişte talent, ceea ce dovedeşte că nişte reprezintă un cuantificator nedefinit specific masivelor. Alţi cuantificatori acceptaţi de substantivele masive (şi abstracte) cu formă de singular, dar excluşi din vecinătatea substantivelor numărabile la singular, sunt mult, puţin, destul, câtva: cf. mult, puţin, destul lapte / talent, dar *mult, puţin, destul, câtva tablou. Exprimarea cantităţii definite se realizează în cazul masivelor cu ajutorul unor substantive exprimând în diverse feluri cantitatea, în construcţii precum: un kilogram de, o bucată de, o cantitate de etc. Cuantificatorii masivelor pot fi comuni cu cei ai substantivelor numărabile sau specifici. Un cuantificator comun pentru cele două tipuri de substantive este, de pildă, gruparea o cantitate de (o cantitate de ulei /mere). Dimpotrivă, o multitudine de, un ansamblu de, un număr de nu pot cuantifica decât substantivele numărabile (o multitudine de valori, un număr de bănci), iar o parte de, un pic de se asociază, de obicei, cu substantive nonnumărabile masive: o parte de zahăr, două părţi de ulei (formulări ca acestea apar în reţetele culinare pentru desemnarea unor măsuri exacte) sau cu substantive nonnumărabile masive şi abstracte: un pic de miere / icre; un pic de noroc / răbdare. într-o situaţie aparte se află cuantificatorii (un) sfert de şi (o) jumătate de, acceptaţi atât în vecinătatea masivelor: o jumătate de unt, un sfert de praf de copt (în stilul eliptic al reţetelor culinare), cât şi pe lângă substantivele numărabile, cu condiţia ca acestea din urmă să denote referenţi care se pot împărţi în părţi egale: o jumătate de măr / capitol. Cu rol de cuantificatori sunt folosite şi unele substantive care evocă forma de prezentare curentă a materiei, în construcţii precum: un triunghi de brânză, un cub de gheaţă, un pătrat de ciocolată. Cantitatea aproximativă poate fi exprimată prin asocierea masivelor cu substantive care capătă o valoare expresivă, evocatoare, în construcţii precum: o mână de făină, un vârf de cuţit de piper, un praf de sare etc. 108 Alte construcţii, utilizate cu sens conotativ, determină într-o manieră hiperbolică extensiunea substantivului masiv: un râu de sânge, un nor de fum, un munte de nisip etc. Foarte frecvente sunt construcţiile care indică o cuantificare definită a masivelor cu ajutorul unor nume de unităţi de măsură (un kilogram de făină, un litru de ulei). Ca unităţi de măsură pot fi utilizate însă şi alte substantive: un calup de brânză, de pildă, are o mărime şi o cantitate precisă, aşa cum, într-o situaţie determinată, o cană de vin sau o halbă de bere înseamnă o cantitate exactă din acel lichid. Spre deosebire de construcţiile cuantificatoare cu prepoziţia de, care se combină cu un substantiv al cărui referent, reprezentând întregul, este nedefinit, nedelimitat (un kilogram de piersici, un litru de apă), construcţiile cu prepoziţia din presupun ca ansamblul, întregul din care se prelevează o anumită cantitate să fie delimitat: o parte din/o jumătate din (acest) vin Imăr. Adesea, construcţiile cu de prezintă restricţii suplimentare de combinare faţă de construcţia cu din: o bucată de brânză vs o bucată de masă; o bucată din brânză / din creion. Dacă prepoziţiile de şi din intră în construcţii cu rol de cuantificare partitivă a masivelor, ca substantive nonnumărabile, prepoziţia partitivă dintre, care indică selectarea unei părţi din întreg, nu apare decât în combinaţie cu substantivele numărabile: câţiva dintre studenţi, unul dintre copii, (vezi şi Prepoziţia, 3.1.1.1. C, 3.1.2.2). 4.3. Substantivele colective Substantivele colective reprezintă o subclasă de substantive caracterizate semantic prin referirea la o entitate prezentată ca ansamblu de unităţi. 4.3.1. Caracteristici semantice Un substantiv colectiv denotă un ansamblu compus din părţi distincte (decompozabile până la indivizi), constituite anterior, omogene între ele, dar autonome şi eterogene faţă de întreg. De exemplu, o pădure este o astfel de entitate compusă din părţi distincte, decompozabile până la individ - un copac. Aceste părţi ale pădurii, deşi autonome şi eterogene faţă de întregul pe care îl reprezintă, sunt omogene între ele, ceea ce permite substantivelor colective de a exprima, la singular, un ansamblu. Trăsătura [+ Pluralitate] este prezentă, aşadar, în matricea semantică a substantivului. 4.3.1.1. Proprietăţile semantice ale substantivelor colective se referă la posibilitatea de a cumula sau de a diviza entităţile componente ale ansamblurilor denotate. Proprietatea de referinţă cumulativă este proprietatea de uniune a conţinuturilor redate de două sau mai multe entităţi de acelaşi tip. Substantivele colective se caracterizează printr-o referinţă cumulativă eterogenă: adăugând o armată la o altă armată obţinem fie o armată mai mare, fie două armate separate. Proprietatea de referinţă cumulativă distinge substantivele colective de substantivele masive, care se caracterizează prin omogenitate, pentru că denotă substanţe continue (adăugând apă la apă, obţinem mai multă apă) - vezi supra, 4.2.1.1. Elementele componente ale entităţii colective sunt autonome şi reunirea lor 109 nu implică o unitate cu formă sau structură fixă: mai mulţi arbori formează o pădure sau o livadă. Substantivele colective se caracterizează şi prin proprietatea de subansamblu (diviziunea unei entităţi plurimembre): o armată se poate împărţi în mai multe armate (cavalerie, infanterie, artilerie etc), susceptibile, la rândul lor, de a se diviza (divizie, regiment, batalion, pluton, escadrilă). Entităţile rezultate sunt mai mici decât întregul, dar de aceeaşi natură. Diviziunea nu este infinită: ultima parte dintr-un buchet este o floare, iar dintr-o armată - un soldat, deci o entitate noncolectivă, individuală. Posibilitatea de a descompune o entitate colectivă şi de a obţine o entitate individuală distinge încă o dată substantivele colective de masive, caracterizate prin omogenitate distributivă (ultima parte din apă este tot apă). Vezi supra, 4.2.1.1. 4.3.1.2. în funcţie de diferite criterii semantice pot fi identificate mai multe tipuri de substantive colective. Din punctul de vedere al entităţilor denotate, substantivele colective se pot repartiza în trei clase lexicale: (a) substantive al căror sens specifică natura membrilor ansamblului: familie (totalitate a persoanelor unite prin legături de sânge sau de alianţă), popor (totalitate a locuitorilor unei ţări), pădure (ansamblu al arborilor care cresc într-o strânsă dependenţă pe o suprafaţă de teren), buchet (mănunchi de flori), flotă, juriu, armată, cler, barou, harem, palmares, public, cireada, brădet etc; (b) substantive al căror sens specifică numărul membrilor ansamblului: duzină (zece sau douăsprezece obiecte de acelaşi fel care formează un întreg), cvartet (ansamblu de patru unităţi), pereche, divizie, triumvirat etc. (pe lângă trăsătura [+ Pluralitate] conţin o informaţie cantitativă proprie, actualizată); (c) substantive care nu precizează nici numărul, nici membrii ansamblului şi care au nevoie de un determinativ care să specifice componenţa acestuia: clasă (de elevi, de adjective etc), grup (de oameni, de case etc), grămadă, mulţime, ansamblu, colectiv, maldăr, morman, droaie, serie etc. Unele substantive colective se pot specializa semantic prin utilizare frecventă cu o anumită categorie de membri: echipă, formaţie, fără determinativ, actualizează sensul de grup sportiv, respectiv muzical, dar pot pierde această informaţie semantică, păstrând-o doar pe aceea de [+ Pluralitate] în sintagme de tipul echipă de cercetători, formaţie de corali. în funcţie de trăsătura semantică [+ Animat], substantivele colective pot fi nonanimate (arinişte, bănet, palmares, stivă), animate nonumane (cireada, haită, roi), umane (clan, dinastie, juriu, ligă, trib) sau insensibile la acest parametru clasificator (pâlc de stejari / oameni, droaie de fluturi/ copii / cărţi). 4.3.1.3. Substantivele colective reprezintă o clasă deschisă care admite utilizări contextuale pentru membrii clasei, dar şi treceri de la alte tipuri de substantive, care primesc accepţie colectivă. Asocierea cu determinativul indicând componenţa ansamblului poate da naştere unor structuri fixe: ciorchine de struguri, stol de păsări, cartuş de ţigări, banc de peşti, cireada de vite, haită de lupi, herghelie de cai, roi de insecte, muşuroi de furnici, recif de corali, hoardă de tătari etc, în care substantivele 110 colective se specializează semantic după natura entităţii calificate. Doar limbajul literar poetic permite spargerea expresivă a structurilor fixate. Se remarcă nota de improprietate a termenilor, legată de apariţia lor în contexte unice, diferite de cele fixate de uz: un stol de gânduri (M. Eminescu, Strigoii), o herghelie de insule înnebunite (Şt. Aug. Doinaş, Urletul), regat cu noroade de îngeri (Şt. Aug. Doinaş, Psalmul XII), popoare de muşte, mafia libelulelor (Şt. Aug. Doinaş, Jurnal de actualităţi desuete), turme de umbre măreţe (A. Blandiana, Unire), hergheliile de stele şi cirezile de crini (G. Ţărnea, Elegia încurcăturilor), armate de ţânţari agonizând (FI. Mugur, Portretul unui necunoscut), cârduri lungi de blonde lune şi popoarele de stele, turmele de stânce risipite cu splendoare, oştiri de flori, păduri de nori, popor de zei (M. Eminescu, Memento mori). Accepţie colectivă primesc şi substantivele comune sau proprii în contexte care presupun selectarea de proprietăţi aparţinând referentului iniţial şi aplicarea lor, prin transfer, referentului discursiv: utilizări metaforice (elita, crema societăţii; drojdia, pleava comunităţii), metonimia sau sinecdoca de număr: Timişoara era în stradă, (numele oraşului pentru totalitatea locuitorilor lui) Tot Evul Mediu a fost dominat de libertinaj, (numele perioadei istorice pentru indivizii respectivi) Artistul a plictisit o sală de două sute de spectatori, (locul pentru spectatorii pe care îi adăposteşte) Inamicul vine spre noi. Aşa e omul. (singular pentru plural) 4.3.2. Caracteristici morfosintactice Caracteristicile mofologice şi sintactice ale substantivelor colective sunt consecinţele directe ale specificului lor semantic. Din punct de vedere gramatical, aceste unităţi lexicale îşi clarifică statutul prin comparaţia cu substantivele individuale şi cele masive, cu care au multe trăsături comune. 4.3.2.1. Din punctul de vedere al structurii morfologice, unele substantive colective sunt formaţii intrinsec colective, neanalizabile, simple: armată, caravană, grup, muşuroi, stivă etc. Altele sunt derivate, analizabile, valoarea colectivă fiind efectul adăugării unui sufix colectiv la o bază individuală: brădet, tineret, mulţime, studenţime, adunătură, argintărie, sticlărie, zmeuriş, tufiş, insectar, instrumentar etc. 4.3.2.2. Sub raportul genului gramatical, substantivele colective pot fi de genul feminin (hoardă, haită, trupă, colecţie, stivă, caravană, fanfară, gardă etc.) sau neutru (grup, muşuroi, clan, cârd, trib, roi etc). Caracterul animat al componentelor grupului trece pe planul al doilea şi nu contravine specificului de conţinut al clasei neutrului (categoria neutrelor cuprinde, în general, substantive denumind inanimate). 4.3.2.3. Substantivele colective admit, în principiu, categoria de număr, deşi denotă indivizi constituiţi într-un ansamblu. Comportamentul este identic cu al numelor individuale, care rămân însă ataşate la singular ideii de unicitate internă (un copac, mulţi / doi copaci): o pădure, mai multe păduri; o haită, mai multe haite; o stivă, mai multe stive; un grup, mai multe grupuri; un cvartet, mai multe cvartete; un insectar, mai multe insectare etc. 111 Utilizate la singular, substantivele colective sunt echivalente cu un substanti individual la plural şi reprezintă argumente ale unei predicaţii de tipul verbuh reflexiv a se aduna: Afară s-a adunat mulţimea. = Afară s-au adunat oamenii. In funcţie de tipul de predicaţie logică, substantivele colectiv trimit fie la ansamblu, fie la individ: Buchetul era uscat, (predicaţia este distributivă şi are în vedei componentele ansamblului) Buchetul era mare. (predicaţia este solidară, colectivă şi are î vedere ansamblul denotat) 4.3.2.4. Posibilităţile combinatorii ale substantivelor colective sunt larg acestea funcţionând sintactic asemenea substantivelor prototipice (pot ocupa orie poziţie sintactică). Substantivele colective apar frecvent în structuri binominale în care reprezin centrul de grup: un buchet (de flori). Adjunctul (un substantiv precedat d prepoziţie sau un substantiv în genitiv) poate fi omis şi codifică relaţia parte ■ întreg: Grupul de studenţi înainta rapid., Grupul studenţilor înainta rapid. Grupul înainta rapid. Atunci când poate fi interpretat ca reprezentând ui cuantificator, substantivul colectiv are tendinţa de a trece pe poziţia adjunctulu (O grămadă I droaie I mulţime de) oameni înaintau rapid. La nivelul grupului nominal, substantivele colective admit determinanţi di tipul: acest, fiecare, orice, alt, acelaşi, niciun şi pot desemna fie entităţi colectiv» (Fiecare regiment şi-a ocupat poziţia; începea lupta.), fie specii (Fiecare regimen are o organizare proprie.). Semnificaţia de pluralitate internă este relevată şi di posibilitatea combinării substantivelor colective animate, umane, la singular ci adjective de tipul unanim, numeros, eterogen sau expresia în unanimitate Scriitorul avea o familie numeroasă., Cotidianul se adresa unui public destul dt eterogen., Juriul a votat în unanimitate pentru concurentul cel mai tânăr. Substantivele colective nu se pot combina cu determinantul nişte, cu valoare partitivă, ceea ce le distinge de substantivele masive: * nişte buchet, *nişte colectiv, nişte echipă, nişte duzină. De asemenea, nu sunt întotdeauna compatibile cu adjuncţii substantivelor individuale care compun ansamblul: fotbalist gras, * echipe grasă; jurat blond, juriu blond; monedă lucioasă, colecţie lucioasă; fotografie clară, album clar; ţigări cu filtru, cartuş cu filtru etc. Perechile posibile suni consecinţe ale perfectei corespondenţe semantice dintre substantivele colective şi cele individuale componente: soldat curajos, armată curajoasă; copac verde, pădure verde; spectator tânăr, public tânăr etc . 4.3.2.5. Substantivele colective aflate în poziţia de subiect impun predicatului acord gramatical, dar permit şi acord după înţeles (vezi II, Acordul dintre subiect şi predicat, 3.1). Selectarea formei de singular sau de plural a verbului (permanenta lor concurenţă) poate fi explicată prin coexistenţa în structura semică a substantivelor colective a două trăsături contradictorii: [+ Pluralitate], conţinută matricial, şi [+ Unicitate], exprimată afixal. în cazul substantivelor de tipul armată, familie, brădet, care îşi specifică intrinsec membrii, acordul este gramatical: Armata a fost disciplinată.. Flota a fost 112 vândută. Doar în accepţii speciale, metaforice, aceste substantivele colective permit apariţia unui determinativ care favorizează un acord prin atracţie: O armată de gospodine au pregătit masa.. Un buchet de complimente erau întotdeauna binevenite. Pentru substantivele colective care îşi precizează componenţa printr-un adjunct substantival, apar două modalităţi de realizare a acordului. Predicatul se orientează fie spre subiectul exprimat prin substantiv colectiv şi prezentat ca o entitate globală, fie spre adjunct, care îşi subordonează termenul colectiv, ca pe un determinant cantitativ. Schimbarea de statut gramatical este, aşadar, efectul unei reinterpretări semantice: (a) acord gramatical, dacă substantivul colectiv este centru de grup (O mulţime agitată de studenţi părăseşte piaţa., Un grup de elevi a apărut într-un minut., Stolul de păsări străbătea văzduhul); Selectarea formei de număr a predicatului depinde şi de articulare. Prezenţa articolului definit întăreşte statutul substantivului colectiv ca centru de grup {Mulţimea de oameni se îndrepta spre centrul oraşului), pe când prin asocierea cu articolul nedefinit se diminuează calitatea substantivală a colectivului în favoarea celei de cuantificator (O grămadă de oameni se îndreptau spre centrul oraşului). (b) acord după înţeles şi prin atracţie, dacă substantivul colectiv are valoare de cuantificator, iar componentul al doilea, deşi nu este în nominativ, este, din punct de vedere semantic, mai adecvat statutului de subiect al predicatului şi impune acordul (O mulţime de oameni s-au strâns în curte., Un grup de elevi au protestat vehement., Un stol de păsări străbăteau văzduhul). în delimitarea subclasei de substantive colective, contextul diagnostic este reprezentat de: incompatibilitatea la singular cu determinantul nişte şi posibilitatea de a se combina cu un verb reflexiv de tipul: a se aduna (cu sensul a se strânge la un loc, a forma un grup). Acest context exclude atât substantivele individuale la sigular ( Omul s-a adunat), cât şi masivele, compatibile cu determinantul nişte. Diversitatea unităţilor şi a trăsăturilor identificate la nivel morfosintactic demonstrează gradul ridicat de eterogenitate al categoriei de substantive colective. 4.4. Substantivele „verbale" şi „adjectivale" Substantivele „verbale" şi cele „adjectivale" sunt subclase de substantive care au caracteristici gramaticale de substantiv şi de verb (nume de acţiune, nume de activităţi, nume de agent) sau caracteristici de substantiv şi de verb / adjectiv (nume de stare) ori caracteristici de substantiv şi de adjectiv (nume ale calităţii). Specificul gramatical al acestor cuvinte derivă din specificul lor semantic. 4.4.1. Caracteristici semantice Substantivele „verbale" se referă la acţiuni {plecare), la activităţi {înot, navigaţie) sau la stări (suferinţă). Acţiunea poate fi privită sub aspectul realizării ei în anumite circumstanţe (operaţiuni de căutare; posibilităţi de manevră) sau poate fi privită în sine, abstract, independent de circumstanţe, şi nu ca realizare. Această diferenţă semantică, dintre „acţiune" şi „faptul de a săvârşi acţiunea", este sesizabilă numai în context: După pierderea procesului [după ce a pierdut procesul], a plătit despăgubiri., ,acţiune"; Se serba acolo [...] pierderea înrâuririi lor politice. (M. Eminescu, Publicistică), „faptul de a fi pierdut". 113 Substantivele „adjectivale" se referă la stări (atenţie) sau la însuşiri (bunătate, înălţime). „Acţiunea", „activitatea" (de obicei exprimate prin verb), „starea" (exprimată prin verb sau / şi prin adjectiv), „însuşirea" (redată prin adjectiv) sunt în acest caz conceptualizate într-un mod propriu substantivului. Substantivul denumeşte ca entitate „acţiunea"/„activitatea"/„starea"/„însuşirea" la care se referă. Prin modul de conceptualizare a referentului şi prin funcţia în comunicare, cuvintele analizate aici sunt nume ale referentului. Substantivele „verbale" şi cele „adjectivale" denumesc (se referă la) acţiuni, activităţi, stări, însuşiri. Substantivele din această categorie pot denumi agentul, numindu-1 pe cel care face acţiunea sau activitatea ori pe cel care se află într-o anumită stare (băutor, vânzător, deţinător, subst. suferind). Prin natura referentului lor, cele mai multe dintre substantivele cu sens verbal sau adjectival sunt abstracte (vezi supra, 4.1). în clasa abstractelor se includ numele de acţiune (anulare, diagnosticare, insistenţă, promulgare), numele de activităţi (impresariat), unele nume de stări (tristeţe) sau de însuşiri (curaj, fermitate). Sunt concrete majoritatea numelor de agent (cititor, fumător, solicitant), dar şi câteva nume de însuşiri sau de stări, în general fizice (lungime; furnicătură, usturime). Substantivele „adjectivale" sunt abstracte sau concrete în funcţie de adjectivul corespunzător (tristeţe - trist, lungime - lung). Multe substantive „verbale" sau „adjectivale" abstracte dezvoltă valori metonimice concrete, devenind polisemantice. De regulă, numele de acţiune exprimă şi rezultatul concret al acţiunii: clădire „acţiunea de a clădi" şi „edificiu"; denumire „acţiunea de a denumi" şi „nume", cercetare (ştiinţifică) „acţiunea de a cerceta" şi „operă ştiinţifică". Unele nume de acţiune exprimă, de asemenea, locul acţiunii (parcare), obiectul acţiunii (Cumpără mâncare şi băutură.), instrumentul (felicitare „carte poştală ilustrată prin care cineva este felicitat"), rareori, agentul (conducere „persoană sau colectiv care conduce"). Adesea substantivele polisemantice sunt contextual ambigue (instrucţiuni pentru parcare „acţiune, rezultat / loc al acţiunii"). 4.4.2. Caracteristici morfosintactice 4.4.2.1. Din punctul de vedere al structurii interne, unele dintre aceste substantive sunt formaţii analizabile prin raportare la o bază verbală sau adjectivală, fiind interpretabile ca nominalizări ale verbului ori ale adjectivului: infinitive lungi şi supine substantivale (în special nume de acţiune - plecare, mers), formaţii cu sufixe - postverbale (blocadă, navigaţie, cititor), postadjectivale (bunătate, prezenţă), excepţional şi derivate de la adjective numerale (întâietate), formaţii regresive (balans, pândă) etc. Pe lângă nominalizările propriu-zise, există o clasă largă de substantive care nu se leagă morfologic de un verb sau de un adjectiv sau se leagă numai indirect de verb. Ele au sensuri lexicale similare cu cele ale nominalizărilor, ceea ce le permite să-şi asocieze o parte dintre contextele specifice substantivelor cu bază verbală sau adjectivală. Sunt în această situaţie următoarele categorii de substantive: (a) cuvinte de bază, neanalizabile, de tipul comă, conflict, criză, exod, transfuzie; 114 (b) împrumuturi neologice recente, în curs de adaptare, precum consulting, hold-up, replay; (c) formaţii analizabile ca fiind create de la o bază substantivală, adesea de la o nominalizare preexistentă, fie prin ataşarea unui prefix, ca în antipoluare ( a antipoluă), coproducţie (*a coproduce), fie prin combinare cu un element de compunere, ca în hipotracţiune ( a hipotrage), macrofilmare ( a macrofilma), microimprimare ( a microimprimă), teletransport ( a teletransporta), fie prin compunere (uneori încorporând obiectul direct al verbului, ca în omucidere - a ucide om); (d) formaţii (semi)analizabile ca fiind derivate de la substantive neverbale, cum este banditism. în acest tip se încadrează numeroase nume de agent: drumeţ, mesager, softist (vezi şi infra, 5.2.2.2). în unele cazuri, sensul verbal este exprimat printr-un element de compunere: cardiotomie „intervenţie chirurgicală pe inimă", genocid „uciderea unui grup uman, naţional, etnic etc", suicid „sinucidere". 4.4.2.2. Natura duală (substantivală şi verbală / adjectivală) a acestor cuvinte se revelează prin raportare, pe de o parte, la substantivul comun propriu-zis - ce denumeşte (clase de) obiecte „(in)animate", „concrete" - şi Ia substantivul abstract, iar, pe de altă parte, fie la verb - în special la formele de infinitiv şi de supin (asemănătoare semantic şi uneori identice ca structură internă mai ales cu numele de acţiune ori de stare) -, fie la adjectiv. 4.4.2.2.1. Trăsăturile substantivale sunt comune numelor de acţiune, de activităţi, de stare, de însuşiri şi de agent. (a) Substantivele „verbale" şi cele „adjectivale" au flexiune de tip nominal: realizează opoziţiile obişnuite ale substantivului, cu mărci specifice - desinenţe de gen, de număr, de caz (fugă /fugi), morfeme de determinare (apariţie, o apariţie, apariţia). Unele substantive invariabile sunt compatibile exclusiv cu mărci proclitice (un du-te-vino). Majoritatea substantivelor „verbale" şi „adjectivale" sunt de genul feminin (apariţie, ceartă, voioşie) sau de genul neutru (dezgust, înot, rapt). Infinitivele lungi substantivale sunt feminine (plecare), iar supinele substantivale sunt neutre (bărbierit). Doar numele de agent cu trăsătura [+ Animat] pot fi de genul masculin (băutor, drumeţ). Opoziţia de număr se realizează parţial la numele de acţiune, de stare şi de activităţi. Majoritatea numelor de acţiuni şi de stări, fie abstracte, fie concrete, au forme de plural (aerisiri, diagnosticări, periaje, plecări; anemii, crize, iritări, tristeţi). Pluralul este mai rar la numele de activităţi (navigaţii). Sunt defective de plural numele de acţiune - în toate contextele care se referă la „faptul de a săvârşi acţiunea" (Se serba acolo [...] pierderea înrâuririi lor politice, „faptul de a fi pierdut", M. Eminescu, Publicistică), în general numele de însuşiri (credulitate, întâietate), unele nume de stare (îndeosebi postadjectivale, precum captivitate, saţietate, dar şi neanalizabile, ca pace), numeroase nume de activităţi (ciobănie, pescuit). Dintre numele de acţiune, sunt defective de plural unele supine sau participii substantivale (dârdăit, fripta „joc") şi neologisme neadaptate, neanalizabile, precum consulting. (b) Sintactic, substantivele „verbale" şi cele „adjectivale" sunt compatibile cu funcţiile îndeplinite de substantivul propriu-zis: Plecarea va fi mâine., subiect; 115 Măsoară lungimeu., complement direct; Nu dă importanţă anemiei., complement indirect etc. (vezi supra, 3.2). Numele de acţiune sunt totdeauna ambigue în poziţia de complement secundar, ele exprimând, pe lângă valoarea de bază, şi unele valori derivate, cum e cea de „rezultat al acţiunii": // învăţ citirea rapidă. Substantivele „verbale" şi cele „adjectivale", centru al grupului nominal, sunt compatibile cu unii adjuncţi ai substantivului propriu-zis, cum sunt: genitivul posesiv (pacea lui, voioşia copiilor), dativul posesiv (mersu-ţi), determinanţi de tipul acest (plecarea aceasta), adjective calificative (conflict nou, suferinţă grea), grupările cu prepoziţia de (muncă de teren), inclusiv adverbele introduse de prepoziţii (certăreţul de atunci), formele verbale de supin (refuzul de neacceptat), propoziţia relativă (amărăciuneape care o simţea) - vezi supra, 3.1.1). Substantivele „verbale" şi cele „adjectivale" nonnumărabile sunt în general compatibile cu contextele abstractelor nonnumărabile: se combină cu cuantificatorii de tipul atât(a) (atâta credulitate, atâta mers), cu articolul nedefinit în prezenţa unui determinativ (care poate fi implicit în construcţiile exclamative de tipul Am organizat un pescuit!, Era de o bunătate...!), sunt cuantificabile prin niciun şi compatibile, în construcţii verbale, cu adverbele deloc, defel şi cu gruparea câtuşi de puţin(ă) (Nu-ţi dau nicio întâietate, deloc întâietate.). Substantivele „verbale" / „adjectivale" numărabile sunt compatibile cu contextele abstractelor numărabile: se combină cu cuantificatorii de tipul atât(a) la plural sau şi la singular (atâtea crize, atâta insistenţă, atâtea insistenţe), cu numeralele cardinale şi cu adjectivele nehotărâte (două plecări, multe aptitudini, fiecare infidelitate), cu articolul nedefinit la singular în absenţa determinativelor (o plecare, o discordie), cu articolul nişte la plural (nişte plecări), cu negativul niciun, cu adverbele deloc, defel etc, substantivul având formă de singular sau de plural (Nu văd nicio iritare, deloc iritare.; Până în iunie nu organizăm nicio plecare cu autocarul, nu organizăm deloc plecări cu autocarul.); vezi supra, 4.1.2.1.2. 4.4.2.2.2. Trăsăturile verbale I adjectivale variază ca pondere în raport cu: clasa semantică (fiind mai numeroase la numele de acţiune, mai puţin numeroase la numele de stare şi slab reprezentate la celelalte substantive „verbale" sau „adjectivale"), cu tipul de formaţie (manifestându-se îndeosebi la infinitivul lung substantival) şi cu sensul lexical contextual (trăsăturile nonsubstantivale verbale / adjectivale apărând mai ales în contextele nonambigue, în care valorile „acţiune", „stare" etc. se actualizează neechivoc). Natura semnificatului („acţiune", „stare" etc.) este specifică pentru verb sau pentru adjectiv. (a) Substantivele „verbale" şi cele „adjectivale", centru al grupului nominal, sunt compatibile Cu unii adjuncţi ai verbului ori ai adjectivului, fie în forma pe care aceşti adjuncţi o au în grupul verbal, respectiv în grupul adjectival, fie într-o formă specifică adjuncţilor care apar de obicei în componenţa grupului nominal (vezi II, Grupul nominal, 2.2). Astfel, unele nume de acţiune se combină cu atributul în dativ (corespunzător în grupul verbal complementului indirect) - predarea limbii române străinilor, context din care sunt excluse toate celelalte substantive. Substantivele postverbale admit un adjunct corespunzător subiectului, complementului direct sau complementului prepoziţional al verbului de bază: genitiv subiectiv (mersul trenului - Trenul merge., exodul populaţiei - Populaţia 116 pleacă, emigrează.) sau obiectiv (vânzarea casei - Vinde casa., deţinătorul titlului - Deţine titlul, Fugeau de teama războiului. - pentru că se temeau de război), grupare prepoziţională cu de, corespunzătoare subiectului sau complementului direct (defilare de trupe - Defilează trupe., acordare de vize - Acordă vize., lauda de sine - Se laudă pe sine.), adjectiv corespunzător subiectului sau complementului direct din grupul verbal (control sârb - Sârbii controlează., vânzări imobiliare -Vinde imobile.). Substantivele deverbale conservă regimul cazual de dativ (acordarea de burse studenţilor, a acorda burse studenţilor), regimul prepoziţional (dependenţa de, dependent de) şi conjuncţional (dorinţa să, a dori să) al verbului de bază. Substantivele provenite din adjective conservă regimul prepoziţional (atenţie la, atent la; receptivitate la, receptiv la) şi conjuncţional (curiozitatea să, curios să; siguranţa că, sigur că) al acestora. In special numele de acţiune şi unele nume de stare se combină cu atributul adverbial fără prepoziţie: sosirea aici (acum). Numele de acţiune şi câteva nume de stare care au corespondent verbal sau adjectival se pot combina cu anumiţi cuantificatori specifici verbului sau şi adjectivului, care nu apar în combinaţii cu substantivele comune propriu-zise: amânarea de două ori, frecvent; deţinerea puterii pentru prima dată; existenţa pentru prima dată a unor dovezi; prezenţa pentru prima dată, de două ori în aceeaşi zi etc. (dar casa de două ori, frecvent, pentru prima dată); vezi II, Grupul nominal, 2.4.5). Substantivele „verbale" şi cele „adjectivale" păstrează configuraţia de roluri actanţiale a verbului / adjectivului din care provin sau cu care se înrudesc semantic: Agentul (munca lui - el munceşte) etc. (vezi II, Grupul nominal, 2.3.4). (b) Substantivele „verbale" şi cele „adjectivale" care au o structură teinporală intrinsecă se pot combina cu verbe de aspect (a lansa în fabricaţie, a îşi întrerupe existenţa, Nu se mai sfârşeşte melancolia). Substantivele „verbale" sau „adjectivale", ca adjuncţi în diverse combinaţii sintactice, îşi pot asocia unele contexte specifice verbului sau adjectivului: Agentul (comisii de anchetă), circumstanţa (mod de lucru, momentul tristeţii). (c) Substantivele „verbale" şi cele „adjectivale" se combină cu prefixele negative ne-, in-, non-: neconformitate, nediscriminare, inexistenţă, nonagresiune. Negaţia apare rareori la nume de agent, ca nefumător (şi cu totul excepţional în formaţii ca inactivitate „lipsă de activitate", care se situează la limita dintre numele de activitate şi cele de stare). Substantivele cu formă negativă au corespondent verbal (nediscriminare - a nu discrimina) ori adjectival (neatenţie - neatent). Negaţia substantivelor are caracter nesistematic. Ea reprezintă un aspect particular al negaţiei „lexicale" şi are ca bază analogia cu negaţia verbelor (gramaticală) sau cu cea a adjectivelor. Prefixul ne- marchează, de asemenea, forma negativă a verbelor la gerunziu, la participiu şi la supin. Prefixele ne-, in-, non- sunt comune substantivelor negative şi adjectivelor negative. Frecvent sunt formaţii substantivale concurente, realizate cu prefixe negative diferite: neagresiune, nonagresiune; insubordonare, nesubordonare, nonsubordonare. 117 Trăsăturile verbale sau / şi adjectivale ale formaţiilor substantivale interpretabile ca nominalizări ale verbului ori ale adjectivului se explică prin legătura acestor substantive cu baza din care provin. Compatibilitatea pe care substantivele cu bază nonverbală / nonadjectivală ori substantivele neanalizabile (microimprimare, exod, vezi supra, 4.4.2.1) o manifestă faţă de contextele specifice verbelor sau faţă de cele ale adjectivelor se datorează semanticii acestor substantive. Ambiguitatea semantică favorizează manifestarea trăsăturilor substantivale; comp. Exerciţiul cerut a fost citirea rapidă a textului, (nume de „acţiune" sau numele unei metode, sens în care valoarea de „acţiune" este implicită; în calitate de substantiv, este însoţit de un atribut adjectival) şi citirea rapid a textului până a doua zi (nume de „acţiune", cu atribut adverbial neintrodus de prepoziţie). Caracteristicile de tip verbal ale substantivelor variază în ce priveşte tipul de substantiv (cele mai asemănătoare cu verbul sunt infinitivele lungi - nume de acţiune sau de stare, în contextele nonambigue semantic, în care semnificaţia „acţiune", respectiv „stare", este neechivocă - vezi şi supra, 4.4.1). Dintre formele verbului, substantivul este mai apropiat de supin, cu care are în comun o serie de trăsături, cum este neacceptarea determinativelor clitice complemente directe sau indirecte (vezi Forme verbale nepersonale, 4.4). 4.5. Substantivele proprii Numele proprii alcătuiesc o clasă de substantive care se opune substantivelor comune prin particularităţi semantice şi gramaticale. Ambele clase substantivale denumesc obiecte (în sens foarte larg), deosebindu-se prin natura şi scopul denominaţiei: substantivele comune desemnează obiecte încadrate în clase prin referirea la anumite trăsături generale esenţiale, în timp ce substantivele proprii denumesc obiecte pe care le identifică, individualizându-le în cadrul unei clase generale. Numele proprii reprezintă un sistem de denominaţie suplimentară, fiind atribuite unor obiecte desemnate prin numele comun, generalizator al clasei din care fac parte. Denominaţia prin substantive proprii are un caracter restrâns, fiind limitată la anumite clase de obiecte: persoane, animale, locuri etc. 4.5.1. Caracteristici semantice 4.5.1.1. Din punct de vedere semantic, substantivele proprii, definite contradictoriu, fie prin absenţa înţelesului, fie prin bogăţia semnificaţiei, se deosebesc de numele comune nu atât prin incapacitate semantică, cât prin realizarea specifică a sensului. Mobilitatea sau libertatea denominativă a numelor proprii, care pot individualiza orice obiect, explică manifestarea semantică exclusiv contextuală a acestei clase de substantive. Numele proprii sunt lipsite de sens în afara actului denominativ de individualizare a unui anumit obiect. Relaţia (temporară) care se stabileşte între numele propriu şi obiectul denumit, dependentă de contextul situaţional, atribuie numelui propriu o semnificaţie legată exclusiv de obiectul individualizat. 118 Unele particularităţi semantice, precum lipsa de conţinut intrinsec şi polivalenţa denominativă, apropie numele proprii de pronume, sugerând încadrarea lor în clasa substitutelor. Gruparea numelor proprii în clasa substitutelor ridică însă numeroase dificultăţi privitoare la incapacitatea sau la capacitatea limitată de substituţie prin nume proprii, al căror uz individual se opune generalizării specifice pronumelor. Numele propriu nu poate reprezenta în enunţ decât obiectul denumit, al cărui nume comun nu este înlocuit, ci dublat, de cele mai multe ori în cadrul unei structuri (vecinul Ion, maica Filofteea, doctorul Popescu, clinele Grivei etc). Ca şi substantivul comun, numele propriu poate fi substituit de un pronume, al cărui rol de „substitut al substitutului", în acest caz, este greu de accceptat. Natura substantivală a numelor proprii se manifestă, mai ales, în comportamentul lor gramatical. 4.5.1.2. Substantivele proprii se subclasifică, potrivit specializării lor în denumirea şi individualizarea unor obiecte aparţinând unei anumite clase semantice, în: (a) nume proprii de persoană I antroponime (prenume, nume de familie, supranume): Ion, Măria, Popescu, Munteanu, Arghezi, Păstorel etc; (b) nume de animale I zoonime: Grivei, Lăbuş, Roibu, Joiana etc; (c) nume de locuri I toponime (nume de teritorii, de localităţi, de forme de relief, de ape etc): Europa, România, Banat; Bucureşti, Zimnicea; Ceahlău, Detunata; Şiret, Bistriţa etc; (d) nume de corpuri cereşti sau astronime: Alcor, Andromeda, Saturn etc; (e) nume de sărbători (religioase sau laice): Crăciun, Paşti, 1 Decembrie etc; (f) nume de evenimente (istorice sau culturale): Războiul de Independenţă, Reforma, Renaşterea etc; (g) nume administrative (de întreprinderi, instituţii, organizaţii etc): Nufărul, Electroputere, Teatrul Naţional, Fundaţia pentru Literatură etc; (h) nume comerciale (mărci de produse sau denumiri de firme, restaurante, magazine etc): săpun Lux, vopsea Cromatic, Ambasador, Lido, Metro etc; (i) titluri ale unor texte ştiinţifice, opere artistice etc: Dicţionarul explicativ al limbii române, Istoria românilor, Luceafărul, Moromeţii etc. Fiecare subclasă de nume proprii prezintă particularităţi semantice şi gramaticale specifice. Subclasificarea numelor proprii nu este rigidă. Numele proprii se transferă frecvent dintr-o subclasă onomastică în alta, potrivit necesităţilor denominative. Apartenenţa unui nume propriu la o anumită subclasă onomastică este determinată contextual. 4.5.2. Caracteristici morfosintactice Substantivele proprii prezintă toate categoriile gramaticale ale substantivului: genul, numărul, cazul şi determinarea, cu unele particularităţi explicabile prin specificul lor denominativ. Categoriile gramaticale ale substantivelor proprii se manifestă caracteristic atât la nivelul distincţiei faţă de substantivele comune, cât şi la nivelul deosebirilor dintre subclasele onomastice prototipice: nume de persoane, nume de animale, nume de locuri. 119 4.5.2.1. Sub raportul genului, substantivele proprii se manifestă ca substantivele comune: au gen fix şi trei clase de gen: masculine, feminine şi neutre. Genul numelor de animate (antroponime şi zoonime) este motivat semantic şi se exprimă prin terminaţii specializate şi prin omonimii specifice. 4.5.2.1.1. Substantivele proprii prezintă unele particularităţi legate de încadrarea lor în clase de gen. Ca nume suplimentare de individualizare a unor obiecte reprezentate şi prin nume comune, substantivele proprii se fixează, în general, ca masculine, feminine sau neutre, fie după genul substantivului comun care desemnează obiectul: acest Ţarcă [munte], această Blagoveştenie [sărbătoare], acest Cora [magazin] etc, mai ales dacă genul este motivat: acest Preda, această Carmen etc, fie după forma lor (după terminaţiile similare celor ale numelor comune): acest Orion [constelaţie], acest Policolor [fabrică], această Andromeda [constelaţie], această Corcova [sat] etc, mai ales dacă numele proprii provin de la nume comune: acest Moldoveanu, această Padina etc. Ezitând între aceste două tendinţe, unele nume proprii prezintă variante de realizare a genului la acelaşi nume propriu: acest Toaca, această Toaca [munte], acest Jupiter, această Jupiter [planetă] etc. Clasele de gen ale substantivelor proprii se constituie diferit la nivelul subclaselor: (a) Numele de persoană (prenumele) şi numele de animale, având în vedere trăsăturile semantice ale clasei de obiecte individualizate (animate personale, animate nonpersonale), se încadrează exclusiv în două clase de gen, masculine: Ion, Alexandru, Grivei, Azor etc. şi feminine: Ana, Elena, Joiana etc, constituind inventare onomastice specializate în denominaţia persoanelor / animalelor de ambele sexe: seria numelor proprii masculine, seria numelor proprii feminine. Atribuirea de nume masculine unor fiinţe de sex feminin şi invers, admisă teoretic având în vedere libertatea denominaţiei onomastice, este mai puţin obişnuită în uz. Numele proprii (prenume şi zoonime) provenite de la numele comune se aleg, în general, în condiţiile concordanţei de gen: acest Ghiocel, această Garofiţa etc, respectiv acest Ursu, această Bombonica etc Utilizarea unor nume comune feminine ca nume proprii masculine este o excepţie, prezentă mai ales la unele nume de animale: Zdreanţă, Frunza, Creastă-bătută etc, provenite din substantive din clasa nonanimatelor şi folosite în denumirea animatelor, al căror gen gramatical nu corespunde genului natural. Prin specific denominativ, numele de familie şi unele prenume, mai ales hipocoristice, care pot fi atribuite unor persoane atât masculine, cât şi feminine, se încadrează în genul comun: acest lonescu, această Ionescu, acest Preda, această Preda, acest Vali, această Vali. Forma de gen în cazul fiecărui context adjectival variază în raport cu persoanele denumite. (b) Cele mai multe nume de locuri, al căror gen este fixat fie după numele comun al obiectului, fie după formă, sunt de genul feminin: această Românie, această Moldovă, această Craiovă, această Bistriţă etc, şi de genul neutru: acest Bolintin (aceste Bolintinuri), acest Criş (aceste Crişuri) etc. Numai numele de locuri cu formă de plural (nume de localităţi, nume de munţi) admit contexte specifice masculinului: aceşti Iaşi, aceşti Carpaţi, aceşti Bucegi etc. 120 4.5.2.1.2. Din punctul de vedere al exprimării categoriei genului, numele proprii se deosebesc de substantivele comune atât prin specificitatea unor terminaţii pentru marcarea genului, cât şi, mai ales, prin frecvenţa acestora, caracteristică fiecărei subclase onomastice. Prenumele se remarcă prin frecvenţa în seria masculină a terminaţiei vocalice: -ă, rară la substantivele comune de acelaşi gen, dar frecventă la numele proprii de persoană, mai ales prin prezenţa numeroaselor derivate diminutivale cu sufixele: -ilă, -ică, -iţă, -ucă, -uţă: Petrilă, Petrică, Petriţă, Petrucă, Petruţă etc, precum şi a unor hipocoristice: Duţă, Lică, Nilă, Niţă, Sucă etc. In seria feminină a prenumelor, terminaţia -ă, specifică substantivelor comune feminine, nu apare decât la formele nearticulate (de regulă de vocativ) ale unor prenume terminate în -a: Ană < Ana, Evă < Eva, Cătălină < Cătălina etc. Specifică exprimării genului feminin la numele proprii este terminaţia -a (cu variantele -ea, -ia); substantivele comune de gen feminin cunosc numai terminaţia -a. Această terminaţie domină seria prenumelor feminine: Ana, Eva, Floarea, Măria, Silvia etc, deşi este înregistrată şi la unele prenume masculine: Luca, Toma, Cosma, Mircea, Costea, Horia etc, precum şi seria numelor de animale: Frida, Dumana, Cornuta, Bălaia, Bucălaia etc. La multe dintre numele proprii de acest fel, terminaţia -a corespunde sufixului moţional, care derivă frecvent feminine de la prenume şi zoonime masculine. Adaptarea prenumelor străine feminine se realizează de cele mai multe ori prin adjoncţiunea terminaţiei -a: Clarisa, Denisa, ludita etc. La numele proprii de inanimate, terminaţia -a {-ea, -ia) apare şi la numele de locuri: Suceava, Timişoara, Bistriţa, Dochia, Mălaia etc, la numele de corpuri cereşti: Andromeda, Asteropa, Ursa, Amaltea, Casiopeea, la unele nume de sărbători: Drăgaica, toate de genul feminin, opunându-le numelor proprii masculine sau neutre, cu alte terminaţii'vocalice, semi vocalice sau consonantice. în toate subclasele onomastice, specificul feminin al terminaţiei -a (-ea, -ia) se consolidează prin numele proprii provenite de la substantive comune şi adjective substantivizate de genul feminin, fixate, de obicei, în forma lor articulată, ca în cazul prenumelor: Floarea, Domniţa, Crenguţa etc, al majorităţii numelor de animale: Fetiţa, Bombonica, Breaza, Pestriţa etc, al numelor de locuri: Poarta, Adâncată, Crucea, Cheia, al numelor de sărbători: înălţarea, al numelor de corpuri cereşti: Balanţa, Fecioara, Rariţa etc. 4.5.2.1.3. Chiar şi în cazul unor manifestări gramaticale similare la numele proprii (de persoană şi de animale) şi la substantivele comune (mobile), precum formarea, prin derivare moţională, a unor perechi substantivale în raport cu genul: masculin / feminin: Călin > Călina, Popescu > Popeasca, Joian > Joiana, Murgu > Murga etc, apar unele deosebiri atât sub aspectul frecvenţei, cât şi al mijloacelor derivative. La numele proprii de persoană, mai ales la prenume, derivarea de tip moţional predomină, puţine nume masculine neavând un corespondent feminin derivat: Horia, Mircea, Vintilă etc. Uneori prenumele masculine din cadrul perechii onomastice de gen se formează prin derivări de tip regresiv de la prenumele feminine: Brânduş < Brânduşa. 121 Sufixele moţionale ale derivării onomastice sunt diferite de cele din derivarea lexicală. La prenume, predomină sufixul moţional -a (corespunzător sufixului moţional lexical -ă): Constantin - Constantina, Dumitru - Dumitra, Voicu - Voica etc. Neînregistrat în derivarea lexicală, cu o frecvenţă redusă la numele proprii, sufixul moţional -ina, caracteristic sistemelor onomastice ale limbii latine şi ale multor limbi apusene, formează perechi de gen, având ca bază prenume româneşti: Nicoară / Nicorina, Grigore / Grigorina, Haralambie / Haralambina, Dumitru / Dumitrina, Oprea / Oprina etc. Acelaşi rol revine sufixului moţional -eta, adaptare a sufixului francez -ette în prenume ca Antoaneta, Georgeta, Nicoleta, sufix care se extinde în derivarea formelor feminine de la prenume masculine, creând perechi de gen inexistente iniţial: Grigore / Grigorieta, Ioan / Ioaneta, Gheorghe / Gheorghieta. în sistemul antroponimic popular, mai ales în cel arhaic, derivarea moţională este specifică şi numelor de familie. Forma feminină derivată este atribuită unei membre a familiei, de obicei soţia purtătorului numelui de familie (ca nume marital), formând o pereche onomastică de gen. Derivarea moţională a numelor de familie se realizează cu diverse sufixe specializate, specifice numelor proprii: -a: Constantineasca < Constantinescu, Popeasca < Popescu, Buzeasca < Buzescu etc, -ina: Papadopolina < Papadopol, Rosettina < Rosetti, -oasa: Achimoasa < Achim, Dârligoasa < Dârligă etc, -uţa: Lunguţa < Lungu etc, unele corespunzătoare sufixelor moţionale lexicale -easa: Buduleasa < Budulea, Băşoteasa < Başotă etc, -iţa: Grăuriţa < Graur, Lupiţa < Lupu etc, -oaia: Dabijoaia < babija, Furtunoaia < Furtună, Ianuloaia < lanulea, Moruzoaia < Moruzi etc. Formarea numelor proprii feminine prin derivare moţională se extinde şi la numele de locuri: Grohotu > Grohota, Năroiu > Năroaia, Bârlogu > Bărloaga, Hopu > Hoapa, Bucovicioru > Bucovicioara, Bucureşti > Bucureştioara etc, ca şi la crearea numelor masculine de la numele feminine: Comoru < Comoara, Nedeiu < Nedeia, Fătăciuniu < Fătăciunea. 4.5.2.2. Sub raportul numărului, numele proprii, prin specificul lor denominativ, sunt dificil de încadrat între substantivele numărabile sau nonnumărabile. Pe de o parte, numele propriu se atribuie unui singur obiect dintr-o clasă de obiecte numărabile, fiind destinat individualizării (singularizării) obiectului, ceea ce îl apropie de substantivele nenumărabile. Pe de altă parte, posibilitatea ca mai multe obiecte ale unei clase să primească acelaşi nume creează condiţia numărabilitaţii substantivelor proprii. Caracterul numărabil al substantivelor proprii se manifestă prin compatibilitatea cu determinanţi adjectivali (de obicei, cantitativi) la plural: adjective numerale cardinale: doi Ioni, doi Ionescu, două Ane, două Craiove etc, adjective nehotărâte: aţâţi, destui, mulţi, puţini, oricâţi Ioni, Popescu, Popeşti, atâtea, destule, multe Ane, Marii, adjective interogative şi relative: câţi, câte: câţi Ioni, câţi Popeşti, câţi Iaşi, câte Craiove, câte Bolintinuri. 4.5.2.2.1. în general, numele proprii se comportă ca substantive nonnumărabile, acceptând numai un singur tip de context adjectival: (a) acest Rarău, acest Orion, acest An Nou, acest Cromoplatin etc; (b) această Dunăre, 122 această Astarte, această Bobotează, această Rama, această Ciuleandra etc; (c) aceşti Carpaţi, aceşti Gemeni, aceşti Paşti etc; (d) aceste Toance, aceste Capricornide, aceste Rusalii, aceste Memorii etc şi se încadrează în cele două clase ale substantivelor defective de număr: singularia tantum, prin acceptarea exclusivă a contextelor de singular (a) sau (b) şi pluralia tantum, prin compatibilitatea cu unul dintre contextele (c) sau (d). Numele proprii singularia tantum aparţin unor subclase onomastice care servesc denominaţiei unui număr mic de obiecte sau care corespund unor necesităţi de individualizare strictă a obiectului: numele de corpuri cereşti: Albireo, Aldebaran, Alcor, Astarte, Amalthea etc, unele nume administrative: Academia Romană, Medisan, Petrom etc, numele de evenimente istorice sau culturale: Unirea Principatelor, Răscoala de la Bobălna etc. Neacceptarea singularului caracterizează un număr redus de nume proprii de grup, care denumesc, cu o formă de plural, membrii unei comunităţi sau localitatea unde trăiesc: Bucureşti, Poienari, Potecaşi, Ioneşti, Popeşti etc, lanţuri muntoase: Carpaţi, Balcani, Anzi etc, arhipelaguri: Azore, Antile etc, constelaţii: Gemeni, Peşti etc, roiuri meteoritice: Aquaride, Caetide etc, precum şi la nume proprii moştenite, fixate în română sub formă de plural, cum sunt numele de sărbători: Paşti, Rusalii, Sânziene etc. Unele substantive proprii pluralia tantum manifestă tendinţa de refacere a unei forme de singular (marcate de articolul definit), adecvate specificului individualizator al numelor proprii: Bucureştiul/Bucureştii, laşiul/Iaşii, Pastele/ Paştii etc, precum şi unor necesităţi stilistice (metaforice sau metonimice): Balconul / Balcanii, Carpatul / Carpaţii etc. Uneori, forma de plural acceptă două tipuri de contexte adjectivale: de singular şi de plural (vezi infra, 4.5.3.1), manifestându-se ca un nume propriu invariabil sub aspectul numărului: acest Bucureşti / aceşti Bucureşti etc. 4.5.2.2.2. Tratate ca substantive numărabile, numele proprii care pot denumi mai multe obiecte dintr-o clasă realizează, ca şi numele comune, cele două valori ale categoriei, singular şi plural, acceptând contexte adjectivale specifice, dar mult mai rar decât substantivele comune: N-am ştiut cum că în ziua / Douăzeci şi şapte iuni / îşi serbează aniversarea / Toţi voinicii şi Sămsunii. (M. Eminescu, Felicitare), S-au dus Tachii amândoi / Vai de noi! (I. L. Caragiale, O şedinţă la „Junimea"). Denominaţia mai multor obiecte prin acelaşi nume propriu, diversificată prin adăugarea unor determinanţi, frecventă la numele de locuri: Bolintinul din Deal, Bolintinu din Vale etc. şi la numele de corpuri cereşti: Ursa Mare, Ursa Mică etc. permite referinţa la ambele obiecte printr-o formă de plural: în spate aveam munţii Naharniţa şi îmbele Muşe. (Al. Odobescu, Pseudokinegetikos), îşi uneşte câmpiile până în Ciorogârla şi Bolintinuri. (T. Arghezi, Cu bastonul prin Bucureşti), El a bătut izvoarele tuturor Bistriţelor, neagră, albă, aurie. (V. Voiculescu, Lostriţa). Forma de plural a unor nume proprii care sugerează denominaţia multiplă poate fi metaforică, valorificând stilistic unele trăsături ale denumirii, cum sunt: circulaţia numelui în anumite straturi sociale: Nu vrea să ieie plata... de la Gheorghi şi Marini... (C. Negruzzi, Păcatele tinereţilor), De la curţi fugeau în codri Ane 123 (L. Blaga, Balada mierlei), Popeştii au devenit aristocraţii zilelor noastre. (T. Arghezi, Pravilă) sau în anumite medii etnice: Perechi duminicale de Else şi de Hans / Suiau la hanul mare din deal, unde e dans. (I. Barbu, Burg medieval), specializarea denominativă (nume de femei): şi-alcătuieşte din lumini / amare şi din dulc vânt Ofelii, Margarete, Beatrice. (L. Blaga, Sonata lunii), precum şi calitatea obiectului denumit: aceşti Lachi şi Machi acum nu vorbesc cu caragialisme. (G. Ibrăileanu, Numele proprii), albi ca beduinii vastelor Sahare (I. Minulescu, Pastel de toamnă), Sau sunt morile doar îngeri / ce-au căzut din cer prin Spânii? (L. Blaga, Don Ouijotte) Vor să dărâme Jilavele internaţionale (P. Istrati, Pescuitorul de bureţi); orientată către Meca şi Medina, Ierusalimele turce şi arabe... (T. Arghezi, Semne cu creionul). 4.5.2.2.3. Realizarea paradigmatică a categoriei numărului la numele proprii prin diferenţierea formelor de singular şi plural urmează modelul flexionar al numelor comune. Desinenţele, adjoncţiunea desinenţei de plural la forma de singular (opoziţia: 0 / desinenţă), înlocuirea morfemului de singular cu cel de plural (opoziţia desinenţă de singular / desinenţă de plural), prezenţa, în unele situaţii, a alternanţelor fonetice sunt aceleaşi ca la substantivele comune. Spre deosebire de flexiunea de număr a substantivelor comune, numele proprii din diferite subclase onomastice, dar mai ales numele de persoană, prezintă câteva opoziţii morfologice specifice, între terminaţiile de singular: -a (-ea, ia), neînregistrate la substantivele comune, şi desinenţe de plural ale substantivelor comune masculine: -al-1 Toma / Torni: Sunt sătul de Torni necredincioşi. (B. P. Hasdeu, Sarcasm şi ideal), care poate fi marcată suplimentar de alternanţă consonantică Leonida ILeonizi: Naţie de Leonizi, de Mitici, de Caţavenci... (E. Lovinescu, Paşi pe nisip); -ea I - ' Voinea / Voini: Va pune şi pe vreun Voinea..., dar Voinii ca Voinii să-i lăsăm...(I. Heliade-Rădulescu, Aminitirile şi impresiile unui proscris); -i(i)a I ~i(î)i leremia / Ieremii: Atunci apar Isaii şi Ieremii. (I. Heliade-Rădulescu Aminitirile şi impresiile unui proscris). Mijloacele specifice de exprimare a numărului la unele nume proprii de grup (nume de familie) includ derivarea formelor de plural de la un nume propriu singular cu ajutorul sufixului colectiv -eşti: Cantemir / Cantemireşti, Ipsilanti / Ipsilănteşti etc, concurat uneori de sufixul -oni: Lăzăroni, Vasiloni etc, precum şi desinenţa de plural -i: Basarabi / Basarabeşti, Cantacuzini / Cantacuzineşti, Cantemiri / Cantemireşti etc. 4.5.2.3. Sub raportul categoriei cazului, substantivele proprii se manifestă omogen în privinţa preluării, în general, a modelului flexionar al numelor comune, manifestat în omonimii şi mărci cazuale specifice. Cu toate acestea, cele două clase substantivale prezintă unele deosebiri în exprimarea distincţiilor cazuale. Numele de persoană (prenume, nume de familie, supranume) masculine prezintă ca indice specific al valorilor de G şi D singular, morfemul proclitic lui: casa lui Ion, li dau lui Ion partea mea. etc cu tendinţa de extensiune la clasa femininelor: lui Măria, lui Ioana etc, mai ales la numele străine, cu terminaţie 124 nespecifică de gen: sufletul lui Manon... (G. Ibrăileanu, Creaţie şi analiză), teatrul lui Ralu Caragea... (I. Masoff, Istoria teatrului românesc). în comparaţie cu alte mijloace de exprimare a G-D, morfemul lui este indice cazual exclusiv pentru prenume masculine cu terminaţie consonantică: lui Ion, lui Pop, lui Păstorel etc. sau vocalică: -ă, -e, -i, -o: lui Petrică, lui Vasile, lui Luigi, lui Romeo. La prenumele masculine cu terminaţia -a (-ea, -ia), ca şi la cele cu terminaţiile -u, -i, şi -w, morfemul lui concurează indicii enclitici ai G.D: lui Amza / Amzei, lui Luca / Lucăi, lui' Badea/ Badei, lui Gruia / Gruii etc, respectiv, lui Petru / Petrului, lui Matei /Mateiului, lui Sămădău /Sămădăului etc. Specializarea morfemului lui în exprimarea cazurilor G-D singular depăşeşte clasa numelor proprii personale, fiind prezent şi la numele de animale: mieunatul e a lui Bob (T. Arghezi, Zmeu'); stăpâna lui Jap... (Gala Galaction, Viteazul Jap), extinzându-se şi la numele de locuri: curgerile line a lui Arno şi lui Miunione (V. Alecsandri, Suvenire din Italia) sau la numele de corpuri cereşti: oamenii lui Marte sunt o ficţiune (G. Bogza, Cartea Oltului), strălucirea lui Orion (Camil Petrescu, Patul lui Procust). 4.5.2.4. Poziţia numelor proprii faţă de categoria determinării este legată de specificul lor denominativ. Prin funcţia lor de individualizare, numele proprii sunt implicit determinate, neparticipând la opoziţia nedeterminat / determinat, caracteristică numelor comune. 4.5.2.4.1. Numele proprii acceptă articolul nedefinit (nehotărât), în condiţii specifice, care nu corespund categoriei determinării. Articularea nedefinită a substantivelor proprii nu corespunde unui grad redus de individualizare prin nume a obiectului, ca la numele comune. Atât prenumele propriu-zise: Luca, Ion, Ana, Carmen, ca termeni nearticulaţi, cât şi prenumele cu articol nedefinit: un Luca, un Ion, o Ana, o Ană, o Carmen, ca termeni articulaţi, sunt forme determinate în aceeaşi măsură prin funcţionalitatea lor individualizatoare. Neparticipând la opoziţiile categoriei determinării, articularea prenumelor cu articol nedefinit reprezintă o încadrare formală a numelor proprii în contexte de identificare, de tipul: un băiat Luca, o fată Ana, un câine Bubico, un sat Vidra etc, cu elipsa numelui comun al obiectului denumit. în asociere cu numele proprii, articolul nehotărât poate îndeplini rolul de indice de gen, număr şi caz al numelui propriu. Uneori, articularea nedefinită a numelui propriu are valori stilistice metaforice: un Harpagon mascat, un Eminescu al zilelor noastre, o Dulcinee visată sau metonimice: un Grigorescu, un Aman (tablouri), un Sadoveanu (volum) etc, prezenţa articolului nedefinit marcând conversiunea numelui propriu în substantiv comun. 4.5.2.4.2. în mod specific, în cazul prenumelor feminine, deosebirea dintre forma „articulată" şi cea „nearticulată" are rolul de a diferenţia V de N-Ac: Ana, Măria, respectiv, A/iăf!], Măriei^, forme de vocativ utilizate paralel cu cele cu desinenţă -o: Ano, Mărio, mai frecvente în exprimarea colocvială. 4.5.2.4.3. în general, numele proprii nu acceptă determinanţi de tipul articolului definit. în contextele specifice articulării numelor comune, numele proprii prezintă forme fără articol: Zău şi Matei ăla. (D. Zamfirescu, Tănase Scatiu), Arthur al meu să ia şi el o dată premiu. (I. L. Caragiale, Premiul întâi), 125 Zdreanţă cel cu ochii de faianţă (T. Arghezi, Zdreanţă), Lesbos mi-a dedicat un templu (I. Minulecpu, Romanţa necunoscutei), Orion apune de frica Scorpiei... (M. Caragiale, Craii). 4.5.2.4.4. La cele mai multe nume proprii, masculine şi feminine, terminaţia: -u (iu): Petru, Alexandru, Sadu, Giurgiu etc, respectiv -a: Toma, Luca; Ana, Măria, Craiova etc. nu reprezintă articularea definită a substantivului. Numele proprii de acest fel apar în contextele specifice nearticulării la substantivele comune: In drumul spre păcat, în toamnă, apriga Smaranda hotărî plecarea lui Ion la Socola. (G. Călinescu, Ion Creangă), e clasica Viena din visuri. (G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu). 4.5.2.4.5. Prezenţa articolului hotărât la numele proprii provenite de la nume comune: Crinu, Badea, Domniţa, Mărăcinele, Intorsura, Cheia, Ponoarele etc. marchează exclusiv transferul substantivului comun într-o clasă denominativă destinată individualizării unui obiect. Substantivele comune se fixează, ca nume proprii, de obicei în forma lor articulată definit, adecvată noului rol denominativ, dar şi în forma lor nearticulată, ca în cazul prenumelor masculine Stejărel, Brăduţ, Arin etc, a numelor de familie: Brad, Croitor, Pădure, Găină etc, a numelor de locuri (mai ales la plural): Poieni, Vârfuri, Brazi etc. Articularea definită, respectiv, nearticularea substantivului comun transferat în clasa numelui propriu nu implică determinarea sau nedeterminarea numelui propriu rezultat din acest transfer. Numele proprii de provenienţă lexicală se distribuie, indiferent de forma de articulare a substantivului comun iniţial, atât în contexte care cer nedeterminarea numelor comune: acesta Arin, Brad, acest Badea, această Domniţa, cât şi în contexte care presupun determinarea: împreună cu Arin, împreună cu Brad etc. 4.5.2.4.6. Aparenta articulare a unor nume proprii, cu terminaţii care coincid cu forma articolului definit -u, -a: Stancu, Măria, Popescu(l) etc. sau care fixează forma articulată a numelui comun din care provin: Crinu, Croitoru, Garofiţa etc. permite încadrarea în modelele flexionare ale numelor comune. Deşi, iniţial, numele proprii sunt forme neparticipante la categoria determinării, după modelul substantivelor comune, se creează variante „nearticulate" ale unor substantive, de obicei, din seria celor cu terminaţia -a: prenumele Ană < Ana, Mărie < Măria, Medee < Medeea, Floare < Floarea etc, nume de animale: Joiana < Joiana, Miercurice < Miercuricea, nume de locuri: Sovejă < Soveja, Amaradie < Amaradia etc, dar şi din seria celor cu terminaţia -u: prenumele Rad < Radu, Gel / Gelu, Ionaşc < Ionaşcu etc. Prezenţa variantelor „nearticulate" are caracter sistematic la prenumele feminine şi sporadic la prenumele masculine. Distribuţia contextuală a variantelor „nearticulate" ale prenumelor, ca şi a numelor din alte subclase onomastice, este similară cu cea a formelor nearticulate ale numelor comune: Din Frusina subţiratică... ieşise acum o Frusină plină şi aurie... (G. Galaction, Gloria Constantini), Pireul apare ca o Spanie imaginară.. (Al. Rosetti, Note din Grecia ). Paralel, se creează variante articulate ale numelor proprii aparent nearticulate, care se distribuie în contexte specifice articulării numelor comune: M-ar putea speria pe mine / Popii toţi, de-aş fi eu Vladul (G. Coşbuc, Rada), 126 Păltinişul este o proiecţie a spiritului. (G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş), Wall-Street-ul fiind sediul marilor bănci. (C. C. Giurescu, Jurnal de călătorie) Variantele nearticulate ale unor nume proprii aparent articulate, precum şi variantele articulate ale unor nume proprii aparent nearticulate, stabilesc, uneori, cu numele proprii de bază, opoziţii formale după modelul opoziţiei nearticulat / articulat a numelor comune: variantă nearticulată / nume propriu cu aspect articulat: Această Ană nu mai era Ana care i se supunea. (L. Rebreanu, Ion), respectiv, nume propriu cu aspect nearticulat / variantă articulată: Ce ştiu despre Olt? Oltul înseamnă un destin. (G. Bogza, Cartea Oltului). Noua opoziţie formală specifică numelor proprii nu corespunde din punct de vedere funcţional opoziţiei de determinare caracteristică numelor comune, întrucât ambii termeni ai opoziţiei îşi păstrează valoarea de individualizare. Prezenţa opoziţiei între aspectul articulat şi nearticulat al prenumelor are menirea exclusivă de a adecva forma numelor proprii la situaţiile contextuale care impun, la numele comune, nearticularea sau articularea. 4.5.3. Declinarea substantivelor proprii Declinarea substantivelor proprii are particularităţi care o disting de cea a substantivelor comune, deşi numele proprii manifestă, în general, tendinţa de încadrare în modelul flexiunii numelor comune. Defectivitatea de număr, posibilitatea de exprimare a cazurilor prin indici sintetici şi analitici, uneori în variaţie liberă şi, mai ales, neparticiparea numelor proprii la opoziţia de determinare, utilizarea formelor articolului definit ca afixe flexionare complică sistemul declinării numelor proprii, care se realizează diferit în cadrul subclaselor onomastice. Numele proprii se manifestă mai mult ca substantive neregulate decât în cadrul flexiunii regulate, clasificarea în declinări fiind posibilă numai pentru o parte dintre numele proprii, care adoptă modelul flexionar al substantivelor comune. 4.5.3.1. Sub raportul numărului de afixe ale paradigmei, numele proprii, cu excepţia numelor de locuri se manifestă, în general, ca substantive invariabile, realizând cazul G-D prin afixul proclitic lui, specific masculinelor: lui Ion, lui Croitorii, lui Grivei, lui Jupiter, lui Saturn etc, dar extins şi la substantivele feminine: lui Carmen, lui Popeasca, lui Fifi, lui Astarte etc. Afixul proclitic lui marchează exclusiv cazul G-D singular al numelor proprii masculine, cu terminaţie consonantică: lui Ion, lui Muntean etc. sau vocalică: -ă, -e, -i, -o: lui Ionică, lui Vasile, lui Luigi, lui Romeo. La numele de persoană masculine variabile (vezi supra, 4.5.2.3), morfemul lui concurează indicii enclitici ai G-D: lui Toma / Tomei, lui luca / Lucăi, respectiv, lui Alexandru / Alexandrului, lui lonescu /lonescului, lui Matei /Mateiului etc. 4.5.3.2. După modelul substantivelor comune, unele nume proprii se manifestă ca substantive variabile, având, însă, forme flexionare diferite, marcate prin: (a) desinenţe propriu-zise sau / şi (b) afixe enclitice provenite din articole definite. Din punctul de vedere al numărului de afixe distincte, substantivele proprii variabile, spre deosebire de cele comune, au fie două forme distincte de singular 127 (se are în vedere defectivitatea de număr a substantivelor proprii, formele de plural fiind nespecifice), fie o formă unică de singular. Substantivele proprii variabile se deosebesc sub raportul omonimiilor realizate, precum şi prin tipul de afixe (a) sau / şi (b), care marchează forma de G-D. Substantivele proprii variabile prezintă două tipuri de omonimii, parţial similare cu cele realizate de substantivele comune. I. Fp singular, N = Ac; F2: singular, G = D Caracterizează: (a) substantivele proprii feminine, care prezintă următoarele tipuri de afixe: Fj -a (Ioana, Craiova); -eea (Salomeea), -i(î)a, -îa (Măria, Sinaia); F2: -eî(Ioanei, Craiovei, Salomeei, Măriei, Sinaiei), realizate uneori ca -ii (Ioanii, Craiovii, Salomeii, Mariii, Sinăii). Formele de plural (F3), sunt reprezentate de afixe distincte: -e (Ioane, Craiove), -î(Salomei, Sinăi), -i(î) (Marii) (b) substantivele masculine care prezintă următoarele afixe: F!: -u (Alexandru); - i (Matei), -u (Bartolomeu); F2: -lui (Marcului, Mateiului, Bartolomeului). Formele de plural (F3), rare, sunt reprezentate de afixe distincte: -/ (Alexandri), l(Bartolomei). II. Fj: singular, N = Ac; F2 (= F3): singular, G = D (= plural, N = Ac = G = D). Corespunde flexiunii variantelor nearticulate sau articulate nedefinit ale substantivelor proprii feminine, care prezintă următoarele tipuri de afixe: Fi: -ă (o) Ioană, o Craiovă; -e: (o) Salomee, o Dobroge, (î)e: (o) Mărie, (o) Sinaie; F2; -e: (unei) Ioane, (unei) Craiove, (unei) Dobroge, -î: (unei) Salomei, (unei) Marii, (unei) Sinăi. In cazul formării pluralului numelor proprii, formele de plural sunt omonime cu forma de G-D singular. III. Fi: singular, N = Ac = G = D; F2: plural, N = Ac = G = D. Corespunde flexiunii substantivelor proprii (nume de locuri) neutre care prezintă următoarele tipuri de afixe: Fi;-0 (consoană) (Cluj); -u (Lotru); -u (Bacău); -iu (Streiu); F2 -ur' (Lotruri, Bacăuri, Streiuri). 4.5.4. Numele propriu, at gaura aia [...] de ozon din atmosferă. (CORV, „cică, după părerea lumii"). Adverbializarea este neîncheiată la substantivele care se referă la momente sau la intervale de timp: Călătoreşte noaptea (vara, joia etc.).; A suferit toată viaţa din cauza asta. (CORV) (vezi şi supra, 2.3.1). Conversiunea acestor cuvinte se manifestă morfologic prin reducerea flexiunii: ele nu participă la opoziţii de determinare (fiind utilizate în forma nearticulată sau în cea articulată enclitic, diferenţiate semantic - comp. Pleacă dimineaţă. „în dimineaţa următoare" cu Pleacă dimineaţa, „totdeauna în timpul dimineţii; în fiecare dimineaţă"); nu participă la opoziţiile de caz; unele păstrează formal opoziţia de număr, neutralizată însă la nivel semantic, singularul putând exprima, ca şi pluralul, ideea de „repetiţie" - Citeşte noaptea I nopţile, „(aproape) în fiecare noapte", Duminica I duminicile mergeam în excursie, „(aproape) în fiecare duminică". Alte substantive se utilizează cu valoare adverbială doar în forma de singular (marţea). Modificările sintactice constau în limitarea distribuţiei acestor termeni, pe de o parte, în raport cu anumiţi regenţi, iar, pe de altă parte, în raport cu adjuncţii specifici substantivelor. Astfel, substantivele care tind să se adverbializeze apar în poziţie de circumstanţial dependent sintactic de verbe, de adjective / adverbe - Citeşte noaptea., necesar(ă) iarna, sau în poziţie de atribut dependent de regente 130 reprezentate prin anumite substantive abstracte - prezenţa ei acasă dimineaţa. Ca regenţi, ele selectează, în general, adjuncţi adjectivali cantitativi (Citeşte noaptea toată / întreaga noapte. - nu şi Citeşte noaptea senină.), iar, în anumite combinaţii, şi adjuncţi posesivi (A muncit întreaga lui viaţă.). Similar este comportamentul gramatical al substantivelor cu sens cantitativ: A alergat ore (kilometri)., Marfa cântăreşte kilograme, (vezi supra, ibid.). Acestea au pierdut flexiunea (nu apar decât cu ferma de plural nearticulat, în contextul dat; nu participă la opoziţiile de caz), îndeplinesc funcţia de circumstanţial cantitativ (A alergat ore.) sau de atribut al unor nume abstracte (mersul pe jos ore în şir), admit numai determinative cantitative (A alergat două I multe ore., A aşteptat ore bune Iîntregi, „multe"). 5.1.1.2. Adjectivarea I adjectivizarea substantivului are caracter excepţional (câini bărbaţi). Modificarea morfologică esenţială este dobândirea compatibilităţii cu mărcile comparaţiei gramaticale, categorie specifică adjectivelor şi adverbelor (câini mai bărbaţi); realizarea opoziţiei de gen, absentă din declinarea substantivală, dar prezentă în cea adjectivală, este discutabilă, deoarece contextele sunt în general ambigue: copil / copilă (Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare, / Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut, / Ce auzi odată copila-mi murmurare. M. Eminescu, Din străinătate); bărbat / bărbată (Zoe! fri bărbată..., I. L. Caragiale, 0 scrisoare) - adjectiv. Semantic, se menţine legătura dintre adjectiv şi substantivul originar: adj. bărbat „(persoană) care are atributele morale ale unui bărbat (vitejie, curaj etc.)"; funcţia denominativă, proprie substantivelor, e înlocuită cu o funcţie adjectivală, de calificare. 5.1.1.3. Substantivul devine prepoziţie, de asemenea, excepţional: graţie, prepoziţie explicată şi prin împrumut sau calc (Graţie lor am reuşit.), mulţumită, prepoziţie explicată prin conversiunea substantivului sau a participiului (Mulţumită lor a câştigat.). Sub aspect morfologic, acest tip de conversiune se manifestă prin invariabilitate formală (prepoziţia fiind un cuvânt neflexibil). Sintactic, substantivul pierde capacitatea de a îndeplini o funcţie şi se transformă în element joncţional; regimul cazual se schimbă (şi anume, se pierde capacitatea termenului de a impune cazul genitiv, specifică substantivelor, fiind înlocuită, după model italian sau francez, cu recţiunea de dativ, improprie cuvântului graţie în utilizarea sa substantivală). 5.1.1.4. Statut morfologic incert, de substantiv sau de interjecţie (rezultată prin conversiunea substantivului), au cuvinte ca Doamne!, Noroc!, în contextele în care ele nu îşi modifică forma, nu îndeplinesc o funcţie sintactică, nu au rol denominativ şi uneori nu au referentul obişnuit din utilizarea lor substantivală: Doamne, vai, cât ai întârziat, fetiţo!, Noroc [= Salut], Ioane, ce mai faci? O situaţie specială au cuvintele jumătate, sfert, doime, treime etc, care sunt substantive, dar exprimă cantităţi precise, ca şi numeralul fracţionar. 5.1.2. Relaţia substantivului cu alte părţi de vorbire se realizează şi prin participarea substantivului la formarea unor derivate, a unor compuse sau a unor locuţiuni. 131 5.1.2.1. Derivarea denominală se realizează progresiv (prin sufixare ori prin prefixare), regresiv (prin suprimarea unui sufix lexical / gramatical ori a unei desinenţe, formaţiile rezultate fiind analizabile şi ca derivate cu sufix „zero"), parasintetic (prin două procedee derivaţionale concomitente, dintre care unul este prefixarea, iar celălalt, sufixarea sau derivarea regresivă). Spre deosebire de conversiune, derivarea nu presupune schimbarea obligatorie a clasei lexico-gramaticale a bazei. Substantivul poate fi încorporat ca bază într-un derivat nesubstantival, realizând astfel un tip de trecere spre altă parte de vorbire: ban > adj. bănesc, bănos; adv. bălteşte. Alteori însă derivarea se produce în interiorul clasei substantivelor, neimplicând treceri de la o parte de vorbire la alta: ban > bănet, bănişor, bănuţ. Dintre afixele denominale (ataşate substantivelor) care schimbă calitatea morfologică a bazei, formând cuvinte nesubstantivale, cele mai multe sunt sufixe verbale, atât lexico-gramaticale, caracteristice clasei de conjugare (a alerta, a aburi, a izvorî), cât şi lexicale propriu-zise (a biciui, a cauteriza, a jefui, a porţiona). Alte sufixe denominale sunt adjectivale (auriu, bănos, codaş, dosnic, lumesc, moţat, săptămânal), mai rar adverbiale (cruciş, prieteneşte). Prefixele ataşate substantivelor formează, de regulă, derivate substantivale (antiatom < atom, supracopertă < copertă). Derivarea denominală cu anumite prefixe schimbă clasa morfologică a bazei (adj. anticar „antitanc" < subst. car [de luptă]; adj. supranumerar < subst. numerar). Uneori substantivul este baza derivării regresive verbale (procedeu livresc - a calamita < calamitate) sau a derivării parasintetice verbale (a împături, a îngropa). Sufixele denominative se combină în general şi cu baze nesubstantivale: -iza, de exemplu, e compatibil de asociere cu substantive (cloroformiza, baladiza), cu adjective (laiciza, efemeriza), cu verbe / nume (memoriza < memora, memorie), cu adverbe (tiptiliza). Foarte puţine sufixe tolerează exclusiv bazele substantivale - de exemplu, -fia (mumifia). Combinarea sufixelor denominative cu un substantiv de bază se realizează în condiţii similare cu cele ale combinării dintre substantiv şi afixele de determinare enclitice (vezi supra, 2.5.5). Substantivul: - îşi menţine forma, fără modificări fonetice ale finalei (dos - dosnic, cf. dosul); - îşi modifică fonetic forma, egală cu rădăcina (semivocalele i, u se detaşează dintr-un diftong descendent final şi se grupează cu vocala iniţială a sufixului, într-un diftong ascendent, această modificare de structură silabică a cuvântului nefiind marcată în scris, ca în pui - puios, cf. puiul; ou - vb. oua, adj. ouătoare, cf. oul); -pierde total sau parţial desinenţa, prin înlocuirea acesteia cu sufixul derivativ (coadă - codaş, cf. coada; dealuri - deluros) sau prin fuzionarea ei cu vocala iniţială de acelaşi timbru a sufixului (fire - firesc, timpuri - timpuriu). 5.1.2.2. Compunerea cuvintelor nesubstantivale la care participă substantivele este mai slab reprezentată. Substantivul apare ca termen constitutiv în: adjective (cuminte), pronume (dumneata < domnia ta), numerale (douăzeci), verbe (mai ales parasintetice - a înmâna < în + mână + suf. -a, a întruchipa < întru + chip + suf. -a), adverbe (acasă, astăzi, altfel, adeseori), conjuncţii (deoarece). 132 La pronumele de politeţe (dumneata, dumneasa, dumneavoastră, dumnealui, dumneaei, dumnealor), gradul de sudură a componentelor (substantivul domnia şi adjectivele posesive ta, sa, voastră sau pronumele personale în genitiv lui, ei, lor) este mai mare decât la îmbinările alcătuite dintr-un substantiv şi un adjectiv posesiv conjunct (maică-sa, vezi supra, 2.7.5). Structura internă a pronumelor de politeţe este semianalizabilă: doar elementul final (adjectivul posesiv sau genitivul) poate fi recunoscut cu uşurinţă, nu şi cel substantival, care şi-a modificat profund aspectul fonetic. Pierderea autonomiei substantivului domnia este totală la pronumele dumnealui, dumneaei, dumnealor, dumneavoastră, care nu au forme variabile după caz: veniţi dumneavoastră, nominativ; casa dumneavoastră, genitiv. Pronumele dumneata, dumneasa, în cazurile genitiv şi dativ, sunt marcate atât în forma substantivului, cât şi în cea a adjectivului posesiv: casa dumitale, dumisale; îţi (îi) răspund dumitale (dumisale). în compusele verbale, adverbiale sau conjuncţionale, substantivul şi-a pierdut autonomia morfosintactică. Formaţiile vechi sau neologice sudate exprimă o semnificaţie globală în care nu se mai recunoaşte sensul substantivului din structură (aurolac, cuminte). 5.1.2.3. Substantivul face parte din numeroase locuţiuni nesubstantivale: adjectivale (fel de fel), verbale (a avea de gând, a-şi da seama, a ţine minte), adverbiale (în doi peri, în fel şi chip, pe de rost), prepoziţionale (faţă de, odată cu), conjuncţionale (de vreme ce, odată ce) etc. 5.2. Treceri înspre clasa substantivului 5.2.1. Conversiunea, prin care se formează numeroase substantive de la orice parte de vorbire, este un proces productiv în română. 5.2.1.1. Verbele participă, de obicei, ca bază a formaţiilor substantivale doar la formele nepersonale (vezi supra, 4.4.2.1; Relaţia verbului cu alte clase lexico-gramaticale, 2.3). Substantivarea / substantivizarea formelor verbale de infinitiv lung (cântare, scriere, citire, coborâre) şi de supin (cântat, scris, citit, coborât) are caracter regulat. La unele verbe se substantivează numai forma de infinitiv lung (a cuteza -cutezare), la altele numai forma de supin (mai ales la cele care aparţin vorbirii populare, uzuale, familiare, ca a cerşi - cerşit, a cotrobăi - cotrobăit), dar sunt şi verbe care nu au corespondent substantival infinitiv lung sau supin (în fondul vechi - a (se) căi - şi neologic - a cadra, a concede). Unele substantive vechi provin din conversiunea infinitivului lung. în limba actuală, când infinitivul lung nu mai este utilizat ca formă a verbului decât în condiţii extern de limitate (cf. dare-ar), -re funcţionează ca un sufix substantival. Ca sufix derivativ, -re formează substantive a căror structură ne permite să le asimilăm cu infinitivul lung, deşi nu corespund unei forme din paradigma flexionară a verbului; aceste substantive sunt vechi (vânzare) sau neologice (cadastrare, capitalizare, manifestare). La substantivele care au în structură sufixul -re, sufixul impune întregii formaţii caracteristicile de substantiv (opunându-1 formei scurte, fără sufix, tipică pentru forma verbală de infinitiv, citire - a citi), dar şi semnificaţia conceptuală 133 (de exemplu, citire „acţiune", faţă de cititor „agent"); radicalul verbal contribuie la sensul substantivului (vezi detalii infra, sub 5.2.2). Mai puţin frecvent se substantivează participiul (completul de judecată; a juca fripta) sau gerunziul (intrândul casei), uneori adjectivat (suferinzii). Accidental, ca autonime (adică expresii autoreferenţiale în context metalingvistic), se substantivează verbele la mod personal (Analizaţi-l pe citesc!). 5.2.1.2. Adjectivele (inclusiv cele provenite din conversiunea participiului) se substantivează curent: bun (comun), bunuri; tânărul acela; rănitul vindecat „omul rănit". De asemenea, unele împrumuturi sunt interpretabile în română ca exemple de substantivare, prin raportare la un adjectiv: (expoziţie) bienală, bienala de la Venezia; Cumpără (materiale) consumabile. Substantivele provenite din conversiunea adjectivului încorporează sensul lexical al substantivului lor regent, subînţeles: (om) rănit, (materiale) consumabile. 5.2.1.3. Mai puţine sunt substantivele explicabile prin conversiunea adverbelor: (a face) binele; (îşi ajută) aproapele. (învechit, utilizat astăzi în limbajul religios). O situaţie specială au adverbele formate cu sufixul -eşte, ca latineşte, devenite un fel de echivalente ale sintagmelor de tipul limba latină, în structuri specifice românei: îl învăţ latineşte „îl învăţ limba latină". Substantivarea altor părţi de vorbire este mai limitată şi oarecum accidentală; sunt în această situaţie: numeralul (Desenează opturi.; fotbaliştii din unsprezecele dinamovist, secundul navei; Se adresează unui terţ.), pronumele (în sinea lui -vechi; şinele, eul lui- neologice, livreşti), interjecţia (oful ei). Substantivarea prepoziţiilor şi a conjuncţiilor este autonimică (Lipseşte [cuvântul] la., II scriu pe şi.). De asemenea, se substantivează: prefixe şi elemente de compunere care dobândesc autonomie prin conversiune (Ce extra-uri oferă? „servicii suplimentare neincluse în preţ"), litere (Lipseşte a-ul.; domnii X şi Y, ca nume proprii), îmbinări mai mult sau mai puţin extinse (Acum, m-am lămurit că nu există un „dincolo de îndoieli"., O. Paler, Autoportret) etc. 5.2.1.4. Mărcile substantivării sunt: -compatibilitatea cu afixele flexionare de tip substantival, şi anume cu articolele (vagul; albul, un alb; plecarea, o plecare; mersul), cu desinenţele -dintre care unele apar exclusiv în declinarea substantivelor, ca -uri, -o (opturi, frumoaso!), şi au astfel rol de „clasificatori" substantivali, indicând neechivoc apartenenţa termenului la clasa substantivului; - compatibilitatea cu adjuncţii specifici substantivului, cum sunt determinanţii nonafixali (acel rănit, această bienală), cu adjectivele numerale cardinale (două plecări), genitivele şi adjectivele pronominale posesive (oful ei I său), adjectivele calificative (consumabile ieftine, mers încovoiat, un mare bine), propoziţiile relative calificative (tânăr care merită să fie admirat) etc. (vezi supra, 3.1.1); - compatibilitatea cu poziţiile sintactice ale substantivului, cum sunt cea de subiect (Bătrânul plânge.), de complement direct (Vizitez bienala.), de complement 134 indirect în dativ (Răspund bătrânului.; opus lui şi), de atribut genitival (răspunsul bătrânului, sfârşitul bienalei) etc; -compatibilitatea cu contextele comune substantivului şi altor părţi de vorbire, dar nespecifice pentru clasa morfologică a bazei conversiunii, de exemplu, în poziţia sintactică de subiect (lipseşte la), de complement direct (scriu şi) etc; - funcţia semantică denominativă (proprie substantivului). Mărcile sintactico-semantice sunt obligatorii şi suficiente. Mărcile de tip afixal pot lipsi uneori: Scrie la. Rareori, apar mărci suplimentare fonetice: de exemplu, eu, folosit substantivat, în contexte ca eul poetic, se rosteşte la iniţială cu [e], faţă de rostirea preiotată a iniţialei [îe], din contextele în care este utilizat ca pronume; substantivările autonimice păstrează rostirea preiotată (pronumele eu), cu excepţia situaţiei în care se face referire la forma grafică (Pronumele de persoana I sg. se scrie corect eu. [eu]). 5.2.2. Derivarea este procesul morfologic principal prin care se formează substantive de la cuvinte-bază nesubstantivale, prin sufixare, regresiv sau parasintetic. Formaţiile sufixale nominale sunt numeroase (cheltuială, cititor), sufixarea fiind procedeul cel mai productiv de formare a cuvintelor în limba română. Formaţiile regresive sunt de asemenea bine reprezentate, prin tipuri productive, mai variate decât în alte limbi (pândă, rugă). Formaţiile parasintetice, în general împrumuturi sau calcuri analizabile, sunt mai puţine (inconvenient, transfug). 5.2.2.1. Inventarul sufixelor nominale este foarte bogat. Unele sufixe nominale sunt formante atât ale substantivelor, cât şi ale adjectivelor: -ant (solicitant, iritant) etc. Uneori aceeaşi formaţie se utilizează ca substantiv sau ca adjectiv, distincţia fiind posibilă doar în context (certăreţul, om certăreţ). Numărul sufixelor exclusiv substantivale este totuşi destul de mare: -(ă)ciune (înşelăciune), -eală / -ială (clipeală, cheltuială), -i_e (tâlhărie), -inţă (căinţă, dorinţă), -(ă)tate (păgânătate) etc. 5.2.2.2. în structura oricărui substantiv derivat sufixai, sufixul este constituentul care impune întregii formaţii caracteristicile de apartenenţă la clasa substantivelor; de exemplu, calitatea de substantiv a formaţiei cheltuială, comparativ cu verbul-bază (a) cheltui, este dată de prezenţa sufixului -ială. Structura internă a derivatului sufixai este astfel analogă cu structura grupului sintactic organizat în jurul unui centru. De aceea sufixul a fost interpretat ca fiind componenta esenţială, „centrul" derivatului în plan formal. Sufixele nominale au un conţinut semantic propriu, care participă la semnificaţia derivatului în ansamblu. Astfel, cele mai multe sufixe nominale impun „categoria conceptuală" a substantivului (fiind specializate semantic pentru anumite categorii de referenţi): „acţiune", „rezultat al acţiunii" (masaj „acţiunea şi rezultatul acţiunii de a (se) masa"), „stare" (usturime „tip de senzaţie"), „calitate" (bunătate „însuşirea de a fi bun"), „agent" (cititor „persoană care citeşte"), „instrument" (fierbător „aparat care fierbe apa etc"), „loc" (imprimerie „atelier etc. unde se imprimă") etc. Componenta principală, „centrul" formaţiei, în plan semantic este considerată a fi baza derivatului: cititor „persoană [= agent] care citeşte", bunătate „însuşirea de a fi bun" etc. 135 O situaţie specială au numele de agent cu bază (formal) substantivală; sufixul acestora încorporează şi semnificaţia unui verb - de obicei „a face" (baza indicând obiectul acţiunii, ca în scandalagiu „persoană care face scandal"), mai rar alte verbe (mesager „persoană care duce, poartă mesaje", baza denotând obiectul acţiunii; grăjdar „persoană care munceşte într-un grajd, îngrijeşte animalele într-un grajd", baza referindu-se aici la o circumstanţă a acţiunii). într-o formaţie ca drumeţ, baza este interpretabilă ca denotând obiectul sau locul acţiunii: „persoană care face [= parcurge] un drum", „care merge, călătoreşte pe drum". Semnificaţia verbală implicită este identificabilă şi la nivelul intuiţiei vorbitorului comun. Derivatele de acest tip sunt analoge formaţiilor delocutive. 5.2.2.3. Cele mai multe sufixe sunt polisemantice. Astfel, sufixele de agent apar şi în nume de instrument, polisemia fiind explicabilă prin legătura strânsă dintre aceşti doi actanţi în desfăşurarea unui eveniment (de exemplu, -tor, cititor „agent", fierbător „instrument / agent"); -eală apare în nume de acţiune (cheltuială) şi de stare (plictiseală) etc. 5.2.2.4. La substantivele derivate regresive, sufixul 0 este cel care impune caracteristicile substantivale şi categoria conceptuală (omor „acţiune" - a omorî), iar la substantivele analizabile ca formaţii parasintetice, acest rol revine de asemenea sufixului, inclusiv în situaţia în care este realizat ca 0 (transfug „agent" - a fugi). 5.2.2.5. Sub aspect flexionar, substantivul derivat nu se deosebeşte de substantivul cu structură internă neanalizabilă la nivel lexical: are gen fix (cititor, bunătate); poate avea flexiune în raport cu numărul (cititor, cititori) şi cu cazul (împrejurime, împrejurimi; negreaţă, negreţe), îşi asociază mărci substantivale specifice (cititorule!, certăreaţă!); participă la opoziţii de determinare (cititor, un cititor, cititorul) - vezi supra, 2,4.4.2.2.1. 5.2.2.6. în combinaţie cu un sufix derivativ, rădăcina bazei nu se modifică fonetic (bun - bunătate) sau suferă modificări ale finalei (vocala finală a bazei fuzionează cu vocala iniţială a sufixului, de acelaşi timbru, în bine - bineţe). Sufixul poate înlocui un morfem (lexico-)gramatical (ling-0 - lingău, negru - negreaţă, precoce - precocitate, secera - seceriş). Sufixul se poate ataşa după un morfem lexical şi / sau gramatical, care rămâne nemodificat fonetic (şti - ştiinţă) sau se modifică (înşela - înşelăciune, pocăni - pocăneală; morfemul fuzionează cu vocala / semivocala iniţială a sufixului, de acelaşi timbru sau de un timbru apropiat, în doi - doime, verde -verdeaţă, voi - voinţă). Adesea modificările nu apar marcate în scris (desinenţa semivocalică devine vocală în greu - greutate). 5.2.2.7. în formaţiile substantivale derivate, sufixele se ataşează la diferite tipuri de baze nesubstantivale. Se combină cu baze verbale numeroase sufixe ale numelor de acţiune: -adă (blocadă), -aj (masaj), -âş (coborâş), -eală / -ială (cheltuială), -(i)une (omisiune), -ură (arsură), -ţie (intervenţie) etc; unele sufixe care formează nume de agent, ca -ant (solicitant), -ăret (cântăreţ), -ău (lingău), -(u)tor (băutor) etc, sau nume de instrument, ca 136 -(ă)îor (ştergător); rareori, sufixe ale numelor de loc, ca -erie (imprimerie), sau ale numelor calităţii şi ale numelor de stare, cum este -ism (determinism). Se combină cu baze adjectivale sufixele numelor calităţii şi cele mai multe sufixe ale numelor de stare: -eată (negreaţă), -ete (blândeţe), -ie (hărnicie), -(ă / i)tate (bunătate, intimitate) etc; rareori, sufixe care formează nume de loc, ca -işte (rarişte). Se combină cu baze verbale şi adjectivale unele sufixe, ca -eală, -enie, care formează nume de acţiune (îndrăzneală, curăţenie), iar cu baze verbale şi substantivale, unele sufixe pentru nume de acţiune ca -antă (cutezanţă). Sunt puţine sufixele nominale compatibile de asociere cu un numeral (-ime, în formaţiile cu valoare fracţionară, ca doime; -(ă)tate, în numele calităţii, ca întâietate), cu un adverb (-ime, în nume de loc sau colecive, ca împrejurime, josime „oameni de jos") sau cu un pronume (-ică, -Uă, în substitutele diminutivale, familiare, ale unor nume proprii de persoane, precum cutărică sau cutăriţă; -eseu, în substitutul unor nume proprii de familie - Cutărescu). Uneori acelaşi sufix este compatibil cu baze din clase morfologice diferite: de exemplu, -ime se combină cu adjective (adâncime), cu numerale (doime), cu adverbe (împrejurime) şi chiar cu substantive (boierime). 5.2.2.8. Formaţiile substantivale derivate regresive au, în general, bază verbală şi sunt nume de acţiune (abandon, ceartă, înot, laudă, pândă, rugă, vaiet), mai rar nume de agent sau / şi de loc (înv. pază „paznic", Ion e pază la oi.; păstru „persoană, colectivitate care păstrează ceva; închisoare", Duce /pune la păstru.). Formaţiile substantivale analizabile ca derivate parasintetic au în special bază verbală (inconvenient - a conveni, transfug - a fugi). 5.2.3. Compunerea este un proces relativ limitat în formarea substantivelor româneşti. Substantivele pot fi compuse din cuvinte întregi (existente independent în limbă), din abrevieri ale unor cuvinte sau parasintetic. Cele mai numeroase şi mai variate dintre formaţiile româneşti compuse sunt cele formate din cuvinte independente - nume comune (untdelemn) şi nume proprii, în special toponime (Câmpulung), iar în limba actuală, cele formate prin abreviere (RADET -/?[egia] A[utonomă de] Z)[istribuţie a] £[nergiei] 7Ţermice]). Puţine sunt substantivele compuse parasintetic (mărinimie < mare + inimă + suf. -ie). 5.2.3.1. Substantivele analizabile ca fiind compuse din cuvinte întregi au o structură internă bazată pe tipare sintactice vechi, populare, unele extinse prin calcuri mai noi. Rareori compusul este format prin parataxă: verb + verb (du-te-vino). Multe formaţii sunt structurate pe baza unor relaţii de dependenţă atributivă: - substantiv + adjectiv (argint-viu, botgros, Câmpulung, coate-goale, făt-frumos, lemn-câinesc, Râul Alb), unele cu variante de topică (rămas-bun, bun-rămas); - adjectiv numeral + substantiv (şapte-degete, nume de plantă; prim-solist, triplusalt); - substantiv + grupare prepoziţională (Cetatea-de-Baltă, untdelemn, viţă-de-vie); acest tip de structură este uneori rezultatul unei elipse (poale-[prinse, ridicate-]n-brâu). Substantive ca demâncare, fărădelege, subsol au la bază o grupare cu structura prepoziţie + substantiv. 137 Alte formaţii au structuri variate, de propoziţie sau de frază: - substantiv subiect + verb la indicativ prezent (meşter-strică); -verb la indicativ prezent + substantiv obiect direct ante- / postpus (gură-cască, linge-blide, Sfarmă-Piatră, târâie-brâu, zgârie-nori); - verb la conjunctiv prezent + pronume clitic obiect direct + substantiv subiect (ucigă-l-crucea), - verb la indicativ prezent + substantiv cu prepoziţie, în poziţie de circumstanţial (calcă-n-străchini); - verb la imperativ + adverb circumstanţial (vino-ncoace); - verb la imperativ + pronume clitic obiect direct + propoziţie subordonată circumstanţială (lasă-mă-să-te-las) etc. 5.2.3.2. în cele mai multe substantive compuse nesudate şi în câteva dintre cele sudate, un constituent îndeplineşte rolul de „centru" în plan formal şi semantic, dând formaţiei integrale caracteristicile de substantiv (prim-solist, prim-soliştii; triplusalturi, triplusaltul) şi categoria conceptuală (prim-solist „solist", triplusalt „salt" etc). Centrul este totdeauna un substantiv. Celelalte substantive compuse au constituenţi sudaţi formal şi / sau semantic: târâie-brâu, lemn-căinesc (vezi şi supra, 2.7). 5.2.4. Locuţiunile substantivale provin din conversiunea unor locuţiuni verbale (aducere aminte < a-şi aduce aminte) sau, mai rar, din grupări ce includ pronume (un/o nu ştiu cine, un te miri ce). Locuţiunile substantivale de origine verbală sunt frecvent nume de acţiune sau de stare: bătaie de joc (< a-şi bate joc), părere de rău (< a-i părea rău), tragere de inimă (< a-l trage inima), ţinere de minte (< a (ine minte) etc. Mai puţine locuţiuni sunt nume de agent: băgător de seamă (locuţiune adjectivală şi substantivală). Nominalizarea (substantivarea) locuţiunilor verbale se realizează prin substantivarea verbului din structură, de regulă ca infinitiv lung (aducere, tragere), dar şi ca formaţie de alt tip (băgător, derivat sufixai). Celelalte componente ale locuţiunilor de acest fel se leagă de substantivul verbal de obicei prin prepoziţia de, marcă a relaţiei sintactice atributive. Aceste grupări substantivale au un grad mai mic de sudură a elementelor decât cele verbale iniţiale, fiind parţial analizabile sintactic ca grupuri nominale. Variantele locuţiunilor verbale ce includ prepoziţia de presupun ca bază o locuţiune substantivală: a băga de seamă < băgare de seamă (< a băga seama), a purta de grijă < purtare de grijă (< a purta grijă). Substantivul-centru al locuţiunii substantivale este compatibil cu mărcile flexionare de tip substantival şi cu articolul enclitic: păreri /părerea de rău. Locuţiunile substantivale provenite din izolări, cum sunt (un/o) nu ştiu cine, (un) te miri ce, nu conţin substantive. Sunt incompatibile cu desinenţele substantivale şi cu articolul enclitic. Se combină cu articolul nehotărât în forma sa de singular. 138 5.3. Observaţii generale Afixele nominale derivative (mai ales de tipul sufixelor) şi cele gramaticale (desinenţe, afixe de determinare enclitice) se aseamănă în ceea ce priveşte caracterul lor dependent faţă de substantiv, condiţiile în care se combină cu substantivul, asocierea cu anumite alternanţe fonetice din rădăcina / radicalul substantivului. Alternanţele fonetice care se produc în derivarea (de)nominală sufixală şi (cu frecvenţă mai mică) în cea regresivă sunt aceleaşi cu alternanţele fonetice din flexiune (uneori chiar din flexiunea bazei respective): a / ă (a păzi - pază), o / 6a (a goni - goană), d / z (rod, rozi - rozător) etc. Alternenţa d / j (rotund - rotunjime) se produce exclusiv în derivare (în limba literară). Procesele morfologice derivaţionale sunt analoge, aşadar, cu cele flexionare. în general se constată că substantivul se integrează în structura compuselor prin actualizarea posibilităţilor sale combinatorii (coate-goale) sau prin actualizarea posibilităţilor de combinare ale altor elemente (ca verbul, linge-blide; prepoziţia, demâncare), fapt ce pune în evidenţă analogia dintre procesele morfologice compoziţionale şi cele sintactice. 139 ADJECTIVUL 1. PRELIMINARII 1.1. Aspecte definitorii Adjectivul reprezintă clasa cuvintelor flexibile subordonate substantivului, acordându-se cu acesta şi limitându-i extensiunea prin atribuirea unei informaţii specifice. Dependenţa sintactică faţă de substantiv se produce direct, în cadrul grupului nominal (fată frumoasă), sau prin intermediul unui verb, în cadrul grupului verbal (copiii sunt / cresc mari), şi se manifestă prin repetarea informaţiei gramaticale asociate substantivului. Flexiunea adjectivului, ca şi cea substantivală, cuprinde forme distincte în raport de gen, număr, caz şi determinare, iar uneori şi de gradele de intensitate. Spre deosebire de gen, număr şi caz care, în asocierea [substantiv + adjectiv], sunt marcate dublu (casă frumoasă, case frumoase), determinarea este exprimată o singură dată, prin ataşarea articolului definit la primul dintre componenţii sintagmei nominale (comp. frumoasa fată şi fata frumoasă). Articolul afectează deci flexiunea adjectivului în condiţii precise de topică şi aduce o informaţie semantico-gramaticală care priveşte substantivul-centru de grup, individualizând obiectul, şi nu calitatea (frumosul băiat - băiatul frumos). Expresie a dependenţei adjectivului faţă de un anumit substantiv (comp. fată frumoasă, băiat frumos, locuri frumoase), flexiunea adjectivului nu reprezintă decât formal categoriile (comune) ale flexiunii nominale. Forma flexionară a adjectivului, impusă de acordul cu substantivul, exprimă adesea solidar genul, numărul şi cazul: unei fete frumoase - frumoasa fată. Specifică pentru o clasă largă de adjective este categoria intensităţii, care se regăseşte şi la adverb, şi marchează, prin mijloace analitice, gradarea evaluativă a calităţii specificate prin adjectiv. Dependenţa faţă de un centru nominal, marcată prin acord, caracterizează o clasă mai mult sau mai puţin eterogenă de unităţi lexicale, care se deosebesc între ele prin particularităţi flexionare şi prin tipul de informaţie specifică. Prin sens şi comportament morfologic se disting adjectivele propriu-zise (în care sunt incluse şi participiile şi gerunziile adjectivizate) de cele pronominale (acest om, altă problemă, orice intervenţie, cartea mea) şi cantitative (două bomboane), numite şi adjective „determinative". Acestea din urmă aparţin clasei ; adjectivului numai datorită acordului cu substantivul, dar semantic şi flexionar se j 141 încadrează în clasa pronumelui, (vezi Pronumele. Preliminarii, 4.1) respectiv a numeralului. Adjectivele „determinative" nu pot fi supuse gradării, deci nu au categoria gramaticală a gradelor de intensitate. în ce priveşte posibilitatea asocierii cu substantivele, adjectivele pronominale au o compatibilitate mai largă, iar cantitativele sunt selectate în special de substantive numărabile. Adjectivele pronominale şi numeralele folosite adjectival nu pot fi centre de grup sintactic. 1.2. Clase semantico-sintactice de adjective Adjectivele propriu-zise pot fi clasificate, în funcţie de tipul informaţiei semantice adăugate regentului, în calificative şi categoriale. 1.2.1. Adjectivele calificative exprimă caracteristici variate ale obiectelor denumite de substantiv privind aspectul, greutatea, înălţimea, gustul, temperatura, starea etc. (mare, mic, frumos, urât, străveziu, diafan, înalt, scund, acru, dulce, cald, rece, febril, orgolios, tânăr, bătrân etc). Atribuirea calităţii prin adjectiv substantivului diferă de la vorbitor la vorbitor (este în mare măsură subiectivă) şi ea poate fi prezentată, de obicei, în diferite grade de intensitate, dacă sensul adjectivului este susceptibil de evaluări (foarte bun, dar nu foarte mort), cf. Pisica este un animal (mai/foarte /prea / cam) leneş. Adjectivele calificative se pot adverbializa şi substantiviza. Altfel spus, adjectivele calificative pot trece în clasa adverbului şi a substantivului, în poziţiile specifice acestora din urmă: scriere frumoasă (urâtă, lăbărţată, măruntă) I Ei scriu frumos (urât, lăbărţat, mărunt etc), Femeia leneşă se vede după mers. / Leneşa se vede după mers. în calitate de constituenţi ai grupului nominal, aceste adjective sunt atribute, ele pot fi însă şi constituenţi ai grupului verbal (Pisica este / rămâne leneşă.), ocupând poziţia de nume predicativ sau de predicativ suplimentar. Topica neutră stilistic a adjectivului calificativ faţă de regentul substantival este în postpunere. Cu efecte stilistice, aceste adjective pot fi şi antepuse substantivului: El este un prieten bun al meu. / El este un bun prieten al meu. Antepunerea implică adeseori un grad mai ridicat de afectivitate, de aceea este mai frecvent utilizată în poezie, chiar în condiţii în care, în exprimarea curentă, este evitată: în negrul zid s-arată [...] / Puternicele braţe spre dânsa-ntindea... (M. Eminescu, Strigoii), Piatra [...) izbită de scurta, recea şi nefriguroasa lumină. (N. Stănescu, Focul şi gheaţa). în general, pot fi antepuse adjectivele folosite cu sensuri figurate, în îmbinări nespecifice (vezi recea, nefriguroasa lumină). Izolate faţă de elementul regent, adjectivele calificative exprimă nuanţe circumstanţiale: Elevul, leneş, n-a trecut clasa, (vezi Atributul, 3.1). Adjectivele-centru de grup nu stau în faţa substantivului decât dacă sunt izolate. Să se compare: Casa plină de amintiri era în ruină, cu Plină de amintiri, casa era în ruină. Antepunerea grupului adjectival neizolat este neobişnuită: Plina de amintiri casă era în ruină. în funcţie de poziţia faţă de substantiv, unele adjective calificative pot actualiza sensuri diferite: bun (cf. o bună parte din puiul fript „o mare parte" şi o parte bună din puiul fript „o parte gustoasă"), diferit (la pl. diferite opere „mai multe opere" şi opere diferite „opere neasemănătoare"), mândru (o mândră fată 142 „o fată frumoasă" şi o fată mândră „o fată orgolioasă"), nou (o nouă veste „o altă veste" şi o veste nouă „o veste recentă"), plin (a venit în plin sezon „în sezon de vârf şi a avut un sezon plin „un sezon încărcat"), sărac / sărman (o săracă / sărmană femeie „o biată femeie" şi o femeie săracă / sărmană „o femeie fără avere"), simplu (o simplă propunere „şi nimic altceva" şi o propunere simplă „necomplicată") etc. După şase ani de muncă ei dau astăzi la lumină o carte de citire nouă în loc de o nouă carte de citire. (I. L. Caragiale, în SG III). Semnificaţia adjectivului calificativ în grupul nominal poate fi influenţată şi de prezenţa articolului definit. în această situaţie, adjectivul poate avea rol restrictiv. Adjectivul nou în antepoziţie înseamnă „alt" numai când nu este articulat definit; când este însoţit de articolul definit, el îşi păstrează sensul propriu: un nou local, noi străzi „un alt local, alte străzi", dar noul local, noile străzi „localul cel nou, străzile cele noi". Dacă în nişte importante declaraţii şi nişte declaraţii importante adjectivul are acelaşi sens, semnificaţia îmbinării diferă în importantele declaraţii ale ministrului, faţă de declaraţiile importante ale ministrului, în primul caz însemnând că toate declaraţiile au fost importante, iar în al doilea - că numai unele declaraţii au fost importante. Tot aşa, Frumoasele alei ale parcului au fost asfaltate, (toate), faţă de Aleile frumoase ale parcului au fost asfaltate, (cele urâte, nu). O altă caracteristică a adjectivelor calificative este posibilitatea de a-şi asocia adjuncţi, adică de a fi centru de grup sintactic: om frumos de pică, student iute la minte, carte bună de a fi discutată, tânăr apt să muncească etc. 1.2.2. Adjectivele categoriale caracterizează referentul denumit de substantiv încadrându-1 într-o anumită clasă: proprietate privată spre deosebire de proprietate publică, centru şcolar spre deosebire de centru cultural, sportiv etc. Aceste adjective intră frecvent în componenţa unor denumiri din limbajul tehnico-ştiinţific: triunghi isoscel, numitor comun, acid acetic etc. în grupul nominal în care un substantiv este asociat cu mai multe adjective categoriale necoordonate, primul adjectiv restrânge extensiunea substantivului-centru, iar celelalte introduc, succesiv, informaţii suplimentare care sunt atribuite sintagmei anterioare. Sunt delimitate astfel subclase ale referentului reprezentat prin substantivul-centru. Ordinea acestor adjective în grupul nominal nu este întâmplătoare: centru sportiv, centru sportiv şcolar, centru sportiv şcolar internaţional. Asemenea grupuri nominale dezvoltate nu pot fi despărţite de adjective calificative (mare I vestit centru sportiv şcolar internaţional sau centru sportiv şcolar internaţional vestit I mare, dar nu * centru sportiv vestit şcolar internaţional sau centru sportiv şcolar vestit internaţional etc). Spre deosebire de adjectivele calificative, adjectivele categoriale preferă postpoziţia, nu sunt de obicei variabile ca intensitate, nu se adverbializează şi nu se substantivează întotdeauna. Se poate spune Triunghiul desenat este isoscel., dar nu Triunghiul este foarte isoscel. sau Desenează isoscel triunghiuri., Isoscelul a fost desenat. 1.23. Cele două clase semantice de adjective (calificative şi categoriale) sunt instabile şi interferenţe. Unul şi acelaşi adjectiv poate avea într-un anumit context 143 sens calificativ, iar în altul sens categorial. De pildă, adjectivul comun („banal") este de obicei calificativ: Poartă o îmbrăcăminte foarte comună., Comportamentul lui este comun, etc, dar cu sensul „general" este categorial: părere comună, divizor comun. O delimitare tranşantă între cele două clase semantice de adjective nu se poate face decât dacă avem în vedere cazuri extreme (frumos - acetic); cele mai multe adjective categoriale devin calificative, când dobândesc sensuri metaforice (creion negru - neagra realitate). Semantica adjectivului depinde în mare măsură de context, adică de substantivul regent, sensul virtual al adjunctului precizându-se numai prin raportare la sensul centrului grupului substantival. 1.2.4. Adjectivele de provenienţă verbală sau înrudite cu un verb, inclusiv participiile adjectivizate (supărăcios, zâmbitor, deocheat, copt, rupt etc.) au, faţă de restul adjectivelor, o capacitate crescută de a primi adjuncţi, adesea comuni cu verbul din care provin (dependent de ceva I depinde de ceva) şi admit acumulări de adjuncţi (ceea ce se întâmplă mai rar cu alte categorii de adjective, vezi II, Grupul adjectival, 3). 1.2.5. Compatibilitatea semantică între adjectiv şi substantivul regent este o condiţie obligatorie pentru a putea forma un grup nominal. Un adjectiv nu se poate combina cu orice substantiv şi invers. Se spune femeie blondă, cal sur, dar nu cal blond, "femeie sură. Unele adjective calificative se pot combina cu un număr mare de substantive (bun, înalt, mare, nou, rău, vechi etc), altele cu un număr (foarte) restrâns; de exemplu deştept se combină (în registrul standard) numai cu substantive animate cu trăsătura [+ Uman]. Adjectivele categoriale se pot asocia numai cu anumite substantive (vezi oxidabil, potabil, roib, sulfuric etc). Adesea sensul adjectivului variază în funcţie de context (mai ales în raport cu substantivul regent). Cu cât substantivele regente sunt mai variate semantic, cu atât semnificaţia adjectivului este mai bogată. De pildă, adjectivul bun poate însemna: „delicios, gustos, nealterat" (carne bună, mâncare bună, lapte bun), „apropiat, devotat, credincios" (prieten bun), „cumsecade, amabil" (om bun), „natural, adevărat" (tată bun), „oportun" (ocazie bună), „favorabil" (timp bun, vânt bun), „competent, bine pregătit" (cercetător bun) etc, în funcţie de substantivul căruia i se asociază. 2. FLEXIUNEA ADJECTIVULUI Clasa adjectivului este constituită în cea mai mare parte din adjective flexibile sau variabile, analizabile în radical şi flective (desinenţe, articol) şi dintr-un numai relativ restrâns de adjective neflexibile sau invariabile. Privit în ansamblu, adjectivul este o parte de vorbire flexibilă, care exprimă prin formele sale genul, numărul şi cazul, preluate de la regent şi manifestate prin acord. Paradigma adjectivului este mai bogată decât a substantivului. Radicalul adjectivelor flexibile poate fi simplu sau dezvoltat, variabil sai invariabil. Adjectivul invariabil este alcătuit dintr-un singur cuvânt simplu (gri) compus sudat (cumsecade) sau compus nesudat: (verde-crud) sau dintr-un grup de cuvinte care funcţionează ca adjectiv, numit locuţiune adjectivală (răspuns în do, peri „nesigur"), vezi infra, 4.2.5. 144 După posibilităţile de ataşare a flectivelor gramaticale la radical, adjectivele variabile se împart în două grupe: (a) adjective care primesc flectivul la sfârşitul cuvântului, indiferent de modul lor de formare (simple: bun, cordial; derivate: frumuşel, telegenic sau compuse: alb-imaculată, instructiv-educativă, româno-franceze); (b) adjective care pot primi flectivele gramaticale (şi) în interiorul cuvântului, adică la sfârşitul primului element care intră în compunere. E vorba de adjectivele compuse nesudate alcătuite / provenite din [adjectiv + adjectiv] sau [adjectiv + substantiv]: Brazii verzi-întunecaţi se-ndesau unul în altul. (M. Cărtărescu, Travesti), Avea o rochie galbenă-chihlimbar. Compusele din două adjective (exprimând combinaţii sau nuanţe de culori) sunt adesea invariabile: rochie / rochii albastru-deschis, galben-pal, roşu-aprins, verde-crud, deşi normală ar fi flexiunea primului termen, ultimul având mai curând comportament adverbial; la unele adjective compuse noi se preferă flexiunea ultimului termen, semn al unui grad mai mare de sudură între elementele compusului: activitate instructiv-educativă, relaţii româno-franceze, ca şi la compusele denumind nuanţe de culori: rochie alb-imaculată (Pielea feţei îmi devenise galben-verzuie. M. Cărtărescu, Travesti). 2.1. Adjectivele variabile Flexiunea adjectivală distinge prin forme specifice categoriile de gen, număr şi caz, pe care le „preia" de la substantivul regent. In cazul adjectivului, genul, numărul şi cazul, manifestate prin acordul cu substantivul, se înscriu numai în planul expresiei, în timp ce, din punctul de vedere al conţinutului, ele privesc substantivul. La adjectiv genul reprezintă - ca şi numărul şi cazul - o categorie flexionară, realizată prin forme distincte (alb / albă, fragil / fragilă; albi / albe, fragili / fragile), ceea ce face ca paradigma adjectivului să fie mai extinsă decât cea substantivală: (cal) alb / (cai) albi; (pisică) albă / (unei / unor pisici) albe. (Comparară cu substantivul, pentru care genul este o categorie intrinsecă, un substantiv „aparţinând" unui anumit gen, vezi Substantivul, 2.1.5). In paradigma adjectivului formele se grupează în funcţie de omonimiile specifice, comune substantivului şi adjectivului; formele asociate substantivelor masculine şi neutre disting numărul singular (poet bun) şi plural (poeţi buni), în condiţiile omonimiei totale a cazurilor (N=Ac=G=D), iar formele dependente de un substantiv feminin corespund omonimiilor: singular N=Ac (poetă bună) şi singular G=D (poete bune) = plural N=Ac=G=D (poete bune). Sistemul de omonimii din flexiunea adjectivului este identic cu cel din flexiunea substantivului şi, se realizează cu aceleaşi desinenţe. Singura deosebire o constituie lipsa desinenţei de plural -uri din flexiunea adjectivală. Formele flexionare ale adjectivelor asociate cu substentive neutre sunt omonime la singular cu masculinul şi la plural cu femininul. Adjectivele variabile feminine au genitiv-dativul singular (nearticulat) omonim cu pluralul nearticulat (unei profesoare bune - nişte profesoare bune). 145 Genul neutru se manifestă la nivelul flexiunii adjectivale prin prezenţa unor desinenţe omonime la singular cu cele ale substantivelor masculine: (poet / poem) bun, (codru / cadru) sumbru, iar la plural cu cele ale substantivelor feminine: (poete / poeme) bune. Pentru a păstra terminologia de la substantiv formele respective ale adjectivului se vor numi „neutre". Flexiunea adjectivului cuprinde patru forme, corespunzând categoriilor de număr singular / plural şi de gen masculin / feminin. Articolul apare în structura adjectivului în condiţii determinate de topică (deci numai la adjectivele care admit antepunerea), dar informaţia adusă de el se referă la substantiv. Numai în relaţie cu substantivul articolul are funcţie de determinare. în îmbinarea studiul ilustrului profesor, articolul -lui, ataşat adjectivului, este o marcă pentru determinarea substantivului profesor şi o marcă flexionară indicând genitivul masculin singular atât pentru adjectivul ilustru, cât şi pentru substantiv. în prezenţa câtorva adjective antepuse, substantivul îşi păstrează articolul (cf. întreg pământul), vezi infra, 2.3. Flexiunea adjectivului (opoziţiile de gen, număr şi caz) se realizează mai ales sintetic, prin desinenţe şi alternanţe fonetice (vezi Substantivul, 2.5), şi, foarte rar, analitic, prin prepoziţii (vezi adjective ca numeros, destul: cererile a numeroşi cetăţeni) . 2.1.1. Clase flexionare Adjectivele româneşti variabile nearticulate se repartizează în clase flexionare după numărul de forme distincte: (a) Clasa adjectivelor cu patru forme flexionare Această clasă este reprezentanta tipică a flexiunii adjectivale româneşti şi cuprinde adjectivele care au: o formă pentru m. sg. (toate cazurile), una pentru f. sg. N-Ac, una pentru m. pl. (toate cazurile) şi una pentru f. sg. G-D şi pl. (toate cazurile), marcate prin: 0/-u, -ă, -i (asilabic, silabic şi semivocalic), -e (bun, bună, buni, bune; scump, acru, continuu etc). Situaţii atipice de flexiune prezintă: - unele adjective terminate în -u semivocalic [u] greu, rău (pl. m. grei, răi), ca şi adjectivul învechit mişel (pl. m. mişei) care se comportă la feminin după modelul substantivelor terminate în -ea [ea] (tipul saltea): grea - grele, rea - rele, mişea - mişele; -unele adjective formate cu sufixul diminutival -el (la masculin): tipul frumuşel, curăţel, mititel, care la feminin singular prezintă variantele cu sufixul -ică sau -ea [ea] (singurică / singurea, tinerică I tinerea, preferată fiind prima variantă), dar formează pluralul feminin după modelul -ea [ea]: frumuşel, frumuşei, frumuşică, frumuşele. Sunt considerate în unele lucrări adjective cu flexiune neregulată şi cele de tipul român, muntean, moldovean, cu patru forme flexionare, la care radicalul de feminin diferă de cel masculin prin prezenţa sufixului -că: muntean - munteni, munteancă — muntence. Acest tip flexionar prezent la substantive desemnând persoane (un moldovean, nişte moldoveni, o 146 moldoveancă, nişte moldovence) nu aparţine însă adjectivului, cuvintele în -că putând fi interpretate sintactic drept substantive, apoziţii pe lângă un substantiv: o bucătăreasă basarabeancă / o basarabeancă bucătăreasă. Formele adjectivale de feminin nu-1 conţin pe -că (privelişti moldovene / moldoveneşti şi chiar fata bănăţeană într-un cântec popular). (b) Clasa adjectivelor cu trei forme flexionare Această clasă se caracterizează prin prezenţa unor omonimii suplimentare repartizate după gen şi număr. Au trei forme flexionare: - adjectivele care nu disting genul la plural, multe cu rădăcina terminată în consoanele -c (inclusiv cele formate cu sufixul -esc) şi -g: adânc / adâncă / adânci (cf. însă sărac cu patru forme flexionare), românesc / românească / româneşti, larg / largă / largi; adjectivele de tipul castaniu, pustiu, cu femininul în -e şi pluralul în -i [î]: argintiu / argintie / argintii, straniu / stranie /stranii, adjective care prezintă forme neregulate: nou / nouă / noi, roşu / roşie / roşii; - adjectivele care nu disting numărul la feminin, cum sunt derivatele în -tor (fumător - fumători, f. sg. şi pl. fumătoare) şi adjectivele terminate în -âu [îu], -eu [eu]: lălâu/lălăi/lălâie; instantaneu/instantanei/instantanee. Adjectivele terminate în -ar şi variantele lor în -ariu se încadrează în clase flexionare diferite. Varianta în -ar (arbitrar, contrar), literară, are flexiunea cu patru forme, cea în -ariu, de obicei învechită, intră în clasa adjectivelor cu trei forme: contrariu - contrarie - contrarii, ceea ce conduce la interferenţe flexionare ale seriilor de variante, din care rezultă paradigme hibride, cum ar fi contrar - contrarie - contrarii. O situaţie asemănătoare există şi în cazul variantelor în -tor şi -toriu care intră în subclase flexionare diferite ale adjectivelor cu trei forme: ondulator m. sg. - ondulatori m.pl. -ondulatoare f. sg . şi pl. - ondulatoriu m. sg. - ondulatorie f. sg. -ondulatorii m. şi f. pl., şi care, în mod greşit, intră în combinaţii de tipul obligator - obligatorie - obligatorii. Interferenţe greşite apar şi între flexiunea adjectivului neregulat roşu (cu trei forme) şi varianta sa neliterară regularizată roş (cu patru forme - roş, roşă, roşi, roşe): roş - roşie — roşii. Unele adjective neologice cu finala în -uu (pronunţat adesea monosilabic -u) la m. şi n. sg. (tipul ambiguu, asiduu, continuu) cu patru forme flexionare în limba literară au tendinţa de a trece la clasa cu trei forme prin folosirea unei forme unice de plural: ambigui, continui (codri continui, discuţii continui, contexte ambigui), în loc de ambigue, continue, pentru feminin şi neutru. Adjectivele de tipul lălâu, molâu aparţin la două subclase diferite ca distribuţie a formelor omonime, fiind folosite cu câte două forme, în variaţie liberă, pentru f. şi n. pl.: fete lălâie /lălăi, molâie / molâi. - adjectivul atipic june cu o singură formă pentru m. sg. şi f. pl.: june ; f. sg. jună - m. pl. juni. (c) Clasa adjectivelor cu două forme flexionare Este reprezentată printr-un număr redus de adjective: - adjective care nu disting genul: dulce, limpede, mare ([m. sg. N=Ac=G=D] = [f. sg. N=Ac]) / dulci, limpezi, mari (pl. ambelor genuri şi G=D sg.f); 147 - adjective care nu disting numărul: m. sg. şi pl. gălbui, greoi, rotofei etc. (f. sg. şi pl. gălbuie, greoaie, rotofeie); - adjective care nu disting genul, iar la feminin nici numărul: sagace, tenace, m. pl. sagaci, tenaci. Alte adjective terminate in -e sunt invariabile: atroce, motrice, perspicace etc. - adjective cu o singură formă pentru m. sg şi pl. şi f. sg G-D şi pl.: vechi, f. sg. veche. (d) Clasa adjectivelor cu cinci forme flexionare Desinenţa -or (proprie flexiunii pronominale, vezi Pronumele. Preliminarii, 3), Ia genitiv-dativul plural nearticulat s-a extins şi Ia câteva adjective propriu-zise creând aşa-numita clasă a adjectivelor cu cinci forme: anumit, destul, diferit, felurit etc: Am dat bună seara anumitor I destulor I felurilor persoane. Adjectivele menţionate (la care se adaugă şi numeros care nu foloseşte desinenţa -or la G / D pl. neart.) pot exprima genitivul şi dativul analitic cu prepoziţiile a, respectiv la: opiniile a destui I diverşi I feluriţi I numeroşi cetăţeni sau drumul s-a reparat graţie a destui I numeroşi cetăţeni şi am dat bună ziua la destui I diverşi /feluriţi I numeroşi cetăţeni. 2.1.2. Adjective defective La adjectivele variabile se încadrează şi cele defective de gen, ceea ce reduce numărul de forme fără a schimba clasa flexionară. Alte adjective variabile, mai ales din limbajul tehnico-ştiinţific, au o distribuţie limitată semantic la asocierea cu un unic substantiv, de un anumit gen, celelalte forme gramaticale nefiind înregistrate: - adjective numai cu formă de m. / n. sg. (determină substantive masive): lapte covăsit, zahărfarin, hidrogen sulfurat etc; - adjective numai cu forme de m. sg. şi pl.: ţânţar anofel /ţânţari anofeli, an bisect / ani bisecţi etc.; - adjective numai cu forme de f. sg. şi pl: urnă cinerară / urne cinerare, liră sterlină / lire sterline, glandă sudoripară /glande sudoripare etc.; - adjective numai cu forme de neutru (sg. şi pl.): barometru aneroid / barometre aneroide, foc bengal / focuri bengale, accent circumflex / accente circumflexe, substantiv epicen /substantive epicene etc. Prin extinderea distribuţiei, unele adjective îşi pot completa paradigma în combinaţii - stabile sau ocazionale: alături de gravidă (femeie), există azi în limbajul medical şi forma de neutru gravid (uter), iar ocazional şi glumeţ se poate folosi şi masculinul refăcut (bărbat gravid — bărbaţi gravizi). 2.1.3. Cazul vocativ în limba literară, cea mai răspândită formă de vocativ a adjectivelor este cea omonimă cu N-Ac nearticulat pentru toate genurile şi numerele. Această formă este, în general, posibilă atât în postpoziţie (copil iubit!, fată frumoasă!, soare blând! / copii iubiţi!, fete frumoase!, râuri limpezi!), cât şi în antepoziţie (stimat auditoriu!, iubit coleg !, scumpă soră !, iubiţi colaboratori!, onorate doamne!). Uzul cunoaşte însă anumite restricţii de topică. Se foloseşte prin tradiţie oameni buni!, dar nu buni oameni! 148 în antepoziţie, când este despărţit de substantiv printr-un posesiv sau printr-un substantiv în genitiv, adjectivul este articulat enclitic: scumpul meu soţ!, scumpa noastră bunică!, iubiţii mei prieteni!, dragile mele mătuşi!, scumpele mamei fete!, frumoşii tatei băieţi! Flectivele specifice de vocativ din paradigma adjectivului sunt comune cu cele din flexiunea substantivului: -e şi -ule pentru masculin singular (iubite coleg!, stimate domn!, sărmane omule!, ilustre coleg! tic; frumosule băiat!, străvechiule codru!) şi -lor pentru masculin şi feminin pl. (bătrânilor codri!, frumoaselor câmpii!); flectivul de feminin sg. -o nu apare în paradigma adjectivului. Dintre desinenţele proprii vocativului la adjectivele masculine, -e şi -ule, ultima este prezentă mai ales la adjectivele substantivate: dragule, iubitule, scumpule etc, ca şi desinenţa -o, specifică substantivului: frumoaso, iubito, scumpo, urato. Ocurenţa formei de vocativ la adjective este condiţionată de poziţia adjectivului faţă de substantiv (apare numai Ia adjectivele antepuse) şi de sensul lexical al adjectivului (apare numai la cele calificative), ca şi de al substantivelor la care se raportează (de obicei substantive animate sau inanimate personificate): Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump. (M. Eminescu, Din valurile vremii); Bătrânule codru! Utilizarea formelor de vocativ cu desinenţă specifică este restrânsă. Adjectivul drag are o situaţie specială, prezentând la vocativ masculin sg. o desinenţă -ă, identică cu cea de feminin sg. (N, Ac, V), indiferent de poziţia ocupată faţă de substantiv: dragă domnule], domnule dragă! (ca şi dragă soră!, soră dragă!). Acelaşi adjectiv este folosit şi cu forma de vocativ omonimă cu nominativ-acuzativul: prieten drag!, drag prieten!, dragul mamei băiat!, dragul meu copil!, dar niciodată cu desinenţele specifice de vocativ masculin: drage prieten! Cu desinenţa -ule se poate folosi adjectivul substantivizat (dragule!), dar nu dragule prieten! Utilizarea formei cu -ă pentru V m. sg. în cazul lui drag presupune obligatoriu ocurenţa unei mărci specifice de vocativ (-e sau -ule) la substantivul comun regent: dragă băiete / băiatule! sau băiete dragă! (nu şi: dragă băiat! sau băiat dragă!). Substantivele proprii masculine pot avea sau nu o marcă de vocativ atunci când sunt însoţite de adjectivul dragă: dragă Ion! / Ioane!, dragă Radu! / Radule!. în cazul celorlalte adjective, vocativul este, de obicei, marcat la primul termen al grupului: credinciosule slujitor! I slujitorule credincios!, Socrule mic! (Z. Stancu, Desculţ), Iubite cititor!, Astfel îţi e cântarea, bătrâne Heliade... (M. Eminescu, La Heliade). Vezi şi II, Grupul nominal, 2.2.4. Marca de vocativ poate apărea la ambii termeni ai grupului nominal: stăpâne bune!, (M. Sadoveanu, Divanul persian); iubite barde!, (M. Eminescu, Replici); ambii termeni pot fi însă nemarcaţi: prieten drag!, om bun!, îţi par un cântec sublim încet IIubit poet? (M. Eminescu, Replici). Grupurile nominale cu mărcile de vocativ la ambii termeni sunt învechite, în limba actuală se păstrează doar în câteva structuri ca iubite cititorule, iubite amice sau cu adjectivul drag (în sintagme de tipul dragă prietene, dragă Ioane / prietene dragă, Ioane dragă). 149 2.1.4. Radicalul adjectivului Radicalul adjectival poate fi monomorfematic (alb, bun, mare) sau dezvoltat prin derivare sau compunere (frumuşel, cuminte, strămoşesc); el poate fi invariabil (bun, bună, buni, bune) sau poate fi variabil datorită alternanţelor fonetice (frumos, frumoşi, frumoasă, frumoase). Flexiunea adjectivală se caracterizează, ca şi cea substantivală, în general, prin poziţia fixă a accentului, care face parte totdeauna din structura fonică a radicalului. Radicalul variază ca lungime între una şi şase silabe, cel mai des întâlnindu-se radicalele mono- şi bisilabice. Silaba accentuată precedă de regulă direct flectivul (frumos, adevărat) sau este situată la interval de o silabă (ager, agricol). 2.1.5. Alternanţe fonetice Radicalul adjectival variabil este reprezentat prin secvenţe fonice diferite ca urmare a prezenţei alternanţelor (vocalice şi consonantice). Alternanţele sunt condiţionate de structura fonică a flectivului (vezi Substantivul, 2.5). Ele constituie un mijloc suplimentar de marcare a valorilor gramaticale de gen, număr şi caz, exprimate, în primul rând, prin desinenţe. Variaţia radicalului adjectival are totdeauna caracter parţial, alternanţele afectând numai o parte a radicalului. Alternanţele care afectează radicalul adjectival sunt comune şi substantivului şi marchează opoziţia de gen, de număr şi de caz. Alternanţele vocalice afectează mai ales silaba accentuată a radicalului: e / ea (drept - dreaptă, frăţesc — frăţească; îndrăzneaţă - îndrăzneţe; beat, beată - beţi, bete, treaz, trează - treji, treze); o / da (domol - domoală, trecător -trecătoare; moale - moi; goale - goi); e / a (biet - biată / biete, deşert - deşartă / deşerte; italian - italieni); â / i (tânăr, tânără - tineri, tinere, vânăt, vânătă -vineţi, vinete). Silaba atonă este afectată numai de alternanţa ă / e (geamăn, geamănă - gemeni, gemene, proaspăt, proaspătă - proaspeţi, proaspete). în radicalul adjectivelor neregulate apar sporadic în silabă accentuată alternanţele ă / e (în rău - rea) şi a / ă (numai în călare - călări); în majoritatea cazurilor, în flexiunea adjectivală, a accentuat de la singular se păstrează şi la plural: drag(ă), larg(ă~), mare, tare - dragi, largi, mari, tari (spre deosebire de substantive, unde alternanţa a / ă în silabă accentuată e frecventă: bancă - bănci, cărare - cărări, mare - mări etc). Alternanţele ă / e (în silabă atonă), â/işia/ă (în silabă accentuată) marchează numai opoziţia singular / plural (vezi exemplele date mai sus). La adjectivele al căror radical este afectat de două alternanţe vocalice, una dintre ele este obligatoriu ă / e în silabă atonă (geamăn, tânăr, ţeapăn, vânăt - gemeni, ttneri, ţepeni, vineţi). Alternanţele consonantice se produc între consoane simple sau între grupuri de consoane: c / c (adânc, adâncă / adânci; flasc, flască / flasci; puternic, puternică / puternici; sărac, săracă / săraci), g / g (nătâng, nătângă / nătângi; stâng, stângă /stângi; vitreg, vitregă / vitregi, vitrege), t/ţ (bogat / bogaţi, cuminte /cuminţi, plat/plaţi), d/z (cald/calzi, crud/cruzi, verde/verzi), s/ş, s(t), s(tr)/ ş(t), ş(tr): des / deşi, ales / aleşi, fix / ficşi, capitalist / capitalişti, albastru / albaştri; z/j (breaz/breji, treaz/treji), l/0 (gol/goi, moale/moi, sătul/sătui); 150 grupurile consonantice sc / şt {brusc / bruşti, orăşenesc / orăşeneşti). Alternanţa între semiconsoane (u/X) apare într-un singur exemplu: nou, nouă/noi. Cu excepţia alternanţei consonantice s / ş care se produce şi în interiorul unor grupuri consonantice - (k)st, str I (k)şt, ştr (prost / proşti, mixt / micşti, albastru / albaştri), toate celelalte afectează finala radicalului. în radicalul adjectival nu poate apărea decât o singură alternanţă consonantică. Alternanţele consonantice marchează opoziţia de număr. Deşi relaţia între alternanţe şi calitatea fonică a desinenţelor este evidentă, acelaşi context fonetic nu impune cu necesitate alternanţe fonetice, vezi dârz / dârji, dar ursuz / ursuzi, gol / goi, dar domol / domoli. Diferenţele apar mai ales între adjectivele din fondul vechi şi popular (des / deasă, întreg / întreagă, negru / neagră, sec / seacă) şi cele neologice (dens / densă, integru / integră, intrinsec / intrinsecă); derivatele cu sufixul vechi -esc cunosc alternanţa vocalică e / ea (strămoşesc / strămoşească), dar cele cu sufixul neologic omonim nu o înregistrează în majoritatea cazurilor: carnavalescă, dantescă, romanescă (cu excepţia lui pitorească). Variantele cu diftong sunt în general respinse ca neliterare (grotească, livrească pentru grotescă, livrescă). Alternanţa o / oa din cuvinte ca frumos / frumoasă a afectat şi o serie de neologisme: analoagă, omoloagă (şi analogă, omologă), snoabă, alături de barocă, ipohondră, majoră unde o se păstrează nealterat. Alternanţa z / j care afectează în general adjectivele vechi (dârz, treaz, viteaz/dârji, treji, viteji, dar ursuz/ursuzi, mofluz/mofluzi şi mofluji) nu se mai realizează în neologisme (confuz, obez), nici la adjectivele care arată apartenenţa etnică şi locală (danez, francez etc). O repartiţie în funcţie de vechimea cuvintelor se observă şi în cazul alternanţei / / 0 (gol / goi, moale / moi, frumuşel / frumuşei, dar şi domol / domoli, fudul / fuduli), care nu intervine la adjectivele neologice în -el, -al, -bil etc. (fidel, industrial, memorabil / fideli, industriali, memorabili). Alternanţa grupurilor sc / şt (tipul românesc / româneşti) funcţionează şi la unele neologisme, afectând şi femininul plural în -e (brusc, bruscă / bruşti, bruşte, fantasc, fantască /fantaşti, fantaste), dar nu şi în cazuri ca basc, etrusc, flasc (pl. basci / basce etc). Un radical adjectival poate fi afectat nu numai de o singură alternanţă fonetică (vocalică sau consonantică), ci şi de două alternanţe vocalice (geamăn / gemeni), de o alternanţă vocalică şi una consonantică (proaspăt /proaspeţi) sau de două alternanţe vocalice şi una consonantică (vânăt I vineţi). Cele mai frecvente sunt alternanţele e / ea, o / oa şi t / ţ. într-un radical adjectival, alternanţa d / z nu este coocurenţa cu o alternanţă vocalică (crud / cruzi, rotund / rotunzi). Datorită prezenţei alternanţelor fonetice, radicalul unor adjective poate avea două sau chiar trei realizări: moale — moi, surd — surzi, tânăr — tineri etc. şi des — deasă — deşi, bărbătesc - bărbătească - bărbăteşti etc. 2.2. Adjectivele invariabile Un număr de adjective relativ restrâns, dar în continuă creştere, nu cunoaşte opoziţiile de gen, număr şi caz. Din clasa adjectivelor invariabile fac parte unele adjective simple (bleu, maro, otova) sau compuse (alb-vanilie, grena-lucios, roz-oranj), dar şi locuţiunile adjectivale (ca vai de lume, fel defel de, cum trebuie). 151 în general, adjectivele din această categorie nu pot fi nici articulate. Numeroase adjective invariabile pot avea însă grade de intensitate sau modalizatori de evaluare: este foarte I cel mai I mişto, este cam prea cumsecade etc. Topica adjectivelor invariabile, ca şi a unor adjective variabile, poate fi liberă (o plăcere anume I o anume plăcere, o închipuire aievea /lo aievea închipuire) sau fixă, fie în postpunere faţă de centru {îmbrăcăminte aparte, păpuşă gigea, român sadea), fie în antepunere {asemenea oameni, aşa banchet, coşcogea omul). în vecinătatea adjectivelor invariabile antepuse, substantivul-centru poate fi numai nearticulat {aşa om / *aşa omul, asemenea fată / asemenea fata) sau în variaţie liberă articulat / nearticulat: coşcogea vlăjgan{ul). Adjectivele simple. Câteva adjective invariabile simple sunt terminate în consoană, i semivocalic, [î], sau e, precum antişoc, corai, atroce, având structură fonetică analogă adjectivelor variabile {adânc, greoi, tenace); un număr mare de adjective invariabile prezintă finale cu vocale accentuate (-a, -ea, -e, -i, -o în grena, sadea, pane, uni mişto, etc. şi [o], [ii] în bleu, ecru) şi neaccentuate -a, -ea, -i vocalic [i] şi semivocalic [î], -o: sepia, asemenea, sexy, ditai, stereo; sau în variaţie liberă cu vocală accentuată şi neaccentuată (bantu / bantu). Unele adjective invariabile provin din adverbe {asemenea, aşa, atare), altele au fost la origine grupări locuţionale care s-au sudat (anume, cumsecade). Numeroase prefixoide, abrevieri şi trunchieri sunt folosite adjectival în limba actuală (muzică latino, program tele, coafură afro etc; profesoară O.K. sau super O.K.; cuplu lesbi, studentă simpa etc). Invariabile sunt şi adjectivele formate cu prefixe de la substantive (pastă anticarie, vestă antiglonţ, măsuri anticomunism, etapăpostconflict /postprivatizare, programpreaderare etc). Adjectivele asemenea, aşa, atare, astfel de funcţionează adesea anaforic, trimiţând la un antecedent adjectival calificativ de la care îşi iau referinţa: A avut o teză interesantă. O asemenea I aşa I atare I astfel de teză merită să fie publicată. Cele mai multe adjective invariabile sunt împrumuturi. Cele vechi -(coş)cogea(mite), ditai, doldora, sadea etc. - sunt populare şi familiare. Cele recente, mult mai numeroase, reprezintă o clasă în curs de extindere. O categorie largă este constituită din adjectivele în -e (atroce, eficace, factice, forte, locvace, motrice, pendinte, perspicace, propice, rapace, vivace, vorace; altele, ca tenace, au însă o invariabilitate limitată, deoarece pot fi articulate definit (vezi supra, 2.1.1). Structura fonetică a împrumuturilor adjectivale invariabile este variată, unele sunt monosilabice (bej, bleu, cloş, crem, gay, grej, gri, roz, şic), altele plurisilabice (ad-hoc, antişoc, corai, franco, havan, oliv, oranj, pepit, sepia, sexy, shocking, singel, stereo, turcoaz, vernil etc, multe având finală vocalică accentuată: bordo, grena, indigo, lila, maro, pane, rococo etc). Unele dintre adjectivele de mai sus, în special nume de culori, tind să se adapteze, în limba vorbită, la diferite tipuri flexionare. De pildă, kaki este folosit şi ca adjectiv cu trei forme flexionare: veston kakiu, manta kakie, 152 pantaloni kakii, pe când bleumarin, mov şi roz (fustă bleumarină, rochie movă, faţă roză, feţe roze) tind să se adapteze la adjectivele variabile cu patru forme flexionare. Adjectivele compuse din două adjective invariabile sunt, la rândul lor, invariabile totdeauna (avea o rochie roz-oranj). Cele care conţin cel puţin un adjectiv variabil pot fi invariabile sau variabile contextual: Avea o rochie grena-închis(ă) / albastru-închis(ă) / albastră-închisă. Locuţiunile adjectivale sunt grupuri fixe de cuvinte care se comportă flexionar ca adjectivele invariabile (vezi infra, 5.2.5). 2.3. Articularea adjectivului Specific organizării grupului nominal şi caracterizând totdeauna substantivul regent în asocierea cu adjectivul, articolul enclitic se ataşează, în limba română, primului component al grupării: omul bun, în topica obişnuită [substantiv + articol + adjectiv] sau bunul om [adjectiv + articol + substantiv]. 2.3.1. Articolul enclitic se ataşează adjectivului atunci când acesta precedă substantivul şi nu este precedat, Ia rândul lui, de un determinant adjectiv pronominal: bunul părinte, dar acest bun părinte, părintele bun. Substantivul regent al unui adjectiv antepus nu poate primi, de regulă, afixul definit de determinare, acesta fiind preluat formal de adjectiv în condiţiile date (bunul om, dar un bun om). Fac excepţie adjectivele care pot preceda un substantiv articulat enclitic, precum întreg - întreg ţinutul -, fiind însă posibilă şi construcţia întregul ţinut. Admit asocierea cu un substantiv articulat definit adjectivele invariabile coşcogea(mite), ditai, ditamai: coşcogeamite găliganul, ditamai namila, ditai omul. în îmbinarea relativ fixată de uz în plin centrul capitalei / oraşului etc, sensul adjectivului trimite la o utilizare adverbială („chiar"). Construcţia nu este reperabilă într-un context feminin ( în plină desfăşurarea evenimentului); de altfel, antepus, adjectivul plin nu acceptă, în general, articolul: în plină zi, în plină retragere, în plină maturitate literară, în plină sărbătoare etc. - decât accidental sau învechit- în anumite condiţii stilistice sau la vocativ, şi alte adjective pot preceda un substantiv articulat: pe negre viţele-i de păr sau sărmane omule! (dar şi sărmanule om!). Regional şi învechit se pot întâlni şi alte adjective nearticulate care preced un substantiv articulat: dulce târgul Ieşilor. în situaţia în care mai multe adjective antepuse au ca regent acelaşi substantiv, poate fi articulat numai primul adjectiv, când acesta se referă la tot grupul nominal pe care îl precedă (singura adevărată amintire) sau pot fi articulate toate adjectivele, când între ele există raporturi de coordonare (tăcutul şi bunul meu prieten; albastrul, seninul cer). 2.3.2. în flexiunea adjectivului, articolul este reprezentat prin aceleaşi unităţi morfematice ca la substantiv (frumos - frumosul, frumoasă - frumoasa, mare -marele, marea etc). 153 întrucât articularea adjectivului e condiţionată de antepunerea lui faţă de substantivul regent şi nu toate adjectivele pot ocupa primul loc într-un grup nominal, formele marcate de articol, chiar dacă teoretic sunt posibile, nu se regăsesc în flexiunea tuturor adjectivelor. Incompatibilitatea cu articolul definit se datorează uneori structurii formale a adjectivului. Dacă unele adjective invariabile pot fi articulate enclitic (eficacele medicament, locvacele interlocutor), cele mai multe se sustrag articulării, chiar dacă sunt în antepoziţie: asemenea (om), aşa (răspuns), coşcogeamite (flăcăul), ditai (negustorul) etc. Ca şi în cazul substantivului, prin formele lui diferenţiate, articolul enclitic contribuie la reducerea unor omonimii din flexiunea adjectivului. în felul acesta, omonimia m. sg.= m.pl.= G / D f. sg. = G / D m. şi f. pl., specifică unui adjectiv cu două forme ca vechi, precum şi omonimiile comune întregii flexiuni adjectivale, se reduc parţial prin ataşarea flectivelor enclitice de determinare: vechiul oraş, vechii prieteni şi vechea biserică. Afixele de determinare contribuie astfel la exprimarea valorilor de gen, număr şi caz. 2.4. Gradele de intensitate Categoria intensităţii, numită tradiţional categoria comparaţiei, reprezintă, în grupul nominal, particularitatea specifică a adjectivului faţă de substantiv şi pronume şi priveşte semantic adjectivul, iar în grupul verbal, adverbul. Intensitatea unei însuşiri poate fi comparabilă (evaluarea având ca temei comparaţia) sau noncumparabilă. Evaluarea comparativă a intensităţii unei însuşiri poate fi considerată obiectivă şi subiectivă (apreciativă), ultima exprimându-se mai ales prin superlativ absolut (cu diferite nuanţe semantice) şi prin pozitiv. Gradele de intensitate sunt exprimate cu ajutorul unor mărci gramaticale analitice, totdeauna antepuse, ca şi prin mijloace expresive - sintactice, fonetice sau lexicale - mai mult sau mai puţin gramaticalizate. în cazul adjectivului, dintre mărcile gradelor de intensitate numai formantul cel (din structura cel mai + adjectiv) este variabil în raport cu genul, numărul şi cazul (omul cel mai bun, omului celui mai bun etc), celelalte sunt invariabile. Unele adjective sunt incompatibile cu gradele de intensitate (vezi infra, 2.4.2). 2.4.1. Intensitatea comparată a unei însuşiri poate fi apreciată ca având acelaşi grad sau grade diferite pentru două sau mai multe obiecte sau pentru acelaşi obiect în împrejurări diferite. într-o comparaţie explicită a gradului de intensitate sunt implicaţi totdeauna doi termeni: termenul (nominalul) comparat şi reperul comparaţiei. Comparaţia are în vedere: - două sau mai multe obiecte: din aceeaşi clasă (Ion este cel mai bun dintre elevi., Mircea Lucescu... poate fi considerat cel mai constant şi valoros (dar şi ghinionist) antrenor al acestui deceniu. [= dintre antrenorii acestui deceniu] „Astra", 1989) sau din clase diferite (Tălpile sunt mai îndepărtate de creştet/decât trecutul de prezent., N. Stănescu, A inventa o floare); -un obiect în împrejurări diferite (A putut trimite cu primejdie mai puţină decât oricând răvaşul său., M. Sadoveanu, în GA); - două însuşiri ale aceluiaşi obiect (Ea, mai mult speriată decât încântată, se întreba ce i-a venit., H. Gârbea, Enigme); 154 Reperul comparaţiei poate fi exprimat nonpropoziţional sau poate avea o realizare propoziţională; uneori neexprimat, dar deductibil, reperul comparaţiei poate fi: - complement introdus prin ca, de, decât, la fel cu, din, dintre etc. (Pe părul lor... bălai şi moale ca şiauru-n spice..., M. Eminescu, Muşatşi ursitorile); - complement sau atribut fără element de legătură (Limba românească nu-mi păruse niciodată mai frumoasă., T. Vianu, Jurnal); Colonia romană deveni una din cele mai frumoase provincii ale întinsei împărăţii romane., N. Bălcescu, Istoria); Este cea mai bună bucătăreasă moldoveancă., Ar fi cea mai mare fericire a mea., M. Eliade, Maitreyi); -propoziţie completivă sau atributivă (Era mai înţelept de cum U cunoscusem., Cel mai frumos cer care mi-a fost dat să-l văd vreodată., M. Eliade, Maitreyi). Reperul comparaţiei poate lipsi şi, în acest caz, avem de-a face cu întrebuinţarea absolută a unor grade de intensitate care admit comparaţia: Este cea mai frumoasă haină. De obicei se vorbeşte despre trei grade de intensitate: pozitivul, comparativul (de egalitate, de superioritate şi de inferioritate) şi superlativul (relativ şi absolut), dintre care pot exprima o comparaţie explicită numai comparativul şi superlativul relativ. Superlativul absolut nu presupune o comparaţie (vezi însă: un cer foarte întunecat, ca de furtună). Gradul pozitiv nu implică nicio precizare privind intensitatea, dar admite comparaţia prin unele sintagme care-1 fac echivalent cu un comparativ de egalitate (silitor ca tine). Intensitatea comparată poate fi de egalitate (om la fel de frumos ca soarele) şi de inegalitate (cel mai frumos / cel mai puţin frumos dintre ei). Intensitatea unei însuşiri poate fi evaluată şi prin alte mijloace, exprimând aprecieri de gradare intermediare: aproape frumos, uşor cărunt, cam alb, destul de bun etc. 2.4.1.1. Gradul pozitiv este termenul zero, neutru din punctul de vedere al intensităţii, şi constituie punctul de reper la care se raportează celelalte grade ale intensităţii. El reprezintă forma-tip a adjectivului, nemodificată formal şi semantic de prezenţa mărcilor de intensitate: om bun, casă mare, El este cuminte. Pozitivul poate fi antrenat într-o comparaţie de egalitate nemarcată (în absenţa grupărilor locuţionale: la fel de, tot aşa de etc), gradul de intensitate fiind indicat exclusiv prin cel de-al doilea termen al comparaţiei (deştept ca tine sau, în inversiune, ca tine de deştept). Construcţiile cu adjectivul la gradul pozitiv comparat cu un obiect tipic pentru însuşirea respectivă sunt de cele mai multe ori echivalente semantice ale superlativului absolut: tare ca piatra, iute ca săgeata; Uite-i mă, căciula, frate, I Mare cât o zi de post. (G. Coşbuc, Iarna pe uliţă); insuportabila imagine răsturnată cât un timbru de mică. (M. Cărtărescu, Travesti). Ideea de superlativ, neexprimată aici gramatical, este stabilită în raport de cunoştinţele curente despre însuşirile (calitate, dimensiune etc) lucrurilor fixate ca puncte de reper. 155 2.4.1.2. Gradul comparativ indică evaluarea intensităţii însuşirii ca superioară, egală sau inferioară în raport cu aceeaşi însuşire a altui / altor obiect(e) sau a aceluiaşi obiect (în circumstanţe diferite) ori în raport cu altă însuşire care trimite fie la acelaşi obiect, fie la obiecte diferite. Gradul comparativ poate exprima deci egalitatea şi inegalitatea; în ultimul caz se disting comparativul de superioritate şi cel de inferioritate. Toate varietăţile comparativului presupun, din punct de vedere formal, asocierea mărcilor graduale antepuse cu adjectivul la gradul pozitiv, urmat, de obicei, de reperul comparaţiei. Termenul în raport de care se face comparaţia poate fi un complement comparativ (vezi şi II, Construcţii comparative). 2.4.1.2.1. Comparativul de egalitate se formează cu locuţiunile la fel de, tot aşa de, tot atât de, deopotrivă de + adjectivul (la gradul pozitiv), iar reperul comparaţiei este introdus prin ca şi ca şi, cât şi cât şi sau, dacă este o parte de propoziţie şi prin (pre)cum, după cum, aşa cum, întocmai cum şi cât dacă este o propoziţie. Reperul introdus prin cât realizează, de obicei, o comparaţie cantitativă: mare cât casa / cât se poate: El este la fel de (tot aşa de, tot atât de, deopotrivă de) bun ca (ca şi, cât, cât şi) ea / cum (precum, după cum, aşa cum, întocmai cum, cât) este şi ea. Sarea era tot atât de vânătă ca zahărul. (Cezar Petrescu, întunecare). Hinduismul e tot atât de bun ca şi creştinismul. (M. Eliade, Maitreyi). Uneori reperul comparaţiei de egalitate este deductibil din context, termenul al doilea fiind neexprimat, dar subînţeles, fiind vorba de aceeaşi calitate, raportată la momente diferite: A trecut mai mult de o lună de-atunci, şi răul n-a scăzut, frica e la fel de insuportabilă [ca acum o lună]. (M. Cărtărescu, Travesti). Elementul introductiv al reperului poate, de asemenea, să fie parţial neexprimat, dar recuperabil anaforic: Migala meşteşugului deopotrivă de scrupulos în cizelarea giganticelor blocuri şi a minusculelor pietricele. (G. Munteanu, Istoria) în loc de: şi in cizelarea minusculelor pietricele. Raportul de intensitate egală poate include două calităţi, fiind exprimat în propoziţie prin termeni corelativi: tot atât de /pe cât de + adjectiv + cât şi de /pe atât de + adjectiv, iar în frază prin tot atât de... pe cât este de... sau pe cât este de... pe atât este de... : Este pe cât de cuminte, pe atât de bun., Este tot atât de bun pe cât este de cuminte. / Pe cât este de bun, pe atât este de cuminte. Comparaţia de egalitate poate admite, la fel ca şi unele grade ale comparaţiei de inegalitate, modal izatori adverbiali cu rol de aproximare sau de diminuare ori de specificare a egalităţii: Repetiţia e aproape la fel de importantă ca cititul., Toate sunt cam deopotrivă de aberante. (G. Munteanu, Istoria), Este exact la fel de prietenos ca şi altădată. 2.4.1.2.2. Comparativul de inegalitate al adjectivului indică gradul mai ridicat sau mai redus al calităţii atribuite unui obiect. Marcarea superiorităţii se face prin mai, a inferiorităţii prin mai puţin, ambele antepuse adjectivului. Termenul de comparaţie este introdus prin decât, în variaţie liberă cu ca, pentru cele două specii de comparativ de inegalitate, când reperul este nonpropoziţional, şi prin decât (popular şi de cum) când este exprimat printr-o propoziţie: Am stat două săptămâni 156 la sanatoriul din Buşteni şi am ieşit de-acolo mai tulburat şi mai sălbătăcit ca-nainte. (M. Cărtărescu, Travesti), Canoane nu mai puţin severe decât cele spuse cu glas tare. (Al. Ivasiuc, Corn de vânătoare), Era mai deşteaptă decât părea. Este greşită introducerea termenului de referinţă în comparaţia de inegalitate prin ca şi (Sunt mai înalt ca şi tine). Construcţia se realizează corect prin ca, specific pentru comparativ (Sunt mai înalt ca tine). Ca şi este tot mai des folosit în limba actuală pentru evitarea unor cacofonii (Este mai moale ca şi catifeaua.), de unde s-a extins în mod nejustificat şi la alte contexte fonetice (Este mai moale ca şi fulgul.) şi de aici a ajuns să-1 înlocuiască pe ca şi în structuri necomparative: Marin ca şi profesor... Termenul în raport cu care se face comparaţia se introduce prin prepoziţia de când arată măsura: Podeaua era de mozaic şi nu putea avea latura mai mare de vreo trei metri. (M. Cărtărescu, Travesti). In comparaţia de inegalitate, în evaluare implicită, reperul poate fi introdus şi prin faţă de, în comparaţie cu, în raport cu, pe lângă, cu adjectivul la gradul pozitiv (Andrei este mare faţă de / în comparaţie cu / în raport cu / pe lângă Traian.) şi nu la un comparativ marcat, cum se foloseşte uneori (Este mai mare faţă de/în comparaţie cu Traian.). Comparativul de inegalitate, ca şi comparativul de egalitate, poate fi folosit în mod absolut, cu termenul al doilea neprecizat, dar subînţeles, cunoscut sau presupus. Compară: Statui coclite pe care nu le mai observă nimeni [...] le ajutam să renască la o realitate mai adâncă, într-un aer metafizic şi radios. (M. Cărtărescu, Travesti); In special lumea mai puţin informată şi foarte sensibilă la ideea integrităţii teritoriale a României [...] poate fi uşor cucerită printr-o dezinformare. (Rlit, 2002). Unele adjective neologice de origine latină în -(i)or sunt intrinsec comparative de superioritate: anterior, posterior, ulterior; inferior, superior; exterior, interior. Majoritatea adjectivelor menţionate implică semantic ideea de comparaţie, iar reperul este exprimat prin substantiv la cazul dativ sau este introdus prin faţă de: dată anterioară conferinţei, rezultat inferior aşteptărilor / faţă de aşteptări etc. Major şi minor, ca şi junior şi senior, nu mai au sens comparativ. Comparativul de inegalitate, precedat de unele adverbe sau locuţiuni adverbiale, participă la .realizarea construcţiilor intensive şi progresive (vezi II, Construcţii comparative, 3.2). In construcţiile intensive, comparativele de inegalitate sunt precedate de mult, şi, rar încă: Religia mea e mult mai bună decât a lui. (M. Eliade, Maitreyi); S-ar putea să fie de fapt o amintire-paravan pentru ceva şi mai adânc, şi mai îndepărtat, pentru o cameră şi mai secretă din sinea mea, mai apăsată de interdicţie. (M. Cărtărescu, Travesti); De când era tânără era încă mai strălucitoare decât fiica ei. (Al. Ivasiuc, Corn de vânătoare). 157 (Cu) mult poate preceda şi comparativele etimologice de tipul inferior, superior în construcţii intensive: Acest port militar... era considerat cu mult superior New Yorkului. (M. Ralea, în GA). Dacă mult înaintea comparativului este o marcă de intensificare, puţin în aceeaşi poziţie indică, fără a o anihila, o diminuare a superiorităţii. Compară: copil mult mai atent decât alţii şi copil puţin mai atent decât alţii. în construcţiile progresive comparativele de inegalitate sunt precedate de mereu, tot şi din ce în ce, iar în anumite construcţii (cu elemente corelative) sunt precedate de cu cât...cu atât: Calea e închisă, ba tot mai încâlcită. (Camil Petrescu, Un om între oameni); [Era] Din ce în ce mai străină / Cu din ce în ce mai puţini cunoscuţi. („Luceafărul", 2002). Câte o fată lua chitara şi, cu o voce mâţâită, aproape de neauzit, dar cu o faţă senzual-tristă - cu cât mai senzuale buzele, cu atât mai nefericiţi ochii -începea un fir de cântec... (M. Cărtărescu, Travesti). Comparativul intensiv poate fi exprimat şi cu ajutorul lui mai accentuat: mai frumoasă („şi mai frumoasă"). Coordonarea a două sau mai multe adjective la gradul comparativ de inegalitate impune repetarea mărcilor de intensitate (mai, mai puţin): Poate că, în cele din urmă, totul va trece în ele şi, pe măsură ce vor deveni mai purulente, mai colcăitoare, eu însumi mă voi goli de venin. (M. Cărtărescu, Travesti); Supărată de concurenţa dură a altor distracţii şi chiar a altor jocuri mai simple şi mai bănoase (H. Gârbea, Enigme); Este mai puţin atentă şi mai puţin vioaie ca înainte. Uneori mărcile de intensificare sau de progresie pot apărea o singură dată: Era o nouă pace...mult mai largă şi mai de sus. (Al. Ivasiuc, Corn de vânătoare); O lăsai să vorbească, din ce în ce mai turburat şi mai surprins de cele ce ascultam. (M. Eliade, Maitreyi); Era tot mai nervos şi mai absent. Termenul de reper al comparaţiei poate fi comun mai multor adjective coordonate: Am stat două săptămâni la sanatoriul din Buşteni şi am ieşit de-acolo mai tulburat şi mai sălbătăcit ca-nainte. (M. Cărtărescu, Travesti). în compararea a două însuşiri, în general opuse, comparativul de superioritate se formează cu mai mult (dar şi cu mai curând, mai degrabă): Scriitorul este mai mult vindicativ decât justiţiar. (Rlit, 2002), Cruciadele au fost mai degrabă spectaculare decât trebuincioase. („Luceafărul", 2002). Gruparea locuţională mai mult sau mai puţin („oarecum"), asociată cu un adjectiv, are rol de aproximare a însuşirii: Experienţa lui cuprindea şi alte păţanii, dovezi mai mult sau mai puţin clare ale unei existenţe prelungite peste graniţa morţii. (H. Gârbea, Enigme). Un număr restrâns de adjective sunt folosite, în limbajul popular, numai la comparativul de superioritate: haină mai acătării, nuntă mai dihai. 158 False comparative de superioritate sunt grupările locuţionale de tipul (un flăcău) de mai mare dragul, (o înfăţişare) de mai mare mila, (o pierdere) de mai mare păcatul etc, echivalente ale unor superlative absolute. Forma negativă a comparativului de superioritate este echivalentă cu forma pozitivă a comparativului de egalitate: Sunt la noi oameni, nu mai bătrâni decât părinţii mei, care au trăit, se poate spune, în trei lumi atât de diferite încât viaţa lor s-a desfăşurat ca pe trei planete felurite. (H. Gârbea, Enigme); în acest exemplu, nu mai bătrâni - la fel de bătrâni. Comparativul de inferioritate şi forma negativă a comparativului de egalitate sunt echivalente din punct de vedere semantic (compară: Casa mea e mai puţin solidă decât a voastră, şi Casa mea nu e la fel de solidă ca a voastră.), după cum sunt echivalente semantic comparativul de inferioritate al unui adjectiv şi comparativul de superioritate al adjectivului antonim (mai puţin prost = mai deştept). Inferioritatea poate fi redată şi prin mijloace lexicale, cu ajutorul unor sufixe adjectivale diminutivale (bunişor "nu chiar bun, aproape bun", alburiu „aproape alb" etc.) sau prin asocierea unor adverbe care arată aproximaţia (aproape roşu, cam nebun, destul de cuminte etc). Comparativul de inferioritate se foloseşte mai rar. 2.4.1.3. Gradul superlativ indică o intensitate maximă a însuşirii şi se realizează ca relativ şi absolut, fiecare putând exprima superioritatea şi inferioritatea. Evaluarea intensităţii prin superlativul relativ presupune raportarea la un grup de obiecte sau la circumstanţe diferite; gradul maxim al intensităţii este stabilit prin comparaţie. Superlativul absolut indică un grad înalt al intensităţii (e foarte deştept, dar nu cel mai deştept) fără a se baza pe o comparaţie directă. Ideea de superlativ se redă analitic prin mijloace gramaticalizate sau prin structuri sau forme specifice. Câteva adjective neologice provenite din latină (în -im sau -em) reprezintă la origine superlative sintetice şi neregulate: maxim, minim, optim, proxim, ultim, infim; extrem, suprem. Ele au şi în română sensuri de superlativ absolut sau / şi relativ şi de aceea nu acceptă asocierea cu mărcile comparaţiei (foarte minim, grozav de maxim, cel mai ultim). 2.4.1.3.1. Superlativul relativ este marcat prin asocierea comparativului de inegalitate cu formantul cel, cea, cei, cele (cel mai curat, cel mai puţin curat). Termenul-reper al comparaţiei, de obicei un substantiv sau un substitut, este precedat de prepoziţii: dintre (rar între, printre) când substantivul este la plural, din (rar în, de la, de sub, de pe etc), mai ales cu substantivul la singular, şi de când este un adverb de loc sau de timp. Termenul de reper introdus prin dintre precizează colectivitatea de obiecte (denumite prin nominale la plural) din care face parte purtătorul însuşirii exprimate de adjectiv (inegalitatea inclusă): Acesta era cel mai tânăr dintre ei. (Gala Galaction, în pădurea Cotoşmanei); Dintre toţi paşii şi toate glasurile scării, acestea mi se păreau cele mai simpatice. (T. Vianu, Jurnal). Din se combină mai ales cu substantive colective, la singular, având acelaşi rol cu dintre (cel mai frumos băiat din grup [„din grupul de băieţi"], din mulţime, 159 din gaşcă, din clasă, din regiment etc.)- sau cu substantive masive (cel mai răspândit microb din aer, din atmosferă, din natură). în construcţii eliptice (cu termenul de reper neexprimat) din şi alte prepoziţii (de, de la, în) introduc nominale cu sens local, temporal sau partitiv, care se substituie reperului comparaţiei - cu sens local (singular şi plural): Este cel mai bun specialist din ţară („cel mai bun specialist dintre specialiştii din ţară"); Am devenit cea mai bună matematiciană din lume. (CN, 2002); E cel mai răspândit animal din munţi.; - cu sens temporal: Este cea mai frumoasă amintire din copilărie, („este cea mai frumoasă amintire dintre amintirile din copilărie"), Acum începe una dintre zilele cele mai grozave din viaţa mea. (Camil Petrescu, Ultima noapte). Din poate avea şi sens partitiv: E cea mai vulnerabilă parte din mine. şi precedă în astfel de situaţii pronumele cât, la plural, când introduce o propoziţie: Cea mai gogonată minciună din câte am auzit (nu: *dintre câte). In, de sub precedă nominale cu sens local: Te rog să laşi în pace muza / Căci tu eşti cel mai prost poet, I In Siracuza. (G. Coşbuc, în GA), Era cel mai tăios colţ de sub acoperiş. De la şi de pe introduc nominale cu sens temporal sau local: Nae Ionescu... ne apare drept cel mai radiant ziarist român de la Eminescu încoace. (Rlit. 2002), Era cea mai caldă ploaie de la munte., A fost cea mai aventuroasă întâmplare de pe munte (de pe vremea aceea). De se asociază cu adverbele de loc sau de timp: Era cel mai viclean om de aici I de atunci („dintre oamenii de aici / de atunci"). în general prepoziţiile cu sens local sau temporal pot introduce reperul unei însuşiri superlative. Uneori reperul poate fi un substantiv la genitiv (neprepoziţional) sau un adjectiv care arată apartenenţa locală: Mă ghemuiam acolo, în cel mai umed, cel mai secret ascunziş al grădinii. (M. Cărtărescu, Travesti), unde se subînţelege „dintre ascunzişurile grădinii"; El este cel mai bun brutar prahovean, („dintre brutarii din Prahova"). Confuzia datorată identităţii formale dintre superlativul relativ şi un comparatiy de superioritate subordonat pronumelui semiindepent cel este înlăturată prin prezenţa termenului de comparaţie, cf. cei mai mari dintre ei, dar cei mai mari decât ei - aceia mai mari. Superlativul relativ, ca şi comparativul, poate fi întrebuinţat fără precizarea termenului-reper: Rămăsesem cu ochii la el, în chipul cel mai nepoliticos, şi, desigur, m-a întrebat din priviri ce s-a întâmplat. (H. Gârbea, Enigme). Substantivul asociat cu un superlativ relativ este totdeauna determinat definit, dacă este plasat înaintea adjectivului: Era sigur că a ales soluţia cea mai bună. (H. Gârbea, Enigme). Plasat după adjectivul la superlativ relativ, substantivul este nearticulat: A ales cea mai bună soluţie. în cazul unui şir de superlative relative coordonate, plasate după substantiv, cel poate apărea o singură dată, însoţind primul adjectiv, dar celelalte mărci ale superlativului se repetă: Pe bănci, în locurile cele mai îndepărtate şi mai umbrite, 160 se vedeau sduetele celor care se-mbrăţişau. (M. Cărtărescu, Travesti); Ea îşi făcea cuibul în locurile cele mai puţin murdare şi mai puţin umede. Superlativele coordonate prin juxtapunere prezintă de obicei toate mărcile atât în antepunere, cât şi în postpunere: Mă ghemuiam acolo, în cel mai umed, cel mai secret ascunziş al grădinii. (M. Cărtărescu, Travesti). Compară: în ascunzişul cel mai umed, cel mai secret al grădinii. Superlativul relativ poate apărea în construcţii intensive când este precedat de cu mult sau de departe: Mama a fost cea mai bună şi cu mult I cea mai frumoasă femeie din lume. (Rlit, 2002); Ea era de departe cea mai isteaţă din clasă. Ca şi comparativul de inferioritate, şi superlativul relativ de inferioritate este rar întrebuinţat, fiind înlocuit cu superlativul relativ de superioritate al adjectivului antonim: el este cel mai puţin înalt = el este cel mai scund. 2.4.1.3.2. Superlativul absolut exprimă o intensitate a însuşirii la un grad înalt fără o evaluare prin raportare la alte repere. Mijloacele de exprimare a intensităţii prin superlativul absolut sunt mai mult sau mai puţin gramaticalizate. Procedeul gramaticalizat în exprimarea acestui grad de intensitate constă în asocierea formei de pozitiv a adjectivului precedată de foarte (postpunerea acestuia este populară şi învechită), pentru superioritate, şi, respectiv, foarte puţin, pentru inferioritate. Superlativului absolut de inferioritate (tipul foarte puţin amabil) i se preferă, în general, pozitivul adjectivului antonim (el este foarte puţin politicos / el este nepoliticos). Colocvial, se foloseşte şi tare înaintea unui adjectiv la forma-tip, iar mult (în general învechit), este astăzi în uz doar înaintea unor participii cu valoare adjectivală, tinzând să se diferenţieze de foarte: Avea părerile lui, foarte particulare, despre aceştia, păreri care difereau într-un mod foarte plăcut de judecata curentă. (H. Gârbea, Enigme); Sunt tare obosit şi am de lucru. (I. L. Caragiale, Corespondenţă); Elenii cei mult capriţioşi, n-aveau a se sfii de nimic străin sau neplăcut. (Al. Odobescu, Istoria arheologiei); Ceea ce el numea cu un cuvânt mult întrebuinţat în vremea lui: intuiţie. (T. Vianu, Jurnal). Cu prea se construiesc superlativele absolute cu semnificaţia de prezenţă în exces al calităţii: A cerut un preţ prea mare.; Stăteam acolo, între fetele transpirate de prea mult dans şi cele neinvitate. (M. Cărtărescu, Travesti). Când mult precedă pe prea are loc o intensificare a sensului de superlativ („care întrece măsura, din cale afară de"): o pălărie mult prea caraghioasă. Pentru evitarea ambiguităţilor, în coordonarea superlativelor absolute, mărcile se repetă de fiecare dată.- E foarte tânăr şi foarte inteligent., Mult iubită şi mult stimată doamnă. Altminteri, pot fi interpretate ca fiind coordonate un superlativ absolut cu un adjectiv la gradul pozitiv: un bătrân foarte blând şi liniştitor (M. Eliade, Maitreyi). 161 în afara procedeelor gramaticalizate de redare a superlativului, ideea de superlativ se realizează şi prin alte mijloace. (a) Foarte răspândită este construcţia [adverb + de+ adjectiv], totdeauna în antepoziţie faţă de substantivul determinat, ideea de superlativ fiind datorată semanticii adverbului, purtător al unor seme gradual-superlative care indică: gradul maxim al unei cantităţi (colosal de, fabulos de, imens de, infinit de etc), depăşirea unei anumite limite (excesiv de, exagerat de), îndepărtarea maximă faţă de un punct de referinţă (extrem de: Explicaţia... este extrem de clară şi ţine de bun-simţ. Rlit, 2002) sau seme superlative din zona calităţii (desăvârşit de, extraordinar de, fantastic de, formidabil de); aici trebuie incluse şi cuvintele conţinând seme din zona „dezagreabilului": crunt de, cumplit de, fioros de, groaznic de, infernal de, jalnic de, monstruos de, oribil de etc Alţi determinativi adverbiali indică în cadrul unei comparaţii fie devierea faţă de clasa luată ca punct de referinţă (anormal de, neobişnuit de, neverosimil de: Vederea deosebit de pătrunzătoare şi inima neobişnuit de simţitoare., N. Iorga, în DLR), fie neîncadrarea în această clasă (nemaipomenit de, nemaivăzut de: un tânăr nemaipomenit de hotărât). Aceste adverbe prezintă diverse grade de expresivitate. în general, opoziţia cantitativ / calitativ se neutralizează, astfel că determinativi din zona cantităţii apar şi în contextul unui adjectiv calitativ (colosal de mare, dar şi colosal de frumoasă) după cum determinativi din zona calităţii pot apărea în context cu un adjectiv referitor la dimensiuni (formidabil de inteligentă, dar şi formidabil de grea). Adverbe din „zona dezagreabilului" pot apărea şi în contexte cu sens pozitiv. Se poate spune cumplit de urât, dar şi cumplit de frumos. în îmbinările din ultimul exemplu, caracteristice limbajului colocvial, sunt asociate sensuri total opuse, ajungându-se la alăturări bizare ca: îngrozitor de frumos, groaznic de bun, demenţial de arătos, mortal de rafinat etc. Pot fi evidenţiate însă şi unele restricţii, de pildă desăvârşit („perfect, complet"), din planul calităţii, nu tolerează asocierea cu adjective din planul cantităţii (nu se poate spune desăvârşit de grea, desăvârşit de mult). Pe de altă parte, nu toate adverbele ce conţin seme superlative pot intra în construcţia sintactică discutată aici: accentuat, gigantic, intens, magistral, măreţ, uriaş nu admit regenţi adjectivali ( uriaş de mare). în construcţia cu adjunct adverbial antepus legat de centru prin de (grozav de frumos) sunt folosite şi adverbe provenind din supine la forma negativă (nebănuit de, negrăit de, neînchipuit de, nespus de, dar şi nemaipomenit de, nemaiauzit de etc), ca şi formaţii postverbale, mai ales cu sufixul -bil, însoţite uneori de prefix negativ (admirabil de, lamentabil de, incontestabil de, incredibil de, insuportabil de, dar şi consternam de, zăpăcitor de): Sub raza ochiului senin şi negrăit de dulce. (M. Eminescu, Luceafărul); Se spune că în acea zi [el] era neobişnuit de vesel la editură. (M. Sorescu, Uşor cu pianul pe scări); Mihai Oproiu, ameţit, avu impresia că sala e nelimitată, zăpăcitor de mare. (Camil Petrescu, Turnul de fildeş); Fata avea nişte ochi incredibil de albaştri. 162 în construcţia cu valoare de superlativ cu de antepus adjectivului (aşa de, atât de, cât de, oricât de), adverbele pot avea semnificaţie de cantitativi nedefiniţi: Eugen lonescu nu-i capabil de ură şi încă de-o ură atât de sistematică şi de îndelungată. (M. Sorescu, Uşor cu pianul pe scări). Prepoziţia de poate lipsi din construcţia aşa de cu valoare de superlativ, mai ales în limbajul colocvial neîngrijit: partide aşa grele încât... Adverbele aşa, atât, astfel urmate de de, în corelaţie cu încât şi sinonimele lui, că sau de, întăresc ideea de superlativ: Erau şi partide atât de grele încât transa trebuia să fie foarte adâncă. (H. Gârbea, Enigme). Construcţiile de acest tip încorporează aprecieri graduale superlative mai ales în contexte exclamative, emfatice sau în cele pe care o intonaţie specială le plasează în registrul afectiv: Un zâmbet fin şi cu toate astea atât de inocent trecu peste faţa lui. (M. Eminescu, Sărmanul Dionis), O paşă, cât de darnic eşti! (G. Coşbuc, El-Zorab), Cumpără cărţi oricât de scumpe! Conţinutul superlativ al unor astfel de construcţii este probat şi de faptul că sunt incompatibile cu vecinătatea altor mărci graduale de superlativ: este atât de foarte frumoasă. In coordonare, adverbele expresive legate prin de de adjectivul la forma-tip pot apărea o singură dată, repetându-se numai prepoziţia de: E extrem de cuminte şi de bun. (b) Valoarea de superlativ poate fi exprimată şi prin unele supine postpuse adjectivului şi legate de acesta prin prepoziţia de: frumoasă de speriat, mândră de nespus, aprig de temut etc. (vezi Forme verbale nepersonale, 4.3.4.1). (c) Echivalente cu superlativul absolut sunt şi construcţiile în care adjectivul este însoţit de unele locuţiuni adverbiale cu semnificaţie de superlativ: - grupul locuţional poate fi postpus adjectivului sau antepus, dar legat prin de: Era un vis misterios şi blând din cale-afară. (M. Eminescu, S-a dus amorul), Eram din cale-afară de obosit. (Gala Galaction, Bisericuţa din răzoare); - grupurile cu altă structură păstrează aceeaşi formă, indiferent de poziţie: Un port cu totul şi cu totul alb. (Gala Galaction, Plecarea Drozileei) I alb cu totul şi cu totul. (d) Au valoare de superlativ şi unele adjective având ca adjuncţi alte adjective antepuse legate de regent prin de (moartă de beată). Adjectivele antepuse imprimă celorlalte sensul de superlativ, prin analogie cu adverbele din construcţia colosal de mare; de se grupează cu primul adjectiv: [putredă de] bogată, [frântă de] obosită, [nebuni de] îndrăgostiţi, [morţi de] beţi etc. (e) Ideea de superlativ poate fi exprimată şi de câteva substantive care se comportă adverbial: beat turtă, scump foc, singur cuc, îndrăgostit lulea etc. Unele substantive (adverbializate) din această categorie pot fi şi antepuse, situaţie în care sunt legate de adjectivul regent prin de: turtă de beat, foc de scump. (f) Sunt echivalente cu superlativul absolut unele construcţii exclamative, cu topică şi intonaţie specifică, de pildă cele cu adjectivul la gradul pozitiv precedat de ce adverbial sau de cât de (Ah, darling, ce bună eşti! M. Cărtărescu, Travesti, Cât 163 de frumoasă eşti, natură!) sau chiar şi numai adjectivul la gradul pozitiv (Frumoasă eşti, pădurea mea, / Când umbra-i încă rară., G. Topârceanu, Cântec). (g) Are valoare de superlativ absolut şi repetarea adjectivului: Şi a făcut o nuntă mare, mare. Limbajul colocvial şi popular dispune de o gamă largă de construcţii echivalente cu superlativul: o frumuseţe de copil, o bunătate de prăjitură sau deşteptul deştepţilor, frumos de nu se mai poate, amărât cât se poate de mult, mare cât nu se există pe lume etc. In prezent, se extind structurile repetitive nerecomandabile, argotice, de tipul băiat de băiat, cinema de cinema; structuri ca o bunătate de prăjitură sau deşteptul deştepţilor sunt în continuare uzuale. Pentru comparaţia adjectivului la gradul pozitiv cu un substantiv care induce ideea de superlativ (mare cât un munte, gras ca un porc), vezi supra 2.4.1.1. Superlativul absolut poate fi exprimat şi prin procedee fonetice, ca: lungirea unor sunete (acrruu, buună, rrrău), despărţirea în silabe (în-cân-tat), accentuarea intensă a unei silabe (aprig). Aceste procedee sunt însoţite de obicei de o intonaţie specială. Pentru a exprima intensitatea maximă, limba română recurge şi la procedeul de formare a cuvintelor prin derivare. O serie de afixe (sufixul neologic -isim şi unele prefixe vechi: prea-, răz-, stră- sau noi: arhi-, extra-, hiper-, super-, supra-, ultra-) formează adjective cu sens intensiv. Procedeul se situează la limita dintre morfologie şi vocabular. Derivatele cu afixele respective nu sunt însă forme de superlativ ale cuvântului de bază, ci reprezintă cuvinte noi, a căror semnificaţie cuprinde trăsătura „superlativ": -isim: importantisim, rarisim, simplisim; arhi-: arhiaglomerat, arhicunoscut, arhiplin; extra-: extrafin, extraplat; hiper-: hiperemotiv, hipercorect, hipersensibil; prea- (învechit, păstrat în limbajul bisericesc): preacurat, preafericit, preaînălţat; răs-/ răz- (popular): răscunoscut, răzbucuros; stră-: străvechi; super-: superadaptat, superfin, superrefractar; supra-: supranatural, supraaglomerat, supraîncălzit; ultra-: ultracentral, ultraelegant, ultramodern. Repetarea prefixului accentuează caracterul intensiv: extraextrafin, răsrăscunoscut, străstrăvechi. Sensul superlativ al derivatelor cu prefixele menţionate este probat de imposibilitatea acceptării altor mărci ale intensităţii (foarte superfin, mai superfin etc, dar foarte îngândurat, prea amoral, derivate cu prefixe nesuperlative). 2.4.2. Anumite adjective se sustrag de la gradare, sunt incompatibile cu gradele de intensitate. în această categorie se înscriu în primul rând adjectivele pronominale şi numerale, ca şi adjectivele provenite din gerunziul unor verbe, la care ideea de acţiune în desfăşurare este mai intensă decât cea de calitate. Nu se întâlnesc contexte ca ţigară foarte fumegândă, ordine mai crescândă. 164 Incompatibile cu variaţiile de intensitate sunt: - adjectivele care denumesc o însuşire negradabilă (absolut, brut, definitiv, etern, fix, final, frânt, iniţial, mort, murg, nud, unic, veşnic etc); - adjectivele categoriale (simple şi compuse, aparţinând mai ales terminologiei tehnico-ştiinţifice), subclasă foarte bogată, prin care se exprimă referinţa, apartenenţa, originea, componenţa, materia, acţiunea, agentul etc. (acetic, acrilic, balsamic, calcic, endemic, euclidian, geografic, geopolitic, metalic, moscovit, mangaliot, petrolifer, pulmonar, rădăcinos, termogen, vizual etc; unele adjective compuse ca albastru-verzui, bleu-spălăcit, cafeniu-sticlos, dulce-acrişor, galben-deschis, roşu-închis etc. care, în principiu, nu admit mărcile comparaţiei ( mai bleu-spălăcit, foarte roşu-închis); Când nu sunt percepute drept compuse pot admite comparaţia şi variaţia de intensitate la al doilea element (bleu foarte spălăcit, roşu foarte închis etc: Acum e auriu, mai deschis sau mai întunecat, după cum norii umbresc staţiunea. (M. Cărtărescu, Travesti). - adjectivele care, etimologic, reprezintă forme de comparativ şi de superlativ latinesc (anterior, posterior, ulterior; superior, inferior; exterior, interior; optim, maxim, minim, proxim, ultim, infim; extrem, suprem). Prezenţa unor mărci de intensitate este, în cazul lor, pleonastică; - adjectivele care prezintă în matricea lor semantică seme superlative: admirabil, atotbiruitor, atotcuprinzător, enorm, extraordinar, gigantic, grozav, infinit, incalculabil, nemaipomenit, teribil, uriaş etc. Aici se includ şi adjectivele derivate cu afixe exprimând superlativul; cu prefixe: arhicunoscut, extrafin, hipercorect, hipersensibil, preafericit, preaputernic, răscopt, străvechi, supraaglomerat, ultrasensibil etc; cu sufixe: importantisim, rarisim, simplisim (vezi supra 2.4.1.3.2); -adjectivele derivate cu sufixe diminutivale, cu valori apropiate comparativului de inferioritate: căldicel, dulcişor, frumuşel, slăbuţ, tărişor etc. Colocvial, aceste adjective admit uneori mărci ale intensităţii: e foarte / mai slăbuţ, e grozav de frumuşel etc; - adjectivele invariabile provenite din adverbe: asemenea, aşa (colocvial, ca adverb, poate avea comparativ: stai mai aşa!), atare, gata. Unele adjective negradabile pot avea grade de intensitate şi comparaţie când sunt întrebuinţate cu sensuri figurate: bărbătesc nu are grade de intensitate când exprimă apartenenţa, componenţa sau destinaţia (sex bărbătesc, cor bărbătesc, haine bărbăteşti), dar este susceptibil de gradaţie când înseamnă „curajos" (pe lângă substantive ca atitudine, comportament, fire etc: Are un temperament mai / foarte bărbătesc); viu „care trăieşte" este negradabil (fiinţă vie), dar cu sensul „vioi" sau „aprins" este supus gradării (un spirit mai viu ca oricând); mort este negradabil, dar în îmbinări figurate poate avea grade de intensitate: era mai mult mort decât viu de frică. Adjectivele care se sustrag gradării pot primi abuziv mărcile gradelor de intensitate: Victor Hugo a creat singur [...] instrumentul cel mai perfect al poeziei moderne franceze. (M. Sadoveanu, Evocări), O formă de existenţă mult mai complectă ca existenţa diurnă. (I. Barbu, Prefaţa la Versuri). 165 Deşi posibile, dat fiind sensul uşor schimbat al adjectivelor (în primul exemplu se apropie de „bun", în al doilea de „bogat"), aceste superlative sunt nerecomandabile. Adjectivele care nu se supun variaţiei de intensitate nu admit, în general, nici (semi)adverbe cu sens cantitativ şi de aproximare (cam, destul de, cât de cât, prea, puţin) şi nici afixe diminutivale sau augmentative. Adjectivele incompatibile cu gradarea intensităţii sunt mai numeroase decât cele compatibile, dată fiind bogăţia clasei de adjective categoriale. Din 500 de adjective înregistrate în DOOM1 numai 13% au grade de intensitate, iar pentru 20% prezenţa gradelor de intensitate este posibilă (abnorm, abscons, acerb, acurat, adolescentin etc). Restul adjectivelor nu se supun gradării. 3. POSIBILITĂŢI COMBINATORII Felul în care adjectivul se asociază altor unităţi lexico-gramaticale variază în raport cu funcţia lui de adjunct sau de centru de grup. Adjectivul funcţionează ca adjunct într-un grup nominal sau verbal, dar el poate fi, la rândul său, centru al unui grup adjectival, având compliniri proprii. 3.1. Adjectivul-adjunct Pentru adjectiv, definitorie este calitatea de adjunct. El participă ca atribut în grupul nominal şi ca predicativ (nume predicativ, predicativ suplimentar) în grupul verbal. în construcţii nominale exclamative autonome, adjectivul poate avea funcţie de atribut (Fată frumoasă, îngrijeşte-mă!). 3.1.1. în calitate de component al grupului nominal, adjectivul apare totdeauna ca adjunct şi niciodată în calitate de centru, fapt ce-1 deosebeşte de substantiv (vezi Substantivul, 3.1). Adjectivul poate determina: (a) unul sau mai multe substantive: Liniştea fecundului pământ. (N. Stănescu, Mi-amintesc cu uimire), Agenţia închiriază camere şi apartamente mobilate. în situaţia unui adjectiv ataşat la un grup de substantive coordonate, uneori dependenţa adjectivului de un substantiv sau de mai multe este ambiguă: Salonul casei pe care şi-o cumpărase de curând avea pereţii tapetaţi cu mătase în dungi şi zigzaguri sclipitoare. în jurul aceluiaşi centru se asociază uneori mai multe adjective coordonate: Cu-ale tale braţe albe, moi, rotunde, parfumate / Tu grumazul mi-l înlănţui... (M. Eminescu, Noaptea); om înalt şi spătos; marele şi strălucitul savant; profesori buni sau răi sunt plătiţi la fel etc. Fiecare adjectiv se raportează la substantivul-centru, de aceea ordinea adjectivelor este liberă. Se poate spune: braţe albe, moi, rotunde, parfumate sau braţe rotunde, parfumate, albe, moi, om înalt şi spătos sau om spătos şi înalt, strălucitul şi marele savant, profesori răi sau buni etc.; 166 (b) un substitut: Părând a căuta ceva drag şi pierdut. („Dilema", 2002), Nimic mai potrivit pentru o astfel de vieţuire. („Dilema", 2002), Au venit mai multe studente. Două mai îndrăzneţe s-au prezentat la examen. Dintre substitutele substantivului, pronumele personal nu poate fi determinat de adjectiv ( el frumos sau frumosul el), cu excepţia situaţiei când adjectivul postpus este precedat de cel (Numai tu cel deştept poţi face una ca asta.). Pronumele personale pot fi însă complinite de participii adjectivale izolate sau de adjective izolate (rar), în general cu nuanţă circumstanţială: Ei, îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă. (M. Eminescu, Împărat şi proletar), Noi, rămaşi în urmă, am grăbit pasul., El, deştept, a înţeles aluzia. Mai rar, în construcţii afective cu vocativul, un adjectiv propriu-zis izolat poate sta pe lângă un pronume personal: Iubito, tu, glumeaţă, / Nu ştii c-a săruta e un păcat... (M. Eminescu, Iubită dulce, o, mă lasă). (c) un grup nominal alcătuit din substantiv + unul sau mai multe adjective. Unele substantive pot fi determinate de mai multe adjective care nu se află în raport de coordonare, ci fiecare adjectiv se referă la un centru anterior - un substantiv (acid acetic) sau un grup nominal (acid acetic diluat, acid acetic roşu foarte diluat). Adjectivul acetic se referă la acid, diluat la acid acetic, în primul exemplu şi la acid acetic roşu, în al doilea. Adjectivele sunt dispuse într-o ordine ierarhică, de aceea locul fiecăruia este fix (nu se poate spune acid diluat acetic sau acid roşu foarte diluat acetic etc, vezi supra, 1.2.2). Adjectivele categoriale delimitează clasa, categoria de referenţi, cele calificative evaluează într-un anumit fel referentul. Adjectivele categoriale, totdeauna postpuse, denumesc clase şi subclase de obiecte reprezentate de substantivul-centru, restrângând tot mai mult extensiunea clasei; patrimoniul artistic poate fi naţional sau internaţional, regional, local etc. Patrimoniul artistic regional poate fi bogat, redus, sărac, variat etc. Adjectivele din categoria calificativelor pot sta şi înaintea grupurilor formate dintr-un substantiv şi unul sau mai multe adjective categoriale: un variat patrimoniu artistic naţional, cel mai mare divizor comun. Adjectivele calificative evaluează un grup nominal format din substantiv + unul sau mai multe adjective categoriale, situându-se în afara acestui grup, fie pe ultimul loc în postpunere, fie în antepunere (un patrimoniu artistic naţional bogat I un bogat patrimoniu artistic naţional). Ca adjunct al unui substantiv, adjectivul postpus poate fi precedat de pronominalul emfatic cel, cea, cei, cele: omul (cel) bun, fata (cea) frumoasă etc. (vezi Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ, 2.2.1.1). Pe lângă antroponime, prezenţa lui cel este azi obligatorie în situaţia de postpunere a adjectivului: Ştefan cel Mare, Irina cea harnică (dar Ştefan mare, Irina frumoasă). în poezie, se întâlneşte asocierea fără cel a antroponimului cu adjective neologice: Sfărâmaţi statuia goală a Venerei antice. (M. Eminescu, împărat şi proletar). 167 Cu toponime, asocierea adjectivului fără cel e uzuală: Dunărea albastră, România pitorească, Carpaţii Orientali. Antepus numelui propriu, adjectivul apare de obicei articulat: marele Ştefan, harnica Irină / Irina. în formule expresive cu de, se produce o reorganizare a grupului nominal. Adjectivul se substantivează şi devine centru al grupului: harnica de Irina, leneşul de Ion, nebuna de mine etc. Această construcţie, cu adjective substantivate poate avea drept centru un nume propriu (ticălosul de Tomşa), un substantiv comun din sfera animatelor sau a inanimatelor (drăguţa de nevastă-sa, afurisitul de cal, ticăloasa de vânzătoare; nenorocita de maşină), un pronume (prostul de mine, drăguţul de el). Tipul de determinativ conţinându-1 pe de, cu centru postpus, este asemănător cu cel din construcţiile cvasilocuţionale de tip adverbial antepuse adjectivelor (grozav de rău, extrem de cuminte) sau cu alte grupuri de determinative de tip adjectival alcătuite cu numeralele de la douăzeci în sus (patruzeci de bani); în aceeaşi situaţie sunt şi construcţiile partitive şi cuantificatoare (un kilogram de mere, o sticlă de vin, o bucată de stofă, un grup de studenţi, o mulţime de oameni, o casă de copii etc.) şi construcţiile cu valoare comparativă (un munte de om, o mândreţe de fată, o minune de femeie, o bomboană de copil, pramatia de Ion etc), unde de se grupează cu substantivul antepus formând împreună cu acesta un tip de specificator adjectival al centrului (în cazul adverbelor, un component adverbial dezvoltat al centrului adjectival: grozav de frumos). 3.1.2. în calitate de component al grupului verbal, adjectivul are funcţie de nume predicativ (Fata era isteaţă.) sau de predicativ suplimentar (Noaptea se lăsa murdară şi grea^ Cezar Petrescu, întunecare). într-un grup exclamativ eliptic, când adjectivul nearticulat precedă un substantiv articulat, adjectivul este, din punct de vedere sintactic, un nume predicativ: Frumoasă fata! Accidental, în structuri atipice, ca adjunct într-un grup verbal, adjectivul poate ocupa şi alte poziţii sintactice: complement prepoziţional (Din galbenă, substanţa s-a făcut roşie, la soare.), comparativ ([Hoţul] îşi căută de treabă, lăsând pe bietul Leuştean mai mult mort decât viu., N. Gane, în DLR), circumstanţial de relaţie (De fudulă, n-o întrece nimeni.), circumstanţial opoziţional (în loc de roşii, merele erau maronii.), circumstanţial cumulativ (Pe lângă leneşă, fata mai era şi mincinoasă.), circumstanţial de excepţie (Brânza nu-mi place altfel decât dulce.). Prezenţa adjectivului în poziţia de subiect sau de obiect direct este un semn al substantivarii lui (Leneşul mai mult aleargă...; Galbenul bate roşul la cărţi). 3.2. Adjectivul-centru 3.2.1. în calitate de centru de grup, adjectivul are totdeauna dublu rol sintactic, fiind în acelaşi timp termen subordonat (adjunct) într-un grup nominal sau verbal şi termen regent pentru unul sau mai mulţi adjuncţi. Complinirile adjectivului sunt, din punct de vedere sintactic, de acelaşi tip cu cele ale verbului; el admite ca adjuncţi adverbe, rar adjective, nominale în dativ şi prepoziţionale, 168 forme verbale nepersonale sau propoziţii în poziţie de complement (vezi infra). în om capabil, adjectivul are doar rol de adjunct, în om capabil de iubire / să iubească, el este adjunct al substantivului om şi centru pentru grupul capabil de iubire I să iubească; tot aşa, un om sensibil, un om sensibil la frumos I la ce-i frumos, băiat recunoscător, băiat recunoscător profesorului I cui l-a învăţat etc. Pentru cele mai multe adjective, adjunctul este, contextual, facultativ (Ion este un om bun ca pâinea caldă. / Ion este un om bun). Cele mai multe adjective sunt folosite în mod „absolut", adică fără a impune prezenţa unor adjuncţi (Fata leneşă e grasă.). Prezenţa unui adjunct este obligatorie pentru un număr relativ restrâns de adjective propriu-zise: analog (desen analog modelului / cu modelul), anterior, avid, conform, dator, egal, posterior etc. sau postverbale: ahtiată după, înrudită cu, ajutată de, cauzatoare de etc: Bomba este cauzatoare de moarte / Bomba este cauzatoare. 3.2.2. Adjectivul impune adjuncţilor săi restricţii de caz şi de prepoziţie (terasa exterioară casei, taxa de timbru conformă cu legislaţia), precum şi selectarea elementelor introductive, când adjunctul este o propoziţie (elev dornic să înveţe, fiinţă geloasă pe cine reuşea). Unele adjective acceptă ca adjunct forme verbale nepersonale (infinitivul şi supinul): vrednic de a fi ales, bun de aruncat etc. Adjunctul adjectivului poate fi: (a) adverb cu sau fără prepoziţie: om frumos sufleteşte, păr aproape alb, faţă puţin smeadă, fată cam proastă, elevul cel mai bun de aici etc; cf. şi Recapitulăm, din izvoare diferite, savant orchestrate... (M. Sorescu, Uşor cu pianul pe scări); scrisoarea Dvoastră - „edificatoare" ca întotdeauna. (G. Liiceanu, Epistolar). Adjunctul adverbial poate fi simplu, ca în exemplele de mai sus, sau dezvoltat, la rândul lui, prin adjuncţi proprii: Evoluţia acestui fenomen implică [...] factorul uman [...], ca şi probleme actuale [absolut specific] rurale de sănătate. („Albina Românească", 2004) Frecvente sunt mai ales construcţiile cu (semi)adverbe evaluative şi cantitative, ca şi cele în care adverbul urmat de prepoziţie şi antepus adjectivului face parte din construcţii superlative (colosal de mare, teribil de urât etc), vezi supra 2.4.1.3.2. Pentru construcţiile eliptice cu substantive adverbializate, de tipul (copil) gol puşcă, (muncitor) harnic foc, (rochie) roşu-carmin, (pălărie) galben-pai, vezi Substantivul, 5.1.1. (b) un nominal în dativ - substantiv sau pronume: întârziase câteva ore în casa cea scumpă amintirilor lui. (I. Teodoreanu, La Medeleni), Imaginile dragi mie I lui I tuturor. Adjectivele care cer dativul aparţin atât fondului vechi al limbii (dator cuiva, drag nouă, prielnic plantelor, scump sufletului ei, vrăjmaşă noului etc), cât şi, mai ales, fondului neologic (accesibil pietonilor, adecvat gustului, anterior războiului, antipatic colegilor, avantajos pensionarilor, caracteristic epocii, conform statisticii, consecvent opiniilor sale, exterior zidului, specific cercetării, tipic prostului-gust, util pacienţilor etc). 169 Adjunctul*adjectivului poate fi reprezentat printr-un pronume reflexiv în dativ: indiferentă sieşi, suficientă sieşi. Ca adjunct al adjectivului, reflexivul, ca şi pronumele personal, este totdeauna utilizat cu forma accentuată (spre deosebire de construcţiile cu centru verb, care admit cliticele). Acelaşi adjectiv poate admite uneori atât pronumele în dativ, cât şi pe cel cu prepoziţie: egal cu mine / sine vs egal mie / sieşi, analog cu mine / sine vs analog mie / sieşi. Forma clitică poate însă apărea în relaţie cu un copulativ: prielnic mie, dar îmi este prielnic, drag nouă, dar ne este drag etc. Subordonat adjectivului, dativul exprimă: punctul de referinţă în cadrul unei relaţii de egalitate sau de corespondenţă, de diferenţiere sau de opoziţie (analog, comun, conform, contrar, opus etc, Aglae nu se arăta potrivnică acestor manevre., G. Călinescu, Enigma Otiliei); punctul de referinţă în cadrul unei relaţii comparative (inferior, secundar, superior etc, Are o calitate superioară unei stofe de lână); punctul de referinţă în cadrul unei relaţii temporale (anterior, consecutiv, posterior, ulterior etc, Probabil că e un cuvânt posterior clasicităţii., I. L. Caragiale, în DLR) sau spaţiale (adiacent, apropiat, exterior, interior, juxtapus, tangent etc. Propoziţia juxtapusă altei propoziţii este coordonată cu prima.); destinaţia şi scopul (decisiv, relevant, valabil, vital etc), sau poate preciza „beneficiarul" (favorabil, indispensabil, păgubitor, potrivnic, recunoscător, util, vrăjmaş Se simţea adânc recunoscătoare femeii acesteia., I. Agârbiceanu, Arhanghelii). Poziţia sintactică de complement indirect al adjectivului este instabilă. Numeroase adjective care cer adjunct nominal în dativ se pot construi şi cu un acuzativ cu prepoziţie. Astfel, dativul „Beneficiar" este concurat de construcţiile prepoziţionale cu pentru: accesibil tuturor/ accesibil pentru toţi; dativul „de scop" este concurat de construcţiile prepoziţionale cu pentru, la: răgaz util creaţiei I pentru creaţie, condiment folositor mâncării / la mâncare, dativul punct de referinţă pentru relaţii spaţiale, temporale, comparative este concurat de construcţiile cu prepoziţia de sau de locuţiunile prepoziţionale faţă de, în raport cu: apropiat Măriei / apropiat de Măria, superior domeniului amintit / superior faţă de domeniul amintit etc. Adjunctul în dativ poate fi concurat şi de o propoziţie relativă neinterogativă introdusă printr-un pronume în dativ (cu dublu rol sintactic - complement indirect în regentă şi subiect în subordonată): recunoscător mamei / recunoscător cui mi-a dat viaţă, şi de o relativă în care elementul introductiv este precedat de prepoziţie (locuţiune prepoziţională): recunoscător faţă de cine mi-a dat viaţă. Adjunctul în dativ poate fi nelexicalizat dacă este recuperabil anaforic, în cazul unor adjective de situare locativă, temporală, relaţională: anterior, consecutiv, contrar, opus, propriu etc. Construcţia adjectivului cu un nominal în cazul dativ este o structură productivă, frecventă în limba literară. Unii autori consideră că adjectivul poate funcţiona drept centru şi pentru un nominal în genitiv: dezvoltarea inteligenţei cunoscătoare a lumii... 170 echipă deţinătoare a trofeului. Astfel de construcţii sunt însă ambigue, centrul putând fi interpretat, fie ca substantiv, fie ca adjectiv. (c) Nominal neprepoziţional. Este un adjunct caracteristic participiilor provenind de la verbe copulative sau de la verbe care admit un „predicativ": persoana numită ambasador / rămasă profesoară / devenită ministru etc, ca şi de la unele verbe care admit obiect direct şi obiect secundar, conservând pe cel nepersonal: fată învăţată carte, întrebată rădăcina pătrată etc (vezi Forme verbale nepersonale, 3.3.3). (d) Nominal precedat de prepoziţie. Construcţia adjectivului cu un adjunct nominal admite numeroase elemente joncţionale din clasa prepoziţiilor. Elementul introductiv al nominalului poate fi o prepoziţie: ca, cât, contra, cu, de, în, la, pe, pentru, prin etc, de exemplu: Marea uşă [...] plină de cuie...(M. Cărtărescu, Travesti), Faptul [...] inadmisibil pentru un personaj cu inteligenţa lui. (G. Liiceanu, Epistolar), fată frumoasă ca soarele, gard înalt cât casa etc. sau o locuţiune prepoziţională: faţă de, în privinţa, în materie de, în raport cu etc: Consideraţii finale privitoare la astfel de lucruri. (G. Liiceanu, Epistolar); Liiceanu care, deşi obedient faţă de maestru, e totuşi o personalitate, (ibid.) etc. Adjunctul adjectivului se aşază, de regulă, după adjectivul-centru în formulări neutre din punct de vedere stilistic (lipsite de emfază). Antepunerea adjectivului atrage plasarea în antepunere a întregului grup adjectival: Conformă cu cerinţe 'e vremii, moda este uşor acceptată. Grupul adjectival descris poate fi disociat prin intercalarea unui adverb: Bucuroasă poate de vestea adusă..., fricoasă parcă de întuneric, atentă azi la lecţie etc. Grupul prepoziţional poate fi obligatoriu (tânăr dependent de droguri) sau facultativ (animale îngrozitoare ca aspect), vezi supra, 3.2.1. Adjunctul unui adjectiv, exprimat printr-un nominal prepoziţional, reprezintă diferite specii de complemente, cu excepţia complementului direct. într-o construcţie ca invidioasă pe Ion, nominalul prepoziţional este un complement indirect prepoziţional şi nu direct ca în construcţia verbală corespunzătoare, datorită posibilităţii de exprimare a nominalului prepoziţional printr-un inanimat: invidios pe reuşita lui ( invidiez pe reuşita lui), ceea ce dovedeşte că aici pe nu este marcă a complementului direct. Raporturile semantice exprimate de adjunctul prepoziţional al adjectivului sunt numeroase şi variate (vezi Prepoziţia, 3.1.1.2) fiind în mare măsură similare cu acelea exprimate de construcţiile care au regent verbal. De pildă, unele adjective construite cu prepoziţia cu (rar de) pot exprima reciprocitatea (ea era în multe privinţe asemănătoare cu el) sau reflexivitatea (era severă cu sine, era sigură de sine), specifice verbului. Construcţia prepoziţională este concurată uneori de cea cu adjunctul adjectival în dativ (egal cu sine /egal sieşi), dar nu severă/sigură sieşi. Adjectivele pot dobândi contextual trăsătura reciprocităţii (atenţi unul cu altul, cunoscuţi între ei, devotaţi unii altora, indispensabili unii altora, invidioşi unul pe altul, străin unul de altul). 171 Adjuncţii adjectivelor propriu-zise pot fi locali (persoană bolnavă la pat, veselă la petreceri, fericită în străinătate), temporali repetitivi şi durativi (persoană calmă din nou, bolnavă de două zile, mai frumoasă ca oricând), cauzali (fată slabă de nemâncare, avară din sărăcie) etc. Este posibilă şi asocierea unor tipuri diferite de adjuncţi (persoană bolnavă de două zile de supărare). Adjectivele de natură verbală acceptă în plus şi adjuncţi instrumentali (ouă bătute cu mixerul, călători sosiţi cu trenul) sau finali (alimente destinate pentru consum, elevi trimişi la studiu în străinătate). Adjunctul adjectivului exprimat printr-un substantiv precedat de prepoziţie este concurat de alte grupuri prepoziţionale care includ forme verbale nepersonale sau de propoziţii: - infinitiv cu prepoziţie: apt de descriere / apt de a fi descris — supin: demn de laudă/demn de lăudat -propoziţii conjuncţionale sau relative: conştientă de / conştientă că: conştientă de valoarea ei / conştientă de ce valoare are / conştientă că ar putea fi o valoare etc. Prepoziţia tipică adjectivului se păstrează înaintea grupului prepoziţional nominal, înaintea infinitivului şi supinului, ca şi înaintea propoziţiilor relative: bun la învăţătură, bun la învăţat, bun la ce îl pui să facă, demn de laudă, demn de a fi lăudat, demn de lăudat, demn de ce a moştenit etc. Construcţia adjectivului cu adjunct nominal prepoziţional este foarte frecventă în limba română standard. De regulă, adjectivul nu guvernează adjuncţi nominali în acuzativ fără prepoziţie, pentru că tranzitivitatea nu este proprie adjectivului. Excepţie face dator, care admite de obicei o construcţie de tip complement direct cu un determinativ cantitativ, ultimul funcţionând în construcţia verbală echivalentă, fie drept circumstanţial (/// sunt datoare zece lei/îţi datorez zece lei), fie drept complement direct cu determinativi noncantitativi (li sunt datoare viaţa / îi datorez viaţa şi Ce mi-e dator?), unde tranzitivitatea e clară. Construcţie izolată şi instabilă (poate fi concurată de un nominal prepoziţional: îi sunt datoare cu viaţa), ea nu poate fi realizată niciodată printr-un clitic, chiar şi în cazul unui suport verbal copulativ ( dator o, viaţa ţi-o este datoare), ceea ce demonstrează caracterul slab al tranzitivităţii lui dator. (e) Verb la infinitiv. Adjectivul îşi păstrează regimul prepoziţional în construcţia cu un adjunct infinitival (vrednic de a fi premiat, capabil de a învăţa o meserie, competent în a cerceta făptaşii): Boala constitutivă, preparată [...] de strămoşi, zeloşi în a se păstra debili, a oprit dezvoltarea normală. (I. Ralea, Scrieri din trecut). Uneori infinitivul se foloseşte fără prepoziţie: Om bun şi milostiv, dar nu-i vrednic a ţinea nevastă tânără. (M. Sadoveanu, Divanul persian), Să nu întrebăm câţi din gazetarii noştri sunt [...] prin ştiinţa lor vrednici a face meseria de care s-au apucat. (I. L. Caragiale, Critica teatrală şi presa noastră). în aceleaşi contexte poate apărea şi conjunctivul: apt de a lucra pământul I apt să lucreze pământul, dornic a se îmbogăţi / dornic să se îmbogăţească etc: Oi fi eu vrednic să trag un car, mai ales dacă merge singur. (I. Creangă, Dănilă Prepeleac). 172 (f) Verb la supin. Adjectivele care selectează de obicei prepoziţia de (apt, bun, demn, vrednic, gata şi locuţiunea adjectivală în stare) constituie centre de grup pentru supin, ca şi pentru infinitiv sau, în realizarea propoziţională, pentru conjunctiv; infinitivul şi propoziţia construită cu subjonctivul au însă o sferă mai largă de adjective regente în comparaţie cu supinul (bucuroasă de a mă întâlni / să mă întâlnească/ de întâlnit, dar gata de a iubi/de iubit/să iubească). în calitate de adjunct al unui adjectiv, supinul poate fi precedat numai de prepoziţia de: Televizor numai bun de aruncat. („Luceafărul", 2002). Dacă este substantivizat (articulat), prepoziţia de este exclusă: pachet bun de trimis prin poştă, dar pachet bun pentru trimisul prin poştă, şi nu pachet bun de trimisul prin poştă. Adjectivul regent este compatibil cu supinul pasiv sau / şi activ. De pildă, gata şi bun admit supine cu ambele valori (om bun I gata de colindat lumea; aluat bun I gata de făcut plăcinte), iar vrednic şi demn numai cu valori pasive (exemplu vrednic de menţionat, oameni demni de dispreţuit). Sup.iul apare adesea ca determinativ cu rol de intensificator al unui adjectiv calificativ, mai ales la forma negativă: fată frumoasă de nespus / de neînchipuit, dar şi om urât de speriat. în unele construcţii intensive (şi modalizatoare „de posibilitate") atrase în sfera superlativului absolut, supinul se comportă ca un adverb antepus adjectivului-centru şi legat de acesta prin marca de: grai nespus de dulce, fată necrezut de frumoasă, tratative nesperat de rodnice etc. (g) Adjectiv. Complinirea printr-un adjectiv este rară şi legată de tiparul construcţiilor superlative lexicalizate cu ajutorul adverbului (îngrozitor de beată, vezi supra, 2.4.1.3.2): era moartă de beată „foarte beată", bolnavi de supăraţi „foarte supăraţi",/ranfă de obosită „foarte obosită". Pentru adjectivul determinat de un participiu adjectival de tipul foşti comunişti, vezi Forme verbale nepersonale, 3. (h) Propoziţie. Adjunctul poate fi o propoziţie introdusă printr-o conjuncţie, printr-un pronume relativ sau nehotărât relativ, ori printr-un adverb relativ. Adjectivul prototipic în calitate de centru poate impune folosirea diferitelor conjuncţii. Astfel adjectivele regente, intrinsec sau numai contextual interogative, îl selectează pe dacă în condiţiile transpunerii unei interogative totale în vorbirea indirectă: Curioasă dacă a greşit, a recitit lucrarea., Nesigur dacă a procedat bine, l-a întrebat pe profesor. Că şi să introduc subordonate neinterogative. Unele adjective îl impun pe că: conştient, gelos, sigur, vinovat (Un student sigur că stăpâneşte materia). Altele cer prezenţa lui să: (in)apt, atent, avid, bun, (in)capabil, curios, dator, demn, grijuliu, (in)suficient, liber, nesăţios, vrednic (Băiatul e liber să-şi aleagă o meserie). Sunt şi adjective care se pot construi cu ambele conjuncţii: bucuros că a venit / bucuros să vină; tot aşa: fericit, furios, mândru. Conjuncţiile consecutive încât, de, că sunt cerute de grupuri adjectivale cu modificatori de tip adverbial: avea o faţă (aşa de) hidoasă că Iîncât Ide mureai de frică. 173 Adjectivele postverbale păstrează, în general, restricţiile conjuncţionale ale verbului din care provin: Conductorul [...] temător să nu fie el primul care greşeşte. (, J^uceafarul", 2002), cf. conductorul temător că greşeşte („se teme să nu greşească, se teme că greşeşte"); doritor / dornic să, obligat să etc; încrezătoare că; interesată dacă/să, preocupată dacă/să. Propoziţiile, mai ales cele cu centru adjectival de tip verbal, dar nu numai acestea, pot fi introduse printr-un pronume relativ sau nehotărât în cazul dativ sau acuzativ cu prepoziţie: Era un om recunoscător / util (ori)cui îl chema la masă., Era o gazdă primitoare / bună cu (ori)cine venea la ei., Era un bolnav respectuos I atent faţă de cine îl îngrijea., Era încântată / tristă de cât de tare slăbise. Ca adjuncţi adjectivali pot fi şi circumstanţialele introduse printr-un adverb pronominal: fată silitoare / bună când vrea. Unii adjuncţi ai adjectivului pot fi condiţionaţi de prezenţa altor adjuncţi, cum ar fi morfemele de gradare şi de comparaţie: mai bun decât mine, la fel de bun ca tata, prea frumoasă pentru a fi respinsă, destul de bună să spele vase etc. sau un determinativ special (anaforic) al centrului: casă altfel construită decât la noi. Adjuncţii pot avea un centru adjectival simplu (zâmbet nespus de dulce, fata veselă I prezentă la petrecere) sau un grup adjectival: faţa [era] îngrozitor de [plină de bube], după cum şi centrul poate avea, la rândul său, un adjunct simplu (femeie bolnavă psihic) sau dezvoltat (situaţie [realmente teribil de] periculoasă) ori mai mulţi adjuncţi (teribil de nesuferită ca purtare). Prezenţa circumstanţialelor dependente de centrul adjectival variază, în primul rând, în funcţie de natura verbală sau nonverbală a centrului, dar şi de poziţia sa sintactică. Adjectivele postverbale şi cele aflate în poziţie predicativă (nume predicativ, complement al obiectului, predicativ suplimentar) admit mai frecvent asocierea cu adjuncţi (vezi II, Numele predicativ, Predicativul suplimentar). 3.2.3. Adjuncţii nominali ai adjectivului pot fi articulaţi sau nearticulaţi. Este obligatoriu determinat prin articol sau alt determinant adjunctul nominal în dativ (adecvat gustului comun / unui gust comun, dar adecvat oricărui gust). Adjunctul exprimat printr-un nominal prepoziţional este nearticulat sau articulat nehotărât (o uşă plină de cuie / de nişte cuie), dar poate fi articulat hotărât când este,la rândul său, centru de grup nominal: uşă plină de cuiele înfipte în ea. Adjunctul adjectivului exprimat prin supin este nearticulat când este de tip verbal (făină bună de făcut plăcinte) şi articulat când este substantivizat (bun la făcutul plăcintelor / în depistatul greşelilor). Atât prezenţa articolului, cât şi prezenţa genitivului dovedesc substantivarea „forte" a supinului. 3.2.4. Adjectivul de provenienţă verbală este mai frecvent centru de grup şi impune mai des determinativi obligatorii, în raport cu adjectivul propriu-zis ai cărui determinativi sunt limitaţi: o instalaţie provocatoare de accidente, un referendum premergător votării legii, cauză inseparabilă de efectul ei, materiale expediate prin poştă etc. (inteligent, deştept, delicat etc. se folosesc mai rar drept centre de grup: câine inteligent ca un om/deştept de mama focului / delicat ca o fecioară etc). Dintre adjectivele postverbale, participiul adjectival, cel mai deschis determinativilor, păstrează pe lângă complementele verbului de origine şi posibilitatea relaţiei cu subiectul, ceea ce-1 deosebeşte de alte adjective postverbale. 174 Subiectul este actualizat în construcţiile participiale absolute, unde poate fi atât postpus, cât şi antepus participiului (Odată plecată profesoara.../ Odată profesoara plecată...), precum şi în cele cu regenţi verbali impersonali + participii cu valori pasive (Fata trebuie premiată I felicitată I iubită.). Adjectivele participiale de la verbe psihologice se îndepărtează în mai mare măsură de natura verbală a bazei din care provin, acceptând determinativi nereperabili pentru participiile altor tipuri de verbe (o colegă foarte uimită de cele văzute / legi foarte anulate de parlament), vezi Forme verbale nepersonale, 3.4. Sufixele postverbale pot îndepărta adjectivul de natura verbală a bazei, conferindu-i comportament de adjectiv prototipic (-os, -cios, -ăreţ: alunecos, plăngăcios, petrecăreţ) sau îl pot menţine în cadrul ei, păstrându-i capacitatea de a primi compliniri (-ant, -bil, -tor: zgomot enervant prin repetare, sumă convertibilă în valută, fecioară născătoare de Dumnezeu etc). 4. RAPORTUL ADJECTIVULUI CU ALTE CLASE LEXICO-GRAMATICALE Adjectivul constituie o sursă de îmbogăţire pentru alte clase de cuvinte, după cum alte clase de cuvinte contribuie la creşterea sa numerică. 4.1. Treceri dinspre clasa adjectivului Adjectivul constituie în mod frecvent o sursă de îmbogăţire pentru substantiv şi adverb. Această creştere a celor două clase gramaticale se realizează prin schimbarea valorii gramaticale sau prin derivare. 4.1.1. Substantive provenite din adjective 4.1.1.1. Conversiunea adjectivului în substantiv este deosebit de productivă, deoarece din unul şi acelaşi adjectiv se pot obţine două substantive, unul masculin şi altul feminin. Schimbarea valorii adjectivale în cea substantivală se realizează prin mai multe procedee: (a) articularea cu articol hotărât (Bolnavii şi medicii au suferit de frig., Bolnavele de gripă au fost izolate.) şi nehotărât (In biserică a intrat o cuvioasă îmbrăcată în negru., Instalaţia a fost stricată de un neisprăvit.) Numeroase adjective calificative antepuse asociate unor substantive regente care denumesc animate se substantivizează în construcţiile cu prepoziţia de: ticălosul de negustor, sclifositul de Ion, nenorocitul de el, blonda de nevastă-sa etc, La înşelat un necinstit de vânzător., A ajutat o amărâtă de babă. Pronumele semiindependent cel, cei, cea, cele în faţa adjectivului îl corelează anaforic cu un substantiv (Are doi copii. Cel mic a împlinit trei luni.). In situaţiile în care regentul (generic) este numai presupus - Cei harnici [oamenii harnici] sunt iubiţi de toată lumea, cei leneşi sunt ocoliţi etc. - gruparea funcţionează ca un substantiv determinat definit. (b) asocierea cu un cuvânt din clasa determinanţilor: Aceşti viteji au fost decoraţi., Două blonde prezentau programul, etc. (c) plasarea adjectivelor precedate de prepoziţii în context substantival: Era cel mai cunoscut dintre silitori., Le-a dat bomboane la plângăcioşi. etc. 175 (d) ataşarea mărcilor de vocativ -ule şi -o unor adjective; compară drăguţule bace din Mioriţa, unde drăguţule este adjectiv, cu Dă-mi cartea, drăguţule!, unde acelaşi cuvânt este substantiv. Desinenţa -o nefiind proprie adjectivelor, ataşarea ei le substantivizează totdeauna. Aşadar, femininele scumpo, urato nu pot fi niciodată adjective. (e) elipsa termenului determinat dintr-o îmbinare fixă: (pătlăgică) roşie / vânătă, (animale) nevertebrate etc. Substantivizarea adjectivului prin elipsa termenului regent din îmbinări fixe constituie modul de formare a numeroşi termeni tehnici: gamopetale, rădăcinoase, vertebrate, frontal, occipital, narcotic, purgativ, exploziv etc. Mijlocul cel mai general de manifestare a substantivizării adjectivului este utilizarea lui în poziţiile sintactice ale substantivului. Conversiunea adjectivelor îmbogăţeşte clasa substantivelor de gen neutru (cf. numele de culori şi abstractele: albul, noul, inefabilul, grotescul etc, care sunt defective de plural). Acest procedeu este o sursă importantă de creare a substantivelor proprii de la adjective: niime de persoane provenite din porecle: Albu, Buzatu, Grosu, Lungu etc. şi nume de locuri: Bârsana, Oacheşul, Surul etc, nume etnice sau nume de familie din adjective care arată provenienţa: algerianul, danezul, englezul, francezul; Moldoveanu, Munteanu etc, ca şi nume de limbi daneza, engleza, franceza etc. Conform unei statistici făcute pe baza DLRM, peste o pătrime din numărul total al adjectivelor se substantivizează. Procedeul este foarte productiv. Adjectivele din fondul principal lexical sunt, în general, supuse substantivizării. Puţine dintre adjectivele de mare circulaţie nu se folosesc curent şi substantival: limpede, tare, simplu, sigur. Se substantivează mai rar adjectivele derivate cu sufixele adjectivale -esc, -os, -nic, -al, -bil şi, în general, adjectivele foarte noi. Condiţia substantivizării adjectivului este în primul rând semantică. De pildă adjectivele care denumesc însuşiri omeneşti negative se substantivează mai uşoi decât antonimele lor: cuminte - obraznic (se spune: Obraznicule!', Eşti ur obraznic!, Obraznicul mănâncă praznicul, dar nu cumintele, un cuminte etc.) serios - neserios (Neseriosule ce eşti!, neseriosul de Ion, neserioasa de Măria, da nu seriosule ce eşti, serioasa de Măria etc), tot aşa harnic - leneş, cuviincios -necuviincios etc. Din punct de vedere formal, se substantivizează adjectivele li gradul pozitiv şi numai în mod excepţional la alte grade de intensitate comparativul de superioritate mai marele „conducătorul" (din limba veche) ş comparativul însoţit de cel „acel" sau superlativul relativ (Cei mai harnici decât dintre ei au fost premiaţi.). Se substantivizează fostele superlativele absolute ci prea devenit prefix (niciodată cu foarte, tare): preacurata, preacinstita „Maic Domnului", preafericitul „patriarhul, sfântul": Vă treceţi, bieţi bătrâni / Cu rugi l Preacurata. (O. Goga, în DLR), Şi maica Filofteia m-a primit fiică sufletească, fie odihna între preafericiţi. (M. Sadoveanu, Păuna Mică). Limita dintre adjectiv şi substantiv se şterge în cazul unor cuvinte aflate î poziţii predicative (nume predicativ, predicativ suplimentar), în absenţa unc determinări: o cred muncitoare (dar este muncitoare bună/este muncitoare în clasă). 176 4.1.1.2. Bine reprezentată este şi formarea de substantive de la adjectiv prin derivare cu sufixe (siguranţă, bunătate, goliciune, fierbinţeală, asprime, dulceaţă, modernism, mândrie, moralitate, frumuseţe, scumpete, şchiopenie etc.)- Marea majoritate a substantivelor derivate de la adjective au sensuri abstracte, de aceea limba populară este mai săracă în substantive de acest tip, iar limba literară se îmbogăţeşte mai ales cu derivate postadjectivale în -itate de la teme neologice (fertilitate, paliditate, simplitate etc, unele baze fiind, la rândul lor, derivate cu sufixe ca -os, -al, -ic, -bil, -ant etc: pompozitate, frontalitate, penibilitate, şcolaritate etc), tipuri care reprezintă circa o treime din numărul total al derivatelor abstracte. Adjectivele calificative de uz general sunt cu prioritate baze pentru derivarea substantivelor şi mai rar adjectivele categoriale. Nu constituie baze pentru derivare adjectivele în -esc. 4.1.2. Adverbe provenite din adjective 4.1.2.1. Conversiunea adjectivelor în adverbe este un procedeu foarte răspândit în limba română. Se adverbializează cu precădere adjectivele calificative de uz general (om frumos / scrie frumos), cu excepţia unora ca bun, abordabil, anumit, bătrân, macru, mâncăcios, sărac, sărman, singur, vechi etc. care, semantic, nu sunt compatibile cu adverbializarea. în cazul adjectivului bun, adverbializarea nu se produce, forma literară de adverb fiind diferită (bine). în anumite contexte din limbajul colocvial însă se poate folosi şi bun ca adverb, de pildă în dialog: E gata masa! /Bun. ,J3ine"). Nu se adverbializează direct adjectivele în -esc, corespondentul adverbial fiind format cu -eşte {părintesc /părinteşte, frăţesc /frăţeşte). Nu devin adverbe, în general, adjectivele categoriale din stilul ştiinţific (cu un număr limitat de substantive regente: acetic, doric, isoscel, paleolitic etc), cele indicând apartenenţa etnică (englez, italian, maghiar, român, rus, suedez etc), culoarea (numai cu sens figurat se pot adverbializa: Văd albastru, negru în faţa ochilor.). Adverbializarea adjectivului este şi o problemă de context, în sensul obligativităţii unei compatibilităţi semantice între adjectiv şi un anumit verb sau adjectiv. Sunt posibile: râde tare, dar nu scrie tare etc. 4.1.2.2. Procedeul derivării adverbelor de la adjective este extrem de sărac. Puţine adverbe sunt derivate direct de la adjective: chiorâş, repeziş, destoiniceşte etc. Adverbele formate cu sufixul -eşte au, în general, un corespondent adjectival în -esc, de unde şi posibilitatea de a forma aceste adverbe prin schimbare de sufix (voinicesc - voiniceşte, românesc - româneşte). Puţine adverbe formate cu -eşte nu au corespondent în -esc: istoriceşte, neghiobeşte, tehniceşte. Unele adverbe împrumutate pot fi analizate ca având baze adjectivale: actualmente, socialmente etc. 4.2. Treceri înspre clasa adjectivului Clasa adjectivelor se îmbogăţeşte continuu pe seama cuvintelor aparţinând altor clase gramaticale sau chiar pe baza unor afixe independente. 177 4.2.1. Adjective provenite din substantive Adjectivele se formează de la substantive prin următoarele procedee: - cel mai frecvent, prin derivare cu sufixe; numeroase sufixe ca -al, -ar, -aş, -at, -esc, -eţ, -ist, -iu, -os etc. formează adjective de la substantive: cameral, şcolar, mărginaş, moţat, vulturesc, mălăieţ, troţchist, cenuşiu, botos; -prin compunere cu un substantiv (cuminte, verde-praz, galben-pai, roşu-carmin etc); - prin conversiune (bărbat: câini mai bărbaţi, savant: femeie savantă); - prin trunchiere: o fată lesbi, o revistă porno, produse bio, mălai extra etc; 4.2.2. Adjective provenite din verbe Adjectivele se formează de la formele verbale prin conversiune sau prin derivare. Mai frecventă este conversiunea participiului şi mai rară a gerunziului. Cu excepţia participiilor unor verbe intranzitive, unele neergative, care nu se pot adjectiviza, precum a depinde ( copii depinşi de mame), a înota ( sportiv înotat), a lătra ('căţel lătrat), a mieuna Cpisoi mieunat) etc, participiul se caracterizează prin asocierea trăsăturilor adjectivale şi verbale (vezi Forme verbale nepersonale, 3.4). Numărul adjectivelor provenite din gerunziu este destul de restrâns (mâncare aburindă, valori crescânde, coşuri fumegânde, persoană suferindă, poziţie şezândă etc). Gerunziul adjectival era mai bine reprezentat în limba literară din secolul al XlX-lea: ape dorminde, fiinţe gernândă, muginda mare etc. Numeroase sunt adjectivele formate de la verbe prin derivare cu sufixe (-tor, -bil, -ăreţ, -ant etc: grăitor, durabil, băgăreţ, poetizant), cele mai numeroase fiind în -tor. 4.2.3. Adjective provenite din adverbe Se adjectivizează câteva adverbe: anume, asemenea, aşa, gata, precum şi numeroase locuţiuni adverbiale culte: acord de facto, comentariu in extenso, fecundare in vitro etc. 4.2.4. Adjectivizarea unor prefixe sau prefixoide Foarte actuală, în special în limbajul colocvial, este folosirea cu valoare de adjectiv a unor prefixe sau prefixoide: petrecere super sau a unor compuse formate din aceste elemente: tehnică audio-video, eveniment euro-radio etc. 4.2.5. Locuţiuni adjectivale Locuţiunile adjectivale sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar care funcţionează global ca un adjectiv, exprimând calitatea sau apartenenţa la o categorie a obiectelor denumite de substantiv. Componenţa locuţiunilor adjectivale este foarte variată. Cel mai adesea avem a face cu un grup nominal prepoziţional simplu sau dezvoltat (de seamă, de geniu, de treabă, de nimic, din alea, ca aceea, de prost gust, în toate minţile, cu frica lui 178 Dumnezeu, în floarea vârstei, cu nasul pe sus, la locul lui, în doi peri, fel de, fel de fel de), un grup adverbial (de bine), un grup interjecţional (ca vai de lume, (ca) vai de el) sau o expresie frazeologică verbală (cum trebuie, nu ştiu cum, de doamne-ajută, lasă-mă să te las) etc. Elementele componente ale locuţiunilor sunt mai mult sau mai puţin sudate, iar sensul global al locuţiunilor este mai apropiat sau mai îndepărtat de cel al elementelor componente. In om cu frica lui Dumnezeu, sensul ansamblului păstrează semnificaţia elementelor componente, în el este prea lasă-mă să te las, relaţia dintre sensul global şi semantica elementelor componente este mai greu de stabilit. Diferenţa dintre locuţiune şi sintagmă liberă depinde uneori de sensul regentului: compară vorbe de pomană „zadarnice" (locuţiune) şi pâine de pomană „în amintirea morţilor"(îmbinare liberă). Majoritatea locuţiunilor adjectivale se comportă ca adjectivele invariabile: răspuns(uri) cu cap şi coadă, fel defel de lucruri etc. Locuţiunile adjectivale care au în componenţa lor un adjectiv-centru de grup sintactic sau care funcţionează ca participii ale unor locuţiuni verbale sunt variabile după gen, număr şi caz: bătut / bătută / bătuţi / bătute în cap, dat / dată / daţi / date dracului, (cf. a bate la / în cap, a da dracului): Pasagerii mai slabi de înger coborâră în verandă. („Luceafărul", 2005). Unele locuţiuni s-au sudat cu timpul, dând naştere unor adjective simple: cuminte (din cu+minte), cumsecade (din cum+se+cade), deplin (din de+plin). Locuţiunile adjectivale se folosesc în contextele şi cu funcţiile caracteristice adjectivului şi au uneori capacitatea de a primi mărci de evaluare şi de gradaţie şi complemente ale comparaţiei. 1 179 PRONUMELE PRELIMINARII 1. ASPECTE DEFINITORII Pronumele este o clasă lexico-gramaticală de cuvinte fără autonomie semantic-referenţială, având rolul de a reprezenta (= a evoca) în enunţ entităţi prezente implicit sau explicit în universul de discurs. Spre deosebire de alte părţi de vorbire (substantive, verbe, majoritatea adjectivelor şi majoritatea adverbelor), pronumele nu au referinţă proprie, ci funcţionează ca deictice (vezi II, Deixis) sau ca anaforice (vezi II, Anafora). Ca deictice, pronumele îşi iau referinţa din situaţia de comunicare. Astfel, pronumele de persoana I şi a Il-a sunt întotdeauna deictice: eu reprezintă locutorul, diferit de la o situaţie de comunicare la alta; tu reprezintă alocutorul, diferit de la o situaţie de comunicare la alta. (Locutorul; spune alocutoruluij): Eut nu-ti) reproşez ţiej nimic. Ca anaforice, pronumele îşi iau semnificaţia prin coreferenţialitate de la un antecedent sau de la un subsecvent din discurs, alături de care formează un lanţ referenţial. In interiorul lanţului referenţial se va nota grafic coreferenţialitatea prin coindexare (cele două cuvinte coreferenţiale sunt notate cu acelaşi indice). Astfel, în enunţul Dorini a greşit, eli e vinovat., pronumele el are funcţia de a reprezenta în propoziţia a doua nominalul antecedent Dorin din prima propoziţie; în enunţul Dacă se* spală pisicai înseamnă că va ploua, pronumele se îşi ia referinţa de la nominalul subsecvent pisica, pe care îl reprezintă în discurs. Pronumele de persoana a IlI-a şi pronumele nepersonale funcţionează, contextual, fie ca deictice, fie ca anaforice: de exemplu, asta funcţionează ca deictic în Pune asta la loc şi dă-mi-o pe cealaltă.1, unde referentul este recuperat din contextul de comunicare (asta poate denumi diverse obiecte, în funcţie de situaţia de comunicare: rochia, bluza, geanta etc), dar poate funcţiona şi ca anaforic în (întârzie mereu)]. Astaj nu îmi place. Unele pronume pot funcţiona şi ca termeni cu referinţă generică (Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate., M. Eminescu, Glossă). Există şi contexte în care pronumele sunt expletive cu rol pragmatic (Şi dă-i şi râzi...) sau formanţi în structura unor forme verbale (Se teme de câini.). 181 în afară de trăsătura semantico-referenţială comună întregii clase (caracterul deictic sau / şi anaforic), unele pronume au trăsături semantice inerente specifice, care aduc informaţii suplimentare: asta indică faptul că obiectul evocat este perceput de vorbitor în proximitatea sa spaţio-temporală sau discursivă; nimeni evocă o mulţime vidă; cine evocă un referent uman neprecizat etc. Pe baza acestor trăsături semantice intrinsece, pronumele au fost clasificate în mai multe subclase semantice: (a) pronume personale: pronume personale propriu-zise, pronume de politeţe, pronume de întărire, pronume reflexive, pronume posesive; (b) pronume nepersonale - pronume demonstrative; - pronume de cuantificare: pronume nehotărâte, pronume negative; - pronume relative, pronume interogative; - pronume hibride (pronume relativ-interogative; pronume relativ-exclamative). Pronumele este o subclasă de proforme. Proformele sunt forme care „stau pentru" alte entităţi din discurs, evocându-le sau substituindu-le. în funcţie de clasa lexico-gramaticală în care se încadrează proforma, se vorbeşte despre: proforme pronominale - realizate prin pronume (vezi exemplele de mai sus); proforme numeral - realizate prin numerale (Au sosit studenţii. Patru sunt absenţi.); proforme adverbiale - realizate prin adverbe (Au fost la mare, iar de acolo au plecat în Delta Dunării.); proforme adjectivale - realizate prin adjective (A făcut o faptă bună. O asemenea faptă nu va fi uitată niciodată.). Proformele „stau pentru" grupuri sintactice nucleare (monomembre), adică fără determinări (L-am văzut pe Cătălin. El nu m-a văzut pe mine.), pentru grupuri extinse - un centru şi determinările lui (Ea este [neîncrezătoare în şansele lui de reuşită\ cum\ eşti şi tu.) sau pentru o propoziţie ([Că nu i-a convenit\, asta-, îmi imaginez.); în această situaţie proformele se numesc profraze. Pronominalizarea, adică evocarea unei unităţi din discurs printr-o proformă, este un fenomen parţial gramatical, parţial pragmatic. Din punct de vedere gramatical, pronominalizarea se bazează simultan pe o reluare de informaţie şi o echivalare de termeni. Acest proces este marcat uneori în plan formal - unele forme pronominale şi unele numerale preiau mărcile de gen (şi număr) de la nominalul pe care îl evocă în discurs (vezi Numeralul). Nu găsesc umbrelai, deşi am pus-Oi aici acum două minute. - acord cu genul gramatical şi numărul antecedentului. [Consilierul prezidenţial^ a intrat în sală. Ziariştii au asaltat-Oi cu întrebări. - acord referenţial; forma o trimite la referentul substantivului consilier, nu la genul gramatical al substantivului. Concurentelet sunt dezamăgite. Unat a fost descalificată, altai a abandonat, celelaltei s-au clasat pe ultimele locuri. - raportul întreg-parte stabilit între concurentele (...unat...altai...celelalte i suprimă parţial acordul formal între proforma alta şi antecedentul concurentele, dar global acordul se conservă, în sensul constituirii întregului din părţile lui componente. 182 Din punct de vedere semantic, proprietăţile referentului de la care îşi iau referinţa proformele se modifică odată cu progresia textuală (indicii [i, j] trimit, fiecare, la câte un referent care are proprietăţi diferite): Luaţi două vinetei mari. Lei coace fi pe aragaz la foc iute. Când se,- moaie let luaţi de pe foc şi let curăţaţi de coajă. Let lăsaţi să se, răcească. Miezulj îlj tocaţi şi îlj amestecaţi cu ulei. Adăugaţi sare şi ceapă tocată mărunt. Lei daţi la rece. Acest fenomen de concatenare pronominală asigură coerenţa textului. In comparaţie cu elementele pe care le reprezintă în discurs, proformele au un grad mai scăzut de noutate şi proeminenţă discursivă şi sunt rareori tematice. Din punct de vedere pragmatic, pronominalizarea este reuşită dacă obiectul pe care, contextual, printr-un act de inferenţă, alocutorul îl atribuie ca referent al proformei este identic cu obiectul pe care locutorul a intenţionat să-1 desemneze prin întrebuinţarea proformei. în dialogul din stânga, pronominalizarea este reuşită, în dialogul din dreapta, este nereuşită: - Pune cartea acoloh - Pune cartea acoloi. - Pe masai? -Pe masaj? - Da. - Nu, pe bufett. Pronominalizarea (prin toate caracteristicile prezentate mai sus) se deosebeşte de substituţia lexicală, în cazul căreia substitutul are autonomie semantică şi se raportează la antecedent printr-o relaţie de (cvasi)sinonimie (ca în Am cumpărat un volum de poezii. Era o carte de Mihai Eminescu.) sau de anaforă asociativă (Am curăţat gutuile. Din coajă am făcut peltea.). De asemenea, pronominalizarea se deosebeşte de fenomenul gramaticalizat al dublării clitice a complementului direct (Pe Cosmin, lram cunoscut acum doi ani la nuire.) sau a complementului indirect (Lej-am dat studenţilori un test de autoevaluare.) (vezi II, Complementul direct, 3.1.2, Complementul indirect, 3.3). Pronumele se deosebesc de alte subclase de proforme prin următoarele particularităţi semantice, sintactice şi morfologice: - Din punct de vedere semantic, pronumele reprezintă în discurs o unitate conceptualizată ca entitate (eu, asta, cineva, fiecare, cine) sau ca un ansamblu cuantificat de entităţi (toţi, nimeni); spre deosebire de pronume, proformele adjectivale codifică descrieri sau calificări ale unor entităţi din cadrul de comunicare (asemenea om, atare situaţie, anume problemă); proformele adverbiale codifică aspecte legate de circumstanţele actului de predicaţie (aici, acolo, aşa, de aceea); proformele numerale au trăsătura semantică intrinsecă [+ Cuantificare numerică definită] (doi, trei, patru). - Din punct de vedere sintactic, pronumele apar în poziţii tipice pentru grupurile nominale, deosebindu-se prin aceasta de proadjective / adjective anaforice (A dus o viaţă dură. O asemenea viaţă l-a format ca om.), proadverbe / adverbe anaforice (Merge la facultate şi de acolo la teatru., vezi Adverbul) şi, în parte, de pronumerale (acestea din urmă apărând ca substitute atât în poziţie de nume, cât şi în poziţie de adjectiv sau de adverb) (vezi Numeralul, 1.3): 183 Sora Măriei citeşte mult. —► Ea I Dumneaei I Aceasta I Fiecare I Cine citeşte mult. N-am cumpărat cartea. —► N-am cumpărat-o I asta I nimic. Măria spală copilul. —► Măria îl spală. - Din punct de vedere morfologic, pronumele - singurul dintre proforme - se organizează într-o paradigmă lexico-gramaticală, prezentând flexiune de tip pronominal (marchează opoziţii de persoană, gen, număr, caz - pentru detalii vezi infra); toate celelalte proforme se organizează în (sub)clase lexicale, mai mult sau mai puţin omogene. 2. ETEROGENITATEA CLASEI Toate pronumele româneşti au fost moştenite din latină sau formate pe teren românesc din elemente latineşti. Alcătuiesc o clasă închisă de forme, cu frecvenţă ridicată în vorbire, profund eterogenă. Eterogenitatea clasei se manifestă în plan semantic-referenţial, sintactic, morfologic. 2.1. Eterogenitatea semantico-referenţială Eterogenitatea semantic-referenţială se manifestă prin diversele subclase lexico-semantice de pronume (vezi supra, 1) şi prin mecanismele prin care pronumele îşi iau referinţa (deictice, anaforice, generice, expletive - vezi supra, 1). 2.2. Eterogenitatea sintactică Eterogenitatea sintactică se manifestă prin: - Calitatea de substitute / nonsubstitute a pronumelor în diverse contexte: unele pronume sunt substitute (reprezintă un termen prezent explicit în discurs, pe care îl substituie, îl înlocuiesc: A venit Călini. Li-am văzut pe geam), altele sunt nonsubstitute (reprezintă un termen prezent implicit în discurs, neactualizat pe axa sintagmatică: Eu nu mai am nimic de spus.). - Tipul sintactic al elementului înlocuit: în calitate de substitute, pronumele pot înlocui: a) grupuri nominale definite, având drept centru de grup un substantiv propriu (Ioni a venit. Eli era trist), un substantiv însoţit de determinări ([Un copil obraznic^ face gălăgie. //, voi pedepsi.); b) propoziţii ([M-a minţit],, ceea cei nu voi uita niciodată.; [Că am greşit]» o, recunosc). - Direcţia în care se manifestă acordul: în majoritatea situaţiilor sintactice pronumele primesc mărcile de gen şi număr de la termenul care le procură în discurs referinţa (Băieţiii au întârziat, feteley, nu. Pe ei, iram certat, pe elej kj-am lăudat.; vezi şi infra, 3). în puţine situaţii sintactice (când apare în calitate de centru în relaţie cu un determinativ adjectival) pronumele impune el însuşi acordul (aceea galbenă, acelea noi, aceia neatenţi). - Capacitatea de a se combina, în calitate de adjectiv pronominal, cu un nume: unele clase de pronume (sau membrii unor clase) cunosc o variantă 184 sintactică (adjectivul pronominal, Această carte nu este pentru tine.; vezi infra, 4), în timp ce alte pronume nu cunosc această variantă combinatorie (Cine nu e atent la mine?). - Capacitatea de a fi însoţit de determinări: majoritatea pronumelor apar în discurs singure, neînsoţite de determinări; prezenţa determinărilor nu este însă exclusă (vezi II, Grupul nominal, 3). 2.3. Eterogenitatea morfologică Eterogenitatea morfologică a clasei se manifestă în raport cu: prezenţa persoanei (pronume personale / pronume nepersonale), paradigma flexionară (pronume cu paradigmă completă / pronume cu paradigmă defectivă), marcarea formală a opoziţiilor gramaticale (pronume variabile / invariabile în diferite grade), modul de marcare a opoziţiilor gramaticale (supletivism, desinenţe însoţite sau nu de alternanţe fonetice, flexiune internă însoţită sau nu de desinenţe, analitic - prin prepoziţie, analitic şi sintetic în variaţie liberă) (vezi infra, 3). 3. CATEGORII GRAMATICALE Flexiunea pronominală se aseamănă prin unele elemente cu flexiunea substantivului, dar, în acelaşi timp, are şi trăsături proprii. Ca şi substantivul, pronumele îşi schimbă forma în raport cu genul, numărul şi cazul. Spre deosebire de substantiv însă, dar asemenea verbului, pronumele, prezintă flexiune în raport cu categoria gramaticală a persoanei. In paradigma flexionară a pronumelui apare un • sistem particular de omonimii cazuale diferit de sistemul omonimiilor substantivale (formele pronominale de genitiv-dativ plural sunt întotdeauna diferite de formele de nominativ-acuzativ). De asemenea, există desinenţe de genitiv-dativ care apar la pronume şi articol: -ui(a), -ei(a), -or(a). Persoana, numărul (şi genul la persoana a IlI-a) interferează, fiind exprimate solidar. 3.1. Persoana Prin categoria persoanei se gramaticalizează în discurs trei dintre elementele constitutive ale situaţiei de comunicare, instanţele discursive, prezentate direct sau indirect (prin raportare la grupul în care se includ): locutorul (persoana I); alocutorul (persoana a Il-a); cea de a treia instanţă discursivă, [+ / -Animat], exterioară contractului discursiv dintre locutor şi alocutor (nonlocutor, nonalocutor), altfel spus referinţa (obiect al comunicării dintre locutor şi alocutor la un moment dat). Semnificaţia gramaticală abstractă a persoanei se lexicalizează în discurs ca pronume personale propriu-zise (eu, tu, el / ea, noi, voi, ei / ele) sau ca pronume personale care îşi ataşează semnificaţii suplimentare (dumneata, dumneavoastră etc; însumi, însuţi, însuşi etc; mă, te, se etc). Categoria persoanei este comună pronumelui şi verbului. La pronume este o categorie inerentă, în timp ce la verb apare ca o categorie de natură relaţională (rezultată din relaţia subiect-predicat pe axa sintagmatică) (vezi Verbul. Numărul şi persoana). Categoria persoanei la pronume exprimă opoziţiile: (a) participa/iţii 185 la interacţiunea verbală (locutorul şi alocutorul, corespunzători persoanei I, respectiv a Il-a) / nonlocutor, nonalocutor (persoana a IlI-a); (b) locutor (persoana I) / alocutor (persoana a Il-a). PERSOANA PARTICIPANŢI IMPLICAŢI ÎN INTERACŢIUNE ENTITATE EXTERIOARĂ în aceleaşi contexte cu persoana a IlI-a apar şi pronumele nepersonale, care, fără a intra în opoziţia de persoană, impun predicatului formă de persoana a IlI-a (El citeşte. - Acesta citeşte. - Fiecare / unul / altul citeşte. - Cine citeşte? - Cine citeşte reuşeşte.). în planul formei, categoria persoanei este marcată supletiv (eu / tu / el, mă / te / se) sau prin flexiunea unuia dintre componenţi (însumi / însăţi, dumneata / dumnealui). La unele pronume (de exemplu, pronumele personale de politeţe) paradigma este defectivă în raport cu persoana. 3.2. Numărul Categoria gramaticală a numărului exprimă opoziţia unicitate / multiplicitate prin două valori: singular / plural. La pronumele personale propriu-zise, categoria numărului are semnificaţie specială la persoanele I şi a Il-a - plural inclusiv (vezi Pronumele personal propriu-zis, 2.1). Pronumele personale de persoana a IlI-a, precum şi pronumele nepersonale preiau numărul de la nominalul pe care îl reprezintă în discurs, ca o formă de reconstituire neechivocă a legăturii referenţiale dintre proforma şi cuvântul pe care aceasta îl evocă; mărcile de număr sunt diferite la nominalul evocat şi la pronume doar atunci când acestea se află într-o relaţie de tipul parte - întreg (Am văzut doi câinii. Unul, era cu o labă ruptă, altul, avea o ureche lipsă.; l-am văzut pe cei doi soft',. Eli era îmbrăcat în negru, eai, în roşu.) sau de tipul grup - membrii componenţi ai grupului (îmi place orchestrai. Ei, au cântat bine.). O situaţie specială apare atunci când pronumele are referenţi anterior disociaţi în discurs (Ioni i-a spus lui Danj că Ana îii+j apreciază.). Categoria numărului se exprimă diferit de la o subclasă semantică de pronume la alta: prin forme supletive (eu / noi, tu / voi, el / ei), prin desinenţe comune cu substantivul (dânsul / dânşii, dâns0a / dânsele; acest0a / aceştia; aceast0a / acestea; alt0ul / alţii; alt0a / altele; cât0 / câţi; câtă / câte) însoţite sau nu de alternanţe fonetice în rădăcină (t/ţ, s/ş, ea/e), prin desinenţe specifice Persoana 1,2 Persoana 3 LOCUTORUL Persoana 1 ALOCUTORUL Persoana 2 186 flexiunii pronominale (căruia / cărora; altuia / altora), prin flexiunea unuia dintre componenţi (însuşi / înşişi; însămi / însene; acelaşi / aceiaşi) sau prin flexiunea unuia dintre componenţi şi prin desinenţe (celălalt0 / ceilalţi; celuilalt0 / celorlalţi). Unele pronume marchează solidar informaţia de (persoană), număr şi gen (el / ea / ei / ele; celălalt / ceilalţi; aceasta / acestea). în cadrul diverselor subclase semantice, nu toţi membrii subclasei marchează în plan formal opoziţia de număr; în această situaţie se vorbeşte despre pronume invariabile în raport cu numărul (uneori simultan şi cu genul şi cazul): se, ce etc. Invariabilitatea în raport cu numărul poate fi totală (se manifestă la nivelul întregii paradigme: se) sau doar parţială, pentru unele genuri şi / sau cazuri din cadrul paradigmei (care - sg. / care - pl.; căruia - sg. / cărora - pl.). în felul acesta rezultă un sistem de omonimii diferit de la o subclasă semantică de pronume la alta, de Ia un membru la altul al unei subclase semantice. 3.3. Genul Categoria genului la pronume se manifestă prin două valori opozabile: masculin şi feminin. Există trei situaţii: (a) Acord formal: pronumele preia mărcile genului gramatical (masculin sau feminin) al nominalului pe care îl reprezintă în discurs (N-am auzit bine tobai. Am auzit-Oi prea slab.; N-am auzit bine clarinetul,. L,-am auzit prea slab.; Pune-o, [cârteai]) pe masă.; Pune-l-, [stiloul^ pe masă.); formele de singular ale substantivelor neutre sunt reprezentate în discurs prin formele de singular masculin ale pronumelor variabile în raport cu genul, iar formele de plural ale substantivelor neutre sunt reprezentate în discurs prin formele de plural feminin ale pronumelor variabile în raport cu genul (Am primit un romani. Lt-am citit imediat.; Am primit nişte romanei. Le% voi citi în vacanţă.; Am primit nişte romanei. Unuli a fost interesant, celelalte, au fost slabe.). Acordul în gen este o formă de reconstituire neechivocă a legăturii referenţiale dintre proforma şi cuvântul pe care aceasta îl reprezintă în discurs. (b) Acord referenţial: genul pronumelui corespunde sexului natural al nominalului substituit (Ion a plecat. L-am văzut pe geam.; Ioana a plecat. Am văzut-o pe geam.; Te-a căutat Gabii. A spus să UJOi suni.; Eu sunt bolnav(ă).). (c) Absenţa acordului: o formă fixă a pronumelui este folosită pentru dublarea unei propoziţii / fraze. Propoziţiile / frazele pot fi dublate prin: (i) forma de singular feminin a pronumelui personal o, a cărei apariţie este favorizată de anumite verbe pentru a dubla poziţia de complement direct (A spus-o tuturor că se va răzbuna pe el.; Că e de bună credinţă, a dovedit-o.); (ii) pronumele relativ compus ceea ce (Ţipa şi trântea, ceea ce m-a enervat foarte tare.); (iii) forma de feminin singular a pronumelui demonstrativ asta (Că e bolnav şi că nu şi-a putut scrie referatul, asta cred, dar că i-a luat foc casa, asta nu mai cred.). Opoziţiile de gen se marchează prin forme supletive (el / ea), prin formele flexionare ale articolului care intră ca formant în structura pronumelui (dânsul / dânsa), prin desinenţe (acestuia / acesteia), prin flexiune internă şi desinenţe 187 (celuilalt0 / celeilalte). în cadrul diverselor subclase semantice nu toţi membrii subclasei marchează în plan formal opoziţia de gen. Doar pronumele personale de întărire şi pronumele demonstrative marchează opoziţia de gen în întreaga paradigmă, celelalte toate sunt, în diferite grade, invariabile în raport cu genul: invariabilitatea poate fi totală (se manifestă la nivelul întregii paradigme: ce, nimic) sau doar parţială, pentru unele persoane (eu, tu), cazuri (care N, Ac) şi / sau pentru unul dintre cele două numere (cărora). Rezultă astfel un sistem de omonimii de gen specific fiecărei subclase semantice de pronume sau fiecărui membru individual al subclasei. 3.4. Cazul Ca şi la substantiv, cazul exprimă raporturile sintactice (relaţiile de combinare) care se stabilesc între cuvinte în cadrul propoziţiei. De aceea, pronumele nu preia cazul de la termenul pe care îl evocă în discurs, ci se înscrie într-un sistem propriu de relaţii pe axa sintagmatică. Identitatea de caz între pronume şi nominalul substituit este doar o coincidenţă. Mi s-a rupt creionult (nominativ). Mi s-a rupt când î/, (acuzativ) ascuţeam. Este şedinţă cu ministru^ (acuzativ impus de prepoziţie) învăţământului. Secretarii de stat Oi (acuzativ impus de verbul regent) aşteaptă să vină. Au sosit copiiii (nominativ). Fiecare, (nominativ) a adus cu el, (acuzativ impus de prepoziţie) câte un glob pentru brad. Raportate la numărul formelor cazuale (N, Ac, G, D, V), unele pronume au paradigme defective: de exemplu, pronumele personale propriu-zise de persoana I şi a Il-a nu au forme de genitiv; pronumele personale propriu-zise de persoana I şi a IlI-a nu au forme de vocativ; pronumele reflexive nu au forme de nominativ, genitiv, vocativ etc. Opoziţiile cazuale sunt marcate în plan formal prin: forme supletive (ex. eu / mie; tu / te; el / lui; se / îşi), desinenţe însoţite sau nu de alternanţe fonetice (acest0a / acestuia, care / căruia, căreia, fiecare /fiecăruia /fiecăreia), flexiunea unuia dintre componenţi (celălalt / celuilalt, aceeaşi / aceleiaşi); uneori sunt marcate analitic prin prepoziţia a + forma de acuzativ a pronumelui, pentru valoarea de genitiv (asupra a ce) sau prin prepoziţia la + forma de acuzativ a pronumelui, pentru valoarea de dativ (am dat la cine); câteva pronume acceptă o realizare sintetică, dar şi una analitică (la nimeni / nimănui; la toţi / tuturor). Omonimiile cazuale generale (N=Ac; G=D) sunt (parţial) suspendate la pronumele personal propriu-zis (eu / mă 7 mie). Pronumele personale propriu-zise şi cele reflexive prezintă două serii de forme la dativ şi acuzativ: forme independente şi forme dependente (clitice), acestea din urmă cu multe variante poziţionale şi fonetice (mine, mă, -m, m-, -m-; sine, se, s-, -s- etc). Cliticele de acuzativ şi dativ participă la dublarea clitică a complementului direct (Omul pe care l-am întâlnit era trist.), respectiv a complementului indirect: (Le)-a dat copiilor bomboane de Crăciun, (vezi II, Complementul direct, 3.1.2, Complementul indirect, 3.3). 188 3.5. Pronumele - determinata tantum în semnificaţia pronumelor este inclus ca „morfem convertit" articolul hotărât: pronumele au trăsătura semantică intrinsecă [+ Determinat semantic], deoarece reprezintă în discurs un obiect deja numit sau prezent în universul de discurs şi activat în spaţiul mental al participanţilor prin simpla menţionare a pronumelui în timpul interacţiunii verbale. Prin această trăsătură pronumele se aseamănă cu numele proprii (care sunt „descrieri definite"). Unele pronume au un articol aparent, devenit formant în structura pronumelui (dânsul / dânsa, unul / una, altul / alta etc), uneori cu rol distinctiv (articolul aparent distinge între pronume şi adjectivul pronominal corespunzător, altul / alt, unul / un); în această situaţie, mărcile flexionare sunt solidare cu articolul aparent, ca la substantiv (dânsul/dânsului, dânsa/dânsei). 4. ADJECTIVUL PRONOMINAL Atunci când apar ca determinări în cadrul unui grup nominal şi au comportament de tip adjectival, formele pronominale sunt numite adjective pronominale. Clasa adjectivelor pronominale cuprinde, în general, aceiaşi termeni de inventar cu pronumele corespunzătoare. Flexiunea adjectivelor- pronominale este comună cu a pronumelor corespunzătoare (uneori cu mici diferenţe formale -Fiecare a înţeles situaţia., Fiecare participant a înţeles situaţia.; Aceasta e roşie.. Cartea aceasta e roşie., Această carte e roşie.). 4.1. Adjectiv pronominal vs adjectiv propriu-zis Adjectivele pronominale au trăsături comune atât cu adjectivele, cât şi cu pronumele corespondente, dar, în acelaşi timp, se deosebesc de fiecare în parte. Cu adjectivele propriu-zise (vezi Adjectivul) adjectivele pronominale împărtăşesc comportamentul gramatical: acordul în gen, număr şi caz cu nominalul regent (Cartea aceasta este interesantă.; Toţi colegii sunt de acord.; N-am arătat-o niciunui coleg până acum.; Căror oameni le-ar conveni asta? etc). Adjectivele pronominale şi adjectivele propriu-zise diferă însă prin următoarele trăsături: - Adjectivele pronominale nu acceptă categoria intensităţii, în timp ce majoritatea adjectivelor calificative (cu unele excepţii justificate semantic sau formal) se combină cu morfeme ale intensităţii şi gradării, iar adjectivele categoriale acceptă combinarea cu adverbe, dintre care unele cantitative (abordare deloc lingvistică, persoană sufleteşte bolnavă). - în absenţa centrului de grup sintactic, adjectivele pronominale pot trece de la statutul de adjectiv pronominal la cel de pronume (Cartea aceasta este interesantă. > Aceasta este interesantă.). Fenomenul este general în cadrul sistemului pronominal, dar accidental la adjectivele propriu-zise (S-a pierdut pixul roşu. >*S-a pierdut roşu.; Erau mulţi oameni răniţi. > Erau mulţi răniţi.). - Adjectivele pronominale nu pot dobândi statut adverbial, spre deosebire de adjectivele propriu-zise care, prin conversiune, devin frecvent adverbe (Acest scris îmi place. / El scrie acest. / Scrisul ordonat îmi place. / El scrie ordonat.). 189 - Adjectivele pronominale nu pot apărea în poziţia sintactică de nume predicativ şi predicativ suplimentar, spre deosebire de adjectivele propriu-zise, pentru care aceste poziţii sunt tipice ( El este acest. / L-am văzut acest. / El este atent, f L-am văzut atent.). - Nu se poate coordona un adjectiv propriu-zis cu un adjectiv pronominal ('cartea aceasta şi roşie); în structuri de tipul o fată frumoasă şi oarecare, oarecare îşi schimbă clasa lexico-gramaticală devenind adjectiv calificativ. - în topica standard, adjectivele pronominale stau înaintea regentului (posesivul face excepţie, vezi Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv), în timp ce adjectivele propriu-zise se plasează după substantivul determinat. - Modificarea topicii în raport cu substantivul regent este posibilă doar la unele adjective pronominale (altele prezentând restricţii de topică), în schimb este posibilă la toate adjectivele calificative (nu însă şi la adjectivele categoriale: om înalt / înaltul om; an şcolar / *şcolar an); acolo unde acest lucru este posibil, schimbarea topicii - atât a topicii adjectivelor calificative, cât şi a topicii adjectivelor pronominale - produce emfază {această carte / cartea aceasta; carte frumoasă/frumoasa carte). - în topica standard, apariţia articolului hotărât la substantiv este exclusă în prezenţa adjectivului pronominal antepus {această casă, fiecare casă; excepţii: însuşi, vezi Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire; toţi, vezi Pronumele şi adjectivul pronominal nehotărât), în schimb este permisă în prezenţa adjectivului propriu-zis {casa roşie, casa mică). - Adjectivele pronominale nu sunt predicate logice, adică nu exprimă proprietăţi ale obiectelor sau relaţii între obiecte, ci restrâng referinţa numelui la o clasă de obiecte circumscrisă pe baza unui criteriu determinat {cartea aceasta = clasa obiectelor „carte" circumscrisă în funcţie de proximitatea spaţială / temporală / discursivă; nicio carte = mulţimea vidă a obiectelor „carte"). Ca determinări ale numelui, adjectivele pronominale dau indicaţii asupra modului de reprezentare a entităţii desemnate de nume: entitatea este cunoscută cu precizie {copilul, acest copil), indeterminată {un copil, orice copil), cuantificată {câţiva copii, toţi copiii, trei copii), participantă la relaţia de posesie {cartea mea) (vezi şi Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv pentru comentarii în legătură cu statutul de determinant al acestuia). Unele elemente din categoria determinării se exclud reciproc {'trei copiii, fiecare copilul, ), altele sunt coocurente {aceşti trei copii ai mei, toţi trei copiii, fiecare al doilea participant). Majoritatea adjectivelor pronominale intră în clasa determinanţilor, în distribuţie complementară cu articolul hotărât {acest copil / acest copilul; fiecare copil I *fiecare copilul etc), cu rol de integratori enunţiativi (vezi Clase de cuvinte, 3.3.1); în situaţii de coocurenţa, doar unul dintre adjectivele pronominale îşi păstrează rolul de integrator enunţiativ, cel aflat în extremitatea stângă a grupului sintactic. 4.2. Adjectiv pronominal vs pronume în limba română nu au corespondent adjectival pronumele personale propriu-zise, reflexive, de politeţe. Statutul de determinare de tip adjectival este 190 discutabil la formele din clasa pronumelui posesiv (vezi Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv) şi la formele pronumelui de întărire (vezi Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire). Posesivele au statut special: prin comportamentul lor morfologic (acordul în gen, număr şi caz cu substantivul determinat din cadrul grupului nominal) se aseamănă cu adjectivele pronominale; prin comportamentul lor sintactic se aseamănă cu pronumele, nu cu adjectivele pronominale (vezi Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv). Formele de întărire au, de asemenea, comportament morfologic de tip adjectival (acordul în gen, număr şi caz cu substantivul determinat), dar comportament sintactic de tip pronominal (vezi Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire). Toate celelalte pronume (pronumele nepersonale: demonstrative, nehotărâte, negative, relative, interogative) cunosc şi realizări adjectivale, funcţionând ca determinări în cadrul grupului nominal. Realizările adjectivale apar la toţi membrii paradigmei (la pronumele demonstrative) sau, din motive semantice, doar la unii membri ai paradigmei (la pronumele nehotărâte, negative, relative, interogative, negative: Fiecare copil a primit bomboane. / Oricine copil a primit bomboane; Niciun copil nu a primit bomboane / Nimeni copil nu a primit bomboane; ...care copil a primit bomboane /... cine copil a primit bomboane; Care copil a primit bomboane? / *Cine copil a primit bomboane?). Este discutabil statutul de adjectiv pronominal al nehotărâtului tot, toată, toţi, toate (vezi Pronumele şi adjectivul pronominal nehotărât). 5. RAPORTUL CU ALTE CLASE LEXICO-GRAMATICALE Comparativ cu alte părţi de vorbire, pronumele participă la puţine procese lexico-gramaticale (derivare, compunere, conversiune), care privesc, de obicei, unii termeni din cadrul paradigmei. 5.1. Pronumele personal propriu-zis Pronumele personal propriu-zis formează câteva derivate: a tutui (a spune cuiva tu), non-eu, iar prin conversiune, câteva substantive: eu > propriul eu, eul artistic; el > un el; ele > iele. 5.2. Pronumele de politeţe Câteva pronume de politeţe acceptă derivarea cu sufixe diminutivale (mătâluţă, tălică) sau, accidental, verbale (Nu mă mai dumneavostri atâta, spune-mi Laural). Uneori participă la construcţii locuţionale ocazionale, glumeţe sau ironice, create prin antifrază: întunecimea voastră, mârşăvia voastră, dobitocia voastră (I. Creangă). în unele formule clişeizate, valoarea de politeţe se pierde, pronumele devenind o formă prin care vorbitorul marchează orientarea spre interlocutor: Să vezi, dumneata... 191 5.3. Pronumele de întărire Pronumele de întărire nu participă la procese lexicale de derivare, compunere sau conversiune. Se poate vorbi doar de apariţia frecventă a pronumelor de întărire în sintagme cvasilocuţionale: stima de sine însuşi / stima de tine însuţi; eu însumi. 5.4. Pronumele reflexiv Forma accentuată a pronumelui reflexiv în acuzativ devine, prin conversiune, substantiv feminin (Şi-a spus în sinea lui...) sau masculin (Poetul şi-a regăsit şinele în exil); alteori, valoarea pronominală evoluează spre o valoare adjectivală / adverbială: Propunerea în sine nu e rea. („propriu-zisă"); A reuşit prin sine însuşi. („singur"); Acţionează prin sine şi pentru sine. („independent"); în sine, propunerea nu avea nimic rău. Mai frecvent, reflexivul apare în sintagme devenite, datorită frecvenţei, clişee, alături de substantive sau verbe: stăpânire de sine, încredere în sine, uitare de sine, mulţumire de sine, îşi veni în sine, se minuna de sine, murmura ca pentru sine, vorbea cu sine, de la sine înţeles. Unele îmbinări, iniţial libere, tind să devină locuţiuni în limba română actuală: de sine stătător, de sine, de la.sine, a-şi veni în sine, a-şi ieşi din sine. 5.5. Pronumele posesiv . Pronumele posesive intră în structuri cvasilocuţionale, fixate prin uz: propria mea.persoană, fiinţa mea, oasele mele, mutra mea (analog pentru celelalte persoane). 5.6. Pronumele / adjectivul demonstrativ Pronumele şi adjectivele demonstrative intră în structura unor expresii cu statut (cvasi)locuţional, cu formă şi topică fixă: astă-toamnă, astă-iamă, astă-primăvară, astă-noapte / azi-noapte, astă-seară, afară de asta, pe lângă asta, vorba aia, vorba ăluia, vorba ceea, una şi aceeaşi, de aceea, pentru aceea, multe cele, toate cele, în cele din urmă, Cel de Sus, cel din urmă, cel de pe urmă. Forma adjectivală învechită alalt se păstrează în compusele alaltăieri, alaltăseară. Identitatea se poate exprima şi în absenţa pronumelui de identitate, prin construcţii sinonime: tot una, de o (Suntem de-o mamă, de-o făptură şl de-o seamă., V. Alecsandri, Hora Unirii; Căci nu-i tot una leu să mori, ori câine-nlănţuit., G. Coşbuc, Noi vrem pământ). 5.7. Pronumele nehotărât Clasa pronumelor nehotărâte este cea mai deschisă inovaţiilor lexicale. Dintre nehotărâte, cele din seria mult, puţin, atâta pot fi derivate cu sufixe diminutivale, rezultând unităţi lexicale populare sau colocviale: atâtica, atâtuţa, atâticuţa; puţinei, puţintel, puţinică, puţintică; multuţ, multuleţ, multişor, multicel, multicică, multicea. Cutare poate fi derivat cu sufixe diminutivale (cutărică, cutăriţă) sau cu sufixe pentru numele proprii de familie (Cutărescu). Prin derivare cu sufixul -eseu I -ete (ultimul ironic), substantivul X poate funcţiona ca echivalent al unui pronume nehotărât (Acolo era şi X-ulescu / X-ulete.). Sunt posibile derivări ad-hoc cu prefixul negativ ne-: altul - nealtul. Unele nehotărâte intră în compusele adjectivale şi substantivale atotştiutor, atotputernic, atotfăcătoare de minuni 192 Pronumele nehotărâte îşi schimbă uneori clasa lexico-gramaticală devenind substantive cu sensul „persoană necunoscută": Acel cineva era chiar Cuza-vodă.; Era un oarecare, necunoscut şi nebăgat în seamă de nimeni.; Nu sunt nici eu un fiştecine.; Acest ceva nu este suficient pentru a trece clasa. Rar, pronumele nehotărâte pot deveni adjective calificative (O fată frumoasă şi oarecare.) sau adverbe {S-a chinuit ceva până a reuşit să intre în casă.; Acest test a fost ceva mai greu decât cel de anul trecut.). Substantive care numesc litere capătă contextual semnificaţia pronumelor / adjectivelor pronominale nehotărâte (persoană necunoscută, obiect necunoscut, cantitate necunoscută): x, y, z, n, f. (Tu notează-ţi cine mă caută, X sau Y sau Z, şi spune-mi când mă întorc.) In mod analog, substantive nume de litere capătă valoare de pronume / adjectiv pronominal nehotărât, substitut al unor numerale ordinale sau cardinale în registrul familiar, glumeţ (/i / ţ creioane; al n-şpelea, a n-sprezecea, a n-a oară, a n-sprezecea oară). Unele sintagme tind să devină legate: ceva de lucru, ceva de mâncare, ceva de scris; multe altele, tind spre statutul de pronume compuse (alte cele = altceva; toate cele = toate, unii şi alţii = unii). Unele sintagme având în componenţa lor pronume nehotărâte au dobândit, prin sudare, statut de locuţiuni pronominale nehotărâte: de una de alta (— despre diverse lucruri), cu una cu alta (= cu diverse lucruri), care mai de care (fiecare), unul pe altul, cu toţii (=toţi); locuţiuni adjectivale (om în toată firea, om în toate sensurile, nu e în toate facultăţile mintale, nu e în toate minţile, oameni tot unul şi unul); locuţiuni adverbiale: toate ca toate, până una alta, cu totul şi cu totul (cu totul şi cu totul de aur), cu totul (e cu totul străin de realitate), de tot (i l-am dat de tot; e grea de tot; a plecat de tot), cu totul (ia-o cu totul, lucrurile stau cu totul altfel); locuţiuni conjuncţionale: cu toate că; locuţiuni prepoziţionale (cu tot cu: a plecat cu tot cu zestre). Statut de locuţiuni pronominale nehotărâte tind să capete diverse alte îmbinări la origine libere, expresive în diferite grade: cine ştie cine (= cineva), cine ştie ce (= ceva), nu ştiu cine (= cineva), nu ştiu care (= careva), nu ştiu ce (= ceva), nu se ştie cine, nu se ştie care, nu se ştie ce, te miri cine (= cineva), te miri care (= careva), te miri ce (= ceva), dracu ştie cine (= cineva), naiba ştie ce (= ceva), te pomeneşti cine (= cineva), te pomeneşti ce (= ceva), câte şi mai câte (= ceva). 5.8. Pronumele negativ Pronumele negativ nimic poate fi derivat cu sufixul diminutival -uf (nimic-nimicuţ, nimic-nimicufa). Se pot substantiviza: nimic (Spune multe nimicuri., Este un nimic); nimeni (Se crede cineva, dar de fapt este un nimeni.). Există formaţii ad-hoc, prin analogie cu pronumele nehotărâte: Nu mă interesează părerea nicicui. împreună cu prepoziţii (şi adjective pronominale / substantive) formează locuţiuni adjectivale (om de nimic) şi adverbiale (pe nimic, cu nimic(a), întru nimic, pe nimica toată, în niciun caz). Alături de un cuantificator nehotărât formează o locuţiune pronominală negativă: A spus o nimica toată.; S-au certat din nimica toată. Intră în structura unor locuţiuni pronominale expresive: nimeni pe lume, nimic în cer şi pe pământ. Rar, se combină cu alţi cuantificatori, în structuri cvasilocuţionale: nimic altceva / altceva nimic, nimeni altul / altul nimeni, nimic mai mult / mai mult nimic. 193 5.9. Pronumele interogativ Pronumele interogativ intră în structura unor locuţiuni pronominale nehotărâte (cine ştie cine, cine ştie ce). De asemenea, intră în structura unor sintagme cvasilocuţionale, aflate la graniţa dintre pronume interogativ cu prepoziţie şi locuţiune adverbială interogativă: Pentru ce ai făcut asta?; La ce te-ai băgat în afacerea asta?; De ce vorbeşti fără să ştii? 5.10. Pronumele relativ Pronumele relativ intră în structura unor îmbinări cu statut cvasilocuţional, rezultate prin elipsă, în care relativele exprimă un sens nehotărât (care mai de care, care pe care, care cu care, câte şi mai câte). Unele îmbinări au sens adverbial: după care, drept care, pentru care. Altele intră în structura unor locuţiuni conjuncţionale: după ce, pentru ce, până ce. PRONUMELE PERSONALE Pronumele personale prezintă flexiune în raport cu categoria gramaticală a persoanei. în funcţie de informaţia semantică inerentă pe care o gramaticalizează, se disting următoarele subtipuri semantice: pronumele personal propriu-zis, pronumele de politeţe, pronumele de întărire, pronumele reflexiv; pronumele posesiv, care prezintă de asemenea flexiune în raport cu persoana, are o situaţie aparte (vezi Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv). între cele cinci subclase şi uneori între membrii aceleiaşi subclase există diferenţe de comportament gramatical, semantico-referenţial şi pragmatic. Prin diversele clase de pronume personale sunt gramaticalizate în limba română distincţii sociopragmatice (neutru / reverenţios: pronume personal / pronume de politeţe), distincţii discursive (neutru / focalizat: pronume personal / pronume de întărire), relaţii semantice între actanţii implicaţi în actul de predicaţie (actanţi diferiţi / actanţi coreferenţiali: pronume personal / pronume reflexiv), precum şi relaţia de posesie atunci când posesorul este una dintre cele trei instanţe discursive (pronumele posesiv). Pronumele personale, pronumele reflexive, pronumele de politeţe nu funcţionează ca determinări de tip adjectival ale unui centru. Situaţia posesivelor şi a pronumelor de întărire este discutabilă: acestea au, în anumite contexte, comportament morfologic de tip adjectival, dar comportament sintactic şi semantic de tip pronominal. PRONUMELE PERSONAL PROPRIU-ZIS 1. ASPECTE DEFINITORII Pronumele personal propriu-zis reprezintă (= evocă) în discurs, direct sau indirect (adică prin referire la grupul în care se includ), participanţii la actul de 194 comunicare (fără alte precizări suplimentare): locutorul (eu, noi), alocutorul (tu, voi), cea de a treia instanţă discursivă (nonlocutor, nonalocutor: el / ea, ei / ele). Pronumele personale propriu-zise de persoana I şi a Il-a exprimă identitatea semantico-referenţială dintre protagoniştii evenimentului şi locutor, respectiv alocutor; cele de persoana a IlI-a indică nonidentitatea semantico-referenţială dintre protagoniştii evenimentului şi locutor sau alocutor: Eu plec mâine, ţu când pleci? (pronumele eu indică identitatea dintre locutor şi protagonistul evenimentului „a pleca"; pronumele tu indică identitatea dintre alocutor şi protagonistul evenimentului „a pleca") El când pleacă? (pronumele el indică nonidentitatea dintre locutor şi alocutor pe de o parte, şi protagonistul evenimentului „a pleca" pe de altă parte) Referentul pronumelor personale depinde de situaţia concretă de comunicare. De exemplu, în dialogurile care urmează, formele pronominale au referenţi diferiţi; în primul dialog, pronumele au ca referenţi „fata", „băiatul", „bătrânul", adică persoanele ficţionale care iau parte ia schimbul verbal; în al doilea dialog, referenţii pronumelor sunt Monica şi Olguţa. Rolurile de locutor şi alocutor sunt interschimbabile, participanţii la dialog asumându-şi succesiv rolul de locutor, respectiv de alocutor: Fata se întrista. Bătrânul o mângâie şi zise băiatului: - Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea. - Ţie două şi mie două...nu e aşa, tată moşule? - Fireşte, ţie două, şi lui două, şi mie una. - Vrei şi tu, tată moşule ? întrebă băiatul cu mândrie. - Cum de nu...mie un scatiu. (B. Delavrancea, Bunicul) - Monica, tu ai vrea să fii muscă? - Muscă? - Da, muscă.' Eu grozav aş vrea...Ştii, m-aş plimba pe plafon cu capul în jos... - Eu aş vrea să fiu mare, visă Monica. (I. Teodoreanu, La Medeleni). Pronumele personal este puternic ancorat situaţional. Următorul dialog pune în evidenţă imposibilitatea decodării pronumelui personal în afara situaţiei de comunicare curente: - Atunci, să-i spui c-am venit eu. - Cum vă cheamă pe dumneavoastră? - Ce-ţi pasă? - Ca să-i spui. - Ce să-i spui ? De unde ştii ce să-i spui dacă nu ţi-am spus ce să-i spui ? Să-i spui când s-o întoarce că l-a căutat... - Cine? - Eu. - Numele dv. ? - Destul atâta! Mă cunoaşte dumnealui... suntem prieteni... (I. L. Caragiale, Căldură mare) Următorul dialog pune în evidenţă schimbarea referentului odată cu situaţia de comunicare: 195 Trahanache îi citeşte lui Tipătescu scrisoarea pe care Tipătescu i-o scrisese lui Zoe, soţia lui Trahanache: ...venerabilul (adică eu) merge deseară la întrunire [...]. Eu (adică tu) trebuie să stau acasă [...]. Nu mă aştepta, prin urmare vino tu (adică nevastă-mea, Joiţica), la cocoşelul tău (adică tu) care te adoră. [...] (I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută). La persoana a IlI-a apar şi două pronume speciale însul, dânsul. Insul era frecvent în stadii anterioare de limbă (Nu uita s-ascuţi baltagul; ca să ai mai multă nădejde într-însul. M. Sadoveanu, Baltagul; Mie însă-mi plac şi de işti mai bătrâni, numai să fie bine fripţi, ştii colea, să treacă focul printr-înşii. I. Creangă, Amintiri). Astăzi se foloseşte rar, precedat de prepoziţiile întru, printru, dintru, ca formă de variaţie a expresiei, sinonim cu pronumele de persoana a IlI-a, mai frecvent cu trăsătura semantică [- Uman]. Faţă de pronumele personal corespondent este simţit de vorbitori mai concret, mai expresiv, individualizator. Dânsul se folosea iniţial doar în acuzativ, precedat de prepoziţie. Treptat s-a folosit ca sinonim al pronumelui de persoana a IlI-a, limitându-se, în limba literară, la contextul [+ Uman]; a căpătat un sens concret / individualizator în raport cu pronumele el (Scorpia ospăta pe Făt-Frumos şi mai şi decât Gheonoaia, iar el îi dete dânsei înapoi capul ce i-l luase cu săgeata. - P. Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe; Mergeam dar totdeauna cu el, de el ascultam totdeauna şi la dânsul căutam scăpare. — I. Slavici, Budulea Taichii; Luând pe Andrei de mână îl duse la dânsa. - I. Al. Brătescu-Voineşti, In lumea dreptăţii). Dialectal, în Moldova, se foloseşte nediferenţiat pentru entităţi cu trăsătura [+ / - Uman]. în secolul al XK-lea, în Muntenia, a căpătat sens de politeţe, din ce în ce mai extins în limba literară actuală (vezi Pronumele de politeţe). 2. FLEXIUNEA PRONUMELUI PERSONAL PROPRIU-ZIS Paradigma flexionară a pronumelui personal cuprinde un număr mare de forme supletive, care marchează solidar opoziţiile gramaticale de persoană, număr, gen, caz. Apar omonimii cazuale şi de gen. Paradigma are caracter defectiv. Caz Forme Persoana I Persoana a Il-a Persoana a Hl-a Nr. sg. pl. sg. Pl. s pl. Gen m=f m=f m=f m=f m f m f N eu noi tu voi el ea ei ele G — — - - lui ei lor lor D accentuate mie nouă ţie vouă neaccentuate (clitice) (î)mi ne ni (î)ţi v(ă) vi (î)i (î)i le, li le, li Ac accentuate mine noi tine voi el ea ei ele neaccentuate (clitice) m(ă) ne te v(ă) (î)l o (î)i le V - - tu! voi! - - - - 196 Insul marchează opoziţiile de gen şi număr: însul / însa, înşii / însele, analog cu substantivele (masculine / feminine) articulate hotărât. Structura morfematică este: radical + (desinenţă de gen şi număr) + formă de articol hotărât: îns-ul; îns-a; înş-i-i; îns-e-le; la plural masculin apare alternanţa fonetică s / ş. Dânsul are paradigmă completă, marcând opoziţiile de gen, număr, caz. Are flexiune comună cu a substantivelor articulate hotărât. Omonimiile sunt comune cu cele ale substantivului articulat enclitic: N=Ac, G=D. Structura morfematică: radical + (desinenţă de gen, număr şi caz) + forma de articol hotărât: dâns-ul, dânsei, dânş-i-i, dâns-e-le, dâns-ului, dâns-e-i, dănş-i-lor, dâns-e-lor; la masculin plural apare alternanţa s / ş. Caz Sin gular Plural m f m f N=Ac dânsul dânsa dânşii dânsele G=D dânsului dânsei dănşilor dănselor 2.1. Exprimarea categoriilor gramaticale Pronumele personal prezintă flexiune în raport cu următoarele categorii gramaticale: persoana, numărul, genul, cazul. Categoriile gramaticale de persoană şi număr se exprimă solidar prin forme pronominale distincte. Asocierea celor două categorii produce semnificaţii speciale: - persoana I singular (eu) lexicalizează locutorul, când acesta este identic cu protagonistul evenimentului; - persoana a Il-a singular (tu) lexicalizează alocutorul, când acesta este identic cu protagonistul evenimentului; - persoana a IlI-a singular (el / ea) lexicalizează cea de a IlI-a instanţă discursivă (entitate [+ / - Animat], nonlocutor, nonalocutor); - persoana I plural (noi) este un plural inclusiv care îl include / asociază pe locutor în / la grupul desemnat prin pronume: „eu + alţii" („eu + tu + .. .tu; eu + el, ea; eu + voi; eu + ei, ele"); - persoana a Il-a plural (voi) este un plural inclusiv, care îl include / asociază pe alocutor în / la grupul pe care îl desemnează: „tu + alţii" („tu + tu + .. .tu; tu + el, ea; tu + voi; tu + ei, ele"); - persoana a IlI-a plural (ei / ele) înseamnă: ei = „el + el, el + ea, el + ei, el + ele, ea + ei, ei + ei, ei + ele"; ele = „ea + ea, ea + ele, ele + ele". Forma de plural feminin (ele) se foloseşte doar când toate entităţile evocate de pronume sunt de genul feminin / neutru; în celelalte situaţii, când cel puţin una dintre entităţile evocate prin pronume este de genul masculin / neutru forma de plural, se foloseşte forma de plural masculin (ei). între persoana I şi persoana a Il-a plural se observă o asimetrie: în timp ce noi nu înseamnă „eu + eu", voi poate însemna „tu + tu"; de asemenea, noi include pe „tu", în timp ce voi nu include pe „eu". Persoana şi numărul pronumelui subiect impun persoana şi numărul verbului la forme verbale personale: eu citesc / tu citeşti / el citeşte / noi citim / voi citiţi / ei citesc (vezi Verbul. Numărul şi persoana). 197 Limba română nu marchează la nivel lexical distincţia animat / inanimat la persoana a treia, aceleaşi forme fiind selectate şi pentru entităţi cu trăsătura semantică [+ Animat], şi pentru entităţi cu trăsătura semantică [- Animat]. Există totuşi o ierarhie a uzului: în poziţia sintactică subiect pronumele se referă de cele mai multe ori la entităţi cu trăsătura semantică [+ Uman]: La Minister m-am întâlnit cu Dan. El a părut stânjenit de prezenţa mea acolo. şi, mai rar, la entităţi cu trăsătura semantică [- Uman], în enunţuri emfatice, retorice: N-am dus lipsă de sfaturi; însă dacă ele au fost rău intenţionate... Când eşti bătrân surâzi şi te gândeşti la viaţă şi la tot ce îţi oferă ea. A clasificat propoziţiile după ce exprimă ele. Aceasta e o masă. Ea e rotundă. Referirea la entităţi cu trăsătura semantică [- Uman] în poziţia de subiect se face însă mai frecvent prin demonstrativ: Au sosit manualele. Acestea erau noi. Categoria gramaticală a genului nu este marcată în întreaga paradigmă: pronumele de persoana I şi a Il-a singular şi plural nu cunosc opoziţia de gen (genul se manifestă prin acordul cu alte elemente din structură: Eu sunt veselă. / Eu sunt vesel.), în timp ce la persoana a IlI-a, opoziţia de gen se manifestă la majoritatea formelor (ei/ele; lui/ei etc). Nemarcarea opoziţiei de gen la persoana I şi a Il-a se corelează cu fapte de natură discursivă. Astfel, la persoana I şi a Il-a locutorul şi alocutorul sunt identificaţi deictic, deci marcarea opoziţiilor de gen ar fi redundantă, în timp ce la persoana a IlI-a identificarea deictică şi / sau anaforică este ambiguă, deci marcarea genului este necesară. Totodată, în cadrul persoanei a IlI-a, singularul faţă de plural, formele de nominativ şi acuzativ faţă de cele de genitiv şi dativ, formele accentuate faţă de cele clitice sunt mult mai adesea susceptibile de a căpăta proeminenţă discursivă şi, în consecinţă, marcarea opoziţiilor de gen este mai importantă în primele situaţii decât în cele din urmă. Selecţia formei pronominale depinde de genul substantivului evocat în discurs. Prin forma de feminin a pronumelui sunt evocate substantive de genul feminin. Prin forma de masculin a pronumelui sunt evocate substantive de genul masculin. Atunci când pronumele reprezintă în discurs substantive neutre, pentru singular este selectată forma de masculin a pronumelui (Am pierdut creionul,. —► Lj-am pierdut.), iar pentru plural forma de feminin (Am pierdut creioanele, —> Leram pierdut.). Două substantive coordonate, unul de genul masculin, altul de genul feminin sunt reprezentate în discurs prin forma de masculin a pronumelui (Ion şi Măria s-au căsătorit. Ei au făcut nuntă mare.). în coordonarea dintre o formă pronominală de masculin şi una de feminin, forma de masculin îşi impune mărcile de gen (El şi ea au fost văzuţi de mână în parc). Categoria gramaticală a cazului se manifestă prin cinci termeni: nominativ, genitiv, dativ, acuzativ, vocativ. Paradigma cazuală a pronumelui are următoarele particularităţi: la persoanele I şi a Il-a paradigma pronumelui personal este 198 defectivă de genitiv (vezi şi Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv), în timp ce la persoana a IlI-a paradigma este completă; doar persoana a Il-a este compatibilă cu vocativul (cazul adresării către alocutor). în plan formal, pronumele actualizează opoziţia nominativ / acuzativ (eu / mine, tu / tine etc), spre deosebire de substantiv, care prezintă omonimia generală a celor două cazuri; genitivul (acolo unde apare) şi formele accentuate de dativ sunt parţial omonime (lui, ei, lor). Vocativul este omonim cu nominativul, de care se deosebeşte prin elementele suprasegmentale (intonaţie şi pauză). La cazurile dativ şi acuzativ, pronumele personale prezintă două serii de forme: forme accentuate, nonclitice (mie, nouă, ţie, vouă, lui, ei, lor; mine, noi, tine, voi, el, ea, ei, ele) şi forme neaccentuate, clitice (mi, îmi, ne, ţi, îţi, vă, vi, v, îi, i, le, li; mă, m, ne, te, vă, v, îl, l, o, îi, i, le). Cele două serii se distribuie în contexte diferite (în poziţiile sintactice în care apar noncliticele este exclusă apariţia cliticelor; vezi infra, 2.2). Atât formele accentuate, nonclitice, cât şi formele neaccentuate, clitice, se înscriu în acelaşi sistem al opoziţiilor de persoană, număr, gen, prezentând însă un sistem diferit de omonimii cazuale. La nominativ nu apar forme clitice, în schimb, în mod frecvent, pronumele subiect nu este lexicalizat. Nelexicalizarea pronumelui subiect (aşa-numitul subiect inclus şi subînţeles) se va marca grafic prin pro (element pronominal care ocupă respectiva poziţie sintactică, dar care nu este lexicalizat). Cliticele şi subiectul vid sunt poziţii nefocalizate în discurs, în comparaţie cu corespondentele lor accentuate şi cu subiectul exprimat prin pronume, care au proeminenţă discursivă. Alta: Pietro, (pro) crezi într-adevăr în dragoste? Pietro: Eu trebuie să cred în ceva, Alta. (pro) A spus asta cu o convingere neocolită şi definitivă, de condamnat la moarte.[...] Alta [...]: Şi (pro) mă iubeşti pe mine? Pietro: (pro) Nu ştiu dacă e numai asta! Dar, dacă simţământul acesta pe care pro nu-l am nici pentru Dumnezeu este iubire, atunci (pro) te iubesc. în tot pustiul gândurilor mele eşti numai tu. Mâna ta pe braţul meu îmi mângâie sufletul. [...] Ţi-s ochii umezi, Alta? (Camil Petrescu, Act veneţian) In seria formelor pronominale accentuate (nonclitice) numărul formelor flexionare şi al omonimiilor cazuale diferă de la o persoană gramaticală la alta. Opoziţiile cazuale sunt puternic marcate în sfera persoanelor I şi a Il-a (cei doi poli ai actului de comunicare) şi mai puţin marcate în sfera persoanei a IlI-a (cea de a treia instanţă discursivă, referinţa); în sfera persoanelor I şi a Il-a opoziţiile gramaticale sunt mai puternic marcate la singular şi mai slab marcate la plural (unde locutorul şi alocutorul trec în plan secundar prin integrarea într-un grup) (vezi tabelul de sub 2). Marcarea morfologică a opoziţiilor cazuale se corelează cu următoarea ierarhie discursivă: locutor; alocutor > locutor + alţii; alocutor + alţii > nonlocutor, nonalocutor. 199 Astfel, comparativ cu seria noncliticelor, în seria cliticelor (formelor neaccentuate) numărul formelor flexionare este mai mare, date fiind numeroasele variante sintactice şi fonetice (vezi infra, 2.2.2.3), iar sistemul omonimiilor mai complex (omonimii totale - pentru toate formele proprii unui caz; omonimii parţiale - doar pentru unele forme proprii unui caz; omonimii încrucişate - pentru forme corespunzătoare unor persoane gramaticale diferite) (vezi tabelul de sub 2). Descrierea paradigmei pronominale prin unităţi supletive este o formă simplă şi economică de prezentare a faptelor de limbă. O descriere alternativă permite degajarea unui radical (uneori supletiv, alteori constant) şi a unor flective (desinenţe de gen, număr, caz) comune celor trei persoane gramaticale. Deşi neeconomică, descrierea pune în evidenţă o relativă regularitate flexionară, atât în privinţa radicalelor (în total 8, cu variantele t- / ţ- şi variante cu î- protetic, după cum urmează: 2 radicale distincte la persoana I sg., e-, m-; 1 radical la persoana a Il-a sg. t- cu varianta ţ-; 4 radicale distincte la persoana a IlI-a sg. şi pl., m. şi f. e-, l-, o-, <-; 1 radical la persoana I pl. «-; 1 radical la persoana a Il-a pl. v-), cât şi în privinţa flectivelor (în total 16, cu variantele fonetice e / ă). Astfel: Forma Radical Flectiv eu; tu e-; t- -u el; ea; ei; ele e- -1 / -a / -î / -le noi; voi n-; v- -oi mine; tine m-; t- -ine mă; m-; vă; v- m-; v- -ă/0 ne; te n-; t- -e (î)l; o; (î)i; le (î)l-; o-; (î)i-; 1- -0/-e lui, ei, lor l-;e-;l- -ui / -i / -or mi, ţi m-; ţ- -i mie, ţie m-; ţ- -ie nouă; vouă n-; v- -ouă (î)mi, (î)ţi (î)m-; (î)ţ- -i ne / ni; vă / vi / v; le / li n-; v-; 1- -e / ă; -i De remarcat că la persoana a IlI-a apar desinenţe specifice flexiunii pronominale, comune cu pronumele demonstrativ, relativ, nehotărât (lui -acestui / oricui / fiecărui; lor - acestor / căror / oricăror). 2.2. Distribuţia formelor pronominale accentuate, nonclitice, şi a formelor pronominale neaccentuate, clitice Formele pronominale din cele două serii (seria noncliticelor şi seria cliticelor) au distribuţie diferită. 2.2.1. Formele accentuate (nonclitice) Formele accentuate nonclitice se caracterizează prin independenţă fonetică şi sintactică: au accent propriu şi statut silabic - de aceea se numesc şi forme accentuate; ocupă aceeaşi poziţie sintactică pe care o ocupă substantivul 200 corespondent: Am nevoie de un prieten sincer /de tine.; Datorită Corinei / ţie am reuşit., Aceasta este o carte utilă studenţilor I vouă. Apar în următoarele situaţii sintactice: (a) impuse de prepoziţii (despre mine, pentru tine; datorită ţie, contrar mie, decât mine, graţie mie), de adjective (utilă nouă, dragă ţie), de adverbe (asemenea nouă, aidoma ţie), de forme de participiu (acordate nouă) şi supin (de adus lor), de unele interjecţii (bravo ţie); (b) ca atribute pronominale în structuri învechite (cumnat nouă) sau actuale (acordarea de medalii vouă); (c) în structuri sintactice cu anumite particularităţi: - ca apoziţii (A dat plicul câştigătorului, adică ţie.) - în structuri eliptice, în vecinătatea unui substantiv (Cinste lor!) - în structuri sintactice cu două clitice (unul de dativ, altul de acuzativ), cliticul de dativ fiind înlocuit cu forma accentuată (mă prezintă lor, ne prezintă ţie, ne prezintă vouă) - în structuri emfatice cu două clitice (unul de dativ, altul de acuzativ) pentru emfaza complementului indirect (mi te prezintă —* te prezintă mie; predâ-i-te! —>predă-te lui\) sau în structuri emfatice bazate pe coordonare, unde pronumele marchează contrastul discursiv (L-am iertat pe el, dar am pedepsit-o pe ea. / *L-am iertat, dar am pedepsit-o.; Lui i-am adus o ciocolată, iar ei, bomboane. / l-am adus o ciocolată, iar i-am adus bomboane.) - în structuri sintactice în care pronumele se coordonează cu un grup nominal (Vreau să vorbesc cu tine şi cu sora ta., Vreau să-ţi propun asta ţie şi prietenei tale.) - în dialog, ca răspunsuri eliptice la întrebări (- Cui i-a dat cartea? / - Mie; - Pe cine a numit director? - Pe el.). Formele accentuate, nonclitice se plasează, de obicei, după elementul care le regizează; pentru emfază este posibilă inversiunea formei pronominale cu verbul / adverbul / adjectivul (lor mă prezintă, nu lui; nouă asemenea, nu vouă; ţie dragă, nu şi mie). Formele pronominale accentuate, nonclitice de persoana a IlI-a participă la exprimarea dublă a subiectului (vezi II, Subiectul, 3.1.2). Forma pronominală în nominativ are aceleaşi mărci de gen şi număr cu nominalul coocurent. Româna cunoaşte următoarele tipare sintactice cu subiect dublu exprimat: - Subiect-Pronume-Verb (înv.): Virtutea, pentru dânşii ea, nu există. (M. Eminescu, împărat şi proletar). - Subiect-Verb-Pronume (colocvial, afectiv): Lucrurile) sunt elei încâlcite dacă stai să te gândeşti (M. Preda, Moromeţii); Mariaj a venit eait dar degeaba. - Verb-Pronume-Subiect (colocvial, afectiv): Te căptuşeşte ea, mătuşa Mărioara, (I. Creangă, Amintiri); Or fi fost ei, şi oamenii străini pe acolo...; Or mai fi venit eii şi nişte oamenii necunoscuţi.; A trecut el, aşa un răstimpi.; Să tot fi trecut eli un anj de atunci. 2.2.2. Formele neaccentuate, clitice Formele neaccentuate, clitice, apar în limba română la cazurile dativ (clitice de dativ) şi acuzativ (clitice de acuzativ). Sunt forme cu statut intermediar între 201 cuvintele autonome semantic şi auxiliarele morfologice, lipsite de independ fonetică şi sintactică; pierd accentul - de aceea sunt numite şi forme atone - \ grupează cu un cuvânt-suport („cliticizează" pe acest cuvânt care poartă accen au distribuţie restrânsă, specializată şi topică fixă în raport cu un cuvântul-su (l-am întrebat, am întrebat-o, s-o întreb, întreab-ol, întreabă-l! văzutu-l producând uneori modificări ale formei verbului (treci la loc! / trece-l la loc şi doi!) sau substantivului-suport (în casa mea > în casă-mi; în mintea mea : minte-mi); nu pot fi coordonate cu forme pronominale sau cu nume (*l cunoscut şi pe ea, l-am cunoscut şi pe Măria); rar, se pot coordona între ele (m te interesează; îmi şi îţi doresc noroc); spre deosebire de formele accentuate nu primi determinări. In raport cu nominalele corespondente şi cu alte proni nepersonale, cliticele sunt repoziţionate, de cele mai multe ori în antepunere ( copilul. > îl văd.; Dau copilului. > îi dau.). 2.2.2.1. Cliticele se distribuie în următoarele poziţii sintactice: - în relaţie cu un verb, în poziţia sintactică de complement indirect - clitii de dativ (îi spun), respectiv în poziţia sintactică de complement direct - cliticeli acuzativ (îl cunosc) - în relaţie cu un substantiv, cliticele de dativ ocupând poziţia de atri grupate fie cu substantivul (învechit, poetic cartea-ţi), fie cu adjectivul (învec poetic frumoasa-ţi carte) - în relaţie cu un substantiv şi cu un verb simultan, ca dative cu semnific posesivă (ţi-am văzut cartea) (vezi I, Pronumele şi adjectivul pronomi posesiv; II, Complementul posesiv) - rar (învechit, poetic), cliticele de dativ apar în relaţie cu o clasă prepoziţii cu regim de genitiv (deasupra-ţi / deasupră-ţi), ca echivalente ale u posesive (deasupra ta) (vezi Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv). 2.2.2.2. Poziţia cliticelor în raport cu termenul regent este fixă şi depinde calitatea morfologică a acestuia. Când termenul regent este un substantiv sa prepoziţie, cliticele sunt întotdeauna postpuse. Când termenul regent este un v< cliticele sunt de obicei antepuse, dar pot fi şi postpuse, după cum urmează: (a) antepuse verbului (şi auxiliarelor) (îi spun, i-am spus, îi voi spune, i spune; îl aştept, l-am aşteptat, îl voi aştepta, l-aş aştepta); rar - învechit, dialei sau poetic - pot apărea inversiuni verb-clitic (spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă}. limba standard inversiunile apar doar în imprecaţii (Da-ţi-ar Dumnezeu c doresc eu\); (b) între morfemul mobil - altul decât auxiliarul - şi verb (să-i spun, înai de a-i spune; o să îl aştept, să îl aştept, pentru a-l aştepta); (c) după verb, când verbul este la imperativ sau gerunziu (Spune-H, spunând] Aşteaptă-l, aşteptându-l); rar, cliticul poate apărea în faţa unui imperativ coordo cu un alt imperativ (Du-te şi îi spune să vină!; Du-te şi îl cheamă!). 202 (d) postpus verbului apare cliticul de feminin singular o în combinaţie cu perfectul compus sau cu forma de condiţional, pentru eufonie (o am văzut —> am văzut-o; o aş întreba —* aş întreba-o). Cliticele pot fi separate de verb doar de un număr limitat de semiadverbe (II mai aştept., Ii tot dau., Le şi vede învingătoare., Le cam caută în coarne., vezi Adverbul). în limba veche, cliticele preverbale se propagau şi în poziţie postverbală; astăzi, propagarea se păstrează regional (L-au văzutu-l-au., I-am datu-i., a o uita-o, S-o pot s-o iau de la-nceput). 2.2.2.3. Cliticele cunosc mai multe variante, rezultate în urma unor fenomene fonetice de acomodare la vecinătăţi: clitice libere (cu două realizări, cu şi fără î-protetic) şi clitice conjuncte. Caz Clitice libere Clitice conjuncte D mi / îmi, ţi / îţi, i / îi, ne / ni, vă / vi, le / li mi, ţi, i, ne, v, le Ac mă, te, îl, o, ne, vă, îi, le m, te, 1, o, ne, v, i, le Cliticele libere sunt neaccentuate, dar îşi păstrează statutul silabic (îmi place, mi se pare, i le dă, mă cunoaşte, o ajută, le întreabă). Cliticele conjuncte sunt neaccentuate, nu au statut silabic, se grupează cu un cuvânt suport formând silabă alături de acesta (mi-a spus, ţi-o dau, v-ajut, m-a văzut, întreab-o, nu-l uita). Cliticele conjuncte pot fi conjuncte la stânga (auzindu-l, pune-o); la dreapta (l-am întrebat, i-am dat); la stânga şi la dreapta - dublu conjuncte (spusu-mi-a, auzitu-m-aţi, jelui-m-aş). Clasificarea conjuncte la stânga / conjuncte la dreapta ia ca punct de reper cliticul (deci conjunct la stânga descrie faptul că forma clitică are cuvântul suport la stânga; conjunct la dreapta descrie faptul că forma clitică are cuvântul suport la dreapta). Formele conjuncte se scriu întotdeauna cu cratimă: formele conjuncte la stânga se scriu cu cratimă la stânga (ascultă-mă, spune-mi), cele conjuncte la dreapta, cu cratimă la dreapta (m-ascultă, mi-a spus), cele dublu conjuncte, cu cratimă la stânga şi la dreapta (spune-ţi-voi, vedea-l-aş). Variantelor clitice conjuncte notate grafic mi, ţi le corespund câte două realităţi fonetice: [m'], [ţ'] se actualizează când cliticul conjunct apare după vocala suport de silabă (nu-mi place, nu-fi spun), respectiv [mî], [ţî] când cliticul conjunct apare înainte de vocala suport de silabă (mi-a spus, ţi-a spus). Cliticele conjuncte se grupează uneori cu suportul sintactic, alteori cu un alt cuvânt devenit suport fonetic diferit de suportul sintactic. Pot funcţiona ca suport sintactic verbe lexicale (auzind-o), verbe auxiliare (l-am auzit), interjecţii cu valoare verbală (na-ţi-o, uite-l); substantive (cartea-ţi, inima-i; copilu-mi; colegu-mi cu omiterea articolului -/); unele prepoziţii (contra-mi); pot funcţiona ca suport fonetic pentru clitice: adjective (frumoasa-i carte); pronume (care-l, cine-l?); 203 numerale (limitat: primu-i copil); adverbe (unde-l pun, nu-l cred); morfemul de infinitiv (a-l ajuta); conjuncţii (s-o cred, că-i dau). Cliticul conjunct se grupează cu acel termen vecin care oferă condiţii fonetice favorabile, şi anume terminaţie vocalică: nu-l văd, n-o cred, unde-l pun. Gruparea cliticului cu termenul vecin este guvernată de următoarele reguli: 1. Reguli de grupare obligatorie: (a) Atunci când unul dintre termenii vecini este un auxiliar care începe cu o vocală, cliticul se grupează obligatoriu cu auxiliarul (Nu l-am văzut. / *Nu-l am văzut., Nu i-aş spune. / Nu-i aş spune., dar Nu-l voi ajuta/*Nu l-voi ajuta.); (b) Atunci când cliticul este postpus verbului (vezi supra, 2.2.2), cliticul se grupează obligatoriu cu verbul (pune-l, spune-i, văzându-l, dându-i); (c) în succesiuni de două clitice (vezi infra, 2.2.2.5), unul de dativ, unul de acuzativ (mi-l aduce) cliticele se grupează numai între ele, atunci când este satisfăcut contextul fonetic vocalic (mi se pare, dar mi-l aduce). 2. Reguli de grupare alternativă: (d) In toate celelalte situaţii, de preferinţă cliticul nu se grupează cu suportul în limba literară scrisă şi în stilul solemn (nu îl cunosc), dar se grupează cu suportul fonetic în registrul colocvial (nu-l cunosc). Când ambele vecinătăţi oferă un context vocalic favorabil, cliticul se poate grupa cu oricare dintre cei doi termeni (nu-l aud / nu l-aud; să-i aduc / să i-aduc, nu-i e bine / nu i-e bine). Totuşi, cliticul se grupează cu verbul care urmează în special atunci când verbul începe cu vocala a; în celelalte situaţii, gruparea este fie imposibilă, fie este puţin frecventă, caracteristică registrului popular, când cliticul este antepus unui verb care începe cu vocala i (mă invită > m-invită; te iniţiază > t-iniţiază; ne interesează > n-interesează; vă interesează > v-interesează; le interesează > l-interesează, dar popular, mă-nteresează); Cliticul o nu se grupează cu verbul lexical adiacent, hiatul fiind obligatoriu păstrat (o ascult, o evit, o iniţiez, o opresc, o urăsc). 2.2.2.4. Selecţia variantelor clitice este guvernată de reguli fonetice, morfologice, lexicale şi de preferinţe de registru. (a) Cliticele libere sunt selectate: (i) când nu este satisfăcută condiţia de grupare cu suportul sintactic / fonetic nici la stânga, nici la dreapta (vezi supra, 2.2.2.3) - îmi place, îţi spune, îi cere, îi vede, mă crede, te ascultă; (ii) în registrul solemn, chiar dacă este satisfăcut contextul fonetic de cliticizare (nu îmi spune, nu îmi aduce). La dativ, în situaţiile curente este selectată seria îmi, îţi, îi, ne, vă, le (îmi arată, îţi spune); seria mi, ţi, i, ni, vi, li este selectată atunci când cliticul de dativ este urmat de un clitic de acuzativ, pentru o mai mare diferenţiere formală (mi le aduce, mi se pare, ni le arată, vi se propune) (b) Cliticele conjuncte sunt selectate când cliticul se grupează, obligatoriu sau facultativ, cu un suport sintactic sau fonetic, conform regulilor de sub 2.2.23. Odată cu selecţia cliticelor conjuncte au loc următoarele fenomene fonetice: reducerea numărului de silabe prin elidarea unei vocale; evitarea hiatului prin transformarea Iui într-unui dintre diftongii frecvenţi în română: [ia],[ ie], [ui], [ea], 204 [io], [eo], [ei] ([i-a] văzut, [i-e] greu, n[u-i] place, l[e-a] dat, [i-o] aduce, l[e-o] aminteşte, fi[e-i] ţărâna uşoară). 2.2.2.5. în cadrul unui enunţ poate apărea o succesiune de două clitice (unul de dativ, unul de acuzativ). Combinaţiile posibile cliticD + cliticAc sunt prezentate în tabelul următor: mă te 1 0 ne vă i Ie mi - + + + - - + + ti - - + + - - + + i - + + + - - + + ne / ni - + + + - - + + v / vi - - + + + le/li - + + + + ? Exemple: Mi te pârăşte., Mi-l prezintă., Mi-o arată., Mi-i aduce., Mi le păstrează., Ţi-l aminteşti., Ţi-o aduc, Ţi-i returnez., Ţi le aduc, I te închini., I-l dai., I-o aduci., I-i prezinţi., 1 le spui.; Ni te bârfeşte., Ni-l dă., Ne-o primeşte., Ni-i aduce., Ni le păstrează., Vi-l cumpără., V-o aduce., Vi-i prezintă., Vi le dă., Li te închini., Li-l flutură pe sub nas.,Le-o dă., Li-i numără., ?Li le aduce. Combinaţiile de două clitice sunt guvernate de reguli sintactico-fonetice, pe de o parte, de reguli semantico-referenţiale, pe de altă parte. Regulile sintactico-fonetice de coocurenţa a cliticelor sunt următoarele: 1. Cliticul de dativ precedă cliticul de acuzativ (/ l-am dat., Le-o cere., Dă-i-le., aducându-i-le) 2. La combinarea a două clitice participă pentru dativ seria: mi, ţi, i, ni, vi, li (mi le arată, ţi le spune); atunci când cliticul de acuzativ este o sunt selectate formele de dativ plural ne, v, le (ne-o cere, le-o aduce); 3. Cele două clitice se grupează obligatoriu formând o singură silabă când este satisfăcută condiţia de cliticizare (cliticul de acuzativ începe cu o vocală). Regulile semantico-referenţiale de combinare sunt următoarele: (a) Este exclusă o succesiune de două clitice de aceeaşi persoană, coreferenţiale sau în raport de incluziune: mi mă, ţi te, ni ne, vi vă, mi vă, ni vă etc. (b) Un clitic de dativ nu poate apărea înaintea cliticului de acuzativ de persoanele I singular, I plural, II plural (eu / noi / voi): ţi mă, mi ne, le vă. în aceste condiţii, dativul este deplasat după verb şi realizat ca formă accentuată : vă recomandă mie, mă recomandă ţie, ne recomandă ţie, vă recomandă lui / ei, vă recomandă nouă, mă recomandă vouă, ne recomandă vouă, îi recomandă mie, le recomandă nouă, vă recomandă lor, resimţite ca fiind căutat-emfatice. Fenomenul este posibil cu verbe construite atât cu un complement direct, cât şi cu un complement indirect (de tipul: a arăta, a prezenta, a recomanda, a pârî, a încredinţa, a opune, a vinde, a reclama etc). 2.2.2.6. Cliticele intră în câteva structuri sintactice speciale: (a) Cliticele de dativ şi acuzativ participă la dublarea clitică, adică la dubla exprimare a complementului direct şi a complementului indirect. Fenomenul este 205 gramaticalizat în română. Cliticul, numit clitic de dublare, intră în lanţuri clitice la distanţă, în care complementul direct / indirect este dublu exprimat: printr-un nominal referenţial şi printr-un clitic care îşi ia referinţa contextual, de la nominal, prin coreferenţialitate. Forma cazuală (acuzativ / dativ) este atribuită cliticului de către verb, iar mărcile de gen şi număr ale cliticului sunt comune cu cele ale complementului direct / indirect dublat (vezi II, Complementul direct, 3.1.2, Complementul indirect, 3.3): Li-am văzut pe lorii., Am văzut-o-, pe Ana,] Ii-am văzut pe [Ion şi Marin]?, Leram văzut pe [Ioana şiAna.]t; Iram dat [lui Ion]i o carte., Iram dat Ioanei, o carte.; Le,-am dat [lui Ion şi Marin], o carte., Leram dat [Ioanei şiAnei]t o carte. In situaţii de tipul Lrarn văzut pe lon„ complementul direct referenţial pe Ion este dublat prin cliticul /. Interpretarea este însă discutabilă pentru situaţii de tipul Lram văzut pe el„ unde criteriul referenţialităţii nu funcţionează, deci nu există o bază obiectivă pentru a considera că el este complement direct, iar cliticul are rol de dublare; această interpretare se bazează pe analogia cu situaţiile în care complementul direct este exprimat printr-un nominal referenţial. în structuri de tipul L,-am văzut pe el-, ar fi preferabil să interpretăm cliticul ca ocupând poziţia de complement direct, iar forma pronominală accentuată ca având rol de dublare emfatică a complementului direct realizat prin clitic. Dublarea clitică se realizează în două variante, în funcţie de poziţia cliticului faţă de nominalul dublat: reluare (când nominalul se află înaintea cliticului de dublare: Pe Iont l,-am întrebat.) şi anticipare (când nominalul se află după cliticul de dublare: L~am întrebat pe Ioni.). Dublarea complementului direct / indirect se face după reguli care combină criterii sintactice, cu criterii morfologice, semantice şi pragmatice (vezi II, Complementul direct, 3.1.2, Complementul indirect, 3.3). Cliticul de acuzativ feminin o cu valoare neutră poate dubla o propoziţie completivă directă: Că e bolnavă, o ştiu. (b) Cliticele de dativ şi acuzativ intră în două structuri sintactice cu semnificaţie posesivă, parţial gramaticalizate: Structurile cu ,Aativposesiv" sunt structuri sintactice care conţin un clitic de dativ cu semnificaţie posesivă, actualizată prin intermediul unei anafore asociative de tip posesiv între cliticul de dativ şi un nominal din structură - de cele mai multe ori substantiv, rar pronume (vezi II, Complementul posesiv). Cliticul de dativ-posesiv apare antepus / postpus verbului (liber sau conjunct): Ţi-am văzut cartea la expoziţie.; Văzându-ţi cartea în librării, am cumpărat-o.sau postpus unui substantiv sau adjectiv, cu care este conjunct: Am cumpărat din librării cartea-ţi interesantă.; Am cumpărat din librării interesanta-ţi carte. 206 Structurile cu dativ posesiv verbal reprezintă modalitatea nonmarcată de exprimare a posesiei alienabile şi inalienabile în româna actuală, în timp ce structurile corespondente cu posesiv (Am văzut cartea ta la expoziţie) sunt emfatice, folosite pentru a exprima contrastul discursiv (cartea ta, nu cartea lui). Structurile cu dativ-posesiv cliticizat pe substantiv / adjectiv sunt învechite, poetice. Structurile cu acuzativ posesiv" sunt structuri sintactice care conţin un clitic de acuzativ cu semnificaţie posesivă, actualizată prin intermediul unei anafore asociative de tip posesiv între cliticul de acuzativ şi un nominal din structură (vezi II, Construcţii reflexive şi construcţii reciproce, 1.2.1.4). Nominalul coocurent în structură este un substantiv individualizat, rar un pronume: Mă doare măseaua., Mu mănâncă urechea., M-a vopsit la păr. Spre deosebire de structurile cu dativ-posesiv, cele cu acuzativ posesiv sunt posibile doar pentru a exprima posesia inalienabilă. (c) Formele clitice şi cele nonclitice pot apărea în ipostaza de expletive: sunt asintactice (adică nu intră în relaţie sintactică cu ceilalţi constituenţi ai enunţului) şi nonanaforice (nu formează un lanţ referenţial cu un nominal de la care să îşi ia referinţa). Au doar rol stilistic (în enunţuri marcate ca populare, argotice, colocviale) şi / sau pragmatic (persuadare prin implicarea vorbitorului / ascultătorului în enunţ; focalizare etc). Dativul etic. Cliticele expletive de persoana I şi a Il-a apar facultativ şi indică participarea afectivă a locutorului la relatare, respectiv implicarea în relatare a alocutorului de către locutor (Mi-l ia odată Făt-Frumos şi mi ţi-l vâră pe zmeu în noroi până la glezne.). Pot apărea pe rând (fie cel de persoana I, fie cel de persoana a Il-a) sau simultan, coocurente în aceeaşi structură sintactică (singura situaţie în care pot apărea două clitice de acelaşi caz, necoordonate). Au rol de persuadare a alocutorului. Dativul cu valoare neutră. Cliticul expletiv de persoana a IlI-a intră ca formant obligatoriu în structura unor îmbinări cvasilocuţionale (Dă-i cu bere, dă-i cu vin...; Si dă-i şi luptă...; îi dă cu gura; Ce să-i faci? Asta e viaţa!), contribuind la diferenţierea semantică a două verbe (de exemplu verbul tranzitiv a da şi verbul intranzitiv cu prepoziţie obligatorie a-i da cu ceva; verbul tranzitiv a da şi verbul aspectual a-i da). Din punct de vedere pragmatic, focalizează atenţia asupra grupului verbal. Acuzativul cu valoare neutră. Cliticul expletiv de persoana a IlI-a singular, feminin, respectiv cliticul expletiv de persoana a IlI-a plural feminin intră ca formant obligatoriu în structura unor îmbinări cvasilocuţionale (A luat-o la sănătoasa., A pus-o de mămăligă., A băgat-o pe mânecă., A rupt-o-n fericire., O s-o facem şi mai lată., N-o mai duce mult., Au şters-o., A luat-o razna., A nimerit-o bine., O ţine într-un plâns., rar, argotic Nu le vede la matematică., Nu le are cu muzica.), contribuind la diferenţierea semantică a unor verbe (de pildă verbul a lua şi verbul cu prepoziţie 207 obligatorie a o lua la..., verbul de percepţie, respectiv verbul de cunoaştere a vedea), Fenomenul variaţiei libere este uneori posibil (a termina cu petrecerile / a o termine cu petrecerile, a rări vizitele / a o rări cu vizitele). Din punct de vedere pragmatic rolul cliticului este de a focaliza atenţia asupra grupului verbal, exprimând totodatj implicarea afectivă a vorbitorului în enunţ. Izolat au fost înregistrate două structuri cu nominativul în poziţii asintactică: Nominativul etic. Forma tu (cu origine incertă în română, dar simţit' azi ca formă pronominală) intră facultativ în structuri corelative simetrici (nici tu casă, nici ţu masă; nu ţu bogat, nu tu frumos). Are funcţie di insistenţă şi de marcare a registrului oral, convertind actul de vorbiri declarativ într-unui expresiv (dezaprobare, dispreţ, indignare). Nominativul cu valoare neutră (rar, învechit). Forma nonclitică di persoana a IlI-a singular masculin intră facultativ în enunţuri specifici registrului oral, convertind enunţul declarativ într-un act de vorbire expresi-(uimire, nedumerire) sau, în funcţie de context, în ameninţare, indignare surpriză: Vine el, mama... 3. POSIBILITĂŢILE COMBINATORII ALE PRONUMELUI PERSONAL PROPRIU-ZIS Pronumele personal propriu-zis poate apărea atât ca centru de grup sintactic (ve2 şi II, Grupul nominal, 3), cât şi ca adjunct în cadrul diverselor grupuri sintactice. 3.1. Pronumele personal propriu-zis - centru de grup sintactic în calitate de centru de grup sintactic pot apărea doar formele accentuate nonclitice ale pronumelui personal, niciodată cele neaccentuate, clitice. Pronumel personale se actualizează cel mai adesea singure, neînsoţite de determinări. Ca < numele proprii, pronumele sunt centrul unui grup sintactic (grup pronominal saturat (care nu are nevoie de alte determinări sintactice şi semantice): Take: (somnoros şi lehămeţit de căldură, îşi şterge năduşeala, oftând): OooJ cald el Ianke: Şi ce-mi spui asta mie ? Take: Dar cui să i-o spui? Ianke: Ce mă interesează pe mine că ţi-i cald? Dacă ţi-i cald, du-te în casă; te răcoreşte. Ce? Eu pot să te răcoresc? Take: Dar ce, te-am rugat eu să mă răcoreşti? Lasă-mă-n plata domnului! Ianke: Ei poftim! Acum eu nu-l las! Take: Mă rog, ţie nu ţi-e lene să vorbeşti atâta? (V. I. Popa, Take, Ianke: Cadâr) Există totuşi un număr limitat de tipare sintactice în care formei pronominale accentuate, nonclitice primesc determinări cu caracter explicativ: (i) formă pronominală + prepoziţia de total desemantizată, cu rol de conecte sintactic + grup prepoziţional / adverb: Să vină el, de lângă sobă. (el, cel care se afla lângă sobă) 208 Tu din spate, un pas înainte! (tu, care stai în spate) M-a găsit tocmai pe mine, din fundul lumii, să o ajut! (pe mine, care locuiesc departe). Tu, dintre copaci, ieşi afară! (de + între = dintre) (ii) formă pronominală + propoziţie redusă: - redusă la prepoziţie exprimând un raport temporal sau spaţial + substantiv, în structuri rezultate prin elipsa verbului predicativ a fi într-o subordonată circumstanţială de timp: în această poză este el, în armată, (el, când era în armată) Aici este ea la liceu, (ea, când era la liceu) Acolo eşti tu pe marginea lacului, (tu, când erai / stăteai pe marginea lacului) Aici sunt eu lângă o grămadă de ciulini, (eu, când eram / mă aflam / stăteam lângă o grămadă de ciulini) - redusă la un substantiv / adjectiv / participiu / gerunziu, în structuri rezultate prin elipsa verbului copulativ a fi într-o subordonată circumstanţială / atributivă: In această poză sunt eu mică, iar aici, eu mireasă, (eu, când eram mică / mireasă) Tu, obosită, nu ţi-ai dat seama că încerca să te păcălească, (tu, care erai obosită / tu, pentru că erai obosită) O să mă apuc de revizie eu singură, (eu, care sunt singură / deşi sunt singură) Aici sunt eu, urcând pe munte. - redusă Ia un substantiv precedat de prepoziţia ca („în calitate de"): Vei hotărî tu, ca preşedinte. Ea, ca gazdă, nu putea să dea musafirii afară. (iii) formă pronominală + propoziţie relativă El, care nu se temea de nimic, a ajuns să-i fie frică şi de umbra lui. A pedepsit-o tocmai pe ea, care n-are nicio vină. Pronumele personal centru poate avea un singur adjunct, eventual mai mulţi adjuncţi coordonaţi, ocupând aceeaşi poziţie sintactică: Tu din spate, de lângă cuier, vino la tablă! El, care nu se temea de nimic şi se avânta curajos în orice confruntare, a ajuns să-i fie frică şi de umbra lui. In toate situaţiile descrise, adjuncţii reprezintă o îmbogăţire semantică a pronumelui, aducând precizări, explicaţii referitoare la acesta, situând referentul pronumelui pe coordonate spaţio-temporale sau stabilind diverse relaţii semantice (cauzalitate, concesie etc). 3.2. Pronumele personal propriu-zis în structuri apozitive Mai frecvent, pronumele personale propriu-zise intră în relaţii de tip apozitiv: (i) ca bază pentru apoziţii explicative realizate prin substantive proprii, substantive ale calităţii, substantive provenite din adjective substantivizate, demonstrative: M-a insultat pe mine, Mache. Asta nu mă priveşte pe mine, copil de la ţară... Toţi îl vor dispreţul că a dezertat el, ofiţer... 209 Lui, băiatului blond, i-au dat premiu. Eu, fraiera, am cedat. Mie, săracul, nu-mi spunea nimeni nimic. Tu, cel din dreapta, stai locului! Tu, ăsta cu mustaţă, vino la mine! (ii) ca bază pentru apoziţii determinative, realizate prin substantive cu rol semantic de identificare, cuantificatori nehotărâţi (toţi, unul), numerale, adjective pronominale de întărire, adjective pronominale demonstrative. Rolul apoziţiei este de precizare. Ordinea pronume + apoziţie este fixă, cei doi termeni neputându-şi schimba locurile: Mult am luptat noi tinerii pe atunci cu prejudecăţile şi cu obiceiurile rele. (I. Ghica, Scrieri) Ei toţi au fost de acord. Eu unul nu înţeleg ce vrei. Voi doi aţi căzut la examen. O să ne împăcăm noi tustrei. O să ne apucăm noi amândoi să scriem. Noi cei tineri eram de partea reformei. Speranţa este în voi cei tineri. Structurile cu două pronume (personal şi nehotărât; personal şi semiindependent) pun probleme de interpretare (vezi Pronumele şi adjectivul pronominal nehotărât; Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ). De asemenea, pun probleme de interpretare structurile alcătuite dintr-un pronume şi un numeral (vezi Numeralul). (iii) ca apoziţie, cu funcţie de identificare deictică: Prietena mea, adică ea - arătând spre persoană - a câştigat concursul. Vinovatul, adică tu, va plătifvezi şi II, Apoziţia, 1.4.2). 3.3. Pronumele personal propriu-zis - adjunct în grupul sintactic în calitate de adjunct în grupul sintactic, pronumele personal propriu-zis poate apărea atât cu formele clitice, cât şi cu cele nonclitice, alături de alţi adjuncţi, în: - grupul nominal, coeziunea în cadrul grupului realizându-se: (i) prin prepoziţie (cartea nouă cu poze de la mine, bomboanele de ciocolată pentru tine, veştile triste şi ciudate despre el, deşteaptă de mine, prostul de tine, un băiat ca mine); (ii) prin dativ (cumnată de soră Măriei şi mie, acordarea unei distincţii lui Ion şi mie; casa-mi, vezi II, Grupul nominal, 2) - grupul verbal, coeziunea în cadrul grupului realizându-se: (i) cazual, prin recţiune (L-am văzut ieri.; I-am spus pe ocolite.; Văzând-o tristă, am încercat să stau de vorbă cu ea.); (ii) prin prepoziţie (Cărţile au fost găsite în bancă de tine.; Mă bazez pe voi.) - grupul adjectival, coeziunea în cadrul grupului realizându-se: (i) cazual, prin recţiune (datoare cu câte un milion mie şi ţie); (ii) prin prepoziţie (persoană evident foarte amabilă cu mine, problemă grea pentru el, mai pricepută decât tine, la fel de înaltă ca mine) 210 - grupul adverbial, coeziunea în cadrul grupului realizându-se: (i) cazual, prin recţiune (aidoma nouă); (ii) prin prepoziţie (dictează prea repede pentru ei, bine de tine că...). 3.3. Funcţiile sintactice ale pronumelui personal propriu-zis Pronumele personal poate îndeplini funcţiile sintactice pe care le îndeplineşte substantivul, cu excepţia funcţiei de complement secundar (*L-am învăţat-o): subiect - El mă interesează mai puţin.; nume predicativ - Acum, singura mea speranţă este el.; apoziţie - Vinovatul, adică tu, va plăti despăgubiri în valoare de 10 milioane.; atribut pronominal genitival - Cartea lui e foarte interesantă.; atribut pronominal în dativ - cumnată lui Ion şi mie.; atribut pronominal prepoziţional -Cartea de la voi mi s-a părut interesantă.; complement direct - Mă sperie gândul că într-o zi te-aş putea pierde.; complement indirect - Nu-i voi spune rezultatul până în ultima clipă.; complement prepoziţional: Mă tem de el cum mă tem de tine.; complement de agent - Emisiunea a fost întreruptă de ei.; circumstanţial de diferite tipuri - Vino lângă mine.; A ajuns înaintea lui.; Scrie ca mine. etc; predicativ suplimentar: Astăzi îl simt el însuşi, diferit de cel de ieri. Intre substantiv şi pronume există însă deosebiri de frecvenţă în ceea ce priveşte actualizarea diverselor funcţii sintactice: astfel, funcţiile subiect, nume predicativ, apoziţie, circumstanţial, predicativ suplimentar sunt mai rar actualizate prin pronume. 4. COMPORTAMENTUL DISCURSIV AL PRONUMELUI PERSONAL PROPRIU-ZIS In mod tipic, pronumele personale funcţionează ca deictice şi / sau anaforice: pronumele personale de persoana I (locutorul) şi a Il-a (alocutorul) doar ca deictice, pronumele personale de persoana a IlI-a (nonlocutorul, nonalocutorul), ca anaforice sau ca deictice în funcţie de context (vezi II, Deixis, Anafora). Formele de persoana I şi a II a plural desemnează grupul la care se asociază locutorul / alocutorul, cele de persoana a IlI-a desemnează un grup format din nonlocutori, nonalocutori. în anumite situaţii pot dobândi valoare generică, în special pronumele de persoana a Il-a (Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate. M. Eminescu, Glossă), iar accidental şi pronumele de persoana I, când numeşte subiectul potenţial al unui proces: Aşa e legea. Dacă eu mă duc şi investesc într-o clădire, tu, proprietar, trebuie să mă despăgubeşti. Cliticele expletive pot fi folosite şi cu rol pragmatic: dativul etic, acuzativul cu valoare neutră, dativul cu valoare neutră (vezi supra, 2.2.2.6). Pronumele personale propriu-zise pot dobândi valori discursive suplimentare, de obicei, afective: - pronumele el / ea, dânsul / dânsa se folosesc în vorbirea populară cu sensul „soţul / soţia meu / mea" - formele de persoana a IlI-a se folosesc ca tabuuri lingvistice (dânsele, spirite malefice, iele; el, dracul). 211 - frecvent apar inversări de persoană şi / sau număr: . (i) pluralul solidarităţii: noi pentru el (Noi suntem băieţi bine crescuţi. Noi nu suntem mojici ca Bismark. - I. L. Caragiale, Bubico); (ii) pluralul implicării: noi pentru tu (Să facem şi noi curat în cămară.. -îndemn adresat menajerei); (iii) disocierea vorbitorului de agentul acţiunii: ea pentru eu, tu pentru eu (Te căptuşeşte ea, mătuşa Mărioara. I. Creangă, Amintiri; Apoi lasă-ţi, băiete, satul cu tot farmecul frumuseţilor lui, şi pasă de te du în loc străin şi aşe depărtat, dacă te lasă pârdalnica de inimă. -1. Creangă, Amintiri); (iv) substituirea vorbitorului pentru agentul acţiunii: eu pentru el sau tu (Mama despre copilul ei: Eu sunt băieţel cuminte şi mă spăl pe dinţi în fiecare zi.); (v) pluralul autorităţii: noi pentru eu (Noi, comisarul secţiei 55, după reclamaţia părţilor...transportându-ne în strada Graţiilor... - I. L. Caragiale, Telegrame); (vi) pluralul modestiei: noi pentru eu (- Unde ai plecat, moşule?/ - Mergem şi noi la târg. - I. Slavici, Budulea taichii); (vii) pluralul autorului: noi pentru eu (Vom discuta mai întâi structurile cu clitice reflexive.). PRONUMELE DE POLITEŢE 1. ASPECTE DEFINITORII Pronumele de politeţe este o subclasă a pronumelui personal care evocă (reprezintă) în discurs participanţii la actul de comunicare şi, în acelaşi timp, gramaticalizează diverse aspecte ale relaţiilor discursive şi sociale dintre aceştia (ex. dumneavoastră, mata, Măria Ta). Structura semantică a pronumelui de politeţe este: [pronume personal propriu-zis] + [Deferentă / Distanţă discursivă]. - Deci pentru dumneavoastră prioritatea oralităţii este garanţia pătrunderii în profunzime a înţelesurilor. - Da. Cred că aveţi dreptate în felul cum formulaţi dumneavoastră. (Al. Singer, Dialoguri contemporane) - Spune-mi, Ifrime, ce scrie despre căsnicia mea. [...] - Măria Ta, casa nunţii Domniei Tale este Taurul. [...] - Se poate să fie precum spui tu? - Slăvite stăpâne, aşa este precum spun. (M. Sadoveanu, Hanul Ancuţei) Gramaticalizarea relaţiilor discursive şi sociale dintre participanţii la interacţiunea verbală (vezi Deixis, 4.5) în forma unor pronume de politeţe este reflexul în limbă al unor elemente de mentalitate din cadrul unei comunităţi şi prezintă variaţii semnificative de la o cultură la alta, de la o civilizaţie la alta; variaţiile privesc situaţiile în care se apelează la pronume de politeţe, precum şi aspecte particulare privind uzul. Dintre limbile romanice, limba română are cel mai complex sistem al pronumelor de politeţe. 212 2. FLEXIUNEA PRONUMELUI DE POLITEŢE Pronumele de politeţe reprezintă o clasă de forme, creaţii târzii ale limbii române, alcătuite dintr-un substantiv de adresare reverenţioasă, abstract al calităţii + pronume personal în genitiv / posesiv: domnia ta > dumneata > mata; domnia voastră > dumneavoastră; domnia lui > dumnealui; domnia sa > dumneasa etc. Alături de acestea, apar unele onorifice, realizate ca îmbinări locuţionale, specializate pentru diverse situaţii de comunicare (Măria Ta, Preasfinţia Voastră, Majestatea Voastră etc). Forme pronominale care marchează politeţea apar la persoana a Il-a (dumneata, dumneavoastră) şi la persoana a IlI-a (dumnealui, dumneaei, dumnealor). Paradigma pronumelui de politeţe conţine mai mulţi termeni, care diferă sub aspectul uzului. Astfel, se distinge între: (a) Termeni generali, cuprinşi în tabelul următor: Caz Persoana I singular Persoana I plural Persoana a Il-a singular Persoana a Il-a plural Persoana a IU-a singular Persoana a IlI-a plural m=f m=f m=f m=f m f m=f N=Ac - - dumneata dumneavoastră dumneavoastră dumnealui dumneaei dumnealor G=D - - dumitale dumneavoastră V - - dumneata! dumneavoastră! dumneavoastră! — — — (b) Termeni folosiţi regional sau în anumite registre: - Pentru persoana a Il-a singular, variantele regionale şi familiare mata (< dumneata; N=Ac), matale (formă de genitiv / dativ folosită şi ca nominativ / acuzativ - Matale nu ai înţeles. / Pe mata nu te operez., şi ca genitiv / dativ al lui mata - Vaca matale nu mai dă lapte. / Ţi-am adus-o matale!), invariabile în raport cu genul; de asemenea, variantele diminutivale, afective mătăluţă (< matale + -uţă), mătălică (matale + -ică; regional) (invariabile în raport cu genul, numărul, cazul); locuţiuni de tipul Domnia Voastră (G = D: Domniei Voastre), Domniile Voastre (G = D: Domniilor Voastre) sunt relativ frecvente în limba actuală. - Pentru persoana a IlI-a, formele dânsul, dânsa, dânşii, dânsele, etimologic pronume personale (vezi Pronumele personal propriu-zis, 1), funcţionează curent în limba actuală ca pronume de politeţe (vezi infra); de asemenea, există varianta înv. dumneasa (N = Ac, m. = f. sg.) cu forma de G = D, m. = f. sg. dumisale. Categoriile gramaticale ale pronumelui de politeţe sunt persoana, numărul, genul, cazul. Opoziţia de persoană este marcată prin termenul pronominal din structura compusului (dumneata / dumneaei; dumneavoastră / dumnealor). 213 în limba veche, în situaţii protocolare, se foloseau forme de politeţe şi la persoana I: Binevoind Domnia Mea, dat-am şi am miluit sfânta mănăstire Secu (Hrisov de la Alexandru Ioan Mavrocordat, sec. 17, apud Dimitriu, 1979). Astăzi, forme de politeţe pentru persoana I, creaţii ad-hoc, sunt folosite ironic, glumeţ. Opoziţia de număr este marcată doar la persoana a IlI-a, unde există forme distincte de singular (dumnealui, dumneaei) şi plural (dumnealor); opoziţia este marcată prin componentul pronominal din cadrul structurii (lui / ei / lor). La persoana a Il-a opoziţia de număr nu este marcată (dumneavoastră), ceea ce generează omonimia dintre persoana a Il-a singular şi persoana a Il-a plural, având ca efect ambiguitatea unor enunţuri: Dumneavoastră (domnule) mai rămâneţi? I Dumneavoastră (domnilor) mai rămâneţi?; ambiguitatea se rezolvă prin contextul extralingvistic, prin mimică şi gesturi, prin folosirea în acelaşi enunţ a unui substantiv la vocativ sau prin acordul adjectivului nume predicativ (Dumneavoastră sunteţi pregătită? / Dumneavoastră sunteţi pregătite ?). Opoziţia de gen este marcată doar la persoana a IlI-a singular (dumnealui / dumneaei), prin componentul pronominal care intră în structura pronumelui (lui / ei). Toate celelalte forme ale pronumelui de politeţe nu marchează genul. Opoziţia de caz este parţial marcată în cadrul paradigmei, doar la formele dumneata, mata / dumitale, matale; dumneasa / dumisale, prin modificarea formei ambilor termeni din structura pronumelor. Aceste forme prezintă omonimia cazuală tipic pronominală N=Ac^G=D (atât la masculin, cât şi la feminin, atât la singular, cât şi la plural). Toate celelalte forme prezintă omonimie cazuală totală, rezolvată contextual. Ca şi pronumele personal propriu-zis, pronumele de politeţe are formă de vocativ doar pentru persoana a Il-a singular şi plural, aceeaşi cu forma de nominativ = acuzativ, de care se deosebeşte prin intonaţie şi pauză (izolare fonetică). Ca şi pronumele personal propriu-zis (vezi Pronumele personal propriu-zis, 2), pronumele de politeţe prezintă două serii de forme la cazurile dativ şi acuzativ -accentuate, nonclitice / neaccentuale, clitice. Formele clitice sunt omonime cu formele clitice ale pronumelui personal, cu excepţia persoanei a Il-a singular, unde singularul de dativ-acuzativ are forma vă, vi, v- şi este omonim cu pluralul; valoarea de politeţe a cliticelor se actualizează contextual (în prezenţa formelor nonclitice sau a unor substantive care încorporează trăsătura semantică [+ Politeţe]): Dumnealui u place muzica, mie nu.; Doamnei Popescu [=dumneaei] îi pare rău de cele petrecute. Dumneavoastră, domnilor, vă atrag atenţia că vă expiră timpul peste 15 minute.; Dumneavoastră, doamnă, vă place să mergeţi la mare?. în absenţa contextului dezambiguizator, opoziţia clitic personal propriu-zis / clitic de politeţe se neutralizează. De fapt, valoarea de politeţe a cliticelor este indusă contextual, nu este rezultatul unei opoziţii de sistem. în situaţia subiectului fonetic vid (vezi II, Subiectul) apare o ambiguitate între adresarea reverenţioasă şi cea nereverenţioasă (Ai venit. < Tu ai venit. / Mata ai 214 venit. /Dumneata ai venit.; A venit. < Ea a venit. /Dumneaei a venit.; Au venit? < Ei au venit? / Dumnealor au venit?; Aţi văzut? < Voi aţi văzut? / Dumneavoastră aţi văzut?). Dezambiguizarea se face uneori contextual: forma verbală (de plural, deşi interlocutorul este un individ, nu un grup), substantivele coocurente în enunţ şi / sau cliticele coocurente: (tu) Ai mai auzit aşa ceva, Ioane ? / (dumneavoastră) Aţi mai auzit aşa ceva, domnule Ionescu ?; Te rog să te grăbeşti! / Vă rog să vă grăbiţi!. 3. POSIBILITĂŢILE COMBINATORII ALE PRONUMELUI DE POLITEŢE Pronumele de politeţe are aceeaşi distribuţie cu pronumele personal propriu-zis. în consecinţă, are aceleaşi disponibilităţi combinatorii în calitate de centru de grup sintactic şi ca adjunct, îndeplinind aceleaşi funcţii sintactice (vezi Pronumele personal propriu-zis, 3). 4. COMPORTAMENTUL DISCURSIV AL PRONUMELUI DE POLITEŢE Ca şi pronumele personale propriu-zise, pronumele de politeţe de persoana a Il-a sunt întotdeauna deictice (Dumneata ce cauţi aici?), iar cele de persoana a IlI-a pot fi deictice (Dumneaei ce caută aici?) sau anaforice (Am întâlnit-o pe doamna Popescu. Am vorbit câteva minute cu dumneaei, apoi mi-am văzut de drum.). Spre deosebire de pronumele personale propriu-zise, pronumele de politeţe nu pot fi generice, deoarece deferenta şi distanţa discursivă sunt fenomene care se aplică în situaţii determinate de comunicare şi presupun individualizarea. Cel mai adesea, pronumele de politeţe se folosesc în situaţii de adresare directă către un interlocutor; de aceea, apar frecvent în contextul unor substantive care marchează adresarea reverenţioasă, deferentă, protocolară: domn, doamnă, ministru, director, preşedinte etc. în scris, pronumele de politeţe se pot abrevia: dumneavoastră - dv. / dvs.; dumneata — d-ta. Grade de politeţe. Sistemul politeţii româneşti cunoaşte trei grade de politeţe: politeţe zero (exprimată prin forme ale pronumelui personal propriu-zis) - politeţe minimă - politeţe maximă. La persoana a IlI-a singular, echilibrul sistemului a fost creat prin atragerea în sfera pronumelui de politeţe a formelor de pronume personal dânsul, dânsa, dânşii, dânsele. Sistemul tripartit al politeţii nu este perfect simetric, fiind organizat în funcţie de persoana gramaticală şi de număr astfel: Persoana Gradul zero Gradul minim Gradul maxim de politeţe de politeţe de politeţe a Il-a singular tu dumneata (mata, matale) dumneavoastră a IlI-a singular el / ea dânsul / dânsa dumnealui / dumneaei a Il-a plural voi - dumneavoastră a IlI-a plural ei 1 ele - dumnealor La persoana a Il-a pronumele de politeţe se foloseşte pentru a exprima deferenta şi distanţa discursivă (vezi infra: Dumneavoastră, domnule, trebuie să 215 mai aşteptaţi; doamnelor, dumneavoastră puteţi intra.). La persoana a IlI-a, pronumele de politeţe se foloseşte doar pentru a exprima deferenta atunci când persoana despre care se vorbeşte este de faţă, sau, în absenţa acesteia, atunci când vorbitorul insistă asupra relaţiei sale de deferentă cu persoana despre care vorbeşte (Nu cred că dumnealui ar avea ceva împotrivă. / Nu cred că el ar avea ceva împotrivă.). Gradul maxim de politeţe este marcat redundant şi prin forma verbală selectată, întotdeauna forma de plural: Dumneavoastră, domnule Popescu, urmaţi acum. în limba actuală, se remarcă mobilitatea sistemului, care se deschide spre al IV-lea grad de politeţe, corelat cu o opoziţie de registru: formal, emfatic politicos vs informai, nonemfatic. Opoziţia se realizează prin atragerea în sistemul limbii actuale a unor forme vechi ale pronumelui de politeţe: Pronumele de politeţe gramaticalizează următoarele variabile socio-discursive: (a) „puterea discursivă" asimetrică dintre participanţii la interacţiunea verbală (deferentă / nondeferenţă faţă de interlocutor) sau (b) „distanţa discursivă" (reflectând relaţii de familiaritate / nonfamiliaritate, relaţii formale / informale între interlocutori). Deferenta reflectă relaţiile sociale obiective dintre participanţii la actul de comunicare. Limba română are un sistem al politeţii ierarhice. Următoarele variabile extralingvistice determină selecţia pronumelor de politeţe / pronumelor personale îr discurs: vârsta relativă (cel mai tânăr este deferent faţă de cel mai în vârstă, în special copiii / adolescenţii în relaţie cu adulţii, dar nu numai); statutul social, funcţia (cel cu statut social inferior este deferent faţă de cel cu statut social superior: pacientul cu medicul, muncitorul cu inginerul etc); rangul, gradul (inferiorul este deferent cu superiorul - vezi, de exemplu, sistemul adresării în armată); relaţiile protocolare (poziţia conferită de protocol în cadrul unor ceremonii: cel care are rol secundar în cadrul ceremoniei este deferent cu cel care are rolul principal: enoriaşul cu preotul etc). în situaţiile protocolare, sistemul onorificelor (realizări locuţionale ale pronumelor personale) este fix. Pentru regi, prinţi, seniori se folosesc locuţiuni cu baza de formare substantivul învechit mărie (Măria Ta / Sa, Măria Voastră); pentru prinţi, prinţese se folosesc locuţiuni cu baza de formare substantivele alteţe, înălţime (Alteţa Voastră /Sa, înălţimea Voastră / Sa); pentru regi, împăraţi se folosesc locuţiuni cu baza de formare substantivul maiestate (Maiestatea Ta / Voastră / Sa); pentru miniştri, ambasadori, preşedinţi se folosesc locuţiuni cu baza de formare substantivul excelenţă (Excelenţa Voastră / Sa); pentru diverse feţe bisericeşti se folosesc locuţiuni cu diverse baze de formare în FORMAL Domnia Voastră Domnia Sa Domniile Voastre Domniile Lor INFORM AL dumneavoastră dumnealui / dumneaei dumneavoastră dumnealor 216 funcţie de rang (Sanctitatea Voastră /Sa- papă, patriarhi; Eminenţa Voastră /Sa - cardinali; Sfinţia Voastră/Sa, Preasfinţia Ta /Sa, înalt Preasfinţia Ta / Sa - pentru alţi clerici, în funcţie de rang; Cuvioşia Voastră / Sa - preoţi). Alte onorifice sunt formate cu eminenţă, magnificenţă etc. Cum însă onorificele au circulaţie limitată la anumite colectivităţi, sunt puţin cunoscute de masa vorbitorilor; cei din afara comunităţilor respective deseori nu ştiu să le folosească adecvat. Distanţa discursivă reflectă relaţiile subiectiv percepute de participanţii la actul de comunicare. Pronumele de politeţe sunt selectate dacă: (i) toate celelalte variabile fiind simetrice, gradul de cunoaştere, apropiere, intimitate, solidaritate a participanţilor la actul de comunicare este perceput ca relativ mic (ex. folosirea pronumelor de politeţe în primele întâlniri dintre persoane cu acelaşi statut social sau de aceeaşi vârstă şi trecerea la folosirea pronumelor personale odată cu creşterea gradului de intimitate în relaţiile dintre aceştia); (ii) conform principiilor politeţii ierarhice, ar fi de aşteptat ocurenţa unui pronume personal, dar vorbitorul doreşte să se distanţeze de interlocutor (profesorul se adresează elevilor săi: Pentru data viitoare dumneavoastră veţi face un referat pe această temă) sau are intenţii glumeţe, ironice (Şi dumnealui îi cam place să tragă din ţigară!, I.L. Caragiale, Vizită - spune mama despre Ionel, băieţelul de numai 8 ani, prost crescut şi răsfăţat). Dimpotrivă, în situaţiile în care principiul deferentei şi cel al distanţei discursive ar impune folosirea pronumelor de politeţe, sunt selectate pronumele personale atunci când vorbitorul doreşte să prezinte relaţia dintre sine şi interlocutor ca o relaţie apropiată, de solidaritate (în textele reclamelor de pildă: L'Oreal: pentru că meriţi (tu)., în prima variantă; L'Oreal: pentru că meritaţi (dumneavoastră / voi). - varianta ulterioară). In sistemul politeţii există mari variaţii sociolingvistice şi regionale; în situaţiile curente de comunicare există reguli laxe de folosire a pronumelor de politeţe. Modalitatea de adresare între interlocutori depinde de numeroşi factori extralingvistici, este corelată cu anumite strategii de comunicare şi este negociabilă -rezultatul unor convenţii implicite sau explicite între participanţii la schimbul verbal. (a) Negocierea politeţii. Toate variabilele (cu excepţia situaţiilor protocolare) care determină apariţia pronumelor de politeţe (vârstă, statut social, rang, grad de cunoaştere) sunt direct negociabile între participanţii la schimbul verbal; aceştia pot cădea de acord să recurgă la pronumele personale şi în situaţii în care ar fi de aşteptat să se folosească pronume de politeţe: o persoană mai tânără vorbeşte cu o persoană mai în vârstă, când vorbitorii au un statut social / rang diferit (asistenta cu doctoriţa, subalternii cu şeful, studenţii cu profesorul), când se cunosc de foarte puţin timp (la prima întâlnire, se poate spune „poţi să-mi spui pe nume", „putem să ne tutuim"), ca modalitate de reducere a distanţei discursive, de marcare a solidarităţii. - Dumneata eşti domnu Gherasim? - Cum ai zis, măi ? - Dumneavoastră sunteţi conu Gherasim? - Aşa. Vreau să aflu dacă sunt ori nu cel mai mare aici. (I. Teodoreanu, Uliţa copilăriei) 217 - Vă rog să nu mă tutuiţi, eu v-am vorbit cu dumneavoastră! - Nu-mi spuneţi dumneavoastră, nu mă simt bine, sunt mult mai tânăr decât dumneavoastră. - Iar dumneavoastră? Nu-mi mai spune aşa că mă simt de 100 de ani! Pronumele de politeţe pot apărea în situaţii în care în mod normal nu ar fi de aşteptat să apară (de exemplu, când doi adulţi vorbesc despre un copil), ca formă de exprimare a complicităţii dintre vorbitor şi interlocutor; folosirea pronumelui de politeţe are conotaţii ironice: Vai de mine! la noi se fumează. Bărbatu-meu fumează... şi... dumnealui [Ionel, copilul]...mi se pare că-i cam place. (I. L. Caragiale, Vizită) (b) Factorii extralingvistici care influenţează folosirea pronumelor de politeţe sunt: mediul socio-cultural din care provine vorbitorul, gradul de instrucţie, starea psihologică a vorbitorului. Astfel, educaţia primită în familie poate determina folosirea pronumelui de politeţe dumneata / mata de către copii atunci când se adresează părinţilor, în special în comunităţile rurale; în unele comunităţi lingvistice mata este simţit ca o modalitate de marcare a gradului scăzut de cunoaştere între vorbitori, în timp ce în alte comunităţi lingvistice mata este simţit ca o formă de distanţare discursivă de interlocutor; în comunităţile medicale, deseori, medicii au tendinţa de a folosi pronume personale (în locul celor de politeţe) atunci când se adresează pacienţilor, ca formă de marcare a diferenţei de statut şi / sau de putere discursivă; gradul de instrucţie a vorbitorului se poate reflecta în modul în care acesta foloseşte pronumele de politeţe (huliganul foloseşte pronumele personale în locul celor de politeţe pentru a-1 minimaliza pe interlocutor, exprimând deschis lipsa de respect; omul simplu nu a fost educat în spiritul folosirii pronumelor de politeţe: o pacientă ţărancă se adresează doctorului: Păi dumneata nu mi-ai spus că-i fli'icatu!); emoţiile (bucuria, graba, indignarea) pot produce derogări de la sistemul politeţii, vorbitorul folosind pronumele personale acolo unde, în alte situaţii, ar folosi pronumele de politeţe; folosirea pronumelor de politeţe supramarcate, asociată cu o intonaţie emfatică, are conotaţii ironice (Aşteptpărerea Domniilor Voastre...). Unele inanimate pot fi desemnate în limba vorbită prin pronume de politeţe, marcate intonaţional, eventual precedate de pauză (Ia pune-o pe dumneaei mai încolo. - cu referire la o carte / vază de flori etc). PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL DE ÎNTĂRIRE 1. ASPECTE DEFINITORII Pronumele de întărire este o subclasă a pronumelui personal care evocă (= reprezintă) în discurs participanţii la actul de comunicare şi, simultan, codifică emfaza cu care unul / unii dintre participanţii la actul de comunicare este prezentat / sunt prezentaţi de locutor. Structura semantică a pronumelui de întărire este: | pronume personal propriu-zis] + [Emfază]. în sistemul limbii române pronumele de întărire funcţionează ca o formă gramaticalizată de emfază. 218 Formele de întărire cunosc un uz pronominal şi un uz adjectival. Specific limbii actuale este uzul adjectival: formele de întărire însoţesc de obicei un grup nominal având ca centru un pronume personal sau reflexiv, un posesiv, un substantiv individualizat cu trăsătura semantică [+ Uman], un substantiv propriu. Forma de întărire, facultativă, este coreferenţială cu numele / grupul nominal pe care îl accentuează: Stima de tine, însutii contează foarte mult în perceperea celorlalţi. Tu, însătii îţi vei da seama că ai greşit. E uimit de sinet însuşii. M-am întâlnit cu însuşii şeful, cel mare. Mama, însăşi, ţi-a spus. Ion-, însuşii se îndoia de reuşită. însuşii [talentatul poet al generaţiei noastre], şi-a prezentat noul volum, însăşi; [această nouă colegă]i a observat comportamentul lui ciudat. [Această nouă colegă\ însăşi, a observat comportamentul lui ciudat. Uzul pronominal, frecvent în limba veche, este astăzi accidental, marginal şi se limitează la poziţia sintactică subiect. Astfel îşi făcuse (pro) însuşi în Bucureşti două case. Am fi putut fabrica (pro) înşine dovada. A fost un împătimit drumeţ, cum (pro) însuşi se caracteriza. Personajele lui au văzut „idei", cum (pro) însuşi spunea creatorul lor. Distincţia dintre uzul adjectival şi cel pronominal nu este foarte tranşantă. Formele de întărire prezintă particularităţi aflate la intersecţia unor trăsături semantico-gramaticale comune unele cu pronumele, altele cu adjectivele determinative. Acordând prioritate primelor, formele de întărire pot fi considerate pronume, reluând / anticipând poziţia sintactică a nominalului pe care îl prezintă în discurs ca emfatic; acordând prioritate celor din urmă, formele de întărire pot fi considerate adjective pronominale de întărire cu funcţia sintactică de atribute adjectivale. Ca toate pronumele personale, formele de întărire reprezintă în discurs participanţii implicaţi în interacţiunea verbală şi, în consecinţă, au flexiune în raport cu categoria gramaticală a persoanei. Trăsăturile pronominale pe care le au formele din seria însumi, însuţi etc. în relaţie cu grupul nominal accentuat îşi găsesc şi un suport explicativ etimologic: grup nominal individualizat (el, copilul, Ion) + însu (pronume personal, reia / anticipă grupul nominal) + -şi (pronume reflexiv, marcând identitatea referenţială dintre grupul nominal şi pronumele însu). Relaţiile sintactice dintre grupul nominal şi formele de întărire sunt laxe: formele de întărire apar, de cele mai multe ori, libere, atât în faţa grupului nominal individualizat pe care îl însoţesc, cât şi după acesta, fără modificări formale sau diferenţe semantice. Prin acest comportament gramatical, formele de întărire se deosebesc de adjectivele pronominale care nu pot însoţi pronume personale ('acest eu, orice eu) şi care sunt, de obicei, în distribuţie complementară cu articolul 219 hotărât (acest om / * acest omul, fiecare om / 'fiecare omul, orice om / * orice omul, ce om? / ce omul? etc). Formele -de întărire se apropie de adjectivele pronominale prin acordul în gen, număr şi caz cu numele determinat: băiatul însuşi, băiatului însuşi, fata însăşi, fetei înseşi. Rolul acordului nu este însă de marcare a coeziunii în cadrul grupului sintactic, ci de marcare a relaţiei anaforice dintre forma de întărire şi antecedent / subsecvent, contribuind la identificarea semantico-referenţială a celor două entităţi coreferenţiale (nominalul şi pronumele de întărire: Copilul, însuşit EU însuşii). 2. FLEXIUNEA FORMELOR DE ÎNTĂRIRE Dintre limbile romanice, româna este singura care păstrează în structura pronumelui de întărire lat. ipse compus cu formele conjuncte ale cliticelor reflexive / personale de dativ (mi, ţi, şi, ne, vă, şi / le). Paradigma pronumelui de întărire conţine următorii termeni, cu un comportament flexionar regulat: Cazul Persoana I Persoana I Persoana Persoana Persoana Persoana singular plural all-a all-a a IlI-a a IlI-a singular plural singular plural m f m f m f m f m f m f N-Ac însămi însăţi însăşi G-D însumi însemi înşine însene însuţi înseţi înşivă însevă însuşi înseşi înşişi înseşi însele Forma însele este în variaţie liberă cu forma înseşi, cea dintâi mai frecventă probabil datorită analogiei cu terminaţiile formelor de plural ale substantivelor / pronumelor pe care le întăresc (fetele însele, ele însele) şi datorită unei flexiuni mai simple. Pronumele de întărire are o flexiune bogată, marcând opoziţiile de persoană, număr, gen, caz. în marcarea acestor opoziţii sunt antrenate ambele componente din structura compusului; din punctul de vedere al limbii actuale, faptul presupune existenţa, la pronumele de întărire, a flexiunii interne (adică flexiune prezentă în interiorul formei pronominale, constând în modificarea formei primului component din compus): îns-u-mi, îns-e-ţi. Deşi în limba actuală pronumele de întărire se comportă ca o singură unitate flexionară, structura lui internă a rămas transparentă datorită modului specific de marcare a opoziţiilor gramaticale. Tendinţa este de simplificare a flexiunii şi de folosire invariabilă a formelor de întărire: ea însuşi, tu însuşi etc. Formele invariabile nu sunt admise de norma limbii literare. Cele două elemente componente ale formei de întărire contribuie diferit la exprimarea categoriilor gramaticale. Astfel, primul element însu- marchează prin desinenţe specifice comune cu flexiunea adjectivală (-u, -a, -i, -e) opoziţiile de gen, număr şi caz, în timp ce al doilea element component, cliticul reflexiv din structură, marchează supletiv persoana şi numărul (-mi/-ţi/-şi/-ne/-vă/-şi, -le). 220 Categoria cazului se manifestă prin patru valori: N, Ac, G, D; pronumele de întărire nu are forme de vocativ. Omonimiile specifice flexiunii nominale se manifestă şi în paradigma pronumelui de întărire: - la masculin apare omonimia comună masculinelor nearticulate (N=Ac=G=D) (el însuşi = lui însuşi); - la feminin apare omonimia comună femininelor nearticulate (N=Ac)^(G=D) (ea însăşi = ei înseşi); - la plural apare omonimia specifică substantivelor nearticulate (N=Ac=G=D) (ei înşişi = lor înşişi; ele însele = lor însele) Opoziţia N=Ac / G=D este marcată doar la formele de feminin singular, prin flexiune internă la primul dintre componente (însămi/însemi, însăţi/înseţi, însăşi/ înseşi). 3. POSIBILITĂŢILE COMBINATORII ALE FORMELOR DE ÎNTĂRIRE Pronumele de întărire apare postpus sau antepus în raport cu termenul pe care îl accentuează. Topica este determinată de natura / particularităţile morfologice ale termenului accentuat. (a) Topică fixă, după termenul pe care îl accentuează: (a') atunci când forma de întărire intră în relaţie cu un pronume în alt caz decât nominativul (Se învinovăţea pe sine însuşi / pe însuşi sine., Mi-a spus mie însumi / însumi mie.), (a") atunci când forma de întărire intră în relaţie cu un pronume personal la plural (noi înşine / înşine noi, voi înşivă / înşivă voi, ei înşişi / ?înşişi ei) sau cu un substantiv la un caz oblic (Este scrisul lui Cosmin însuşi / lui însuşi Cosmin., M-am adresat lui Ion Dimitrescu însuşi / lui însuşi Ion Dimitrescu.). Forma însele este obligatoriu postpusă în toate situaţiile. (b) Topică liberă, în celelalte situaţii: (b') când forma de întărire intră în relaţie cu un substantiv, oricare dintre cei doi termeni echivalenţi poate purta accentul semantic: lonuţ însuşi / însuşi Ionuţ mi-a dat acest volum., L-am văzut pe Michael Jackson însuşi /pe însuşi Michael Jackson.; (b") când forma de întărire intră în relaţie cu un pronume în nominativ, accentul semantic cade întotdeauna pe pronumele de întărire: El însuşi mi-a dat acest volum. / însuşi el mi-a dat acest volum. Forma de întărire poate dubla un cuvânt sau un grup sintactic (centru şi adjuncţi): A asistat la renaşterea lumii moderne înseşi. Rareori, cuvântul dublat şi pronumele de întărire apar la distanţă (domnitorul vine însuşi; după cum însuşi mărturiseşte autorul). Modul în care este interpretată morfologic forma de întărire (vezi supra.l) determină încadrarea sa sintactică. Dacă o considerăm în toate ipostazele pronume (centru de grup sintactic, saturat semantic), forma de întărire are rol de dublare a unei poziţii sintactice (subiect, nume predicativ, complement, circumstanţial); dacă o considerăm în câteva situaţii pronume, iar în majoritatea situaţiilor adjectiv pronominal (în prezenţa unui nume), forma de întărire actualizează funcţia sintactică de subiect, centru de grup sintactic, respectiv atribut adjectival, adjunct al unui centru nominal. 221 4. COMPORTAMENTUL DISCURSIV AL FORMELOR DE ÎNTĂRIRE Formele de întărire se combină, de obicei, cu nominale cu trăsătura semantică [+ Uman]; devenite morfeme gramaticalizate ale emfazei, tind să se extindă şi în contextul unor nominale cu trăsătura [- Uman]: însuşi purgatoriul zeului automobil, însăşi dragostea mamei, mormântul însuşi al vieţii sale, însăşi bucuria secretă a femeilor etc, sinonim cu adverbele chiar, tocmai. Formele de întărire sunt, în majoritatea ocurenţelor, anaforice, intrând în relaţie cu un antecedent (Vinovatulj însuşii s-a deconspirat.; Tu, însuţi, ai recunoscut.) sau cu un subsecvent (însuşi, vinovatul s-a deconspirat). Rar, când intră în relaţie cu un subiect nelexicalizat, formele de persoana I şi a Il-a pot funcţiona ca deictice (Însumi-l-am văzut.; Însuţi ai recunoscut.). Rar, în formule fixe, formele de întărire sunt generice, împreună cu pronumele reflexiv / personal pe care îl dublează (stima de sine, însuşii/stima de tine, însuţi^). Grupul format din pronume / substantiv şi forma de întărire se comportă ca o singură unitate semantic-referenţială şi intonaţională. Formele de întărire au frecvenţă relativ redusă, fiind folosite în special în limba scrisă. în limba vorbită sunt preferate sinonimele adverbiale chiar (L-am întrebat chiar pe el.), tocmai (L-a întrebat tocmai pe el), personal (Eu personal i-am dat-o.), sinonimele adjectivale propriu (propria ta conştiinţă), singur (tu singură), sinonimele pronominale unul (Eu unul / una nu sunt de acord.) sau sinonimele locuţionale cu mâna mea (Mi-am făcut-o eu cu mâna mea.), cu ochii mei (L-am văzut eu cu ochii mei.), cu urechile mele (L-am auzit eu cu urechile mele.). Acestea sunt mult mai concrete decât formele de întărire şi mai uşor de folosit. PRONUMELE REFLEXIV 1. ASPECTE DEFINITORII Pronumele reflexiv este o subclasă a pronumelui personal care evocă (= reprezintă) în discurs participanţii la actul de comunicare şi simultan reflectă identitatea referenţială dintre doi actanţi implicaţi în actul predicaţiei (Numai pe şinei nu [proi] set vede cât e de frumuşel). 1.1. Condiţii de ocurenţă a pronumelui reflexiv Pronumele reflexive apar în contexte reflexive, adică în contexte care satisfac simultan două condiţii, una sintactică, cealaltă semantico-referenţială: (a) coocurenţa, în cadrul aceleiaşi propoziţii, a două poziţii sintactice (subiect şi complement direct, subiect şi complement indirect, subiect şi complement prepoziţional, subiect şi atribut al complementului direct) regizate de acelaşi verb; (b) coreferenţialitatea nominalelor din cele două poziţii sintactice corelate. Subiectul din cadrul enunţului poate fi şi neexprimat. Subiectul şi pronumele reflexiv se corelează sintactic şi referenţial (/o»,... ser, fonj... îşij; Ioni ...de şinei; Ion,...şii): 222 Ion, se, spală, (corelaţie sintactico-referenţială între subiectul Ion şi complementul direct se); Ion, îşi, cumpără bomboane, (corelaţie sintactico-referenţială între subiectul Ion şi complementul indirect îşi); Ion, are grijă numai de sinet, (corelaţie sintactico-referenţială între subiectul Ion şi complementul prepoziţional de sine); Ioni şira pierdut umbrela (sa,), (corelaţie sintactico-referenţială între subiectul Ion şi posesorul sa). în contextele reflexive descrise mai sus, poziţiile sintactice corelate cu subiectul se realizează obligatoriu sau facultativ prin pronume reflexive forme clitice sau forme accentuate: (a) obligatoriu prin clitice reflexive când poziţiile corelate sunt subiect şi complement direct (Ion, spală pe Ioni I Ion, set spală.), subiect şi complement indirect ( Iont cumpără ţigări lui Ion,. I Ion, îşit cumpără ţigări.), subiect şi complement posesiv ( Ion, a pierdut umbrela lui Ion,. I Ion, şi,-a pierdut umbrela.); (b) facultativ prin forme reflexive accentuate când poziţiile corelate sunt subiectul şi complementul prepoziţional (Ioni are grijă numai de şinei I loiii are grijă numai de eli). în cazuri excepţionale, fixate de uz, este acceptată reflexivizarea unui complement posesiv corelat cu un complement prepoziţional: *Ion, vede de sănătatea lui,. I Ion, îşi, vede de sănătate. Atunci când nu sunt satisfăcute condiţiile de corelaţie sintactico-semantică prezentate mai sus, reflexivizarea nu se produce: Ion, are grijă de copiii lui-, I săit. (deşi actanţii din poziţiile subiect şi atribut sunt coreferenţiali, nu sunt ambii regizaţi de verb: subiectul este regizat de verb, în timp ce posesivul face parte din grupul prepoziţional: "ion îşi are grijă de copii.) Ioni ştie [că ea îl, iubeşte], (deşi coreferenţiali, actanţii din cele două poziţii sintactice, subiect şi complement, fac parte din propoziţii diferite: *Ion se ştie că ea iubeşte.) Ion, îij spune că a greşit, (cei doi actanţi din poziţiile sintactice subiect şi complement indirect nu sunt coreferenţiali) Reflexivizarea se produce în cazul unor propoziţii reduse la un predicativ suplimentar: Ion, ştie că Ioiij este iubit. I Ion se ştie iubit. Pronumele reflexive pot fi considerate forme particulare ale pronumelor personale induse de contextul reflexiv. Reprezintă un tip particular de anaforă: anaforă sintactică (anaforă condiţionată sintactic - vezi II, Anafora). 1.2. Eterogenitatea reflexivului Cliticul reflexiv intră în structuri sintactice cu semnificaţii diverse: A. Situaţii tipice (reflexivul funcţionează ca proforma: pronumele este anaforă sintactică, în termenii definiţiei de sub 1): (a) reflexiv propriu-zis; 223 (b) reflexiv-posesiv; (c) reflexiv-reciproc; (d) reflexiv factitiv. B. Situaţii atipice (reflexivul nu funcţionează ca anaforă sintactică, ci se afl; în poziţii asintactice, morfem obligatoriu / facultativ al unor semnificaţii noi deviate; sunt situaţii sintactice care nu corespund definiţiei de sub 1): (a) morfem obligatoriu în structura unor verbe inerent reflexive (vezi Clas sintactice şi sintactico-semantice de verbe, 4.5); (b) morfem în structura unor verbe şi construcţii la diateza pasivă (ve2 Categoria diatezei, 1); (c) morfem în structura unor verbe şi construcţii la diateza impersonală (ves şi II, Construcţii pasive şi construcţii impersonale, 2). Reflexivul propriu-zis este o anaforă sintactică în sensul definiţiei şi i descrierii de sub 1: marchează identitatea referenţială dintre subiect şi complementt direct, respectiv dintre subiect şi complementul indirect, îndeplinind funcţi sintactică a actantului pe care îl substituie (complement direct, respecţi complement indirect). în această ipostază sintactico-semantică intră în structurii reflexive (vezi II, Construcţii reflexive şi construcţii reciproce): Ioana spală rufe. (construcţie nonreflexivă) Ioana se spală, (construcţie reflexivă cu obiect direct realizat prin cliti reflexiv de acuzativ) Dana îi cumpără Irinei o bluză, (construcţie nonreflexivă) Dana îşi cumpără o bluză, (construcţie reflexivă cu obiect indirect realiz; prin clitic reflexiv de dativ) Reflexivul posesiv este o anaforă sintactică în sensul definiţiei şi descrierii d sub 1: marchează identitatea referenţială dintre subiect şi „atributul" semantic i complementului direct (rar, al complementului prepoziţional), îndeplinind funcţi sintactică de complement posesiv (vezi II, Complementul posesiv; II, Construcţ reflexive şi construcţii reciproce). în această ipostază sintactico-semantică, atributi se deplasează din grupul nominal postverbal într-o poziţie preverbală, specific formelor clitice: Dan, a cumpărat cartea lui Dan, din librării. > Dan şi-a cumpărat carte din librării. lorii vede de sănătatea lui Ion: > Ion îşi vede de sănătate. Cliticele reflexive de dativ posesiv apar mai rar în comparaţie cu clitice! personale de dativ posesiv (îşi vede de treabă, îşi cunoaşte interesul, îşi aşteapi prietenii, îşi subestimează meritele, nu-şi cunoaşte valoarea) şi favorizează, într-măsură mai mare, exprimările pleonastice (Şi-a irosit viaţa sa scurtă în acţiuni făi importanţă.; Şi-a mai pierdut din aerele sale de erou.). Există îmbină cvasilocuţionale în structura cărora cliticele de dativ posesiv sunt obligatorii (a-, stăpăni râsul, a-şi aduna forţele, a-şi muşca buzele, a-şi acoperi ochii, a-şi o sufletul, a-şi lua inima în dinţi, a-şi duce cu greu viaţa, a-şi veni în fire), altele î structura cărora cliticul de dativ posesiv este facultativ (a-(şi) întoarce capul, a-(ş pune ochii pe cineva, a-(şi) arunca privirea). 224 Reflexivul reciproc. Majoritatea verbelor care participă la construcţii cu semnificaţie reflexivă pot participa şi la construcţii în care pronumele reflexiv dobândeşte suplimentar valoare reciprocă. Pronumele reflexiv dobândeşte valoare reciprocă în condiţii sintactice precise: subiectul este actualizat fie ca subiect multiplu, fie se realizează printr-un nominal la plural. Semnificaţia reciprocă reflectă o relaţie simetrică între actanţii implicaţi în acţiunea / starea exprimată de verb (vezi II, Construcţii reflexive şi construcţii reciproce). Dan şi Mihai se văd des. < Dan îl vede pe Mihai des.; Minai îl vede pe Dan des. Dan şi Mihai îşi dau bună-ziua, apoi pleacă mai departe. < Dan îi dă bună ziua lui Mihai.; Mihai îi dă bună ziua lui Dan. Anca şi Corina şi-au corectat lucrările una alteia. < Anca a corectat lucrarea Corinei; Corina a corectat lucrarea Ancăi. Dan şi Ion îşi spun poveşti. < Dan îi spune poveşti lui Ion; Ion îi spune poveşti lui Dan. Reflexivul factitiv. în contextul unor verbe (dintr-o subclasă semantică limitată), reflexivul participă la structuri factitive (vezi II, Construcţii cauzativ-factitive, 2.4), în care subiectul gramatical nu este agentul acţiunii exprimate de verb, ci actantul care „face ca" un agent, neexprimat în cadrul structurii, să facă acţiunea exprimată de verb: Ea se spală pe cap (la coafor). [„Ea face ca cineva să o spele pe cap."] El se tunde (la frizer). [„El face ca cineva să îl tundă."] Ea îşi face o bluză nouă (la croitoreasă). [„Ea face ca o croitoreasă să îi facă o bluză nouă."] Reflexivul inerent. Reflexivul poate apărea fără funcţie sintactică, ca formant în structura unor verbe inerent reflexive. Din punct de vedere semantic, verbele inerent reflexive se subclasifică în: (a) Verbe în structura cărora intră obligatoriu morfemul reflexiv: a se bosumfla, a se burzului, a se căciuli, a se codi, a se crampona de, a se deda la ase erija în..., a se eschiva de la..., a se gudura, a se hazarda, a se lamenta, a se lăfăi, a se mândri cu.., a se preta la...; a-şi închipui etc. (vezi I, Clase sintactice şi sintactico-semantice de verbe, 4.5; II, Construcţii reflexive şi construcţii reciproce, 1.2.2.1). Reflexivele inerente îşi pot adăuga şi semnificaţie reciprocă, fiind construite fără subiect multiplu sau cu subiect - nominal la numărul singular (a se învecina cu, a se înfrăţi cu, a se înrudi cu). Semnificaţia inerent reciprocă a verbelor nu este însă condiţionată de prezenţa morfemului reflexiv se (unele verbe inerent reciproce nu au morfemul se: a coincide cu, a semăna cu). (b) Verbe la care diferenţa sintactică (prezenţa / absenţa morfemului reflexiv) se corelează cu o diferenţă semantică: a se aştepta la /a aştepta, a se ruga/ a ruga, a se purta / a purta, a se duce / a duce, a-şi aminti/ a aminti. Prezenţa morfemului reflexiv se asociază obligatoriu cu un anumit sens (vezi II, Construcţii reflexive şi construcţii reciproce). Se remarcă existenţa în limba română a unei subclase semantice de verbe eventive în cazul cărora morfemul reflexiv marchează adesea opoziţia 225 eventiv, intranzitiv / factitiv, tranzitiv (se înroşeşte / înroşeşte ceva, se îngraşă / îngraşă pe cineva, se supără / supără pe cineva etc); opoziţia nu este însă marcată întotdeauna prin reflexiv (ex. slăbeşte — eventiv, intranzitiv vs această lege slăbeşte autoritatea statului - factitiv, tranzitiv). De asemenea, există verbe eventive care se construiesc facultativ cu morfemul se: înserează/se înserează. (c) Verbe în structura cărora morfemul reflexiv este facultativ; verbele reflexive sunt nonliterare, verbele nonreflexive sunt literare: Găina s-a ouat un ou. — Găina a ouat. El se râde de tine. I El îşi râde de tine. - El râde de tine. Reflexivul pasiv. Limba română cunoaşte două structuri cu semnificaţie pasivă: structurile cu auxiliarul a fi (pasivul canonic) şi structurile cu morfem reflexiv (reflexivul pasiv) (vezi II, Construcţii pasive şi construcţii impersonale, 1). în structurile cu reflexiv pasiv, morfemul reflexiv ocupă o poziţie asintactică, este formant, având rolul de a marca opoziţia de diateză - pasiv / activ: In articol se arată diferenţa dintre dativ şi dativ posesiv. / In articol, autorul arată diferenţa dintre dativ şi dativ posesiv. Reflexivul impersonal. Cliticul reflexiv cu semnificaţie impersonală intră în două tipuri de structuri: (i) structuri cu verbe inerent impersonale, unde reflexivul este formant obligatoriu, în poziţie asintactică (se cuvine / cuvine). Morfemul reflexiv nu condiţionează însă valoarea impersonală a verbului; există şi verbe inerent impersonale nonreflexive (Trebuie să încerci., Ajunge cât ai învăţat azi! etc), iar în câteva situaţii apariţia morfemului reflexiv cu semnificaţie impersonală este facultativă (Pare că va ploua. / Se pare că va ploua.); (ii) structuri contextual impersonale, intrând în opoziţia personal / impersonal (El vorbeşte mult. / Se vorbeşte mult aici.) şi în opoziţia personal / pasiv-impersonal (El mănâncă multe dulciuri. / Se mănâncă multe dulciuri.) (vezi II, Construcţii pasive şi construcţii impersonale, 2) 1.3. Cumulul de valori semantice în unele contexte, cliticul reflexiv participă la structuri sintactice în care cumulează mai multe valori: valoare pasivă + valoare impersonală; valoare eventivă + valoare impersonală: S-a anunţat că nu se va mai accepta plata în numerar în acest magazin. (pasiv + impersonal) Se înserează devreme iarna, (eventiv + impersonal) Cumulul de valori este rezultatul unor mecanisme sintactice care afectează simultan enunţul: în primul exemplu enunţul a fost afectat simultan de pasivizare (cineva anunţă > se anunţă de către cineva) şi de impersonalizare (în condiţiile în care complementul de agent este nedefinit: se anunţă); în cel de al doilea exemplu morfemul reflexiv se însoţeşte facultativ verbul cu semnificaţie eventivă (înserează/ se înserează), marcând, în acelaşi timp, caracterul impersonal al verbului. 226 1.4. Ambiguitatea reflexivului în condiţiile existenţei unui mare număr de valori sintactico-semantice ataşate construcţiilor reflexive apare fenomenul ambiguităţii, rezultat al unor mecanisme sintactice diferite în care este antrenat grupul verbal (vezi II, Construcţii reflexive şi construcţii reciproce). Reflexivul românesc cunoaşte următoarele tipuri de ambiguitate: Reflexiv propriu-zis Iposesiv şi reflexiv reciproc. Apare în structurile cu pronume reflexiv atunci când un subiect multiplu / un subiect realizat printr-un nominal la plural este coreferenţial cu un complement direct, cu un complement indirect, cu un complement posesiv. Ei se laudă. Lecţiunea reflexivă: Ei se laudă pe sine (pe ei înşişi). Lecţiunea reciprocă: Ei se laudă unul pe altul. Ion şi Gheorghe îşi cumpără cărţi. Lecţiunea reflexivă: Ion şi Gheorghe îşi cumpără cărţi sieşi (lor înşişi). Lecţiunea reciprocă: Ion şi Gheorghe îşi cumpără cărţi unul altuia. Măria şi Ana îşi citesc cu atenţie articolele înainte de a le da la tipar. Lecţiunea posesivă: Măria şi Ana îşi citesc articolele lor (personale). Lecţiunea reciprocă: Măria şi Ana îşi citesc articolele una alteia. Pentru dezambiguizarea lecţiunii reflexive / posesive se folosesc, în funcţie de situaţie, forma accentuată a pronumelui reflexiv (pe sine / sieşi), sintagma pronume personal + formă de întărire (pe ei înşişi), un pronume personal în genitiv (lor), adjectivul personal; pentru dezambiguizarea lecţiunii reciproce se foloseşte gruparea pronominală cvasilocuţională unul... altul. Unul pe altul, unul altuia sunt îmbinări pronominale reciproce cu statut cvasilocuţional. Cunosc echivalentele unul pe celălalt I unul celuilalt şi fiecare pe fiecare. Unul... altul se foloseşte atunci când în structura reciprocă sunt implicaţi doi sau mai mulţi actanţi; unul... celălalt se foloseşte numai atunci când în structura reciprocă sunt implicaţi doi actanţi, ca realizare emfatică pentru unul... altul; echivalentul fiecare pe fiecare se foloseşte când vorbitorul insistă asupra valorii semantice distributive. Toate aceste îmbinări pronominale cvasilocuţionale au unitate semantică şi doar parţial unitate gramaticală. Din punct de vedere semantic se caracterizează prin sinonimia cu adverbul reciproc, cu locuţiunea adverbială în parte, cu grupările cvasilocuţionale între noi I noi între noi; între voi I voi între voi; între ei I ei între ei; între ele I ele între ele (acestea din urmă prezintă avantajul că reflectă persoana (şi genul) pronumelui-subiect). Din punct de vedere gramatical prezintă următoarele caracteristici: (a) sunt îmbinări fixe, care nu acceptă modificări de topică; (b) gruparea conservă rudimente de flexiune în interiorul structurii: - prepoziţia din interiorul grupării reia prepoziţia cu care era construit nominalul substituit prin reciproc - unul cu altul, unul despre altul, unul pentru altul; 227 - forma componentelor reflectă cazul subiectului, respectiv al complementului - unul pe altul (nominativ + acuzativ) / unul altuia (nominativ + dativ); - gruparea este parţial flexibilă în raport cu genul şi numărul: pronumele nehotărâte care intră în structura ei reflectă genul şi numărul pronumelor / substantivelor care se coordonează în cadrul subiectului multiplu, cu o restricţie de simetrie - genul şi numărul celor două componente trebuie să fie identice (când cele două componente trimit la nominale de genuri diferite, conform regulii generale din sistemul limbii române, masculinul domină femininul; când cele două componente trimit la nominale cu numere diferite, forma simetrică de singular este în variaţie liberă cu forma simetrică de plural). Noij ne{ ajutăm [unul pe altul I una pe alta I unii pe alţii I unele pe altele I unul pe alţii I "unii pe altul],. [Eu şi Mariaj ne, ajutăm [una pe alta I unul pe alta]t. [Tu şi noi], ne, ajutăm [unul pe altul I unul pe alţii I unul pe altele I unii pe alţii]^ [Eu, tu şi Maria]i ne-, ajutăm [una pe alta I unul pe altul I unii pe alţii I unele pe altele]^ Gruparea cvasilocuţională unul... altul apare în două ipostaze sintactice: dublează pronumele reflexiv-reciproc, având rol emfatic, dezambiguizator în raport cu acesta (în situaţiile în care relaţia semantică de reciprocitate antrenează subiectul şi complementul direct / complementul indirect / posesivul; vezi exemplele anterioare); ocupă poziţia sintactică a complementului prepoziţional în construcţii rezultate din amalgamarea a două enunţuri în care relaţia semantică de reciprocitate antrenează subiectul şi complementul prepoziţional. Măria are grijă de Ana; Ana are grijă de Măria; Măria şi Ana au grijă una de alta. Măria se teme de Ana; Ana se teme de Măria; Măria şi Ana se tem una de alta. Reflexiv propriu-zis şi reflexiv factitiv. în aceste situaţii, dezambiguizarea se face contextual sau lexical. Semnificaţia reflexivă propriu-zisă este dezambiguizată prin adjectivul singură, în timp ce semnificaţia factitivă, prin numirea locului în care se produce acţiunea exprimată de verb (şi care implică agentul): Ea se spală pe cap. Lecţiunea reflexivă: Ea se spală pe cap singură. Lecţiunea factitivă: Ea se spală pe cap la coafor. Ea îşi face o bluză. Lecţiunea reflexivă: Ea îşi face o bluză singură. Lecţiunea factitivă: Ea îşi face o bluză la croitoreasă. Dezambiguizarea nu este însă totală; decisive sunt cunoştinţele extralingvistice ale interlocutorilor (vezi şi II, Construcţii cauzativ-factitive, 2.4). De exemplu, pentru enunţul Ea se spală pe cap la coafor, lecţiunea preferată este cea factitivă; lecţiunea reflexivă propriu-zisă nu este însă exclusă dacă referentul proformei ea este „o coafeză". 228 Reflexiv propriu-zis şi reflexiv (pasiv-)impersonal. în condiţiile existenţei în română a subiectului neexprimat (subînţeles sau inclus) apare posibilitatea ambiguităţii între valoarea de substitut a reflexivului, coindexat cu subiectul neexprimat, respectiv valoarea de morfem al reflexiv-pasivului pe care o poate avea reflexivul în poziţie asimactică: Se crede că e nevinovat. Lecţiunea reflexivă: El, crede că el, este nevinovat. Lecţiunea pasiv-impersonală: Se crede (-lumea crede) că el este nevinovat. în cazul primei lecţiuni, coreferenţialitatea subiectelor din cele două propoziţii a generat structura £7, set crede nevinovat., în care subiectul a fost ulterior subînţeles; pentru lecţiunea a doua, structura cu verbul personal cineva crede se reorganizează ca structură reflexiv-pasivă (şi impersonală), verbul fiind însoţit de morfemul impersonal se. Reflexiv eventiv şi reflexiv pasiv. Construcţiile cu verbe eventive marcate prin se acceptă şi o lecţiune pasivă, cu complementul de agent neexprimat: I s-au înroşit obrajii. Lecţiunea eventivă: Obrajii lui au devenit roşii de căldură. Lecţiunea pasivă: La carnaval, obrajii i-au fost înroşiţi de cineva cu vopsea roşie. Reflexiv propriu-zis şi reflexiv posesiv. Ambiguitatea se explică prin posibilitatea interpretării dativului din română fie ca posesiv, fie ca beneficiar / destinatar: Ei şi-au făcut bagajele. Lecţiunea reflexivă: Ei, au făcut lori bagajele. Lecţiunea posesivă: Ei, au făcut bagajele lor,. în prima lecţiune reflexivul este substitutul complementului indirect în situaţia în care subiectul este coreferenţial cu complementul indirect, acceptând dublarea cu forma accentuată a reflexivului (Ei şi-au făcut sieşi bagajele.); în a doua lecţiune, reflexivul semnalează coreferenţialitatea dintre subiect şi complementul posesiv corelat semantic cu complementul direct. 2. MORFOLOGIA PRONUMELUI REFLEXIV Pronumele reflexive au forme specifice, diferite de cele ale pronumelui personal, doar la persoana a IlI-a. La persoanele I şi a Il-a pronumele reflexive au forme omonime cu pronumele personale, dezambiguizate contextual: pronumele reflexive apar în contexte reflexive (în sensul definiţiei de sub 1), în timp ce pronumele personale apar în contexte nonreflexive: Eu, măi întreb ce s-a întâmplat, (pronume reflexiv) El, măj întreabă ce s-a întâmplat, (pronume personal) Tu, tei întrebi care este adevărul, (pronume reflexiv) El, tej întreabă care este adevărul, (pronume personal) 229 Eli s^i întreabă ce s-a întâmplat, (pronume reflexiv) Ea, îlj întreabă ce s-a întâmplat, (pronume personal) Eu, am cumpărat cartea meah tUj ai cumpărat-o pe a tay, Eut tniram cumpărat cartea, tUj ţij-ai cumpărat cartea, (pronume reflexive) Euj am cumpărat cartea luij.; Eut ij-am cumpărat cartea, (pronume personale) Eii şii-au cumpărat cartea lor,, (pronume reflexiv) Cartea lort s-a vândut bine. (pronume personal) Se vorbeşte despre pronume reflexiv atunci când persoana şi numărul pronumelui-subiect coincid cu persoana şi numărul pronumelui complemenl (ca în exemplele anterioare). în cazul verbelor impersonale este posibilă doai apariţia unui reflexiv asintactic de persoana a IlI-a (Se pare că a renunţat.), fiind exclusă apariţia unor reflexive de persoanele I sau a Il-a. Paradigma pronumelui reflexiv este următoarea: Cazul Persoana I Persoana a Il-a Persoana a IH-a Forme Singular Plural Singular Plural Singular Plural m=f m=f m=f m=f m=f m=f N - - - - - - Ac Independente, nonclitice mine noi tine voi sine sine Clitice m(ă) ne te v(ă) s(e) s(e) G - - - - - - D Nonclitice mie nouă tie vouă sieşi, sie sieşi, sie Clitice (î)mi ne, ni (î)ţi v(ă), vi (î)şi (î)şi V - - - - - - în tabel sunt tipărite cu aldine formele pronumelui reflexiv distincte de formele pronumelui personal. în afară de aceste forme, în limba veche au existat şi formele nonclitice de dativ sineşi, interschimbabile cu pronumele personale de persoana a IlI-a, uneori şi cu cele de persoana I şi a Il-a. Sunt din ce în ce mai rare după secolul al XVII-lea; astăzi nu se mai folosesc. De asemenea, în limba actuală sunt din ce în ce mai puţin folosite formele accentuate de persoana a IlI-a plural. 2.1. Exprimarea categoriilor gramaticale Pronumele reflexiv variază în funcţie de persoană, număr şi caz. Categoria persoanei este marcată supletiv. La persoana I şi a Il-a, pronumele personal este omonim cu pronumele reflexiv; la persoana a III-a, pronumele reflexiv are forme proprii. Opoziţia de persoană este marcată solidar cu opoziţia de număr la formele de persoana I şi a Il-a, în timp ce la persoana a III-a, pronumele reflexiv are aceeaşi formă pentru singular şi plural. Semnificaţia reflexiv-reciprocă este marcată doar prin formele de plural (vezi supra, 1.2) atunci când subiectul este multiplu sau este realizat printr-un nominal la plural; reflexivele reciproce asintactice (vezi supra, 1.2) apar şi cu forme de singular. 230 Spre deosebire de pronumele personal, care marchează opoziţia de gen la persoana a III-a, pronumele reflexiv nu marchează distincţia de gen la nicio persoană. Pronumele reflexiv are paradigmă cazuală defectivă: nu are forme pentru nominativ, genitiv şi vocativ. Ca şi pronumele personale propriu-zise, pronumele reflexive prezintă câte două serii de forme la acuzativ şi dativ: forme accentuate, nonclitice, şi forme neaccentuate, clitice. Formele de persoana a III-a ale pronumelui reflexiv pot fi dublate pentru dezambiguizare (vezi supra, 1.4) sau pentru emfază prin forme accentuate: El se cunoaşte bine. El se cunoaşte bine pe sine însuşi. Reflexivele cu semnificaţie reciprocă se actualizează exclusiv ca forme clitice. Ele pot fi dublate, pentru dezambiguizare sau pentru emfază, prin gruparea cu statut cvasilocuţional unul pe altul, unul altuia (vezi supra, 1.4). 2.2. Distribuţia formelor accentuate, nonclitice, şi a celor neaccentuate, clitice Regulile de ocurenţă a formelor accentuate în raport cu cele clitice sunt aceleaşi ca la pronumele personal propriu-zis (vezi Pronumele personal propriu-zis, 2.2). 2.2.1. Formele accentuate ale pronumelui reflexiv se folosesc: (a) pentru dublarea facultativă a cliticului reflexiv, în structuri emfatice (Se laudă pe sine însuşi., ...modul în care îl rescriem, în care privim înapoi, reprezintă modul în care ne definim pe noi înşine. S. Alexandrescu, Identitate); (b) după o prepoziţie, în contexte în care poate apărea şi pronumele personal (şi-o apropie de sine I de el; o ia cu sine I cu el; i-a îndepărtat de sine I de el; e stăpână pe sine Ipe ea; aduce cu sine I cu el; m-a luat cu sine I cu el; nu e acasă la sine I la el), eventual dublate de forme ale pronumelui de întărire (Are grijă numai de sine I de el însuşi; Nu avea sentimente de dragoste decât pentru ea însăşi / decât pentru sine însăşi.). Uneori, formele reflexive accentuate se folosesc în locul pronumelor personale, cu o semnificaţie apropiată de a pronumelui de întărire (el însuşi = sine): Negaţia lui Eugen lonescu nu vine câtuşi de puţin din implicare, ci din ruptură. Intre sine şi cultura română, considerată global, el pune o distanţă pe care expatrierea n-a făcut mai târziu decât s-o materializeze. (M. Martin, G. Călinescu) 2.2.2. Formele clitice. Spre deosebire de cliticele pronumelui personal propriu-zis, cliticele reflexive apar în limba actuală exclusiv pe lângă verb, nu şi pe lângă un substantiv, adjectiv, prepoziţie (câteva forme clitice având ca suport un substantiv sau o prepoziţie s-au păstrat dintr-un stadiu anterior de limbă: în cale-şi, asupră-şi). Pe lângă verb, cliticele reflexive se folosesc în cele două ipostaze, de clitic reflexiv sintactic şi de clitic reflexiv asintactic (vezi supra, 1.2). Selecţia alomorfelor clitice se bazează pe următoarele reguli: - s- se actualizează în faţa unui auxiliar (s-ar duce, s-a dus) - se se actualizează în toate celelalte situaţii, atât antepus, cât şi postpus verbului (se vede, se aude, văzându-se, auzindu-se); rar, colocvial, atunci când verbul începe cu vocala a, se actualizează forma s- (s-aude) 231 - alomorfele îşi, şi sunt selectate după aceleaşi reguli cu alomorfele cliticelor personale (î)mi, (î)(i (vezi Pronumele personal propriu-zis, 2.2). 3. POSIBILITĂŢILE COMBINATORII ALE PRONUMELUI REFLEXIV Reflexivul poate apărea în diverse poziţii sintactice: complement direct, complement indirect, complement prepoziţional, complement posesiv sau în poziţii asintactice, fără funcţie sintactică, formant în structura unor verbe sau a unor construcţii (pasive, impersonale, eventive) (vezi supra, 1.2): Nu se cunoaşte pe sine. (complement direct) Nu are încredere în sine. (complement prepoziţional) Sieşi îşi atribuie toată vina. (complement indirect) Ea îşi respectă prietenii, (complement posesiv) S-a anunţat începerea competiţiei, (fără funcţie sintactică) Se pare că vor câştiga şi anul acesta, (fără funcţie sintactică) Se luminează cerul spre răsărit, (fără funcţie sintactică) Pronumele reflexiv are funcţie sintactică de complement direct / complement indirect atunci când răspunde la următoarele teste sintactice: poate participa la fenomenul dublării clitice şi poate fi substituit cu un clitic personal: El se cunoaşte pe sine foarte bine, pe mine însă nu mă cunoaşte. El îşi spune sieşi să fie atent; şi mie îmi spune acelaşi lucru. Comportamentul sintactic al pronumelui reflexiv, atât în calitatea sa de centru, cât şi în cea de adjunct, este acelaşi cu al pronumelui personal corespondent (în acuzativ / în dativ) (vezi I, Pronumele personal propriu-zis, 3; II, Grupul nominal, 3). PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL POSESIV 1. ASPECTE DEFINITORII Posesivele reprezintă (= evocă) participanţii la schimbul verbal (eu, tu, el / ea) în ipostaza de posesori ai unor obiecte din universul de discurs (locutorul în calitate de posesor al obiectului = meu; alocutorul în calitate de posesor al obiectului = tău; cea de a treia instanţă discursivă în calitate de posesor al obiectului = său etc). In cadrul relaţiei de posesie, obiect posedat - posesor, posesivul este al doilea termen: cartea mea, o carte a mea. Rareori, posesorul apare înaintea obiectului posedat: în construcţii învechite, poetice (Pe-al nostru steag e scris Unire., A. Bârseanu, Imnul Unirii; Ale tale doruri toate numai eu ştiu să le-ascult., M. Eminescu, O, rămâi...); în formulele cu care se încheie scrisorile (Al tău, devotat, Constantin); retoric, în textele de critică literară (Cu al său Decameron, Boccaccio inaugurează seria unor mari prozatori.). 232 Din cauza unor trăsături hibride, pronominale şi adjectivale, posesivul românesc pune probleme de interpretare, de încadrare morfologică şi sintactică. 1.1. Exprimarea posesiei în limba română In situaţiile în care posesia se exprimă prin intermediul unui pronume / adjectiv pronominal, româna distinge între următoarele situaţii semantico-pragmatice, care diferă prin gradul de focalizare a relaţiei de posesie: (a) „Posesia tare", puţin frecventă, actualizată prin posesive (eu - meu; tu -tău; el / ea - sa; noi - nostru; voi - vostru) în special în grupul prepoziţional (după părerea mea, în amintirea sa), mai ales în contexte relativ fixate de uz (a venit de ruşinea ta, mănâncă de frica mea, nu mai pot de dorul tău, ar fi făcut orice de dragul tău, din studiul său rezultă că..., amintirea sa e dureroasă), în structuri emfatice, corelate cu un contrast discursiv (Ce-ţi pasă ţie? Am pierdut stiloul meu, nu pe-al tău!; Mă interesează rezultatul meu, nu al tău.); de asemenea, se realizează în structuri în care posesivul se coordonează cu un genitiv (Şi-a călcat rochia ei şi pe a mea). La persoana a III-a singular, posesia tare se poate exprima şi prin pronumele personal în cazul genitiv (lui, ei), care, faţă de posesiv, prezintă avantajul de a marca şi genul posesorului; la persoana a III-a plural, în absenţa unei forme posesive, posesia tare se marchează prin genitivul pronumelui personal (lor). Atunci când posesorul este a treia instanţă discursivă, pot apărea, exprimând valori semantice şi / sau pragmatice suplimentare, forme de genitiv ale pronumelor de politeţe (cartea dumneavoastră), demonstrative (cartea acestuia / aceluiaşi), nehotărâte (cartea oricui / fiecăruia / altuia). O variantă a posesiei tari este „posesia dublu exprimată" în structuri tautologice, în care posesivul marchează emfatic contrastul discursiv (Mi-am pierdut stiloul meu, nu pe al tău.; îmi verific numai textul meu, nu şi pe al altcuiva.); (b) „Posesia slabă", realizată prin intermediul unei anafore asociative de tip posesiv, în structuri cu „dativul posesiv" (Mi-am pierdut caietul.) sau în structuri cu „acuzativul posesiv" (Mă doare capul); (c) Posesia „deviată" (i) spre o relaţie semantică de apartenenţă, exprimată prin clitice de dativ adnominal (cartea-mi, frumoasa-mi carte) sau (ii) spre o relaţie semantică de tip locativ, exprimată prin prepoziţie + pronume accentuat în acuzativ, posesorul fiind transformat într-un locativ restrâns, explicitat prin nominalul în acuzativ (în buzunarul meu > în buzunar la mine, în casa mea > acasă la mine, în satul meu > la mine în sat, sufletul meu, în sufletul meu > sufletul din mine, la mine în suflet, din partidul tău > de la tine din partid; pot fi conceptualizate ca locative substantive cu trăsătura semantică inerentă [+ Locativ] - la noi în România, la noi în ţară, obiecte personale alienabile - la mine în geantă, la mine în buzunar, părţi ale corpului - la mine în suflet, la mine în cap, la mine în mână, abstracte - la noi în familie, la noi în pictură, la noi în lingvistică); (d) „Posesia implicită", neexprimată, recuperată din context pe baza unui calcul inferenţial: Am pierdut stiloul meu. > Am pierdut stiloul 0.; Am văzut cartea ta în librării. > Am văzut cartea 0 în librării.; A venit mama mea acasă. > A venit 233 mama 0 acasă.; Sunt mulţumit de maşina mea. > Sunt mulţumit de maşină.; Eşti mulţumit de maşina ta? > Eşti mulţumit de maşină?; Sunt mulţumit de rezultatul tău. > Sunt mulţumit de rezultat.; Bunica are grijă de animalele ei. > Bunica are grijă de animale. Ambiguitatea este inerentă (animalele mele / animalele ei / animalele tuturor) şi se rezolvă contextual. Structurile (a) - (d) sunt sinonime (Am pierdut stiloul meu. - Mi-am pierdut stiloul. — Am pierdut stilou-mi. — Am pierdut stiloul.; Stă în casa mea şi nu plăteşte chirie. — îmi stă în casă şi nu plăteşte chirie. — Stă în casă-mi şi nu plăteşte chirie. - Stă la mine în casă şi nu plăteşte chirie. — Stă în casă şi nu plăteşte chirie.), dar diferă prin gradul de focalizare a posesorului (maxim în (a) - minim în (d)). Judecând frecvenţa relativ scăzută a structurilor din (a) în raport cu celelalte structuri, se poate spune că româna manifestă tendinţă spre nonfocalizarea posesorului în cadrul relaţiei de posesie. 1.2. Structuri cu posesivul Posesivul românesc cunoaşte trei realizări distincte: (a) Cartea mea este nouă. (b) Cartea aceasta a mea este nouă. / O carte a mea este nouă. / Trei cărţi ale mele sunt noi. /Ale mele cărţi sunt noi (c) A mea este nouă. Tipul (a) se actualizează atunci când ambii termeni din cadrul relaţiei de posesie (posesorul şi obiectul posedat) sunt prezenţi în discurs, iar posesivul este adiacent unui nominal articulat hotărât. Tipul (b) se actualizează atunci când ambii termeni din cadrul relaţiei de posesie (posesorul şi obiectul posedat) sunt prezenţi în discurs, dar posesivul nu este adiacent unui nominal articulat hotărât. Tipul (c) se actualizează atunci când doar posesorul este evocat în discurs, iar obiectul posedat este absent, recuperat din contextul lingvistic printr-un mecanism anaforic (Eu şi Ana am primit câte o carte. A mea este nouă.) sau din contextul situaţional printr-un mecanism deictic (E a mea, spuse copilul arătând spre mingea roşie.). Apariţia elementului al în structurile (b) şi (c) are o motivaţie structurală comună: nonadiacenţa posesivului cu un articol hotărât. în tradiţia gramaticii româneşti, posesivul din structurile (a), (b) este interpretat ca adjectiv pronominal posesiv (adjectiv pronominal posesiv simplu în a, adjectiv pronominal dezvoltat în b), în timp ce posesivul din (c) este interpretat ca pronume posesiv (alcătuit din articolul posesiv genitival al + posesiv). Vom discuta în continuare: (i) statutul unităţii lexicale a în cele două ocurenţe (b) şi (c); (ii) încadrarea morfologică a lexemului de posesie (mea) în cele trei ocurenţe. 1.2.1. Statutul unităţii lexicale a A are, pe de o parte, trăsături relaţionale comune cu prepoziţia, pe de altă parte, trăsături semantice comune cu pronumele demonstrativ şi cu articolul hotărât. Cele două tipuri de trăsături se manifestă, în grade diferite, în toate contextele în care se actualizează astăzi posesivul. 234 în contextele de tip (b) cartea aceasta a mea / caietul nou al elevului / două cărţi ale copiilor / fiecare răspuns al tău / a ta carte etc. predomină trăsăturile relaţionale ale elementului al /a, introdus ca o strategie de recuperare a articolului hotărât din structura nominalului prin care este denumit obiectul posedat. Al/a are rol coeziv în cadrul grupului nominal, funcţionând, în acelaşi timp, ca anaforic / cataforic slab în cadrul grupului nominal (cartea... a, a... carte). Din punct de vedere morfologic este flexibil: Masculin Feminin Singular al a Plural ai ale Se acordă în gen şi număr cu numele care desemnează obiectul posedat; nu primeşte morfeme de caz (un caiet al băiatului / unui caiet al băiatului; o carte a fetei / unei cărţi a fetei; nişte caiete ale băiatului; unor caiete ale băiatului). Acordul elementului al cu nominalul obiect posedat este o manifestare în plan formal a funcţiei anaforice / cataforice în cadrul grupului nominal. în contextele de tip (c) predomină trăsăturile de individualizare / demonstrative ale elementului al / a. Din diverse motive discursive, nominalul obiect posedat nu este exprimat. In absenţa acestuia, al funcţionează fie ca anaforic transpropoziţional (Acolo sunt două pixuri. Al meu este cel roşu.), fie ca deictic (Al meu este cel roşu! -spuse băiatul arătând spre cele două pixuri de pe masă.). Este flexibil. Număr Caz Masculin Feminin Singular N=Ac al a G=D - - Plural N=Ac ai ale G=D alor alor Al copiază de la nominalul evocat mărcile de gen şi număr, ca modalitate de marcare formală a funcţiei semantico-referenţiale, şi marchează prin caz raporturile sintactice stabilite în cadrul propoziţiei (// cunosc pe prietenii tăi. > Ii cunosc pe ai tăi.; Le-am spus colegilor tăi să mai rămână. > Le-am spus alor tăi să mai rămână.). în limba actuală, structurile cu al la genitiv-dativ singular nu sunt folosite (deşi sunt înregistrate formele arhaice şi populare alui, alei). Dacă se acordă prioritate diferenţelor de comportament semantico-referenţial în cele două ocurenţe, vom distinge două unităţi lexicale omonime: al] - formant în structura posesivului (în structurile de tip b); al2 - pronume demonstrativ semiindependent (a cărui actualizare depinde de existenţa în structură a unui determinant obligatoriu, posesiv / nominal în genitiv - în structurile de tip c). Probleme speciale de interpretare ridică al în structuri de tipul nominal + verb copulativ + al + posesiv, respectiv subiect + complement direct + posesiv: Caietul este al tău., Caietul U consider al tău. Poate fi interpretat fie ca al], element relaţional în condiţiile în care posesorul nu este adiacent articolului hotărât care însoţeşte nominalul-obiect posedat (structură paralelă 235 cu structura nominal + verb copulativ + adjectiv. Caietul este al tău. I Caietul este nou.; Caietul îl consider al tău. I Caietul îl consider nou.); fie ca aii pronume semiindependent, substitut al nominalului elidat (Caietul este caietul tău., Caietul îl consider caietul tău.). Dacă se acordă prioritate asemănărilor de comportament relaţional şi semantico-referenţial între cele două ocurenţe, vom inventaria un singur element al, la care trăsăturile relaţionale şi semantico-referenţiale se actualizează în grade diferite în funcţie de context. Al va fi interpretat, în toate ocurenţele, morfem suplimentar de marcare a relaţiei de posesie. Aceleaşi reguli privind elementul al funcţionează şi în situaţiile în care posesia este marcată prin morfemul de genitiv, la substantive (Lipseşte o carte a Măriei; A Anei nu lipseşte.) şi la pronumele personale / demonstrative / nehotărâte / negative / relative / interogative (Lipseşte o carte a ei / a acesteia / a fiecăruia I a cuiva. A lui nu lipseşte. / A acestuia nu lipseşte. / A fiecăruia lipseşte. /A nimănui nu lipseşte. /A cui lipseşte?). 1.2.2. Statutul lexemului posesiv Trăsăturile gramaticale şi semantico-referenţiale ale lexemului posesiv reflectă evoluţia sa în interiorul limbii române: pe de o parte, conservă trăsăturile adjectivale ale etimonului latinesc, pe de altă parte a dobândit trăsături pronominale, comune cu ale pronumelui personal în cazul genitiv. Ca trăsătură tipic adjectivală, posesivul a păstrat din latină acordul în gen, număr şi caz cu nominalul determinat (actualizat în structură sau evocat: fratele meu, sora mea, fraţii mei, surorile mele, fratelui meu, surorii mele, fraţilor mei, surorilor mele; al meu, a mea, ai mei, ale mele, alor mele, alor mei). Acordând prioritate acestei trăsături, posesivul va fi interpretat în toate ocurenţele ca adjectiv posesiv, determinând un nominal direct (caietul meu) sau indirect, prin intermediul elementului al (un caiet al meu) sau determinând un pronume semiindependent (Al meu a dispărut.). Trăsăturile pronominale se manifestă în plan discursiv (posesivul evocă în discurs posesorul) şi în plan gramatical: - toate contextele posesivului sunt comune cu ale substantivului în genitiv sora mea / sora Măriei caietul acesta al meu / caietul acesta al Măriei al nostru steag / al ţării steag cartea este a Măriei / cartea este a mea a Măriei este interesantă /a ta este interesantă; - paradigma pronumelui personal se împleteşte cu paradigma posesivului: la persoana a III-a singular, formele pronumelui personal în genitiv (lui, ei) sunt sinonime cu cele posesive (său, sa, săi, sale); la persoana a III-a plural, unde paradigma posesivului este defectivă, se folosesc formele de genitiv ale pronumelui personal (lor); - în română, posesivul este coocurent cu un substantiv articulat hotărât sau nehotărât (copilul meu, un copil al meu ca şi copilul Măriei, un copil al Măriei; 236 excepţie fac termenii de rudenie care apar nearticulaţi nevastă-mea, soră-mea -vezi Substantivul), spre deosebire de alte limbi unde posesivul este în distribuţie complementară cu articolul (mon enfant / le mon enfant / un mon enfant; my son / my the son / my a son); - posesivele se deosebesc de adjectivele pronominale prin topica în raport cu nominalul-centru al grupului sintactic: posesivul în topica standard este postpus nominalului (ca şi substantivele în genitiv: cartea mea / cartea Măriei), în timp ce toate celelalte adjective pronominale apar, în topică standard, antepuse nominalului (această carte / orice carte / ce carte / ce carte? / nicio carte; pentru interpretarea adjectivelor pronominale demonstrative, vezi Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ, 1.3; pentru interpretarea pronumelui toţi, vezi Pronumele şi adjectivul pronominal nehotărât, 1.2; vezi şi Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire); - formele meu, mea, mei, mele apar şi fără semnificaţie posesivă în contextul unei prepoziţii şi al unei locuţiuni prepoziţionale cu regim de genitiv (în faţa casei şi a blocului — în faţa mea şi a ta; în spatele blocului — în spatele meu; deasupra casei - deasupra mea); în primele două exemple acordul formal în gen (masculin, respectiv feminin) se explică prin istoria construcţiei (iniţial îmbinare liberă de tipul substantiv + posesiv), în ultimul, prin analogie; - formele meu, mea, mei, mele acceptă combinarea cu un pronume de întărire, ceea ce ar exclude interpretarea posesivelor ca adjective posesive: deasupra mea însumi etc; - formele meu, mea, mei, mele intră în structuri eliptice, specifice pronumelui personal (Aici sunt eu, mireasă. / Aici este poza mea, mireasă); - în transformarea sum pro habeo, posesivul se comportă ca pronumele personal în genitiv: El are o carte. > Cartea este a lui.; Eu am o carte. > Cartea este a mea. Dacă se acordă prioritate acestor argumente, posesivul poate fi interpretat ca formă de genitiv a pronumelui personal. Ca urmare a reorganizării flexiunii nominale prin apariţia articolului hotărât şi a lexemului al, adjectivul posesiv latinesc a fost recategorizat în limba română ca pronume personal în genitiv, completând lacunele lexicale din sistemul pronumelui personal; acordul nu mai are rol de marcare a coeziunii sintactice în cadrul grupului nominal, ci a dobândit rol semantico-referenţial de punere în relaţie a posesorului cu obiectul posedat din cadrul grupului posesiv. Consecinţa acordului semantico-referenţial este, în planul formelor, existenţa unor alomorfe morfologice ale posesivului, actualizate în contexte gramaticale bine precizate: meu / tău / său / nostru / vostru (context masculin singular, nominativ / acuzativ / genitiv / dativ), mea / ta / sa / noastră / voastră (context feminin singular, nominativ / acuzativ), mei / tăi / săi / noştri / voştri (context masculin plural, nominativ / acuzativ / genitiv/ dativ), mele / tale / sale / noastre / voastre (context feminin plural, nominativ / acuzativ / genitiv / dativ şi feminin singular genitiv / dativ). 237 2. FLEXIUNEA POSESIVULUI întreaga paradigmă a posesivului se organizează în funcţie de relaţia între obiectele posedate (unul sau mai multe) şi posesori (unul sau mai mulţi): Posesor Persoana I Persoana a Il-a Persoana a III-a sg Pl sg Pl sg Pl m=f m=f m=f m=f m=f m=f p o s e d a t Singular m N=Ac G=D meu nostru tău vostru său — f N=Ac mea noastră ta voastră sa - G=D mele noastre tale voastre sale - Plural in N=Ac G=D mei noştri tăi voştri săi — f N=Ac G=D mele noastre tale voastre sale — Posesivul cunoaşte un număr relativ mare de forme, rezultate din intersecţia categoriilor gramaticale specifice pronumelui personal Ia care se raportează posesorul (persoană, număr, gen) cu specificul comportamentului adjectival al formei posesive faţă de substantivul-obiect posedat pe care îl determină (acordul în gen, număr şi caz cu acesta). Categoriile gramaticale raportate la pronume sunt marcate simultan prin forme supletive (persoana şi numărul: meu - pers. I sg. / tău - pers. a Il-a sg.; meu - pers. I sg. / nostru - pers. I pl.), iar opoziţia de gen (al posesorului) nu este marcată în planul limbii (meu - indică deopotrivă un posesor de genul masculin şi unul de genul feminin). Categoriile gramaticale rezultate în urma acordului formei posesive (care evocă posesorul) cu nominalul-obiect posedat (genul, numărul, cazul) sunt marcate prin desinenţe comune cu ale adjectivului (tipul adjectival greu - grea - grei -grele: me-u, me-a, me-i, me-le; tă-u, t-a, tă-i, ta-le; să-u, s-a, să-i, sa-le; nostr-u, noastr-ă, noştr-i, noastr-e; vostr-u, voastr-ă, voştr-i, voastr-e) şi / sau prin alternanţe fonetice (o / oa - nostru / noastră; s / ş - nostru / noştri etc). Tot prin acord este transmisă de la obiectul posedat la posesor informaţia de caz (N=Ac: colega mea I G=D: colegei mele); omonimia cazuală este aproape generală în cadrul paradigmei, cu excepţia formelor de feminin singular, unde se înregistrează acelaşi tip de omonimie ca la substantivele feminine nearticulate şi la adjectivele Ia genul feminin: (G=D)sg=(N=Ac=G=D)pi. Paradigma posesivului este incompletă: nu are forme pentru persoana a III-a plural. în locul acestora se folosesc formele de genitiv plural ale pronumelui personal, nediferenţiate formal pentru gen şi număr (lor) (vezi Pronumele personal propriu-zis, 2). La persoana a III-a singular, paralel cu formele posesive (său, sa, săi, sale) se folosesc formele de genitiv ale pronumelui personal (lui, ei), care, în raport cu 238 posesivele, prezintă avantajul de a marca şi genul posesorului (vezi Pronumele personal propriu-zis, 2). într-un stadiu anterior de limbă, distincţia posesiv / pronume personal în genitiv reflecta, în sfera posesiei, opoziţia dintre personal / reflexiv (în condiţiile în care limba română are forme specializate de pronume pentru a marca identitatea subiect-obiect: el /se - vezi Pronumele reflexiv, 2, iar formele său, sa aveau valoare etimologică reflexivă). Astfel, s-a constituit paralelismul: Elt îlj cunoaşte. Eli are grijă ele copilul luij. Elj se, cunoaşte El, are grijă de copilul săui. în limba actuală, opoziţia nonreflexiv / reflexiv (lui / său) a fost deviată -probabil şi din cauza lipsei de simetrie a sistemului Ia persoana a III-a plural - spre opoziţia colocvial / literar, nonmarcat / deferent: său este simţit de unii vorbitori ca literar şi / sau deferent în comparaţie cu formele lui / ei, simţite colocviale, nondeferente. Cele două procedee de exprimare a posesiei în sfera pronumelui personal (printr-un posesiv său / sa / săi / sale sau printr-un genitiv al pronumelui personal lui / ei) interferează în limba actuală, iar selecţia este deseori determinată de variaţia stilistică şi / sau individuală a exprimării. în combinaţie cu substantive care desemnează gradele de rudenie, posesivul este frecvent folosit conjunct: maică-sa, mă-sa; taică-su, tac-su, tat-su; soră-sa, sor-sa; frate-său, frate-su, frat-su. Posesivele conjuncte modifică uneori forma substantivului, alteori suferă ele însele modificări fonetice. Comportamentul flexionar al acestor forme variază: (i) doar posesivul flexionează (noră-mii), (ii) doar substantivul flexionează (măni-sa), (iii) ambele componente flexionează (nevesti-sii). Structurile sunt colocviale, populare, regionale, nerecomandate în limba literară. 3. POSIBILITĂŢILE COMBINATORII ALE POSESIVULUI Problemele de încadrare morfologică a posesivului (vezi supra, 1.2) au consecinţe asupra încadrării sale sintactice. In tradiţia gramaticii româneşti, adjectivul posesiv este considerat atribut adjectival, determinând nominalul regent (Părerea mea este să nu renunţaţi.; Ideea aceasta a ta ne-a surprins pe toţi.), iar pronumele posesiv este considerat substitut al nominalului, ocupând poziţii sintactice tipice substantivului: subiect (Ai mei te aşteaptă acasă.), nume predicativ (Vina este numai a ta.), complement direct (Pe ale tale nu le cunoaşte nimeni.), complement prepoziţional (Se tem de ai voştri.), circumstanţial (înainte de ai mei, să intre ai tăi.), predicativ suplimentar (Poţi să o consideri a ta.). Reconsiderarea statutul Iui al (vezi supra, 1.2.1) are următoarele consecinţe asupra interpretării sintactice: - dacă se consideră două unităţi lexicale omonime, alt este formant, fără funcţie sintactică, iar al2, pronume semiindependent, îndeplinind toate funcţiile sintactice specifice substantivului pe care îl substituie; lexemul posesiv (meu/tău/ 239 său / nostru / vostru) va fi interpretat, în toate ocurenţele, determinant direct sat indirect al unui nominal (cartea mea, o carte a mea), respectiv al pronumelu semiindependent; - dacă se consideră o singură unitate lexicală al, aceasta are rolul de morfen suplimentar al relaţiei de posesie, fără funcţie sintactică. Reconsiderarea statutului acordat lexemului posesiv meu / tău / său / nostru, vostru (vezi supra, 1.2.2) are următoarele consecinţe asupra interpretării sintactice: - dacă lexemul posesiv este considerat adjectiv pronominal, atunc îndeplineşte funcţia sintactică de atribut adjectival, aşa cum se consideră îi gramatica tradiţională; - dacă lexemul posesiv este considerat formă de genitiv a pronumelu personal, atunci îndeplineşte funcţia sintactică de atribut pronominal genitival, spn deosebire de interpretarea din gramatica tradiţională. în combinaţie cu alţi adjuncţi, atunci când este postpus, posesivul poafc apărea imediat în dreapta numelui (cartea mea nouă, cartea mea a doua) sau 1 distanţă de nominal (cartea nouă a mea, cartea a doua a mea); când apare 1 distanţă faţă de nume, datorită elementului al, posesivul este focalizat în discurs Când este antepus numelui (topică inversă), posesivul în combinaţie cu aii determinanţi stă la distanţă de nume, apărând ca determinant al întregului gru sintactic (a mea [roşie carte), a mea [a doua carte}). în combinaţie cu alţi adjuncţi pronominali, când este antepus, are poziţi privilegiată în raport cu substantivul, ocupând o poziţie mai apropiată de substanti în raport cu ceilalţi adjuncţi pronominali (această a mea încercare / a mea aceast încercare; fiecare al meu gest / al meu fiecare gest); în raport cu un adjunct de ti adjectival, ambele poziţii sunt posibile, diferenţiate stilistic şi sub aspecti frecvenţei (frumosul meu copil/ al meu frumos copil). 4. COMPORTAMENTUL DISCURSIV AL POSESIVULUI Dată fiind structura posesivului, comportamentul său discursiv este disocia elementul al are comportament discursiv comun cu al pronumelui demonstrativ, î timp ce posesivul are comportament discursiv comun cu al pronumelui personal. / funcţionează fie ca deictic (Care este al tău? - spuse ea privind spre cele dou creioane de pe masă.), fie ca anaforic (Am găsit pe masă două creioane. Care esi al tău?); lexemul posesiv funcţionează ca deictic (la persoana I şi a Il-a: meu/tău nostru / vostru), respectiv ca deictic sau ca anaforic (la persoana a III-a: său, si săi, sale). Rolul deictic / anaforic al elementului al se actualizează în cadn grupului nominal, în timp ce rolul deictic / anaforic al lexemului posesiv ; actualizează la nivelul global al discursului. Posesivul poate dobândi semnificaţii particulare, actualizate contextual: i meu (= soţul meu: Al meu dă toţi banii în casă.); ai mei (= părinţii mei, famil mea, copiii mei: Ai mei au plecat la mare, şi eu am rămas singur acasă); ale mele ale tale / ale ei (- obiecte personale, treburi personale, obiectul unor preocupă personale: Le-am luat pe-ale mele şi am plecat.; Vezi-ţi de ale tale!); de-ale mele tale (=vorbe, fapte pe care le face de obicei: - De-ale tale! Cine te bagă pe tine 240 seamă?); ai noştri (=persoane care fac parte din grupul nostru de interese: Te votăm noi şi-ai noştri!). Uneori are valoare apropiată de a dativului etic: Mai lasă-mă cu Oana asta a ta, că n-o cunosc! Rar, apare cu valoare generică: Ce-i al tău e pus deoparte. PRONUMELE NEPERSONALE Pronumele nepersonale nu prezintă flexiune în raport cu categoria gramaticală a persoanei. în funcţie de informaţia semantică inerentă pe care o gramaticalizează, se disting • următoarele subtipuri semantice: pronumele demonstrativ, pronumele de cuantificare (pronumele nehotărât şi pronumele negativ), pronumele interogativ, pronumele relativ. Intre cele şase subclase şi uneori între membrii aceleiaşi subclase există diferenţe de comportament gramatical, semantico-referenţial şi pragmatic. în afară de cele patru subclase semantice există două subclase hibride: pronumele relativ-interogativ şi pronumele relativ-exclamativ; membrii acestor subclase se actualizează în trecerea unor propoziţii interogative, respectiv exclamative, din vorbirea directă în vorbire indirectă. La nivelul claselor, toate pronumele nepersonale pot funcţiona şi ca determinări de tip adjectival ale unui centru (adjective pronominale); apar însă limitări la unii dintre termenii claselor (aceştia apărând fie doar în ipostaza sintactică de pronume, fie doar în ipostaza sintactică de adjective pronominale). PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL DEMONSTRATIV 1. ASPECTE DEFINITORII Pronumele demonstrativ reprezintă (= evocă) în discurs o entitate şi, în acelaşi timp, gramaticalizează informaţii privind modul în care locutorul percepe situarea ei pe coordonate spaţio-temporale, discursive, cognitive. Percepţia subiectivă a locutorului priveşte: distanţa spaţială a entităţii evocate în raport cu el însuşi (apropiere / depărtare); distanţa temporală a entităţii evocate în raport cu momentul enunţării; distanţa discursivă a entităţii evocate în raport cu demonstrativul care o evocă; actualitatea cognitivă a entităţii evocate. 1.1. Subtipuri semantice în funcţie de modul în care locutorul percepe coordonatele spaţio-temporale, discursive şi cognitive, se disting mai multe subtipuri semantice de pronume demonstrative: Pronumele demonstrative de apropiere: evocă în discurs o entitate percepută de locutor ca aflată în imediata proximitate spaţio-temporală sau discursivă şi / sau în actualitatea sa cognitivă (ex. acesta, aceasta; Pune asta pe masă!). Pronumele demonstrative de depărtare: evocă în discurs o entitate percepută de locutor ca aflată la relativă distanţă spaţio-temporală sau discursivă şi / sau în nonactualitatea sa cognitivă (ex. acela, aceea; Acela cu ochelari e fratele meu.). 241 Pronumele demonstrative de identitate: evocă o entitate percepută de locutor ca identică cu ea însăşi în momente diferite sau cu o altă entitate aflată pe aceleaşi coordonate spaţio-temporale, discursive şi / sau cognitive cu prima (ex. acelaşi, aceeaşi; Şi impresia mea e aceeaşi.). Pronumele demonstrative de diferenţiere: evocă o entitate percepută de locutor ca diferită de o altă entitate aflată pe aceleaşi coordonate spaţio-temporale, discursive şi / sau cognitive cu prima (ex. celălalt, cealaltă; Aş vrea-o pe cealaltă, asta mi se pare decolorată.). în comparaţie cu alte limbi (romanice şi germanice) limba română a gramaticalizat o opoziţie suplimentară: + / - Identitate. In limba veche, opoziţia de identitate a funcţionat atât în sfera proximităţii (acestaşi / cestălalt - termeni astăzi dispăruţi), cât şi în sfera nonproximităţii (acelaşi / celălalt); în limba română actuală, opoziţia de identitate funcţionează doar în sfera nonproximităţii (acelaşi / celălalt). Sensul pronumelor demonstrative de diferenţiere (celălalt) evoluează spre semnificaţia pronumelor nehotărâte (componenta demonstrativă din compuse -acela - se estompează în favoarea componentei nehotărâte - altul). Termeni din clasa pronumelor nehotărâte (altul) şi din clasa pronumelor demonstrative de diferenţiere (celălalt) au fost atraşi în opoziţia altul / celălalt, corespunzătoare semnificaţiei „nonidentitate între entităţi dintr-un grup nedeterminat - altul dintre mai mulţi I nonidentitate între entităţi dintr-un grup determinat de două entităţi -celălalt din doi". 1.2. Subtipuri sintactice Limba română cunoaşte două subtipuri sintactice de pronume demonstrative: Pronume demonstrative independente, a căror ocurenţă nu este condiţionată de coprezenţa unei determinări sintactice obligatorii. Acestea cunosc subtipurile semantice prezentate la 1.1. Pronume demonstrative semiindependente (cel, al), a căror ocurenţă este condiţionată de coprezenţa unei determinări sintactice obligatorii; etimologic se înrudesc cu demonstrativele de depărtare, faţă de care sunt parţial (cel) sau total (al) desemantizate (vezi infra, 2.3). 1.3. Adjectivele pronominale demonstrative Demonstrativele se realizează şi ca determinări de tip adjectival în ipostaza de adjective pronominale demonstrative. Adjectivele pronominale se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul determinat. Adjectivele pronominale demonstrative apar mai frecvent în comunicare comparativ cu pronumele corespunzătoare. Acest orizont, indefinit ondulat, se desprinde însă, ceea ce e mult mai important, şi din sentimentul destinului, din acel sentiment care are un fel de supremaţie asupra sufletului individual, etnic sau supraetnic. (L. Blaga, Spaţiul mioritic) Limba ronuînă de azi e însăşi limba latină, la anul 1939, cu modificările ivite în cursul veacurilor, precum pielea de pe corpul nostru este tot pielea cu care ne-am născut, cu aceeaşi culoare şi cu aceleaşi semne şi aluniţe, ca în pruncie, deşi toate celulele ei s-au împrospătat în curgerea timpului. (S. Puşcariu, Limba română) 242 Chirică... se hlizea cu ceilalţi băieţi. (I. Creangă, Stan Păţitul) Adjectivele .pronominale demonstrative sunt antepuse unui nominal nearticulat, cu care se acordă în gen, număr şi caz (acest băiat, această fată, aceşti băieţi, aceste fete, acea casă, acelei case, acelaşi răspuns, aceluiaşi răspuns, cealaltă întrebare, celeilalte întrebări) şi se află în distribuţie complementară cu articolul. Au flexiune comună cu pronumele demonstrative corespunzătoare. Adjectivele pronominale demonstrative de apropiere şi de depărtare antepuse se deosebesc formal de pronumele corespunzătoare (adjectivele nu au în structura lor particula invariabilă -a), în timp ce adjectivele pronominale de identitate şi de diferenţiere sunt omonime cu pronumele corespunzătoare (vezi infra). Adjectivele pronominale demonstrative de apropiere, de depărtare şi de diferenţiere pot apărea şi după substantivul determinat articulat cu articol hotărât (băiatul acesta, casa aceea, cartea cealaltă). In comparaţie cu structurile cu adjective demonstrative antepuse, cele cu adjectivele demonstrative postpuse sunt emfatice. Emfaza este rezultatul cumulului de mărci de determinare (articol hotărât şi demonstrativ) şi se corelează, în plan formal, cu apariţia în structura adjectivelor pronominale demonstrative (de apropiere şi de depărtare) postpuse a particulei invariabile -a; astfel, pronumele demonstrative şi adjectivele pronominale corespunzătoare au forme omonime (Acela este fratele meu. / Băiatul acela este fratele meu.). Date fiind particularităţile gramaticale şi semantice ale demonstrativului postpus, se poate propune o interpretare alternativă: acesta postpus are statut de pronume în apoziţie în raport cu nominalul (casa aceasta). 2. FLEXIUNEA PRONUMELUI ŞI A ADJECTIVULUI PRONOMINAL DEMONSTRATIV Pronumele şi adjectivele pronominale demonstrative marchează opoziţiile gramaticale de gen, număr, caz prin desinenţe, flexiune în interiorul formei compuse şi alternanţe fonetice, analog la diversele subtipuri semantice. Faţă de flexiunea supletivă a pronumelor personale, cu modificări fonetice importante, flexiunea demonstrativelor este regulată. Există un număr mare de forme pronominale demonstrative, care participă la opoziţii de registru (vezi infra). 2.1. Pronumele şi adjectivul demonstrativ de apropiere Pronumele şi adjectivul demonstrativ de apropiere prezintă două serii de forme: una simplă, alta compusă. (a) Formele etimologic compuse: Caz Masculin Feminin Singular Plural Singular Plural N=Ac acesta aceştia aceasta acestea G=D acestuia acestora acesteia acestora Au flexiune în raport cu genul, numărul şi cazul. 243 Categoria gramaticală a genului se manifestă prin două valori, ca la adjective: masculin şi feminin; atunci când demonstrativul reprezintă în discurs un substantiv de genul neutru, pentru singular se foloseşte forma de masculin, iar pentru plural forma de feminin (Am pierdut creionul. Acesta nu era al meu.; Am pierdut creioanele. Acestea nu erau ale mele.). Opoziţia de gen se marchează prin alternanţe vocalice (acesta / aceasta), prin desinenţe însoţite de alternanţe fonetice (aceştia / acestea), numai prin desinenţe (acestuia / acesteia) sau sunt neutralizate la genitiv-dativ plural (acestora). Categoria numărului se manifestă prin două valori, singular şi plural. Opoziţia de număr se marchează prin desinenţe însoţite de alternanţe fonetice (acesta / aceştia, aceasta / acestea) sau numai prin desinenţe, la cazurile oblice (acestuia / acestora, acesteia /acestora). Categoria cazului se manifestă prin patru valori, omonime câte două, nominativul cu acuzativul şi genitivul cu dativul. Rar, în vorbirea semicultă se foloseşte o formă de vocativ, omonimă cu cea de nominativ, dar cu intonaţie specifică (Măi, acesta, ce cauţi tu acolo?!). Opoziţiile de caz se marchează prin desinenţe (acesta / acestuia) sau prin desinenţe însoţite de alternanţe fonetice (aceştia / acestora). Se remarcă existenţa unor desinenţe cazuale specifice flexiunii pronominale, -ui, -ei, -or, care apar şi la alte subclase semantice de pronume (nehotărât, relativ). în concluzie, structura formelor este următoarea: rădăcină (acest) + desinenţă (care marchează solidar informaţia de gen, număr, caz: 0 / -i / -e / -ui / -ei / -or) + particula invariabilă -a. Alternanţele fonetice posibile sunt st / şt în vecinătatea lui -i; e/ ea la forma de feminin singular. (b) Formele etimologic simple sunt paralele cu cele etimologic compuse (vezi supra), cu modificările aşteptate în partea iniţială a cuvântului, unde, în absenţa lui ecce, vocala iniţială este ă- la toate formele, mai puţin cele de feminin, singular şi plural, nominativ=acuzativ, unde vocala iniţială este a-: Caz Masculin Feminin Singular Plural Singular Plural N=Ac ăsta ăştia asta astea G=D ăstuia ăstora ăsteia ăstora Adjectivul pronominal de apropiere are aceleaşi particularităţi flexionare cu pronumele corespunzător. Atunci când este aşezat în faţa substantivului determinat, adjectivul suferă mici modificări de formă în raport cu pronumele corespunzător: acest, aceşti, această, aceste, acestui, acestor, acestei, acestor, ăst, ăşti, astă, aste, ăstui, ăstor, ăstei, ăstor. Atunci când sunt aşezate după substantivul determinat, adjectivele pronominale de apropiere au aceleaşi forme ca pronumele corespunzătoare (vezi şi supra, 1.3). Toate formele etimologic compuse, atât în ipostaza pronominală, cât şi în cea adjectivală, sunt literare. Dintre formele simple, în ipostaza pronominală asta este literar, iar toate celelalte, colocviale; în ipostaza adjectivală, toate formele etimologic simple sunt populare / dialectale. 244 2.2. Pronumele şi adjectivul demonstrativ de depărtare Pronumele şi adjectivul demonstrativ de depărtare prezintă, ca şi pronumele demonstrativ de apropiere, două serii de forme: una simplă, alta compusă, (a) Formele etimologic compuse: Caz Masculin Feminin Singular Plural Singular Plural N=Ac acela aceia aceea acelea G=D aceluia acelora aceleia acelora Au flexiune în raport cu genul, numărul şi cazul, analog cu pronumele demonstrativ de apropiere. Structura formelor este deci următoarea: rădăcină (acel) + desinenţă (care marchează solidar informaţia de gen, număr, caz: 0 /-i / -e / -ui / -ei / -or) + particula invariabilă -a. Alternanţele fonetice posibile sunt -/ / -0 în vecinătatea lui -i semivocalic şi -/ / -0 la forma de feminin singular. (b) Formele etimologic simple sunt paralele cu cele compuse (şi cu cele etimologic simple ale pronumelui demonstrativ de apropiere), cu modificările aşteptate în partea iniţială a cuvântului: Caz Masculin Feminin Singular Plural Singular Plural N=Ac ăla ăia aia alea ăluia ălora ăleia ălora Adjectivul pronominal de depărtare are aceleaşi particularităţi flexionare cu pronumele corespunzător. Atunci când este aşezat în faţa substantivului determinat, adjectivul suferă mici modificări de formă în raport cu pronumele corespunzător: acel, acei, acea, acele, acelui, acelor, acelei, acelor, ăl, ăi, ai, ale, ălui, ălor, alei, ălor. Atunci când este aşezat după substantivul determinat, adjectivul pronominal de depărtare are aceleaşi forme ca pronumele corespunzător. Toate formele etimologic compuse, atât în ipostaza pronominală, cât şi în cea adjectivală, sunt literare. Toate formele etimologic simple în ipostaza pronominală sunt colocviale, iar în ipostaza adjectivală, populare / dialectale. 2.3. Pronumele semiindependente Din clasa semantică a pronumelor demonstrative de depărtare s-a desprins o subclasă sintactică de pronume, pronumele semiindependente (cel, al). Ocurenţa în enunţ a pronumelor semiindependente este condiţionată de coprezenţa unor determinări: Acela e nou. / Cel e nou. / Cel verde e nou. Acela e nou. / Al e nou. /Al meu e nou, al Măriei e vechi. Ambele pronume semiindependente (cel, al) funcţionează ca deictice (Cel roşu este mai bun.; Este al meu!) sau ca anaforice în cadrul discursului (Pe masă sunt două creioane. Cel roşu este mai bun.; Uite un creion roşu! Al meu!) sau în cadrul unui grup sintactic (Fata cea mică a împăratului era din cale-afară de 245 frumoasă.; Un răspuns al studentului a fost greşit.). Faţă de al, care este lipsit de semantică proprie, cel prezintă trăsături inerente de „demonstrativitate" şi individualizare (mai slabe decât demonstrativul acela, dar mai puternice decât articolul hotărât -l). Din punct de vedere sintactic, cele două pronume semiindependente apar în contexte diferite (vezi infra). Ambele pronume semiindependente cunosc mai multe utilizări contextuale. Rezultă astfel mai multe unităţi omonime, care pun probleme de interpretare. Cel Al Celi - Pronume semiindependent A^ - Pronume semiindependent Cel2 - Formant în structura formelor oblice ale numeralelor ordinale AI2 - Formant în structura posesivelor / genitivelor Cel3 - Formant în structura superlativului relativ AI3 - Formant în structura numeralului ordinal 2.3.1. Cel In ipostaza de pronume semiindependent, cel (formă aferezată a lui acela) apare ca centru de grup sintactic, substituind un nominal: Paltonul verde este al meu. > Acela verde este al meu. > Cel verde este al meu.; Vreau pixul roşu. > II vreau pe acela roşu. > îl vreau pe cel roşu.; Le-am dat cartea copiilor din prima bancă. > Le-am dat cartea acelora din prima bancă. > Le-am dat cartea celor din prima bancă. Este obligatoriu coocurent cu un adjunct cu funcţie de atribut: - cel + adjectiv (cel nou) - cel + adverb / numeral ordinal precedat de prepoziţia de (cel de acolo, cel de al doilea) - cel + substantiv / pronume în genitiv / posesiv (cel al copilului, cel al lui, cel al meu) - cel + substantiv / pronume cu prepoziţie (cel de la mama, cel de la tine) - cel + supin (cel de scris sau cel de citit) - cel + propoziţie relativă (cel care te-a căutat/cel ce te aşteaptă). Cel preia informaţiile gramaticale de gen şi număr de la substantivul pe care îl evocă în discurs, iar forma cazuală este impusă de relaţiile sintactice în care intră în cadrul enunţului. în limba veche, cu rol de pronume semiindependent se foloseau şi acel, acea: ...două ortografii chirilice: una acea a cărţilor bisericeşti... şi alta acea a scribilor. (Al. Lambrior, Studii de lingvistică şi folcloristică). în sintagme cu patru termeni (substantiv + articol hotărât + cel + adjunct; unde adjunctul poate fi oricare dintre cei care apar în contextul pronumelui corespunzător), cel are rol emfatic, fiind o marcă suplimentară de individualizare, ca şi sinonimul său adjectival neaferezat: cartea aceea / cea nouă, cartea aceea / cea de acolo, cartea aceea / cea de pe bancă, cartea aceea / Icea de care am nevoie. Cu rol individualizator şi emfatic, cel intră şi în structura fixă a unor nume proprii vechi: Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Radu cel Frumos. După acest 246 model, în limba actuală este posibilă apariţia unui nume propriu urmat de cel şi o determinare adjectivală (Ioana cea mică). Pronumele semiindependent cel are flexiune asemănătoare cu demonstrativul acel(a): Caz Masculin Feminin Singular Plural Singular Plural N=Ac cel cei cea cele G=D celui celor celei celor Există şi formele populare ăl, ăi, a, ăle, ălui, ălor, alei, ălor. în ipostaza de formant obligatoriu în structura formelor oblice ale numeralelor ordinale, cel (cu forme distincte pentru masculin şi feminin: celui, celei) este suport pentru mărcile flexionare: Cartea celui de al doilea este mai interesantă; I-am dat cartea celui de al doilea (vezi Numeralul). în structura formelor de nominativ-acuzativ, cel intră ca formant facultativ (Al doilea a fost Costin. / Cel de al doilea a fost Costin.; Nu-l cunosc pe al treilea. / Nu-l cunosc pe cel de al treilea.). Ca formant în structura numeralelor ordinale, cel apare în toată seria începând cu al doilea - adică la numeralele ordinale care nu pot marca prin desinenţe flexiunea cazuală. Primul marchează flexiunea cazuală prin desinenţe (primul, primului), în timp ce întâiul poate marca flexiunea cazuală fie prin desinenţe (întâiului, ?întâiei), fie cu ajutorul formantului cel (celui dintâi, celei dintâi). Pentru ipostaza de formant în structura superlativului relativ (cel mai interesant, cel mai bine), vezi Adjectivul, 2.4.1.3.1, Adverbul, 5.3. 2.3.2. Al în ipostaza de pronume semiindependent, al apare ca centru de grup sintactic în urma elipsei unui nominal, pe care îl evocă în discurs. Ocurenţa sa este condiţionată de coprezenţa unui genitiv / posesiv: Al meu / al Măriei [frate] a lipsit.; L-au cerut pe al meu / al Măriei [caiet].; Le-am spus alor mei /alor Măriei [părinţi / colegi / prieteni]; Are preocupări diferite de ale colegilor / ale tale [preocupări]; Aceasta este a mea / a Măriei [carte]; Câteva dintre ale mele / ale Măriei [cărţi] lipsesc; Fratele meu este mai înalt decât al său/ al Măriei [frate]. Flexiunea este următoarea (vezi şi Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv, 2): Caz Masculin Feminin Singular Plural Singular Plural N=Ac al ai a ale G=D - alor - alor Ca formant în structura genitivului / posesivului, al apare atunci când posesivul / genitivul nu este adiacent unui nominal articulat hotărât (o carte a 247 studentului, nişte cărţi ale mele etc; vezi Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv, 1.2,1.2.1). Pentru ipostaza de formant în structura numeralului ordinal (al doilea, a treia etc), vezi Numeralul. 2.4. Pronumele şi adjectivul demonstrativ de identitate Pronumele şi adjectivul demonstrativ de identitate este compus din pronumele demonstrativ de depărtare acela + şi invariabil. Are flexiune internă, marcând categoriile gramaticale în interiorul compusului, la primul dintre elementele componente (cu forme identice cu cele ale pronumelui demonstrativ de depărtare): Caz Masculin Feminin Singular Plural Singular Plural N=Ac acelaşi aceiaşi aceeaşi aceleaşi G=D aceluiaşi aceloraşi aceleiaşi aceloraşi Formele paralele, rezultate din compunerea cu şi a pronumelor demonstrative de apropiere, au existat în limba veche (acestaşi, aceastaşi), dar s-au pierdut din uzul actual. In ipostaza de adjectiv pronominal, demonstrativul de identitate apare doar antepus nominalului determinat, cu forme omonime cu pronumele corespunzător. 2.5. Pronumele şi adjectivul demonstrativ de diferenţiere Pronumele şi adjectivul demonstrativ de diferenţiere este un compus din pronumele demonstrativ de depărtare aferezat (a)cel(a) şi adjectivul pronominal nehotărât alalt. Are flexiune complexă la ambii termeni care îl compun: Caz Masculin Feminin Singular Plural Singular Plural N=Ac celălalt ceilalţi cealaltă celelalte G=D celuilalt celorlalţi celeilalte celorlalte Opoziţia de gen şi număr este marcată redundant la fiecare dintre termenii componenţi (cel, cei, cea, cele; alt, alţi, altă, alte), în timp ce opoziţia de caz este marcată doar prin flexiunea cazuală a primului termen (celui, celor, celei, celor). în ipostaza de adjectiv pronominal, poate apărea atât în faţa nominalului determinat, cât şi după acesta, cu forme omonime cu ale pronumelui corespunzător în afară de formele literare există multe variante populare, dialectale: cellalt, cellant, celalalt, ălălalt, ăilant, ălalalt etc. în limba veche existau forme analoge compuse cu pronumele demonstrativ de apropiere (cestălalt, cestâlalţi, cestălaltă, cestălalte, cestuilalt, cestorlalţi, cesteilalte, cestorlalte), astăzi ieşite din uz. Se folosesc în schimb, din ce în ce mai frecvent în limba actuală, forme analoge, compuse cu demonstrativul de apropiere ăsta: ăstălalt, astalaltă, ăştielalţi / ăştialalţi, ăstelalte / ăstealalte etc. 248 3. POSIBILITĂŢILE COMBINATORII ALE PRONUMELUI ŞI ALE ADJECTIVULUI PRONOMINAL DEMONSTRATIV în enunţ pronumele demonstrativ apare ca centru de grup sintactic şi ca adjunct în diverse poziţii sintactice comune cu substantivul. Adjectivul pronominal demonstrativ apare ca adjunct în contexte comune cu adjectivul propriu-zis (vezi II, Grupul nominal, 3). 3.1. Pronumele demonstrativ - centru de grup sintactic în calitate de centru de grup sintactic, pronumele demonstrativ poate apărea singur (Acesta I Acela I Acelaşi I Celălalt a plecat.) sau însoţit de adjuncţi. Pronumele demonstrative de apropiere şi cele de depărtare cunosc cele mai largi posibilităţi combinatorii cu adjuncţii, în timp ce pronumele demonstrative de identitate şi de diferenţiere cunosc unele limitări de coocurenţa cu adjuncţi. Astfel, adjuncţii demonstrativelor de apropiere şi de depărtare pot fi grupuri prepoziţionale (prepoziţie + substantiv), nominale în genitiv / posesive, adjective, adverbe precedate de prepoziţii, forme verbale de supin; adjuncţii demonstrativelor de identitate şi de diferenţiere sunt aceiaşi cu ai demonstrativelor de apropiere şi de depărtare, mai puţin adjective şi verbe la supin: Acesta I Acela I Acelaşi I Celălalt din banca a doua a întârziat. Acesta I Acela 11Acelaşi I Celălalt al Măriei a plecat. Acesta I Acela I ?Acelaşi I Celălalt al meu s-a pierdut. Acesta I Acela I * Acelaşi I 'Celălalt harnic a câştigat. Acesta I Acela I ?Acelaşi I ?Celălalt al doilea a lipsit. Acesta I Acela I Acelaşi I Celălalt de acolo nu e pentru tine. Acesta I Acela I Acelaşi I Celălalt de citit e pentru tine. Sintagmele alcătuite din pronume demonstrativ + adjunct sunt mai constrânse sintactic decât cele echivalente, alcătuite din substantiv + adjunct. Astfel, în cadrul sintagmei conţinând un substantiv este posibilă topica inversă pentru emfază (studentul inteligent / inteligentul student), nu însă şi în cadrul sintagmei cu centru » un demonstrativ (acela inteligent/ inteligent acela). într-o situaţie specială, sunt secvenţele demonstrativ + numeral cardinal, respectiv demonstrativ (formă de singular) + numeral ordinal: (a) Aceştia I Aceia I Aceiaşi I Ceilalţi doi au plecat.; Acesta I Acela I Acelaşi I Celălalt unu a rămas. (b) Acesta /Acela I Acelaşi I Celălalt al doilea a plecat. Acestea pun probleme de interpretare. Structura de tip (a) se actualizează doar cu un pronume în poziţia de centru sintactic, fiind exclusă apariţia unui substantiv în această poziţie ( Oamenii doi au plecat.); de asemenea, forma demonstrativului (aceştia nu aceşti), precum şi posibilitatea substituţiei acestuia cu un pronume personal (Ei doi au plecat) indică faptul că demonstrativul nu poate fi interpretat ca adjunct al numeralului. în aceste condiţii, cea mai convenabilă interpretare pare a fi demonstrativ, centru de grup sintactic - numeral cardinal, centru de 249 grup sintactic, cele două centre sintactice aflându-se într-o relaţie de tip apozitiv (vezi şi Numeralul). în structura de tip (b) demonstrativul este substituibil cu un substantiv (Copilul al doilea a plecat.), dar forma demonstrativului (acesta, nu acest) indică natura sa pronominală. în aceste condiţii, cea mai convenabilă interpretare pare a fi demonstrativ, centru de grup sintactic - numeral ordinal, centru de grup sintactic, cele două centre sintactice aflându-se într-o relaţie de tip apozitiv (vezi şi Numeralul). 3.2. Pronumele demonstrativ - adjunct Pronumele demonstrativ se combină, în limitele compatibilităţilor semantice, cu un substantiv / pronume nehotărât / pronume negativ / numeral; legătura în cadrul grupului sintactic poate fi asigurată prin morfemul de genitiv sau prin prepoziţie: Cartea de la acesta I acela I ?acelaşi I celălalt e foarte interesantă, (centru substantiv, legătură de tip prepoziţional) Cartea acestuia I aceluia I aceluiaşi I celuilalt e foarte interesantă, (centru substantiv, legătură de tip cazual) Fiecare dintre aceştia / aceia I ?aceleaşi I celelalte are un cuvânt de spus. (centru pronume nehotărât, legătură de tip prepoziţional) Toate ale acestuia I aceluia I aceiaşi I ale celorlalţi au fost interesante. (centru pronume nehotărât, legătură de tip cazual) Nimeni dintre aceştia I aceia I aceluiaşi I ceilalţi nu a spus nimic, (centru pronume negativ, legătură de tip prepoziţional) Nimic al acestuia I aceluia I ?aceluiaşi I celuilalt nu mă interesează, (centru pronume negativ, legătură de tip cazual) Doi de la acesta I acela I îacelaşi I celălalt din clasă s-au calificat la Olimpiadă, (centru numeral, legătură de tip prepoziţional) Doi ai acestuia I aceluia I aceluiaşi I celuilalt sunt cei mai buni. (centru numeral, legătură de tip cazual). 3.3. Pronumele demonstrativ - apoziţie Frecvent, pronumele demonstrativ apare ca apoziţie, cu rol de identificare deictică pe lângă un nominal insuficient precizat sau neidentificat în context: Fratele meu, acela înalt şi blond, este pilot. Câştigătorul, acelaşi de anul trecut, a dat o declaraţie reporterilor imediat după cursă. Prietenul meu, celălalt despre care ţi-am vorbit ieri, va veni aici în seara asta. 3.4. Funcţiile sintactice ale pronumelui demonstrativ Funcţiile sintactice ale pronumelui demonstrativ sunt comune cu ale substantivului: subiect {Acesta este interesant.), nume predicativ (Actorul este acelaşi), atribut {Cartea acestuia va apărea curând.; Cartea de la acesta este minunată.), complement direct {Pe acesta nu-l cunosc), complement indirect (I-am 250 promis-o celuilalt.), complement prepoziţional (Ne gândim la acelaşi.), circumstanţial (In aceeaşi am pus-o şi eu.), predicativ suplimentar (// găsesc acelaşi, chiar şi după atâţia ani.). Complementul direct realizat prin pronume demonstrativ este obligatoriu dublat prin clitic, date fiind trăsăturile semantice intrinsece ale demonstrativului [+ Specific]: L-am văzut pe acesta. / Pe acesta l-am văzut.; Nu-l cunosc pe acela. / Pe acela nu-l cunosc.; L-am întrebat pe celălalt. / Pe celălalt l-am întrebat.; L-am ajutat pe acelaşi. / Pe acelaşi l-am ajutat, (vezi II, Complementul direct, 3.1.2). Din aceleaşi motive, complementul indirect realizat prin pronume demonstrativ este obligatoriu dublat prin clitic: Acestuia nu i-am dat încă un răspuns. / Nu i-am dat încă un răspuns acestuia.; Aceluia nu i-a convenit. / Nu i-a convenit aceluia.; Celuilalt nu i-au dat nimic. / Nu i-au dat nimic celuilalt.; Aceluiaşi i-au acordat premiul I şi anul acesta. / Şi anul acesta i-au acordat premiul I aceluiaşi, (vezi II, Complementul indirect, 3.3). 3.5. Comportamentul sintactic al adjectivului demonstrativ Adjectivul demonstrativ este un adjunct şi îndeplineşte funcţia sintactică de atribut adjectival. Când este antepus nominalului (acest om) are şi rol de integrator enunţiativ (vezi Clase de cuvinte, 3.3.1). Când este antepus, adjectivul demonstrativ determină grupul nominal în ansamblu, adică centrul grupului nominal împreună cu adjectivele / numeralele care îl însoţesc: aceşti [frumoşi copii] / frumoşi aceşti copii, aceleaşi [două probleme] / două aceleaşi probleme, celelalte [două probleme dificile] / două celelalte probleme, acest [al meu copil] / al meu acest copil. Când substantivul este însoţit de alte determinări, adjectivul demonstrativ ocupă prima poziţie din stânga în seria adjuncţilor: aceste [alte soluţii], aceste [multe amânări], aceleaşi [multe probleme]. Când este postpus, adjectivul demonstrativ apare în imediata vecinătate a nominalului: [problema asta] dificilă / problema dificilă asta, [problema aceea] a doua / problema a doua aceea, [problema cealaltă] nerezolvată / problema nerezolvată cealaltă, [problema aceasta] a mea / problema mea aceasta. 4. COMPORTAMENTUL DISCURSIV AL PRONUMELUI ŞI AL ADJECTIVULUI PRONOMINAL DEMONSTRATIV Din punct de vedere semantic-referenţial demonstrativul este fie un deictic (Pe asta o vreau, nu pe cealaltă.), fie un anaforic (Ţi-am adus cartea. Asta îţi trebuia?; E bună cartea asta?). Forma de feminin singular poate avea valoare neutră, generică, atunci când substituie un întreg enunţ (A fi sau a nu fi, aceasta este întrebarea.). în selecţia demonstrativului, criteriul proximităţii cognitive este mai puternic în raport cu criteriul proximităţii spaţio-temporale sau discursive. Astfel, nu există reguli semantice precise de folosire a demonstrativului în raport cu situaţia obiectivă de comunicare sau în raport cu distanţa discursivă dintre nominal şi 251 substitut; subiectivitatea vorbitorului decide selecţia demonstrativului de apropiere / depărtare: Îmi adusese o carte. Cartea aceasta / aceea îmi trebuia neapărat. în limba actuală demonstrativul este folosit tot mai frecvent ca echivalent al pronumelui personal de persoana a III-a, subiect (el / ea / ei / ele). în timp ce pronumele personal de persoana a III-a subiect se foloseşte mai rar cu referire la persoană (L-am văzut pe profesor. El era trist. / Am văzut casa. lEa era veche.), demonstrativul subiect se poate referi atât la o persoană, cât şi la o entitate nonanimată (L-am văzut pe profesor. Acesta era trist. / Am văzut casa. Aceasta era veche.). în condiţiile în care subiectul pronume personal se foloseşte doar pentru emfază şi contrast discursiv, folosirea demonstrativului subiect apare ca o strategie de marcare a continuităţii discursive în situaţii standard (fără emfază sau contrast discursiv); uneori este simţit ca echivalent al pronumelui de politeţe (Am stat de vorbă cu primul ministru. Acesta /Domnia Sa ne-a declarat că...). Demonstrativul este folosit frecvent în construcţii partitive: o bluză de astea (= o bluză din astea); în limba actuală există tendinţa înlocuirii formei de plural a demonstrativului cu singularul (o bluză de asta), prepoziţia de pierzându-şi sensul partitiv şi dobândind rol de relaţie în cadrul grupului nominal, iar demonstrativul sens calificativ (după modelul o bluză de mătase), vezi şi Prepoziţia, 3.1.1.1.C Antepus substantivului, adjectivul demonstrativ tinde să piardă semnificaţia „demonstrativă", apropiindu-se foarte mult de articolul hotărât. Astfel se explică echivalenţa dintre sintagma substantiv + articol hotărât şi sintagma adjectiv pronominal demonstrativ + substantiv. Demonstrativul conferă secvenţei caracter emfatic. Te-a căutat un om. Omul venea tocmai din Australia. Te-a căutat un om. Acest om venea tocmai din Australia. Folosit adjectival şi cu intonaţie adecvată, demonstrativul poate cumula valori pragmatice suplimentare, exprimând atitudinea vorbitorului faţă de o secvenţă din enunţ; poate fi folosit depreciativ (vorbe de astea de complezenţă am mai auz.it eu, oameni din aceştia am mai văzut eu, clienţi d-ăia mofturoşi.) sau dimpotrivă, ca superlativ (Gavril aducea nişte fripturi ca acelea., M. Sadoveanu, Hanul Ancuţei), ori poate marca distanţarea vorbitorului de persoana despre care vorbeşte, mai ales în contextul unui nume propriu: Sfârşise liceul, trecând şi examenul de capacitate, şi acum venea în Bucureşti la tutorele său, Costache Giurgiuveanu. Acest Giurgiuveanu, căruia obişnuia din familie a-i zice „unchiul", era cumnat al tatălui său care murise de un an. (G. Călinescu, Enigma Otiliei) în combinaţie cu verbul a fi formează o expresie indicând satisfacţia vorbitorului, găsirea neaşteptată a unei soluţii: — (Indemnându-se) Hai, pune capul jos. (Dă să se culce.) In acest moment lumina se aprinde brusc. (Era o idee care i-a venit lui Iona.) - Asta era. (M. Sorescu, lona) 252 PRONUMELE DE CUANTIFICARE Fac parte din această clasă pronumele cu statut de cuantificatori, adică pronumele care exprimă raportul parte-întreg: pronumele nehotărâte şi pronumele negative. Cuantificarea este o categorie logică. Argumentele unei predicaţii logice - Predicaţie (argument!, argument2, ... argument,,) - pot fi constante (adică pot fi referenţi constanţi în diverse situaţii de comunicare) sau variabile (referinţa lor variază de la o situaţie de comunicare la alta). Atunci când argumentele sunt constante, valoarea de adevăr a propoziţiei (adevărat / fals) se poate stabili direct pe baza relaţiei dintre predicaţia logică şi argumentele sale: propoziţia Ion citeşte „Scufiţa-Roşie" este adevărată dacă, în situaţia de comunicare dată, există un individ Ion care face acţiunea de a citi, iar ceea ce citeşte este povestea „Scufiţa-Roşie"; propoziţia Ion citeşte „Scufifa-Roşie" nu este adevărată dacă nu se verifică relaţia dintre predicaţia logică citeşte şi argumentele sale (Ion, „Scufiţa-Roşie'"). Atunci când argumentele sunt variabile, pentru a atribui unei propoziţii valoare de adevăr (adevărat sau fals) este nevoie să se cunoască extensiunea argumentelor. Extensia se specifică prin cuantificatori. Astfel, pentru a şti dacă propoziţia Copiii citesc o carte, este adevărată / falsă, este nevoie să se cunoască extensia setului copii: toţi copiii, unii copii, fiecare copil, doi copii, niciun copil etc. Cuvintele toţi, unii, doi, niciun sunt operatori logici care dau indicaţii de cuantificare, adică indicaţii în legătură cu extensiunea claselor de argumente / actanţi pentru care propoziţia ia o valoare de adevăr (adevărat / fals) într-o situaţie de comunicare determinată. Cuantificarea este o categorie logică gramaticalizată în limbă prin diverse cuvinte, aparţinând la diverse clase lexico-gramaticale: substantive (cuplu, duzină etc.) şi numerale (doi, trei etc.) care dau informaţii numerice precise; substantive însoţite de numerale - un pahar de..., un kilogram de..., o duzină de... -; pronume care dau informaţii în legătură cu raportul parte-întreg (toţi - „toate elementele care alcătuiesc întregul"; câţiva - „o parte nedeterminată dintre elementele care alcătuiesc întregul"; niciunul - „niciun element dintre cele care alcătuiesc întregul"); adjective (numeros); adverbe (mult, puţin). Din punct de vedere logico-semantic, aceste cuvinte sunt cuantificatori. Cuantificatorii se clasifică în cuantificatori definiţi / numerici (numeralele şi substantivele cu conţinut numeric determinat - doi, trei, duzină, cuplu etc.) şi cuantificatori nedefiniţi (care nu dau informaţii cantitative precise, ci indicaţii legate de raportul parte-întreg). în funcţie de domeniul de cuantificare, cuantificatorii nedefiniţi pot fi subclasificaţi în cuantificatori universali (proprietatea exprimată de predicaţie se extinde asupra tuturor membrilor unei clase - toţi, fiecare) şi cuantificatori existenţiali (proprietatea exprimată de predicaţie se regăseşte doar la unul / la unii dintre membrii clasei, nu la toţi - cineva, câţiva, mulţi). Atunci când cuantificatorul neagă existenţa vreunui referent în domeniul dat, poartă numele de cuantificator nul (nimeni, nimic, niciunul, zero). în funcţie de 253 modul particular în care este exprimat raportul parte / întreg, se pot face subclasificări mai detaliate ale cuantificatorilor (vezi Pronumele şi adjectivul pronominal nehotărât, Pronumele şi adjectivul pronominal negativ). Din punct de vedere sintactic, cuantificatorii pot apărea în calitate de centru de grup sintactic (proforme: Toţi au venit., Trei au venit.), de determinant (adjectiv pronominal, Mulţi copii au venit., Trei copii au venit.) sau în poziţie adverbială (A repetat de trei ori., Citeşte mult.). în calitate de centru, acceptă un adjunct partitiv: trei dintre ei, nimeni dintre voi, fiecare dintre elevi. PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL NEHOTĂRÂT 1. ASPECTE DEFINITORII Pronumele nehotărât reprezintă (= evocă) în discurs un ansamblu nonvid de entităţi în legătură cu care dă informaţii privind raportul parte / întreg. Cuantificatorii nehotărâţi (sau nedefiniţi) se realizează fie numai ca pronume, fie numai ca adjective pronominale nehotărâte, fie paralel, ca pronume şi adjective pronominale nehotărâte (vezi infra, 1.2). Nu tot ce zboară se mănâncă. (Proverb) înnegrind pe altul nu te albeşti pe tine. (Proverb) Unii vorbesc ce ştiu, şi unii ştiu ce vorbesc. (Proverb) După război mulţi viteji se-arată. (Proverb) După câteva minute marea se deschise în faţa lor, arămită de soarele care încă nu-şi lepădase zgura roşiatică a oricărui răsărit. (R. Tudoran, Toate pânzele sus) 1.1. Configuraţia zonei semantice a cuantificării nehotărâte Termenii care alcătuiesc paradigma lexicală a pronumelor / adjectivelor pronominale nehotărâte în limba română participă la următoarele opoziţii de cuantificare: întreg I Parte: cuantificatorii universali indică faptul că proprietatea exprimată de predicaţie se extinde asupra întregului, asupra tuturor membrilor unei clase (toţi, fiecare); cuantificatorii existenţiali indică faptul că proprietatea exprimată de predicaţie se regăseşte doar la o parte dintre membrii clasei (cineva, altcineva); Apreciere cantitativă I Apreciere calitativă: extensia clasei pentru care este adevărată / falsă proprietatea exprimată de predicaţie poate fi precizată printr-o apreciere cantitativă nedefinită (câteva, câţiva) sau printr-o apreciere calitativă, în sensul că „o entitate are calitatea de a aparţine clasei cuantificate" (cineva, altceva); + Umani - Uman: prin pronumele interogative luate ca bază de compunere a pronumelor nehotărâte (vezi infra, 2) se face distincţia între trăsătura [+ / - Uman] a entităţilor din domeniul cuantificat (cineva / ceva); + Legat discursiv I - Legat discursiv: prin pronumele interogative luate ca bază de compunere a pronumelor nehotărâte se poate distinge între situaţiile în care 254 o clasă de entităţi este evocată pentru prima dată în discurs ([- Legat discursiv]: oricine, orice: Aş accepta pe oricine.) sau dacă aceasta a fost deja evocată în discurs de interlocutori ([+ Legat discursiv]: oricare, fiecare: Aş accepta pe oricare dintre cei pe care mi i-ai prezentat.); + Separativ I - Separativ: prin cuantificarea [- Separativ / - Distributiv] entităţile sunt privite global, în ansamblul lor (toţi, cineva), iar prin cuantificarea [+ Separativ / + Distributiv] se face referire la entităţile din domeniul cuantificat privite pe rând, în individualitatea lor (oricare, fiecare); + Alegere liberă I - Alegere liberă: elementele din domeniul cuantificat pot fi prezentate ca făcând obiectul unei alegeri libere (oricare — unu / mai mulţi membri dintr-un grup, indiferent care dintre ei) sau, dimpotrivă, ca nefăcând obiectul unei alegeri (fiecare - toţi membrii unui grup, fără excepţie, priviţi însă nu global, ci în individualitatea lor); + Relativ I - Relativ: entităţile din domeniul cuantificat pot fi privite în sine (unul, cineva) sau prin raportare la alte entităţi din domeniul cuantificat, faţă de care se diferenţiază sub anumite aspecte (altul, altcineva); + Aproximare I - Aproximare: cuantificarea poate fi prezentată ca precisă (orice) sau ca rezultat al unei aproximări (oarece); + Unicitate I - Unicitate: entităţile din domeniul cuantificat pot fi marcate ca unice în acest domeniu (unul, altul) sau ca nonunice (unii, alţii) prin intermediul desinenţelor de singular / plural; + Delimitat I - Delimitat: la cantitative, cuantificarea se poate face cu precizarea limitelor cantitative (atât, atâţia) sau fără precizarea acestor limite (nişte, mult, mulţi, puţin, puţini); + Comparativ I - Comparativ: aprecierea cantitativă se poate face fără o comparaţie implicită / explicită cu alte seturi de entităţi (nişte, niscaiva, anume / anumit) sau prin comparaţie cu alte seturi posibile, printr-o apreciere în plus (mult, mulţi) sau printr-o apreciere în minus (puţin, puţini); Referire la un nominal, substantiv propriu I nume de rudenie: sensibilitatea românei faţă de parametrul personal (manifestată prin existenţa subgenului personal, vezi Substantivul, 2.1.4) apare şi în zona cuantificării, unde există un cuantificator specializat pentru a face referire în mod vag la un substantiv propriu / nume de rudenie (alde). Pe baza opoziţiilor semantice descrise, zona semantică a cuantificării în română se configurează astfel: Au fost incluşi în tabele numai termenii aparţinând limbii literare; termenii notaţi cu semnul întrebării sunt puţin frecvenţi, deşi este de aşteptat să fie generaţi pe baza sistemului de compunere regulat care transformă pronumele interogative în pronume nehotărâte. Pe lângă termenii aparţinând limbii literare există şi termeni regionali, populari, arhaici formaţi de la cei de bază cu -şi- (orişicine, orişice, orişicare, orişicât; oareşicare, oareşicine, 255 oareşice, oareşicât; fieşicare, fieşicine, fieşice, fieşicât), -şte- (fî(e)ştecine, fi(e)ştece, fi{e)ştecare, fi(e)ştecăt), -te- (fitecine, fitece, fitecare, fitecât). Sunt posibile şi formaţii ad-hoc de tipul: oareşicareşi, fitecinelea etc. Cuantificatori universali Opoziţii lexicalizate Apreciere calitativă Apreciere cantitativă - Legat discursiv + Legat discursiv + / - Uman - Numărabil + Numărabil + Uman -Uman - Separativ / - Distributiv toţi, toate tot, toată toţi, toate + Separativ/ + Distributiv + Alegere liberă oricine orice oricare oricât, oricâtă oricâţi, oricâte - Alegere liberă fiecine fiece fiecare ?fiecât, ?fiecâtă ?fiecâţi, ?fiecâte 1.1.1. Cuantificatorii universali Sunt cuantificatori universali: totul, oricare / oricine / orice / oricât, fiecare / fiecine/fiece/fiecât. Tot desemnează întregul în mod global, nonseparativ (Toţi au lipsit de la curs.) sau introducând o apreciere cantitativă de tip nonnumărabil / numărabil (Mănâncă toată carnea. / Mănâncă toate merele.); la singular tot se poate folosi în contextul unui masiv (tot untul) sau, metonimic, în contextul unor colective (tot oraşul) (vezi Substantivul, 4.2). Seria cu ori- desemnează întregul în mod separativ, introducând perspectiva unei alegeri între entităţile componente ale întregului (Poate participa oricine la concurs.). Seria cu fie- desemnează "ntregul separativ, individualizat, fără a introduce perspectiva unei alegeri de vreun fel (Fiecare va câştiga experienţă în urma participării la concurs.). Cuantificatorii în structura cărora intră cine se raportează la entităţi cu trăsătura semantică [+ Uman] (Oricine poate face asta.); cei în structura cărora intră ce se raportează la entităţi cu trăsătura semantică [- Uman, - Animat] (Arface orice pentru bani.); cei în structura cărora intră care se raportează la entităţi cu trăsătura semantică [+ / - Uman, + Legat discursiv]: Oricare (eveniment / om) dintre cele prezentate / cei prezentaţi te-ar putea interesa.; cei în structura cărora intră cât / câtă se raportează la entităţi cu trăsătura semantică [+ Cantitativ, - Numărabil] (Oricâtă îngheţată primeşte, tot mai vrea.); cei în structura cărora intră câţi / câte se raportează la entităţi cu trăsătura semantică [+ Cantitativ, + Numărabil] (Oricâte bomboane primeşte, tot mai vrea.). Opoziţia de unicitate este parţială la termenii compuşi cu care, doar la formele de genitiv-dativ ale acestora (Toţi ar vrea-o, dar tu nu o da oricăruia/oricărora.). 256 Cuantificatori existenţiali Opoziţii lexicalizate Apreciere calitativă Apreciere cantitativă + Uman - Uman + / - Uman; Legat discursiv - Numărabil + Numărabil - Delimitat + Delimitat - Delimitat + Delimitat + Separativ - Aproximare - Relativ +Unic unul, una - Unic unii, unele + Relativ + Unic altul, alta - Unic alţii, altele + Aproximare + Unic vreunul, vreuna - Unic vreunii, vreunele -Separativ - Aproximare - Relativ + Unic - Spec. + Spec. - Spec. + Spec. careva câtva, câtăva atât atâta câţiva, câteva atâţia atâtea cineva cutare ceva cutare - Unic ?cărorva +Relativ - Comparativ + Unic altcineva altceva ?altcareva altcâtva, altcâtăva ?altcâţiva,? altcâteva cf. alţi câţiva, alte câteva - Unic 'altcărorva + Comparativ + mult, multă mulţi, multe - puţin, puţină puţini, puţine + Aproximare + Unic ?oarecine ?oarece '.'oarecare ?oarecât, ?oarecâtă ?oarecâţi, ?oarecâte - Unic ?oarecăror 1.1.2. Cuantificatorii existenţiali Sunt cuantificatori existenţiali toţi ceilalţi (vezi tabelul supra). Cuantificatorii din seria unul, altul, vreunul au trăsătura [+ Separativ] (Unul îţi e coleg, altul îţi e prieten; îţi e vreunul duşman?); prin formele de singular, respectiv de plural, marchează opoziţia [+ / - Unicitate] (Unul nu a înţeles explicaţia profesorului. / Unii nu au înţeles explicaţia profesorului.). Unul este nonrelativ, nediferenţiator, altul este relativ şi marchează diferenţierea în raport cu o altă entitate din domeniul cuantificat (cf. Pronumele şi adjectivul demonstrativ, 1.1, 2.5), vreunul exprimă cuantificarea prin aproximare. în această serie, opoziţia [+ / - Uman] se neutralizează (Te-a căutat unul, Popescu; Unul e monitorul, celălalt e hard-ul.). Termenii din toate celelalte serii au trăsătura [- Separativ] şi, în plus, marchează opoziţiile [+ / - Uman], [+ / - Legat discursiv] prin pronumele relative care intră în structura cuantificatorului (Te-a căutat cineva să-ţi spună ceva.; A venit careva?). Compusele cu cât / câtă / câţi / câte introduc o apreciere cantitativă de tip [- Numărabil] (câtva, câtăva) (Dă-mi şi mie câtăva acolo, câtă vrei tu.), respectiv [+ Numărabil] (câţiva, câteva) (Dă-mi şi mie câţiva acolo, câţi vrei tu.). Elementul de compunere -va marchează opoziţia lexicală dintre pronumele interogative / relative şi cele nehotărâte (cine, ce, care, cât / cineva, ceva, careva, câtva). Cuantificatorii din seria cineva, ceva, careva, câtva sunt corespondenţii nonseparativi ai cuantificatorului separativ unul. Cuantificatorii compuşi cu alt-lexicalizează, suplimentar, diferenţierea în raport cu altă entitate din domeniul cuantificat (prin aceasta se aseamănă cu pronumele demonstrative de diferenţiere, cf. Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ, 2.5), fiind corespondenţii nonseparativi ai separativului altul (Altcineva vrea să-ţi spună altceva.). Seria formată cu oare corespunde separativului vreunul, marcând, în plus, aproximarea (imprecizia, incertitudinea) (Te-a căutat un oarecare Popescu.). Opoziţia unicitate / nonunicitate, cu caracter sistematic la cuantificatorii separativi şi marcată prin desinenţe de singular / plural (Unul se joacă, iar alţii învaţă.), apare în zona nonseparativelor doar la compuşii lui care, la formele de genitiv-dativ (Altcareva n-are dreptul să intre aici. / N-am permis accesul altcăruiva / altcărorva.). Sunt asimilaţi clasei cuantificatorilor nehotărâţi şi alţi termeni care exprimă aprecieri cantitative / numerice nedefinite: mult, puţin, atâta. Aceştia lexicalizează opoziţiile [Delimitat / Nedelimitat] (atâta / nişte, mult, puţin: Dă-mi atâtea. / Dă-mi multe.), [+ Comparativ, apreciere în plus / + Comparativ, apreciere în minus] (mult / puţin: Dă-mi mult peşte. / Dă-mi puţin peşte.). Prin flexiune (singular / plural) marchează opoziţia [- Numărabil / + Numărabil] (mult, multă; puţin, puţină; atât, atâta / mulţi, multe; puţini, puţine; atâţia, atâtea: Vreau mult orez. / Vreau mulţi cartofi.). Mult, puţin pun probleme de interpretare în ceea ce priveşte statutul de adjectiv pronominal, respectiv adjectiv calificativ. Din punct de vedere semantic, aceste cuvinte se încadrează în clasa cuantificatorilor nedefiniţi, 258 deci a pronumelor / adjectivelor pronominale nehotărâte. Din punct de vedere morfosintactic, prezintă unele trăsături comune cu determinanţii (adjectivele pronominale), altele cu adjectivele propriu-zise. Astfel, la genitiv-dativ au desinenţe pronominale (multor, puţinor), dar, în acelaşi timp, au şi desinenţe comune cu adjectivele variabile cu patru terminaţii (mult / multă / mulţi / multe, puţin /puţină /puţini /puţine — bun / bună / buni / bune); au grade de comparaţie (mult /puţin — mai mult / mai puţin — cel mai mult / cel mai puţin - foarte mult / foarte puţin); pot apărea atât în antepoziţie, cât şi în postpoziţie în raport cu numele (mulţi oameni, oameni mulţi; puţine fete, fete puţine), spre deosebire de cuantificatori, care apar doar antepuşi (cu excepţia lui toţi); când precedă substantivul preiau articolul acestuia (cărţile multe pe care le am de citit / multele cărţi pe care le am de citit; copiii puţini care au venit / puţinii copii care au venit), deşi există contexte în care, ca toţi determinanţii, apar în distribuţie complementară cu articolul (copiii - mulţi copii;); în postpoziţie au flexiune comună cu adjectivul (oamenilor mulţi / puţini / buni), nu cu pronumele (oamenilor acestora / multora / puţinora); se coordonează cu adjective propriu-zise (multe şi frumoase amintiri, puţine şi neinteresante luări de cuvânt), spre deosebire de adjectivele pronominale care nu se pot coordona cu adjective propriu-zise ("toate şi frumoase cărţi, aceste şi interesante răspunsuri). Acordând prioritate conţinutului semantic, mulţi, puţini vor fi încadraţi în clasa cuantificatorilor nedefiniţi, observând, în acelaşi timp, comportamentul lor morfosintactic hibrid; în antepoziţie (mulţi oameni, puţini oameni) sunt echivalente funcţionale ale adjectivelor pronominale nehotărâte, iar în postpoziţie (oameni mulţi, oameni puţini) sunt echivalente funcţionale ale adjectivelor propriu-zise cu patru forme. Toţi cuantificatorii cu trăsătura semantică [Apreciere cantitativă] (tot, oricât, fiecât, câtva, altcâtva, oarecât, oarecât, mult, puţin, atât), folosiţi la forma de masculin singular în contextul unor verbe tranzitive, pun probleme de încadrare morfologică - pronume nehotărâte sau adverbe. De exemplu: Lucrez oricât / oricâtă, (oricât intră în opoziţie cu forma de singular feminin a pronumelui nehotărât); Lucrez oricât / suficient, (oricât intră în opoziţie cu un adverb); Mănâncă orez / mult.; Mănâncă dulceaţă / multă, (mult - complement direct exprimat prin pronume nehotărât, masculin, singular); Mănâncă mult. (adverb; cf. Mănâncă mult /suficient.). în aceste contexte, pe fondul aceleiaşi trăsături semantice intrinsece, opoziţia gramaticală adverb / pronume se neutralizează. Pentru evitarea numelui propriu se foloseşte un cuantificator nedefinit cu trăsătura semantică intrinsecă [+ Specific], invariabil cutare (a venit cutare; a citit cutare). Cutare intră în opoziţia + / - Specific cu cineva, respectiv ceva. 259 1.2. Adjectivul pronominal nehotărât Unele pronume nehotărâte au corespondente adjective pronominale nehotărâte, acordate în gen, număr, caz cu nominalul determinat, în timp ce altele nu au corespondente adjectivale; există câteva adjective pronominale nehotărâte care nu au corespondent pronominal. 1.2.1. Realizări exclusiv pronominale Au întrebuinţare exclusiv pronominală următoarele forme: cineva, careva; altcineva, altceva, altcareva, altcâtva; oricine; fiecine; oarecine. 1.2.2. Realizări pronominale şi adjectivale Toate celelalte forme au corespondente adjectivale. Unele adjective pronominale nehotărâte corespunzătoare pronumelor au forme uşor modificate, în sensul absenţei „articolului" din structură (cu excepţia formelor unii, vreunii, unele, vreunele) şi a particulei invariabile -a; forma una are corespondentul adjectival o (una / o; vreuna / vreo). în felul acesta, adjectivele pronominale nehotărâte un, o sunt omonime cu articolele nehotărâte şi cu numeralele cu valoare adjectivală; dezambiguizarea se face contextual. A sunat un om la uşă. Omul te căuta pe tine. (un / -l — articol nehotărât / articol hotărât); Un om săpa, alt om punea seminţele în pământ, alt om punea apă. (un... alt... alt - adjective pronominale nehotărâte); Un copil citea, doi copii scriau, trei copii priveau pe geam. (un... doi... trei -numerale). Tot are un statut aparte; pune probleme de încadrare morfologică şi sintactică: pronume nehotărât, centru de grup sintactic, respectiv adjectiv pronominal nehotărât, determinant. Atunci când se combină cu un nominal (toţi oamenii, oamenii toţi, toţi aceşti oameni, oamenii aceştia toţi) prezintă particularităţi morfologice comune cu adjectivul pronominal (acordul în gen, număr şi caz cu substantivul determinat), dar particularităţi sintactice, combinatorii diferite de ale adjectivelor pronominale nehotărâte: în timp ce toate adjectivele pronominale nehotărâte apar numai în faţa nominalului determinat, tot apare şi în postpoziţie; în timp ce toate adjectivele pronominale antepuse sunt în distribuţie complementară cu articolul hotărât (adică precedă întotdeauna substantive fără articol hotărât), tot este coocurent cu articolul hotărât. De aceea, tot pare să intre ca bază în relaţie cu o apoziţie determinativă postpusă ([Toţi] [copiii] au venit la şcoală., [Toţi][trei] au fost vinovaţi) împreună cu care formează o singură unitate prozodică; are comportament asemănător cu apoziţiile acordate: [Vecinii] [toţi] mă cunoşteau., [Copiii], [toţi], au spus acelaşi lucru., [Colegilor],[tuturor], le voi spune acelaşi lucru. Şi alte aspecte ale comportamentului semantico-sintactic apar ca argumente în favoarea ideii că tot ar avea statut pronominal, nu adjectival: coocurenţa în acelaşi lanţ de adjuncţi cu alţi cuantificatori ([toate][aceste multe încercări] I [aceste multe încercări][toate]); păstrarea mărcilor flexionare de genitiv-dativ ([tuturor][acestor mulţi şi drăguţi copii]), în condiţiile în care, într-o 260 succesiune de determinări, morfemele de genitiv apar doar la primul element din stânga al lanţului (frumoşilor copii / multor copii / drăguţilor copii / acestor copii, dar acestor mulţi frumoşi copii, nu acestor multor frumoşilor copii). în baza acestor argumente gramaticale şi semantice, s-ar putea conchide că tot este un cuantificator liber, funcţionând, indiferent de poziţia în enunţ, drept centru al unui grup nominal fără determinări. Uneori, între realizările pronominale şi cele adjectivale ale cuantificatorilor există diferenţe de frecvenţă. Astfel, ceva, oricât, oricare se realizează mai frecvent ca pronume, mai rar ca adjective pronominale; dimpotrivă, câtva, fiece se realizează mai frecvent ca adjective pronominale, mai rar ca pronume. 1.2.3. Realizări exclusiv adjectivale Au realizări exclusiv adjectivale următoarele forme (neincluse în tabelele de sub 1.1): anumit /anume, alde, nişte2, niscai(va). Pentru cuantificarea nedefinită specifică unor entităţi cu trăsătura semantică [+ / - Uman] se foloseşte adjectivul pronominal nehotărât anumit (cu flexiune comună cu a adjectivelor cu patru forme: anumit, anumită, anumiţi, anumite, anumitor) sau adjectivul invariabil (provenit prin conversiune din adverb) anume. Ambele pot apărea în faţa substantivului determinat (un anumit / anume om, o anumită / anume carte) sau după acesta (un om anumit / anume, o carte anumită / anume). Anumit / anume intră în opoziţia [+ / - Specific] cu adjectivul pronominal oarecare: un anumit om / un om oarecare, o carte anume / o carte oarecare. Pentru a exprima apartenenţa unui individ la o clasă de entităţi cu proprietăţi vag precizate (reprezentant al speciei cu proprietăţi vag exprimate) se foloseşte adjectivul pronominal invariabil alde. Alde este popular şi apare în faţa unor substantive proprii, a unor substantive exprimând grade de rudenie sau a unor pronume personale (alde Ion, alde tata, alde noi / voi, dar şi alde tine). Uneori apare însoţit de prepoziţia de cu sens partitiv (Intre aceşti din urmă erau de-alde bătrânul Alecu Forescu, poreclit şi Tolstoi.). Substantivele / pronumele însoţite de alde dobândesc adesea sens peiorativ. în combinaţie cu demonstrativul astea / alea înseamnă „lucruri de felul..." (învaţă clanţul, vistul şi multe d-alde alea. -Gr. Alexandrescu, Satiră. Duhului meu). Pentru a exprima aproximarea nonspecifică, se foloseşte în contextul substantivelor masive, nonnumărabile adjectivul pronominal nehotărât niştei (A cumpărat nişte peşte?), intrând în opoziţie semantică cu mult, puţin, care exprimă aproximarea specifică (A cumpărat mult /puţin peşte.). în contextul unor substantive numărabile la plural, opoziţia se stabileşte între niştei (articol nehotărât) şi mulţi, puţini. Pentru o discuţie asupra lui niştej şi nişte2, vezi Substantivul, 4.2. Corespondentul popular, colocvial al lui nişte/ şi nişte2 este niscai(vă). 2. FLEXIUNEA PRONUMELUI ŞI A ADJECTIVULUI PRONOMINAL NEHOTĂRÂT Din punctul de vedere al formei, membrii clasei pronumelui nehotărât se grupează, pe tipuri structurale şi flexionare, astfel: 261 Tipul 1 Tipul 2 Tipul 3 Tipul 4 Tipul 5 Tipul 6 Tipul 7 Tipul 8 unul cineva altcineva oricine fiecine oarecine tot cutare vreunul ceva altceva orice fiece oarece mult altul careva altcareva oricare fiecare oarecare puţin ?câtva ?altcâtva oricât ?fiecât ?oarecât atât Termenii care alcătuiesc aceste tipuri structurale diferă între ei sub aspectul frecvenţei (sunt puţin frecvenţi: altcătva, fiecine) şi al repartiţiei stilistice (termenii din tipul 6 sunt regionali, învechiţi, populari); unii dintre termeni, deşi sunt posibili sub aspect structural, nu par a fi selectaţi de uz (notaţi în tabel cu semnul întrebării). Paradigma flexionară a termenilor din tipul flexionar 1 este următoarea: Caz Singular Plural Masculin Feminin Masculin Feminin N=Ac unul; altul; vreunul una; alta; vreuna unii; alţii; vreunii unele; altele; vreunele G=D unuia; altuia; uneia; alteia; unora; altora; unora; altora; vreunora vreunuia vreuneia vreunora în flexiunea acestor termeni se manifestă categorii gramaticale comune cu ale altor pronume nepersonale (pronumele demonstrativ, negativ, relativ, interogativ). Ca la toate pronumele care nu cunosc categoria persoanei lipseşte din paradigmă, din motive semantice, vocativul. Opoziţiile gramaticale se marchează prin desinenţe care exprimă solidar genul, numărul şi cazul; la singular opoziţiile gramaticale sunt marcate suplimentar şi prin forma de gen şi număr a „articolului" care intră în structura pronumelui nehotărât. Au desinenţele de genitiv-dativ specifice flexiunii pronominale (-ui, -ei, -or), comune cu ale pronumelui demonstrativ, relativ, interogativ şi ale articolului. Prezintă omonimia tipic pronominală: nominativ = acuzativ ^ genitiv = dativ şi la masculin şi la feminin, şi la singular şi la plural (când au în paradigmă aceste forme). Structura morfematică este următoarea: rădăcină (un / alt / vreun) + desinenţă de gen, număr, caz (0 / 0 / -i / -e / -ui / -ei / -or) + „articol hotărât" la cazurile directe (diferenţiat pentru gen şi număr: -ul/-a/-i/-le) I particula invariabilă -a la cazurile oblice. Adjectivele pronominale nehotărâte corespunzătoare au următoarea flexiune: Caz Singular Plural Masculin Feminin Masculin Feminin N=Ac un; alt; vreun o; altă; vreo unii; alţi; vreunii unele; alte; vreunele G=D unui; altui; unei; altei; unor; altor; unor; altor; vreunora vreunui vreunei vreunora Paradigma flexionară a termenilor din tipurile structurale 2-6 este comună cu a pronumelor / adjectivelor pronominale interogative care intră ca baze de formare în structura acestor pronume nehotărât, (vezi Pronumele şi adjectivul pronominal interogativ). 262 Paradigma flexionară a termenilor din tipul structural 7 este următoarea: Caz Singular Plural Masculin Feminin Masculin Feminin N=Ac tot; mult; puţin; atât(a) toată; multă; puţină; atâta toţi; mulţi; puţini; atâţia toate; multe; puţine; atâtea G=D — — tuturor(a); multora; puţi nora; atâtora tuturor(a); multora; puţi nora ; atâtora Opoziţiile de gen şi număr se marchează prin desinenţe, însoţite la plural de alternanţa fonetică t / /. La unele forme (mai ales de plural), apare obligatoriu particula invariabilă -a, iar la altele, facultativ. La singular, paradigma cazuală este defectivă; în lipsa unor forme de genitiv-dativ, se folosesc construcţiile analitice echivalente cu genitivul - a + acuzativ (a + mult / puţin / atâta), respectiv echivalente cu dativul - la + acuzativ, puţin frecvente însă. La formele care au flexiune pentru genitiv=dativ, formele flexionare de genitiv=dativ sunt în variaţie liberă cu structurile analitice (prepoziţionale) echivalente cu genitiv=dativul (multora / a mulţi; multora/la mulţi; tuturor/a toţi; tuturor/la toţi). La cuantificatorii din această serie, opoziţia singular (toată, multă, puţină) I plural (toţi, mulţi, puţini) are o semnificaţie specială: entităţi nondiscrete, nonnumărabile, percepute ca masă / entităţi discrete, percepute ca numărabile (vezi Substantivul, 4.2). Adjectivele pronominale nehotărâte corespunzătoare pronumelor din această serie au aceeaşi formă cu pronumele corespunzătoare; particula -a lipseşte din structura adjectivelor pronominale cu excepţia formelor atât (unde apare facultativ atât zgomot / atâta zgomot) şi tuturora (antepus nominalului determinat - tuturor oamenilor, postpus — oamenilor tuturora). Paradigma flexionară a termenului cutare este următoarea: Caz Singular Plural Masculin Feminin Masculin Feminin N=Ac cutare cutare - - G=D cutăruia / lui cutare cutăreia - - Paradigma este defectivă la nlural; ca subiect cutare se combină doar cu un verb la singular (Cutare a greşit. / Cutare au greşit.). Se remarcă omonimia de gen la nominativ = acuzativ; opoziţia cazuală N=Ac / G=D este marcată suplimentar şi prin alternanţa fonetică a / ă. Desinenţele pentru genitiv=dativ sunt specific pronominale, comune cu ale pronumelui demonstrativ, relativ, interogativ: -ui, -ei. In ipostaza de adjective pronominale, formele sunt aceleaşi, cu excepţia formelor de G=D care pierd particula -a. 3. POSIBILITĂŢILE COMBINATORII ALE PRONUMELUI ŞI ALE ADJECTIVULUI PRONOMINAL NEHOTĂRÂT Pronumele nehotărât poate apărea drept centru de grup sintactic şi ca adjunct, în limitele compatibilităţilor semantice. Adjectivul pronominal nehotărât este adjunct în cadrul grupului pronominal (vezi II, Grupul nominal, 3). 263 3.1. Pronumele nehotărât - centru de grup sintactic în calitate de centru de grup sintactic, pronumele nehotărât apare de obicei singur, fără determinări. Dintre determinări, când apar, cele mai frecvente (datorită semanticii pronumelor nehotărâte) sunt construcţiile partitive introduse prin dintre/ din. Al doilea nominal din structură poate fi un substantiv numărabil la plural / pronume la plural (imul dintre noi, altul dintre vinovaţi, cineva dintre colegii tăi, altcineva dintre voi, oricare dintre aceştia, fiecare dintre studenţi) sau un substantiv care denumeşte colectivitatea sau, prin metonimie, spaţiul care adăposteşte colectivitatea în raport cu care se face cuantificarea (unul din clasă, altul din grup, cineva din anturajul tău, altcineva de aici, oricare din echipă, fiecare din casă). Mai rar, pronumele nehotărâte pot primi determinări nominale în genitiv / posesive (fiecare al Măriei / al meu, toţi ai prietenilor mei / ai noştri) sau nominale legate prin prepoziţie (Toate de lângă fereastră erau pregătite., Orice de la tine e bine venit., Altceva de la Marina nu am primit.) şi substituibile cu propoziţii relative (Toate care se aflau lângă fereastră erau pregătite., Altceva care să fi fost de la Marina nu am primit.). Rar, pot primi ca determinativi verbe la supin (Vreau ceva de scris., Mă interesează orice de citit., Caut pe altcineva de trimis la cumpărături.). Unele pronume nehotărâte pot primi ca adjuncţi, în limitele compatibilităţii semantice, adjective propriu-zise sau adjective participiale (ceva frumos / bun / interesant; ceva uitat / început / ascultat; unul mai vesel / mai harnic; oricine interesat /preocupat de această problemă). Dintre pronumele nehotărâte cele compuse cu ori pot funcţiona şi ca relative, deci coocurenţa cu un relativ este neacceptată ( Orice ce vine de la tine e bine venit. / Orice vine de la tine e bine venit.). Pronumele compuse cu fie pot apărea în anumite contexte fără acest element de compunere, rezultând forme de pronume nehotărâte omonime cu pronumele relative (carej = pronume relativ; care2 = pronume nehotărât): Mergea fiecare pe unde putea. = Mergea care pe unde putea.; Vorbea fiecare ce ştia. = Vorbea care ce ştia.; Face fiecare ce vrea. - Face care ce vrea. Folosirea lui care2 - pronume nehotărât - este învechită, populară. Pronumele tot se poate combina cu substantive articulate hotărât (toţi copiii), cu grupuri nominale formate din substantiv + adjectiv (rar, cu topica inversă adjectiv + substantiv; toţi copiii harnici / toţi harnicii copii; toţi poeţii mari / toţi marii poeţi), cu grupuri nominale formate din adjunct + substantiv (toţi aceşti oameni / toţi oamenii aceştia, toţi ceilalţi oameni / toţi oamenii ceilalţi). în lanţul adjuncţilor, tot ocupă de obicei prima poziţie din extremitatea stângă a grupului sintactic când este antepus substantivului sau ultima poziţie din extremitatea dreaptă a grupului sintactic când este postpus substantivului (toate aceste ale loi frumoase gânduri / aceste frumoase gânduri ale lor, toate; toţi trei vinovaţii / cei trei vinovaţi, toţi). Poziţia lui tot în raport cu alţi adjuncţi este o dovadă că, li nivel logico-semantic, cuantificarea universală (globală) se face după ce c submulţime de entităţi a fost delimitată succesiv prin diverşi alţi adjuncţi (toţi[aceşti[trei[cuminţi[copii]]]]). Rar, tot poate apărea în interiorul grupulu 264 nominal format din obiect posedat + posesor (toată dragostea mamei / dragostea mamei toată / dragostea toată a mamei; toată averea lor, averea lor toată, averea toată a lor). Atunci când apare ca subordonat al unui nominal în cazul genitiv, tot este obligatoriu antepus nominalului în genitiv (caietele tuturor acestor copii / caietele copiilor acestora tuturor). Nu se poate combina direct cu un adjectiv ( toţi atenţi au luat note mari), ci prin intermediul pronumelui semiindependent cel\ (vezi Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ) (Toţi cei atenţi au luat note mari.). Prezintă restricţii de topică în combinarea cu pronumele personale (ei toţi / toţi ei) şi cu numeralul (toţi trei / trei toţi). în poziţia de subiect are frecvent în structura sa „articolul hotărât": Totul contează: şi mintea, şi sufletul... / Pentru mine contează tot(ul): şi mintea, si sufletul...; prezenţa articolului rezolvă uneori omonimia pronume / adverb (adv. Tot contează [fapta ta], chiar dacă ţi-ai cerut iertare.). Toţi / toate în poziţia de subiect permite acordul cu persoana I, a Il-a sau a III-a plural a verbului predicat: Toţi am greşit. / Toţi aţi greşit. / Toţi au greşit., ceea ce ar putea fi un indiciu al relaţiei apozitive dintre toţi şi- subiectul nelexicalizat (noi / voi / ei), deci al emfazei subiectului prin cuantificator; situaţia ar fi analogă cu cea a pronumelui de întărire (vezi Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire). 3.2. Pronumele nehotărât - adjunct Ca adjunct, pronumele nehotărât se poate lega de centrul nominal prin morfemul de genitiv (cartea oricui, casa fiecăruia, întrebarea tuturor) sau prin prepoziţie (cartea de la cineva, caietul pentru fiecare, felicitarea de la unii). 3.3. Pronumele nehotărât - apoziţie Ca apoziţie, pronumele nehotărât poate apărea pe lângă un substantiv (Un răufăcător, cineva, spărsese uşa.; Un elev, oricare, să vină la mine.; Copiii, fiecare, voiau să ajungă mai repede acolo.) sau ca baze pentru apoziţii (Cineva, un necunoscut, îl lăsase pe prag.; Altcineva, un băiat, să vină la mine.). Pentru toţi vezi supra, 1.2.2, 3.1. Uneori, în îmbinări cvasilocuţionale, cuantificatorii pot intra în relaţii apozitive cu pronume personale propriu-zise sau cu demonstrative: eu unul / unul eu, noi toţi / toţi noi, aceştia toţi / toţi aceştia. Cuantificatorii nedefiniţi se pot combina şi între ei, intrând în relaţii de tip apozitiv (Cineva, oricare, să mă ajute să pun asta pe masă.; Altcineva, oricine, să vină la tablă.; Oricare, fiecare, să încerce pentru el.) sau se pot coordona (Altceva şi altcineva mă interesează.; Cineva şi ceva nu mi-a plăcut.; Altceva şi altcineva mă preocupă acum.). Cuantificatorii nedefiniţi se pot combina şi cu cuantificatori definiţi numerici, formând îmbinări fixe, cvasilocuţionale: toţi trei / *trei toţi, oricare doi / doi oricare, alţii doi / doi alţii. 3.4. Funcţiile sintactice ale pronumelui nehotărât Pronumele nehotărâte pot îndeplini orice funcţie sintactică în cadrul propoziţiei, în limitele compatibilităţilor semantice: subiect (Oricine ar fi interesat 265 de o aşa ofertă.), nume predicativ (Vinovatul ar putea fi oricare dintre ei.), atribut (Părerea fiecăruia contează.; Premiul pentru unul dintre ei este mai mare decât pentru ceilalţi.), complement direct (Căutaţi pe cineva?), complement secundar (M-a rugat ceva.), complement indirect (Pot spune asta oricui.), complement prepoziţional (Te gândeşti la cineva anume?), predicativ suplimentar (L-am găsit altul decât copilul pe care îl lăsasem acasă cu doi ani în urmă.), circumstanţial (Voi ajunge acolo înaintea oricui altcuiva.). In poziţia de complement direct, unii cuantificatori nehotărâţi cu trăsătura semantică [+ Animat] apar obligatoriu fără dublare clitică (cineva, altcineva, oricine, fiecine), alţii cu dublare clitică facultativă în funcţie de gradul de specificitate (toţi ceilalţi). Apare obligatoriu dublat prin clitic pronumele nehotărât tot / toată / toţi / toate; excepţie de la regula dublării obligatorii face forma tot, când este antepusă / postpusă verbului şi are determinări atributive (Tot ce i se dă mănâncă., Mănâncă tot ce i se dă.). în enunţul Mănâncă tot ce i se dă., tot poate fi interpretat şi ca adverb al verbului mănâncă, iar propoziţia relativă ca o completivă directă a verbului mănâncă; ambiguitatea structurală a enunţului ar putea justifica absenţa dublării clitice a lui tot. în poziţia de complement indirect, dublarea clitică a cuantificatorilor (atunci când cuantificatorii respectivi pot apărea în această poziţie) este facultativă, corelată cu gradul de specificitate (Voi cere oricui acelaşi lucru. / li voi cere oricui acelaşi lucru.) (vezi II, Complementul direct, 3.1.2, Complementul indirect, 3.3). 3.5. Comportamentul sintactic al adjectivului pronominal nehotărât Adjectivele pronominale nehotărâte au, în general, poziţie fixă: antepuse substantivului nearticulat (un om, alt om, vreun om, ceva treabă, câtva timp, oricare om, orice om, oricât timp, fiecare om, fiece clipă, cutare om, niscaiva oameni, nişte peşte). Excepţie de la această regulă fac adjectivele pronominale mult, puţin, atât care apar fie antepuse, fie postpuse unui substantiv nearticulat (mult lapte / lapte mult, puţin timp / timp puţin, atâta mâncare / ?mâncare atâta; vezi supra, 2); în mod analog se combină mulţi, puţini, alţi cu alte pronume nehotărâte: mulţi alţii / alţii mulţi, puţini alţii / alţii puţini; mulţi alţii / alţii mulţi. Postpunerea corespunde emfazei. Tot este un cuantificator liber, deci poate apărea atât înaintea nominalului / grupului nominal, cât şi după acesta (toţi oamenii / oamenii toţi; vezi supra, 1.1.2). Când apare în grupuri nominale cu structura centru nominal + adjunct adjectival, adjectivul nehotărât blochează, în general, antepunerea adjectivului; doar un număr mic de adjective calificative se pot antepune (orice om serios / orice serios om; alt om drăguţ / alt drăguţ om; fiecare om conştient / fiecare conştient om; mulţi oameni inteligenţi / mulţi inteligenţi oameni; nişte peşte proaspăt / nişte proaspăt peşte; alt elev neatent / alt neatent elev; orice cameră mare / orice mare cameră; vs orice fată tânără/ orice tânără fată; orice realizare mare / orice mare realizare; fiecare problemă nouă / fiecare nouă problemă). 266 Cuantificatorii nu modifică topica posesivelor, astfel încât posesivele pot apărea atât după substantiv, cât şi înaintea lui (oricare vorbă a ta /oricare a ta vorbă), nu însă înaintea cuantificatorilor (a ta orice vorbă - poetic, arhaic). Cuantificatorii universali stau înaintea demonstrativelor (oricare aceste probleme / * aceste oricare probleme), în timp ce cuantificatorii existenţiali stau după demonstrative (aceste alte probleme / alte aceste probleme). Cuantificatorii cantitativi nedefiniţi stau după demonstrative (aceste multe probleme / ?aceste probleme multe). Cuantificatorii se pot combina şi între ei. Cuantificatorii universali stau înaintea cuantificatorilor existenţiali (orice altă problemă / *altă orice problemă; fiecare alt candidat / alt fiecare candidat). In combinarea cuantificatorilor existenţiali cu cei cantitativi nedefiniţi (mult, puţin), topica se corelează cu diferenţe de ierarhizare a cuantificării: multe [alte probleme] - „alte probleme considerate a fi numeroase" /alte [multe probleme] = „multe probleme considerate a fi de o natură diferită". Cuantificatorii nedefiniţi stau înaintea cuantificatorilor numerici: oricare trei răspunsuri / trei oricare răspunsuri, la fiecare două zile / la două fiecare zile, la fiecare al doilea răspuns / la al doilea fiecare răspuns. 4. COMPORTAMENTUL DISCURSIV AL PRONUMELUI ŞI AL ADJECTIVULUI PRONOMINAL NEHOTĂRÂT Sub aspect referenţial, cuantificatorii se comportă ca deictice (clasa entităţilor cuantificate este identificabilă direct din contextul de comunicare: Dă-mi şi mie câteva! - gest indicând spre alunele aflate pe masă), ca anaforice (clasa entităţilor cuantificate este identificabilă din enunţ: Mănânc alune. Vrei şi tu câteva?) sau ca generice (E ceva putred în Danemarca.). Deşi la nivelul sistemului zonele de semnificaţie ale pronumelor nehotărâte sunt clar delimitate (vezi supra, 1), la nivelul uzului apar devieri contextuale în sistemul sensurilor. Unele pronume le concurează pe altele, vorbitorii manifestând preferinţe contextuale şi / sau individuale pentru anumite forme. Astfel: careva este concurat de cineva (Ştie careva / cineva dintre voi răspunsul la întrebarea mea?); puţin este concurat de ceva (Mai dă-mi puţin / ceva timp de gândire); fiecare este concurat de tot (Fiecare om / tot omul vrea să-i fie bine.); orice poate fi înlocuit cu ceva (Dă-mi o hârtie, ceva /orice.). Comportamentul semantic-referenţial al cuantificatorilor nu este influenţat de statutul gramatical de pronume, respectiv de adjectiv pronominal. Contextul însă, în anumite limite, poate modifica semnificaţia cuantificatorilor; aceştia pot dobândi semnificaţii suplimentare, ataşate sensului nedefinit: semnificaţie demonstrativă (Atâta patimă am şi eu., Atâta aştepta..., Nu s-a mulţumit cu atâta., Atâta tot am avut de spus., Atâta a fost de ajuns ca să-mi dau seama cu cine am de-a face., Am asistat la întrecerea dintre unul şi altul); semnificaţie cumulativă, în combinaţie cu articolul nehotărât (Un altul ne prezintă diapozitive.; Va veni o altă zi mai bună.); semnificaţie emfatică (Eu unul voi vota împotrivă.; Pe mine unul nu mă amestecaţi în chestia asta.; Ion unul nu ştie nimic din toate astea.); semnificaţie 267 superlativă (E ceva de lucru! = „E mult de lucru."; Am atâta de lucru! = „foarte mult"; Voi face asta cu orice preţ! = „preţ foarte mare"; Şi-a dat toată silinţa.; Am toată admiraţia faţă de ei; Se bucură de tot respectul meu (tot + abstracte); Au stat de vorbă ceva! = „timp îndelungat"; Costel ăsta e ceva de speriat!; Cine a mai văzut una ca asta?!); semnificaţie depreciativă (Te-a căutat unul Popescu...; Te-a căutat unul care zicea că-i eşti dator.). în structurile corelative unul... altul I celălalt, fiecare dintre cele două pronume îşi pierde semnificaţia intrinsecă, devenind conectori cu funcţie de organizare a discursului: Am doi copii. Unul este medic, altul este inginer. Pronumele / adjectivele pronominale nehotărâte pot fi parte a unor strategii pragmatice de aproximare, de atenuare a expresiei sau de exagerare, de distanţare ironică de enunţ sau de empatizare cu interlocutorul: A făcut el ceva-ceva, dar nu tot. (aproximare); Am şi eu o oarecare contribuţie la toate astea, (atenuare); E şi el cineva în grupul lui, nu un fitecine.. .(exagerare); Adu şi tu niscaiva conspecte mai vechi, (detaşare ironică); Ai făcut şi tu oarece prostiuţe pe acolo, nu? (empatizare). Ca expresii ale vagului, pronumele nehotărâte pot fi folosite deliberat pentru evitarea unor afirmaţii tranşante; în astfel de contexte, semnificaţii vagi, imprecise dobândesc şi alte pronume (demonstrative), substantive (problemă, chestiune etc), adverbe, verbe lăsate fără complemente sau folosite ca reflexive impersonale: A greşit când nu a fost foarte atent în legătură cu această chestiune. A subestimat, probabil, anumite chestiuni şi nu s-a consultat. Se cam împrumută regulile din istorie şi de la alţii. (EZ, 2004) Unii cuantificatori pot apărea cu valoare neutră: una, alta, cu semnificaţia de „problemă, întâmplare" (Alta acum! Tu mereu eşti nemulţumită!; Să-ţi spun una şi mai şi...; Spunea unul una, altul alta; Din una în alta au ajuns şi la problema banilor.); tot, cu semnificaţia „tot ce se întâmplă, tot ce e de văzut / de auzit / de făcut" (Pereţii sunt subţiri, deci se aude tot de la vecini.; Martorul văzuse tot, deci acum trebuia lichidat.); alte cele cu semnificaţia „lucruri neobişnuite" (A terminat cu fumatul, acum s-a apucat de alte cele.). Unul...altul apar frecvent corelative, cu rol de conectori pragmatici, singuri (Am două motive să nu vin: unul că m-am supărat pe el, altul că nu mă interesează tema conferinţei lui.), în structura unei locuţiuni adverbiale (Pe de o parte, n-am încredere în el, pe de altă parte, am nevoie de el.) sau în structura grupării cvasilocuţionale reciproce (vezi Pronumele reflexiv, 1.4). PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL NEGATIV 1. ASPECTE DEFINITORII Pronumele negativ reprezintă (= evocă) în discurs un ansamblu vid de entităţi (N-a venit nimeni.; N-a zis nimic). Este o clasă cu trei termeni: nimeni, nimic, niciunul. Se realizează numai ca pronume (nimeni, nimic) sau ca pronume (niciunul) şi adjectiv pronominal (niciun). 268 Grigore Iuga îl privi o clipă şi nu răspunse nimic. (L. Rebreanu, Răscoală) Nimeni nu este mai presus de lege. Poate că niciunul, pentru nimic în lume, nu ar fi cerut însă celuilalt să mai rămână. (Camil Petrescu, Ultima noapte) Faţă de pronumele nehotărât, pronumele negativ intră într-un sistem de opoziţii mult mai simplu. Sunt funcţionale opoziţiile: apreciere cantitativă / apreciere calitativă; [+ Animat] / [- Animat]; [+ Separativ] / [- Separativ]. Pe baza acestor opoziţii, zona cuantificării negative se organizează astfel: Apreciere cantitativă Apreciere calitativă Nonsei jarativ Separativ Nimic - Animat + Animat + Uman + / - Animat nimic nimeni niciunul 2. FLEXIUNEA PRONUMELUI ŞI A ADJECTIVULUI PRONOMINAL NEGATIV Membrii clasei pronumelui negativ prezintă diferite grade de variaţie morfologică. NICIUNUL Caz Sing ular Plural Masculin Feminin Masculin Feminin N=Ac niciunul niciuna niciunii niciunele G=D niciunuia niciuneia niciunora Niciunul variază în raport cu genul, numărul şi cazul (primul termen din structură, adverbul nici este invariabil; variază pronumele nehotărât). Are flexiunea specifică mai multor clase de pronume: forme distincte pentru masculin şi feminin (atunci când evocă substantive neutre are la singular formă de masculin, iar la plural, formă de feminin); la G=D apare la plural omonimia formelor de masculin şi feminin. Ca determinant al unui nume la singular, cu care se acordă în gen, număr şi caz, adjectivul pronominal negativ are, faţă de pronume, formă parţial modificată: niciun om nu a venit, nicio fată nu a răspuns, niciunul om nu i-a plăcut, niciunei fete nu i-a spus. Adjectivul pronominal negativ stă întotdeauna înaintea substantivului pe care îl determină, având rol de integrator enunţiativ; în combinaţie cu adjectivul pronominal negativ substantivul apare nearticulat. NIMENI Caz Context unic de singular masculin N=Ac nimeni G=D nimănui Nimeni se actualizează doar în contexte de masculin singular (Nimeni nu a fost văzut. / Nimeni nu a fost văzută. / Nimeni nu au fost văzuţi. / Nimeni nu au fost văzute.), marcând opoziţia N=Ac / G=D prin desinenţa specifică pronumelor 269 -ui şi prin alternanţa fonetică e / ă. La dativ, paralel cu forma flexionară, poate apărea forma analitică (prepoziţia la + nimeni: N-a dat la nimeni nimic). Nu are corespondent adjectival. NIMIC Caz Context unic de singular masculin N=Ac nimic Nimic este invariabil, actualizat în context unic de masculin singular, nominativ - acuzativ (Nimic nu e bun. / Nimic nu e bună. / Nimic nu sunt buni. / * Nimic nu sunt bune.). Nu se realizează ca adjectiv pronominal. Pronumele nimeni, nimic cunosc şi variantele populare, colocviale cu -a invariabil: nimenea, nimănuia, nimica. 3. POSIBILITĂŢILE COMBINATORII ALE PRONUMELUI ŞI ALE ADJECTIVULUI PRONOMINAL NEGATIV Pronumele negativ apare de obicei singur în enunţ, fără determinări (vezi II, Grupul nominal, 3). Impune verbului forma negativă, indiferent de poziţia sintactică pe care o ocupă în enunţ; româna cunoaşte deci fenomenul dublei negaţii (vezi II, Negaţia): Niciunul nu e vinovat. Nimeni nu a înţeles lecţia. Nu-mi pasă de nimic. N-a invitat pe nimeni. Atunci când în enunţ apar şi cuantificatori nehotărâţi, aceştia se transformă în echivalentele negative, dacă se află în domeniul negaţiei; apare deci fenomenul negaţiei multiple: Cineva a înţeles ceva. > Nimeni n-a înţeles nimic. Toţi au avut ceva de spus. > Nimeni n-a avut nimic de spus. Ion a spus ceva. > Ion n-a spus nimic. un fenomen înţeles de toţi > un fenomen neînţeles de nimeni. între pronumele nehotărâte şi pronumele negative se stabilesc următoarele corespondenţe: Pronume nehotărât Pronume negativ CEVA: A cumpărat ceva. NIMIC: N-a cumpărat nimic. CINEVA: Te-a căutat cineva. NIMENI (nonseparativ): Nu te-a căutat nimeni. NICIUNUL (separativ): Afa te-a căutat niciunul. Dacă nu se află în domeniul cuantificatorului negativ, cuantificatorii nehotărâţi rămân neschimbaţi: Cineva a ales ceva. > Din tot ce i s-a oferit, cineva n-a ales nimic. / Nimeni n-a ales ceva util. Toţi au avut ceva de spus. > Cineva n-a avut nimic de spus. Ion a spus ceva nou. > Ion n-a spus ceva nou. un fenomen înţeles de toţi > un fenomen neînţeles de toţi. 270 Astfel, diferenţa dintre Ion n-a spus nimic şi Ion n-a spus ceva („Ion nu a spus nimic'' / „Ion a spus ceva, dar a omis să spună un anumit lucru") se explică prin domeniul negaţiei: domeniu extins la nivelul enunţului, respectiv domeniu restrâns la nivelul predicatului sintactic (Ion n-a spus x, unde x este mulţime vidă / Ion n-a spus x, unde x este mulţime nonvidă). Diferenţa de sens se corelează cu o diferenţă de intonaţie (vezi II, Negaţia). 3.1. Pronumele negativ - centru de grup sintactic Pronumele negativ este însoţit de determinări partitive: Nimic din ce spune nu este adevărat.; Nimeni dintre cei prezenţi nu cunoaşte regulile.; Niciunul dintre participanţii români nu s-a calificat în finale.; Niciunul din trei nu a reuşit această performanţă. Mai rar, pronumele negative pot apărea însoţite şi de determinări: substantiv cu prepoziţie / pronume cu prepoziţie / adverb cu prepoziţie / supin: Nu mă interesează nimic din casă / de la Ion I de la tine I de acolo I de băut.; Niciunul din clasă I de la tine I de acolo nu a rezolvat corect problema. Rar, pronumele negativ este determinat de un genitiv / posesiv: Nu mă interesează nimic al Măriei I al vostru. In limitele compatibilităţii semantice, pronumele negative pot primi determinări adjectivale: Nu am auzit nimic interesant.; Niciunul important nu s-a arătat pe acolo.; N-a venit nimeni cunoscut pe acolo. Acceptă şi determinări propoziţionale: Nimeni care vrea să scape nu ar face aşa ceva., Niciunul care greşeşte nu recunoaşte., Nu s-a întâmplat nimic care să te neliniştească. Pronumele negativ se poate combina cu semiadverbe: absolut nimeni / nimic / niciunul. Construcţiile cu determinări prepoziţionale - cu excepţia celor cu determinări partitive - sunt ambigue, acceptând două interpretări sintactico-semantice. De exemplu, în Nu ne-a dat nimic de la ea., de la ea poate fi interpretat fie ca un complement prepoziţional, determinând verbul a da, fie ca atribut, determinând pronumele negativ nimic. 3.2. Pronumele negativ - adjunct Pronumele negativ poate apărea ca adjunct în grupul nominal legat prin morfemul de genitiv (Nu mă preocupă soarta nimănui.) sau prin prepoziţie (Cadoul de la nimeni nu m-a bucurat cât cadoul de la tine.). 3.3. Funcţiile sintactice ale pronumelui negativ Pronumele negativ poate îndeplini diverse funcţii sintactice: subiect (Nu-l cunoaşte nimeni.), atribut (Ideea niciunuia nu a fost acceptată.), complement direct (Nu-l cunosc pe niciunul), complement secundar (N-a întrebat pe nimeni nimic), complement indirect (N-am spus încă nimănui.), complement prepoziţional (Nu s-a gândit la nimeni şi la nimic), complement predicativ al obiectului (După toate promisiunile, în şedinţă nu l-au numit nimic, nici director, nici director-executiv.), 271 predicativ suplimentar (In şedinţă nu l-au făcut nimic, nici director, nici director-executiv.), circumstanţial (Nu vei ieşi din cameră înaintea nimănui.). Complementul direct realizat prin pronumele nimeni este obligatoriu precedat de prepoziţia pe, dar nedublat prin clitic (N-am văzut pe nimeni. / Nu l-am văzut pe nimeni. / Nu am văzut nimeni). Complementul direct realizat prin pronumele niciunul poate apărea cu sau fără prepoziţia pe, dublat sau nedublat prin clitic (N-am văzut niciunul. / N-am văzut pe niciunul. /Nu l-am văzut pe niciunul.); fără prepoziţia pe apare atunci când referentul are trăsătura [- Uman]; pe apare atunci când referentul la care trimite pronumele negativ are trăsătura [+ Uman]; dublarea clitică se corelează cu trăsăturile [+ Specific], [+ Legat discursiv] (Nu l-am văzut pe niciunul [dintre cei despre care am vorbit].). Nimic nu este dublat prin clitic, nici precedat de prepoziţia pe (Nu mănânc nimic). Regulile sunt aceleaşi şi în situaţii de topică inversă (vezi II, Complementul direct, 3.1.2). Complementul indirect realizat prin pronumele nimeni, niciunul este dublat prin clitic facultativ, în funcţie de gradul în care se manifestă trăsătura [+ Specific], [+ Legat discursiv]: (N-am dat nimănui punctaj maxim. / Nu i-am dat nimănui punctaj maxim.; Nu am dat niciunuia punctaj maxim. / Nu i-am dat niciunuia punctaj maxim.). Regulile sunt aceleaşi şi în situaţii de topică inversă (vezi II, Complementul indirect, 3.3). 3.4. Comportamentul sintactic al adjectivului pronominal negativ Adjectivul pronominal negativ determină substantive: Niciun om zdravăn la minte nu ar face aşa ceva. Rar, adjectivul pronominal negativ este însoţit de altul / alt: Niciun alt copil jiu m-a impresionat mai mult ca acesta. 4. COMPORTAMENTUL DISCURSIV AL PRONUMELUI ŞI AL ADJECTIVELUI PRONOMINAL NEGATIV în unele contexte, pronumele negative capătă semnificaţii particulare, standardizate prin uz. Pentru nimic este una dintre formulele pentru a răspunde atunci când o persoană mulţumeşte cuiva: - Vă mulţumesc de sfat. /- Pentru nimic. Combinaţia aparent contradictorie nimeni altul urmată de un determinant restrictiv marchează surpriza şi / sau emfaza (Nu era nimeni altul decât Dan:). Niciunele este folosit cu valoare neutră, cu semnificaţia de „lucruri, cunoştinţe": N-are de niciunele.; Nu ştie de niciunele. PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL INTEROGATIV 1. ASPECTE DEFINITORII Pronumele interogative reprezintă (= evocă), într-un enunţ interogativ (propoziţie / frază interogativă parţială), o clasă de entităţi ai cărei membri trebuie fixaţi, prin răspuns, de către alocutor: - Cinet cej a citit? - Ion, a citit o poeziej, Mariai a citit o nuvelăj. 272 Pronumele interogative sunt mărci lexicale ale unui tip special de enunţ, anunţul interogativ (vezi II, Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării, 5). Sunt folosite în întrebările parţiale pentru a cere interlocutorului o informaţie legată de identitatea unei entităţi (fiinţă, lucru: cine, ce, care) sau o apreciere cantitativă in legătură cu aceasta [cât, câtă, câţi, câte). Pronumele interogative anticipă referentul care urmează să fie fixat prin răspuns. - Cinei a câştigat concursul? - Ioni ■ Pronumele interogative apar ca termeni accentuaţi în cadrul unor enunţuri cu intonaţie descendentă (vezi II, Organizarea prozodică a enunţului). 1.1. Configuraţia zonei semantice a interogativelor Pronumele interogative au conţinut lexical redus şi abstract: „se pune o întrebare pentru identificarea referenţilor pe care locutorul (pretinde că) nu îi cunoaşte". Pronumele interogative prezintă unele proprietăţi semantice inerente comune :u pronumele nehotărâte în structura cărora intră. Opoziţiile semantice pertinente sunt următoarele: [Calitativ / Cantitativ], [+ / - Animat], [Nonnumărabil / Numărabil], [+ / - Legat discursiv], [Specificare numerică / Ordinea prin numărare] (pentru definirea opoziţiilor vezi Pronumele şi adjectivul pronominal nehotărât, 1.1). Pe baza acestor trăsături semantice, zona interogativelor în română se configurează astfel: Apreciere calitativă Apreciere cantitativă - Legat discursiv + Legat discursiv Nonnumărabil Numărabil i- Animat - Animat + / - Animat Specificare numerică Ordinea prin numărare cine ce care cât, câtă câţi, câte al câtelea, a câta Din cauza rolului de anticipare pe care îl au pronumele interogative, în ciuda specializării semantice, pot apărea neconcordanţe între pronumele interogativ din ntrebare şi trăsăturile semantice ale cuvântului oferit ca răspuns la întrebare ' neconcordanţă între predicţia vorbitorului şi situaţia de fapt): - Cine a căzut? - Cartea. - Ce vezi? - Un copil. Pronumele / adjectivele pronominale interogative au diverse funcţii semantice: identificare (Cine este vinovatul?; La ce film mergem?; Care este problema?), categorizare (Ce este soţul dumneavoastră?), selecţie (Cine vrea să răspundă?; Care dintre voi a rezolvat problema aşa?; Ce ţi-a plăcut mai mult?), definire (Ce este un segment de dreaptă?), apreciere cantitativă nonnumărabilă i Câtă făină se pune la prăjitura asta?; Câtă răbdare îmi trebuie cu tine?), apreciere cantitativă numărabilă (Câţi nasturi îţi lipsesc?). 273 I 1.2. Adjectivul pronominal interogativ Comportamentul pronominal / adjectival al membrilor clasei este diferit: cine cunoaşte doar o realizare pronominală; ce, care, cât, al câtelea au atât realizare pronominală, cât şi adjectivală; locuţiunea interogativă cefei de, doar realizare adjectivală. între actualizările pronominale şi cele adjectivale apar diferenţe morfologice (vezi infra, 2) şi sintactice (vezi infra, 3). în ceea ce priveşte compatibilităţile combinatorii, actualizat ca adjectiv pronominal nehotărât, ce se poate combina atât cu nominale cu trăsătura semantică [+ Uman], cât şi cu nominale cu trăsătura semantică [- Uman]: Ce cărţi ai citit în vacanţă?, Ce prieteni noi ţi-ai făcut anul acesta? 2. FLEXIUNEA PRONUMELUI ŞI A ADJECTIVULUI PRONOMINAL INTEROGATIV Pronumele interogative prezintă diferite grade de variaţie formală: CARE Singular Plural Masculin Feminin Masculin Feminin N=Ac care G=D cărui(a) cărei (a) căror(a) Care prezintă omonimie totală la nominativ = acuzativ (Care a fost premiat?; Care a fost premiată?; Care au fost premiaţi?; Care au fost premiate?). Opoziţia cazuală (nominativ = acuzativ f- genitiv = dativ) este marcată prin desinenţe comune cu ale altor pronume (demonstrative, nehotărâte, negative, relative): -ui, -ei, -or. Comun cu alte pronume este şi tipul de omonimie (nominativ = acuzativ ^ genitiv = dativ, atât la singular, cât şi la plural). în structura formelor de genitiv=dativ intră particula deictică -a atunci când pronumele interogativ este postpus substantivului determinat (Ale cărui cărţi le vrei? / Cărţile căruia le vrei?). în secolul al XlX-lea care avea forme articulate, marcând opoziţia masculin / feminin: carea, carii, carele. CINE Formă unică N=Ac cine G=D cui Cine apare doar în contexte de singular masculin (Cine a fost văzut? / Cine a fost văzută? / Cine au fost văzuţi? / Cine au fost văzute?); poate avea însă în vedere un răspuns implicând un nominal singular sau plural, masculin sau feminin (Ion a fost văzut. / Ioana a fost văzută. /Ion şi Ioana au fost văzuţi. / Ioana şi Măria au fost văzute.). Opoziţia de caz o marchează prin desinenţa specific pronominală (-ui); actualizează omonimia tipic pronominală: nominativ = acuzativ -f genitiv = dativ. CE Formă unică N=Ac ce 274 Ce nu distinge genul şi numărul şi nu se foloseşte în contexte de genitiv şi dativ; în contexte de genitiv se foloseşte rar o construcţie analitică (construcţii prepoziţionale echivalente cu genitivul -a + acuzativ: împotriva a ce te ridici tu acum?) (vezi Prepoziţia). CÂT Singular Plural Masculin Feminin Masculin Feminin N=Ac cât câtă câţi câte G=D - - câtor(a) Cât marchează solidar opoziţiile de număr şi gen prin desinenţe comune cu ale adjectivelor cu patru forme flexionare: 0 I -ă I -i I -e. Opoziţia singular (cât, câtă) I plural (câţi, câte) are o semnificaţie particulară; corespunde opoziţiei semantice entităţi nondiscrete, nonnumărabile / entităţi discrete, numărabile (vezi Substantivul, 4.2). Opoziţiile de caz sunt marcate sintetic la plural printr-o desinenţă specifică pronumelor şi articolelor (-or), în condiţiile omonimiei masculin=feminin. La formele de genitiv=dativ plural postpuse nominalului apare particula -a (Ai câtor copii au lipsit? I Copiii câtora au lipsit? - Copiii a cinci dintre ei au lipsit.). Paralel cu formele sintetice de genitiv-dativ apar şi construcţii analitice: a + acuzativ (pentru genitiv - Casele a câţi oameni au fost distruse de furtună?); la + acuzativ (pentru dativ - La câţi dintre aceştiai s-au dat despăgubiri?). AL CÂTELEA Singular Masculin Feminin N=Ac al câtelea a câta Formele al câtelea, a câta, cu structură analogă cu a numeralelor ordinale (al doi+ lea, a dou+a), sunt specializate pentru întrebări care vizează un constituent actualizat prin numeral ordinal (- A câta a ieşit la concurs? /-A ieşit a doua.). Ca determinanţi ai unor nominale, adjectivele pronominale interogative se acordă, în limitele variabilităţii specifice (vezi infra, 3.2), în gen, număr şi caz cu nominalele determinate: Ce carte cauţi?, Ce cărţi cauţi?, Care copil a făcut asta?, Care copii nu au făcut vaccinul?, Cărui băiat îi lipseşte stiloul?, Cărei fete îi lipseşte stiloul?, Căror fete li s-a promis o recompensă?, Cât lapte bei pe zi?, Câtă miere vrei în ceai?, Câţi oameni sunt acolo?, Câte flori sunt acolo?, Câtor copii le lipsesc cărţile?, La câtă recompensă te aştepţi de la ei?. Adjectivele pronominale interogative au aceeaşi formă cu pronumele corespondente cu excepţia lui care şi câţi; ca adjective interogative acesta se folosesc întotdeauna fără particula -a la formele oblice: Căruia dintre ei i-ai dat notă de trecere? / Cărui student i-ai dat notă de trecere?; Copiii câtora nu au venit? / Câtor copii le-ai dat bomboane ? 275 Locuţiunea adjectivală interogativă cefei de, invariabilă, se foloseşte când se aşteaptă ca răspuns un termen calificativ (adjectiv / substantiv cu prepoziţie) din cadrul unui grup nominal: Ce fel de profesori preferi: exigenţi sau indulgenţi?, Ce fel de persoane cauţi: înalte sau scunde?, Ce fel de cărţi ai cumpărat? De poezii sau de poveşti? Locuţiunea este doar parţial sudată sintactic; astfel se explică posibilitatea de substituire a nominalului din structură cu un sinonim: ce tip de / cărui tip de. Adjectivele pronominale interogative apar întotdeauna antepuse nominalului pe care îl determină, nominalul fiind obligatoriu nearticulat. 3. POSIBILITĂŢILE COMBINATORII ALE PRONUMELUI ŞI ALE ADJECTIVULUI PRONOMINAL INTEROGATIV Din punct de vedere sintactic, pronumele şi adjectivul pronominal interogativ prezintă trăsături combinatorii comune cu celelalte pronume, dar în acelaşi timp prezintă particularităţi specifice, determinate de rolul lor de a marca un enunţ nondeclarativ - propoziţie / frază interogativă parţială (vezi II, Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării, 5). 3.1. Poziţia pronumelui şi a adjectivului interogativ în enunţ Pronumele interogative apar de obicei repoziţionate în raport cu poziţia standard a constituentului interogat, deplasate la începutul propoziţiei interogative. Atunci când constituentul interogat este construit cu prepoziţie, prepoziţia se deplasează obligatoriu împreună cu pronumele interogativ la începutul enunţului interogativ: Ana a pierdut cartea..............Ce a pierdut Ana? Ana l-a văzut pe Ion...............Pe cine a văzut Ana? Este vorba despre ei...............Despre care dintre ei este vorba ? Pronumele interogativ poate rămâne în poziţia constituentului interogat, colocvial-emfatic, marcând atitudinea vorbitorului faţă de enunţ (uimire, dezacord, enervare etc): Ana a pierdut ce ?, Ana a văzut pe cine ?, Este vorba despre cine ?. în cele două tipuri de interogative parţiale cuvântul interogativ este accentuat, curba intonaţională fiind însă diferită: când cuvântul interogativ stă la începutul enunţului, intonaţia este descendentă; când cuvântul interogativ este nedeplasat, intonaţia este ascendentă. în cadrul unor întrebări multiple pot apărea două pronume interogative coordonate: Cine ce a spus? / Cine şi ce a spus?, Cine cu care e prieten?, Cine cu ce a scris?, Cine cât a dat?. Caracterul interogativ al unei fraze se marchează prin deplasarea pronumelui interogativ din subordonată la începutul întregii fraze interogative: Crede că a descoperit „perpetuum mobile"......Ce crede că a descoperit? Vrea să-l pedepsească pe vinovat......................Pe cine vrea să pedepsească? 276 E greu să înveţi la matematică..........................La ce e greu să înveţi? S-a săturat să te ajute la matematică................La ce s-a săturat să te ajute? Constituentul interogat poate fi extras din subordonatele necircumstanţiale subiective, completive directe şi indirecte şi deplasat ca pronume interogativ la începutul frazei interogative; nu poate fi însă extras din interiorul unor circumstanţiale (vezi II, Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării, 5). Eram singură când m-am întâlnit cu Ion..............*Cu cine eram singură când m-am întâlnit? în situaţiile de deplasare a pronumelui interogativ din subordonată la începutul întregii fraze interogative, apare fenomenul împletirii subordonatei cu regenta: pronumele interogativ conferă întregii fraze caracter interogativ şi, în acelaşi timp, îndeplineşte funcţie sintactică în propoziţia subordonată din care a fost deplasat. Astfel, în enunţul La ce crezi că mă gândeam?, la ce este pronume interogativ, conferind frazei caracter interogativ, dar îndeplineşte funcţia sintactică de complement indirect prepoziţional în propoziţia subordonată din care a fost extras {mă gândeam la ceva), (vezi II, Imbricarea) Adjectivul pronominal interogativ se deplasează împreună cu nominalul determinat la începutul propoziţiei / frazei interogative: In ce zi ţi-ar conveni să ne întâlnim?; Pentru care motiv, mă rog, ar trebui refăcut programul?; In câte zile se vor termina pregătirile? în dialog, pronumele interogative pot apărea singure, restul enunţului fiind subînţeles: - Te-a căutat. - Cine? - Doamna Ionescu, din nou. -Ai cumpărat? -Ce? - Ce te-am rugat. Revista. 3.2. Pronumele / adjectivul interogativ în cadrul grupurilor sintactice Pronumele interogative apar de obicei singure, fără determinări (vezi II, Grupul nominal, 3). în situaţiile rare, când pronumele interogative au adjuncţi, aceştia sunt cel mai adesea construcţii partitive {Cine dintre cei de aici te-a necăjii?, Ce din toate astea te-ar interesa?, Care dintre ei e mai bun?, Câte dintre cele de pe masă sunt ale tale?), marcate prin prepoziţiile specifice {dintre, din) sau prin alte prepoziţii care semnalează procese semantice metonimice {Cine de la matematică ar putea participa la întrecerea sportivă?, Care de la fără frecvenţă poate suplini acest post vacant?, Ce de aici te interesează?). O vecinătate specifică interogativelor este adverbul explicativ anume {Ce anume vrei să faci?). Colocvial, pronumele interogative pot fi însoţite de substantive cu valorare de interjecţii: Cine dracu' a ajuns aici înaintea mea?, Ce naiba tot faci acolo?, Care Dumnezeu lipseşte de aici?, Câte păcatele mele mai sunt şi acolo?. 277 Ca adjuncţi, pronumele interogative apar rar, legate prin morfemul de genitiv (Cartea cui lipseşte? / A cui carte lipseşte? - atât antepunerea determinantului, cât şi postpunerea lui fiind posibile). Adjectivele interogative sunt adjuncţi în cadrul grupurilor nominale. 3.3. Funcţiile sintactice ale pronumelui şi ale adjectivului pronominal interogativ Pronumele interogative ocupă poziţii sintactice tipice numelui: subiect (Cine a venit?), atribut (A cui fată mai este şi ea?), complement direct (Pe cine ai văzut?), complement secundar (Ce m-ai rugat tu?), complement indirect (Cui i-ai mai spus?), complement prepoziţional (La ce te gândeşti?), complement de agent (De cine te laşi tu influenţată?), complement predicativ al obiectului (Ce l-au numit în noul guvern?), predicativ suplimentar (Al câtelea a trecut linia de sosire?), circumstanţial (In ce aţi pus cartofa?). Adjectivele pronominale interogative sunt adjuncţi, îndeplinind funcţia sintactică de atribut adjectival. Apariţia la începutul propoziţiei / frazei interogative a pronumelui interogativ cine determină inversiunea subiect-predicat: Cu cine s-a întâlnit Măria? / Cu cine Măria s-a întâlnit? Cine şi ce în poziţia de subiect impun verbului formă de persoana a III-a singular (Cine a venit?, Ce se întâmplă?); Care poate impune forma de persoana a III-a singular (Care a venit?, neliterar şi Care au venit?), de persoana a Il-a singular / plural (Care vii, măi? / Care veniţi cu mine?) sau de persoana I plural (Care ne întâlnim mâine să stăm de vorbă?); structurile cu persoana a III-a sunt literare, celelalte, colocviale. Câţi / Câte poate impune forma de persoana a III-a plural (Câţi au venit?), dar şi de persoana a Il-a plural (Câţi aţi fost acolo?) sau I plural (Câţiplecăm în expediţie?). în poziţia complement direct, pronumele interogative au comportament sintactic neunitar în raport cu dublarea clitică: cine şi ce nu se dublează (Pe cine ai văzut la bâlci?; Ce roman ai citit?), care este obligatoriu dublat (Pe care l-ai văzut acolo?), cât poate apărea atât dublat, cu trăsătura semantică [+ Specific] (Pe câţi i-ai întâlnit acolo?), cât şi nedublat, cu trăsătura semantică [- Specific] (Câţi ai întâlnit acolo?, Câtă mănânci?). In poziţia complement indirect, pronumele interogative se comportă, de asemenea, diferit în raport cu dublarea clitică: cine apare dublat / nedublat, după cum este folosit [+ / - Specific] (Cui i-ai dat cartea? / Cui ai dat cartea?), căruia e obligatoriu dublat (Căruia nu i-a convenit?), cât este dublat / nedublat, după cum este folosit [+ / - Specific] (La câţi le lipsesc cărţile? /La câţi lipsesc cărţile?). 4. COMPORTAMENTUL DISCURSIV AL PRONUMELUI ŞI AL ADJECTIVULUI PRONOMINAL INTEROGATIV Deşi zona semantică a pronumelor / adjectivelor pronominale interogative este bine delimitată (vezi supra, 1.1), în comunicare pot apărea substituiri reciproce 278 între diverse pronume / adjective pronominale interogative sau între pronume interogative şi adverbe interogative, afectând structura enunţului în ansamblu: Cine sunt colegii tăi ele clasă? = Ce colegi de clasă ai?, Cine este acolo? — Care este acolo ?, Ce carne e asta ? = Ce fel de carne e asta ? = De care carne e asta ?, Ce ?! - Cum?!, Care carte? = Ce carte?, în ce loc te duci? = Unde te duci?, De cât timp ai venit?= De când ai venit?, In ce zi /an/ lună a plecat? - Când a plecat?, Cu ce erau îmbrăcate? = In ce erau îmbrăcate? = Cum erau îmbrăcate?, După ce îl cunoşti dacă e fiert? - Cum îl cunoşti dacă e fiert?, De ce ai venit? = La ce ai venit? = Pentru ce ai venit? = Din ce motiv ai venit? - Din ce cauză ai venit?, De ce atâta grabă? = Care-i graba? = Ce atâta grabă? Contextual, pronumele / adjectivele pronominale interogative pot dobândi şi alte semnificaţii. Astfel, ce poate fi: - Element retoric şi emfatic de corectare a unei replici sau de autocorectare, rezultat în urma unei elipse (de ce?), trimiţând la ideea de „situaţie pragmatică modificată", se corelează cu o intonaţie specifică (ce îşi diminuează trăsăturile prozodice, care se deplasează spre celelalte elemente din enunţ): Ce candidat? Alesul nostru! (I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută) - Interjecţie, element parazitic, morfem interogativ nereferenţial, care poate fi omis, marcă a atitudinii afective a locutorului faţă de enunţ, neintegrat sintactic în structura propoziţiei, aşezat obligatoriu la începutul enunţului: Ce? Crezi că are dreptate; este suprimabil şi poate fi substituit cu o interjecţie: Ce? Ion?, Ce? Crezi că are dreptate; marcă exclamativă specifică limbajului oral. - Marcator discursiv tipic dialogal care încheie un enunţ, semnalând sfârşitul replicii respective; comentariu al locutorului asupra propriei replici, invitând alocutorul la un comentariu ulterior; are valoare emfatică: I-am spus să vină şi el, ce? - Termen care intră în componenţa unor elipse convenţionalizate cu diferite funcţii discursive: Şi ce dacă?, Ce mai? Ce poate avea valoare neutră. Folosit singur, el semnalează faptul că vorbitorul nu a înţeles enunţul anterior; este sinonim al interjecţiei poftim, (vezi Interjecţia). - Pune cartea pe masă! - Ce? Nu te aud... în mod sistematic, pronumele / adjectivele interogative pot apărea în enunţuri metalingvistice, când vorbitorul semnalează incapacitatea sa de a identifica referentul (întrebări ecou): - Te-a căutat o doamnă / Ioana / celălalt / al doilea / omul nostru. - Care doamnă / Ioana / celălalt / al doilea / omul nostru ? în această situaţie particulară, interogativul aparţine planului locutorului, iar nominalul din imediata lui vecinătate are statut de nominal citat, aparţinând planului alocutorului. 279 PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL RELATIV 1. ASPECTE DEFINITORII Pronumele relative reprezintă (= evocă) în discurs o entitate şi, simultan, au rolul de conectori interpropoziţionali (Cine a ajuns primul a mâncat tot., Acesta este profesorul despre care ţi-am vorbit.). Prin rolul de conectori în frază, pronumele relative se aseamănă cu conjuncţiile subordonatoare (vezi Conjuncţia) şi cu adverbele relative (vezi Adverbul). In timp ce pronumele este o parte de vorbire flexibilă, conjuncţia şi adverbul sunt părţi de vorbire neflexibile. în timp ce pronumele şi adverbele relative se integrează în structura sintactică a subordonatei îndeplinind diverse funcţii sintactice în cadrul acesteia, conjuncţiile nu au funcţie sintactică. La nivel sintactic, pronumele relative marchează relaţia de subordonare dintre un termen regent şi propoziţia pe care o introduc în frază. (a) Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge. (Proverb) (b) Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face. (Proverb) (c) Ochii care nu se văd se uită. (Proverb) Astfel, în (a) relativul cine subordonează propoziţia subiectivă verbului regent ajunge. în (b) relativul ce subordonează propoziţia completivă directă verbului regent face. în (c) relativul care subordonează propoziţia atributivă substantivului regent ochii. La nivel referenţial, pronumele relative funcţionează fie ca anaforice, raportându-se la un antecedent semantic-referenţial din regentă (ca în (c), unde ochii este antecedentul semantic-referenţial al relativului care), fie ca variabile libere, putând lua orice valoare din domeniul de discurs (ca în (1) şi (2), unde cine, ce nu au antecedent semantic în propoziţiile regente). Atragem deci atenţia asupra distincţiei regent (concept de natură sintactică, regent sintactic) şi antecedent (concept de natură semantic-referenţială, antecedent semantic-referenţial). Orice propoziţie relativă are un regent sintactic, dar numai unele relative au şi un antecedent semantic-referenţial în propoziţia regentă. în funcţie de relaţia dintre regentul sintactic şi antecedentul semantico-referenţial, se disting următoarele situaţii: (a) Regentul sintactic coincide cu antecedentul referenţial (Acesta este norocosul care a tras lozul cel mare. — regent: norocosul; antecedent: norocosul) (propoziţii relative cu antecedent, vezi II, Construcţii cu propoziţii relative) (b) Regentul sintactic nu coincide cu antecedentul referenţial: (Care trage lozul cel mare se îmbogăţeşte. - regent: se îmbogăţeşte; antecedent: nu are) (propoziţii relative libere, fără antecedent, vezi II, Construcţii cu propoziţii relative) 280 Toate pronumele relative pot fi folosite cu sau fără antecedent în regentă, cu excepţia lui cine. în general, cine apare fără antecedent (Cine întârzie mănâncă oasele.); rar, poate avea antecedenţi din clasa cuantificatorilor nedefiniţi, cu care intră în relaţia parte-întreg (Nu mai era nimeni pe cine să întrebe.; Nu mai rămăsese nimeni cui să-i ceară un sfat.). în celelalte situaţii, prezenţa unui antecedent în regentă atrage înlocuirea relativului cine cu relativul care (Musafirul care vine târziu nu mai prinde carne, ci oase.). Ce este puţin folosit în limba actuală cu antecedent, în locul lui fiind preferat care; folosirea lui ce cu antecedent este învechită, poetică, acceptată în limba literară doar pentru evitarea repetiţiei lui care. Omul ce azi cerşeşte pe străzi e un fost campion la box. / Omul care azi cerşeşte pe străzi e un fost campion la box. Asta e cartea ce-o cauţi?/Asta e cartea pe care o cauţi? Folosite fără antecedent în regentă, pronumele relative au deseori un corelativ, pronume demonstrativ sau nehotărât (Cine munceşte mai mult, acela va câştiga.; Ce faci tu singur, asta contează.; Câţi cumperi, atâţia plăteşti.; Câte mi-a cerut, atâtea i-am dat.) Antecedenţii relativelor pot fi: substantive (O păstrez pentru elevul care va obţine cele mai multe puncte.; A venit Măria, care zicea că nici nu mai calcă pe aici); pronume (A ajuns să cerşească tocmai el, care în tinereţe nici măcar nu se împrumuta de la cineva.; Acela despre care spui tu nu este al meu.; Toţi care fac asta vor regreta cândva.; Nimeni care se respectă n-ar face aşa ceva.), pronumele demonstrative semiindependente cel, cea, cei, cele (Cel ce a venit e fratele meu.; Cel care a venit e fratele meu; vezi supra; vezi Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ, 2.3.1); numerale (Sunt doi care n-au scris nimic; Primul despre care ţi-am spus a renunţat între timp.). Uneori, antecedentul relativului este un pronume nehotărât cu ocurenţă obligatorie; în raport cu acesta, propoziţia relativă specifică o proprietate / un grup de proprietăţi atribuită / e pronumelui nehotărât: Dă-i ceva care să-i placă. / *Dă-i care să-i placă. Caută pe cineva care să-l ajute la matematică. / * Caută care să-l ajute la matematică. în limba vorbită este posibilă reluarea antecedentului în subordonată; construcţia este neliterară (vezi şi II, Atributul): Am făcut mai multe reclamaţii, care reclamaţii s-au dovedit inutile. La începutul anului, Ion Iliescu a stat de vorbă cu ei. Care ei s-au arătat nemulţumiţi că nu vor primi, potrivit noii legi în pregătire, o rentă viageră de 110 euro pe lună.....(AC, 2003) 1.1. Configuraţia zonei semantice a relativelor Relativele se organizează pe baza următoarelor trăsături semantice inerente: 281 - Cantitativ + Cantitativ - Legat discursiv + Legat discursiv - Numărabil + Numărabil + Animat - Animat + / - Animat - Ordine + Ordine cine ce care cât, câtă câţi, câte _2___ al câtelea, a câta Popular, arhaic, poetic, ce poate fi folosit şi în raport cu un nominal cu trăsătura semantică [+ Animat] (Alecsandri a fost poetul ce a cântat natura.). Unele pronume relative cunosc o utilizare nehotărâtă în două ipostaze sintactice: (a) fără rol de element de relaţie în frază (Care alerga, care striga, care se bătea cu colegul de bancă...; Spune care ce poate.; Ieşea care de pe unde se ascunsese.), (b) cu rol de element de relaţie în frază (Ce-ar face, tot nu-l întrece.; Spună cine-o spune şi ce-o vrea să spună, eu tot nu mă duc acolo.; Care-o veni, tot nu-i voi deschide.) (vezi Pronumele şi adjectivul pronominal nehotărât). Pronumele relative au inventar parţial comun cu pronumele interogative (vezi Pronumele şi adjectivul pronominal interogativ). în plus, faţă de clasa interogativelor, în clasa relativelor apare pronumele relativ compus ceea ce, pronumele relativ popular de şi unele pronume nehotărâte cu valoare relativă (vezi Pronumele şi adjectivul pronominal nehotărât). Ceea ce are valoare neutră. Apare: (a) în structuri scindate, emfatice (Ceea ce contează acum este să găsim o soluţie.; vezi II, Organizarea focală a enunţului; Construcţii cu propoziţii relative); (b) în propoziţii apozitive, unde are valoare neutră (A întârziat două ore, ceea ce m-a deranjat foarte mult.); (c) rar, în atributive, având ca regent sintactic pronumele nehotărât tot, apare în variaţie liberă cu ce (Tot ceea ce mai contează acum este să găsim o soluţie.). Ceea ce este cult, adesea emfatic. De, popular, este echivalent al lui care, având ca antecedent semantic-referenţial un substantiv din regentă (Fata de-a intrat acum pe poartă este sora lui.). Uneori de apare exclusiv cu rol de element relativ interpropoziţional, vid semantic (Fata de-am venit cu ea este sora Măriei.). în inventarul pronumelor relative sunt uneori incluse, ca pronume compuse, cel ce, cel care. Se observă însă comportamentul morfosintactic independent al celor două componente: l-am spus celui ce a venit, (celui - complement indirect regizat de verbul am spus, cazul dativ; ce - subiect al verbului a venit, cazul nominativ) Am vorbit despre cel ce a venit, (despre cel - complement prepoziţional regizat de verbul am vorbit, cazul acuzativ, cerut de prepoziţie; ce - subiect al verbului a venit, cazul nominativ) M-am întâlnit cu cel ce a venit, (cu cel - complement prepoziţional regizat de verbul m-am întâlnit, cazul acuzativ cerut de prepoziţie; ce - subiect al verbului a venit, cazul nominativ) I-am spus celui care a venit, (celui - complement indirect regizat de verbul am spus, cazul dativ; care - subiect al verbului a venit, cazul nominativ) I-am spus celui pe care l-am văzut, (celui - complement indirect regizat de verbul am spus, cazul dativ; pe care - complement direct regizat de verbul am văzut, cazul acuzativ) 282 I-am întrebat pe cei cu care m-am întâlnit, (pe cei - complement direct regizat de verbul am întrebat, cazul acuzativ; cu care - complement prepoziţional regizat de verbul m-am întâlnit, cazul acuzativ cerut de prepoziţie) De aceea, cel va fi considerat pronume demonstrativ semiindependent (vezi Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ, 2.3.1) urmat de o propoziţie relativă introdusă prin ce I care. Cât (forma de masculin, singular, nominativ=acuzativ) este omonimă cu adverbul relativ cât (vezi Adverbul). Uneori omonimia se dezambiguizează contextual (Bea sirop cât vrea. - pronume substitut al substantivului sirop); alteori opoziţia pronume / adverb se neutralizează (A cumpărat sirop. Bea cât vrea. - cât poate fi interpretat fie ca adverb cantitativ, fie ca pronume). Pronumele nehotărâte compuse cu ori- (oricine, orice, oricare, oricâte) (vezi Pronumele şi adjectivul pronominal nehotărât, 2) pot funcţiona cu valoare relativă: Nu sunt acasă pentru oricine m-ar căuta., Orice spun nu e bine., Ţi-o dau pe oricare o vrei., Iţi dau oricâte îmi ceri. 1.2. Adjectivul pronominal relativ Unele relative se realizează doar ca pronume (cine, ceea ce, de), altele, doar ca adjective pronominale (ce fel de), altele, şi ca pronume, şi ca adjective pronominale (care, ce, cât, al câtelea) (vezi şi Pronumele şi adjectivul pronominal interogativ). Formele adjectivelor relative sunt omonime cu ale pronumelor corespunzătoare: Ce carte vrei, pe aceea poţi s-o iei. (adjectiv pronominal) / Poţi să iei ce vrei. (pronume) Care copil vine, îl trimiţi la mine. (adjectiv pronominal) / // trimiţi la mine pe care vine primul, (pronume) Câte fapte rele faci, toate se întorc într-o zi împotriva ta. (adjectiv pronominal) / Mănâncă fructe câte are. (pronume) Pronumele relative au două forme de genitiv-dativ, diferenţiate în funcţie de poziţia faţă de nominalul determinat (cu particula -a în postpunere, fără particula -a în antepunere - cărţile cărora, ale căror cărţi); adjectivele pronominale relative corespunzătoare sunt omonime cu formele ocurente în antepunere (forme fără particula -a). Adjectivele pronominale relative sunt puţin frecvente şi au topică fixă (apar antepuse nominalului determinat). Cel mai frecvent în antepunere apare adjectivul pronominal ce; celelalte sunt folosite în special ca mijloace sintactice de emfază. 2. FLEXIUNEA PRONUMELUI ŞI A ADJECTIVULUI PRONOMINAL RELATIV Pronumele relative care, cine, ce, cât / al câtelea au aceeaşi morfologie cu pronumele interogative omonime (vezi Pronumele şi adjectivul pronominal 283 interogativ, 2). în ciuda omonimiei formelor interogative şi relative la nivelul sistemului, la nivelul uzului există diferenţe de frecvenţă: care este puţin frecvent ca pronume interogativ, dar foarte frecvent ca relativ; cine este frecvent ca pronume interogativ, dar puţin frecvent ca relativ (vezi II, Construcţii cu propoziţii relative). Ceea ce este invariabil şi apare doar în contexte de masculin singular (Ceea ce e interesant... / Ceea ce sunt interesanţi... / Ceea ce e interesantă... / Ceea ce sunt interesante...). De este invariabil şi apare atât în contexte de masculin singular şi plural (Băiatul de a fost lovit... / Băieţii de au fost loviţi...), cât şi în contexte de feminin singular şi plural (Fata de a fost lovită... / Fetele de au fost lovite...). Flexiunea adjectivelor pronominale relative este aceeaşi cu a adjectivelor pronominale interogative corespunzătoare (vezi Pronumele şi adjectivul pronominal interogativ, 2). 3. POSIBILITĂŢILE COMBINATORII ALE PRONUMELUI ŞI ALE ADJECTIVULUI PRONOMINAL RELATIV Ceea ce individualizează relativele în cadrul sistemului pronominal este comportamentul lor sintactic: pe de o parte, se înscriu în structura propoziţiei subordonate pe care o introduc în frază, îndeplinind o funcţie sintactică în cadrul acesteia, pe de altă parte, marchează un raport de subordonare în cadrul frazei: (a) // voi da răspunsul pe care îl aşteaptă. (b) Voi da cartea cui va aduce primul banii. în (a) relativul pe care introduce în frază o propoziţie atributivă, în cadrul căreia îndeplineşte funcţia sintactică de complement direct; în (b) cui introduce în frază o propoziţie completivă indirectă, în cadrul căreia îndeplineşte funcţia sintactică de subiect (vezi şi II, Construcţii cu propoziţii relative). 3.1. Relativele ca elemente de relaţie în calitate de elemente de relaţie, pronumele relative introduc în frază diverse tipuri de subordonate: subiectivă (Cine sapă groapa altuia cade singur în ea.), predicativă (Va deveni ce şi-a dorit.), atributivă (Locuiesc în casa în care au locuit părinţii mei.), completivă directă (Cheamă-l pe cine ţi-a promis că te ajută.), completivă secundară (M-a sfătuit ce să fac în caz de primejdie.), completivă indirectă (Nu-i dau ciocolată cui mă supără.), completivă prepoziţională (Mă gândesc cu ce să-l păcălesc), completivă de agent (Am fost pedepsită de cine nu mă aşteptam.), predicativă suplimentară (// ştii ce-i poate pielea.), circumstanţială (Mergeam în spatele cui mergea mai repede din grup. etc). Când pronumele relativ introduce în frază o propoziţie atributivă, se realizează un tip special de acord, acordul încrucişat: pronumele relativ se acordă cu nominalul din regentă pe care îl substituie (băiatul în vorbele căruia cred, fata în 284 vorbele căreia cred, băieţii în vorbele cărora cred, fetele în vorbele cărora cred, băiatul în cuvântul căruia cred, fata în cuvântul căreia cred, băieţii în cuvântul cărora cred, băiatul în vorba căruia cred, fata în vorba căreia cred, băieţii în vorba cărora cred, fetele în vorba cărora cred, fetele în cuvântul cărora cred); lexemul al (când apare) se acordă cu nominalul din propoziţia subordonată pe care o introduce relativul {băiatul în ale cărui vorbe cred, fata în ale cărei vorbe cred, băieţii în ale căror vorbe cred, fetele în ale căror vorbe cred, băiatul în al cărui cuvânt cred, fata în al cărei cuvânt cred, băieţii în al căror cuvânt cred, băiatul în a cărui vorbă cred, băieţii în a căror vorbă cred, fetele în a căror vorbă cred, fetele în al căror cuvânt cred). Pronumele relative apar cu statut special în construcţiile relative infinitivale (vezi Forme verbale nepersonale, 2.3.4), formate dintr-un verb (a fi, a avea) + relativ (pronume - cine, ce, care -; adverb) + verb la infinitiv (fără a): N-are ce face., N-am ce spune., Nu-i ce mânca., Nu-i cine mă ajuta., N-am cui mă plânge., N-are al cui fi., N-am cât cere de la el. 3.2. Funcţiile sintactice ale pronumelor şi ale adjectivelor pronominale relative în propoziţiile subordonate pe care le introduc, pronumele relative îndeplinesc diferite funcţii sintactice: subiect (Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face.), nume predicativ (Cine ar fi el, nepedepsit nu va scăpa.), atribut (Locuiau în casa ale cărei ferestre erau mereu închise.), complement direct (Pe care o caută nu o găseşte.), complement indirect (Cui îi spun râde de mine.), complement prepoziţional (De care te rogi mai mult să te ajute, acela nu te ajută.), complement de agent (De cine a fost sfătuită, a fost sfătuită prost.), circumstanţial (Nu e bine în ce ai pus-o, Nu-i convine înaintea cui a vorbit.). în poziţia de subiect, ce permite atât acordul cu persoana a III-a singular, cât şi cu persoana a III-a plural (spre deosebire de pronumele interogativ omonim); care acceptă combinarea cu orice persoană: îmi amintesc de zilele de vară ce au trecut atât de repede. Admiram de la fereastră ziua ce se sfârşea. Oamenii care veneau mă impresionau. Eu, care mă enervez aşa greu, de data asta nu m-am putut abţine. Tu, care înţelegi aşa repede, ai avut de data asta probleme. în poziţia de atribut genitival, pronumele relativ poate apărea atât înaintea substantivului determinat (obligatoriu însoţit de al), cât şi după acesta (fără al). Când apare după substantivul determinat, pronumele relativ care primeşte obligatoriu particula -a (El este omul în ale cărui graţii vrea să intre / în graţiile căruia vrea să intre.). în poziţia de complement direct, cine apare obligatoriu însoţit de prepoziţia-morfem pe, dar nedublat prin clitic (Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti); ce apare facultativ dublat, în funcţie de gradul de specificitate al entităţii evocate 285 prin relativ (Asta este pofta ce-am avut(-o)); care apare obligatoriu însoţit de prepoziţia-morfem pe şi dublat prin clitic (Pe care l-am întrebat a dat din umeri.); câţi/ câte apare fără prepoziţia-morfem pe şi nedublat prin clitic când substituie un nominal cu trăsătura semantică [- Animat] (Câţi [pomi] am cumpărat toţi s-au prins.) sau un nominal cu trăsătura semantică [+ Animat, - Specific] (Câţi am întrebat n-au ştiut să răspundă.), dar este obligatoriu însoţit de prepoziţia-morfem pe, dublat facultativ prin clitic atunci când substituie un nominal cu trăsătura semantică [+ Animat, + Specific] (Pe câţi (i-) am întrebat n-au ştiut să răspundă.). în poziţia de complement indirect, cine apare dublat facultativ, în funcţie de coprezenţa trăsăturii [+ / - Specific] (Cui i-ai dat cărţile nu le merita. / Cui ai dat cărţile nu le merita.); care este obligatoriu dublat prin clitic (Acesta este omul căruia i-ai promis o recompensă.); câţi / câte apare dublat facultativ, în funcţie de coprezenţa trăsăturii [+ / - Specific] (La câţi le-am spus, toţi mi-au dat dreptate / La câţi am spus, toţi mi-au dat dreptate.). 3.3. împletirea subordonatei cu regenta împletirea subordonatei cu regenta este un fenomen sintactic Ia care participă relativele (pronume şi adverbe). în enunţurile modalizate (vezi II, Modalizarea), rolul în frază şi cel în propoziţie apar disociate: relativul introduce în frază propoziţia conţinând modalizatorul / succesiunea de modalizatori, dar îndeplineşte funcţie sintactică în propoziţia subordonată modalizatorului (vezi II, Imbricarea): Acesta este stiloul cu care trebuie I vreau Ipoţi/e bine să scrii. Mi-a spus nişte vorbe pe care nu ştiu cum trebuie să le interpretez. în exemplele anterioare, pronumele relativ introduce în frază propoziţia subordonată atributivă trebuie / vreau / poţi / e bine/ jiu ştiu, dar îndeplineşte funcţie sintactică (circumstanţial instrumental / complement direct) în altă propoziţie decât cea pe care o introduce, şi anume în propoziţia să scrii, respectiv să le interpretez. Propoziţia subordonată modalizatorului poate fi subînţeleasă: Scrie ce trebuie [să scrii]. Forma cazuală a pronumelui relativ se orientează fie după relaţia pe care relativul o stabileşte în propoziţia subordonată, fie după relaţia pe care o stabileşte cu un termen din regentă (vezi şi II, Construcţii cu propoziţii relative). (a) Forma relativului se orientează după relaţia sintactică stabilită în propoziţia pe care o introduce atunci când: - în regentă apare antecedentul relativului: Nu-mi place băiatul cu care eşti prietenă. /Acesta este omul în care am încredere totală. / Dă-o copilului căruia i-a plăcut. - verbul din regentă, în absenţa unui antecedent al relativului, are ca restricţie combinatorie cazul nominativ sau acuzativ neprepoziţional: Nu-mi place [+ N] cu cine eşti prietenă., Am aflat [+ Ac] în care ai tu mai multă încredere., M-a dezamăgit [+ N] cu cine s-a aliat. Nu am [+ Ac] cu ce să scriu. (b) Forma relativului se orientează după relaţia sintactică stabilită cu un termen din regentă atunci când, în absenţa unui antecedent, regentul subordonatei 286 impune o restricţie combinatorie de caz (genitiv sau dativ) sau de prepoziţie (inclusiv prepoziţia-morfem pe specializată pentru complementul direct): L-am întrebat pe cine a venit primul / pe care a răspuns primul, (cazul acuzativ regizat de verbul a întreba, funcţia sintactică subiect în propoziţia subordonată). l-am dat cui mi-a cerut, (cazul dativ regizat de verbul a da, funcţia sintactică de subiect în propoziţia subordonată) M-am gândit la ce vom face în vacanţă, (cazul acuzativ impus de prepoziţia la regizată de verb, funcţia sintactică de complement direct în propoziţia subordonată) Am stat în casa cui ne-a primit, (cazul genitiv rezultat din relaţia din cadrul grupului nominal casa cuiva, funcţia sintactică de subiect în propoziţia subordonată) în concluzie, se poate spune că (i) prezenţa unui antecedent semantico-referenţial orientează relaţia cazuală a pronumelui relativ spre propoziţia relativă; (ii) absenţa unui antecedent semantico-referenţial orientează relaţia cazuală a pronumelui relativ spre propoziţia în care cazul regizat este marcat (genitiv, dativ sau cu grupare cu prepoziţie); (iii) atunci când atât elementul din regentă, cât şi cel din subordonata relativă regizează un caz marcat (un caz oblic sau cu prepoziţie), prezenţa unui substantiv / pronume / pronume semiindependent în regentă este obligatorie, făcând posibilă marcarea cazuală a ambelor elemente: L-am întrebat pe cel Ipe acela cu care am venit în tren. I-am dat celui I aceluia pe care l-am întâlnit primul. Am vorbit despre cel I despre acela pe care l-au pedepsit pe nedrept. Am stat în casa celui I aceluia cu care ne-am înţeles cel mai bine. PRONUMELE ŞI ADJECTIVELE PRONOMINALE HIBRIDE PRONUMELE ŞI ADJECTIVELE PRONOMINALE RELATIV-INTEROGATIVE Pronumele şi adjectivele pronominale relativ-interogative alcătuiesc o clasă distinctă de entităţi care au particularităţi comune atât cu relativele, cât şi cu interogativele. Se deosebesc şi de relative, şi de interogative prin contextul unic în care apar: enunţurile interogative parţiale redate în vorbire indirectă (vezi II, Vorbirea directă şi vorbirea indirectă). Pronumele relativ-interogative evocă în discursul indirect o clasă de entităţi ai cărei membri trebuiau / vor trebui fixaţi, prin răspuns, de către un receptor într-o situaţie de comunicare diferită de cea curentă, având în acelaşi timp şi rolul de conectori sintactici interpropoziţionali (introduc în frază o propoziţie subordonată). Nu mi-a spus cine a fost vinovat. Nu am aflat cine va veni la serbare. 287 Pronumele relativ-interogative au în comun cu pronumele interogative inventarul de termeni, comportamentul morfologic şi semantico-referenţial (vezi Pronumele şi adjectivul pronominal interogativ), dar se deosebesc de pronumele interogative prin dependenţa sintactică de un regent (verb dicendi, adjectiv / substantiv dubitandi, verbe epistemice la forma negativă): Nu mi-a spus cine este vinovatul., l-am pus întrebarea cine este vinovatul., Sunt nelămurită cine este vinovatul, Nu ştiu cine este vinovatul (vezi II, Vorbirea indirectă şi vorbirea indirectă). în timp ce pronumele interogative apar numai în propoziţii principale (independente sau care îşi subordonează alte propoziţii), pronumele relativ-interogative apar numai în propoziţii subordonate. între pronumele interogative şi pronumele relativ-interogative există relaţii discursive cu caracter sistematic, în sensul că un pronume interogativ din vorbirea directă poate deveni pronume relativ-interogativ prin trecerea la vorbirea indirectă şi invers. Pronumele relativ-interogative au în comun cu pronumele relative rolul de conectori sintactici. Se deosebesc însă de relative prin faptul că se integrează exclusiv în propoziţia interogativă subordonată (Am întrebat despre cine vorbeau.), în timp ce pronumele relative pot intra în relaţie atât cu verbul din regentă, în funcţie de care se orientează formal (O dau cui o cere primul.; cui - cazul dativ impus de verbul a da), cât şi cu verbul din subordonata pe care o introduc în frază şi în care îndeplinesc o funcţie sintactică (cui - subiect în subordonată) (vezi Pronumele şi adjectivul pronominal relativ, 3.3). Unii membri din clasa pronumelor relativ-interogative pot funcţiona şi ca adjective pronominale relativ-interogative (Nu mi-a spus câte persoane au fost invitate., N-am aflat care obiecte au fost lăsate acasă). PRONUMELE ŞI ADJECTIVELE PRONOMINALE RELATIV-EXCLAMATIVE O categorie aparte de relative sunt relativele exclamative. Acestea rezultă din trecerea unei propoziţii exclamative din vorbirea directă în vorbirea indirectă (vezi II, Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării, 4, Vorbirea directă şi vorbirea indirectă): Ce copil cuminte! > Toţi se mirau ce copil cuminte este. Pot deveni relativ-exclamative pronumele câte (pronume şi adjectiv pronominal relativ-interogativ: Câte a mai pătimit! > II deplângeau cu toţii câte a mai pătimit.; Câte necazuri a avut! > Toţi vorbeau câte necazuri a avut.), adjectivul pronominal ce (Ce persoană drăguţă! > Toţi o admirau ce persoană drăguţă este.) Adverbul exclamativ ce poate deveni adverb relativ-exclamativ: Ce ciudat te porţi! > Toţi se plâng ce ciudat te porţi. 288 NUMERALUL 1. PRELIMINARII 1.1. Aspecte definitorii Numeralul face parte din clasa semantică a cantitativelor şi reuneşte, în calitatea lui de „expresie a numărului", cuvinte şi grupări de cuvinte cu trăsături morfologice şi sintactice specifice. Cantitativele asociate „ideii de număr", numeralele, se organizează în categorii diferenţiate prin modul particular de a introduce această idee în organizarea discursului. Referirea la un număr precis se realizează lingvistic foarte variat, ceea ce explică eterogenitatea gramaticală a clasei numeralului. Categoria centrală o constituie numeralul cardinal. Celelalte tipuri de unităţi lingvistice incluse în această clasă se organizează formal şi / sau semantic în jurul numeralului cardinal. El este implicat în formarea tuturor subclaselor de numerale care indică, în diverse ipostaze, o cantitate numerică (numeralul colectiv, multiplicativ, fracţionar, distributiv, adverbial), dar şi a celor care indică, prin referire la un anumit număr, poziţia în interiorul unei succesiuni numeric organizate (numeralul ordinal); această particularitate situează numeralul ordinal în afara cantitativelor. Numeralul cardinal reprezintă baza de derivare / compunere (pătrime, împătrit, al patrulea, câteşipatru etc.) sau este component al unor structuri fixate (câte trei, de trei ori, trei cincimi, trei pe / supra cinci etc). Numeralele se organizează în serii paralele ca sinonime ale unor unităţi neologice (ambii, prim, secund, terţ, dublu, triplu etc.) sau colocviale (jumătate, sfert). Referirea la un număr precis poate fi exprimată şi prin unităţi lexicale care formal nu trimit la numeralul cardinal: pereche („colectiv de doi"), duzină („colectiv de doisprezece"), sfert („pătrime"), jumătate („doime") etc. Absenţa referirii la un număr determinat, în sens aritmetic, scoate din clasa numeralelor cantitativele denumite tradiţional numerale nedefinite (mulţi, puţini, câţiva etc. vezi Pronumele şi adjectivul pronominal nehotărât, 1.1.2). 1.2. Caracterizare morfologică Clasa numeralelor este lipsită de omogenitate, cuprinzând atât unităţi flexionare invariabile, cât şi unităţi cu flexiune de tip nominal. 289 Profund eterogenă flexionar este seria cardinalelor, din care fac parte numeroase unităţi invariabile (trei, cinci), dar şi unităţi cu forme distincte de gen (doi, două); cazul este exprimat cel mai adesea prepoziţional. Prin particularităţi morfologice specifice se caracterizează şi numeralul ordinal, variabil în gen (al doilea /a doua). Numeralele fracţionare (doime, treime, zecime) nu se deosebesc flexionar de substantiv, iar cele multiplicative (întreit, însutit) au flexiunea prototipică a adjectivului. 1.3. Caracterizare sintactică Diversele serii de numerale se deosebesc şi în ce priveşte posibilităţile de asociere. în organizarea enunţurilor, numeralele funcţionează ca adjectiv, substitut (pronume), substantiv sau adverb. Comportamentul sintactic diferă de la o serie la alta: numeralul cardinal poate avea valoarea unui adjectiv (două cărţi), a unui substitut (Are de cumpărat mai multe cărţi. Două sunt de matematică.) sau substantiv (doi şi cu trei fac cinci). Ca şi numeralul cardinal, cel colectiv poate avea valoarea unui adjectiv (amândoi copiii) sau a unui substitut (Are doi copii; amândoi sunt elevi.). Numeralul multiplicativ funcţionează preponderent ca adjectiv (eforturi înzecite) sau ca adverb (Cheltuiesc înzecit.), cel fracţionar, numai ca substantiv, cel adverbial, ca adverb (Â refăcut textul de trei ori.). Acest comportament face ca diversele (sub)clase de numerale să nu poată fi atribuite unei „părţi de vorbire" decât în legătură cu un context dat. Statutul gramatical propriu numeralului constră în faptul că numeralul cu valoare adjectivală, pronominală (de substitut), substantivală sau adverbială prezintă unele trăsături specifice. Astfel, numeralul cu valoare adjectivală nu se comportă identic cu un adjectiv propriu-zis, între ele existând diferenţe în modul de manifestare a acordului: spre deosebire de adjectiv, numeralul cardinal impune substantivului regent numărul exprimat lexical, dar se acordă în gen şi caz (cele care prezintă aceste categorii gramaticale) cu substantivul regent. Numeralul fracţionar are flexiune proprie: primul component se comportă ca un numeral, cel de-al doilea, ca un substantiv. Fac excepţie numeralul multiplicativ şi unităţile legate doar semantic de numeralele numerice care se comportă în totalitate ca un adjectiv, acordul cu regentul substantival realizându-se în gen, număr şi caz. O situaţie specială o are numeralul ordinal la care acordul cu substantivul regent se realizează numai în gen. Eterogenitatea gramaticală, variabilitatea (în funcţie de context) a clasei numeralului explică de ce i se contestă calitatea de „parte de vorbire". Ca trăsături specifice, pe lângă sensul de „cantitativ definit", „numeric" şi lipsa de omogenitate morfologică, e de menţionat că, în grupul nominal, numeralul se caracterizează prin constrângeri (restricţii) speciale de construcţie, de topică, de acord, de articulare a substantivului regent. 290 2. NUMERALUL CARDINAL 2.1. Aspecte definitorii Numeralul cardinal exprimă un număr întreg, fără alte detalii legate de această informaţie cantitativă definită (exactă). Este clasa cantitativelor numerice cel mai bine reprezentată, de la care se formează, prin diverse procedee, toate celelalte tipuri de numerale. Caracteristica semantică a numeralelor cardinale derivă din participarea lor la un sistem strict organizat numeric, fiecare unitate a seriei definindu-se numai prin raportare la semnificaţia termenilor direct învecinaţi (unu este mai mic decât doi, doi este mai mare decât unu, dar mai mic decât trei etc). Nucleul seriei îl reprezintă unităţile de bază, care se regăsesc, combinate după reguli stricte, ca elemente componente, în structura celorlalte. Seria poate fi lărgită nelimitat, prin crearea, dacă este nevoie în comunicare, a unor unităţi noi, utilizând procedeele şi unităţile existente. Numeralele cardinale sunt utilizate fie ca adjective (cinci elevi), fie ca substitute (Au venit toţi elevii, dar trei au plecat.), fie ca substantive (Trei plus trei fac şase.). Când este adjectiv, numeralul cardinal participă la organizarea grupului nominal ca determinant al substantivului-centru, cu care se acordă în gen şi caz, atunci când flexiunea o permite: un pom, unui pom; o floare, unei flori; forma de număr a substantivului este impusă de numeral - singular, în asociere cu un /o (un pom, o floare), plural, în cazul celorlalte (trei / cinci / două sute (de) pomi, flori, scaune). Cu valoare de substitut, numeralul cardinal, asemenea pronumelui, îşi completează semnificaţia proprie, preluând, prin raportare la substantivul substituit, şi referinţa acestuia. Ca şi pronumele, numeralul funcţionează anaforic sau cataforic, legându-se de un substantiv exprimat în contextul lingvistic, substantiv care îi împrumută referinţa (şi informaţia de gen): Am analizat situaţia elevilor: douăzeci şi doi au trecut clasa (anaforic). Trei dintre ei / aceştia / elevi au luat premiu (cataforic). Numeralul cardinal este folosit substantival, ca denumire a unui număr (mai ales în limbajul matematic), dar şi cu semnificaţii derivate (zece „nota zece", unsprezece „echipa de fotbal", vezi infra, 2.7.1, 2.7.2). Diferenţele de utilizare nu afectează formal numeralul cardinal. Singura excepţie o constituie capul de serie, care are forme diferite pentru utilizarea ca adjectiv (un/o: un pom, o casă) şi ca substitut sau substantiv (Unu/una a venit., Unu şi cu unu fac doi.). 2.2. Structura morfematică a numeralului cardinal După structura morfematică, numeralele cardinale se grupează în simple şi compuse. 291 Sunt simple numeralele de la unu la zece inclusiv. în acest grup poate fi încadrat zero care, asociat cu un substantiv, exprimă o mulţime vidă (zero cărţi). Numeralele simple pot fi monomorfematice (când sunt invariabile: trei, patru, opt etc.) sau analizabile la nivel morfematic (doi, zece, sută, mie etc.) Sunt compuse numeralele cardinale de la unsprezece în sus, reprezentate prin grupări formate din două sau mai multe numerale, din structura cărora face parte totdeauna cel puţin un numeral simplu între unu şi nouă. Asocierea componentelor se realizează: (a) prin alăturare: treizeci, cinci sute patru, o mie, trei miliarde două sute etc. (b) prin utilizarea unor elemente de relaţie: - prepoziţia spre intră în structura numeralelor dintre zece şi douăzeci: unsprezece, doisprezece..., nouăsprezece; - conjuncţia şi este folosită în asocierea numeralelor dintre douăzeci şi nouăzeci cu un numeral simplu: douăzeci şi cinci, optzeci şi patru etc; - prepoziţia de leagă numeralele de la douăzeci în sus de compusele formate cu mii, milioane, miliarde etc. (care se comportă, din punct de vedere sintactic, ca substantivele, vezi infra, 2.5.1.1.b): trezeci de mii, două sute de milioane (la fel cu treizeci de copii). Numeralul cardinal are o capacitate infinită de combinare a unităţilor seriei, creând numerale compuse complexe, de tipul şaptezeci de milioane două sute treizeci şi cinci de mii opt sute unsprezece. Făcând parte din structura numeralelor compuse, zece, sută, mie, milion, miliard etc. se comportă ca substantivele: capătă desinenţe de plural şi impun numeralului cu care se combină genul: douăzeci, două sute / mii (feminin plural), două milioane / miliarde (neutru plural) etc. Acordul se face şi în interiorul compuselor: opt milioane două sute de mii o sută treizeci. Spre deosebire de acestea, unsprezece (copii, case) este invariabil; variaţia în gen a numeralului doisprezece / douăsprezece e impusă de un termen exterior compusului, cf. doisprezece copii, douăsprezece fete; La concurs participă băieţi - doisprezece şi fete — douăsprezece. Numeralele simple de la unu la zece şi substantivul mie sunt moştenite din latină, sută, milion, miliard, trilion, cvadrilion, cvintilion şi zero sunt împrumutate, iar toate numeralele compuse sunt formate în limba română. 2.3. Raportul scris - vorbit în utilizarea numeralelor cardinale Grafic, numeralele cardinale pot fi reprezentate prin litere (reproducând structura fonică) sau simbolic, prin cifre arabe (1, 3, 15, 100 etc), rar, prin cifre romane. în mod obişnuit, se preferă notaţia literală a numerelor mici. Notaţia cu cifre, generală în limbajul matematic, se întâlneşte şi în domeniul tehnic şi în cel contabil-administrativ, mai ales în notarea numeralelor compuse reprezentând cifre mari, dar şi la indicarea datei (15.08.2002 „15 august 2002"). 292 în limba actuală, mai ales în presa scrisă, devine tot mai frecventă asocierea celor două modalităţi de notare, prin cifre şi litere, a numerelor mari: 13 miliarde de lei (.Adevărul", 2002), 23 de miliarde,... 18 600 miliarde de lei (Rlib, 2002) etc. Compusele între unsprezece şi nouăsprezece şi cele între douăzeci şi nouăzeci se scriu împreună, iar celelalte, separat. Numeralele cardinale apar uneori cu forme modificate (paisprezece, cinsprezece). Variantele se întâlnesc în limba literară sau în vorbirea mai puţin îngrijită, unele acceptate de norme, iar altele nu. Sunt acceptate de limba literară variante rezultate din modificarea, în vorbire şi în scris, a aspectului fonetic al primului component: paisprezece (pentru patrusprezece), şaisprezece (pentru şasesprezece), şaizeci (pentru şasezeci). Modificarea fonetică se explică prin analogie cu numeralele anterioare din serie al căror prim component este monosilabic. De asemenea, numeralele cincisprezece şi cincizeci, apar în realizarea orală sub forma cinsprezece şi cinzeci, modificarea reducând o succesiune de consoane greu de pronunţat. în limba vorbită se întâlnesc şi variante neacceptate de norma literară, dar frecvente în uz, în care numeralele prezintă şi modificări ale părţii finale a compusului, de tipul unşpe, doişpe, cinşpe, ca şi unsprece, doisprece, şaisprece sau chiar şaişpce, unşpce. Alte variante fonetice, frecvente în vorbirea mai puţin îngrijită, dar nefolosite în scris, apar la numeralele compuse cu zeci (component omis complet în varianta scurtată): douăşunu, treiştrei, patruşopt sau chiar paşopt (de la care s-a format derivatul paşoptist), paşcinci, douăjdemii, şaijdemii etc. La numeralele compuse prin alăturare (scrise separat) în care intră ca element component sute, mii, milioane, miliarde, în vorbirea populară şi familiară se introduce aproape regulat conjuncţia şi: opt mii / milioane şi trei sute, o mie şi cinci etc. Lipsa conjuncţiei şi din limba standard se explică atât prin influenţe străine (franceza), cât şi prin scrisul cu cifre. 2.4. Flexiunea numeralului cardinal Sub aspect flexionar, numeralul cardinal reprezintă o clasă eterogenă, cu unele particularităţi care îi conferă o poziţie singulară în cadrul flexiunii nominale. 2.4.1. Caracteristica cea mai generală o reprezintă faptul că numeralele cardinale nu disting flexionar numărul. Sensul de singular sau de plural este inclus în semnificaţia lexicală a numeralului, care impune cuvântului flexibil a cărui cantitate o precizează sau pe care îl substituie o anumită valoare de număr gramatical (singular pentru un(u), plural pentru toate celelalte). Au forme diferite pentru exprimarea opoziţiei de gen cardinalele un(u) / o, una şi doi / două, utilizate ca atare sau făcând parte din compuse: doi, doisprezece (elevi) / două, douăsprezece (eleve) şi toate numeralele compuse cu unu, doi sau doisprezece, când acestea reprezintă componentul final al compusului (treizeci şi unu I doi (de) elevi; o mie cinci sute doisprezece elevi / treizeci şi una I două (de) eleve; o mie cinci sute douăsprezece eleve etc). Face excepţie unsprezece (elevi / eleve) care nu are forme diferite de gen. 293 Flexiune de caz nu are, în sens strict, decât primul numeral din serie, care are forme cazuale, realizate diferit după cum e folosit adjectival sau ca substitut: nominativ şi acuzativ, masculin şi neutru un, feminin o, cu valoare adjectivală, unu, respectiv una ca substitute; genitiv - dativ unui, unuia / unei, uneia. Desinenţele de genitiv - dativ sunt cele ale flexiunii pronominale (vezi Pronumele. Preliminarii, 3), aşa încât flexiunea acestui numeral nu se deosebeşte de flexiunea adjectivului sau a pronumelui nehotărât omonim. Delimitarea dintre un / o numeral, adjectiv pronominal sau articol nedefinit nu se poate realiza decât în context. Sunt numerale numai în cazurile în care, într-o enumerare, se opun altor numerale: Trecu o lună, trecură două, trecură nouă şi împărăteasa făcu un ficior alb ca spuma laptelui. (M. Eminescu, Făt-Frumos). în exprimarea orală, confuzia omonimică este evitată prin accentul sintactic: un, o pot fi accentuate numai când sunt adjective numerale (nu şi adjective pronominale sau articole nedefinite). Numeralul unu se deosebeşte de pronumele omonim prin aceea că nu are plural şi prin scrierea, de obicei, fără -/ {tradiţia menţine însă scrierea cu -/ în îmbinări ca unul şi unul, de unul singur, toţi până la unul). 2.4.2. Numeralele cu valoare substantivală din texte de matematică se folosesc numai cu forma de masculin (unu plus doi, doi minus unu, doi ori trei, patru împărţit la doi). Numeralele cu valoare substantivală formează genitivul şi dativul cu lui (radicalul lui cincisprezece, Numeralul următor lui doi este trei.). Şi numeralele cu valoare substantivală denumind anul, rezultate din elidarea substantivului an, formează genitivul cu lui (In primăvara lui '96 [= anului 1996] („Adevărul", 2002). 2.4.3. De la doi înainte opoziţiile de caz se realizează analitic, prin prepoziţiile a şi la aşezate înaintea numeralului, formând construcţii echivalente cu genitivul, respectiv cu dativul: Restructurarea a nouă societăţi. (Rlib, 2002), Miroase florile-argintii / Si cad o dulce ploaie, / Pe creştetele-a doi copii, / Cu plete lungi, bălaie. (M. Eminescu, Luceafărul), Profesorul a dat note bune la cinci elevi şi note proaste, la doi. Şi în cazul numeralului unu genitiv-dativul poate fi exprimat prepoziţional, când e corelat cu alte numerale: Părerea a unu sau (a) doi vorbitori. Construcţia prepoziţională [a + numeral cardinal + substantiv] se utilizează atât după prepoziţii care cer genitivul: S-a început urmărirea penală împotriva (asupra, contra) a doi infractori periculoşi., cât şi după prepoziţii care cer dativul: Datorită (graţie, mulţumită) a trei prieteni am reuşit să-mi fac o casă. (vezi Prepoziţia, 3.1.1.1.A). 2.4.4. Când numeralele de la doi în sus sunt precedate de pronumele semiindependente cei, cele sau de determinanţi ca aceşti, acei, ceilalţi, alţi, aceştia marchează informaţiile de caz: experienţa celor zece (ani), Am împărţit daruri celor doi copii., Ideea acestor (acelor, celorlalţi, altor) trei studenţi este binevenită., Altor (acestor, acelor, celorlalţi) patru elevi li s-au pus note bune., S-a pronunţat împotriva celor (acestor etc.) doi prieteni. 294 2.4.5. Sută, mie, milion, bilion, miliard se deosebesc de celelalte numerale. Folosite singure, se comportă flexionar ca substantivele: au gen fix (sută, mie -feminin, milion, bilion, miliard - neutru), au forme distincte de număr (sută-sute, mie-mii, milion-milioane etc.) şi exprimă genitivul sintetic, ca orice substantiv, dar la plural şi analitic, ca numeralul: eforturile sutei / sutelor / a sute / a milioane) de oameni; cunosc determinarea: A câştigat milionul (de lei), a pierdut mia. Făcând parte din structura numeralelor compuse (două mii, cinci milioane etc.) se comportă morfologic ca numeralul care le precedă. Spre deosebire de sută, mie numeralul zece are o poziţie specială: este utilizat atât singur (zece, ca şi doi, trei etc), cât şi în compuse. în structura compuselor de tipul unsprezece - nouăsprezece apare invariabil cu forma de singular (cu excepţia lui doisprezece, variabil în gen, vezi supra, 2.4.1), iar în a celor de tipul douăzeci, treizeci, zece participă cu forma de plural. în douăzeci, forma de feminin a primului component este rezultatul acordului cu zece, feminin (celelalte compuse nu pun probleme de acord, pentru că primul component este numeral invariabil). în ce priveşte cazul, zece exprimă valoarea de genitiv-dativ prepoziţional (bursele a zece studenţi; S-au dat premii la z.ece (douăzeci de) studenţi. Pluralul zeci, cu sens numeric neprecizat, exprimă genitiv-dativul atât analitic (ca sute, milioane), cât şi sintetic (ideile a zeci / zecilor de profesori) şi poate fi articulat (zecile, zecilor). Zero nu face parte din structura numeralelor compuse decât grafic: 20, 200. Folosit singur se comportă flexionar ca un substantiv (zero-zerouri, zeroului-zerourilor, zeroul: salarii cu multe zerouri). Când e precedat de un numeral, flexiunea cazuală se realizează analitic: scoaterea a două zerouri / a doi (de) zero. 2.5. Posibilităţile combinatorii ale numeralului cardinal în calitatea sa de component al grupului nominal sau pronominal, în diversele sale ipostaze (de adjectiv, pronume sau substantiv), numeralul cardinal apare atât ca adjunct, cât şi ca centru. 2.5.1. Ca adjunct, numeralul cardinal cu valoare adjectivală precedă substantivul şi are rol de integrator enunţiativ când este unicul determinant (doi copii). în cazul prezenţei mai multor determinanţi, numeralul cardinal nu apare niciodată pe primul loc (poziţie specifică funcţiei de integrator enunţiativ, vezi Clase de cuvinte, 3.3.1), participând, ca orice adjunct, prin informaţia specifică, la precizarea extensiunii referenţiale a substantivului centru: aceşti (cei) doi copii. Numeralele cu forme flexionare se acordă, ca orice adjectiv, cu substantivul regent, dar se deosebesc de celelalte adjective prin faptul că impun acestuia numărul (singular, dacă este un, o, plural de la doi înainte). 2.5.1.1. Participarea ca adjunct a numeralului cardinalul adjectival la organizarea grupului nominal se realizează prin două tipuri de structuri: prin alăturarea de substantivul-centru sau prin prepoziţia de. 295 (a) Structura [numeral cardinal + substantiv] este proprie numeralelor cuprinse între unu şi nouăsprezece şi compuselor cu aceste numerale situate pe ultimul loc: un elev, cinci eleve, o sută treisprezece cărţi, două milioane trei sute opt lei, relaţia dintre cele două componente fiind marcată prin acord. Colocvial, precedat de un alt determinativ, numeralul poate fi postpus substantivului: Cărţile astea trei. în stilul comercial-administrativ, numeralul este adeseori plasat după substantivul-centru, de exemplu în inventarierea unor obiecte: tablouri şapte, vitrine două, scaune zece, In luna lui noiembrie ... Gheorghe Adamachi şi Vasile Ursachi au vândut oi trei sute lui Nechifor Lipan. (M. Sadoveanu, Baltagul). Topica [numeral cardinal + substantiv] este, de obicei, fixă: numeralul precedă substantivul, iar intercalarea unui adjunct adjectival calificativ are conotaţii stilistice (compară: trei buni prieteni şi trei prieteni buni). Structura prin alăturare se întâlneşte şi la zero, cu deosebirea că acesta poate fi atât antepus substantivului-centru, de obicei la plural (zero grade, zero puncte, zero goluri; zero câştig, zero valoare), cât şi postpus - substantivul-centru este la singular (câştig zero, valoare zero, desinenţă zero, întâlnire de gradul zero). (b) Structura [numeral cardinal + prepoziţia de + substantiv] se utilizează când determinantul este un numeral compus de la douăzeci în sus, cu excepţia celor de sub (a): douăzeci de cărţi, o sută treizeci şi doi de copii, un milion trei sute de mii, cinci mii două sute de lei, asocierea numeralului cu substantivul fiind marcată prin prepoziţia de (şi nu prin alăturare - cf. două/cinci cărţi). Sub aspect strict formal, prezenţa prepoziţiei de înaintea substantivului poate fi interpretată ca situând substantivul în raport de subordonare faţă de numeral. Dar ţinând seama de faptul că forma de gen a numeralelor (care cunosc flexiunea) este rezultatul acordului cu substantivul asociat: douăzeci şi unu (doi) de elevi / douăzeci şi una (două) de eleve (la fel ca doi (doisprezece) elevi / două (douăsprezece) eleve), gruparea [numeral + de] poate fi interpretată ca o unitate funcţională, şi anume ca determinant al substantivului. Această interpretare este susţinută şi de acordul în gen al unor determinanţi adjectivali cu substantivul (şi nu cu numeralul), ceea ce conferă statut de centru substantivului: cei (acei I ceilalţi I alţi) trei sute douăzeci de elevi; cele (acele I celelalte I alte) trei sute douăzeci de eleve. în unele cazuri, acordul în gen este impus nu de substantiv, ci de genul numeralului simplu din componenţa numeralului compus, cf. cele 18 miliarde de lei („Adevărul", 2002), alături de cei 20 de miliarde de lei (ibid.). Face excepţie gruparea câteva + sute, mii, milioane, miliarde, exprimând o cifră aproximativă, acordul făcându-se numai cu sute, mii, milioane..., şi nu cu substantivul determinat: câteva sute (mii, milioane, miliarde) de lei (pomi, elevi etc). 296 Avantajul interpretării prepoziţiei de ca fiind grupată cu numeralul antepus (întâlnită şi în alte construcţii ca o astfel de carte, nemaipomenit de destul de vezi Adjectivul, 3.1.1, Adverbul, 3.2.1) este acela de a pune de acord soluţia sintactică de analiză cu cea semantică şi de a unifica modul de interpretare a tuturor numeralelor cardinale plasate înaintea substantivului. Construcţia cu de poate apărea şi la numeralele mai mici de douăzeci când acestea însoţesc substantive „metalingvistice", denumiri ale unor unităţi ale limbii (literă a alfabetului, cifră, cuvânt etc): doi {de) i /trei (de) cinci/ zero etc. Omiterea prepoziţiei de în construcţii cu numerale compuse de tipul celor menţionate sub (b) este tolerată în scris atunci când substantivul este abreviat (25 km, 340 kg, 160 l etc), dar nerecomandabilă în vorbire. în alte contexte, omiterea prepoziţiei, deşi se întâlneşte uneori: evaluată la două miliarde dolari („Adevărul", 2002), 150joburi (ibid.) este nerecomandabilă. în exprimarea cazului, cele două tipuri de structuri se comportă identic: Cumpărarea a două cărţi / Cumpărarea a douăzeci de cărţi, S-au dat burse la cinci elevi /la treizeci de elevi. Prepoziţia de, impusă obligatoriu de o subclasă a numeralului cardinal (pentru legarea acestuia de substantivul-centru) nu e generatoare de grup sintactic ca în cazurile în care numeralul-substitut funcţionează drept centru: Am cumpărat multe cărţi, dintre care trei de poezie., Doi de acolo să vină la tablă, (vezi infra, 2.5.2.1) sau ca adjunct al unui alt substantiv precedat de numeral adjectival: vreme de cinci ani/vârsta de douăzeci de ani (vezi infra, 2.5.1.3). 2.5.1.2. Şi numeralul substitut poate fi adjunct având ca centru un substantiv precedat de un numeral adjectival în construcţii partitive de tipul: Un francez din zece ar fi dispus să plătească. („Adevărul", 2002), doar un loc de muncă din şapte pentru absolvenţii de facultate (ibid.), In societate au rămas să muncească 2 oameni din 100 (ibid.). 2.5.1.3. In calitate de adjunct al unui alt substantiv, grupul nominal alcătuit din [numeral cardinal (+ de) + substantiv] este introdus, de obicei, prin prepoziţia de: timp (vreme) de trei ani, vas de cincisprezece litri, întâlnire de douăzeci de minute, sobor de douăzeci şi cinci de preoţi. Rar, prepoziţia poate fi a (neologic): Colete a cinci / treizeci (de) kg. Când substantivul regent exprimă unităţi de măsură se folosesc structurile: - [verb regent + prepoziţie + numeral + substantiv]: S-a îngrăşat cu două kilograme.; - [substantiv regent + de + numeral adjectival + substantiv]: lungime / lăţime / înălţime / adâncime de doi metri; greutate de cincizeci de kilograme; - [numeral cardinal adjectival + substantiv + substantiv]: doi metri lungime / lăţime / înălţime / adâncime; cincizeci de kilograme greutate. Grupul nominal exprimând măsura poate avea ca centru şi un adjectiv căruia i se subordonează prin de: lung / lat / înalt / adânc de doi metri; greu de douăzeci de kilograme. 297 In construcţii de tipul un număr de douăzeci de copii, o sumă de un milion de lei, o cantitate de cincisprezece kilograme, substantivele un număr de, o sumă/cantitate de sunt redundante. 2.5.1.4. Numeralul cardinal substantiv participă rar în calitate de adjunct în grupul nominal, în: - construcţia cu lui proclitic genitival (Radicalul lui nouă este trei.); - construcţia cu lui proclitic în care numeralul e adjunct al unui adjectiv / participiu cu regim de dativ (valoare atribuită / corespunzătoare lui doisprezece); - construcţia cu prepoziţia din (Radical din nouă este trei.). în grupul verbal, apare construcţia prepoziţională până la (Copilul numără până la zece.). în limbajul sportiv, numeralul corelat cu zero sau cu alt numeral prin prepoziţia la indică scorul unui meci (rezultatul trei la zero, doi la cinci etc). 2.5.2. Ca substitut, numeralul îndeplineşte aceleaşi funcţii sintactice ca substantivul sau pronumele (subiect, complement, circumstanţial): Trei mă ţin, trei mă poartă, cinci mă duc de mă adapă. (Ghicitoare), Vrem ... să trecem la 250 de titluri pe an (la 20 pe lună). (G. Liiceanu, Uşa interzisă), Oşlobanu, care mânca cât şaptespezece, ne cam pusese pe gânduri. (I. Creangă, Amintiri). în poziţia de nume predicativ şi în cea de predicativ suplimentar (Ele au fost două., S-au întors cinci.), determinând verbul, numeralele îşi păstrează calitatea „adjectivală", integrându-se într-o structură ternară (vezi II, Construcţii cu predicativ suplimentar, 2.1). 2.5.2.1. în calitate de centru, numeralul are ca adjuncţi: (a) Construcţii prepoziţionale, formate dintr-o prepoziţie, de obicei partitivă şi: - un substantiv: Din teancul de cărţi am luat una de poezie şi două de proză., Am ales la întâmplare una din străzi. (N. Stănescu, Amintiri din trecut), Deja una dintre însemnări [...] debutează cu o enormă banalitate. (G. Liiceanu, Uşa interzisă), Două dintre cele trei şalupe luxoase au fost accidentate. (Rlib, 2002); - un substantiv „metalingvistic": doi (de) zece, trei (de) şi; - pronume: Au fost mai mulţi candidaţi, dar numai trei dintre ei au reuşit., Doi dintre aceştia au luat premiul al doilea., Trei dintre ai mei au primit menţiuni.; - un numeral (substitut): Potrivit unui sondaj în rândurile medicilor de familie, nouă din zece dau vina [...] pe eniisiunile TV. („Adevărul", 2002), Joacă unsprezece contra zece.; - un adverb: Sunt prea mulţi elevi în clasă: cinci de acolo I de aici să plece. (b) Un adjectiv calificativ postpus, un adjectiv pronominal nehotărât sau adjectivul pronominal semiindependent cei (cele) antepus numeralului centru: Din buchetul de trandafiri am ales doi albi, trei roşii şi patru galbeni., Dintre copiii veniţi în excursie au mai plecat acasă alţi doi., Unul dintre cei doi a adus-o. (N. Stănescu, Amintiri din trecut). Pentru combinaţiile precedate de unele cuvinte neflexibile care exprimă aproximarea numerică vezi infra, 2.6. 298 (c) O propoziţie relativă cu antecedent: Văd încă trei care pleacă., Au mai venit cinci care au predat lucrarea. 2.5.2.2. Numeralul substitut apare şi în combinaţie cu un pronume personal sau demonstrativ, totdeauna antepus. Numeralul se acordă în gen cu pronumele: Ele două sunt mereu împreună., Aceştia trei sunt cei mai buni din clasă, iar acelea două sunt cele mai slabe. 2.5.2.3. Numeralul este centru de grup şi ca substantiv, în două situaţii: în enunţuri matematice cu valoare abstractă şi ca apoziţie în raport cu un substantiv. (a) In domeniul matematicii, numeralele denumesc numerele cu ajutorul cărora se efectuează operaţiile aritmetice: Cinci şi cu / plus cinci fac zece.. Unu înmulţit cu unu este egal (cu) unu., Şase împărţit la doi fac trei., Zece scăzut I minus trei fac şapte. etc. Comportamentul substantival se susţine prin: tipul de referinţă specific substantivului, numeralul (cu referinţă proprie) desemnând un număr din şirul numerelor naturale şi prin gen fix, masculin, trăsătură specifică substantivului; sintactic, participă la un număr limitat de construcţii stereotipe. Exprimarea operaţiilor aritmetice prin structuri în care subiectul este un numeral pune probleme de acord cu predicatul: dacă se foloseşte ca predicat verbul a face, acesta se pune, de obicei, la plural: doi şi cu doi fac patru; dacă se recurge la un predicat nominal (a fi egal cu), acesta se foloseşte la singular: Trei plus doi (este) egal cu cinci., Cinci ori doi (este) egal cu zece., Patru fără (minus) doi (este) egal cu doi. (b) Postpus unui alt substantiv, numeralul are rolul de a preciza prin număr poziţia obiectelor desemnate de substantive sau de a diferenţia obiecte din acelaşi grup (sens propriu numeralului ordinal). Numeralul funcţionează ca denumire prin care se diferenţiază „obiectele" din clasa reprezentată prin substantivul asociat. Procedeul denumirii „numerice" se utilizează în cazul unităţilor de măsură: -a timpului (ore, zile, săptămâni, ani etc): ora 14, anul 2001, Destinul său literar a traversat tragicul veac douăzeci. („Adevărul", 2002); cerinţele mileniului trei (Rlib, 2002); - a distanţei: kilometrul 35, Cartea se deschise la foaia 80. (B. Delavrancea, Hagi Tudose). Denumirea numerică se foloseşte şi în cazul diviziunilor administrative sau militare: Poliţiştii din cadrul secţiei 13 [...] din sectorul 3 („Adevărul", 2002), circa de poliţie 10, regimentul 33; al plasării clădirilor de pe aceeaşi stradă, al etajelor unei clădiri, al camerelor unui hotel, (în unele ţări) al străzilor: strada Panait Cerna, nr. 8, etajul 5, camera 132; al specificării dimensiunii obiectelor de îmbrăcăminte (măsura 36); al „numirii" mijloacelor de locomoţie: maşina 313, tramvaiul 19, troleibuzul 87, trenul 518. De asemenea, prin numere sunt individualizate hotărârile şi decretele guvernamentale şi parlamentare, notele şcolare sau sunt desemnate, de exemplu, persoane al căror nume nu trebuie divulgat (agenţi secreţi, ex.: Agentul 007); numeralul înlocuieşte numele propriu: [Numărul] 9 contraatacă. /Popescu contraatacă. 299 Se constată astfel o tendinţă accentuată de folosire a numeralului cardinal ca echivalent al numeralului ordinal. Substantivul (cel mai adesea comun) antepus numeralului este totdeauna articulat la singular (etajul trei, nota nouă) sau la plural (paginile 324, 329, 450, etajele 8 şi 9, numerele 2, 3, 5, 10 etc. în scris, substantivul poate fi abreviat: pag. 3, et. 40 şi 41; hotărârea nr. 7/29.01.2002 („Adevărul", 2002). Mai rar, substantivul determinat poate fi şi propriu: Dumitriu doi, Nunweiller şase. Numeralul nu se acordă, de obicei, în gen cu substantivul, folosindu-se forma de masculin: nota (pagina) doi I unu, Antena 1 [unu], România 1 [unu]. Uneori apar ezitări: pagina doisprezece, dar şi pagina douăsprezece. în legătură cu indicarea orei, numeralul unu şi compusele cu unu se folosesc la masculin (ora unu I douăzeci şi unu), dar numeralele doi şi compusele cu doi, la feminin (ora două I douăsprezece, douăzeci şi două); utilizarea formei de feminin (ora doisprezece) contravine normei. 2.6. Numeralele cardinale ca expresie a aproximaţiei Utilizate în anumite construcţii, numeralele cardinale pot exprima aproximaţia cantitativă (modală, temporală sau locală) a obiectelor. 2.6.1. Aproximaţia poate fi exprimată prin alăturarea unor numerale vecine în seria cardinalelor: Cinci-şase copii stau lungiţi pe jos., Iau trei-patru lumânări în buzunar. (Camil Petrescu, Ultima noapte), A fost plecat cinci, şase zile. Construcţia permite uneori intercalarea substantivului între numeralele alăturate: Ei, şi ştii, un copil, doi, ai pentru ce trăi. (B. Delavrancea, Hagi Tudose), Primul şoc l-am avut la un an-doi după terminarea facultăţii. (G. Liiceanu, Uşa interzisă). în cazul numeralelor compuse cu sută, mie, milion, primul component se repetă fie înainte, fie după al doilea termen al compusului când este un, o (una) -doi, două (o sută, două; o mie, două; un milion, două; una, două sute / (mii); unu, două milioane); se foloseşte numai antepus când primul component este numeralul de la doi în sus (două, trei mii, cinci, şase milioane). Aproximaţia poate fi exprimată şi prin asocierea numeralelor cardinale cu: - adverbe ca aproximativ, cam, circa, vreo: Blocul să fi avut vreo douăzeci de etaje. (N. Stănescu, Amintiri din trecut), Oraşul are circa (aproximativ) trei sute de mii de locuitori.; - grupări care conţin o prepoziţie (în jur de, pe la, popular, ca la): Au venit în jur de cincisprezece studenţi., Ne-am întors pe la ora douăsprezece., A cumpărat ca la 20 kg de cartofi. Aproximaţia la substantivele numerice reprezentând cantităţi mari se poate reda prin: (a) folosirea formelor de plural zeci, sute, mii, milioane (singure, repetate sau combinate): Ce e amorul? / E un lung prilej pentru durere, / Căci mii de lacrimi nu-i ajung, / Şi tot mai multe cere. (M. Eminescu, Ce e amorul?), Unii încep să citească zeci de cărţi despre oameni celebri. (N. Stănescu, Amintiri din trecut), 300 recuperarea a zeci de milioane de lei (Rlib, 2001), cheltuirea sutelor de milioane de lei (ibid.); sângele a mii şi mii şi milioane de oameni nevinovaţi (G. Liiceanu, Declaraţie de iubire); Valoarea de genitiv analitic se realizează în aceste construcţii cu prepoziţia a, şi nu cu al pronume semiindependent, cu care este, uneori, confundat, ca în: Mentor discret al sute de ziarişti („Adevărul", 2002), în loc de mentor discret a sute de ... (b) asocierea numeralului cu adjectivul pronominal câteva [+ zeci I sute / mii / milioane etc.]: câteva sute de milioane de lei, câteva mii de dolari etc. Acelaşi efect se obţine şi prin repetarea substantivului: Lume, lume, şi iar lume, sute şi sute, mii de oameni (I. Slavici, Mara). O modalitate de indicare neprecizată a numărului este în domeniul matematicii simbolul n (citit en), care a pătruns ca substitut de numeral în limbajul familiar, unde desemnează un număr nedeterminat: Am văzut n muzee (oraşe). 2.6.2. în raport cu o limită indicată prin numeralul cardinal, aproximaţia poate exprima: - inferioritatea faţă de un număr exact, numeralul fiind precedat de adverbul aproape: A slăbit aproape 10 kilograme, de prepoziţii ca spre, sub, până la sau îmbinarea mai puţin de: Preţurile carburanţilor vor creşte cu până la 700 de lei. („Adevărul", 2002), Are spre (sub, până la) douăzeci de ani., Are mai puţin de cincizeci de ani.; - superioritatea, depăşirea unui număr exact, numeralul fiind precedat de prepoziţia peste sau îmbinările de cuvinte mai bine de, mai mult de, nu mai puţin de ori urmat de şi ceva, şi mai bine, şi mai mult: Activitatea de peste 35 de ani la revista „secolului 20". („Adevărul", 2002), Gonea cu peste 100 km/li. (Rlib, 2002), îmi datorezi mai mult de douăzeci de mii de lei., Are patruzeci şi ceva de ani., Totalul se cifrează la nu mai puţin de 700 milioane. („Adevărul", 2002). 2.6.3. Aproximaţia în interiorul unor limite numerice se redă prin: - intercalarea prepoziţiei compuse până la între două numerale: S-au prezentat treizeci până la treizeci şi cinci de candidaţi.; - prepoziţia între + numeral cardinal + conjuncţia şi + numeral cardinal: Au venit între treizeci şi patruzeci de candidaţi. Temperaturile maxime vor fi cuprinse între 6 şi 14 grade., Masa se serveşte între 13 şi 14. Pentru a exprima intervalul de timp se foloseşte şi construcţia cu prepoziţia compusă de la + numeral + (până) la + numeral: de la 11 la 12, de la 15 (până) la 20 septembrie. Procedeul apare frecvent în comunicarea orală; în scris, cele două numerale pot fi separate prin linie de pauză (deschis 10-18, concediu 1-20 septembrie). 2.7. Numeralul cardinal şi clasele lexico-gramaticale Numeralele cardinale pot fi substantivate modificându-şi sensul şi dobândind caracteristici substantivale, ca articularea şi numărul. 301 2.7.1. Folosite singure (nefăcând parte din numeralele compuse) sută, mie, milion, miliard etc. pot fi articulate (suta, nişte miliarde) şi asociate cu alte cantitative (fiecare mie, multe mii etc). Şi numeralele simple cuprinse între 1 şi 10, ca şi cele compuse între 11 şi 19 pot să devină, prin articulare, substantive şi pot avea plural. Ele sunt folosite, de exemplu, pentru a denumi: - notele (în mediul şcolar şi universitar): A luat un nouă (un zece, un trei etc)., I-a trecut şaptele în carnet., Zecii sunt rari.; - cifrele (în enunţurile aritmetice): Ai omis un doi (un zece, un cinci etc.) / doi de doi (de zero, de cinci etc); - monede / bancnote: 1-a dat salariul (numai) în sute Imii.; Sutele I miile pe care le am sunt ieşite din uz. In fotbal se folosesc grupări formate din numeral cardinal + substantivul metri (un şapte metri, un nouă metri, un unsprezece metri); tot în limbajul sportiv unele numerale cardinale substantivate pot denumi o echipă: unsprezecele studenţesc (echipa de fotbal studenţească), cincisprezecele naţional (echipa naţională de rugbi). 2.7.2. în numeroase cazuri, substantivarea este rezultatul omiterii substantivului cu care este asociat sistematic numeralul: A luat [nota] nouă/zece I cinci., Mi-a dat la casierie numai [bancnote] de cinci (sute) I o sută (de mii) I cincizeci de mii., Este [ora] 12., Vine pe [data de] 23., războiul din [anul] 1916; în iulie [anul] 1935, Ciocârlan şi Caty se aflau la Paris. (G. Călinescu, Scrinul negru), Vine cu [trenul] 504., Aştept [autobuzul] 33., Nu călătoresc cu [tramvaiul] 14.. [troleibuzul] 87 nu trece pe aici. etc. Substantivarea se poate realiza şi prin metaforă: a face opturi „figură în formă de opt realizată cu bicicleta, motocicleta, patinele": Puiu, călare pe bicicletă, făcea opturi concentrate pe nisipul aleii. (I. Teodoreanu, La Medeleni). O caracteristică sintactică a numeralelor substantive este folosirea construcţiei complementului direct cu pe: (L-)am omis / adunat / scăzut pe doi I trei cincisprezece etc. 2.7.3. Numeralele, mai ales cele care exprimă unităţi, pot constitui baza unor derivate substantivale cu diverse sufixe: nouar, pătrar, şeptar, septic etc. (la jocul de cărţi), sutar, sutişoară, miiar, miişoară (în limbajul familiar), paşoptism, paşoptist, sutamiist şi verbale parasintetice (înşesit) sau conversiuni (îndoit, întreit). Multe numerale cardinale intră în alcătuirea unor compuse substantivale: trei-fraţi-pătaţi, sânge-de-nouă-fraţi (nume de plante), de-doi (dans ţărănesc), triunghi (calc); nume proprii: Doi Mai; Şaptesate (localităţi), Zece Mese (stradă), Trei Brazi (cabană), Şapteochi, Şaptefraţi (nume de familie) sau adjectivale: trietajat; tricromatit. Numeralele (mai ales unu şi doi) intră în componenţa unor locuţiuni adjectivale: sat vechi, răzăşesc [...] cu gospodari tot unul şi unul (I. Creangă, Amintiri), lână sută la sută, discuţie în doi peri şi adverbiale: Şi nici una, nici două o dată începe a bate în poartă. (I. Creangă, Ivan Turbincă), Noi ştim sută la sută că există date care arată [...] („Adevărul", 2002), a vorbi în doi peri; a o 302 spune scurt pe doi sau locuţiuni verbale: a o ţine una (şi bună), a lua la trei păzeşte, a face pe dracu-n patru, a tăia firu-n patru, a vorbi între patru ochi, a fi cu ochii în patru, a fi între patru scânduri, a ţine de şase, argotic, folosit ca interjecţie: Şase! Vine profesorul!. Numeralul cardinal intră în componenţa tuturor tipurilor de numerale (derivate, compuse sau grupuri fixe). 2.7.4. In terminologia tehnico-ştiinţifică, sunt numeroase substantivele împrumutate analizabile (bicorn, bicromat, triciclu, triclorură, tricorn, trilateral, trilingv) sau formate cu elemente de compunere savante cu sens numeric (centilitru, decalitru, hexametru, kilogram, nonagenar, octogenar, octosilab etc), dar şi elemente de compunere cărora li s-au atribuit, în unele compuse împrumutate, în mod convenţional, sensuri de numerale şi care participă la denumirea unităţilor de măsură foarte mari sau foarte mici: gigacalorie „un miliard de calorii", megacalorie „un milion de calorii", megadină „un milion de dine", megahertz „un milion de hertzi", nanosecundă „a miliarda parte dintr-o secundă", centilitru, miligram, milimetru etc. 3. NUMERALUL ORDINAL 3.1. Aspecte definitorii Spre deosebire de numeralul cardinal, numeralul ordinal nu este un cantitativ, ci indică ordinea, situarea într-o anumită poziţie definită numeric într-o serie. Ordinea se poate referi la succesiunea în spaţiu sau în timp în sens propriu (al doilea student, Elisabeta a doua) sau la o ierarhie valorică (marfă de prima calitate, verişoară de gradul al doilea); uneori, ierarhizarea este convenţională, de exemplu: un cvartet compus din violină primă, secundă, flaut şi violoncel (G. Călinescu, Cronicile optimistului), putând să contrazică ordinea cronologică şi ierarhică (de exemplu, gradul didactic din învăţământul preuniversitar sau din cercetare al doilea este o calificare inferioară gradului întâi). Numeralul ordinal, care are frecvenţa cea mai ridicată după numeralul cardinal, poate avea statut adjectival (Al doilea elev a plecat., Elevul din clasa a treia a plecat.), de substitut (S-au înscris zece concurenţi, dar al zecelea nu s-a mai prezentat.) sau adverbial (Am venit întâi aici.). 3.2. Structura numeralului ordinal 3.2.1. Numeralul ordinal se formează sistematic de la numeralul cardinal precedat de al I a şi urmat de formanţi omonimi cu articolul enclitic, variabil în raport cu genul: masculin / neutru [al + numeral cardinal + -le- + particula deictică -a] - al patrulea; feminin [a + numeral cardinal + -a] - a patra; rolul formanţilor se reduce la exprimarea ideii de ordine şi a opoziţiei de gen. Forma cu -le, fără -a deictic la masculin, se întâlneşte în limba veche şi regional (în Moldova). Limba standard şi-a însuşit forma cu -lea. 303 în cazul numeralelor ordinale din organizarea cărora fac parte numerale cardinale compuse nesudate formantul ordinal enclitic se ataşează la ultimul component: al douăzeci şi unulea /a douăzeci şi una; al zece miilea/a zece mia etc. Izolat, în limba veche, şi regional, se întâlnesc numerale ordinale din seria de la 12 la 19, cu formantul ordinal enclitic aşezat după primul element al compusului: a douăsprezece (Psaltirea Voroneţeană), a cinceasprezece (îndreptarea legii), al şapteleasp rezece (Varlaam, Cazania) / a şapteasprezece (Palia) etc. (şi forma regională înregistrată în Sălişte - Sibiu al şapteleasprezece an). Când numeralele ordinale sunt formate de la cardinale în structura cărora intră prepoziţia de, această prepoziţie se omite înaintea componentului care primeşte formantul ordinal enclitic: al douăzeci miilea, a douăzeci mia, al o mie milioanelea, a o mie milioana etc. La numeralele ordinale formate de la cardinale terminate în consoană se intercalează, din motive fonetice, vocala u înaintea lui -lea: al optulea, al (un) milionulea, al (un) miliardulea. Prezenţa componentului a(l) este obligatorie atât în forma de masculin, cât şi în cea de feminin a numeralului ordinal. în rostirea într-un tempo rapid, când numeralul ordinal este postpus unui substantiv feminin articulat, se contrag, uneori, cei doi a (clasa doua, seria opta etc), fenomen nerecomandabil, care se întâlneşte, uneori, şi în limba scrisă: Compania doua a fost surprinsă în apă. (Camil Petrescu, Ultima noapte), deşi e obligatorie scrierea ambilor a: clasa a treia, seria a opta, compania a doua etc. Ezitări fonetice apar şi în formarea numeralelor ordinale corespunzătoare cardinalelor compuse cu zece, sută/sute, mie/mii, milion /milioane, miliard / miliarde aflate pe ultimul loc. Se spune şi se scrie corect al zecelea (nu al zecilea), a zecea (nu a zecia), al unsprezecelea, a unsprezecea; al douăzecilea (nu al douăzecelea), dar al o sutălea, a (o) suta, al două sutelea, a două suta (nu a două şutea); al o mielea, a (o) mia (nu a miea), al două miilea (nu al două mielea), a două mia (nu a două miia); al (un) milionulea, a milioana, al două milioanelea (nu al două milionelea), a două milioana (nu a două milioanea); al un miliardulea, a miliarda, al două miliardelea, a două miliarda (nu a două miliardea) etc. Şovăielile de acest fel se explică prin raritatea folosirii acestor numerale şi prin faptul că în scris componentul reprezentat prin numeralul cardinal este, de obicei, notat prin cifre. 3.2.2. Numeralele ordinale numerice se pot reda în scris fie integral cu litere (al cincilea), fie cu cifre şi litere: cifra notează numeralul cardinal din structura numeralului ordinal, iar literele, formanţii; specifică numeralului ordinal este notarea cu cifre romane (al II-lea / al IIlea, a Il-a / a 1F). Această notare, uneori fără formanţi (Carol II), se întâlneşte mai ales la numerele mici; în cazul formaţiilor pentru numere mari este din ce în ce mai folosită notarea cu cifre arabe: a 40-a aniversare; al 200.000-lea cumpărător (Rlib, 2002); la tavanul celei de-a 20-a ferestre (N. Stănescu, Amintiri din trecut). 304 3.2.3. Alături de formaţiile derivate de la numeralul cardinal, se folosesc şi întâi(ul),-a, moştenit din latină, prim, secund şi terţ împrumuturi latino-romanice, care se leagă numai semantic de numeral. Tot un numeral ordinal romanic este şi Cvintul, folosit numai în sintagma Carol Cvintul. Numerale ordinale au mai fost, la început, primar (< lat. primarius), păstrat astăzi numai ca adjectiv în construcţiile văr / vară primar(ă) „văr / vară dintâi" şi, popular, cale primară „prima vizită pe care o fac tinerii căsătoriţi părinţilor miresei la câteva zile după nuntă", ţărţ (< lat. tertius) păstrat în anţărţ. Pentru primul termen al seriei, în afară de sinonimele întâi(ul) şi prim(ul) fără legătură cu numeralul ordinal corespunzător există şi al... unulea / a ... una, care apar exclusiv în compuse: Am dat în viaţa mea şase mii de interviuri, al şase mii unulea îl dau pentru „România Liberă" (Rlib, 2002). Seria se continuă cu numeralele formate în limba română (al doilea omonim cu secund, al treilea sinonim cu terţ etc. şi poate fi continuată, practic, la infinit); încheierea este exprimată prin adjectivul ultim(ul) sau locuţiunea cel / cea din urmă, care nu fac parte din sistem, dar indică poziţia finală a unui obiect într-o înşiruire. în numărarea inversă poziţia este indicată şi prin derivatele penultim'ul) şi antepentultim(ul). 3.3. Flexiunea numeralului ordinal Numeralul ordinal prezintă forme deosebite de gen, informaţia de gen exprimându-se simultan prin variaţia celor doi formanţi (vezi supra, 3.2.1): masculin şi neutru al cincilea, feminin a cincea. Prim şi întâi au un comportament morfologic identic cu al substantivului sau al adjectivului, adică pot primi morfemele de determinare, de gen, număr şi caz; ca adjective, pot fi antepuse sau postpuse substantivului regent (vezi infra, 3.4.1.2). Numerale ordinale derivate de la o sută, o mie îşi păstrează forma şi la masculin (al o sutălea, al o mielea); la forma de feminin (a o suta, a o mia), o poate fi omis (a suta, a mia). La ordinalele corespunzătoare lui un milion, un miliard menţinerea lui un I o este facultativă la masculin - neutru (al un milionulea / al milionulea, al un miliardulea / al miliardulea), dar imposibilă la feminin (a milioana, a miliarda, dar nu * a o milioana, *a o miliarda). în limba contemporană, forma de gen a numeralului ordinalul este impusă de acordul cu substantivul: al doilea etaj, a doua uşă. Lipsa de acord în gen al numeralului ordinal cu substantivul feminin regent, nume de rudenie, se întâlneşte popular în construcţii ca mamă de-al doilea „mamă vitregă", nevastă de-al doilea, alături de mamă de-a doua, nevastă de-a doua. învechit şi regional, forma de masculin a numeralului apare şi atunci când are ca regent alte substantive feminine (al noaolea carte (Biblia, 1688), O al doilea pânză se pune asemine la jumătatea drumului şi o al treilea pe pragul portiţei (HEM, apud Carabulea 1980). 305 Numeralul ordinal nu marchează flexionar numărul şi cazul. în limba standard, aceste deficienţe flexionare sunt suplinite de asocierea pronumelui semiindependent cel legat de numeralul ordinal prin prepoziţia ele: cel de al treilea, cea de a treia. Construcţia cu cel / cea + prep. de + numeral ordinal cunoaşte, pentru secvenţa de + al / a, două variante de scriere, ambele corecte: fără cratimă -cel de al treilea (student) / cea de a treia (studentă) -, care reflectă pronunţarea într-un tempo lent şi într-un registru cultivat, şi cu cratimă - cel de-al treilea (student) / cea de-a treia (studentă) -, care reflectă pronunţarea contrasă specifică unui tempo rapid. Popular, se întâlneşte şi construcţia fără prepoziţia de: Puse tainiţele şi desagii pe cai şi, legându-i frumuşel cu căpăstrul [...} pe cel de-al treilea de coada celui al doilea, pe cel de-al patrulea de coada celui al treilea, cum îi leagă muntenii, a zis [...]. (I. Creangă, Amintiri). Cel îşi schimbă forma după număr, gen şi caz, în timp ce numeralul ordinal variază doar ca gen: sg.: N-Ac cel de(-)al treilea / cea de(-)a treia; G-D celui de(-)al treilea / celei de(-)a treia; pl. (rar, popular): N-Ac cei / cele de(-)al treilea, G-D celor de(-)al treilea; cel al doilea /cea a doua, celui al doilea /celei a doua etc. 3.4. Posibilităţile combinatorii ale numeralului ordinal 3.4.1. Ca adjunct, dependent sintactic de un substantiv regent, numeralul ordinal are statut adjectival exprimând o determinare calitativă care derivă din poziţia (definită numeric) într-o serie. 3.4.1.1. Numeralul ordinal are, de obicei, ca regent un substantiv faţă de care poate fi antepus sau postpus. Ca trăsătură caracteristică este acordul în gen al numeralului ordinal cu regentul, iar ca restricţii, articularea sau nearticularea substantivului în funcţie de topica numeralului ordinal (elevul al treilea, eleva a treia I al treilea elev, a treia elevă). Ca determinant, numeralul ordinal aşezat înaintea substantivului regent (nearticulat) are rol de integrator enunţiativ (vezi Clase de cuvinte, 3.3.1): al doilea student, a doua studentă. între numeralul ordinal şi substantivul regent se pot intercala alte determinative: al treilea mare spectacol. în prezenţa unui alt determinant (de obicei articol nehotărât sau adjectiv demonstrativ), care ocupă primul loc, numeralul ordinal participă, ca orice adjunct, cu semnificaţia proprie la precizarea extensiunii referenţiale (vezi Clase de cuvinte, 3.4.2): Este, practic, o a doua şansă oferită de actualul guvern. („Adevărul", 2002), Se află în căutarea unei a patra fete. (ibid.), acest I celălalt al doilea elev. Când numeralul ordinal este postpus, centrul poate fi un substantiv comun, totdeauna articulat, sau propriu: clasa a şaptea, etajul al patrulea, Carol al doilea, Hen rical patrulea. 3.4.1.2. în grupul pronominal, numeralul ordinal poate avea ca regent un pronume demonstrativ, plasat totdeauna înaintea numeralului: acest(a) / acel(a) al doilea (elev) sau, frecvent, pronumele semiindependent cel, de care numeralul 306 ordinal este legat prin prepoziţia de: cel de al doilea (elev), rezultatul celui de al doilea (elev), li dau celui de al doilea (elev). Cel şi numeralul ordinal alcătuiesc o grupare indisociabilă: cel, ca pronume semiindependent, nu poate apărea singur (vezi Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ, 2.3.1), iar numeralul ordinal fiind flexionar invariabil, raporturile cazuale se exprimă prin formele pronumelui semiindependent. Numeralul ordinal se poate asocia şi cu fiecare (fiecare al doilea elev, fiecare a patra eleva). Ordinalele întâi(ul) şi primul, utilizate ca adjuncţi, au un comportament diferit de al celor formate de la numeralele cardinale. Numeralul ordinal întâi, plasat înaintea substantivului regent, primeşte morfeme de determinare, de gen, număr şi caz: întâiul vorbitor (întâiului ~, întâii ~, întâilor ~), întâia întâlnire (întâile ~, întâilor ~). Când se află după substantivul feminin regent, întâi este în variaţie liberă cu întâia: clasa întâi/întâia (cf. DOOM2). Regionalismele întâi, întâie trebuie evitate, chiar dacă apar uneori, nu numai în vorbire, dar şi în scris: în săptămâna întâie a lunii dechemvrie, Măria-Sa Matiaş stătu la Roman. (M. Sadoveanu, Fraţii Jderi). Numeralul întâi precedat de prepoziţia de a dat naştere, prin aglutinare, variantei dintâi; folosită singură apare numai în postpunere: iubirea dintâi; asociată cu cel, cea, nu cunoaşte restricţii de topică: cel dintâi cuvânt / cuvântul cel dintâi; cea dintâi iubire / iubirea cea dintâi. Prim(ul) are, morfologic şi sintactic, statut de adjectiv: prim(ul), prima, primi(i), prime(le), G-D primului, primei, primelor. Cu valoare adjectivală, prim se foloseşte mai ales în compunere şi, mai rar, în construcţii libere. In compuse analizabile (cu excepţia lui primăvară, sudat, moştenit din latină), norma literară actuală cere scrierea cu cratimă a formaţilor cu prim antepus; prim se comportă diferit, în funcţie de gradul de sudură, formând, de obicei, cu substantivul o unitate morfologică, în flexiunea căreia mărcile de gen, număr, caz şi determinare se ataşează celui de-al doilea component, substantivul postpus, şi, mai rar, primului component (cf. DOOM2): primă-doamnă, prim-balerin, prim-balerină, prim-ministru, prim-plan, prim-pretor, prim-procuror, prim-secretar, prim-solist, prim-solistă, prim-vicepreşedinte, prim-viceprim-ministru, viceprim-ministru. în construcţii libere, prim(ă), ca orice adjectiv, poate fi aşezat înainte sau după substantivul regent. Antepus, poate fi precedat de articol nehotărât, de un adjectiv demonstrativ etc. (o primă întâlnire, un prim ajutor, acest prim contact), poate apărea în construcţii prepoziţionale (de prim ordin / rang; de primă necesitate) sau articulat enclitic: Focul a apărut astfel, când singurătatea primului om s-a lovit de prima întrebare, N. Stănescu, Amintiri din trecut). Postpus substantivului regent, prim se foloseşte mai rar: capitol prim, secretar prim, june(le) prim, vioară primă. Dintre celelalte neologisme exprimând ordinea, apar ca adjuncţi în grupul nominal: secund, numai postpus (şi opus, de obicei, lui prim): comandant'ul) secund, vioară secundă, repriza secundă (în sport), şi terţ, numai antepus: partizanul unei terţe teorii, o terţă persoană. 307 Rar, se întâlneşte secund antepus, articulat: între prima şi secunda linie (B. P. Hasdeu, lon-Vodă). 3.4.2. Ca substitut, numeralul ordinal poate avea diverse funcţii sintactice ca şi numeralul cardinal: S-au înscris cinci concurenţi, dar al cincilea nu s-a prezentat., Ioana a dat două examene: pe primul l-a luat cu nota zece, pe al doilea cu nota nouă., Toate informaţiile i s-au dat primului., A procedat asemenea primului, etc. Ca nume predicativ şi ca predicativ suplimentar (Petre este al doilea (din clasă)., El s-a întors primul.), determinând verbul, numeralul ordinal, ca şi cel cardinal, îşi păstrează valoarea „adjectivală", integrându-se într-o srtuctură ternară. în calitate de centru, numeralul ordinal poate avea ca adjuncţi o construcţie prepoziţională sau o propoziţie relativă. Construcţia prepoziţională poate fi formată din substantiv sau pronume precedat de una din prepoziţiile dintre, între, din, de lângă: Primul / al doilea dintre candidaţi a luat premiul., A ajuns al cincilea între candidaţi., Este a treia din clasă (faţă, spate)/de lângă perete., Măria a reuşit a treia dintre toţi I ei Iaceştia., Al doilea de lângă tine a plecat. Adjunctul poate fi şi un numeral cardinal (substitut), precedat de din: A reuşit a doua din zece (candidaţi), sau un adverb precedat de prepoziţia de: A treia de acolo I aici să iasă la tablă. Adjunctul propoziţional relativ este introdus, de regulă, prin care: Este al şaptelea care a plecat. 3.5. Utilizări speciale ale numeralului ordinal 3.5.1. Numeralele ordinale pot avea, în anumite construcţii, sensuri speciale. Astfel, întâi, neînsoţit de un substantiv, indică „ziua întâi" a fiecărei luni: Salariile se primesc la întâi. Întâi şi prima se asociază cu valoarea de superlativ în construcţii ca: o stofă clasa întâi „de primă calitate, foarte bună", masticăprima (I.L. Caragiale, Justiţie), grâu prima (DLR) „de prima calitate". A doua, în construcţia intrarea pe uşa a doua are şi sensul de „cealaltă", când o clădire are numai două intrări. 3.5.2. în limba română contemporană, se constată o puternică tendinţă de înlocuire a numeralelor ordinale cu numeralele cardinale. Această situaţie se întâlneşte, sporadic, şi în limba veche, în texte religioase din aceeaşi perioadă alternând uneori numeralele cardinale cu numeralele ordinale: cântarea 9 (Psaltirea) I a noua (Coresi, apud Carabulea 1980). Fenomenul a căpătat o largă răspândire în combinaţie cu anumite substantive postpuse (vezi supra, 2.5.2.3.b) şi apare cu preponderenţă în anumite registre ale limbii (în limbajul familiar, tehnic şi publicistic). Asemenea construcţii se explică prin tendinţa de a scoate în relief numărul, poziţia în serie, dar şi prin dorinţa de economie: numeralele ordinale fiind mai lungi sunt înlocuite prin cardinale. Singurele numerale ordinale care se 308 păstrează în mod consecvent sunt cele cuprinse în numele de suverani (Carol întâi, Henric al VIIIle", Elisabeta a doua etc), în denumirea unor războaie mondiale (Primul, al Doilea Război Mondial), a claselor şcolare (clasa întâi, clasa a XII-a etc). Pentru indicarea primei zile a fiecărei luni se foloseşte totdeauna numeralul ordinal, dar se continuă cu cele cardinale (întâi ianuarie, întâi septembrie, dar trei ianuarie, cinci septembrie etc). în enumerare, continuarea se poate face fie cu numerale ordinale, fie cele cu cardinale (anul întâi, anul al doilea ... / anul doi, anul trei). în numeroase cazuri, uzul ezită între cele două variante (etajul întâi, al doilea, al patrulea etc, dar şi etajul unu, doi, patru etc, volumul întâi, al doilea dar şi volumul unu, doi (grafic I, II, III, IV), pagina întâi, dar şi pagina unu, secolul al XX-lea şi secolul XX120). în româna actuală există o preferinţă pentru folosirea numeralelor cardinale mai ales când sunt cifre mari (pagina 1205, kilometrul 503, etajul 120 etc). 3.6. Numeralul ordinal şi clasele lexico-gramaticale Relaţia numeralului ordinal cu diferite părţi de vorbire este destul de restrânsă şi cuprinde numai numeralele întâi şi prim. Întâi constituie baza de derivare a substantivului întâietate şi poate fi convertit în adverb (în construcţiile în care determină un verb): întâi munceşte, apoi se plimbă. Prim este component al unor substantive compuse din limba standard, ca prim-ministru (vezi supra, 3.4.1.2), mai rar din limba populară: prima-iubire / primul-amor „plantă numită şi cunună albă" (în DLR) sau apare în cuvinte compuse analizabile, fie moştenite (primăvară), fie împrumutate (primadonă). Primă face parte din locuţiuni adjectivale şi adverbiale: melodie în primă audiţie; A prezentat, în primă audiţie, o compoziţie.). Numeralele ordinale pot intra în componenţa unor numerale adverbiale: în primul rând, în al doilea rând, pentru prima I întâia oară/ dată (vezi infra, 8.2). 4. NUMERALUL COLECTIV 4.1. Aspecte definitorii Numeralul colectiv, reprezentat printr-un număr foarte limitat de unităţi, exprimă, sub forma unui ansamblu, o cantitate numerică dată. El poate fi utilizat fie ca adjectiv făcând parte dintr-un grup nominal (Au venit amândoi copiii.), fie ca substitut (Au venit amândoi). 4.2. Structura numeralului colectiv Din seria numeralelor colective fac parte unităţi analizabile cuprinzând un numeral cardinal în diferite construcţii; singurul cu structură neanalizabilă şi care nu are legătură cu un numeral cardinal este neologicul ambii (ambele). 309 Pentru „colectiv de doi" se folosesc amândoi (amândouă) şi ambii (ambele). între cele două sinonime există deosebiri de natură gramaticală şi stilistică: ambii (ambele) este întotdeauna articulat enclitic, precedă substantivul determinat şi se foloseşte mai ales în limbajul cultivat; amândoi, de uz general, nu se articulează, poate sta înainte şi după substantiv şi este general utilizat. Elementul amân- din amândoi provine din latinescul ambo „amândoi"; numeralul doi s-a adăugat pleonastic. Pierderea sensului etimologic şi păstrarea numai a valorii colective explică apariţia unor formaţii ca amăntrei, amânpatru, folosite regional sau în limbajul familiar. Fiind singurul numeral colectiv cu structură numerică netransparentă, ambii (ambele) se foloseşte uneori greşit în construcţii pleonastice sub raport semantic, ca ambele două chestiuni, cât şi în construcţia contradictorie, de obicei glumeaţă, ambele trei chestiuni (în Avram 1997). Pentru „colectiv de trei" sau „mai mare de trei" există, de asemenea, formaţii sinonime, folosite însă în registre diferite. Astfel, pentru cele alcătuite cu un numeral cardinal exprimând un număr mai mic, de obicei sub zece, se folosesc componentele tus- (provenit din toţi) şi câteşi- (formă compusă din câte + şi), ambele antepuse numeralului, formând un compus sudat: tustrei, tuscinci, câteşitrei, câteşipatru etc. Spre deosebire de formele în câteşi-, cele cu tus- sunt populare sau familiare. Popular se foloseşte şi câte (câte trei fraţii, câte patru fetele). Omonimia dintre numeralul colectiv şi cel distributiv (vezi infra 4.4.1) se rezolvă în context: numeralul colectiv se asociază numai cu un substantiv articulat hotărât (Au venit câte trei copiii), iar cel distributiv, numai cu substantiv nearticulat (Au venit câte trei copii). De la trei înainte, se folosesc, de asemenea, construcţiile formate dintr-un cardinal precedat de adjectivul pronominal toţi (toate): toţi (toate) trei, toţi (toate) cincisprezece, toţi (toate) o sută treisprezece etc. Numeralele colective se apropie semantic de substantivele colective, cele mai multe neologice, care denumesc, de obicei, grupuri cuprinzând un anumit număr de obiecte sau de persoane: pereche, cuplu [2], duzină [12], chenzină [„salariu pe 15 zile, perioada de timp dintre o chenzină şi alta"]; duet, terţet, triolet, cvintet (în muzică), catren, terţină (în versificaţie), tripletă (în sport), troică, treime (omonim cu numeralul fracţionar), în construcţia Sfânta Treime sau într-un citat ca Despre această treime [Trahanache, Farfuridi, Brânzovenescu], Trahanache zice: „Noi suntem stâlpii puterii". (C. Dobrogeanu Gherea, Studii critice). Substantivul pereche desemnează frecvent „două obiecte de acelaşi fel întrebuinţându-se numai împreună" (o pereche de ghete) sau „un obiect format din două părţi identice şi simetrice" (o pereche de ochelari I pantaloni); semnificaţia „(grup) de doi" apare mai rar în construcţii ca: Doi amici ai mei sunt proprietari, fiecare a câte o pereche de case în aceeaşi stradă. (I.L. Caragiale, Notiţe critice), A fost odată o pereche de oameni. (P. Ispirescu, Făt-Frumos cel rătăcit), I-a tras o pereche de palme. 310 4.3. Flexiunea numeralului colectiv Numeralele colective, ca şi cele cardinale, nu au forme distincte de număr. 4.3.1. Au forme deosebite de gen colectivele amândoi (masculin) / amândouă (feminin şi neutru), ambii (masculin) / ambele (feminin şi neutru), tustrei, câteşitrei (masculin) / tustrele, câteşitrele (feminin şi neutru), toţi trei (masculin) / toate trele (feminin şi neutru): Trei aceste leacuri sunt / Sufletului pe pământ. / Tu să-ncerci cu toate-trele (G. Coşbuc, Cântece). în cazul celelorlalte numerale colective, opoziţia de gen este marcată prin formele adjectivale toţi (toate): toţi şapte / doisprezece / treizeci elevii (masculin), toate şapte / douăsprezece / treizeci elevele, scaunele (feminin şi neutru). Regional, în Muntenia, este cunoscută şi varianta amăndouăle (,Ai să fugim amănouăle"), cu particula -le, percepută ca marcă suplimentară pentru feminin. 4.3.2. în ce priveşte cazul, amândoi (spre deosebire de doi) pentru genitiv-dativ are forme sintetice cu desinenţa -or specifică flexiunii pronominale: amănduror, când precedă substantivul şi amândurora, când e postpus substantivului sau când este utilizat ca substitut (varianta amândoror(a) este regională). Ambii, ambele se declină ca substantivele articulate, distingând genitiv-dativul (ambilor, ambelor) de nominativ-acuzativ. Tustrei / tustrele, câteşitrei / câteşitrele au la genitiv-dativ formele tustreilor / tustrelelor, căteşitreilor / câteşitrelelor (folosite rar): Adună reprezentanţii tustrelelor ţări. (Gh. Seulescu, în DLR); regional şi tuspatru apare la genitiv: Şi le-a fost nunta tuspatrora în aceeaşi zi. (E. Sevastos, Fă-mă, doamne, cu noroc). Celelalte numerale colective formate cu tus- sau câteşi- nu au forme distincte de caz, dar pot exprima, ca şi cardinalele, genitiv-dativul utilizând construcţii prepoziţionale echivalente (cu a pentru genitiv, la pentru dativ): jucăriile a tuscinci (copiii), s-au dat cărţi la căteşipatru (elevii). Şi pentru colectivele tustrei, câteşitrei se utilizează construcţiile analitice cu a şi la (jucăriile a tustrei copiii, S-au dat jucării la tustrei copiii.); pentru amândoi şi ambii se recurge la construcţia prepoziţională numai pentru dativ (S-au dat cărţi la amândoi elevii / la ambele eleve.). Genitiv-dativul numeralelor colective formate din toţi (toate) + numeral cardinal se realizează numai prin construcţii analitice: munca a toţi (toate) şase, Le-am dat la toţi (toate) şase. 4.4. Posibilităţile combinatorii ale numeralului colectiv Numeralul colectiv poate fi adjunct sau centru. 4.4.1. Ca adjunct, cu valoare adjectivală, dependent sintactic de substantivul-centru, numeralul colectiv, spre deosebire de cel cardinal, cere un substantiv articulat definit, ceea ce concordă cu sensul colectivului de a exprima global un ansamblu, o cantitate numerică dată (vezi Clase de cuvinte, 3.1). Este, de cele mai multe ori, antepus substantivului determinat: Chemă tustrei feciorii înaintea sa. 311 (I. Creangă, Soacra), Scoase inimile clin căteşişapte caii. (M. Eminescu, Făt-Frumos), Toţi cinci copiii au plecat., I-am întâlnit pe câteşipatru (tuspatru, toţi patru) elevii la şcoală. Numeralul amândoi (amândouă) are topică liberă. Indiferent de poziţie, substantivul-centru este articulat definit: Piaptănă şi îmbracă la fel pe amândouă fetele. (I. Creangă, Fata babei), Plângu-mi ochii amândoi. (I.U. Jarnik şi A. Bârseanu, Doine), Amândouă cărţile / cărţile amândouă mi-au fost de folos. Regional, şi alte numerale colective pot fi postpuse substantivului-centru: nunta tuspatrora (vezi supra, 4.3.2), Stăpâni ai nemuririi ş-ai lumilor tustrele (G. Coşbuc, Sacontala). Din motive prozodice, în poezie substantivul apare uneori nearticulat: Pune clopote la boi, / Şi fă pleasna de mătase, / Şi pocneşte-n boi tusşasă. (I.U. Jarnik şi A. Bârseanu, Doine). Fiind totdeauna coocurent cu articolul definit, indiferent de poziţia faţă de substantivul centru, numeralul colectiv nu poate fi integrator enunţiativ (vezi Clase de cuvinte, 3.3.1), această funcţie fiind asumată de articolul definit; numeralul colectiv participă la organizarea grupului nominal ca purtător al unor informaţii numerice. Spre deosebire de celelalte numerale colective, ambii (ambele) este un determinant (calitate în care precedă substantivul obligatoriu nearticulat), având rol de integrator discursiv (ambii studenţi, ambele studente). Construcţia cu numeralul colectiv articulat şi substantivul determinat nearticulat (dar cu un alt determinativ intercalat între numeral şi substantiv) este neobişnuită: Insă m-ăi întreba poate, beicache, ce slujbă au făcut ţărei mele tustreii mei răposaţi? (V. Alecsandri, în DLR); ambii, ambele nu se mai folosesc fără articolul definit, cum apare la I. Heliade Rădulescu: Curierul de ambe sexe. 4A.2. Ca substitut, numeralul colectiv poate îndeplini aceleaşi funcţii sintactice ca şi pronumele sau substantivul pe care îl substituie. Ochilă se ia şi el atunci după Harap-Alb şi pornesc tuscinci. (I. Creangă, Harap-Alb), Toate trele se sileau să-i găsească o poreclă caraghioasă potrivită. (L. Rebreanu, Ion), l-am văzut pe câteşipatru., S-a dus amorul, un amic / Supus amândurora. (M. Eminescu, S-a dus amorul...), Ei pornesc câteşitrei, la braţ., Referatul a fost elaborat de ambii. etc. în poziţia de nume predicativ şi în cea de predicativ suplimentar (Au fost amândoi / amândouă /câteşitrei I câteşitrele. etc, Au ajuns toţi I toate patru, etc), determinând verbul, îşi păstrează valoarea „adjectivală", integrându-se într-o structură ternară (ca şi numeralul cardinal). 4.4.3. Numeralul colectiv este utilizat mai rar drept centru de grup şi poate avea ca adjuncţi: (a) construcţii prepoziţionale formate dintr-un substantiv (articulat precedat de din): Toţi cinci din rândul al treilea să vină în faţă. sau adverb de loc (precedat de de): Toţi trei (amândoi) de acolo fac prea mare zgomot, etc; (b) adjective, totdeauna postpuse: Se dase trei asalturi redutei neînvinse, tustrele îndrăzneţe şi crunte. (V. Alecsandri, Dumbrava Roşie), A fost odată un împărat mare şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi. (P. Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe). 312 4.4.4. Numeralul colectiv, cel mai adesea amândoi, poate apărea ca apoziţie în raport cu un pronume (personal sau demonstrativ): Multe izbânzi am mai făcut noi amândoi. (P. Ispirescu, Ileana Simziana), Nu e nicio asemănare între voi amândouă. (C. Negruzzi, Păcatele tinereţilor), Ei amândoi se înţeleg bine., I-am întâlnit pe aceia amândoi., Ei câteşitrei (toţi trei, tustrei) au plecat în excursie. 5. NUMERALUL MULTIPLICATIV 5.1. Aspecte definitorii Numeralul multiplicativ indică numeric proporţia în care sporeşte o cantitate sau o calitate. 5.2. Structura numeralului multiplicativ Numeralele multiplicative reprezintă conversiuni ale unor verbe parasintetice formate de la un numeral cardinal: împătrit, încincit, îndoit, întreit, înzecit etc. sau derivate parasintetice formate direbt de la un numeral (mai rar): înşesit (DEX2 nu înregistrează un verb format de la şase). Primele numerale din serie au sinonime neologice: dublu, triplu (de uz general), cvadruplu, cvintuplu, sextuplu (în limbajul ştiinţific). Multiplicativele se pot forma de la orice numeral cardinal, dar mai frecvente sunt cele formate de la doi, trei, patru, zece, sută şi mie. Sunt folosite mai ales în limbajul cultivat. Numeralul multiplicativ are valoare adjectivală şi se comportă ca un adjectiv propriu-zis; singura diferenţă constă în prezenţa, în structura lui semantică, a trăsăturii cantitative definite (putere întreită, valoare înzecită). 5.3. Posibilităţile combinatorii ale numeralului multiplicativ 5.3.1. în organizarea grupului nominal, numeralul multiplicativ apare ca adjunct (determinativ cantitativ numeric) al substantivului regent: C-o putere îndoită... o zmunci pe babă de mijloc. (M. Eminescu, Făt-Fumos), câştig însutit, câştiguri însutite, valoare înzecită, (unei) valori(i) înzecite, sumă dublă, sume(i) duble etc. Numeralul multiplicativ se acordă cu substantivul regent în gen, număr şi caz (efort întreit I însutit; eforturi întreite I însutite, lăcomie înzecită, lăcomiei înzecite). Când precedă substantivul regent, preia articolul definit de la substantiv, ca orice adjectiv calificativ (rezultatul înzecitelor intervenţii). Exprimând prin conţinutul său lexical intensitatea, nu cunoaşte grade de comparaţie. Ca topică, numeralul multiplicativ este de obicei postpus substantivului determinat. Mai rar, apare şi antepus, situaţie care permite şi intercalarea unui alt termen: Iată cauza întreitei ei betegeli. (I.L. Caragiale, Ultima emisiune). 5.3.2. Numeralul multiplicativ este utilizat adverbial, în construcţiile în care determină un verb (Câştigă înzecit., Munceşte întreit). 313 Cu valoare adverbială multiplicativele sunt parţial sinonime cu numeralele adverbiale: a muncit întreit / a muncit ele trei ori (mai mult). Deşi sunt echivalente semantic, cele două specii de numerale apar în contexte diferite (multiplicativul nu admite comparativul). Multiplicativele însutit şi înmiit exprimă aproximaţia, indicând (ca şi sute şi mii) proporţia în cantitate mare, neprecisă: Ipate se îmbogăţise însutit şi înmiit. (I. Creangă, Stan Păţitul). 5.4. Numeralul multiplicativ şi clasele lexico-gramaticale Numeralul multiplicativ nu poate fi disociat de verb (a (se) îndoi, a dubla, a tripla) şi, prin medierea verbului, de substantiv (îndoirea, îndoiala, îndoitul sârmei, dublarea sumei). Formaţiile neologice, atipice, intră în componenţa substantivelor împrumutate, analizabile, dublură şi dublet sau ca prim termen al unor substantive compuse din terminologia tehnico-ştiinţifică (unele având corespondente în alte limbi): dublu-casetofon, dublu-cilindru, dublu-decalitru, dublu-decimetru, dublu-plan, dublu-proiector etc; triplu intră în componenţa neologismului analizabil tripletă „bicicletă cu trei roţi", „grup de trei persoane" şi formează compusul, folosit în sport, triplusalt. 6. NUMERALUL FRACŢIONAR 6.1. Aspecte definitorii Modalitate de redare numerică a raportului parte / întreg, numeralul fracţionar indică cantitatea, sub aspectul numărului părţilor desprinse dintr-un întreg. 6.2. Structura şi flexiunea numeralului fracţionar 6.2.1. Utilizarea curentă a numeralului fracţionar o reprezintă construcţia formată din două componente: un derivat substantival cu sufixul -ime de la un numeral cardinal, precedat de un numeral cardinal: o cincime, trei cincimi (maximum cinci cincimi); aceste grupări nu desemnează, de regulă, un număr mai mare decât numărul întreg implicat în diviziune: trei optimi, şapte optimi (nouă optimi se foloseşte în muzică, dar cu sensul „nouă note cu valoarea o optime"). In scris, numeralele fracţionare pot fi redate şi prin cifre, separate prin bară oblică, din care prima cifră indică numărul părţilor, iar cea de a doua întregul (1/5, 3/5, 7/100, cu realizare orală o cincime, trei cincimi, şapte sutimi), numite şi fracţii ordinale (sub formă de fracţii zecimale se scriu: 0,5, 0,07, cu realizare orală cinci zecimi, şapte sutimi). în uzul curent, doime şi pătrime sunt sinonime cu substantivele jumătate, respectiv sfert. Numeralul fracţionar este folosit cu valoare substantivală (O treime I două treimiIjumătate din teren l-am cumpărat.). 314 Fiecare component al numeralului fracţionar are flexiune proprie: numeralul care precedă derivatul cu -ime se comportă ca un numeral cardinal, iar derivatul, ca un substantiv feminin. Astfel, numeralul cardinal impune numărul (o pătrime, două pătrimi), dar are genul feminin impus de componentul derivat cu care este asociat (o zecime, două zecimi); de asemenea, primul component, ca şi numeralul cardinal, are forme distincte pentru genitiv-dativ sau exprimă cazul prepoziţional: suprafaţa unei pătrimi (unui sfert) /a două pătrimi din teren; al doilea component al fracţionarului, folosit singur, are flexiune substantivală: formează genitiv-dativul sintetic (suprafaţapătrimii de teren ...) şi poate fi articulat (Pătrimea de teren care mi-a revenit din moştenire am donat-o unor rude.). Acest tip de numeral fracţionar aparţine uzului curent; derivatele cu -ime se pot forma de la numeralele cardinale simple (cu excepţia lui unu), de la cele compuse sudate şi de la substantivele sută, mie, milion. Acest numeral a căpătat o răspândire mai mare în limbajul sportiv, în care se vorbeşte de zecimi şi sutimi de secundă sau de optimi şi şaisprezecimi (scris şi 16-imi) de finală (goluri româneşti în 16-imile Cupei Ucrainei (Rlib, 2002); eliminarea Valenciei în 16-imile de finală ale Cupei UEFA („Adevărul", 2005). Numeralul fracţionar cunoaşte şi alte structuri în anumite registre ale limbii. 6.2.2. în domeniul matematicii, se folosesc două structuri care pornesc de la reprezentarea cifrică a fracţiilor: (a) simbolul format din două numerale cardinale separate prin bară orizontală 2 ( —) se realizează oral prin două numerale (la masculin) legate între ele prin prepoziţia pe sau supra (doi pe cinci/ doi supra cinci); (b) cel format din două numerale cardinale separate prin bară oblică (1/3, 2/6), se realizează oral printr-un numeral cardinal şi un numeral ordinal, ambele la feminin (una a treia, două a şasea). Prima structură este mai productivă, putând forma serii infinite de combinaţii pentru desemnarea oricărei fracţii. 6.2.3. O altă structură specializată pentru partiţia la 100 şi la 1000 este cea alcătuită dintr-un numeral cardinal + prepoziţia la + sută, respectiv mie (doisprezece la sută, cincizeci la mie, notate în scris şi 12%, 50"/im): Reduce cuantumul de la 70% la 50% („Adevărul", 2002). Această structură îşi are originea în domeniul statistic şi s-a răspândit în limbajul administrativ, publicistic şi chiar în exprimarea colocvială. Ca echivalent al lui la sută („sutime") se foloseşte substantivul neutru procent: un procent, trei procente, zece procente, iar cu valoarea lui la mie („miime"), substantivul feminin promilă, învechit promil (rar): Promilul [...] este acel număr care arată câte unităţi sunt a se socoti pentru fiecare mie. (I. Panţu, în DLR). în exprimarea mai puţin îngrijită, uneori chiar în scris, apar greşeli legate mai ales de folosirea pleonastică a formulei care conţine substantivul procent: un procent de cincisprezece la sută, cincizeci de procente la sută. Exprimarea corectă este fie un procent de cincisprezece, respectiv cincizeci, fie cincisprezece procente, cincizeci de procente (procent însemnând tot „la sută"). 315 Construcţia cu prepoziţia la, precedată şi urmată de sută sau mie (sută la sută, mie la mie) se foloseşte în locuţiunea adjectivală sau adverbială (bumbac sută la sută; Are dreptate sută la sută/mie la mie.); în varianta familiară, se realizează şi cu prepoziţia în (sută în sută, mie în mie). 6.2.4. în vorbirea populară şi familiară se folosesc structuri care conţin sau presupun substantivul parte, asociat cu un numeral ordinal (adjectiv): Am citit a treia parte („o treime") din roman., Am redactat a patra parte („o pătrime") din lucrare, etc. sau cu un numeral cardinal precedat de prepoziţiile pe din sau în, cu numeralul cardinal la feminin, dacă acesta este doi: A tăiat pâinea pe din două (în două părţi).; A împărţit portocala pe din trei (în trei părţi), etc; Mi-am rupt în două... braţul drept. (N. Stănescu, Amintiri din trecut). 6.3. Posibilităţile combinatorii ale numeralului fracţionar Numeralul fracţionar poate fi adjunct, dar, mai ales, centru; fac excepţie construcţiile din limbajul matematic şi cele formate din numeral cardinal precedat de pe din, în (pe din două / în două părţi), care nu apar în grup nominal. 6.3.1. Ca adjunct al unui substantiv, numeralul fracţionar apare la genitiv: valoarea unei pătrimi din pădurea vândută sau la acuzativ (în construcţii echivalente cu genitivul): venitul a două treimi din teren. Colocvial, ca atribut genitival se folosesc jumătate şi sfert: valoarea unei jumătăţi I unui sfert din producţia la hectar. Numeralele fracţionare care exprimă procentul sunt în acuzativ, precedate de prepoziţia de: o dobândă de douăzeci la sută. 6.3.2. Numeralul fracţionar poate îndeplini, ca orice substantiv, diferite funcţii sintactice (subiect, complement direct, circumstanţial etc): Treimea ce mi se cuvine nu valorează prea mult., A mâncat o treime din pâine., Capitalul s-a redus la / cu două treimi. Când numeralul fracţionar la singular are funcţie de subiect, există mai multe posibilităţi de acord al predicatului: (a) gramatical, la singular, sau după înţeles, la plural, când numeralul fracţionar e folosit fără determinări: (Au venit mulţi oameni, dar) o treime a / au plecat deja.; (b) prin atracţie, când numeralul fracţionar este determinat printr-un grup prepoziţional: O treime din oameni au venit acasă (al doilea component al grupului, substantivul la plural, deşi nu este la nominativ, este mai adecvat semantic statutului de subiect). Utilizat drept centru de grup, numeralul fracţionar are ca adjuncţi: - un substantiv în genitiv: O pătrime a asistenţei I un sfert al asistenţei a plecat.; - construcţii prepoziţionale care asociază (a) prepoziţia de cu un substantiv indicând o unitate de măsură (o treime de hectar, două treimi de kilogram, trei pătrimi de litru Ipahar I cană); (b) materia (o pătrime de zahăr / vin / unt / ulei); prepoziţia din cu un substantiv numărabil sau un pronume (personal, demonstrativ) 316 la singular, când se referă la fracţiunea parte a unui întreg şi la plural, când se referă la un grup unitar: patrii cincimi din volumul lucrărilor finalizate („Adevărul", 2003), Cincizeci la sută I a doua parte / cinci procente din câştig va fi valorificat., Două treimi din vagoanele existente sunt vechi şi abia o treime din ele / acestea pot fi utilizate.; (c) prepoziţia dintre cu substantiv sau pronume la plural şi dintru cu un substantiv la singular: Două cincimi / a treia parte / şaptezeci la sută dintre studenţi / aceştia / ei au fost de acord., O pătrime / a patra parte / douăzeci şi cinci la sută dintr-o clasă a plecat în excursie. Colocvial, jumătate şi sfert apar în aceleaşi construcţii prepoziţionale: o jumătate / un sfert de litru /pahar etc, Un sfert din venit revine patronului. (Rlib, 2003), Jumătate dintre studenţi / ei au plecat., Un sfert dintr-o clasă n-a luat examenul. în vorbirea mai puţin îngrijită este omisă frecvent prepoziţia de (mai ales după o jumătate, un sfert): O jumătate (kilogram) brânză, un sfert vin. Construcţia fără de este corectă numai atunci când jumătate, antepus sau postpus substantivului cu articol definit nu formează grup nominal: A parcurs drumul jumătate., Până la miezul nopţii s-a adunat jumătate satul. (Camil Petrescu, Ultima noapte). în calitate de centru de grup, derivatele cu -ime, cele cuprinzând componentele la sută şi jumătate, sfert se asociază cu determinanţi adjectivali pronominali (demonstrativ, nehotărât) sau cu cel la plural: Celelalte I alte două treimi, ultimele trei sutimi, cei I alţi I ceilalţi douăzeci la sută, aceste trei sferturi (de portocală). 6.4. Exprimarea aproximaţiei numerice în cazul numeralelor fracţionare (care apar mai ales în grup nominal) aproximaţia se poate reda prin procedeele care se folosesc şi la numeralele cardinale (vezi supra, 2.6). 6.5. Numeralele mixte Numeralele fracţionare precedate de numere întregi formează numerele mixte, care pot fi alcătuite din: - un număr întreg + un număr zecimal (grafic: 3,5, 8,02), două numerale cardinale, despărţite, în realizarea orală, prin substantivul virgulă: trei virgulă cinci, opt virgulă zero doi etc; - un număr întreg + un număr fracţionar (grafic: 3 Vz, 4 2/5, 7 1/4), în realizarea orală primul - reprezentat de un cardinal, cel de al doilea - prin derivatul cu -ime, legat prin conjuncţia şi: trei şi o doime (jumătate), patru şi două cincimi, şapte şi un sfert (o pătrime). 6.5.1. în cazul formulelor mixte există o deosebire între realizarea orală şi cea scrisă în ce priveşte topica substantivului care exprimă unităţi de măsură în raport cu numeralele. Astfel, în realizarea orală, substantivul e plasat între numeralul 317 cardinal care exprimă numărul întreg şi numeralul fracţionar: cinci kilograme şi trei sferturi / două treimi, un litru şi jumătate / o doime, iar notaţia în cifre a numărului mixt aşază substantivul după numărul fracţionar: 5 % kg, 1 Vz 1 etc. în situaţia în care întregul este 1, apar şi alte deosebiri: în topica cu substantivul intercalat, specifică realizării orale, numeralul cardinal adjectival (un, o) se acordă cu substantivul determinat (care este la singular) - un litru (sac, kilogram, metru, pahar etc.) şi trei sferturi, o tonă (cisternă, sticlă, oală etc.) şi jumătate etc; în topica specifică notaţiei cifrice, cu substantivul aşezat după toată formula, acesta este la plural - 1 3A litri (kilograme etc), 1 ]h tone (sticle, butoaie etc). Formulele cu numere zecimale se comportă la fel ca cele cu fracţii: 7,05 kg („unu virgulă zero cinci kilograme"), 7,5 t („unu virgulă cinci tone") etc. Substantivul este la plural chiar şi în situaţiile în care întregul este zero (0,2 l „zero virgulă doi litri") sau / şi în cele în care unu se găseşte la sfârşitul părţii zecimale (3,1 l „trei virgulă unu litri"; 0,07 m „zero virgulă zero unu metri" etc). 6.5.2. Numerele mixte se folosesc şi în redarea orei cu subdviziunile ei, în combinaţii formate din numeralul cardinal care exprimă ora + conjuncţia şi sau prepoziţia fără + subdiviziunile orei, care pot fi exprimate şi prin jumătate, sfert (douăsprezece şi I fără zece, nouă şi jumătate / un sfert / trei sferturi). Substantivul oră poate fi subînţeles, ca în exemplele menţionate, sau exprimat (ora unsprezece fără douăzeci; ora zece şi un sfert) sau poate fi menţionat substantivul care indică subdiviziunile minute şi secunde: şapte, treizeci de minute şi cincizeci de secunde; cinci fără zece secunde; în alte structuri substantivul poate fi subînţeles (şapte şi douăzeci (de minute), şase fără cinci (minute), douăsprezece fără zece (minute) etc). 7. NUMERALUL DISTRIBUTIV 7.1. Aspecte definitorii Repartizarea obiectelor (a fenomenelor sau a persoanelor) în grupuri egale numeric se realizează prin grupări fixate, reunite tradiţional prin denumirea de „numerale distributive". Numeralul distributiv este reprezentat totdeauna prin asocierea adverbului câte cu un numeral. 7.2. Structura numeralului distributiv Numeralul distributiv tipic este alcătuit din câte + un numeral cardinal: câte unu, câte cinci, câte două sute etc. Femeia şi băiatul ţineau în mână câte o baghetă subţire (N. Stănescu, Amintiri din trecut). Aceleaşi componente participă la organizarea unor variante, care se caracterizează prin repetarea numeralului (construcţii învechite): Începem şi noi a ne strecura câte unul, unul, spre gazdă. (I. Creangă, Amintiri), înşirase caii câte doi, doi la trăsură (I. Ghica, Scrisori) sau prin plasarea lui câte între cele două numerale cardinale: Izvorăsc din veacuri stele una câte una (M. Eminescu, Scrisoarea 777), Merg în rând doi câte doi. 318 Repartiţia se subliniază uneori prin repetarea atât a lui câte, cât şi a numeralului: Mergeau de mână câte trei, câte trei. Fiind un grup fix, între cele două componente ale distributivului nu se recomandă intercalarea altor elemente, aşa cum apare, uneori, în texte populare: Şi ea tot ar fi stat mai mult cu noi, dacă n-am fi alungat-o prosteşte, mulţămindit-i câte c-o sărutare. (I. Creangă, Amintiri), A ales zece iepe, / Tot sirepe, / Câte de zece ani sterpe. (G. D. Teodorescu, Poezii populare). Mai rar, numeralul distributiv se formează din câte şi un numeral fracţionar. câte o cincime, câte două cincimi, câte un sfert, câte o jumătate etc. 7.3. Flexiunea numeralului distributiv Numeralele distributive se declină după aceleaşi reguli ca numeralele cardinale, atât în ce priveşte genul: câte unul / câte una, câte doi / câte două, câte doisprezece / câte douăsprezece etc, cât şi cazul (exprimă genitiv-dativul prin construcţii prepoziţionale echivalente): distribuirea a câte cinci elevi la fiecare educator; recuperarea a câte două milioane de lei pe lună; Le-au dat la câte doi copii o carte. Numai construcţia câte unul / câte una exprimă genitiv-dativul flexionar: câte unui(a) / câte unei(a). Şi în cazul numeralului distributiv format cu numeral fracţionar genitivul este exprimat prin construcţia prepoziţională echivalentă (plata a câte trei pătrimi din cost); face excepţie cel în componenţa căruia intră una, care exprimă genitivul atât flexionar, cât şi prin construcţia prepoziţională: plata a câte unei cincimi din costul total (construcţie incorectă). 7.4. Posibilităţile combinatorii ale numeralului distributiv Numeralul distributiv poate fi adjunct sau centru, ca şi numeralul cardinal. 7.4.1. Ca adjunct, cu valoare adjectivală, numeralul distributiv este dependent de un substantiv-centru, care este totdeauna nearticulat. Distributivul format din câte + numeral cardinal apare fie antepus, fie postpus substantivului regent. Când precedă substantivul regent, numeralul distributiv cu valoare de adjectiv se leagă direct sau prin de de acesta (ca şi numeralul cardinal): Fiecare elev are câte cincisprezece caiete / câte zece, douăsprezece caiete., De Paşti vor primi câte două milioane de lei. (Rlib, 2002). Postpus substantivului regent, numeralul distributiv apare cu valoare de adjectiv sau de substitut în construcţii cu prepoziţiile a, de, rar cu: premii a câte 100 euro („Adevărul", 2001); premii de câte 1000 euro (ibid.); saci a I cu câte cincisprezece kilograme, şase tranşe de câte trei miliarde („Adevărul", 2002), aşezarea elevilor în rânduri de I a câte trei; Vin în grupuri de câte cinci. 7.4.2. Ca substitut, numeralul distributiv poate îndeplini funcţia de circumstanţial (Lucrările sunt verificate câte douăzeci pe zi / zilnic, A rămas datoare fiecare cu câte douăzeci de mii.), dar şi de complement direct (Au primit toţi câte o treime.). 319 în poziţia de nume predicativ şi în cea de predicativ suplimentar (Au fost câte patru / o cincime., Au pornit / ajuns câte două., In pădurea de nuiele / Merg răguţe tinerele, câte trei ori câte patru. (I. U. Jarnik şi A. Bârseanu, Doine), îşi păstrează valoarea adjectivală, integrându-se sintactic într-o structură ternară. Când este centru de grup, numeralul distributiv are de obicei ca adjuncţi construcţii prepoziţionale formate cu un substantiv, mai rar, un pronume, un adverb: Vor pleca la studii de specializare câte cinci din (fiecare) facultate., Le-a revenit câte o pătrime din sumă., Cheltuie câte un milion pe zi., Prin împărţirea pădurii revine câte o treime pentru fiecare., Să vină câte trei de acolo şi câte doi de aici. 7.5. Exprimarea aproximaţiei numerice Numeralul distributiv exprimă aproximaţia prin alăturarea unor cardinale apropiate ca valoare numerică: Unii au de vânzare şi câte patru, cinci cai. (Rlib, 2002), Vor primi câte 2, 3 milioane de lei. (Ibid.). 7.6. Numeralul distributiv şi clasele lexico-gramaticale Substantivată, formaţia câte-doi denumeşte un dans ţărănesc (DA). 8. NUMERALUL ADVERBIAL 8.1. Aspecte definitorii Numeralul adverbial arată de câte ori se repetă o acţiune sau în ce proporţie numerică se manifestă o calitate (cantitate) a unui obiect. Este reprezentat printr-un grup de cuvinte alcătuit obligatoriu dintr-un numeral, de obicei cardinal, dar şi ordinal sau distributiv, care funcţionează cu semnificaţia globală a unui adverb. 8.2. Structura numeralului adverbial Din seria numeral adverbial fac parte structuri organizate în jurul unui numeral cardinal, în construcţiile: (a) o dată; (b) de + numeral cardinal de la doi în sus + ori (de trei ori, de cinci ori, de o sută de ori, de un milion de ori); în ambele cazuri, numeralul se acordă în gen cu substantivul asociat, postpus, căruia îi impune numărul (o dată, de două ori). în principiu, se pot forma numerale adverbiale cu orice numeral cardinal, dar mai frecvente sunt cele care indică unităţi, zeci, sute, mii. Alte structuri reprezentând numeral adverbial se organizează pornind de la un numeral ordinal: (a) întâia (prima) + oară / dată; (b) a doua etc. + oară (a doua oară, a zecea oară etc); numeralul este la feminin în ambele construcţii şi arată a câta oară se îndeplineşte o acţiune sau se manifestă o calitate: întâia Iprima oară I dată am salutat-o, dara doua oară am vorbit cu ea.; popular, întâia se foloseşte şi sub forma întâiaşi: Ştiu că nu mi-e acum întâiaşi dată să merg la drum. 320 (I. Creangă, Moş Nechifor); (c) prepoziţia în + un numeral ordinal + rând, numeralul acordându-se în gen cu substantivul (în primul / al doilea / al şaptelea etc. rând): Alexandru Macedonski a fost, în primul rând, un descriptiv. (T. Vianu, Arta prozatorilor). Deşi ca structură cele trei tipuri de numerale adverbiale sunt diferite, deosebirea semantică dintre ele nu este prea mare, ele exprimând repetiţia, succesiunea. O structură mixtă, realizată prin intercalarea adverbului câte între prepoziţia de şi numeralul cardinal şi urmată de o construcţie prepoziţională care indică o unitate de timp, adaugă numeralului adverbial, pe lângă semnificaţia „repetarea periodică" (a unei acţiuni), o valoare distributivă (compară Vine la părinţi de două ori pe zi / pe săptămână etc. cu Vine la părinţi de câte două ori pe zi / pe săptămână). Aceeaşi semnificaţie se exprimă prin numerale adverbiale neologice sinonime, având caracter livresc, dintre care cele mai folosite sunt primo, secundo, terţio (notate, în scris, prin 1", 2", 3"). Neologismele bis şi ter (care în latină erau numerale adverbiale) se folosesc în limba română în contexte speciale şi cu un sens parţial diferit faţă de numeralul adverbial: însoţind un numeral cardinal asociat unui substantiv antepus, exprimat (sau subînţeles), ca pagină, rând, număr, ele exprimă repetiţia (legată de ordine): numărul 3 bis, 7 ter înseamnă „al doilea număr 3", „a treia oară 7". Bis adverbial este folosit drept cerere de repetare a unei producţii artistice şi are sensul „încă o dată" (nu „de două ori", conform etimologiei); poate fi substantivat: A acordat un bis. 8.3. Posibilităţile combinatorii ale numeralului adverbial Numeralul adverbial apare, de obicei, în contexte specifice adverbului, îndeplinind funcţia de circumstanţial. 8.3.1. Numeralul adverbial în componenţa căruia intră un numeral cardinal are ca regent un verb: Cu cârja lui cea veche el bate de trei ori. (M. Eminescu, Strigoii), un adjectiv sau un alt adverb la comparativ: Exportatorii ar putea plăti în 2004 un impozit pe profit de patru ori mai mare. (Rlib, 2002), Zboară de două ori mai repede., carte citită de trei ori. Această construcţie este urmată de prepoziţia la sau pe + (numeral) + substantiv (care indică o unitate de timp şi exprimă periodicitatea unei acţiuni): Revista apare o dată la două săptămâni sau de două ori pe lună., Mănâncă de trei ori pe zi-. Găina babei se oua de câte două ori pe zi. (I. Creangă, Fata babei). Urmată de prepoziţia pe + adverbul cantitativ atât sau o propoziţie introdusă prin cât (A cheltuit de două ori pe atât., A vândut de două ori cât şi-a propus.), exprimă o apreciere cantitativă. Construcţia adverbială cu numeral ordinal are ca regent un verb sau un adjectiv participial: Iubesc - şi-mi pare că-i întâia oară. (Şt. O. Iosif, Reînviere), bărbat căsătorit a treia oară. Construcţia poate fi precedată de prepoziţia de sau 321 pentru: Am reuşit de prima dată / oară., Pentru întâia dată o auzeam vorbind mai mult. (B. Delavrancea, Hagi Tudose), Astăzi s-a supărat pentru a o doua oară., premiat pentru a treia oară. Numeralul adverbial poate fi precedat de adverbul încă (Se întoarse din drum ca să mai privească o dată, încă o dată prăvălia. (B. Delavrancea, Hagi Tudose), Scrie încă de trei ori. O dată este adeseori urmat de construcţiile adverbiale pentru totdeauna, în plus: Ţi-am spus o dată pentru totdeauna., O dată în plus m-am convins că ai dreptate. 8.3.2. Rar, numeralul adverbial apare ca adjunct în grupul nominal, postpus unui substantiv articulat, de obicei de origine verbală: Câte poame sunt de vară, / Niciun a nu e amară / Ca maica de-a doua oară. (I.U. Jarnik şi A. Bârseanu, Doine), Succesul de-a doua oară l-a bucurat., încercarea de prima dată I oară a fost nereuşită., Repetarea o dată I de două ori este binevenită. 8.4. Exprimarea aproximaţiei numerice La numeralul adverbial construit cu numeral cardinal, aproximaţia se redă prin: - repetarea unui numeral cardinal apropiat: Vine la concert de două, trei ori pe lună.; - intercalarea unor adverbe ca aproximativ, circa, vreo, a prepoziţiei peste între prepoziţia de şi numeral: I-am spus de vreo (aproximativ, circa, peste) cinci ori să plece , Acest costum e de vreo două ori mai scump decât mă aşteptam.; - folosirea, la plural, a substantivelor zeci, sute, mii, singure sau repetate: M-a supărat de sute (şi mii) de ori.; -folosirea lui n (reprezentând un număr nedeterminat) + substantivul ori: Ţi-am spus de n ori să nu mai vii. In cazul adverbialelor construite cu numeral ordinal, aproximaţia poate fi redată prin două numerale apropiate legate prin conjuncţiile sau, ori: I-am spus a treia ori a patra oară.; divorţat a doua sau /ori a treia oară. 8.5. Numeralul adverbial şi clasele lexico-gramaticale în limbajul familiar, gruparea o dată, asociat cu un substantiv şi rostit cu o anumită intonaţie, exprimă o apreciere superlativă, funcţionând adjectival (o dată om / băiat / fată „persoană cu calităţi deosebite"): Si n-o dau să fie dată, / Cui o dau voiesc să fie om o dată. (G. Coşbuc, La oglindă), Noi suntem o dată băieţi şi ce-am vorbit o dată, vorbit rămâne. (I. Creangă, Capra cu trei iezi). O dată intră în structura locuţiunilor odată ce, odată cu, dintr-odată, odată şi odată (cf. DOOM2) sau a unor compuse sudate odată „odinioară", deodată, totodată „în acelaşi timp". 322 VERBUL PREZENTARE GENERALĂ 1. Verbul este o clasă lexico-gramaticală cu un inventar extrem de bogat şi deschis, distingându-se, în raport cu alte părţi de vorbire, prin mai multe trăsături. Morfologic, prezintă o flexiune specifică numită conjugare. Sintactico-semantic, are calitatea de a atrage actanţii, componente intim legate de semantica internă a verbului (realizate, în primul rând, prin nominale, dar şi prin echivalentele lor sintactice), cărora verbul le atribuie funcţii semantice (numite şi roluri tematice) şi restricţii de formă (de caz, de prepoziţie, mai rar de topică). Verbul este nucleul care asigură structurarea semantico-sintactică a propoziţiei şi coeziunea componentelor Subiect-Verb-Complement. Semantic, exprimă acţiuni, evenimente şi stări, fixate temporal şi înfăţişate aspectual, iar, dintre părţile de vorbire, este clasa purtătoare în cel mai înalt grad a predicaţiei. Pragmatic, este componentul propoziţiei înzestrat cu un ansamblu de categorii gramaticale cu înalt potenţial deictic (timp, mod, persoană, număr), categorii în stare să transforme o organizare sintactică într-un fapt de enunţare. Prin ancorarea deictică pe care o realizează şi prin M(orfemele) P(redicative) pe care şi le ataşează (morfemele de timp şi de mod), verbul asigură grupului creat în jurul lui nu numai autonomie sintactică şi sintactico-semantică, ci şi pragmatică (autonomie în enunţare sau predicativitate). Sintetizând, trebuie reţinut rolul central al verbului de distribuitor de funcţii sintactice şi de roluri tematice şi de purtător al mărcilor de predicativitate. 2. Sub aspect morfologic, verbul este o parte de vorbire flexibilă, distingându-se printr-un tip special de flexiune numit conjugare, care constă în schimbarea formei verbului în funcţie de categoriile de mod, timp, aspect, persoană, număr, diateză, fiecare categorie manifesându-se printr-un număr propriu de opoziţii şi prin forme specifice de realizare / manifestare. Româna este o limbă cu o flexiune verbală extrem de bogată şi de diversificată, recurgând, în proporţie diferită, la mijloace diverse de realizare: • afixe legate (sufixe gramaticale şi desinenţe); • afixe mobile / libere (în primul rând, auxiliare, dar şi conjuncţii şi prepoziţii dobândind statut de mărci flexionare); • variaţii interne ale radicalului (alternanţe, reduplicare, supletivism, schimbare de accent), asociate în mod curent cu afixe flexionare; • formaţii analitice, fie alcătuite din verbul principal precedat de o formă verbală care şi-a pierdut parţial autonomia, dobândind statut de operator (vezi 323 operatorul pasiv a fi), fie reprezentate prin clitice nonsintactice (ca în cazul cliticului se pentru marcarea pasivului şi/sau a impersonalului). Astfel, româna utilizează sufixe gramaticale pentru marcarea timpului şi a formelor verbale nepersonale (văz-u-i; ved-ea-m; văz-u-se-ră; văz-ând; mer-s). Foloseşte desinenţe pentru marcarea persoanei şi a numărului, fie amalgamând cele două valori (afl-u; cânt-a-i; cânt-a-u), fie, mai rar, exprimându-le prin desinenţe distincte (văz-u-ră-m; văz-u-se-ră-m). Pentru marcarea unora dintre timpuri şi moduri, foloseşte afixe mobile I libere de tipul auxiliarelor, rezultând din gramaticalizarea a trei verbe de bază distincte (a fi, a avea, a vrea). Pentru aceeaşi valoare, poate recurge la mai multe auxiliare (vezi, de exemplu, marcarea viitorului prin două auxiliare: voi veni, am să vin), iar, în componenţa unei singure forme, pot apărea mai multe auxiliare cu valori diferite (voi fi plecat, aş fi plecat). Româna recurge şi la mijloace mixte, afixe legate şi mobile, pentru marcarea formelor compuse (să vină; a veni; voi fi venind). în cazul unor forme neregulate, utilizează reduplicarea (dădeam, stăteam) sau supletivismul (iau - luăm; sunt - este - eram -fui - fiind), variaţii de radical la care se adaugă variaţii de flective. în română, alternanţele fonetice dobândesc funcţii gramaticale, asociindu-se, de obicei, altor mijloace pentru exprimarea diverselor forme din conjugare (văd - vezi - vede -vadă - văzând (ă / e / a; d / z); port - porţi - poartă - purtând (o / oa / u; t / ţ); cred - crezi - creadă - crezând (e / ea; d / z) etc. în conjugare, apar frecvente variaţii accentuate (treceri ale accentului de pe radical pe afix), variaţii constituite, de la o clasă la alta de verbe, în tipare accentuale şi, ca atare, utilizabile, alături de alte criterii, drept criterii de clasificare (vezi Diversificare flexionară. Clasificarea verbelor după criteriul flexiunii, 1.3). Cu totul excepţional, accentul şi intonaţia pot apărea ca singurele mărci gramatical distinctive. Accentul, ca element component al flectivelor, intervine, singur, extrem de rar cu rol diferenţiator (vezi formele ved-e-m, cred-e-m, cu infinitivul în -ea şi, respectiv în -e, diferenţiate la prezent numai prin sufix accentuat vs neaccentuat). Intonaţia apare ca singurul element distinctiv al perechilor de forme indicativ - imperativ; vezi: stai, rămâi (indicativ) vs stai!, rămâi! (imperativ, unde semnul [!] marchează un accent suplimentar, frastic, diferit de accentul prototipic din silaba accentuată). Pentru marcarea unor valori modale, aspectuale, temporale, româna recurge la mărci exterioare verbului, negramaticalizate sau semigramaticalizate (numite operatori; vezi construcţii ca: era să cadă, dă să cadă, avea să vină, urma să vină, poate veni ; vezi II, Predicatul, 2.2). Pentru marcarea valorilor de diateză, recurge la mărci extraverbale, diverse ca formă şi ca manifestare (este citit, se citeşte, se întârzie ; vezi I, Categoria diatezei, 2; II, Construcţii pasive şi construcţii impersonale, 1.1.1; 1.1.3). în ansamblul conjugării actuale, mijloacele sintetice (afixele legate) coexistă cu cele analitice (afixe mobile, operatori şi clitice) şi cu mijloace angajând radicalul. Direcţia de evoluţie a sistemului flexionar verbal în trecerea de la latină la română a fost cea a extinderii analitismului (este relevantă marcarea pasivului şi a viitorului, sintetice în latină, dar analitice în română; este, de asemenea, semnificativă marcarea modurilor şi a timpurilor „tinere": condiţionalul, prezumtivul, perfectul compus, care nu existau în latină, iar, în română, au primit o 324 marcare exclusiv analitică). Deşi această direcţie de evoluţie este, în ansamblu, evidentă, ponderea mijloacelor afixale sintetice continuă să fie puternică în româna actuală. Zone întregi din conjugare se realizează în exclusivitate sintetic, unele caracterizându-se printr-un număr mare de afixe, cu limite clare şi valori distincte pentru fiecare (ex. văz-u-ră-m; văz-u-se-ră-m). In ciuda unei flexiuni verbale bogate şi diversificate, nu lipsesc cazurile de sincretism (de omonimie morfologică). Unele omonimii caracterizează toate verbele limbii române, fiind omonimii generale (ex. omonimia 3 prez. conj. = 6 prez. conj.: el să cânte = ei să cânte). Altele, dimpotrivă, apar numai la unele verbe, la unele clase, fiind omonimii specifice, ceea ce a permis utilizarea lor în clasificarea flexionară a verbului (ex. 1 prez. ind. = 6 prez. ind.: eu trec - ei trec; 3 prez. ind. = 6 prez. ind.: el cântă - ei cântă; 3 prez. ind. = 3 prez. conj.: el contribuie. = el să contribuie; vezi Diversificare flexionară. Clasificarea verbelor după criteriul flexiunii, 1.1). In flexiunea verbului, există forme gramaticale specializate pentru „îndepărtarea" de comportamentul verbului prototipic şi atragerea spre alte părţi de vorbire (spre nume, spre adjectiv sau adverb), fără ca această conversiune să se fi realizat integral. Intră în această categorie infinitivul, participiul, supinul şi gerunziul. Numite forme nepersonale ale verbului (sau forme nonfinite), ele se „îndepărtează" (fiecare, într-un mod specific) de verbul prototipic (adică verbul la mod personal), păstrând însă, în proporţii diferite de la o formă la alta, şi trăsături de tip verbal. Există un aspect comun al „îndepărtării" formelor nepersonale de verbul prototipic, care constă în pierderea mărcilor de enunţare, toate pierzând categoriile care asigură ancorarea în situaţia de comunicare şi autonomia enunţiativă (predicativitatea), şi anume: persoana, numărul şi, cu excepţia parţială a infinitivului, şi categoria de timp (vezi Forme verbale nepersonale, 1 a, b). Există, de asemenea, şi o trăsătură comună a comportamentului dublu: de tip verbal şi de tip nonverbal (nominal, adjectival sau adverbial), fiecare formă nepersonală prezentând, în contexte diferite şi, adesea, în proporţii diferite, trăsături din mai multe clase. 3. Sub aspect sintactic şi semantico-sintactic, verbul, în calitate de centru al G(rupului)V(erbal), îşi atrage, în funcţie de trăsăturile lui semantico-sintactice inerente (matriciale), actanţii (semantic, argumentele), reprezentaţi prin nominale şi echivalentele lor sintactice : forme verbale nepersonale şi propoziţii, cărora le atribuie funcţii semantice (numite şi roluri tematice: Agent, Pacient, Experimentator, Beneficiar, Sursă, Ţintă, Locativ) şi le impune restricţii de formă (de caz sau de prepoziţie, dacă actantul este exprimat prin nominal; de conjuncţie -dacă actantul este realizat propoziţional -; le poate impune şi o preferinţă de topică, de exemplu, o aşezare preferenţial postverbală, iar, în cazul realizărilor actanţilor prin clitice pronominale, le impune constrângeri mari de topică). Prin restricţiile de formă impuse de verb numelor actanţiale, verbul-centru determină aşezarea fiecăruia într-o anumită poziţie / funcţie sintactică, fiind răspunzător de funcţiile sintactice diferite primite de nominale (complement direct, indirect, prepoziţional, subiect etc.) şi, implicit, de structurarea sintactică a grupului constituit în jurul acestuia. 325 Pentru o limbă dată şi pentru o anume etapă din evoluţia ei, fiecare verb, în forma canonică a unui mod personal, se caracterizează printr-o schemă de organizare, individualizată prin numărul de actanţi / de argumente pe care le cere şi prin forma (şi, implicit, funcţia sintactică) a fiecărui actant. Astfel, verbul a trimite se caracterizează prin schema de organizare sintactică: NominalN + NominalAc + NominalD, ceea ce, într-o reprezentare funcţională, corespunde tiparului: Subiect + Complement Direct + Complement Indirect (Ion trimite cadouri copiilor.); verbul a depinde se caracterizează prin schema sintactică: NominaIN, + [de + NominalAc], corespunzătoare schemei funcţionale Subiect + Complement prepoziţional; verbul a deveni, prin schema sintactică: NominalN1 + NominalN2, corespunzătoare schemei funcţionale Subiect + Nume Predicativ etc. (vezi Clase sintactice şi sintactico-semantice de verbe, 3). Fac excepţie centrele verbale realizate prin forme nepersonale, care, ca forme necanonice, prezintă, modificări mai mari sau mai mici faţă de tiparul canonic, manifestate, în general, prin limitarea posibilităţilor combinatorii (vezi Forme verbale nepersonale). Fac excepţie, de asemenea, construcţiile de diateză (pasivul şi impersonalul), având drept caracteristică sintactică tocmai modificarea schemei sintactice definitorii pentru verbul-centru (vezi I, Categoria diatezei, 2. II, Construcţii pasive şi construcţii impersonale, 1, 2). în funcţie de particularităţi sintactice inerente, există disponibilitatea sau dimpotrivă, incapacitatea verbului de a participa la opoziţiile de diateză, categorii care interesează atât verbul, cât şi ansamblul propoziţiei, pentru că angajeazi verbul şi actanţii / argumentele lui, actualizate ca Subiect şi Complement direcl Efectul acestei participări îl constituie organizarea diferită a relaţiei Verb - Subiec şi Verb - Subiect - Complement. Prin trăsătura sintactică a diatezei, exist posibilitatea reorganizării sintactice a actanţilor (în cazul pasivului), precum ţ posibilitatea „marginalizării" unui actant (în cazul impersonalului propriu-zis; ve; I, Categoria diatezei, 2; II, Construcţii pasive şi construcţii impersonale, 1,2). 4. Sub aspect semantic, s-au propus mai multe criterii de diferenţiere verbelor. în cercetările actuale de semantică, s-a urmărit în mod special găsire corelaţiilor dintre tipul semantic de verb şi manifestările lui gramaticale (în primi rând, sintactice). Rezultatul acestei orientări 1-a constituit identificarea acelor cla: semantice de verbe pentru care există un reflex sintactic evident, clasele astf stabilite şi descrise nefiind exclusiv semantice, ci semantico-sintactice. 4.1. Clasificarea semantică cea mai generală se realizează în funcţie de doi trăsături semantice interne, primitive: „schimbare" şi „agentivitate". în funcţie de act criteriu, se disting următoarelor trei clase: verbe de stare, definite prin: [- Schimbai - Agentivitate] (ex. a durea, a iubi, a mânca „a avea senzaţia de mâncărime", a mira, a plăcea, a se sinchisi, a se teme, a urî, a ustura, a se învecina, a se înruâ verbe de eveniment, caracterizate prin: [+ Schimbare, - Agentivitate] (tipul: ajunge, a cădea; a creşte: Venitul creşte.; a îmbătrâni: Ion îmbătrâneşte.; a se scum Alimentele de bază s-au scumpit.; a seca: Râul a secat.; a se usca: Pâinea usucă.); verbe de acţiune, caracterizate prin [+ Schimbare, + Agentivitate] (tipul alerga, a citi, a înota, a învăţa, a mânca, a repara, a strânge, a trimite, a vinde). 326 4.2. Clasificările semantice au urmărit şi alte criterii: tipul de acţiune, de eveniment sau de stare; prezenţa în matricea semantică a verbului a unui anumit rol tematic; corelaţia dintre un tip de acţiune, de eveniment sau de stare şi un rol tematic; trăsături inerente de tipul „aspectului" sau al „modului"; caracterul decompozabil al predicaţiei etc. 4.2.1. Dacă verbul primeşte un actant cu rolul Agent (lexicalizat sau nelexicalizat în realizările sintactice ale verbului), component care, în cadrul relaţiei de predicaţie, se caracterizează prin trăsăturile [+ Uman, + Control asupra acţiunii], verbul este de tip agentiv (ex. Elevul [+ Uman] citeşte, învaţă, lucrează, pregăteşte, scrie cu atenţie / cu bună ştiinţă / cu interes / cu migală. [+ Control]). Agentul se poate ajuta de un Instrument pentru realizarea acţiunii, de unde compatibilitatea şi coocurenţa Agent - Instrument în structura de roluri a verbelor. Verbele care acceptă Agent acceptă şi Instrument (ex.: Ion citeşte cu lupa I lucrează cu sapa / loveşte cu ciocanul.). Instrumentul poate fi inalienabil, imposibil de separat de Agent, ca în: Cântă din gură., Dă din mână, sau alienabil, detaşabil de Agent, ca în: Cântă la pian. Loveşte cu ciocanul. în cazul verbelor aşa-numit instrumentale, Instrumentul este încorporat în matricea semantică a verbului (vezi: a biciui, a ciocăni, a cosi, a grebla, a patina, a schia). Dacă verbul este bivalent (cu doi actanţi / două argumente), Agentul poate acţiona asupra unui obiect (asupra Pacientului), obiect care rămâne exterior acţiunii (ca în: Citeşte o carte., Verifică un calcul.), care se modifică prin efectele ei (ca în: Adânceşte un şanţ., Zugrăveşte o cameră.) sau care apare numai ca rezultat al acţiunii (ca în: Zideşte o casă., Scrie un roman.), de unde compatibilitatea rolurilor Agent - Pacient. Agentul acţionează în vederea unui scop (exprimat sau neexprimat în realizările sintactice), în beneficiul sau în detrimentul cuiva (cu un Beneficiar exprimat sau neexprimat), de unde compatibilitatea rolului Agent cu un component exprimând scopul (ex. Ion citeşte pentru examen / lucrează pentru câştig.) sau a rolurilor Agent - Beneficiar (Ion pregăteşte un ceai copiilor.). Agentul îşi poate asocia alt actant în realizarea acţiunii, de unde compatibilitatea rolului Agent cu un component indicând Comitativul (Aleargă, învaţă, munceşte cu prietenii I cu fratele.). Sensul „cornitativ", cuprins curent în structura semantică a prepoziţiei cu, este încorporat, în cazul verbelor aşa-numit comitative, şi în matricea semantică a verbului (îşi asociază prietenul pentru..., Se asociază cu prietenul pentru..., Se alătură cuiva pentru..., Se solidarizează cu cineva pentru...). 4.2.2. Absenţa Agentului din structura de roluri a verbului (este vorba de incompatibilitatea faţă de Agent, şi nu de neexprimarea, într-un context sau altul, a acestuia) caracterizează verbele nonagentive. • în cazul verbelor nonagentive psihologice sau de percepţie, apare rolul Experimentator, rol îndeplinit de un nominal animat, exprimând fiinţa afectată de stare (stare fizică sau psihică), dar nedeţinând un control asupra acesteia (el poate înregistra, prin simţuri sau mental, starea, dar, în mod curent, nu o produce şi nu o controlează (ex.: i se urăşte, i se face frică, îi place, îi pare bine, îi pasă; îl doare, îl mănâncă fruntea, îl uimeşte, îl îngrozeşte; el iubeşte, el urăşte). Există incompatibilitatea Experimentator - Agent şi Experimentator - Instrument, 327 exceptând câteva construcţii, puţin numeroase, cu utilizare metaforică, în care apare un Instrument inalienabil (ca în: Iubeşte cu toată fiinţa lui I cu mintea şi inima.). • în cazul verbelor relaţionale şi al celor de localizare, exprimând relaţii de diverse tipuri (de asemănare, identitate, echivalenţă, diferenţă, rudenie, vecinătate etc: a se asemăna, a semăna: Ion seamănă cu Gheorghe., a însemna: Sportul înseamnă sănătate., a se deosebi, a se înfrăţi, a se învecina), precum şi o localizare sau o schimbare de localizare (a locui, a sta, a rămâne: Ion a rămas la Bucureşti., a se muta), apare rolul Temă, desemnând obiectul unei localizări sau al schimbării de localizare şi, în sens mai larg, desemnând obiectul implicat în relaţie; Tema poate fi realizată printr-un nominal animat sau inanimat (Ion stă, rămâne, locuieşte în Bucureşti., Situaţia rămâne neschimbată., Sportul înseamnă sănătate., Ion depinde de părinţi). în cazul verbelor relaţionale simetrice, este permisă inversarea ordinii argumentelor, fără schimbarea sensului verbului, astfel încât Tema, de la o construcţie la alta, poate apărea în poziţia subiectului sau a complementului prepoziţional: Ion se învecinează cu Gheorghe. - Gheorghe se învecinează cu Ion., Versul 1 rimează cu versul 3. - Versul 3 rimează cu versul 1., Ion se deosebeşte de Gheorghe. = Gheorghe se deosebeşte de Ion.). • în cazul verbelor ergative (numite şi inacuzative), apare rolul Pacient, atribuit unui actant animat sau nonanimat al verbului, implicat în proces, suferind efectele procesului, în condiţiile inexistenţei unui Agent şi, implicit, în condiţiile unui sens nonpasiv al verbului; reprezintă obiectul unei schimbări de stare (ex. Copilul cade, creşte / scade în greutate., Profitul se dublează., Starea se îmbunătăţeşte., Fântânile I Răul seacă., Casa se ruinează.. Drumul se înfundă., Copacii se usucă.). Pentru verbele ergative / inacuzative, este caracteristică incompatibilitatea Pacient - Agent. Trebuie remarcat că, dacă incompatibilitatea Experimentator - Agent este general valabilă, caracterizând orice verb, incompatibilitatea Pacient - Agent caracterizează numai verbele ergative, coocurenţa celor două roluri fiind, dimpotrivă, caracteristică unei întregi clase de verbe agentiv-tranzitive (El învaţă carte / citeşte o poezie I dezbate o chestiune / verifică un calcul.). • Beneficiarul şi Instrumentalul, roluri caracterizând curent verbele agentive, pot apărea, în condiţii speciale, şi la nonagentive, şi anume: Beneficiarul este prezent la verbele conţinând în matricea lor semantică trăsătura [+ Beneficiar] (tipul: Ion beneficiază de ajutor.. Situaţia îmi foloseşte.), iar Instrumentalul (un Instrumental inalienabil) apare în cazul verbelor nonagentive de percepţie (tipul: Vede cu propriii ochi., Aude cu urechile proprii, Simte asperităţile cu podul palmei.). • Pentru câteva verbe, puţin numeroase, în matricea semantico-sintactică a verbului apar şi rolurile „circumstanţiale": Locativul, fie în cazul unor verbe de mişcare (Intră în cameră.), fie în cazul unor verbe de stare (Locuieşte în Bucureşti.., Figurează în titlu., Fereastra răspunde în grădină.); Sursa locativă sau temporală (Iese din pădure., Datează din secolul trecut.); Ţinta (Ion ajunge la Facultate.); Modalul (Se poartă incorect., El procedează incorect.); Măsura (Diamantul valorează mult., Sacul cântăreşte 70 kg.). Cele mai multe verbe cu 328 roluri „circumstanţiale" sunt nonagentive, fie cu Temă, fie cu Pacient. Nu este însă imposibilă nici coocurenţa Locativ - Agentiv, caracterizând unele verbe de mişcare (Copilul iese, cu atenţie /fără zgomot, din încăpere., Ion intră în cameră pentru a telefona.). 4.2.3. Fiecare verb se distinge printr-o schemă de roluri tematice, specificând numărul de actanţi primiţi şi rolul semantic atribuit fiecărui actant. Spre deosebire de schema sintactică asociată unui verb, care poate suferi modificări în timp, precum şi actualizări sintactice diferite în aceeaşi etapă de limbă, schema de roluri este, în limitele aceluiaşi sens (deci fără deviaţii semantice semnificative), nemodificabilă. Există verbe care prezintă variaţie în realizările lor sintactice; vezi: a ajuta cuiva - a ajuta pe cineva, a spera ceva - a spera la ceva, a-şi aminti ceva (Persoana şi-a amintit-o.) - a-şi aminti de cineva/de ceva etc), în timp ce schema de roluri a acestor verbe nu s-a modificat. în acest caz, se vorbeşte de variante sintactice ale aceluiaşi verb. Schema sintactică a unui verb poate primi, în aceeaşi etapă de limbă, actualizări diferite, după cum verbul aşază în poziţia subiectului roluri diferite din schema lui de roluri (Agentul ca subiect: Ion a deschis uşa prin efracţie.; Pacientul ca subiect, în condiţiile unor construcţii pasive: Uşa s-a deschis / a fost deschisă prin efracţie.; Instrumentul ca subiect: Un mecanism extrem de sofisticat, inventat de Ion, a deschis uşa.; Forţa ca subiect: Furtuna a deschis uşa.). Această variaţie sintactică nu se asociază însă unei modificări a schemei de roluri, care, fiind legată de configuraţia conceptuală a verbului [+ Agent / Forţă (+ Instrument) + Pacient], rămâne aceeaşi. Se vorbeşte, în acest caz, de actualizări sintactice diferite ale aceluiaşi verb. Aceeaşi este situaţia unor variaţii sintactice de tipul: Mă doare gâtul. / Mă doare în gât.; Mă pasionează fizica. / Mă pasionez de fizică.; II anunţ ora (examenului). / Ii anunţ lui ora (examenului):, care nu modifică schema de roluri: [+ Experimentator + Locativ], pentru a durea; [+ Experimentator + Temă], pentru a pasiona; [+ Agent + Pacient + Ţintă], pentru a anunţa. Dacă însă deviaţiile semantice sunt atât de mari încât se ajunge la o modificare a schemei de roluri, efectul lexical îl constituie apariţia unui omonim al primului verb. Să se compare a învăţa^ „a transmite cuiva sistematic cunoştinţe" din: Profesorul îi învaţă pe studenţi carte., verb triactanţial cu structura de roluri: Agent + Pacient + Ţintă / Beneficiar, cu a învăţa2 „a dobândi cunoştinţe" din: El învaţă limbi străine., verb biactanţial, cu structura de roluri: Agent / Beneficiar + Pacient; să se compare a folosii „a utiliza" din: El foloseşte cuţitul (la tăiat)., verb agentiv cu structura de roluri: Agent + Instrumental (+ facultativ, un component exprimând scopul), cu a folosit „a fi folositor" din: Cartea îmi foloseşte., verb nonagentiv cu schema de roluri: Temă + Beneficiar; să se compare a semăna^ „a pune sămânţa în pământ" din: Ţăranii seamănă ogorul, verb biactanţial agentiv cu schema de roluri: Agent + Pacient, cu a semăna2 „a fi asemănător", din: Ion seamănă cu fratele lui., verb nonagentiv relaţional simetric, cu schema de roluri: Temăj + Temă2. 329 Trebuie observat că celor două grile de roluri diferite pentru omonimele a învăţa\ şi a învăţa2 le corespund verbe fonetic distincte în alte limbi (engl. to teach - to leam; fr. enseigner — apprendre). In cazul lui a folosi, o altă distincţie sintactică (cea din: El foloseşte cuţitul la tăiat. - El se foloseşte de cuţit la tăiat.) nu influenţează schema de roluri a verbului (în ambele utilizări, verbul rămâne agentiv). In consecinţă, diferenţa priveşte numai nivelul variaţiei sintactice, variantele aparţinând aceleiaşi unităţi lexicale: a folosii. Nelexicalizarea Agentului, fie că verbul se foloseşte pasiv, fie că în locul Agentului apare Forţa (vezi exemplul anterior pentru a deschide: Mama / Vântul deschide fereastra.), rămâne, de asemenea, la nivelul variaţiei sintactice, neantrenând apariţia unei noi unităţi lexicale. în schimb, imposibilitatea ataşării Agentului (şi nu neexprimarea lui contextuală!), în cazul unui verb ergativ / inacuzativ, determină apariţia unei noi unităţi lexicale (vezi distincţia a uscai vs a uscaj din construcţiile: Mama usucăi pâinea. — Pâinea se usucă2;, Mama adoarme\ copilul. — Copilul adoarme^?). 4.3. Valorile de aspect şi de mod, trăsături semantice legate de categoria predicaţiei şi, implicit, de clasa verbului, pot fi asociate verbului în diverse feluri (vezi şi I, Categoria aspectului; II, Predicatul; Modalizarea): (a) pot fi încorporate în matricea semantică a unor verbe, vezi distincţia aspectuală momentan vs durativ sau distincţia modală necesar (a trebui) vs posibil (a putea); (b) pot fi cuprinse în forme din paradigma verbului (vezi relaţia timp -aspect; vezi formele modale ca purtătoare flexionare ale valorilor de mod: cânt, aş cânta, să cânt, cântă!, oi fi cântat); (c) pot Fi exterioare verbului, dar strâns legate de proces, fiind cuprinse în structura semantică a unor verbe-operatori şi transmise verbului semantic principal în cadrul sintagmei fVerboperaior + Verb semantic plin]; este cazul verbelor-operator de aspect: începe / continuă / termină a învăţa şi al verbelor-operator de mod: trebuie /poate / era să înveţe; (d) pot fi totalmente exterioare procesului, introduse prin componente lexicale purtătoare ale informaţiei de modalizare, informaţie care priveşte atitudinea propoziţională / punctul de vedere al locutorului în legătură cu ansamblul propoziţiei (Probabil I cică I sigur I negreşit pleacă săptămâna viitoare.). Verbele de aspect şi cele de mod sunt verbe care fie au o semnificaţie intrinsec aspectuală/ modală (începe I continuă I termină de învăţat; poate învăţa / trebuie să înveţe), fie o dobândesc contextual în vecinătatea unor verbe, care, semantic, deţin rolul principal în sintagmă, dar, sintactic, sunt subordonate (era să cadă, are de învăţat, trage să moară, dă să cadă, stă să cadă, apucă să spună, se apucă de spus, se lasă de fumat); vezi şi I, Categoria aspectului, 3.2; II, Modalizarea, 2.2. 4.4. în funcţie de caracterul decompozabil al predicaţiei, se disting mai multe clase de verbe, dintre care extrem de productivă este clasa verbelor cauzativ-factitive. Matricial, ele încorporează două predicaţii nucleare, fiind, în acelaşi timp, verbe agentive (căci încorporează în matricea lor semantică predicatul agentiv 330 „a face să"/ „a determina să"), şi verbe de schimbare de stare (căci o stare sau un grad de intensitate al unei stări se transformă în altă stare sau în alt grad: „sărac —> bogat", „neadânc sau mai puţin adânc —» adânc"; L-a făcut să devină bogat. / L-a făcut să devină adânc. —> L-a îmbogăţit. / L-a adâncit.); vezi II, Construcţii cauzativ-factitive, 1.2. 5. Sub aspect pragmatic, verbul este relevant, mai ales, prin categoriile de timp, mod, persoană, diateză, care, pe lângă semnificaţia lor strict gramaticală, au şi o importantă dimensiune pragmatică. Primele trei sunt categorii de tip deictic, în sensul că „trimit" obligatoriu la enunţare, asigurând ancorarea în situaţia de comunicare. Timpul exprimă momentul desfăşurării procesului, raportându-1 (direct sau mediat) la momentul emiterii propoziţiei sau la timpul textual / discursiv (vezi Timpul). Persoana verbului, impusă prin acord cu persoana subiectului (vezi Numărul şi persoana), precum şi cliticele personale pe care verbul şi le asociază trimit, direct sau indirect, la cei doi protagonişti ai actului comunicării, locutorul şi alocutorul. Modul trimite şi el la o instanţă a comunicării, la locutor, exprimând atitudinea acestuia faţă de cele enunţate (vezi I, Modurile personale; II, Modalizarea). Categoriile de mod, timp, persoană, în ansamblu, permit verbului a-şi ataşa M(orfemele)P(redicativităţii), fie direct (flexionar), fie prin intermediul unui operator (modal, aspectual, pasiv, copulativ) extraverbal. în asociere cu MP, verbul dobândeşte trăsătura predicativităţii, deci capacitatea de a transforma o organizare semantico-sintactică (cea a grupului verbal) într-un act de enunţare, „legând" această organizare de un anume eveniment din realitatea extralingvistică şi conferindu-i autonomie enunţiativă (vezi II, Grupul verbal, 6; Predicatul, 1.1.3). în structura enunţului canonic, privit din perspectiva dinamicii comunicative (informaţionale), verbul şi actanţii lui postpuşi (complementele) acoperă, în mod curent, componenta rematică a enunţului, deci partea din enunţ purtătoare a noii informaţii, asigurând înaintarea în procesul de comunicare. Reorganizări ale structurii informaţionale canonice (Subiect / Temă + [Predicat şi complemente] / Remă) sunt frecvente în uzul discursiv, fiind determinate pragmatic şi transfrastic, prin intenţia de comunicare şi / sau prin acomodarea la enunţurile / la replicile anterioare. Astfel, diateza, prin dimensiunea ei sintactico-pragmatică, este unul dintre mecanismele sintactice care asigură o reorganizare a enunţului şi, implicit, o codificare diferită a temei şi a remei. Dacă, în mod curent, în construcţia activă poziţia de temă este rezervată Agentului, structura pasivă păstrează poziţia temei pentru Pacient şi aşază Agentul, atunci când este exprimat, în partea rematică a construcţiei (vezi II, Construcţii pasive şi construcţii impersonale, 1.3). Subspecia verbelor performative este o clasă cu relevanţă pragmatico-sintactică, reprezentând o modalitate lexicală de exprimare transparentă a intenţiei de comunicare şi constituind, în acelaşi timp, mijlocul de realizare a acestei intenţii. Utilizate la indicativ prezent pers. 1 sg., verbe ca: (te) acuz, (te) autorizez, (te) anunţ, (te) avertizez, (te) declar, (te) felicit, (te) insult, (îţi) interzic, (te) întreb, (îţi) jur, (îţi) mulţumesc, (îţi) ordon, (te) previn, (îţi) promit, (îţi) recomand, mă 331 scuz, te rog, (te) sfătuiesc, (îţi) sugerez etc. exprimă lexical, prin semantica lor internă, intenţia de comunicare şi reprezintă ele însele performări ale acestei intenţii (te acuz specifică transparent intenţia de comunicare şi informează asupra performării efective a actului de „acuzare"). Ca particularitate sintactică a clasei verbelor performative, apare trăsătura comună a posibilităţii de a exprima unul dintre actanţi / dintre argumente prin propoziţie conjuncţională, actantul realizat propoziţional ocupând, în funcţie de regimul verbului, fie poziţia complementului direct (îţi interzic să pleci., îţi ordon să pleci.), fie pe cea a complementului secundar (Te rog să reuşeşti.) sau a complementului prepoziţional (Te acuz că ai făcut cu intenţie., Te previn că vei avea necazuri.). CLASE SINTACTICE ŞI SINTACTICO-SEMANTICE DE VERBE 1. PRELIMINARII 1.1. Diferenţele de regim verbal (de construcţie a verbului) şi, implicit, de schemă sintactică (tipar sintactic) impuse de verbul-centru nu au decât cu totul limitat o justificare semantică, nefiind deductibile din semantica internă a verbului. Determinarea semantică este limitată la câteva clase de verbe, putându-se stabili puţine corelaţii între o trăsătură semantică inerentă şi o anumită particularitate contextual-sintactică; de exemplu: • Dacă în matricea semantică a unor verbe apare trăsătura [+ Reciproc / + Simetric], verbul îşi atrage obligatoriu câte doi actanţi, pe care îi aşază fie în poziţia de subiect multiplu (sau subiect cu formă de plural), fie unul în poziţia de subiect, iar celălalt într-o poziţie prepoziţională, impunând, de obicei, selecţia prepoziţiei cu: a se asemăna, a se înrudi, a se învecina..., a coexista, a coincide, a semăna..., toate cu trăsătura inerentă [+ Reciproc] —» [+ Subiect multiplu] / [+ Subiect simplu + cu Nominal] (ex X şi Y se învecinează. / X se învecinează cu Y.; X şi Y coincid. / X coincide cu Y.)\ vezi II, Construcţii reflexive şi construcţii reciproce, 2.1.1. • Dacă verbul aparţine clasei semantice a verbelor „de întrebare", incluzând în matricea lor semantică trăsătura [+ Interogativ] (tipul: a întreba, a se interesa, a verifica...), verbul îşi asociază, pentru una dintre poziţiile actanţiale, o realizare propoziţională, obligând la selecţia conectorului dacă, mărea interogaţiei totale transpuse în vorbire indirectă ([+ Interogativ]—» [dacă + P]; întreabă / verifică/se interesează dacă vom reuşi.). Pentru majoritatea verbelor însă, diferenţele de regim nu au justificare semantică, depinzând în exclusivitate de regulile sintactice ale unei limbi, reguli fixate pentru o anumită etapă din evoluţia ei. Determinarea sintactică, şi nu semantică, a tiparului de construcţie impus de verb explică fenomene sintactico-semantice de tipul: 332 (a) posibilitatea modificării în diacronie a schemei sintactice, deşi sensul verbului rămâne acelaşi; vezi, de exemplu, trecerea de la regimul arhaic intranzitiv cu dativul, conservat în construcţii fixe: a nu-şi crede ochilor şi urechilor sau, regional şi popular, în zone arhaizante: Şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi. (I. Creangă, Harap-Alb), la regimul actual tranzitiv: a crede pe cineva I ~ ceva; (b) apariţia unor scheme sintactice oscilante în cadrul aceleiaşi etape istorice (vezi, pentru româna actuală, variaţii sintactice libere ca: a ajuta pe cineva / ~ cuiva; a succeda cuiva / ~ pe cineva; a spera ceva I ~ la ceva; a durea gâtul I ~ în gât; a anunţa pe cineva ceva I ~ cuiva ceva; îi place de cineva, de ceva. I îi place cineva, ceva.; a colinda prin sate I ~ satele; a-şi aduce aminte ceva I ~ de ceva; a băga de seamă cele întâmplate I ~ la cele întâmplate etc). Unele dintre construcţii, deşi neacceptate de limba literară (vezi îi place de), sunt curente în uzul colocvial, fiind semnificative pentru fenomenul de variaţie sintactică liberă; (c) posibilitatea asocierii cu scheme sintactice diferite a unor verbe sinonime sau parţial sinonime: îi trebuie cartea. - El are nevoie de carte.; El are o casă. -Casa îi aparţine.; îi pare rău de întâmplare. - El regretă întâmplarea, etc; (d) posibilitatea ca verbe corespunzătoare semantic în limbi diferite să selecteze tipare sintactice diferite; să se compare, de exemplu, rom. a mulţumi, caracterizat sintactic prin: [+ Subiect + OI + OPrep] (mulţumeşte cuiva pentru...), cu tiparul sintactic al corespondentului din franceză sau engleză: [+ Subiect + OD + OPrep] etc. Diferenţele de regim (de construcţie), ca trăsătură sintactic-definitorie a fiecărui verb, stau la baza alcătuirii dicţionarelor sintactice şi la baza clasificărilor după criterii sintactice şi sintactico-semantice. 1.2. Clasificarea sintactico-semantică a verbelor are ca punct de plecare relaţiile actanţiale ale verbului-centru, altfel spus complinirile strâns, intim legate de verb, cuprinse în matricea semantico-sintactică a verbului, cărora verbul le impune rolul tematic şi restricţii de formă (de caz şi de prepoziţie). Relaţiile actanţiale sunt relaţii obligatorii, fiind determinate de conţinutul conceptual-semantic al verbului. Ele sunt relaţii de tip necircumstanţial, angajând poziţia subiectului şi a complementelor direct, indirect, secundar şi prepoziţional, şi se realizează, în mod curent, prin nominalele din poziţii necircumstanţiale. Izolat, pentru o clasă puţin numeroasă de verbe, clasificarea sintactico-semantică are în vedere şi circumstanţialul. Sunt verbe care cer, în mod necesar, ca particularitate semantico-sintactică inerentă, determinarea printr-un circumstanţial (de mod, cantitativ, de loc, de direcţie, de timp). Astfel, dacă pentru verbe ca: a aparţine, a avea, a citi, a iubi, a înota, a învăţa, lucra, a spune etc, determinările circumstanţiale de orice tip (mod: citeşte silabisit, cantitate: citeşte mult, loc: citeşte acasă', direcţie: citeşte de la dreapta la stânga', durată: citeşte două ore) sunt exterioare sintactic şi semantic verbului, fiind nelegate de relaţiile lui tematice şi, în consecinţă, suprimabile, pentru altele însă, aceleaşi determinări devin obligatorii. A se comporta, de exemplu, cere obligatoriu un „modal": Se comportă agresiv; a cântări2 („avea greutatea de") cere obligatoriu un „cantitativ": Sacul cântăreşte 80 de kg.; a locui cere un „locativ", caracterizat prin [- Deplasare]: El locuieşte în Bucureşti; a ajunge cere un „locativ" caracterizat prin [-(-Deplasare, 333 - Limită finală]: El ajunge la facultate etc. Pentru ultima categorie de verbe, circumstanţialele intră în schema lor matricială, participând la individualizarea / la definirea lor sintactico-semantică. Pentru aceste verbe, schema lor sintactico-semantică include, pe lângă realizări canonice de nominale legate cazual sau prepoziţional de verb, şi realizări necanonice, cu funcţie circumstanţială, exprimate prin adverbe sau grupuri prepoziţionale substituibile cu un adverb (vezi II, Grupul verbal, 5; Circumstanţialul. Prezentare generală, 3). Criteriul sintactico-semantic de clasificare include, pe lângă relaţii actanţiale, mai rar, relaţii circumstanţiale, şi relaţii predicative, în cazul vecinătăţii obligatorii a unei compliniri cu rol semantic predicativ; vezi infra, vecinătatea numelui predicativ (NP) sau a complementului predicativ al obiectului (CPO). Spre deosebire de vecinătăţile actanţiale, vecinătatea obligatorie a unui NP se realizează canonic nu numai prin nominal, ci şi prin adjectiv (vezi II, Numele predicativ, 2.1; Predicatul, 2.2.1.3). Cele trei tipuri de relaţii (relaţii actanţiale: complemente necircumstanţiale şi subiect; relaţii predicative: nume predicativ şi complementul predicativ al obiectului; relaţii circumstanţiale: cazurile rare de circumstanţiale cerute ca roluri tematice) strâng, în esenţă, clasa determinărilor obligatorii, acele compliniri cuprinse în schema sintactico-semantică matricială a fiecărui verb. Dat fiind elementul sintactic comun al relaţiilor actanţiale şi predicative (anume obligativitatea), există gramatici care le desemnează pe amândouă ca fiind complemente, distingând între complemente (propriu-zise), cele de tip actanţial, şi complemente predicative, complemente speciale de tip predicativ (vezi II, Numele predicativ; Complementul predicativ al obiectului). în raport cu primele, complementele predicative se disting prin natura semantic-predicativă a relaţiei cu verbul (vezi II, Numele predicativ, 1.2.1.3). 1.3. Trebuie făcută distincţia între obligativitatea sintactico-semantică şi cea strict sintactică. O relaţie matricială, deci sintactico-semantică inerentă (fie actanţială, fie circumstanţială, fie predicativă), indiferent de faptul că este sau nu actualizată în context pentru un anume verb, este obligatorie, fiind legată conceptual de acesta. Sub aspect strict sintactic, însă, aceeaşi complinire poate avea, de la un verb la altul, de la o construcţie la alta, statut obligatoriu sau facultativ, informaţie de care, în mare măsură, tot verbul este răspunzător. Astfel, actantul complement direct (OD) este facultativ pentru verbe ca: a citi, a învăţa, a mânca, aşa-numitele verbe tranzitive folosite absolut (vezi infra, 4.1), dar este obligatoriu (nesuprimabil) pentru verbe ca: a actualiza, a afâna, a i imenaja, a anula, a apreta, a asana, a asedia, a otrăvi, a preconiza, a prevedea, a prefera. Sunt posibile construcţii fără complementul direct exprimat, pentru prima clasă de verbe: La ora de muzică elevii cântă V., Studenţii citesc V în biblioteci, Nu (' bine să mănânci V mult., dar nu sunt posibile pentru a doua: *Profesorul actualizează., Gospodina apretează., Criminalul otrăveşte., El prevede. Circumstanţialul locativ, ca tip de complinire obligatorie, nu poate lipsi din actualizările sintactice ale verbului a locui ( El locuieşte), dar este suprimabil 334 pentru a intra, deşi Locativul este implicat matricial de ambele verbe (pentru a intra, este posibilă suprimarea lui în condiţiile recuperării contextuale: în clasă erau puţini elevi, căci ceilalţi nu intraseră V încă.). în aceleaşi condiţii de recuperare contextuală, este suprimabil şi circumstanţialul Ţintă din actualizările verbului de mişcare a ajunge, deşi face parte din grila matricial-tematică a verbului (El locuieşte aproape de facultate, ajunge V zilnic în 20 de minute.). Complementele predicative sunt, de cele mai multe ori, nesuprimabile; rar, în condiţii de recuperare contextuală, pot şi ele lipsi (El nu este încă profesor, deşi, la vârsta lui, ar fi trebuit să ajungă V.). Pentru toate aceste verbe, relaţia actanţială, circumstanţială sau predicativă este obligatorie, caracterizând grila sintactico-semantică a verbului, în timp ce actualizarea sintactică a fiecărei relaţii poate fi, de la un verb la altul, de la o apariţie la alta, obligatorie sau facultativă. Chiar şi poziţia de subiect, poziţie sintactic şi semantic privilegiată, poate lipsi, cazurile de subiect neexprimat (uneori, chiar nerecuperabil semantic) fiind numeroase (vezi II, Subiectul, 3.2; 3.2.3). 1.4. Trebuie făcută distincţia între structurile primare, care actualizează schema sintactico-semantică matricială a verbului, şi structurile reorganizate, în care schema primară se transformă ca efect al diverselor operaţii sintactice (pasivizare, impersonalizare, avansare de componente din subordonată, amalgamare de grupuri sintactice), modificări produse în limitele aceleiaşi semnificaţii a verbului. Clasificările sintactice au în vedere în exclusivitate structurile primare, celelalte modificări fiind sintactic predictibile, adică deductibile prin reguli gramaticale. Astfel, pentru clasificare se iau în consideraţie numai structurile tranzitive active, nu şi cele pasive, căci, altfel, un verb din propoziţia: Casa se construieşte de firme specializate., obţinută prin pasivizare, ar intra în aceeaşi clasă de subcategorizare cu a se teme din construcţia primară: Copilul se teme de părinţi; or, cele două verbe aparţin unor clase sintactice total diferite, primul fiind bivalent tranzitiv, iar al doilea, bivalent intranzitiv, obligatoriu reflexiv (vezi II, Construcţii pasive şi construcţii impersonale, 1). In acelaşi sens, verbe din construcţii ca: El îşi cunoaşte limitele., El îşi detestă partenerii., El îşi iubeşte părinţii., El îşi merită soarta., construcţii reorganizate prin amalgamarea unui GV şi a unui GN subordonat verbului, ajung să primească trei compliniri, cu trei forme cazuale distincte (N, D, Ac), deşi structura lor matricială este una bivalentă. In clasificare interesează tiparul primar bivalent, şi nu cel trivalent (vezi II, Complementul posesiv). în acelaşi sens, toate construcţiile cu P(redicativ)S(upIimentar) (Ea s-a întors profesoară., Părinţii îl vor profesor.), construcţii reorganizate din structuri bipropoziţionale, nu sunt relevante pentru clasificare. Reorganizarea are ca efect creşterea accidentală, contextuală, a numărului de vecinătăţi nominale ale verbului (de exemplu, a vrea, care în structurile primare este bivalent, cu un complement realizat propoziţional, ajunge trivalent în structurile cu PS); vezi II, Predicativul suplimentar. 1.5. Trebuie făcută distincţia între structurile sintactic oscilante, reprezentând variante sintactice ale aceluiaşi verb, şi structurile sintactice distincte, în care apar verbe omonime sau cvasiomonime. 335 Astfel, verbe din construcţii oscilante ca: Ion speră ceva. / ~ la ceva., X succedă pe cineva. / ~ cuiva. Mi-l amintesc. / îmi amintesc de el. etc, deşi angajate în tipare sintactice diferite, aparţin aceleiaşi unităţi verbale, căci variaţia sintactică nu se asociază cu o variaţie semantică şi, implicit, cu o variaţie a schemei de roluri tematice. Aparţin aceluiaşi verb şi realizările paralele ale unor verbe psihologice, de tipul: Mă miră situaţia. / Mă mir de situaţie., Mă interesează fizica. / Mă interesez de fizică., fiecare verb satisfăcând aceeaşi schemă de roluri: Experimentator + Temă, dar permiţând câte două realizări sintactice variante, una tranzitivă: (OD + Verb + Subiect) şi una intranzitivă obligatoriu reflexivă (Subiect + [Refl + Verb] + OPrep, unde Refl, clitic legat de verb, indică un reflexiv obligatoriu, vezi infra, 4.5; vezi şi II, Construcţii reflexive şi construcţii reciproce, 1.2.2.1). In schimb, construcţii de tipul: (a) Sunt obligată în faţa comisiei să mă caracterizez singură., respectiv (b) De mică, mă caracterizez prin timiditate. / Mă caracterizează timiditatea., cuprind centre verbale diferite: în (a) apare un verb agentiv (a caracterizai „a face o caracterizare"), cu schema sintactică Subiect + OD, iar în (b) apare un verb nonagentiv (a caracteriza^ „am caracteristica, sunt caracterizat"), cu o schema sintactică oscilantă, în care variaţia angajează o realizare tranzitivă (Mă caracterizează timiditatea.) şi una intranzitivă, obligatoriu reflexivă (Mă caracterizez prin timiditate.). 2. CLASIFICAREA SINTACTICĂ ÎN FUNCŢIE DE NUMĂRUL DE DETERMINĂRI OBLIGATORII 2.1. Criteriul numărului de actanţi Prima etapă a clasificării sintactice are în vedere numărul de actanţi pe care verbul îi primeşte, indiferent de poziţia sintactică în care aceştia se aşază. Se obţin următoarele clase: • verbe zerovalente, caracterizate prin capacitatea de a forma o comunicare completă în absenţa oricărei determinări actanţiale, inclusiv a nominalului actanţial subiect; ex. Ninge., Plouă., Tună., Viscoleşte., Geruieşte., Fulgeră., Burează., Burniţează., Se înnoptează., Se înserează., Se întunecă., Se luminează (de ziuă).; • verbe monovalente, care formează 6 comunicare completă ataşându-şi o singură complinire obligatorie, un singur nominal actanţial, indiferent de forma acestuia şi de rolul lui tematic; ex.: Copilul aleargă / cade /fuge / se împiedică / înoată / oftează / plânge / slăbeşte / suferă / tuşeşte / se vindecă; Se întâmplă ~ / Se produce un accident.; Vine ~ / Se apropie iarna.; • verbe bivalente, caracterizate prin combinarea cu două vecinătăţi actanţiale obligatorii, cu valori semantice şi forme diverse ale actanţilor. Clasă extrem de numeroasă, cuprinde tipare sintactice dintre cele mai variate: Ion aranjează / citeşte / cumpără / vinde cărţi.; îi arde / îi pasă / îi pare rău de şcoală.; Mă doare / Mă ustură braţul.; Mă indignează / Mă miră / Mă uimeşte indiferenţa.; îmi convine / îmi place /îmi repugnă situaţia, etc. • verbe trivalente, caracterizate prin capacitatea combinării cu trei determinări actanţiale obligatorii, fiecare primind un rol tematic diferit şi ocupând 336 poziţii sintactice diverse: Profesorul mă învaţă / mă întreabă / mă anunţă ceva.; Profesorul îmi împrumută /îmi trimite /îmi oferă /îmi recomandă o carte. Tiparul sintactic tetravalent (Guvernul ni l-a trimis /propus director.) în care verbul îşi ataşează simultan patru compliniri nominale, nu apare în structurile primare, ci numai în cele reorganizate, cu ataşarea unui PS (vezi şi II, Construcţii cu predicativ suplimentar, 2.2.2; 2.2.9). Inventarele astfel stabilite sunt instabile şi interferenţe, ca urmare a numeroaselor alunecări ale verbelor de la o clasă la alta, unele explicabile prin particularităţi sintactice ale limbii române, altele, prin devieri semantico-stilistice. Astfel, există construcţii verbale în care anumite poziţii rămân vide (neacoperite), fie ca efect al posibilităţii de neexprimare a poziţiilor subiect şi complement (să se compare: Cum îţi merge treaba? şi Cum îţi merge?; Mă trage curentul, şi Mă trage.; Ion mănâncă/ citeşte ceva. şi Ion mănâncă/ citeşte.), fie prin posibilitatea suprimării unor actanţi, adesea a actantului 0(biect)l(ndirect) din construcţii ca: Ion (îmi) trimite o carte., Ion (îmi) oferă o floare., Cum (îţi) merge?, Nu(-ţi) strică o mică vacanţă. Uneori, nelexicalizarea unui actant poate determina specializarea semantică a verbului (vezi absenţa actantului-subiect din construcţii ca: Mă cheamă / îmi zice / îmi spune Popescu., având ca efect constituirea unor unităţi lexicale omonime: a chemai, a zice2, a spune2 „a se numi"; vezi şi II, Subiectul, 3.2.3.2). Pentru altele, dimpotrivă, verbul poate primi un actant suplimentar, fie prin ataşarea accidentală a unui nominal (tipul: Mă plouă. / Mă ninge.), fie prin „umplerea" unor poziţii sintactice de obicei vide (ex. Zeus plouă., Ploaia plouă., Norii / Cerul I Văzduhul plouă.), fie, mai ales, prin amalgamări de grupuri sintactice, care au ca efect ataşarea clitică a unui component provenit dintr-o poziţie sintactică nonverbală (este vorba de tiparul cu dativ posesiv: îmi văd greşeala., îmi aud numele., îmi uit obligaţiile, sau de construcţia cu un dativ provenind din grupul numelui predicativ, fiind un subordonat al acestuia: îmi este / îmi devine util.; vezi şi supra, 1.4; vezi şi II, Complementul posesiv). In alte cazuri, se produce o alunecare semantică metaforică, antrenând accidental atragerea verbului în altă clasă sintactică (ex.: Afară tună şi fulgeră, vs Directorul tună şi fulgeră vs Tot îi tună şi-î fulgeră, vs Directorul mă fidgeră cu privirea.), ceea ce echivalează cu apariţia unor unităţi lexicale omonime cu cele din utilizările curente: fulgerai (zerovalent) vs fulgerăm (Directorul fulgeră.), fulgerat (Ii fulgeră.), ambele, monovalente, vs fulgeră4 (Directorul îl fulgeră cu privirea.), verb bivalent. 2.2. Celelalte compliniri obligatorii: circumstanţiale şi predicative A doua etapă a clasificării ia în consideraţie celelalte compliniri obligatorii, fie de tip circumstanţial, fie de tip predicativ. Asociate cu vecinătăţile actanţiale, se vor distinge: - verbe cu actant-subiect + Circumstanţial (Ion locuieşte în Bucureşti.. El procedează corect., Ceasul valorează mult., Şedinţa durează mult.); - verbe + Subiect + NP (Ion este student., El devine profesor., El se face profesor.); - verbe + Subiect + OD + CPO (Ei l-au botezat / l-au numit Ion., L-au uns episcop.). 337 3. CLASIFICAREA VERBELOR DUPĂ RESTRICŢIILE DE FORMĂ IMPUSE COMPLINIRILOR OBLIGATORII ŞI DUPĂ FUNCŢIILE SINTACTICE ALE ACESTORA Clasele anterior stabilite se pot subclasifica în funcţie de restricţiile formale (cazuale şi prepoziţionale) cerute actanţilor şi, strâns legat de aceasta, în funcţie de rolul sintactic ocupat de actanţi. Criteriul este nerelevant pentru verbele zerovalente; este, de asemenea, nerelevant pentru verbele cu circumstanţial obligatoriu, căci posibilităţile de realizare a circumstanţialului nu ţin de natura regentului, ci de calitatea subordonatului, realizările fiind aceleaşi pentru orice tip de circumstanţial (obligatoriu sau suprimabil). Pentru complinirile predicative, criteriul restricţiilor deforma este numai în mică măsură relevant, depinzând de tipul de predicaţie (vezi II, Numele predicativ, 2). Corelând criteriul formei şi criteriul funcţiei sintactice şi adăugând posibilitatea de a primi celelalte compliniri obligatorii nonactanţiale, se obţin următoarele subclase: 3.1. Subclase ale verbelor monovalente: (a) V + NominalN / V + Subiect (tipul: Copilul aleargă, cade., fuge., înoată, oftează, plânge., suferă, dar şi Vine iarna.. Survine o schimbare., Se întâmplă o nenorocire.) (b) V + NominalAc / V + OD (tipul: Mă plouă., Mă curentează.) (c) V + NominalD/V + OI (tipul: Nu-mi merge bine., îi tună şi-i fulgeră.). In raport cu subclasa (a), tipar sintactic frecvent realizat, iar, semantic, destul de eterogen, subclasele (b) şi (c) sunt rare, accidentale, explicabile fie prin nelexicalizarea şi, implicit, nedeterminarea unor poziţii sintactice (este cazul verbelor a merge, a curenta, a căror poziţie de subiect poate rămâne nedeterminată, dar completabilă în alte contexte), fie prin adăugarea accidentală a unor actanţi (vezi actantul 0(biect)D(irect), în cazul verbului a ploua, şi actantul O(biect) I(ndirect), în cazul lui a tuna, a fulgera din c). 3.2. Subclase ale verbelor bivalente: (a) V + NominalN + NominalAc / V + Subiect +OD (tipul: Copilul citeşte o carte., Profesorul explică un exerciţiu., dar şi Mă doare capul., Mă interesează fizica., Mă chinuie durerea.) (b) V + NominalN + NominalD / V + Subiect + OI (tipul: Copilul îmi zâmbeşte., Profesorul îmi vorbeşte., dar şi Casa îmi aparţine., Cartea îmi place., Situaţia îmi convine.) (c) V + NominalN + GPrep / V + Subiect + OPrep (tipul: Ion depinde de părinţi., Ion se bazează pe părinţi., Ion se gândeşte la părinţi., Ion se înrudeşte cu Gheorghe.) 338 (d) V + NominalD + GPrep / V + OI + OPrep (tipul: îmi pasă de tine., îmi arde de şcoală., Mi s-a urât de şcoală.) (e) V + NominalNI + NominalN2/ V + Subiect + NP (tipul: Ion este profesor., Sportul înseamnă sănătate., El se numeşte Ion.) (f) V + NominalAc+ NominalneprepozitionalN-Ac/ V + OD + CPO (tipul: Mă cheamă Popescu.) (g) V + NominalD + Nominalneprepoziţionai N.Ac / V + OI + CPO (tipul: îmi zice Popescu.) (h) V + NominalN + Circ (tipul: Ion locuieşte în Bucureşti., Caietul costă /Pachetul cântăreşte mult.). în timp ce clasele (a, b, c) şi (e) sunt numeroase, constituind tipare curente ale limbii române, clasa (d) este puţin numeroasă, fiind, în acelaşi timp, şi o clasă sintactic oscilantă; vezi: îmi place de Ion. /pe Ion. vs Îmi place Ion.; Îmi şade bine cu rochia, vs îmi şade bine rochia.; îi trece de râie. (I. Creangă, Amintiri) vs H trece râia. (Unele construcţii sunt neacceptate de norma literară, dar sunt prezente în uz.). Clasele (f, g) sunt puţin reprezentate, fiind obţinute contextual din nelexicalizarea şi nedeterminarea poziţiei subiect (un subiect „general"; vezi II, Subiectul, 3.2.3.2). Clasa (h) include verbele cu Circ(umstanţial) obligatoriu, clasă puţin numeroasă, constituind o excepţie de la forma canonică de manifestare a determinării prin circumstanţial. Numeroase verbe oscilează între o clasă şi alta, admiţând, în variaţie liberă, tipare sintactice diferite, cele mai instabile determinări funcţionând semantic ca locative, dar locative aşezate în poziţii necircumstanţiale (OD, OI sau Subiect). Să se vadă variaţia sintactică din construcţii ca: El colindă, cutreieră satele / - prin sate., El coboară, urcă scările I ~ pe scări., Cuiul străpunge, pătrunde lemnul / ~ prin lemn., Ion mă ajunge / ~ ajunge (până) la mine., Mă doare gâtul / ~ în gât.; Mă mănâncă spatele I ~ pe spate. etc. 3.3. Subclase ale verbelor trivalente: (a) V + NominalN + NominalD + Nominal Ac/ V + Subiect + OI + OD (tipul: Ion îmi dă, oferă, plăteşte, recomandă, trimite, vinde o carte.) Şi în acest caz, poate interveni variaţia sintactică, afectând în special poziţia OI (ex.: Ion fură cartofi vecinilor, / de la vecini.; Ion aruncă grăunţe păsărilor. / la păsări, etc). (b) V + NominaIN + NominalAc + Nominalneprepozitionai n-ac / V + Subiect + OD + OSec (tipul: Ion mă anunţă, întreabă, învaţă rezultatul.) Verbele satisfăcând acest tipar sintactic sunt şi ele oscilante (vezi construcţii sinonimice ca: Ion îmi I mă anunţă rezultatul; Ion mă întreabă ceva. I ~ despre ceva.). (c) V + NominalN + Nominale + Nominalneprepozitionai n-ac / V + Subiect + OD + CPO (tipul: Guvernul l-au desemnat inspector., Părinţii l-au botezat Ion., Ei l-au intitulat X.) 339 (d) V + NominalN + NominalAc + GPrep / V + Subiect + OD + OPrep (tipul: Muzica mă predispune la visare., El mă îndeamnă la rele.). Unele dintre verbele aparţinând acestor clase sunt (ca şi altele discutate anterior) oscilante, multe determinări având statut facultativ, ceea ce face ca verbul să treacă în altă subgrupă sintactică; vezi posibilitatea suprimării OI din (a). Clasele (b) şi (c) nu se disting la nivel morfologic (vezi cel de al treilea nominal neprepoziţional), ci la nivelul funcţiei semantice şi sintactice (vezi, pentru (c), citirea predicativă, respectiv funcţia sintactică de complement predicativ al obiectului (CPO), faţă de tiparul (b), caracterizat printr-o citire nepredicativă, actanţială, respectiv funcţia sintactică de OSec). Clasele anterioare, deşi conţin un inventar instabil şi interferent de verbe, sunt relevante în măsura în care evidenţiază marea varietate de structuri sintactice verbale posibile în limba română, varietate legată şi de alte particularităţi structurale (morfologice şi sintactice) ale românei, şi anume: - existenţa a trei distincţii morfologice cazuale în flexiunea numelui, ceea ce face ca restricţiile cazuale impuse de verb să fie diversificate (N / D / Ac); - amestecul de construcţii de tip cazual şi prepoziţional, diversificând şi mai mult structurile sintactice; -particularitatea limbii române de a avea construcţii verbale „complete" (caracterizate prin autonomie enunţiativă) în condiţiile nelexicalizării unor poziţii sintactice, inclusiv a poziţiei subiect; vezi clasa verbelor zerovalente, precum şi subclasele de verbe monovalente (b, c) sau de verbe bivalente (d, f, g). Dată fiind posibilitatea includerii aceluiaşi verb în clase diferite, clasificarea anterioară surprinde şi frecvenţa fenomenului de sinonimie şi de variaţie sintactică, deci posibilitatea alegerii, din partea vorbitorului, a unor structuri care focalizează un component sau un grup de componente, marginalizând altul (sau alte compliniri). Deplasarea de interes comunicativ rezultă, în construcţiile examinate, nu din operaţiile gramaticalizate de reorganizare sintactică (pasiv, impersonal; vezi II, Construcţii pasive şi construcţii impersonale), ci din varierea regimului sintactic al verbului sau din simpla „ştergere" (neexprimare) a unor poziţii. 4. CLASIFICAREA VERBELOR DUPĂ PREZENŢA UNEI POZIŢII SINTACTICE ŞI, IMPLICIT, A UNEI ANUMITE FUNCŢII Mai relevante decât clasificările anterioare, efectuate după numărul de determinări obligatorii (de actanţi, în primul rând) pe care verbul, semantic şi sintactic, le primeşte şi după forma impusă acestora, sunt partiţiile urmărind, separat, câte o unică poziţie (funcţie) sintactică, poziţiile semnificative pentru caracteristicile gramaticale ale claselor obţinute fiind OD, Subiect, NP. Oricare însă dintre determinările obligatorii ale verbului, dacă acestea fac parte din structurile lui de bază, poate participa la clasificarea lui sintactică (vezi infra, 4.4, clasificarea în funcţie de OI, OPrep, OSec, Circ). Nu sunt relevante pentru clasificare poziţiile complement de agent, complement posesiv şi P(redicativ)S(uplimentar), dată fiind apariţia acestora numai în structuri reorganizate (vezi supra, 1.4). Prima este o poziţie sintactic predictibilă, 340 în sensul că orice verb tranzitiv care admite pasivizarea acceptă şi combinarea cu un complement de agent (vezi II, Complementul de agent, Construcţii pasive şi construcţii impersonale, 1). Predicativul suplimentar este, exceptând clasa verbelor copulative, o vecinătate posibilă pentru nenumărate verbe, dată fiind varietatea mecanismelor sintactice prin care se poate obţine (din structuri bipropoziţionale, prin diverse operaţii de amalgamare şi de elipsă). O partiţie sintactică a verbului ar putea avea în vedere tipul de mecanism sintactic din care derivă construcţia cu PS, şi nu vecinătatea ca atare (vezi II, Predicativul suplimentar; Construcţii cu predicativ suplimentar). Nu este relevantă pentru clasificare nici poziţia de „dativ posesiv", necuprinsă în matricea sintactico-semantică a verbului, ea provenind dintr-un GN aflat în subordonarea acestuia (Mi-au plecat copiii. = Au plecat copiii mei., Mi-am pierdut geanta. = Am pierdut geanta mea., I-a intrat în voie. -- A intrat în voia lui.). în structuri reorganizate, verbul devine „gazdă" fonetică şi sintactică pentru un component „posesiv" din exteriorul grupului (vezi II, Complementul posesiv; Construcţii reflexive şi construcţii reciproce, 1.2.1.3). 4.1. Tranzitiv vs intranzitiv în funcţie de poziţia OD, se realizează distincţia tranzitiv vs intranzitiv. 4.1.1. Verbe tranzitive Sunt tranzitive verbele care cer sintactic şi semantic poziţia OD, „acoperită" (saturată) sau „neacoperită" (nesaturată) în context, poziţie care, în mod curent, se realizează prin ataşarea directă (neprepoziţională) a unui nominal substantival cu formă de N-Ac, dacă acest nominal nu este Subiect (deci nu se acordă cu verbul) şi nu este NP (deci nu este dependent de Subiect). Prin condiţionările introduse, se elimină din clasa tranzitivelor verbe ca: a cădea (Cade ploaia.), a veni (Vine iarna.), a interveni (Intervine o schimbare.), a se întâmpla (Se întâmplă o nenorocire.), e exista (Există o explicaţie.), a apărea (Apare o noutate.), care primesc un nominal-subiect, şi verbe ca: a fi (El este inspector.), a deveni (El devine inspector.), a însemna (Sportul înseamnă sănătate.), care primesc două nominale, dar niciunul nu este OD (au un nominal subiect şi unul NP). Se includ în clasa tranzitivelor şi verbe care se construiesc prepoziţional, cu prepoziţia pe, numai în condiţiile în care acest G(rup)P(repoziţional) cu pe este substituibil printr-un clitic pronominal cu formă de acuzativ (vezi: Ajut pe Ion. III ajut.. Ascult pe oricare. I îl ascult.). Nu îndeplinesc condiţia de tranzitivitate verbe prepoziţionale cu prepoziţia pe de tipul: Mă bazez pe Ion., Mă bizui pe Ion., Contez pe Ion., Mă înfurii pe Ion., Mă supăr pe Ion., care nu admit substituţia grupului prepoziţional cu un clitic de pronume personal în acuzativ (7/ mă bazez., 7/ mă bizui., II contez., 11 mă înfurii., II mă supăr.). Construcţiile cu clitic personal, posibile pentru unele dintre formele citate: îl înfurii, îl supăr, apar de la verbul tranzitiv corespunzător, şi nu de Ia verbul cu reflexiv obligatoriu (a se vedea perechea de verbe: a înfuria - a se înfuria, a supăra - a se supăra, unde numai primul, cel nereflexiv, îndeplineşte condiţia de tranzitivitate). Sunt considerate tranzitive şi verbele care, deşi acceptă determinarea printr-un OD, permit, contextual, neexprirrtarea (nesaturarea) acestuia. Se vorbeşte, în acest 341 caz, de verbe tranzitive folosite absolut (să se compare: El citeşte şi învaţă zilnic, cu un complement direct neexprimat, şi El citeşte numeroase cărţi, din care învaţă zilnic lucruri noi., unde aceleaşi verbe au complementul direct exprimat). Deşi clasa verbelor tranzitive este, în mod curent, bivalentă, construindu-se simultan cu un complement direct şi un subiect, pentru situaţia specială a românei, limbă de tip pro-drop, admiţând neexprimarea subiectului şi chiar inexistenţa lui (vezi II, Subiectul, 3.2), nu este exclusă posibilitatea unei clase de verbe monovalente şi tranzitive, adică verbe caracterizate prin construcţia cu un singur nominal, aşezat în poziţia complementului direct (tipul b de monovalente: Mă plouă., Mă ninge.). Este posibilă şi existenţa unei clase de verbe bivalente şi tranzitive, dar fără subiect (tipul: Mă apasă la stomac, Mă doare în piept., Mă furnică în spate., Mă mănâncă la ceafă., Mă ustură la cot.), caracterizate prin combinarea cu două nominale, unul în poziţia complementului direct, iar celălalt în poziţia unui circumstanţial de loc (tiparul sintactic al acestor verbe este oscilant, admiţând variaţia structurală OD + Subiect / OD + Circ: Mă doare pieptul. / Mă doare în piept.). 4.1.2. Verbe intranzitive Sunt intranzitive verbele care, în limitele unei construcţii primare, nu acceptă poziţia OD, neacceptând deci ataşarea directă (neprepoziţională) a unui nominal cu formă de N-Ac, cu excepţia cazurilor de nominal-Subiect sau de nominal-NP / CPO. Specificarea „în limitele unei construcţii primare" elimină din discuţie construcţiile pasive şi reflexiv-pasive, în care „intranzitivizarea" este dobândită contextual, intervenind ca urmare a reorganizării pasive (vezi II, Construcţii pasive şi construcţii impersonale, 1). Ca atare, sunt intranzitive: - verbe nereflexive precum: a cădea, a înota, a strănuta, a transpira, a tuşi (El cade / înoată / strănută / transpiră / tuşeşte.) sau verbe reflexive ca: a se cuminţi, a se domoli, a se însănătoşi, a se văicări, toate admiţând un singur nominal, a cărui funcţie este subiect; - verbe ca: a fi, a deveni, a se face, a însenina (El este / devine / se face inginer., Iubirea înseamnă devotament.), care cer Subiect şi NP; - verbe ca a ploua, a ninge, a tuna, a burniţa, a viscoli, verbe zerovalente, neadmiţând combinarea cu un nominal; - verbe ca: a plăcea, a conveni, a ajunge, a trebui (îmi place cartea., îmi convine situaţia., îmi ajunge salariul., îmi trebuie o carte.), verbe bivalente, dar fără OD, nominalul postverbal funcţionând ea subiect, şi nu ca OD; - verbe ca: a se bizui, a conta, a depinde, a se gândi, a se sinchisi, a se supăra, a se teme (El se bizuie pe colegi., Contează pe colegi., Depinde de colegi.. Se gândeşte la colegi, Se sinchiseşte de colegi, Se supără pe colegi, Se teme de colegi), verbe bivalente, construite cu un nominal-subiect şi unul OPrep, dar nu şi cu OD; - verbe şi construcţii ca: a păsa, a-i arde, a-i părea bine, a i se urî (îmi pasă de ceva., îmi arde de plimbare., I se urăşte de viaţă.), care, deşi bivalente, nu admit un nominal neprepoziţional cu funcţia OD; - verbe ca: a locui (El locuieşte în Bucureşti), a intra (El intră în cameră.), a ajunge (El ajunge la facultate.); a cântări (Sacul cântăreşte 80 de kg.), a măsura 342 (El măsoară 2 m.); a data (Scrisoarea datează din secolul trecut.); a se comporta (El se comportă normai), a proceda (El procedează incorect.), construite cu un nominal-subiect şi un grup circumstanţial; - verbe ca: a trebui (Trebuie să...), a se cuveni (Se cuvine să...), a se întâmpla (Se întâmplă să...), construite propoziţional, propoziţia ocupând poziţia de subiect, şi nu de OD. 4.1.3. Verbe ergative în toate lucrările moderne asupra tranzitivităţii se atrage atenţia asupra dificultăţii de a stabili graniţa precisă dintre tranzitiv şi intranzitiv, trecerea de la o clasă la alta fiind graduală, continuă. Fluctuaţia limitelor dintre clase apare atât în plan sintactic, cât şi semantic. Semnele sintactice ale fluctuaţiei, manifestate prin trecerea de la o clasă la alta, sunt: • în istoria limbii, se constată dese treceri între clase fără nicio modificare în semantica internă a verbului (vezi, de exemplu, arhaisme sintactice păstrate în expresii fixe: a nu-şi crede ochilor şi urechilor, unde a crede conservă un regim arhaic cu dativul, faţă de utilizarea actuală tranzitivă; vezi şi supra, l.l.a). • în momentul actual de limbă, apar dese cazuri de variaţie sintactică liberă între o construcţie tranzitivă şi una intranzitivă, reflexivă sau nereflexivă (vezi, pentru româna actuală: a ajuta pe cineva / a ajuta cuiva; a spera ceva / a spera la ceva; a-şi aminti numele / a-şi aminti de nume; a succeda pe cineva / a succeda cuiva; a colinda, a cutreiera satele / a colinda, a cutreiera prin sate; a străpunge, a pătrunde zidul / a străpunge, a pătrunde prin zid, a-l mira rezultatul / a se mira de rezultat, a-l entuziasma gândul/a se entuziasma la gândul etc). • Mecanismul sintactic al pasivizării are ca efect contextual „intranzitivizarea", deci trecerea construcţiei tranzitive într-una intranzitivă, micşorându-se, astfel, distanţa sintactică dintre cei doi poli ai tranzitivităţii. • Numeroase verbe tranzitive ajung, în utilizările absolute, să-şi piardă complementul direct (El mănâncă / învaţă.), după cum şi, invers, numeroase verbe intranzitive pot fi construite accidental cu un complement intern (a-şi trăi traiul, a visa vise urâte, a lupta o luptă dreaptă, a vorbi vorbă înţeleaptă). Atât ultima categorie, a verbelor care lexicalizează un OD „intern", cât şi prima categorie, a „verbelor tranzitive utilizate absolut", reprezintă cazuri de trecere accidentală, contextuală, de la o clasă Ia alta, păstrând, în aceste utilizări particulare, parţial trăsăturile de tranzitivitate, respectiv de intranzitivitate. Semnele semantic-sintactice ale trecerii graduale între clase apar în cazul verbelor ergative (inacuzative), a căror caracteristică apropiată de tranzitive este prezenţa comună a actantului Pacient. Dar, în timp ce la tranzitive acest actant apare în poziţia de OD, eventual de subiect (în condiţiile unei pasivizări), la ergative, apare (de cele mai multe ori) ca unic actant al verbului, aşezat obligatoriu în poziţia de subiect, fără ca verbul să fie pasiv (exemple de verbe ergative: Cireşele se coc în luna mai, Frunzele cad., Temperatura a crescut / a scăzut., Soarele apune., Brânza s-a stricat., Bolnavul a decedat., Planta a degerat I s-a uscat.. Fântânile au secat., în care nominalul subliniat are rolul Pacient şi este aşezat în poziţia de subiect). 343 tTrd>uie iţBKtfcată deosebirea dintre: Cireşele se coc, Mâncarea se arde., Recolta se usucă, (verbe ergative) şi Prăjiturile se coc cu ceasul în mână., Documentul se arde cu bună ştiinţă., Pentru ierbar, planta se usucă cu o anumită tehnică, (verbe tranzitive utilizate în construcţii reflexiv-pasive, verbe care, ca şi primele, aşază nominalul Pacient în poziţia de subiect, dar care, spre deosebire de primele, ajung la această turnură de construcţie numai contextual, în urma reorganizării pasive; vezi II, Construcţii pasive şi construcţii impersonale, 1). Pe lângă asemănarea actanţial-semantică dintre tranzitive şi ergative, există şi similitudini de comportament gramatical: ergativele, ca şi tranzitivele, au, de cele mai multe ori, participii adjectivizabile, trăsătură absentă la intranzitivele neergative (vezi Forme verbale nepersonale, 3.3.3); să se compare: - participii adjectivizate de la verbe ergative (Frunzele au căzut, - frunze căzute; Fântâna a secat. - fântână secată; Temperatura a crescut / a scăzut. -temperatură crescută / scăzută; Brânza s-a acrit / s-a stricat. - brânză acrită / stricată); - participii adjectivizate de la verbe tranzitive folosite pasiv (Cartea a fost citită. - cartea citită, Banii au fost oferiţi, / recuperaţi. - banii oferiţi / recuperaţi); - participii neadjectivizabile de la verbe intranzitive neergative (Copilul înoată / dansează / vorbeşte / aleargă. - copil înotat / copil dansat / copil vorbit / copil alergat - construcţia copil alergat este posibilă, dar numai de la o utilizare tranzitivă; Mama aleargă copilul.). 4.1.4. Grade de tranzitivitate Date fiind trăsăturile comune, dar şi cele diferenţiatoare dintre tranzitive şi ergative, cercetătorii au avansat ideea gradelor de tranzitivitate, introducând, între cele două puncte extreme, verb tranzitiv vs verb intranzitiv, o treaptă intermediară a clasei verbelor ergative (sau inacuzative); vezi şi supra, 4.1.3. In afara verbelor inacuzative (ergative), chiar şi în interiorul clasei verbelor tranzitive, cu tranzitivitate sintactică marcată prin ataşarea directă a unui obiect neprepoziţionaî, există grade diferite de tranzitivitate, distingându-se o tranzitivitate sintactică forte şi o tranzitivitate sintactică slabă. Gradele de tranzitivitate se precizează în funcţie de un set de trăsături, a căror satisfacere (integrală sau parţială) / nesatisfacere permite delimitarea subclaselor de verbe tranzitive: cu tranzitivitate forte vs cu tranzitivitate slabă (distingându-se două grade de tranzitivitate slabă). 4.1.4.1. Trăsături ale tranzitivităţii forte. în română, unde există clitice pronominale (de pronume personal şi de pronume reflexiv), cu forme proprii de acuzativ şi de dativ, şi unde există fenomenul dublării complementului direct printr-un clitic pronominal în acuzativ (vezi II, Complementul direct, 3.1.2), trăsăturile tranzitivităţii forte sunt: (a) posibilitatea construcţiei verbului cu o formă de clitic pronominal în acuzativ; (b) posibilitatea dublării complementului direct prin forma de clitic, formă care anticipă sau reia complementul; (c) acceptarea pasivizării. Dintre acestea, trăsătura (a), considerată independent, nu este obligatoriu ■•elevantă, date fiind numeroasele apariţii de clitice pronominale nonsintactice de 344 acuzativ, clitice care, deşi au formă de acuzativ, nu ocupă o poziţie sintactică, având alte motivaţii de apariţie decât trăsăturile de regim ale verbului. Se includ aici toate situaţiile de clitic reflexiv obligatoriu cu formă de acuzativ (ex.: a se aştepta (la ceva), a se comporta, a se gudura, a se hazarda, a se mândri, a se preta, a se sinchisi, a se văita; vezi infra, 4.5), precum şi situaţiile de clitic personal în acuzativ cu valoare „neutră" (ex.: a o şterge „a pleca^'^a-eriuli, a o lua (la dreapta), a o lua razna, a o lua la sănătoasa, a o da în străchini, a o pune de mămăligă etc; vezi I, Pronumele personal propriu-zis, 2.2.2.6; II, Predicatul, 2.1.2.1). Trăsătura (b), a dublării complementului direct, subordonează trăsătura (a), întrucât dublarea nu este posibilă decât în condiţiile acceptării unui clitic pronominal. Prin urmare, clasa verbelor cu tranzitivitate forte se limitează la acele verbe care prezintă, succesiv, trăsăturile (b) şi (c). Astfel, tranzitivitatea forte caracterizează verbe ca: a citi, a lăuda, a verifica, a restitui, care admit atât dublarea (Cartea am citit-o., Pe Ion îl laud., Datoria am restituit-o., Rezultatul l-am verificat.), cât şi pasivizarea (Cartea este citită., Ion este lăudat., Datoria a fost restituită., Rezultatul a fost verificat.). Gradul de tranzitivitate diminuează dacă verbul, deşi se combină direct (neprepoziţional) cu un nominal, altul decât subiectul sau NP, prezintă numai una dintre trăsăturile de tranzitivitate şi scade şi mai mult, până la limita inferioară, dacă niciuna dintre trăsăturile de tranzitivitate nu este posibilă. 4.1.4.2. Două trepte de tranzitivitate slabă. Prima treaptă de tranzitivitate slabă caracterizează verbele care, deşi admit dublarea, nu acceptă pasivizarea. Neacceptarea pasivizării apare ca reflex al unei constrângeri sintactico-semantice a verbelor, caracterizate adesea prin nonagentivitate, adică prin neacceptarea Agentului în structura lui actanţială (vezi II, Construcţii pasive şi construcţii impersonale, 1.2.1). Se cuprind aici verbe ca: • verbul de posesie a avea (este posibilă o construcţie ca: O am pe bunica la mine., dar este neacceptată Bunica este avută la mine.); • verbul modal a vrea (sunt posibile construcţiile: Vreau casa, nu livada. / Casa o vreau., dar nu este acceptată construcţia Casa este vrută de mine.); • verbe de stare fizică (vezi construcţiile: Pe mine mă doare / mă mănâncă / mă ustură / mă furnică spatele., dar Sunt durută / mâncată / usturată / furnicată de...); • verbe de stare psihică (vezi: Pe mine mă miră / mă entuziasmează / mă pasionează / mă interesează / mă uimeşte situaţia., dar Sunt mirată / entuziasmată / pasionată / interesată / uimită de...; ultimele construcţii sunt posibile, dar nu cu sens pasiv); • verbe „locative" (a cuprinde, a conţine, a include în construcţiile în care Locativul apare în poziţia de subiect; ex.: întreaga informaţie o cuprinde / o conţine / o include rezumatul., dar întreaga informaţie este cuprinsă / conţinută / inclusă în rezumat., construcţii posibile, dar nu cu sens pasiv); Trebuie deosebite realizările agentive ale acestor verbe (tipul: Autorul include I cuprinde în bibliografie trei titluri.) de realizările nonagentive I locative (Bibliografia include I cuprinde trei titluri.), neacceptarea pasivului 345 fiind valabilă numai pentru construcţiile nonagentive (vezi pasivul de la verbele agentive: Titlurile sunt cuprinse / incluse în bibliografie numai la insistenţa coordonatorului lucrării.). • verbe relaţionale „de echivalenţă" (a constitui, a reprezenta; ex.: Noutatea o constituie / o reprezintă interpretarea., dar *Noutatea este constituită / reprezentată de interpretare., cu aceeaşi observaţie privind posibilitatea de apariţie a construcţiilor cu a fi, dar nu cu sens pasiv); • verbe tranzitive nonagentive ca: a caracteriza, a deosebi (Mă caracterizează timiditatea., Mă deosebeşte de ceilalţi tenacitatea.), care admit dublarea (Pe mine mă caracterizează timiditatea.), dar nu acceptă şi pasivizarea (*Sunt caracterizată de timiditate.). Trebuie făcută distincţia între a caracterizai, verb tranzitiv agentiv, care suportă pasivizarea, aparţinând clasei verbelor cu tranzitivitate forte (Profesorul îşi caracterizează elevii cu exactitate. —» Elevii sunt caracterizaţi de profesor cu exactitate.), şi a caracteriza2, verb tranzitiv nonagentiv, care nu suportă pasivizarea, aparţinând verbelor cu tranzitivitate slabă. • verbul a costa, care, deşi se combină cu două obiecte neprepoziţionale, în raport cu unul dintre ele, nu admite niciuna dintre caracteristicile tranzitivităţii forte, iar în raport cu celălalt, admite numai dublarea, nu şi pasivizarea (ex.: Pe mine, curajul m-a costat viaţa., dar *Amfost costată viaţa.) etc. A doua treaptă de tranzitivitate slabă caracterizează verbele care, deşi se combină direct / neprepoziţional cu un nominal, nu prezintă niciuna dintre trăsăturile de tranzitivitate. • Există o clasă compactă de verbe cu două complemente (Complementi vs Complement2; vezi supra 2, clasa verbelor trivalente, b), diferenţiate în gramatica românească sub aspectul poziţiei sintactice, unul reprezentând OD, iar celălalt, complementul secundar (OSec); tipul: a anunţa pe cineva ceva, a întreba pe cineva ceva, a învăţa pe cineva ceva, a ruga pe cineva ceva, a trece pe cineva strada. Unul dintre argumentele de diferenţiere a celor două poziţii a fost şi satisfacerea trăsăturilor de tranzitivitate numai în relaţie cu unul dintre complemente, în timp ce, în relaţie cu cel de al doilea, verbul nu satisface niciuna dintre aceste trăsături (vezi: Pe mine m-a anunţat dra plecării., Eu am fost anunţată de colegi ora plecării.; Pe Ion l-a întrebat rezultatul, Ion a fost întrebat rezultatul). Se deduce de aici că unul dintre complemente, cel în raport cu care sunt satisfăcute ambele trăsături de tranzitivitate, apare ca manifestare a relaţiei de tranzitivitate forte, în timp ce al doilea complement, în raport cu care nu este satisfăcută niciuna dintre trăsături, aparţine unor construcţii aflate la limita de jos a tranzitivităţii. • Există clase compacte de verbe care, în unele utilizări, satisfac trăsăturile de tranzitivitate, iar, în altele, nu le satisfac sau le acceptă numai pentru unul dintre nominalele legate direct. Să se compare următoarele construcţii: (a) Caut menajeră. - (a') // caut pe Ion.; (b) Găsesc meditator.- (b') // găsesc pe Ion. - (b") L-am găsit pe Ion meditator pentru copiii mei.; 346 (c) Angajez grădinar. - (c') // angajez pe Ion. - (c") // angajez pe Ion grădinar.; (d) Astăzi, alegem director. - (d') // alegem pe Ion. - (d") // alegem pe Ion director.; (e) Numim / delegăm / trimitem ambasadori. - (e') // numim / îl delegăm / îl trimitem pe Ion. - (e") // numim / îl delegăm / îl trimitem pe Ion ambasador.; (f) Formez / scot / pregătesc muzicieni. - (f) L-am format / l-am scos / l-am pregătit pe Ion. - (f') L-am format / l-am scos / l-am pregătit muzician.; (g) Am profesoară bună. - (g') O am pe Ioana. - (g") O am pe Ioana profesoară. Toate aceste verbe au o trăsătură comună, constând în asocierea succesivă sau simultană cu două nominale legate direct, dar fiecare cu citire (interpretare semantică) diferită: fie un nominal care desemnează o „proprietate" (citirile: a-g), fie o citire „referenţială / individuală", indicând un „individ determinat" (vezi citirile: a'- g'). Exceptând verbul a căuta, care apare numai succesiv în cele două construcţii, celelalte verbe admit coocurenţa a două nominale cu citiri diferite (vezi b"-g")! Trăsăturile tranzitivităţii sunt satisfăcute integral numai pentru citirile „individuale" (vezi: // caut pe Ion. - Ion este căutat de...; II angajez pe Ion. - Ion este angajat de...; îl trimit pe Ion. - Ion este trimis de...), exceptând verbul a avea, care, pentru citirea „individuală", admite numai una dintre trăsături, cea a dublării (O am pe Ioana profesoară.). Aceleaşi verbe, în cazul complementului realizat prin nume de proprietate, nu satisfac trăsătura dublării, ci numai pe cea a pasivizării (vezi: Mi-a fost căutat înlocuitor.; Mi-au fost găsiţi (câte doi) înlocuitori.). De observat că, în situaţia coocurenţei ambelor nominale, nominalul „individual" este cel care suportă pasivizarea, celălalt rămânând indiferent (nemodificat) în raport cu pasivul (Ion a fost angajat profesor., El a fost numit director în Bucureşti). Prin urmare, verbele în discuţie au capacitatea manifestării, de la o utilizare la alta, în funcţie de „citirea" nominalului, a gradelor diferite de tranzitivitate: în (a'~ f), apare un grad forte de tranzitivitate, iar în (a-f), un grad slab de tranzitivitate, manifestat prin legarea directă de verb şi prin acceptarea pasivizării, dar prin pierderea uneia dintre trăsăturile tranzitivităţii. A avea, din (g), nu satisface niciuna dintre trăsături, aflându-se, în raport cu (a-f), la nivelul cel mai scăzut de tranzitivitate. în situaţia construcţiei concomitente cu două nominale, fiecare dintre nominale evidenţiază o treaptă diferită de tranzitivitate. Observându-se această deosebire a gradelor de tranzitivitate, corelată şi cu alte diferenţe de comportament gramatical (vezi, de exemplu, articularea şi construcţia cu pe posibile numai pentru nominalul cu citire „individuală"), în cazul folosirii coocurente, s-au distins două poziţii sintactice: poziţia OD, corespunzătoare citirii „individuale", iar, pentru citirea „nume de proprietate", o a doua poziţie, fie un complement predicativ al obiectului (ex.: L-au angajat grădinar.; vezi II, Complementul predicativ al obiectului, l.l.b), fie un predicativ suplimentar (L-au trimis ambasador.; vezi II, Construcţii cu predicativ suplimentar, 2.2.9). 347 Cele două poziţii se disting şi morfologic, având în vedere că numai unul dintre nominale acceptă substituţia cu o formă clitică de pronume personal, probând, astfel, apariţia neechivocă a cazului acuzativ, în timp ce al doilea nominal nu admite substituţia cu o formă specifică de acuzativ pronominal, nefiind deci un acuzativ autentic, ci reprezentând alt caz, numit şi cazul „neutru" (vezi Substantivul, 2.3.1). • Gradul de tranzitivitate este diferit şi în funcţie de forma din paradigma verbului, probleme speciale punând verbele aflate la forme verbale nepersonale. Sub aspectul gradelor de tranzitivitate, infinitivul şi gerunziul (vezi Forme verbale nepersonale, 2.; 5) nu se deosebesc de verbul canonic (aflat la mod personal), întrucât, admiţând asocierea cu un clitic pronominal şi admiţând forme specifice de diateză, păstrează ambele trăsături de tranzitivitate. O situaţie diferită au însă supinul şi participiul. Supinul păstrează, în unele apariţii, capacitatea combinării directe cu un nominal, altul decât subiectul sau numele predicativ (ex. Termin de citit cartea., Mi-e greu de citit cartea., Se apucă de citit cartea., Se pregăteşte de făcut mari schimbări., A luat la puricat soluţia. (Rlib, 2004), Instrument de curăţat părul de pe haine, Echipament pentru manipulat marmură, lemn, sticlă, metal, PA), având ur: comportament tranzitiv. Cu toate acestea, gradul de tranzitivitate al supinului este diminuat, ca urmare a nesatisfacerii a niciuneia dintre trăsăturile de tranzitivitate forte. Nesatisfacerea trăsăturilor de tranzitivitate forte este efectul unor particularităţi distribuţionale ale supinului, toate marcând diminuarea naturii lui verbale (vezi Forme verbale nepersonale, 4). Participiul, deşi păstrează şi el unele trăsături de tip verbal, este lipsit, chiar în condiţiile în care provine de la un verb tranzitiv cu valoare activă, de capacitatea de a primi complement direct, pierzând total trăsătura tranzitivităţii (vezi existenţa unor participii active ca: Drumeţul păţit e acela care [...] nu se bucură până n-a ajuns. (N. Iorga, Cugetări); vezi şi om băut „care a băut", om mâncat „care a mâncat şi nu mai are senzaţia de foame", om învăţat „care a învăţat şi ştie multe", construcţii neacceptând ataşarea unui complement nominal). Spre deosebire de supin, unde tranzitivitatea, atunci când se manifestă, ajunge la pragul ei minim, în cazul participiului, tranzitivitatea este inexistentă, pe de o parte, ca urmare a folosirii participiilor cu valoare pasivă, iar, pe de alta, în cazul participiilor active, ca urmare a obţinerii lor de la verbele folosite absolut (vezi Forme verbale nepersonale, 3). Şi într-un caz, şi în altul, se produce o pierdere contextuală a capacităţii tranzitive (deci o intranzitivizare contextuală). 4.2. Personal vs impersonal Clasificarea realizată în funcţie de poziţia subiect are ca rezultat distingerea a două clase de verbe: verbele personale şi cele impersonale, prima clasă primind, în această utilizare, o accepţie sintactică, diferită de semnificaţia morfologică a termenului (vezi Diversificare flexionară. Clasificarea verbelor după criteriul flexiunii, 3.2.1, unde personal se opune lui unipersonal). 4.2.1. Verbe personale Reprezentând clasa cea mai numeroasă, verbele personale se definesc prin caracteristica sintactică de a primi un actant-subiect şi prin caracteristica sintactico-selecţională de a exclude din poziţia subiectului nominalul abstract 348 „faptul (faptul de a / faptul că / faptul să)", precum şi echivalentele lui sintactice, propoziţii conjuncţionale şi forme verbale nepersonale. Prin urmare, sunt personale verbe ca: a adormi, a citi, a învăţa, care acceptă poziţia de subiect realizată prin nominal „personal": Copilul adoarme. / citeşte. / învaţă, sau printr-o propoziţie relativă echivalentă: Cine se scoală de dimineaţă adoarme devreme., dar şi verbe ca: a cloncăni, a cotcodăci, a mârâi, a mieuna, care admit poziţia de subiect realizată ca nominal „animat", dar „nonuman", precum şi verbe ca: a apune, a coincide, a germina, a izvorî, care admit poziţia subiect realizată ca nominal „nonanimat". Toate au trăsătura comună a neacceptării nominalului „faptul de a / faptul că / faptul să" şi, implicit, a neacceptării în poziţia de subiect a unei propoziţii conjuncţionale sau a formelor verbale nepersonale. Consecinţa flexionară a restricţiei de construcţie aici indicate este subordonarea verbelor cu flexiune completă de persoană (verbe morfologic personale) clasei mai largi a verbelor sintactic personale (verbe tripersonale: adorm - adormi - adoarme; vezi Verbul. Numărul şi persoana, 2). Consecinţa sintactică este subordonarea verbelor care acceptă opoziţii de diateză clasei mai largi de verbe sintactic personale (vezi II, Construcţii pasive şi construcţii impersonale, 1.2; 23). Numai verbele sintactic personale satisfac opoziţia personal - impersonal (El vine târziu. - Se vine târziu.; El doarme mult. — Se doarme mult.; El călătoreşte mult. — Se călătoreşte mult.). Numai verbele sintactic personale satisfac opoziţia activ - pasiv (Profesorul îl laudă pe Ion. — Ion este lăudat de profesor.). Nu orice verb sintactic personal are o flexiune completă de persoană (vezi subclasa: a coincide, a germina, a izvorî), dar orice verb cu flexiune completă de persoană este şi sintactic personal. Nu orice verb sintactic personal admite opoziţii de diateză (vezi: a se gândi, a se sinchisi, a se văita), dar, pentru a admite opoziţiile de diateză, verbul aparţine cu necesitate clasei de verbe sintactic personale. 4.2.2. Verbe impersonale Verbele impersonale se definesc prin caracteristica sintactică de a nu primi poziţia de subiect sau, dacă o primesc, de a realiza subiectul ca propoziţie conjuncţională sau ca echivalent sintactic al acesteia (infinitiv, supin, rar, gerunziu). • Sunt impersonale atât verbe ca: Ninge., Plouă., Tună., aparţinând clasei sintactice de verbe zerovalente, cât şi verbe ca: Mă plouă., Îmi merge bine., Îmi pasă de ceva. / ~ de cineva., îmi arde de plimbare., care, deşi primesc una sau două determinări actanţiale, nu le aşază în poziţia subiectului (vezi supra, 2, verbele monovalente de tip b, c şi bivalente de tip d, f, g). • Sunt impersonale şi verbe sau construcţii impersonale ca: Trebuie să plec, îmi ajunge că eşti lângă mine., Se cuvine să faci asta., îmi vine a plânge., Rămâne de văzut., Este uşor să vorbeşti. / ~ a vorbi. / ~ de vorbit., Se aude că tună. / ~ tunând., care acceptă poziţia de subiect, limitând-o însă la o realizare conjuncţională sau la echivalentele ei, forme verbale nepersonale. Pentru verbele impersonale care satisfac poziţia de subiect, apare o particularitate de topică a acestuia, aşezat de preferinţă postverbal: Se cuvine să 349 răspunzi., Se întâmplă să mai greşeşti., Merită să încerci., Trebuie să pleci; Nu se cade a minţi., Rămâne de văzut, Este uşor să vorbeşti. / ~ a vorbi. / ~ de vorbit, Se aude tunând, (vezi şi II, Subiectul, 4.1). 4.2.2.1. Impersonalitate inerentă vs impersonalitate dobândită. Se impune distingerea impersonalităţii inerente, prezente în oricare apariţie a verbului, de impersonalitatea contextuală / dobândită, care caracterizează numai anumite construcţii, provenind din reorganizări sintactice ale construcţiilor prototipice, datorate impersonalizării şi pasivizării (vezi II, Construcţii pasive şi construcţii impersonale, 2.2.2). Cele două situaţii reflectă distincţia dintre: Plouă., îmi pasă de, Se cuvine să, clasă de verbe cu impersonalitate inerentă, şi Se vine târziu., Se merge mult., Se ştie că, Se crede că, verbe care, prin natura lor inerentă, nu sunt impersonale, dar care dobândesc contextual această trăsătură. în română, unde nu există un subiect pronominal expletiv, care să „acopere" poziţia subiectului rămasă vidă (vezi II, Subiectul, 3.2.3), verbele inerent impersonale nu primesc o marcă specifică, impersonalitatea inerentă fiind rezultată în exclusivitate din particularităţi de construcţie a verbului. Spre deosebire de acestea, verbele cu impersonalitate contextuală (dobândită) primesc o marcă specifică, realizată prin cliticul se (Se merge pe jos., Se ştie că). Impersonalitatea dobândită apare şi în construcţii cu pasiv prototipic, asociindu-şi marca operatorului pasiv (tipul: Mi-a fost dat / menit / ursit să, Este ştiut / cunoscut că; vezi II, Construcţii pasive şi construcţii impersonale, 2.2.2). Verbele impersonale, fie cu impersonalitate inerentă, fie cu impersonalitate contextuală, au ca reflex morfologic trăsătura de verbe unipersonale, apărând cu formă unică de pers. a 3-a (vezi Diversificare flexionară. Clasificarea verbelor după criteriul flexiunii, 3.2.2). Verbele intrinsec impersonale nu participă la opoziţiile de diateză, în timp ce verbele cu impersonalitate contextuală, dimpotrivă, satisfac opoziţiile de diateză, apariţia lor în construcţii impersonale fiind posibilă tocmai ca urmare a participării lor la opoziţiile activ - pasiv şi personal -impersonal. 4.2.2.2. Tipuri de verbe cu impersonalitate inerentă. Româna se caracterizează printr-o mare bogăţie şi varietate sintactică de verbe cu impersonalitate inerentă. Se disting, din punctul de vedere al detaliilor de construcţie, următoarele subclase de verbe inerent impersonale: (a) verbe zerovalente, neasociindu-şi niciun actant. Este o clasă semantic omogenă, reunind verbele meteorologice (vezi supra, subclasa verbelor zerovalente), extinsă şi la verbe cu utilizări temporale: Era în primăvara lui 1990, Era spre seară când...Tiparul verbelor zerovalente este productiv, rămânând deschis tuturor verbelor şi formaţiilor verbale perifrastice care, accidental, dobândesc sens meteorologic sau ajung să indice timpul: Vara pe la ora 5 se luminează., Se înstelase de mult când..., Mijea bine de ziuă când..., Toarnă cu găleata., Curge din cer cu găleata., o dă în lapoviţă, pe urmă o dă în frig şi ninsoare. (I. Creangă, Amintiri). Este un tipar oscilant (vezi supra, 2.1), manifestând şi posibilităţi de „saturare" a poziţiei-subiect. (b) verbe mono- sau bivalente al căror actant nu apare (ai căror actanţi nu apar) în poziţia de subiect. Verbele aici în discuţie se repartizează în două subclase 350 semantic omogene; sunt verbe nonagentive, de stare fizică sau psihică, individualizate prin prezenţa unui actant cu trăsătura [+ Personal] care funcţionează ca Experimentator. Sintactic, Experimentatorul se realizează ca dativ sau ca acuzativ, şi nu ca nominativ. Vezi subclasele (b'), în care Experimentatorul se realizează ca dativ: îmi merge bine., îmi pare bine de tine., îmi pasă de familie., I se face de plecare., îi arde de plimbare., Ii căşunează pe familie., respectiv (b"), în care Experimentatorul se realizează ca acuzativ: Mă doare la burtă.. Mă apasă la stomac, Mă mănâncă în palmă / ~ în ureche., Mă furnică pe spate., Mă ustură pe gât / ~ în capul pieptului., Mă roade la călcâi., Mă înjunghie între coaste., Mă strânge în spate., Mă înţeapă în inimă., Mă arde la stomac. Tiparul este specific registrului popular, fiind, ca şi cel anterior, oscilant, fie în sensul atragerii altor verbe (îmi place de / ~ pe, îmi vine în cap de, Ne trece de râie.; Mă ţine în piept.; Mă taie la inimă.; Mă strânge în spate.), fie în sensul substituţiei poziţiei prepoziţionale cu un nominal-subiect (Mă doare capul, Mă ustură braţul, Mă arde stomacul). Trebuie observat că nu toate aceste construcţii variante sunt acceptate de normele literare (vezi construcţiile prepoziţionale: îmi place de, îmi vine în cap de, îi trece de, neadmise de limba literară). Variaţia, prezentă în registrul popular, este semnificativă tocmai pentru că evidenţiază permisivitatea sistemului românesc, precum şi posibilitatea de apariţie a unor structuri cu poziţia subiectului rămasă neacoperită. (c) verbe monovalente a căror unică poziţie este realizată prin propoziţie conjuncţională sau prin forme verbale nepersonale: Se cade să, Se cuvine să, Era să, Merită să, (Se) părea că, Rămâne să, Reiese că, Se întâmplă să, Trebuie să, Urmează că. Tiparul este oscilant, căci, în enunţare, nevoia de „subiectivizare" (de implicare a locutorului ca subiect al enunţării) este puternică, determinând adesea reorganizări sintactice şi, implicit, „personalizarea" verbului (ex: Trebuiam să plec, Eram să cad., M-am întâmplat la locul accidentului., construcţii nerecomandate de norma literară, dar frecvente în uz; vezi şi II, Subiectul, 5.3.3). (d) verbe bivalente în care raportarea la persoană se realizează prin dativ sau acuzativ, iar poziţia subiectului este ocupată fie de o propoziţie conjuncţională, fie de o formă verbală nepersonală: (d') îmi convine că, Mi se cuvine să, Nu-ţi merge să, îmi place să, Nu-mi strică să, îmi trece prin gând să, Îmi vine să, îmi ajunge că; (d") Mă avantajează să, Mă interesează să, Mă miră că, Mă surprinde că, Mă uimeşte că. Ca şi (b), clasa (d) cuprinde numai verbe nonagentive, de stare fizică şi / sau psihică, caracterizate printr-un Experimentator realizat ca nominal în dativ sau în acuzativ, şi, în plus, printr-o Temă realizată ca propoziţie conjuncţională, ultimul ocupând poziţia de subiect. Pentru majoritatea acestor verbe, poziţia de subiect poate fi ocupată şi de nominale cu trăsătura [- Uman] (vezi: îmi convine propunerea., Mi se cuvine onorariul, Nu-mi merge afacerea., Nu-mi strică o vacanţă.), iar, mult mai rar, de nominale cu trăsătura [+ Uman] (ex.: îmi placi., Mă surprinzi prin ceea ce faci.). Aceste verbe cu disponibilităţi mai mari de construcţie (vezi: a plăcea, a surprinde, a uimi) oscilează între utilizări impersonale, preponderente ca frecvenţă, şi altele personale. 351 (e) verbe din predicate complexe impersonale, combinate cu adverbe şi locuţiuni adverbiale apreciative, deontice sau apreciativ-deontice, care admit în poziţia de subiect fie propoziţii conjuncţionale, fie forme verbale nepersonale: (e') Este uşor / important / greu / util / necesar / recomandabil să.../ de făcut asta. / a se cerceta asta.; (e") Devine/ Ajunge important pentru mine să...; vezi infra, 4.3.1, unde se indică, pentru verbele copulative, posibilitatea asocierii trăsăturilor |+ Copulativ], [+ Impersonal]; vezi şi II, Numele predicativ, 2.7.2. Dacă la clasele (a-e), se adaugă şi formele sintactice gramaticalizate (regulate) ale impersonalizării (pasivul impersonal şi impersonalul propriu-zis), apare clară posibilitatea trecerii relativ simple de la o clasă la alta, trecere obţinută prin procedee diverse (pentru o observaţie similară, vezi II, Construcţii pasive şi construcţii impersonale, 2.4). Uneori (vezi verbe din clasa d), verbul însuşi admite ambele utilizări. Ca efect al acestei trăsături sintactice de care dispune limba română, locutorul are posibilitatea alegerii (în construcţia a numeroase verbe, nu însă a tuturora!) între o turnură de frază impersonală şi una personală şi, implicit, are posibilitatea deplasării interesului comunicativ de la actanţii / participanţii la predicaţie la predicatul însuşi, deplasare realizabilă în ambele sensuri. 4.3. Copulativ vs noncopulativ; verbe atributive în funcţie de poziţia N(ume)P(redicativ), se disting două subclase sintactico-semantice de verbe, cea a verbelor copulative, care cer obligatoriu prezenţa poziţiei NP, şi cea mai numeroasă, a verbelor noncopulative, care nu admit această poziţie. Cum poziţia NP este obligatorie pentru orice verb la care ea se ataşează, criteriul ,,omisibilităţii", care funcţionează în cazul altor poziţii (vezi OD), devine nerelevant pentru subclasificarea verbelor copulative. 4.3.1. Verbe copulative Din punct de vedere sintactic, clasa copulativelor se caracterizează prin următoarea configuraţie (schemă sintactică): i I NominalN i + NominalN2/ AdjN, unde apar înregistrate principalele caracteristici ale clasei: restricţiile cazuale de nominativ pentru cele două nominale; neomisibilitatea poziţiei NP; alegerea, în poziţia a doua, a unui nominal sau a unui adjectiv, fiind singura clasă sintactică de verbe care acceptă, în structuri de bază, determinarea prin adjectiv; relaţia ternară specifică structurii, cel de al doilea nominal, precum şi adjectivul cerând prezenţa nominalului-subiect şi subordonându-se acestuia, relaţie simbolizată grafic prin săgeată (indicaţia de subordonare este superfluă pentru realizarea Adj, care, prin natura lui gramaticală, este subordonat unui nume, dar este absolut obligatorie pentru realizarea Nominal). Alte caracteristici sintactice ale clasei copulativelor: (a) Sunt verbe intranzitive; (b) Nu participă la opoziţiile de diateză; (c) îşi pot asocia forme clitice provenind din determinări avansate ale adjectivului sau ale numelui din poziţia NP (ex.: Mi-e cumnat, duşman, drag, cunoscut = cumnat, duşman, drag, cunoscut mie); (d) Nu pot apărea, prin ele însele, în construcţii reflexive; distincţia reflexiv 352 vs nereflexiv, atunci când apare, angajează nu verbul copulativ, ci întreaga construcţie [Copulativ + NP], fiind legată de caracteristicile de reflexivitate ale adjectivului sau ale nominalului din poziţia NP (ex.: îşi sunt atât de dragi (unul altuia)., îmi sunt cel mai aspru critic.); vezi II, Construcţii reflexive şi construcţii reciproce, 1.2.1.2; 2.2.2.b); (e) Nu există incompatibilitate între calitatea copulativă şi cea impersonală, copulativele personale devenind copulative impersonale dacă subiectul este realizat prin propoziţie conjuncţională sau prin formă verbală nepersonală. în aceste condiţii, NP adjectival îşi schimbă statutul morfologic, transformându-se, printr-un fel de „concordanţă" sintactică, din adjectiv în adverb. Să se compare: Fumatul este nesănătos, (adjectiv) şi Este nesănătos să fumezi, (adverb); (f) Nu există o relaţie necesară între calitatea copulativă şi cea intrinsec reflexivă, unele copulative fiind şi reflexive obligatorii (a se chema, a se da, a se numi, a se face, a se prinde, a se (ine: El se dă mare., El s-a făcut mare., El se numeşte Ion., Ion se ţine mândru.) (vezi infra, 4.5; vezi II, Numele predicativ, 3.5), după cum altele (a fi, a deveni, a însemna) sunt obligatoriu nereflexive. Pentru inventarul de verbe şi pentru tipurile de predicaţie la care participă fiecare, vezi II, Numele predicativ, 1.2; 3). 4.3.2. Verbe noncopulative Verbele cele mai numeroase nu primesc poziţia NP, fiind verbe noncopulative. Exceptând verbul a deveni, care nu poate apărea decât ca verb copulativ, toate celelalte verbe copulative au şi utilizări noncopulative, ca efect sintactico-semantic al fenomenului de omonimie lexicală. Verbele afi2,, a ajunge?,, a rămâne?., a ieşi2,, a însemna2,, a se face2 sunt noncopulative în construcţii ca: Ion este I ajunge I rămâne acasă.; Ion iese din cameră.; Ion doreşte a însemna tot ce se vorbeşte.; Se face mult zgomot pentru nimic, (reflexiv-pasiv), înainte de bal, ea se pregăteşte cu toată atenţia şi se face frumoasă, (reflexiv propriu-zis, cliticul reflexiv ocupând poziţia OD). în cazul lui a face nereflexiv, trebuie distinse, de asemenea, două unităţi lexico-sintactice: a face\, noncopulativ (din construcţii tranzitiv-agentive ca: El mi-a făcut mult rău. sau din construcţii agentive tranzitiv-cauzative ca: El mă face să plâng.), vs aface2 pe, copulativ (din construcţii ca: El [face pe] prostul. / Ea [face pe] proasta.), ultimul funcţionând ca verb copulativ numai grupat cu prepoziţia pe, care, contrar situaţiei canonice pentru o prepoziţie, se grupează cu verbul, şi nu cu nominalul următor; vezi şi II, Numele predicativ, 3.3. în construcţia cu a face2 copulativ, NP se realizează ca nominal neprepoziţional, şi nu ca nominal prepoziţional. Grupată cu verbul, prepoziţia nu formează cu nominalul următor un GPrep, neimpunându-i acestuia nici caz, nici rol tematic. Nominalul următor este subordonat subiectului, cu care realizează un tip special de acord (el - prostul; ea - proasta). 4.3.3. Verbe atributive în funcţie de poziţia complementului predicativ al obiectului (CPO), se distinge clasa verbelor atributive, verbe prezentând unele trăsături comune cu verbele copulative, iar altele diferenţiatoare (ex: Guvernul l-a numit / desemnat ambasador., Părinţii l-au botezat / numit Ion.). 353 Configuraţia sintactică a acestor verbe este: NominalN + NominalAc + Nominalneprepoziţionai n-ac / Subiect + OD + CPO, structură care indică următoarele caracteristici: (a) verbul se include într-o relaţie cu trei nominale (Subiect + NominalAc + Nominalncprepoziţionai n-ac)» dintre care cel de al treilea, din poziţia complementului predicativ al obiectului (CPO), cere pe al doilea, din poziţia OD, fiind dependent de acesta (ceea ce a fost simbolizat prin săgeată); (b) în poziţia CPO apare un nominal substantival, inclusiv un substantiv propriu (L-au botezat Ion), neadmiţându-se, decât cu totul izolat, şi un adjectiv; (c) verbul este tranzitiv şi personal, acceptând, în consecinţă, caracteristicile celor două clase: pasivizarea (A fost numit / desemnat ambasador., A fost botezat Ion.), iar, în anumite limite, şi reflexivizarea, mai ales, sub forma „reciprocului" (Ei s-au numit / desemnat unul pe celălalt directori.), trăsături care angajează numai poziţia OD, nu şi poziţia CPO (vezi supra, 4.1.4.2, a doua treaptă a tranzitivităţii slabe); pentru inventarul de verbe şi pentru caracterizarea semantică a poziţiei, vezi II, Complementul predicativ al obiectului. în raport cu trăsăturile aici menţionate, fac excepţie verbele din construcţiile: Mă cheamă Ion, îi zice / li spune Ion, primul distingându-se prin impersonalitate (vezi absenţa poziţiei subiect), iar a zice / a spune, şi prin intranzitivitate (nominalul cerut de CPO este OI, şi nu OD). Sub aspect semantic, construcţia se caracterizează printr-o „citire predicativă" a nominalului CPO, care indică fie o „predicaţie de categorizare / clasificare" (nume de profesie, de demnitate: L-au numit / desemnat ambasador.), fie o „predicaţie de denominaţie" (L-au numit / botezat Ion., Mă cheamă Ion.; îi zice /îi spune Ion.). Relaţia de dependenţă a două nominale şi citirea predicativă a unuia dintre ele apropie clasa verbelor atributive şi, implicit, construcţia lor de cea a verbelor copulative. Există însă trăsături care le diferenţiază, precum: • calitatea de verb trivalent, şi nu bivalent (fac excepţie ultimele două construcţii, cu verbe bivalente); • calitatea de verb tranzitiv, aparţinând (în relaţie cu unul dintre nominale) verbelor cu tranzitivitate forte, ceea ce implică toate trăsăturile sintactice ale tranzitivităţii (fac excepţie a zice, a spune din construcţiile: Ii zice /spune Ion.); • stabilirea unei relaţii sintactice de dependenţă şi a unei relaţii semantice de predicaţie cu poziţia OD / OI, şi nu cu poziţia subiect. Deosebirile dintre cele două clase de verbe: copulative şi atributive, care, în esenţă, se limitează la calitatea sintactică a nominalului implicat de NP, respectiv de CPO, sunt mai puţin numeroase decât asemănările sintactico-semantice dintre ele. De aceea, trecerea de la o poziţie la alta este realizabilă în condiţiile în care se alege corespondentul reflexiv al verbului; vezi: L-au numit Ion. (verb atributiv) - El se numeşte Ion. (verb copulativ); Mă cheamă Ion. (verb atributiv) - El se cheamă Ion. (verb copulativ). Asemănările sintactico-semantice dintre cele două poziţii permit legarea lor sub numele de complemente predicative ale verbului; complemente, 354 dată fiind neomisibilitatea / obligativitatea poziţiilor, a căror apariţie este cerută de matricea semantico-sintactică a verbului, şi predicative, dată fiind interpretarea / funcţia lor semantică predicativă (vezi II, Numele predicativ, 1.2.1.3; Complementul predicativ al obiectului, 1.3). 4.4. Clasificarea verbului în funcţie de celelalte determinări obligatorii: OI, OPrep, OSec, Circ 4.4.1. Clasificarea în funcţie de complementul indirect Deşi OI este o poziţie cu un grad mare de instabilitate (date fiind rolurile de Beneficiar şi de Ţintă ale nominalului din această poziţie, roluri al căror statut este adesea facultativ), OI, ca determinare actanţială a verbului, participă la subcategorizarea acestuia, permiţând distingerea unei clase destul de numeroase de verbe care satisfac acest context (ex.: a acorda ceva cuiva, a da ceva cuiva, a împrumuta ceva cuiva, a oferi ceva cuiva, a trimite ceva cuiva) şi altele care nu admit această determinare (Mă doare capul, Mă învaţă/Mă întreabă lecţia.). Din prima categorie de verbe, unele acceptă un OI facultativ, suprimabil (vezi: El zâmbeşte (cuiva.), El citeşte (cuiva) ceva.), iar altele un OI obligatoriu, nesuprimabil (El acordă diplome câştigătorilor., Ideea aparţine profesorului., El se consacră studiului., Furtul contravine legilor., El datorează viaţa medicilor., Fumatul dăunează sănătăţii., El dedică această carte părinţilor.. El se dedă băuturii., L-au deferit justiţiei., Telefonul premerge dezastrului, etc), ambele clase cuprinzând atât verbe din fondul vechi al limbii, cât şi verbe neologice. în clasa verbelor cu OI nesuprimabil, se includ două subclase de verbe nonagentive cu actant Experimentator, specifice limbii române, ambele caracterizate prin aşezarea Experimentatorului în poziţia OI: unele sunt verbe de stare psihică (tipul: îmi arde de ceartă., Mi s-a făcut de ceartă., îmi pasă de ceva., îmi pare bine / rău de ceva., îmi place ceva., Mi se urăşte de ceva.), altele, de stare fizică, cu a fi (static) sau cu a se face (dinamic) (tipul: Mi-e foame / sete /frig / frică / lene / somn / teamă / greaţă / lehamite /dor. vs Mi se face foame / sete /frig /frică.). Verbele care nu acceptă determinarea prin OI fac parte din diverse clase sintactice. Se pot stabili însă anumite incompatibilităţi generale; astfel, sunt incompatibile vecinătăţile OI şi OSec (vezi infra, 2, verbele trivalente din clasa b; tipul: a învăţa / a întreba pe cineva ceva, care cere apariţia unui OD, excluzând un OI), iar, pentru verbele nonagentive cu un Experimentator aşezat în poziţia unui OD, apare incompatibilitatea OD - OI (tipul: mă doare, mă apasă, mă ustură, mă furnică; mă miră, mă uimeşte, mă pasionează, mă preocupă). Uneori, vecinătatea unui dativ nu apare ca trăsătură de subcategorizare a verbului şi nu participă la subcategorizarea acestuia. Este vorba de dativul posesiv, realizat prin clitic pronominal (de pronume personal sau reflexiv) (tipul: îşi întâlneşte / îşi vede prietena. = întâlneşte /vede prietena sa.; I s-a împlinit visul. = S-a împlinit visul lui.; vezi II, Construcţii reflexive şi construcţii reciproce, 1.2.1.3; Complementul posesiv). Dativul posesiv avansează din exteriorul grupului verbal (dintr-un grup nominal subordonat), fenomen ce are drept efect amalgamarea a doua grupuri sintactice. Construcţiile cu dativ posesiv cuprind atât verbe care acceptă determinarea prin dativ şi în afara valorii posesive (tipul: Ţi-am trimis cartea.), cât şi verbe care, 355 în afara construcţiei posesive, nu acceptă o determinare prin dativ (tipul: îşi iubeşte copiii., îţi văd/îţi cunosc defectele., dar iubesc cuiva, văd cuiva, cunosc cuiva). Construcţiile cu dativ conţinând verbe din prima categorie au un grad mare de ambiguitate, căci cliticul de dativ poate primi ambele interpretări: (a) fie o poziţie de subcategorizare, fără o relaţie de posesie (vezi construcţia: Ţi-am trimis cartea., interpretabilă ca „Ţi-am trimis o anume carte, care nu este a ta"); (b) fie o valoare de dativ posesiv (vezi interpretarea: „Ţi-am trimis acea carte care este a ta"). Numai verbele care acceptă şi dative fără valoare posesivă aparţin clasei sintactice a verbelor care primesc OI, în timp ce a doua categorie, care acceptă numai clitice cu valoare posesivă, nu aparţin clasei sintactice cu un OI matricial. 4.4.2. Clasificarea în funcţie de complementul prepoziţional Ca determinare actanţială, poziţia OPrep participă şi ea la clasificarea verbelor, asigurând partiţia în trei categorii, după cum cer prezenţa obligatorie a poziţiei OPrep, o acceptă facultativ sau, dimpotrivă, nu acceptă această complinire. Din prima categorie fac parte verbe ca: a abuza de, a apela la, a se baza pe, a beneficia de, a consta în, a conta pe, a culmina cu, a se debarasa de, a depinde de, a se identifica cu, a milita pentru, a miza pe, a opta pentru, a participa la, a predispune la, a se priva de, a recurge la, a se repercuta asupra, a se sinchisi de, a se supăra pe, a se teme de. Se includ aici şi toate verbele intrinsec reciproce, care cer fie construcţia cu un subiect multiplu, fie pe cea cu OPrep, prepoziţia selectată fiind frecvent cu (a coincide cu, a colabora cu, a concorda cu, a contrasta cu, a convieţui cu, a semăna cu; a se asemăna cu, a se alia cu, a se căsători cu, a se cununa cu, a se certa cu, a se ciorovăi cu, a se gâlcevi cu, a se înrudi cu, a se înfrăţi cu, a se învecina cu etc.) şi foarte rar fiind de {a diferi de); vezi II, Complementul prepoziţional, 1.1; pentru verbele intrinsec reciproce, vezi II, Construcţii reflexive şi construcţii reciproce, 2.1.1. Din clasa verbelor cu OPrep suprimabil, facultativ, fac parte: a povesti/ a citi ceva cuiva (despre...), a se linguşi (pe lângă..., pentru...), a scrie / a arăta / a lucra (cu...). Se pot stabili unele compatibilităţi de natură generală, determinate de coocurenţa anumitor roluri tematice, şi anume: toate verbele agentive pot primi şi un grup prepoziţional instrumental, şi un grup prepoziţional sociativ, fără ca acestea să aibă statut de determinant obligatoriu (pentru compatibilitatea Agent -Instrument, Agent - Comitativ, vezi Verbul. Prezentare generală, 4.2.1). Există şi o clasă de verbe care nu admit OPrep, fie că nu admit deloc construcţii prepoziţionale, fie că acceptă numai construcţii prepoziţionale de tip circumstanţial (vezi: Tabloul valorează mult., El este / devine profesor în Capitală., El ajunge la facultate., El tuşeşte / strănută fără oprire., El sforăie în somn. etc). 4.4.3. Clasificarea în funcţie de complementul secundar Clasificarea în funcţie de complementul secundar (OSec) priveşte numai o subclasă de verbe, cea a verbelor tranzitive cu tranzitivitate forte (vezi supra, 4.1.4.1), căci, prin definiţie, OSec cere apariţia, în aceeaşi structură, a vecinătăţii OD (vezi II, Complementul secundar, 1.1). în consecinţă, pe lângă clasa numeroasă a verbelor tranzitive cu un singur complement (un OD), există şi o clasă foarte puţin numeroasă a verbelor tranzitive 356 care cer, actanţial, un al doilea complement neprepoziţional (tipul: a anunţa / a întreba / a învăţa / a ruga pe cineva ceva). Clasa este instabilă sintactic, manifestând o variaţie de construcţie fie cu un OPrep (a întreba pe cineva despre...), fie cu un tipar altfel organizat, şi anume: Subiect + OI + OD {I-am anunţat pe elevi ceva. /Le-am anunţat elevilor ceva.). 4.4.4. Clasificarea în funcţie de circumstanţialul obligatoriu Circumstanţialul, ca determinare obligatorie, caracterizează o clasă puţin numeroasă de verbe (vezi supra, 2, verbele bivalente de tip h). în toate celelalte cazuri, apariţia circumstanţialului / a grupului de circumstanţiale, deşi posibilă, este facultativă, nefiind implicată în matricea semantică şi sintactică a verbului. Cum determinarea printr-un circumstanţial facultativ este generală, vecinătatea acestuia este nerelevantă pentru clasificare. Pentru coocurenţa dintre circumstanţiale, unul obligatoriu şi altul / altele facultative, vezi construcţii ca: Ion locuieşte în Bucureşti de două zile., Numai astăzi a procedat corect. ; vezi II, Grupul verbal, 5.2; Circumstanţialul. Prezentare generală, 3. 4.5. Reflexiv vs nonreflexiv; reflexivitate inerentă vs reflexivitate contextuală Partiţia reflexiv I nonreflexiv se deosebeşte de cele anterioare, nerealizându-se în raport cu vecinătăţi funcţionale ale verbului (cu vecinătăţi constituind poziţii / funcţii sintactice), ci în raport cu apariţia unui clitic reflexiv afuncţional, intrând ca formant obligatoriu în componenţa verbului. Verbele aici în discuţie sunt inerent {obligatoriu) reflexive, reflexivitatea fiind o trăsătură prezentă în oricare apariţie, ceea ce înseamnă că actualizarea verbului este imposibilă în afara cliticului reflexiv (vezi II, Construcţii reflexive şi construcţii reciproce, 1.2.2.1). Se deosebesc de verbele cu reflexivitate contextuală, care îşi asociază un clitic reflexiv numai în anumite contexte şi în anumite condiţii, fie ca actualizare a unor poziţii de subcategorizare (vezi OD / 01 exprimate prin clitic reflexiv: Ion se cruţă, / se apără. /se laudă.; Ion îşi impune restricţii. /îşi pregăteşte un ceai), fie ca mărci ale unor valori de diateză (este cazul cliticului se ca marcă reflexiv-pasivă şi impersonală: Se ştie că / Se presupune că sau ca marcă exclusiv impersonală: Se râde mult., Se adoarme greu.). Cliticul reflexiv al verbelor obligatoriu reflexive are următoarele caracteristici: * Sintactic, este afuncţional, neocupând poziţii de subcategorizare (de regim) ale verbului şi, ca atare, neprezentând trăsăturile acestor poziţii (de exemplu, nu participă la fenomenul „dublării" caracteristic poziţiilor OD şi OI şi nu participă la opoziţiile de diateză). • Semantic, este nonanaforic şi nondeictic, ceea ee înseamnă că, lipsit de referinţă proprie, nici nu şi-o procură prin relaţii de tip anaforic sau deictic, netrimiţând la alt component sintactic său, direct, la indivizi / obiecte din situaţia de comunicare. Inventarul verbelor reflexiv-obligatorii este extrem de bogat, cu specificarea că mai numeroase sunt reflexivele obligatorii cu clitic de acuzativ decât cele cu 357 clitic de dativ. în acest inventar, se includ atât verbe din fondul vechi şi popular al limbii (ex.: a se bosumfla, a se burzului, a se codi, a se proţăpi, a se răţoi, a se sinchisi, a se teme, a se văicări etc), cât şi verbe neologice (ex.: a se erija, a se eschiva, a se preta, a se prevala). Inventarul este oscilant, variind sub aspect diacronic, iar, pentru etapa actuală de limbă, variind de la un registru stilistic la altul. Româna populară şi colocvială utilizează în mai mare măsură acest tip de reflexiv (exemple din I. Creangă ca: a se chiti, a se chiurchiuli, a se crăci, a se cărăbăni, a se descotorosi, a se drâmboi, a se hârjoni, a se iţi, a se îndrăci, a se lepăda de, a se linciuri, a se lua de, a se ogoi, a se olicăi, a se oţeri, a se pârpăli, a se potrivi cuiva, a se pripi, a se răsufla (folosit personal), a-şi râde, a se sclifosi, a se scumpi, a se târâi, a se tologi, a se văicări, a se zăbovi (folosit personal), a-şi avea parte de, a-şi face samă de, a-şi găti (de băut), a se da (la treabă), a se pune de pricină, a se pune cu rămăşag, a se strica de râs etc). Verbele şi locuţiunile verbale cu reflexiv obligatoriu dobândesc, în unele apariţii - dacă verbul are un subiect personal -, o valoare stilistică „participativă", asemănătoare aceleia de dativ etic (vezi Pronumele personal propriu-zis, 2.2.2.6; Pronumele reflexiv, 1.2), cliticul reflexiv îndeplinind, ca şi cel de dativ etic, rolul unui clitic al enunţării; vezi şi II, Predicatul, 2.1.2.4. MODURILE PERSONALE (PREDICATIVE) 1. PRELIMINARII Modurile personale (predicative) sunt ansambluri de forme verbale care se încadrează în categoria modalizatorilor, adică a acelor expresii lingvistice care redau implicarea vorbitorului în enunţ (vezi II, Modalizarea). în limba română actuală, inventarul modurilor personale cuprinde cinci ansambluri, alcătuite fiecare din două sau mai multe serii de forme: indicativul, condiţionalul, prezumtivul, imperativul şi conjunctivul (subjonctivul). Din punct de vedere semantico-pragmatic orice verb la mod personal are capacitatea de „a ancora" procesul comunicat. Această caracteristică se manifestă prin modificarea sistematică a formelor verbale în funcţie de doi parametri ai situaţiei de comunicare: participanţii („protagoniştii") actului de comunicare (interlocutorii), vezi Numărul şi persoana) şi momentul enunţării (vezi Timpul), în consecinţă, modurile personale au flexiune de persoană, număr şi, de asemenea, flexiune „temporală". Din perspectivă sintactică, verbele la mod personal reprezintă nucleul unei propoziţii (independente, regente sau dependente). Ca centru al unui grup care are autonomie enunţiativă, un verb cu formă de mod personal conţine şi informaţii privitoare „atitudinea" celui care comunică faţă de procesele comunicate I situaţia comunicată (vezi II, Modalizarea). Aceste caracteristici (semantico-pragmatice, flexionare şi sintactice) sunt trăsături prototipice ale verbului, iar prezenţa / absenţa lor disociază indicativul, condiţionalul, prezumtivul, imperativul şi conjunctivul, numite şi 358 „formele verbale personale", de infinitiv, participiu, supin, gerunziu, numite şi „forme verbale nepersonale" (vezi Forme verbale nepersonale). 1.1. Modul este o categorie gramaticală a verbului, dar are implicaţii asupra întregului enunţ. Altfel spus, formele verbale personale transmit informaţii legate de subiectivitatea vorbitorului, de felul în care el consideră procesele comunicate. In gramaticile curente, modurile verbale sunt caracterizate pe baza opoziţiei real ~ posibil (nonreal): indicativul exprimă procese reale, condiţionalul, conjunctivul, imperativul şi prezumtivul redau procese posibile (nonreale). Mai precis, se asumă că prin formele de indicativ se specifică procese considerate de către locutor ca reale, iar prin toate celelalte forme se exprimă procese considerate de locutor ca posibile (nonreale). Opoziţia real vs posibil (nonreal) nu are însă putere de a distinge între condiţional, prezumtiv, imperativ şi conjunctiv. De aceea este necesară o rafinare a ceea ce se înţelege prin „atitudinea", vorbitorului faţă de informaţia purtată de o anumită formă verbală personală. 1.1.1. „Atitudinea" celui care comunică - aşa cum apare ea cuprinsă în formele verbale - se conturează, în primul rând, ca o opinie formată în raport cu „gradul de asumare a cunoaşterii unui proces comunicat". Cu alte cuvinte, ceea ce se comunică se înscrie în sfera lui A FI (A EXISTA). Astfel, formele verbale personale transmit informaţii legate de opinia vorbitorului referitoare la ceea ce se comunică într-un enunţ: - vorbitorul poate considera că aserţiunea referitoare la desfăşurarea unui proces este falsă / falsificată; când spunem Doina merge ca şi cum ar dansa. procesul comunicat prin ar dansa este redat ca fals(ificat): „Eu, vorbitor, consider că aserţiunea Doina .... ar dansa, este falsă."; - vorbitorul poate să considere că aserţiunea referitoare la un anume proces este probabilă, credibilă sau locutorul se poate îndoi de existenţa / desfăşurarea procesului, fără a-l evalua drept „adevărat" sau „fals"; de pildă, în enunţul Dacă ar invita-o cineva, Doina ar dansa, prin forma verbală ar dansa procesul este redat ca probabil, credibil: „Eu, vorbitor, cred că Doina ar dansa", iar celălalt proces (ar invita-o) este pus sub semnul îndoielii; - vorbitorul poate considera că aserţiunea referitoare la un anume proces este adevărată; în enunţul Doina dansează., se comunică informaţia: „Eu, vorbitor, ştiu / am convingerea că Doina dansează". In consecinţă, vorbitorul poate să prezinte procesul ca fictiv („contrafactual"), ca probabil („nonfactual") sau ca sigur („factual"). Prin urmare, o primă arie a atitudinii vorbitorului se poate reprezenta pe o scală convenţională a modalităţilor epistemice (adică a modalităţilor care condiţionează imaginarul, reflecţia, intelectul, cunoaşterea), scală alcătuită pe baza unor „verbe-etichetă": IMAGINA -CREDE - ŞTI, în care „IMAGINA" înseamnă „X îşi închipuie" / „se imaginează", „CREDE" înseamnă „X consideră, nu este convins" / „se consideră, nu există convingerea", „ŞTI" înseamnă „X are convingerea", „cunoaşte" / „există convingerea", „se cunoaşte". Gradul înalt de cunoaştere, implică faptul că procesul există. în acest fel, scala epistemică completă este IMAGINA - CREDE - ŞTI -EXISTA. 359 1.1.2. în al doilea rând, „atitudinea" locutorului priveşte „angajarea în efectuarea procesului", adică „transpunerea efectivă în activitate a procesului comunicat". Cu alte cuvine, ceea ce se comunică se înscrie în sfera lui A FACE. Astfel, formele verbale de mod poartă informaţii legate de perspectiva vorbitorului asupra efectuării, a „punerii în act" a unui anume proces: - vorbitorul poate considera că procesul se situează în sfera dorinţei, a intenţiei; de pildă, enunţul Doina ar dansa, comunică faptul că „Doina vrea / doreşte / intenţionează să danseze, dar nu dansează."; - vorbitorul poate considera că procesul este „realizabil", dar nu este efectuat; de exemplu, în Dacă n-ar durea-o piciorul / Dacă ar invita-o cineva, Doina ar dansa., procesul specificat prin ar dansa este evaluat ca „realizabil": „E posibil ca Doina să danseze, dacă o anumită condiţie este îndeplinită - dacă ar avea capacitatea (fizică) / dacă ar invita-o cineva."; - în enunţuri precum Dansează!, Nu dansa! vorbitorul poate comunica un îndemn („Te sfătuiesc să dansezi / să nu dansezi."), o permisiune / o interdicţie („îţi permit / Nu îţi permit să dansezi."), o rugăminte („Te rog să dansezi / să nu dansezi."), în vederea producerii sau nonefectuării procesului; - vorbitorul poate considera că procesului comunicat este efectuat, ca în Doina dansează. în consecinţă, vorbitorul poate să prezinte procesul în raport cu etapele „transformării acestuia în activitate". Procesul poate fi reprezentat ca dorit (intenţionat), realizabil, permis (dar nonobligatoriu), obligatoriu / interzis sau efectuat. Astfel, se poate reprezenta o a doua arie a atitudinii vorbitorului, cea a modalităţilor deontice (adică a modalităţilor ce condiţionează activitatea umană). Scala cuprinde următoarele „verbe-etichetă": VREA - POATE lj2 - TREBUIE - FACE, unde VREA înseamnă „ X doreşte", „are intenţia" / „se doreşte", POATEi înseamnă „X are condiţiile" / „există condiţiile, premisele", POATE2 înseamnă „X nu este obligat" / „nu există obligaţia", „X are permisiunea"/ „se permite", TREBUIE înseamnă „X este obligat" / „există obligaţia"; „lui X nu i se permite" / „nu există permisiunea"), iar FACE înseamnă „X produce (efectuează)"/ „se produce (se efectuează)". (a) Verbele menţionate sunt doar „operatori modali", „etichete" care evocă unele valori ale verbelor modale „pline". De pildă, în scala epistemică propusă mai sus, imagina înseamnă „fals" („falsificat"), opunându-se lui şti şi exista, prin care se redau procese considerate „realizabile", „adevărate". De asemenea, în limba română, verbul care delimitează al doilea loc pe axa modalităţilor epistemice este polisemantic: în limbajul curent, a crede înseamnă „se consideră" sau „există convingerea". Cele două sensuri pot fi exprimate prin credei şi crede2- Acesta din urmă (crede2) este sinonim cu şti şi va ocupa împreună cu acesta al treilea loc, ca operator şti. Aşadar scala care va descrie aria semantică a cunoaşterii va avea forma: imagina - crede, - şti [crede2] - exista. Prin simplificare, o vom nota ca imagina - crede - şti - exista. în acelaşi fel, pe scala modalităţilor deontice, este necesară precizarea informaţiilor „verbelor-etichetă". în limbajul curent, a putea înseamnă 360 „există permisiunea" (poate/) sau „există condiţiile / capacitatea" (poate2), sau „există posibilitatea" (poatei). Pe axa ce descrie spaţiul punerii în act (efectuării) se vor păstra primele două ipostaze ale verbului: poate) şi poate2. Pe de altă parte, trebuie înseamnă „există obligativitatea" (trebuie 1) şi „este necesar" (trebuie2). Pe axa discutată operatorul marcat ca trebuie corespunde lui (trebuie;). Axa care descrie sfera acţiunii este aşadar următoarea : vrea - poate 1>2 - trebuie - face. (b) Se cuvine remarcat faptul că valorile redate prin formele verbale de mod (şi ilustrate prin „operatorii modali" prezentaţi mai sus) pot fi, în general, exprimate şi prin mijloace lexicale şi contururi intonaţionale. De exemplu, semnificaţia modală „proces imaginat (contrafactual)" se exprimă prin condiţional sau prin conjunctiv în contexte ca Ai zice /'să zicem că e artistă., dar şi prin enunţuri cu indicativ şi adverb modalizator: Parcă e artistă.; semnificaţia modală „proces incert, probabil (nonfactual")" -corespunzătoare lui crede - se exprimă prin forme de prezumtiv sau de conjunctiv, de exemplu, O fi venind., O fi venit, Să vină, să nu vină... , dar şi prin enunţuri modalizate, ca Mă îndoiesc că vine., Cred (bănuiesc, dar nu sunt sigur) că vine. sau prin interogaţii Oare ar veni? / Oare vine?. Semnificaţiile deontice se pot realiza în acelaşi fel: prin forme verbale sau prin mijloace lexicale. De pildă, semnificaţia condiţionalului-optativ din Aş cânta., poate fi codificată printr-o structură de tipul Vreau (doresc) să cânt; semnificaţiile imperativului Cântă! sau a conjunctivului hortativ Să nu vină acum! pot fi exprimate prin construcţii cu verbele modale Trebuie să cânţi! sau Poţi (îţi permit) să cânţi! şi, respectiv, Nu trebuie să vină acum! Nu i se permite să vină acum! 1.2. în concluzie, din punctul de vedere al locutorului, aşadar al celui care formulează enunţurile, importantă este, pe de o parte, „distanţa de judecată asupra enunţurilor" (ceea ce se comunică este fals / falsificat, nedecis, verificat) şi pe de altă parte, „angajarea în activitate" (procesul comunicat este indiferent - din perspectiva efectuării lui - este obligatoriu, interzis / permis sau efectuat, „pus în act"). Prin urmare, modul, categorie gramaticală a verbului, se poate descrie având în vedere două arii semantice: „spaţiul cunoaşterii" (modalitatea epistemică) şi „spaţiul angajării în activitate", al „punerii în act" (modalitatea deontică). Cele două arii nu sunt delimitate de punctele reprezentate prin „verbele modale-etichetă". Ele sunt continuumuri desfăşurate de la primul loc până la ultimul, în care valorile modale se întrepătrund. Tradiţionala disociere între real şi posibil (nonreal) nu este invalidată de o astfel de abordare: aserţiunile considerate factive şi procesele efectuate intră în sfera „realului", pe când aserţiunile considerate contrafactive şi nonfactive, precum şi procesele dorite, realizabile, nonobligatorii sunt posibile (nonreale). Dacă însă corelăm cele două axe, descrierea şi îndeosebi identificarea semnificaţiilor modurilor personale devine mai clară şi mai eficientă. Asociind operatorii modali relativizaţi cu cei nonrelativizaţi (respectiv, „vorbitorul X" sau „colectivitatea din care face parte X"), sistemul modurilor verbale poate fi descris în cadrul următor: 361 im/ w;ina crede şti există proces i contrqfa maginat c tiv (fals) proces incert, probabil nonfactiv proces cert /proces exclus factiv (adevărat) proces existent („X îşi / „se im condiţii ■conjum lichipuie" aginează") mal tiv („ X consideră, nu este convins" / „se consideră, nu există convingerea") condiţional prezumtiv conjunctiv conjunctiv-deliberativ („X are convingerea", „cunoaşte" / „există convingerea", „se cunoaşte") indicativ („există") indicativ vre/ . [dori] poate 1.2 trebuie face poatei poate2 proc inttl es dorit, nţionat proces realizabil proces nonobligatoriu / permis proces obligatoriu interzis proces efectuat („ X d< „se do • [condiţ optativ conjun reşte" / eşte") ional] ctiv („X are condiţiile"/ „există condiţiile, premisele") conjunctiv [conjunctiv] hortativ („ X nu este obligat" / „nu există obligaţia" „X are permisiunea"/ „se permite") [conjunctiv] hortativ („X este obligat" / „există obligaţia"; „lui X nu i se permite"/ „nu există permisiunea") imperativ conjunctiv desfăşoară") indicativ în cele ce urmează vor fi prezentate inventarul formelor şi structura morfematică ale fiecărui ansamblu în parte, semnificaţiile („valorile") modale şi relaţiile dintre diferitele moduri. Nu se va face referire - decât tangenţial - la caracteristicile care privesc aspectul, timpul, persoana şi numărul, urmând ca acestea să fie discutate în subcapitole separate. 2. INDICATIVUL Indicativul este modul personal alcătuit dintr-un ansamblu complex de forme atât sintetice, cât şi analitice, care exprimă informaţii legate de situarea temporală a proceselor comunicate şi, simultan, informaţii referitoare la persoană şi număr (vezi Timpul, Numărul şi persoana). Există două posibilităţi de a înregistra formele de persoană şi de număr: unele gramatici folosesc numerotarea prin cifre latine, altele, prin cifre arabe. în cele ce urmează se va utiliza notarea cu cifre arabe, păstrând următoarele corespondenţe: persoana 1 = persoana I singular; persoana 2 = persoana a Il-a singular; persoana 3 = persoana a III-a singular; persoana 4 = persoana I plural; persoana 5 = persoana a Il-a plural; persoana 6 = persoana a III-a plural. Redat prin forme de indicativ, procesul comunicat este considerat „real". Vorbitorul îşi asumă atât cunoaşterea, cât şi efectuarea acţiunii, a evenimentului sau existenţa stării codificate prin formele verbale. Totuşi, cunoaşterea şi punerea 362 în act este nuanţată în funcţie de forma verbală de timp prin care este specificat procesul comunicat şi, totodată, prin selecţionarea tipului de act comunicativ (asertiv, interogativ, injonctiv, dubitativ etc), realizat prin diferite mijloace -segmentale (unităţi lexicale) sau suprasegmentale (contururi intonaţionale). De pildă, un proces exprimat prin formele de viitor este prezentat ca fiind mult mai puţin cert decât un proces specificat prin formele de prezent. De asemenea, prin utilizarea prezentului în enunţuri asertive, efectuarea procesului este redată ca fiind mai sigură decât dacă aceeaşi formă verbală este folosită în enunţuri interogative. Prin existenţa paradigmei temporale complete, indicativul se opune celorlalte moduri personale. In acelaşi timp însă, prin valorile modale intră în relaţii complexe cu acestea: de exemplu, prin viitor, indicativul se apropie de prezumtiv şi de condiţional. Aşadar, descrierea semnificaţiilor modale ale indicativului impune luarea în considerare, pe de o parte, a semnificaţiilor timpurilor sale şi, pe de altă parte, a relaţiilor cu celelalte moduri personale (vezi Timpul, 1-8). 3. CONDIŢIONALUL 3.1. Inventar de forme şi structură morfematică Condiţionalul (numit în unele gramatici şi potenţial) prezintă două serii de forme analitice: condiţionalul prezent şi condiţionalul perfect. Condiţionalul prezent este alcătuit din două componente. Primul component este un element (afix) mobil / liber, purtător al informaţiilor de persoană şi de număr, cu omonimie între persoanele 3 şi 6: aş, ai [ai], am, aţi [ar1], ar. Al doilea element este o secvenţă fonică omonimă cu infinitivul, purtătoare a radicalului verbal. Aşadar, condiţionalul prezent are următoarele forme: 1. aş cânta 1. aş apărea 1. aş aşterne 2. ai cânta [aî cânta] 2. ai apărea [aî apărea] 2. ai aşterne [aî aşterne] 3. ar cânta 3. ar apărea 3. ar aşterne 4. am cânta 4. am apărea 4. am aşterne 5. aţi cânta [aţ1 cânta] 5. aţi apărea [aţ' apărea] 5. aţi aşterne [aţ1 aşterne] 6. ar cânta 6. ar apărea 6. ar aşterne 1. aş acoperi 1. aş citi 1. aş coborî [aş cobora] 2. ai [aî acoperi] 2. ai citi [aT citi] 2. ai coborî [aî cobora] 3. ar acoperi 3. ar citi 3. ar coborî 4. am acoperi 4. am citi 4. am coborî 5. aţi acoperi [aţ1 acoperi] 5. aţi citi [aţ1 citi] 5. aţi coborî [aţ1 cobora] 6. ar acoperi 6. ar citi 6. am coborî 1. aş hotărî 1. aş merge 1. aş rupe 2. ai hotărî [aî hotăra] 2. ai merge [aî merge] 2. ai rupe [aî rupe] 3. ar hotărî 3. ar merge 3. ar rupe 4. am hotărî 4. am merge 4. am rupe 5. aţi hotărî [aţ1 hotăra] 5. aţi merge [aţ1 merge] 5. aţi rupe [af/rupe] 6. ar hotărî 6. ar merge 6. ar rupe 363 Adverbul de negaţie se plasează înaintea afixului mobil: nu aş veni. In afara formei atone de pronume personal de persoana 3 feminin, acuzativ, care se situează după cel de-al doilea component al formei verbale, cliticele pronominale se aşază înaintea afixului mobil, după adverbul de negaţie: (nu) ar supăra-o, (nu) ar deranja-o, dar (nu) m-aş juca, (nu) s-ar supăra, (nu) i-am povesti, (nu) l-ar deranja. Cele două componente se pot disocia prin intercalarea (semi)adverbelor de tipul mai, cam, tot, punctul de jonctură situându-se după afixul mobil: aş tot juca, ai mai apărea, ar cam veni. în limbajul neîngrijit actual se întâlnesc şi situaţii în care (semi)adverbele sunt plasate înaintea afixului mobil, având ca efect construcţii precum tot aş juca, cam aş apărea sau mai aş veni, nerecomandate de norma academică. Componentele condiţionalului prezent pot fi disociate şi prin postpunerea elementului mobil. Formele cu elementul mobil postpus sunt foarte rare în limba română actuală. Ele apar, de cele mai multe ori, în construcţii aproape fixate, cu un pronunţat caracter afectiv, proprii limbajului popular şi familiar: Mira-m-aş!, Mânca-l-ar mama!, Arde-te-ar focul!, Bată-te-ar norocul! Ducă s-ar pe pustii!. în structuri de acest fel pot fi folosite, cu valoare stilistică (poetică sau arhaică), forme ce conservă infinitivul lung cu valoare verbală: cântare-aş, închinare-aş. (vezi Forme verbale nepersonale, 2.2.2.1). Când între cele două componente inversate se intercalează un clitic pronominal, infinitivul lung nu este permis: închina-m-aş. Condiţionalul perfect este alcătuit din trei componente. Primul este un element mobil, un afix liber, identic cu cel de la condiţionalul prezent atât în ce priveşte forma, cât şi în ce priveşte rolul de purtător al informaţiilor de persoană şi de număr. Al doilea element este un formant omonim cu infinitivul verbului a fi. Al treilea element este un formant identic cu participiul invariabil. Prin urmare, condiţionalul perfect prezintă formele următoare: l.aşfi cântat l.aşfi apărut l.aşfi aşternut 2. ai fi cântat 2. ai fi apărut 2. ai fi aşternut 3. ar fi cântat 3. ar fi apărut 3. ar fi aşternut 4. am fi cântat 4. am fi apărut 4. am fi aşternut 5. aţi fi cântat 5. aţi fi apărut 5. aţi fi aşternut 6. ar fi cântat 6. ar fi apărut 6. ar fi aşternut 1. aş fi acoperit l.aşfi citit l.aşfi coborât 2. ai fi acoperit 2. ai fi citit 2. ai fi coborât 3. ar fi acoperit 3. ar fi citit 3. ar fi coborât 4. am fi acoperit 4. am fi citit 4. am fi coborât 5. aţi fi acoperit 5. aţi fi citit 5. aţi fi Coborât 6. ar fi acoperit 6. ar fi citit 6, arfi coborât 364 1. aşfi hotărât l-aşfi mers l.aşfi rupt 2. ai fi hotărât 2. ai fi mers 2. ai fi rupt 3. ar fi hotărât 3. ar fi mers 3. ar fi rupt 4. am fi hotărât 4. am fi mers 4. am fi rupt 5. aţi fi hotărât 5. aţi fi mers 5. aţi fi rupt 6. ar fi hotărât 6. ar fi mers 6. ar fi rupt Ca şi în cazul formelor de condiţional prezent, adverbul de negaţie precedă afixul mobil: nu aş fi jucat. Cliticele pronominale se plasează înaintea afixului liber (după adverbul de negaţie): (nu) m-aş fi jucat, (nu) s-ar fi supărat, (nu) i-am fi povestit, (nu) l-ar fi deranjat. Dacă cliticul are forma de persoana 3 feminin, acuzativ, el se aşază după al treilea component: ar fi supărat-o, ar fi deranjat-o. Componentele se pot disocia numai prin intercalarea (semi)adverbelor mai, cam, tot, punctul de jonctură situându-se după afixul mobil şi înaintea componentului fi: aş tot fi cântat, ai mai fi apărut, ar cam fi mers. La fel ca şi în cazul formelor de prezent, nu este recomandată situarea (semi)adverbelor înaintea afixului mobil: *cam aş fi cântat sau *mai aş fi venit. 3.2. Valori modale Condiţionalul reprezintă o formă verbală foarte des utilizată în limba română actuală. Frecvenţa extrem de ridicată a condiţionalului se datorează în primul rând valorilor modale care acoperă sfera posibilităţii, cu diferitele ei grade (vezi supra, 1). In funcţie de context, condiţionalul realizează două valori modale situate pe axa IMAGINA - CREDE - ŞTI - EXISTA şi două valori modale situate pe axa VREA -POATEi,2- TREBUIE- FACE.. Dintre cele patru valori, două situează condiţionalul la limita din stânga a ambelor axe, exprimând procese considerate nonreale, false (zona lui IMAGINA) şi, respectiv, dorite (zona lui VREA), iar celelalte redau procese incerte, probabile (zona lui CREDE) şi respectiv, realizabile (zona lui POATE,). In cadrul dispoziţiei modurilor personale condiţionalul se asociază cu prezumtivul, purtând semnificaţia „X consideră, dar nu e convins" / „se consideră, dar nu există convingerea" (specifică modalului CREDE) şi poate fi substituit prin conjunctiv. Prin semnificaţia lui, condiţionalul se disociază, pe de o parte, de imperativ (care se defineşte ca posibil obligatoriu) şi, pe de altă parte, de indicativ, care se defineşte ca „real" (existent/efectuat). 3.2.1. Pentru semnificaţia circumscrisă lui IMAGINA (proces considerat fals: „X îşi închipuie că...", „se imaginează că..."), contextul tipic este construcţia comparativă introdusă prin conectorii ca şi cum, ca şi când. In enunţul Ana se poartă cu Andrei ca şi când acesta n-ar mai fi călătorit cu avionul, se face presupunerea că Andrei nu se află pentru prima oară în situaţia descrisă, ci, dimpotrivă, a trecut cel puţin o dată printr-o experienţă de acest gen; conectorul ca şi când imprimă enunţului cu forma verbală de condiţional o valoare „contrafactivă", altfel spus, situaţia comunicată în enunţul menţionat este prezentată ca falsă, neadevărată. Citatele de mai jos, alese din registre stilistice diferite ale limbii române, ilustrează semnificaţia „imaginat", „nonadevărat", („contrafactiv"): 365 Glasul i se pogora tremurător ca şi cum ar fi mărturisit o taină sau îngânat o rugă. (Mateiu I. Caragiale, Craii); Şi când gândesc la viaţa-mi îmi pare că ea cură / încet repovestită de o străină gură, / Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-ar fi fost. (M. Eminescu, Melancolie); Criticul nu e Dumnezeu, chiar dacă unii se comportă ca şi cum ar fi. (Rlit, 2003). Pentru a exprima aceeaşi semnificaţie, în context cu formele condiţionalului poate apărea şi (de) parcă (conector sau marcă exclamativă): Şi iar pac! paf! până la a din urmă, pe când cocoana se scutură la fiecare, parcă ar arde-o cu un bici de foc. (I. L. Caragiale, Două loturi); Tema muzicală a lui Nino Rota capătă un nou patos, parcă şi-ar deschide aripile, parcă şi muzica s-ar întoarce acasă. („Dilema", 2003); De parcă nu s-ar fi vorbit de ea niciodată! (Rlit, 2003); Parcă nu l-ai cunoaşte!. Spre deosebire de ca şi cum sau de ca şi când, (de) parcă nu însoţeşte exclusiv forme de condiţional, ci apare şi în context cu indicativul: Merge (de) parcă pluteşte. De asemenea, şi verbe epistemice (ca a imagina, a-şi închipui sau substantive precum impresia) se asociază condiţionalului ce exprimă aserţiuni „contrafactive" (considerate false), aşa cum se poate observa în textele care urmează: Imaginativă un june îndrăgostit lulea de o domnişoară, care i-ar mărturisi acesteia că o iubeşte numai în ziua ei de naştere! (Rlit, 2003); N-am avut niciodată impresia că ar scoate ceva din asemenea epave ale oceanului-timp. (M. Sadoveanu, Creanga de aur). 3.2.2. Prin formele de condiţional se exprimă şi procese situate pe primul loc al axei deontice (VREA - POATEi,2 - TREBUIE). Procesele comunicate sunt prezentate ca dorinţă sau ca intenţie. Un enunţ ca Dan ar cânta, exprimă faptul că Dan nu „acţionează" într-un anume fel, ci are numai dorinţa sau intenţia de „a cânta". în această situaţie condiţionalul actualizează semnificaţia de optativ (deziderativ). Semnificaţia de proces dorit este mai evidentă în cazul formelor de persoana 1 şi 4, unde implicarea vorbitorului este marcată mai puternic. Compară: Te-aş lăsa şi mi-e cu jale, / Te-aş iubi şi nu-ndrăznesc! (G. Coşbuc, Gazel); Te-aş culege, rigă blând...[...] Lasă. - Aşteaptă de te coace. (I. Barbu, Riga Crypto) cu Odaia mea mă înspăimântă / Aici n-ar sta nici o iubită. (G. Bacovia, Singur). Condiţionalul realizat ca optativ (condiţionalul-optativ) este ocurent în propoziţii independente nemarcate afectiv (Ileana ar pleca larfi plecat la mare în această vacanţă.), în propoziţii exclamative (Ce-aş mai mânca o ciocolată!, Ce-aş mai fi mâncat o ciocolată!, De-ar ploua puţin! / De-ar fi plouat puţin!, Cum te-aş mai răsfăţa! / Cum te-aş mai fi răsfăţat!), dar şi în propoziţiile regente sau în subordonate de felul: Aş urca greul cerurilor goale I Şi munţii lunii până-n pisc. / Am rămâne în lună, pe disc, / Să arăm văile de tibişir, / Să semănăm lămâiţă şi calomfir. (T. Arghezi, Mirele); 366 Sclavele mele râd şi-mi arată că m-ar învăţa bucuroase practicile lor. (M. Sadoveanu, Creanga de aur). Cu semnificaţia de proces dorit, condiţionalul-optativ apare în urări, în imprecaţii şi blesteme: Usca-s-ar izvoarele toate şi marea, / Şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea. (T. Arghezi, Blesteme); Vedea-te-aş în vreo fiţuică [...] / Lăuda-te-ar Bogdan-Duică / Şi pupa-te-ar Popa Iapă! (G. Topârceanu, Parodii originale). Această utilizare a condiţionalului este pusă în evidenţă în limbajul curent, unde, cu valoarea modală menţionată (de optativ), condiţionalul este ocurent în structuri fixe, uneori în acelaşi context cu subjonctivul-hortativ: Arde-l-ar focul (să-l ardă)!. Mânca-i-ar pământul (să-i mănânce)!, Pupa-te-ar mama (să te pupe)! (vezi infra, 3.3.2, 6.3.1). 3.2.3. Prin formele de condiţional se pot exprima şi procese a căror existenţă / desfăşurare este probabilă, virtuală. Această valoare a condiţionalului se integrează pe axa epistemică asociindu-se operatorului CREDE. Condiţionalul cu semnificaţia modală „X consideră, dar nu are convingerea" / „se consideră, dar nit există convingerea" apare atât în propoziţii principale independente sau regente, cât şi în subordonate. 3.2.3.1. Incertitudinea legată de desfăşurarea unui proces posterior enunţării se observă clar în propoziţii interogative (directe sau indirecte) în care predicatul are formă de condiţional: Oare ar veni şi el cu noi?; Ar veni, n-ar veni?; Nu ştiu dacă ar veni sau n-ar veni. Şi în contextele care exprimă estimări ale vorbitorului în legătură cu anumite situaţii comunicate condiţionalul poartă semnificaţia „incertitudine": O altă problemă ar fi creşterea preţului petrolului, care ar antrena o majorare generală de preţuri. Este greu să fac o estimare, dar efectele ar fi considerabile. („Adevărul", 2003). 3.2.3.2. Folosit în relatarea spuselor cuiva, condiţionalul exprimă aceeaşi semnificaţie de proces aflat în sfera virtualităţii realizate ca îndoială. în această situaţie condiţionalul specifică o atitudine de distanţare faţă de afirmaţiile relatate, opunându-se astfel indicativului. Prin utilizarea formelor de condiţional se redă atitudinea rezervată a vorbitorului asupra sincerităţii celui care face afirmaţia sau se implică faptul că afirmaţia este probabilă, dar nu există convingerea veridicităţii ei. Enunţul Un ofiţer MApN ne-a declarat că ar fi vorba despre muncitori civili aduşi să construiască barăci. (EZ, 2003) este preferat formulării: Un ofiţer MApN ne-a declarat că a fost vorba despre muncitori civili aduşi să construiască barăci., tocmai pentru că primul exprimă îndoiala asupra afirmaţiilor redate. Alteori condiţionalul evocă doar imposibilitatea stabilirii adevărului celor afirmate: La veneticul acesta necunoscut, despre care se zvonise că nu-şi destăinuia obârşia pentru că ar fi fost prea joasă, se învederau tocmai dimpotrivă, trupeşte şi sufleteşte, semnele unei înalte stirpe în cădere. (M. Caragiale, Craii); 367 Se vorbeşte despre kezari cum că ar fi supuşi gâdei. (M. Sadoveanu, Creanga de aur); Numai că în timp ce marea, ce s-ar găsi undeva la miazănoapte, e o simplă probabilitate, „vântul din sud" taie în două jumătăţi, aproape precise, anul. (O. Paler, Deşertul). 3.2.3.3. Formele de condiţional sunt folosite şi în redarea proceselor a căror existenţă / desfăşurare este presupusă de către vorbitor. Semnificaţia „proces situat în sfera credibilităţii ca presupunere" este marcată şi de prezenţa în context a unor componente care exprimă probabilitatea: Chemat să ne călăuzească paşii în ceasul de faţă, el s-ar sufoca, probabil, de nesfârşita mizerie morală ce curge din noi. (Rlit, 2003); Cine ar fi văzut figura lui neică Stavrache, presupunând că acela ar fi fost om deprins să descifreze înţelesuri din chipurile omeneşti, ar fi rămas în mirare. (I.L. Caragiale, In vreme de război). Semnificaţia modală de probabilitate („X consideră, nu este convins" / „se consideră, nu există convingerea") este evidenţiată şi prin forme de condiţional însoţite de conectori nedefiniţi: Surpriza generală [...] este că, spre final, constaţi că din aceste detalii s-a conturat un portret esenţial al invitatului, ca o piatră preţioasă, la fel de interesantă din orice parte ar fi privită. („Adevărul", 2003); La belşugul de abanos şi de mahon [...] iubirea de fiori a chiriaşului, împinsă până la patimă, adăuga o nebunească risipă de trandafiri şi de tiparoase ce, [...] oricând am fi venit, puneau locuinţei pecetea de lux ales. (M. Caragiale, Craii); Unde-a plecat, călare, Făt-Frumos, / De nu se mai zăreşte nicăierea, I Oricât şi-ar pune soarele puterea, I Oricât s-ar scoborî luna de jos? (T. Arghezi, Făt-Frumos). între relatarea cu o anumită distanţă a unor procese şi redarea situaţiilor aflate în sfera presupunerii există o subtilă diferenţă pe care citatul următor o ilustrează: Se spunea cum că ar fi fost bolnavă. Alţii chibzuiau că i-ar fi poruncit împăratul să stea în ghinekeu, ca să nu s-arate dintr-odată două Impărătese. (M. Sadoveanu, Creanga de aur). 3.2.3.4. Verbul la condiţional poate exprima o ipoteză, o supoziţie de care depinde realizarea („punerea în act") a unui alt proces. Această valoare este specifică pentru construcţiile de tipul Dacă n-ar fi nu s-ar povesti., numite în gramaticile curente „condiţionale". în astfel de structuri verbele exprimă procese legate între ele prin raportul de condiţie, manifestat prin conectorul dacă (şi echivalentele sale). Situaţia redată în subordonată este probabilă, ipotetică. Similare construcţiilor condiţionale sunt şi structurile „concesive" de tipul Chiar dacă n-ar fi tot s-ar povesti, (vezi II Circumstanţialul condiţional, Circumstanţialul concesiv). în această împrejurare sintactico-semantică valoarea formei verbale discutate este cea de condiţional propriu-zis. Semnificaţia discutată este foarte frecventă şi apare în diverse tipuri de texte: Dacă Domnul meu s-ar fi înduplecat să-şi aibă somnul numai lângă mine, nimeni n-ar fi aflat niciodată vorbele rostite. (M. Sadoveanu, Creanga de aur); 368 Dacă ochilor tăi le-ar plăcea / Nevăzutul şi neştiutul, ai putea / Veni la mine, parcă, / Şi te-ai lăsa primejdiei din barcă. / Şi nu te-ai mai gândi la nimic. iT. Arghezi, Haide); Dacă în spiritul aceloraşi valori ar fi continuu trăit şi prezentul cotidian, drame ca acelea ale biografiei sale nu ar fi fost şi n-ar mai fi posibile. (Rlit, 2003). în structuri de felul celor menţionate sunt puse în corelaţie două procese Drobabile. Condiţionalul propriu-zis apare şi în construcţii care exprimă corelaţia iintre un proces probabil şi un proces „real", sigur (vezi şi infra, 3.2.4). 3.2.4. Cu valoarea lui POATE;, verbul cu formă de condiţional exprimă un proces posibil, realizabil, în condiţiile existenţei unor premise necesare (capacitate mentală sau emoţională, circumstanţe favorabile). Procesul specificat prin :ondiţional prezintă un grad mai mare de posibilitate decât cel specificat prin condiţional-optativ (care exprimă „dorinţa" / „intenţia"). în acelaşi timp, cu această valoare, condiţionalul se opune imperativului ale cărui trăsături de bază sunt ..obligatoriu", „interzis". Spunem că, în această situaţie, forma verbală discutată actualizează valoarea de condiţional-potenţial. Formele de condiţional-potenţial sunt ocurente în diferite tipuri de enunţuri (în propoziţii independente, deseori incidente (vezi infra, a), în propoziţii exclamative (vezi infra, b), în interogative reale (directe) sau retorice (vezi infra, c), în propoziţii subordonate (vezi infra, d): (a) Pe o bucată de drum am văzut (desprinse, ai fi zis, de-a dreptul din Iiitchcock) stoluri nesfârşite de păsări negre, care zburau pe o parte şi alta a autostrăzii- („Dilema", 2003); (b) Ce s-ar simplifica lucrurile! (Rlit, 2003); N-aş fi fost bună de profesoară pentru nimic în lume! (Rlit, 2003); {c) Cine ar crede aşa ceva?; S-ar simplifica astfel lucrurile oare?; (d) Rolul diplomaţiei culturale este să propună diasporei valori la care ea nu ar avea altfel acces. („Dilema", 2003); Cine ştie dacă aş fi fost bună de profesoară!, întreba dacă astfel s-ar simplifica lucrurile. în contexte de acest fel formele verbale poată semnificaţia construcţiilor alcătuite cu operatorul modal a putea: ai fi zis = „ai putea zice" ; n-aş fi fost bună = „n-aş fi putut să fiu bună"; cine ar fi crezut = „cine ar fi putut crede"; s-ar simplifica lucrurile = „lucrurile s-ar putea simplifica"; nu ar avea acces = „nu ar putea avea acces". Cu aceeaşi valoare, ipotetică, formele de condiţional-potenţial însoţite de negaţie apar în structuri contrastive, aflate în raport logico-semantic adversativ cu enunţuri în care verbele au forme de indicativ. Este felul în care se poate exprima ipoteza explicativă: E adevărat, şi nu pentru că mi-ar fi frică de asta, ci pur şi simplu pentru că nu mă interesează asemenea lucruri. (OC, 2003); De câţiva ani buni, un mare actor român nu mai joacă. Nu că i-ar fi slăbit puterile ori că şi-ar fi sleit zestrea de talent. Dimpotrivă, e la fel de proaspăt ca de când îl cunosc. (Rlit, 2003). 369 în ce priveşte ocurenţa condiţionalului-potenţial în propoziţii principale regente se cuvine menţionată situaţia specială a construcţiilor de tipul celor înfăţişate mai sus: Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.; Dacă n-ar fi întristarea, n-ar fi nici bucuria, (vezi supra, 3.2.3.4). Realizarea sau nonrealizarea procesului exprimat în subordonata condiţională implică posibilitatea sau imposibilitatea „punerii în act" a procesului specificat în regentă. Aşadar, efectuarea procesului codificat în regentă se află sub rezerva îndeplinirii celuilalt proces de care este legat prin relaţia logico-semantică de tipul „dacă...atunci". în textul de mai jos, condiţionalul din regenta construcţiei şi verbele cu formă de condiţional din principale pot fi echivalate cu construcţii modalizate (cu verbul a putea sau expresia adverbială e posibil): Dacă asemenea braţ ar rămânea al ortodoxiei, atunci tăria Bizanţului ar spori [= „e posibil să sporească"]. Ar mai rămânea deschise [= „e posibil, se poate să rămână deschise"] şi alte răni, dar pentru acelea s-ar găsi vraci [= „e posibil să se găsească vraci"]. (M. Sadoveanu, Creanga de aur). De asemenea, condiţionalul-potenţial este ocurent şi cu forme de gerunziu sau de conjunctiv, care intră în concurenţă cu valoarea de condiţional propriu-zis: Stând cineva să cugete la soarta Paşadeştilor-Măgureni, ar zice că asupra neamului lor apăsa o neagră afurisenie. (M. Caragiale, Craii); Tot viforul care urla în noaptea grozavă să fi năpădit dintr-o dată în ţeasta lui Stavrache, nu l-ar fi clătinat mai cu putere decât înfăţişarea şi vorbele acestea! (I. L. Caragiale, In vreme de război). Semnificaţia modală de „proces condiţionat" este confirmată uneori prin diferite mijloace contextuale. De obicei, această semnificaţie este marcată prin structuri cu propoziţii adversative în care apare un alt verb, la modul indicativ. Astfel sunt puse în relaţie două procese - unul probabil, incert (exprimat prin condiţional) şi celălalt, real, cert (exprimat prin indicativ): Carol al II-lea ar fi fost un bun rege, dacă vremurile ar fi fost altele. Dar vremurile au fost cele care au fost şi amintirea şi moştenirea lăsate de Carol al II-lea sunt astăzi discutabile din perspectiva eficienţei sale politice. („22", 2003); Dacă aş fi unul dintre acei autori care se respectă şi sunt foarte respectaţi, aş încheia povestea mea astfel... [...] Dar... fiindcă nu sunt dintre acei autori, prefer să vă spun drept: după scandalul de la bancher, nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu eroul meu şi cu madam Popescu. (I. L. Caragiale, Două loturi). Condiţionalul-potenţial apare şi în regentele unor propoziţii de alt tip: Dar când te-am pierde. Doino, /Ai cui am rămânea? (G. Coşbuc, Doina). 3.2.5. Condiţionalul este folosit uneori pentru a reda o atitudine de menajare a interlocutorului. Astfel, prin forma de condiţional se poate exprima caracterul evaziv al unui răspuns ([Ai timp?] Aş avea.). De asemenea, utilizate la forma de condiţional, verbele care exprimă dorinţa, preferinţa, cererea, necesitatea, permisiunea exprimă o atenuare a intenţiei: vreau vs aş vrea; prefer vs aş prefera; vă rog vs v-aş ruga; se cuvine vs s-ar cuveni; îmi permit vs mi-aş permite. Condiţionalul asociază şi altor verbe aceeaşi semnificaţie modală atenuată, utilizarea condiţionalului inducând şi semnificaţia tipică pentru POATE2 (cererea / acordarea permisiunii: „dacă mi-aţi permite"): 370 Pe lângă toate acestea, eu aş mai propune o explicaţie fără nici un haz şi complet incorectă politic: nu ne plac lucrurile frumoase. („Dilema", 2003); Aş cita aici un fragment dintr-un studiu călinescian. (Rlit, 2003); V-aş contrazice, a fost tot ce-am reuşit să îngaim. (O. Paler, Deşertul). 3.3. Relaţia cu alte moduri 3.3.1. In construcţiile de tipul dacă... atunci condiţionalul perfect propriu-zis intră în relaţie de sinonimie cu indicativul imperfect: Ar fi ars, probabil, şi casa dacă nu săreau vecinii cu găleţi cu apă. (O. Paler, Deşertul); Ar mai fi trăit încă bine, dacă nu i se întâmpla lui Cănuţă să moară. (I. L. Caragiale, Cănuţă, om sucit). In aceleaşi structuri, condiţionalul-potenţial prezent este concurat de indicativul prezent: Dacă binevoicşti a-mi da slobozenie, precum e rânduiala, eu m-aş întoarce acolo şi aş intra la ascultare la sfântul Pantelimon. (M. Sadoveanu, Creanga de aur). 3.3.2. între condiţional şi conjunctiv este o relaţie complexă (vezi şi infra, 6.3.1). Unele verbe care se construiesc atât cu indicativul, cât şi cu subjonctivul (de pildă, a se mira că / să..., a se bucura că / să...), când au formă de condiţional, impun verbului subordonat forma de conjunctiv: M-aş fi mirat, Dumnezeu să-l ierte, să-1 găsesc la loc... Sfmţia-ta nu l-ai cunoscut pe răposatul Cănuţă...om sucit. (I. L. Caragiale, Cănuţă, om sucit); M-aş bucura să fie adevărat ce spui şi dacă este, explicaţia e foarte simplă: îmi place ce fac. (As, 2003). Verbele care permit numai selecţia formei de indicativ a verbului subordonat nu reacţionează la fel. De pildă, spunem: aud că..., dar şi aş auzi că...; consider că..., dar şi aş considera că...; a răspuns că..., dar şi ar răspunde că... etc. Condiţionalul-optativ apare adeseori în context cu forme de conjunctiv, având aceeaşi valoare modală. Sunt structuri ce constituie un tipar specific al limbii române: Şi d-l Stavrache, urmat de fetiţă, trece-n prăvălie bolborosind: Scrie-v-ar popa să vă scrie, de pârliţi! (I. L. Caragiale, In vreme de război). în construcţii de tipul „dacă...atunci", condiţionalul (propriu-zis) perfect este concurat de conjunctiv: Să nu mai fi fost zi deloc ca să fi rămas mereu împreună, rău nu mi-ar fi părut; cu dânsul nu mi s-ar fi urât o veşnicie. (M. Caragiale, Craii). 3.3.3. Condiţionalul propriu-zis poate fi substituit prin gerunziu: Dându-mi din ochiul tău senin / O rază dinadins, / In calea timpilor ce vin / O stea s-ar fi aprins. (M. Eminescu, Pe aceeaşi ulicioară...). 3.4. Caracteristici temporale în general, semnificaţiile temporale ale formelor de condiţional sunt similare cu semnificaţiile prezentului indicativ şi, respectiv, ale perfectului indicativ: trăsătura temporală prototipică a prezentului condiţional este [Simultaneitate / 371 Coincident faţă de momentul enunţării, (to)], iar cea a perfectului condiţional este [Anterioritate faţă de momentul enunţării, (t0)] (vezi Timpul 9, 12). De altfel, trăsăturile temporale sunt puse în valoare contextual. Condiţionalul prezent este coocurent cu forme verbale de indicativ prezent şi, uneori, cu adverbe temporale tipice pentru zona prezentului: Insuportabil prin luciditate şi francheţe acum o sută douăzeci de ani, el ar fi măcar la fel de incomod şi acum, având toate şansele să înfunde puşcăria, precum atunci a înfundat ospiciul. (Rlit, 2003). Condiţionalul prezent specifică şi procese ulterioare situaţiei de comunicare, fiind astfel corespondentul viitorului indicativ (cu trăsătura [Posterioritate faţă de toi): Mâine aş face o plimbare în parc.; Dacă anul următor ar avea câteva săptămâni libere, s-ar mai relaxa.; In viitor s-ar simplifica lucrurile oare?. De asemenea, valoarea modală realizată de condiţional-optativ în urări, imprecaţii şi blesteme proiectează procesul în zona semantică a viitorului: Ei, auzi I Vedea-i-aş mari, / Parcă trece-adunătură / De tătari ! (G. Coşbuc, Iarna pe uliţă). Condiţionalul trecut este coocurent cu forme de indicativ perfect (compus, simplu, imperfect, mai-mult-ca-perfect): Aveam impresia că o aud plângând, aş fi alergat spre ea, dar nu mai puteam. (As, 2003). Uneori formelor verbale li se asociază adverbe sau expresii adverbiale specializate pentru zona trecutului: Ieri aş fi mers la teatru., Cu o săptămână în urmă aş fi acceptat oferta. Trăsăturile temporale sunt evidente în contexte în care cele două forme (de condiţional prezent şi de condiţional perfect) sunt coocurente: După ce ar fi prigonit acest demon dintre dregătorii cei mari, ar veni rândul altora. (M. Sadoveanu, Creanga de aur). In propoziţii subordonate, formele de condiţional au aceeaşi valoare temporală: condiţionalul prezent exprimă procese situate în zona semantică a prezentului sau a viitorului, iar condiţionalul trecut redă procese plasate în sfera trecutului. Punctul de reper temporal este însă stabilit prin verbul din regentă: - condiţionalul prezent exprimă un proces simultan sau posterior celui specificat prin verbul regent: Spune (a spus, va spune) că ar veni acum / mâine., Este (a fost, va fi) opinia pe care aş susţine-o (în momentul de faţă şi în viitor); - condiţionalul perfect specifică acţiuni, evenimente sau stări anterioare celor exprimate prin verbul regent; în acelaşi timp, condiţionalul perfect are semnificaţia modală [proces nerealizat]: Abia acum citeşte cartea pe care ar fi savurat-o în copilărie., Acum sunt de părere că în tinereţe aş fi avut mai multă energie pentru acest tip de activitate.; - condiţionalul propriu-zis redă un proces anterior celui exprimat de verbul regent (cu sens de condiţional-potenţial): Dacă aş avea vacanţă, aş merge la mare., Dacă ai fi cerut, ţi-aş fi dat. 372 Caracteristicile temporale se neutralizează adeseori, formele de condiţional trecut fiind purtătoare doar de valori modale. în textul de mai jos, de exemplu, forma de condiţional nu exprimă faptul că procesul (posibil, incert sau probabil) este situat în zona semantică a trecutului, asocierea cu adverbul astăzi făcând imposibilă interpretarea formei ca purtătoare a unei semnificaţii temporale; forma de condiţional exprimă numai ideea că procesul este probabil: Se spune că întreaga sa colecţie de discuri pentru gramofon, distrusă în anii refugiului familiei regale din timpul primului război mondial, ar fi avut astăzi o valoare inestimabilă. (As, 2003). De altfel şi în „construcţiile condiţionale" (de tipul dacă... atunci) utilizarea condiţionalului-potenţial şi al condiţionalului propriu-zis perfect specifică procese ipotetice, probabile: Dacă ai fi venit, te-ai fi distrat (—> Dar nu ai venit şi nu te-ai distrat).; Poate că situaţia ar fi rămas neschimbată dacă între timp nu ar fi izbucnit războiul.(—> Dar a izbucnit războiul şi situaţia s-a schimbat.). 4. PREZUMTIVUL 4.1. Inventar de forme şi structură morfematică Formele care alcătuiesc paradigma prezumtivului, toate analitice, derivă din viitorul anterior, din perfectul conjunctivului sau din perfectul condiţionalului. Aşadar, prezumtivul se realizează prin serii de forme pentru fiecare timp, alcătuite - fiecare - din câte trei elemente componente. Paradigma prezumtivului prezent cuprinde patru serii de forme. Alcătuiesc o primă grupare seriile care prezintă în structura lor un formant omonim cu gerunziul: (a) Tipul formal de prezumtiv prezent cu cea mai frecventă utilizare este reprezentat prin structura: afixul mobil / liber, comun pentru toate verbele, realizat ca voi (oi), vei (ăi, ei, -i, îi), va (o,a), vom (om), veţi (ăţi, eţi, îţi, oţi), vor (or) + afixul mobil / liber fi + o secvenţă fonică omonimă cu gerunziul: 1. (v)oi fi jucând / lucrând / urând / apărând / începând / mergând / rupând 2. vei (ăi, ei, -i, îi) fi jucând/lucrând/urând/apărând/începând/mergâţid/rupând 3. va (o, a) fi jucând / lucrând / urând/ apărând/ începând/ mergând/ rupând 4. vom (om) fi jucând / lucrând / urând / apărând / începând / mergând / rupând 5. veţi (ăţi, eţi, îţi, oţi)fi jucând/lucratul/urând/apărând/începând/'mergândI'rupând 6. vor (or) fi jucând / lucrând / urând / apărând / începând / mergând / rupând 1. (v)oifi contribuind / adormind / citind 2. vei (ăi, ei, -i, îi) fi contribuind/adormind/citind 3. va (o, a) fi contribuind / adormind / citind 4. vom (om) fi contribuind / adormind / citind 5. veţi (ăţi, eţi, îţi, oţi) fi contribuind / adormind / citind 6. vor (or) fi contribuind / adormind / citind 373 (b) Al doilea tip, cu o frecvenţă destul de ridicată în limba română actuală, prezintă două elemente identice cu primele componente ale formelor de condiţional perfect (aş fi, ai fi, aş fi etc.) şi un al treilea, identic cu gerunziul: 1. aş fi jucând / lucrând / urând / apărând / începând / mergând / rupând 2. ai fi jucând / lucrând / urând / apărând / începând / mergând / rupând 3. ar fi jucând / lucrând / urând / apărând / începând / mergând / rupând 4. am fi jucând/ lucratul/ urând / apărând / începând / mergând/ rupând 5. aţi jucând / lucrând / urând / apărând / începând / mergând / rupând 6. ar fi jucând /lucrând / urând / apărând /începând /mergând / rupând 1. aş fi contribuind / adormind / citind 2. ai fi contribuind/ adormind/ citind 3. ar fi contribuind / adormind / citind 4. am fi contribuind / adormind / citind 5. aţi fi contribuind/ adormind / citind 6. ar fi contribuind / adormind / citind (c) Mai puţin utilizat este al treilea tip, format din două elemente identice cu primele componente ale conjunctivului perfect (să fi), urmate de o secvenţă fonică omonimă cu gerunziul: 1.2.3.4.5.6. să fi jucând / lucrând / urând / apărând/începând / mergând / rupând 1.2.3.4.5.6. să fi contribuind / adormind / citind (d) Seriilor (tipurilor) înfăţişate mai sus, li se adaugă o structură cu un grad de utilizare înalt, care este în întregime omonimă cu viitorul de tipul o spera, o face. Această formă de prezumtiv, alcătuită din afixele mobile oi, ăi, o (a), om, ăţi, (oţi), or + un formant identic cu infinitivul, intră în concurenţă cu prezumtivul din seria (a): 1. oi juca / părea / începe / citi / hotărî 2. ăi (ei, -i, îi) juca / părea /începe/citi/hotărî 3. o (a) juca / părea / începe /citi / hotărî 4. om juca / părea / începe / citi / hotărî 5. oţi (eţi, îţi, ăţi) juca / părea / începe / citi / hotărî 6. or juca / părea / începe / citi / hotărî Prezumtivul perfect se deosebeşte de prezumtivul prezent (seriile a - c) prin forma ultimului component, care este identic cu participiul. (a) Prima serie, frecvent utilizată pentru exprimarea valorilor modale-temporale specifice prezumtivului perfect, asociază forme omonime cu viitorul anterior: 374 1. (v)oifi cântat 2. vei (ăi, ei, -i, îi) fi cântat 3. va (o, a) fi cântat 4. vom (om) fi cântat 5. veţi (ăţi, eţi, îţi, oţi) fi cântat 6. vor (or) fi cântat 1. (v)oifi citit 2. vei (ăi, ei, -i, îi) fi citit 3. va (o, a) fi citit 4. vom (om) fi citit 5. veţi (ăţi, eţi, îţi, oţi) fi citit 6. vor (or) fi citit 1. (v)oifi mers 2. vei (ăi, ei, -i, îi) fi mers 3. va (o, a) fi mers 4. vom (om) fi mers 5. veţi (ăţi, eţi, îţi, oţi) fi mers 6. vor (or) fi mers 1. (v)oifi apărut 2. vei (ăi, ei, -i, îi) fi apărut 3. va (o, a) fi apărut 4. vom (om) fi apărut 5. veţi (ăţi, eţi, îţi, oţi) fi apărut 6. vor (or) fi apărut 1. (v)oifi coborât 2. vei (ăi, ei, -i, îi) fi coborât 3. va (o, a) fi coborât 4. vom (om) fi coborât 5. veţi (ăţi, eţi, îţi, oţi) fi coborât 6. vor (or)fi coborât 1. (v)oifi spart 2. vei (ăi, ei, -i, îi) fi spart 3. va (o, a) fi spart 4. vom (om) fi spart 5. veţi (ăţi, eţi, îţi, oţi) fi spart 6. vor (or) fi spart (b) A doua serie este omonimă paradigma condiţionalului perfect: 1. aşfi cântat 2. ai fi cântat 3. ar fi cântat 4. am fi cântat 5. aţi fi cântat 6. ar fi cântat 1. aşfi apărut 2. ai fi apărut 3. ar fi apărut 4. am fi apărut 5. aţi fi apărut 6. ar fi apărut 1. aşfi citit 2. ai fi citit 3. ar fi citit 4. am fi citit 5. aţi fi citit 6. ar fi citit 1. aş fi coborât 2. ai fi coborât 3. arfi coborât 4. am fi coborât 5. aţi fi coborât 6. arfi coborât 1. aşfi mers 2. ai fi mers 3. ar fi mers 4. am fi mers 5. aţi fi mers 6. ar fi mers 1. aşfi spart 2. ai fi spart 3. ar fi spart 4. am fi spart 5. aţi fi spart 6. ar fi spart (c) A treia serie, alcătuită din forme identice cu formele de subjonctiv perfect, are o frecvenţă mai redusă decât primele două: 1, 2, 3, 4, 5, 6: să fi cântat, să fi apărut, să fi citit, să fi coborât, să fi mers, să fi spart. Asocierea formelor de prezumtiv cu adverbul de negaţie, cu (semi)adverbele mai, tot, cam sau cu formele pronominale atone (cliticele pronominale) urmează regula topicii formelor verbale omonime (vezi supra, 3.1, infra, 6.1, Timpul, 7.1). 375 4.2. Valori modale In cadrul sistemul modurilor personale, prezumtivul se asociază cu modul condiţional (şi implicit, prin sinonimie, cu subjonctivul cu valoare de condiţional), înscriindu-se însă numai în sfera de semnificaţie a modalului CREDE. Prin formele de prezumtiv, procesele sunt prezentate ca posibile, probabile, virtuale. Deşi are o semnificaţie modală restrânsă, prezumtivul este un mod viu în limba română actuală. Formele de prezumtiv redau un proces asupra căruia vorbitorul nu are o opinie clară. Semnificaţia „X consideră, nu este convins"/„se consideră, nu există convingerea" - realizată ca presupunere, ipoteză - este puternică în cazul prezumtivului şi, prin această semnificaţie, prezumtivul se opune indicativului şi imperativului şi intră în raport de sinonimie cu o anumită ipostază a condiţionalului (vezi supra, 3.2.3). Semnificaţia modală constantă permite ca formele verbale de prezumtiv să fie rareori asociate cu adverbe de modalitate care poartă aceeaşi semnificaţie. Expresii ca mă întreb, pesemne etc. sunt coocurente totuşi cu verbe la prezumtiv: De ce s-o fi cramponat el, mă întreb, de inscripţiile publicitare, de firmele magazinelor? (Rlit, 2003); Pesemne că m-o fi cunoscând dumnealui! zise hangiul. (I. L. Caragiale, în vreme de război). Prezumtivul este utilizat în propoziţii principale independente sau în propoziţii regente: O fi fost mă-ta vioară, / Trestie sau căprioară / Şi-o fi prins în pântec plod/ De strigoi sau voievod? (T. Arghezi, Fătălăul); Acum mai e ceva. Fiind şi tatăl arestat, or fi spus: "Băgăm toată familia asta de nenorociţi la puşcărie. "Nu nenorociţi, or fi spus, ci bandiţi.". (Rlit, 2003); Chiar or fi având onor miniştrii impresia că românii plesnesc de sănătate? (Rlit, 2003). De asemenea, prezumtivul este folosit în propoziţii subordonate după verbe de declaraţie sau după verbe ca a şti, a crede, a se îndoi: Nu spun, Doamne fereşte, că activităţi mai prozaice, dar infinit mai presante, nu le vor fi solicitat prezenta, împiedicându-le să ia parte la eveniment. (Rlit. 2003); Nu ştiu cât de mare-i va fi fiind talentul de dascăl. (Rlit. 2003); (Nu) Mă îndoiesc că o fi spus despre noi că suntem bandiţi.; (Nu) Cred că or fi avut impresia că românii plesnesc de sănătate. Distribuţia formelor de prezumtiv nu se restrânge însă la subordonatele completive, aşa cum se poate observa în citatele care urmează: — De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine ştie ce urât gând i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. (I. L. Caragiale, Cănuţă, om sucit); S-ar putea - de aceea - ca strategiile pe care guvernanţii le vor fi imaginând la acest capitol să nu le aducă mari satisfacţii, oricâte fonduri vor mobiliza în atare scop nobil. (OC, 2003). 4.3. Relaţia cu alte moduri Prezumtivul intră în concurenţă cu modul condiţional chiar şi în contexte tipice pentru acesta din urmă, aşa cum sunt, de exemplu, construcţiile care exprimă concesia: 376 Oricât de numeroase şi de neamânat vor fi fiind treburile ce le umplu agenda cotidiană, inclusiv zilele de repaus, ei ar fi trebuit să facă măcar un formal act de prezenţă. (Rlit, 2003). Totodată, prezumtivul concurează condiţionalul în următoarele situaţii: în relatarea pusă sub semnul întrebării a spuselor cuiva (vezi infra, a), în exprimarea unor estimări ale vorbitorului (vezi infra, b), în redarea îndoielii asupra unui fapt sau eveniment (vezi infra, c): (a) S-a zvonit că s-ar fi aflând între cele alese şi o copilă care nu venea dintru îmbielşugare şi fericire. (M. Sadoveanu, Creanga de aur); (b) Să fi trecut aşa la vreun ceas, când prin urletul viforului, i se pare c-aude glasuri de oameni afară... (I.L. Caragiale, In vreme de război); (c) [- Era dracul, ascultă-mă pe mine!] - O fi fost - am răspuns eu. (I. L. Caragiale, La hanul lui Mânjoală). Concurenţa şi coocurenţa dintre condiţional şi prezumtiv se explică prin valoarea modală comună, şi anume „X consideră, dar nu este convins" / „se consideră, dar nu există convingerea ", semnificaţie tipică modalului CREDE. 4.4. Caracteristici temporale Formele de prezumtiv exprimă îndoiala vorbitorului referitoare la desfăşurarea unui proces coincident cu momentul enunţării (prezumtivul prezent) sau anterior actului enunţării (prezumtivul perfect). Trăsăturile temporale sunt confirmate contextual prin asocierea cu unele adverbe temporale specifice sau a formelor verbale de indicativ corespondente din punctul de vedere al fixării pe axa temporală: prezentul prezumtiv apare în context cu forme de prezent indicativ, pe când perfectul prezumtiv este coocurent cu forme de perfect indicativ (vezi Timpul 10, 13). Două citate extrase din acelaşi text-interviu pun în evidenţă aceste observaţii: Şi procurorul a cerut, ţinând seama că am un copil în braţe, că n-oi fi fiind aşa de vinovată şi că sunt a şaptea roată la căruţă, să fiu trecută la omisiune de denunţ care era de la cinci luni la doi ani. (Rlit, 2003); Şi tatăl lui a suferit. A crescut copil sărac, a făcut şcoală îmbrăcat prost, vor fi râs copii de bogătaş din jurul lui. Dar a învăţat să trăiască în prezent, (ibidein). In acest sens este convingător şi textul de mai jos, unde opoziţia trecut ~ prezent este marcată atât prin formele verbale, cât şi prin compliniri adverbiale: E adus de spate, vorbeşte fără să deschidă gura prea mult, şi dacă altădată va fi fost grijuliu cu ţinuta sa, acum nu-i mai pasă, probabil, cum arată. (O. Paler, Deşertul). Caracteristicile temporale ajută la identificarea prezumtivului în situaţiile de omonimie. De pildă, în cazul formelor de prezent care au aceeaşi structură cu viitorul (tipul o spera, or merge etc.) semnificaţia „prezumtiv" este confirmată de absenţa trăsăturii temporale [Posterioritate faţă de momentului enunţării]: Geaba ţăranii din Moeciu, din Dămbovicioara, din Răşinari sau din alte sate au deschis câteva pensiuni agroturistice. Or fi câteva sute. Dar în raport cu milioanele de locuinţe existente în ţară tot nimic sunt. (EZ, 2003); 377 Cu ce-orfi mai „cetăţeni" poliţiştii şi militarii, să zicem, ca să se bucure de reţele paralele de spitale, case de odihnă, terenuri de sport, facilităţi la transportul public şi priorităţi la locuinţe? (Rlit, 2003). Formele de perfect pot fi confundate cu viitorul anterior, cu formele de condiţional perfect şi, respectiv, cu cele de subjonctiv perfect. De viitor se deosebeşte prin semnificaţia temporală. în frazele de mai jos semnificaţia „anterioritate faţă de actul enunţării" este evidentă: Ultima fotografie a tatei mi-l arată lângă ea. E cu căciula în cap, dar fără suman. Va fi fost prin aprilie? Tata ţine un ciocan în mâna dreaptă şi e neras. Probabil repara ceva când l-am întrerupt şi l-am fotografiat. (O. Paler, Deşertul); Dintre acei străini au sosit cu grabă şi în ascuns unii la locuinţa lui Alexie Polemarhul [...] Asemenea oaspeţi nu vor fi fost trimeşi de la Sakkoudion? (M. Sadoveanu, Creanga de aur). Celelalte forme omonime cu perfectul condiţional sau cu subjonctivul perfect pun mai multe probleme în privinţa diferenţierii lor, din pricina valorii foarte apropiate a celor trei moduri. Totuşi, pentru identificarea prezumtivului, se poate apela la două procedee. Primul se bazează pe sinonimia seriilor de forme ale prezumtivului: dacă formele alcătuite prin să fi + participiu sau ar fi + participiu poartă semnificaţia proprie prezumtivului, atunci ele pot fi înlocuite cu structura paralelă vor fi + participiu: Se spune că ar fi băut prea mult în tinereţe. = Se spune că va fi băut prea mult în tinereţe.; Să fi ajuns înaintea noastră? = Va fi ajuns înaintea noastră?. Al doilea procedeu are în vedere preponderenţa trăsăturii modale: în unele contexte formele de perfect (ce pot fi confundate cu formele omonime de indicativ viitor, condiţional perfect sau conjunctiv perfect) pot fi substituite prin formele de prezent prezumtiv: Nu ştiu de ce-o fi ţipat acum micuţul meu prieten. = Nu ştiu de ce-o fi ţipând acum micuţul meu prieten.; De ce s-o fi enervat el aşa de tare? = De se s-o fi enervând el aşa de tare?. 5. IMPERATIVUL 5.1. Inventar de forme şi structură morfematică Din punct de vedere formal, imperativul se deosebeşte de celelalte moduri personale printr-o serie de particularităţi. Paradigma imperativului se reduce la două forme: pentru persoana 2 şi 5. Segmentul fonic este caracterizat prin prezenţa accentului frastic. Imperativul nu cunoaşte distincţiile de timp: prezent (viitor) vs trecut (perfect). Este singurul mod la care structura afirmativă diferă de structura negativă. Neregularităţile sunt uneori foarte evidente, o serie de verbe prezentând forme deosebite faţă de restul paradigmei. 5.1.1. Imperativul afirmativ prezintă, de regulă, forme omonime (parţial sau total) cu forme ale prezentului indicativ. Sufixul de imperativ este identic cu cel de prezent indicativ (vezi Timpul, 2.1). Diferenţele dintre prezentul indicativ şi 378 imperativ apar la nivelul componentului suprasegmental (accentul frastic fiind specific imperativului) şi la nivelul componentului segmentai (desinenţele identice fiind repartizate diferit). Forma de persoana 5 este totdeauna omonimă cu cea de prezent indicativ: radicalului verbal îi sunt asociate sufixul şi desinenţele corespondente ale prezentului indicativ (-ţi): începeţi (voi)! = (voi) începeţi; fugiţi (voi)! - (voi) fugiţi; cântaţi (voi)! = (voi) cântaţi; coborâţi (voi)! = (voi) coborâţi; lucraţi (voi)! = (voi) lucraţi; povestiţi (voi)! = (voi) povestiţi; hotărâţi (voi)! - (voi) hotărâţi etc. Forma de persoana 2 poate fi omonimă cu forma de persoana 2 a prezentului indicativ, dar multe verbe realizează omonimia cu formele de persoana 3. Omonimia cu una dintre cele două forme ale prezentului indicativ este impusă de factori morfologici şi sintactici. Omonimia cu persoana 3 a prezentului indicativ este condiţionată morfologic şi apare la următoarele tipuri de verbe: - verbele cu infinitivul în -a şi -î, indiferent de realizările sufixului de prezent: joacă (tu)! = (el, ea) joacă; probează (tu)! = (el, ei) probează; doboară (tu)! = (el, ea) doboară; pârăşte (tu)! = (el, ea) pârăşte etc. - verbele cu infinitivul în -i şi cu sufix realizat pozitiv la toate formele prezentului: porneşte (tu)! = (el, ea) porneşte; povesteşte (tu)! = (el, ea) povesteşte etc. - verbele cu infinitiv în -i, cu sufix de prezent 101 şi cu radicalul în finală vocalică: suie (tu)! = (el, ea) suie etc. Aceeaşi omonimie prezintă şi verbele neregulate a da şi a lua: dă (tu)! = (el, ea) dă; ia (tu)! = (el, ea) ia, pe când în cazul verbului neregulat a sta forma de imperativ afirmativ este identică cu forma de prezent indicativ de persoana 2 (a Il-a singular): stai (tu)! = (tu) stai. Repartizarea omonimiilor este condiţionată atât morfologic, cât şi sintactic în cazul verbelor cu infinitiv în -i şi cu sufixul de prezent 101, al verbelor în -ea şi al verbelor în -e. Verbele intranzitive prezintă omonimia imperativ afirmativ persoana 2 = indicativ prezent persoana 2: fugi (tu)! = (tu) fugi; ieşi (tu)! = (tu) ieşi; sari (tu)! = (tu) sari; dispari (tu)! = (tu) dispari; rămâi, (tu)! = (tu) rămâi; şezi (tu)! = (tu) şezi; mergi (tu)! = (tu) mergi; râzi (tu)! = (tu) râzi etc. Verbele tranzitive prezintă omonimia imperativ persoana 2 = indicativ prezent persoana 3: înghite (tu)! = (el, ea) înghite; alege (tu)! = (el, ea) alege; culege (tu)! = (el, ea) culege; spune (tu)! = (el, ea) spune etc. Excepţie fac verbele a auzi şi a vedea, care, deşi tranzitive, prezintă la imperativ formele auzi (tu)! = (tu) auzi şi, respectiv, vezi (tu)! = (tu) vezi. Verbe ca a adormi, a creşte, a fierbe, a plânge ş.a. prezintă două forme de imperativ: adormi!, dar adoarme-U; creşti!, dar creşte-U; fierbi!, dar fierbe-U; plângi, dar plânge-l! etc. (a) în general, gramaticile limbii române au legat selecţia formei de funcţionarea acestor verbe ca intranzitive (vezi, de exemplu, a fierbe în contextul [- Fierb de ciudă! - N-ai decât, fierbi!) sau ca tranzitive ([Am pus apa la fiert.] Fierbe-o bine, te rog!). în asemenea situaţii prezenţa cliticului de acuzativ este un argument pentru funcţionarea ca tranzitive a verbelor. 379 în construcţii mai complexe, şi asocierea cliticului de dativ cere forma în -e cum se întâmplă, de pildă, în Plânge-i de milă, că n-a avut noroc.'. Compară cu Plânge-l, căci fără el greu îţi va fi.', unde verbul este asociat cu un clitic de acuzativ, şi cu Plângi cât vrei, că tot nu-l impresionezi!, unde verbul nu e însoţit de clitic. (b) Câteva verbe au forme speciale pentru imperativ afirmativ persoana 2. Astfel, verbe ca a veni, a face, a aduce, a zice şi compusele lor prezintă formele: Vino!, Fa!, Du!, Zi!, şi Revino!, Refă!, Adu! (sau Adă!, neliterar) etc. Formele de imperativ afirmativ ale verbului neregulat a fi sunt parţial omonime cu formele de conjunctiv prezent: Fii bun! şi Să fii bun.'; Fiţi cuminţi! şi Să fiţi cuminţi! (c) De asemenea, în cazul verbelor însoţite de clitice, imperativul impune inversiunea şi prezenţa accentului: Te duci la nuire., dar Du-te la mare!; Mâine îmi aduci cartea., dar Mâine adu-mi cartea! (vezi Diversificare flexionară. Clasificarea verbelor după criteriul flexiunii). 5.1.2. O particularitate a limbii române o constituie faptul că paradigma imperativului negativ este asimetrică. Persoana 5 se conformează regulii formării imperativului afirmativ: nu intraţi (voi)\ = (voi) nu intraţi; nu avansaţi (voi)\ = (voi) nu avansaţi; nu coborâţi (voi)' = (voi) nu coborâţi; nu îngăduiţi (voi)! = (voi) nu îngăduiţi; nu veniţi (voi)! = nu veniji (voi); nu tăgăduiţi (voi)\ = (voi) nu tăgăduiţi; nu zăvorâţi (voi)\ - (voi) nu zăvorâţi; nu începeţi (yoi)\ = (voi) nu începeţi; nu ştergeţi (voi)\ = (voi) nu ştergeţi; nu spargeţi (voi)\ = (voi) nu spargeţi. Formele de persoana 2 însă sunt omonime cu formele de infinitiv: nu intra (tu)\ = a intra; nu avansa (tu)\ = a avansa; nu coborî (tu)\ = a coborî; nu îngădui (tu)\ = a îngădui; nu veni (tu)]- = a veni; nu tăgădui (tu)\ = a tăgădui; nu zăvorî (tu)\ - a zăvorî; nu începe (tu)\ = a începe; nu şterge (tu)\ = a şterge; nu sparge (tu)\ = a sparge. Regional, dar şi în aspectul familiar al limbii române, se observă o tendinţă de uniformizare a paradigmei imperativului verbelor neregulate: a se duce, a face, a zice etc. sunt întrebuinţate de preferinţă în structuri în care negaţia însoţeşte forma de imperativ prezent: Nu te du acolo!, Nu fă aşa ceva!, Nu zi asta!, Nu fii supărat! (faţă de forma literară Nufi supărat!). Spre deosebire de forma afirmativă, imperativul negativ însoţit de clitice nu impune inversiunea topică: Nu te prinde lor tovarăş! (M. Eminescu, Glossa). în cazul verbelor regulate, paradigma imperativului cuprinde următoarele forme: (a) pentru imperativul afirmativ 2. cântă! 5. cântaţi! 2. lucrează! 5. lucraţi! 2. cobori! 3. coborâţi! 2. acoperă! 5. acoperiţi! 2. adormi! 5. adormiţi! 2. citeşte! 5. citiţi! 2. hotărăşte! 3. hotărâţi! 2. apari! 5. apăreţi! 2. treci! 3. treceţi! 2. mergi! 5. mergeţi! 380 2. sparge! 5. spor geţi! (b) pentru imperativul negativ 2. nu cânta! 2. nu lucra! 2. nu coborî! 2. nu acoperi! 2. nu adormi! 5. nu cântaţi! 5. nu lucraţi! 3. nu coborâţi! 5. nu acoperiţi! 5. nu adormiţi! 2. nu citi! 2. nu hotărî! 2. nu apărea! 2. nu trece! 2. nu merge! 5. nu citiţi! 3. nu hotărâţi! 5. nu apăreţi! 3. nu treceţi! 5. nu mergeţi! 2. nu sparge! 5. nu spor geţi! 5.1.3. Din motive care ţin de configuraţia semantică intrinsecă, unele verbe nu sunt folosite la imperativ afirmativ sau / şi negativ. Utilizarea formei de imperativ este posibilă doar la verbele care semnifică un proces a cărui „punere în act" poate fi influenţată de către locutor. Semnificaţia specifică nu permite folosirea formelor de imperativ în cazul verbelor modale (a putea, a vrea, a trebui etc), al verbelor de stare şi al verbelor de eveniment nonagentive. Se includ în această categorie verbele de eveniment meteorologice: plouă, ninge, burniţează, a se însera etc; verbe de stare relaţionale: a se asemăna, a coexista, a coincide, a concorda, a depinde, a se potrivi etc; verbele psihologice de stare: a (-i) căşuna, a (-i) conveni, a (-i) displăcea, a (-i) păsa, a (-i) plăcea, a (-i) tihni, a (i) se urî etc; verbele de percepţie: a durea, a ustura. Verbele de stare perceptuale a vedea, a auzi (Eu n-am probleme văd/aud destul de bine.), a mirosi (Ii miros hainele a tutun.), a tremura (li tremură mâinile.), a simţi (Nu-şi mai simte picioarele.) nu pot fi utilizate la imperativ, pe când corespondentele lor agentive a privi şi a asculta, dar şi a mirosi, a tremura, a simţi au forme de imperativ: Priveşte acest tablou!, Ascultă muzica!, Miroase parfumul ăsta!, Tremură cât vrei!, Simţiţi-vă relaxat!. Verbele epistemice ca a cunoaşte, a înţelege, a şti etc. nu sunt folosite la imperativ decât accidental: *Cunoaşte bine materia!, dar Cunoaşte-te pe tine însuţi!. Verbe de posesie cum sunt a avea şi a aparţine nu sunt utilizate la imperativ. în mod excepţional, când redă stări psihologice sau de comportament verbul a avea este folosit cu forma de imperativ: *Ai casă!, *Nu ai / avea casă!, dar Ai milă!, Ai grijă!, N-ai grijă, se va rezolva!. Unele verbe care, mai ales din cauza semnificaţiei lexicale, nu acceptă forma afirmativă a imperativului sunt folosite la forma negativă, exprimând o recomandare din partea locutorului: *Blazează-te ! dar Nu te blaza!, *Disperă!, dar Nu dispera! etc. (vezi Diversificare flexionară. Clasificarea verbelor după criteriul flexiunii). 5.2. Valori modale în raport cu celelalte moduri personale, imperativul are o situaţie aparte, fiind mijlocul special de exprimare a semnificaţiei „obligatoriu" / „interzis" 381 pentru Y", unde Y notează alocutorul. Semnificaţia modală de bază permite şi realizarea semnificaţiei apropiate „lui Y îi este permis". Imperativul se opune astfel, pe de o parte, modurilor care acoperă aria posibilităţii (condiţionalul şi prezumtivul), iar pe de altă parte, indicativului care se înscrie în zona semantică a „realităţii". Ca semnificaţie şi utilizare, imperativul pune în evidenţă implicarea relaţiilor interpersonale în comunicare. Locutorul (vorbitorul) doreşte ca procesul redat prin verb să fie „pus în act" de către alocutor (destinatarul enunţului, adresantul), procesul fiind totdeauna considerat ca „posibilitate", ca „virtualitate". Imperativul apare în enunţuri de tip prescriptiv, în diverse forme ale discursului adresat: dialog, vorbire directă, vorbire indirect liberă etc. Prin formele de imperativ, vorbitorul, în ipostaza de emiţător, porunceşte (Ieşi afară!), permite sau interzice alocutorului (Fumează, dacă vrei!, Nu fuma aici!) să efectueze o anumită acţiune sau să realizeze un anumit eveniment, ori îl sfătuieşte (Ascultă şi versiunea lui!), îl îndeamnă (Du-te, s-a făcut târziu!, Nu te sfii, vorbeşte!). Aşadar, procesul exprimat prin formele de imperativ se situează pe axa modalităţilor ce condiţionează activitatea umană, de la dorinţă (intenţie) până la efectuare. Pe axa VREA —> ... —► FACE imperativul se plasează în sfera obligativităţii, specifică modalului TREBUIE (Y este obligat / Lui Y i se interzice ). De asemenea, în unele contexte, imperativul se încadrează în aria semantică a lui POATE2 exprimând permisiunea (Lui Y (nu) i se permite). Imperativul Pleacă! este omologul lui „Trebuie să pleci!", iar imperativul Ia loc! este omologul lui „Ţi se permite să iei loc!". Ca mod al adresării directe, imperativul poate fi utilizat în context cu substantive în cazul vocativ, cu interjecţii care au funcţie conativă (vezi Interjecţia), cu adjective substantivizate ca dragule, scumpo, frumoaso, prostule etc, cu pronume de politeţe ca dumneavoastră, mata etc. sau locuţiuni precum Domnia Ta (vezi II, Dialogul). Imperativul este utilizat în propoziţii independente sau în enunţuri alcătuite din propoziţii legate între ele prin conectorii şi sau de. în acest caz, forma celui de-al doilea imperativ nu se supune obligatoriu regulilor inversiunii (vezi supra, 5.1.1): îndură-te şi ne sloboade [...]- Constantine, zise el, stropeşte-ţi ochii cu această agheasmă şi intră şi tu de te închină. (M. Sadoveanu, Creanga de aur). De asemenea, imperativul apare în propoziţiile principale regente: Nu mă mai lăsaţi să-l pup, fraţilor, ne rugă, că-l trimit la Govora. (M. Caragiale, Craii). 5.3. Relaţia cu alte moduri Imperativul este coocurent cu subjonctivul şi cu indicativul, este concurat de conjunctiv, de infinitiv şi de supin, şi intră în opoziţie cu modul condiţional. 5.3.1. Relaţia cu modul conjunctiv este complexă. în contexte de felul celui ilustrat mai jos formele de imperativ alternează cu cele de conjunctiv: Să fii limpede şi mlădios ca izvorul şi tot aşa de stăruitor. Să străpungi stânca materiei şi să te eliberezi cătră divinitate. [...] Pleacă-te stăpânirilor, închină-te zeilor, şi du-te în calea ta având în inimă numai pe Dumnezeu cel adevărat. (M. Sadoveanu, Creanga de aur). 382 în diferite situaţii comunicaţionale imperativul este concurat de conjunctiv. Utilizate cu valoarea imperativului, formele de conjunctiv atenuează semnificaţia „este obligatoriu", de aceea conjunctivul este folosit în locul imperativului mai ales în formularea unor îndemnuri, rugăminţi sau recomandări. în textele care urmează, tipul de discurs (adresare directă) impune prezenţa imperativului, conţinutul lexico-semantic al verbelor permite utilizarea lor la această formă, dar în context este preferat totuşi conjunctivul: - Să-mi azvârli, te rog, creştine, / Şi cel cal, să pot pleca! (G. Coşbuc, Lordul John); -Să mă slăbeşti cu mofturi de-astea [...] că altfel întorc foaia. (M. Caragiale, Craii). Conjunctivul hortativ „completează" mijloacele specifice de redare a semnificaţiei modale „Y este obligat", „lui Y (nu) i se permite" (TREBUIE), exprimând un îndemn, o poruncă etc. adresate unei persoane care nu participă direct la discuţie. Faptul este evident când cele două forme verbale (imperativ şi conjunctiv hortativ) apar în acelaşi context (vezi infra, 6.3.2): întreabă pe aceste patru muieri. Pune-le cuţitul la beregată şi să răspundă fără întârziere! (M. Sadoveanu, Fraţii Jderi). 5.3.2. Asocierea în acelaşi context a imperativului (modul specializat pentru enunţurile prescriptive) cu indicativul (modul specific enunţurilor asertive) creează un efect de sens, conferind unei relatări un caracter viu provenit din funcţia de adresare directă: procesele sunt înfăţişate ca o scenă pe care povestitorul o „reprezintă" cititorului (ascultătorului). De aceea această valoare este numită imperativ dramatic sau narativ. înlocuirea formei modale impune schimbarea formei de persoană: în locul persoanelor 1 sau 3, 6 specifice „vocii narative", apar forme de persoana 2 sau 5 (vezi Numărul şi persoana, 4.1). Fenomenele menţionate sunt ilustrate în textul de mai jos, în care imperativul este coocurent cu prezentul dramatic (vezi Timpul 2.2.1.3): S-a pomenit kir Ianulea că se repede dumneaei şi-l ia strâns în braţe şi pupă-H...[...] Şi pe urmă, strânge-l şi pupă-l! (I. L. Caragiale, Kir Ianulea). în această situaţie imperativul îşi pierde semnificaţia modală de bază căpătând valoarea proprie indicativului (real: existenţă / efectuare). Invers, folosit în locul imperativului, indicativul prezent preia semnificaţia modală proprie imperativului, exprimând voinţa locutorului: Ba pleci imediat!; Ei, nu aşa! Citeşti articolul până la capăt! (vezi Timpul 2.2.3). 5.3.3. Imperativul este concurat de infinitiv şi de supin. în enunţurile imperative cele două moduri nepersonale sunt „predicative", adică asigură autonomia enunţiativă. 5.3.3.1. Propoziţiile imperative cu verbul la infinitiv prezintă un grad ridicat de generalitate. Recomandările, îndemnurile, sfaturile etc. sunt formulate fie pentru orice destinatar şi pentru orice moment de enunţare, fie pentru destinatari care pot fi identificaţi prin contextul situaţional. în acest sens se pot compara enunţuri ca A se păstra la loc întunecos! sau A nu se apleca în afară! cu Păstrează-l (păstraţi)-l la loc întunecos! şi, respectiv, Nu vă aplecaţi în afară!. 383 5.3.3.2. Enunţurile imperative cu supin provin din structuri eliptice în care verbele (operatorii modali „de necesitate") - a avea, a fi - sunt suprimate. în construcţii precum V[Este] De făcut curăţenie pe birou!, V[Ai] De dus copilul la şcoală!, supinul poartă informaţia „e necesar", „e obligatoriu" preluată de la modalul elidat. Destinatarul îndemnului, sfatului sau recomandării poate fi însă recuperat din context, prin urmare, propoziţiile imperative cu supin „predicativ" nu au valoare generică (vezi Forme verbale nepersonale 4.3.1.5). 5.3.4. Imperativul intră în opoziţie cu modul condiţional (în ipostaza de optativ). Din punctul de vedere al locutorului procesul specificat prin forma de optativ este posibil, nonreal (Te-ai relaxa, nu-i aşa? = [Ai vrea, dar] nu te relaxezi.), pe când procesul exprimat prin forma de imperativ este considerat de către vorbitor real (Relaxează-te! = Trebuie să te relaxezi! / Iţi permit să te relaxezi! / Te sfătuiesc să te relaxezi!), „punerea în act" a evenimentului sau a acţiunii, realizarea efectivă a lor, depinzând numai de voinţa alocutorului de a se implica în situaţia comunicată. 6. CONJUNCTIVUL 6.1. Inventar de forme şi structură morfematică 6.1.1. Modul conjunctiv (numit şi subjonctiv) prezintă două serii de forme, prezentul şi perfectul, ambele caracterizate prin prezenţa componentului mobil, invariabil, să. Obligatoriu la formele de conjunctiv perfect, să poate fi omis numai la persoanele 3 şi 6, în construcţii vechi, fixate, „împietrite", de obicei în propoziţii exclamative: Fie ce-o fi!, Ferească Dumnezeu!. în limba actuală forma de subjonctiv prezent fără să apare într-o construcţie uzuală ca In sfârşit, fie cum spui tu! şi în limbajul ştiinţific, strict specializat, al matematicii (Fie a,b,c vârfurile unui triunghi isoscel... ) sau al logicii (Fie a, fi două expresii ale logicii propoziţiilor...). în propoziţii dependente, în absenţa altui element subordonator, să are funcţia de conector propoziţional. în propoziţii imperative sau în subordonate cerute de verbe ca a spune, a ordona, a porunci, ruga etc, adică în situaţia în care subjonctivul are valoarea modală de hortativ, în subordonate circumstanţiale sau când forma de conjunctiv este impusă de elementul regent, să este, în acelaşi timp, şi formant al conjunctivului şi conector propoziţional: Babacă! Te rog, babacă, dacă mă iubeşti, să-i tai lui Negoiţă nasul şi urechile şi să-l dai afară ca pe un obraznic... (I. L. Caragiale, Kir lanulea); Ai venit să mi te-nchini ? (M. Eminescu, Scrisoarea III); Istoricul adevărat nu trebuie să facă politică. (Rlit, 2003). Dacă unul dintre componentele enunţului subordonat este deplasat spre stânga, conectorul să se realizează în varianta ca...să: Eu unul [...] mă îndoiesc ca o altă tălmăcire să fi. părut mai firească. (M. Caragiale, Craii). în enunţuri cu propoziţii de rang diferit - principale şi subordonate (relative sau conjuncţionale) - legătura dintre propoziţia regentă şi subordonata cu predicatul la modul conjunctiv se manifestă prin diverşi conectori (pronume / adjective interogative şi relative, adverbe interogative, conjuncţii), să fiind doar formant al conjunctivului: 384 Se întreba dacă să plece sau nu.; Nu cunosc copil care să nu fie tentat să se joace cât mai mult. 6.1.2. Conjunctivul prezent este alcătuit din elementul mobil, invariabil, să şi o secvenţă variabilă (purtătoare a radicalului verbal), identică cu prezentul indicativului la toate persoanele, cu excepţia persoanelor 3 şi 6. Formele respective se deosebesc de corespondentele lor de la prezentul indicativ prin două trăsături, care privesc, una desinenţele, cealaltă, sufixele. (a) De regulă, verbele care au la indicativ prezent desinenţa -ă prezintă la conjunctiv prezent desinenţa -e, pe când cele cu desinenţa -e la indicativ prezent primesc la conjunctiv desinenţa -ă: joacă vs să joace; plânge vs să plângă etc. într-o situaţie specială sunt verbe ca a atribui, a contribui, a sui etc, având radical cu finală vocalică. Prin condiţionare fonetică, la acest tip de verbe apare omonimia 3 ind. prez. = 3, 6 conj. prez.: (el) atribuie = (el, ei) să atribuie; (el) contribuie = (el, ei) să contribuie etc. (vezi Diversificare flexionară. Clasificarea verbelor după criteriul flexiunii, 1). (b) A doua deosebire priveşte realizarea sufixului pozitiv la verbele în -a, -i, -î: lucrează vs să lucreze; povesteşte vs să povestească; hotărăşte vs să hotărască etc. Aceste deosebiri - (a) şi (b) - permit ca în enunţuri nesubordonate formele de persoana 3 sau 6 ale conjunctivului prezent să fie utilizate fără afixul mobil să: Dar piară oamenii cu toţi, / S-ar naşte iarăşi oameni. (M. Eminescu, Luceafărul). Astfel, paradigma conjunctivului prezent are următoarele forme: 1. să cânt 1. să lucrez 1. să cobor 2. să cânţi [să cânt1] 2. să lucrezi [să lucrez1] 2. să cobori [să cobor1] 3. să cânte 3. să lucreze 3. să coboare 4. să cântăm 4. să lucrăm 4. să coborâm 5. să cântaţi [să cântat'] 5. să lucraţi [să lucrat'] 5. să coborâţi [să coborât1] 6. să cânte 6. să lucreze 6. să coboare 1. să acopăr 1. să adorm 1. să citesc 2. să acoperi [să acoper'] 2. să adormi [să adorm1] 2. să citeşti [să citeşt1] 3. să acopere 3. să adoarmă 3. să citească 4. să acoperim 4. să adormim 4. să citijn 5. să acoperiţi [să acoperit1] 5. să adormiţi [să adormit1] 5. să citiţi [să citit1] 6. să acopere 6. să adoarmă 6. să citească 1. să hotărăsc 1. să par 1. să aştern 2. să hotărăşti [să hotărăşt1] 2. să pari [să par1] 2. să aşterni [să aştern'] 3. să hotărască 3. să pară 3. să aştearnă 4. să hotărâm 4. să părem 4. să aşternem 5. să hotărâţi [să hotărât1] 5. să păreţi [să păreţ'] 5. să aşterneţi [să aşterneţ1] 6. să hotărască 6. să pară 6. să aştearnă 385 1. să merg 2. să mergi [să merg1] 1. să rup 2. să rupi [să rup'] 3. să meargă 4. să mergem 3. să rupă 4. să rupem 5. să mergeţi [să mergeţ'] 6. să meargă 5. să rupeţi [să rupeţ1] 6. să rupă 6.1.3. Conjunctivul perfect este alcătuit din trei componente: afixul mobil să, afixul mobil fi şi o secvenţă (purtătoare a radicalului verbal), identică cu participiul. Aşadar, spre deosebire de toate celelalte forme cu afix mobil / liber, conjunctivul perfect este invariabil: 1.2.3.4.5.6. să fi cântat 1.2.3.4.5.6. să fi lucrat 1.2.3.4.5.6. să fi coborât 1.2.3.4.5.6. să fi hotărât 1.2.3.4.5.6. să fi acoperit 1.2.3.4.5.6. să fi adormit 1.2.3.4.5.6. să fi citit 1.2.3.4.5.6. să fi părut 1.2.3.4.5.6. să fi mers 1.2.3.4.5.6. să fi rupt Conjunctivul perfect se defineşte ca mod personal prin capacitatea de a funcţiona şi ca termen nondependent în cadrul enunţului (Să fi fost mai atentă!, Să fi plecat mai repede?, vezi infra, 6.2.1), deosebindu-se în felul acesta de formele verbale nepersonale care intră în relaţie cu alţi componenţi ai enunţului ca termeni dependenţi. Dezambiguizarea formei (precizarea informaţiei de număr şi persoană) se realizează prin mijloace contextuale: A! să fi voit el, [...] Pirgu ar fi ajuns să fie numărat printre scriitorii de frunte ai neamului! (M. Caragiale, Craii); O oră să fi fost amici, / Să ne iubim cu dor, / S-ascult de glasul gurii mici / O oră şi să mor. (M. Eminescu, Pe lângă plopii fără soţ). 6.1.4. Formele de conjunctiv acceptă disocierea prin păstrarea pe primul loc a componentului să. Adverbul de negaţie se intercalează între componentele conjunctivului imediat după punctul de jonctură: să nu povestiţi, să nu fi lucrat. (Semi)adverbele mai, şi, tot se plasează după să sau după adverbul de negaţie: să tot mergi, să mai fi venit, să nu mai alergi, să nu mai fi dansat. Cliticele pronominale (formele atone ale pronumelor personale şi reflexive) ocupă tot a doua poziţie după să (la forma afirmativă) şi a treia poziţie, după nu (la forma negativă): să te joci, să o provoci, să nu te joci, să nu o provoci, să se fi supărat, să o fi văzut, să nu se fi supărat, să nu o fi văzut. Intercalările pot cuprinde cel mult trei (semi)adverbe (Să nu mai tot bombăni!) şi cel mult cinci componente - (semi)adverbe şi clitice pronominale -(Să nu ne-o mai tot reproşaţi!). 386 6.2. Valori modale în cadrul sistemului modurilor personale conjunctivul prezintă valori similare cu modul condiţional, cu prezumtivul şi cu imperativul şi se opune indicativului ca termen al opoziţiei posibil - real (existent / efectuat). Această caracteristică provine atât din semnificaţiile modale intrinsece ale acestui mod, cât şi din capacitatea lui de a substitui celelalte componente ale ansamblului formelor verbale care exprimă modalitatea în sfera posibilităţii („nonrealităţii"). Pe axa valorilor epistemice conjunctivul se situează în zona semantică IMAGINA („X îşi închipuie", „se imaginează") - CREDE („X consideră, nu este convins", „se consideră, nu există convingerea"). Pe axa valorilor deontice conjunctivul acoperă aria semantică POATEi2(„^ are condiţiile", „există condiţiile", „X nu este obligat", „nu există obligaţia ") şi TREBUIE („X este obligat", „ lui X i se permite "). Formele verbale de conjunctiv au o largă distribuţie, valorile modale fiind mai evidente în propoziţiile independente şi în principalele regente. în propoziţiile subordonate, conjunctivul poate fi purtător de semnificaţie modală, dar poate funcţiona şi „amodal", forma de conjunctiv fiind impusă de regimul regentului. 6.2.1. Conjunctivul apare în acele propoziţii independente subsumate construcţiilor de tip afectiv: propoziţii exclamative, interogative, imperative sau incidente. (i) în propoziţii independente incidente, formele de conjunctiv pot specifica un proces imaginat, nonreal, considerat posibil de către locutor: Nu e nevoie de cine ştie ce expertiză tehnică pentru asta: e suficient bunul-simţ, care îţi spune (în cazul unei maşini, să zicem) că [...] n-ai nici un motiv să o faci din plastic dur şi casant. („Dilema", 2003). Cu această semnificaţie, care poate fi integrată modalităţii IMAGINA, conjunctivul concurează condiţionalul; să zicem vs ai zice (vezi 3. Condiţionalul, 3.2.1). (ii) In propoziţii interogative directe (reale), conjunctivul realizează semnificaţia modală tipică pentru CREDE („X consideră, nu este convins", „se consideră", „nu există convingerea"), exprimând îndoiala: Oare aşa să fie? îmi rezerv dreptul să mă îndoiesc sistematic, precum desuetul Descartes. („Dilema", 2003). Formele de conjunctiv apar şi în propoziţii interogative dubitative, care exprimă ipoteze alternative: Să-i spun, să nu-i spun?; Nu ştia dacă a procedat bine: să-o fi anunţat sau nu?. Se vorbeşte în această situaţie de conjunctivul deliberativ. Textul de mai jos ilustrează semnificaţia modală de incertitudine care stă la baza unei deliberări interioare: Destul că Petre rămase pe ţărmul râului. Să treacă? nu poate. Să înoate? Nu e treabă. Ce să facă, dară? (I. Slavici, Zâna Zorilor). Tot în propoziţii interogative, verbul cu formă de conjunctiv poate reda un proces realizabil specific lui POATE): Ce să facă în asemenea situaţie? (= „Ce putea să facă în asemenea situaţie ?") Conjunctivul cu această valoare modală este foarte bine reprezentat în texte din diverse registre stilistice: Să rămână limba singura marcă a specificului naţional? [...] Să devină specificul naţional un specific de ghetou liber asumat? [...] Să nu fie cineva gata de a scoate oricând cheia din muzeu? („Ziua", 2003); 387 Să fi fost [...] omul aşa fermecător? Cu putinţă, la dânsul numai ochii spunând atâtea. (M. Caragiale, Craii); într-adevăr, la câţiva paşi înaintea calului zăresc o mogâldeaţă mică sărind şi ţopăind... Un dobitoc!... Ce să fie? Fiară? E prea mică. (I. L. Caragiale, La hanul lui Mănjoală). Conjunctivul cu valoarea lui POATE2, exprimând semnificaţia „X nu este obligat / nu există obligaţia", „X are permisiune / se permite" apare în propoziţii interogative de felul: Când să încep lucrul, domnule? (- „Când îmi permiteţi să încep lucrul, domnule?"). (iii) în propoziţii imperative conjunctivul prezent funcţionează ca hortativ, exprimând un îndemn (Să mergem!), o rugăminte (Facă-se voia Ta!), un sfat (Să-i scrie măcar!), o poruncă (Să se liniştească odată!), toate „indirecte", de vreme ce respectivele îndemnuri, rugăminţi etc. sunt adresate - în fapt - nu alocutorului, ci unor persoane neimplicate în dialog. Conjunctivul hortativ, cu diversele sale nuanţe (poruncă, rugăminte, îndemn, sfat) are o frecvenţă ridicată în limba română actuală. Prin valoarea de hortativ, conjunctivul se situează pe locul lui TREBUIE („X este obligat să" / „există obligaţia să", „lui X nu i se permite" / „nu există permisiunea") şi „completează" astfel imperativul, care prezintă forme doar pentru persoanele 2 şi 5 (vezi supra, 5.3.1): - Unde-i Isac ceauş ? Să vie numaidecât aici Isac ceauş! Să-mi aducă pe pribegii tătari [...] Să mi-i aducă şi să le văd în clipă capetele retezate! (M. Sadoveanu, Fraţii Jderi). Forme de conjunctiv cu valori modale diferite pot apărea în acelaşi context: Ce să facă ? La muşteriu, cu cioburi de sticlă nu putea merge. Să fugă? Unde să se ducă? Să se întoarcă la prăvălie! N-are să-l omoare doar. (I. L. Caragiale, Cănuţă, om sucit). In textul de mai sus sunt coocurente forme de conjunctiv cu semnificaţia lui POATE!,2 (Ce să facă? = „Ce putea să facă?"), CREDE (Unde să fugă? = „Se îndoieşte că are unde să fugă.",,,Nu ştie unde să fugă.") şi TREBUIE (Să se întoarcă! = îndemn). Se înscriu în sfera exprimării relaţiilor interpersonale (ca strategii de comunicare) contextele tipice pentru conjunctiv, în care, printr-o propoziţie interogativă se reia o întrebare, evitându-se sau întârziindu-se în acest fel formularea unui răspuns (precum [Ce mai faci?] Ce să fac?. Structuri similare apar şi în cazul redării conversaţiei prin stil indirect liber (vezi II, Vorbirea directă şi vorbirea indirectă): Ce avea preotul pe suflet? Ce să aibă? Lucru greu de înţeles, fireşte. (I.L. Caragiale, In vreme de război). 6.2.2. în propoziţii principale regente conjunctivul exprimă valorile modale menţionate mai sus (vezi supra, 6.2.1). Formele de conjunctiv apar: - în regentele din construcţiile incidente (Chiar dacă ar fi venit (să zicem că ar fi aşa) tot nu m-ar fi găsit acasă.); - în interogative directe regente (Oare să fi gândit el că minţeam?); - în interogative dubitative regente (Să-i spun ce am avut de gând sau să las lucrurile să decurgă de la sine?); - în propoziţii imperative regente (Dac-a fi trebuinţă, să batem război!, M. Sadoveanu, Fraţii Jderi). 388 Conjunctivul este folosit şi în regentele construcţiilor condiţionale, unde intră în concurenţă cu modul condiţional (vezi infra 6.3.1): Dacă tot nu pot (sau nu ştiu, sau nu au vreme, sau nu se pricep, sau nu vor) să le netezească artiştilor existenţa, cel puţin să se deprindă a-i respecta. (Rlit, 2003). 6.2.3. In privinţa ocurenţei formelor de conjunctiv în propoziţiile subordonate, se remarcă faptul că, exceptând cauzalele şi sociativele, toate propoziţiile dependente acceptă conjunctivul ca predicat. Purtător de valori modale (vezi infra, 6.2.3.1) sau amodal (vezi, infra, 6.2.3.2), conjunctivul apare ca mod tipic al subordonării în limba română, iar denumirea lui reflectă acest fapt (conjunctiv sau subjonctiv =„care leagă"). 6.2.3.1. Conjunctivul modal apare în propoziţii subordonate completive sau atributive: Ştia ce să spună.; Rar am văzut un om care să-şipăstreze calmul într-o asemenea situaţie. De asemenea, conjunctivul este utilizat în contexte prin care se relatează spusele sau gândurile cuiva, aşadar în discursul reprodus (vezi II, Vorbirea directă şi vorbirea indirectă). Astfel, conjunctivul este ocurent în propoziţii interogative indirecte propriu-zise sau dubitative introduse prin conectori specifici (unde, când, cum, care, cine, ce, dacă): li întreba unde să pună cartea. III întreba când să vină. III întreba cum să se îmbrace.; Se gândea ce să facă într-o asemenea împrejurare.; Se întreba care să fie explicaţia atitudinii lui.; Mă întrebam dacă să-i spun sau să nu-i spun. în stil indirect conjunctivul este folosit, deopotrivă, în subordonate care reprezintă transpunerea unor propoziţii asertive, interogative sau imperative: I-a arătat ce să facă într-o asemenea împrejurare. / I-a arătat cu cine să vorbească.; îi spusese unde să pună cartea. / îi spusese când să vină. / Ii spusese cum să se îmbrace.; II porunceşte să plece.(< Ii porunceşte: Pleacă!). Conjunctivul îşi păstrează capacitatea de a reda procese considerate posibile şi în subordonate care exprimă circumstanţe ca scopul, modul, concesia, condiţia etc: A venit din America să-şi vadă bunicii.; Fără să mai întrebe ceva a plecat.; Să fi avut de câştigat, ar fi venit şi el.; Să fi strigat tot nu l-aş fi auzit. Conjunctivul este purtător de valori modale când este subordonat unui verb, adjectiv sau adverb care poate selecţiona atât forme de conjunctiv, cât şi forme de indicativ. în această situaţie sunt (i) verbe ca: se amuză că/să..., se bucură că/să..., îl doare că / să .... îl enervează că / să... , îl entuziasmează că / să..., îl exasperează că/să..., îl interesează că/să îl încântă că/ să..., îl înspăimântă că / să..., îl mâhneşte că / să..., se mândreşte că / să..., îl ofensează că / să..., îl zăpăceşte că/să...etc. , (ii) adverbe precum: (e) bine că/să..., (e) groaznic că/ să..., (e) rău că/să..., (e) ruşinos că/să..., e sigur că... / e mai sigur să..., (e) urât 389 că / să..., (e) util că / să...şi (iii) adjective (unele provenite din participiu): bucuroasă că / să...chinuită că / să..., fericită că / să...., furioasă că / să...., îngrijorată că / să..., încântată că / să..., măgulită că / să..., mândră că / să..., preocupată că/să..., speriată că/să..., uluită că/să...etc. Selecţia formelor de conjunctiv sau de indicativ este impusă de nuanţări semantice. Enunţuri ca // enervează că faci gălăgi. şi // enervează să faci gălăgie, se interpretează diferit: primul are citirea „II enervează situaţia (redată ca reală, înţeleasă ca stare de fapt) de a face gălăgie." iar al doilea transmite informaţia „II enervează situaţia (înţeleasă ca eventualitate, ca posibilitate) de a face gălăgie." Similar, Andrei pare că înţelege ce-i spun. este echivalent cu .Andrei face impresia că înţelege ce-i spun.", pe când enunţul cu verbul la forma de conjunctiv Andrei pare să înţeleagă ce-i spun. corespunde interpretării „Cred / bănuiesc că Andrei înţelege ce-i spun.". O serie de verbe care, la forma afirmativă, impun ca verbul subordonat să fie la indicativ, selecţionează conjunctivul când sunt la forma negativă: îşi aminteşte că a cerut. / Nu-şi aminteşte să fi cerut.; Ştiu că a abordat acest subiect. / Nu ştiu să fi abordat acest subiect. De asemenea, unele verbe cu regim de indicativ cer conjunctivul când au forma de condiţional: Mă miră că a venit. / M-ar mira să vină., M-aş fi mirat să fi venit.; Mă surprinde că ai răspuns./ M-ar surprinde să răspunzi., M-ar fi surprins să fi răspuns, etc. Dacă regentul exprimă îndoiala sau posibilitatea, enunţul cu formă de conjunctiv este dublu modalizat: Nu cred că vine. şi M-aş fi îndoit că e aşa. înseamnă „Am îndoieli în legătură cu venirea lui." şi, respectiv, „Am avut bănuiala că nu e aşa.", pe când Nu cred să vină. şi M-aş fi îndoit să te fi întâlnit, se interpretează ca „Am îndoieli în legătură cu posibilitatea venirii lui."; „Am avut bănuiala că nu există posibilitatea de a te întâlni.". Astfel, prezenţa formei de conjunctiv este impusă uneori de conţinutul semantic al regentului, iar în această situaţie conjunctivul poate fi coocurent cu forme de condiţional sau cu alte expresii care specifică incertitudinea sau probabilitatea: Eu unul am crezut că da şi mă îndoiesc ca o altă tălmăcire să fi părut mai firească oricui ar fi ştiut ce îngrozitoare ironie împovăra în privinţa aceasta pe Paşadia. (M. Caragiale, Craii); Tot ce se poate ca firea incomodă a artistului să fi contribuit decisiv la împingerea lucrurilor într-o asemenea fundătură. (Rlit, 2003). 6.2.3.2. Conjunctivul nu are valoare modală în propoziţii dependente de regenţi care impun verbului subordonat forma de conjunctiv sau de infinitiv. Se înscriu în această categorie (a) verbe aspectuale se apucă să..., este (cât pe ce) să...., începe să..., se porneşte să..., stă să... etc; modalele deontice tipice precum: vrea să..., poate să..., trebuie să... şi alte verbe de modalitate ca i s-a acrit să..., îi arde să..., aspiră să...etc. se cade să..... se cuvine să...., impune să..., permite să..., porunceşte să...etc; o serie de verbe psihologice, câteva epistemologice sau „de atitudine" precum: adoră să..., se ambiţionează să..., binevoieşte să..., se canoneşte să..., se căzneşte să..., se chinuie să..., impune să..., se grăbeşte să..., îndrăzneşte să..., îndeamnă să..., optează să..., planifică să..., plănuieşte să..., se precipită să..., renunţă să..., roagă să..., tânjeşte să... etc; (b) adverbe din construcţii unipersonale, provenite din adjective sau din participii ce pot fi subsumate categoriei semantice a modalităţii precum: (e) interzis să..., 390 (e) necesar să..., (e) obligatoriu să..., (e) permis să..., (e) posibil să... etc. şi (c) unele adjective ca: aptă să..., atentă să..., avidă să..., bună să..., capabilă să..., curioasă să datoare să..., decisă să..., demnă să..., disponibilă să..., grijulie să..., inaptă să..., incapabilă să..., însetată să..., liberă să...., menită să..., nerăbdătoare să..., vrednică să... etc. Cu regenţi de tipul celor de mai sus, formele de conjunctiv - concurate, de regulă, de forme de infinitiv - sunt amodale, semnificaţia modală fiind exprimată de întregul grup (regent + verb conjunctiv)- 6.3. Relaţia cu alte moduri Semnificaţiile modale ale conjunctivului permit concurenţa sau sinonimia acestuia cu modul condiţional (optativ, propriu-zis şi potenţial) şi cu imperativul. Impuse de factori sintactici, formele de conjunctiv concurează infinitivul. Alţi factori, care ţin de strategiile comunicative, permit folosirea conjunctivului cu valoare de indicativ, în structuri de tip retoric. 6.3.1. Cu valoare de condiţional-optativ, exprimând semnificaţia modală „X doreşte" / „se doreşte", conjunctivul apare în propoziţii independente exclamative (Eu să fiu sănătos!, Aşa să fie!), uneori în formule fixe (Ducă-se pe pustii!). La fel ca şi condiţionalul-optativ, subjonctivul poate fi folosit în imprecaţii şi blesteme: Topescă-se zarea ca scrumul./ Funingini, cenuşă, s-acopere drumul, / Să nu mai dea ploaie, şi vântul /Să zacă-mbârcit cu pământul. (T. Arghezi, Blesteme). Cu aceeaşi valoare de condiţional-optativ, redând un proces dorit, conjunctivul apare în propoziţii regente ale unor enunţuri complexe, corespunzătoare propoziţiilor independente exclamative menţionate mai sus (compară: Eu să fiu sănătos, că voi trece şi necazul asta!; Când ne.-o fi mai rău, aşa să ne fie!). în unele contexte cele două forme modale (conjunctivul şi condiţionalul-optativ) sunt coocurente: In două surcele de vreasc să se facă / Picerele tale, făptură buimacă. / Plesni-ţi-ar timpanul, / Să n-auzi când trece tramvaiul. / Să uiţi la cetanii tipicul / Şi psalmii în zi de Crăciun. (G. Topîrceanu, Parodii originale). însoţit de un anumit contur intonaţional, conjunctivul apare în subordonate condiţionale sau concesive: Să-l chemi, ar veni. vs Dacă l-ai chema, ar veni; Chiar să-l chemi, tot n-ar veni. vs Chiar dacă l-ai chema, el n-ar veni. (vezi II Circumstanţialul condiţional, Circumstanţialul concesiv, Organizarea prozodică a enunţului). în această situaţie conjunctivul este sinonim cu condiţionalul propriu-zis, deoarece - ca şi acesta din urmă - redă un proces considerat probabil: Să fi judecat după femeile pe cari Pirgu i le aducea lui Paşadia, oricine ar fi fost de părerea acestuia din urmă. (M. Caragiale, Craii); Să-l văd venind aş mai trăi o viaţă! (G. Coşbuc, Mama). Uneori subjonctivul şi condiţionalul apar în acelaşi context: De-ar şti mama! / Vai, să ştie / Ce fac azi,mi-ar da ea mie! (G. Coşbuc, La oglindă). 6.3.2. Semnificaţia modală de „obligatoriu / interzis" pe care subjonctivul o realizează ca hortativ, permite folosirea lui în locul imperativului: - Ba să vii Domnia Ta numaidecât; aşa porunceşte părintele Nicodim. (M. Sadoveanu, Fraţii Jderi). 391 63.3. Toate situaţiile înfăţişate mai sus ilustrează faptul că modul conjunctiv acoperă întreaga zonă a posibilităţii realizate ca IMAGINA - CREDE sau ca VREA -poate12 - TREBUIE. Exprimat prin conjunctiv, procesul comunicat poate fi redat ca imaginat, aparent (virtual), factual sau nonobligatoriu / permis ori obligatoriu / interzis. Astfel, conjunctivul se opune indicativului, modul care exprimă valoarea EXISTA / FACE („X este /face", „există", „se efectuează"). Opoziţia dintre cele două moduri este pusă în evidenţă de construcţii în care acelaşi regent selectează fie conjunctivul, fie indicativul: Se bucură că vii. / Se bucură să vii.; E rău că minţi. / E rău să minţi.; Va fi măgulită că este invitată. /Va fi măgulită să fie invitată, (vezi supra, 6.23). Forma de conjunctiv poartă semnificaţia proprie indicativului în anumite situaţii de comunicare, în care locutorul foloseşte tiparul interogativ pentru a transmite informaţii alocutorului. In propoziţii interogative retorice (independente sau regente) conjunctivul redă surprinderea, indignarea sau protestul locutorului faţă de un proces considerat real. în enunţurile: Cum să nu fie nevoie de poezie?, As, 2003; Ce să fi făcut cu o laudă pură şi simplă?, („Ziua", 2003); Cine să-mi fi spus că voi ajunge la o astfel de mâncare?, Rlit, 2003, prin forma specifică a „cererii de informaţie" se exprimă o „ofertă de informaţie". Aceste construcţii sunt echivalente cu structuri de tipul: „(Desigur că) este nevoie de poezie", „Nu aveam ce să fac cu o laudă pură şi simplă." şi, respectiv, „Nimeni nu putea să-mi spună că voi ajunge la o astfel de mâncare." (vezi II, Clasificarea enunţurilor după scopul comunicării, 5). La fel ca şi condiţionalul, în subordonatele concesive sau condiţionale, subjonctivul prezent este substituibil cu indicativul prezent, iar subjonctivul perfect - cu indicativul imperfect: Să-l pedepseşti, şi tot n-ar spune adevărul. = „Chiar dacă îl pedepseşti, tot n-ar spune / tot nu spune adevărul."; Să-l fi chemat, ar fi venit. = „Dacă îl chemai, ar fi venit / venea.", (vezi II, Circumstanţialul condiţional, Circumstanţialul concesiv). 6.3.4. în limba română actuală conjunctivul concurează infinitivul, aflându-se cu acesta din urmă într-o relaţie de sinonimie (vezi supra, 6.2.3, Forme verbale nepersonale, 2.5.1). Conjunctivul acceptă acelaşi tip de regenţi ca şi infinitivul: regent verbal (începe a povesti, şi începe să povestească.), adjectival (A fost declarată aptă de a face sport. şi A fost declarată aptă să facă sport.), adverbial (E interesant a călători, şi E interesant să călătoreşti.), nominal (Are talentul de a convinge, şi Are talentul să convingă). Conjunctivul stă în locul infinitivului din aşa-numitele construcţii infinitivale absolute, având aceeaşi valoare circumstanţială: Pentru a veni cât mai multă lume, organizatorii au asigurat o intensă campanie de promovare a evenimentului, şi Ca să vină cât mai multă lume, organizatorii au asigurat o intensă campanie de promovare a evenimentului; Fără a-l propune profesorul, Andrei s-a prezentat la Olimpiadă, şi Fără să-l propună profesorul, Andrei s-a prezentat la Olimpiadă. în vecinătatea verbului a avea asociat cu un relativ, subjonctivul concurează infinitivul: N-are ce face / cu cine se juca/ cui mărturisi / unde se duce. sau N-are ce să facă / cu cine să se joace / cui să mărturisească / unde să se ducă. în această situaţie comportamentul subjonctivului este identic cu cel al infinitivului. în situaţiile de sinonimie cu infinitivul, formele de conjunctiv sunt amodale. Nuanţele modale provin din alte surse, precum prezenţa verbelor modale, a adverbelor şi adjectivelor modalizatoare etc. 392 Sinonimia dintre conjunctiv şi infinitiv reprezintă un fenomen de limbă care se manifestă diferenţiat în funcţie de repartiţia teritorială, de registrul stilistic şi de aspectul vorbit sau scris al limbii române actuale. In limbajul scris, mai ales în stilul cultivat (beletristic, ştiinţific, juridic) infinitivul - formă verbală mai abstractă - e mai frecvent. Tendinţa de utilizare a infinitivului în locul conjunctivului încadrează limba română actuală în tiparul limbilor romanice. In schimb, în limbajul vorbit (cu toate variantele sale) este preferat conjunctivul - formă verbală care poartă informaţii de persoană şi număr -, limba română distanţându-se astfel de celelalte limbi romanice şi apropiindu-se de limbile balcanice (vezi Forme verbale nepersonale, 2.5). 6.4. Caracteristici temporale în propoziţii independente sau în principale regente formele de conjunctiv prezent acoperă zona semantică a prezentului (Să intru acum?) sau a viitorului (Cum să nu fie prezent şi el mâine?), iar cele de conjunctiv perfect, zona trecutului (Săfi venit ieri!). în propoziţii subordonate, procesul redat prin formele de conjunctiv este situat în raport de procesul comunicat prin verbul din regentă. Faţă de acţiunea, evenimentul sau starea exprimate de verbul regent, procesul exprimat de conjunctiv prezent poate fi concomitent (cu valoare de prezent, trecut, viitor) sau posterior (cu valoare de viitor): încearcă (a încercat, va încerca) să spună şi el ceva., Ii spune (i-a spus, o să-i spună) să se prezinte la examen., Rar am întâlnit un om care să aibă o asemenea putere de convingere. Dacă în regentă procesul este redat prin condiţional perfect sau prin conjunctiv perfect cu valoare de condiţional, formele de conjunctiv prezent specifică procese plasate în trecut: In acea seară eram în aşa fel de sfârşeală că n-aş fi crezut să mă pot scula nici să fi luat casa foc. (M. Caragiale, Craii). între procesul comunicat prin verbul din regentă şi cel redat de conjunctivul perfect se instituie un raport de anterioritate: Nu cred să fi greşit la testul de ieri. Nu ştiu să fi primit de când sunt decât una, de la bunul meu amic Uhry, care să-mi fi adus o veste fericită. (M. Caragiale, Craii); Dorea (ar dori / ar fi dorit) să fi venit mai devreme. Adeseori valoarea temporală se neutralizează, formele de conjunctiv transmiţând numai semnificaţii modale. în subordonate dependente de un verb la condiţional, conjunctivul (sinonim cu modul condiţionalul propriu-zis) exprimă un proces posibil, probabil, dar nerealizat. Enunţul Să ne fi spus, l-am fi ajutat, se poate echivala cu un enunţ complex cu indicativ (modul „realităţii"). Structura corespunzătoare („Dar nu ne-a spus şi nu l-am ajutat") este negativă implicând faptul că procesul este prezentat ca probabil, incert, neefectuat. Semnificaţia modală este evidentă în contexte în care formele de conjunctiv sunt asociate cu adverbe de ancorare temporală incompatibile, şi anume: conjunctivul prezent - cu adverbe tipice pentru trecut şi, respectiv, conjunctivul trecut - cu adverbe specifice pentru prezent: Era mai util să răspundă atunci, pe loc! (Dar n-a răspuns...); Era mai util să fi răspuns acum, pe loc! (Dar n-ai răspuns...). 393 TIMPUL 1. PRELIMINARII Timpul este categoria gramaticală care indică fixarea desfăşurării unui proces (acţiune, eveniment sau stare) în raport cu actul enunţării şi se manifestă prin existenţa unor ansambluri (seturi) de forme verbale. Cu alte cuvinte, timpul gramatical dă seamă de corelaţiile sistematice între formele verbale prin care se redau procesele comunicate şi situaţia de comunicare. Timpul este o categorie gramaticală specifică verbului. Informaţia legată de situarea unei acţiuni, a unui eveniment sau a unei stări faţă de actul comunicării distinge verbul de celelalte părţi de vorbire. Cuvântul fugă specifică o acţiune, dar nu precizează dacă desfăşurarea coincide cu situaţia de comunicare, dacă este anterioară sau ulterioară acesteia. Plasarea acţiunii faţă de actul enunţării se realizează prin formele verbale: fuge redă o acţiune care se desfăşoară concomitent cu actul enunţării, a fugit exprimă o acţiune desfăşurată înaintea actului enunţării, iar va fugi specifică o acţiune care urmează să se desfăşoare după actul enunţării. La fel, cuvintele alb şi albeaţă redau o proprietate, pe când albeşte, a albit, va albi specifică faptul că o anume entitate „primeşte" proprietatea respectivă, iar modificarea se petrece concomitent cu situaţia de comunicare (albeşte), înainte de aceasta (a albit) sau, respectiv, după ea (va albi). 1.1. Punct de reper, timp de referinţă, raporturi temporale Categoria gramaticală a timpului reflectă reprezentarea mentală unidimensională lineară a „temporalităţii". în percepţia comună, în raport cu situaţia de comunicare se configurează o axă de orientare în care punctul de reper (de perspectivă) este momentul enunţării (ME = t0). în funcţie de intervalul în care se desfăşoară comunicarea, câmpul semantic al temporalităţii este segmentat în trei zone: prezent („acum"), trecut („până acum") şi viitor („de acum încolo"). oo <-----trecut—} {—prezent (t0)—} {-----viitor------► oo 2'onele semantice constituie aşa-numitul timp de referinţă (TR) al formelor verbale. în enunţul Mă uit la un film. timpul de referinţă al formei verbale este prezentul, în Am văzut filmul, timpul de referinţă este trecutul, iar în îmi voi aminti cu plăcere aceste momente, timpul de referinţă este viitorul. „Ancorarea" în zonele semantice, aşadar identificarea timpului de referinţă, poate fi confirmată uneori de adverbe de situare (plasare, fixare) temporală ca: acum, atunci, cândva, odinioară, azi, ieri, mâine etc. 394 Funcţionează ca expresii de situare temporală şi grupări de cuvinte în componenţa cărora intră substantive ce denumesc unităţi de măsură a timpului (secundă, minut, oră, zi, lună, an, secol, mileniu), perioade ale anului (iarnă, vară etc), momente ale zilei (dimineaţă, prânz, după-amiază, seară, noapte etc), nume ale zilelor săptămânii (luni, marţi etc), nume ale lunilor anului (ianuarie, februarie etc), nume de sărbători (Crăciun, Paşte, Înălţare, Sfânta Măria, Revelion etc), expresii prin care se redau datele calendaristice (2 ianuarie 1999 etc). Toate acestea, fiind (re)cunoscute de întreaga colectivitate lingvistică, sunt considerate modalităţi de exprimare a „timpului real". De asemenea, pot fixa procesul pe axa temporală substantivele care au trăsătura semantică [Temporalitate] (război, cursă, spectacol etc). Substantivele temporale sunt coocurente în structuri cu în timpul, pe parcursul, înainte de, înaintea, după (In timpul crizei economice a dat faliment., înainte de război avea alte planuri în legătură cu viaţa sa., După spectacol era mai liniştit.) şi alcătuiesc o subclasă a „substantivelor verbale", (vezi Substantivul, 4.4). Astfel în enunţurile Ieri a trecut pe la mine., Acum un minut a plecat.. Săptămâna trecută/în ianuarie (trecut) / de Crăciun ne-am întâlnit., S-a născut pe 4 decembrie 1930., După criza economică şi-a revenit cu greu. timpul de referinţă „trecut" este redat prin asocierea formei verbale cu expresii de fixare temporală. In Mâine voi pleca la mare.,Peste două luni voi intra în vacanţă., Săptămâna viitoare / în ianuarie (viitor) / de înălţare voi face o excursie în Franţa., Voi termina studiile în 2009., După spectacol vom merge la o petrecere., expresiile de fixare temporală însoţesc formele verbale pentru a exprima procese posterioare actului enunţării. De fapt, între formele verbale şi expresiile de fixare temporală există o relaţie mai complexă. Puţine adverbe sau expresii de tip adverbial sunt specifice unui anume timp de referinţă. Astfel aseară, azi-noapte, demult, ieri, odinioară, pe vremuri,((răs)(alată))ieri „trimit" la zona semantică a trecutului. Deseară, în curând, la noapte, mâine, odată şi odată, ((răs)(poi)măine situează procesul în sfera semantică a viitorului. în general, grupurile nominale ce conţin adjectivul trecut (săptămâna trecută etc.) specifică ancorarea în zona trecutului, pe când cele care au în componenţa lor adjectivul viitor (săptămâna viitoare etc.) plasează procesul în zona viitorului. Sunt comune pentru trecut şi viitor adverbe sau expresii ca: atunci, cândva, mai târziu, luni, marţi etc, în ianuarie etc. la răsăritul soarelui etc, în câteva minute, după câtva timp, peste câtva timp etc, săptămâna următoare etc, cu o săptămână înainte etc, în săptămâna aceea etc. Plasează în orice zonă a axei temporale adverbele azi (astăzi), dimineaţă, după-amiază, la prânz etc. şi grupările cu adjectivul demonstrativ acest: în dimineaţa aceasta (asta), în după-amiaza aceasta (asta), în seara aceasta (asta), în noaptea aceasta (asta), în săptămâna aceasta (asta), în luna aceasta (asta), în anotimpul acesta (ăsta), în primăvara aceasta (asta), în vara aceasta (asta), în toamna aceasta (asta), în iarna aceasta (asta), în anul acesta (ăsta), în secolul acesta (ăsta), în perioada aceasta (asta). 395 Fixarea unui punct de reper (to) înseamnă, implicit, redarea unei ordonări pe axa temporală, ordonare care se manifestă prin stabilirea anumitor raporturi temporale. Procesele cu timpul de referinţă prezent se află într-un raport de simultaneitate (coincidenţă) cu momentul enunţării, cele cu timpul de referinţă trecut intră într-un raport de anterioritate cu momentul enunţării, iar cele cu timpul de referinţă viitor se găsesc într-un raport temporal de poşterioritate cu momentul enunţării. Aşadar, prin formele verbale de timp procesele sunt situate în una dintre cele trei zone de referinţă, adică sunt fixate pe axa temporală. Funcţia formelor verbale de timp nu este însă aceea de a se referi la un moment sau o succesiune de momente. Timpurile gramaticale nu trimit la „referent" ca expresiile nominale, pronumele în particular. Astfel, în enunţurile Dan a privit în jurul său. Ceea ce vedea îl încânta. entitatea la care se referă îl este recuperată referenţial prin intermediul substantivului Dan din primul enunţ, iar intervalul în care se derulează procesul „vede" (vedea) este identificat prin forma verbului anterior -a privit. Cele două procese se desfăşoară în acelaşi interval temporal situat înaintea momentului enunţării, dar a privit nu poate fi considerat echivalent al lui vedea, aşa cum antecedentul nominal - substantivul Dan - este echivalent al pronumelui (îl); intervalul temporal al celor două procese este acelaşi, dar procesele în sine sunt diferite. Formele verbale trimit la o „situaţie" a cărei configuraţie se creează prin fixarea raporturilor temporale între intervalele de desfăşurare ale unei înlănţuiri de procese. Situaţia comunicată este în mod tipic o configuraţie de procese. Pentru a exprima temporalitatea, aşadar pentru a reda o situaţie interpretabilă din punct de vedere temporal, formele verbale sunt integrate în enunţuri de diferite feluri: propoziţii principale (independente sau regente) şi propoziţii subordonate; raporturile temporale se pot stabili şi între fraze. Cu alte cuvinte, selecţia strategiei temporale şi interpretarea temporală se realizează la nivel textual, nu în interiorul enunţului; exprimarea temporalităţii printr-o singură formă verbală (deci redarea unui sigur proces) este doar un caz particular al textului. De regulă, ordonarea temporală a proceselor, altfel spus, coincidenţa sau succesiunea (anterioritatea sau posterioritatea) dintre două sau mai multe procese care alcătuiesc situaţia comunicată se exprimă prin enunţuri complexe în care formele gramaticale de timp sunt asociate unor conectori (frastici - coordonatori sau subordonatori - sau textuali) şi / sau unor expresii de tip adverbial. Raporturile temporale pot fi exprimate prin structuri care exprimă nemijlocit relaţii temporale (Am ajuns înainte să înceapă spectacolul. = „întâi am ajuns şi apoi a început spectacolul.") sau pot fi implicate în relaţii de tipul cauză - efect (S-a întristat, fiindcă n-ai venit şi tu. = „întâi n-ai venit tu şi apoi s-a întristat"), scop - realizare (S-a îmbrăcat elegant ca să facă o bună impresie. = „întâi s-a îmbrăcat elegant şi apoi (eventual) a făcut o bună impresie."). Raportul temporal de simultaneitate se stabileşte între cel puţin două procese (Pi şi P2) care se petrec în acelaşi moment sau în acelaşi interval de timp. 396 Coincidenţa din punct de vedere temporal se identifică prin posibilitatea apariţiei în acelaşi context cu formele verbale a unor expresii precum: în acelaşi timp, în acest timp, între timp. (a) In structurile realizate prin coordonare, simultaneitatea între procese este confirmată prin inserarea expresiilor menţionate (în acelaşi timp etc.) în propoziţiile care urmează conectorilor coordonatori şi, iar sau dar : Mâncăm (pi) şi în acest timp ne uităm la televizor (p2). Ioana a ieşit din casă (pO iar între timp Andrei a scos maşina din garaj (P2). (b) în structurile realizate prin subordonare coincidenţa temporală este exprimată prin propoziţii conjuncţionale introduse prin conectori specializaţi pentru redarea raportului temporal ca în timp ce, în vreme ce etc: Mâncăm (pO în timp ce ne uităm la televizor (p2). Ioana a ieşit din casă (pO în vreme ce Andrei a scos maşina din garaj (p2). Simultaneitatea proceselor nu este legată totdeauna de semnificaţia conectorilor. Astfel, şi în enunţurile următoare cu propoziţii conjuncţionale sau relative se redau procese ale căror intervale temporale coincid: Ai ştiut (pO că minţea (p2). Speră (pi) să-l primeşti chiar acum (p2). Aş vedea şi eu ceva, (pO dacă te-ai da la o parte (p2). A plecat (p]) când ai venit tu (p2). Acolo era parcul (pO în care I unde mă jucam în copilărie (p2). Raportul temporal de anterioritate se stabileşte între două procese (pi şi p2) care se desfăşoară într-o succesiune de felul: „p2precedă pi". Pentru exprimarea unui proces anterior (p2), verbul este sau poate fi însoţit de adverbe ca înainte sau mai devreme, mai întâi. (a) Când propoziţiile sunt coordonate prin şi sau dar, segmentul care redă procesul anterior include adverbele menţionate sau pronumele - cu „valoare neutră" - aceasta (asta) precedat de înainte de: Voi pleca (pr) şi/, dar înainte de asta îi voi scrie o scrisoare (p2). Acum şi-a revenit (pO, dar mai devreme de-abia mai respira (p2). Aş semna actele (pi), dar mai întâi le-aş citi cu atenţie (p2). (b) în enunţuri aflate în relaţie de dependenţă, raportul temporal de anterioritate se exprimă cu ajutorul conectorilor conjuncţionali specializaţi, precum după ce, îndată ce etc: Voi pleca (pO după ce îi voi scrie o scrisoare (p2). A răspuns (pO îndată ce am repetat întrebarea (p2). Succesiunea „p2 precedă p]" poate fi redată prin în enunţuri cu propoziţii introduse prin conectori conjuncţionali sau relativi nespecializaţi: Spune (pi) că a terminat deja lucrarea (p2). Nici n-a sperat (pi) să se fi rezolvat situaţia (p2). / A sperat (p;) ca situaţia să se fi rezolvat (p2). 397 Măcar să întrebi (pO dacă a citit cartea, (p2) Să facă (pi) ce îl ruga (l-a rugat, îl rugase) ea. (p2). Relaţia de anterioritate este implicată şi în structuri de tipul „fiindcă X atunci rezultă Y". Enunţuri ca Am trecut examenul (pi), fiindcă am învăţat (p2). sau Puteţi vorbi la telefon de-abia pe seară (pO, pentru că va ajunge acasă târziu (p2). redau raporturi logico-semantice de cauzalitate (tipul cauză / sursă - rezultat / efect): „am învăţat" (cauză / sursă) —* „am trecut examenul" (rezultat / efect); „va ajunge acasă târziu" (cauză/sursă) —> „puteţi vorbi la telefon de-abia pe seară" (rezultat/ efect). Din perspectiva succesiunii temporale, procesul exprimat prin propoziţia conjuncţională este anterior celui redat prin regentă. Raportul temporal de posterioritate se stabileşte între două procese (pi şi p2) care se desfăşoară într-o succesiune de felul: „p2 urmează / ulterior lui p". Posterioritatea unui proces este confirmată prin prezenţa adverbelor apoi, ulterior sau a expresiilor mai târziu, după aceea (asta). (a) în structuri realizate prin coordonare copulativă semnificaţia „p2 mai târziu decât pi" se exprimă prin inserarea expresiilor menţionate mai sus în cadrul propoziţiei care exprimă procesul posterior: Se logodesc (pO şi apoi / după aceea se căsătoresc (p2). în fraze susţinute de relaţii de coordonare copulativă, dacă cea de-a doua propoziţie conţine expresii precum de aceea, din pricina (cauza) asta etc, atunci această propoziţie exprimă un proces posterior faţă de cel redat în prima propoziţie. Enunţuri ca Am învăţat (px) şi de aceea am trecut examenul (p2). sau Va ajunge acasă târziu (p\) şi din pricina asta puteţi vorbi la telefon de-abia pe seară (p2). redau raporturi logico-semantice de cauzalitate (tipul cauză / sursă - rezultat / efect), fiind echivalente cu structuri de felul „p2 este rezultat al lui p": „Am trecut examenul ca rezultat al faptului că am învăţat.", „Veţi putea vorbi la telefon de-abia pe seară, ca rezultat al faptului că va ajunge acasă târziu.". După cum se poate observa, astfel de construcţii alcătuite din propoziţii de acelaşi rang sunt corespondente ale structurilor cu propoziţii dependente care exprimă acelaşi raport logico-semantic (cauză - efect): Am învăţat (pi) şi de aceea am trecut examenul [ulterior] (p2). = Am trecut examenul (pi), deoarece am învăţat (p2). Tiparele sintactice sunt diferite, dar prezenţa expresiilor cu funcţie discursivă (de aceea, din pricina asta etc.) asigură păstrarea informaţiei proeminente de cauzalitate între cele două procese. Raportul temporal de posterioritate este implicat şi în enunţuri complexe care prezintă un proces (p2) ca o consecinţă a altui proces (pi). într-o structură de acest fel conectorii sunt: aşadar, dar (= aşadar), (şi) deci, (şi) prin urmare, (şi) în consecinţă: 398 A fost foarte pasionat de munca sa (pi), aşadar nici o cerinţă nu i s-a părut absurdă (p2). In felul acesta voi dormi prea puţin (pi) şi în consecinţă voi fi foarte obosit a doua zi (p2). (b) In structuri cu propoziţii de rang diferit, subordonata conjuncţională (cu predicatul la modul subjonctiv) care redă procesul posterior celui specificat prin regentă este introdusă prin conectorul specializat până (când) sau este integrată într-un grup adverbial cu centrul înainte: A răspuns la telefon (p,) până să intre secretara (p2). Se logodesc (pi) înainte sase căsătorească (p2). Enunţurile alcătuite din propoziţii de rang diferit care exprimă consecinţa implică un raport temporal de posterioritate între procesul redat în subordonată şi cel specificat în regentă: A fost atât de pasionat de munca sa (p{), încât nici o cerinţă nu i s-a părut absurdă (p2). In felul acesta voi dormi prea puţin (pO, încât voi fi foarte obosit a doua zi (P2). Şi construcţiile cu subordonate care specifică scopul implică un raport temporal de posterioritate: A învăţat mult (p\) ca să intre la facultate (p2). Conjuncţiile nespecializate că, să (cu varianta ca....să) şi dacă pot introduce propoziţii care redau procese posterioare, enunţurile exprimând nu numai succesivitatea proceselor pe axa temporală, ci şi proximitatea lor: Află (pO că nu va putea pleca (p2). L-aş fi întrebat (p,) dacă o să vină mâine (p2). Să fi ştiut (pi) că îl voi vedea astăzi (p2), nu l-aş mai fi căutat ieri. Ii este teamă (pi) să plece mâine (p2). Aceeaşi situaţie există în cazul enunţurilor de felul: De-abia ies pe uşă (p{), că şi încep comentariile (p2). Nici bine nu i-a trecut gripa (pi), că şi s-a şi îmbolnăvit din nou (p2). Astfel de construcţii transmit informaţii similare cu structurile paratactice de tipul Se logodesc şi după aceea (apoi) se căsătoresc (vezi supra): De-abia ies pe uşă (pi) că şi încep comentariile (p2). = Ies pe uşă (p,) şi imediat după aceea încep comentariile (p2).; Nici bine nu i-a trecut gripa (pi) că s-a şi îmbolnăvit din nou (p2). = Nu i-a trecut bine gripa (pi) şi imediat s-a îmbolnăvit din nou (p2). De asemenea, propoziţiile relative pot exprima - în contexte diferite -procese posterioare celor redate prin regentele lor: M-am pregătit pentru examenul (p{) pe care îl voi da mâine (p2). 1.2. Tipologia timpurilor verbale Situarea proceselor pe axa temporală se exprimă în limba română prin ansambluri de forme verbale organizate în una sau mai multe serii. 399 Pentru procese desfăşurate concomitent cu actul enunţării - aşadar cu timpul de referinţă „prezent" - româna are o serie de forme (de prezent) pentru indicativ (învăţ, înveţi etc.)- Procesele cu timpul de referinţă „trecut", adică cele fixate înainte de momentul enunţării sunt redate prin ansambluri de forme (de trecut sau perfect) pentru indicativ: perfectul compus (am învăţat, ai învăţat etc), perfectul simplu (învăţai, învăţaşi etc), mai-mult-ca-perfectul (învăţasem, învăţaseşi etc) şi imperfectul (învăţam, învăţai etc). Acţiunile, evenimentele sau stările desfăşurate după momentul enunţării - cu timpul de referinţă „viitor" - sunt redate prin două seturi de forme de indicativ. Primul set alcătuieşte paradigma viitorului propriu-zis (viitorului I). Acest timp verbal prezintă mai multe serii de forme: voi învăţa, vei învăţa etc; am să învăţ, ai să înveţi etc; oi învăţa, ăi (ei, îi) învăţa etc; o să învăţ, o să înveţi etc; Al doilea set circumscrie viitorul anterior (sau viitorul II) şi este reprezentat printr-o singură serie: voi (oi) fi învăţat, vei (ăi, ei, -i, îi) fi învăţat etc. (a) în limba română condiţionalul, conjunctivul şi prezumtivul au o situaţie specială în ce priveşte corelarea cu „timpul de referinţă". Ceea ce numim condiţional prezent (aş învăţa, ai învăţa etc), conjunctiv prezent (să învăţ, să înveţi etc.) şi prezumtiv prezent ((v)oifi învăţând, vei (ăi, ei, -i, îi) fi învăţând etc; să fi învăţând etc; aş fi învăţând; oi învăţa etc.) sunt forme verbale a căror semnificaţie „temporală" se stabileşte în context: prin formele verbale respective procesele pot fi plasate sau în zona prezentului (Aş veni acum., Să răspund acum?) sau în cea a viitorului (Aş veni mâine., Să vin mâine?). (b) Pe de altă parte, în cazul aceloraşi moduri, formele de trecut sau de perfect (condiţionalul perfect: aş fi învăţat, ai fi învăţat etc, conjunctivul perfect: să fi învăţat etc. şi prezumtivul perfect: (v)oifi învăţat, vei (ăi, ei, -i, îi) fi învăţat etc. / să fi învăţat etc. / aş fi învăţat etc.) se raportează la timpul de referinţă tot contextual, semnificaţia lor proeminentă fiind, în fapt, modală (compară: Aş fi preferat să ne fi întâlnit ieri. [-Real, +Trecut], cu Aş fi preferat să ne fi întâlnit mâine. [-Real], [+Viitor]). (c) Dintre formele nepersonale ale verbului, doar infinitivul unor verbe (şi numai în anumite contexte) poate realiza opoziţia prezent (a râde) ~ trecut (a fi râs). Utilizarea formei de trecut a infinitivului este însă rară în limba română actuală şi resimţită ca preţioasă. Participiul, deşi nu intră în sistemul de opoziţii temporale, trimite, în marea majoritate a cazurilor, la timpul de referinţă „trecut" (vezi Forme verbale nepersonale, 2,3). (d) Modurile verbale nepersonale nu au forme specializate pentru anumite timpuri. Unele însă prezintă sau primesc o trăsătură temporală, fixând procesul comunicat în una din zonele semantice - „prezent", „trecut" sau „viitor". Dintre formele verbale nepersonale, în construcţii rare, uneori supinul anumitor verbe poate exprima opoziţia trecut ~ viitor, compară Asta-i carne de căpătat. = „Asta-i carne care a fost căpătată." [TR „trecut"] cu Am luat carne de gătit. = „Am luat carne care urmează să fie gătită. / va fi gătită." [TR „viitor"], (vezi Forme verbale nepersonale, 4.3.2.2). Unele timpuri verbale indică, pe lângă raportarea faţă de momentul enunţării (to) şi poziţionarea faţă de alt proces situat fie în zona trecutului, fie în cea a 400 viitorului. Sunt în această situaţie mai-mult-ca-perfectul şi viitorul anterior (viitorul II) care specifică momente sau intervale temporale anterioare şi, respectiv, posterioare momentului enunţării şi, totodată, anterioare faţă de alt punct de reper (tx). De asemenea, imperfectul redă, de regulă, alături de semnificaţia „anterior momentului enunţării" şi informaţia „simultan cu alt moment (interval) situat în zona trecutului". Trăsăturile semantice temporale prin care se circumscrie semnificaţia timpurilor gramaticale provin, în special, din raportarea faţă de punctul (punctele) de reper, timpul de referinţă fiind insuficient pentru stabilirea trăsăturilor semantice definitorii ale formelor verbale. Astfel, prezentul se defineşte ca [Simultan cu t0], perfectul compus şi perfectul simplu ca [Anterior faţă de t0], viitorul propriu-zis ca [Posterior faţă de t0], iar imperfectul are trăsăturile [Anterior faţă de t0], [Simultan cu tx], mai-mult-ca-perfectul are trăsăturile [Anterior faţă de to], [Anterior faţă de (tx)], viitorul anterior are trăsăturile [Posterior faţă de t0], [Anterior faţă de tx]. în funcţie de trăsăturile temporale de bază, formele verbale se împart în două grupe. Timpurile care se definesc doar prin raportarea la t0 (prezentul, perfectul compus şi perfectul simplu, viitorul propriu-zis) sunt considerate absolute, pe când celelalte (imperfectul, mai-mult-ca-perfectul, viitorul anterior), a căror utilizare impune şi existenţa unui alt punct de reper, sunt timpuri de relaţie. Având în vedere mecanismul de redare a semnificaţiei temporale, în situaţii de comunicare prototipice, imperfectul, mai-mult-ca-perfectul şi viitorul anterior sunt considerate timpuri anaforice. în unele studii se vorbeşte despre opoziţia timp deictic (prezentul, perfectul compus, perfectul simplu, viitorul propriu-zis) vs timp anaforic (imperfectul, mai-mult-ca-perfectul, viitorul anterior). De fapt, toate formele gramaticale de timp sunt deictice, deoarece toate contribuie la „ancorarea situaţional-temporală" a proceselor comunicate, timpurile verbale fiind principalele elemente de expresie prin care se redă raportarea proceselor la situaţia de comunicare. în cazul timpurilor anaforice poziţionarea proceselor în funcţie de actul comunicării se realizează nu direct, ci prin intermediul celui de-al doilea punct de reper. într-o perspectivă mai riguroasă se poate afirma că prezentul, perfectul compus, perfectul simplu şi viitorul propriu-zis (I) sunt timpuri strict deictice, pe când imperfectul, mai-mult-ca-perfectul şi viitorul anterior sunt deictice relaţionale -(vezi II, Deixis). 1.3. Semnificaţie intrinsecă şi semnificaţii (valori) contextuale Semnificaţia formelor verbale de timp este, de fapt, o configuraţie complexă în care trăsăturile temporale sunt asociate unor caracteristici aspectuale şi modale. Cu alte cuvinte, semnificaţia de bază (intrinsecă) a formelor verbale temporale reprezintă un cumul de trăsături prototipice temporale, aspectuale şi modale. Formele verbale personale redau, pe lângă timpul de referinţă şi raporturile temporale (vezi supra, 1.2), şi informaţii referitoare la intervalul procesului comunicat. Dacă intervalul este delimitat, se vorbeşte de caracterul perfectiv al procesului. Opoziţia perfectiv vs nonperfectiv se realizează în zona trecutului şi în 401 zona viitorului. Astfel se diferenţiază perfectul compus, perfectul simplu, mai-mult-ca-perfectul care prezintă trăsătura aspectuală [+Perfectiv] de imperfect care este [-Perfectiv], iar viitorul propriu-zis [-Perfectiv], de viitorului anterior [+Perfectiv]. Prezentul (indicativ, conjunctiv, condiţional şi prezumtiv) sunt forme verbale a căror semnificaţie include, de regulă, trăsătura [-Perfectiv ]. Deşi numite prin termenul „perfect", condiţionalul perfect (trecut), conjunctivul perfect (trecut) şi prezumtivul perfect (trecut) nu includ decât rar, şi în contexte speciale, trăsătura aspectuală „perfectibilitate". De asemenea, formele verbale de timp transmit şi informaţii referitoare la atitudinea vorbitorului în legătură cu procesul comunicat, proces care poate fi considerat „real" (sigur, posibil, realizabil) sau nonreal (incert, nonposibil, dorit etc). în descrierea semnificaţiei timpurilor verbale, trăsăturile modale, diverse şi provenite din surse diferite (universul de credinţe al vorbitorului, opinii etc), pot fi subsumate unei singure opoziţii real vs nonreal, unde prin [+Real] se înţelege faptul că procesul este considerat existent (sigur), iar prin [-Real] se specifică faptul că procesul este considerat virtual (imaginat) sau incert (dorit). Trăsăturile modale diferenţiază timpurile indicativului, caracterizate prin trăsătura [+Real] de timpurile conjunctivului, ale condiţionalului şi ale prezumtivului, timpuri prin care se redau procese caracterizate prin trăsătura [-Real]. în funcţie de intenţiile comunicative, formele verbale pot căpăta semnificaţii contextuale variate, unele fiind „extensii" ale trăsăturilor definitorii, iar altele reprezentând „deviaţii" parţiale sau totale de la acestea. Astfel, trăsătura aspectuală intrinsecă a prezentului, ca şi aceea a imperfectului - [-Perfectiv] - permite utilizarea acestor forme verbale în realizarea descrierilor (de obiecte, fiinţe, ambient). Aşadar, „prezentul descriptiv" şi „imperfectul descriptiv" sunt semnificaţii contextuale (valori) actualizate prin extensia trăsăturii aspectuale prototipice (vezi infra, 2,5). Unele semnificaţii contextuale provin din asocierea formelor verbale cu anumite adverbe. Semnificaţia ,,nedeterminat" sau „depărtat", ca şi cea de „apropiat", „recent", se realizează în context cu adverbe precum demult, odinioară, cândva şi, respectiv, recent, tocmai, de-abia, îndată etc. Enunţuri ca Asta s-a petrecut demult., Odinioară era mai vioi., Am povestit cândva ce mi s-a întâmplat. sau Voi povesti cândva ce mi s-a întâmplat, evocă procese situate la distanţă de un punct de reper, pe când De-abia a plecat I plecase., Tocmai am povestit ce mi s-a întâmplat, sau Voi povesti imediat ce mi s-a întâmplat, exprimă procese plasate în imediata apropiere a punctului de perspectivă temporal. Trăsăturile temporale definitorii nu se modifică, valoarea contextuală reprezentând doar o „extensie" a semnificaţiei de bază. în enunţul Ud florile în acest moment., forma de prezent poartă semnificaţia intrinsecă, pe când în Ud florile mâine., verbul cu formă de prezent acoperă timpul de referinţă „viitor". în acest din urmă caz, spunem că prezentul actualizează semnificaţia contextuală de „prezent prospectiv", care deviază de la trăsătura temporală tipică. 402 Alte semnificaţii contextuale sunt actualizate prin integrarea formelor verbale în enunţuri de un anumit tip. Astfel, ocurente în aserţiuni cu un caracter universal, prezentul şi viitorul au valoare „generică": Nu pentru şcoală, ci pentru viaţă învăţăm., înşelătorul nu va obţine niciodată vreun câştig. Utilizate în enunţuri care specifică procese ce se succedă periodic, formele verbale capătă semnificaţia „iterativ": în fiecare săptămână învaţă I a învăţat / va învăţa câte o poezie. Semnificaţiile contextuale provin şi din modificările trăsăturilor modale. De exemplu, în contexte care exprimă ipoteze, formele verbale ale indicativului semnifică procese nonreale, virtuale (eventual realizabile): Dacă ceri I cereai I vei cere, primeşti /primeai / vei primi!. 2. PREZENTUL INDICATIV 2.1. Inventar de forme şi structură morfematică Forma de prezent indicativ este sintetică având structura: R (radical) + F (flectiv). La rândul lui, flectivul este alcătuit din sufix (S) şi desinenţă (D). Prezentul indicativ are cea mai complexă structură morfematică, întrucât, pe de o parte, la nivel segmentai, atât sufixele cât şi desinenţele sunt variate şi diferă de la un grup de verbe Ia altul, iar pe de altă parte, la nivel suprasegmental, se înregistrează trei tipare accentuale. Asocierea cu anumite flective produce uneori modificări la nivelul radicalului. Alternanţele fonetice (vocalice ca o/oa, e/ea etc. sau consonantice d/z. t/ţ etc.) reprezintă, deopotrivă (alături de flective), modalităţi prin care se realizează flexiunea. Având în vedere că descrierea acestora implică mecanisme de natură fonetică - unele regulate, altele specifice - alternanţele vor fi discutate într-un alt subcapitol (vezi Diversificare flexionară. Clasificarea verbelor după criteriul flexiunii, 1.4). în ce priveşte sufixele, sunt necesare două observaţii: sufixele sunt variabile şi se realizează totdeauna pozitiv la formele de persoană 4 şi 5. Diferenţe apar în modul de realizare a sufixului de prezent Ia celelalte forme. în funcţie de posibilităţile de realizare, verbele româneşti se împart în două grupări: una cu sufixe pozitive numai la formele menţionate (4 şi 5) şi cealaltă cu sufixe pozitive pe toată paradigma de prezent. în prima grupare, sufixele, variabile, se repartizează după cum urmează: lei ~ 101, pentru verbele cu infinitivul în -ea. (noi) apăream, (voi) apăr-e-ţi [apăreţ1]; (eu, ei) apar-0, (tu) apar-0-i [apar1], (el) apar-0-e. lei ~ 101, pentru verbele cu infinitivul în -e: (noi) pricep-e-m, (voi) pricep-e-fi [pricepeţ1]; (eu, ei) pricep-0; (tu) pricep-0-i [pricep1], (el) pricep-0-e. Iii ~ 101, pentru o parte din verbele cu infinitivul în-i: (noi) ofer-i-m, (voi) ofer-i-ţi [oferit"]; (eu) ofer-0, (tu) ofer-0-i [ofer1], (el, ei) ofer-0-ă. lâl ~ 101, pentru verbele cu infinitivul în -î: (iwi) cobor-â-m, (voi) cobor-â-ţi [coborât*]; (eu) cobor-0, (tu) cobor-0-i [cobor*], (el, ei) coboar-0-ă. lai ~ lă/ ~ 101, pentru o parte a verbelor cu infinitivul în -a: (voi) adun-a-ţi [adunat1]; (noi) adun-ă-m; (eu) adun-0. 403 în cazul ultimei grupe, cea alcătuită din unele verbe cu infinitivul în -a, există trei realizări. Prima realizare a sufixului, lai, caracterizează pers. 5: (voi) ar-a-ţi [arat1], cănt-a-ţi [cântat1], juc-a-ţi [jucat1]. A doua realizare caracterizează persoana 4: (noi) ar-ă-m, cânt-ă-m, juc-ă-m. A treia realizare caracterizează toate celelalte persoane; pers. 1: (eu) ar-0, cânt-0, (eu) joc-0 ; pers. 2: (tu) ar-0-i [ar1], cân-0-fi [cânt1], joc-0-i [joC1]; pers. 3 şi 6: (el, ei) cănt-0-ă, ar-0-ă, joac-0-ă. Aşadar, în cazul analizei morfematice adoptate, la verbe ca a aduna, a cânta, a juca, a termina etc. se degajează două unităţi sufixale care diferenţiază între persoana 4 şi 5, ajungându-se astfel la cele trei realizări ale sufixului de prezent. în a doua grupare, prezentul este marcat prin sufixe variabile realizate pozitiv la toate persoanele, după cum urmează: lai ~ lai - Iezi ~ leqzl, pentru o parte a verbelor cu infinitivul în -a; Realizările lai şi lăl sunt specifice formelor de pers. 4 şi de pers. 5: (noi) lucr-ă-m, (voi) lucr-a-ţi [lucrat1]. Realizarea Iezi este proprie pers. 1 şi 2: (eu) lucr-ez, (tu) lucr-ez-i [lucrez1]. Sufixul leazl apare la pers. 3 şi 6: (el) lucr-eaz-ă, (ei) lucreaz-ă. Uneori, caracteristicile fonetice ale finalei radicalului (vocală palatală sau consoană palatală) impun ca acest sufix să fie realizat şi ca lai ~4el ~ Iezi - lajj: (voi) vegheaţi [veg'aţi], (noi) veghem [veg'em], (eu) veghez [veg'ez], (ei) veghează [veg'ază] (vezi Diversificare flexionară. Clasificarea verbelor după criteriul flexiunii, 1.2). Iii ~ lesei ~ Ieşti, pentru o parte a verbelor cu infinitivul în -i; Realizarea Iii este specifică pentru pers. 4 şi 5: (noi) povest-i-m, (voi) povest-i-ţi. Realizarea lesei este tipică pentru formele de persoana 1 şi 6: (eu) povest-esc, (ei) povest-esc. Realizarea Ieşti apare la persoanele 2 şi 3: (tu) povest-eşt-i, (el) povest-eşt-e. lăl ~ lăsci ~ lăştl, pentru o parte din verbele cu infinitivul în -?; Realizările se repartizează similar cu cele pentru verbele cu infinitivul în Realizarea lăl apare la pers. 4 şi 5: (noi) hotăr-â-m, (voi) hotăr-â-ţi [hotărât1]. Realizarea lăşcl este specifică pentru formele de pers. 1 şi 6: (eu) hotăr-ăsc, (ei) hotăr-ăsc. Realizarea lăştl este proprie pentru formele de pers. 2 şi 3: (tu) hotăr-ăşt-i, [hotărăşt1], (el) hotăr-ăşt-e. Desinenţele de prezent indicativ, caracterizate printr-o mare diversitate, prezintă următoarele omonimii: (a) pers. 3 = 6 şi (b) pers. 1=6. Omonimiile se repartizează în felul următor: (a) pers. 3 = 6 - pentru verbele cu infinitivul în -a: (el, ei) adun-ă, (el, ei) angajeaz-ă etc; - pentru verbele cu infinitivul în -î şi sufix de prezent 101: (el, ei) doboar-ă etc; - pentru unele verbe cu infinitivul în -i şi sufix de prezent 101: (el, ei) difer-ă, (el, ei) descoper-ă etc. (b) pers. 1=6 - pentru unele verbe cu infinitivul în -i şi sufix de prezent 101: (eu, ei) fug-0, (eu, ei) vin-0 etc; 404 -pentru verbele cu infinitivul în -/ şi sufixul de prezent pozitiv: (eu, ei) povestesc-0, (eu, ei) nimeresc-0 etc; (eu, ei) tăgăduiesc-0 [tăgăduiesc] etc; -pentru verbele cu infinitivul în -â şi sufixul de prezent pozitiv: (eu, ei) hotărăsc-0; (eu,ei) urăsc-0 etc; - pentru verbele cu infinitivul în -ea;, (eu, ei) apar-0 ; (eu,ei) plac-0 etc; -pentru verbele cu infinitivul în -e: (eu, ei) încep-0, (eu, ei) pricep-0 etc; (eu, ei) ard-0, (eu, ei) merg-0. Desinenţa de persoana 1 este -0, care apare la marea majoritatea a verbelor: cănt-0, lucrez-0, fug-0, sui-0 etc. în condiţii fonetice speciale desinenţa de pers. 1 se poate realiza şi ca: -u [-u] (-u vocalic), pentru verbele cu radical terminat într-un grup consonantic, alcătuit dintr-o consoană lichidă precedată de o consoană surdă (afl-u [aflu], intr-u [intru] etc); -u [-u] (-u semivocalic), pentru câteva verbe monosilabice cu radicalul terminat în vocală (scriu [scriu], stau [stau] etc); -i [-T] (-/ semivocalic), pentru unele verbe cu radicalul terminat in -/' (speri-i [speriî], mângâ-i [mângâi] etc). Aşadar, în interpretarea propusă, realizarea tipică a desinenţei de pers. 1 este -0. Celelalte (-« [-u], -u [-ti] şi -i [-î]), pot fi considerate realizări fonetice determinate de particularităţi ale finalei radicalului (vezi Diversificare flexionară. Clasificarea verbelor după criteriul flexiunii, 1.2). Desinenţa de persoana 2 este -/ realizată ca: [-' ] (-/ asilabic), pentru cele mai multe verbe (cânţ-i [cânt1] etc; [-i] (-/' silabic), pentru verbe ca afl-i [afli], intr-i [intri] etc; [-î] (-i semivocalic), pentru verbe cu radical vocalic precum: scri-i [scriî], sta-i [staî] etc; speri-i [spertQ, mângâ-i [mângâî] etc; (a) Verbele care prezintă ca desinenţă de persoana 2 realizarea [-i] au la persoana 1 desinenţa -u [-u]: comp. pers. 1 [aflu], [intru] cu pers. 2 [afli], [intri]. (b) Verbele care prezintă ca desinenţă de persoana 2 realizarea [-î] sunt cele care au la persoana 1 desinenţa -u [-u]: comp. pers. 1 [stau], [scriu], cu pers. 2 [staî], [scriî]- (c) în cazul verbelor de tipul a tăia, unele gramatici propun o segmentare care detaşează desinenţa -0 şi pentru persoana 1 şi pentru persoana 2, de felul : (eu) tai-0, (tu) tai-0. (vezi Diversificare flexionară. Clasificarea verbelor după criteriul flexiunii.). Desinenţa de persoana 3 poate fi -ă sau -e. Prima, desinenţa -ă, este specifică pentru: - verbele cu infinitivul în -a: ar-ă [ară], lucreaz-ă [lucrează] etc; aceasta se realizează şi ca [-ie] mângâi-e [mângâie] etc. sau ca [-uă]: plo-uă [plouă]; - unele verbe cu infinitivul în -î, care au sufix de prezent cu realizare 101: coboar-ă, omoar-ă etc; 405 - câteva verbe în -i: ofer-ă, sufer-ă, zvârl-S etc. Cea de-a doua, desinenţa -e, apare la toate celelalte verbe (poat-e, ved-e, alerg-e, merg-e, povesteşt-e, hotărăşt-e) şi se poate realiza şi ca [-îe] scri-e [serile] etc. Desinenţa de persoana 4 este -m, pentru toate verbele: căntă-m, dublă-m, fiigi-m, povesti-m, coborâ-m, hotără-m, începe-m, apăre-m, etc. Desinenţa de persoana 5, de asemenea, comună tuturor verbelor, este -ti [ţ*]: cânta-ţi [cântat1], dubla-ti [dublat1], fugi-ti [fugit1], povesti-ti [povestit1], coborâ-ti [coborât1], hotărâ-ti [hotărât1], începe-ti [începeţ1], apăre-ti [apăreţ1] etc. Desinenţa de persoana 6 este omonimă cu desinenţa de persoana 1 sau 3. în ce priveşte componentul suprasegmental al formelor de prezent, se observă existenţa a două tipare cu accentul pe radical, de tipul RF: cântăm, acoperim etc, respectiv, trecem, şi a unui tipar cu accentul pe flectiv, de tipul RF: lucrăm, citim, hotărâm etc. Aşadar, paradigma de prezent a verbelor regulate se înfăţişează după cum urmează: 1. cânt 2. cânţi [cânt1] 3. cântă 4. cântăm 5. cântaţi [cântat1] 6. cântă 1. lucrez 2. lucrezi [lucrez1] 3. lucrează 4. lucrăm 5. lucraţi [lucrat1] 6. lucrează 1. cobor 2. cobori [cobor1] 3. coboară 4. coborâm 5. coborăţi [coborât1] 6. coboară 1. hotărăsc 2. hotărăşti [hotărăşt1] 3. hotărăşte 4. hotărâm 5. hotărâţi [hotărât1] 6. hotărăsc 1. adorm 2. adormi [adorm1] 3. adoarme 4. adormim 5. adormiţi [adormit1] 6. adorm 1. citesc 2. citeşti [citeşt1] 3. citeşte 4. citim 5. citiţi [citit1] 6. citesc 1. par 1. aştern ' 1. merg 1. rup 2. pari [par1] 2. aşterni [aştern1] 2. mergi [merg1] 2. rupi [rup1] 3. pare 3. aşterne 3. merge [merge] 3. rupe 406 4. părem 4. aşternem 4. mergem [mergem] 4. rupem 5. păreţi [păreţ1] 5. aşterneţi [aşterneţ1] 5. mergeţi [mergef/] 5. ruperi [rupeţ1] 6. par 6. aştern 6. merg 6. rup 2.2. Conţinutul formelor de prezent indicativ Prezentul indicativ prototipic conţine o trăsătură temporală [Coincidenţă / Simultaneitate cu to], prin care realizează ancorarea în situaţia de comunicare. Prezentul prototipic are trăsătura aspectuală [-Perfectiv], exprimând un proces continuu, desfăşurat într-un interval nedelimitat. Trăsătura modală este [+Real], prin forma de prezent indicativ procesul comunicat fiind redat ca existent, în curs de realizare. 2.2.1. Trăsătura temporală definitorie a prezentului indică faptul că această formă verbală este în mod obişnuit asociată cu semnificaţia „proces desfăşurat concomitent cu actul enunţării". 2.2.1.1. Ceea ce este tipic pentru prezentul indicativului este faptul că forma verbală poate fi utilizată în enunţuri care exprimă procese desfăşurate pe axa temporală privită „global", ca un continuum (Apa fierbe la 100"C.) sau procese plasate în orice secvenţă a axei temporale: în sfera prezentului (In lumina caldă a acestei dimineţi toate păsările ciripesc), în cea a trecutului (Ieri ies din bloc, şi ce să vezi? Mă întâlnesc cu Andrei la uşă.) sau în cea a viitorului (Mâine plec la Sitiaia.). După cum se poate observa, situarea procesului într-o anumită zonă a axei temporale este, de obicei, identificată prin prezenţa unor expresii de fixare temporală. Din acest motiv se poate afirma că forma de prezent indicativ - liberă de context - are o valoare omnitemporală. în funcţie de interpretarea temporală a enunţului, se poate vorbi de diferite „valori" (semnificaţii contextuale) ale acestei forme verbale. 2.2.1.2. Prezentul cu timpul de referinţă definitoriu („prezent") este reprezentat (conceput) atât ca punct pe axa temporală, cât şi ca interval ce cuprinde momentul enunţării: „acum" înseamnă „în acest moment în care vorbim", un punct fără dimensiuni, plasat pe axa temporală (în acest moment (acum) plouă.), dar şi „în această perioadă", un interval de timp, o succesiune de puncte cu o anumită dimensiune (extindere), un continuum care poate acoperi şi momentul enunţării (In această perioadă plouă mult.). (a) Când forma de prezent a indicativului specifică un proces redat ca şi cum ar avea loc şi s-ar sfârşi în momentul „acum", proces ipostaziat ca un întreg simultan cu momentul enunţării, se vorbeşte de prezentul de actualitate (Jnstantaneu"). Prezentul de actualitate este considerat timpul specific comentariului, deoarece se utilizează în situaţii comunicaţionale circumscrise actului enunţării, precum: 407 - în reportaje transmise în direct (la radio, la televiziune), unde prezentarea situaţiei comunicate este efectuată de un martor ocular, iar textul „recuperează" sau însoţeşte imaginea. în acest tip de contexte se foloseşte de obicei pers. 3 sau 6: Mingea ajunge în mijlocul terenului, de unde este preluată de echipa adversă. Popescu şi Ionescu îl flanchează pe Gică, dar Vasilescu loveşte puternic şi... goool!; - în demonstraţii, când audienţa poate observa ceea ce se întâmplă, dar cel care înfăţişează teoria, experimentul etc. trebuie să se asigure că este bine înţeles; -în enunţuri performative pentru care utilizarea prezentului cu forma de persoana 1 sau 4 este definitorie: Vă declar soţ şi soţie, (enunţ al ofiţerului Stării Civile); Declar desfacerea căsătoriei, (enunţ al judecătorului); Numesc această navă „ Victoria"; Declar închisă şedinţa.; Iţi poruncesc să aduci merele de aur. Valoarea de prezent de actualitate este confirmată de asocierea formei verbale cu expresii referenţiale intrinsec deictice {acum, în clipa asta / în momentul acesta): Privesc în jurul meu. Abia acum îmi înţeleg emoţiile. (As, 2003). Mai ales în enunţuri contrastive, pentru ancorarea în zona prezentului şi actualizarea semnificaţiei discutate se foloseşte expresia deictică referenţială în prezent: A lucrat la Biblioteca Academiei. In prezent este pensionar. în limbajul artistic folosirea formei de prezent indicativ este legată în mare parte de factori pragmatico-stilistici. în textele literare narative prezentul este stabilit convenţional. Forma de prezent poate reda fie momentul / intervalul redactării (vezi infra, a), fie pe cel al acţiunii faptelor relatate (vezi infra, b): (a) Dumnezeule, dar ce se întâmplă? Sunt iar la masa de scris. Mi-e imposibil să-mi stăpânesc panica, bătăile inimii... Pe braţe am pielea înfiorată. (M. Cărtărescu, Travesti); (b) Leiba Zibal, hangiul de la Podeni, stă pe gânduri la o masă [...], aşteptând diligenta, care trebuia să fi sosit demult: e o întârziere de aproape un ceas. (I. L. Caragiale, O făclie de Paşte). în anumite tipuri de texte beletristice folosirea formei de prezent este sistematică, aşa cum se întâmplă cu indicaţiile de regie în textele care aparţin genului dramatic; în acest caz, funcţia formei verbale este similară cu aceea a prezentului instantaneu: DAN: E o glumă, nu-i aşa ? Irina...Matei... (îipriveşte şi înţelege că cei doi sunt ca sub o vrajă, că ceea ce se întâmplă e inexorabil. Pleacă capul, umerii i se lasă, schiţează gestul de a mai spune ceva, apoi, cu mişcări sfârşite, îşi culege cascheta şi pleacă încet, în timp ce sirenele continuă să sune. (H. Lovinescu, Citadela sfărâmată). (b) Verbul cu formă de prezent se asociază şi cu expresii de tip adverbial care specifică un interval de timp ce cuprinde momentul enunţării, dar al cărui punct de origine se situează în trecut, ca în textul: Eu funcţionez ca himeră de foarte mic, de la naştere, aş zice. („22", 2003). De asemenea, intervalul care cuprinde momentul enunţării poate fi „deschis" către viitor sau poate avea limita în viitor: De acum (înainte) lucrez numai seara.; Rămân în Bucureşti până vineri (până săptămâna viitoare). 408 Vorbim în acest caz de prezentul extins. Pentru specificarea semnificaţiei prezentului extins forma verbală este însoţită de expresii deictice relaţionale, precum: [de] mult timp, de (ceva) timp, de acum înainte, până la anul (vezi textele precedente). (c) Enunţurile în care verbul are forma de prezent pot specifica desfăşurarea procesului într-un interval foarte lung de timp, care include şi trecutul şi viitorul. Forma verbală cu trăsătura semantică pe care o discutăm, numită în mod tradiţional prezent permanent (generic, etern), este ocurentă în aserţiuni universale cu valabilitate factuală şi epistemică şi în momentul enunţării (vezi II, Deixis). Enunţurile de acest fel conţin forme verbale cu valoare „generică" sau forme verbale asociate unei construcţii cu caracter generic, precum: Omul este muritor.; Toţi oamenii sunt muritori.; Pământul se învârteşte în jurul soarelui.; Cine dăruieşte repede dă de două ori. (vezi Categoria aspectului, Numărul şi persoana). Enunţurile „generice" nu se referă la o acţiune, la un eveniment sau la o stare particular(ă). Deşi formele verbale nu trimit la un moment unic sau la un interval definit pe axa temporală, valoarea formei de prezent fiind „intemporală", („pancronică"), caracterul deictic se păstrează (de exemplu, „Omul este muritor -acum şi totdeauna"). Din acest motiv, enunţurile de acest fel sunt numite şi „enunţuri omniprezente". Forma verbală cu valoare de prezent permanent se foloseşte în toate stilurile funcţionale, cu preponderenţă în limbajul ştiinţific şi în cel juridic-administrativ: -în formularea legilor şi a teoremelor din domeniile ştiinţei, considerate afirmaţii cu un caracter obiectiv de maximă generalitate: într-un triunghi dreptunghic, pătratul lungimii ipotenuzei este egal cu suma pătratelor lungimilor catetelor. (Teorema lui Pitagora); - în formularea actelor ce conţin legi şi hotărâri cu un caracter juridic sau administrativ, unde sunt utilizate, de regulă, formele de persoana 3 şi 6, reflexivul impersonal şi construcţiile pasive: Parlamentul României adoptă prezenta lege. [...) Art. 1 (1) Prezentul cod reglementează totalitatea raporturilor individuale şi colective de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă.[...]. Art. 3(1) Libertatea muncii este garantată prin Constituţie. Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. (CODUL MUNCII din 24ianuarie 2003 - LEGEA nr. 53 din 24 ianuarie 2003); -în definiţii, considerate adevăruri incontestabile: Triunghiul care are un unghi drept se numeşte triunghi dreptunghic.; -în proverbe, deoarece se consideră că acestea exprimă adevăruri general valabile pentru întreaga colectivitate umană din toate epocile istorice: înţeleptul adună şi prostul risipeşte.; -în afirmaţii cărora li se atribuie caracter universal de către comunitatea lingvistică: [Se ştie că] Perioada de acomodare cu un nou loc de muncă este dificilă.; - în reafirmări ale aserţiunilor cuiva, considerate ca procese ce persistă în timp: X susţine această teorie şi în lucrarea precedentă.; 409 -în expresiile prin care se redă situarea geografică, când se constată persistenţa în timp: Oraşul Bucureşti este situat în Câmpia Bărăganului, vs Troia era situată în Asia Minor, în actuala regiune Canakkle.; - în enunţările exerciţiilor şi ale problemelor; - în rezumate: Părintele Trandafir, picat într-un sat de leneşi săraci, încearcă să-i îndrepte prin predici. Norodul îl ascultă şi-şi vede de treabă. Apoi trece la invectivă şi lumea îl ocoleşte. Popa Tanda îşi vede atunci şi el de treburile lui, devine el gospodarul de frunte al satului [....]. (G. Călinescu, Istoria). Forma de indicativ prezent are aceeaşi valoare în rezumatele de capitole. In acest caz, prezentul are funcţie pragmatică: dirijează lectura şi, în acelaşi timp, focalizează atenţia asupra unui personaj sau a unei anumite secvenţe narative. Enunţuri de tipul celor ce urmează funcţionează ca discursuri metanarative: I. Este vorba de părinţii noştri de demult, iar stăruinţa bătrânului nuig de odinioară e departe de a fio iluzie. [...] III. Kesarion ascultă sfaturile şi descântecele bătrânului Decheneu. IV. Lui Kesarion Breb îi apare prea sfinţitul episcop Platan de la Sakkoudion. (M. Sadoveanu, Creanga de aur). Cu valoarea de prezent permanent forma verbală poate fi însoţită de adverbe ca totdeauna, mereu, niciodată. (d) Prezentul este ocurent şi în enunţuri care exprimă o configuraţie de stări, evenimente sau acţiuni (o situaţie) care se repetă cu o anumită periodicitate pe durata unui interval de timp ce include şi momentul enunţării, cu alte cuvinte în enunţuri frecventaţive: In această vacanţă joacă tenis (timp de / câte) două ore zilnic, Ori de câte ori mă duc la institut, merg pe jos. (vezi Categoria aspectului), în această situaţie verbul actualizează semnificaţia de prezent iterativ. De obicei apare însoţit de adverbe de repetiţie sau de frecvenţă: Niciodată nu mi-aş fi putut imagina cum, noapte de noapte, deasupra noastră se petrec atari minunăţii. (Rlit, 2003). în anumite contexte expresiile adverbiale pot lipsi: Mă trezesc în jur de ora 9:00, după care, de trei ori pe săptămână, mă duc la gimnastică. In rest, până la ora prânzului stau cu Alexia. In jurul orei unu, vin la sediu pentru o şedinţă de sumar, după care mă întorc acasă. (As, 2003). 2.2.1.3. Forma de prezent poate fi utilizată şi cu referire la zona semantică a trecutului. Se vorbeşte în acest caz de prezentul retrospectiv. în aspectul colocvial al limbii române forma de prezent cu timpul de referinţă „trecut" este adeseori utilizată. Textul de mai jos reprezintă o reproducere a unei replici dintr-un interviu: Tatăl meu mi-a lăsat un timp să rumeg treaba asta şi într-o zi, după dejun îmi spune: „Măi fată, sora ta face pian - am constatat că are talent, o lăsăm să lucreze -, dar tu trebuie să faci istoria ". (Rlit, 2003). Prezentul retrospectiv are o frecvenţă ridicată şi în aspectul scris al limbii române actuale, apărând în situaţii comunicaţionale diverse: -în trimiterile (referinţele) de la o parte la alta a unei lucrări sau de la o lucrare la alta: Această problemă este discutată pe larg în capitolul al doilea al 410 când doi ţigani somnoroşi, unul cu lăuta şi altul cu cobza, târâie într-un colţ olteneşte. Mi-e foame şi frig - m-a răzbit umezeala. (I.L. Caragiale, La hanul lui Mânjoală). într-un cadru narativ de acelaşi tip (cu realizarea relatării prin forme de trecut) se foloseşte adesea forma de prezent pentru redarea viselor sau a viziunilor personajelor sau ale naratorului. Cu această funcţie, forma verbală este denumită prezent imaginativ (oniric): Am văzut de fapt nu imagini, ci o emoţie mare, sau o mare lumină, aşa cum oricâte chipuri himerice vezi în focul de vreascuri, priveşti de fapt numai flacăra. [...] Iar într-un colţ mai e cineva, aproape estompat de focul palid al oglinzii de la toaletă. Numai când se mişcă devine vizibil, şi atunci doar prin luciri şi accente [...] Băiatul străin se ridică, vine spre mine, mă ia după umăr şi-mi şopteşte ceva la ureche. (M. Cărtărescu, Travesti). 2.2.1.4. Forma de prezent se poate folosi şi în enunţuri care se referă la procese ale căror intervale de timp sunt situate după actul enunţării, în zona „viitorului": Mai avem de aşteptat. Trenul pleacă abia la ora 7.30. Vorbim în această situaţie de prezentul prospectiv. De obicei, semnificaţia temporală este exprimată prin combinarea formei verbale cu expresii deictice (mâine, deseară, la noapte, la vară etc.) specializate pentru timpul de referinţă „viitor" (Mâine este ziua mamei., Sosim la Istambul deseară., împlineşte 17 ani la vară.) sau cu deictice relaţionale, de tipul în...ani, peste...zile, după...ore etc. (Avionul decolează în treizeci de minute (în jumătate de oră).; Vine peste / după două ore.). Asemenea enunţuri sunt folosite numai în contexte în care procesul anticipat este considerat un fapt sigur: planurile şi aranjamentele sunt definite. Procesului anticipat i se acordă acelaşi grad de certitudine, ca şi acţiunilor, evenimentelor sau stărilor exprimate prin forme de perfect (simplu sau compus). Tonul enunţului sugerează decizia irevocabilă de a urma programul stabilit: Deci, să recapitulăm: plec la mare, caut gazdă şi te aştept. Această utilizare a prezentului apare şi în secvenţe narative sau în contexte în care momentul de timp în viitor este asumat, aşa cum sunt construcţiile de tipul: Imediat ce vine, îl întreb, vs Imediat ce va veni, îl voi întreba.; // sun când / după ce / îndată ce ajung la Ploieşti, vs 11 voi suna când / după ce / îndată ce voi ajunge la Ploieşti. Aşadar, semnificaţia contextuală „prezent prospectiv" provine din corelarea cu un alt timp de referinţă decât cel tipic pentru prezentul indicativ (se referă la procese desfăşurate în zona „viitorului", nu în zona „prezentului"), iar selectarea formei de prezent imprimă semnificaţia modală „real, cert" specifică prezentului şi nu trăsătura „real, eventual", tipică formelor de viitor. Utilizarea prezentului prospectiv este extrem de frecventă în limba română actuală. Forma de prezent înlocuieşte forma de viitor (în toamnă, fiica mea, care de trei ani este învăţătoare tot aici, la aceeaşi şcoală cu mine, se căsătoreşte., As, 2003) sau apare în context cu forma de viitor (Ricardo, amicul de la Los Angeles, şi-a întrerupt doctoratul şi pleacă pentru câteva luni în Zimbabwe. In drum se va opri însă două săptămâni acasă la el, la Napoli. [...] Acum stă la o prietenă care a plecat în Brazilia, dar se întoarce peste o lună., „Dilema", 2003). 412 Deşi timpul relatării este perfectul, în literatura ştiinţifico-fantastică pot apărea contexte precum: în anul 2200 situaţia era încă stabilă, dar în anul 2210 Imperiul Galactic atacă ultimul bastion al Fundaţiei. Dată fiind convenţia - definitorie pentru literatura de acest tip - prin care axa de orientare impusă de actul enunţării este păstrată, dar zona prezentului este deplasată faţă de coordonatele temporale în care se situează cititorul, se poate afirma că, şi în acest context, forma verbală are semnificaţia de „prezent prospectiv". 2.2.2. Trăsătura aspectuală [-Perfectiv], definitorie pentru prezentul indicativ prototipic, permite folosirea acestei forme verbale în realizarea descrierilor. Prin urmare, aşa-numitul prezent descriptiv este o actualizare a unei trăsături semantice intrinsece: în principal, orice aparat fotografic este alcătuit dintr~o cameră obscură, compusă din două părţi: partea anterioară, în care este fixat sistemul optic (obiectivul şi unele dispozitive de punere la punct) şi partea posterioară, în care se introduce materialul fotosensibil [...]. (Al. Dicu, Manualul fotografului amator). în textele beletristice prezentul descriptiv este utilizat cu precădere pentru prezentarea cadrului spaţial, a personajelor sau a obiectelor din universul ficţional. Descrierile literare realizate cu ajutorul formei de prezent sunt tipice pentru limbajul poeziei (vezi infra a), apar însă, deopotrivă, în textele epice (vezi infra, b): (a) Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de maur, / Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc şi aur; / Pe-ale lui maluri gălbii, şese, sulful creşte în adânc, / Flori, juvaieruri în aer, sclipesc tainice în soare, / Undele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare, / Alte-roşii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng. (M. Eminescu, Egipetul); (b) Acolo nu se văd munţi cu coame albastre înălţându-se cu creştetele în cer, aproape [...] nici cucul nu cântă de noroc când vin rostogolindu-se înspumate pe treptele costişelor, când luncile se umplu de flori şi de oaspeţi cântăreţi. Acolo se aude, iarna, suflarea crivăţului viforos într-un pustiu fără sfârşit, pe o nemărginire de zăpadă, sub care zac, triste şi rare, sate zvârlite în întindere. (M. Sadoveanu, Păcat boieresc). în funcţie de context sau de semnificaţia lexicală a anumitor verbe, trăsătura aspectuală se modifică. Aşa se întâmplă, de pildă, când sunt redate proprietăţi cu ajutorul verbelor a fi şi a avea. în enunţurile Nilul este o apă curgătoare., Vârful Moldoneanu, din Masivul Făgăraş, are o înălţime de 2543 de metri, verbele prezintă trăsătura prototipică [-Perfectiv], redând procese continue (caracteristici care au o anumită permanenţă în timp). în schimb, în enunţurile următoare, verbele nu mai au caracteristica aspectuală tipică, deoarece exprimă procese modificabile: Marea Neagră este invadată de alge. [până acum nu a fost / de acum încolo nu va mai fi aşa]., Ana are părul blond, [s-a vopsit, săptămâna trecută era brunetă.]. 413 „Modificarea" trăsăturii aspectuale la modul înfăţişat mai sus apropie prezentul indicativ de imperfect, la care însă trecerea de la [-Perfectiv] la [+Perfectiv] este mai evidentă (vezi infra, 5). 2.2.3. Trăsătura modală tipică pentru forma de prezent indicativ -[+Real] - poate fi modificată, constituind o modalitate de reliefare a unei semnificaţii contextuale.. (a) în enunţuri imperative sau exclamative forma de prezent la persoanele 2 şi 5 prezintă nuanţa modală specifică imperativului: Cum se poate să vorbiţi aşa? Vă cereţi imediat scuze .'; Ai temperatură mare! Mâine nu te dai jos din pat!. în astfel de enunţuri, prin formele de prezent se exprimă procese a căror realizare intră sub incidenţa necesităţii: „este obligatoriu să vă cereţi scuze" şi, respectiv, „este interzis să te dai jos din pat" (vezi Modurile personale, 5). (b) în construcţii de tipul „dacă...atunci" poate fi folosită forma de prezent în locul formei de condiţional. în structuri ca Vin, dacă mă chemi, (vs Aş veni, dacă m-ai chema.) sau Vin, chiar dacă nu mă chemi, (vs Aş veni, chiar dacă nu m-ai chetna.) prezentul (vin) redă un proces posibil, dorit, intenţionat, realizabil numai dacă anumite condiţii sunt îndeplinite (vezi Modurile personale, 3). 2.3. Relaţia cu alte timpuri ale indicativului 2.3.1. în cadrul situaţiei temporale comunicate, prezentul prototipic constituie principalul punct de reper. Un verb la forma de prezent cu trăsătura temporală prototipică [Simultaneitate faţă de to] redă un proces care se plasează înaintea unui alt proces exprimat prin viitor (Nu ştiu ce va fi mai departe. Nu cunosc locul unde va fi concursul, As, 2003) şi un proces desfăşurat după un altul specificat prin perfect (Sunt foarte curios să aflu de ce s-au exilat în regiunea aceasta, pe care toată lumea s-a grăbit să o părăsească., As, 2003). O succesiune de forme verbale la prezent redă o serie de procese, desfăşurate într-un interval de timp ce cuprinde momentul enunţării şi care acoperă astfel zona prezentului. Procesele pot fi prezentate în ordinea în care se desfăşoară: Ziua trece greu. După-amiaza vine Cristina şi îi mai dictez din memoriile la care scriu în continuare, sau unele articole. Aşa cum ţi-am mai spus, seara soţia mea îmi citeşte diferite cărţi. (Rlit, 2003). De asemenea, enunţurile complexe pot exprima procese coincidente cu actul enunţării, fără ca ordinea cronologică să poată fi stabilită: E dimineaţă şi meşterul este în atelierul său. Modelează, reflectează, primeşte prieteni. Povesteşte, îşi aduce aminte ce-a fost o viaţă de om, 95 de ani, din care 75 închinaţi [...] jocului cu iluziile. (Rlit, 2003). 2.3.2. Prezentul retrospectiv este folosit în locul perfectului compus sau al perfectului simplu, creând efecte de sens exploatate mai ales în textele literare (vezi supra, 2.2.1.3). Prezentul prospectiv alternează sau concurează cu viitorul propriu-zis, mai ales în cazul în care vorbitorul consideră că realizarea (efectuarea) proceselor comunicate are un grad mai mare de certitudine decât cel implicat de formele de viitor (vezi supra, 2.2.1.4). 414 3. PERFECTUL COMPUS 3.1. Inventar de forme şi structură morfematică Perfectul compus este o formă verbală analitică. Structura perfectului compus este alcătuită dintr-un afix mobil (liber) variabil în raport cu persoana (am, ai [aî], a, am, aţi [aţ1], au [au]) şi o secvenţă omonimă cu participiul şi invariabilă în raport cu persoana şi numărul (jucat, lucrat, apărut, rupt, citit, hotărât, mers). Aşadar perfectul compus prezintă următoarele forme: 1. am jucat 1. am lucrat 1. am apărut 1. am rupt 2. ai [aî] jucat 2. ai [aî] lucrat 2. ai [aî] apărut 2. ai [aî] rupt 3. a jucat 3. a lucrat 3. a apărut 3. a rapr 4. am jucat 4. am lucrat 4. am apărut 4. am rwpf 5. aţi [aţ'] jucat 5. aţi [aţ1] lucrat 5. aţi [aţ1] apărut 5. a/i [aţ1] rupt 6. au [au] jucat 6. au [au] lucrat 6. au [au] apărut 6. a« [au] rupt 1. am citit 1. am hotărât 1. am mers 2. ai [aî] citit 2. ai [aî] hotărât 2. ai [aî] mera 3. a citit 3. a hotărât 3. a mers 4. am citit 4. am hotărât 4. am mers 5. aţi [aţ'] citit 5. aţi [aţ1] hotărât 5. a/i [aţ1] mers 6. au [au] citit 6. au [au] hotărât 6. au [au] mers Adverbul de negaţie se plasează înaintea afixului mobil: nu am povestit. Cliticele pronominale se aşază pe a doua poziţie (după adverbul de negaţie): (nu) m-am rugat, (nu) s-au speriat, (nu) i-am spus, (nu) l-a deranjat; pronumele personal aton de persoana 3, feminin, acuzativ, se plasează după cel de-al doilea component al formei verbale: au supărat-o, am deranjat-o. Cele două componente se pot disocia prin intercalarea (semi)adverbelor mai, cam, tot. Punctul de jonctură este după afixul mobil: am tot glumit, ai mai spus, au cam râs. Mai puţin frecventă în limba română actuală este disocierea componentelor perfectului compus prin postpunerea afixului mobil. în acest caz, între cele două componente se poate intercala un clitic pronominal (pronume personal sau reflexiv, forma atonă). Intercalarea cliticului impune amplificarea radicalului printr-un u final: văzutu-l-ai, dusu-s-a, plănsu-mi-s-a. (a) în graiurile din nordul României afixul mobil pentru persoana 3 şi 6 este o, pe când în altele (cele din Banat, o parte din Crişana şi Maramureş) singularul are afixul o iar pluralul or. Toţi ăia mari o rămas în urmă şi băieţaşu' meu o întors capu' şi i-o văzut cât îs de-n urmă ş-atunce o-nceput să fugă, parcă dinadins ca să-l poată ajunge ceUalţi. (As, 2004). (b) In unele graiuri din sudul Munteniei al doilea component al structurii perfectului compus primeşte la plural desinenţa -(ă)ră: (noi) am venitără. 415 Aceste diferenţe formale - atât cea care priveşte afixul mobil, cât şi cealaltă, legată de al doilea component al perfectului compus - nu sunt acceptate în varianta literară a limbii române (vezi şi Numărul şi persoana). 3.2. Conţinutul formelor de perfect compus în ce priveşte semnificaţia, perfectul compus asociază o trăsătura temporală -[Anterioritate faţă de to] - comună tuturor formelor cu timpul de referinţă „trecut", cu o trăsătură aspectuală [+Perfectiv] şi cu o trăsătură modală [+Real], specifică modului indicativ. Trăsătura [Anterioritate faţă de (to)] funcţionează pe axa de orientare temporală opunând perfectul compus prezentului şi viitorului. Caracteristica aspectuală acţionează în cadrul zonei trecutului, opunând perfectul şi mai-mult-ca-perfectul [+Perfectiv], imperfectului [-Perfectiv]. 3.2.1. Perfectul compus redă un proces care se desfăşoară într-un interval situat înaintea actului enunţării. Conform trăsăturii temporale definitorii, perfectul compus este un timp absolut (strict deictic): punctul de reper al procesului exprimat prin această formă verbală este momentul enunţării (t0). 3.2.1.1. Trăsătura temporală de bază permite utilizarea formei verbale numai în enunţuri care exprimă procese desfăşurate în zona semantică „trecut". Putem spune Ieri am vorbit cu tine., dar nu putem spune Mâine am vorbit cu tine. şi nici Acum (când discutăm) am vorbit cu tine. Asocierea cu adverbul acum este posibilă, dar enunţurile nu plasează procesul în zona prezentului. Acum a ieşit, exprimă un proces situat în zona trecutului în imediata apropiere a momentului enunţării. în Acum te-ai căsătorit şi ai alte responsabilităţi, adverbul nu are rolul de a situa temporal, ci funcţionează ca un conector transfrastic: Până acum am mai fost, cum a fost, dar acum (în această nouă situaţie) te-ai căsătorit şi ai alte responsabdităţi. (vezi infra, 3.2.1.2). 3.2.1.2. Situate în context, formele de perfect compus pot asigura referinţa unui enunţ fără altă indicaţie temporală. Altfel spus, localizarea în zona trecutului se poate realiza doar prin utilizarea formei verbale. în astfel de situaţii punctul de perspectivă (de reper) este momentul enunţării, iar distanţa faţă de acesta este nedeterminată: A fumat şi ea [...], iar acum fumul de ţigară îi face, crede, mai mult rău decât bine. („Dilema", 2003). Ocurenţa expresiilor care redau circumstanţe temporale plasează mai mult sau mai puţin precis procesul pe axa temporală. Expresiile care exprimă data (în 1986. la 25 iulie 1986 etc), de pildă, precizează cronologia, referinţa temporală. Ele fixează clar punctul de perspectivă retrospectiv: Ion Creangă s-a născut la 10 iunie 1839 în satul Humuleşti, judeţul Neamţ şi a murit la 31 decembrie 1989 în oraşul Iaşi. Expresii temporale referenţiale intrinsec deictice asociate cu formele de perfect (ieri, alaltăieri; astă toamnă /primăvară etc; de dimineaţă, aseară, azi-dimineaţă, azi-noapte; în copilărie, în tinereţe, la bătrâneţe etc.) precizează situarea pe axa temporală prin raportare directă la to: Astă iarnă a avut mult de lucru. 416 Expresiile deictice relaţionale (noaptea / seara / săptămâna / luna / primăvara / vara / toamna / iarna trecută, anul / secolul / mileniul trecut, acum un an, / o săptămână, acum câţiva ani etc.) indică un interval de timp care precedă actul de comunicare, dar nu pot stabili prin ele însele referinţa temporală, aceasta depinzând de momentul enunţării: El este maramureşean, iar ea s-a născut şi a trăit până acum câţiva ani în Bucureşti. (As, 2003); Acum o săptămână au rezervat locuri la Marriot, la meciul cu Danemarca. („Dilema", 2003). însoţesc forma de perfect compus şi unele deictice relaţionale (cu câtva timp înainte, în acel an, un an mai târziu etc), care funcţionează şi ca expresii anaforice depinzând ori de o expresie calendaristică, ori de expresii deictice referitoare la contextul situaţional sau enunţiativ: Pe preot l-au găsit a doua zi într-un târziu legat butuc, cu muşchii curmaţi de strânsura frânghiilor, cu căluşu-n gură, de-abia mai putând geme. (I. L. Caragiale, In vreme de război); Suntem vreo zece în cei zece metri pătraţi - cu câteva zile înainte însă, la aniversarea de 30 de ani a lui Steph, au fost vreo treizeci. („Dilema", 2003). în anumite contexte situarea în timp a procesului se realizează şi prin expresii folosite, deopotrivă, pentru exprimarea secvenţelor temporale plasate în orice punct al axei enunţării: în momentul enunţării („acum") sau înainte sau după acest moment (= „atunci", în trecut sau în viitor): Suntem trei, şi am pornit în dimineaţa asta plină de lumină şi de strălucire pe urma poveştilor de demult. (As, 2003). Cele mai frecvente expresii de acest fel sunt: azi (astăzi), în dimineaţa aceasta (asta), în după-amiaza aceasta (asta), în seara aceasta (asta), în noaptea aceasta (asta), în săptămâna aceasta (asta), în luna aceasta (asta), în anotimpul acesta (ăsta), în primăvara aceasta (asta), în vara aceasta (asta), în toamna aceasta (asta), în iarna aceasta (asta), în anul acesta (ăsta), în secolul acesta (ăsta), în perioada aceasta (asta). în enunţuri în care intervalul temporal poate fi recuperat prin contextul discursiv / textual, stabilirea situării pe axa temporală este posibilă doar prin forma verbală, deoarece expresiile de fixare temporală sunt implicate de contextul anterior: [- Anul trecut fratele meu a fost în Grecia - spuse ea.] - Şi eu mi-am petrecut vacanţa tot acolo - am replicat. Ieri am văzut-o pe Ana. A participat la vernisajul expoziţiei lui Radu. Verbul cu formă de perfect compus poate fi însoţit de anumite adverbe precum cândva, odată, odată ca niciodată, pe vremuri etc. adverbe care au rolul de a confirma timpul de referinţă („trecut") şi de a adăuga semnificaţia de trecut îndepărtat (de pildă, A fost odată ca niciodată un împărat şi o împărăteasă.). Adverbele menţionate sunt implicate şi în enunţuri contrastive, în care se face o paralelă între două situaţii comunicate. în enunţul Oraşul nu mai este / era aşa cum a fost. primul verb (predicatul regentei), cu formă de prezent (nu este) sau de 417 imperfect (nu era), este însoţit de adverbul mai care intră în corelaţie - implicită -cu un adverb de tipul cândva, odinioară, odată asociat verbului la perfect compus. însoţit de adverbe temporale, precum de curând, recent, de-abia, tocmai etc, verbul cu formă de perfect compus exprimă un proces plasat pe axa retrospectivă în apropierea actului enunţării. în acest caz vorbim de perfectul recent: Prinţul a ajuns acum la vârsta de 23 de ani şi a părăsit de curând [...] reşedinţa regală (As, 2003). în astfel de enunţuri semnificaţia prezentului este de „proximitate faţă de momentul enunţării". Perfectul compus are aceeaşi valoare şi în Acum a plecat., Acum am vorbit despre asta., unde existenţa unui anumit contur intonaţional, cu „vârful" (accentul) pe adverbul de timp, permite interpretarea „Acum câteva minute, (într-un trecut foarte apropiat) a plecat." şi, respectiv, „Acum câteva momente am vorbit despre asta." (vezi II, Organizarea prozodică a enunţului). în enunţuri complexe, forma de perfect poate exprima însă şi apropiere faţă de un alt punct de perspectivă situat în zona trecutului, actualizând semnificaţia de perfect de proximitate: De-abia a terminat declaraţia de presă, că a şi fost supus unei avalanşe de întrebări.; Am telefonat imediat ce (îndată ce) am ieşit din şedinţă. în context cu adverbe repetitive sau frecventative, perfectul compus are valoare iterativă. Deşi nu se referă la un moment sau la un interval de timp anumit, verbul la perfect compus conservă totuşi uzul deictic: forma verbală impune raportarea la momentul enunţării, mai precis, obligă la reiaţionarea strictă a procesului cu momentul enunţării. Anterioritatea procesului comunicat este redată şi prin coocurenţa adverbelor de ancorare în trecut: In vacanţa trecută a lucrat (câte) două ore zilnic. 3.2.2. Caracteristica aspectuală [+Perfectiv] a perfectului compus, capacitatea sa de a exprima procese încheiate, permite folosirea acestei forme verbale în contexte precum Gata, am coborât!, unde perfectul compus poate fi substituit cu prezentul „Cobor acum!" sau cu viitorul „Voi coborî imediat!". în situaţii de acest fel, perfectul compus este utilizat nu pentru a reda fixarea pe axa temporală, ci pentru a exprima semnificaţia de „proces (prezentat ca) încheiat". Aşadar trăsătura temporală se anulează, în favoarea celei aspectuale: Dom'le eu credeam că am venit aici între oameni civilizaţi, între intelectuali; dar dacă începeţi cu prostii din astea, am plecat. („Dilema", 2003). 3.2.3. Semnificaţii contextuale apar şi prin modificarea trăsăturii modale. Caracteristica definitorie [+Real] este, în general, constantă, în enunţuri asertive perfectul compus exprimând un proces prezentat ca existent, efectuat, sigur. Folosit însă în propoziţii interogative, perfectul compus al anumitor verbe are valoarea unui imperativ: Ai tăcut? („Taci!"); Ai plecat? (= „Pleacă odată!") 33. Relaţia cu alte timpuri ale indicativului 33.1. Perfectul compus funcţionează ca al doilea punct de reper pentru imperfect sau pentru mai-mult-ca-perfect. Cu alte cuvinte, perfectul compus poate fi antecedentul timpurilor anaforice: 418 Când am venit eu la editură, în 1971, aşa-zisa zonă clasică realistă a literaturii europene era bine reprezentată. (Rlit, 2003); Nici nu ştiusem că-s însărcinată când m-au arestat. (Rlit, 2003); într-o bună zi a anului 1993, după ce trecuse dealul mare al celor 90 de ani de viaţă, I. I. s-a urcat în tren şi a sosit cu Doamna Domniei sale la Iaşi. (Rlit, 2003). 33.2. Prin forma de perfect compus se redă un proces plasat într-un interval temporal anterior oricărui proces desfăşurat după momentul enunţării, în zona viitorului (Nu a crezut că se va întâmpla / avea să se întâmple o asemenea nenorocire.) şi ulterior altui proces din zona trecutului (5-a aflat ieri că Victor a plecat / plecase cu o săptămână înainte.). Textul Am petrecut cum nu se mai petrecuse şi nu se va mai petrece. (M. Caragiale, Craii) este ilustrativ din acest punct de vedere. Primul verb (cu forma de perfect compus am petrecut) redă un proces (pi) plasat în zona trecutului, deci anterior lui to- Acest proces se desfăşoară după P2 (nu se petrecuse) şi înaintea lui P3 (se va petrece). Perfectul compus poate codifica şi un proces care se desfăşoară concomitent cu alt proces. De regulă, dacă al doilea proces continuă să se desfăşoare şi în momentul enunţării, verbul subordonat perfectului compus are forma de prezent: Am aflat că sunteţi preocupaţi mai mult de literatură. (Rlit, 2003). Când ambele procese sunt situate în zona trecutului, verbul din subordonată este adeseori la imperfect. Astfel, dacă în textul anterior în locul prezentului ar fi utilizat imperfectul, interpretarea enunţului ar fi diferită (Am aflat că eraţi preocupaţi nuii mult de literatură, dar acum sunteţi preocupaţi de matematică). O succesiune de forme verbale Ia perfect este în mod normal înţeleasă ca o serie de procese consecutive cu timpul de referinţă „trecut", prezentate în ordinea în care s-au produs: M-am ridicat încet, am tras sertarul noptierei muie era o lumânare, am aprins-o, am pus-o în paharul cu apă, m-am aşezat în genunchi la marginea patului şi cu mâinile împreunate am început să mă rog. (As, 2003). De asemenea, enunţurile complexe pot exprima procese anterioare momentului enunţării, fără ca ordinea cronologică să poată fi stabilită: Anul trecut au avut parte de multe realizări: Viorel şi-a susţinut doctoratul. Ana a intrat la facultate, iar Radu şi-a cumpărat un apartament. In constituirea situaţiei comunicate, funcţia formei de perfect compus este aceea de a introduce un nou proces care precedă momentul enunţării şi prin aceasta asigură „dinamicitatea" relatării: Este, probabil, de înţeles de ce proiectul de înlocuire completă a stâlpului Coloanei [...] i-a nemulţumit pe unii specialişti în Brăncuşi cu viziuni conservatoare, care au considerat că s-ar merge prea departe în procesul de restaurare. (OC, 2003). 33.3. In limba română actuală perfectul compus concurează mai-mult-ca-perfectul, fiind preferat acestuia în situaţia în care se specifică procese aflate în raport de anterioritate (vezi infra, 6. Mai-mult-ca-perfectul, 63.1): 419 - în regentele unor propoziţii temporale: Şi ca un alt făcut, nici n-am ieşit [ieşisem] bine să-mi iau berea de bun sosit că prin faţa mea a trecut Alex, proaspăt venit de la Teheran. (, JMlema", 2003); - în propoziţii relative: Mi-a arătat unde a locuit / locuise în tinereţe., Ieri mi-a prezentat persoana care a câştigat / câştigase premiul anul trecut.; - în propoziţii conjuncţionale: Şi-a amintit că ea i-a povestit/îi povestise cât de mult a plâns la auzul veştii triste., A sosit la Iaşi după ce a trecut / trecuse de 90 de ani., Fiindcă s-a pregătit I se pregătise temeinic în timpul studiilor a reuşit să obţină postul mult râvnit imediat. Rar, în unele contexte, forma de perfect compus este utilizată în locul imperfectului, exprimând un proces simultan cu cel redat în subordonată: Când m-a născut, mama mea a avut [= avea] 38 de ani şi nu a avut [= avea] lapte. (As, 2004). 4. PERFECTUL SIMPLU 4.1. Inventar de forme şi structură morfematică Perfectul simplu, formă sintetică, alcătuită din R (radical) + F (flectiv) are structura cea mai complicată dintre timpurile trecutului. în limba română există patru sufixe de perfect simplu. în raport cu formele de infinitiv se pot stabili următoarele corelaţii: - verbele cu infinitivul în -î sau -/ au sufixe de perfect simplu invariabile omonime cu cele de infinitiv: lâj (coborâi) şi respectiv, /// {birui). - verbele cu infinitivul în -ea prezintă sufixul invariabil Iul (apăru). - verbele cu infinitivul în -e se împart în două grupe: unele primesc acelaşi sufix ca precedentele, adică Iul (începu), altele prezintă sufixul Isej (sub accent, tipul zisei, ziseşi) sau Isel (fără accent, tipul zise, ziserăm, ziserăţi, ziseră). - sufixul de perfect simplu pentru verbele cu infinitivul în -a este variabil: lai ~ lăl (lucrai, lucra). Factori de natură fonetică sunt răspunzători de realizarea acestui sufix ca lai ~ lei (vegheat [veg'aî], veghe [veg'e]. Realizarea lăl (lei) este specifică formei de persoana 3 (vezi Diversificare flexionară. Clasificarea verbelor după criteriul flexiunii,1.2). Desinenţele pentru perfect simplu, comune tuturor verbelor, prezintă două elemente: -pers. 1 = -0+i [I]: lucra-0+i [lucrai], coborâ-0+i [coborâî], încăpu-0+i [încăpui], plânse-0+i [plânsei]; -pers. 2 = -0+şi [ş1]: lucra-0+şi [lucraş1], coborâ-0+şi [coborâş1], încăpu- 0+şi [încăpuş1], plânse-0+şi [plânseş1]; - pers. 3 = -0 + 0: lucră-0+0, coborî-0+0 , încăpu-0+0, plânse-0+0 ; - pers. 4 = -ră + m: lucra-ră+m, coborâ-ră+m, încăpu-ră+m, plânse-ră+m; -pers. 5 = -ră + ţi [ţ1]: lucra-ră+ţi [lucrarăţi, coborâ-ră+ţi [coborârăţ1], încăpu-ră+ţi [încăpurăţ1], plânse-ră+ţi [plânserăţ1]; 420 - pers. 6 = -ră +0: lucra-ră+0, coboră-ră+0, încăpu-ră+0, plânse-ră+0. Perfectul simplu şi mai-mult-ca-perfectul sunt singurele forme verbale care disociază valorile de persoană şi de număr prin două desinenţe. Pentru explicarea segmentării morfematice prezentate mai sus, vezi Numărul şi persoana. Perfectul simplu prezintă trei tipare accentuale: primul cu accent fix pe flectiv (RF) şi alte două, cu accent variabil, care se deplasează de pe radical pe flectiv (RF), şi iar pe radical (RF). Cu alte cuvinte, un verb ca a ara prezintă un tipar accentuai fix (RF): 1. arai, 2. araşi, 3. ară, 4. ararăm, 5. ararăţi, 6. arară. în schimb, un verb ca a zice prezintă două tipare accentuale: (a) unul cu accentul pe flectiv (RF) la persoanele 1,2,4,5 şi pe radical (RF) la formele de persoana 3 şi 6: 1. zisei, 2. ziseşi şi, 3. zise, 4. ziserăm, 5. ziserăţi, 6. ziseră; (b) al doilea, cu accentul pe flectiv la primele două persoane şi pe radical la toate celelalte: 1. zisei, 2. ziseşi şi 3. zise, 4. ziserăm, 5. ziserăţi, 6. ziseră. Pentru aspectul normat al tipului accentuai al verbelor de acest fel, vezi Diversificare flexionară. Clasificarea verbului după criteriul flexiunii). Astfel, formele de perfect simplu se prezintă după cum urmează: 1. cântai [cântai] 1. coborâi [coborîî] 2. cântaşi [cântaş1] 2. coborâşi [coborîş1] 3. cântă 3. cobora 4. cântarăm 4. coborârăm 5. cântarăţi [cântarăţ1] 5. coborârăţi [coborîrăţ'] 6. cântară 6. coborâră 1. citii [citii] 1. părui [părui] 2. citişi [citiş1] 2. păruşi [păruş1] 3. citii [citi] 3. păru 4. citirăm 4. părurăm 5. citirăţi [citirăţ1] 5. părurăţi [părurăţ1] 6. citiră 6. părură 1. aş temui [aşternuî] 2. aşternuşi [aşternuş1] 3. aşternu 4. aşternurăm S.aştemurăţi [aştemurăţ1] 6. aşternură 1. mersei [mersei] 2. merseşi [merseş1] 3. merse 4. merserăm, dar şi merserăm 421 5. merserăţi [merserăţ1], dar şi merserăţi [merserăţ1] 6. merseră 1. rupsei [mpseî] 2. rupseşi [rupseş1] 3. rupse 4. rupserăm, dar şi rupserăm 5. rup seraţi [rupserăţ1], dar şi rupserăţi [rupserăţ1] 6. rupseră 4.2. Conţinutul formelor de perfect simplu Semnificaţia formelor de perfect simplu este similară cu cea a perfectului compus: trăsătura temporală [Anterioritate faţă de to] se asociază cu trăsătura aspectuală [+Perfectiv] şi cu trăsătura modală [+Real]. Un verb cu formă de perfect simplu fixează procesul specificat înaintea momentului enunţării. Aşadar, perfectul simplu este un timp absolut, strict deictic (vezi supra, 1.1). Verbul cu formă de perfect simplu poate asigura referinţa temporală a unui enunţ. Ocurenţa sa nu este condiţionată de existenţa unei alte forme verbale sau a unei expresii de plasare temporală: Ion se repezi la gardul cărciumarului, smulse un par şi, mai înainte să-l poată opri cineva, croi pe George peste spinare, încât acesta căzu grămadă, gemând prelung. (L. Rebreanu, Ion). Formele verbale pot fi însoţite de unele expresii de fixare temporală asociate şi perfectului compus (vezi supra, 3): Femeie scumpă şi ispită moale! / Povara-acum, când, vie, te-am pierdut, / De ce te zămislii atunci din lut/Şi nu-ţi lăsai pământul pentru oale? (T. Arghezi, Jignire). 4.3. Relaţia cu alte timpuri ale indicativului 4.3.1. In româna actuală perfectul simplu este un timp viu în graiurile din Banat, Crişana, o parte a Maramureşului şi Oltenia, unde redă un proces încheiat de curând (în ultimele 24 de ore), aşadar în trecutul apropiat: Am venit acasă la prânz şi abia mâneai. In varianta literară a limbii române vorbite, perfectul simplu a fost înlocuit de perfectul compus în toate situaţiile de comunicare directă. Totuşi, în aspectul colocvial al românei actuale perfectul simplu este utilizat în contexte cu nuanţe ironice: Că bine ziseşi!, Venişi şi tu?. Perfectul simplu are însă o frecvenţă ridicată în varianta scrisă a limbii române actuale, mai precis în limbajul beletristic. 4.3.2. Ca şi perfectul compus, perfectul simplu poate funcţiona ca antecedent al imperfectului (vezi infra a) sau al mai-mult-ca-perfectului (vezi infra, b): a) O lumină cenuşie, tulbure privea prin ferestre când se trezi Glanetaşu. (L. Rebreanu, Ion); b) Ioanide se sculă în zorii zilei, hotărât să stea de vorbă cu Pica. După ce se plimbă cu mâinile în buzunare în sus şi-n jos, prin casă, [...] se simţi în imposibilitatea de a încerca întrevederea. Nu ştia cum să înceapă şi i se părea absurd să-şi moralizeze fata. (G. Călinescu, Bietul Ioanide). 422 4.3.3. în textele literare perfectul simplu funcţionează ca formă verbală specializată în configurarea unei situaţii comunicate, având acelaşi rol ca şi perfectul compus: introduce noi procese, asigurând dinamicitatea relatării. O succesiune de verbe la perfect simplu redă un şir de procese situate în trecut şi desfăşurate în ordinea în care se produc: Puseră pe podeaua de lut măsuţa rotundă şi se aşezară pe scăunaşe. Măria turnă mămăliga pe masă, în mijloc, şi umplu străchinile. (M. Cărtărescu, Orbitor). în propoziţii coordonate, perfectul simplu redă procese în succesiune (Copiii de casă ciocăniră în stejar şi deschiseră uşa., M. Sadoveanu, Fraţii Jderi) sau coincidente (Nu se uita şi nu vedea pe nimeni şi pentru întâia oară nu răspunsese la salutul cuiva care trecu pe lângă el şi îi dădu bună ziua., M. Preda, Moromeţii). Perfectul simplu poate exprima şi procese posterioare sau anterioare altor procese situate în zona trecutului, dacă acestea sunt exprimate prin mai-mult-ca-perfect. Astfel, în structuri susţinute de relaţia de dependenţă, perfectul simplu, predicat al regentei, redă evenimente sau stări posterioare (Duminică, după ce bătrâna plecase la biserică, Ghiţă îşi răsuflă veninul asupra lui Laie., I. Slavici, Moara cu noroc), pe când în enunţuri care redau cauza, perfectul simplu exprimă procese anterioare (Herdelea însă mai mult se întristase decât se măniaseA [pentru că] Din toate vorbele lui Ion, îl izbiră îndeosebi cele despre plângerea împotriva judecătorului., L. Rebreanu, Ion). Deşi în textele literare concurează perfectul compus, perfectul simplu nu este utilizat şi în redarea dialogurilor decât dacă discursul aparţine unui personaj dintr-o anumită zonă geografică în care această formă verbală este curentă. Compară (a) cu (b): (a) Aceasta, de sus, auzind zgomotul neobişnuit la ora tardivă, ieşi în capul scării şi, aplecăndu-se, întrebă încet: - Tu eşti, Ioanide ? De ce-ai trântit uşa? (G. Călinescu, Bietul loanide); (b) - Ce făcuşi, Moromete ? se auzi un glas de după gardul din faţă. (M. Preda, Moromeţii). în concluzie, în limba română actuală perfectul simplu este un timp „cult", utilizat cu precădere în stilul beletristic, unde este specializat ca timp al narativităţii, fiind o formă verbală „vie" doar regional. 5. IMPERFECTUL 5.1. Inventar de forme şi structură morfematică Imperfectul, formă sintetică, are o structură morfematică simplă: radical (R) + un sufix (S) + desinenţă (D). Sufixul, alcătuit dintr-un component segmentai şi unul suprasegmental (accentul), este: za- pentru verbele în -a şi -î (adresa, pâra); -ea- pentru verbele în -e, -ea, -i (bătea, cădea, suferea); acesta poate fi realizat şi ca -liql [îa], suia [suia} sau ca Ia/ mergea [mergg]. 423 Desinenţele de imperfect sunt comune tuturor verbelor: - pers. 1 (I singular) = -m: adresa-m, pâra-m, bătea-m, cădea-m, suferea-m; -pers. 2 (a Il-a singular) = -i [î]: adresa-i, pâra-i, bătea-i, cădea-i, suferea-i; -pers. 3 (a II-a singular) = -0: adresa-0, pâra-0, bătea-0, cădea-0, suferea-0; ~ pers. 4 (I plural) = -m: adresa-m, pâra-m, bătea-m, cădea-m, suferea-m; - pers. 5 (a II-a plural) = -ţi [ţ]: adresa-ţi, păra-ţi, bătea-ţi, cădea-ţi, suferea-ţi; - pers. 6 (a IJI-a plural) = -u [u]: adresa-u, pâra-u, bătea-u, cădea-u, suferea-u. Sufixul invariabil şi desinenţa (-m), comună pentru persoana 1 şi pentru persoana 4, determină prezenţa unei omonimii speciale în paradigma imperfectului 1 = 4: adresaţii (eu, noi). Astfel, formele de imperfect se prezintă după cum urmează: 1. cântam 2. cântai [cântai] 3. cânta 4. cântam 5. cântaţi [cântat1] 6. cântau [cântau] 1. apăream [apăream] 2. apăreai [ apăreai] 3. apărea [apărea] 4. apăream [apăream] 5. apăreaţi [apăreaţi] 6. apăreau [apăreau] 1. băteam [băteam ] 2. băteai [băteai] 3. bătea [bătea] 4. băteam [băteam] 5. băteaţi [băteaţ1] 6. băteau [băteau] 1. ziceam [zicam] 2. ziceai [zicaî] 3. zicea [zica] 4. ziceam [zicam] 5. ziceaţi [zicaţ1] 6. ziceau [zicau] 1. vorbeam [vorbeam] 2. vorbeai [vorbeai] 3. vorbea [vorbea] 4. vorbeam [vorbeam] 5. vorbeaţi [vorbeaţ1] 6. vorbeau [vorbeau] 5.2. Conţinutul formelor de imperfect Imperfectul prezintă două trăsături semantice temporale: prima - [Anterioritate faţă de momentul enunţării] - este comună pentru toate formele verbale ale trecutului, iar a doua - [Simultaneitate faţă de alt proces situat în zona trecutului] -este specifică. Asociată trăsăturilor temporale, caracteristica aspectuală [-Perfectiv] diferenţiază imperfectul de perfectul (compus şi simplu) şi de mai-mult-ca-perfect: imperfectul prototipic specifică un proces a cărui desfăşurare este continuă. Trăsătura modală prototipică a formelor de imperfect este [+Real], procesul comunicat prin această formă verbală fiind prezentat ca existent, efectuat. 5.2.1. Trăsăturile temporale definitorii pentru imperfect indică faptul că procesul este situat în zona trecutului (prin urmare, este anterior momentului enunţării) şi se desfăşoară concomitent cu alt proces cu acelaşi timp de referinţă. Aşadar imperfectul este un timp de relaţie - deictic relaţional (vezi supra, 1.1). Din punctul de vedere al mecanismului redării semnificaţiei, imperfectul este un timp anaforic: forma verbală trimite / „se referă" la un interval temporal situat în zona trecutului, interval recuperabil din contextul lingvistic sau extralingvistic. Cu alte 424 cuvinte, imperfectul are un antecedent temporal redat cu ajutorul altor forme verbale şi / sau al expresiilor de plasare temporală (calendaristice, deictice sau anaforice). De regulă, procesul comunicat prin imperfect este inclus în intervalul temporal exprimat de antecedentul său. în enunţul Nu ştiam când am ajuns acolo că urma să fie casa noastră pentru cinci ani. („22", 2003), intervalul temporal redat prin forma de imperfect (ştiam) este cuprins în intervalul exprimat prin subordonata cu perfectul compus (când am ajuns). Aşadar, relaţia dintre intervalul temporal al procesului-antecedent şi intervalul temporal al procesului prezentat prin imperfect este de tipul parte (imperfect) / întreg (antecedent). Astfel, fără să-şi piardă semnificaţia deictică pe care o stabileşte indirect, imperfectul este un timp anaforic metonimic, de tipul anaforei asociative. Antecedentul temporal explicit al imperfectului poate fi exprimat prin: (a) o propoziţie subordonată temporală: Când Radu a intrat în casă, Andreea se uita la televizor.; (b) o construcţie cu verb la gerunziu care contrage o propoziţie temporală: Alergând spre casă se gândea la fiica ei şi era foarte fericită.; (c) o expresie adverbială temporală deictică (calendaristică, deictică intrinsec referenţială sau relaţională) în poziţie iniţială în enunţ: Pe data de 1 decembrie 2002 (anul trecut în decembrie, cu un an înainte) era cald.; (d) un context complex - grup verbal alcătuit dintr-un verb la trecut (perfect simplu, perfect compus sau mai-mult-ca-perfect) şi o expresie adverbială de situare temporală: A venit de curând în tară şi deja îşi construia o casă.; (e) un enunţ independent cu un verb la perfect sau la mai-mult-ca-perfect: Radu a intrat în casă. Andreea se uita la televizor. Dacă apare după o înşiruire de verbe la perfect, antecedentul imperfectului este, de obicei, ultimul verb din serie: Au sosit musafirii. Andreea i-a întâmpinat surâzând, Măria le-a oferit o cafea, iar Raluca a început să vorbească lăudându-se cu jucăriile sale. Se comporta ca un copil răsfăţat. Când nu este exprimat, antecedentul imperfectului poate fi recuperat prin inferenţă fie din text, fie din elementele situaţiei de comunicare, aşa cum se recuperează prin inferenţă un referent absent pentru pronume: (1) Pe unde umblai ieri dimineaţă? [se implică "când te-am căutat"]; (2) Ce mai spunea mama ta? / Ce voia de la tine? [este implicată existenţa unei discuţii anterioare]; (3) [Se aude zgomot] - Ce se întâmplă ? - Nimic! îmi căutam cheile!; (4) [Se aude uşa deschizându-se ] - Credeam că a venit copilul! - Nici vorbă ! Eu eram!; (5) [Interlocutorii privesc o fotografie şi unul dintre ei întreabă] - Ningea, nu-i aşa?; 425 (6) Vlad Ţepeş era spaima hoţilor.[ purtătorul numelui este o personalitate cunoscută din istoria medievală a Ţării Româneşti]. Tot un antecedent implicit, recuperat prin situaţia de comunicare există şi în cazul folosirii formei de imperfect la începutul unui text (vezi infra, imperfectul de deschidere). De fapt, imperfectul poate fi folosit fără antecedent doar în situaţii restrânse în care are valoare modală (vezi infra, imperfectul irealităţii, imperfectul iminenţei contracarate, imperfectul de atitudine) sau când este forma temporală a unui verb modal („plin" sau operator de modalitate (vezi II, Predicatul). Absenţa antecedentului este explicabilă, în aceste cazuri, tocmai prin estomparea semnificaţiei temporale a formei de imperfect şi actualizarea unei semnificaţii modale nespecifice acestei forme verbale. Prin trăsăturile temporale prototipice imperfectul este utilizat pentru redarea unei situaţii în care procesele se desfăşoară concomitent. între procesele redate prin enunţul In timp ce scria scrisoarea a sunat telefonul, se stabileşte un raport de simultaneitate. Textul de mai jos ilustrează ipostaza de timp anaforic a imperfectului: In timp ce mâncau în taina odăii întunecate, pe geamurile căreia ningea egal şi trist, Cedric le spuse o poveste fantastică. (M. Cărtărescu, Orbitor). Nu totdeauna însă prezenţa formei de imperfect exprimă coincidenţa desfăşurării a două procese. De pildă, imperfectul poate fi utilizat şi pentru a exprima anterioritatea. Raportul temporal se poate stabili cu un proces redat printr-un verb cu timpul de referinţă prezent (Cred că era supărată săptămâna trecută.), trecut (A spus ieri că era supărată cu o săptămână înainte.) sau viitor (Va spune că era supărată săptămâna trecută I cu o săptămână în urmă.). De asemenea imperfectul poate evoca un proces anterior sau un proces ulterior altui proces din zona trecutului. Astfel, verbele din exemplele următoare, ocurente în propoziţii independente, redau un raport de anterioritate faţă de procesele exprimate prin perfect compus în alte propoziţii independente: A fost exmatriculat. Acest lucru n-a surprins pe nimeni, lipsea de la cursuri şi nu se prezenta la examene.; Marius a întâmpinat-o pe Dana cu teamă. Cu o seară înainte ea era tare supărată. Acelaşi tip de raport temporal (de anterioritate) se poate exprima şi prin enunţuri cu subordonate conjuncţionale (Plecarea lui nu a fost o surpriză, fiindcă se plângea de luni întregi că nu-i prieşte clinm.) sau relative (In sfârşit, acum Angela s-a ridicat din fotoliul în care zăcea de dimineaţă., Ieri mi-a arătat locul unde în adolescenţă se întâlnea cu prietenii săi.). Verbele la imperfect specifică şi procese aflate în raport de posterioritate cu alte procese, cu timpul de referinţă „trecut", ca în: Dan a început / începuse să scrie referatul săptămâna trecută şi de-abia acum îl termina, sau A fost un mare sportiv; în consecinţă admitea şi înfrângerea. Ca şi în cazul celorlalte raporturi temporale, imperfectul poate reda un proces ulterior şi când intră în componenţa unei subordonate conjuncţionale (A stat la televizor până seara târziu, încât a doua zi de-abia se putea concentra.) sau 426 relative (Această convingere, pe care de-abia acum mi-o împărtăşea, a avut-o de multă vreme.). 5.2.1.1. Odată ce antecedentul temporal este stabilit, imperfectul poate apărea în enunţuri în care „referinţa temporală" („interval situat înaintea momentului enunţării") este specificată numai prin forma verbală. De obicei însă, forma de imperfect apare asociată cu adverbe sau expresii care au rolul de a realiza „ancorarea" procesului în zona trecutului mai mult sau mai puţin precis (vezi supra, 3). Ca şi în cazul formelor de perfect, utilizat alături de adverbe precum cândva, odinioară, altădată, pe vremuri etc. sau integrat într-o construcţie comparativă contrastivă, imperfectul exprimă localizarea nedeterminată, vagă, în zona trecutului: Altădată nu arăta aşa neglijent.; Ileana nu mai călătorea aşa cum a călătorit / călătorise odinioară. Frecventă este combinarea imperfectului cu expresia pe vremea aceea (aia). De asemenea, expresia pe atunci se foloseşte cu precădere în asociere cu forma de imperfect: Pe atunci timpurile erau mai bune şi oamenii nu erau aşa de îngânduraţi ca acum. [...] Pe atunci nu se schia aşa de mult, nici familiile simandicoase nu prea schiau. [...] Pe vremea aia fumam. (As, 2003). Imperfectul specifică procese ale căror intervale de desfăşurare sunt apropiate, semnificaţia fiind aceea de imperfect de proximitate, când este însoţit de adverbe specifice (Când am ajuns la internat, servitoarele tocmai strângeau resturile de pe mese., O. Paler, Deşertul), în enunţuri complexe în care subordonata este introdusă prin conectori ca imediat ce, îndată ce, cum etc. (Dar tatăl meu [...] cum primea bursa, îşi cumpăra cărţi., Rlit, 2003) sau în regentele unor temporale de proximitate (Nici nu terminam fraza, cămăşi întrerupea.). în asociere cu adverbe de repetiţie sau / şi de frecvenţă imperfectul realizează semnificaţia iterativ (Pleca săptămânal la munte.). Valoarea iterativă a imperfectului nu provine numai din integrarea în enunţuri frecventative, ci este implicată de trăsătura aspectuală a acestui timp verbal (vezi infra, 5.2.2). Astfel, în textul de mai jos verbele cu formă de imperfect pot reda procese repetitive, deşi nu sunt însoţite de adverbe iterative: Ah! Subţire şi gingaşă / Tu păşeai încet, încet, / Dulce îmi veneai în umbra / Tăinuitului boschet. / Şi lăsându-te la pieptu-mi, / Nu ştiam ce-i pe pământ, / Ne spuneam atât de multe / Făr-a zice un cuvânt. (M. Eminescu, Pe aceeaşi ulicioară...). 5.2.1.2. In unele contexte, se produce o „deviere" de la trăsătura temporală specifică imperfectului, şi anume, [Simultaneitate cu tj: formele de imperfect pot exprima procese posterioare unui reper temporal situat în zona trecutului. Când trăsătura temporală este [Posterioritate faţă de tj se vorbeşte de imperfectul de perspectivă (sau de ruptură). Semnificaţia este confirmată prin expresii deictice relaţionale folosite, de obicei, cu forme de viitor (de tipul peste câtva timp). De 427 altfel, în unele contexte, imperfectul de perspectivă este coocurent cu viitorul perifrastic (aşa numitul „viitor în trecut"): Peste numai un an, [...] avea să izbucnească, energică şi contagioasă, cea dintâi conflagraţie mondială. Iar peste trei ani, în 1916, chiar la mijlocul războiului, o mişcare deja manifestă, dar nebotezată încă, primea, prin hazard, odată cu deschiderea „Cabinetului Voltaire" din Ziirich, denumirea DADA. (Rlit, 2003). însoţit de expresii de tipul un an / câteva luni etc. mai târziu, peste câteva ore /zile etc. sau o săptămână / câteva minute etc. după aceea, verbul cu formă de imperfect poate exprima procese a căror desfăşurare este proiectată „în perspectivă" fie în zona trecutului (Aproape 20 de ani mai târziu, în 2001, profesorul McDiarmid primea [ = „a primit"] premiul Nobei, „22", 2003), fie în zona viitorului (Am amuţit şi, după câteva secunde în care nu mai aveam nici aer, am crezut că cel mai bun lucru era să vorbesc despre căldura de afară. Nu ştiam că peste 5 zile murea [= „va muri"]., Marius Sala: Contemporanul lor, contemporanii lui). Mecanismul imperfectului de ruptură se explică prin capacitatea acestui timp verbal de a „converti" caracteristica aspectuală a verbelor prin care se configurează situaţia comunicată. Trăsătura aspectuală [-Perfectiv], specifică imperfectului, este transferată asupra întregii serii de procese care sunt exprimate prin alte forme ale trecutului. Din această cauză imperfectul de ruptură este exploatat de proza artistică, unde conferă naraţiunii un final deschis: Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare. (M. Preda, Moromefii). 5.2.2. Ceea ce este tipic pentru imperfect este capacitatea acestei forme verbale de a exprima procese care se desfăşoară pe toată durata unui interval temporal stabilit, fără precizări în legătură cu începutul sau sfârşitul acestora. Astfel, contextul specific pentru forma de imperfect, care funcţionează şi ca procedură de identificare pentru caracterul [- Perfectiv] al acestei forme verbale, este posibilitatea ocurenţei alături de expresii lingvistice de tip anaforic precum în tot acest timp. Trăsătura aspectuală a imperfectului prototipic reprezintă sursa unor semnificaţii contextuale. Astfel, această trăsătură conferă imperfectului funcţia de a exprima o situaţie (adică o configuraţie de stări sau de procese prezentate ca proprietăţi) plasată în sfera semantică a trecutului, actualizând semnificaţia de imperfect descriptiv. în textul de mai jos, prezentarea unei case romane se realizează cu ajutorul formelor de imperfect: Aceste case nu aveau decât o singură cameră [....] unde trăiau stăpânul şi copiii săi. Acolo ardea un altar şi se afla o capelă a zeilor penaţi [...]. Această încăpere unică se deschidea într-o curte cu pământ bătătorit, înconjurată de ziduri, la care se ajungea printr-un vast portal.(P. Grimal, Civilizaţia romană). în ipostaza de timp al descrierii, imperfectul prezintă o frecvenţă ridicată în textele beletristice narative, fiind forma verbală cu ajutorul căreia 428 — în cadrul unei relatări - se poate realiza prezentarea ambientului (vezi infra, a), a fiinţelor (vezi infra, b) sau a obiectelor (vezi infra, c): a) Cerul era senin-striclă. Câteva stele mari clipeau aprig luptând cu întunericul care năvălea zadarnic să le stingă, căci mereu se aprindeau mai multe, ca nişte scântei împrăştiate de un vânt năprasnic. Din urmă Pădurea-Domnească văjăia înăbuşit, parcă fugea printre şanţurile negre, pierzându-se repede pe după cotiturile de dealuri. (L. Rebreanu, lori); b) Melanie era bătrână şi cu şoldul elefantin, dar claviculele şi gâtul i se iveau deasupra decolteului la fel de suple ca ale Ceciliei. Ascundea cu grijă ruşinea vieţii ei, ţeasta cheală ca-n palmă, sub o perucă din pene de struţ, sub care, la mijlocul frunţii, legat cu un lănţişor, spânzura Leon, cristalul cel viu de beriliu, cu metabolism şi sexualitate, primit de ea din mâna preotului din French Quarter. (M. Cărtărescu, Orbitor); c) Casa avea un singur cat [...] Partea de sus privea spre stradă cu patru ferestre de o înălţime absurdă, formând în vârful lor câte o rozetă gotică, deşi deasupra lor zidăria scotea tot atâtea mici frontoane clasice, sprijinite pe câte două console. La faţadă, acoperişul cădea cu o streaşină lată, rezemându-se pe console despărţite de casetoane, totul în cel mai antic stil, dar console, frontoane şi casetoane erau vopsite cu un ulei cafeniu. (G. Călinescu, Enigma Otiliei). Imperfectul poate fi utilizat şi pentru a exprima o succesiune de procese, redate însă ca un tablou, ca o scenă reprezentativă. Se vorbeşte, în această situaţie, despre imperfect pictural (specie a imperfectului descriptiv): Petrecerea a durat puţin, oricum mai puţin decât se aştepta oricine, Nagy de Şard, care privea cu jale spre Clara, Gertruda care privea cu jale spre Nagy, Tobit şi Sara care se plimbau prin grădina mică şi stufoasă, vorbeau. Clara, înaltă şi palidă, aştepta venirea musafirilor şi chiar a lui Kinder. Kinder însă se fâţâia printre musafiri şi rude şi zâmbea, iar când nu zâmbea îşi încrunta fruntea înaltă şi albă părând că se gândeşte la ceva important şi distins totodată, nu ştim la ce. (Ş. Agopian, Sara). Ca urmare a corelării trăsăturii aspectuale a acestui timp verbal cu incapacitatea de a marca punctul de reper pe axa temporală, apare o semnificaţie înrudită cu valoarea iterativă şi apropiată de cea a prezentului generic. Redat prin verbe la imperfect, procesul este prezentat în desfăşurare, într-un interval temporal nedelimitat, nedeterminat şi repetitiv. Lectura tipică pentru un cuplu de verbe cu formă de imperfect este cea generic-frecventativă, fapt confirmat prin posibilitatea inserării expresiilor de obicei, totdeauna, niciodată. Interpretarea obişnuită a unor enunţuri precum Răspundeam la telefon şi în acelaşi timp intra secretara., De-abia (tocmai) intram în casă, că şi suna telefonul, este „De obicei / totdeauna răspundeam la telefon şi în acelaşi timp intra secretara", şi, respectiv, „De obicei / totdeauna suna telefonul când tocmai intram în casă". 429 Factori de natură pragmatică explică folosirea aşa-numitului imperfect infantil. în situaţii de comunicare precis delimitate, şi anume în jocuri de copii în care interlocutorii se transpun - conştient - într-o lume imaginară, în ipostaze de participanţi la procese strict delimitate de lumea reală, se foloseşte imperfectul, în concurenţă cu prezentul: Eu eram mânui, tu erai tata. Eu făceam mâncare, tu veneai acasă, vs Eu sunt mama şi tu eşti tata. Eu fac mâncare, tu vii acasă. în textele beletristice, formele de imperfect sunt utilizate la începutul unei naraţiuni. Această semnificaţie contextuală este denumită imperfect de deschidere. Actualizarea unei asemenea valori este explicabilă prin factori de natură extralingvistică, şi anume prin concepţia pe care o avem despre povestire, ca relatare a unor situaţii desfăşurate în trecut. Imperfectul de deschidere intră în concurenţă cu perfectul compus (compară: Era odată un împărat... cu A fost odată un împărat) şi este, de cele mai multe ori, însoţit de adverbe de fixare în timp. Deşi de obicei la începutul unei povestiri sunt utilizate cu precădere verbele de stare (vezi infra, a), nu sunt excluse nici verbele de eveniment (vezi infra, b) şi nici verbele de acţiune (vezi infra, c): a) Era odat-un împărat ş-avea trei fete şi erau aşa de frumoase, de la soare te puteai uita, da' la dânsele ba. (M. Eminescu, Călin Nebunul); b) în câmpia Dunării, cu câţiva ani amintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari. (M. Preda, Moromeţiî); c) Intr-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli, cu un soi de valiză în mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă, obosit, o trecea des dintr-o mână în alta. (G. Călinescu, Enigma Otiliei). Caracteristica aspectuală tipică a imperfectului prezintă - în funcţie de context - anumite variaţii care situează uneori imperfectul la graniţa dintre [-Perfectiv] şi [+Perfectiv]. Caracterul nonperfectiv al imperfectului poate fi modificat, dar acest fapt este legat de semnificaţia lexicală a verbului şi de contextul larg (frastic şi textual). Astfel, deşi au formă de imperfect, verbele din enunţurile de mai jos nu exprimă amândouă procese continue: Ana a lucrat la calculator în timp ce Mircea se uita la televizor. Lucian tocmai deschidea uşa, când (deodată) a auzit strigătul. în primul enunţ procesul se uita se desfăşoară în intervalul temporal specificat prin verbul anterior cu forma de perfect compus (a lucrat), cele două procese fiind concomitente. în acest caz imperfectul prezintă caracteristica aspectuală definitorie. în schimb, în al doilea enunţ, procesul deschidea uşa este coincident cu procesul a auzit zgomotul, dar nu se desfăşoară pe toată durata marcată prin perfect, aşadar în acest context imperfectul este [+Perfectiv]. Inconsecvenţa faţă de trăsătura [-Perfectiv] apare mai ales la predicaţii de stare (formate cu a fi şi a avea) în condiţiile codificării particulare a unor proprietăţi. In funcţie de tipul de proprietate specificat (proprietate care se poate modifica în timp sau proprietate ce nu se poate modifica în timp) imperfectul este [-Perfectiv] sau [+Perfectiv]. Compară infra, (a), (b) cu infra, (c), (d): 430 (a) Copilul nou-născut era băiat. Pe atunci copilul nou-născut era băiat. Copilul nou născut era băiat în tot acest timp. (b) Viorel avea ochi albaştri. Pe atunci Viorel avea ochi albaştri. Viorel avea ochi albaştri în tot acest timp. (c) Popescu era director. Pe atunci Popescu era director [după aceea n-a mai fost / acum nu mai este]. Popescu era director în tot acest timp. (d) Viorel avea o cumplită durere de cap [după aceea n-a mai avut /acum nu mai are]. Pe atunci Viorel avea o cumplită durere de cap [după aceea n-a mai avut /acum nu mai are]. Viorel avea o cumplită durere de cap în tot acest timp. In anumite situaţii, şi imperfectul verbelor de acţiune sau de eveniment este [+Perfectiv], redând procese aflate într-un raport de concomitentă sau de succesiune: Mesagerul pe care îl aşteptam venea / a venit / venise tocmai de la Paris, (vezi infra, 53). 5.23. Mai frecvent decât în cazul celorlalte timpuri ale trecutului indicativ, în anumite contexte, valoarea temporală se estompează, devenind pregnante semnificaţii de natură modală. Ca timp al indicativului, imperfectul evocă procese prezentate ca reale. Totuşi, când enunţul specifică o anumită condiţie ce nu este îndeplinită, formele de imperfect pot exprima procese posibile, nerealizate. Imperfectul este, în această situaţie, sinonim cu un condiţional perfect (vezi Modurile personale, 3): Dacă mă sunai ieri, îţi aduceam cartea astăzi. = Dacă m-ai fi sunat ieri, ţi-aş fi adus cartea astăzi [dar nu m-ai sunat şi nu ţi-am adus-o.]; Chiar dacă mă sunai ieri, tot nu îţi aduceam cartea astăzi. = Chiar dacă m-ai fi sunat ieri, tot nu ţi-aş fi adus cartea astăzi [m-ai sunat şi nu ţi-am adus-o.]. Aceeaşi valoare modală („proces posibil, dar nerealizat"), dar asociată cu o nuanţă de regret sau de reproş, apare şi în enunţuri exclamative introduse prin dacă, de sau în combinaţie cu expresia adverbială mai bine: De erai mai curajos! / Dacă veneai cu mine! = De-aififost mai curajos! /Dacă ai fi venit cu mine!; Mai bine mă ascultai! = Mai bine m-ai fi ascultat!. Când forma de imperfect concurează condiţionalul perfect (ca în situaţiile înfăţişate mai sus) se vorbeşte de imperfectul irealităţii, întrucât valoarea modală tipică imperfectului este înlocuită cu valoarea „proces ireal". Forma de imperfect poate fi utilizată - de asemenea - în enunţuri care redau un proces nerealizat dintr-un anume motiv, implicit sau explicit. In această situaţie imperfectul capătă valoarea modală de „posibil, virtual, nerealizat" şi este denumit imperfectul iminenţei contracarate. Ca şi în situaţia precedentă, semnificaţia temporală nu dispare total, imperfectul fiind sinonim cu trecutul condiţionalului: 431 încă puţin şi adormeam / cădeam, vs încă puţin şi aş fi căzut / adormit.; Fără ajutorul colegilor mei nu reuşeam, vs Fără ajutorul colegilor mei n-aş fi reuşit. Circumscrisă conţinutului lexical al verbelor apare şi altă valoare modală. Verbele care exprimă voinţa sau dorinţa (a vrea, a dori etc), precum şi verbele de informare (a zice etc.) pot fi folosite cu forma de imperfect pentru a reda o cerere atenuată, apropiindu-se de semnificaţia modală proprie condiţionalului-optativ. Se vorbeşte, în acest caz, de imperfectul modestiei (imperfectul politeţii sau imperfectul de atitudine). Construcţii de felul celor care urmează sunt însă puţin frecvente, în limba română actuală fiind preferată forma de condiţional-optativ: Voiam numai să vă rog să veniţi cu mine. vs Aş vrea numai să vă rog să veniţi cu mine.; Ziceam să vin şi eu cu voi. vs Aş zice să vin şi eu cu voi. 5.3. Relaţia cu alte timpuri ale indicativului 5.3.1. în cadrul unui text, ca orice timp al trecutului, imperfectul exprimă un proces anterior unui proces redat prin prezentul prototipic (vezi infra, a) şi prin viitor (vezi infra, b): (a) Acum elevele de liceu mi se par nişte mâţe candide, dar pe atunci nici nu îndrăzneam să privesc pe vreuna în ochi. (M. Cărtărescu, Travesti); (b) Dar nu ştiam atunci ce voi păţi. (As, 2003); Mă întrebam numai dacă din ele avea să mi se dezvăluie vreodată ceva., M. Caragiale, Craii). 5.3.2. Ca timp al redării unei situaţii anterioare actului enunţării, imperfectul se disociază, de regulă, de perfectul compus şi de perfectul simplu. în general, există o anumită repartizare a utilizării imperfectului în raport cu perfectul. De obicei, pentru redarea dinamicii naraţiunii este folosit perfectul simplu sau perfectul compus, timpuri care au rolul de a face să „înainteze" povestirea. în schimb, imperfectul este considerat forma verbală prin intermediul căreia desfăşurarea relatării se încetineşte, prin care se realizează o pauză în relatarea secvenţială a proceselor comunicate, creându-se o anume detaliere a cadrului spaţio-temporal (vezi supra, imperfectul descriptiv, şi infra, 6). Aceste funcţii ale timpurilor trecute sunt considerate primordiale. Totuşi în utilizarea formelor verbale menţionate, corelaţia perfect = dinamic, imperfect = static nu are caracter de regulă. Imperfectul are funcţia de a ilustra ordonarea proceselor în zona trecutului. în această ipostază apar îndeosebi verbele de acţiune sau de eveniment - durative sau nondurative - (vezi, supra, 5.2.1) ori verbe cu trăsătura aspectuală modificată (vezi supra, 5.2.2, imperfectul „perfectiv"). Capacitatea imperfectului de „a se substitui" perfectului a condus la instituirea unei strategii textuale tipice pentru balada populară românească, în care o serie de forme verbale la imperfect exprimă un lanţ de procese în succesiune: Vreme multă nu pierdea, / Maţele că-şi aduna, / Cu brâu lat se încingea, / Mijlocelul că-şi strângea, / Şi la murgul se ducea, / Şi pe murg încălica, /Iar din gură mi-i grăia. (Toma Alimoş). 432 5.3.3. Utilizarea frecventă a imperfectului alături de mai-mult-ca-perfect pune în evidenţă o altă valoare caracteristică a imperfectului, şi anume aceea de prezent al trecutului (vezi infra, 6.3.3). Imperfectul este asociat cu adverbiale deictice tipice pentru prezent - acum, astăzi, în acest moment - şi proiectează în prim-plan procesele comunicate, funcţionând în acelaşi fel ca prezentul dramatic: Dulceaţa de trandafiri îmi lăsase o durere leşinătoare la rădăcina nasului. O terminasem, şi acum răcâiam cu linguriţa, distrat, fundul farfurioarei de sticlă groasă, năclăit de urme de sirop. (M. Cărtărescu, Orbitor); El vânduse sticle, borcane, pălise şi el multe, dar acum era profesor, profesor de greacă, mi se pare, în cadrul Ministerului Cultelor. (Rlit, 2003); Deasupra tuturor se înălţa, spectral, un model pedagogic despre care se mai vorbise, în Europa, dar care acum căpăta o realitate brutală, în ciuda schematismului lui. („Dilema", 2003). 6. MAI-MULT-CA-PERFECTUL 6.1. Inventar de forme şi structură morfematică Forma de mai-mult-ca-perfect este sintetică având structura R (radical) + S (element sufixai) + D (element desinenţial). Structura formei de mai-mult-ca-perfect se caracterizează prin faptul că atât componentul sufixai, cât şi cel desinenţial sunt alcătuite din două unităţi. Sufixele sunt invariabile. Primul - alcătuit dintr-o secvenţă fonică şi un element suprasegmental (accentul) - este identic cu cel de perfect simplu. In paradigma verbelor în -a, omonimia priveşte numai realizarea lai: perfect simplu (el) cântă I mai-mult-ca-perfect (el) cântase, dar perfect simplu (tu) cântaşi I mai-mult-ca-perfect (tu) cântaseşi. Al doilea sufix, Isel, de asemenea invariabil, este comun tuturor verbelor: lucrase, coborâse, încăpuse, plânsese. Aşadar, sufixele de mai-mult-ca-perfect sunt următoarele: lâ- + sel, pentru verbele cu sufixul de infinitiv -î sau în -i (cobor-â+se, biru-i+se); Iu- + sel, pentru verbele cu sufixul de infinitiv -ea (apăru); Iu- + sel, pentru unele verbe cu sufixul de infinitiv -e (începuse); Ise + sel, pentru unele verbe cu sufixul de infinitiv -e (zisese); /a + sel, pentru verbele cu sufixul de infinitiv -a (lucrase). în ce priveşte desinenţele, acestea sunt identice cu cele de la perfectul simplu, cu excepţia desinenţei de persoana 1: -pers. 1 = -0 + m: lucrase-0+m, coborâse-0+m, încăpuse-0+m, plânse-se-0+m; -pers. 2 = -0 + şi [ş1]: lucrase-0+şi [lucraseş1], coborâse-0+şi [coborâseş1], încăpuse-0+şi [încăpuseş1], plânsese-0+şi fplânseseş1]; - pers. 3 = -0 + 0: lucrase-0+0, coborâse-0+0, încăpuse-0+0, plânse-se-0+0 ; - pers. 4 = -ră + m: lucrase-ră+m, coborâse-ră+m, încăpuse-ră+m, plânse-se-ră+m; 433 -pers. 5 = -ră + ţi [ţ1]: lucrase-ră+ţi [lucraserăţ1], coborâse-ră+ţi [coborâserăţ1], încăpuse-ră+ţi [încăpuserăţ1], plânsese-ră+ţi [plânseserăţ'J; - pers. 6 = -ră + 0: lucrase-ră+0, coborăse-ră+0, încăpuse-ră+0, plânse-se-ră+0. în limba română actuală apar şi forme de mai-mult-ca-perfect fără elementul desinenţial -ră: (noi) lucraserăm şi lucrasem; (voi) coborâserăţi şi coborâseţi; (noi) plânseserăm şi plânsesem etc. în acest sens este reprezentativ textul următor: Nici nu ne dăduserăm seama cât de adânc intrasem dimineaţa în viroagă. (M. Cărtărescu, Travesti). Deşi în limba română actuală sunt frecvent utilizate atât formele cu -răm, -răţi, (cântaserăm, cântaserăţi), cât şi formele cu -m sau -ţi (cântasem, cântaseţi), totuşi norma academică (vezi DOOM2) recomandă folosirea ambelor desinenţe Ia toate persoanele din zona pluralului, considerând formele fără primul element desinenţial (-ră) drept învechite / populare. în concluzie, paradigma de mai-mult-ca-perfect este: 1. cântasem 2. cântaseşi [cântaseş'] 3. cântase 4. cântaserăm 5. cântaserăţi [cântaserăţ1] 6. cântaseră 1. mersesem 2. merseseşi [merseseş1] 3. mersese 4. merseserăm 5. merseserăţi [merseserăţ'] 6. merseseră 1. părusem 2. păruseşi [păruseş1] 3. păruse 4. păruserăm 5. păruserăţi [păruserăţ1] 6. păruseră 1. citisem 2. citiseşi [citiseş1] 3. citise [citise] 4. citiserăm 5. citiserăţi [citiserăţ'] 6. citiseră 6.2. Conţinutul formelor de mai-mult-ca-perfect în ce priveşte semnificaţia, mai-mult-ca-perfectul asociază două trăsături temporale: [Anterioritate faţă de to], [Anterioritate faţă de alt punct de reper (tx), plasat tot în zona trecutului], cu o trăsătură aspectuală [+Perfectiv] şi una modală [+Real]. 6.2.1. Verbul cu formă de mai-mult-ca-perfect exprimă un proces anterior altui proces desfăşurat în zona trecutului. Trăsăturile temporale diferenţiază mai-mult-ca-perfectul de perfectul compus şi de perfectul simplu, dar îl apropie de imperfect. Ca şi acesta din urmă, mai-mult-ca-perfectul este un timp de relaţie (deictic relaţional), mecanismul de redare a semnificaţiei fiind de tip anaforic. Utilizarea unui verb cu formă de mai-mult-ca-perfect impune prezenţa altui verb prin care se stabileşte un interval temporal plasat în zona trecutului. Acest interval reprezintă antecedentul temporal al mai-mult-ca-perfectului. Astfel, un proces codificat prin mai-mult-ca-perfect implică două puncte de reper: to şi tx. 434 I Antecedentul poate fi redat prin enunţuri subordonate sau prin componente ale aceluiaşi enunţ - echivalente ale unor propoziţii subordonate, dar şi prin enunţuri independente aflate în contextul apropiat. (a) Dacă mai-mult-ca-perfectul apare în propoziţii regente, intervalul antecedent este exprimat, de obicei, prin propoziţii subordonate temporale introduse prin adverbul când: împlinisem 37 de ani, publicasem două cărţi, luasem două premii, când mi s-a oferit ocazia să merg într-o excursie în Polonia, «lipită de un grup organizat de „Uniunea Scriitorilor». („22", 2003); Când se trezi, speriată, în casă pătrunseseră zorile albe de iarnă şi bătrânul nu se mai vedea. (L. Rebreanu, Ion); (b) Funcţionează ca antecedent temporal şi forme verbale nepersonale echivalente ale subordonatelor menţionate: Ducându-se la înmormântare, părinţii mă luaseră cu ei. Ajunşi la casa bunicului, în capătul de jos al satului, îmi dăduseră voie, probabil, să mă duc în grădină. (O. Paler, Deşertul); (c) Dacă mai-mult-ca-perfectul apare în enunţuri independente, reperul temporal este specificat în contextul anterior: Intr-o franceză cu accent dâmboviţean mi-a făcut primul instructaj [...]/« cinci minute, în timpul explicării etichetei, mi se prezentase, de fapt, pe scurt, ceea ce puteam numi «La belle epoque în Bucureşti». (As, 2003). Uneori, atât forma care exprimă antecedentul, cât şi formele de mai-mult-ca-perfect pot fi însoţite de expresii prin care se redă data calendaristică sau de expresii deictice relaţionale: în 1966, [...] am avut şansa de a obţine o bursă Fulbright [...]. Absolvisem facultatea în 1959, terminasem în 1963 doctoratul şi eram la început de carieră. („22", 2003); l-am explicat că acolo a fost înmormântat cineva peste tatăl lui, care decedase acum 30 de ani. (Rlib, 2003). Diferenţa faţă de celălalt timp anaforic din zona trecutului (imperfectul) este dată de tipul de relaţie stabilită cu antecedentul său. Mai-mult-ca-perfectul redă un interval temporal delimitat care se plasează înaintea altui interval delimitat; aşadar relaţia dintre un proces exprimat prin mai-mult-ca-perfect şi un alt proces (antecedentul său) este o relaţie de succesiune şi nu de „cuprindere", ca în cazul imperfectului. Mai precis, între procesul redat prin mai-mult-ca-perfect şi cel redat prin antecedentul său se stabileşte un raport temporal de anterioritate. Acest raport este evident în cazul enunţurilor alcătuite pe bază relaţiilor de dependenţă. In subordonate conjuncţionale verbul la mai-mult-ca-perfect exprimă un proces desfăşurat înaintea celui specificat prin verbul regentei, indiferent dacă subordonatele conjuncţionale exprimă relaţii temporale (In '48 l-am născut pe Mihnea, după ce în '47, toamna, îl arestaseră pe tata., Rlit, 2003) sau doar le implică (Tatăl meu a avut un oarecare noroc, pentru că lucrase în armata română. , „22", 2003). 435 l-am dat lui bicicleta aia Pegas, deşi o cumpărasem în două rate, da' ştiu că vroia să i-ofacă cadou unui nepot. („Dilema", 2003). Acelaşi raport se poate exprima şi între procesele redate prin propoziţii relative şi procesele exprimate în regentele lor: Dar lemnele pe care le procurase tatăl meu ne-au fost de mare folos şi ne-am construit un adăpost. („22", 2003); laşii, de care se ferise [....], unde avusese credinţa că se va putea realiza mai bine, şi-au dovedit mai târziu generozitatea faţă de dânsul. (Rlit, 2003); De la Hotelul „ Cascom" am luat-o pe o alee pe unde nu mai fusesem vreodată. (As, 2003). Mai-mult-ca-perfectul realizează relaţia temporală şi cu un proces redat în alt enunţ: In 191![...] Elisabeta l-a cunoscut pe tânărul prinţ George, fiul cel mare al regelui Greciei şi prinţ moştenitor al tronului. Familia regală a Greciei răspunsese invitaţiei făcute de regii României şi se afla pentru prima oară în vizită la Bucureşti. (As, 2003). 6.2.1.1. Mai-mult-ca-perfectul poate fi însoţit de expresii prin care trăsăturile temporale tipice ale acestui timp verbal sunt confirmate. Semnificaţia de bază este pusă în evidenţă de construcţii în care apar: - înainte sau înainte de De exemplu, specialiştii în televiziune şi cinematografie repetaseră evenimentul cu săptămâni înainte, pentru a seta corect gama de culori a aparaturii. („Dilema", 2003); Nu avusesem curajul, trebuie să recunosc, să scriu despre asta înainte de Revoluţie. (OC, 2003); - mai devreme Familia Moromete se întorsese mai devreme de la câmp. (M. Preda, Moromeţii); - până atunci Revelaţia s-a petrecut în clasa a X-a. Până atunci scrisesem, ca să zic aşa, proză. (22, 2003); Plecând după 90' am fost tentată să împlinesc aceleaşi vocaţii pe care le avusesem şi până atunci. (As, 2003). în condiţiile exprimării anterioare a antecedentului temporal, mai-mult-ca-perfectul poate apărea în enunţuri unde intervalul temporal este redat doar prin utilizarea formei verbale. în astfel de situaţii, punctul de reper este un moment oarecare din zona trecutului: Plecasem, total nepregătită, doar cu gândul că ies, în fine, din ţară; unde, nu avea importanţă. („22", 3003); Pentru ancorarea pe axa retrospectivă, verbul cu formă de mai-mult-ca-perfect poate fi însoţit de oricare dintre expresiile adverbiale temporale folosite pentru fixarea în zona semantică a trecutului. în context cu adverbele temporale cândva, odinioară, pe vremuri etc, mai-mult-ca-perfectul redă plasarea în zona trecutului, distanţa faţă de punctul de reper fiind nedeterminată: 436 Porumbiştea era îngustă, tot o rămăşiţă dintr-o tablă mai mărişoară, din care Glanetaşu vânduse odinioară jumătate lui Dumitru Moarcăş, de unde apoi a încăput în seama lui Simion Lungu. (L. Rebreanu, Ion). însoţit de adverbe temporale de proximitate (de curând, recent, tocmai, de abia etc.), mai-mult-ca-perfectul exprimă un proces cu timpul de referinţă „trecut" situat în apropierea altui proces anterior actului enunţării, căpătând astfel valoarea contextuală de mai-mult-ca-perfect de proximitate: S-a întâmplat cam în anul 70 î.Cr. Până de curând Roma fusese sub dictatura lui Sulla, o dictatură dură care favorizase o oligarhie hrăpăreaţă. (Rlit, 2003); Şi în afară de mama care dormea, toţi s-au strâns în jurul meu, ba chiar şi tata, don Raguel, care venise tocmai atunci de undeva. (Ş. Agopian, Sara). Când este utilizat în regentele subordonatelor temporale de proximitate, mai-mult-ca-perfectul are aceeaşi semnificaţie, deoarece redă un proces anterior aflat în imediata vecinătate a altui proces. Enunţul Nici nu se stinseseră bine ecourile crizei facturii la întreţinere, când a izbucnit o nouă criză, cea a sistemului de sănătate. („Adevărul", 2003) se interpretează ca „A izbucnit o nouă criză, cea a sistemului de sănătate, îndată ce / imediat ce se stinseseră ecourile crizei facturii la întreţinere.". în context cu adverbe de repetiţie (de câteva ori, adesea etc.) sau frecventative (periodic etc), mai-mult-ca-perfectul evocă procese care se derulează în mod repetat, realizând valoarea contextuală iterativ: Timp de vreo doi ani, înainte de construirea blocului de vizavi, visasem periodic căţărări pe piscuri de o înălţime ameţitoare. (M. Cărtărescu, Orbitor). 6.2.1.2. Trăsătura temporală specifică mai-mult-ca-perfectului [Anterioritate faţă de tx] rămâne constantă, forma verbală exprimând, prin excelenţă, un proces cu timpul de referinţă „trecut". Spre deosebire de celelalte timpuri care plasează procesele în zona trecutului, mai-mult-ca-perfectul nu poate fi asociat cu un adverb ca acum, asociere care ar permite o interpretare de tipul „de puţin timp" (compară: Acum plecase, cu Acum a plecat. = „A plecat de câteva minute." (vezi supra, 3.2.1.1). Procesele exprimate prin mai-mult-ca-perfect sunt fixate, de obicei, într-o zonă mai îndepărtată a trecutului (vezi şi infra, 6.2.2). 6.2.2. Trăsătura aspectuală [+Perfectiv] grupează acest timp cu perfectul (simplu sau compus). Semnificaţia „proces încheiat", extrem de stabilă, asociată trăsăturii temporale specifice („proces anterior altui proces din zona trecutului") permite ca utilizarea mai-mult-ca-perfectului să creeze un al doilea plan retrospectiv, mai îndepărtat faţă de cel redat prin perfectul compus sau prin perfectul simplu. în enunţurile Doamna [...] câştigase în instanţă un imobil cu două apartamente şi, după şase luni de la hotărârea definitivă şi irevocabilă, ICRAL-ul a vândut altcuiva apartamentul. (EZ, 2003) şi El nu înţelesese bine tâlcul celor povestite şi de aceea rupse tăcerea şi întrebă prosteşte:[...]. (M. Preda, Moromeţii), verbele la mai-mult-ca-perfect exprimă procese anterioare antecedentelor lor neexprimate în text: (înainte de asta) doamna câştigase în instanţă un imobil.....,respectiv, (înainte de asta) el nu înţelesese bine tâlcul. 437 Totodată, aceste verbe redau procese desfăşurate înaintea altor procese situate tot în zpia trecutului, acestea din urmă mai apropiate de zona prezentului (şi după aceea, ulterior, a vândut; ulterior rupse tăcerea şi întrebă). In general, al doilea plan retrospectiv este identificat prin asocierea cu expresia între timp cu funcţie de conector textual: Intre timp, ideea cruciadei înregistrase progrese, fără a reuşi însă să depăşească stadiul proiectelor şi al negocierilor. (Ş. Papacostea, Evul Mediu românesc). Prin urmare, trăsăturile de bază ale acestei forme verbale constituie sursa unui rol aparte al mai-mult-ca-perfectului - acela de a configura un al doilea plan retrospectiv, mai îndepărtat de momentul enunţării. în textele narative, folosit în context cu imperfectul descriptiv, mai-mult-ca-perfectul are rolul de fixa începutul unui nou episod, care presupune o modificare a ambientului, a stării de spirit sau a înfăţişării personajelor: Vremea se posomorâse. Toamna bătea la uşă, stăruitor. Hotarul se pleşuvea. Ici-acolo se mai înălţau clăiţe de fân sau stoguri de paie, pe care însă ţăranii se grăbeau să le care acasă. (L. Rebreanu, Ion). 6.3. Relaţia cu celelalte timpuri ale indicativului Mai-mult-ca-perfectul are o frecvenţă redusă în realizarea orală a limbii române actuale, care preferă perfectul compus. în schimb, este folosit cu mare pondere în limbajul scris. Verbele cu formă de mai-mult-ca-perfect sunt ocurente cu precădere în structurile alcătuite pe baza relaţiilor de dependenţă, nefiind excluse structurile formate drin propoziţii de acelaşi rang. 6.3.1. Mai-mult-ca-perfectul concurează perfectul (simplu sau compus) când verbele exprimă procese anterioare. Aşadar, mai-mult-ca-perfectul este substituibil cu perfectul: (a) în regentele construcţiilor cu subordonate temporale (Abia stinsesem din nou lumina azi-noapte, când, levitând într-o reverie hipnagogică, am auzit nişte zgomote., M. Cărtărescu, Travesti); (b) în subordonate conjuncţionale (La următoarea mea vizită [...], surpriza a fost să descopăr că R. P. citise cartea lui M.., OC, 2003); (c) în subordonate relative (In cartea sa de memorii de mai târziu, Prinţul Nicolae îşi amintea că ciudata Elisabeta îi povestise, în exil, cât de mult plânsese la aflarea veştii triste., As, 2003). 6.3.2. Prin verbele cu formă de mai-mult-ca-perfect procesele sunt plasate în zona semantică a trecutului. în cadrul situaţiei temporale comunicate, mai-mult-ca-perfectul are aceeaşi funcţie ca şi perfectul compus: exprimă succesiunea proceselor, contribuind la „înaintarea" povestirii. Mai-mult-ca-perfectul poate reda o înşiruire de procese, aşa cum se întâmplă în textul următor: Când ajunseră acasă, Paraschiv, cel mai mare dintre copii, se dăduse jos din căruţă, lăsase pe alţii să deshame şi să dea jos uneltele, iar el întinsese pe prispă o haină veche şi se culcase peste ea gemând. (M. Preda, Moromeţii). însă, tipic, procesul specificat prin mai-mult-ca-perfect este situat înaintea altui proces cu timpul de referinţă „trecut": 438 Totuşi, publicul spaniol şi-a pierdut în scurt timp reticenţa, pentru că ceea ce văzuse pe micile ecrane nu-i displăcuse foarte mult. („Dilema", 2003). De asemenea, verbul la mai-mult-ca-perfect poate reda un proces plasat înaintea altui proces din zona trecutului, redat prin forma de viitor perifrastic: Mai mult, Iaşii îi oferiseră şi şansa de a se bucura de prietenia unui om, de care avea să rămână legat toată viaţa. (Rlit, 2003). Procesul exprimat prin mai-mult-ca-perfect poate fi concomitent cu un alt proces cu timpul de referinţă „trecut". De obicei, raportul de simultaneitate se stabileşte între un proces specificat prin mai-mult-ca-perfect şi altul redat prin imperfect: In timp ce fratele mai mare, prinţul Carol, călărea vijelios prin pădurile de deasupra Peleşului, Elisabeta învăţase să-şi pună singură plăci de gramofon (şi asculta, zile în şir [...] valsuri şi nocturne de Chopin, sonate de Beethoven sau Domenico Scarlatti). (As, 2003). Acelaşi raport (mai puţin clar, deoarece se poate interpreta şi ca anterioritate) poate fi redat şi prin cuplul mai-mult-ca-perfect - perfect compus: Trecuse un an de la urcarea pe tron şi s-a văzut nevoit să-şi respecte promisiunile. Raportul de posterioritate poate fi realizat, în enunţuri de acelaşi rang, între un verb la mai-mult-ca-perfect şi altul la perfect compus: A adormit târziu şi prin urmare nu se sculase prea bine dispus. 6.3.3. Selectarea mai-mult-ca-perfectului implică faptul că procesul redat prin această formă verbală se situează într-o zonă mai îndepărtată a trecutului (vezi supra, 6.1.2; 6.2.2). In această ipostază mai-mult-ca-perfectul intră în corelaţie cu imperfectul, care funcţionează ca un „prezent al trecutului", pe când mai-mult-ca-perfectul reprezintă „trecutul trecutului". Uneori această repartiţie a timpurilor verbale este pusă în evidenţă de asocierea imperfectului cu expresiile tipice pentru situarea în sfera prezentului, iar a mai-mult-ca-perfectului, cu expresii specializate pentru ancorarea în zona trecutului: Abia acum, departe de cel care îi ceruse zadarnic mâna de mai multe ori, E. se îndrăgostea fără să-şi dea seama. (As, 2003); Invocarea vechilor tratate încălcate de turci începea acum să îndeplinească o însemnată funcţie în lupta pentru eliberarea de sub dominaţia otomană, astfel cum în trecut, de la data încheierii lor slujise lupta de apărare a autonomiei celor două ţări. (Ş. Papacostea, Evul Mediu românesc). Alteori funcţia celor două timpuri este implicată prin context: Sub ţărână, în căsuţele lor strâmte de brad, morţii flămânziseră. De patruzeci de zile nu mai fuseseră pomeniţi în biserică, unde preotul bătrân şedea şi plângea între icoane ca un navigator într-o corabie şubredă, de tot atâtea zile colacii şi coliva şi orezul cu lapte nu mai veniseră de la neamurile cele vii. (M. Cărtărescu, Orbitor). 7. VIITORUL PROPRIU-ZIS 7.1. Inventar de forme şi structură morfematică 7.1.1. Din punct de vedere formal, viitorul se caracterizează prin existenţa mai multor serii de forme, toate analitice. Seriile de bază sunt alcătuite cu ajutorul 439 afixelor mobile provenite de la a vrea şi, respectiv, a avea. Din seriile principale {infra, a şi c) derivă alte două serii de forme cu afix mobil modificat (infra, b şi d). (a) Prima serie este alcătuită din afixul mobil comun pentru toate verbele (realizat ca voi [voî], vei [veî], va, vom, veţi [veţ'], vor), afix asociat unei secvenţe de morfeme omonime cu infinitivul: 1. voi lucra, voi afla, voi putea, voi râde, voi veni, voi hotărî 2. vei lucra, vei afla, vei putea, vei râde, vei veni, vei hotărî 3. va lucra, va afla, va putea, va râde, va veni, va hotărî 4. vom lucra, vom afla, vom putea, vom râde, vom veni, vom hotărî 5. veţi lucra, veţi afla, veţi putea, veţi râde, veţi veni, veţi hotărî 6. vor lucra, vor afla, vor putea, vor râde, vor veni, vor hotărî Categoriile de număr şi persoană sunt exprimate prin elementul mobil. Formele de viitor pot fi disociate fie prin intercalarea unor (semi)adverbe precum mai, şi, cam, tot (vei tot afla, vom mai veni, vor cam râde etc), fie prin postpunerea elementului mobil (afla-vei, veni-vor etc); există posibilitatea intercalării cliticelor pronominale, dar construcţiile de acest fel sunt extrem de rare în limba română actuală (aduna-le-vor). Considerată forma canonică de viitor, acest tip de viitor este folosit mai ales în limbajul scris. (b) Regional şi familiar se utilizează şi o altă formă analitică care se deosebeşte de „viitorul canonic" prin structura fonică a afixului mobil, realizat ca oi, ăi (ei, îi, oi), o (a), om, ăţi (eţi, îţi, oţi), or: 1. oi lucra, oi afla, oi putea, oi râde, oi veni, oi hotărî 2. ăi (ei, îi, oi) lucra, ăi (ei, îi, oi) afla, ăi (ei, îi, oi) putea, ăi (ei, îi, oi) râde, ăi (ei, îi, oi) veni, ăi (ei, îi, oi) hotărî 3. o (a) lucra, o (a) afla, o (a) putea, o (a) râde, o (a) veni, o (a) hotărî 4. om lucra, om afla, om putea, om râde, om veni, om hotărî . 5. ăţi (eţi, îţi, oţi) lucra, ăţi (eţi, îţi, oţi) afla, ăţi (eţi, îţi, oţi) putea, ăţi (eţi, îţi, oţi) râde, ăţi (eţi, îţi, oţi) veni, ăţi (eţi, îţi, oţi) hotărî 6. or lucra, or afla, or putea, or râde, or veni, or hotărî Această variantă, necomandată de norma limbii literare, are o largă utilizare în aspectul popular şi colocvial şi este folosită în textele beletristice: Te-or răzbuna copiii mei! I Şi-acum mă taie dacă vrei / Ş-aruncă-mă la câni! (G. Coşbuc, El-Zorab). (c) O altă serie de forme, extrem de utilizată, este cea alcătuită dintr-un afix mobil omonim cu paradigma de prezent a indicativului verbului a avea şi o secvenţă omonimă cu subjonctivul prezent. Astfel, informaţiile de persoană şi de număr redate prin afixul liber (am, ai, are, avem, aveţi, au) sunt reiterate în secvenţa fonică identică cu subjonctivul: 1. am să lucrez, am să aflu, am să pot, am să râd, am să vin, am să hotărăsc 440 2. ai să lucrezi, ai să afli, ai să poţi, ai să râzi, ai să vii, ai să hotărăşti 3. are să lucreze, are să afle, are să poată, are să râdă, are să vină, are să hotărască 4. avem să lucrăm, avem să aflăm, avem să putem, avem să râdem, avem să venim, avem să hotărâm 5. aveţi să lucraţi, aveţi să aflaţi, aveţi să puteţi, aveţi să râdeţi, aveţi să veniţi, aveţi să hotărâţi 6. au să lucreze, au să afle, au să poată, au să râdă, au să vină, au să hotărască (d) O serie apropiată de cea descrisă sub (c) este alcătuită dintr-un element mobil, invariabil, o şi o secvenţă fonică identică cu cea din formele de conjunctiv prezent: 1. o să lucrez, o să aflu, o să pot, o să râd, o să vin, o să hotărăsc 2. o să lucrezi, o să afli, o să poţi, o să râzi, o să vii, o să hotărăşti 3. o să lucreze, o să afle, o să poată, o să râdă, o să vină, o să hotărască 4. o să lucrăm, o să aflăm, o să putem, o să râdem, o să venim, o să hotărâm 5. o să lucraţi, o să aflaţi, o să puteţi, o să râdeţi, o să veniţi, o să hotărâţi 6. o să lucreze, o să afle, o să poată, o să râdă, o să vină, o să hotărască în româna actuală se observă tendinţa de a înlocui pe o cu or la persoana 6 (a IlI-a plural): or să lucreze (ei), or să afle (ei), or să poată (ei) etc. în acest mod categoriile de persoană şi de număr - exprimate în cazul celorlalte forme doar prin secvenţa fonică omonimă cu subjonctivul - sunt marcate la această persoană şi prin elementul mobil. Numit în mod impropriu „viitor popular", acest tip de viitor este foarte frecvent în limba română actuală, mai ales în stilul colocvial. Disocierea seriilor de forme discutate sub (c) şi (d) se poate produce prin plasarea (semi)adverbelor din seria mai, cam, tot etc. sau a cliticelor pronominale după formantul să: am să mai lucrez, are să cam afle, aveţi să mai râdeţi etc; ai să le afli, are să se îmbrace, au să le vadă etc; o să le afli, o să se îmbrace, o să le vadă etc Postpunerea elementului mobil nu este permisă. 7.1.2. Limba română prezintă şi o construcţie perifrastică alcătuită din verbul a avea (cu paradigmă completă de imperfect) şi conjunctivul prezent al verbului care redă procesul comunicat: aveam să vin, aveai să vii, avea să vină, aveam să venim, aveaţi să veniţi, aveau să vină. Această construcţie exprimă posterioritatea (ca şi viitorul), având însă o distribuţie limitată - apare doar în context cu verbe cu timpul de referinţă „trecut", de aceea este denumită şi viitorul în trecut. 441 Alături de construcţia menţionată, în limba română se utilizează şi o altă formaţie perifrastică alcătuită cu ajutorul verbului impersonal a urma (la prezent sau la imperfect) de tipul urmează / urma să: Cum nu primisem încă uniforma pe care urma s-o capăt în cadrul bursei, purtam hainele de-acasă. (O. Paler, Deşertul); Ore întregi am râs cu lacrimi închipuindu-ne faţă în faţă cu oglinda lui octombrie 2003: Ciocu' urma să devină cel mai mare artist fotograf în viaţă, Dodo avea un strălucit viitor în publicitate, Andreea urma să fie o mare stea de televiziune. („Dilema", 2003). 7.2. Conţinutul formelor de viitor propriu-zis Semnificaţia formelor de viitor prototipice cumulează trei trăsături definitorii: o trăsătură temporală [Posterioritate faţă de t0], o trăsătură aspectuală [- Perfectiv] şi o trăsătură modală [+Real]. Exprimând procese ulterioare actului enunţării, viitorul este un timp absolut (strict deictic). Dacă punctul de reper nu este momentul enunţării, iar construcţiile lingvistice conţin şi alte expresii pentru redarea temporalităţii, viitorul are caracteristica unui timp deictic relaţional. Astfel, dacă astăzi la prânz formulăm enunţul: Nu ştiu ce să mai cred. Ieri a spus că azi la ora 8 va fi aici [dar n-a venit]., viitorul este un timp de relaţie, întrucât raportul de posteritate se stabileşte numai cu procesul redat în regentă. Toate formele de viitor înfăţişate mai sus (vezi supra, 7.1.1 şi 7.1.2) pot fi utilizate ca timpuri relative. Viitorul în trecut (adică viitorul perifrastic de tipul aveam să...) este însă prin excelenţă un timp de relaţie, deoarece această formă verbală exprimă numai posterioritatea faţă de un punct de reper din zona trecutului: Abia atunci am realizat eu că acest cântec avea să-mi schimbe oarecum viaţa. (As, 2003); Mă întrebam numai dacă din ele avea să mi se dezvăluie vreodată ceva. (M. Caragiale, Craii). 7.2.1. Fixarea pe axa temporală poate fi exprimată prin simpla formă de viitor. Punctul de perspectivă este în acest caz momentul enunţării, iar distanţa faţă de acesta este nedeterminată. Forma verbală de viitor poate fi însoţită de unele adverbe de situare temporală acceptate şi de perfect, precum atunci, cândva, odată, dar specifică pentru ancorarea în zona semantică a viitorului este expresia odată şi odată: Va înţelege el odată şi odată!. Limba româna nu are o formă specializată pentru a exprima „viitorul apropiat", dar această semnificaţie se actualizează contextual prin asociere cu expresii adverbiale de proximitate, precum imediat, într-un minut (într-o clipă), (în) curând etc: Nu fi îngrijorat! Andreea o să vină imediat, vs Nu fi îngrijorat! Andreea o să vină. în enunţuri complexe, formele de viitor pot exprima şi apropiere faţă de un punct de perspectivă prospectiv. în acest caz, semnificaţia este aceea de viitor de proximitate: Nici nu va ajunge bine acasă, că vor sosi musafirii.; Va telefona imediat ce (îndată ce) va ieşi din şedinţă. Situarea procesului după momentul enunţării se poate realiza mai strict prin asocierea formei de viitor cu expresii temporale deictice. Funcţionează ca indici de 442 fixare temporală expresii deictice intrinsec referenţiale (mâine, poimâine, răspoimâine etc. (şi mâine, poimâine, răspoimâine I dimineaţă I seară I noapte) sau expresii deictice relaţionale (de acum în doi ani, de acum într-o oră / săptămână / lună, de acum într-un an etc; în câteva clipe /minute / ore /zile /săptămâni /luni etc; peste câteva zile / luni /ani etc; la prânz /noapte / iarnă /primăvară / vară / toamnă / răsăritul soarelui / apusul soarelui etc; în iarnă / primăvară etc; în ianuarie/februarie etc, 2010/ 2016 etc.; (în) noaptea / seara / săptămâna / luna / primăvara / vara viitoare (următoare); (în) anul secolul / mileniul viitor (următor). Unele (după câtva timp, după o oră, zi, săptămână; după doi ani / trei decenii etc; cu doi ani / câtva timp înainte (în urmă) etc; un an, secol mai târziu, o oră, zi, săptămână mai târziu etc; în acel moment, an, secol; în acea clipă, zi, seară, săptămână etc.) funcţionează şi ca expresii anaforice, folosirea lor fiind permisă şi în coocurenţă cu alte forme verbale. Compară: A venit în Constanţa în 1999. După un an / un an mai târziu se va muta la Craiova. A venit în Constanţa în 1999. După un an / un an mai târziu s-a mutat la Craiova.). Expresiile deictice relaţionale sunt ocurente mai ales cu forme perifrastice de viitor (vezi „viitorul în trecut"): Mult mai târziu micuţa prinţesă avea să afle că ilustra bunică-poetă nu fusese deloc fericită de căsătoria nepotului ei[...] cu superba Măria. (As, 2003). In anumite contexte confirmă plasarea în zona semantică a viitorului şi expresii folosite, deopotrivă, pentru fixarea pe axa temporală a unui proces anterior actului enunţării, precum: luni, marţi etc; în ianuarie, februarie etc; dimineaţă, la prânz, după amiază, seara, noaptea; la răsăritul soarelui, la apusul soarelui etc. (compară: Va pleca în Franţa în ianuarie, cu A plecat în Franţa în ianuarie.). De asemenea, dacă în contextul situaţional sau discursiv este specificat un punct de reper în zona trecutului, pentru situarea procesului comunicat în zona viitorului pot fi folosite expresii de tip adverbial, precum: azi (astăzi), în dimineaţa aceasta (asta), în după-amiaza aceasta (asta), în seara aceasta (asta), în noaptea aceasta (asta), în săptămâna aceasta (asta), în luna aceasta (asta), în anotimpul acesta (ăsta), în primăvara aceasta (asta), în vara aceasta (asta), în toamna aceasta (asta), în iarna aceasta (asta), în anul acesta (ăsta), în secolul acesta (ăsta), în perioada aceasta (asta) (vezi supra, 1.1). în cazul verbelor durative, forma de viitor poate fi utilizată fără specificarea perioadei, când se face o paralelă între o stare de lucruri din viitor şi altă stare de lucruri din prezent sau din trecut (vezi supra, 2. Prezentul indicativ, 3. Perfectul compus): Oraşul nu va mai fi aşa cum este astăzi/ a fost cândva., El nu va mai citi aşa de mult cum citeşte acum/a citit odinioară. în enunţuri omnitemporale, viitorul actualizează semnificaţia generic, similară cu aceea a prezentului permanent: De-a pururi aproape vei fi de sânul meu. / Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu. (M. Eminescu, O, mamă). 443 în contexte frecventative, forma de viitor are semnificaţia iterativ: Voi veni în ţară anual. 7.2.2. Trăsătura aspectuală definitorie a viitorului [-Perfectiv] explică folosirea lui în redarea retrospectivelor istorice. Prin utilizarea formelor de viitor se creează un efect de sens, deschizându-se o perspectivă asupra consecinţelor ulterioare ale unei situaţii trecute: Şi [....] peste cea. zece ani (1924) poetul Andre Breton avea să publice în Franţa „Manifestul suprarealismului", care, alături de mişcările deja amintite, va provoca în cultura europeană o răsturnare comparabilă, poate, prin profunzime şi prin consecinţe, doar cu momentul Renaşterii. (Rlit, 2003); După patru ani de paşnică domnie, într-o zi de vară a anului 1752, Grigore Vodă Ghica va cădea bolnav la pat. 7.2.3. Trăsătura modală [+Real] se manifestă diferit în cazul timpului discutat. Proiectată în zona semantică a viitorului, desfăşurarea procesului este, din perspectiva vorbitorului, probabilă, mai mult sau mai puţin certă, eventual efectuată. Cu alte cuvinte, fixarea temporală a procesului „încarcă" formele de viitor cu nuanţe modale. Prin urmare, semnificaţiile (valorile contextuale) înfăţişate mai jos reprezintă extensii ale complexelor caracteristici modale ale viitorului. (a) în enunţuri imperative, forma de viitor la persoana 2 şi 5 poate fi folosită cu semnificaţie de imperativ, exprimând un ordin adresat unui alocutor. în acest caz viitorul are semnificaţia modală de „este necesar să...", „este obligatoriu să...": Vei spăla rufe şi vei face curat!; Vei învăţa poezia pe de rost!. Aceeaşi semnificaţie poate fi redată şi prin construcţii impersonale, de felul: Se va dispune arestarea lui!. (b) Integrat în anumite contexte, viitorul poate exprima incertitudinea, probabilitatea (Nu ştiu dacă o veni ba şcoală mâine.), fiind în concurenţă cu prezumtivul. (c) Prin formele de viitor se pot exprima aserţiuni al căror grad de certitudine este redus, cum sunt promisiunile (Voi reveni mai târziu.) sau aserţiuni care au o oarecare probabilitate, precum predicţiile (Vremea va fi frumoasă în următoarele zile.). (d) în construcţii de tipul „dacă...atunci" (Dacă îl voi vedea, îi voi spune.), viitorul redă semnificaţia modală de posibilitate, ipoteză, proprie condiţionalului. 7.3. Relaţia cu alte timpuri ale indicativului 7.3.1. Semnificaţia de bază a viitorului [Posterioritate faţă de to] este evidentă în enunţuri formate din propoziţii de rang diferit, structuri în care regentul are forma şi semnificaţia prototipică a prezentului indicativ: Mai departe nu ştiu cum o să fie. (As, 2003). Semnificaţia de „proces posterior" se păstrează şi în situaţii noncanonice -când apare o distanţă între momentul codificării mesajului şi cel al receptării lui (vezi II, Deixis): La data apariţiei acestui text se va afla în plină desfăşurare un colocviu interdisciplinar româno-francez dedicat „Imaginarului punctelor cardinale". („Dilema", 2003). 444 Integrate în enunţuri complexe, în care, prin conectori specializaţi, sunt redate diferite raporturi temporale, verbele cu formă de viitor evocă procese desfăşurate în succesivi tate: Va mai dura până când vor deveni cu adevărat cetăţeni; asta se va întâmpla, probabil, la mult timp după ce se va aproba Constituţia, după ce vom intra în Europa. („Dilema", 2003). Viitorul poate exprima şi procese aflate în raport de simultaneitate, dacă apare în enunţuri complexe alcătuite pe baza relaţiei de coordonare sau în enunţuri cu subordonate relative ori conjuncţionale: Ne vom uita la televizor şi vom mânca prăjituri., Cine va avea noroc va câştiga.,Vei rezolva tu această problemă,\n timp ce el va fi în străinătate?. 13.2. Viitorul intră în relaţii de concurenţă şi, în unele contexte, de alternanţă cu prezentul prospectiv: O să am o serie de concerte [...]. Plec în Portugalia, apoi în Japonia, Guadeloupe... Apoi mă voi ocupa de organizarea unui festival pentru violonişti. (As, 2003). Cele două forme verbale nu sunt totdeauna sinonime. De obicei, prin selecţia prezentului prospectiv se redă un proces a cărui existenţă / efectuare este considerată mai sigură (vezi supra, 2.2.1.4,2.3.2). 8. VIITORUL ANTERIOR 8.1. Inventar de forme şi structură morfematică Viitorul anterior este un timp analitic, a cărui structură este alcătuită din trei componente: un afix mobil identic cu cel al viitorului propriu-zis (de tipul (a) şi (b), vezi supra, 7.1): voi (oi), vei (ăi, ei, -i, îi), va (o, a), vom (om), veţi (ăţi, eţi, îţi, oţi), vor (or), afixul mobil fi şi o secvenţă fonică omonimă cu participiul: 1. (v)oifî jucat 1. (v)oifi râs 1. (v)oifi venit 2. vei (ăi, ei, -i, îi) fi jucat 2. vei (ăi, ei, -i, îi) fi râs 2. vei (ăi, ei, -i, îi) fi venit 3. va (o, a) fi jucat 3. va (o, a) fi râs 3. va (o, a) fi venit 4. vom (om) fi jucat 4. vom (om) fi râs 4. vom (om) fi venit 5. veţi (ăţi, eţi, îţi, oţi) fi jucat 5. veţi (ăţi, eţi, îţi, oţi) fi râs 5. veţi (ăţi, eţi, îţi, oţi) fi venit 6. vor (or) fi jucat 6. vor (or) fi râs 6. vor (or) fi venit Asocierea formelor verbale cu diferitele (semi)adverbe şi clitice pronominale urmează următoarele reguli: adverbul de negaţie se plasează înaintea primului component (nu veţi fi jucat); (semi)adverbele mai, tot, cam se aşază între primul şi al doilea component (nu vor mai fi râs); cliticele pronominale ocupă al doilea loc după negaţie (nu mă va tnaifi supărat). 8.2. Conţinutul formelor de viitor anterior In ce priveşte semnificaţia, viitorul anterior prezintă două trăsături temporale: (a) [Posterioritate faţă de t0] şi (b) [Anterioritate faţă de tx], unde txeste un punct de 445 reper plasat după to. Timpul de referinţă al formelor de viitor anterior este, aşadar, ca şi în cazul viitorului propriu-zis, zona semantică care urmează actului enunţării. Se asociază acestor caracteristici temporale o trăsătura aspectuală [+Perfectiv] şi o trăsătură modală [+Real], realizată în acelaşi fel ca şi la viitorul propriu-zis (vezi supra, 7.2). 8.2.1. Prin trăsăturile temporale definitorii, viitorul anterior este un timp de relaţie (deictic relaţional), iar mecanismul de redare a semnificaţiei temporale este de tip anaforic: ocurenţa viitorului anterior impune prezenţa unui antecedent temporal care este totdeauna un verb cu formă de viitor propriu-zis: După ce te voi fi trecut şi apărat I De fiarele mici, de gâzele de un carat, / De şarpe, de lanţuri şi de metale / Vegetale, / O să mă laşi să-ţi pui inele pe mâini, brăţări de picioare /Şi alte veşminte dogârâtoare. (T. Arghezi, Mireasa). 8.2.2. Intre viitorul anterior şi mai-mult-ca-perfect există o anumită similitudine. Ambele timpuri sunt anaforice, realizând acelaşi tip de relaţie cu antecedentele lor (raport de anterioritate). Ambele timpuri redau procese încheiate şi situate la distanţă faţă de al doilea punct de reper. Asocierea viitorului anterior cu adverbul demult din textul de mai jos, ilustrează această caracteristică: O! Glasul amintirii rămâie pururi mut, / Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut, / Să uit, cum dup-o clipă din braţe mi te-ai smult.. / Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit demult/ (M. Eminescu, Departe sunt de tine...). în limba română viitorul anterior are un caracter livresc, semnificaţia sa fiind redată, în general, prin viitorul propriu-zis. 9. PREZENTUL CONDIŢIONAL Condiţionalul prezent este o formă analitică a verbului, alcătuită din două componente : aş juca, aş lucra, aş apărea, aş veni, aş povesti etc. (vezi Modurile personale, 3.1). în ce priveşte conţinutul, condiţionalul prezent acoperă timpul de referinţă „prezent" şi „viitor". Prin urmare, un verb la condiţional prezent are o trăsătură constantă, cea modală [-Real], „nonreal", unde prin nonreal se înţelege „imaginat", „probabil", „dorit", „intenţionat" şi o trăsătură temporală variabilă, actualizată prin context. Când forma de condiţional fixează procesul în zona semantică a actului comunicării, semnificaţia lui este dată de trăsătura [Simultaneitate cu t0], iar când procesul este situat în zona semantică ulterioară actului enunţării, caracteristica temporală este [Posterioritate faţă de to]. Condiţionalul cu timpul de referinţă prezent este, în general, însoţit de expresii de situare temporală sau / şi de forme verbale de prezent indicativ: Astăzi chiar de m-aş întoarce /A-nţelege n-o mai pot.../ Unde eşti copilărie, /Cupădurea ta cu tot? (M. Eminescu, O, rămâi). Condiţionalul cu timpul de referinţă viitor apare, de obicei, în context cu expresii de fixare în zona semantică a viitorului sau cu verbe la viitorul indicativ: 446 într-o limbă barbară / Ţi-aş spune poveşti dintr-o ţară. / Vorbele, ca o ţărână / Din şesurile ei, ţi le-aş presăra pe mână, / Si-n lacrimi se vor trezi / Apele ţării dinspre miazăzi. (T. Arghezi, Haide). 10. PREZENTUL PREZUMTIV Paradigma prezentului prezumtiv este reprezentată printr-un ansamblu de patru serii de forme - toate analitice: (a) (v)oi fi jucând, (v)oi fi râzând, (v)oi fi venind etc. ; (b) să fi jucând, să fi râzând, să fi venind etc; (c) aş fi jucând, aş fi râzând, aş fi venind etc. (d) oi juca etc. (vezi Modurile personale, 4.1). Ca semnificaţie, în orice context, formele de prezent asociază o trăsătură modală [-Real], „nonreal", prin nonreal înţelegându-se „incertitudine", „probabilitate" în raport cu procesul comunicat. Trăsătura temporală [Simultaneitate faţă de to] este ilustrată în textele de mai jos, unde prezumtivul apare în context cu prezentul indicativ: Aşa vor fi arătând îngerii, mi-o spun necontenit, privindu-l pe acest băiat cu chip alb, ascultându-i cuvintele simple. (As, 2004), E o pasere care va fi ştiind toate şi spune multe... (M. Sadoveanu, Creanga de aur). Prezumtivul prezent este un timp absolut: Cine o fi fiind acea personalitate, nu ştim. Rar, prezumtivul prezent poate fi utilizat însă şi ca timp relativ: Nu ştim şi nu vom şti niciodată cine o fi răspândind asemenea zvonuri. 11. PREZENTUL CONJUNCTIV Prezentul conjunctiv se caracterizează formal prin prezenţa componentului mobil să şi a unei secvenţe purtătoare a radicalului, parţial omonimă cu prezentul indicativ: să joc, să lucrez, să merg, să povestesc etc. (vezi Modurile personale, 6.1). In configuraţia semantică, prezentul conjunctiv prezintă trăsătură modală [-Real] care acoperă întreaga sferă modală a posibilităţii: în funcţie de context, procesul redat prin conjunctiv poate fi considerat imaginat, incert, probabil, dorit, (non)obligatoriu, permis sau interzis. în ce priveşte semnificaţia temporală, prezentul conjunctiv se comportă la fel ca prezentul condiţional: timpul de referinţă poate fi sau „prezentul" sau „viitorul". în primul caz conjunctivul asociază trăsătura [Simultaneitate cu t0], în cel de-al doilea, trăsătura [Posterioritate faţă de t0]. Cele două valori temporale sunt identificate contextual. Enunţul Mai bine să pleci acum! trimite la zona semantică a prezentului, iar Mai bine să pleci mâine! trimite la zona semantică a viitorului. în ambele ipostaze, conjunctivul prezent prototipic este un timp absolut, strict deictic: li sugerează să plece acum., li sugerează să plece mâine. Dacă regentul conjunctivului este un timp din zona trecutului, forma verbală pe care o discutăm funcţionează ca un timp relativ: 1-a poruncit /li poruncise să tacă în acel moment., l-a spus să revină a doua zi. 447 12. PERFECTUL CONDIŢIONAL Formal, condiţionalul perfect este un timp analitic, alcătuit din trei componente (aş fi jucat, aş fi lucrat, aş fi apărut, aş fi venit, aş fi povestit etc. (vezi Modurile personale, 3.1). Semnificaţia condiţionalului perfect se configurează prin două trăsături, dintre care una - cea modală [-Real] - este identică cu aceea a condiţionalului prezent. Diferenţele de semnificaţie se datorează trăsăturii temporale [Anterioritate faţă deto]. Când este actualizată, semnificaţia temporală este pusă în evidenţă prin asocierea cu forme de indicativ perfect (compus, simplu, imperfect, mai-mult-ca-perfect) şi, eventual, cu expresii specializate pentru fixarea în zona trecutului: Si poate că lucrurile ar fi rămas aşa, clacă Marcela, în vârstă de 48 de ani, nu ar fi aflat astfel că Florina mersese până într-acolo încât recunoscuse, în scris, că a avut o aventură. („Libertatea", 2003). Condiţionalul trecut prototipic este un timp absolut (strict deictic): // spune că ar fi venit cu dragă inimă la spectacol, dar a fost bolnav. Condiţionalul trecut poate fi însă folosit ca timp relativ: Va spune într-o zi că oricum n-ar fi dat curs invitaţiei. 13. PERFECTUL PREZUMTIV Paradigma prezumtivului perfect este alcătuită din trei serii de forme: (a) (v)oi fi jucat, (v)oifi râs, (v)oifi venit etc.,; (b) să fi jucat, să fi râs, să fi venit etc; (c) aş fi jucat, aş fi râs, aş fi venit etc. (vezi Modurile personale, 4.1). Configuraţia semnificaţiei prezumtivului perfect este alcătuită din două trăsături: [-Real], „incert", „probabil", şi [Anterioritate faţă de to]. Când actualizează trăsătura temporală, prezumtivul perfect funcţionează ca timp absolut: întreabă dacă asemenea oaspeţi nu vor fi venit la Curtea Regală.. De asemenea, rar, poate fi utilizat şi ca timp relativ: li va spune într-o zi că asemenea oaspeţi nu vor fi venit la Curtea Regală. 14. PERFECTUL CONJUNCTIV Din punct de vedere formal conjunctivul perfect este alcătuit din două afixe (să şi fi) şi o secvenţă purtătoare a radicalului: să fi jucat, să fi lucrat, să fi mers, să fi povestit etc. (vezi Modurile personale, 6.1). în ce priveşte conţinutul, perfectul conjunctivului prezintă trăsătura modală [-Real|, realizată identic cu cea a prezentului subjonctiv, şi o singură trăsătură temporală [Anterioritate faţă de to]. Aşadar, procesul codificat prin forma de conjunctiv perfect este situat în zona semantică a trecutului. în general, conjunctivul funcţionează ca timp absolut, ca în Să fi avut un copil, i-ar mulţumi şi acum lui Dumnezeu., dar poate fi utilizat şi ca timp relativ: M-am temut să nu fi făcut vreo prostie., Ne-am fi bucurat să ne fi întrebat şi pe noi. 448 CATEGORIA ASPECTULUI 1. PRELIMINARII Aspectul este categoria specifică verbului care dă seama de structura intervalului de desfăşurare a procesului comunicat prin grupul verbal. Aspectul interferează cu timpul, dar nu este o categorie deictică: aspectul este indiferent la plasarea / fixarea procesului faţă de momentul enunţării. Distincţiile aspectuale se organizează în raport cu anumite trăsături semantice ale grupului verbal: - trăsătura [Delimitat] descrie intervalul de desfăşurare în termenii opoziţiei aspectuale perfectiv (proces încheiat: El a strigat.) ~ nonperfectiv (proces în desfăşurare: El striga.); -trăsătura [Durativ] impune distincţia aspectuală durativ (El aleargă.) -momentan, punctual (El iese.); - trăsătura [Determinat] implică opoziţia aspectuală determinat f individual (El scrie un roman poliţist.) ~ generic (El scrie romane poliţiste.); - trăsătura [Numărabil] stă la baza distincţiei aspectuale unic I semelfactiv (Iarna trecută a plecat la Paris.) ~ iterativ (realizat ca repetitiv: Iarna trecută a plecat de două ori la Paris, sau ca frecventativ: A plecat la Paris de două ori pe an.); -trăsătura [Schimbare], caracteristică verbelor de eveniment şi verbelor de acţiune permite punerea în evidenţă a distincţiei aspectuale între linear (schimbare desfăşurată în ritm constant) ~ progresiv (schimbare desfăşurată prin creşteri graduale); - trăsătura semantică [Divizibil], unde „divizibil" înseamnă „fragmentare a procesului în etape", face posibilă disocierea între valorile aspectuale incoativ (El începe să vorbească), continuativ (Ea continuă să vorbească.) şi terminativ (Ei termină de vorbit.). în limba română categoria aspectului se realizează prin mijloace gramaticalizate în cazul unei singure opoziţii aspectuale, şi anume perfectiv ~ nonperfectiv. Celelalte trăsături aspectuale se manifestă prin mijloace lexicale. Valorile aspectuale care se organizează în jurul trăsăturii [Durativ] sunt integrate în conţinutul lexical al verbului şi dirijează posibilităţile combinatorii ale acestuia cu adverbele de durată. Valorile asociate trăsăturii [Schimbare] sunt cuprinse în configuraţia semantică a verbelor sau / şi sunt redate cu ajutorul determinanţilor adverbiali. Informaţiile referitoare la dimensiunea şi limitele (graniţele) intervalului temporal, precum şi la numărul de desfăşurări ale proceselor comunicate, sunt exprimate în cadrul grupului verbal. Valorile aspectuale legate de segmentarea proceselor în părţi (început, mijloc şi sfârşit) sunt specificate prin mijloace lexico-gramaticale, şi anume prin asocierea cu verbe de aspect (a începe, a continua, a termina etc). 449 2. SEMNIFICAŢII ASPECTUALE 2.1. Perfectiv şi nonperfectiv In limba română opoziţia perfectiv ~ nonperfectiv este singura opoziţie aspectuală care se exprimă prin forme specializate. Opoziţia se realizează numai în cadrul zonei trecutului şi a viitorului şi este asociată cu semnificaţia temporală „anterior unui punct de reper tx, altul decât t0 (momentul enunţării)": timpurile care prezintă trăsătura [Anterioritate faţă de tx] au şi caracteristica aspectuală [+ Perfectiv]; prin urmare, în manifestarea lui gramaticalizată, [+ / - Perfectiv], aspectul este subordonat timpului. (a) Formele prototipice de prezent indicativ şi de viitor propriu-zis au trăsătura [- Perfectiv], dar realizarea acestei informaţii aspectuale nu este constantă, depinzând de configuraţia semantică a verbelor, pe de o parte, şi de contextul lingvistic în care acestea sunt utilizate, pe de altă parte. (b) In cazul infinitivului perfect trăsătura aspectuală [+ Perfectiv] se actualizează prin raportare la o formă verbală personală. Caracteristica aspectuală poate fi termen al unei opoziţii de tipul celei menţionate mai sus sau se poate neutraliza (vezi Forme verbale nepersonale, 2). Participiul nu realizează opoziţia perfectiv ~ nonperfectiv, dar, în general, forma de participiu include valoarea [+ Perfectiv] (vezi Forme verbale nepersonale, 3). Supinul exprimă doar contextual distincţia aspectuală perfectiv ~ nonperfectiv, în situaţii limitate în care actualizează şi trăsături temporale (vezi Forme verbale nepersonale, 4). 2.2. Durativ şi momentan Principala trăsătură semantică relevantă pentru distincţiile aspectuale este durata. Privit prin prisma desfăşurării în timp, procesul poate fi discret („compact" - derularea sa se produce într-un interval temporal foarte scurt) sau continuu („difuz" - desfăşurarea se poate extinde pe un interval temporal nelimitat). Trăsătura [Durativ] există în matricea semantică a lexemului verbal. Distincţia durativ ~ nondurativ operează asupra întregii clase a verbului, opunând verbele durative caracterizate prin trăsătura [+ Durativ] celor momentane (punctuale, instantanee), a căror trăsătură intrinsecă este [- Durativ]. Disocierea între caracteristicile aspectuale durativ ~ nondurativ se poate realiza contextual: verbele durative apar în context cu expresii adverbiale de tipul timp de, în tot acest timp, cele momentane selecţionează adverbe precum imediat, într-o clipă etc. Se poate spune: In tot acest timp Radu aşteaptă veştile., Andreea călătoreşte timp de două ore cu trenul., Radu a venit într-o clipă., Irina adoarme imediat., dar nu sunt acceptate enunţuri ca: In tot acest timp copilul iese din casă., Andrei prinde pisica timp de două ore., Casa se află la mare înălţime într-o clipă., El veghează imediat în faţa porţii. Caracteristicile durativ şi momentan se corelează cu trăsăturile semantice intrinsece ale verbelor (stare, eveniment, acţiune). 450 Caracterizate prin trăsătura [- Schimbare]), verbele de stare nu implică modificarea „stării de fapt" sau a proprietăţilor participanţilor la situaţia comunicată prin verb şi actanţii săi. Prin urmare, verbele de stare (a se afla, a aparţine, a aştepta, a auzi, a avea, a dăinui, a crede, a dura, a exista, a iubi, a poseda, a rămâne, a sta, a şedea, a şti, a vedea, a veghea, a zăcea etc.) sunt intrinsec durative. Verbele de acţiune şi verbele de eveniment sunt ori durative, ori nondurative. Caracteristica semantică definitorie [+ Schimbare] implică o modificare a situaţiei exprimate prin grupul verbal. Modificarea se poate realiza într-un interval temporal foarte scurt sau, dimpotrivă, se poate extinde în timp. Verificate prin contextele adverbiale menţionate mai sus, sunt nondurative (punctuale, momentane) verbe dinamice (de eveniment sau de acţiune) ca: a adormi, a aprinde, a aţipi, a da, a deceda, a decola, a exploda, a icni, a intra, a ieşi, a lepăda, a licări, a opri, a pleca, a plesni, a pocni, a prinde, a replica, a sări, a trosni, a ucide, a vira, a smulge etc. Sunt durative verbe dinamice precum: a aduna, a alerga, a călători, a conduce, a curge, a desena, a dormi, a elabora, a epuiza, a evacua, a fabrica, a face, a fugi, a gândi, a istovi, a juca, a lucra, a mânca, a munci, a organiza, a plimba, a schimba, a studia, a suge, a şiroi, a trage, a trăi, a trece, a tulbura, a ţine, a uda, a umbla, a unge, a urca, a vărui, a vieţui, a vântura, a vopsi, a zice, a zidi etc. 2.2.1. Posibilităţi combinatorii ale verbelor durative Pentru a specifica dimensiunile şi graniţele intervalului în care se desfăşoară procesele, verbele durative se asociază cu anumite adverbe sau locuţiuni adverbiale. 2.2.1.1. Dimensiunea intervalului de desfăşurare a procesului durativ (durata) este redată prin integrarea în grupul verbal a expresiilor adverbiale (cantitative) de tipul timp de urmate de anumite substantive temporale. Ne referim la substantive precum secol, an, iarnă, vară, lună, săptămână, oră, minut, dimineaţă, amiază etc, substantive care specifică „diviziunea" („segmentarea") timpului estimată în funcţie de o anumită periodicitate a fenomenelor naturale, diviziune (segmentare) recunoscută de întreaga comunitate lingvistică (vezi Timpul, 1). Aceste expresii funcţionează - de altfel - şi ca un context de identificare a caracterului durativ al verbelor: timp de o oră / zi etc, timp de un an / secol etc; timp de mai multe / două, trei etc. ore / zile / secole etc; timp de mai mulţi ani. In enunţuri complexe durata procesului din prim-plan (din propoziţia regentă) poate fi exprimată printr-o propoziţie subordonată relativă temporală marcată prin conectorul cât (timp): El scrie / a scris / va scrie / ar scrie (timp de) trei ore., Ana rămâne / a rămas / va rămâne / ar rămâne acasă cât (timp) este nevoie I a fost nevoie I va fi nevoie I ar fi nevoie. 2.2.1.2. Limitele intervalului temporal sunt redate prin asocierea formei verbale cu expresii de fixare pe axa temporală însoţite de anumite prepoziţii. Astfel punctul iniţial („de origine") al desfăşurării procesului este specificat în limba română printr-o serie de expresii care au în componenţa lor adverbe sau 451 substantive temporale precedate de prepoziţia de (de exemplu, de acum, de atunci; de luni, de marţi; de lunea trecută / de marţea viitoare etc): De luni lucrează / a lucrat / va lucra /ar lucra întruna., De lunea trecută o caut. Grupările sunt uneori mai complexe prin inserarea cuantificatorilor câtva, mult, puţin, unu, doi, trei etc: De câteva săptămâni nu mă simt prea bine., De multe luni cunoşteam situaţia lui., De doi ani se roagă de mine. Dacă situarea pe axa temporală se exprimă prin substantive însoţite de prepoziţia în, la ori de (vezi în ianuarie a trecut pe la noi., De / La revelion am petrecut foarte bine., De înălţare a venit la noi la masă.), atunci pentru a exprima punctul de origine a intervalului se obţin sintagme cu din (< de + în) sau de la, precum din ianuarie, de la Revelion etc. Acelaşi lucru se întâmplă şi dacă grupurile nominale conţin substantive ca începutul, mijlocul, sfârşitul (care exprimă situarea pe axa temporală prin asocierea cu prepoziţii, precum la începutul săptămânii, la / în mijlocul anului universitar, la sfârşitul săptămânii). Să se compare: în ianuarie a locuit la Timişoara, (fixare temporală) cu Din ianuarie locuieşte în Bucureşti, (interval temporal); La examen a răspuns bine. (fixare temporală) cu De la examen nu l-am mai văzut, (interval temporal); La prânz era aici. (fixare temporală) cu De la prânz e de negăsit, (interval temporal); La I în mijlocul verii a plecat la munte, (fixare temporală) cu De la mijlocul verii stă la bunici, (interval temporal); La sfârşitul anului universitar nu l-am văzut, (fixare temporală) cu De la sfârşitul anului universitar nu l-am văzut, (interval temporal); La / De Crăciun nu a nins. (fixare temporală) cu De la Crăciun ninge întruna, (interval temporal); Funcţionează ca expresie a punctului de origine al intervalului de desfăşurare şi subordonata introdusă prin conectorii de când sau de cum: De când a venit lucrează întruna., De cum ne-am întâlni ar trăncăni la nesfârşit. Punctul final al intervalului temporal este redat prin expresii de tip adverbial în componenţa cărora intră adverbele tipice pentru cele trei zone semantice (a prezentului, a trecutului şi a viitorului) sau / şi substantive care desemnează „timpul public" precedate de conectorul până (până dimineaţă, până deseară etc; până luni, până marţi etc). In condiţii similare celor înfăţişate mai sus (altfel spus, când plasarea pe axa temporală se redă cu ajutorul unor prepoziţii), pentru specificarea punctului final se folosesc până la (până la prânz, până la noapte etc, până la iarnă etc, până la răsăritul soarelui etc.) sau până în (până în iarnă, până în primăvară etc, până în ianuarie etc). Să se compare: De obicei, vin de la serviciu seara târziu, (fixare temporală) cu Am citit până seara târziu, (interval temporal); Va lucra aici la vară. (fixare temporală) cu Va lucra aici până la vară. (interval temporal); în ianuarie pleacă în Italia, (fixare temporală) cu De obicei stătea în Italia până în ianuarie, (interval temporal). 452 în enunţurile complexe, punctul final al intervalului procesului exprimat în regentă este redat printr-o subordonată introdusă prin conjuncţia până: Mâncase deja până am ajuns eu acasă., Totdeauna se joacă până să vii tu. Prin combinarea celor două modalităţi se poate reda delimitarea completă a intervalului de desfăşurare: A citit nuvela de atunci până acum., Locuieşte în Bucureşti din ianuarie până în martie., De când ai plecat şi până (când) te-ai întors a vorbit la telefon. 2.2.2. Posibilităţi combinatorii ale verbelor momentane Configuraţia semantică a verbelor momentane exclude - de regulă -posibilitatea combinării lor cu adverbele care exprimă durata. Unele verbe punctuale permit asocierea cu expresia adverbială pentru câtva timp. Se exprimă în acest fel nu durata procesului redat prin verbul momentan, ci a unui alt proces (durativ) implicat de acesta: Pleacă / a plecat / va pleca / la mare pentru două săptămâni. (—> Stă / a stat / va sta la mare (timp de) două săptămâni.); Iese / a ieşit / ar ieşi pentru cinci minute. (—> Lipseşte / ar lipsi (timp de) cinci minute.). Când, în anumite împrejurări, unele verbe momentane se combină cu adverbele care redau durata sau limitele intervalului (vezi supra, 2.2.1), se produc anumite efecte de sens şi conversii categoriale. Dacă verbele punctuale însoţite de (semi)adverbul tot sunt asociate cu expresii durative, contradicţia dintre trăsătura aspectuală intrinsecă a verbului [-Durativ] şi trăsătura semantică [+Durată] indusă de contextul adverbial creează un efect de sens care impune uneori o interpretare ironică a enunţului: De ieri tot vine I a venit. Alteori, asocierea cu adverbele de limitare a intervalului de desfăşurare, asociere permisă în aceleaşi condiţii (dacă enunţul este completat prin (semi)adverbul tot), converteşte informaţia aspectuală de durativ în repetitiv (vezi infra, 2.4): De marţi până vineri se tot trezeşte I s-a tot trezit I se va tot trezi devreme. Utilizat în context cu verbe momentane, conectorul până (prepoziţie sau conjuncţie) redă localizarea aproximativă a procesului pe axa temporală, şi nu punctul final al intervalului temporal, aşa cum se întâmplă în cazul verbelor durative. Compară: Vine până la ora trei. (- Vine cam pe la ora trei.) cu Vine la ora trei. (= Vine precis la ora trei.); Voi mânca până să vii tu. cu Voi mânca atunci când vii şi tu. (= Voi mânca în momentul (când) vei veni şi tu.). 2.3. Individual (determinat) şi generic Desfăşurarea stărilor, a evenimentelor sau a acţiunilor poate fi corelată sau nu cu axa temporală. în contexte ce pot fi descrise în termenii opoziţiei individual ~ generic, verbele împreună cu actanţii lor pot evoca situaţii cu o anumită situare pe axa temporală (In această perioadă ea scrie romane poliţiste.) sau situaţii fără o fixare pe axa temporală (De obicei ea scrie romane poliţiste.). în primul tip de contexte se descrie o situaţie caracterizată prin trăsătura semantică [+ Determinat / + Individual], adică nongeneric: El fumează/ a fumat / va fuma o ţigară., Acum doarme / va dormi buştean. 453 în cel de-al doilea caz, situaţia se caracterizează prin trăsătura [- Determinat / Generic]. Enunţurile de acest fel sunt aserţiuni cu un caracter general, mai mult sau mai puţin echivalente cu enunţuri care descriu „caracteristici" ale participanţilor la situaţia comunicată: Lui îi place muzica. = „El este meloman.", El fumează ţigări fine. = ,JE1 este fumător de ţigări fine.", El construieşte case. = ,JE1 este constructor. / El are o firmă de construcţii.", El doarme buştean (totdeauna). = „El are somnul greu.", El vorbeşte mult (totdeauna). = „El este vorbăreţ.". Enunţurile generice au caracter atemporal. Semnificaţia „generic" provine din mai mult surse: -din asocierea formei verbale de prezent indicativ cu adverbe, precum mereu, totdeauna, niciodată: Totdeauna după noapte vine zi, şi după necaz, bucurie.; Forma verbală tipică utilizată ca predicat este cea de prezent indicativ (vezi Timpul, 2). Prin asocierea altor forme temporale cu adverbele totdeauna şi niciodată se realizează o fixare relativă pe axa temporală: A scris şi va scrie totdeauna numai romane poliţiste., Niciodată n-a fumat decât ţigări fine. -prin asocierea verbului cu grupuri nominale prin care se realizează extensiunea maximă pentru situaţia la care se face referinţă, altfel spus, prin relaţionarea formei verbale cu substantive însoţite de anumiţi determinanţi cu ajutorul cărora se redau „nume de specii". în această situaţie sunt, de exemplu, articolul definit (Balena este un mamifer.), articolul nedefinit (O maimuţă mănâncă cu plăcere banane.) ori determinanţii tot (toată, toţi, toate) sau orice (Tot omul e muritor., Toate maimuţele mănâncă banane., Orice om e muritor., Orice maimuţă mănâncă banane); - prin utilizarea formelor verbale de persoană şi de număr care, deviind de la trăsăturile prototipice, acoperă semnificaţia întregii paradigme: Să te bucuri mai mult de binefacerile oferite de tine decât de cele pe care le primeşti., Printr-o binefacere trebuie să fim ajutaţi şi nu înşelaţi., Cine nu ştie să facă binele, în zadar îl aşteaptă de la alţii., Se zice că un om de treabă este totdeauna naiv.; - prin utilizarea formei de infinitiv în propoziţii imperative: A nu se lăsa la îndemâna copiilor! (vezi Forme verbale nepersonale, 2); - prin utilizarea infinitivului prezent „atemporal" şi a conjunctivului „amodal": Este important a da / să dai examenele la timp. (vezi Modurile personale, 6; Forme verbale nepersonale, 2). 2.4. Unic şi iterativ Trăsătura semantică numărabilitate este generatoare de distincţii aspectuale în cazul proceselor individuale (determinate, nongenerice). Desfăşurarea procesului poate avea caracter singular, unic (Am citit această carte., La vară pleacă la mare.) sau poate fi reiterată (Am citit această carte de două ori., In fiecare vară pleacă la mare.). Realizează valoarea aspectuală unic atât verbele de stare, cât şi verbele de eveniment şi de acţiune. Valoarea iterativ se manifestă ca repetitiv („procesul se 454 petrece în mod repetat") sau ca frecventativ („procesul se petrece în mod repetat, cu o anumită frecvenţă, într-un interval de timp"). Aspectul repetitiv este pus în evidenţă prin asocierea formei verbale cu adverbe de repetiţie (precum de câteva ori), numerale adverbiale (o dată, de două ori, de trei ori etc), dar şi cu adverbe precum de obicei, câteodată, uneori, rar(eori), adesea etc: A citit cartea de câteva ori., A fugit de acasă de două ori până acum., Locuieşte adesea la noi. în enunţuri complexe subordonata temporală introdusă prin conectorul (ori) de câte ori funcţionează ca marcator al semnificaţiei repetabilitate: Rămâne peste program (ori) de câte ori este nevoie. în cazul verbelor momentane valoarea repetitiv se realizează şi prin asocierea cu adverbele de durată: In acest timp a tot adormit şi s-a tot trezit, (vezi supra, 2.2.1, 2.2.2). Trăsătura aspectuală iterativ repetitiv este integrată în structura lexico-semantică a unor verbe numite iterative. în limba româna actuală, majoritatea verbelor iterative sunt formate cu prefixul re- (a reapărea, a reciti, a reîncepe, a reface, a relua etc). Unele sunt provenite din interjecţii (a behăi, a bărâi, a chelălăi, a ciripi, a cotcodăci, afălfâi, a ganguri, a plescăi, a ţiui etc). Semnificaţia aspectuală frecventativ se realizează prin asocierea verbului cu adverbe sau expresii adverbiale care exprimă „repetabilitatea cu o anumită frecvenţă", precum: periodic, frecvent, zilnic, săptămânal, lunar, anual. Intră în această categorie şi construcţiile alcătuite din substantive care exprimă partiţii ale timpului (re)cunoscute de întreaga colectivitate, construcţii formate pe tiparul: în fiecare zi, în fiecare an sau o dată pe zi, de două ori pe an etc; zi de zi, săptămână de săptămână, an de an etc. Funcţionează ca adverbial frecventativ şi propoziţia subordonată introdusă prin gruparea de fiecare dată când: Mănâncă/ a mâncat/ va mânca prăjituri în fiecare seară / de fiecare dată când vine / a venit / va veni la noi. Enunţurile frecventative au caracter temporal în sensul că, prin intermediul formelor verbale de timp, confirmate de adverbe specializate în ancorarea temporală, procesele sunt „fixate" în zona prezentului, a trecutului sau a viitorului. Temporalitatea poate fi exprimată mai detaliat prin specificarea intervalului în care se desfăşoară, cu o anumită periodicitate, un proces recurent (repetabil): {In această vacanţă) ^axatemporală) lucrează {(câte) două ore] (intervai) {zilnic} (frecvenţă) Verbul însoţit de adverbe frecventative este asociat unui subiect particular, enunţurile respective nu specifică însă un anume moment şi nici un interval particular de timp: enunţurile iterative nu se referă la o situaţie particulară. Semnificaţia frecventativă a diferitelor forme verbale identificată, de obicei, prin termenul iterativ (de exemplu, prezent iterativ, viitor iterativ etc), nu se subordonează caracteristicilor temporale. Orice formă verbală temporală poate apărea în enunţuri frecventative în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi consecinţe asupra interpretării temporale: dacă sunt însoţite de expresii adverbiale frecventative - de felul celor menţionate mai sus - formele verbale de prezent, perfect compus, perfect simplu, mai-mult-ca-perfect şi viitor „primesc" semnificaţia „proces 455 desfăşurat în mod repetat, cu o anumită periodicitate într-un interval temporal" (vezi Timpul). Ocurenţa adverbelor specializate pentru zonele semantice ale prezentului, trecutului sau viitorului este posibilă, dar nu obligatorie : {Anul trecut} (zonăSemantică) exersa la pian {trei ore} (interval) {pe săptămână} (frecvenţă) {In 2016} (zonăsemantică) va lucra la mare {două săptămâni} (interval) {pe lună} (frecvenţă)- 2.5. Linear şi progresiv Verbele de eveniment şi verbele de acţiune codifică procese care implică „dinamism" şi „schimbare" (vezi Clase sintactice şi semantico-sintactice de verbe). în cadrul grupului verbal, prin asociere cu expresii adverbiale „de progresie", toate verbele dinamice pot reda desfăşurarea treptată, graduală a procesului. Compară: El aleargă tot mai repede, cu El aleargă.; El creşte din ce în ce mai mare. cu El creşte (mare). Conţin în matricea lor semantică trăsătura [Progresiv] unele verbe (eventive) ca a se îngusta „a deveni (mai) îngust", a se îngreuna „a deveni (mai) greu", a se înălţa „a deveni (mai) înalt", a se lărgi „a deveni (mai) larg" şi a se înfrumuseţa „a deveni (mai) frumos", a se îmbunătăţi „a deveni (mai) bun" etc. Sunt verbe intrinsec progresive, unele verbe provenite din adjective caracterizate printr-un sens relaţional şi progresiv sau din substantive derivate de la adjective de acelaşi fel - a (se) adânci < adânc, a (se) îngusta < îngust, a (se) îngreuna < greu, a (se) înălţa < înalt, a (se) lărgi < larg şi a (se) îmbunătăţi < bunătate < bun, a (se) înfrumuseţa < frumuseţe < frumos: De aici drumul se lărgeşte. „De aici drumul devine (mai) larg."; Oraşul se înfrumuseţează pe zi ce trece. „Oraşul devine mai frumos pe zi ce trece." 2.6. Incoativ, continuativ, terminativ Trăsăturile aspectuale asociate semnificaţiei divizibilitate (incoativ, continuativ, terminativ) se exprimă în limba română cu ajutorul verbelor de aspect (vezi infra, 3). în limba română actuală, puţine verbe „pline" (altfel spus, verbe care prezintă configuraţii semantice complexe) exprimă semnificaţii aspectuale circumscrise trăsăturii [+ Divizat] şi, totdeauna, caracteristicile „incoativ", „continuativ" sau „terminativ" se intersectează cu trăsături aspectuale de alt tip. Astfel, în mod excepţional a adormi (incoativ, momentan) se opune lui a dormi (continuativ, durativ), a ciocni (incoativ, unic) intră în relaţie de opoziţie cu a ciocăni (continuativ, iterativ). De asemenea, trăsătura „incoativ" este înscrisă în matricea semantică a unor verbe ca a înflori, a îmboboci, a înmuguri etc. în limba română contemporană, acestea sunt însă mai degrabă eventive, specificând trecerea de la o „stare de fapt" la altă „stare de fapt". 456 3. VERBELE DE ASPECT 3.1. Definiţie şi caracterizare morfosintactică Verbele de aspect (aspectuale) sunt unităţi lexicale a căror configuraţie semantică conţine una din trăsăturile [Incoativ], [Continuativ] sau [Terminaîiv]. Cele trei trăsături sunt legate de perspectiva prin care un proces poate fi gândit (reprezentat) ca întreg segmentabil în trei etape - început, mijloc şi sfârşit. Verbele aspectuale însoţesc fie verbe cu o anumită configuraţie semantică (aşa-numitele verbe „pline" şi verbe-operatori copulativi sau pasivi), fie substantive care prezintă trăsăturile semantice [+ Temporalitate], [+ Durativ], [+ Dinamism]. împreună cu verbele şi substantivele, aspectualele alcătuiesc structuri prin care se redau diferite „segmente" (faze, etape) ale procesului şi, la nivel semantic, realizează predicaţia enunţiativă (vezi II. Predicatul). Aspectualele sunt verbe cu flexiune completă, capabile să exprime formal opoziţii şi valori de mod, timp, persoană şi număr: Au început să lucreze.; începeţi să lucraţi!; Am începe să lucrăm. Verbele de aspect realizează opoziţiile de diateză numai în context cu substantivele temporale: El a început derularea programului.! Derularea programului a fost începută. 3.2. Inventar şi clasificare Sunt aspectuale propriu-zise verbele a începe, a continua, a conteni, a isprăvi, a înceta, a sfârşi, a termina. în anumite contexte şi unele verbe polisemantice funcţionează ca verbe de aspect: -a ajunge la: El a ajuns la o profundă înţelegere a situaţiei., El a ajuns să vadă altfel lucrurile, (aspectual) vs El a ajuns la capătul drumului, (nonaspectual); -ase apuca de: El se apucă de scris., El se apucă de băutură, (aspectual) vs El se apucă de marginea bazinului, (nonaspectual); - a se da la / în: Pe dată s-a dat la scris şi la citit., Ei se dau la muncă/în vorbă, (aspectual) vs Ei se dau în leagăn, (nonaspectual); -a se lăsa de: El s-a lăsat de fumat., Ea s-a lăsat de şcoală, (aspectual) vs El s-a lăsat (în) jos ca să nu se lovească la cap. (nonaspectual); -a se lua de: Ei s-au luat de băut. (aspectual) vs Ei s-au luat cu mâinile de păr. (nonaspectual); -a se opri din: Andrei se opreşte din strigat., Andrei se opreşte din treabă. (aspectual) vs Autobuzul se opreşte, (nonaspectual); - a (se) porni pe: Ei s-au pornit pe blestemat., Ei s-au pornit pe blesteme. (aspectual) vs Cu greu, oamenii (s-)au pornit spre centrul oraşului. (nonaspectual); - a prinde a I să: Prinde a zice / să zică şi el ceva. (aspectual) vs O prinde de mână. (nonaspectual); -a se pune pe: Ea se pune pe învăţat., Ea se pune pe petreceri, (aspectual) vs Ea se pune bine cu toată lumea, (nonaspectual); - a urma: ,£i eu am aceeaşi opinie" - urmă el., Ea îşi urma liniştită treaba. (aspectual) vs Acum urmezi tu. (nonaspectual). 457 Utilizarea verbelor polisemantice ca verbe de aspect este circumscrisă - de multe ori - unor anumite registre stilistice. Astfel a se pune pe, a se da Ia ş.a. apar mai ales în limbajul popular. Unele apar în structuri fixe (a luat-o Ia fugă, a trage să moară etc.) şi, în consecinţă, acestea din urmă nu au fost menţionate în lista de mai sus. în funcţie de trăsătura aspectuală integrată în structura lexico-semantică, aspectualele se grupează trei serii: verbele incoative, verbele continuative şi verbele terminative. Sunt incoative (specifică etapa de început a desfăşurării procesului) următoarele verbe: a se apuca, a se da, a începe, a se lua, a se porni, a prinde, a se pune. Sunt continuative (specifică etapa mediană a desfăşurării procesului) verbele: a continua, a urma. Sunt terminative (specifică etapa de încheiere a procesului) verbele: a ajunge, a conteni, a se duce, a isprăvi, a înceta, a se lăsa, a se opri, a (se) sfârşi, a (se) termina. O menţiune specială trebuie făcută în legătură cu aspectualul a se pune pe. Acesta redă valoarea incoativ, dar în acelaşi timp, implică şi continuativui. El se pune pe lucrat. înseamnă „El începe lucrul şi va lucra continuu, din greu."; S-a pus pe ploaie, exprimă faza de început a fenomenului meteorologic, dar şi perspectiva unei intensităţi şi a unei durate a acestuia („A început să plouă şi a plouat continuu, mult timp."). Semnificaţia „cumulativă" a lui se pune pe explică folosirea lui în contexte foarte variate, cu verbe şi cu substantive: se pune pe mâncat, se pune pe lucru, se pune pe iarnă (vezi infra, 3.3). Verbele de aspect alcătuiesc o clasă deschisă. Lista prezentată mai sus pune în evidenţă tendinţa de proliferare a sensului aspectual la verbe de mişcare cu actant Ţintă; transgresarea de sens se realizează când / dacă Ţinta prezintă caracteristica semantică [+ Abstract] (compară: verbul nonaspectual a ajunge la Bucureşti (Ţintă [- Abstract]) cu verbul aspectual a ajunge să cunoască situaţia / la o bună cunoaştere a situaţiei (Ţintă [+ Abstact]). O serie de verbe polisemantice - altele decât cele menţionate - funcţionează ca aspectuale în contexte speciale. Verbe ca a izbuti sau a reuşi redau şi semnificaţia „proces în faza de sfârşit" în structuri ca: A izbutit (a reuşit) să citească toată cartea, (aspectual) vs A izbutit (a reuşit) să intre la facultate. („A avut un succes".). Unele verbe dezvoltă un sens aspectual în anumite structuri (vezi infra, 3.3.1: Stau şi scriu, [continuativ]) sau în context cu anumite substantive (vezi infra, 3.3.2: Se lasă înserarea, [incoativ], Vântul stă. [terminativ], Se duce şi anul acesta! [terminativ]). Alte verbe însoţesc un număr foarte restrâns de substantive, alcătuind structuri cu un grad înalt de sudare (vezi infra, 3.3.2: o podideşte plânsul, bufneşte în râs (în plâns) sau o bufneşte râsul (plânsul), o umflă râsul, îl bufneşte plânsul etc). Dezvoltă un sens aspectual şi verbele a apuca, a cuprinde, a izbucni, a încheia, a sta când sunt asociate unor anumite clase semantice de substantive: L-a apucat groaza., Vântul a stat. (vezi infra, 3.3.2). 458 (a) Semnificaţia aspectuală se intersectează cu semnificaţii modale în structuri ca Dă să spună şi el ceva, dar se opreşte imediat, Stă să cadă., Era (cât pe ce) să vină., Este pe punctul de a spune ceva., E pe cale să se prăbuşească. Aceste construcţii specifică o situaţie premergătoare fazei de început a unui proces, aşa cum se poate observa din textele de mai jos: Eu cam dădeam să plâng. (As, 2003); Meşterul împovărat de ani, iată stă să împlinească nouăzeci şi cinci. (Rlit, 2003); în această primăvară [V care este] pe cale să se instaleze, relaţia dintre cultura română şi spaţiul francofon se va concretiza într-o adevărată sărbătoare. („Adevărul", 2004). (b) Construcţiile a fi pe punctul.... şi era să... redau şi informaţia „proces iminent", iar când au forma unui timp trecut - şi semnificaţia „proces contracarat": Acea casă am fost pe punctul s-o incendiez, într-un elan demiurgic, când aveam trei sau aproape patru ani, ceea ce m-a costat o fobie (ignifobie) de care sufăr şi astăzi. (O. Paler, Deşertul); Ia, m-ai băgat în toate grozăviile morţii, căci cuprins de ameţeală, nu mai ştiam unde mă găsesc, şi erai cât pe ce să mă prăpădeşti. (I. Creangă, Harap-Alb). 3.3. Posibilităţi combinatorii ale verbelor de aspect Se combină cu verbe de aspect majoritatea verbelor care au conţinut semantico-lexical complet (altfel spus, nu au nevoie de alte compliniri de tip verbal, tipul a auzi, a învăţa, a lucra etc), verbele-operatori copulativi sau pasivi (începe să fie înţelept, începe să devină mai înţelegător; începe să fie înţeles /citat etc.) şi substantive care aparţin unor anumite clase semantice (tipul petrecere, criză etc, tipul ploaie, ninsoare etc. vezi infra, 3.3.2.2). 3.3.1. Structura Vaspecluai- V Verbele selecţionează elemente din clasa aspectualelor, alcătuind împreună cu acestea sintagme prin care se exprimă cel puţin două dintre valorile aspectuale incoativ, continuativ sau terminativ. De remarcat faptul că nu toate verbele se pot combina cu toate cele trei grupe de aspectuale: începe să cânte. [+ Incoativ] / Continuă să cânte. [+ Continuativ] / încetează să cânte. [+ Terminativ], dar Lacul începe să sece. [+ Incoativ] / Lacul continuă să sece. [+ Continuativ] / Lacul încetează să sece. [-Terminativ]. 3.3.1.1. In funcţie de trăsăturile semantice ale verbelor care prezintă configuraţie semantică completă (aşa-numitele verbe „pline") sunt selectate şi acceptate anumite unităţi lexicale din cele trei serii înfăţişate mai sus. Verbele caracterizate prin trăsătura aspectuală intrinsecă [+ Durativ] participă la opoziţiile aspectuale legate de „segmentarea" procesului în desfăşurare, pe când asocierea aspectualelor cu verbele momentane este condiţionată de prezenţa trăsăturilor [- Determinat / Generic] sau [+ Plural] (= „proces iterativ"). 459 (a) Posibilitatea de a se combina cu verbe de aspect este o caracteristică a verbelor durative. Selectarea unităţilor lexicale care poartă semnificaţiile aspectuale incoativ şi terminativ este dirijată însă de trăsătura semantică [± Agentiv]. Mai ales verbele agentive pot fi asociate cu aspectualele incoative a se apuca, a da, a se da, a se lua, a prinde, a se porni, a se pune şi cu aspectualele terminative a ajunge, a apuca, a isprăvi, a se opri, a termina: Ion se apucă să lucreze., Găina se apucă să cotcodăcească. / Frunzele se apucă să îngălbenească.; Ion se opreşte din citit., Pisica se opreşte din mieunat. / Lacul se opreşte din secat. Se folosesc atât cu verbe agentive, cât şi cu verbe nonagentive a începe, a continua, a înceta: El începe să se agite. / Apa începe să curgă.; Ea continuă să plângă. / Temperatura continuă să scadă.; Ei încetează să mai pună întrebări. / Mâna nu încetează să-l doară. în cazul verbelor de eveniment care exprimă fenomene meteorologice aspectul terminativ este redat mai ales prin construcţii cu substantive corespondente însoţite uneori de verbe aspectuale specifice (vezi infra, 3.3.2): A început să plouă. / Continuă să plouă. / ?încetează să plouă. / ?Incetează a ploua., dar Ploaia a încetat, şi Ploaia a stat. Deşi pentru a exprima cele trei valori aspectuale, toate durativele nonagentive selectează aspectualele a începe, a continua şi a înceta, totuşi semnificaţia „proces în etapa finală" („proces încheiat") este, de preferinţă, redată prin verbul plin însoţit de adverbul de negaţie şi de adverbul mai: Apa a început să curgă şuvoi pe perete. / Apa a continuat să curgă şuvoi pe perete. / ?Apa a încetat să curgă şuvoi pe perete, şi Apa nu a mai curs şuvoi pe perete. El a început să creadă în oameni. / El a continuat să creadă în oameni. / El a încetat să creadă în oameni, şi El nu mai crede în oameni. Inserarea adverbelor {nu şi mai) este obligatorie, deoarece prin intermediul lui mai poate fi recuperată - prin inferenţă - informaţia aspectuală (vezi Apa nu curge şuvoi pe perete. —> Şi n-a curs niciodată, vs Apa nu mai curge şuvoi pe perete. —* Dar a curs cândva.; El nu crede în oameni. —* Şi nu a crezut niciodată, vs El nu mai crede în oameni.—* Dar a crezut cândva.). Structurile realizate prin combinarea aspectualelor incoative sau terminative cu verbele caracterizate prin trăsăturile semantice [- Control], [- Dinamic], [- Schimbare] (adică verbele de stare) exprimă „intrarea" şi, respectiv, „ieşirea" dintr-o anumită stare - permanentă sau temporară. Semnificaţia „etapa / faza de sfârşit a desfăşurării" care defineşte valoarea [terminativ] este echivalentă cu semnificaţia „starea de fapt a fost anulată". De aceea, pentru verbele de stare, în redarea aspectului terminativ se preferă construcţia negativă care exprimă simultan şi „faza de încheiere a stării desfăşurate", şi „negarea" existenţei stării: 460 Pe Ileana începe să o doară capul. / Pe Ileana continuă să o doară capul. / ?Pe Ileana încetează să o doară capul., dar Pe Ileana nu o mai doare capul. Dan a început să vadă bine cu noii ochelari. / Dan a continuat să vadă bine cu noii ochelari. / Dan a încetat să vadă bine cu noii ochelari., dar Dan nu a mai văzut bine cu noii ochelari. Prin asocierea formei verbale cu un (semi)adverb se poate reda nu numai semnificaţia [terminativ], ci şi semnificaţia [continuativ]. In acest caz, nu este necesară prezenţa adverbului de negaţie (vezi supra, Apa nu mai curge şuvoi pe perete.). Compară: Apa continuă să curgă, cu Apa încă (mai) curge., El continuă să vorbească, cu El vorbeşte încă. (b) Asocierea verbelor momentane cu verbele de aspect este condiţionată de prezenţa altor trăsături aspectuale. Verbele dinamice nondurative apar în context cu aspectualele dacă primesc caracteristica aspectuală nondeterminat (vezi supra, 2.3): Veronica începe, continuă, încetează să-i dea o carte, (determinat), dar [De la o vreme] Veronica începe, continuă, încetează să-i dea cărţi, (nondeterminat); Dorin începe, continuă, încetează să-i trimită o scrisoare, (determinat), dar Dorin începe, continuă, încetează să-i trimită scrisori, (nondeterminat). De asemenea, dacă subiectul verbelor punctuale prezintă caracteristica [+ Plural] este permisă asocierea cu verbele aspectuale a începe, a continua şi a înceta. Caracteristica semantică [+ Plural] induce semnificaţia „proces repetat", proprie enunţurilor iterative (vezi supra, 2.4): Oamenii încep să vină în piaţa oraşului. („Oamenii vin rând pe rând în piaţa oraşului".); Mulţimea continuă să iasă din sala de spectacol. („Mulţimea iese rând pe rând din sala de spectacol".). La fel ca şi în cazul verbelor de stare, pentru aspectul terminativ este preferată forma negativă a verbului plin: ?De doi ani turiştii au încetat să (mai) sosească în micul orăşel de munte., dar De doi ani turiştii nu mai sosesc în micul orăşel de munte. Uneori şi aspectul [continuativ] poate fi redat prin asocierea formei verbale, fără adverb de negaţie, cu (semi)adverbul încă. Compară: Mulţimea continuă să iasă din sala de spectacol, cu Mulţimea iese încă din sala de spectacol. 3.3.1.2. Prin combinarea celor două unităţi verbale (verb de aspect şi verb plin) se obţin două tipare sintactice, adică tipuri de structuri susţinute de două relaţii sintactice - de coordonare (V aspectual + V, unde „+" înseamnă „coordonat") sau de subordonare (V mpeauai <— V, unde „«—" înseamnă „subordonat"). (a) Unele incoative şi aspectualul a continua intră în structuri realizate pe baza relaţiei de coordonare, manifestată prin conectorii şi sau de (cu sensul lui „şi"). Aspectualul apare totdeauna pe primul loc al construcţiei, iar cele două verbe prezintă aceeaşi formă de mod, timp, persoană şi număr: 461 Ana se apucă şi scrie. / Ana se apucă de scrie.; Ana ia şi face mâncare. / Ana ia de face mâncare.; M-am pornit şi am spus vrute şi nevrute. / M-am pornit de am spus vrute şi nevrute.; Ne puneam şi intram în joc. / Ne puneam de intram în joc. Structura Vaspectuai + V, apare mai cu seamă în registrul stilistic oral al românei actuale în structuri imperative: Apucă-te şi scrie!, începe de povesteşte!. în construcţii formate prin coordonare, şi verbul a sta funcţionează ca aspectual: Stau şi-mi aduc aminte. Tiparul [verb aspectual imperaiiv + de + verb ,,plin"jmpera,iv] (începe de mănâncă!) trebuie distins de tiparul [verb de mişcare imperativ + de + verb „plin" imperativ] (Du-te de mănâncă!), în care de, cu statut de conector subordonator, introduce propoziţii circumstanţiale finale. Vezi II, Circumstanţialul de scop. (b) Mult mai folosită este cea de-a doua structură, alcătuită pe baza unei relaţii sintactice de subordonare (Vovpi,,,„„/ <— V). între cele două verbe se instituie o relaţie sintactico-semantică complexă. Verbul de aspect se inserează în structura verbului pe care îl însoţeşte, „îmbogăţindu-i" configuraţia semantică cu trăsăturile care dau seama de faza de desfăşurare a procesului. Inserţia verbului de aspect nu modifică tiparul semantico-sintactic al verbului principal (plin), nu-i influenţează structura tematică şi nu acţionează asupra caracterului lui tranzitiv, intranzitiv, personal, impersonal, reflexiv sau prepoziţional (vezi Clase sintactice şi semantico-sintactice de verbe): Se întunecă, (zerovalent, impersonal) / < începe > să se întunece. Nu-i pasă de tine. (bivalent, impersonal) / < Continuă > să nu-i pese de tine. El îmi spunea ceva. (trivalent, personal, tranzitiv) / El < începea> a-mi spune ceva. El se bazase pe fiul său. (bivalent, personal, reflexiv, regim prepoziţional) / El < începuse > să se bazeze pe fiul său. Ei discută despre noile preţuri, (bivalent, personal, regim prepoziţional) / Ei < termină de > discutat despre noile preţuri. El realizează filme publicitare, (bivalent, personal, tranzitiv) / El < s-a apucat de > realizat filme publicitare. Odată inserat, aspectualul preia de la verbul principal şi exprimă prin formă proprie categoriile de mod, timp, persoană şi număr (vezi, supra, Se înserează, şi < începe > să se însereze., Ei ar alerga, şi Ei ar începe să alerge, etc). Verbul de aspect se instituie ca centru sintactic al construcţiei impunând verbului "plin" restricţii de selecţie a formei modale. 462 Verbele aspectuale exclud ocurenţa formelor de indicativ, condiţional, imperativ şi conjunctiv perfect şi reclamă prezenţa conjunctivului prezent (începe să vorbească), a infinitivului (continuă a vorbi) sau a supinului (termină de vorbit). Tiparele grupurilor alcătuite prin combinarea celor două unităţi verbale sunt ilustrate prin textele de mai jos: Şi adevărat, nici n-a început copilul să gângurească bine, că numaidecât s-a pornit să spună fel de fel de vorbe cuminţi şi pline de duh, şi tot ce făcea îl prindea ş-avea haz., că o lume întreagă se minuna de el. (I. L. Caragiale, In vreme de război); Şi când alaiurile prinseră a intra pe porţi, viitoarele împărătese se uitară cu mirare şi cu dispreţ unele la altele. (M. Sadoveanu, Creanga de aur); Şi unde nu s-apucă de însemnat la greşeli cu ghiotura pe o draniţă! (I. Creangă, Amintiri). (i) In construcţiile cu verbele aspectuale, conjunctivul îşi pierde capacitatea de a reda valori modale sau temporale; conjunctivul prezent funcţionează doar ca nume al acţiunii, al evenimentului sau al stării. Acest fenomen - de „golire de semnificaţie modală" a conjunctivului - permite ca, în context cu verbele aspectuale, conjunctivul şi infinitivul să fie substituibile: se apucă să scrie / se apucă a scrie, începe să spună / începe a spune, se porneşte să strige / se porneşte a striga, continuă să tăgăduiască / continuă a tăgădui, urmează să povestească / urmează a povesti, n-a apucat să vină / n-a apucat a veni, nu conteneşte să-l laude / nu conteneşte a-l lăuda, nu încetează s-o iubească / nu încetează a o iubi. (vezi Modurile personale, 6; Forme verbale nepersonale 2). In structurile cu verb aspectual identitatea de persoană şi număr dintre conjunctiv şi aspectual este un reflex al relaţiei semantico-sintactice dintre cele două unităţi lexicale şi este manifestarea faptului că cele două forme verbale (aspectualul şi conjunctivul) „se raportează" la acelaşi subiect. (ii) In cazul infinitivului, formă verbală nepersonală, aspectualul controlează subiectul (Pisica ^ începe a mieuna^.). Structurile alcătuite din verb aspectual şi conjunctiv sau infinitiv nu sunt însă grupuri sintactice cu grad înalt de sudură, nu prezintă trăsături „amalgamate". Ambele forme (conjunctivul şi infinitivul) păstrează morfemele libere (a şi, respectiv, să) care funcţionează şi ca mărci sintactice de legare faţă de aspectualul regent. Cliticele pronominale, adverbul de negaţie şi (semi)adverbele nu sunt deplasate înaintea verbului de aspect: Ea începe să-l asculte., dar Ea îl începe să asculte.; Copilul a început să nu mai vină la şcoală., dar Copilul nu a mai început să vină la şcoală.; Nu încetează a spune., dar Nu încetează spune.; îndrăzneala lui continuă a mă uimi., dar îndrăzneala lui mă continuă a uimi. Opoziţiile de diateză sunt exprimate de verbul principal, nu de aspectual: Este ascultat de multă lume. (activ) vs A început să fie ascultat de multă lume. (pasiv). (iii) Verbele aspectuale constituie centre sintactice (cu alte cuvinte sunt regenţi) pentru formele verbale de supin alcătuind împreună cu acestea o construcţie cu un grad ridicat de sudură. Verbul de aspect impune propriul regim 463 prepoziţional şi controlează subiectul supinului: El se apucă de cântat., El s-a pus pe lucrat., El se opreşte din citit. etc. (vezi Forme verbale nepersonale, 4). Nu toate verbele aspectuale care reclamă forme de conjunctiv sau de infinitiv realizează şi construcţia cu supinul. Nu intră în astfel de construcţii incoativul a începe, continuativele a continua şi a urma, terminativele a ajunge, a conteni, a înceta. In schimb, apar numai cu supinul incoativele a se da (se dă la scris şi la citit), a se lua de (s-a luat de băut) şi terminativele a isprăvi (isprăveşte de mâncat), a se opri (se opreşte din alergat), a sfârşi (sfârşeşte de scris), a termina (termina de construit casa / termină de a-şi construi casa.). De fapt, există o corelaţie între aspectualele care acceptă construcţia cu substantive verbale şi cele care cer supinul: se pot combina cu forme de supin majoritatea verbelor de aspect care sunt asociate substantivelor temporale (vezi infra, 3.3.2.1). 3.3.2. Structura Vaspectuai - substantiv Verbele de aspect se combină cu anumite clase semantice de substantive şi redau împreună cu acestea diferite etape ale desfăşurării unui eveniment sau a unei acţiuni ori „intrarea" sau „ieşirea" dintr-o anumită stare. Selecţia unităţilor lexicale aspectuale este dirijată de configuraţia semantică a substantivelor. 3.3.2.1. Verbele aspectuale se combină cu substantive abstracte care au în matricea lor trăsătura semantică [+ Temporalitate] (vezi Timpul, 1). Intră în această categorie substantivele postverbale de tipul petrecere < a petrece, mâncare < a mânca, lucrare < a lucra etc, unele nume de stare postadjectivale ca prezenţă < prezent, dar şi substantive precum criză, cursă, curs, discurs, film. lecţie, oră (de curs), piesă, prelegere, război, scandal, spectacol etc: Străinul rămăsese la casa egiptenilor, urmându-şi petrecerea la Bizanţ. (M. Sadoveanu, Creanga de aur); Stau cu fetiţa până la ora 16:00, când începe programul propriu-zis de muncă. {...] Apoi începe pregătirea ştirilor. (As, 2003); Întors de la coasă, seara, auzise nişte zvonuri, cum că ar fi început războiul. (O. Paler, Deşertul). Substantivele temporale selectează aceleaşi verbe de aspect ca şi supinul: se apucă de treabă / se apucă de scris, s-a luat de băutură / s-a luat de băut, se porneşte pe treabă / se porneşte pe scris, se pune pe bârfă / se pune pe bârfit, isprăveşte lucrul / isprăveşte de lucrat, se opreşte din lucru / se opreşte din lucrat, termină discursul / termină de prezentat proiectul. Permit asocierea cu substantivele temporale, şi nu acceptă forme de supin următoarele aspectuale: a începe (începe războiul), a continua (criza continuă), a urma (omul îşi urmează treaba începută). Combinarea substantivelor care redau procese în desfăşurare cu aspectualele se realizează în structuri sintactice bimembre [substnorninatjV - V aspectuai ] sau tl imembie [subst, nominativ V aspectual Subst 2 acuzativ neprepoziţional / prepoziţie + nominal]- în construcţia bimembră sunt selectate a începe, a se porni, a continua şi a se termina: Începe piesa., Se porneşte scandalul., Filmul continuă după pauză., Se termină războiul. 464 în cea de-a doua construcţie (trimembră), primul substantiv (sau substitut) trebuie să aibă calitatea de a controla procesul, adică să fie un subiect intenţional care declanşează un proces şi asigură desfăşurarea lui. Aspectualele ocurente în această construcţie sunt selecţionate şi de verbele agentive: El se apucă de lucru., El începe discursul., Ileana a pornit scandalul., El se pune pe mâncare.; El continuă cursa. Omul îşi urma treaba începută.; Radu termină filmul. Şi alte verbe în afara celor enumerate sub 3.2. funcţionează ca aspectuale în asociere cu substantivele care prezintă trăsătura semantică [+ Temporalitate]. în această ipostază sunt incoativul a izbucni şi terminativul a încheia. Primul apare numai în structuri cu doi membri (A izbucnit războiul.), cel de-al doilea este ocurent în ambele tipuri de enunţuri (El încheie spectacolul cu un monolog, şi Excursia se încheie cu bine.). Substantivele care exprimă perioade calendaristice (partiţii ale timpului recunoscute de întreaga colectivitate) selectează un număr mai redus de verbe de aspect: incoativele a începe, a se pune pe şi terminativele a (se) încheia, a (se) sfârşi, a (se) termina (începe vara., Se pune pe iarnă., Se sfârşeşte toamna., Se termină (încheie) semestrul / anul. şi El a încheiat sesiunea de examene cu succes.). Dezvoltă sens aspectual în context cu acest tip de substantive şi a se duce (S-a dus şi iarna!, Se duce şi vacanţa asta!). 3.3.2.2. Verbele de aspect se combină şi cu substantivele care denumesc fenomene atmosferice: Pe la toacă, s-a hotărât vântul să bată nunmi dintr-o parte; ploaia a contenit; a-nceput ninsoarea mărunţică şi deasă şi s-a pornit crivăţul. (I. L. Caragiale, In vreme de război). împreună cu verbul aspectual, substantivele meteorologice formează structuri bimembre prin care se exprimă începutul, continuitatea sau încheierea unui proces în care sunt antrenate forţe ale naturii. Sunt selecţionate în aceste contexte verbele de aspect care se asociază şi cu verbele meteorologice: începe vijelia., Furtuna continuă., Ploaia încetează, (compară cu A -început să ningă., Continuă să plouă. Vezi supra, 3.3.1.1). Trăsătura semantică [+Forţă], caracteristică pentru aceste substantive, permite asocierea substantivelor meteorologice cu unele verbe de aspect selecţionate de verbele agentive: Se porneşte vijelia., S-a pus pe ploaie., Ninsoarea conteneşte., Vântul se opreşte. S-au specializat pentru redarea fenomenelor meteorologice a se lăsa cu sens incoativ (Se lasă gerul, Se lasă întunericul.) şi a sta cu sens terminativ (Vântul / ploaia / ninsoarea a stat.). 3.3.2.3. Verbele incoative a apuca, a ajunge, a cuprinde, a lua formează structuri ternare împreună cu un substantiv caracterizat prin trăsătura semantică [+Personal] şi un substantiv care specifică o stare psihică, o stare fiziologică sau o ipostază comportamentală. Enunţurile: O apucă disperarea (lenea, râsul, plânsul)., L-a ajuns oboseala., M-a cuprins o tristeţe!, M-a luat o durere de cap!, L-a prins o răceală, au tiparul sintactic [subs^ acuzativ - V aspectual - subst 2 nominativ] 465 Intră în acelaşi tipar construcţii ca O bufneşte râsul (plânsul)., L-a prins somnul. Alcătuiesc structuri fixe substantivele postverbale râs şi plâns în context cu verbele a izbucni şi a bufni (izbucneşte în râs /plâns, bufneşte în râs /plâns). 3.4. Structuri eliptice 3.4.1. Incoativul a începe, continuativul a continua şi terminativul a termina se combină şi cu substantive care exprimă „obiecte delimitabile spaţial" precum casă, tablou etc. sau „materii" vin, cafea etc. Structura este ternară, iar cele două grupuri nominale prezintă anumite trăsături sintactico-semantice obligatorii. Subiectul construcţiei este un pronume sau un substantiv cu trăsătura [+Personal]. Pe al doilea loc (pe poziţia sintactică de obiect direct sau de obiect prepoziţional) se situează un substantiv care prezintă una dintre trăsăturile [-Animat], [-(-Material], [+Unidimensonal] / [+Bidimensional]: El începe o casă, un roman. EI continuă cartea, budinca. Continuaţi (-vă) cafeaua, vă rog! EI termină tabloul, ţigările. Terminaţi (-vă) vinul! Construcţiile sunt grupări eliptice, „reduceri" ale unor structuri cu verb la conjunctiv sau infinitiv. Verbul plin, agentiv, poate fi recuperat cu uşurinţă din contextul discursiv sau din configuraţia semantică a substantivului: El începe V [să construiască] o casă. El începe V [să citească, să scrie, să traducă] un roman. EI începe V [să bea] vinul. El continuă V [să scrie, să citească, să traducă] cartea. El continuă V [să mănânce, să prepare] budinca. Continuaţi V [să beţi] cafeaua, vă rog! El termină V [de pictat] tabloul. El termină V [de fumat] ţigările. Terminaţi V [de băut] vinul! In construcţii precum Curtea începe de la al doilea stâlp şi se termină la gardul verde., ocurenţa aspectualelor este acceptată datorită trăsăturii semantice [+Extensie spaţială] a substantivului cu funcţie de subiect. Structura este, aşadar, tot eliptică: Curtea începe V [să se desfăşoare, să se extindă până] la gardul verde. In acest sens se cuvine remarcată deosebirea dintre Ne-am început drumul cu mare avânt. „Am început să mergem cu mare avânt." (structura V aspectual - substantiv temporal), Au început drumul de abia în toamnă. „Au început să construiască drumul de abia în toamnă." (structură eliptică, de tipul celor de mai sus) şi Drumul naţional începe de la casa Măriei., unde substantivul drumul se caracterizează ca „obiect material cu extensie spaţială". 3.4.2. Aceleaşi verbe aspectuale (a începe, a continua, a termina), precum şi a se apuca, apar în context cu substantive care denumesc activităţi, materii sau forme de învăţământ. Sunt tot structuri reduse, în care verbele elidate (din sfera 466 semantică a lui a învăţa sau a practica) sunt implicate în configuraţia semantică a substantivelor: Matei a început V [să înveţe, să practice] tenisul de mic. Ana a terminat V [de făcut, de studiat] medicina la treizeci de ani. Radu a început V [să studieze, să parcurgă] materia cu puţin înainte de sesiune. 3.4.3. Au o situaţie specială enunţurile de tipul începe frigul, etc. Ele corespund unor structuri alcătuite din verbul a fi şi un substantiv (frig, căldură, gălăgie, mizerie etc.) prin care se redă o stare (de obicei ambientală). în context cu aspectualele, verbul a fi este elidat, iar construcţiile specifică „debutul" stării, „instalarea" ei. Pentru exprimarea semnificaţiei de „proces încheiat" sunt utilizate structurile cu a fi însoţit de negaţie şi de (semi)adverbul mai (vezi supra, 3.3.1.1): Efrig. —* începe V [săfie] frigul. / Continuă V [săfie] frigul. / Nu mai efrig. E gălăgie. —* începe V [să fie] gălăgie. / Continuă V [să fie] gălăgie. / Nu mai e gălăgie. 3.4.4. Aspectuale a începe, a continua şi a urma apar frecvent în enunţurile incidente inserate în textele dialogate (începu el, a continuat el, urmă el). în acest caz sunt elidate verbe dicendi (începu să zică, a continuat să povestească), verbe care, în astfel de contexte, prezintă un mare grad de proeminenţă şi, prin urmare, pot fi restituite cu uşurinţă. 3.4.5. în enunţuri imperative aspectuale selecţionate de verbele agentive sunt folosite fără verbul plin, acesta fiind recuperat prin contextul discursiv şi situaţional: Începeţi!, Continuă!, Termină!, încetează!, Ajunge!. 3.4.6. Constituie situaţii de elipsă şi următoarele tipuri de construcţii: V aspectual *— cu + substantiv (începe cu două exemple) V aSpectuai *-prin + V infinitiv (îticepe prin a spune) Structurile de mai sus sunt rezultatul elipsei unui substantiv temporal: începe V [discursul] cu două exemple; termină V [expunerea] prin a spune. Elipsa determinatului verbului de aspect (discursul, expunerea) plasează în imediata vecinătate a verbului unitatea sintactică cu funcţie sintactică de circumstanţial (prin a spune, cu două exemple). Dacă enunţul este imperativ şi verbul este terminativ, interpretarea construcţiei care are în alcătuire prepoziţia cu este diferită (vezi infra, 3.4.8). 3.4.7. Verbele de aspect însoţesc şi verbe pline cu formă de gerunziu: V aspectual *~ V gerunziu (începe Spunând). Caracterul contras al gerunziului permite două interpretări: construcţia poate primi o citire echivalentă unei structuri alcătuite prin coordonare (începe şi spune) sau o citire în care este (re)integrat un verb sau un substantiv temporal (începe discursul cu spusele). 3.4.8. Aspectualele (mai ales terminativele a înceta şi a termina) apar în enunţuri de tipul: Încetează cu prostiile!, Termină cu minciunile!, în care prepoziţia cu este „desemantizată". Sunt enunţuri prin care se comunică interdicţii, şi - în multe cazuri - pot fi echivalate cu structuri negative de felul Nu mai spune prostii! (Încetează să mai spui prostii!), Nu mai spune minciuni! (încetează să mai spui minciuni!). 467 NUMĂRUL ŞI PERSOANA 1. INVENTAR DE FORME Valorile categoriei de număr sunt asociate cu valorile categoriei persoanei şi se manifestă paradigmatic (în cadrul opoziţiei singular ~ plural) şi sintagmatic (în cadrul fenomenului de acord). 1.1. Manifestarea paradigmatică a categoriei gramaticale de număr Manifestarea paradigmatică a opoziţiei de număr - singular ~ plural -priveşte două mijloace gramaticale: formele flexionare sintetice redau informaţia de număr (şi de persoană) prin desinenţe, formele flexionare analitice exprimă aceste informaţii prin afixul mobil /liber al structurii lor (aşa-numitul „verb auxiliar"). In paradigma verbului românesc se înregistrează anumite fenomene de omonimie: aşa se întâmplă, de pildă, între anumite zone ale prezentului indicativ şi unele forme de imperativ sau de conjunctiv prezent (vezi infra, 1.1.1.1); de asemenea, prezumtivul perfect prezintă forme omonime cu viitorul indicativ, cu subjonctivul şi condiţionalul perfect (vezi Modurile personale, 4.1,5.1, 6.1). 1.1.1. în cazul verbelor regulate, prezentul indicativ, perfectul simplu, mai-mult-ca-perfectul, imperfectul, conjunctivul prezent şi imperativul se diferenţiază formal printr-o combinaţie de flective ataşate radicalului. Desinenţele (purtătoare ale informaţiilor de număr şi de persoană) ocupă ultimul loc în structura morfematică a formei verbale, fiind precedate de sufix (purtător al informaţiei de mod şi de timp). Condiţionate fonetic, alternanţele fonologice apar ca indici suplimentari de număr şi de persoană. Alternanţele pot afecta radicalul verbal (cobor-0, dar cobor-i - coboar-ă; pot-0, dar po-ri ~ poat-e; să mţrg-0, dar să merg-i ~ să mearg-ă) sau sufixul: povestesc ~ povesteşt-i; lucrez-0 ~ lucreaz-ă (vezi Diversificare flexionară. Clasificarea verbelor după criteriul flexiunii). 1.1.1.1. în ce priveşte formele sintetice ale verbului românesc se remarcă existenţa unor serii de omonimii între forme din paradigma prezentului indicativ şi forme din paradigma altor moduri. Astfel, imperativul prezintă secvenţe fonice identice cu prezentul indicativ. Ceea ce diferenţiază cele două serii de forme flexionare este prezenţa accentului tfastic („accentul în context obligatoriu" şi conturul intonaţional), component suprasegmental caracteristic pentru structura morfematică a imperativului. La nivel segmentai, formele de plural ale imperativului, aşadar formele de persoana 5 (afirmativ şi negativ), sunt identice cu formele de persoana 5 ale indicativului prezent: [voi] (nu) căutaţi = (nu) căutaţi [voi]!; [voi] (nu) lucraţi = (nu) lucraţi \voi]\; [voi] (nu) ieşiţi = (nu) ieşiţi [voi]\; [voi] (nu) coborâţi - (nu) coborâţi [voi]!; [voi] (nu) hotărâţi = (nu) hotărâţi [voi]!. 468 în cazul formelor afirmative de singular, există două tipuri de omonimii. Prima, persoana 2 imperativ = persoana 2 indicativ prezent, priveşte verbele cu infinitivul în -ea, în -e şi în -i cu sufix de prezent 101: [tu] apari = apari [tu]!', [tu] treci - treci [tu]!; [tu] ieşi = ieşi [tu]!. A doua omonimie - persoana 2 imperativ = persoana 3 indicativ - apare la verbele cu infinitivul în -a, în -i (cu sufix pozitiv) şi cele în -î: [el] caută = caută [tu]!; [el] lucrează = lucrează [tu]!; [el] iubeşte = iubeşte [tu]!; [el] coboară = coboară [tu]!; [el] hotărăşte = hotărăşte [tu]!. Imperativul negativ singular asociază adverbul de negaţie cu segmente fonematice identice cu infinitivul: a căuta - nu căuta [tu]!; a lucra = nu lucra [tu]!; a apărea = nu apărea [tu]! etc. (vezi Modurile personale, 5.1). Şi formele de conjunctiv prezent sunt omonime cu formele de prezent indicativ cu o singură diferenţă care apare la persoana 3. Verbele care au la indicativ prezent desinenţa -ă au la conjunctiv desinenţa -e: cântă, dar să cânte; creează, dar să creeze. Verbele care au la indicativ prezent desinenţa -e, prezintă la conjunctiv desinenţa -ă: râde, dar să râdă; trece, dar să treacă; priveşte, dar să privească etc. în cazul unor verbe cu infinitivul în -i ca a sui, a contribui, a constitui, a înghesui etc, condiţionarea fonetică impune identitatea formelor de persoana 3 indicativ prezent cu cele de persoana 3, 6 conjunctiv prezent: [el] suie = [el, ei] să suie; [el] constituie = [el, ei] să constituie; [el] contribuie = [el, ei] să contribuie etc. (vezi infra, 1.1.1.2; Modurile personale, 6.1; Diversificare flexionară. Clasificarea verbelor după criteriul flexiunii). 1.1.1.2. Ca o consecinţă a existenţei formelor omonime menţionate, pentru paradigma verbală sunt reprezentative desinenţele de prezent indicativ, desinenţele de perfect simplu, desinenţele de mai-mult-ca-perfect şi desinenţele de imperfect. în cele ce urmează se vor înfăţişa aspectele importante privitoare la numărul desinenţelor asociate fiecărei valori (de persoană şi de număr), la omonimiile tipice pentru fiecare serie în parte şi implicit, la tipul de opoziţii - constante sau neutralizate (suprimabile) - caracteristice formelor verbale sintetice. (a) Prezentul indicativ prezintă numeroase desinenţe în zona singularului: - pentru persoana 1 (I singular) desinenţele sunt: -0 caut [caut0]; -u [u] afl-u [aflu]; -u [u] scri-u [scriu]; -i [î] speri-i [sperii]. Dintre acestea, desinenţa specifică de pers.l este -0. Celelalte (-« [-u], -u [-Q] şi -i [-!]) pot fi considerate realizări fonetice determinate existenţa radicalului vocalic (vezi Timpul, 2.1; Diversificare flexionară. Clasificarea verbelor după criteriul flexiunii). - pentru persoana 2 desinenţa este -i, cu realizările: ['] cauţ-i [caut1 ]; [i] umbl-i [umbli]; [î] speri-i [speriî]. 469 în legătură cu posibilitatea altei segmentării morfematice a verbelor de tipul a tăia, a apropia sau a deochea, segmentare prin care s-ar ajunge la detaşarea desinenţei -0 pentru persoana 2 şi consecinţele acestei segmentări, vezi Diversificare flexionară. Clasificarea verbelor după criteriul flexiunii). - pentru persoana 3 desinenţele sunt: - ă cu realizările: [ă] afl-ă [află]; coboar-ă [coboară]; [uă] plou-ă [plowă]; [îe]: speri-e [speriîe]; - e cu realizările:[e] vin-e [vine] şi [îe] scrie-e [scrie]. în sfera pluralului există câte o desinenţă pentru persoanele 4 şi 5: - pentru persoana 4 desinenţa este -m (căută-m, află-m, scrie-m, sperie-m etc); -pentru persoana 5 desinenţa este -ţi [ţ1] (căuta-ţi [căutat1], afla-ţi [aflat1], scrie-ţi [scrieţ1 ] etc). Valoarea de persoana 6 se exprimă prin forme omonime ce caracterizează verbele regulate ale limbii române (vezi supra, 1.1.1.1; Diversificare flexionară. Clasificarea verbelor după criteriul flexiunii). Astfel, - forma de persoana 6 este identică cu persoana 1, la verbele cu infinitivul în -ea, -e, -i şi în -î (cu sufix pozitiv): [eu, ei] apar-0, [eu, ei] vin-0, [eu, ei] ies-0, [eu, ei] iubesc-0, [eu, ei] hotărăsc-0. - forma de persoana 6 este omonimă cu forma de persoana 3 la verbele cu infinitivul în -a ([el, ei] caut-a), la cele cu infinitivul în -î şi sufix 101 ([el, ei] coboar-ă), precum şi la unele verbe cu infinitivul în -i ([el, ei] acoper-ă.) La aceste omonimii comune, generale, se adaugă omonimia 6 = 3 care apare ca urmare a unei condiţionări fonetice, la verbe cu infinitivul în -i şi radical vocalic, de tipul a atribui, a contribui, a sui etc: [el, ei] atribui-e [atribuie], [el, ei] contribui-e [contribuie], [el, ei] sui-e [suîe] etc. (vezi Diversificare flexionară. Clasificarea verbelor după criteriul flexiunii). în concluzie, paradigma prezentului indicativ este alcătuită din cinci forme diferite. Dintre acestea, prezintă câte o unică desinenţă şi nu sunt afectate de fenomenul de omonimie formele pentru persoanele 4 şi 5, care au desinenţele -m şi, respectiv, -ţi. Prin urmare, la prezentul indicativ există anumite opoziţii constante de persoană în paradigma de singular, şi respectiv, de plural: pers. 1 ^ pers. 2 f- pers. 3 (ar / ari / ară etc.); pers. 4 f- pers. 5 ^ pers. 6 (arăm /araţi / ară etc). Opoziţiile de număr sunt constante doar în zona persoanelor 2 şi 5: [tu] umbl-i (2) ~ [voi] umbla-ţi (5). în celelalte zone ale paradigmei de prezent indicativ opoziţiile de număr sunt suprimabile: (x) în zona persoanelor 3 şi 6: [el, ei] cânt-ă, [el, ei] umbl-â (3 = 6) şi (y) în zona persoanelor 1 şi 6: [eu, ei] trec-0, [el, ei] povestesc-0 (1 =6). 470 în limba română există graiuri care prezintă mai multe omonimii, neacceptate în limba literară. Astfel, în graiul muntenesc forma de persoana 6 este omonimă cu forma de persoana 3 şi în cazul verbelor în -e sau a celor în -l. [el, ei] cade, [el, ei] zice, [el, ei] face, [el, ei] vorbeşte. în graiul moldovenesc se foloseşte forma [el, ei] iese. (b) Imperfectul prezintă câte o singură desinenţă pentru fiecare persoană: -pentru persoana 1 desinenţa este -m: afla-m, cobora-m, acoperea-m, tăcea-m, prindea-m etc; -pentru persoana 2 desinenţa este -i, [î]: afla-i [aflai], cobora-i [coboraî], acoperea-i [acoperea!], tăcea-i [tăcaî], prindea-i [prideaî] etc; - pentru persoana 3 desinenţa este -0: afla-0, cobora-0, acoperea-0, tăcea-0, prindea-0 etc; -pentru persoana 4 desinenţa este -m: afla-m, cobora-m, acoperea-m, tăcea-m, prindea-m etc; - pentru persoana 5 desinenţa este -ţi [ţ1]: afla-ţi [aflat1], cobora-ţi [coborât1], acoperea-ţi [acopereaţ1], tăcea-ţi [tăcaţ1], prindea-ţi [prindeaţ1] etc; - pentru persoana 6 desinenţa este -u [u]: afla-u [aflau], cobora-u [coborau], acoperea-u [acopereau], tăcea-u [tăcau], prindea-u [prideau] etc. Din cele înfăţişate mai sus se poate observa, pe de o parte, că paradigma imperfectului prezintă opoziţii constante de număr în două zone. Prima opoziţie apare între formele de persoana 2 şi 5: [tu] umbla-i ~ [voi'] umbla-ţi. A doua opoziţie se realizează între formele de persoana 3 şi 6: [el] umbla-0 ~ [ei] umbla-u. Pe de altă parte, se remarcă faptul că în această paradigmă există o omonimie desinenţială: persoanele 1 şi 4 prezintă aceeaşi desinenţă (-m). în această situaţie opoziţia de număr este suprimabilă. (c) în ce priveşte elementul desinenţial, formele de perfect simplu şi cele de mai-mult-ca-perfect se aseamănă prin faptul că în structura morfematică se pot detaşa două desinenţe. Cele două timpuri se deosebesc formal doar la persoana 1, unde pentru perfectul simplu desinenţele sunt 0 + i (cânta-0+i [cântai]), iar pentru mai-mult-ca-perfect desinenţele sunt 0 + m (cântase-0+m). în restul paradigmei desinenţele se repartizează după cum urmează: -pentru persoana 2: -0 + şi [ş1] (perfect simplu: cânta-0+şi [cântaş1], mai-mult-ca-perfect: cântase-0+şi [cântaseş1]); - pentru persoana 3: -0 + 0 (perfect simplu: cântă-0+0, mai-mult-ca-perfect: cântase-0+0 etc); Interpretarea terminaţiei -ă (din cântă) şi a lui -a- (din cântase) ca sufixe şi nu ca desinenţe se poate justifica pe de o parte, prin prezenţa componentului suprasegmental (ele „poartă" accentul), fapt caracteristic sufixelor şi nu desinenţelor, şi, pe de altă parte, prin corelaţii la nivelul sistemului formelor verbale, în care desinenţa pentru persoana 3 este -0. - pentru persoana 4: -ră + m (perfect simplu: cânta-ră+m, mai-mult-ca-perfect: cântase-ră+m ); 471 - pentru persoana 5: -ră + ţi [ţ1] (perfect simplu: cânta-ră+ţi [cântarăţ1], mai-mult-ca-perfect: cântase-ră+ţi [cântaserăţi) ; - pentru persoana 6: -ră + 0 (perfect simplu: cânta-ră+0, mai-mult-ca-perfect: cântase-ră+0). Justificarea existenţei elementului desinenţial alcătuit din două componente are în vedere două argumente. Primul se referă la situaţia formelor de plural (persoana 4 şi 5), unde flectivul prezintă un segment iniţial comun -ră- şi un segment final (-m, -ţi) care apare şi în structura morfematică a altor timpuri (vezi, de pildă, formele de prezent pricepe-m, pricepe-ţi sau de imperfect pricepea-m, pricepea-ţi). Această primă constatare impune detaşarea unei desinenţe -0, pentru pers. 3 (comp. pers. 3 prez. indic, pricepe-0). Aşadar, pentru plural, desinenţele sunt: -ră+tn, -ră+ţi şi -ră+0. Al doilea argument are în vedere uzul. Mai ales în cazul mai-mult-ca-perfectului, formele cu -ră- intră în variaţie liberă cu cele fără -ră-: [noi] pricepuserăm, dar şi [noi] procepusem, [voi] pricepuserăţi, dar şi [voi] pricepuseţi, [ei] pricepusem, dar şi [ei] pricepuse. Cele două observaţii permit disocierea componentului desinenţial de plural în două elemente ră+m, ră+ţi şi, respectiv, ră+0. în acelaşi timp, aceste observaţii conduc la concluzia că, în cazul formelor de perfect simplu şi de mai-mult-ca-perfect, categoria numărului se manifestă prin două componente desinenţiale: în zona pluralului la pers. 4 şi 5 ambele sunt realizate pozitiv, iar la pers. 6 ultima desinenţă este -0; în zona singularului (persoanele 1, 2, 3), primul component desinenţial este -0, iar la doilea este realizat pozitiv la persoanele 1 şi 2. La pers. 3 ambele componente sunt -0. Perfectul simplu şi mai-mult-ca-perfectul nu sunt afectate de fenomenul omonimiei, astfel încât toate opoziţiile de număr şi de persoană sunt constante. In concluzie, în zona pluralului există desinenţe comune întregii paradigme verbale: -m, pentru persoana 4, şi -ţi [ţ1], pentru persoana 5, ambele precedate la perfectul simplu şi la mai-mult-ca-perfect de desinenţa -ră. 1.1.2. Formele flexionare analitice (perfectul compus şi viitorul indicativului, condiţionalul şi prezumtivul) exprimă informaţiile de persoană şi de număr prin variaţiile afixului mobil / liber. Sistemul de omonimii între diferite zone ale paradigmei verbale funcţionează şi în cazul acestor forme. Prezumtivul prezent prezintă o situaţie specială: el prezintă forme omonime cu subjonctivul (conjunctivul), condiţionalul, şi viitorul. Astfel doar trei serii de afixe mobile sunt relevante pentru exprimarea persoanei şi a numărului: afixele pentru perfectul compus, afixele pentru viitor şi afixele pentru condiţional. Perfectul compus prezintă o singură serie de afixe mobile / libere pentru exprimarea semnificaţiilor de persoană şi număr: - pentru persoana 1: am lucrat; - pentru persoana 2: ai lucrat; 472 - pentru persoana 3: a lucrat; - pentru persoana 4: am lucrat; - pentru persoana 5: aţi lucrat; - pentru persoana 6: au lucrat. Există variante regionale pentru afixul mobil de pers. 3 şi 6, de felul [el] o făcut / au făcut sau [ei] or făcut, [ei] o făcut sau [ei] a făcut, variante neacceptate de aspectul normat al limbii române actuale. De asemenea, nu sunt acceptate variantele în care, la plural, al doilea component al perfectului compus primeşte la toate persoanele terminaţia -(ă)ră: [noi] am facutără, [voi] aţi făcutără, [ei] au făcutără. Viitorul prezintă următoarele serii de afixe pentru exprimarea semnificaţiilor de persoană şi număr: - pentru persoana 1: voi I oi căuta; - pentru persoana 2: vei I ăi (ei, -i, îi) căuta; - pentru persoana 3: val o la căuta; - pentru persoana 4: vom I om căuta; - pentru persoana 5: veţi I ăţi (eţi, îti, oţi) căuta; - pentru persoana 6: vor I or căuta. Condiţionalul prezintă o singură serie de afixe purtătoare de semnificaţii referitoare la persoană şi număr: - pentru persoana 1: aş cânta; - pentru persoana 2: ai cânta; - pentru persoana 3: ar cânta; - pentru persoana 4: am cânta; - pentru persoana 5: aţi cânta; - pentru persoana 6: ar cânta. Formele analitice realizează opoziţii de persoană constante în interiorul fiecărei valori de număr (vezi pentru singular, [eu] am venit ~ [tu] ai venit ~ [el] a venit; [eu] voi veni ~ [tu] vei veni ~ [el] va veni; [eu] aş veni ~ [tu] ai veni ~ [el] ar veni şi pentru plural: [noi] am venit ~ [voi] aţi venit ~ [ei] au venit; [noi] vom veni ~ [voi] veţi veni ~ [ei] vor veni; [noi] am veni ~ [voi] aţi veni ~ [ei] ar veni. La fel ca şi în cazul formelor sintetice, şi la formele analitice (compuse) se remarcă existenţa unor omonimii care afectează o anumită zonă a paradigmei verbale. Astfel, la perfectul compus persoana 1 = persoana 4: [eu, noi] am cântat. La condiţional persoana 3 = persoana 6: [el, ei] ar cânta. în consecinţă, în cadrul paradigmei perfectului compus opoziţiile de număr constante sunt: 2 ~ 5 ([tu] ai cântat ~ [voi] aţi cântat) şi 3 ~ 6 ([el] a cântat ~ [ei] au cântat). La condiţional există următoarele opoziţii de număr constante: 2-5 ([tu] ai cânta ~ [voi] aţi cânta) şi 1 ~ 4 ([eu] aş cânta ~ [noi] am cânta). Fenomenul de omonimie are drept consecinţă neutralizarea opoziţiilor de număr între persoanele 1 şi 4 pentru perfectul compus şi între persoanele a 3 şi 6 pentru condiţional. 473 Viitorul, care prezintă o varietate de afixe mobile, nu este afectat fenomenul de omonimie. Prin urmare, la viitor opoziţiile de persoană şi de număr sunt în totalitate constante. Diversitatea desinenţelor, varietatea afixelor mobile, numărul redus de omonimii şi caracterul sistematic ;i acestora permit utilizarea formelor verbale flexionare în contexte în care subiectul nu este exprimat. în limba română pronumele personale cu funcţie de subiect apar numai în situaţii speciale (enunţuri contrastive precum N-am cerut-o noi, ci a adus-o ea din proprie iniţiativă, sau în contexte marcate emfatic Tu ai cerut-o!). 1.2. Manifestarea sintagmatică a categoriei gramaticale de număr Manifestarea sintagtnatică a numărului priveşte modul de realizare a acordului între subiect şi verbul cu funcţie de predicat. în limba română acordul este - în general - formal (gramatical); se înregistrează însă şi fenomene de acord noţional („după înţeles") sau de acord prin atracţie, considerate, în anumite situaţii, variante acceptate de limba literară (vezi II, Grupul verbal, Acordul dintre subiect şi predicat). 2. SEMNIFICAŢIA CATEGORIEI GRAMATICALE A PERSOANEI în cazul verbului, persoana apare ca o consecinţă a unor caracteristici semantico-referenţiale definitorii ale acestei părţi de vorbire: verbul, împreună cu actanţii săi, redă o situaţie (acţiune, eveniment, stare) în care sunt angrenaţi participanţi (Agent, Pacient, Experimentator, Beneficiar etc.) şi simultan, poate evoca situaţia de comunicare, adică interacţiunea verbală care presupune existenţa a doi protagonişti şi anume, locutorul (vorbitorul) şi alocutorul (adresantul). Valorile categoriei - analoge cu cele ale pronumelui personal - constituie un reflex al raporturilor stabilite între participanţii la situaţia comunicată şi protagoniştii actului de comunicare (interlocutorii). Participantul „principal" al acţiunii, evenimentului sau stării poate fi identic cu unul din cei doi poli ai comunicării (protagoniştii comunicării, interlocutoii) sau poate fi situat în afara actului enunţării. Trăsătura semantică [participant la situaţia comunicată = protagonist la actul de enunţare] disociază primele două persoane, pe de o parte, şi persoana a treia, pe de altă parte. Identitatea cu locutorul sau cu alocutorul distinge între primele două persoane: persoana 1 indică coincidenţa participantului cu vorbitorul (locutorul), iar persoana 2 identifică participantul cu adresantul (alocutorul). Persoana 3 se defineşte negativ, prin nonidentitatea cu interlocutorii (protagoniştii actului de enunţare). Semnificaţia intrinsecă a formelor de persoană poate fi reprezentate prin următoarele trăsături: persoana 1 [+locutor], [-alocutor]; persoana 2 [-locutor], [+alocutor]; persoana 3 [-locutor], [-alocutor] (vezi infra, 3) 474 Valorile categoriei persoanei se realizează numai în cadrul grupului predicatului: verbul (predicat) se acordă cu subiectul, adică „primeşte" de la subiect informaţia gramaticală de persoană. Verbul ia forma de persoana 1 sau 2, dacă subiectul prezintă trăsăturile semantice [+ Animat], [+ Uman]. Numai aceste trăsături fac posibilă identificarea participanţilor la situaţia comunicată cu protagoniştii actului de enunţare. De aceea sunt subiecte pentru formele de persoana 1 şi 2 numai pronumele personale corespondente. Acestea proiectează în matricea verbului trăsăturile [+locutor, - alocutor] sau [- locutor, +alocutor]. Subiectul unui verb la persoana 3 poate fi un substantiv (Băiatul aleargă., Femeia citeşte., Pisica miaună., Pasărea ciripeşte., Soarele apune., Avionul decolează., Prietenia constă în încredere.), un pronume personal de persoana 3 (El aleargă (el = băiatul)., Ea citeşte, (ea = femeia), Ea miaună, (ea = pisica), El apune (el - soarele)) sau alte pronume (Maşina mea este scumpă, a Marei costă mai puţin., Cine citeşte?, Ce te-a apucat?, Nu vedea cine a venit., Nu ştia ce îl interesează în mod deosebit., Acesta (acela, celălalt) aleargă., Aceasta (aceea, cealaltă) ciripeşte., Oricine citeşte., Fiecare trăieşte cum îi place., Ceva s-a spart., Nimeni nu citeşte., Nimic nu contează pentru el). De asemenea, subiectul unui verb cu forma de persoana 3 poate fi o propoziţie relativă care stă în locul substantivelor omul sau persoana (Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge.) sau o propoziţie conjuncţională care stă în locul substantivului faptul (Mă preocupă (faptul) că nu e atent., Reiese că ai greşit.). In toate situaţiile înfăţişate mai sus substantivul şi substitutele sale „imprimă" predicatului informaţia [- locutor, - alocutor]. Formele verbale de persoana 3 sunt folosite şi în enunţuri cu subiect nedeterminat ca în Spune la radio., Sună la uşă., cu subiect suprimat prin mecanisme de „impersonalizare" ca în Se pleacă mâine., precum şi în cazurile în care verbele nu acceptă subiect ca în Plouă., Nu-mi pasă de nimic. Astfel forma de persoana 3 este forma prin care verbul realizează funcţia sa principală, aceea de a comunica despre fiinţe, „lucruri" şi „fapte". Orice verb are forme de persoana 3, aşadar orice verb prezintă forme flexionare în raport cu categoria persoanei. Sunt personale formele de indicativ, condiţional, prezumtiv, conjunctiv şi imperativ, care se modifică, realizând acordul cu subiectul. Sunt nepersonale formele de infinitiv, supin, participiu şi gerunziu care, deşi acceptă contexte de subiect, nu se modifică în funcţie de persoana (şi numărul) acestuia (vezi Forme verbale nepersonale). Formal, valorile şi opoziţiile de persoană se exprimă solidar cu cele de număr, prin desinenţe la formele sintetice sau, la formele analitice, prin variaţia elementului mobil (vezi infra, 3). Rămân în afara opoziţiilor de persoană verbele care, prin configuraţia semantico-lexicală, evocă o situaţie (stare ambientală) ce nu implică participanţi ca plouă, ninge, burniţează etc. precum şi unele verbe care redau stări psihice ca a-i păsa, a (i) se urî, a conveni etc. Toate aceste verbe nu acceptă subiect (vezi Clase sintactice şi sintactico-semantice de verbe). 475 Când este necesară, referirea la persoană se realizează prin componentul aflat în poziţia sintactică de obiect indirect (îmi convine să nu vină., Nu-ţi pasă că n-ai câştigat., I s-a urât să aştepte.). Capacitatea de a realiza opoziţiile de persoană nu este comună tuturor verbelor. Posibilitatea de a manifesta forme pentru toate cele şase persoane depinde de configuraţia semantică a verbului. Conţinutul semantic al verbului este răspunzător de selecţia în poziţia de subiect a pronumelor personale de persoana 1 sau 2. De asemenea, configuraţia semantică a verbului dirijează selecţia tipului de substantiv care poate funcţiona ca subiect. Realizează opoziţiile de persoană numai verbele care evocă situaţii ce pot fi asociate fiinţelor umane (a alerga, a avea, a fi, a merge etc). Acestea acceptă ca subiect atât un substantiv [+ Uman], o propoziţie relativă substituibilă cu substantivele persoana sau omul, cât şi un pronume personal de persoana 1 sau de persoana 2 (băiatul aleargă ~ eu alerg ~ tu alergi; el are ~ eu am ~ tu ai; el este ~ eu sunt ~ tu eşti; fetiţa merge ~ eu merg ~ tu mergi). Verbele de acest fel prezintă toate formele flexionare în raport de categoria persoanei, adică sunt verbe cu flexiune completă de persoană - verbe „morfologic personale" sau „tripersonale". Sunt defective de persoana 1, 4 şi 2, 5 verbele care redau stări şi evenimente ce nu se află „sub controlul" unei fiinţe umane, sau acţiuni ce nu sunt provocate de un participant [+ Uman]; acestea nu selectează ca subiect pronumele eu, tu, noi, voi. Pentru că prezintă numai forme pentru persoanele 3 şi 6 aceste verbe se numesc unipersonale. Configuraţia semantică a verbelor unipersonale impune mai departe selecţia subiectului. Unele (a adulmeca, a cotcodăci, a croncăni, a grohăi, a guiţa, a lătra, a mieuna, a mârâi etc.) selectează subiect [+Animat] [- Uman] (Câinele adulmecă., Pisica miaună.). Altele (a adia, a apune, a ateriza, a bubui, a coincide, a curge, a izvorî, etc.) selectează subiect [- Animat] (Soarele apune., Părerea mea coincide cu ideea ta.). în anumite împrejurări discursive, unele verbe defective (mai frecvent cele care redau procese referitoare la fiinţe nonumane) realizează forme de persoana 1, 4 şi 2, 5 ca urmare a unei extensii metaforice. în acest caz verbele sunt „recategorizate" plasându-se în grupa verbelor cu flexiune completă de persoană. Compară: Câinele latră, (unipersonal), cu Ce tot latri degeaba? (verb cu flexiune completă de persoană); Apa se prelingea pe perete, (unipersonal) cu Ioana se prelingea pe lângă perete ca o umbră, (verb cu flexiune completă de persoană). Verbe cu un conţinut semantic abstract impun un subiect ce poate fi subsumat substantivului faptul, adică acceptă în poziţia de subiect propoziţia conjuncţională sau formele verbale nepersonale: Ajunge că m-a supărat., Merită să încerci / a încerca., Ii place să călătorească., Rămâne să mai vedem / a mai vedea.. Reiese că ai înţeles. 476 în funcţie de tipul de subiect selecţionat verbele se grupează în verbe sintactic personale şi verbe impersonale. Verbele sintactic personale selectează subiect [+ Animat, ± Uman] (a alerga, a avea etc, a adulmeca etc)* o propoziţie relativă echivalentă cu un nume [+ Animat] (precum Cine are bani poate cumpăra orice.) sau un subiect [- Animat] (a adia, a apune, a ateriza etc). în schimb, aceste verbe nu acceptă subiect realizat prin propoziţia conjuncţională sau prin forme verbale nepersonale. Verbele impersonale exclud prezenţa subiectului (a ninge, a păsa etc.) sau impun selecţia unui subiect de tipul faptul, prin urmare propoziţia conjuncţională sau echivalentele ei (vezi Clase sintactice şi sintactico-semantice de verbe). 3. SEMNIFICAŢIA CATEGORIEI GRAMATICALE A NUMĂRULUI Categoria numărului - manifestată flexionar - apare numai în cadrul grupului predicatului, unde verbul „copiază" împreună cu persoana, şi numărul subiectului său. Semnificaţiile categoriei numărului privesc nu procesul, ci participantul sau participanţii la situaţia comunicată şi sunt neomogene, întrucât subiectul poate fi sau substantiv sau pronume personal (vezi supra, 2). Realizează valorile singular ~ plural verbele cu flexiune completă şi unele verbe defective sintactic personale. Rămân în afara acestei opoziţii acele verbe impersonale care nu au decât forme de singular. Opoziţia singular ~ plural se descrie ca: unicitate (un singur participant „principal" al procesului) - pluralitate (mai mulţi participanţi „principali" ai procesului). Verbul realizează distincţia semantică unitate I pluralitate referitoare la proces doar ca opoziţie aspectuală şi o manifestă contextual sau lexical: Te-a căutat ieri. / Te-a căutat ieri de două ori., A citit cartea. / A recitit cartea, (vezi Categoria aspectului). Numai în această împrejurare prin forma verbală se disociază între un proces şi mai multe procese, aşa cum prin forma substantivului se disociază între un „obiect" şi mai multe „obiecte". Asociată cu formele de persoana 1, 4 sau 2, 5 opoziţia de număr are semnificaţia de bază a pronumelui personal (vezi Pronumele personal). Singularul redă o situaţie ce implică un participant identic cu unul dintre protagoniştii actului de enunţare, având următoarele trăsături: persoana 1 [+ locutor, - alocutor] ([eu] vorbesc), persoana 2 [- locutor, + alocutor] ([tu] vorbeşti). Pluralul formelor de persoana 4 şi 5 evocă situaţii la care participă o colectivitate de indivizi (noi - eu + tu, sau eu + alţii; voi = tu + tu sau tu + alţii), dar nu exprimă faptul că toţi indivizii care formează colectivitatea au calitatea de protagonişti ai actului de comunicare: vorbim redă o situaţie în care numai unul dintre membrii mulţimii implicate în acţiune are trăsăturile [+locutor, -alocutor]; vorbiţi redă o situaţie în care cel puţin un participant este şi protagonistul actului de comunicare definit ca [-locutor, +alocutor]. 477 4. VALORI DISCURSIVE ALE PERSOANEI ŞI ALE NUMĂRULUI Din motive care ţin de intenţiile vorbitorului, formele verbale flexionare capătă anumite valori discursive prin care se produce, în fapt, neutralizarea opoziţiilor de persoană şi de număr. 4.1. Semnificaţii discursive în zona singularului în zona singularului utilizarea noncanonică a formelor afectează numai valorile de persoană. Formele de persoana 1 se folosesc în locul formelor de persoana 2, reflectând intenţia locutorului de a se identifica cu adresantul: [Mama către copil, stăpâna către pisoi sau către căţel:] Eu sunt cuminte şi frumos! ( = „Tu eşti cuminte şi frumos.") De asemenea formele de persoana 1 sunt utilizate în locul formelor de persoana 3. Se exprimă astfel dorinţa protagonistului vorbitor (a locutorului) de a se identifica cu acel participant la procesul comunicat neimplicat în actul de enunţare, dar prezent în situaţia de comunicare: [Mama se adresează unui alocutor referindu-se la copil aflat de faţă la discuţie]: Dar eu sunt fetiţă bună şi mănânc tot, nu-i aşa ? (= „Dar ea e fetiţă bună şi mănâncă tot.") Formele de persoana 2 sunt utilizate în locul formelor de persoana 3 sau 6; modificarea semnificaţiei formei verbale se realizează - de obicei - prin schimbarea modului: imperativul „ia locul" indicativului (vezi Modurile personale, 5.3.2): Şi după ce i-au luat văzul, trage-i [= i-au tras], pumni, palme, şi pe urmă care cu ce apucă. (I. L. Caragiale, Două loturi) Formele de persoana 3 se folosesc în locul formei de persoana 1, reflectând dorinţa vorbitorului de a se disocia de statutul de locutor şi de a asigura o „privire din afară" a situaţiei de comunicare: [Mama către copil:] Mama îţi va da imediat mâncare! (= „Eu îţi voi da imediat mâncare!"). [Radu către Andreea:] Lasă, fată, că-ţi arată el, Radu, distracţii! (,,Lasă, fată, că-ţi arăt eu distracţii!") Aceleaşi forme se pot utiliza cu semnificaţia proprie persoanei 2: Mai merge la Zambilica, băiatul? (I. L. Caragiale, Bubico) (= „Mai mergi la Zambilica ?") 4.2. Semnificaţii discursive în zona pluralului Formele din zona pluralului sunt utilizate pentru a exprima semnificaţii de persoană din sfera singularului. Valorile discursive ale formelor de plural afectează atât opoziţiile de persoană, cât şi opoziţiile de număr. Formele de persoana 4 şi 5 realizează valori discursive diverse, cunoscute sub denumirile de pluralul autorului (şi al oratorului), pluralul solidarităţii, pluralul implicării, 478 pluralul autorităţii, pluralul modestiei, pluralul cititorului, pluralul colectivităţii (vezi Pronumele personal propriu-zis, 4.2). Semnificaţiile sunt însă complexe şi uneori, divergente: valorile discursive acoperă informaţii ca [+ locutor] sau [+ alocutor] amplificat, ca [+locutor] diminuat sau ca [- locutor, + alocutor] generalizat. 4.2.1. Formele de persoana 4 se utilizează cu valoarea oricărei persoane din sfera singularului. în locul persoanei 1 redau ori o amplificare a eu-\u\, cu valoarea de „plural al autorităţii" (Noi, Ştefan - Voievod poruncim...), ori, dimpotrivă, o atenuare a eu-\u\, cu valoarea de „plural al modestiei" (Să vedem ce fac mai departe), de „plural al autorului" (Ne propunem să înfăţişăm în cele ce urmează...) şi al „oratorului" (Vom demonstra că inculpatul...) sau de „plural al colectivităţii" (Aici (noi) aşa construim casele). Aceleaşi forme sunt utilizate în locul persoanei 2 când locutorul se implică afectiv în procesul care vizează alocutorul („pluralul implicării"): [Profesoara adresându-se elevului]: Sper că data viitoare vom fi mai pregătiţi! (= „Sper că data viitoare vei fi mai pregătit!") Verbul cu formă de persoana 4 apare în locul persoanei 2 şi când vorbitorul mimează integrarea în aceeaşi colectivitate cu un participant aflat în afara actului de comunicare: Dar noi suntem fetiţe bune şi mâncăm tot, nu-i aşa ? (= „Dar tu [persoană prezentă, dar căreia nu mă adresez direct] eşti fetiţă bună şi mănânci tot.") Folosite cu valori discursive, formele de persoana 5 redau fie o generalizare a valoni de singular (aşa-numitul „plural al cititorului" (Citiţi cu atenţie textul şi subliniaţi...), fie o amplificare a semnificaţiei [- locutor, + alocutor], caz în care se vorbeşte despre „pluralul politeţii" (Sunteţi omul pe care îl admir cel mai mult.). De fapt, valorile mai sus menţionate „deviază" numai într-o oarecare măsură de Ia semnificaţia de bază a persoanei 5, întrucât se poate vorbi de „pluralul cititorului" numai dacă luăm în consideraţie faptul că indicaţiile sunt receptate de către un singur adresant, iar „pluralul politeţii" este un fenomen normal în limba română actuală, fenomen impus de factori pragmatici şi structurali (vezi Pronumele de politeţe). 4.2.2. Acoperind întreaga zonă a persoanei şi a numărului, pentru a exprima semnificaţia „generic" („orice", „toată lumea"), se folosesc mai ales formele de persoana 2 (Ai carte, ai parte., Ai zice că eşti în Sahara., Nu poţi să ştii niciodată cum e mai bine., Dacă mergi drept înainte dai de o clădire impunătoare.). Mai puţin frecvent, pentru a exprima aceeaşi semnificaţie („generic") sunt utilizate şi formele de persoana 4 (Plângând alungăm mânia., Nu pentru şcoală, ci pentru viaţă învăţăm.) şi formele de persoana 3 (Cine seamănă vânt culege furtună., Orice om care fuge de ai săi fuge prea departe.). 479 în aceste cazuri, semnificaţia „generic" se actualizează prin alt mecanism decât cel răspunzător de informaţia „generic" purtată de formele de persoana 2. în Plângând alungăm mânia, forma verbală îşi păstrează într-un anume fel trăsăturile caracteristice (vezi supra, ,jiof = eu + tu, sau eu + alţii), dar actualizează trăsătura pe care o poartă determinativul tot, toţi: „Plângând noi toţi alungăm mânia.". La fel şi în cazul structurilor Cine seamănă vânt culege furtună., unde semnificaţia „generic" provine din interpretarea enunţului ca „Oricine seamănă vânt culege furtună.", aşadar, din asocierea implicită a formei verbale de persoana 3 (cu semnificaţia de bază [—locutor], [— alocutor]) cu determinativul generalizam (oricine). CATEGORIA DIATEZEI 1. DEFINIŢIE Diateza este o categorie sintactică şi pragmatică, interesând atât verbul, cât şi ansamblul propoziţiei, întrucât angajează verbul şi actanţii lui (cu rolurile şi funcţiile sintactice atribuite acestora): Subiectul-Agent şi Complementul-Pacient. Sintactic, exprimă relaţia Verb - Subiect - Complement direct, respectiv Verb -Subiect, iar, pragmatic, realizează o deplasare a interesului comunicativ de la Agentul-subiect (diateza activă) spre Pacientul-subiect (diateza pasivă), spre procesul însuşi, fără referire la actanţi / argumente (diateza impersonală). Fiecare termen al diatezei se manifestă printr-o construcţie sintactică proprie şi prezintă, în raport cu diateza activă, considerată termenul ne marcat al opoziţiei, o reorganizare a structurii sintactice (ca ierarhie sintactică, respectiv cea ierarhie tematică a componentelor). Efectul acestei reorganizări este orientarea interesului comunicativ spre unul dintre cele trei componente ale propoziţiei (sau două, dacă verbul este monovalent): subiect, verb, complement direct / subiect, verb, variind, pentru fiecare diateză, componentul tematizat, iar, din altă perspectivă, componentul aflat în centrul interesului comunicativ. Vezi construcţiile opozabile: - Ion (îl) apără pe Gheorghe. (activ) vs Gheorghe este apărat de Ion. (pasiv); - Echipa bucureşteană construieşte podul, (activ) vs Podul se construieşte de către echipa bucureşteană. (pasiv, în varianta reflexiv-pasivă); - Ion mănâncă mult., Ion vine târziu., Ion trăieşte bine., El procedează corect, (activ) vs Se mănâncă mult., Se vine târziu., Se trăieşte bine., Se procedează corect, (impersonal). 2. SPECIFICUL CATEGORIEI Dintre categoriile verbale, categoria diatezei a suscitat cele mai numeroase dezbateri teoretice, antrenând diferenţe semnificative de interpretare, atât sub aspectul modului de concepere a diatezelor şi al domeniului de extindere a fiecărei diateze, cât şi sub aspectul numărului de diateze. Toate aceste dezbateri au plecat, 480 într-un fel sau altul, de la constatarea că diateza este o categorie diferită de celelalte categorii verbale, specificul ei fiind dat de următoarele trăsături: (a) are o manifestare predominant sintactică, prin angajarea construcţiei verbale în ansamblul ei (verb + actanţi / argumente); (b) are o marcare diferită de a celorlalte categorii, fiecare diateză distingându-se, pe lângă turnura proprie de construcţie, prin mărci extraverbale, mărci care au în comun natura lor analitică; (c) cunoaşte diferenţe mari de manifestare de la un termen la altul al categoriei, detaşându-se, pe de o parte, pasivul şi impersonalul, iar, pe de alta, reflexivul. Pasivul şi impersonalul au în comun efectul de reorganizare ierarhică a tiparului sintactic, determinând organizări sintactice diferite faţă de tiparul de bază (activ), în timp ce reflexivul păstrează neschimbată ierarhia sintactică a construcţiei active (vezi, în consecinţă, eliminarea reflexivului dintre termenii diatezei, infra, 3); (d) se distinge prin neparticiparea tuturor lexemelor aparţinând verbului la opoziţiile de diateză. în raport cu celelalte categorii gramaticale, care, cu nesemnificative excepţii (cazurile de defectivitate), angajează clasa verbului cu întregul ei inventar, diateza nu antrenează toate verbele. Nu participă la opoziţiile de diateză clase întregi de verbe: verbele intrinsec impersonale (atât verbele fără subiect, cât şi cele cu subiectul realizat prin propoziţie conjuncţională sau prin forme verbale nepersonale); verbele obligatoriu reflexive ; verbele copulative; verbele cu subiect nonanimat. La aceste restricţii generale, fiecare diateză îşi adaugă propriile restricţii: unele sintactice (legate de trăsăturile de construcţie ale verbului), altele sintactico-semantice (legate de prezenţa / absenţa anumitor roluri tematice în / din schema de roluri a verbului), altele selecţionale (privind trăsături lexicale ale subiectului şi / sau ale complementului); vezi II, Construcţii pasive şi construcţii impersonale, 1.2.1; 1.2.2; 23. 3. POZIŢIA REFLEXIVULUI în raport cu inventarul tradiţional de diateze, care include şi termenul reflexiv, în cadrul acestei gramatici, categoria diatezei se limitează la opoziţiile activ - pasiv, activ - impersonal. Eliminarea reflexivului dintre valorile de diateză are următoarele explicaţii: (a) eterogenitatea sintactică a reflexivului în limba română (vezi II, Construcţii reflexive şi construcţii reciproce); (b) niciuna dintre ipostazele reflexivului, exceptând reflexivul pasiv şi reflexivul impersonal (ultimele ca realizări ale celorlalte diateze), nu îndeplineşte caracteristicile definitorii ale categoriei diatezei, şi anume: • Construcţiile cu reflexiv obligatoriu, cele considerate, prin tradiţie, ca aparţinând diatezei reflexive, nu satisfac opoziţiile de diateză, întrucât, în orice apariţie a centrului lor verbal, prezenţa cliticului reflexiv este obligatorie, cliticul apărând ca formant al verbului sau al locuţiunii verbale (vezi I, Clase sintactice şi sintactico-semantice de verbe, 4.5; II, Construcţii reflexive şi construcţii 481 reciproce, 1.2.2.1; Predicatul, 2.1.2.4). Este imposibil a admite, din punct de vedere teoretic, existenţa unei categorii gramaticale şi a unui termen distinct al categoriei dacă acest termen nu intră, cu o anumită regularitate, într-un sistem de opoziţii. Nu s-ar putea niciodată accepta existenţa în limba română, pentru flexiunea verbală, a categoriei gramaticale a persoanei dacă toate verbele româneşti ar avea statut unipersonal. Pe acelaşi tip de raţionament, nu se poate accepta existenţa termenului reflexiv al diatezei numai pe baza construcţiei obligatorii a verbului cu un clitic reflexiv. • Construcţiile cu reflexiv propriu-zis (reflexiv ocupând poziţia de complement direct sau indirect), considerate şi ele de unii cercetători ca aparţinând categoriei diatezei, graţie calităţii lor de a intra în structuri opozabile (Ion îl apără pe Gheorghe. vs Ion se apără pe sine.; Ion pregăteşte ceva lui Gheorghe. vs Ion îşi pregăteşte ceva sieşi.), se deosebesc de ceilalţi termeni ai diatezei prin caracteristica de a nu produce o reorganizare ierarhică a structurii sintactice de bază. Construcţiile reflexive (propriu-zise), rezultate printr-un mecanism specific dc pronominalizare (vezi Pronumele reflexiv), păstrează intactă ierarhia sintactică de bază a construcţiei nonreflexive. Schimbarea de topică (de aşezare a complementului realizat prin clitic reflexiv) în raport cu verbul este normală în cazul pronominalizării prin clitic, indiferent de faptul că acest clitic este reflexiv sau personal; această schimbare de topică nu se asociază însă cu o reorganizare ierarhică a structurii active nonreflexive; vezi: Ion apără pe Gheorghe. (Subiect -Verb - OD)—> Ion îl apără. (Subiect - Verb - OD); Ion-, apără pe Ion,—* Ion-, se, apără. (Subiect - Verb - OD). Cum categoria diatezei se distinge prin particularitatea de a schimba ierarhiile sintactice ale structurii nemarcate (active), reflexivul propriu-zis nu satisface condiţiile acestei definiţii. Se subordonează diatezei numai termenii opozabili activ - pasiv, activ - impersonal, pasivul şi impersonalul fiind singurele categorii care îndeplinesc condiţia reorganizării ierarhice. Pasivul şi impersonalul subordonează însă şi unele tipuri de reflexiv: reflexivul pasiv şi reflexivul impersonal, primul ca realizare posibilă a diatezei pasive, alături de realizarea cu operatorul a fi, celălalt ca unică realizare a diatezei impersonale (vezi II, Construcţii pasive şi construcţii impersonale, 1.1.3; 2.1). Cum reflexivul propriu-zis se realizează în construcţii în care cliticul reflexiv are statut anaforic sau deictic, el apare discutat la clasa pronumelui (vezi I, Pronumele reflexiv), precum şi la categoria mai largă a anaforelor (vezi II, Anaforă, 2). Va fi discutat, de asemenea, ca realizare anaforică / deictică posibilă a funcţiilor sintactice actanţiale: complement direct şi complement indirect, precum şi a funcţiilor sintactice obţinute prin reorganizarea construcţiei verbale, din atragerea de componente nonverbale: complementul posesiv (vezi II, Complementul direct, 2.1.3; Complementul indirect, 2.2; Complementul posesiv, 2.1.1). Sinteza asupra construcţiilor reflexive, conţinând întreaga varietate de construcţii, de funcţii şi valori, precum şi modalităţile de dezambiguizare şi de distingere a fiecărui tip, va apărea în volumul al II-lea (vezi II, Construcţii reflexive şi construcţii reciproce). 482 Dat fiind specificul sintactic al categoriei diatezei, interesând construcţia verbală în ansamblul ei, şi dat fiind specificul ei pragmatic (enunţiativ), posibil a se surprinde numai într-un ansamblu transfrastic şi prin urmărirea construcţiei din perspectiva intenţiei comunicative, examinarea de detaliu a construcţiilor de diateză (pasivă şi impersonală) se va face în volumul al II-lea, în care o secţiune specială este destinată construcţiilor interesând G(rupul)V(erbal) în ansamblul lui (vezi II, Construcţii pasive şi construcţii impersonale). FORME VERBALE NEPERSONALE 1. PREZENTARE GENERALĂ A FORMELOR VERBALE NEPERSONALE Considerate prin tradiţie ca aparţinând modului, formele verbale nepersonale (numite şi nepredicative sau nonfinite) nu exprimă, în realitate, semnificaţii modale, neindicând atitudinea vorbitorului în legătură cu acţiunea sau starea exprimată de verb şi neexprimând aprecierea acţiunii (a stării sau a evenimentului) ca sigură, posibilă, realizabilă (în funcţie de satisfacerea unei condiţii), ca incertă, dorită, ireală etc. (vezi Modurile personale). Ele grupează forme ale verbului a căror trăsătură comună este îndepărtarea, într-o măsură mai mare sau mai mică, de manifestarea prototipică a verbului. Există trăsături comune (generale) ale îndepărtării de verbul prototipic, la care, în funcţie de formă şi de tiparul sintactic în care se utilizează fiecare, se adaugă şi trăsături specifice. Semnele generale ale pierderii parţiale a naturii verbale sunt următoarele: (a) Sub aspect semantico-enunţiativ, pierd autonomia enunţiativă (autonomia în comunicare), grupurile sintactice create în jurul unui centru verbal la o formă nepersonală pierzând capacitatea predicativă şi posibilitatea de ancorare situaţional-temporală. în consecinţă, pentru a funcţiona autonom, toate aceste forme cer prezenţa unui suport verbal la mod personal, indiferent de calitatea acestui suport (copulativ, aspectual, modal, pasiv), suport care le asigură capacitate predicativă şi ancorare situaţională. Astfel, grupurile ajungând Ion cu maşina la Bucureşti, ajuns Ion cu maşina la Bucureşti, caietul cumpărat de către părinţi, de telefonat la Bucureşti, a lucra la Bucureşti sunt imposibile ca grupuri autonome (deci ca enunţuri), ele devenind enunţuri numai în relaţie cu un suport verbal la mod predicativ: Ajungând / Ajuns Ion cu maşina la Bucureşti, i s-au clarificat intenţiile., Caietul este I pare I trebuie cumpărat de către părinţi., Se apucă / Rămâne de telefonat la Bucureşti., începe I Continuă a lucra la Bucureşti.; vezi II, Predicatul, 1.1.3; 2.2. (b) Sub aspect flexionar, pierd flexiunea de număr şi de persoană şi, cu excepţia infinitivului, şi flexiunea temporală. în relaţie cu un suport verbal la o formă personală, cel care asigură predicativitatea (autonomia enunţiativă), formele verbale nepersonale nu marchează, prin expresie proprie, valorile de număr, persoană şi, exceptând infinitivul, şi pe cele de timp, ci se acomodează la valorile 483 exprimate de forma verbului-suport (vezi: poţi rezolva vs puteţi rezolva vs aţi putut rezolva, unde valorile „2 sg. prezent" vs „2 pl. prezent" vs „2 pl. pf. compus" sunt transmise contextual de la verbul-suport). (c) Sub aspect sintactic, se disting prin capacitatea de a apărea simultan, ca tenneni subordonaţi, dar şi ca centre de grup, constituind, împreună cu determinările (complemente şi adjuncţi), un GV. Ca elemente dependente, se includ în diverse alte grupuri sintactice (în componenţa unui GV, unui GAdj, unui GN), iar, ca centre de GV, atrag ele însele complemente (inclusiv un subiect), cărora le impun restricţii de caz sau / şi de prepoziţie, precum şi o grilă de roluri tematice, specifică fiecărui verb-centru. Astfel, în construcţiile: Pot primi rezultatele de la colegi., Simt venind dinspre mare o adiere de vânt., respectiv Rămâne de trimis profesorilor rezultatele, formele nepersonale primi (infinitiv), venind (gerunziu) şi de trimis (supin) apar, simultan, ca termeni dependenţi faţă de un regent la mod personal, ocupând poziţia de complement direct (OD) faţă de regenţii pot şi simt, respectiv de subiect, faţă de regentul impersonal rămâne, iar, în calitate de centre de grup sintactic (centre de GV), fiecare cere câte două / trei poziţii sintactice (în cazul infinitivului primi, verbul triactanţial impune rolurile [Ţintă + Pacient + Sursă] şi funcţiile sintactice [Subiect + OD + Circ / OPrep]: primi rezultatele de la Cluj I de la colegi; în cazul gerunziului venind, verbul biactanţial impune rolurile [Pacient + Sursă] şi funcţiile [Subiect + Circ]: venind o adiere dinspre...; în cazul supinului de trimis, verbul impune rolurile [Pacient + Ţintă] şi funcţiile [OD + OI]: de trimis profesorilor rezultatele). (d) Formele verbale nepersonale se caracterizează prin atragerea spre alte clase lexico-gramaticale (spre nume, adjectiv sau adverb), fără ca această conversiune să fie completă, ceea ce determină, ca particularitate specifică, natura intermediară a acestor forme (între verb şi nume, între verb şi adjectiv, între verb şi adverb). Fiecare în parte nu se identifică integral nici cu trăsăturile prototipice ale verbului, nici cu trăsăturile prototipice ale claselor spre care se orientează, nefiind nici verbe prototipice, dar nici substantive, adjective sau adverbe prototipice. Cu diferenţe de la o formă la alta şi de la un context de apariţie la altul, infinitivul şi supinul prezintă caracteristici de tip verbal, dar şi de tip nominal (în cazul supinului, diversitatea de comportament este mai mare, existând şi construcţii în care se comportă adjectival / adverbial). Participiul are caracteristici de tip verbal, dar şi de tip adjectival. Gerunziul are caracteristici de tip verbal, dar şi de tip adverbial. Trăsăturile duble, uneori contradictorii, venind de Ia părţi de vorbire totalmente diferite, se manifestă succesiv, dar şi simultan. Includerea tuturor acestor forme în paradigma verbului, şi nu a claselor spre care se orientează şi cu care au în comun o seamă de trăsături nu are o explicaţie morfologică, fiindcă toate pierd, cu mici şi neînsemnate excepţii, trăsăturile flexionare de tip verbal. Explicaţia este, în primul rând, sintactică şi semantico-sintactică, întrucât trăsăturile sintactice şi rolurile semantice impuse grupurilor create în jurul lor sunt, cu mici abateri şi cu variaţii de la o formă la alta, de tip verbal, iar modul de conceptualizare semantică este şi el mai apropiat de cel verbal. Explicaţia morfologică intervine însă indirect, căci, pierzând trăsăturile flexionare verbale, nu le dobândesc (exceptând participiul) pe cele ale claselor spre care 484 migrează. De exemplu, infinitivul şi supinul (cele numite verbale), deşi mult îndepărtate de verbul prototipic, n-au devenit, flexionar şi, de altfel, nici sintactic, substantive prototipice, căci sunt inapte de a primi articol şi orice altă determinare adjectivală. Ca inventar de forme nepersonale / nepredicative ale verbului, se disting: infinitivul, participiul, supinul, gerunziul. Cele patru forme se diferenţiază: (a) ca expresie (trei dintre ele au forme proprii, cu sufixe specifice, iar două prezintă forme omonime; vezi omonimia supin - participiu); (b) ca tipare sintactice (ca tip de contexte) în care fiecare apare. Calitatea de component dependent se manifestă diferit de la o formă la alta (de exemplu, toate pot apărea ca termeni dependenţi într-un GV sau un GN, dar nu se regăsesc şi într-un GAdj, grup în care pot apărea infinitivul, supinul, dar nu şi gerunziul sau participiul: Ion este gata (de) a pleca I de plecat, este demn (de) a fi trimis I de trimis ambasador, dar: El este vrednic *plecat / aplecând); (c) ca grad de ^îndepărtare" faţă de clasa verbului. Infinitivul şi gerunziul păstrează cele mai multe trăsături de tip verbal: îşi pot ataşa clitice pronominale; au capacitatea de a participa la opoziţiile de diateză şi de a primi forme distincte de diateză; păstrează posibilităţile combinatorii de tip verbal, inclusiv posibilitatea de a avea subiect propriu. Supinul şi participiul, fiecare în mod diferit, se îndepărtează în mai mare măsură de verbul prototipic, pierzând, de exemplu, capacitatea de a-şi ataşa clitice pronominale; (d) ca grad de nominalizare şi de diversificare a treptelor de nominalizare (problema se pune numai pentru infinitiv şi supin, care au migrat spre clasa numelui). Infinitivul şi supinul, ambele nominalizate, se deosebesc între ele ca grad de nominalizare, supinul fiind, în ansamblu, „mai nominal" decât infinitivul. Fiecare în parte şi-a diversificat, istoric, câte două forme, cu grad diferit de nominalizare. O formă a infinitivului şi una a supinului (aşa-numitele infinitiv lung şi supin substantivat) au trăsături „foarte nominale", comportându-se flexionar ca substantive, ceea ce explică includerea lor în paradigma (în clasa) substantivului. A doua formă de infinitiv şi, respectiv, de supin (aşa-numitele infinitiv scurt şi supin verbal) sunt „mai puţin nominale", având în vedere trăsătura lor esenţială de a nu primi mărcile flexionare ale substantivului şi de a fi inapte faţă de determinare (faţă de articol şi celelalte mărci de determinare). Diferenţa de grad de nominalizare are ca efect, pe de o parte, includerea infinitivului lung şi a supinului articulat în paradigma substantivului, iar, pe de alta, includerea infinitivului scurt şi a celeilalte utilizări a supinului în paradigma verbului, deşi ambele clase de forme nu sunt nici substantive autentice, nici verbe autentice. Descrierea îşi propune: • prezentarea expresiei specifice fiecărei forme; • inventarierea tiparelor sintactice în care poate apărea fiecare, cu sublinierea trăsăturilor specifice unui tipar; • surprinderea comportamentului intermediar I dublu al formelor în ansamblul sistemului, dar şi diferenţiat pentru fiecare tipar sintactic; 485 • suiprinderea gradelor de îndepărtare de verbul prototipic, respectiv de apropiere de alte clase, cu diferenţe, mai mari sau mai mici, de la un tipar sintactic la altul; • înregistrarea sinonimiilor şi a ambiguităţilor sintactice, sinonimii şi ambiguităţi explicabile prin natura dublă a formelor, prin pierderea unor trăsături de tip verbal, prin obţinerea din contrageri de structuri bipropoziţionale, iar, în cazul special al supinului, şi prin deplasări de componente şi reorganizări ale construcţiilor în ansamblu. 2. INFINITIVUL 2.1. Caracteristici definitorii Infinitivul, ca formă verbală nepersonală / nepredicativă, se îndepărtează de statutul verbal, căci, prin pierderea flexiunii de persoană şi de număr, îşi pierde ancorarea situaţională şi temporală şi, implicit, natura procesual-predicativă a verbului, dar se apropie de substantiv, fără însă a fi ajuns la statutul substantivelor postverbale, adică la denumirea acţiunii, a evenimentului sau a stării. Incapacitatea de selectare a articolului îl face inapt semantic de a avea comportamentul unui substantiv. Diferenţa dintre: Este o plăcere a citi o carte (unde a citi este infinitiv) şi Este o plăcere citirea acestei cărţi (unde citirea este substantiv abstract), evidentă la nivel morfosintactic (numai a doua formă selectează articolul), are şi consecinţe conceptuale: numai a doua formă este de tip referenţial substantival, articolul având rolul de actualizare referenţial-individuală (,4enumeşte o anumită acţiune, aceea de a citi"), iar genitivul următor, deşi Pacient, primeşte şi un rol tipic (i(rupului)N(ominal), de restrângere a referinţei substantivului („dintre tipurile de lecturi posibile, îmi face plăcere nu lectura în general, ci lectura acestei cărţi"). 2.2. Inventar de forme şi descrierea morfematică a formelor 2.2.1. Infinitiv vs infinitiv perfect Infinitivul cunoaşte doi termeni, distincţi ca formă şi ca valoare temporală: un infinitiv nontemporal, caracterizat prin [- valori temporale proprii] şi [- valori aspectuale], acomodabil la valoarea temporală a regentului verbal personal (am putut cânta, va încerca a cânta) sau / şi la valoarea lexicală a construcţiei temporale precedente (înainte de a cânta); un infinitiv perfect, caracterizat prin trăsăturile [+ Trecut, + Anterioritate (în raport cu un punct de reper)] (Nu-mi amintesc a fi plâns vreodată în copilărie.). Prima este forma curentă de infinitiv (se va desemna, în continuare, prin infinitiv); cealaltă este o formă rară, livrescă de infinitiv (se va desemna prin infinitivul perfect). 2.2.2. Structura morfematică a infinitivului Infinitivul are structura (a) # R + Sinf, formulă structurală care indică o formă compusă şi complexă, cu un punct de jonctură marcat prin [#], unde este posibilă intercalarea unor termeni străini infinitivului (vezi infra, 2.2.2.3). In alcătuirea formei intră: morfemul mobil (componentul disociabil) + componentul continuu (nedisociabil). 486 mim Componentul continuu are structura: Radical verbal + Sufix de infinitiv, ultimul diferit în funcţie de clasa de flexiune a verbului şi de finalul fonetic al radicalului. Morfemul mobil (disociabil) este realizat ca a (indiferent de clasa flexionară a verbului), component care, în contexte circumscrise sintactic (vezi infra, 2.2.2.2), lipseşte obligatoriu. Cuprinderea în paranteze a mărcii a nu trebuie înţeleasă ca posibilitate facultativă de apariţie şi deci de suprimare în orice context, ci ca absenţă obligatorie în anumite construcţii determinate sintactic. 2.2.2.1. Sufixul infinitivului cunoaşte, în româna actuală, cinci alomorfe (realizări) morfologice (-a, -ea, -e, -L -î), în funcţie de care se disting cinci clase flexionare ale verbului (vezi Diversificare flexionară. Clasificarea verbelor după criteriul flexiunii, 1.1). Distincţia -i / -î, explicabilă la început fonetic, a devenit în româna actuală o distincţie morfologică, fiecare dintre cele două sufixe ale infinitivului putând apărea în exact aceleaşi condiţii fonetice; vezi urmăr-i, măr-i, călăr-i vs hotăr-î, ur-î, dobor-î. Realizarea morfologică -a cunoaşte, în funcţie de finala radicalului, mai multe alomorfe fonetice: -a: [a ar-a]; -ua: [a continu-ua], [a plo-ua]; -ia: [a sublini-id], [a scânte-ia], unele marcate şi în grafie (vezi: a ploua, a scânteia), altele neînregistrate în grafie (vezi: a continua, a sublinia). în afară de realizarea „scurtă" a componentului continuu, care este şi realizarea curentă, există, cu totul limitat (ca frecvenţă, ca utilizare discursivă, ca registru stilistic), şi o componentă „lungă", constituind forma arhaică şi etimologică a infinitivului, deosebită de forma actuală prin întinderea sufixului de infinitiv: -are, -ere, -ere, -ire, -âre. Componenta verbală „lungă" a infinitivului se limitează: (a) la apariţia în forma inversată de condiţional, construcţie arhaică şi populară, neuzitată în româna actuală (Inchinare-aş şi n-am cui! / închinare-aş murgului. - Toma Alimoş); (b) la apariţia în propoziţii principale cu valoare injonctiv-optativă, conservată în înjurături şi blesteme (Dare-ar boala-n ei!, Fir(e)-ar să fie de proşti!). Nu trebuie să se confunde acest component verbal Jung" cu forma infinitivului lung substantivizat, ultima fiind o realizare frecventă a substantivelor postverbale (Dare-ar boala în ei! (verb) vs Darea în vileag (substantiv) a neregulilor; Fir-ar (verb) să fie de treabă! vs Are o fire blândă (substantiv); vezi şi Relaţia verbului cu alte clase lexico-gramaticale, 2.1.1). 2.2.2.2. Morfemul mobil a, la origine prepoziţional, are un statut gramatical ambiguu, cumulând rolul unei mărci morfologice şi al unei mărci sintactice. Că a devenit o marcă morfologică a infinitivului (un morfem mobil / liber al acestuia), se poate susţine prin argumente ca: (a) Exceptând câteva situaţii circumscrise sintactic, precum şi situaţiile în care infinitivul, lipsit de autonomie, apare ca formant al timpurilor şi al modurilor compuse (vezi infra, 2.3.1), acest a are o ocurenţă obligatorie (dorinţa de *pleca, *Invăţa este o plăcere., Nu reuşeşte pleca.). 487 (b) Acest a apare şi în poziţiile sintactice de subiect şi de complement direct (Se cuvine a reflecta.; Continuă a lucra.), precum şi în construcţia predicativă a infinitivului (A nu se Juma!), poziţii necaracteristice pentru prepoziţie şi necerând prezenţa acesteia. Acest a funcţionează şi ca marcă sintactică, reprezentând, în unele apariţii, singurul mijloc de legare de regent a infinitivului: Doreşte a pleca., Se teme a pleca. Şi chiar dacă tendinţa actuală este de utilizare a unei mărci prepoziţionale suplimentare (Se teme de a pleca.. Sunt datori de a spune adevărul.), semn că a şi-a diminuat rolul conectiv, nu sunt imposibile şi construcţiile în care legătura se realizează numai prin a. Pentru poziţiile subiect, complement direct, norma literară recomandă legarea directă, fără de. Ponderea celor două funcţii este în favoarea celei morfologice (în româna actuală, argumentele morfologice sunt mai numeroase şi mai semnificative decât cele sintactice), ceea ce conduce la concluzia naturii morfematic-flexionare a lui a, fără însă a se fi ajuns la pierderea totală a rolului sintactic. Inventarul de construcţii fără a se limitează la: - structura formelor verbale compuse (unele dintre formele de viitor şi condiţionalul prezent: (v)oi cânta, aş cânta), absenţa lui a fiind un argument în favoarea pierderii autonomiei morfologice a infinitivului din formele compuse; - construcţiile relative infinitivale (vezi infra, 2.3.4); -în limba literară actuală, după verbul modal a putea (vezi infra, 2.3.3), construcţie care antrenează particularităţi sintactice specifice, neîntâlnite în alte ocurenţe ale infinitivului (vezi infra, 2.3.3). 2.2.2.3. In punctul de jonctură; disocierea formei compuse se poate face prin: - adverbul de negaţie (Doreşte a nu renunţa.); - alte clitice adverbiale / semiadverbe (până la trei: E posibil a nu mai tot amâna.); - clitice pronominale (până la două: a i-o trimite, a ni se impune); - clitice combinate (a nu i-o mai tot împrumuta). 2.2.3. Structura infinitivului perfect Infinitivul perfect are o formă compusă, cu structura: a#fiR + Spartj, unde cele două elemente mobile sunt obligatorii în oricare apariţie a formei, iar punctul de jonctură apare, curent, între cele două mărci mobile (dorinţa de a mai fi rămas). Disocierea se face tot prin clitice adverbiale şi pronominale (de la un clitic până la cinci: (dorinţa) de a nu-imaifi dat raportul; Insuccesele, până a nu mi le mai fi (tot) reproşat, le mai puteam suporta.). 2.3. Distribuţia formelor; tipare de construcţie cu infinitivul 2.3.1. Formant fără autonomie morfologică „Infinitivul" din componenţa unor forme verbale compuse (o formă de viitor, precum şi forma de condiţional-optativ prezent: (v)oi cânta, aş cânta) şi-a pierdut 488 orice autonomie morfologică, nemaiinteresând descrierea infinitivului decât sub aspectul grafiei, identice cu a formei de infinitiv (va fi, va şti; aş fi, aş şti; se va sfii, m-aş sfii). Includerea între ghilimele vrea să sugereze că, de fapt, aici nu este vorba de o formă autonomă de infinitiv. Numeroase greşeli ortografice provin din nerecunoaşterea componentului infinitival din structura formelor verbale compuse (vezi greşeli ca: vei fii, vei ştii) sau din componenţa imperativului negativ (greşeli ca: Nu fii obraznic!, Nu lovii maşina!). 2.3.2. Infinitivul neizolat, subordonat al verbului, al adjectivului, al adverbului, al numelui 2.3.2.1. în raport cu un regent verbal, ocupă, în funcţie de regimul regentului (tranzitiv; intranzitiv; impersonal; copulativ), poziţia de: complement direct (Continuă a lucra.); complement prepoziţional (Se teme (de) a refuza.); complement secundar (Mă învaţă a socoti.); subiect (Rămâne a mai discuta.); nume predicativ (Dorinţa este (de) a reuşi.); predicativ suplimentar (Mă face a plânge.). Grupul Verb + Infinitiv prezintă o legătură sintactică mai strânsă sau mai laxă, în funcţie de controlul instituit de regent asupra subiectului infinitivului. (a) Există regente instituind control obligatoriu, subiectul infinitivului fiind, în orice apariţie, controlat de subiectul regentului, deci coreferenţial cu acesta, ceea ce atrage obligativitatea exprimării subiectului o singură dată, în construcţia regentului. Identitatea de subiect este una dintre formele curente de coeziune în cazul verbelor aspectuale şi modale, dar apare şi în cazul altor regente; exemple: Şi cum intra în biserica, (e,) încep [a căuta pricină PRO, părintelui Oşlobanu.}, (I.Creangă, Amintiri); Ion,se apucă [a turui PROt.], Elt continuă [a spera PROj.], El,poate [cânta PROt.], EU reuşeşte [a se debarasa PROjde foştii tovarăşi.], caret ştiau [a învârti PROj hora, dar şi suveica.], (I. Creangă, Amintiri), unde PRO notează subiectul neexprimat al infinitivului, iar indicele / notează controlul exercitat de subiectul regentului şi, implicit, identitatea referenţială a celor două subiecte. Tot astfel se comportă şi regente ca: a binevoi, a catadicsi, a îndrăzni (Binevoiesc a pleca tu., Nu catadicsesc a răspunde tu., îndrăznesc a spune tu.). (b) Sunt regente impunând control obligatoriu, subiectul infinitivului fiind însă controlat nu de subiectul regentului, ci de un complement (direct sau indirect) al acestuia (OD sau OI); vezi: îfi vine [ a pleca PRO,], să-l\ învăţ eu [a-şiţ mai bate PROj altă dată joc de om!], (I. Creangă, ibid.), căruia^ nu-ij era [a cumpăra PRO, lemne.], ibid. O situaţie identică au construcţiile cu verbe cauzative lexicale (vezi II, Construcţii cauzativ-factitive, 2.5): L-au făcut a pleca., L-au lăsat a plânge., L-au pus a alege., L-au determinat a renunţa.), unde funcţionează obligatoriu un control din partea OD asupra subiectului nelexicalizat al infinitivului (lrau făcut / lrau lăsat /lrau pus [aplânge PRO^]. (c) Există regente care instituie numai facultativ controlul asupra subiectului infinitivului, infinitivul apărând, de la un context la altul, când cu acelaşi subiect, situaţie în care infinitivul nu-şi lexicalizează subiectul, când cu subiect distinct, 489 situaţie în care subiectul este obligatoriu lexicalizat; vezi: £7, se teme [a pleca PROi], dar şi El, se teme de [a nu-l prinde iamajfără provizii / a nu-l apuca noapteaj /de a nu i se ridica din noufebraj]. (d) Sunt şi infinitive cu subiect general, obligatoriu neexprimat, anumite poziţii sintactice favorizând citirea „generică": poziţia de subiect (A învăţa este o datorie., A-ţi iubi aproapele este o poruncă ortodoxă., A pedepsi trebuie să însemne totdeauna a îndrepta. A suprima nu e a pedepsi., N.Iorga, Cugetări); în raport cu regente impersonale (Eplăcut a merge cu bicicleta.). Uneori, îşi ataşează un clitic reflexiv (vezi a-ţi iubi aproapele), care permite recuperarea subiectului neexprimat, ambele de pers. a 2-a cu valoare generică. 2.3.2.2. Faţă de un regent adjectival sau adverbial, infinitivul apare: (a) cu funcţia de complement prepoziţional (după regenţii adjectivali apt, capabil, dator, demn, gata; vezi: gata (de) a pleca, capabil (de) a face eforturi, demn (de) a primi funcţia, apt a executa serviciul militar, şi după regentul adverbial departe, în construcţii personale; vezi: El este departe de a renunţa la idee.), construcţii în care subiectul infinitivului este controlat de subiectul adjectivului sau al adverbului; (b) cu funcţia de subiect, în construcţii impersonale cu regent adverbial de mod, construcţii în care subiectul neexprimat al infinitivului are valoare generală; vezi: Este sănătos a merge pe jos., E plăcut a călători., E imposibil a gândi şi altfel. 2.3.2.3. Faţă de un regent nominal, infinitivul funcţionează ca atribut verbal, iar apariţiile lui sunt limitate la nominale abstracte, fie de provenienţă verbală sau „legate" de un verb: dorinţa / plăcerea / teama de a învăţa, fie un nominal abstract stabilind, indirect, o relaţie cu un verb: nevoia / gândul / cheful de a pleca, fie un abstract postadjectival (imposibilitatea de a rezolva), fie un abstract generic: ideea / faptul de a pleca, modul de a lucra. Legătura cu regentul este general prepoziţională, mărcii a adăugându-i-se obligatoriu un conectiv prepoziţional, altul decât a: frecvent conectivul de, specific G(rupului) N(ominal); vezi: dorinţa / nevoia de a câştiga I dorinţa / nevoia a câştiga; rar, pot apărea şi alte prepoziţii transmise din construcţia verbului care stă la baza substantivului regent (plecarea fără a-şi lua rămas-bun, plecarea pentru a rezolva probleme familiale). în construcţiile adnominale, subiectul apare în următoarele situaţii: (a) lexicalizat, cu o topică obligatoriu postinfmitivală (dorinţa de a câştiga reprezentantul nostru); (b) fie nelexicalizat, dar controlat de genitivul sau posesivul regentului (dorinţa meat /lui Ion, de a câştiga [t\\); (c) fie nelexicalizat, dar generic (faptul de a pleca). 2.3.3. Infinitivul fără marca a din vecinătatea verbului a putea Structura putea + infinitiv se distinge prin particularităţi de construcţie inexistente în alte apariţii ale infinitivului, particularităţi indicând, în cazul lui putea + infinitiv, prezenţa unui grup sintactic „amalgamat", cu un înalt grad de coeziune a componentelor (vezi şi II, Predicatul, 2.2.3.4). Aceste trăsături speciale sunt: - aşezarea obligatorie a formei clitice de pronume personal şi reflexiv (legate sintactic de infinitiv) înaintea regentului a putea, inclusiv a formei de dativ cu 490 valoare posesivă, ceea ce are ca efect apariţia unor grupuri sintactice compacte de câte trei şi patru constituenţi (// pot ajuta., Li-l pot trimite., Şi-a putut întâlni părinţii., Se poate duce., Mi se poate întâmpla., Mi se puteau cunoaşte competenţele.); -aşezarea cliticelor adverbiale / semiadverbelor (legate semantic de infinitiv) înaintea regentului a putea şi posibilitatea combinării acestora cu cliticele pronominale (Nu-şi mai pot trimite., Nu mi-l mai poate trimite., Nu şi-l mai_poate găsi., Nu mise mai poate întâmpla.); -participarea grupului în ansamblu la construcţiile reflexive şi reciproce (Ion se poate cruţa /se poate lăuda., îşi pot trimite veşti unul altuia., Se pot ajuta unul pe altui); - participarea grupului în ansamblu la opoziţiile de diateză (vezi reflexivul impersonal şi impersonal-pasiv: Se poate ajunge departe., Nu se poate face asta.; vezi pasivul cu operator: Problema asta nu poate fi înţeleasă de oricine.). Arhaic şi regional, tiparul de construcţie apare şi cu regentul a şti; la unii scriitori construcţia se menţine până târziu (Unii oameni ştiu vorbi aşa ca şi cum s-ar îmbrăca în ei mustrarea de cuget a tuturora., N. Iorga, Cugetări). 2.3.4. Infinitivul din construcţiile relative infinitivale Infinitivul din aceste construcţii se distinge prin următoarele trăsături de distribuţie şi de construcţie: - Infinitivul apare numai în vecinătatea a doi regenţi verbali: a avea, folosit personal şi impersonal (N-am ce face, Am de ce mă plânge (folosire personală); N-are ce se întâmpla, (folosire impersonală); a fi, folosit impersonal (Nu-i ce mânca.). - Grupul are structura Relativ (pronominal, adjectival sau adverbial) + Infinitiv fără marca a. -Relativul poate apărea precedat sau nu de prepoziţie, la oricare formă cazuală şi deci cu orice funcţie sintactică (N-are cu cine pleca /până unde merge / cui trimite informaţii / pe care copil trimite.). - Grupul Relativ + Infinitiv acceptă disocierea numai prin forme pronominale şi adverbiale clitice (N-are cine mă mai căina., N-are unde mă căuta., N-ai cu cine-l mai compara.). Excepţie fac componentele legate sintactic de relativ (N-are ce carte oferi). - Grupul Relativ + Infinitiv nu admite disocierea prin componente nonclitice, care, dacă există în structură şi nu se actualizează prin relativ, au obligatoriu poziţie postinfinitivală (N-are cu cine Ion rămâne., N-are cu cine pe Ion trimite., N-are ce lui Ion da., dar sunt posibile: N-are cu cine rămâne Ion., N-are cu cine trimite pe Ion., N-are ce da lui Ion.). Excepţie fac componentele avansate, depinzând sintactic de relativ; vezi supra: N-are ce carte, alege (e;). In ciuda apariţiei formei de infinitiv, o formă preponderent nepredicativă, interpretarea grupului relativ-infinitival este de tip propoziţional, constituind un tip special de propoziţie relativă fără antecedent 491 (vezi II, Construcţii cu propoziţii relative, 3.3.2.3). Ca tip de realizare, construcţia va fi regăsită în clasa de substituţie a funcţiilor sintactice subiect şi complement (vezi II, Subiectul, 2.2.2.3; Complementul direct, 3.1.3.2.b). 2.3.5. Infinitivul din construcţiile infinitivale absolute Tiparul sintactic al construcţiilor infinitivale absolute are structura: [Prep + a + Inf. + Subiect (al inf.) + Componente subordonate (ale inf.) #], unde # indică limita grupului sintactic infmitival. Infinitivul este precedat obligatoriu de marca a, care, la rândul ei, este precedată de alte prepoziţii cu valoare circumstanţială -valoare temporală: până (a), modală: fără (a), finală: pentru (a), spre (a), concesivă: fără (a), opoziţională: în loc de (a), excepţie şi cumul: în loc de (a), în afară de (a)- şi este urmat de toate determinările de tip verbal, inclusiv de un subiect propriu, diferit de subiectul verbului predicat (ex. Până a începe ploaia, nimeni nu şi-a imaginat ce dezastru va fi.; Pentru a nu se mai repeta asemenea nenorociri, anual se rememorează victimele holocaustului.; Fără a învăţa mare lucru înainte de examen, norocul a fost totuşi de partea lui.). Nu toate contextele prepoziţionale introduc construcţii infinitivale absolute; prepoziţii precum: decât (superstiţia c-a merge cu avionul este mai periculos decât a merge cu trenul, CORV), fără (Pleacă fără a avea remuşcări.), spre (Experţii sunt datori să se înfăţişeze înaintea instanţei spre a da desluşiri, Codul de procedură civilă) introduc infinitive circumstanţiale, fără a fi şi izolate şi fără a avea subiect propriu, subiectul neexprimat al infinitivului acomodându-se subiectului verbului-predicat. Construcţia infinirivală absolută are următoarele caracteristici: • este izolată fonetic prin pauză; • sintactico-semantic, are valoare circumstanţială, implicând un alt GV la mod personal (sau o întreagă construcţie prepoziţională); • are o anumită autonomie sintactică, grupul dezvoltând o organizare interioară dictată în exclusivitate de regimul centrului infmitival, fără conexiuni sintactice exterioare grupului (face excepţie relaţia centrului prepoziţional al grupului, dependent de un component / de o propoziţie din afara grupului); • are libertate de topică, ceea ce permite grupului în ansamblu schimbarea topicii în cadrul enunţului; • ca şi subordonatele propriu-zise, grupul are nevoie de un suport predicativ din afara limitelor lui sintactice, dar, spre deosebire de acestea, legătura sintactică cu suportul predicativ este de tip prepoziţional, şi nu conjuncţional. 2.3.6. Infinitivul „predicativ" Ceea ce se numeşte infinitiv „predicativ" (deci cu funcţie de predicat) apare numai în propoziţii principale imperative, de preferinţă (nu însă obligatoriu) negative, fiind singurul tipar de construcţie în care forma infinitivului este suficientă pentru obţinerea autonomiei enunţiative. Faţă de celelalte apariţii, infinitivul nu are nevoie de alt suport predicativ; vezi şi II, Predicatul, 2.1.3.2. Infinitivul apare ca mijloc nespecific de actualizare a unui act injonctiv „de recomandare". Spre deosebire de realizările caracteristice enunţurilor imperative 492 (vezi II, Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării, 3), distinse prin natura adresată a construcţiei, specifică tiparului sintactic cu infinitiv predicativ este, conform particularităţilor morfologice ale formelor nepersonale, neexprimarea destinatarului, ceea ce înseamnă, implicit, pierderea naturii deictice a enunţului. Efectul îl constituie creşterea valorii generice a construcţiei, recomandarea fiind valabilă pentru orice destinatar şi pentru orice moment al enunţării. Construcţia are frecvenţă limitată de apariţie, fiind utilizată pentru cazurile în care destinatarul este general, iar enunţarea nu este ancorată temporal: A nu se rupe florile!, A nu se face zgomot!, A nu se fuma!, A se păstra liniştea!, A nu se uita ajutorul primit! 2.3.7. Distribuţia infinitivului perfect Infinitivul perfect apare în aceleaşi contexte şi cu aceleaşi funcţii sintactice precum infinitivul, exceptând construcţiile cu infinitiv fără a şi cu infinitiv predicativ (tiparele: 2.3.3, 2.3.4, 2.3.6), singurele care exclud apariţia infinitivului perfect. Ca atare, infinitivul perfect poate funcţiona ca: • atribut verbal (rămâne dezamăgirea şi regretul de a nu fi gustat miracolul miracolului (Rlit, 2004), performanţa de a o fi înfrânt nu trebuie subestimată (Adv.lit.art., 2004); • subiect (Era o impoliteţe a nu-l fî salutat tu primul., A fi înţeles pe omul care nu te-a înţeles dă totdeauna o mare superioritate., N. Iorga, Cugetări); • complement direct sau complement prepoziţional (Nu apucaseră a se fi împăcat. (OD); Consider a fi reuşit pe merit. (OD); Se temea de a nu-şi fi arătat adevărata faţă. (OPrep)); • context prepoziţional (Sunt state în Occident care au fost aduse în fata justiţiei, pentru a nu fi respectat legile de mediu., As, 2004). Valoarea temporal-aspectuală [+ Trecut; + Anterioritate (în raport cu un punct de reper)] este una de tip „relativ", obţinându-se obligatoriu prin raportare la altă valoare temporală (de prezent sau de trecut) actualizată în enunţ printr-o formă verbală sau prin prepoziţie. Sunt contexte în care opoziţia aspectual-temporală funcţionează (ex.: dorinţa de a ajuta pe alţii - de a fi ajutat pe alţii; A te supune naturii înseamnă a o domina. (N. Iorga, Cugetări) - A te fi supus naturii înseamnă a o fi dominat; fără a învăţa continuu - fără a fi învăţat continuu), manifestându-se prin distincţia „general / atemporal" (infinitiv) vs „trecut; anterioritate faţă de un punct de reper" (infinitiv perfect), şi contexte în care aceeaşi distincţie se neutralizează (sunt contextele care cer în mod gramatical sau lexical perfectivitatea de tip relativ (până a pleca - până a fi plecat, înainte de a pleca - înainte de a fi plecat; apucaseră a pleca - apucaseră a fi plecat). 2.4. Poziţia intermediară a infinitivului: verbală şi nominală Exceptând situaţia de la 2.3.1, toate apariţiile infinitivului din tiparele descrise se caracterizează, cu unele diferenţe de manifestare (de exemplu, de aşezare a termenilor subordonaţi; vezi 2.3.3; 23.4), prin aceeaşi dublă natură, cu observaţia însă că natura verbală este predominantă. 493 2.4.1. Argumente pentru natura verbală - Infinitivul păstrează toate determinările de tip verbal şi toate restricţiile formale (de caz, de prepoziţie, de conjuncţie) pe care formele verbale prototipice le impun. Dintre determinări, este definitorie, pentru natura verbală a infinitivului, prezenţa contextelor considerate diagnostice, şi anume: formele pronominale clitice (dorinţa de a-l jigni I de a-i impune I de a se separa / de a-şi mări averea; subiectul propriu (dorinţa de a se alege Ion reprezentantul şcolii noastre); complementul direct (în toate ipostazele lui de realizare), inclusiv cu posibilitatea dublării acestuia (dorinţa de a-l recompensa pe câştigător). - In paradigma infinitivului, se realizează opoziţiile de diateză, nu numai în sensul încorporării semnificaţiilor de diateză (situaţie caracterizând, curent, substantivele de origine verbală), ci, mai ales, în sensul corelării acestor semnificaţii cu forme proprii de diateză, forme caracteristice oricărui verb prototipic; vezi opoziţiile de diateză: dorinţa de a ajuta pe ceilalţi; un literat dornic de a citi tot ce se publică (activ) - dorinţa de a fi ajutat de alţii; un literat dornic de a fi citit de contemporani (pasiv cu operator) - un profesor dornic de a se adopta punctul lui de vedere (reflexiv-pasiv) - dorinţa de a se trăi mai bine (impersonal); - In paradigma infinitivului, se realizează o distincţie temporal-aspectuală, chiar dacă unul dintre termeni, cel desemnat prin infinitiv, este atemporal, fie în sensul acomodării la valoarea temporală a verbului predicat (ex. A reuşit fără a munci. (+ trecut) / Va reuşi fără a munci. (+ viitor)), fie în sensul caracterizării printr-o valoare temporală „generică" (ex. Este important a reuşi în viaţă., A te simţi superior înseamnă a întinde mâna de ajutor celor ce se pot ridica până la tine. N. Iorga, Cugetări). Este însă neîndoielnică valoarea temporal-aspectuală a infinitivului perfect, care include în matricea lui gramaticală valorile [+ Trecut; + Anterioritate faţă de un punct de reper]; vezi opoziţia: Neputinţa de a reuşi în viaţă (atemporal) / Neputinţa de a fi reuşit în viaţă (+ anterioritate în raport cu un punct de reper). - Infinitivul păstrează integral grila de roluri tematice a verbului prototipic, cu diferenţele de manifestare comune tuturor formelor nominale ale verbului, şi anume, capacitatea ştergerii (a nelexicalizării) unor roluri, chiar şi în poziţii sintactice „forte" (poziţia de subiect sau de complement direct), roluri care, în cazul infinitivului, dobândesc mai uşor statut facultativ (vezi: Este pedepsită fapta de a fura / de a agresa verbal /de a ucide, cu intenţie sau fără intenţie (Codul Penal), construcţii în care subiectul şi complementul nu sunt exprimate). în raport cu verbele prototipice, infinitivul cunoaşte limitări ale manifestării sale verbale, şi anume: • Infinitivul pierde mărcile flexionare deictice (morfemele de persoană, precum şi celelalte mărci de acord - morfemele de număr), deşi păstrează posibilitatea apariţiei în contexte diferite de persoană şi de număr (înainte de a mă/ te/se/ne/vă/se întoarce); • Infinitivul pierde valorile deictice de timp şi de mod, chiar dacă, limitat, în cazul infinitivul perfect, o ancorare situaţional-temporală se păstrează; 494 • Infinitivul pierde autonomia enunţiativă, implicit predicaţi vitatea, exceptând situaţia infinitivului „predicativ", discutată sub 2.3.6; • Este limitată aşezarea subiectului infinitivului (atunci când acesta este exprimat) la o poziţie postverbală, chiar si în situaţia unui subiect personal şi agenţiv (ex. Vine momentul de a ieşi în stradă (şi) profesorii.); • Sunt puternic limitate, ca frecvenţă de apariţie, construcţiile cu tematizare / topicalizare, cu antepunerea complementului direct: E posibil # şi pe ei a-ifi mişcat acest necaz al familiei. 2.4.2. Argumente pentru natura nominală - Infinitivul se aşază, în raport cu centrele de grup (verb, adjectiv, adverb), în poziţiile sintactice specifice substantivului: de subiect şi de complement necircumstanţial, direct, secundar sau prepoziţional, infinitivul incluzându-se în categoria echivalenţilor sintactici ai substantivului, alături de supin. -Infinitivul se leagă obligatoriu prepoziţional de centrul de grup; există poziţii sintactice în care legarea prin a este suficientă (poziţia de subiect şi de complement direct); există poziţii în care legarea prin de a este obligatorie (poziţia de atribut); există poziţii în care a şi de a apar în variaţie liberă (vezi contextele în care de apare ca regim al centrului: capabilă a / capabilă de a, aptă a / aptă de a, vrednică a / vrednică de a, demnă a / demnă de a etc); există poziţii în care ataşarea unei prepoziţii suplimentare, alta decât de, apare ca tendinţă a românei actuale, în cazurile în care regentul impune altă restricţie prepoziţională decât de (vezi: constă în a, se gândeşte la a, se pretează la a, să aleagă între a... şi a); există poziţii în care ataşarea unei prepoziţii (sau a unei locuţiuni prepoziţionale) suplimentare, alta decât de, este absolut obligatorie (sunt poziţiile circumstanţiale în care prepoziţia sau locuţiunea prepoziţională precedentă este purtătoare ea însăşi a sensului circumstanţial: până a, fără a, pentru a, spre a, în loc de a, în afară de a). - Infinitivul (mai puţin cel perfect) îşi pierde valoarea temporală, acesta fiind acomodabil la semnificaţia temporală a verbului predicat sau Ia semnificaţia prepoziţiilor temporale care îl precedă. -Infinitivul neutralizează, în vecinătatea prepoziţiilor şi a adverbelor temporale, singura opoziţie temporal-aspectuală pe care o mai poate exprima: până a ajunge acasă = până a fi ajuns acasă; înainte de a ajunge acasă = înainte de a fi ajuns acasă (vezi supra, 2.3.7). 2.4.2.1. în comparaţie cu substantivele postverbale, infinitivul se caracterizează prin: - incompatibilitate faţă de articol; - absenţa flexiunii de tip nominal; - legarea de centru exclusiv prepoziţională, niciodată cazuală; - absenţa determinărilor diagnostice» ale substantivului: a adjectivului propriu-zis, exceptând infinitivul unui verb copulativ (dorinţa de a ajunge bogată), şi, mai ales, absenţa adjectivului pronominal şi a celorlalte mărci de determinare (să se compare comportamentul infinitivului lung, care poate primi determinanţi, cu infinitivul verbal, inapt de a primi determinanţi: gândul la această plecare, dar gândul la această a pleca). 495 2.4.2.2. în raport cu celelalte forme postverbale de nominalizare (supinul „verbal" şi cel „nominal", infinitivul lung, substantivele postverbale obţinute sufixai -cu sufixe abstracte, de agent sau de instrument- sau obţinute regresiv), toate având, într-un grad mai mare sau mic, o natură dublă, verbală şi nominală, infinitivul „scurt" are comportamentul cel mai apropiat de verbul prototipic. Lipsit totalmente de flexiune nominală, ca si supinul „verbal", se deosebeşte însă de acesta prin păstrarea unor trăsături specific verbale, precum: posibilitatea de a-şi ataşa clitice (dorinţa de a-l ajuta / de a mi se confesa vs gata de îl reparat / de se aşezat); păstrarea distincţiilor formale de diateză (să se compare cu supinul, 4.4.1), ceea ce îl situează, în raport cu acesta, mai aproape de verb, deci cu o natură verbală mai puternică. 2.5. Sinonimie şi concurenţă cu alte forme (verbale şi nominale) 2.5.1. Sinonimia cu subjonctivul I conjunctivul; concurenta infinitiv -conjunctiv Sinonimia şi existenţa contextelor comune pentru infinitiv şi conjunctiv au făcut posibilă, în etape istorice diferite, înlocuirea în ambele sensuri. înlocuirea cu subjonctivul este posibilă în oricare dintre tiparele de construcţie ale infinitivului (vezi supra, 2.3); tiparul 2.3.2: Apucă a pleca I să plece., îţi vine a plânge I să plângi., L-au făcut a plânge I să plângă., E plăcut a călători I să călătoreşti., gata de a pleca I să plece, dorinţa de a câştiga I să câştige; tiparul 2.3.3: Pot cânta I să cânt.; tiparul 2.3.4: N-am ce face I ce să fac; tiparul 2.3.5: până a începe ploaia / până să înceapă ploaia; fără a învăţa I fără să înveţe; tiparul 2.3.6: A nu se călca pe iarbă! / Să nu se calce pe iarbă! Masiva înlocuire cu subjonctivul a însemnat îndepărtarea românei de tipul structural romanic. Stadiul actual al extinderii şi al utilizării celor două forme este diferit în limba literară faţă de graiuri. în uzul literar, apar deosebiri de frecvenţă în funcţie de poziţia sintactică ocupată de infinitiv (în poziţia de complement direct, infinitivul este general înlocuit cu subjonctivul, excepţie făcând regentul tranzitiv a putea, în timp ce în alte poziţii, de subiect, de nume predicativ, de circumstanţial, de atribut, continuă a circula, în variaţie liberă, ambele forme). Graiurile mai conservatoare păstrează în mai mare măsură infinitivul. Tendinţa actuală a registrului cult este însă de revenire la tipul romanic, ca efect al calcului sintactic, prin preferinţa pentru infinitiv în dauna conjunctivului. Tendinţă general cultă, revenirea la infinitiv se manifestă, totuşi, cu precădere în stilul ştiinţific şi, în mod deosebit, în limbajele juridic, politic, economic, medical şi în cel jurnalistic (vezi recentele construcţii cu regentul a vrea reflexiv, clişeu sintactic în curs de extindere în româna actuală: Ropotele de aplauze [...] s-au vrut a fi o palmă pe obrazul trufaşei Americi. (Adv.lit.art., 2004); care s-a vrut a fi legată de străvechea instituţie. (AI. Niculescu, Individualitatea). 2.5.2. Sinonimia cu supinul; substituţia infinitiv - supin Raportul de sinonimie infinitiv - conjunctiv - supin şi existenţa unor contexte comune explică apariţia celor trei forme în construcţii sinonimice şi, implicit, posibilitatea substituţiei lor în aceste contexte. 496 • Există o clasă de regenţi verbali care admit această substituţie, acceptând cele trei forme (am a învăţa / ~ să învăţ / ~ de învăţat) sau numai două dintre ele (termină a lucra / ~ de lucrat). • Există o clasa de regenţi adjectivali care admit cele trei forme (apt a învăţa / ~ să înveţe / ~ de învăţat; demnă (de) a fi numită în această funcţie / ~să fie numită în această funcţie / ~ de numit în această funcţie). De observat însă valorile diferite de diateză pe care le încorporează forma de supin, ceea ce face ca, în relaţia de substituţie, să intervină când infinitivul activ, când cel pasiv (este gata de alergat / de a alerga, dar este gata de trimis în misiune / gata de a fi trimis în misiune); vezi şi infra, 4.3.1. • Substituţia formelor din poziţia de subiect este specifică structurilor impersonale: Este important a spune/~ de spus.; Rămâne a vedea/ - de văzut. • Substituţia este admisă şi în poziţia de atribut (posibilitatea de a rămâne / -să rămână / ~ de rămas), cu specificarea că există regenţi care, deşi admit infinitivul şi conjunctivul, nu acceptă şi supinul (încercarea de a câştiga / să câştige / *de câştigat), după cum există regenţi care admit determinarea prin supin, dar nu şi prin infinitiv (maşină de spălat, om de temut, suferinţă de nemaisuportat, construcţii în apare supinul, dar nu şi infinitivul; supinul apare şi pe lângă substantive regente nonabstracte, în timp ce infinitivul cere numai regenţi abstracţi; vezi infra, 43.3). • Substituţia formelor este posibilă şi în poziţii prepoziţional-circumstanţiale. Există contexte prepoziţionale circumstanţiale în care formele sunt substituibile: în afară de a citi cărţi I în afară de citit cărţi; pentru a citi cărţi I pentru citit cărţi). Există însă şi contexte prepoziţionale circumstanţiale în care nu pot apărea decât formele de infinitiv; vezi: până a ). 2.5.3. Sinonimia cu postverbalele substantivale abstracte în oricare context de sub 2.5.1 şi 2.5.2 pot apărea şi substantivele abstracte postverbale. Deosebirea de comportament priveşte: flexiunea acestora, care este de tip substantival (dorinţa rezolvării, gândul plecării); regimul determinanţilor, care, în cazul infinitivului lung şi al postverbalelor substantivizate, este, de asemenea, de tip nominal (dorinţa de a rezolva exerciţiul / - de rezolvare a exerciţiului; maşină pentru tăiat iarbă I - pentru tăiatul ierbii I ~ pentru tăiat de iarbă). în ierarhia gradelor de nominalizare, substantivele postverbale abstracte, deşi păstrează trăsături din natura verbală a bazei, sunt mai apropiate de nume decât de verb. 2.5.4. Concurenţa cu indicativul; extinderea infinitivului în locul indicativului Limitată mult în raport cu tipurile anterioare, concurenţa cu indicativul apare în câteva construcţii livreşti, cu tendinţă de extindere în româna actuală; vezi construcţii ca: Pretinde a şti., Crede a putea rezolva mai bine decât alţii, Bănuieşte a se fi, produs încă de ieri, Adevereşte a se fi produs., Această perspectivă era considerată a fi insuficientă. (Al. Niculescu, Individualitatea), Soluţia se dovedeşte a fi eronată., unde verbele regente se caracterizează, în mod curent, prin selecţia indicativului, şi nu a conjunctivului. 497 2.5.5. Sinonimia cu imperativul; utilizarea infinitivului în locul imperativului Sinonimia cu imperativul este mult limitată, manifestându-se numai pentru utilizările predicative ale infinitivului (vezi supra, tiparul sintactic 2.3.6). 3. PARTICIPIUL 3.1. Caracterizare generală Participiul este o formă nepersonală / nepredicativă a verbului a cărei caracteristică este comportamentul intermediar între adjectiv şi verb. Participiul se apropie prin numeroase trăsături de adjectiv, dintre care cea mai importantă este raportarea obligatorie la un regent nominal (substantiv, pronume, numeral), cu care se şi acordă. în relaţie cu nominalul, îndeplineşte, diferenţiat de la un context la altul şi de la un tip de verb la altul, funcţiile semantice specifice adjectivului, calificând referentul (o fată obosită şi plângăreaţă, dar inteligentă şi pasionată de ceea ce face; o viaţă tristă şi chinuită), exprimând o proprietate a acestuia (Este o fată citită, admirată mult de colegi pentru asta) sau categorizându-1, prin restrângerea referinţei la o subclasă de referenţi (Dintre proprietăţile familiei, două sunt case moştenite, iar trei sunt case cumpărate., In viaţă, sunt situaţii dorite şi situaţii nedorite.). Valoarea temporal-aspectuală de „anterioritate" şi „perfectivitate" şi valoarea pasivă, caracterizând multe dintre apariţiile participiului (Rezoluţia, acceptată ieri, la ora 10, de întregul corp profesoral,...), imposibile în cazul adjectivului, ţin de natura verbală a participiului. 3.2. Expresia participiului Participiul este o formă simplă, continuă, marcată sufixai, cu structura R + Sufparl. R reprezintă radicalul verbal, care, pentru unele verbe, este acelaşi indiferent de forma flexionară (cânt-at, cânt-ăm, cânt-am, cânt-ând, cânt-ai), iar, pentru altele, este distribuit numai la participiu şi la perfect simplu, precum şi la formele derivând din acestea (mer-s, mersei, cop-t, cop-sei), iar Sufpart, sufixul participiului. 3.2.1. Sufixul are realizări diferite (alomorfe morfologice) în funcţie de clasa de conjugare: -at (pentru toate verbele cu infinitivul în -a: cânt-aţ, lucr-at); -ut (pentru cvasitotalitatea verbelor cu infinitivul în -ea: văz-ut, av-ut, plăc-ut şi pentru unele cu infinitivul în -e: trec-ut, făc-ut, băt-ut, umpl-ut); -s (pentru unele verbe cu infinitivul în -e: ar-s, mer-s, răma-s, şter-s şi pentru unicul verb cu infinitivul în -ea: mânea - ma-s, ultimul fiind un verb cu utilizare strict limitată, populară şi regională); -t (pentru o serie restrânsă de verbe cu infinitivul în -e: cop-t, fier-t, frân-t, frip-t, rup-t, spar-t, sup-t); -U (pentru toate verbele cu infinitivul în -i: cit-it, iub-if, su-U); -âţ (pentru toate verbele cu infinitivul în 4: dobor-ât, hotăr-ăt, pâr-âţ, ur-ât) (vezi Diversificare flexionară. Clasificarea verbelor după criteriul tlexiunii, 1.2). 498 în funcţie de finala radicalului, unele dintre acestea cunosc şi realizări fonetice (alomorfe fonetice), câteva marcate şi în grafia actuală a formelor (grafic: plouat, scânteiat; fonetic: [plo-uat], [scânte-faţ}), altele neînregistrate în grafie (grafic: continuat, subliniat; fonetic: [continu-ugt], [sublini-îat]). 3.2.2. După tipul de accentuare, se deosebesc participiile slabe (asigmatice), cu accentul pe sufix, generale conjugărilor cu infinitivul în -a, cu infinitivul în -ea (exceptând a mânea), cu infinitivul în -îşi -î, prezente şi la unele cu infinitivul în -e (cânt-at, plăc-ut, trec-ut, cit-U, hotăr-ât), şi participiile tari (sigmatice), cu accentul pe radical, caracterizând numai unele dintre verbele cu infinitivul în -e, precum şi verbul mânea (mer-s, şter-s, rup-t, ma-s), adică verbele care selectează sufixele de participiu -s sau -t. Accentuarea pe radical (caracteristică participiilor sigmatice) creează condiţiile favorizante pentru producerea unei alternanţe de tip special: [cons. ~ 0], termenul 0 fiind distribuit în formele de participiu sigmatic (vezi formele: ard / arzând, şterg / ştergeam / ştergând, în care radicalul se termină în consoană, vs formele de participiu: ar0-s, şter0-s, din care se pierde consoana finală a radicalului). 3.2.3. în utilizările adjectivale, caracterizând toate apariţiile autonome ale participiului (vezi infra, toate tiparele structurale, exceptând tiparul 3.3.1), structura formei este: R + Sufpart + Dadj, unde D este o desinenţă adjectivală, amalgamând valorile de gen, număr şi caz (unei poezii învăţate, cartea furată, Iubite prietene!). în româna actuala, se manifestă tendinţa de pierdere a mărcii de caz, trăsătură intrată deja în uzul literar în situaţia atributelor participiale izolate (contra acestei inteligente, dar leneşe studente, susţinută prea mult de profesori). 3.3. Structuri sintactice incluzând participiul; tipare de construcţie 33.1. „Participiul"formant Ca formant invariabil, „participiul" intră în componenţa unora dintre formele verbale compuse: perfect compus (am cântat), viitor anterior (voi fi cântat), conjunctiv perfect (să fi cântat), condiţional perfect (aş fi cântat), prezumtiv perfect ((v)oifi cântat), infinitiv perfect (a fi cântat). Includerea între ghilimele („participiul") vrea să atragă atenţia asupra faptului că nu este vorba de o formă cu autonomie gramaticală, ci de un component al unor forme flexionare compuse, având formă participială. Componentul participial se caracterizează prin următoarele trăsături: • Este lipsit de autonomie morfologică şi sintactică, fiind un formant al unei structuri verbale complexe neanalizabile. • Rămâne invariabil, indiferent de genul şi de numărul nominalului-subiect sau complement direct, fiind singurul tipar structural în care „participiul" este invariabil. • Caracterizează orice verb, exceptând câteva formaţii neologice recente, defective de participiu şi de formele compuse cu acesta (a accede, a concede, a converge, a desfide, a divide; se adaugă din fondul vechi a rage; vezi Diversificare flexionară. Clasificarea verbelor după criteriul flexiunii, 3.1); oricare alt 499 participiu poate apărea în aceste forme compuse (vezi: a înotat, a lătrat, a oftat, a mieunat, a sforăit, a strănutat, a trândăvit, a tuşit, a zburat, unde sunt incluse componente participiale imposibile ca forme autonome adjectivale; vezi infra, 3.3.2). • Topica uzuală, reprezentând norma limbii actuale, este morfem mobil / morfeme mobile + Participiu, fără a fi imposibilă şi inversiunea componentelor, cu aşezarea componentului participial pe prima poziţie. Dintre formele compuse, inversiunea se limitează însă la perfectul compus, unde apare un singur morfem mobil (un auxiliar). în acest caz, inversiunea permite încorporarea cliticelor pronominale (unul sau două) şi se asociază cu actualizarea unui alomorf sintactic specific, cu -u- final (văzutu-l-am, datu-mi-le-a, plânsu-mi-s-a). Pentru româna actuală, construcţia este periferică, arhaică sau marcată stilistic. 3.3.2. Participiul în structura pasivă Forma participiului apare în componenţa pasivului cu operator, în vecinătatea singurului operator al pasivului, a fi. în acest context, particularităţile formei sunt următoarele: • Participiul este variabil, modificându-şi forma după genul şi numărul nominalului subiect {Copilul este ajutat de părinţi. - Copiii sunt ajutaţi de părinţi. - Eleva este ajutată de părinţi. - Elevele sunt ajutate de părinţi.); vezi II, Construcţii pasive şi construcţii impersonale, 1.1.1.1; în construcţii impersonale cu Agentul neexprimat (adesea „nedeterminat") şi cu Pacientul / Tema realizat propoziţional sau exprimat prin infinitiv şi supin, apare şi un participiu invariabil (Mi-a fost dat / menit / ursit / scris să trăiesc / a trăi / de trăit şi asta.; Este cunoscut /ştiut /presupus că...), invariabilitate impusă însă de tiparul sintactic. Imediat ce, în cadrul aceleiaşi construcţii, poziţia subiectului este ocupată de un nominal cu formă de plural, participiul devine variabil (Sunt cunoscute /ştiute /contestate soluţiile noastre.). Tiparul sintactic impersonal a primit şi o construcţie calchiată după franceză: Dat fiind că s-au făcut atâtea eforturi, dificultăţile s-au depăşit., care, spre deosebire de franceză, a fost „remotivată" sintactic, pierzându-şi calitatea locuţională. Dovadă pentru natura analizabilă a construcţiei româneşti stau formele cu participiu acordat, singurele admise de norma sintactică literară (Date fiind dificultăţile,...; Dată fiind situaţia,..., Dat fiind rezultatul nesatisfăcător,...). • Participiul are autonomie morfologică şi sintactică. Morfologic, autonomia se probează prin variaţia formei, acordate cu subiectul. Sintactic, numeroase trăsături susţin aceeaşi autonomie (pentru interpretarea sintactic-funcţională a construcţiei, vezi II, Predicatul, 2.2.2; 2.2.3.2): - Structura admite inversiunea şi disocierea componentelor, construcţii curente în limba veche, dar posibile şi astăzi (Cartea este de toată lumea apreciată.; vezi şi construcţii emfatice cu inversiune, construcţii care poartă accentul frastic pe participiu: Apreciată este şi a doua carte, nu numai prima!). - Participiul admite gradarea şi contextele specifice gradării, semn clar de autonomie gramaticală (Cartea asta este mai citită decât altele., - este foarte citită 500 de studenţi. I este nu îndestul de apreciată, oricum mai puţin apreciată decât altele.). -Participiul primeşte şi determinări proprii, de apreciere cantitativă şi modală, semn suplimentar de autonomie (Fereastra n-a fost bine închisă la plecare., Pentru a scoate mobila, uşa a fost puternic trântită., Numele lui este cam interzis în România. (Rlit, 2004), După părerea mea, este prea interzis.). - Operatorul verbal pasiv permite înlocuirea cu alte forme verbale, copulative sau necopulative (Fata ajunge admirată şi de cei care la început o ignorau., Fata pare acceptată de familie., Rochia vine festonată., Cratiţa vine unsă. (apud Iordan 1950), participiul păstrându-şi semnificaţia pasivă, semn că întreaga semnificaţie pasivă se concentrează în matricea participiului. • Structura pasivă este posibilă numai pentru participiile verbelor care se pot pasiviza, iar, dată fiind variabilitatea formei, numai pentru participiile adjectivizabile. Ca atare, în acest tipar nu pot apărea decât verbele tranzitive, ale căror participii sunt general adjectivizabile, iar, dintre tranzitive, de preferinţă cele agentive (vezi II, Construcţii pasive şi construcţii impersonale, 1.2.1.2). Sunt excluse clase ca: (a) tranzitivele de senzaţie fizică şi cele psihologice, deci tranzitivele care aşază în poziţia OD rolul Experimentator (Mă doare capul, 11 mănâncă spinarea., Mă furnică degetele., Mă ustură ochii.; Mă uimeşte situaţia.. Mă surprinde situaţia., Mă pasionează fizica.); (b) tranzitivele al căror subiect actualizează rolul Locativ (Butoiul conţine apă., Cartea cuprinde trei capitole.); (c) tranzitivele de „echivalenţă" (Cartea constituie / reprezintă o noutate.); (d) unele tranzitive modale şi aspectuale (El vrea o prăjitură., El poate orice., El n-a apucat sfârşitul războiului.) etc. • Construcţia pasivă de tip negativ admite, în variaţie liberă, negarea operatorului (construcţia preferată), alături de negarea participiului (Propunerea nu este acceptată de parlament. / - este ne acceptată de parlament.; Cartea nu este înţeleasă de elevi. /~ este neînţeleasă de elevi.). 3.3.3. Participiul în poziţii sintactice adjectivale Participiul apare în poziţiile sintactice proprii adjectivului: • ca atribut adjectival, neizolat sau izolat (carte citită, casă văruită, femeie iubită, mâncare arsă, carte căzută, copil plecat, document sosit); • ca nume predicativ (Fata este plecată., Revista este foarte cunoscută., Melodia este plăcută., Eleva este entuziasmată., Mâncarea este arsă.); • ca predicativ suplimentar (O văd proaspăt văruită., O ştiu mult citită., O ştiu plecată., Vine înspăimântată.); • în context prepoziţional, numai după acele prepoziţii care acceptă şi apariţia adjectivului (de disperată ce este, ...; de înspăimântată ce era,...; de bătută ce era,...). In aceste apariţii, participiul are proprietăţi tipic adjectivale, şi anume: morfosintactic, se caracterizează prin acord cu regentul nominal, exprimat sau subînţeles: un acord în gen, număr şi caz (pentru situaţiile de atribut adjectival: contra unei femei bătute de soartă); în gen şi număr (pentru celelalte situaţii: contra unei femei considerate sclifosită; de sclifosită ce era). 501 în tiparele sintactice de sub 3.3.3 apar participiile verbelor tranzitive şi inacuzative / ergative: carte citită, avere administrată, soluţie acceptată, copil bătut, elev premiat, drum rătăcit (pentru verbe tranzitive); copil căzut, om decedat, copil plecat, om îmbătrânit, copil ajuns la destinaţie, om ahtiat după avere, scrisoare sosită, picior amorţit, soare asfinţit, piatră crăpată, sânge coagulat, râu secat, suferinţă mocnită / zăcută, raze răsfrânte, drumeţ rătăcit (pentru verbe inacuzative). Apar şi participiile verbelor copulative şi ale unor intranzitive „de relaţie": ţări foste comuniste, copil rămas repetent, scriitor devenit indezirabil (pentru verbe copulative), sătean învecinat cu / înrudit cu / înfrăţit cu preotul (intranzitive simetrice). Nu apar însă participiile verbelor intranzitiv-inergative, care, în general, se disting prin particularitatea de a nu se putea âdjectiviza: 'copil înotat, pisică mieunată, om oftat, om sforăit, copil tuşit, copil strănutat, copil zâmbit, copil urlat, copil vorbit (Pentru distincţia verb tranzitiv I ergativ / inergativ, vezi Clase sintactice şi sintactico-semantice de verbe, 4.1; vezi şi Prezentare generală, 4.1.3). Totuşi, sunt şi intranzitive agentive (inergative) care se pot âdjectiviza: om umblat, copil fugit (de acasă), după cum există şi verbe intranzitive ergative ale căror participii nu se pot âdjectiviza: vânt adiat, om murit (dar este posibil om decedat), copil suferit, copil tremurat. Şi alte intranzitive nu-şi pot âdjectiviza participiile: copil sinchisit de, elev comportat bine, copil beneficiat de bursă, copii depinşi de părinţi, copil părut bolnav etc. Trebuie observat că toate participiile nonadjectivizabile provin de la verbe intranzitive nonagentive, care actualizează în poziţia subiectului fie Pacientul, fiind deci inacuzative / ergative ('vânt adiat), fie Beneficiarul ( copil beneficiat de bursă), fie Experimentatorul ( copil sinchisit de), fie Tema ( copil depins de) etc. Aceeaşi formă verbală (sau forme verbale omonime), după cum este folosită fie tranzitiv sau inacuzativ, fie intranzitiv, se poate âdjectiviza sau, dimpotrivă, nu admite adjectivizarea (vezi: cursă alergată (de la verbul tranzitiv), dar sportiv alergat (de Ia verbul intranzitiv agentiv; vezi însă sportivă alergată de antrenor); casă locuită (de la un tranzitiv) vs om locuit (de la corespondentul intranzitiv); lână toarsă (de la verbul tranzitiv) vs pisică toarsă (de la verbul intranzitiv inergativ); om acţionat în judecată (de la verbul tranzitiv) vs *om acţionat corect (de la un intranzitiv inergativ); praf aspirat (de la verbul tranzitiv) vs sportiv aspirat la titlul olimpic (de la un intranzitiv); femeie asistată la naştere (de la un tranzitiv) vs femeie asistată la durerea celorlalţi (de la un intranzitiv) etc. Nu există o relaţie necesară între satisfacerea structurii pasive (vezi supra, 3.3.2) şi satisfacerea structurii adjectivale (vezi supra, 3.3.3). Există participii ale unor verbe tranzitive care nu pot apărea în structuri pasive, dar care pot apărea în construcţii adjectivale; vezi: Banii sunt avuţi de mine, dar banii avuţi în buzunar; verbul a vrea nu admite pasivul cu operator: 'Situaţia nu este vrută de guvern, dar admite adjectivarea participiului: situaţie nevrută (vezi şi substantivele obţinute prin conversiune din adjective participiale: vrute şi nevrute); şi la fel, tranzitivele psihologice, deci cu Experimentator, nu satisfac structura pasivă, dar apar în construcţii adjectivale: copil uimit / entuziasmat / pasionat / copleşit de durere. 502 Verbele tranzitive având un Locativ ca subiect nu admit pasivizarea, dar pot apărea în construcţii cu participiul adjectivat (vezi: ^Eroarea este conţinută în titlu, construcţie posibilă, dar nu cu sens pasiv), dar eroare(ă) conţinută în titlu construcţie frecventă; Noutatea este reprezentată / constituită de..., construcţii posibile, dar nu cu sens pasiv, în timp ce noutate constituită / reprezentată de metodă sunt grupuri acceptate etc). Inventarul de participii care nu se pot adjectiviza depăşeşte, în cazul intranzitivelor, clasa inergativelor. în cazul tranzitivelor, verbele al căror participiu se poate adjectiviza nu coincid cu clasa celor pasivizabile, depăşind-o numeric pe aceasta. Apare, în această ultimă observaţie, un semn că pasivizarea este legată în mai mare măsură de natura verbală a participiului, în timp ce adjectivizarea ţine de natura lui nonverbală. Sau, altfel spus, apare aici un semn că participiul acordat din structura pasivă este „mai verbal" decât unul dintr-o construcţie adjectivală oarecare. 3.3.4. Participiul în construcţii verbale impersonale Participiul apare în vecinătatea unor verbe impersonale, fie în construcţiile primare impersonale (Trebuie spus că..., Se cuvine spus că..., Merită făcut acest efort.), fie în construcţii reorganizate, devenite personale, cu subiectul din subordonată avansat în regentă; vezi Copiii trebuie pedepsiţi.; P.D. merită cunoscut şi dincolo de onorabilitatea sa. (M. Cărtărescu, De ce iubim femeile); pentru ca pagina asta să merite, cât de cât, citită (ibid.); împrumutul se cuvine restituit. Particularităţile construcţiei sunt: - Tiparul sintactic este eliptic, provenind dintr-o construcţie cu un conjunctiv pasiv. Structura trebuie inventariată aparte, ca tipar distinct de 3.3.2, în măsura în care nu orice verb impersonal acceptă un asemenea tip de elipsă, construcţiile cu participiu fiind, potrivit normelor literare în vigoare, în distribuţie complementară cu structuri impersonale care acceptă supinul: rămâne de văzut, este de văzut, mi-a fost greu de acceptat, dar trebuie văzut, merită văzut, se cuvine verificat. Există şi verbe impersonale care nu acceptă nici supin, nici participiu: Se întâmplă spus adevărul/ de spus adevărul., îmi place spus adevărul/ de spus adevărul. - în vecinătatea verbului impersonal, apare o formă variabilă de participiu, acordată cu subiectul acestui participiu pasiv, singular, plural sau propoziţional: Trebuie spus adevărul. / ~ spuse numai faptele adevărate. / ~ spusă toată istoria. / ~ spus ce şi cum s-a întâmplat. Nevoia acordului este simţită puternic în cazul avansării subiectului (al aşezării lui înaintea verbului impersonal) şi, implicit, al amalgamării celor două propoziţii (Trebuia ca soluţiile să fie ameliorate. / Trebuia ca elevii să fie protejaţi. / Se cere ca împrumuturile să fie restituite. —»■ Soluţiile trebuiau ameliorate., Elevii trebuiau protejaţi., împrumuturile se cer restituite.). - Structura acceptă acelaşi inventar de participii din 3.3.2, fiind vorba de participii pasive. în limba actuală, construcţia se extinde şi la unele verbe personale (Se lasă rugat., Se vrea acceptat de ceilalţi.), având ca rezultat construcţii reorganizate, amalgamate, cu predicativ suplimentar (vezi II, Construcţii cu predicativ suplimentar, 2.2.3). 503 în limba actuală, se înregistrează extinderea construcţiei cu supinul în locul celei cu participiul pentru toate verbele impersonale, lărgindu-se tiparul impersonal cu supin, în ciuda recomandărilor restrictive ale normei literare (vezi: Trebuie de spus., Merită de spus., Se cuvine / Se cere de spus.). Există câteva construcţii cu formă de participiu, provenind de la verbe intranzitiv-inergative (tipul: Trebuie înotat până la kilometrul 15., Trebuie alergat zilnic câte 10 km.), în care apar verbe ale căror participii nu acceptă adjectivizarea ( om înotat, om alergat; vezi supra, 3.3.3), construcţia neputându-se interpreta prin elipsă {'Trebuie să fie alergat câte 10 km. zilnic, Trebuie să fie înotat până la km. 15.). în consecinţă, forma pare a fi de supin - un supin cu totul special, neprepoziţional (!) -, şi nu de participiu. Pentru comparaţie cu un supin verbal prototipic, ocurent obligatoriu într-un context prepoziţional, vezi infra, 4.2. 3.3.5. Construcţii participiale absolute Participiul apare şi în construcţii de tipul: Un singur lucru, odată pierdut, nu se mai poate căpăta. (N. Iorga, Cugetări), Odată plecat directorul, personalul a uitat de obligaţiile de serviciu., care se disting prin: -Construcţia este izolată fonetic, cu o anumită libertate de topică, deşi antepunerea, în raport cu poziţia verbului predicat, este preferată. - Construcţia are, în ansamblu, valoare circumstanţială (temporală). - Participiul poate avea subiect propriu, cu o topică liberă faţă de centrul participial (Ajuns Ion acasă, a început ploaia, vs Ion ajuns acasă, a început ploaia.). - Construcţia se limitează la participiile verbelor tranzitive cu valoare pasivă şi la cele inacuzative (casa odată abandonată,...; fapta odată comisă,...; studenta odată respinsă,..., dar copilul odată tuşit / înotat / murit,...), ca urmare a particularităţii participiului de a se acorda cu nominalul-subiect, ceea ce nu este posibil decât în cazul participiilor adjectivizabile (vezi supra, 3.3.3). -Construcţia este eliptică, după cum probează corespondenţa elementelor introductive: odată - odată ce. Trebuie observat că, în timp ce construcţia propoziţională poate apărea cu orice participiu (copilul, odată ce a tuşit,...; copilul, odată ce a înotat,...), corespondentul ei nonpropoziţional din construcţia participială absolută nu este acceptat decât în cazul participiilor adjectivizabile (vezi supra). 3.4. Dubla natură: adjectivală şi verbală în toate tiparele sintactice inventariate, participiul manifestă, într-un grad mai mare sau mai mic, o dublă natură: adjectivală şi verbală. 3.4.1. Natura adjectivală Comportamentul adjectival este extrem de puternic şi se manifestă la oricare dintre nivele: morfologic, sintactic şi semantic. 3.4.1.1. Morfologic: - Sub aspectul flexiunii (afixe flexionare şi omonimii) şi al alternanţelor prezente în flexiune (în tiparele 3.3.2, 3.3.3, 3.3.4), participiile se comportă ca 504 adjectivele variabile cu patru forme (pantofii aleşi - cărţile alese, repertoriu ales -piesă aleasă; asupra unei cărţi alese). - Forma şi poziţia morfemului de negaţie are aceleaşi caracteristici ca la adjectiv (carte nelegată, necitită, nedeschisă, neluată în seamă). Se deosebeşte de adjectivul prototipic, apropiindu-se de alte două forme verbale nepersonale (supin şi gerunziu), prin posibilitatea încorporării adverbului mai (situaţie nemaiîntâlnită, nemaivăzută, construcţie imposibilă la un adjectiv propriu-zis: soluţie nemaiserioasă). -Exceptând tiparul 3.3.5, participiul din oricare alt tipar apare, ca şi adjectivul, în contextele specifice gradelor de comparaţie (carte mai citită decât altele, carte foarte citită de către studenţi, cartea cea mai citită dintre toate, Se lasă mai rugat decât ceilalţi.). - Există, în româna actuală, forme participiale care şi-au pierdut relaţia cu baza verbală, deşi ea a existat în limba veche: om nevoit să plece (verbul corespunzător este ieşit din uzul actual); Modernizarea este ignorată, refuzată sau chiar temută de alţii., Rlib, 2004 (verbul corespunzător, un verb tranzitiv: a teme pe cineva este ieşit din uzul literar actual). - S-au creat şi adjective propriu-zise cu sufixul -at, fără a exista sau a fi existat un verb corespunzător: coroiat, dungat, guşat, înfrigurat, măzărat, stelat, tigrat. Este semnul cel mai clar că formele participiale în -at sunt simţite ca adjective, de vreme ce se creează, după modelul lor, adjective, şi nu verbe. 3.4.1.2. Sintactic: - Comportamentul adjectival se manifestă, în toate situaţiile din 3.3.2-3.3.4, prin acord (acordul cu un nominal, substantiv, pronume sau numeral). In plus, în 3.3.3, se manifestă şi prin ocuparea poziţiilor şi a funcţiilor sintactice ale adjectivului. -Există forme participiale care, fără să se fi diferenţiat şi semantic, s-au diversificat sintactic, creându-şi, în variaţie liberă, câte două construcţii, una mai apropiată de tratamentul verbal, alta mai apropiată de cel adjectival; vezi: cunoscutx (ex.: situaţie cunoscută de noi toţi, unde construcţia cu un complement de agent este de tip verbal) vs cunoscut2 (ex.: situaţie cunoscută tuturor, unde construcţia cu dativul se îndepărtează de verb, verbul corespunzător a cunoaşte nea vând regim de dativ). -Natura adjectivală cea mai puternică apare, în ordine descrescândă, în structurile 3.3.3 şi 33.2, unde sunt prezente toate particularităţile de tip adjectival. Diferenţa de grad de adjectivizare are în vedere posibilitatea tiparului 3.3.2. de a admite (mai frecvent decât construcţia cu prefix negativ) varianta cu adverb negativ legat de suportul verbal (nu este acceptată). - Natura adjectivală cea mai slabă caracterizează tiparul 3.3.5, unde gradarea şi contextele gradelor de comparaţie nu sunt posibile. 3.4.1.3. Semantic, participiul, de la o apariţie la alta şi, mai ales, de la o clasă de verbe la alta, apare în cele două ipostaze semantice ale adjectivului (calificant vs categorizant), satisfăcând toate testele (respectiv, trăsăturile) pentru fiecare. 505 Ca adjectiv calificant / apreciativ, satisface toate testele acestei clase: • acceptă gradarea (vezi supra); • acceptă poziţia antepusă faţă de regent (uimitul I chinuitul elev); • acceptă tiparul Subst.2 de Subst. i (chinuitul ăsta de Ion, răsfăţatul de Ion); • se poate coordona cu un adjectiv calificativ nonparticipial şi nonverbal (Este un copil inteligent şi răsfăţat.^ Este o casă veche, dărăpănată şi coşcovită.). Ca adjectiv categorizant, trăsătură caracterizând în special participiile verbelor agentive, satisface parţial testele (deci caracteristicile) acestei clase: • nu acceptă antepunerea (''administrata avere, *respinsa lege, 'acceptata lege), exceptând cazuri cu modificatori temporali / aspectuali / modali, care concentrează focusul informaţional, făcând posibilă şi antepunerea: A făcut înconjurul lumii de curând acceptata lege.; • admite contextele de „identificare" cu restrictivul numai (Mă interesează numai cartea citită, nu şi cea răsfoită., Cumpăr numai case construite după cutremur.). Uneori, sunt posibile succesiv ambele lecturi (evaluativ şi categorizant): Este o fată inteligentă şi citită, (lectură calificantă) vs Discutăm numai paginile citite, (lectură categorizantă). 3.4.2. Natura verbală Comportamentul verbal este mult diminuat în oricare dintre construcţii, limitându-se la câteva trăsături sintactice şi semantico-sintactice. Trebuie reţinut că nu există o marcare morfologică (flexionară) a acestei naturi, iar manifestarea sintactică prezintă, în raport cu verbul prototipic, numeroase limitări. 3.4.2.1. Sintactic, se manifestă prin păstrarea parţială a vecinătăţilor verbului prototipic (deci ale verbului la mod personal), şi anume: (a) Pentru tiparele 3.3.3 şi 3.3.4, se păstrează nominalul în dativ (carte trimisă studenţilor, poveste prezentată copiilor), nominalul complement secundar (copii învăţaţi carte, deputaţi întrebaţi data alegerilor), adverbele şi grupurile circumstanţiale (lucruri corect I de mult înţelese), determinările conjuncţionale şi prepoziţionale având restricţiile de prepoziţie sau de conjuncţie ale verbului prototipic (copii interesaţi de carte, ~ interesaţi să înveţe; copii supăraţi pe părinţi, ~ supăraţi că sunt controlaţi; copii predispuşi la tuberculoză, ~ predispuşi să contracteze boala; tânăr căsătorit cu Ioana, ~ căsătorit cu cine i-afost drag). (b) Pentru construcţiile 3.3.2, 3.3.4 şi unele de la 3.3.3, apare posibilitatea combinării cu un complement de agent (Copilul este ajutat de părinţi., copil ajutat de părinţi, Copilul trebuie ajutat de părinţi.). Pentru construcţia 3.3.5, apare, suplimentar, posibilitatea exprimării unui subiect, identic sau diferit de subiectul verbului-centru de propoziţie (Odată plecat inspectorul, lucrurile au intrat în normai). Natura verbală este mult diminuată pentru oricare dintre construcţii, aşa cum probează numeroase trăsături, care se adaugă celor deja recunoscute pentru toate formele nepersonale (vezi supra, 1): - Participiul pierde cliticul reflexiv (soluţie întemeiată pe fapte, dar soluţie care se întemeiază pe fapte; copil săturat de lipsuri, dar copil care s-a săturat de lipsuri). 506 - Deşi acceptă o determinare prin dativ, pierde cliticul de dativ al verbului prototipic (ajutoare trimise copiilor / acestora / lor, dar imposibil ajutoare le trimise / 'trimise le). Prezenţa cliticului de dativ, ca a oricărui clitic pronominal, este legată de un suport verbal, ceea ce face posibilă apariţia lui în cazul vecinătăţii unui operator copulativ (vezi carte cunoscută studenţilor, dar Cartea le este cunoscută. / - le-a devenit cunoscută.) sau a operatorului pasiv (Soluţia le-afost propusă/explicată studenţilor de profesor.). - Participiul pierde trăsătura tranzitivităţii forte, deci posibilitatea de a avea un complement direct. Excepţie fac cazurile de tranzitivitate slabă, ceea ce înseamnă păstrarea complementului secundar: copil învăţat carte, copil întrebat tabla înmulţirii. -Natura verbală se manifestă cel mai puternic în 3.5, unde participiul păstrează posibilitatea construcţiei cu un subiect propriu. 3.4.2.2. Semantico-sintactic, participiul păstrează rolurile tematice ale verbului prototipic: Experimentatorul (fată uimită, copil entuziasmat), Pacientul (solurie bazată pe..., carte citită, rezultate conţinute în..., mâncare arsă), Ţinta (~ trimise sinistraţilor, ~ aruncate găinilor), Agentul (~ ajutată de părinţi), actualizate câte unul sau simultan (Pacient + Ţintă + Agent: ajutoare trimise sinistraţilor de către guvern). Frecvent, participiul apare într-o schemă de roluri simplificată, cu un sigur rol actualizat, iar celălalt / celelalte deductibil(e) contextual (ilustrată trimisă, scrisoare primită, fată pasionată). 3.4.2.3. Participiul, fără a dispune de forme proprii pentru marcarea opoziţiilor de diateză, încorporează lexical valori de diateză, trăsătură care ţine de natura verbală a participiului; vezi şi II, Construcţii pasive şi construcţii impersonale, 1.1.4. • Majoritatea participiilor de la verbele tranzitive încorporează valoarea [+ Pasiv], demonstrabilă prin posibilitatea includerii complementului de agent (poezie învăţată, carte citită, datorie plătită). • Participiile verbelor inacuzative (ergative) sunt nonpasive (copil căzut, om decedat, copil degerat, copil plecat, pădure înverzită, fântână secată, bani dispăruţi, fată slăbită). • Există câteva participii de la verbe tranzitive folosite absolut, cu valori active (om avut, om băut, om mâncat „care a mâncat şi nu mai are senzaţia de foame", om citit „care a citit şi ştie multe") sau cu citiri duble, active şi pasive, ceea ce are ca efect ambiguitatea (om învăţat, construcţie ambiguă, permiţând două interpretări: (1) „care ştie multe", (2) „care este învăţat de cineva": om învăţat carte). • Există participii cu citiri duble, active şi pasive, ca urmare a faptului că unul provine de la verbul tranzitiv, iar celălalt de la corespondentul lui inacuzativ (să se compare: Este un drum ocolit de cei care îl cunosc, (participiul pasiv al unui verb tranzitiv) - Este un drum ocolit, „care ocoleşte, ocolitor" (participiul nonpasiv de la verbul inacuzativ); Prăjitura este coaptă cu ceasul în mână. (pasivul unui verb tranzitiv) - în mai, cireşele sunt coapte, (participiul unui verb inacuzativ); Mâncarea este arsă cu bună ştiinţă, (pasivul unui verb tranzitiv) - Mâncarea este arsă şi fără gust. (participiul unui verb inacuzativ); Procentele sunt crescute pentru a induce în eroare, (pasiv) - Temperatura este crescută, (inacuzativ). 507 3.4.2.4. Participiul, fără a intra într-un sistem de opoziţii temporale şi aspectuale, încorporează lexical valori de timp şi de aspect, caracterizându-se, în majoritatea apariţiilor, prin valorile [+ Trecut], [+ Perfectiv], trăsături legând participiul de verb. Prezenţa acestor trăsături de tip verbal se probează prin incompatibilităţi ca: fata plecată mâine, diplomatul trimis ambasador luna viitoare, soluţia propusă mâine de şcoli şi, dimpotrivă, prin compatibilităţi ca: plecată azi-dimineaţă, şedinţa deschisă azi / acum două ore, soluţie găsită aseară. • Pierd aceste valori de timp şi de aspect, devenind adjective de stare atemporală şi, implicit, pierzând orice relaţie cu verbul, mai ales participiile actualizând un Experimentator: fată dezgustată, entuziasmată, interesată, mirată, pasionată, uimită. Vezi compatibilităţi ca: Mâine, la întoarcere, o să fie dezgustată / entuziasmată / interesată / mirată /pasionată / uimită de ce va găsi aici.; vezi şi compatibilităţi ca: De disperată / dezgustată / mirată ce era / ce este I ce va fi. Trăsătura pierderii valorilor temporale şi de aspect se extinde şi la participii provenind de la verbe agentive (vezi construcţii posibile ca: Orice magistrat prins că ia mită este aspru pedepsit, (generic, atemporal); Inspectorul ales mâine va fi, cu siguranţă, şi pe gustul nostru, (trăsătură proiectată în viitor); nu sunt excluse construcţii ca: soluţia propusă I acceptată de azi înainte de şcoli, semn că se pierde legătura necesară dintre participiu şi trăsătura „perfectivităţii", participiul îndepărtându-se din ce în ce mai mult de verb. 3.5. Sinonimii şi ambiguităţi 3.5.1. în funcţie de tiparul sintactic pe care îl satisface, participiul intră în relaţii diferite de sinonimie, ceea ce justifică, suplimentar, discutarea diferenţiată, pe tipare sintactice. Construcţiile de sub 3.33 intră într-o relaţie de sinonimie cu o propoziţie relativă atributivă cu antecedent; vezi sinonimia: studenta, lăudată I trimisă de profesor = studenta, care este lăudată I care este trimisă de profesor; prietenă uimită I pasionată de I înfricoşată = Prietenă care este uimită I care este pasionată de I care este înfricoşată. Tiparul 3.3.4 stabileşte o relaţie de sinonimie cu o propoziţie subiectivă conjuncţională (Trebuie spus că...= Trebuie să fie spus că...). Tiparul 3.5 intră într-o relaţie de sinonimie cu o propoziţie circumstanţială. 3.5.2. Ambiguităţile au drept explicaţie absenţa mărcilor explicite de diateză şi, în consecinţă, posibilitatea verbelor tranzitive (este adevărat, destul de rară) de a-şi crea participii atât de la construcţia pasivă, cât şi de la cea tranzitiv absolută, deci activă. Astfel, într-o construcţie ca: persoană învăţată, interpretarea, în afara unui context mai larg, situaţional sau lingvistic, este dublă, participiul acceptând atât lecţiune „activă", cât şi „pasivă". Pentru unele participii, sensul se dezambiguizează prin regent, care, în funcţie de trăsăturile lui selecţionate ([+ / -Animat]), se poate interpreta ca „activ" sau „pasiv"; vezi om băut (activ) vs vin băut (pasiv); om mâncat (activ) vs măr mâncat (pasiv). Tot sursă de ambiguitate constituie şi posibilitatea perechilor omonime de verbe (verb tranzitiv / verb ergativ) de a-şi crea forme participiale omonime, una cu 508 valoare pasivă (de la verbul tranzitiv) şi una cu valoare nonpasivă (de la verbul ergativ); vezi ambiguitatea: documente arse, rochie îngălbenită, prăjitură coaptă, participii care, în absenţa Agentului lexicalizat sau subînţeles, sunt interpretabile fie adjectival, fără sens pasiv „care au ars", „care s-a îngălbenit", „care este coaptă", fie mai verbal, având sens pasiv „arsă, cu bună ştiinţă", „îngălbenită de cineva", „coaptă cu atenţie" (vezi supra, 3.4.2.3). 3.6. Concluzii comparative In acest joc al naturilor verbală şi adjectivală, cu grade diferite ale trăsăturilor de tip verbal şi adjectival de la un tipar de construcţie la altul şi de la o clasă sintactico-semantică de verbe la alta, apare dovada cea mai clară că trecerea de Ia o clasă lexico-gramaticală la alta este continuă şi că limitele sunt greu de stabilit. De exemplu, trecerea de la predicatul pasiv cu operator şi participiu (care, ca parte de vorbire, înseamnă un verb) la predicatul nominal cu participiu (un predicat „de stare", ceea ce, ca parte de vorbire, corespunde unui adjectiv) este continuă: El este înfricoşat de părinţi, cu buna lor ştiinţă, având convingerea că fac bine. vs El este slăbit şi înfricoşat, „are starea de frică"; El este chinuit de colegi, din răutate, vs El are o viaţă grea şi este chinuit, „are o stare de chin, de suferinţă"; El este răsfăţat de colegi, care îi apreciază calităţile, vs El este inteligent, dar este răsfăţat, „are ca trăsătură răsfăţul" etc. Comparând participiile provenind de la verbele agentive şi cele de la nonagentive de stare (cu Experimentator), pierderea trăsăturilor de tip verbal se produce mai uşor şi mai complet în cazul celei de a doua categorii de participii (vezi pierderea distincţiilor temporale şi aspectuale, ca şi a valorii pasive). Comparând utilizările perfective şi imperfective, se constată că cele perfective pierd, în absenţa Agentului, în mare măsură legătura cu verbul (ex. Expoziţia este deschisă / închisă., Parchetul este bătut., Casa este vopsită.), în timp ce verbele (sau utilizările) durativ-imperfective sau repeţi ti v-imperfective păstrează mai puternic sensul pasiv şi, implicit, legătura cu verbul (vezi: Fata este îndelung obsen'ată /privită / admirată., Copilul este permanent pedepsit, Casa este vopsită în fiecare primăvară.). Dar, indiferent de clasa de verb, dacă verbul admite adjectivizarea participiului, adică utilizarea lui variabilă, participiul acordat, în oricare dintre tiparele sintactice discutate, are dublă natură, adjectivală şi verbală, cu grade diferite de manifestare a fiecăreia (participiile de la verbele de stare sunt „mai adjectivale", în timp ce participiile de la verbele agentive, deşi prezentând şi ele trăsături de tip adjectival, păstrează în mai mare măsură natura verbală). 4. SUPINUL 4.1. Caracterizare generală Supinul este o formă nepersonală / nepredicativă a verbului care, ca expresie, se caracterizează prin omonimia cu participiul, ca distribuţie, prin apariţia 509 obligatorie în contextul unei prepoziţii, iar, ca tip de comportament, se caracterizează fie prin trăsături substantivale şi verbale, fie prin trăsături adjectivale şi verbale, mai rar, şi prin comportament adverbial, trăsături cu grad şi formă de manifestare diferite de la un tipar de construcţie la altul. La trăsăturile comune tuturor formelor nepersonale de „îndepărtare" de comportamentul verbului prototipic (vezi supra, 1), supinul adaugă, indiferent de tiparul în care se utilizează, trăsături noi. Supinul pierde cliticele pronominale (de pronume personal şi de reflexiv, de dativ şi de acuzativ), deşi păstrează complementele corespunzătoare; pierde mărcile formale de pasiv, deşi poate exprima valori semantice de diateză; nu are subiect propriu, nelexicalizându-l, ca atare, în limitele grupului sintactic pe care îl formează; exprimă negaţia prin prefixul negativ ne-. Toate reprezintă trăsături care, adăugate celor generale, fac ca forma de supin să se „îndepărteze" în mare măsură de verbul prototipic (vezi reluarea trăsăturilor generale nonverbale în concluzii comparative, infra, 4.4). 4.2. Expresie; distingerea de participiu Forma supinului este omonimă cu a participiului, având structura R + Sufpart (vezi supra, 3). Dată fiind această omonimie, este obligatorie distingerea celor două unităţi. Supinul este o unitate distinctă de participiu, cu o individualitate semantică şi gramaticală bine precizată, fiind imposibilă atât legarea celor două unităţi, cât şi subordonarea uneia faţă de cealaltă (a supinului faţă de participiu). Concluzia priveşte în exclusivitate statutul celor două unităţi în stadiul actual de limbă, şi nu modul lor de apariţie, a supinului în special, categorie a cărei istorie este controversată, putând avea ca punct de plecare mai vechiul participiu. Concluzia individualităţii celor două unităţi are Ia bază o serie de trăsături diferenţiaţoare, dintre care cele mai importante sunt următoarele: (a) Există între cele două forme mari diferenţe de sens (să se compare: om temut vs om de temut; carte citită vs carte de citit; Romanul este citit, vs Romanul este de citit.). (b) Există mari diferenţe în manifestarea dublei lor naturi, participiul fiind de tip adjectival şi verbal, în timp ce supinul, mai diversificat ca trăsături, prezintă, în cele mai multe contexte, caracteristici substantivale şi verbale şi, numai în subsidiar, în contexte mai puţin numeroase, caracteristici adjectivale şi verbale, uneori, adverbiale. (c) Morfologia formelor este total diferită: general variabilă, cu o variabilitate de tip adjectival, impusă prin acord - în cazul participiului -, dar general invariabilă - în cazul supinului. (d) Distribuţia formelor este diferită : supinul apare obligatoriu în context prepoziţional, în timp ce participiul admite cu totul sporadic vecinătatea de stânga a unei prepoziţii (vezi : de citită ce era...; vezi supra, 3.3.3). (e) Tipologia structurilor în care apar cele două unităţi este mult diferită, existând contexte proprii fiecăreia; vezi, dintre contextele participiului, tiparele 3.3.4 şi 3.3.5, în care nu este acceptat supinul, iar, dintre tiparele supinului, vezi infra, 510 4.3.1.1, 4.3.1.2, 4.3.1.4, tipare sintactice în care supinul are un regent verbal şi este în poziţie actanţială / argumentală, construcţii imposibile pentru participiu. (f) Este imposibilă substituţia celor două forme în puţinele contexte comune (vezi supra, a), imposibilitate explicabilă prin diferenţele de sens, cele două unităţi nefiind sinonime sau cvasisinonime. (g) Rezultatul substantivizării celor două forme este totalmente diferit. Prin substantivizare, deşi ambele tipuri de substantive sunt de provenienţă verbală, având deci unele trăsături comune, ele ajung să se încadreze în subclase semantice şi gramaticale diferite de substantive: subclasa numelor concrete, desemnând „persoana / obiectul care face / suferă o acţiune / un eveniment" (pentru participiile substantivizate) vs subclasa numelor abstracte, desemnând „faptul de a face o acţiune / o activitate" (pentru supinele substantivizate). De aici derivă şi diferenţele gramaticale: participiile substantivizate au trăsătura unui substantiv numărabil, iar celelalte, a unui substantiv singulare tantum, primind numai excepţional, şi după devieri de sens, formă de plural. Cele două forme verbale nepersonale omonime ajung să dea, prin substantivizare, substantive omonime; vezi: lnvăţatul\ pe dinafară (supin substantivat) este cu totul nerecomandabil.; De aceea, nu-l vei întâlni la învăţaţu.% autentici, (participiu substantivizat)., Rămaşiii acasă (participiu substantivizat) erau invidioşi pe ceilalţi, deşi rămasul2 acasă (supin substantivizat) îi scutea de un efort suplimentar. Argumentele (a-g), numeroase şi, mai ales, importante, probează, pentru limba actuală, individualitatea celor două unităţi. 4.3. Tipologia structurilor cu supin înainte de a examina supinul de tip verbal, trebuie distinse cele două ipostaze morfosintactice ale supinului: un supin articulat, aparţinând conceptual, flexionar şi sintactic clasei substantivului, şi un supin nearticulat, nonsubstantival, aparţinând clasei verbului. Deşi fiecare în parte nu se identifică nici cu substantivul prototipic, nici cu verbul prototipic, prezentând „îndepărtări" mai mari sau mai mici de oricare dintre ele, se va examina, în continuare, numai supinul nonsubstantival, acel supin care nu are capacitatea de a-şi ataşa articolul, cu toate trăsăturile derivând din aceasta. Prin urmare, ies din discuţie tiparele de construcţie tipic substantivale, şi anume: • supinul + articol hotărât: mersul pe jos, coborâtul pe schiuri, aşteptatul în ploaie; •supinul + articol hotărât (+ adjectiv) + genitiv: cântatul cocoşilor, răsăritul soarelui, cititul cărţii; Ce sunt chefurile fiecăruia în mersul mare al lucrurilor? (N. Iorga, Cugetări); care interzice călcatul ierbii. (Rlib, 2001); • adjectiv + supin (sau adjectiv + articol hotărât + supin): M-a obosit atâta aşteptat. ; cu ochii păinjeniţi de-atâta uitat. (I. Creangă, Amintiri); amenzi de sute de mii de lei pentru simplul călcat pe iarbă. (Rlib, 2001); • supin + prepoziţia de + substantiv: Au plecat la cules de mere., S-au întâlnit la cosit de fân. Tipologia realizată în continuare priveşte în exclusivitate supinul verbal (cel obligatoriu nearticulat), desemnat, simplu, supin. în stabilirea unei tipologii a 511 structurilor cu supin (verbal), se iau în consideraţie: clasa lexico-gramaticală a regentului; relaţiile stabilite cu acesta, inclusiv specificul de realizare a conexiunii sintactice; tipul de determinări şi relaţiile morfosintactice şi semantice angajate cu fiecare dintre acestea; diferenţe în manifestarea naturii duble a supinului; sinonimii şi ambiguităţi proprii fiecărui tipar. 4.3.1. Tipare structurale stabilite în raport cu un regent verbal 4.3.1.1. Supinul apare ca subordonat al unor verbe personale şi intranzitive cu regim obligatoriu prepoziţional; exemple: S-a apucat de citit., S-a dat la scris şi la citit. (I. Creangă, Amintiri), Se gândeşte numai la mâncat., S-a lăsat de fumat., Presa a luat la puricat acest subiect. (Rlib, 2002), S-a oprit din I de stropit., Se pregăteşte de plecat., S-a pus pe citit., Se satură de umblat., A scăpat de învăţat., Trăieşte din cerşit., nişte băieţi care aveau să se ţină timp de două săptămâni doar de pileală şi de cântat în cor balade sinistre (M. Cărtărescu, De ce iubim femeile). Structura se distinge prin următoarele trăsături: • De apariţia şi selecţia unei anumite prepoziţii este responsabil numai regentul, ceea ce explică prezenţa unor prepoziţii diferite (nu numai prepoziţia de) în funcţie de regent, precum şi păstrarea prepoziţiei în condiţiile în care regentul se construieşte cu alt postverbal abstract sau cu oricare substantiv sau pronume (vezi construcţii ca: S-a apucat de treabă., Se gândeşte la orice., S-a lăsat de ţigări., A luat la verificare., S-a oprit din lucru., Se pregăteşte de vacanţă., S-a pus pe treabă., Se satură de minciuni., Trăieşte din mila altora.). Concludent este exemplul din M. Cărtărescu (să se ţină de pileală şi de cântat balade sinistre), unde se coordonează, ca determinări ale aceluiaşi verb regent, un substantiv postverbal (pileală) şi un supin (cântat) verbal, ambele legate de regent prin de, prepoziţie cerută de regimul prepoziţional al regentului. • Ca sintaxă, supinul „acoperă", în cele mai multe exemple, o poziţie actanţială / tematică, cerută semantico-sintactic de verb, şi, mai rar, una neactanţială, sintactic şi semantic facultativă. Ca semnificaţie, supinul variază între o valoare necircumstanţială şi una circumstanţială (loc, scop), în funcţie de trăsăturile sintactice ale regentului şi de semantica prepoziţiei (pentru valorile actanţiale / necircumstanţiale, vezi exemplele anterioare; vezi şi valori circumstanţiale în construcţii ca: A plecat la cules. I -după vânat., A fost prins la furat de aragaze., EZ, 1998). • Determinările supinului, dacă apar (nu este obligatorie apariţia lor), oscilează între o construcţie de tip verbal şi una de tip nominal. Construcţia verbală, cea care interesează în acest capitol, se realizează printr-un acuzativ neprepoziţional (foarte rar, şi unul prepoziţional cu pe); exemple : încep a mă da şi la scris, şi la făcut cădelniţa în biserică, şi la ţinut isonul. (I. Creangă, Amintiri), Se puse la făcut metanii. (I. Creangă, ibid.), Saturate de făcut şagă cu mine. (ibid.), S-a lăsat de spus minciuni., A luat la puricat acest subiect., S-a oprit din şters praful., S-a pus pe ţinut regim., Se satură de îndrumat pe alţii., unde studenţii facultăţii noastre erau în practică agricolă, la cules struguri. (M. Cărtărescu, De ce iubim femeile). 512 Construcţia nominală, posibilă şi ea în relaţie cu aceiaşi regenţi verbali, se realizează fie prin apariţia articolului hotărât + nominal în genitiv, fie, în absenţa articolului, printr-o construcţie prepoziţională cu de, vecinătăţi care transformă supinul într-unui nominal (vezi: M-am săturat de spălatul rufelor altora., A fost prins la furat de aragaze., EZ, 1998). • în construcţia de tip verbal, cea cu acuzativ, este imposibilă, dată fiind trăsătura generală a supinului (vezi supra, 4.1), realizarea acuzativului prin clitic şi, implicit, dublarea prin clitic. Apariţia cliticului este posibilă numai în cazul avansării acestuia şi al legării de regentul verbal al supinului, construcţie limitată la situaţiile în care regentul supinului permite sintactic asocierea cu un acuzativ (până şi clopotele ni le-au oprit de tras. (I. Creangă, Amintiri) - Au oprit de tras până şi clopotele.; Subiectul l-au luat la puricat. — Au luat la puricat subiectul.). Construcţia cu cliticul ataşat regentului este blocată însă în condiţiile în care regentul este un reflexiv intranzitiv, neacceptând legarea de un clitic personal în acuzativ (a se apuca, a se da, a se lăsa, a se pune, a se sătura). • Subiectul supinului este controlat obligatoriu de regent, acomodându-se la subiectul acestuia şi fiind, în consecinţă, neexprimat (/on, s-a apucat [de învăţat (PRO)], Iont s-a pus [pe făcut (PRO,) scandal], unde PRO marchează subiectul absent al supinului, iar indicele i (PRO,) marchează identitatea referenţială cu subiectul anterior). Dată fiind acomodarea obligatorie a supinului la subiectul regentului, care este un subiect personal, supinul nu poate avea decât valoare activă. în consecinţă, în construcţiile de tip verbal ale supinului, subordonatul acestuia (nominal sau propoziţie) nu poate primi decât interpretarea de complement direct / completivă directă (vezi: S-a pus pe făcut scandal. - S-a pus pe făcut ce nu se cade.; S-a apucat de învăţat limbi străine. - S-a apucat de învăţat ce este mai greu., unde determinările supinului sunt complemente directe sau propoziţii completive directe). 4.3.1.2. Supinul se defineşte tot în raport cu un regent verbal, apărând ca dependent faţă de câteva verbe personale şi tranzitive: (a) după regentul modal tranzitiv a avea, în construcţii ca: Cel ce-ţi propune să te ajute împotriva altuia are de împlinit răzbunarea lui. (N. Iorga, Cugetări), Câinele rău latră tot aşa de tare şi când are de apărat o ruină. (N. Iorga, ibid.); (b) după regenţii aspectuali tranzitivi a continua, a termina, a sfârşi, a mântui, a găti, în construcţii ca: Ion şi-a terminat de făcut lecţiile., Mântuia de spus pe de rost. (I. Creangă, Amintiri), până-şi găteşte de făcut luleaua (I. Creangă, ibid.). Particularităţile construcţiei sunt: • Inventarul de regenţi este redus, fiind limitat la câteva verbe aspectuale (a continua, a termina şi sinonimele lui) şi verbul modal (a avea). Trebuie remarcată absenţa, din acest tipar, a aspectualului a începe (El începe de învăţat.). • De apariţia prepoziţiei de, singura acceptată, nu este responsabil regentul (ca în 4.3.1.1), care, fiind tranzitiv, exclude prezenţa unei construcţii prepoziţionale. în consecinţă, prepoziţia este legată obligatoriu de termenul din dreapta, deci de prezenţa supinului. • Supinul are un comportament verbal evident, subordonatul acestuia, atunci când apare, primind obligatoriu fie o formă neprepoziţională de complement direct 513 (vezi exemplele anterioare), fie una prepoziţională cu pe, dacă nominalul îndeplineşte condiţiile acceptării construcţiei prepoziţionale (Are de bârfit pe alţii., Termină de verificat pe ceilalţi.). Spre deosebire de 4.3.1.1, este imposibilă orice determinare de tip substantival (Are *de învăţatul lecţiei., Are *de învăţat de lecţii.). • Ca pentru orice supin, este inacceptabilă dublarea complementului direct, exceptând cazurile în care cliticul se ataşează la regentul supinului (îi are de întreţinut pe toţi ai casei.). Subordonaţii cu valoare posesivă ai complementului direct pot apărea înaintea întregului grup (regent + supin), ataşaţi la regentul verbal ca forme clitice de dativ posesiv (vezi: Şi-a terminat de făcut lecţiile., Şi-a continuat de realizat planul.). • Subiectul supinului este obligatoriu controlat şi ca atare neexprimat, acomodându-se la subiectul regentului, semn de coeziune puternică a grupului. Acomodarea celor două subiecte asigură (ca şi în 4.3.1.1) interpretarea supinului ca activ, ceea ce explică analiza drept complement direct / completivă directă a determinărilor supinului (Are de verificat rezultatul. / - de verificat ce a obţinut. / ~de verificat dacă s-a lucrat corect.). • Construcţia nu acceptă negarea separată a supinului, ci numai negarea grupului în ansamblu (nu are de învăţat, nu termină de mâncat; are de neînvăţat, termină *de nemâncat), semn suplimentar al coeziunii grupului. • Obligativitatea apariţiei lui de, ca şi prezenţa lui de într-o poziţie sintactică incompatibilă cu selecţia unei prepoziţii, apropie acest de de statutul lui a de la infinitiv, formă posibilă şi ea în asemenea construcţii: are a face / are de făcut (vezi supra, 2.2.2.2). Ca şi a de la infinitiv, de cumulează, în aceste construcţii, un rol dublu: sintactic, se specializează pentru legarea de regent a unei forme verbale nepersonale, iar, morfologic, se specializează pentru marcarea formei verbale de supin, asigurând distingerea lui morfologică. 4.3.1.3. între regentul verbal şi supinul prepoziţional se poate insera un pronume sau un substantiv, ceea ce ambiguizează raporturile sintactice. în noua variantă de construcţie, supinul poate fi interpretat fie ca subordonat direct al verbului, având el însuşi un complement direct „deplasat" şi deci antepus supinului, fie ca subordonat direct al numelui, devenind un atribut al acestuia; exemple : Ai altceva de făcut decât să te cerţi. (N. Iorga, Cugetări), Termină ceva de lucrat., Nu aşteaptă altceva de făcut decât să plece. • în contextul regentului personal a avea, este posibilă şi a doua lectură, diferită de interpretarea modală anterioară: am de băut / de făcut., lectură care se poate pune în evidenţă prin disocieri ca: Am destule lecţii de făcut.; Am mult vin de băut. în lectura nonmodală, grupul a avea + supin este mai puţin sudat decât în interpretarea lui modală. Structura nonmodală este sintactic ambiguă, oscilând între interpretarea supinului ca subordonat al unui complement direct nul ([ceva] de băut /de făcut) şi inteipretarea lui ca determinare „finală" pe lângă o construcţie tranzitiv-absolută, deci tot cu un complement direct nul ([ceva] pentru băut / în vederea băutului). Pe modelul construcţiei nonmodale sunt şi alte construcţii cu supin ca: aduce de băut, capătă de băut, caută de băut, comandă de băut, cumpără de băut, dă de 514 băut, doreşte de băut, duce colegilor de băut, oferă de băut, promite de băut, vrea de băut etc, construcţii mai puţin sudate decât cele modale / aspectuale, cunoscând aceeaşi ambiguitate ca şi construcţia cu a avea. Supinul apare fie ca subordonat al unui complement direct nul, fie ca subordonat final pe lângă o construcţie tranzitiv-absolută. Pentru interpretarea „finală" pledează şi o observaţie privind substituţiile posibile: corespondentul propoziţional al supinului este o construcţie cu subjonctivul (Dă colegilor să bea., Duce colegilor să bea., Oferă colegilor să bea.); or, corespondentul propoziţional al unei construcţii tranzitive (dă / duce / oferă vin / băutură.) n-ar putea fi decât o propoziţie relativă (dă /duce / oferă ce are mai bun.). Ca şi în tiparul sintactic modal-aspectual, supinul acceptă complement direct şi, respectiv, completivă directă, semn al unui comportament sintactic de tip verbal (Dă de băut plică şi vin.; Caută de băut ce-i place / ce costă mai puţin.). 4.3.1.4. In relaţie cu un regent verbal impersonal, supinul apare ca subordonat faţă de următoarele serii de regente: (a) faţă de verbele a fi şi a rămâne, cu utilizare impersonală; Dacă nu ţi-a fost de cumpărat (I. Creangă, Amintiri), Rămâne de văzut., Ne rămâne de analizat ce s-a întâmplat. (Rlib, 2004). A fi, ca regent impersonal, admite două lecturi: una modală (vezi exemplul din I. Creangă), şi una „existenţială" (vezi: Unde se lucrează, este şi de măturat., N. Iorga, Cugetări), structuri cu grade diferite de sudură, modalul fiind mai legat de supin, după cum arată şi posibilitatea disocierii cu uşurinţă a construcţiei existenţiale (este totdeauna şi de măturat). în raport cu a fi şi a rămâne impersonale, dată fiind ambiguitatea acestor verbe, care, de Ia un context la altul, pot trece de la comportamentul noncopulativ şi impersonal la cel copulativ şi impersonal, construcţia generală este ambiguă, permiţând dublă interpretare: (a) este / rămâne (predicat verbal impersonal) + supin (subiect) (+ nominal subordonat / propoziţie subordonată supinului); (b) este + supin (predicat impersonal cu operator copulativ) + nominal subiect / propoziţie subiectivă, unde supinul apare o dată (a) în poziţia de subiect, iar altă dată (b), în poziţia de N(ume)P(redicativ). Interpretarea (b) este singura posibilă în cazurile de topicalizare, deci atunci când determinările supinului precedă întreaga construcţie (Adevărul este / rămâne de stabilit. / Că s-au făcut mari eforturi, asta este / rămâne de stabilit.). Este situaţia în care tiparul structural 4.3.1.4 interferează cu tiparul 4.3.2 (vezi infra). (b) faţă de expresii verbale impersonale, alcătuite din copulativul a fi + un adverb modal din clasa modalizatorilor deontici (E obligatoriu / imperios de plătit., E permis / nepermis de spus., E necesar / musai de aflat.) şi a celor apreciativi şi deontic-apreciativi (E greu / dificil / imposibil / complicat / cu neputinţă I inacceptabil de spus aşa ceva.; E uşor / lesne / simplu / posibil / la îndemâna oricui de refuzat.; E interesant / important de studiat.; E înţelept de refuzat.; E penibil de întrebat.; E periculos de folosit asemenea substanţe.; E sănătos de mers pe jos. etc). Expresiile cuprind adverbe din clasa modalizatorilor având ca 515 trăsătură comună acceptarea unui argument prepoziţional introdus prin conjuncţia să (e obligatoriu / musai / periculos să). Nu sunt acceptate ca regente adverbele: (Este) evident / neîndoielnic / incontestabil / sigur / cert / precis..., care, spre deosebire de cele dintâi, sunt modalizatori „de certitudine", cerând vecinătatea conectorului că (Este sigur /cert/neîndoielnic că s-a greşit. /- *de greşit.). Construcţia se caracterizează prin următoarele: • Este selectată prepoziţia de, obligatorie pentru apariţia supinului în aceste contexte, selecţie care nu poate fi explicată nici prin regent, nici prin poziţia sintactică de subiect în care apare supinul. Ca şi în 4.3.1.2, prepoziţia este cerută de cele două funcţii pe care le îndeplineşte simultan, cea de marcă sintactică, specializată pentru introducerea şi legarea de regent a unei forme verbale nepersonale, şi cea de marcă nwrfologică, individualizând forma verbală nepersonală de supin. • Supinul din aceste construcţii are, ca şi în 4.3.1.2, un comportament clar verbal şi, implicit, nonsubstantival, care se poate susţine: (a) prin combinarea directă cu un nominal (vezi: Rămâne de stabilit adevărul.; Este dificil de spus adevărul.); (b) prin imposibilitatea ataşării la supin a unui articol + genitiv sau a unui determinări prepoziţionale (Rămâne *de stabilitul adevărului. I *de stabilit de adevăruri.; Este dificil de spusul adevărului. / de spus de adevăruri.). • în ce priveşte funcţia acestui nominal legat direct, ca şi a propoziţiei acceptate în aceeaşi poziţie (Este / Rămâne / Este important de verificat dacă şi unde s-a greşit.), ea depinde de controlul impus de regent şi, implicit, de valoarea de diateză a supinului. Controlul exercitat de regent, ca şi valoarea de diateză sunt mai complexe decât în 4.3.1.2, şi anume: (a) în contextul regenţilor impersonali, fără referire la persoană, supinul manifestă ambiguitate, putând fi interpretat atât pasiv sau impersonal, cât şi activ. Valoarea [+ Pasiv] se manifestă prin posibilitatea introducerii explicite a Agentului sub forma unui complement de agent (Este / Rămâne / Este dificil de verificat de către întreaga clasă rezultatul). Valoarea [+ Activ] se manifestă prin posibilitatea determinării cu totul rară a supinului printr-o construcţie prepoziţională cu pe (E imposibil de îndemnat pe altul să facă ceea ce tu singur nu poţi face., E dificil de convins pe oricine de...). Consecinţele acestei ambiguităţi sau, altfel spus, ale valorii duble de diateză se repercutează asupra interpretării sintactice a subordonaţilor supinului. O determinare nominală neprepoziţională poate fi interpretată fie ca având rolul de subiect (corespunzător valorii pasive), fie pe cel de complement direct (corespunzător valorii active). în acelaşi sens, o propoziţie conjuncţională sau relativă poate fi interpretată drept subiectivă (interpretare corespunzătoare valorii pasive) sau drept completivă directă (interpretare corespunzătoare valorii active). Interpretarea activă este însă imposibilă în condiţiile prezenţei explicite a complementului de agent, nominalul subordonat fiind, în acest caz, obligatoriu subiect, iar propoziţia corespunzătoare, subiectivă (Este / Rămâne / Este dificil de verificat de către oricine rezultatul. Idacă s-a greşit.). 516 (b) în contextul regenţilor impersonali în care referirea la persoană se realizează printr-un clitic personal sau printr-o formă de posesiv, interpretarea valorii de diateză este limitată, ca urmare a fenomenului de control exercitat de dativul sau de posesivul personal. Vezi construcţiile: Imit rătnăne de terminat (PRO,) lucrarea. (= îmi rămâne ca eu să termin lucrarea.); dacă nu ţira fost de cumpărat (PRO,) (= dacă nu ţi-a fost ca tu să cumperi); Este la îndemâna mea, de făcut (PRO,) asta. (= Este la îndemâna mea ca eu sa fac asta.). Constrâns de fenomenul de acord, subiectul neexprimat al supinului (ceea ce s-a redat prin PRO) este obligat la identitate referenţială cu obiectul indirect personal (respectiv, cu posesivul) şi, ca atare, supinul nu poate primi decât valoare activă. în aceste condiţii, nominalul subordonat supinului nu poate fi interpretat decât drept complement direct, iar propoziţia subordonată acestuia, drept completivă directă. 4.3.1.5. în construcţii eliptice, unde se suprimă verbul modal „de necesitate" este, supinul preia caracteristicile de predicativitate ale centrului verbal şi valoarea modală de „necesitate / obligaţie" a acestuia, putând apărea accidental în enunţuri imperative: De învăţat de la pagina 5 la pagina 10!; De reţinut următoarele! Ca şi în enunţurile imperative cu predicat la infinitiv, enunţuri a căror utilizare este, de asemenea, marginală şi sporadică (vezi supra, 2.3.6), specific acestui tipar sintactic cu supin „predicativ" este, conform particularităţilor morfologice ale formelor nepersonale, neexprimarea emiţătorului şi a destinatarului. în acest caz însă, efectul nu-1 constituie obţinerea unei valori generice a construcţiei - ca pentru structurile similare cu infinitiv -, ci creşterea determinării situaţionale, căci cei doi participanţi la comunicare sunt deductibili situaţional. 4.3.2. Structura Subiect + Copulativ + Supin Altă clasă de tipare sintactice se distinge în raport cu un verb copulativ şi personal. în construcţia Subiect + Copulativ + Supin, supinul, care ocupă poziţia N(ume)P(redicativ) şi, ca atare, exprimă o „proprietate", este destul de eterogen sub aspect semantic şi sintactic, permiţând următoarele diferenţieri şi subcategorizări: 4.3.2.1. Un subtipar în care supinul are caracteristici puternic adjectivale se realizează în construcţii ca: Viata este / ajunge / devine de nesuportat., Suferinţa este de nedescris., Reacţia este de nebănuit. Comportamentul adjectival se probează prin: (a) posibilitatea apariţiei şi în alte contexte tipic adjectivale, ca, de exemplu, în poziţia de predicativ suplimentar {Viaţa lui o găsesc de nesuportat.); (b) posibilitatea apariţiei în contexte de gradare, indiferent de poziţia sintactică: Sărăcia este mai de nesuportat decât altădată., Personajul devine din ce în ce mai de neînţeles., Temniţa cea mai de temut e aceea în care te simţi bine. (N. Iorga, Cugetări); (c) sinonimia (şi, implicit, posibilitatea de substituţie) cu adjective derivate cu sufixul modal -bil (Viaţa este de nesuportat. = este insuportabilă.; Situaţia este de netolerat. - este intolerabilă.; Hoţiile sunt de nedescris. = sunt indescriptibile.). Particularităţile acestui subtipar constau în următoarele: • Este o structură eliptică, unde supinul apare ca determinare consecutivă a unui adjectiv nul, deci neexprimat (atât de grea încât este / devine de nesuportat). 517 o temniţă având condiţii atât de dure încât este / devine de temut), marcând, printr-o consecinţă, o valoare superlativă. Apariţia lui de poate fi urmarea valorii consecutive, de fiind o prepoziţie purtătoare, printre alte valori, şi a valorii lexicale consecutive (ex. bolnavă de moarte). • Acceptând contexte de gradare, supinul din aceste construcţii este echivalent cu adjectivele evaluative. Cum „starea" presupusă de adjectivul neexprimat (nul) este din registrul stărilor adesea neplăcute, dificile, pentru a putea fi suportate / receptate, supinele sunt frecvent negative {Viaţa este de nesuportat., Comportarea lui este de nedescris.). • Supinul captează o valoare modală de „posibilitate" (= atât de grea încât nu (mai) poate fi suportată; vezi supra, sinonimia cu adjectivele derivate cu sufixul modal -bil. (Pentru analiza construcţiilor adjectivale cu un supin subordonat şi pentru atragerea în structurile superlativ-absolute, vezi infra, 4.3.4). 4.3.2.2. Alte construcţii copulative, diferite sintactico-semantic de cele anterioare, apar în: (a) Calul este de furat I de căpătat., unde supinul exprimă o „proprietate" obţinută anterior („care s-a obţinut / a rezultat din furat / din căpătat"); Jucăriile sunt periculos de manevrat.; Este sănătos de urmat indicaţiile medicului. => Indicaţiile medicului sunt sănătos de urmat.). Nevoia de motivare sintactică a noii organizări este şi mai evidentă în registrul nonliterar al limbii, unde nominalul „deplasat" şi aşezat frontal se acordă nu numai cu verbul copulativ (ca în norma academică), ci şi cu numele predicativ (vezi construcţii neliterare ca: Indicaţiile sunt sănătoase de urmat.). Nu este exclus ca subtiparul 4.3.2.2, conţinând adverbele modale din seria: greu, uşor şi sinonimele lor, să primească dublă „citire", respectiv dublă interpretare: atât cea cu supinul-N(ume)P(redicativ), iar adverbul ca circumstanţial modal al supinului, cât şi cea cu întreaga structură reorganizată, poziţia de subiect, ocupată iniţial de supin, ajungând a fi ocupată de un nominal subordonat supinului. 519 4.3.3. Dependenţa faţă de un regent nominal Cu regent nominal (substantiv sau pronume) pot apărea oricare dintre supinele analizate sub 4.3.2, rezultând din reducerea unei propoziţii relative (cu antecedent şi copulativ în relativă) şi din suprimarea copulativului: suferinţă (care este) de nesuportat, cal de furat, cal de dat, maşină de spălat, cal uşor / dificil de procurat, substanţe periculos de utilizat. Ca regent pronominal, apare mai des pronumele nehotărât: Totdeauna există unul I altul de sacrificat., Până şi politologii ar găsi câte ceva de rumegat. (OC, 2004). Construcţia în ansamblu, precum şi fiecare subtipar în parte, deşi obţinute din structuri propoziţionale relative, păstrează caracteristicile supinului stabilite pentru fiecare corespondent propoziţional (vezi supra, 4.3.2). 4.3.4. Dependenţa faţă de un regent adjectival Cu regent adjectival, supinul apare în trei tipuri de construcţii: 4.3.4.1. Ca subordonat consecutiv, cu efect intensiv, al adjectivului calificativ (vezi şi supra, 4.3.2.1): durere atât de puternică de nedescris, suferinţă aşa de mare de neimaginat, om aşa de periculos de temut, minciuni aşa de mari de necrezut. încărcate cu valori, pe de o parte, intensive, iar, pe de alta, modalizatoare „de posibilitate", construcţiile sunt atrase, ca şi sinonimele lor în -bil, în tiparul superlativ absolut, caracterizat de topica fixă antepusă faţă de centrul adjectival sau adverbial şi de legarea prin marca de. Supinul se distinge printr-o inversiune a topicii, inversiune sub două aspecte: este antepus în raport cu centrul adjectival / adverbial; are marca de postpusă formei de supin. Cu această topică inversată, supinul ajunge un subordonat adverbial antepus unui adjectiv sau adverb gradabil, exprimând valori superlative şi captând, suplimentar, valori modale de „posibilitate": negrăit de dulce (M. Eminescu, Luceafărul); nebănuit de vânjoasă (L. Blaga, Zări şi etape); elevă nepermis de leneşă; în condiţii nesperat de avantajoase; i se păru nespus de frumos şi nespus de greu; e nesuferit de cald; bătătorind lucerna pe o suprafaţă de necrezut de mare (M. Cărtărescu, De ce iubim femeile), croită dintr-un material de necrezut de prost (ibid.). în noul tipar sintactic apare un alt de, nu prepoziţia din construcţia consecutivă cu centru adjectival / adverbial, ci marca formală din componenţa unor construcţii cu superlativ absolut (extraordinar de, teribil de, grozav de). Natura adverbială a supinului, derivând din cea adjectivală, poate fi interpretată ca un caz de conversiune, una dintre conversiunile curente ale adjectivului (adjectiv => adverb). Interesantă este însă specializarea acestei construcţii pentru funcţia de gradare superlativă (vezi Relaţia verbului cu alte clase lexico-gramaticale, 2.3.2). 4.3.4.2. în poziţia de complement prepoziţional, cerut de construcţia unor adjective cu regim obligatoriu prepoziţional (vrednic, demn, apt, bun, adjectivul invariabil gata, locuţiunea adjectivală în stare). 520 Construcţia prezintă următoarele trăsături: - Adjectivele selectează prepoziţia de, indiferent că se construiesc cu supinul sau cu alte determinări, fie postverbale abstracte (gata de plecare, bun de vânzare), fie determinări pronominale (vrednic de ceva, gata de orice, bun de orice). -Adjectivele regente admit în aceeaşi poziţie infinitivul şi, respectiv, conjunctivul, cu observaţia că supinul este acceptat numai de o subclasă a ultimei clase de adjective (toate adjectivele care admit, în această poziţie, supinul admit si infinitivul sau conjunctivul, dar nu şi invers: demn de a fi luat în consideraţie / demn să fie luat în consideraţie / demn de luat în consideraţie, în schimb bucuroasă/fericită să mă întâlnească/a mă întâlni/ de întâlnit). - Supinul oscilează între un comportament nominal şi unul verbal. Natura nominală se manifestă prin posibilitatea substituţiei cu alte substantive postverbale abstracte sau cu pronume (vezi supra). Natura verbală se manifestă: (a) prin prezenţa unor determinări de tip verbal (circumstanţiale temporale, aspectuale şi locative: vrednic de trimis imediat / frecvent în străinătate; N(ume)P(redicativ) sau C(omplement)P(redicativ al)O(biectului), dacă supinul provine de la verbe care acceptă asemenea determinări: demn de numit ambasador, vrednic de ajuns preşedinte; complemente de agent, dacă supinul primeşte „citire" pasivă: S-a dovedit vrednic de ales ambasador de către actualul guvern.; (b) prin încorporarea lexicală a valorilor de diateză, supinul fiind, de la caz la caz, pasiv sau activ. In vecinătatea adjectivului demn, supinul are valoare „pasivă" (soluţii / persoane demne de luat în calcul), după cum probează: • calitatea Pacient, cu trăsătura [+ / - Uman] a regentului (soluţii, persoane); • posibilitatea introducerii complementului de agent (persoane demne de trimis / de numit în aceste funcţii de către cei îndreptăţiţi să o facă.). în vecinătatea celorlalte adjective, supinul admite ambele valori, pasivă şi activă, valori depinzând de rolul semantic al regentului nominal şi de tipul de verb aflat la supin: porumburi gata de cules (valoare [+ Pasiv]); eşti bun de trăit numai în pădure. (I. Creangă, Amintiri; valoare [+ Activ]); argument bun de adus în faţa studenţilor (valoare [+pasivă]); numai buni de făcut popi (I. Creangă, ibid.; ultimul exemplu are un supin ambiguu, primind atât o interpretare pasivă „să fie făcuţi popi de altcineva", cât şi una ergativă „să se facă popi"). Unele adjective (vezi vrednic), fără a accepta valori active, acceptă citiri „pasive" şi „ergative" (vrednic de numit director de altcineva, unde valoarea este [+ Pasiv], vs vrednic de ajuns deputat, unde apare trăsătura [+ Ergativ]). 4.3.4.3. Ca subordonat cu valoare restrictivă (restrânge proprietatea exprimată de adjectiv: elevă bună la socotit) sau cu valoare temporală (material moale la pipăit, rană sensibilă la atins). în ultimul tipar, supinul este, sub aspect sintactic, un determinant facultativ, însă, semantic, devine obligatoriu, având rolul de limitare a predicaţiei; acceptă substituţia cu alte postverbale substantivale, păstrând aceeaşi prepoziţie (bună la socoteli; sensibilă la orice atingere); sensul este explicabil prin valoarea prepoziţiei (la). 521 4.3.5. Un tipar de tematizare forte Un tipar totalmente diferit este cel de tematizare forte, construcţie care permite aşezarea oricărei predicaţii într-o poziţie de temă suspendată: De mâncat, am mâncat deja.; De mers, am să merg şi eu odată.; De durut, sigur că mă doare, dar încerc să rezist.; De frământat, m-am frământat destul.; De cunoscut, sigur că l-am cunoscut.; De fost, am fost si eu primar, (vezi II, Organizarea tematică a enunţului, 3.1.2.1). Construcţia prezintă următoarele particularităţi: (a) Admite orice supin, indiferent de calitatea semantică a verbului (agentiv vs nonagentiv) şi indiferent de capacitatea supinului de a se substantiviza sau nu în alte contexte (mâncatul pe saturate, mersul pe jos sunt posibile, dar *durutul, *fostul, 'cunoscutul nu sunt acceptate ca supine substantivizate; şi unele, şi altele apar însă în tiparul sintactic 4.3.5); (b) Nu acceptă negarea primului termen, semn cert al pierderii calităţii predicative şi verbale (De *nemâncat, nu am mâncat.). (c) Supinul, în ciuda absenţei flexiunii substantivale (absenţa articolului) şi a complinirilor de tip substantival (genitivul şi adjectivul), are o natură puternic nominală, care se poate susţine: • prin semantica formei; ca mod de conceptualizare, se apropie de nominalele abstracte, semnificând „faptul de a se manifesta o acţiune, un eveniment, o stare"; • prin posibilitatea parafrazării, în aceeaşi poziţie de temă forte, prin alte construcţii substantival-prepoziţionale (prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale proprii tematizării / topicalizării: cât despre mâncare..., cât despre durere..., în privinţa mâncării / durerii...; • prin indiferenţa faţă de distincţiile temporale şi modale, apărând ca mijloc de tematizare a unei predicaţii verbale aflate la orice mod personal şi la orice timp: De mâncat, mănânc imediat /am mâncat deja/voi mânca/aş mânca eu, dar... / nu ştiu să fi mâncat, etc; • vezi supra (b), neacceptarea negaţiei. (d) De-ul, deşi obligatoriu, nu este legat de forma de supin, ci de rolul său de tematizator, prepoziţia păstrându-se şi în afara construcţiei cu supinul, indiferent de tipul de predicaţie care este tematizat. Acelaşi de apare şi pentru tematizarea unor predicaţii adjectivale, adverbiale sau nominale (De frumoasă, e frumoasă, dar cam proastă.; De bine, mi-a fost bine, dar nu m-am bucurat destui, De frate, mi-e frate, dar nu sunt de partea lui.). Dată fiind prezenţa tematizatorului de, indiferent de natura gramaticală a predicaţiei tematizate, şi dată fiind omonimia supin - participiu, se ajunge la construcţii omonime de tipul: De lipsit, au lipsit destui elevi. - De lipsit, este lipsit şi are nevoie de bani.; De avut, are tot ce-i trebuie. - De avut, este avut ca şi fraţii lui.; De rupt^ haina şi-a rupt-o de mult. - De rupt, este rupt şi imposibil de reparat., unde primul enunţ din fiecare set conţine un supin tematizat, iar al doilea, un adjectiv participial tematizat. 522 4.4. Concluzii comparative 4.4.1. în oricare dintre construcţiile înregistrate sub 4.3, natura verbală este mult diminuată, trăsătură care se susţine: prin absenţa cliticelor; prin absenţa formelor proprii de diateză, a mărcii pasive şi impersonale; prin imposibilitatea apariţiei, în limitele grupului creat de supin, a unui subiect propriu supinului; prin exprimarea nonverbală a negaţiei, recurgându-se la prefixul negativ ne-. 4.4.2. Natura verbală, câtă se mai păstrează, se manifestă preponderent sintactic şi în grade diferite de la un tipar de construcţie la altul. Se manifestă cel mai puternic în 4.3.1.2, 4.3.1.4, 4.3.1.5, acolo unde supinul ocupă poziţii actanţiale de complement direct (43.1.2) şi de subiect (43.1.4) sau dobândeşte contextual funcţie predicativă (43.1.5) şi acolo unde coeziunea cu regentul atinge un grad maxim, fie că este un regent aspectual sau modal (ca în 4.3.1.2), fie că supinul ocupă o poziţie privilegiată de subiect (ca în 43.1.4). Natura verbală se manifestă cel mai puţin puternic în 43.5, în poziţia de tematizare forte. în celelalte tipare, comportamentul este oscilant, cel verbal manifestându-se prin păstrarea unora dintre complinirile de tip verbal: complementul indirect şi cel prepoziţional; numele predicativ şi predicativul suplimentar; determinări modale, temporale sau aspectuale; restricţii prepoziţionale şi conjuncţionale tipice verbului şi, numai în câteva construcţii (vezi 43.1.1 şi 4.3.2.2. c), posibilitatea combinării cu un complement direct (Se apucă de citit cărţi.; Se satură de ascultat pe ceilalţi.; maşină de tăiat cartofi, perie de spălat geamuri). 4.4.3. Natura nominală, mai puternică decât cea verbală, se manifestă în grade diferite de la un tipar de construcţie la altul: Apare în gradul cel mai înalt în construcţiile în care, pe lângă manifestările sintactice, are şi expresie morfologică (vezi ataşarea articolului), ceea ce a făcut eliminarea acestor structuri din paradigma şi clasa verbului (vezi supra, 43). Apare în grad înalt şi în tiparul 4.3.5, unde natura substantivală se manifestă, în primul rând, ca mod de conceptualizare şi ca poziţie de tematizare. Se manifestă mai slab acolo unde natura verbală este mai puternică, adică în 43.1.2,4.3.1.4 şi 43.1.5. 4.4.4. Există tipare în care apare şi un comportament adjectival puternic (vezi 4.3.2.1), manifestat sintactic prin ocuparea poziţiilor specifice adjectivului şi, suplimentar, prin apariţia în contexte de gradare. 4.4.5. Există construcţii în care supinul se caracterizează printr-un comportament adverbial (vezi 43.4.1), caracteristică fiind specializarea construcţiei pentru gradarea de tip superlativ. 4.4.6. Prepoziţia, prezentă obligatoriu în oricare dintre structuri, fiind particularitatea distribuţională comună tuturor tiparelor cu supin verbal, are explicaţii şi valori diferite: • De-ul, prezent obligatoriu în 4.3.5, este o marcă de tematizare forte, fără nicio legătură cu forma de supin. • De-ul, prezent obligatoriu în 43.4.1, este cerut de tiparul superlativ absolut în care este atrasă forma (teribil de), pierzând legătura cu forma de supin. 523 • De-ul, prezent în 4.3.1.1. şi în 4.3.4.2, este impus din afara formei supinului, prin mecanismele sintactice de restricţii formale ale regenţilor verbali (se lasă de, se apucă de, se satură de, se ţine de) sau adjectivali (demn de, bun de, vrednic de, gata de, în stare de). Trebuie remarcat că prezenţa unei prepoziţii este obligatorie, dar nu în mod necesar a prepoziţiei de, putând apărea, în funcţie de regent, şi alte prepoziţii (vezi: a se da la, a se pune pe /la, a(se) opri din, a trăi din). • De-ul, prezent obligatoriu în 4.3.2.1 si 43.4.1, este o prepoziţie lexical plină, independentă de forma supinului, fiind legată de valoarea consecutivă pe care o introduce. • De-ul, prezent obligatoriu în 43.3, este, ca şi în construcţia anterioară, o prepoziţie independentă de forma supinului, îndeplinind un rol preponderent sintactic în cadrul G(rupului)N(ominal), şi anume: este un conectiv frecvent întâlnit în structura GN, având rolul de a lega determinări din diverse clase morfologice de centru (casa de acolo, casa de lângă tine, dorinţa de a reuşi, maşina de spălat; vezi Substantivul, 3.1.2.2; II, Grupul nominal, 2.2.4). • De-ul, din 43.1.2 şi 4.3.1.4, nu este legat nici de restricţiile de subcategorizare ale regenţilor, nici de poziţia sintactică (complement direct, respectiv, subiect), nu este explicabil nici semantic (apare în poziţii actanţiale necircumstanţiale), ci este legat obligatoriu de forma supinului. Dobândeşte, în raport cu această formă, un rol dublu, sintactic şi morfologic. Sintactic, devine un conectiv specializat pentru legarea unei forme nepersonale, cea de supin, de centre verbale al căror specific este că cer în mod necesar „acoperirea" unor poziţii sintactice. Morfologic, devine o marcă pentru distingerea formei verbale nepersonale de supin, atât de participiul omonim, cât şi de infinitivul sinonim. Cu cele două funcţii (sintactică şi morfologică) şi, implicit, cu acest tip de ambiguitate, de-ul este asemănător lui a de la infinitiv (vezi supra, 2.2.2.2). Acest de, prezent obligatoriu în componenţa unui GV cu structura 4.3.1.2 şi 43.1.4, asigură un înalt grad de coeziune a grupului, explicabil atât prin trăsăturile regenţilor, cât şi prin forma subordonatului: • regenţii au fie calitatea de verbe aspectuale sau modale (în 43.1.2; pentru calitatea lor de operatori aspectuali şi modali şi coeziunea grupului, vezi II, Predicatul, 2.2.3.3; 2.2.3.4), fie calitatea de verbe impersonale (în 4.3.1.4), ultimele cerând „acoperirea" poziţiei de subiect; • subordonatul cere prezenţa obligatorie a lui de, care devine o marcă flexionară a acestuia. 4.4.7. Pe lângă natura oscilantă a supinului, explicabilă prin comportamentul lui, de la un context la altul, ,jnai verbal" sau „mai nominal", impresionează, în cazul supinului, şi apariţia altor ambiguităţi. Sunt ambiguităţi care derivă din deplasări de componente şi reorganizări ale structurilor sintactice în ansamblu, având drept efect opacizarea relaţiilor (cu posibilităţi noi de interpretare a relaţiei dintre componente) şi, implicit, interferenţa tiparelor sintactice (vezi interferenţa tiparelor 4.3.1.4 şi 4.3.2; vezi ambiguităţi în cadrul tiparului 4.3.2.2). 524 5. GERUNZIUL 5.1. Aspecte generale Gerunziul este o formă nepersonală a verbului, cu comportament verbal, adverbial şi (într-o măsură redusă) nominal şi adjectival. Funcţia sa sintactico-pragmatică specifică este de asociere şi de ierarhizare: prin prezentarea unor acţiuni şi procese ca dependente de altele, prin plasarea lor în fundal, ca circumstanţe ale altor acţiuni sau procese. Astfel, forma de gerunziu realizează prin marcare morfologică cel mai general şi mai nediferenţiat tip de subordonare a unei propoziţii reduse (un tip de predicaţie semantico-sintactică subordonată, vezi II, Predicatul, 1.1.3). Caracteristicile verbale ale gerunziului se manifestă morfosintactic prin posibilitatea de a marca opoziţiile de diateză, iar sintactic prin capacitatea sa de a funcţiona ca centru de grup verbal, primind toate complinirile posibile ale verbului, inclusiv cliticele pronominale. în multe dintre utilizările sale sintactice, grupul verbal al gerunziului poate avea subiect propriu (exprimat sau neexprimat, vezi II, Subiectul) necontrolat de verbul regent, alcătuind astfel o construcţie gerunzială, care echivalează cu o propoziţie subordonată. Caracteristicile de tip adverbial se manifestă sintactic: prin capacitatea gerunziului de a ocupa poziţii sintactice specifice adverbului, de circumstanţial al unui verb sau al unei propoziţii. Se poate considera că gerunziul se apropie de adverb şi din punct de vedere morfologic, prin realizarea sa ca formă unică, invariabilă. Caracteristicile de tip nominal şi adjectival ale gerunziului se manifestă tot sintactic şi sunt discutabile: de fapt, ele se limitează la situaţiile în care verbul la gerunziu poate apărea (împreună cu eventualii săi adjuncţi) ca propoziţie redusă, ocupând poziţii sintactice caracteristice unui nominal (obiect direct, subiect), respectiv unui adjectiv (determinativ al unui nominal). Gerunziul poate funcţiona ca atribut verbal, echivalent cu o propoziţie relativă. Contextele distribuţionale similare cu ale substantivului şi adjectivului sunt totuşi limitate. 5.2. Descrierea structurală a formelor 5.2.1. Gerunziul se realizează ca formă unică, construită cu sufixul specific -ând, care are şi varianta -ind. Realizarea -ând caracterizează morfologic verbele cu infinitivul în -a (de conjugarea I - cântând - şi a Il-a: lucrând), cu infinitivul în -î (conjugarea a IlI-a - coborând - şi a VH-a: hotărând), cu infinitivul în -ea (conjugarea a VIE-a: putând) şi cu infinitivul în -e (conjugarea a IX-a - făcând -, a X-a - punând - şi a Xl-a: rupând). Varianta -ind apare în combinaţie cu verbele care au sufixul de infinitiv -i, respectiv verbele de conjugarea a IV-a (acoperind), a V-a (venind) şi a Vl-a (citind). De asemenea, -ind este realizarea fonetică (alofon) a sufixului -ând, atunci când acesta se ataşează unor verbe (de conjugarea I, a Il-a sau a X-a) cu finala radicalului în -i vocalic (a apropia: apropiind; a dactilografia: dactilogrqfiind; a scrie: scriind), semivocalic (a încuia: încuind; a deraia: deraind), sau în consoană palatală (a împerechea: împerechind, a veghea: veghind). Semivocala -i din finala radicalului este „absorbită" de vocala i iniţială în sufix. 525 Sufixul este ataşat unei variante a radicalului identice cu cea de la infinitiv în cazul verbelor de conjugările I (a căuta: căutând), a U-a (a dăuna: dăunând), a III-a (a coborî: coborând), a IV-a (a sui: suind), a V-a (a fugi: fugind), a Vl-a (a iubi: iubind) şi a VlI-a (a urî: urând); regula se verifică şi în cazul verbelor care au unele neregularităţi în conjugare: a mânca: mâncând; a lua: luând. Forma radicalului la gerunziu este identică cu cea a perfectului Ia verbele de conjugarea a VIII-a (văzu: văzând; vs infinitivul a vedea) şi la cele de conjugarea a IX-a (bătu: bătând - a bate; făcu: făcând - a face; cunoscu: cunoscând - a cunoaşte; crescu: crescând - a creşte etc.)- Fac excepţie de la regula identităţii perfecte unele verbe cu finala radicalului d, care alternează cu z (vezi infra). Verbele de conjugarea a X-a şi a Xl-a formează gerunziul de la o variantă a radicalului identică cu cea a infinitivului (de exemplu: a fierbe: fierbând), sau deosebindu-se de aceasta printr-o serie de alternanţe vocalice sau / şi consonantice (a / ă, o / da, c / c, g / g): a merge: mergând; a stoarce: storcănd; a sparge: spărgând etc. La conjugările a VIII-a, a IX-a şi a X-a, verbele cu radicalul în -d la infinitiv prezintă la gerunziu alternanţa acestei consoane cu z: a cădea / căzând, a şedea / şezând (conjugarea a VIII-a); a crede / crezând, a vinde / vânzând, a pierde / pierzând (conjugarea a IX-a); a aprinde / aprinzând; a arde / arzând, a închide / închizând, a prinde /prinzând; a răspunde / răspunzând; a râde / râzând, a roade/ rozând (conjugarea a X-a). Verbul a ucide este o excepţie, gerunziul său fiind ucigând. Consoana d se păstrează nealterată la conjugările I (a lăuda / lăudând), a Il-a (a degrada / degradând) şi a Vl-a (a rodi / rodind). Tiparul de alternanţe d/z este respectat şi de verbele neologice de conjugarea a VIII-a (derivate de la a vedea: a prevedea / prevăzând) şi a X-a (a corespunde / corespunzând, a decide / decizând, a pretinde/pretinzând). Alternanţa t / ţ apare la gerunziile verbelor de conjugarea a X-a : a scoate / scoţând, a trimite / trimiţând etc. E prezentă şi în neologisme: a admite /admiţând, a omite / omiţând, a permite / permiţând, a promite / promiţând, a transmite / transmiţând etc. Verbele afişia şti au gerunziul fiind, respectiv ştiind. Verbele de conjugarea a III-a cu radicalul în dentala n (a spune, a ţine, a veni) au forme populare de gerunziu cu iotacizare (spuind, ţiind, viind); norma cultă a selectat însă (ca şi pentru indicativ prezent) formele cu dentala refăcută: spunând, ţinând, venind. Gerunziul impune cliticelor pronominale poziţia postverbală. Urmat de clitice cu iniţială consonantică sau al căror corp fonetic este alcătuit dintr-o consoană sau din semivocala i (respectiv de toate cliticele pronominale cu excepţia formei pronominale de acuzativ feminin singular o), sufixul de gerunziu apare în variantele -ându / -indu, având deci în finală vocala de legătură -u, etimologică: căutându-ne, văzăndu-l, vorbindu-i (dar: căutând-o). Vocala u este prezentă şi în cazul ataşării unui grup de două clitice (păstrându-tni-l, dându-i-se). 5.2.2. Forma negativă a gerunziului se realizează - ca şi la participiu şi la supin - cu ajutorul morfemului de negaţie verbală (de tip prefix) ne-: neavând, 526 nefiind. între forma de gerunziu şi prefixul de negaţie se poate intercala adverbul mai. Structura este destul de frecventă, norma ortografică actuală stabilind (ca şi pentru participiu) scrierea fără blanc sau cratimă: Nemaiputănd fi salvat şi împiedicat nimic, putea fi cel puţin ruptă odioasa legătură dintre numele minunii, oricum nemuritor, şi numele crimei. (A. Blandiana, Autoportret) O altă particulă căreia i se acceptă intercalarea este prea (pentru care nu există norme explicite de scriere, preferându-se însă forma legată: Nepreaştiind I ne prea ştiind ce să facă, a plecat.). Prefixul de negaţie funcţionează exact ca adverbul nu la formele verbale predicative, impunând dublarea negaţiei (folosirea pronumelor negative în poziţia de subiect sau complement şi a adverbelor circumstanţiale negative): Nevenind acolo nimeni, niciodată, locul a fost uitat. Când nu este vorba de o negaţie verbală, ci de negaţie de constituent (focalizată, nonverbală, parţială), gerunziul este precedat de particula nu: aceasta neagă informaţia transmisă prin întreg grupul verbal cu centrul la gerunziu: Nu [aşteptând] rezolvi lucrurile (ci acţionând).; Nu [întâlnindu-se la club cu cineva] şi-a petrecut seara, (vezi II, Negaţia, 2). Diferenţa semantică dintre negaţia verbală şi cea nonverbală este clar marcată la gerunziu de selectarea morfemului de tip prefix (ne-), respectiv a particulei de negaţie (nu): Neîntrebând pe nimeni, s-a întors acasă. I Nu întrebând pe cineva a aflat răspunsul [ci...]. Că negaţia focalizată nu aparţine verbului, ci modifică relaţia semantică indicată de grupul cu o anume funcţie sintactică se vede şi din faptul că această construcţie nu impune dubla negaţie (concordanţa negativă), realizată cu ajutorul pronumelor şi adverbelor negative: neîntrebând pe nimeni vs nu întrebând pe cineva. De fapt, în ciuda realizării printr-un prefix, fapt care ar sugera o tendinţă spre lexicalizare, negaţia gerunziului are un caracter propoziţional, de raportare la predicaţie. Acest lucru se reflectă în anumite restricţii sintactice de folosire a formei negative. Gerunziul adverbal, cel construit ca obiect al percepţiei şi cel atributiv restrictiv - respectiv cele care sunt postpuse verbului sau nominalului regent - apar mai rar în forma negativă şi, în orice caz, negaţia schimbă fundamental raportul semantic cu regentul: îşi pierde timpul citind romane. / ?Işi pierde timpul necitind romane.; II văd agitându-se. / ?ll văd neagitându-se.; Expoziţia era anunţată de banderole fluturând pe străzi. / ? Expoziţia era anunţată de banderole nefluturând pe străzi. Celelalte construcţii cu gerunziul acceptă mai uşor forma negativă, desigur cu modificări ale raporturilor semantice determinate de cunoaşterea asupra lumii: Cunoscuţi ca fiind imprevizibili, au fost angajaţi. / Cunoscuţi ca nefiind imprevizibili, au fost angajaţi.; Dorind să-i liniştească, a plecat. /Nedorind să-i liniştească, a plecat. O altă tendinţă constă în posibilitatea mai redusă de a nega gerunziul postpus folosit fără compliniri. într-un asemenea caz, negaţiei gerunziale i se preferă un grup prepoziţional având drept centru prepoziţia fără, urmată de o propoziţie conjuncţională cu verbul la conjunctiv (fără să...), ori de un grup verbal cu verbul la infinitiv (fără a...). Echivalentul negativ al propoziţiei Se plimbă cântând, nu este atât Se plimbă necântând., cât mai curând Se plimbă fără să cânte I fără a 527 cânta. Când construcţia gerunzială are însă cel puţin un adjunct, folosirea negaţiei devine normală: Se plimbă, necântând niciodată (nimic). Preferinţa se confirmă în construcţiile simetrice, care pun în opoziţie prezenţa sau absenţa unei acţiuni: Este destul să spunem că un bun se distribuie împărţindu-se, pe când valoarea se distribuie fără să se împartă, spre a vedea câtă distanţă le separă. (C. Noica, Modelul). Totuşi, structurile simetrice permit gerunziul prefixat negativ, în formule de tipul vrând-nevrând, care asociază direct cele două forme, afirmativă şi negativă: Aceasta este ideea pentru care luptă - ştiind sau neştiind - culturile mari. (E. Cioran, Schimbarea). 5.3. Tipare de construcţie 5.3.1. Structuri morfosintactice (gramaticalizate) în care apare gerunziul Formele de gerunziu intră în componenţa perifrazei specifice de prezumtiv prezent, cu auxiliarul a fi în forma omonimă cu viitorul, în varianta cultă (va fi plecând) şi în cea popular-familiară (o fi plecând). Apar, de asemenea, în perifrazele (destul de rare azi) de prezumtiv prezent construit cu auxiliarul la condiţional (arfi plecând) şi conjunctiv (să fi plecând). în aceste structuri (care nu admit inversiunea, ci doar inserţia unor (semi)adverbe între auxiliar şi gerunziu: O fi mai plecând?), gerunziul este doar un formant morfologic, fără autonomie. E foarte posibil ca aceste perifraze să fi avut în limba veche valoare continuă, durativă, într-un tip de conjugare care dubla formele fară gerunziu de la mai multe timpuri ale indicativului: perfect compus (au fost zăcând), imperfect (era învăţând), perfect simplu (fu trecând), viitor (va fi aşteptând), de la condiţional (aţi fi ştiind), conjunctiv (să fi având) şi, rar, chiar de la imperativ (fii împăcăndu-te!). Astăzi majoritatea acestor perifraze au dispărut, cele rămase pierzându-şi valoarea aspectuală şi căpătând în cazul prezumtivului rol distinctiv, de marcare a valorii proprii modului. în limba literară veche au existat şi perifraze de gerunziu trecut, total dispărute azi. Aceste perifraze, bine reprezentate în textele juridico-administrative din secolul al XVIII-lea şi înregistrate de unele gramatici mai vechi, erau: construcţia cu verbul a fi + participiu, corespunzând perfectului compus (fiind fost, fiind avut, ci. a fost, a avut), precum şi a fi + participiul auxiliarului a fi + participiu, corespunzând perfectului dublu compus (fiindu-se fost aflat, cf. s-a fost aflat). 5.3.2. Gerunziul circumstanţial Gerunziul (folosit singur sau ca centru de grup verbal) este dependent formal de un verb, în două situaţii diferite: când este (a) circumstanţial adverbal, adjunct al verbului, căruia îi restrânge sensul; integrat deci grupului verbal şi obligatoriu pentru compunerea semnificaţiei complexe a predicatului; (b) circumstanţial propoziţional, complement al propoziţiei, izolabil, descriptiv. 528 Distincţia dintre cele două situaţii nu este întotdeauna uşor de făcut, dar există cel puţin un test eficient - posibilitatea izolării prozodice: (a) Trăieşte bucurându-se de fiecare zi. (b) Trăieşte din amintiri, ştiind că a făcut o mare greşeală. Grupul gerunzial din (a) nu poate fi izolat de verbul regent prin pauză şi intonaţie decât cu riscul unei modificări de sens substanţiale, în timp ce în (b) pauza este obligatorie. In alte cazuri, totuşi, pauza dintre complementul propoziţiei şi restul enunţului este opţională, prezenţa ei neaducând schimbări semantice: Vine spre noi plângând. = Vine spre noi, plângând. Sunt şi alte criterii de diferenţiere: posibilitatea exprimării subiectului, a pasivizării, a modificării poziţiei: complementul verbului nu admite exprimarea subiectului, nici pasivizarea şi e totdeauna postpus; complementul propoziţiei nu răspunde însă pozitiv la toate aceste teste. Diferenţa poate fi relevată şi prin testul negaţiei. Poziţia de adjunct al verbului se caracterizează prin faptul că procesul desemnat de gerunziu intră în domeniul negaţiei verbului regent: Nu a încheiat mulţumind publicului, implică Nu a mulţumit publicului. în schimb, gerunziul dintr-o construcţie circumstanţială a propoziţiei nu este afectat de negaţia verbului principal: Nu s-a supărat, mulţumind publicului chiar pentru fluierături, implică A mulţumit publicului. Nici acest test nu este infailibil, pentru că, în funcţie de semantica verbului regent (de structura lui presupoziţională), şi complementul verbului poate rămâne nemodificat de negaţie (A greşit alegându-l. şi N-a greşit alegându-l. au, deopotrivă, presupoziţia L-a ales.). 5.3.2.1. Gerunziul circumstanţial adverbal. în această construcţie, gerunziul determină un verb, având distribuţia unui adverb şi funcţia de circumstanţial. în asemenea construcţii, de dependenţă directă de un verb, căruia îi restrânge interpretarea semantică, gerunziul nu este izolat prin pauză sau intonaţie (care ar fi notate în scris prin virgule), are acelaşi subiect cu verbul regent şi apare obligatoriu după acesta. Informaţia adusă de gerunziu este integrată în aceeaşi secvenţă de informaţie nouă (rematică) cu verbul centru. Această construcţie nu impune alte restricţii asupra naturii de centru verbal a gerunziului, care poate deci avea oricâţi adjuncţi, de orice tip (dar nu şi subiect propriu). Verbul la gerunziu (împreună cu eventualii săi adjuncţi) prezintă o acţiune sau un proces ca modalitate sau instrument de realizare a acţiunii principale, aducând o specificare faţă de caracterul ei generic (Merge şchiopătând.; Răspunde ridicând din umeri.). Construcţia corespunde circumstanţialelor de mod şi instrumental. între cele două valori limita nu este totdeauna clară, interpretarea depinzând de semantica verbelor şi de cunoştinţele asupra lumii, care stabilesc felul în care se pot combina două acţiuni sau procese (vezi II, Circumstanţialul. Prezentare generală). Gerunziul împreună cu determinanţii săi poate desemna: (a) o acţiune particularizată ca mijloc de realizare a unei acţiuni mai generale: Autorităţile locale au decis să-l pedepsească pe făptaş tăindu-i limba. (EZ, 2000); 529 Lousong [...] s-a răzbunat scriind „Jos corupţia!" pe unul dintre zidurile sediului local. (EZ, 2000); (b) o acţiune prezentată ca modalitate de realizare a alteia: Mă distram scufundând cu pietre volumele mari, verzui, ce mai pluteau încă in jurul ţărmului. (I. Groşan, Caravana); V. şi-a încheiat discursul citind psalmi din Biblie. (EZ, 2001); (c) o acţiune modalizată, evaluată de verbul regent: Astăzi încep să cred că nu am greşit alegând bulevardele culturii. (G. Liiceanu, Jurnalul); Atoateştiutorii producători hollywoodieni au greşit încercând post-factum să-şi ascundă lipsa de fler printr-o agresivă campanie promoţională. (LAI, 2002). Construcţiile se pot parafraza substituindu-se gerunziul printr-un substantiv abstract verbal (provenit din infinitiv lung sau din supin ori fiind echivalent cu acestea), precedat de prepoziţia prin sau cu: L-au pedepsit tăindu-i limba. = L-au pedepsit prin tăierea limbii.; Şi-a pierdut timpul citind ziarele. = Şi-a pierdut timpul cu citirea I cititul ziarelor. Raportul dintre două acţiuni cuprins în construcţia cu gerunziu instrumental -S-a răzbunat scriind lozinci. - poate fi prezentat şi invers, reliefându-se „instrumentul" şi identificându-se rolul său: A scris lozinci, răzbunăndu-se.; în această formă, nu mai este însă vorba de un gerunziu adjunct al verbului, ci de un complement al propoziţiei. 5.3.2.2. Gerunziul circumstanţial propoziţional. Gerunziul poate determina doar aparent un verb, fiind de fapt echivalent cu predicatul subordonat al unei propoziţii circumstanţiale sau pur şi simplu asociate întregii propoziţii regente. în acest caz, construcţia aduce o informaţie suplimentară şi este izolată sau izolabilă prin pauză şi intonaţie: Pleacă din oraş, părăsindu-şi prietenii. Construcţia este mai liberă decât cea a gerunziului adverbal, putând fi antepusă sau postpusă (cu preferinţe de topică în funcţie de tipul semantic de circumstanţial). Subiectul gerunziului poate fi exprimat; el este acelaşi sau diferit de cel al verbului centru; atunci când are subiect propriu, construcţia gerunzială este numită şi absolută. Nu există restricţii în privinţa adjuncţilor verbului la gerunziu, construcţia fiind realizată atât de gerunziul folosit singur (A ridicat ochii, oftând.), cât şi de cel care este centru de grup verbal (A ridicat ochii, oftând din greu.). Asocierea stabilită prin gerunziu corespunde coordonării copulative, indicând doar o legătură tematică strânsă, care poate fi interpretată, în context şi în funcţie de sensul enunţului, în moduri diferite (temporal, cauzal etc). Natura semantică a relaţiei nu este marcată explicit, ci trebuie dedusă, pornind de la conţinutul semantic transmis de fiecare verb (grup verbal). La fel ca în cazul coordonării copulative, ordinea elementelor este semnificativă, putând impune, şi cu ajutorul unor caracteristici iconice, interpretarea relaţiei drept cauzală, consecutivă etc. De obicei, cele două tipuri de construcţii - cele circumstanţiale şi cele asociate, similare coordonării - nu sunt tratate împreună: primele sunt subsumate funcţiei de circumstanţial, celelalte funcţiei de predicativ suplimentar. Considerăm totuşi că apropierea dintre ele este foarte mare. Doar cunoştinţele asupra lumii permit interpretarea construcţiei gerunziale din (a) ca un circumstanţial de cauză, şi a celei din (b) ca simplu element asociat (coordonat): 530 (a) Legea stă de un an la Senat, mulţi opunându-i-se. (b) Legea stă de un an la Senat, mulţi susţinând-o. Ambele sunt tot atât de dependente de interpretare ca structurile juxtapuse (a') şi (b'): (a') Legea stă de un an la Senat. Mulţi i se opun. (b') Legea stă de un an la Senat. Mulţi o susţin. între cele două tipuri nu este o diferenţă clară, ci pot să apară situaţii ambigue sau intermediare. în genere relaţiile mai clare de tip circumstanţial se manifestă atunci când construcţia gerunzială este antepusă, postpunerea fiind caracteristică pentru raportul de simplă asociere. • Gerunziul circumstanţial propriu-zis. Construcţia gerunzială este interpretabilă în termenii unor relaţii semantice consacrate, ca circumstanţial de timp, de cauză, condiţional sau concesiv. Valoarea de circumstanţial este favorizată de antepunere şi izolare, dar se întâlneşte destul de frecvent şi în postpunere. (A) Se realizează astfel valorile de: - circumstanţial de timp: Ieri, trecând prin Răşinari, satul Cioranilor, Noica îmi arată, spre ieşirea din sat, biserica. (G. Liiceanu, Jurnalul); îmi amintesc cum, îmbolnăvindu-mă de scarlatină, doctorul a fost rugat să-mi spună că boala este o urmare a excesului de lectură. (A. Blandiana, Autoportret); - circumstanţial de cauză: Fiind foarte frig, florile au îngheţat.; Cunoscând scrisul, ghicisem cuprinsul. (M. Caragiale, Craii); Marile amuzamente sunt gratuite, fiind ale inteligenţei. (Al. Paleologu, Despre lucrurile); - circumstanţial condiţional: Lucrând mai mult, ar putea să câştige concursul.; Primind eventual invitaţia, vor decide ce să facă.; Numai sărind treptele istorice putem intra în ritmul colectiv. (E. Cioran, Schimbarea). Caracterul condiţional poate fi marcat de prezenţa în construcţia gerunzială a unor adverbe ca: doar, numai, eventual etc. Valorile de cauză, timp şi condiţie sunt foarte apropiate: o acţiune premerge alteia, chiar dacă ambele aparţin aceleiaşi unităţi temporale, dar poate fi considerată şi cauza ei, în funcţie de cunoştinţele noastre asupra posibilelor legături de cauzalitate. Astfel se face diferenţa între o relaţie doar temporală (a) şi una cauzală (b): (a) Sculăndu-mă brusc, am luat o carte de pe raft. (b) Sculându-mă brusc, am răsturnat scaunul. Sunt însă multe situaţii în care respectivele valori sunt imposibil de diferenţiat. Valoarea condiţională (de cauzalitate posibilă, nerealizată) se deduce, în structuri similare, din modul şi timpul regentei: indicativul viitor sau condiţionalul. 531 Pe baza realizării sau a nerealizării acţiunilor se impune o interpretare temporală sau cauzală (c) faţă de una condiţională (d): (c) Intorcându-mă în trecut, am descoperit multe lucruri. (d) Intorcându-mă în trecut, aş descoperi multe lucruri. Unele timpuri ambigue (de exemplu prezentul) nu permit însă disocierea dintre cele trei valori: (e) Intorcându-mă în trecut, descopăr multe lucruri. (B) Mai clar marcată este valoarea de circumstanţial concesiv, prin adverbe specifice care introduc construcţia gerunzială: chiar..., şi..., chiar şi...; raportul poate fi întărit de prezenţa unor corelative în propoziţia regentă: Chiar străduindu-se, tot nu va reuşi mare lucru. Tipice sunt structurile duble, care asociază forma pozitivă şi pe cea negativă a unui verb: Şi mâncând, şi nemâncând, tot slab era. Lexicalizarea unei asemenea structuri este locuţiunea adverbială vrând-nevrând. (C) Şi la nivelul propoziţiei se pot realiza funcţiile de circumstanţial de mod şi instrumental, care însă - spre deosebire de poziţia de adjunct al verbului - sunt izolabile prin pauză şi pot fi antepuse: Se plimbau, făcând ocoluri largi.; Scria romane de succes, inventând dialoguri vii şi inteligente.; încercau să-i câştige, oferindu-le bani. (D) Un caz mai complicat îl reprezintă un tip de raport care apare în mod tipic în postpunere. Construcţia gerunzială se apropie de valoarea unui circumstanţial consecutiv, dar şi de cea a unei propoziţii concluzive (incluse prin tradiţie între raporturile de coordonare). Această valoare - legată de interpretarea iconică a succesiunii discursului ca succesiune a progresiei raţionamentului - poate fi marcată de prezenţa unui adverb specific în construcţia gerunzială (astfel): Această lege ar urma să se aplice în nouă sate din Deltă, beneficiarii depăşind cifra de 2.300. (EZ, 2001); Au mers fără să se oprească, ajungând astfel repede la destinaţie. Nu sunt justificate propunerile de identificare a altor valori, deduse uneori din simpla interpretare a relaţiilor posibile între două acţiuni, de pildă cea de circumstanţial final (vezi II, Circumstanţialul. Prezentare generală). • Gerunziul asociativ. Construcţia gerunzială corespunde foarte adesea simplei asocieri a unei alte propoziţii la cea enunţată în prim-planul predicaţiei. Raportul se aseamănă cu cel de coordonare, dar gerunziul rămâne o formă a subordonării, care ierarhizează informaţia: Matematica e perfectă şi pură, deosebindu-se de celelalte aşa-numite ştiinţe exacte prin modul de lucru. (Al. Paleologu, Despre lucrurile); Programul televiziunii dura două ore, jumătate din el fiind consacrat familiei prezidenţiale. (G. Liiceanu, Jurnalul); Au luat zălog şase femei măritate, lăsând vorbă că pretind pentru ele o despăgubire. (I. Nicolau, Haide, bre.'). Acest raport se realizează deopotrivă prin gerunzii cu şi fără adjuncţi, în construcţii gerunziale cu acelaşi subiect sau cu subiect diferit de al verbului regent. 532 Construcţia manifestă cea mai mare libertate, la toţi parametrii: izolare, schimbarea poziţiei (rămâne însă preferată postpunerea), pasivizare, negare. Când construcţia gerunzială are acelaşi subiect cu regenta, gerunziul a fost considerat ca având funcţia de predicativ suplimentar. In această interpretare se creează însă diferenţe artificiale între construcţii foarte asemănătoare: dacă în Dan se apropie, cântând (cât îl ţine gura), gerunziul este predicativ suplimentar, în Dan şi Măria se apropie, fiecare cântând cât mai tare cu putinţă., unde gerunziul are subiect propriu, diferit de al verbului regent, ar fi vorba de o construcţie gerunzială absolută; în plus, rămâne neclar statutul construcţiei în care subiectul gerunziului nu e diferit, dar este exprimat (reluat anaforic): Dan se apropie, cântând şi el cum poate. In această situaţie, construcţia gerunzială îşi manifestă cel mai puternic caracteristicile propoziţionale; o dovedeşte şi faptul că ea poate fi coordonată adversativ sau concluziv cu propoziţia faţă de al cărei verb se subordonează: In zori am plecat, încercând însă să nu te trezesc; Am vorbit o oră, încercând deci să-i conving. 5.3.3. Gerunziul „ipostazei": predicativ suplimentar cu particula ca Construcţiile în care gerunziul este precedat de particula ca reprezintă realizări ale funcţiei sintactice de predicativ suplimentar. Aparent, sunt două tipuri principale: al calităţii: S-a prezentat ca fiind doctor, („ca unul / ceva / cineva care este...") şi al comparaţiei: Se poartă ca având de plătit o poliţă, („ca şi cum ar avea..."). De fapt, în ambele construcţia gerunzială desemnează o ipostază prezentată ca ipoteză, prin comparaţie ireală (non-factiv sau contrafactiv). In această construcţie, gerunziul poate avea un subiect (subînţeles) (a) identic cu subiectul verbului regent: El e socotit capricepăndu-se la toate.; întrebarea aceasta [...] ne sună ca venind dintr-o Europă bolnavă. (C. Noica, Modelul); Şi cei două sute, aleşi din toate domeniile, sunt deja recunoscuţi de toţi ca meritând. (G. Liiceanu, Jurnalul); (b) identic cu complementul direct al verbului regent: Ei îl socotesc ca promiţând mult.; Ne-a prezentat ideea ca venind din partea profesorului.; Ortogeneza ne revelează viaţa ca născându-se şi afirmându-se sub determinantul condiţiilor interne. (E. Cioran, Schimbarea); Tata ne descria grădina ca fiind locul cel mai frumos din lume. (R. Petrescu, Eclipsa); Ii preferă pe cei dintâi, ca fiind întotdeauna previzibili. (A. Pleşu, Jurnalul); L-a descris pe I. ca având „chip de samurai român ". (EZ, 2001). Diferenţa dintre cele două construcţii depinde de semantica şi de restricţiile sintactice ale verbelor principale (tranzitive sau intranzitive). Realizează aceste construcţii în primul rând anumite verbe de opinie şi evaluare - a considera, a socoti, a crede, a judeca, a vedea (cu sensul „a 533 interpreta"), a cunoaşte, a recunoaşte, a ţine - sau care descriu provocarea unei impresii - a suna, a apărea, a arăta, a prezenta, a revela, a imagina, a descrie etc. Specificul acestei construcţii este că gerunziul urmează obligatoriu verbului regent, nu poate fi izolat, nu poate avea subiect exprimat; în schimb, poate fi pasivizat sau trecut la forma negativă. Această construcţie a fost considerată ca o dovadă că şi gerunziul românesc poate fi construit prepoziţional - ceea ce ar confirma natura sa nominală. De fapt, argumentul este discutabil; pe de o parte, ca este o prepoziţie atipică (a fost considerată multă vreme doar „adverb de comparaţie"; deşi impune cazul acuzativ, ca multe prepoziţii, intră şi în construcţii specifice - cu adjectiv acordat, cu substantiv articulat). Pe de altă parte, în construcţia în discuţie ca e mai curând subsumabil combinaţiei cu adjectiv acordat {răcnesc ca turbate). Parafrazarea e posibilă cu ajutorul unui gerunziu cu valoare adjectivală: „ne sună ca una venind..."; „sunt recunoscuţi de toţi ca unii meritând...". 5.3.4. Gerunziul în relaţie cu un verb de percepţie: predicativ suplimentar, complement direct, subiect Gerunziul intră într-o construcţie specifică limbii române, în care descrie acţiunea sau starea ca obiect global al unei percepţii exprimate de verbul regent -Văd . - sau ca o caracterizare a nominalului focalizat ca obiect al percepţiei Văd frunzele . Cele două variante de interpretare depind de topică, aceasta marcând reliefarea procesului perceput ca întreg sau mai ales a subiectului său. Construcţia nu admite însă pronominalizarea subiectului gerunziului printr-o formă de nominativ (*Văd căzând ele.), ci doar prin acuzativ (Lc văd căzând.); ceea ce indică faptul că, oricum, poziţia nominalului nu mai este una de subiect al gerunziului. Structura provine dintr-un proces de „avansare", de transformare a subiectului gerunziului (dintr-o construcţie cu funcţia de complement direct) în complement direct al verbului regent (Ii văd venind.). Dacă regentul este un verb reflexiv pasiv şi impersonal, subiectul gerunziului devine subiect al acestui verb: Frunzele se văd căzând. (= Se vede cum frunzele cad.); dacă subiectul regentului e identic cu cel al gerunziului, regentul dobândeşte formă reflexivă: Mă aud vorbind, ([eu] Aud cum [eu] vorbesc). în toate aceste situaţii, gerunziul devine predicativ suplimentar. Dacă verbul la gerunziu este impersonal, fără subiect, gerunziul (cu eventualii săi adjuncţi) apare în poziţia de obiect direct - Aud plouând (cu găleata).; Aud vorbindu-se de asta. - sau, cu un regent reflexiv, de subiect: Se aude plouând (cu găleata). Gerunziul poate îndeplini funcţiile de complement direct sau subiect doar în această construcţie, care (având ca echivalente în alte limbi structuri cu infinitivul) ar putea fi considerată dovada existenţei unor trăsături nominale ale gerunziului. De fapt, distribuţia gerunziului în această poziţie este identică cu aceea a unei propoziţii subordonate (Aud cum plouă.; Se aude cum plouă.), ceea ce n-ar face decât să întărească ideea naturii propoziţionale a construcţiei gerunziale. 534 Verbele regente care permit această construcţie sunt verbe de percepţie: a vedea, a privi, a zări, a auzi, a asculta, a simţi — Mă simt descrescând şi exult. (A. Pleşu, Jurnalul) -, dar şi verbe ale unor procese mentale analoge - a(-şi) imagina, a-şi închipui - Mi-l închipui coborând de pe cal. (I. Nicolau, Haide, bre!) - sau verbe al căror sens presupune percepţia: a găsi, a descoperi, a surprinde, a lăsa: L-am surprins citind cartea ta. Cu un sens asemănător apar ca regente şi verbele reflexive a se trezi, a se pomeni, care acceptă gerunziul tot în poziţie de predicativ suplimentar: M-am trezit întrebând măgăreşte de ce a fost nevoie de şapte feluri de fructe exotice. (LAI, 2002); Mă pomeneam repetând în gând: sunt aromâncă. (I. Nicolau, Haide, bre!). Similar funcţionează interjecţia prezentativă iată şi echivalentele ei: lată-l venind. Construcţia cu verbe de percepţie nereflexive poate fi ambiguă, în măsura în care este posibil să se interpreteze ca subiect al gerunziului fie subiectul, fie obiectul verbului regent: El mă priveşte râzând. (- El mă priveşte şi râde. vs El mă priveşte cum râd.). în primul caz, este vorba de un gerunziu de asociere, complement al propoziţiei; în cel de-al doilea, de un gerunziu obiect al percepţiei; ambele sunt considerate predicative suplimentare. De fapt, construcţiile se dezambiguizează în genere contextual, în funcţie de natura aspectuală a verbelor: percepţia prezentată durativ atrage lectura gerunziului durativ în sfera sa, ca act suplimentar al subiectului perceptiv (Mă priveşte surâzând. = Mă priveşte şi surâde.); percepţia prezentată punctual preferă gerunziul durativ ca obiect al său (M-a văzut râzând. = M-a văzut cum râd.; L-am zărit plângând. = L-am zărit când plângea.). Existenţa acestei construcţii permite şi înlănţuirea a două gerunzii (cu regente diferite); rară, dar nu incorectă: Cineva care nu l-ar fi cunoscut, văzându-l trecând seara, când ieşea, ţeapăn şi grav, cu trăsura la pas după el, pentru nimic n-ar fi voit să creadă în ce murdare şi josnice locuri mergea acel impunător domn să se înfunde până la ziuă. (M. Caragiale, Craii). De multe ori, e greu de stabilit dacă procesul desemnat de gerunziu mai apare ca obiect al percepţiei, sau doar caracterizează nominalul obiect. Construcţia permite trecerea gerunziului la funcţia de atribut, prin atenuarea legăturii cu verbul de percepţie: // şi văd ochii negri, umezi, atenţi ca ochii fetiţelor, citind pe măsură ce umplu rând după rând. (M. Cărtărescu, Nostalgia); „Cine Dumnezeu sunt?" am urlat deodată, dar nu s-a auzit decât aerul ieşindu-mi înspăimântat din gură. (I. Groşan, Caravana). Specificul construcţiei gerunziale ca obiect al percepţiei este că urmează obligatoriu verbului regent, nu poate fi izolată, nu poate avea subiect exprimat, nu se pasivizează. Forma negativă nu este imposibilă, dar apare destul de rar. 5.3.5. Gerunziul adnominal Gerunziul poate fi echivalent cu o propoziţie relativă. în această construcţie, el determină un substantiv căruia îi este obligatoriu postpus: Evocă imaginea acoperişurilor strălucind în soare.; Fascinaţia pentru mine a început aproape din 535 totdeauna, adică din copilărie, în comuna purtând nume de sfânt ori de tâlhar: Pantei imon. (N. Steinhardt, Jurnalul). Echivalenţa acestei construcţii gerunziale cu una de tip adjectival este foarte limitată, fapt care se reflectă şi în imposibilitatea ca gerunziul să îndeplinească în română funcţia de nume predicativ. Valoarea determinantă a gerunziului rămâne şi în acest caz cea verbală; de altfel, în construcţia adnominală gerunziul este rareori folosit fără determinări, fiind cel mai adesea centru de grup, păstrând deci toate elementele componente ale unei propoziţii relative (mai puţin elementul de relaţie, substituit de sufixul gramatical de gerunziu): Soluţiile subînţeleg o formă de viaţă echivalentă cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicând riscul morţii fizice în orice clipă. (N. Steinhardt, Jurnalul). Funcţia de atribut a construcţiei gerunziale este confirmată de coordonarea cu alte atribute, ca în exemplul citat anterior; adesea acestea sunt participii (care îşi păstrează, ca şi gerunziul, caracteristici şi adjuncţi verbali): Un intelectual venit din estul postbelic şi trebuind să vorbească în faţa unui forum al culturilor vestice va aduce cu el [...] obişnuitul orgoliu rănit al culturilor mici. (G. Liiceanu, Jurnalul). Centrul determinat este obligatoriu coreferenţial cu subiectul neexprimat al propoziţiei reduse cu verbul la gerunziu. Centrul, elementul regent, este de obicei un substantiv, dar poate fi uneori şi pronume personal („o fotografie cu el plângând") sau nehotărât („despre cineva aparţinând..."). De multe ori, grupurile gerunziale atributive formează o unitate de informaţie (rematică) cu nominalul-centru, întreaga construcţie putând fi interpretată ca dependentă de verbul propoziţiei regente; astfel, gerunziul-atribut se apropie adesea de statutul predicativului suplimentar. Cel puţin în structurile cu verbe de percepţie (vezi supra, 5.3.4), această ambiguitate se vede foarte bine; cu atât mai mult atunci când în locul verbelor sunt alte elemente sau construcţii echivalente, care introduc obiectul global al unei percepţii sau proiecţii mentale: Iată trei lumi existând paralel şi opunându-se una alteia. (A. Blandiana, Autoportret); Iată excepţia obligând regula să-şi schimbe chipul şi educând-o în acest sens. (C. Noica, Modelul). Asemănătoare sunt enunţurile eliptice de predicat, în care e descris conţinutul percepţiei sau al reprezentării: In stânga, perdea compactă de brazi, în faţă priveliştea văii care alunecă pe o axă perfectă, şi soare, imens de mult soare, matinal şi tomnatic, izbindu-ne în faţă şi ameţindu-ne. (G. Liiceanu, Jurnalul). Statistic, construcţiile atributive tind: - să aibă regentul în alte funcţii decât cea de subiect (prototipic, agentual, plasat pe prima poziţie); cel mai des gerunziul atribut apare ca adjunct al unui nominal dintr-un grup prepoziţional; - să aibă o construcţie amplă, cu multe determinări ale gerunziului. Posibil în limba română fără mărci speciale, echivalent cu participiul prezent din alte limbi, gerunziul atribut are totuşi o folosire limitată la stilul cult şi o distribuţie mult mai restrânsă decât cea a propoziţiilor relative. Regula care pare să 536 guverneze folosirea sa (şi care confirmă relaţia complexă pe care gerunziul atributiv o stabileşte în propoziţie) este condiţia coincidenţei temporal-aspecîuale cu acţiunea descrisă de verbul regent. Aşa se explică de ce enunţuri care conţin relative, precum Fata care vinde flori a venit, sau O caut pe fata care vinde flori. nu se pot transforma prin substituirea relativei cu un grup gerunzial (în Fata vânzând flori a venit., respectiv *0 caut pe fata vânzând flori.). în ambele exemple, relativa este o propoziţie de identificare printr-o acţiune generică, dar care în mod normal nu poate fi o acţiune reală, simultană cu aceea a predicatului, în schimb, este perfect posibil un enunţ descriptiv de tipul: A fost o zi frumoasă, cu un soare puternic şi, pe stradă, o fată vânzând flori. Caracterizarea semantică a gerunziului, ca „acţiune în desfăşurare" (vezi infra, 5.4.2), reprezintă deci o condiţie indispensabilă pentru funcţia sa de atribut. Prin intermediul grupurilor prepoziţionale se introduce astfel în mod tipic o descriere de situaţie, prezentată ca simultană verbului regent: Cu faţa şiroind de apă, cu hainele fluturând, fratele meu răcnea ca un apucat. (R. Petrescu, Eclipsa). O imagine atemporală va fi oricum simultană cu orice evocare a ei: Tot ce rămâne e o linie curbă, spinarea unei litere frângându-se brusc într-o pată grăsulie de cerneală. (I. Groşan, Caravana); De aceea, gândul la delfini este gândul [...] la mitul cu Apollo venind spre Delphi pe spinăriînduioşate de delfini. (A. Blandiana, Autoportret). Specificul gerunziului atribut este că determină un nominal, stând obligatoriu după acesta, poate fi izolat sau nu (după cum corespunde unor relative nerestrictive sau restrictive) şi nu se pasivizează. Forma negativă este posibilă. Rareori se poate exprima, emfatic, un subiect pronominal identic referenţial cu nominalul determinat (Un mesaj către copiii cuminţi, aşteptând şi ei iarna.). 5.3.6. Construcţii incidente Construcţiile gerunziale' pot fi incidente, cu funcţie metalingvistică, de comentariu al actului de vorbire realizat sau în curs de realizare. Natura relaţiei se poate explica prin elipsa unui verb de declaraţie sau considerând că subordonarea se produce la nivel pragmatic, direct faţă de actul de limbaj. Cel mai bine reprezentată este construcţia parafrazabilă printr-o incidenţă de tip condiţional [Afirm că] Domeniul meu e limitat, admiţând că aş avea un domeniu. [= dacă admitem că...]. Adesea, propoziţia pe care o comentează incidenţa este reluată anaforic printr-un demonstrativ: Omul o privea ca pe Dumnezeu, asta presupunând că Dumnezeu ar umbla cu linguriţe de ceai. (R. Petrescu, Eclipsa). în mod tipic, incidenţa are subiect propriu, care poate fi şi nedefinit. Din acest tipar s-au izolat expresii de autoevaluare a enunţului care cuprind gerunziul verbului a vorbi; clişeizate şi funcţionând ca formule modalizatoare şi conectori pragmatici, dintre care una este complet fixată locuţionar - la drept vorbind -, iar celelalte permit variaţii şi substituţii: sincer vorbind, cinstit vorbind, obiectiv vorbind etc: 537 La drept vorbind însă, în astă-seară nu atât discuţia, care nu mai era o simplă aluzie, m-a aruncat în halul acesta de răscolire. (Camil Petrescu, Ultima noapte); Se cuvine să vă daţi seama că - lumeşte, omeneşte vorbind - altă cale de a înfrunta cercul de fier [...] e foarte îndoielnic să găsiţi. (N. Steinhardt, Jurnalul). Construcţii asemănătoare, care tind spre transformarea în locuţiuni, sunt având în vedere (că), luând în consideraţie (că): E un om cinstit - având în vedere că nimeni nu s-a plâns de el. Şi incidenţa de tip final se poate realiza prin gerunziu: E un om bun, nemaivorbind de ce a făcut pentru noi. [= ca să nu mai vorbim de...]. Dintr-o asemenea structură provine şi expresia incidenţă aşa zicând: Aşa... cu lăcomie, cu... cu foamea aia [...] ancestral, aşa zicând, ştii? (CORV). Metalingvistic funcţionează şi alte construcţii gerunziale incidente, care au funcţia de explicare a unui element din enunţ: Au vizitat apoi cuhnia, „cuhnie" fiind termenul regional pentru „bucătărie". Construcţiile gerunziale pot apărea şi apoziţional faţă de alte gerunzii, cu relaţia explicativă marcată de un conector specific (adică): A evoluat bine, redresându-se, adică recuperând rămânerile în urmă._ în utilizarea gerunziului există restricţii şi preferinţe de topică, legate de modul de prezentare „logică" sau iconică a informaţiei şi de marcarea raportului cu regentul; unele dintre acestea sunt gramaticalizate. 5.4. Natura verbală a gerunziului 5.4.1. Construcţii Gerunziul poate apărea în construcţie activă (văzând), pasivă (fiind văzut) şi reflexivă (văzându-se; spunându-şi). Forma de gerunziu poate realiza toate tipurile de construcţii cu pronumele reflexiv (diateza reflexivă propriu-zisă, reflexiv impersonal, pasiv, reciproc, construcţie cu dativul posesiv). în construcţia activă, categoriile gramaticale ale verbului - persoană, număr -nu sunt marcate morfologic. Specificul construcţiei pasive şi al celei reflexive este însă de a permite exprimarea suplimentară a unor categorii: a genului şi a numărului la pasiv (prin acordul participiului: fiind căutat / fiind căutată / fiind căutaţi / fiind căutate), respectiv a persoanei la reflexiv (prin pronume: pregâtindu-rnă, pregătindu-te etc). Categoria persoanei este inerentă la gerunziile verbelor intrinsec reflexive (văităndu-ne) şi ale construcţiilor obligatorii cu pronumele reflexiv, la anumite sensuri (ducându-mă, amintindu-ţi). Nu toate construcţiile gerunziale acceptă pasivizarea: gerunziul adverbal, cel construit ca obiect al percepţiei şi cel atributiv, adică cele care nu admit exprimarea subiectului, nu apar nici în construcţii pasive. 5.4.2. Timp şi aspect Din punct de vedere strict temporal, gerunziul nu are niciodată funcţie deictică, ci doar anaforică, valoarea sa fiind dependentă de un reper (constituit de 538 verbul regent sau de un circumstanţial). Gerunziul are în genere valorile temporale şi aspectuale ale indicativului prezent din propoziţiile subordonate. Ca şi prezentul, gerunziul tinde să fie interpretat din punct de vedere aspectual ca durativ (de aceea este definit adesea ca prezentând o „acţiune în desfăşurare"), dar, în funcţie de semantica şi de aspectualitatea intrinsecă verbului precum şi de context, poate fi iterativ (Căzând şi ridicându-se de zeci de ori, a ajuns la linia de sosire.) şi chiar punctual (Intrând pe uşă şi lovindu-se de prag, a ţipat scurt.; Sărind deodată în picioare, ne-a privit furios.). Valorile temporale şi cele aspectuale ale gerunziului sunt indisociabile, fiind influenţate de semantica aspectuală inerentă a verbelor, dar şi de tipurile de construcţie sintactică (integrată sau izolată), ca şi de poziţia gerunziului în lanţul discursiv (antepus sau postpus elementului regent). Valoarea temporală fundamentală a gerunziului este cea de simultaneitate faţă de un reper. Cel mai adesea reperul este constituit de verbul regent: Se apropie, clătinăndu-se. II văd venind. Sunt însă posibile construcţii gerunziale cu reper propriu, diferit de cel al verbului principal şi indicat tipic printr-un circumstanţial de timp: A venit azi, ieri fiind ocupat. Simultaneitatea se realizează diferit în funcţie de natura aspectuală a verbelor şi a propoziţiilor şi de raportul dintre ele. Ea poate fi deci parţială sau totală, după cum acţiunile, procesele sau stările în relaţie sunt prezentate ca durative, momentane, repetitive, generice etc. Apar astfel diferenţe aspectuale în funcţie de faptul că gerunziul e durativ şi regentul punctual (Mergând ei aşa, au ajuns la castel.), ambele sunt durative (Mergând ei aşa, se tot gândeau la fată.), ambele sunt punctuale (Ajungând la castel, s-au oprit.) sau gerunziul e punctual şi regentul durativ (Ajungând la castel, era linişte.). Simultaneitatea poate însemna şi coincidenţa între manifestarea unei stări sau a unei calităţi permanente şi o acţiune sau un proces cu limitare temporală (Fiind generos, l-a iertat.). Diferitele acţiuni sau procese sunt prezentate ca simultane, ca incluse într-o unitate temporală, chiar dacă o analiză logică poate să le disocieze temporal, pe baza cunoştinţelor asupra lumii: Deschizând uşa, s-a făcut curent.; Ne despărţim, proiectând o plimbare de-o oră înainte de prânz... (G. Liiceanu, Jurnalul). Uneori raportul dintre acţiuni este suficient de clar pentru a se putea totuşi vorbi de o posterioritate indicată de gerunziu. Această valoare, realizată numai atunci când gerunziul urmează verbului principal, este similară celei produse în coordonarea a două propoziţii, acţiunea posterioară fiind, într-o corespondenţă de tip iconic, cea din propoziţia a doua: A închis uşa, plecând supărat. (= A închis uşa şi a plecat supărat.); Pune carnea în cuptor, lăsând-o acolo trei ore. (= Pune carnea în cuptor şi o lasă acolo trei ore.). Este posibilă marcarea raportului de posterioritate cu ajutorul unui circumstanţial de timp; de fapt, acesta se transformă într-un nou reper, faţă de care gerunziul e simultan: „El Bolillo" a fost rănit în picior, fiind internat apoi de urgenţă la un spital din oraş. (EZ, 2001); 539 Iar apoi un mic grup de veterani au încropit un marş soldăţesc, aşezându-şi în final puştile pe caldarâm. (EZ, 2001). La fel, este posibilă deducerea unui raport de anterioritate, asociat tipic cu antepunerea - Terminându-şi teza, a predat-o. - sau explicitat de prezenţa unui circumstanţial. Gerunziul atribut exprimă doar simultaneitatea cu acţiunea sau starea din propoziţia regentă (vezi supra) şi este parafrazabil printr-o construcţie relativă cu predicatul la prezent sau imperfect: Trece / A trecut pe lângă grădinile mici şi mirosind a liliac. [= care miros /care miroseau]. în româna actuală, gerunziul nu intră în construcţii cu valoare aspectuală continuă sau progresivă (pentru situaţia din limba veche, vezi supra, 5.3.1). Caracteristicile aspectuale se combină cu valoarea proprie gerunziului, de transformare a unei acţiuni sau a unui proces în fundal pe care se reliefează o altă acţiune sau un alt proces: Mă priveşte surâzând, vs Surâde privindu-mă. 5.4.3. Gerunziul - centru de grup verbal Gerunziul este folosit mult mai des cu adjuncţi proprii, ca centru de grup verbal, decât ca formă unică, lipsită de compliniri sintactice. Forma de gerunziu poate primi toate determinările posibile ale verbului centru de grup, inclusiv subiectul; în plus, poate fi însoţită şi de elemente situate la nivel propoziţional -circumstanţiale ale propoziţiei. 5.4.3.1. Adjuncţi şi complemente ale verbului. în funcţie de capacităţile combinatorii ale verbelor, formele de gerunziu primesc nume predicativ (Fiind trist, n-a mai scos o vorbă.), predicativ suplimentar (A acceptat invitaţia, considerându-se specialistă în simboluri.), complemente necircumstanţiale (direct şi indirect - Dându-i cartea, i-am mulţumit.; de agent: Fiind căutat de poliţie, se ascunde.), circumstanţiale de toate tipurile (de timp, de mod, de loc: Mergând ieri încet spre şcoală, s-a rătăcit, etc). 5.4.3.2. Circumstanţiale externe. Construcţia gerunzială, echivalentă cu o propoziţie subordonată, poate primi şi toate circumstanţialele care exprimă raporturi logico-semantice - de cauză, condiţie, concesie, consecutiv etc: Mergând toţi la plajă, pentru că era foarte cald, au lăsat câinele în cameră. în fapt, acestea se întâlnesc destul de rar, chiar şi în stilul cult; probabil pentru că ar îngreuna mult fraza, introducând un nou plan secundar faţă de planul secundar al gerunziului, sau pentru că ar risca să se confunde cu circumstanţialul propoziţiei regente. în construcţiile care manifestă mai mare solidaritate (în primul rând gerunziul adjunct al verbului), circumstanţialul determină de fapt unitatea formată din grupul gerunzial şi regentul său. 5.4.3.3. Subiectul gerunziului. Subiectul gerunziului poate fi identic cu cel al verbului regent sau diferit de acesta. în ambele cazuri, există posibilitatea ca subiectul să fie exprimat (lexicalizat) sau nu (vezi II, Subiectul, 3.2.2.1). Subiect identic / subiect diferit. Subiectul gerunziului adverbal, direct dependent de verb, este întotdeauna identic cu subiectul verbului regent, este deci 540 „controlat" de acesta din urmă {Tânărul aleargă gâfâind.). în construcţiile cu grupuri gerunziale care au funcţia de circumstanţiale ale propoziţiei şi de propoziţii asociate se manifestă atât identitatea de subiect (înapoindu-i vecinei revista, tânărul îi mulţumeşte.), cât şi existenţa subiectelor diferite (înapoindu-i vecina revista, tânărul îi mulţumeşte.). Acelaşi lucru se poate spune despre gerunziile predicative suplimentare introduse prin ca. O situaţie diferită se înregistrează în cazul construcţiei cu verbe de percepţie şi expresii similare lor, în care subiectul gerunziului este, cu cea mai mare probabilitate, diferit de subiectul verbului regent şi identic referenţial cu obiectul direct al acestuia: // văd fugind. = (eu) văd cum el fuge. Interpretarea (eu) îl văd în timp ce fug este în română mult mai rară (vezi supra, 5.3.4). Construcţiile gerunziale incidente au aproape întotdeauna alt subiect decât propoziţia în care intervin. Gerunziile atribute nu au un subiect propriu, subiectul lor fiind coreferenţial cu nominalul determinat. Subiect exprimat I subiect neexprimat. Subiectul identic nu este în mod normal exprimat, legătura anaforică stabilindu-se prin tocmai prin nelexicalizare. într-o construcţie ca Merge el şchiopătând., subiectul exprimat este al verbului regent, fapt marcat prozodic. Subiectul identic poate fi totuşi exprimat, opţional, în vecinătatea gerunziului (în construcţia gerunzială suplimentară, propoziţională), din necesităţi de subliniere şi dezambiguizare: (a) când este suportul unor semiadverbe presupoziţionale (şi): Lucian Blaga a citit semnele istoriei poate mai bine decât toţi profeţii veacului, atunci când, comparând şi el deschis epoca noastră cu cea bizantină, vestea totuşi o revigorare a spiritului european. (C. Noica, Modelul); (b) când are rol de emfază şi contrast: A câştigat concursul, riscând el, nimeni altcineva.; (c) când apare la distanţă, după intercalări, ca reluare pronominală cu funcţie de dezambiguizare: Dogmatismul se caracterizează tocmai prin aceea că nu admite excepţii faţă de regulă, el sancţionându-le şi căutând să le înlăture, dacă nu le-a putut evita. (C. Noica, Modelul); Fenomenele de mâna a doua n-au o valoare în sine, ele fiind fie pregătiri, fie urmări ale fenomenelor centrale. (E. Cioran, Schimbarea); (d) când construcţia gerunzială precedă regenta şi anticipă, din raţiuni de coeziune textuală, precizarea subiectului: Venind ei mai târziu, pierduseră ocazia de a fi prezentaţi. Izolarea prozodică şi postpoziţia fac distincţia între construcţia gerunzială cu subiect anaforic şi fraza în care construcţia gerunzială este intercalată, după subiectul verbului regent: Ei, venind mai târziu, pierduseră ocazia de a fi prezentaţi. Subiectul gerunziului nu este în mod normal lexicalizat nici atunci când apare o non-identitate gramaticală, căreia îi corespunde însă o identitate referenţială cu 541 rolul tematic de Experimentator, exprimat de pildă prin clitice de acuzativ sau dativ (complemente directe sau indirecte). Subiectul gerunziului e identic referenţial cu complementul regentului - Citind, mă apucă durerea de cap.; Citind, mi se face somn. - sau invers, complementul gerunziului e identic cu subiectul regentului Ion îl privea, nevenindu-i să creadă.; Aplecându-se, gura sobei îi cade sub mână. (G. Liiceanu, Jurnalul). Subiectul nonidentic este în genere lexicalizat: Poliţiştii propun ca traficul rutier să nu fie întrerupt, şoferii urmând să primească amenda acasă. (EZ, 2001); Ştie că, împlinindu-se el, profităm, indirect, cu toţii. (G. Liiceanu, Jurnalul). Un caz aparte - în care se poate vorbi de o identitate referenţială parţială - îl constituie diferitele tipuri de relaţii partitive între subiectul verbului regent şi subiectul gerunziului (Au venit mulţi, unii căutând aur, alţii diamante.). Discuţia despre lexicalizarea subiectului nu poate face abstracţie de regulile anaforei textuale. Foarte adesea, un subiect nu este lexicalizat într-o frază dată pentru că este clar identificabil din contextul imediat anterior: [Azi Dan n-a plecat la serviciu.] Fiind bolnav, doctorul i-a interzis să iasă din casă. De fapt, regula lexicalizării reprezintă mai mult o decizie normativă cultă. Limbajul vorbit nesupravegheat omite adesea lexicalizarea subiectului diferit, producând astfel construcţii ambigue, confuze. 5.5. Topica 5.5.1. Topica în grupul gerunzial Topica gerunziului cunoaşte o singură gramaticalizare: cliticele pronominale sunt obligatoriu postpuse. în rest, topica este foarte liberă; chiar ordinea elementelor din construcţia pasivă poate fi şi inversată, fenomen caracteristic registrului cult şi destul de frecvent: Pârâul [...], nu cu mult înainte de a se pierde sub nisipul plajei, îşi săpase o bulboană, oprit fiind de un maldăr surpat din „Biographie universelle". (I. Groşan, Caravana). Ordinea adjuncţilor gerunziului este cea normală dintr-o propoziţie independentă. Poziţia subiectului. Indiferent de relaţia de identitate totală, parţială sau de nonidentitate cu subiectul construcţiei regente, subiectul lexicalizat al gerunziului poate fi caracterizat de poziţia sa pre- sau post-verbală. Există posibilităţi de variaţie, mai ales în construcţia gerunzială preverbală; în genere ele depind de coeziunea textuală, de legătura cu contextul precedent: El refuzând, am chemat un alt specialist, vs Refuzând el, am chemat un alt specialist. în poziţie postverbală, este preferată plasarea subiectului înaintea gerunziului: Profesorii au propus această modificare, studenţii acceptând-o. Postpunerea subiectului, chiar în această situaţie, pare a fi asociată cu valori circumstanţiale (mai ales cauzale) mai puternice. 542 Subiectul unui verb la gerunziu însoţit de un clitic reflexiv este de obicei postpus: Ducându-mă eu acasă, am găsit scrisoarea. 5.5.2. Topica gerunziului faţă de regentul său Ca adjunct al verbului, gerunziul adverbal se plasează după verbul regent: îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest. (Camil Petrescu, Ultima noapte). Antepunerea - în măsura în care devine, rareori, posibilă - este clar marcată stilistic, ca inversiune poetică, retorică. Construcţia gerunzială cu funcţie de complement al propoziţiei poate sta atât înainte, cât şi după verbul regent. Ordinea se asociază totuşi preferenţial cu anumite valori: antepunerea e tipică pentru circumstanţialul de cauză, condiţional şi concesiv; postpunerea caracterizează mai ales gerunziul asociat, asemănător coordonării: înţelegând ce s-a întâmplat, el tace, ascultându-mă atent. Modificarea plasării poate aşadar conduce la diferenţe mari de interpretare a raportului de sens: Aducăndu-mi aminte de cele întâmplate ieri, m-am apropiat. (= preferabilă interpretarea cauzală); M-am apropiat, aducăndu-mi aminte de cele întâmplate ieri. (= preferabilă interpretarea prin simplă asociere a acţiunilor). Este obligatorie postpunerea grupului gerunzial în construcţia perceptuală. Gerunziul atribut urmează întotdeauna nominalul centru. 5.6. Concluzii comparative Gerunziul este bine reprezentat în limbă, manifestându-se însă diferenţe semnificative de frecvenţă în funcţie de registrul stilistic şi de tipul construcţiei gerunziale. In limbajul popular şi familiar gerunziul apare ceva mai rar şi îndeplineşte mai ales funcţiile de adjunct al verbului şi de complement al propoziţiei. Gerunziul atribut este specific stilurilor culte. Limbajul juridic şi în special cel administrativ folosesc multe formule gerunziale clişeizate, adesea acumulate în aceeaşi frază, pentru descrierea circumstanţelor juridice ale unei situaţii. Şi în limbajul poetic se poate utiliza mult gerunziul, exploatându-se posibilităţile sale de concentrare a expresiei şi de creare de ambiguităţi (între interpretarea ca circumstanţial şi cea ca predicativ suplimentar, între interpretarea ca predicativ suplimentar şi ca atribut), ca şi valoarea sa durativ-descriptivă. între formele verbale nepersonale, gerunziul are o poziţie aparte, pentru că îşi păstrează în cea mai mare măsură caracteristicile verbale - disponibilităţi combinatorii şi predicaţie semantică -, pierzând doar mărcile flexiunii şi capacitatea de predicaţie enunţiativă. 543 DIVERSIFICARE FLEXIONARĂ. CLASIFICAREA VERBELOR DUPĂ CRITERIUL FLEXIUNII în urma descrierii flexiunii verbale româneşti (vezi Modurile personale, 3.1, 4.1, 5.1, 6.1; Timpul, 2.1, 3.1, 4.1, 5.1, 6.1, 7.1, 8.1; Numărul şi persoana, 1.1; Forme verbale nepersonale, 2.2, 3.2, 4.2, 5.2), caracterizate prin mare bogăţie şi diversitate, se detaşează un inventar de flective (sufixe, desinenţe, afixe mobile), repartizate în serii flexionare, fiecare serie corespunzând unui grup de verbe, de la grupuri foarte numeroase, la grupuri mai puţin numeroase, până la clase de doi-trei termeni şi chiar un singur verb. In funcţie de reprezentarea numerică a seriilor flexionare, se disting verbele regulate, repartizate în serii flexionare repetabile pentru un număr mare de verbe, şi verbele neregulate, cu trăsături deviante faţă de seriile regulate, fiecare tip de deviere apărând la un număr mic de verbe, care se poate inventaria lexical (vezi infra, 2). 1. VERBE CU FLEXIUNE REGULATĂ. CLASIFICAREA ÎN CONJUGĂRI 1.1. Precizări preliminare Intr-o primă etapă a demersului taxonomic, se va face abstracţie de fenomenul alternanţelor, care, asociat flectivelor, participă, mai regulat sau mai puţin regulat, la realizarea distincţiilor flexionare. Se va face abstracţie, de asemenea, de clasele obţinute pe baza tipurilor de modificări accentuale, accentul prezentând şi el, în cadrul flexiunii, o anumită regularitate în deplasarea de pe radical (R) pe flective (F). (Pentru clasificarea verbelor în funcţie de alternanţe şi de modificările accentuale, vezi infra, 1.3 şi 1.4). în prima etapă, accentul interesează numai ca element fonic constitutiv al flectivelor, deosebind flectivele după cum au trăsătura [+ accentuat] sau [- accentuat], trăsătură care, în mod excepţional, poate distinge, singură, clase / subclase flexionare (vezi tiparul IX: încep-e-m, încep-e-f, cu sufix -e- neaccentuat, vs tiparul VIII: ved-e-m, ved-e-f, cu sufix -e- accentuat). Prima etapă a clasificării ia în consideraţie inventarul de flective şi repartizarea lor în flexiune (realizarea fonică a flectivelor poate fi accentuată sau neaccentuată; accentul se va nota, acolo unde este necesar, prin subliniere). Rezultatul demersului taxonomic îl constituie stabilirea claselor numite conjugări, clase omogene sub aspectul flexiunii, fiecare conjugare incluzând toate verbele cu aceleaşi particularităţi flexionare. Sunt necesare câteva precizări, în măsură să explice şi să justifice demersul taxonomic adoptat, precum şi clasele obţinute pe baza acestui demers: • Numărul de conjugări, precum şi caracteristicile lor sunt proprii fiecărei limbi, constituind un fragment important din sistemul morfologic al limbii analizate. Ca atare, trebuie eliminate din clasificare oricare criterii etimologizante, criterii explicabile prin caracteristici ale limbii-mamă. • în cadrul aceleiaşi limbi, numărul de clase şi, mai ales, de subclase poate varia de la o etapă de limbă la alta, ca efect al evoluţiei sistemului morfologic verbal. 544 De exemplu, evoluţia sistemului verbal românesc înregistrează după 1880 o modificare privind schimbarea tipului flexionar a unei subclase din cadrul conjugării în -i, subclasă reprezentată de verbe ca: a acoperi, a descoperi, a sprijini, a suferi, a azvârli. Flexiunea acestora, caracterizată anterior prin: - 1 ind. prez. = 6 ind. prez. [-0] (ex. eu, ei acoper / acopăr), - 3. ind. prez. = 3, 6 conj. prez. [-e] (ex. el acopere; el, ei să acopere), este atrasă spre alt tipar flexionar, caracterizat prin: - 3 ind. prez. = 6 ind. prez. [-ă] (ex. el, ei acoperă), - 3 ind. prez. ^ 3, 6 conj. prez. [-ă vs -e] (ex. el acoperă vs el, ei să acopere). Primul tipar dispare din româna literară actuală, dar semne ale existenţei unui tipar mai vechi se fac încă simţite în faza actuală fie prin conservarea lui în graiuri, fie prin oscilaţii de flexiune chiar în registrul literar al limbii, cu manifestări de frecvenţă diferite de la un termen la altul al clasei (vezi, de exemplu, consemnarea în DOOM1 a variaţiei literare libere pentru verbul a azvârli: 3 sg. azvârlă / azvârle; 3 pl. azvârlă / azvârl, unde a doua variantă reflectă tiparul mai vechi, iar prima, tiparul actual; în DOOM2 s-au reţinut, pentru acest verb, forme unice de flexiune: 1 sg. azvârl; 3 sg. azvârle; 3 pl. azvârlă; 3, 6 conj. prez. azvârle, flexiune neregulată, căci nu coincide total nici tiparului a sări, nici tiparului a acoperi). Ca atare, baza de clasificare trebuie să îndeplinească două condiţii: să fie în exclusivitate sincronică, reflectând situaţia din româna actuală, şi să fie omogenă diatopic şi diafazic, ignorând situaţia din graiuri şi din registrele neliterare şi înregistrând în exclusivitate situaţia din româna standard. • Numărul de conjugări diferă şi de la o gramatică la alta, de la un cercetător la altul, depinzând de criteriile adoptate în clasificare, de extinderea bazei de clasificare de la o unică formă flexionară la o zonă mai întinsă sau la întreaga flexiune, de la aspectul fonetic la cel grafic etc. în istoria gramaticii româneşti, numărul de clase a variat de la 4 conjugări (în clasificările tradiţionale etimologizante), la 6 clase (clasificarea Alf Lombard, 1954), la 10 clase (clasele finale stabilite de Valeria Guţu Romalo, 1968), la 12 clase (clasificarea Jiri Felix, 1964), la 38 de clase (clasele intermediare ale Valeriei Guţu Romalo, 1968, obţinute pe baza realizărilor fonetic concrete ale fiecărui flectiv). Ele pot creşte până la zeci de clase, dacă se iau în consideraţie şi verbele neregulate. Potrivit tradiţiei gramaticii româneşti, clasificarea în conjugări s-a realizat, ca în latină, în funcţie de sufixul infinitivului. De altfel, este un sufix „privilegiat", date fiind corelaţiile regulate stabilite cu alte afixe, sufixul de infinitiv fiind responsabil de următoarele corespondenţe: suf. inf. -a —* suf. impf. -a-; suf. pf. s. -a-; suf. ger. -ănd; suf. prez. ind. pers. 4, 5 [-ă-—a-] (ex. a cânta —> cântam, cântai, cântând, cântăm, cântaţi); suf. inf-/ —» suf. impf. -ea-; suf. pf. s. -/-; suf. ger. -ind; suf. prez. ind. 4, 5 -i- (ex. a citi —* citeam, citii, citind, citim, citiţi) etc. 545 Dar chiar şi din punctul de vedere al criteriului adoptat, tradiţia românească îşi încalcă, din raţiuni etimologizante, propriul criteriu, neglijând clasa verbelor cu infinitivul în -f, tipar flexionar distinct de celelalte prin alte corelaţii esenţiale de flective: suf. inf. -î —> suf. impf. -a-; suf. pf. s. -â-; suf. ger. -ând; suf. prez. ind. pers. 4, 5 -â- (hotărî —> hotărâm, hotărât, hotărând, hotărâm, hotărâji). In plus, oricât de „privilegiat" ar fi sufixul de infinitiv, el, singur, nu poate asigura explicarea tuturor diferenţelor flexionare din româna actuală. De exemplu, nu poate explica, în cadrul claselor cu infinitivul în -a, -i, -î, distincţia a câte două subclase, după cum primesc sau nu sufix la 1, 2, 3, 6 prez. ind. şi conj., şi anume: distincţia cântă vs lucrează; sare vs citeşte; doboară vs hotărăşte. Sau, în cadrul clasei verbelor în -i, fără sufix la persoanele 1, 2, 3, 6 prez. ind. şi conj., nu poate explica distincţia dintre tipul: diferi, acoperi (el diferă, acoperă = ei diferă, acoperă) şi tipul: sări, veni (eu sar, vin = ei sar, vin) etc. Ca atare, clasificarea aici adoptată urmăreşte să rezolve inconsecvenţele semnalate şi să fie, în acelaşi timp, economică şi operaţională. Clasificarea adoptă următoarele principii: (a) Se aplică numai verbelor cu flexiune regulată. (b) Priveşte realizarea fonică (fonetică, inclusiv realizarea accentuată a flectivelor), şi nu forma lor grafică. (c) Are în vedere întreaga flexiune, selectând, din aceasta, zonele relevante, adică acele zone care diferenţiază clase şi subclase de verbe, nefiind deductibile din altele. De exemplu, formele flexionare conţinând afixe mobile (de tip auxiliar) sau cele de mai-mult-ca-perfect sunt zone nerelevante pentru clasificare, fiind integral deductibile pe baza unor reguli gramaticale generale (mai-mult-ca-perfectul se deduce, fără excepţie, din perfectul simplu, iar formele compuse cu auxiliar, din participiu şi din infinitiv). Sunt însă relevante zone din flexiune ca prezentul indicativ sau ca perfectul simplu, a căror deducere din altele nu este, în toate situaţiile, posibilă. Este deductibil faptul că un verb cu infinitivul în -a primeşte sufixele \-a~a-] la 4, 5 prez. ind. (ara, vizita —* arăm, araţi; vizităm, vizitaţi), dar nu este deductibil faptul câ ara, alinta se conjugă la prez. ind. şi conj. sg. fără sufix, în timp ce vizita, vâna se conjugă cu sufix (ar0, alint0, dar vizitez, vânez). Este deductibil faptul că verbe cu infinitivele în -a, -i, -î primesc ca sufix de perf. s. -a-, -i-, respectiv -â- (cântai, citii, doborât), dar nu este deductibil faptul că verbe cu sufixul de infinitiv -e (a trece, a merge) primesc, pentru pf. s., când -a-, când -se- (trecui, dar mersei); (d) Se realizează pe baza a două criterii: criteriul omonimiilor specifice şi al afixelor specifice. • în afara omonimiilor comune, generale, caracterizând toate verbele regulate din română (de exemplu: 3 prez. conj. = 6 prez. conj.; 1, 2, 4, 5 prez. ind. - 1, 2, 4, 5 prez. conj.; ultima omonimie face abstracţie de morfemul mobil să al conjunctivului), flexiunea verbului cunoaşte şi omonimii specifice, prezente numai la anumite verbe, în funcţie de care se pot distinge subclase de verbe. Funcţionează ca omonimii specifice următoarele omonimii sufîxale: 546 (1) suf. inf. = suf. impf. = suf. pf. s. = suf. 5 prez. ind. = primul element suf. part. (tipul a ara, a proteja: ara, aram, arai, araţi, arat); (2) suf inf. = suf. pf.s. = suf. 4, 5 prez. ind. = primul element suf. part. (tipul: a doborî, a veni: doborî, doborâi, doborâm, doborâţi, doborât; veni venii, venim, veniţi, venit); (3) suf. inf. = suf. impf. (tipul: a vedea, a părea: vedea, vedeg.ni); (4) suf. pf. s. = primul element suf. part. (tipul: a vedea, a trece: văzui, văzut; trecui, trecut); (5) suf. inf. = suf. 4, 5 prez. ind. (tipul: a crede, a duce: crede, credem, credeţi); Funcţionează ca omonimii specifice următoarele omonimii desinenţiale: (1) 3 prez. ind. = 6 prez. ind. (tipul: a ara, a aranja, a diferi, a doborî: el, ei ară; el, ei aranjează; el, ei diferă; el, ei doboară); (2) 1 prez. ind. = 6 prez. ind. (tipul: a vedea, a rupe, a veni: eu, ei văd0, eu, ei rup0, eu, ei vin0); (3) 3 prez. ind. = 3 prez. conj. (tipul: a tăia, a contribui: el taie, el să taie; el contribuie, el să contribuie); (4) 1 prez. ind. = 2 prez. ind. (tipul: a mângâia, a tăia, a contribui, a sui: eu, tu mângâi, tai, contribui, sui). Dintre acestea, omonimiile desinenţiale (3^4) sunt, în mare parte, circumscrise fonetic, apărând la verbe cu radical vocalic / semivocalic (vezi infra, conjugarea I). • Prin afixe specifice se înţeleg acele afixe din zonele relevante care diferenţiază, în cadrul unor verbe cu trăsături comune, subclase de verbe. De exemplu, în cadrul zonei relevante a prez. ind., toate desinenţele, precum şi formele sufixale pentru 4 şi 5 nu sunt relevante, fiind general deductibile din suf. inf. în schimb, este semnificativ pentru distingerea subclaselor sufixul de prez. ind. şi conj. pentru 1, 2, 3, 6, care se realizează, pentru verbele în -a, fie ca [-ez—eaz-], fie ca -0- (lucrez, lucrează, aranjez, aranjează vs ar0, ar0i, cânt0, cânţ0i), iar, pentru verbele în -i şi -f, se realizează fie ca [-esc—eşt- / -ăsc—ăşt-], fie ca -0-(citesc, hotărăsc, dar sar0, dobor0). (e) Din nevoia de simplificare şi de obţinere a unei clasificări operaţionale, afixele specifice sunt examinate nu la nivelul realizărilor concrete (al alomorfelor fonetice), ci la nivelul alomorfelor morfologice, iar, dintre omonimiile specifice, se vor reţine numai acelea fără determinare fonetică. (Pentru distincţia alomorfe morfologice vs fonetice, vezi Unităţile limbii, 3.2.2) Ca atare, se va renunţa la omonimiile desinenţiale (3-4) şi se vor elimina (fiind subordonate alomorfelor morfologice) toate realizările determinate de o particularitate fonetică a radicalului sau, altfel spus, toate alomorfele fonetice. De ex., pentru verbele cu inf. în -a şi cu sufix 0 la prez. ind. sg., desinenţele cunosc realizări fonetice diferite, determinate de particularităţi fonetice ale finalei radicalului. Astfel, des. 1 sg. se realizează ca: 547 • [-u (vocalic)], în condiţiile unui radical terminat în grupul muta cum liguida (ex. aflu, intru, suflu, umflu); • [-1 semivocalic], în condiţiile unui radical terminat în vocală (alta decât vocalele închise) sau în consoană palatală (ex. eu / tu tai [tai], apropii [apropii], mângâi [mângâi]). S-au propus şi alte interpretări ale structurii morfematice a formelor cu [-î] semivocalic, acestea din urmă atribuind semivocala radicalului, ceea ce are ca efect acceptarea unei desinenţe -0 pentru pers. 1 şi 2. Şi într-o interpretare, şi în cealaltă, tipul de omonimie 1=2 este condiţionat fonetic. Diferă numai locul tăieturii morfemice şi, în consecinţă, interpretarea segmentului reprezentând desinenţa, şi anume: pentru prima soluţie, este condiţionată fonetic realizarea [-i] a desinenţei de pers. 1, iar, pentru cealaltă, este condiţionată fonetic realizarea -0 a desinenţei de pers. 2. • [-m / u (vocalic / semivocalic)], în condiţiile unui radical terminat în vocală închisă (ex. eu continuu). Pentru ultimul verb, trebuie observate diferenţe între recomandările diverselor lucrări normative. Dacă DOOM1 recomanda realizarea desinenţei ca -u (vocalic), având drept consecinţă de pronunţie hiatul u-u [continu-u], în DOOM2 se recomandă pronunţia [conti-nuî], cu diftong şi deci cu desinenţa [-*]; în uz apare însă şi pronunţia cu diftongul [-««], desinenţa realizându-se ca semivocala [-«]. Toate aceste realizări vor fi „reduse", deci subordonate realizării prototipice [-0], obţinute în condiţii fonetice prototipice (eu cânt0, ar0, vărs0). Luarea în consideraţie numai a alomorfelor de tip morfologic şi numai a omonimiilor specifice necircumscrise fonetic are drept efect o reducere considerabilă a numărului de conjugări, care, de la un total de 38 de clase, ajunge la 11 clase. Clasificarea astfel obţinută permite recuperarea întregii informaţii flexionare, întrucât clasele eliminate pot fi deduse prin corelaţii fonetice obligatorii, corelaţii între o trăsătură fonetică a finalei de radical şi selecţia unui afix cu o anumită realizare. 1.2. Inventarul de conjugări şi caracterizarea conjugărilor Procedând după principiile şi criteriile prezentate anterior, clasele flexionare obţinute sunt următoarele: Conjugarea I are ca trăsături flexionare: 1. omonimia suf. inf. = suf. impf. = suf. pf. s. = suf. ind. prez. 5 = primul element suf. part.: [-a-] 2. suf. ger. [-ând] 3. omonimia des. 3 ind. prez. = 6 ind. prez. [-ă] 4. suf. 1,2, 3,6 prez. ind. [0] într-o prezentare simplificată, care reţine numai trăsăturile specificatoare, conjugarea I cuprinde clasa verbelor cu sufixul infinitival [-a] şi suf. prez. ind. 548 [0]; exemple: a ara, a cânta, a spăla, a vărsa; a afla, a intra; a apropia, a mângâia, a înjunghia, a continua etc. Subclasele a afla, a apropia, a înjunghia sunt subordonate fonetic tipului canonic, întrucât unele realizări afixale diferite ale acestor verbe (vezi: aflu, apropii, înjunghii, precum şi apropiind, înjunghind) şi unele omonimii suplimentare (vezi: eu, tu apropii; eu, tu înj unghii) sunt determinate de particularităţi ale finalei radicalului. Dacă se are în vedere una dintre pronunţiile uzuale ale lui a continua (1 prez. ind.: continuu, cu diftongul -uu), realizarea cu diftong este şi ea condiţionată fonetic," subordonându-se prototipului I. Dacă se ia în consideraţie indicaţia normativă din DOOM2, cu diftongul [-ui], paradigma lui a continua devine neregulată, neregularitatea fiind dată de corelaţiile flexionare: 1, 2 ind. prez continui (după tiparul apropia) vs 3, 6 ind. prez. continuă, ger. continuând. 3, 6 conj. prez. continue (după forma prototipică a conj. I). Subclasa a oua, a ploua, caracterizată prin omonimia suplimentară 3 ind. prez. = 3 conj. prez. (plouă, să plouă), diferită de a tipului a continua, cu care are în comun unele trăsături fonetice, poate fi considerată, prin numărul mic de verbe la care apare, ca neregulată. Subclasa a preceda, a succeda, caracterizată prin omonimia desinenţială suplimentară 3 ind. prez. = 3 conj. prez. (el precedă - să preceadă; el succedă - să succeadă), poate fi considerată şi ea un tip de ne regularitate, dat fiind faptul că omonimia, deşi normală în alte condiţii fonetice ale radicalului (vezi a tăia, a mângâia), este excepţională în condiţiile fonetice ale celor două verbe. Pentru aceste verbe, distincţia ind. - conj. se obţine, dacă se face abstracţie de elementul mobil să, numai prin alternanţa -e—ea- a radicalului. Conjugarea a Il-a se caracterizează prin: 1. omonimia suf inf. = suf. impf. = suf. pf. s. = suf. 5 prez. ind. = primul element suf. part.: [-a-] 2. suf. ger. [-ând] 3. omonimia des. 3 prez. ind. - 6 prez. ind. [-ă] 4. suf. 1, 2, 3, 6 prez. ind. [-ez—eaz-]. Simplificând caracterizarea, conjugarea a Il-a cuprinde clasa verbelor cu sufixul infmitival [-a] şi cu sufixul de prezent [-ez— -eqz-]; exemple: a aranja, a avansa, a bloca, a lucra; a scânteia, a sublinia; a îngenunchea, a veghea. Subclasele a scânteia, a sublinia, respectiv a îngenunchea, a veghea sunt subordonate fonetic prototipului II, unele realizări diferite ale flectivelor (vezi: scânteind, îngenunchind) fiind determinate de finala radicalului, o vocală palatală sau o consoană palatală: Ic'-, g'-). Conjugarea a III-a se caracterizează prin: 1. omonimia suf. inf. = suf. pf. s. = suf. 4, 5 prez. ind. = primul component suf. part. [-â-] 2. suf. impf. [-a-] 549 3. suf. ger. [-ând] 4. omonimia des. 3 ind. prez. = des. 6 ind. prez. [-ă] 5. suf. 1, 2, 3, 6 prez. ind. [0] Conjugarea a IlI-a cuprinde verbele cu infinitivul în [-?] şi cu sufix de prezent [0]; exemple: a coborî, a doborî, a omorî, a vârî. Conjugarea a IV-a are caracteristicile: 1. omonimia suf. inf. = suf. pf. s. = suf. 4, 5 prez. ind. = primul component suf. part. [-/-] 2. suf. impf. [-ea-] 3. suf. ger. [-i_nd] 4. omonimia des. 3 ind. prez. = des. 6 ind. prez. [-ă] 5. suf. ind. şi 1, 2, 3, 6 prez. conj. [0]. Conjugarea a IV-a include clasa verbelor cu sufix de infinitiv [-i], sufix de prezent [-0] şi omonimia desinenţială 3 ind. prez. = 6 ind. prez.; exemple: a acoperi, a diferi, a referi; a contribui, a îngădui, a sui. Subclasa a sui, a contribui, prezentând, în raport cu prototipul IV, flective desinenţiale diferite (suiam, contribulam; sule, contribuie) şi omonimii suplimentare (eu, tu sui, contribui; el suie, contribuie = el să suie, să contribuie) este subordonată fonetic acestuia, fiind determinată de finala vocalică [-«-] (sau semivocalică, în alte interpretări [-f-]) a radicalului. Soluţia diferită propusă analizei morfematice a acestor forme (cu semivocala aparţinând radicalului şi cu desinenţă -0 pentru pers. 1 şi 2; vezi supra, comentariul pentru tipul a tăia, a mângâia) nu schimbă specificul subclasei, care, indiferent de interpretare, rămâne o subclasă determinată fonetic. Conjugarea a V-a se caracterizează prin: 1. omonimia suf. inf. = suf perf. s. = suf. 4, 5 prez. ind.= primul component suf. part. [-/-] 2. suf. impf. [-ea-] 3. suf. ger. [-ind] 4. omonimia des.l ind. prez. = des. 6 ind. prez. [-0] 5. suf. 1, 2, 3, 6 prez. ind. [-0-]. Conjugarea a V-a include verbele cu infinitivul în [-*], sufixul de ind. prez. [-0] şi omonimia desinenţială 1 ind. prez. = 6 ind. prez.; exemple: a adormi, a fugi, a pieri, a sări, a veni. Conjugarea a Vl-a se caracterizează prin: 1. omonimia suf. inf. = suf. perf. s. = suf. 4, 5 prez. ind. = primul component suf. part. [-i] 2. suf. impf. [-ea-] 3. suf. ger. [-i_nd] 4. omonimia des. 1 ind. prez.= des. 6 ind. prez. [0] 5. suf. 1, 2, 3, 6 prez. ind. [-esc—eşt-]. 550 Conjugarea a Vl-a cuprinde verbele cu sufixul de infinitiv [-/] şi sufixul de prezent [-esc—est-]; exemple: a citi, a isprăvi, a fugări, a frunzări, a mări, a nimeri, a pietrui, a tăgădui. Subclasa a pietrui, a tăgădui, caracterizată, în raport cu realizarea canonică, prin alomorfe fonetice diferite (pietruîesc; pietruiam), este determinată fonetic, fiind limitată la verbele cu radical vocalic. Conjugarea a VH-a se caracterizează prin: 1. omonimia suf. inf. = suf. pf. s. = suf. 4, 5 prez. ind. = primul component suf. part. [-«-] 2. suf. impf. [-a-] 3. suf. ger. [-and] 4. omonimia des. 1 prez. ind. = des. 6 prez. ind. [0] 5. suf. 1, 2, 3, 6 prez. ind. [-ăsc—ăşt-]. Conjugarea a VH-a include verbele cu infinitivul în -î şi cu sufixul de prezent [-ăsc—ăst-]; exemple: a hotărî, a pârî, a urî, a zăvorî. Deşi tipul VII apare numai în condiţiile fonetice ale unui radical terminat în -r-, trebuie observat însă că în absolut aceleaşi condiţii fonetice pot fi selectate şi alomorfele flexionare ale tipului VI (a hotărî, dar a fugări, a frunzări, a hoinări, a mări), semn clar că alomorfele în discuţie şi-au pierdut calitatea originară de alomorfe fonetice ale tipului VI, devenind alomorfe morfologice. Calitatea de alomorfe fonetice ale tipului VI este păstrată şi semnalată până târziu în limbă (mărturie stau gramaticile de la sfârşitul sec. al XlX-lea, care înregistrează variaţia liberă -esc / -ăsc: zăvoresc /zăvorăsc). Conjugarea a VIII-a se caracterizează prin: 1. omonimia suf. perf. s. = primul component suf. part.[-w-] 2. suf. inf. = suf. imperf. [-ea-] 3. suf. 4, 5 prez. ind. [-§_-} 4. suf. ger. [-â_nd] 5. omonimia des. 1 prez. ind. = des. 6 prez. ind. [0]. Intră în conjugarea a VIII-a toate verbele regulate cu infinitivul în [-ea-]; exemple: a părea, a plăcea, a tăcea, a vedea, a zăcea. Subclasa a plăcea, a tăcea, a zăcea, caracterizată prin realizarea sufixului de infinitiv ca [-a], este determinată fonetic, de tipul de consoană finală Ic-, g-l a radicalului. Conjugarea a IX-a se caracterizează prin: 1. suf. perf. s. = primul component suf. part. [-«-] 2. suf. inf. = suf. 4, 5 prez. ind. [-e-] 3. suf. imperf. [-ea-] 4. suf. ger. [-ând] 5. omonimia des. 1 prez. ind = des. 6 prez ind. [0]. 551 Intră în conjugarea a IX-a verbele cu infinitivul în [-e (neaccentuat)] şi cu sufixul de pf. s. [-«-], sufix regăsibil şi ca prim element component al participiului; exemple: a aşterne, a concepe, a face, a începe, a trece. Verbul a umple se distinge, în raport cu prototipul IX, printr-o desinenţă specială (1, 6 prez. ind. -u (vocalic): eu, ei umplu) şi printr-o omonimie specială (3 prez. ind. = 3 prez. conj.: el umple - el să umple). trăsături dintre care numai prima se poate explica fonetic, prin finala de radical muta cum liquida. Cum a umple este unicul verb din tiparul IX prezentând această manifestare proprie de omonimii, poate fi considerat ca neregulat. Conjugarea a X-a se caracterizează prin: 1. suf. inf. = suf. 4, 5 prez. ind. [-e-] 2. suf. impf. [-ea-] 3. suf. pf. s. [-se-] 4. suf. part. [-s] 5. suf. ger. [-ând] 6. omonimia des. 1 prez. ind. = des. 6 prez. ind. [0]. Conjugarea a X-a include verbele cu infinitivul în [-e], cu perf. s. în [-se-] şi part. în [-s]; exemple: a arde, a merge, a prinde, a şterge, a trage. Flexiunea verbului a scrie, diferită în raport cu prototipul X prin desinenţa proprie 1 prez. ind. = 6 prez. ind. [-ii (scriu)] şi prin omonimia suplimentară 3 ind. = 3 conj. (el scrie = el să scrie), se poate explica fonetic prin finala vocalică a radicalului (vocală palatală). Conjugarea a Xl-a se distinge prin: 1. suf. inf. = suf. 4, 5 prez. ind. [-e-] 2. suf. impf. [-ea-] 3. suf. perf. s. [-se-] 4. suf. part. [-t] 5. suf. ger. [-ând] 6. omonimia des. 1 prez. ind. = des. 6 prez. ind. [0]. Conjugarea a Xl-a cuprinde verbele cu infinitivul în [-e], cu perf. s. în [-se-] şi participiul în [-t]; exemple: a coace, a fierbe, a frânge, a frige, a înfige, a rupe, a sparge, a suge. Ultimele clase (X-XI) se disting de clasa a IX-a prin sufixul de perf. s. -se- vs -u-, iar clasele X, XI, deşi ambele cu sufix de perf. s. -se-, se disting între ele numai prin sufixul part.: -s vs -t. Cum clasa XI este limitată numeric, apărând numai la verbele aici înregistrate şi la derivatele acestora (ex. a răscoace) sau la formele calchiate care le includ (precum: a corupe, a erupe, a irupe etc), clasa poate fi specificată lexical, ca particularitate a fiecărui 552 verb, fiind „transferată" din zona regulată a paradigmei în zonele de neregularitate (vezi infra, 2). Cu o asemenea interpretare, numărul conjugărilor se reduce la zece. Raportând cele 10 (sau 11 clase) la clasele tradiţionale, se constată că singura clasă tradiţională omogenă flexionar este cea cu inf. în -ea, corespunzând tiparului flexionar VIII. Clasei tradiţionale cu inf. în -a îi corespund două tipare flexionare: conjugările I şi a Il-a. Clasei tradiţionale cu inf. în -e îi corespund trei tipare flexionare: conjugările a IX-a, a X-a, a Xl-a (sau numai două, dacă tipul XI este transferat în zona de neregularitate). Clasei cu inf. în -/ şi -î, cea mai neomogenă dintre clasele tradiţionale, îi corespund conjugările a III-a, a IV-a, a V-a, a Vl-a, a Vll-a. Au fost transferate în zonele de neregularitate subclasa a oua, a ploua, subclasa a preceda, a succeda şi subclasa constituită din unicul verb a umple. 1.3. Clasificarea verbelor în funcţie de variaţia accentuată In flexiunea verbelor regulate, accentul se deplasează, cu o anumită regularitate, de pe radical (R) pe flectiv (F), şi, ca atare, poate interesa clasificarea verbului prin subclasele accentuale pe care le poate distinge. Există zone în paradigmă nerelevante pentru clasificarea accentuală, deoarece verbele, fără excepţie, indiferent de tipul de conjugare din care fac parte, prezintă acelaşi tipar accentuai. Este cazul, de exemplu, al imperfectului, a cărui structură accentuală este, fără excepţie, R (neaccentuat) - F (accentuat); vezi: vărsăm, lucram; vedeam; începeam, ardeam, rupeam; acopeream, veneam, isprăveam, doboram, hotărâm. în schimb, există zone din paradigmă relevante pentru comportamentul lor accentuai, modul de deplasare a accentului diferenţiind clase accentuale de verbe. Zonele accentuai relevante sunt prez. ind., perf. s. şi part., fiecare diferenţiind mai multe tipare accentuale. • Pentru prezent, se disting trei tipuri accentuale (A, B, C), fiecare cu următoarele caracteristici: (A) RF cânt (B) RF trec (C) RF lucrez RF cânţi treci lucrezi RF cântă trece lucrează RF cântăm trecem lucrăm RF cântaţi treceţi lucraţi RF cântă trec lucrează Tipul (A), caracterizat prin deplasarea accentului în paradigma de prez., este reprezentat de clasele flexionare: a cânta, a doborî, a acoperi, a sări, a vedea, deci de conjugările I, a III-a, a IV-a, a V-a, a VIII-a. Tipul (B), caracterizat prin nedeplasarea accentului, rămas fix pe R(adical), este reprezentat de clasele în -e: a trece, a merge, a rupe, deci de conjugările a IX-a, a X-a, a Xl-a. Tipul (C), caracterizat, ca şi (B), printr-un accent fix, dar aşezat pe F(lectiv), este reprezentat de clasele flexionare: a lucra, a citi, a hotărî, deci de conjugările a Il-a, a Vl-a, a Vll-a, care au în comun selecţia, pentru prez. ind. şi conj., a unui sufix cu realizare fonetică pozitivă. 553 • Pentru perfect simplu, se disting trei tipare accentuale: (A')RF cântai (B')RF arsei ( (C')RF arsei cântaşi RF arseşi cântă RF arse cântarăm RF arserăm cântarăţi RF arserăţi cântară RF arseră RF RF RF RF RF arseşi arse ars eram arserăţi arsera Tipul (A'), cu accentul fix, pe flectiv, este cel mai frecvent, caracterizând orice clasă flexionară de verbe, cu excepţia conjugărilor cu perfect simplu în -se-. Tipul cu accent variabil, accentul deplasându-se, diferit între (B') şi (C), de pe F pe R apare numai la clasele cu perfect simplu în -se-, deci la conjugările a X-a şi a XTa. Verbele cu perfect în -se- şi, implicit, cu accent variabil se caracterizează în româna actuală prin variante (dublete) accentuale, oscilând între tipul de accentuare (B') şi (C), variante a căror existenţă se probează clar atunci când poziţia accentului antrenează variaţii vocalice ale radicalului (scoaserăm / scoserăm, întoarserăm / întorserăm, ramaserăm / ramaserăm). Apariţia dubletelor accentuale se explică, pe de o parte, prin folosirea redusă a acestui timp în limba literară scrisă, unde locul accentului nu este marcat grafic, iar, pe de altă parte, prin presiunea pronunţării de tip regional (C), cu persoanele 4, 5 accentuate pe sufix, pronunţare predominată în aria sudică, unde acest timp este deosebit de frecvent. în ciuda extinderii tiparului accentuai regional (C), norma literară actuală recomandă menţinerea tipului accentuai (B'), cu accentuarea pe radical a pers. a 3-a şi a tuturor formelor de plural, tip explicabil istoric şi recomandat de lucrări normative mai vechi şi mai noi. • Pentru infinitiv, se disting două tipare accentuale: (A") RF cânta, vedea, citi, hotărî (B") RF (trece, merge, rupe). Tipul (A"), cel mai frecvent, cu accentul pe sufix, apare la toate conjugările, exceptând clasele flexionare cu infinitivul în -e, deci conjugările a IX-a, a X-a, a Xl-a. Tipul (B"), cu accentul fix, pe radical, apare, deopotrivă, la verbele cu infinitivul în -e. în funcţie de aceste variaţii accentuale, verbele regulate româneşti se împart în patru clase: Clasa accentuală I se caracterizează prin (A), (A"), (A'). Clasa accentuală a Il-a are caracteristicile (C), (A"), (A'). Clasa accentuală a IlI-a are caracteristicile (B), (B"), (A'). Clasa accentuală a IV-a se caracterizează prin (B), (B"), (B7 C), unde [/] notează variaţia accentuală. Suprapunând cele două clasificări, cea obţinută pe baza variaţiei flexionare (vezi supra, 1.2) şi cea obţinută pe baza variaţiei accentuale (1.3), sau, altfel spus, comparând cele 11 conjugări cu cele 4 clase accentuale, se constată următoarele corespondenţe: Clasa I include conjugările I, a IlI-a, a IV-a, a V-a, a VUI-a. Clasa a Il-a include conjugările a Il-a, a Vl-a, a VH-a. 554 Clasa a III-a corespunde conjugării a IX-a. Clasa a IV-a corespunde conjugărilor a X-a, a Xl-a. Tipul accentuai cel mai bine prezentat îl constituie clasa I, iar tipul cel mai slab reprezentat, clasa a III-a, iar, dacă se are în vedere numărul mic de verbe din conjugarea a Xl-a, destul de slab reprezentat este şi tipul accentuai IV, care, în plus, prezintă şi variaţii accentuale pentru acelaşi verb şi aceeaşi formă flexionară. 1.4. încercare de clasificare a verbelor după criteriul alternanţelor Flexiunea verbului românesc este, în realitate, mai complexă decât s-a prezentat în 1.2 şi 1.3, dată fiind participarea alternanţelor, deci a variaţiei radicalului, la realizarea diverselor distincţii gramaticale. în mod curent, alternanţele se adaugă altor modificări afixale, apărând ca mărci suplimentare de flexiune. Cu totul excepţional, alternanţa dobândeşte rol distinctiv, ca în cazul perechilor opozabile el precedă, succedă vs el să preceadă, să succeadă, unde, dacă se face abstracţie de morfemul mobil să, alternanţa este singurul element diferenţiator. Situaţia specială a acestor verbe rezidă nu numai în transferarea distincţiei 3 prez. ind. vs 3 prez. conj. asupra variaţiei de radical, ci şi în faptul că verbele prezintă o omonimie desinenţială specifică (3 prez. ind. = 3 prez. conj.), neasociată însă, cum se întâmplă în mod curent, cu cealaltă omonimie specifică 1 prez. ind. = 2 prez. ind. (vezi el precedă, el să preceadă, dar formele desinenţiale distincte: eu preced, succed vs tu precezi, succezi). Cele două verbe oferă motive suficiente pentru a fi incluse în categoria neregularităţilor (vezi supra, 1.2, conjugarea I). Alternanţele sunt condiţionate, în primul rână, fonetic. Cele consonantice se produc, fără excepţie, la jonctura R(adical) - F(lectiv), unde sunt determinate de vecinătatea anumitor flective (de exemplu, vecinătatea lui -i final asilabic este puternic inductoare de alternanţe consonantice). Cele vocalice privesc partea de mijloc a radicalului, fiind influenţate mai ales de accent (silabele accentuate favorizează apariţia alternanţelor), dar şi de calitatea fonetică a vocalei din silaba următoare (vezi tipul: merg - (să) meargă, plec - pleacă, port - poartă). în afara condiţionării fonetice, alternanţele cunosc şi o determinare morfologică, în sensul asocierii regulate, atunci când se produc, cu anumite distincţii gramaticale, precum şi al repartizării regulate în flexiune a termenilor alternanţi. De exemplu, termenul 0 al alternanţei cons.~0 apare numai în anumite zone ale paradigmei, şi anume: (a) în formele de 2 prez. ind. (rămân vs rămâ0-i; vin vs vi0-i); (b) în formele de perf. s. şi de part. (ard, arzi, arzând vs ar0-se-i, ar0-s; fierb, fierbi, fierbând vs fier0-se-î, fier0-t), existând o regularitate în repartiţia flexionară. La fel, asocierea multor alternanţe consonantice cu desinenţa -i (asilabic), desinenţă generală pentru 2 prez. ind. şi conj., indică, şi în acest caz, o regularitate de repartiţie morfologică. 555 în funcţie de participarea sau neparticiparea verbelor la fenomenele de alternanţă, verbele din româna actuală se împart în: • verbe cu radical invariant (intră aici majoritatea verbelor neologice, iar, dintre verbele vechi, verbele al căror sufix de prezent are realizare pozitivă pentru persoanele 1, 2, 3, 6 prez. ind. şi conj., dar şi unele verbe vechi cu sufix 0, precum: a afla, a ara, a astupa, a atârna, a aţâţa, a (se) bucura, a curma, a fulgera, a fura, a intra, a încheia, a închina, a îndura, a îngâna, a jura etc); • verbe cu două alomorfe ale morfemului radical (ex. botez / botează; adorm / adoarme, să adoarmă; agăţ / agaţă, să agate; astâmpăr / astămperi, să astâmpere; sar / sărim, sărind; arunc / arunci, arunce; alung / alungi, alunge; ajut / ajuţi; acord/acorzi; exist / exişti; muşc /muşti; ţin /ţi0î); • verbe cu trei alomorfe ale morfemului radical (ex. torn / toarnă / turnăm; semăn / semeni / seamănă; scapăr / scaperi / scăpărăm; învăţ / înveţi / învaţă; duc / duci, duce / du0sei; frig/ frige / fripse; calc/ calce / călcăm; ies/ iasă / ieşi; înot/ înoată / înoţi); • verbe cu patru alomorfe ale radicalului (apăs / apese / apasă / apeşi; port / poartă /purtăm /porţi; cad/ cădem / cazi / căzut; aleg / aleagă / alege / ale0se); • verbe cu cinci alomorfe ale radicalului (ex. rog / roagă / rogi / rugăm / roage; scot / scoate / scoţi / sco0s / scoa0se); • verbe cu şase alomorfe ale radicalului (torc / torci / toarce / toarcă / tor0s/ toar0se). în ansamblul flexiunii actuale româneşti, dat fiind numărul mare de verbe neologice, care, în majoritatea lor, nu mai participă la regulile de alternanţă, alternanţele îşi pierd, în mare măsură, determinarea fonetică şi morfologică. Există însă alternanţe cu un grad mai mare de rezistenţă, care se menţin şi pentru verbele neologice (este cazul alternanţelor consonantice din vecinătatea desinenţei asilabice -i, care continuă a funcţiona cu regularitate; vezi: abdic / abdici; accept / accepţi; achit / achiţi; aplaud / aplauzi sau al alternanţelor consonantice pentru verbele cu radicalul terminat în -c, -g + sufix de prez.[-ez—eaz-\- bloca / blok'ază, brusca / brusk'ază, marca / mark'ază, stoca / stok'ază; droga / drog'ază, interoga / interog'ază, naviga / navig'ază). Cu toate acestea, dat fiind faptul că în aceleaşi condiţii fonetice şi morfologice unele verbe se supun regulilor de alternanţă, iar altele nu (să se compare: neg / neagă, deleg / deleagă, cu: accept / acceptă, ader / aderă, transfer / transferă şi, de asemenea, convoc / convoacă, provoc /provoacă, cu: aloc / alocă, disloc / dislocă, evoc / evocă, invoc / invocă), fenomenul alternanţelor îşi accentuează latura de neregularitate (vezi infra, 2.2.1). 1.5. Productivitatea conjugărilor; fluctuaţii între clase Nu toate tiparele de conjugare au, în sistemul actual al limbii, aceeaşi pondere şi aceeaşi productivitate. Ca atare, nu toate clasele au aceeaşi „deschidere" pentru a primi noi verbe, atât din fondul neologic, cât şi din creaţiile interne ale limbii. 1.5.1. Datele statistice realizate pe baza analizei materialului faptic din DEX (1975-1976), precum şi examinarea fluctuaţiei flexionare a verbelor din ultimul secol şi din ultimele decenii converg spre aceleaşi concluzii: 556 (a) Clasa verbelor în -a (corespunzătoare conjugărilor I şi a Il-a) este, atât sub aspect statistic, cât şi sub aspectul disponibilităţilor de a crea formaţii interne noi, cea mai productivă, aflându-se la mare distanţă faţă de celelalte tipuri (818. verbe vechi şi 2466 unităţi neologice, reprezentând 42,61 % din totalul verbelor româneşti înregistrate în DEX). Fluctuaţia verbelor neologice între clasa în -a şi cea în -i (tipul: adera / aderi), pe de o parte, şi între clasa în -a şi cea în -e (tipul: proceda /procede), pe de altă parte, s-a rezolvat, în cele mai multe cazuri, prin impunerea verbelor cu infinitivul în -a (verbe în -a: a adera, a concura, a corija, a decerna, a dizolva, a elida, a (se) erija, a neglija, a poseda, a preceda, a prefera, a proceda, a proteja, a repeta, a rezolva, a succeda, a suspenda; puţine verbe în -e: a concede, a coincide, a discerne; puţine în -i: a absolvi, a constitui, a institui). Fluctuaţia verbelor vechi, fără a avea un rezultat la fel de categoric, indică aceeaşi direcţie generală de evoluţie (vezi: a adăuga / adăugi, a căina / căini, a sughiţa / sughiţi, perechi din care s-a impus varianta în -a). De cele mai multe ori, însă, fluctuaţia continuă şi în româna actuală, cu unele preferinţe de registru stilistic; vezi variantele libere: a aciu(i)a/a aciui, a curăţa/a curaţi, a asmuţă/a asmuţi, a gâdila / a gâdili, a împături / a împătura, a scrijeli / a scrijela, a tărăgăna / a tărăgăni. DOOM2 recomandă forme nevariante, reţinând o unică formă în -a: a aciua, a curăţa, a gâdila, a tărăgăna şi o unică formă în -i: a asmuţi, a împături, a scrijeli; propune şi treceri de la o clasă la alta (vezi a descotoşmăni, în DOOM1, dar a descotoşmăna, în DOOM2). Alteori, oscilaţia s-a rezolvat în sensul diferenţierii semantice a variantelor, păstrându-se amândouă ca verbe distincte (vezi: a îndesa/a îndesi, a înflora/a înflori, a îngrija/a îngriji). Uneori, sunt pe cale de a se diferenţia (a datora / a datori); în cazul lui a datora / a datori, DOOM" acceptă încă variaţie liberă pentru ambele sensuri. (b) Clasa verbelor în -i (corespunzând conjugărilor a IV-a, a V-a şi a Vl-a), deşi extrem de numeroasă în româna veche, a înregistrat o puternică stagnare cantitativă, adăugând, la totalul de 1993 de verbe din fondul vechi, numai 2Imunităţi neologice. Dintre neologisme, nu toate sunt semnificative, căci numeroase formaţii calchiate au găsit, în procesul de adaptare, un punct de sprijin în verbe mai vechi (tipul: a absorbi, a consimţi, a contraveni, a reieşi, a surveni). Singura grupă cu o poziţie mai puternică în limbă este cea în -ui, care şi-a sporit inventarul cu verbe împrumutate (a atribui, a constitui, a destitui, a distribui, a institui, a restitui, a retribui, a substitui; vezi şi verbul recent a aflui) şi cu numeroase formaţii create pe teren românesc. (c) Clasa verbelor în -î (corespunzătoare conjugărilor a III-a şi a Vll-a) este, numeric, cea mai redusă şi cea mai închisă, conţinând numai 31 de verbe, dintre care niciunul neologic, iar mai mult de jumătate are o circulaţie populară sau regională. în momentul pierderii motivaţiei fonetice (în româna actuală, în vecinătatea unui radical terminat în -r- pot apărea atât -î, cât şi -/, pentru ambele tipuri de flexiune, cu sufix de prez. realizat pozitiv şi cu sufixul -0-: a coborî, a doborî, dar şi a sări, a pieri; a hotărî, a urî, dar şi a fugări, a mări), clasa verbelor în -î a ajuns definitiv neproductivă. 557 (d) Clasa verbelor în -e (acoperind conjugările a IX-a, a X-a, a Xl-a) este numeric redusă, cu o productivitate limitată. La un fond de 117 verbe vechi, s-au adăugat 143 de verbe neologice, dintre care majoritatea au găsit un suport fonetic într-un verb mai vechi (tipul: a abate, a combate, a deduce, a discerne, a seduce). Verbele neologice fără o relaţie cu verbe din fondul vechi sunt puţin numeroase (vezi: a accede, a coincide, a concede, a converge, a divide, a exige, a inflige, ultimele cu utilizări extrem de rare; DOOM2 introduce şi pe a transcende), dar şi acestea au întâmpinat mari dificultăţi de adaptare, dovada constituind-o paradigma defectivă a celor mai multe dintre ele (vezi infra, 5.3). (e) Clasa verbelor în -ea (reprezentând conjugarea a VUI-a) este, numeric, foarte slabă şi neproductivă (include numai 20 de verbe, iar, dintre neologisme, numai forme calchiate, care au ca suport fonetic un verb mai vechi din aceeaşi clasă (tipul: a complăcea, a displăcea; a apărea, a compărea, a transpărea; a prevedea). Fluctuaţiile de la clasa în -ea la cea în -e se manifestă foarte puternic atât pentru verbele vechi, cât şi pentru formaţiile neologice calchiate. Pentru cele neologice, caracterizate printr-un corp fonetic mai lung, tendinţa de fixare la clasa în -e este şi mai puternică. In ciuda recomandărilor lucrărilor normative, uzul înregistrează extrem de frecvent forme nerecomandabile ca: dispărem, vom dispare; compărem, vom compare; apărem, vom apare, ne complăcem, s-ar complace; ne-ar displace; prevedem, vom prevede etc. Dintre cele 20 de verbe în -ea, numai cinci (a avea, a bea, a durea, a putea, a şedea) nu prezintă oscilaţii de forme, rămânând puternic fixate la clasa în -ea. Prin caracteristica acestora de verbe neregulate (este cazul primelor două verbe) şi de verbe cu mare frecvenţă în limbă, ele reprezintă nucleul stabil, care menţine această clasă. Norma academică din DOOM1 (preluată şi de DOOM2), dar şi recomandări anterioare acestor lucrări consfinţesc trecerea definitivă a trei verbe cu infinitivul în -ea spre clasele în -e: a rămâne a trecut la conj. a X-a; a line şi a umple au trecut la conj. a IX-a, ultimul, însă, cu o neregularitate de omonimie (vezi infra, 2.3). Fenomenul trecerii la clasa în -e se explică prin insuficienta diferenţiere a tiparelor flexionare, redusă, în unele zone ale paradigmei, exclusiv la deosebirea accentuală a radicalului (ved-em, compă-rem, dar trec-em, încep-em). Insuficienta diferenţiere a paradigmelor explică şi treceri în sensul opus: de la clasa în -e spre clasa în -ea, treceri determinate de presiunea sistemului de accentuare a majorităţii claselor, care la prez. ind. şi conj. şi la inf. se comportă ca verbele în -ea, şi nu ca cele în -e (vezi supra, 1.3, unde conjugarea a FX-a, incluzând verbe în -e, constituie clasa accentuală cel mai slab reprezentată în sistem). Forme flexionare ca: batem, facem, ar făcea, ar bătea, va făcea, va bătea, neacceptate de norma literară, dar curente în uz, indică trecerile spre clasa în -ea. In cazul imperativului, trecerile sunt facilitate şi de lungimea silabică a formei, care, în prezenţa cliticelor pronominale postpuse, ajunge la o structură de trei, patru sau chiar cinci silabe. Cum norma de accentuare a verbelor în -e cere accentuarea pe prima silabă, şi anume: 558 fqceţi-mi!, fgceţi-vă comozi!, faceţi-mi-le!), dificil de pronunţat, formele sunt curent înlocuite cu: făceji-mi!, făceţi-vă comozi!, făceţi-mi-le!, tip de accentuare indicând trecerea la clasa în -ea şi creând, totodată, condiţia de apariţie a radicalului alternant. 1.5.2. Analizele întreprinse pentru ultimele achiziţii de verbe, de după 1990 (pe baza DCR2 şi DOOM2, dar şi pe baza surselor celor mai recente: texte jurnalistice şi ştiinţifice), confirmă concluziile şi tendinţele stabilite anterior. Numărul extrem de mare al formaţiilor în -iza (vezi apariţii recente ca: a asiatiza, a dugheniza, a feseniza, a manageriza, a pedeseriza, a sataniza, a spaţializa etc.) întăreşte şi el clasa în -a. împrumuturile cele mai recente, ca şi formaţiile româneşti recente s-au încadrat, cu extrem de puţine excepţii, în clasele acestui tipar; vezi împrumuturi foarte recente ca: a accesa, a angoasa, a antanta, a apunta, a augură, a baleia, a clona, a colmata, a de sânta, a devoala, a ejecta, afantaza, a hanţa, a implementa, a kidnapa, a lista, a marşa, a reitera, a reşapa, a scana, a seta, a snoba, a solicva, a şunta, a tasta, a updata, a upgrada, a zapa etc; vezi şi formaţii româneşti recente ca: a biografia, a bodyguarda, afaxa, a paradoxa, a pirueta, a slaloma, a translata, a xeroxa etc. Unele dintre ele sunt creaţii efemere, dar, în ansamblu, dau informaţii despre productivitatea tiparelor flexionare în -a. Tiparele flexionare în -i, deşi mult inferioare numeric, continuă a fi productive, graţie productivităţii a două procedee: (a) crearea de verbe din substantive cu ajutorul sufixului lexico-gramatical -/, ataşat la baze vechi, dar şi la baze neologice (ex.: a bişniţari, a cărămizi, a grăniceri, a heckări „a sparge programe", a killări „a ucide"); (b) utilizarea sufixului verbal -ui, care, adăugat atât bazelor vechi, cât şi celor împrumutate, îşi probează şi actualmente productivitatea, mai ales în registrul familiar şi în argou; vezi formaţii recente ca: a bipui „a da un bip"; a chatui „a conversa prin internet"; a şmenui (arg.) „a trage pe sfoară, ca urmare a unei afaceri necurate"; a ţepui (arg.) „a produce un mare prejudiciu material" (< (a da o) ţeapă, în sens metaforic); a zipui (în variaţie liberă cu a zipa) „a comprima un document electronic" etc. Actualmente, se constată o revigorare a sufixului mai vechi -ui, care, simţit ca un clasificator derivativ (vezi Relaţia verbului cu alte clase lexico-gramaticale, 1.1), se poate ataşa la orice bază, oricât de inedită, pentru a crea cuvinte aparţinând clasei verbului. în limbajul comunicării informale (de exemplu, în limbajul chat-ului), formaţii, glumeţe sau mai puţin glumeţe, de tipul: backstab-ui, bill-ui, bottle-ui, damage-ui, display-ui, flash-ui, google-ui, host-ui, kill-ui, leech-ui, love-ui, match-ui, messenger-ui, nat-ui, paste-ui, playback-ui, provide-ui, rape-ui, sms-ui, spell-ui, trace-ui etc. sunt curente. Şi deşi cele mai multe sunt creaţii efemere, neavând nicio şansă de a se impune, ele probează rolul de „clasificator verbal" al sufixului, sufixul fiind folosit în relaţie cu orice bază străină, în vederea convertirii ei într-o formă verbală românească. 1.5.3. între cele două tipare flexionare având infinitivul în -a, cu sufix şi fără sufix pentru prezent, a existat o continuă fluctuaţie şi concurenţă. Graţie avantajelor flexionare pe care le antrenează ataşarea sufixului (şi anume: 559 (a) asigură accentuarea uniformă pe sufix, omogenizând, sub aspect accentuai, paradigma prezentului; (b) limitează considerabil condiţiile de producere a alternanţelor; (c) asigură distingerea neechivocă a temelor verbale de cele nominale), clasa cu sufix este predominantă în ansamblul sistemului. Analiza statistică efectuată pe baza materialului de verbe din DEX (1975-1976) confirmă această stare de fapt, fiind revelatoare pentru verbele neologice: din totalul de 2466 de verbe neologice, 2065 primesc pe -ez şi numai 401 sunt fără sufix. Se înregistrează, la un moment dat, o oarecare tendinţă de abandonare a sufixului, numeroase împrumuturi, dar şi verbe mai vechi fiind atrase spre clasa fără sufix (vezi, dintre verbele neologice: asistă, atestă, contestă, denotă, detestă, dezagregă, evaporă, ignoră, insistă, persistă, perturbă, repugnă, secretă etc, iar, dintre verbele vechi: desfată, îndrumă, înfiripă, îngeamănă, înseamnă, înveşmânta, învolbură, (se) scălâmbăie etc, unele dintre ele continuând şi astăzi a utiliza în variaţie cele două forme. DOOM" indică variaţie liberă pentru inventează / inventă, înjgheabă / înjghebează, înveşmântează / înveşmânta, învolburează / învolbură, şchioapătă / şchiopătează, dar recomandă numai formă sufixată pentru decernează, împreunează, îngemănează, proferează şi numai forma nesufixată pentru dezagregă, ignoră, îndrumă, înfiripă, perturbă, secretă. Tendinţa de abandonare a sufixului s-a realizat mai ales pentru verbele impersonale şi unipersonale, împrumutate sau mai vechi, în cazul cărora nu există necesitatea de marcare a distincţiilor de persoană (notez, dar denotă (că); însemnez, dar înseamnă că). In stadiul cel mai recent de limbă (perioada de după 1990), se observă o nouă creştere a ponderii clasei cu sufix, explicabilă prin rolul de „clasificator flexionar verbal" pe care îl îndeplineşte sufixul. Ataşat unei baze străine, oricât de inedită ar fi aceasta (o bază împrumutată, necunoscută vorbitorului român, sau o bază românească aparţinând altei clase gramaticale), sufixul are capacitatea de a indica neechivoc apartenenţa noului cuvânt la clasa verbului (antam-ează, bricol-ează, hant-ează, kidnap-ează, slalom-ează, smec-azu, upgrad-ează, body-guard-ează etc). în plus, sufixul asigură păstrarea intactă a bazei (cât mai aproape de etimon), facilitând, pe de o parte, procesul de preluare, iar, pe de alta, cel de adaptare la sistem. 1.5.4. în interiorul tiparelor flexionare cu infinitivul în -/, există un fenomen similar, înregistrându-se aceeaşi concurenţă şi fluctuaţie între clasa fără sufix de prezent şi cea cu sufix. în ansamblul flexiunii, graţie aceloraşi avantaje flexionare, clasa cu sufix este predominantă. Analiza statistică realizată pe materialul din DEX (1975-1976) stabileşte că din totalul de 2214 de verbe în 1984 se conjugă cu sufix şi numai 228, fără sufix. în limba actuală, dată fiind deschiderea mult mai mică a acestei clase faţă de baze împrumutate, sufixul îndeplineşte în mai mică măsură rolul său de „clasificator flexionar verbal", ceea ce are ca efect aceeaşi tendinţă de extindere a clasei verbelor fără sufix. Pierderea sufixului se asociază adesea cu anumite trăsături fonetice ale radicalului şi, în mod curent, cu natura lui polisilabică, la care 560 se adaugă şi alte particularităţi: (a) radical vocalic (vezi: cheltuieşte / cheltuie, chinuieşte / chinuie, cotrobăieşte / cotrobăie, dăinuieşte / dăinuie, dezvăluieşte / dezvăluie, închipuieşte / închipuie, îngăduieşte / îngăduie, stăruieşte / stăruie, trebuieşte / trebuie etc); (b) radical terminat în -n- sau -/- (vezi: bombăne / bombăneşte, ciocăneşte / ciocane, clănţăneşte / clănţăne, cloncăne / cloncăneşte, scormoneşte / scormone, ţăcăneşte / ţăcăne, zdrăngăneşte / zdrăngăne; cicăleşte / cicăle, prăvăleşte /prăvale etc.)- Aceste „semne" de circumscriere fonetică a celor două forme de prezent (cu sufix şi fără sufix) ar putea indica o tendinţă de motivare fonetică a subclaselor. DOOM2 reţine forme variante pentru verbele : a biciui, a cheltui, a chinui, a ciocăni, a clănţăni, a cotrobăi, a croncăni, a destăinui, a drăcui, a huidui, a orbecăi, a ţăcăni, a zgândări; pentru verbele a bombăni, a dăinui, a dezvălui, a închipui, a îngădui, a stărui recomandă o singură formă, cea fără sufix, iar, pentru verbele a scormoni, a zdrăngăni, a cicăli, a prăvăli, recomandă numai forma sufixată. Dintre condiţiile fonetice favorizante pentru forma nesufixată, cea a finalei vocalice de radical continuă a fi cea mai puternică (tipul: a dăinui, a dezvălui). în perioada cea mai recentă de limbă, verbele în -i, ca şi cele în -a (vezi supra, 1.5.3), cunosc acelaşi proces de revigorare a subclasei cu sufix, aşa cum probează comportamentul flexionar al formaţiilor celor mai recente : formaţiile recente se conjugă cu sufix la prezent (afluieşte, bipuieşte, chatuieşte, hechăreşte, killăreşte, ţepuieşte etc). în ansamblul subclaselor în -i, se poate vorbi de o creştere a ponderii conjugării a Vl-a. în general, în româna actuală, grupul conjugărilor cu sufix de prezent (a Il-a şi a Vl-a) reprezintă, graţie rolului clasificator al sufixului, clasa numeric cea mai importantă a conjugărilor regulate. 1.5.5. în interiorul tiparelor flexionare în -i fără sufix (vezi conjugările a IV-a şi a V-a), s-a produs, după anul 1880, o extindere numerică a conjugării a IV-a, realizată: (a) prin pierderea sufixului de prezent pentru multe verbe cu finală vocalică, ceea ce, implicit, a însemnat atragerea a numeroase verbe din clasa a Vl-a în clasa a IV-a (trebuieşte, distribuieşte —* trebuie, distribuie); (b) prin schimbarea tiparului flexionar al verbelor a acoperi, a descoperi, a suferi, a sprijini, atrase spre aceeaşi clasă a IV-a (vezi supra, 1.1); (c) prin includerea în clasa a IV-a a unor neologisme ca: a conferi, a oferi, a referi, a suferi. Creşterea ponderii conjugării a IV-a are cauze în ansamblul sistemului, tiparul flexionar în discuţie fiind susţinut de presiunea exercitată de o clasă mult mai numeroasă, cea a verbelor de conj. I, cu care are în comun sistemul de omonimii, sistemul accentuai, precum şi 4 din cele 6 desinenţe ale prez. ind. şi conj. 1.5.6. Aceeaşi este explicaţia menţinerii unei clase extrem de reduse numeric (numai patru verbe), cea a verbelor cu infinitivul în -î conjugate la prezent fără sufix (vezi, în descriere, conj. a IlI-a). Clasa este susţinută în ansamblul sistemului de similitudinile flexionare cu un tipar flexionar extrem de productiv, cel al conjugării I. Identitatea sistemului de omonimii, identitatea sistemului accentuai 561 (ambele conjugări aparţin tipului accentuai I; vezi supra, 1.3), precum şi identitatea a 4 din totalul de 6 desinenţe pentru prez. ind. şi conj. sunt elemente de sistem hotărâtoare pentru a explica menţinerea clasei. 1.5.7. Conjugările a III-a şi a IV-a se susţin reciproc şi amândouă îşi găsesc un important punct de sprijin în tiparul flexionar extrem de productiv al conjugării I. Conjugarea a VIII-a, deşi extrem de puţin numeroasă, găseşte şi ea acelaşi punct de sprijin în tiparul accentuai productiv al conjugării I. O poziţie izolată în sistem au conjugările a IX-a, a X-a, a Xl-a, cele incluzând verbele cu infinitivul în -e şi cu tiparele accentuale cel mai slab reprezentate (vezi supra, 1.3, clasele accentuale a III-a şi a IV-a), care nu găsesc punct de susţinere în cadrul conjugărilor productive, susţinându-se numai între ele. 2. VERBE CU FLEXIUNE NEREGULATĂ In română, unde flexiunea verbală este extrem de bogată, caracterizându-se prin tipare flexionare repetabile şi de mare regularitate (vezi supra, cele 11 clase regulate de flexiune), este considerată neregulată orice formă verbală şi orice paradigmă care se îndepărtează într-un grad mai mare sau mai mic de schemele curente şi repetabile de flexiune. Formele neregulate constituie fapte izolate, prezente în flexiunea unui singur verb sau a unui număr foarte mic de verbe. 2.1. Tipuri şi grade de neregularitate; explicaţii ale neregularităţilor Tipurile de neregularitate sunt diferite, după cum neregularitatea priveşte numai variaţia radicalului, numai variaţia flectivelor (sufixe şi / sau desinenţe), caracterul inedit şi o repartiţie neaşteptată a omonimiilor sau priveşte, simultan, mai multe aspecte dintre cele enumerate. Gradele de neregularitate variază de la neregularităţi minime, angajând un singur flectiv sau o singură variaţie de radical, până la neregularităţi majore, de mare extindere şi complexitate, afectând atât radicalul, cât şi flectivele (unul sau mai multe flective), neregularităţi asociate, eventual, şi cu omonimii insolite ale formelor de conjugare. Explicaţiile neregularităţilor sunt variate, predominante fiind cauzele etimologice. Radicalii supletivi (vezi a fi, a lua) şi cei cu reduplicare (vezi a da, a sta) au explicaţii etimologice, unele forme fiind moştenite ca atare din latină, altele, explicabile prin evoluţii fonetice. Variaţiile de radical dintre singularul şi pluralul unor verbe: usuc - usc(ăm), mănânc - mânc(ăm) se explică tot fonetic, apariţia seriei de plural, cu vocală sincopată, fiind posibilă ca efect al deplasării accentului de pe radical pe flectiv. Neregularităţile privind producerea alternanţelor (vezi supra, 1.4) au, în esenţă, tot o cauză etimologică, având în vedere faptul că verbele din fondul vechi al limbii se supun cu stricteţe regulilor fonetice (şi morfologice) de alternanţă, în timp ce verbele din fondul neologic, în aceleaşi condiţii fonetice şi morfologice, uneori respectă aceste reguli, dar, mai adesea, nu le respectă. Tot neregulată poate fi considerată o clasă (reprezentând un tipar flexionar) care include foarte puţine verbe, putând fi enumerate lexical. Esenţială, în acest 562 caz, este nu îndepărtarea de un tipar prototipic, ci reprezentarea numerică extrem de slabă a tiparului. S-a specificat anterior (vezi 1.2), de exemplu, că tiparele flexionare ale verbelor a oua, a ploua, ale verbelor a preceda, a succeda, al verbului a continua, precum şi întreaga conjugare a Xl-a, redusă la câteva verbe, ar putea fi trecute în clasa neregularităţilor. Alte ne regularităţi sunt urmarea amestecului de forme aparţinând unor tipare flexionare diferite. De exemplu, paradigma mixtă trebuie vs să trebuiască se explică prin conservarea, la conjunctiv, a formei mai vechi sufixate, care se asociază cu forma mai nouă, nesufixată. Uneori, se amestecă paradigma a două verbe diferite. Astfel, utilizarea unei paradigme mixte : vreau, vrei, vrea; vrând; vrut; vrui vs voiam, voiai, voia, provenind din amestecul verbelor sinonime: a vrea şi a voi, are o explicaţie în omonimia formelor flexionare ale verbului a vrea (el vrea, ei vreau, forme de prez. ind., dar şi de imperf.), în flexiunea căruia se atrag, pentru imperfect, formele celuilalt verb (a voi). Variaţia flexionară literară liberă, admisă de lucrările normative actuale (vezi DOOM1 şi DOOM2), însemnând acceptarea, pentru unele zone din paradigmă, a formelor flexionare paralele, poate constitui şi ea o sursă de neregularităţi flexionare. De exemplu, conform DOOM1, paradigma de mai-mult-ca-perfect plural, în care sunt asociate numai forme cu desinenţa -ră (pentru pers. 6), dar forme fără desinenţa -ră-, alături de altele cu desinenţă (pentru pers. 4-5), reprezintă un tip special de neregularitate, fiind posibilă asocierea unei forme dintr-o serie şi a alteia din cealaltă serie (de exemplu, combinarea formelor (noi) cântasem, dar ei cântaseră). Vezi, în acelaşi sens, variaţiile accentuale şi de flective din conjugarea verbului a consta acceptate de DOOM1: 3 prez. ind. constă I constă; 6 prez. ind. constau I coristă; 3, 6 prez. conj. (să) constea /(să) cqnste, unde prima formă reflectă modelul flexionar al verbului neregulat a sta, iar a doua, tiparul verbelor regulate de conj. I în -a fără sufix. Acceptarea ca literare a celor două serii de variante face posibilă asocierea unor forme din serii diferite şi, ca atare, obţinerea unor forme speciale de neregularitate (ex.: 3 prez. ind. sg. constă - 3, 6 prez. conj. (să) cqnste). DOOM2 revizuieşte inventarul de variante literare libere, adoptând o singură formă, cea cu -ră- pentru pluralul m.m.c.p., şi un singur set de forme, cele identice cu ale Iui a sta, pentru verbul a consta, nemaiexistând, în cazul acestor verbe, sursa de neregularitate. Un verb ca a mirosi, abandonând variaţia liberă pentru 6 prez. ind. (dintre variantele miros / miroase, DOOM2 păstrează numai forma miros), intră în seria regulată a tiparului a veni. S-a păstrat însă această sursă de neregularitate pentru nenumărate alte verbe, care admit în continuare variaţie liberă. Alte modificări de variante recomandate în DOOM2, reflectând, în general, situaţia din uzul lingvistic, au ca efect apariţia de noi verbe cu flexiune neregulată. Astfel, a continua combină, în flexiunea de prezent, forme ale tiparului flexionar a tăia, a mângâia (1 ind. prez. = 2 ind prez.: continui) cu forme ale tiparului prototipic (3, 6 ind. prez. ^3,6 conj.: continuă, să continue); a azvârli consfinţeşte, pentru prezent, forme care nu mai sunt nici ale tiparului flexionar IV, nici ale tiparului V (3 ind. prez. azvârle = 3 conj. prez.: azvârle ± 6 ind. prez.: azvârlă; 1 prez. ind., formă izolată, neomonimă cu alte forme din flexiunea prezentului: azvârl0). 563 2.2. Neregularităţi ale radicalului Există neregularităţi care privesc numai radicalul, în timp ce altele îşi asociază şi neregularităţi ale flectivelor sau ale tipurilor de omonimii. Dar şi acestea din urmă pot fi examinate separat, luându-se în consideraţie numai alomorfele (realizările) morfemului radical. 2.2.1. Din categoria verbelor neregulate sub aspectul radicalului fac parte: • Verbele a mânca, a usca, realizând trei alomorfe ale morfemului radical, dintre care două, diferite ca număr de silabe, sunt neregulate, în timp ce al treilea prezintă o alternanţă consonantică (c/c) normală: mănânc (eu mănânc) ; usuc (eu usuc) mănânc- (tu mănânci, să mănânce); usuc- (tu usuci, să usuce) mâne- (mânca, mâncăm, mâneam, mâncând, mâncat); usc- (usca, uscam, uscam, uscând, uscat). In registrul neliterar, popular şi regional al limbii, variaţii asemănătoare ale radicalului, diferite ca număr de silabe, apar şi la verbele a dărâma, a sfărâma, a întărâta (să sfarme; să darme; să întarte). • Verbele a face, a zice, a duce realizează patru alomorfe ale morfemului radical, dintre care trei sunt regulate, distingându-se prin alternanţe fonetice obişnuite (c / c: fac /face; a / ă: fac /făcând), iar al patrulea, singurul neregulat, caracterizat prin absenţa consoanei finale a radicalului, este distribuit în formele neregulate de imperativ (fă!, zi!, du!). Aceeaşi neregularitate apare şi în derivatele prefixate ale acestor verbe (create în română sau calchiate: prefă!, refă!, redu!) sau în verbele în care se recunoaşte o bază comună: adu!). • Verbele a da, a sta se caracterizează prin patru alomorfe ale radicalului, toate neregulate, dintre care unul este cu reduplicare: da- (dau) sta- (stau) d- (dăm, da, dând, dat) st- (stăm, sta, stând, stat) dăd- (dădui, dădeam) stat- (statui, stăteam) dea (să dea) stea (să stea). în registrul popular şi în graiurile arhaizante, circulă şi alte realizări ale morfemului radical. Pentru perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect, circulă variantele etimologice stet-, ded- (ultima apare şi cu realizarea det-, obţinută prin disimilare consonantică): dedei, dete; stmei, stete. Pentru conjunctiv, circulă şi realizarea de-, ste- (deie, steie), forme care ridică la şase numărul de alomorfe ale radicalului. în registrul neliterar, variantele d-, st- cunosc o repartiţie diferită în raport cu limba literară, apărând şi la imperfect (dam, stam) şi chiar la mai-mult-ca-perfect (dase, daseră). Formele fără reduplicare încadrează verbele în tiparul regulat de conjugare (a da, a sta - dam, stam, ca şi a cânta -cântam). în DOOM2, formele derivate şi calchiate încorporând baza a da se diferenţiază morfologic, distingându-se un omonim cu radicalul reduplicat, păstrând aceeaşi neregularitate cu baza (redădea, redădusem „a da din nou"), 564 şi altul cu formă regulată de imperfect şi de mai-mult-ca-perfect (el reda, el redase „a descrie"). • Verbul a bea se distinge prin patru alomorfe ale radicalului: bea- (eu, ei beau, să bea) be- (tu bei) b- (a bea, beam, bând) bă- (băui, băusem, băut). în registrul neliterar, varianta be- are şi altă utilizare, apărând şi la formele de conjunctiv (să beie). • Verbul a vrea realizează patru alomorfe ale radicalului, iar în registrul neliterar, chiar cinci: vrea- (eu, ei vreau, să vrea) vre- (tu vrei) vr- (a vrea, vrând, vrui, vrut) vor (ei vor). în uzul neliterar, apar frecvent formele de imperfect vroiam, vroiai, forme incorecte actualizând o nouă variantă de radical: vro-. Forma este obţinută din amestecul paradigmelor celor două verbe sinonime: a voi (voiam) vs a vrea (vream). în registrul literar de limbă, ansamblul paradigmei acestui verb este neregulat, existând zone în care se preferă formele lui a vrea, iar altele în care se preferă formele lui a voi (vreau, să vrea, vrui, vrând, dar, pentru imperfect, voiam). • Verbul a avea realizează patru alomorfe ale radicalului: a- (am, ai) ar- (are) av- (a avea, avem, aveam, avui, avut, având) aib- (să aibă). • Verbele a fi, a lua, ambele cu paradigmă supletivă, se caracterizează printr-un grad mare de neregularitate. în flexiunea lui a lua, apar numai trei alomorfe, în timp ce în flexiunea lui a fi, apar opt alomorfe. în cazul lui a fi, variaţiile de radical se asociază şi cu neregularităţi cu totul speciale ale flectivelor: sunt (eu, ei sunt, suntem, sunteţi) eşt- (eşti) est- (este) e (e interesant, e greu, Mi-e dat, variantă colocvială a lui este) er- (eram) f- (a fi, să fim, să fiţi, fui) fi- (fiind) fos- (fost) 565 ia- (eu, ei iau, el ia, să ia) ie- (tu iei) lu- (a lua, luăm, luaţi, luam, luai, luat, luând) în cazul lui a lua, varianta ie- apare în registrul popular şi regional şi la formele de conjunctiv (să ieie). Neregularitatea lui a fi este şi mai mare: (a) dacă se au în vedere variantele libere pentru prez. ind. 4, 5, distincte prin tipul de accentuare sujiteni / suntem, sunteţi / sunteţi); şi chiar dacă DOOM2 nu mai recunoaşte ca literare variantele cu accent pe flectiv, ele continuă să apară în uz; (b) dacă se iau în consideraţie şi formele populare clitice (neaccentuate) îs, -s I s- ; -i (îs băiat mare., Mi-s băiat mare., Unde-s băieţii?, Asta-i omul!). în pronunţia (şi grafia) neliterară actuală, neregularitatea lui a fi a devenit şi mai mare, prin amestecul radicalului de curând recomandat (sunt, suntem, sunteţi) cu radicalul normei anterioare (sânt, sântem, sânteţi), precum şi prin amestecul formelor: este şi ieste, e şi îe, era şi iera etc, prima reprezentând varianta grafică, iar cealaltă varianta literară de pronunţie. 2.2.2. într-o limbă ca româna, în care alternanţele fonetice participă la flexiune, având, pentru verbele din fondul vechi al limbii, o condiţionare fonetică clară şi o repartiţie morfologică bine determinată, pierderea alternanţelor, în condiţii fonetice şi morfologice similare, creează, în ansamblul flexiunii, un element suplimentar de neregularitate. S-a arătat (vezi supra, 1.4) caracterul de neregularitate al alternanţei e / ea sau o / da, care continuă să funcţioneze în cazul unor verbe neologice ca: deleg -deleagă, neg - neagă, respectiv convoc - convoacă, provoc - provoacă, dar sunt anulate în condiţii morfofonetice similare pentru numeroase verbe neologice: acceptă, aderă, contestă, detestă, precedă, posedă, prosperă, regretă, respectă, rezervă, respectiv acordă, adoptă, adoră, alocă, aprobă, comportă, denotă, derogă, dezvoltă, dislocă, invocă, ordonă, revocă, rezolvă, sufocă, suportă. Tendinţa limbii neliterare de regularizare a radicalilor verbali, prin crearea, pentru verbele neologice, a unor forme respectând vechile reguli de alternanţă (vezi: el poseadă; denoată, dezvoaltă, disloacă, invoacă, revoacă, sufoacă, supoartă), nu funcţionează în limba literară, formele cu diftong nefiind acceptate de normele academice. Nu orice tip de alternanţă tinde să dispară din româna actuală, alternanţele vocalice având o probabilitate mai mare de dispariţie decât cele consonantice. De exemplu, îşi păstrează caracterul morfofonetic regulat, fiind prezente în oricare registru al limbii, alternanţele consonantice d / z, t /ţ. Ele apar cu regularitate atât la 2 prez. ind. al verbelor neologice (corespunzi, decizi, pretinzi; admiţi, omiţi, permiţi, promiţi, transmiţi), cât şi la formele de gerunziu ale aceloraşi verbe (corespunzând, decizând, pretinzând; admiţând, omiţând, permiţând, promiţând, transmiţând). Observaţii asemănătoare privesc alternanţele consonantice k/ k', g / g', păstrate de numeroase verbe neologice în vecinătatea sufixului de prez. ind. şi 566 conj. [ez- ~ eaz-Y- a defalca - defalchează, a draga - draghează, iriga - irighează, a marca - marchează (supra, 1.4). Şi chiar dacă fenomenul abandonării alternanţelor caracterizează numai verbele neologice, cum „anularea" lor nu este nici condiţionată de alte trăsături, nici generală, unele neologisme continuând să se supună regulilor de alternanţă, orice dicţionar morfologic trebuie să includă alternanţele ca fapt individual de limbă. în ansamblul flexiunii, situaţia actuală a alternanţelor complică flexiunea verbală, accentuându-i latura neregulată. 2.3. Neregularităţi ale flectivelor şi ale repartiţiei omonimiilor Exceptând verbele a mânca, a usca, toate celelalte verbe cu radical neregulat (vezi supra, 2.2) prezintă şi neregularităţi de flective sau / şi de omonimii. La inventarul stabilit anterior, se adaugă a şti, a umple, a azvârli, a continua, precum şi formaţiile calchiate a preda, a se deda, a reda, a consta, a presta, în care se recunosc baze ale unor verbe vechi şi neregulate. Neregularităţile privesc, în general, inventarul şi repartiţia flectivelor, precum şi inventarul şi repartiţia omonimiilor, manifestându-se specific de la un verb la altul. Se vor inventaria, în cele ce urmează, neregularităţile caracteristice fiecărui verb. a lua: • desinenţa 1 prez. ind. = 6 prez. ind. [-«] (iau); • omonimia 3 prez. ind. = 3,6 prez. conj. şi desinenţa 101 (ia - să ia). în registrul popular, această omonimie nu funcţionează, date fiind flectivele diferite pentru ind. şi conj.: des. 101 vs des. [-îe] (el ia, dar el, ei să ieie). a da, a sta: • sufixul de imperfect [-ea-], nespecific verbelor în -a (dădeam, stăteam); • sufixul de perfect simplu {-«-], impropriu verbelor în -a (dădui, statui); • desinenţa 1 prez. ind. = 6 prez. ind. [-u] (dau, stau); • desinenţa 3 prez. conj. = 6 prez. conj./0/ (să dea, să stea). în registrul neliterar şi în graiuri, sufixul de imperfect se încadrează în tiparul regulat (dam, stam); numai desinenţa de conj. continuă a fi neregulată, primind forma [-îe] (sădeie, să steie). Formele calchiate în care se cuprinde a da, şi anume: a preda, a reda, a se deda, se „îndepărtează " parţial de flexiunea corespondentului vechi din limbă, gradul lor de neregularitate fiind mai redus. Prezintă, în continuare, ultimele două neregularităţi, şi anume: neregularitatea desinenţială 1 prez. ind. = 6 prez. ind. [-uj (predau, mă dedau, redau); neregularitatea desinenţială 3 prez. conj. - 6 prez. conj. 101 (să predea, să se dedea, să redea). în raport cu verbul de bază, se regularizează însă formele sufixului de impf. şi de pf. s. (predam, mă dedam; predai, redăm, redai, ultimele forme numai pentru unul dintre omonime; vezi DOOM2, care, pentru forma a reda, diferenţiază două omonime: a reda „a da din nou" (radical neregulat), vs a reda, „a descrie" (radical regulat); vezi şi supra, 2.2.1). 567 Verbul a consta, care este, de asemenea, un calc neologic, îşi reduce, ca şi calcurile anterioare, gradul de neregularitate, pierzând radicalul cu reduplicare (Faptul consta în..., şi nu Faptul *constătea în...). a bea: • desinenţa 1 prez. ind. = 6 prez. ind. [-«] (eu/ei beau); • omonimia 3 prez. ind. = 3, 6 prez. conj. şi desinenţa 101 (bea - să bea). a vrea: • omonimia 3 prez. ind. = 3, 6 prez. conj. şi desinenţa 101 (vrea = să vrea). Dialectal, în aria sudică, apare ca neregulată şi forma de perfect simplu, care, în raport cu norma literară, asociază două sufixe, apărând cu o marcare dublă a perf. s. lu-sel (vrusei, vruseşi). a avea: • sufixul, oscilant de perfect simplu, variază între realizarea regulată l-u-l şi realizarea neregulată, cu dublarea sufixului lu-sel (avui / avusei). Amândouă variantele (cu un sufix şi cu două sufixe) sunt acceptate de norma academică prescrisă de DOOM'şi DOOM2. La m.m.pf. însă, singura formă acceptată este cea cu două sufixe (avusesem). • desinenţa pentru 1 prez. ind l-ml (eu am); • desinenţa 6. prez. ind. [-«] (ei au). Popular, în zona sudică, în locul desinenţei regulate pentru clasa verbelor în -ea (-ă, ca în să vadă, să placă), apare -e (să aibe). a fi: • sufixul de imperfect l-a-l, neconform cu tiparul flexionar al verbele în -i (eram); • sufixul variant de perfect simplu, oscilând între realizarea l-u-l şi realizarea cu două sufixe lu-sel (fusei / fiii), niciunul dintre ele nefiind specific verbelor în -i. Ambele variante (cu un singur sufix şi cu două sufixe) sunt acceptate de norma literară din DOOM'şi DOOM2. în raport cu a avea, normatorul inversează ordinea de preferinţe, aşezând pe primul loc pe cea cu două sufixe. La m.m.c.p., ca şi în cazul lui a avea, singura formă literar admisă este cea cu două sufixe (fusesem). • sufixul de infinitiv amalgamat cu ultima vocală a unuia dintre radicali, interpretare care se poate proba prin fapte de flexiune ca: fiind, fii, fie \fi-ind, fi-î, fi-îe]; • desinenţa 1 prez. ind. = 6 prez. ind 101 (eu, ei sunt); • desinenţa 3 prez. ind . = 3, 6 prez. conj. l-el (el este; el, ei să fie). 568 a şti: • sufixul de perfect simplu l-u-l, neconform cu schema flexionară a verbelor în -i (ştiui); • sufixul de infinitiv amalgamat cu ultima vocală a radicalului, interpretare susţinută de forme ca: ştiind, ştiu, ştie, ştiam [şti-ind, şti-u, şti-ie, şti-îam]. In consecinţă, ca la majoritatea verbelor cu radical vocalic (cu excepţia verbului neregulat a fi), apare omonimia suplimentară 3 prez. ind. = 3, 6 prez. conj. (el ştie = el, ei să ştie). a umple, a azvârli: • prezintă omonimia 3 prez. ind.=3, 6 prez. conj. (el umple, el azvârle = el, ei să umple, el, ei să azvârle), omonimie nedeterminată fonetic, spre deosebire de verbele cu radical vocalic, pentru care aceeaşi omonimie are explicaţie fonetică (el taie = el, ei să taie; el ştie - el, ei să ştie). Trebuie observat că alte verbe cu radicalul terminat în muta cum liquida [-pl-] (sau în sonantă + lichidă [-rl-]) nu cunosc această omonimie, dovadă clară că omonimia în discuţie nu este determinată fonetic (vezi: el află, umflă ^ el, ei să afle, să umfle). în cazul lui a azvârli, gradul de neregularitate este şi mai mare, dată fiind prezenţa formelor pentru 1 ind. prez. (eu azvârl0) şi pentru 6 ind. prez. (ei azvârlă), neomonime cu alte forme ale prezentului. a veni: • desinenţa de persoana 2 imperativ (vino!), singulară în ansamblul flexiunii verbale, regăsibilă numai la formele prefixate ale acestui verb (revino!). 3. VERBE DEFECTIVE 3.1. Defectivitatea în accepţie curentă Sunt defective verbele caracterizate printr-o conjugare incompletă, fiind deci imposibil de folosit pentru unele valori din paradigmă, valori cu care majoritatea verbelor pot apărea. într-un anume sens, al abaterii de la flexiunea curentă, trăsătura defectivităţii reprezintă o formă specială de neregularitate. Explicaţiile paradigmelor defective sunt multiple: (a) Unele privesc „vârsta" lingvistică a verbelor. • Există împrumuturi foarte recente care nu şi-au creat încă întreaga paradigmă. Este cazul verbelor neologice: a accede, a concede, converge, a desfide, a diverge, a divide, a exige, a inflige, a transcende (ultimul, recent introdus în DOOM2), care nu şi-au creat încă forme de perfect şi de participiu. Este situaţia neologicului a deceda, pentru care DOOM2 dă indicaţia „folosit mai ales la timpuri trecute", ceea ce înseamnă „rar folosit la prezent" (?decedează/ *decedă). Neologicele a detraca, a radiofica nu au forme de prez. ind. şi conj., indicaţie care se păstrează în DOOM2. • Există şi verbe arhaice, păstrate cu forme izolate din paradigmă şi mult limitate ca utilizare ; vezi arhaicele a păsa „a merge", a la „a spăla", care astăzi continuă a apărea numai în graiurile cele mai conservatoare; vezi şi arhaicul va 569 „a merge", păstrat cu unică formă în expresia mai va, sau arhaicul a nevoi, păstrat astăzi, literar, numai ca participiu. Se ajunge ca verbe din straturi foarte diferite de limbă să împărtăşească, sub aspectul defectivităţii, o situaţie asemănătoare, unele ca efect al „ieşirii" din limbă, altele, ca efect al „intrării" recente în limbă. (b) Alte paradigme defective s-ar putea explica prin omonimia unor forme verbale. Aceasta ar putea fi explicaţia inexistenţei participiului pentru verbul a rage (Animalul a ras de durere., omonim cu participiul verbului a rade: Uraganul a ras totul în cale.). Aceasta este explicaţia evitării formelor de imperfect pentru verbul a vrea, care, dată fiind omonimia cu cele de prezent indicativ (El încerca să reziste, deşi antrenorul vrea să-l împiedice.), sunt înlocuite cu forme din paradigma verbului sinonim a voi; astfel, paradigma primului verb devine incompletă (pentru neregularitatea provenind din amestecul celor două paradigme, vezi supra, 2.2). (c) Alte cazuri de defectivitate se explică prin semantica verbului, incompatibilă cu semantica anumitor categorii gramaticale, în special a unor moduri. Cele mai multe situaţii de acest fel privesc imposibilitatea anumitor verbe de a accepta imperativul, fie neadmiţând niciuna dintre formele imperativului (afirmativ şi negativ), fie neacceptând forma afirmativă, dar admiţând-o mai uşor pe cea negativă (vezi Modurile personale, 5.1.3). • Verbele modale a vrea, a putea nu admit nicio formă de imperativ, Vrea mai repede!, Nu vrea mai repede!; Poţi mai repede!, Nu putea mai repede! Să se observe că introducerea factitivului a face, verb agentiv prin excelenţă, face posibilă utilizarea modalelor în construcţii imperative: Fă să poţi asta!, Fă să vrei asta! • Verbele a avea, a aparţine, ca verbe de posesie, nu acceptă imperativul afirmativ, dar acceptă, în oarecare măsură, pe cel negativ, „recomandarea" (caracteristica semantică a formei negative) fiind posibilă şi în cazul acestor verbe: Ai avere!, dar Nu avea avere prea multă, căci devine stânjenitor!, Aparţine acestui grup!, dar Nu aparţine acestui grup! In combinaţie cu substantive de stare, a avea poate apărea şi în construcţii imperative afirmative: Ai milă!, Ai ruşine!, Ai răbdare!, Ai frică de Dumnezeu! (Pentru alte tipuri de verbe cu restricţii în utilizarea imperativului, vezi Modurile personale, 5.1.3). 3.2. Verbe unipersonale, tip special de verbe defective 3.2.1. Verbe unipersonale vs verbe (tri)personale în limba română, unde flexiunea verbală este bogată, verbele unipersonale denumesc o clasă morfologică de verbe caracterizată printr-o flexiune incompletă de persoană, verbe care apar numai cu forme pentru pers. a 3-a, nesatisfăcând, ca atare, opoziţiile de persoană. Sub aspectul persoanei, constituie o subspecie a verbelor defective. Se includ aici verbe ca: a necheza, a se oua; a se cuveni, a i se urî etc, care, din motive diferite (vezi infra, 3.2.2), nu apar decât cu formă de pers. a 3-a, eventual şi a 6-a. 570 Se opun clasei verbelor personale (este vorba de accepţia morfologică a termenului, pentru care se adoptă şi denumirea tripersonale), adică verbelor cu o flexiune completă de persoană (tipul: merg - mergi - merge; cânt - cânţi - cântă). Se deosebesc şi de formele verbale nepersonale (vezi Forme verbale nepersonale, 1; vezi şi Modurile personale, 6.1.3), care, satisfăcând toate contextele de persoană, rămân invariabile în trecerea de la o persoană la alta. Să se compare cu formele invariabile de conj. perf.: (eu) să fi cântat - (tu) să fi cântat - (el) să fi cântat sau cu situaţia gerunziului: trecând (eu) - trecând (tu) - trecând (el), în raport cu care verbele unipersonale nu pot satisface decât contextul persoanei a 3-a (Mi se cuvine onorariul., dar mă cuvin). 3.2.2. Explicaţia unipersonalitătii Caracteristica morfologică a unipersonalitătii are o bază sintactică, apărând ca reflex morfologic al unor particularităţi contextuale ale verbelor. Sunt unipersonale verbele din următoarele subclase sintactice de verbe (vezi Clase sintactice şi sintactico-semantice de verbe, 2; 3): (a) verbe care nu admit deloc poziţia subiect (ex. ninge, plouă, burniţează; îmi pasă de, îmi arde de, mi s-a urât de, îi căşunează pe); (b) verbe care, deşi admit poziţia subiectului, nu admit subiecte cu trăsătura [+ Uman], fie cerând subiecte cu trăsătura [+ Animat, - Uman] (ex.: a măcăi, a mieuna, a necheza), fie cerând subiecte cu trăsătura [- Animat] (ex.: a apune, a bubui, a concorda, a consta, a curge, a derapa, a germina, a izvorî); (c) verbe care admit subiecte propoziţionale sau realizate prin forme verbale nepersonale şi echivalente pronominale ale acestora (ex.: Se cuvine să procedez cu grijă. / a proceda cu grijă. / Se cuvine asta.; Mă interesează să / că, Se întâmplă să, Reiese că, Mă surprinde că, Trebuie să, Urmează să/că, îmi vine să). Verbele din clasa (a) apar numai cu formă de pers. a 3-a, în timp ce verbele din clasele (b) şi (c) au forme pentru pers. a 3-a şi a 6-a (Pisica a mieunat toată noaptea. / Pisicile au mieunat toată noaptea.; Mi se cuvine onorariul. - Mi se cuvin banii.). Există verbe care în orice apariţie - nemarcată stilistic - au caracteristica unipersonalitătii (vezi: a mieuna, a necheza; a germina, a izvorî; a se cuveni, a se întâmpla), iar altele care numai în anumite construcţii dobândesc această trăsătură; a merge, a citi, de exemplu, sunt curent personale, satisfăcând opoziţiile de persoană (merg - mergi - merge; citesc - citeşti - citeşte), dar devin unipersonale în construcţii impersonale (Se merge pe jos., Se citeşte mult.; vezi II, Construcţii pasive şi construcţii impersonale, 2). Toate verbele impersonale au, ca reflex morfologic, unipersonalitatea, dar nu toate verbele unipersonale sunt şi impersonale (a guiţa / a guici, a mieuna, a se oua; a decola, a germina, a izvorî sunt verbe unipersonale, fără a fi şi impersonale). Prin devieri stilistice, verbe frecvent unipersonale pot dobândi utilizări personale; vezi: La Crăciun nechezam ca mânzii. (I. Creangă, Amintiri); Leică, nu mai guici aşa, că nu ţi-am spart casa [...] Ce guici aşa, leică?! Vai, vai, Cum mai guică! Ca o purcea! (M. Preda, Moromeţii). 571 RELAŢIA VERBULUI CU ALTE CLASE LEXICO-GRAMATICALE Clasă deschisă şi foarte dinamică, verbul îşi îmbogăţeşte continuu inventarul atât prin formaţii neologice, cât şi prin creaţii interne, constituind, în acelaşi timp, bază lexicală pentru numeroase cuvinte aparţinând altor clase lexico-gramaticale. Trecerile înspre şi dinspre clasa verbului sunt nelimitate, verbul fiind o clasă extrem de productivă atât ca bază pentru alte clase, cât şi ca „punct de ajungere" dinspre alte clase. 1. TRECERI ÎNSPRE CLASA VERBULUI Trecerea unor baze aparţinând altor părţi de vorbire în clasa verbului se realizează, în primul rând, prin procese interne de formare a cuvintelor. Existenţa unor sufixe lexicale specifice verbului, aşa-numiţii clasificatori verbali derivativi, precum şi a flectivelor specifice, aşa-numiţii clasificatori verbali flexionari, având ca efect comun: încadrarea neechivocă a oricărei baze în clasa verbului, fac ca trecerile înspre clasa verbului să fie nelimitate. 1.1. Clasificatori derivativi Cel mai productiv clasificator derivativ îl constituie sufixul lexical -iza, sufix neologic care se ataşează atât bazelor adjectivale (acutiza, cosmeticiza, culpabiliza, globaliza, marginaliza, optimiza etc), cât şi celor substantivale, substantive comune sau proprii, simple sau compuse prin abreviere, atât bazelor neologice, cât şi celor din fondul vechi al limbii (algoritmiza, computeriza, contoriza, igieniza, victimiza; dugheniza, maneliza; asiatiza, cotroceniza, desceauşiza, draculiza, libaniza, macdonaldiza, cederiza, feseniza, pedeseriza etc), dând naştere unor formaţii verbale paralele, una cu utilizare tranzitiv-cauzativă, iar cealaltă, cu utilizare intranzitiv-reflexiv-eventivă: Inter\>enţia televizată a lui G. a acutizat conflictul, vs După intervenţia televizată, conflictul s-a acutizat.; După Revoluţie, micii întreprinzători au dughenizat întreaga Capitală, vs După Revoluţie, întreaga Capitală s-a dughenizat.; Guvernanţii încearcă să cosmeticizeze realitatea, vs Realitatea se cosmeticizează, din timp în timp, prin măsuri populiste. Alte sufixe specific verbale, cu productivitate mai mică decât -iza, sunt: • -ifica, sufix neologic, care, ataşat bazelor adjectivale (clarifica, diversifica, simplifica) sau substantivale (deşertifica), dă naştere, ca şi cel anterior, perechii verb cauzativ vs verb eventiv: Noua soluţie simplifică rezolvarea, vs Rezolvarea se simplifică.; 572 • -(i)ona, sufix neologic, care, ataşat bazelor substantivale (a atenţiona, a concluziona, a fracţiona, a inscripţiona, a obstrucţiona, a ocaziona, a porţiona), creează verbe de tip agentiv, adesea de tip delocuţional, ultimele obţinute de la grupuri locuţionale: a atenţiona „a (atrage) atenţia", a concluziona „a (trage o) concluzie"; • -ui, sufix din fondul vechi al limbii, care, ataşat bazelor substantivale (a cerui, a pietrui, a smălţui), creează verbe de tip agentiv, cu sens special cauzativ „a face să se acopere cu ceară, smalţ etc", exprimând exercitarea unor acţiuni, practicarea unor profesii. Se constată o revigorare a lui în româna actuală (vezi mai recentele: a bipui, a brandul, a chatui, a şmenui (arg.), a ţepui (arg.) „a trage o ţeapă", a zipui; vezi şi Diversificare flexionară. Clasificarea verbelor după criteriul flexiunii, 1.5.2); • -i; -a, sufixe lexico-gramaticale, ataşate bazelor adjectivale (a acri, a adânci, a cuminţi, a definitiva, a domestici, a domoli, a frăgezi; a gheboşa, a îngusta). Asociate adesea cu prefixele în-1 îm-, în formaţii parasintetice obţinute de la adjective sau substantive (a îmbătrâni, a îmbolnăvi, a îndârji, a îngraşă, a însănătoşi), creează fie perechi verbale cauzativ vs eventiv (Necazurile îl îmbolnăvesc, vs El se îmbolnăveşte.), fie verbe de relaţie (de vecinătate, de rudenie etc: a se înfrăţi, a se înrudi, a se învecina), fie verbe delocuţionale (a încapsula, a îndosaria, a împământa). Pentru ultimele, procesul de formare este mai complex, intervenind, alături de derivare, şi compunerea delocuţională (vezi infra, 1.5); • sufixele -ăi, -ăi, -(ă)ni (şi variantele lor fonetice) se ataşează numeroaselor formaţii onomatopeice, creând verbe care exprimă acţiuni şi evenimente însoţite de zgomote (a bâzâi, a cârcâi, a fălfăi, a fâşâi, a gâlgâi, a mărâi, a pârâi, a scârţăi, vâjâi; a chiorăi, a croncăi / a croncăni, a foşăi, a grohăi, a ronţăi, a şontâcăi, a zornăi, a zupăi; a bufni, a pufni etc); • sufixul -ări, ataşat bazelor substantivale (frunzări, maimuţări); • ufixul -isi, total neproductiv în româna actuală, ataşat bazelor substantivale (aerisi, plimbarisi). 1.2. Clasificatori flexionari Trecerile înspre clasa verbului se realizează şi prin clasificatori flexionari, rolul esenţial revenind celor două sufixe de prezent [-ez—eaz-}; [-esc—eşt-], morfemelor mobile, precum şi cliticelor de acuzativ, a căror ataşare la o bază, oricât de inedită ar fi, încadrează neunivoc noua formaţie în clasa verbului: femeia care îl body-guard-ează pe Năstase (Rlib, 2005), Ţepeneag să se fi berind-at? (P. Goma, Jurnal), Elţin l-a bum-bum-it pe G. (Rlib, 1996), Pe site-ul [...] găsiţi un patch. Downloadaţi-l cu încredere, (apud A. Ştefănescu, Corpus). 1.3. Prefixare Verbul „apelează" şi la prefixe, care, în raport cu sufixele, păstrează clasa lexico-gramaticală a bazei, cuvântul nou format rămânând în clasa verbului. Identic se comportă: • aspectualul repetitiv re- (a rechema, a reciti, a reface, a reînnoi, a repune); 573 • privativul dez- / des- / de- (desăra, desface, desţeleni, deszăpezi, dezdoi, dezmoşteni; uneori prefixul înlocuieşte alt prefix); • temporalul ante- (antedata, antepune); • comitativul corn-/con- /co- (coexista, conlucra, convieţui, coopera); • ras-1 raz-, cu diverse valori: „repetare", „intensitate" (răscumpăra, răsciti, răscoace, răzgândi); • pre-, cu diversele valori: „împrăştiere", „extindere", „anterioritate", „insistenţă", „repetare" (presăra, prelungi, prepune, precumpăni, preface, prestabili); • între-, cu diversele valori: „reciprocitate", „aproximare / parţialitate", „suprimare" (întrepătrunde, întrajutora, întredeschide, întrevedea, întrerupe). Diferit se comportă: • cauzaţiv-eventivele şi delocutivele îm- / în-, care, asociate sufixelor lexico-gramaticale (vezi supra, 1.1), convertesc baze nonverbale în formaţii verbale (vezi a (se) îmbolnăvi, a (se) îmbunătăţi, a se împrieteni, a (se) împuţina, a (se) îngraşă, a întineri etc). 1.4. Derivare regresivă Alături de procedeul derivării progresive (în primul rând, al sufixării), intervine cu acelaşi efect de obţinere a unui verb, dar cu productivitate mult scăzută, derivarea regresivă. Având ca punct de plecare o familie de termeni neologici, legaţi printr-un radical comun, s-a reconstruit, pe teren românesc, printr-un proces analogic, verbul absent din familie. în procesul derivativ, intervine şi un sufix lexico-gramatical de tip verbal. Astfel, pictor, pictură —* vb. picta; auditor, audiţie, audienţă —> vb. audia; canotaj, canotor —> vb. canota; candidat, candidatură —> vb. candida; selecţie, selectiv, selector-* vb. selecta; legislaţie, legislatură —* vb. legisla; translator —> vb. transla; preliminar —>vb. prelimina; vernisaj—»vb. vernisa; antologie'—>vb. antologa. 1.5. Compunere Compusele având ca rezultat verbe sunt mai puţin numeroase decât derivatele, procedeul fiind mult mai puţin productiv în ansamblul limbii române, în mod special pentru clasa verbului. • Mai frecvente sunt formaţiile obţinute cu prefixoide. Dintre prefixoide, foarte productiv în româna actuală este auto-, care, ataşându-se bazelor verbale, nu schimbă clasa morfologică a acestora. Rolul lui este de dezambiguizare a formelor verbale reflexive, specificând reflexivul propriu-zis cu funcţie de complement direct şi distângându-1 de alte valori ale reflexivului: a se autoamăgi, a se autoapăra, a se autocaracteriza, a se autodenunţa, a se autodepăşi, a se autoeduca, a se autointitula, a se autoproclama etc. Să se compare: La acest examen, el s-a autodepăşit (reflexiv propriu-zis, unde cliticul reflexiv ocupă poziţia de OD) vs S-a depăşit producţia la toţi parametrii (reflexiv pasiv) (vezi II, Construcţii reflexive şi construcţii reciproce, 1.2.1.1). 574 Alte prefixoide, mai puţin frecvente, apar în anumite compuse, care, simultan, sunt compuse delocutive (obţinute de la grupuri locuţionale) şi derivate cu sufix lexico-gramatical (tipul: a îngenunchea, a înlătura, a înmâna, a îmbrăţişa, a întruchipa, a întruni; vezi şi supra, 1.1). • Compusele propriu-zise sunt puţin numeroase, limitându-se la câteva formaţii mai vechi cu structura Adv + Verb (a binecuvânta, a binedispune, a binemerita, a binevoi). Topica internă atipică, având adverbul de mod antepus, reprezintă un semn de obţinere prin calc a acestor formaţii. Vezi şi mai recentul a se sinucide (sine + ucide), formaţie calchiată după franceză. O formaţie veche, creată pe teren românesc, dintr-o formulă de enunţare (de urare), este a mulţumi (mulţi + ani). Alte compuse sunt formaţii glumeţe, accidentale (a furlua, a furgăsi). 1.6. Procesul locuţional. Crearea locuţiunilor verbale O modalitate frecventă de trecere în clasa funcţională a verbului este cea a transformării grupurilor sintactice analizabile, în speţă a grupurilor verbale, în grupuri neanalizabile, locuţionale, proces complex de pierdere a autonomiei lexicale şi morfosintactice a elementelor componente. Locuţiunile verbale reprezintă, în raport cu verbul-suport al locuţiunii, a cărui prezenţă este obligatorie în orice locuţiune verbală, unităţi lexicale şi gramaticale distincte, inventarul locuţiunilor lărgind considerabil inventarul de unităţi verbale ale limbii române. Trecerea de la un grup verbal analizabil (verb + complement, verb + subiect sau verb + circumstanţial) la o unitate frazeologică de tip locuţional reprezintă, atunci când locuţiunea este creată pe teren românesc, şi nu împrumutată sau calchiată, un proces de lungă durată, antrenând modificări importante la toate nivelurile limbii: (a) La nivel lexico-semantic, procesul de transformare în locuţiune înseamnă pierderea autonomiei lexicale a elementelor constitutive, astfel încât sensul global al locuţiunii nu se constituie din însumarea sensurilor elementelor componente. (b) a nivel sintactic, procesul se manifestă prin perturbarea totală sau parţială a valenţelor elementelor componente, iar, din punctul de vedere al verbului-suport, prin pierderea capacităţii de a primi actanţi şi de a atribui roluri tematice. Locuţiunea în ansamblu se comportă ca o unitate sintactică, primind actanţi şi atribuind, global, roluri tematice, actanţi şi roluri diferite de ale verbului-suport folosit autonom. (c) La nivel morfologic, procesul locuţional determină pertubări de flexiune, care, cu excepţia flexiunii verbului-suport, se manifestă în flexiunea celorlalte componente flexibile ale locuţiunii, în speţă, a componentelor de tip nominal, care devin invariabile. Dacă modificările de la (a-b) privesc toţi componenţii locuţiunii, modificările de tip (c) nu afectează verbul-suport, ci numai celelalte componente ale grupului (să se compare, sub aspect flexionar, comportamentul diferit al componentelor din locuţiunile: a da foc, a-şi bate joc, a ţine minte, unde verbele-suport a da, a bate, a ţine apar cu oricare dintre formele lor flexionare: dau foc, dădeam foc, voi da foc, 575 aş da foc, daţi foc.', dând foc etc, în timp ce componentele nominale apar cu formă unică, nemaiparticipând la opoziţiile de număr şi de articulare). Locuţiunile verbale, odată constituite, prezintă toate disponibilităţile combinatorii ale unui centru verbal, satisfăcând tipare sintactice dintre cele mai diverse (vezi Clase sintactice şi sintactico-semantice de verbe, 2): • Realizează structuri bivalente tranzitive, cu obiectul direct exprimat ca nominal sau ca propoziţie conjuncţională (Şi după ce-am pus la cale unele ca aceste, 1. Creangă, Amintiri; Mai pasă de ţine minte toate cele., ibid.; Ştiu dinainte ceea ce au de gând să izvodească puternicii pământului., ibid.). Structurile tranzitive pot fi pasivizabile sau reflexivizabile, după regulile curente de pasivizare / reflexivizare ale verbului: Toate detaliile au fost ţinute minte, (pasiv); Şi unde prisoseşte darul nu se mai bagă în samă amarul, (reflexiv-pasiv), I. Creangă, ibid.; Dacă aici se spune că oamenii urmăresc fericirea [...] se are în vedere un cu totul alt sens al cuvântului, (reflexiv-pasiv), M. Cărtărescu, De ce iubim femeile; Ei s-au ţinut minte (unul pe celălalt) o viaţă întreagă, (reflexiv reciproc). • Realizează structuri bivalente intranzitive, construite fie cu dativul: vom pute veni de hac şi Spânuluifl. Creangă, Harap-Alb), El, sireicanul, mi ţ-o vede şi dă de ştire lui Păsărilă. (ibid.), fie prepoziţional, cu selecţia unei anumite prepoziţie: dacă n-am ţinut samă de vorbele lui (I. Creangă, Amintiri), Să-l învăţ eu a-şi mai bate altă dată joc de om! (ibid.), la care luam parte cu cea mai mare însufleţire! (ibid.), De stăpâni calici mi-am avut parte. (I. Creangă, Harap-Alb), De aşa ceva n-am avut parte. (A. Pleşu, Despre îngeri). • Realizează structuri bivalente intranzitive şi impersonale, fie neacceptând deloc poziţia subiectului (de nu-i păru rău după Ion., I. Creangă, ibid.), fie acceptând poziţia de subiect, pe care o realizează însă ca propoziţie conjuncţională (căci nu mai era de chip să doarmă., ibid.). • Realizează structuri monovalente intranzitive personale, fie nereflexive (vezi: a o lua la sănătoasa, a o lua razna), fie cu reflexiv obligatoriu (vezi: a-şi da seama, a-şi aduce aminte, a-şi lua tălpăşiţa, a-şi sări din minţi, a-şi ieşi din fire, a se strica de râs), la unele dintre cele reflexive fiind încă transparentă valoarea originară de reflexiv posesiv. Ca structuri marcate stilistic, locuţiunile încorporează adesea clitice ale enunţării, incluzând frecvent clitice personale de acuzativ cu valoare neutră (a o lua la sănătoasa, a o lua razna) sau clitice de acuzativ sau de dativ reflexiv (a se strica de râs, a-şi da seama). Chiar şi cliticele de dativ cu valoare posesivă se transformă, în momentul pierderii transparenţei sintactice a grupului, în clitice ale enunţării; vezi : a-şi rupe gâtul, a-şi veni în fire, a-şi ieşi din minţi, a-i trece prin cap, unde cliticele de dativ, cu sens originar posesiv, ajung să se includă obligatoriu în componenţa locuţiunii. Trecerea de la statutul de grup analizabil la cel de grup locuţional antrenează, în multe situaţii, modificări de construcţie şi de regim, evidente mai ales în cazul în care verbul autonom din structura primară era folosit tranzitiv (vezi: ai toată voia de la mine să... —► ai voie să...; a da răspunsul că...—* a da răspuns că...; a avea obiceiul să...—> a avea obicei să...). Originea primar tranzitivă, cu ocuparea poziţiei de complement direct, are încă efecte asupra regimului global al locuţiunii, care, cel puţin în stadiul actual de limbă, rămâne intranzitiv. 576 2. TRECERI DINSPRE CLASA VERBULUI Trecerile dinspre clasa verbului spre alte clase lexico-gramaticale sunt numeroase, bazele verbale intervenind în procese morfosintactice diverse, fie în procese de derivare progresivă şi de derivare regresivă, fie în procese de conversiune sau de compunere, toate având acelaşi efect de convertire a bazelor verbale în formaţii lexicale noi care aparţin altor clase lexico-gramaticale. 2.1. Derivare propriu-zisă (sufixare) Situaţiile de derivare propriu-zisă (progresivă) care au ca punct de plecare baze verbale convertite în alte clase morfologice (în substantive, adjective sau adverbe) sunt extrem de frecvente. în procesul de schimbare de clasă morfologică, intervine un inventar bogat de sufixe, multe dintre ele cu mare productivitate. 2.1.1. Postverbale substantivale Sufixele care convertesc bazele verbale în formaţii substantivale introduc următoarele valori lexicale: • valoarea abstractă de „nume de acţiune" / „nume de stare", dar şi de „rezultat al acţiunii": -are (crezare, vânzare); -re (administrare, publicare, vedere, trecere, citire, hotărâre); -inţă (căinţă, cerinţă, trebuinţă, voinţă); -anie / -enie (pierzanie, petrecanie, vedenie); -eală I -ială (ciuguleală, croială, cheltuială, pripeală); -ciune (urâciune, spurcăciune); -(t)ură (încărcătură, julitură, săritură); -mânt (legământ, jurământ); -ment (antrenament); -ţie (administraţie, preparaţie); -aj (aterizaj, linşaj, masaj, viraj); -ăş (coborâş); -iş (treieriş);-uş (urcuş, frecuş); -toare (vânătoare). în acest inventar, se cuprind atât sufixe din fondul vechi al limbii, cât şi neologicele -ţie, -aj, ultimele prezente în formaţii neologice analizabile, în sensul recunoaşterii elementelor componente : bază + sufix. Formaţiile în -re, tipar gramaticalizat (prin marea regularitate şi marea frecvenţă care le caracterizează), au ridicat, în lingvistica românească, o dezbatere teoretică privind modul lor de obţinere, mai exact dacă aparţin derivării cu sufixul abstract -re sau conversiunii dintr-un infinitiv lung. Trebuie interpretate ca derivate creaţiile din fondul vechi al limbii: crezare, făcare, Ungare, născare, păscare, petrecare, pierzare, vânzare, zăcare. Argumentul îl consituie apartenenţa bazelor verbale corespunzătoare la conjugările cu infinitivul în -e (a crede, a face, a linge, a naşte, a paşte, a petrece, a pierde, a vinde) sau în -ea (a zăcea), al căror infinitiv lung este -ere, şi nu -are, ca în formaţiile analizate. De altfel, pentru unele baze, există forme paralele, în raport de sinonimie (parţială), cu -ere şi -are (vezi formele: naştere — născare, facere - făcare, pierdere - pierzare, zăcere - zăcare; vocala accentuată este notată prin subliniere). Interpretarea celorlalte formaţii în -are / -ere / -ire / -âre, mult mai numeroase decât primele, ca formaţii obţinute prin conversiune sau derivare sufixată este discutabilă. Nimeni nu se îndoieşte că la origine, când exista un infinitiv lung verbal, trecerea în clasa substantivului a fost un procedeu de conversiune, permiţând diferenţierea lexico-gramaticală a celor două forme. Dată fiind apariţia cu totul izolată, nefuncţională, în stadiul actual de limbă, 577 a infinitivului lung cu valoare verbală (vezi Forme verbale nepersonale, 2.2.2.1), există toate motivele să se susţină că astăzi intervine fenomenul derivării postverbale cu sufix cu valoare abstractă. Faptul că în limba actuală se înregistrează formaţii abstracte în -are fără să existe o bază verbală corespunzătoare este un argument suplimentar pentru soluţia derivării şi pentru caracterul extrem de productiv al acestui sufix abstract. Majoritatea sufixelor abstracte se ataşează bazelor infinitivale. Există însă şi un sufix care selectează în exclusivitate baze participiale, pe care le convertesc în formaţii substantivale abstracte (ex.: strânsură, fiertură, coptură, ruptură); • valoarea de „nume de agent": -(ă Iii a)tor (ambalator, cititor, învăţător, lucrător); -(ă I i)toare (învăţătoare, muncitoare, vânzătoare); -ant (declarant (vamal), manipulant, speculant); -ar (sugar); -er / -eză (broder- brodeză); -aci (sugaci); -uş (trepăduş); • valoarea de „nume de instrument": -(ă)tor (tocător, stingător); -(ă)toare (cingătoare, spânzurătoare, strecurătoare); -ău (mestecau). Creaţiile substantivale postverbale păstrează, într-un grad mai mare sau mai mic, natura verbală a bazei. Particularităţile de tip verbal, a căror manifestare este sintactică şi semantico-sintactică (nu şi flexionară!), apar în gradul cel mai înalt în cazul formaţiilor abstracte denumind acţiunea, formaţii care au ca punct de plecare verbe agentive, dar se manifestă, în grade diferite, şi în cazul formaţiilor de la verbe nonagentive; vezi, de exemplu, construcţii ca: atribuirea de burse studenţilor în acest an, primirea de cărţi de către studenţi, plecarea acum / din când în când / cu avionul la Paris, dependenţa de părinţi până târziu, predispunerea la îmbolnăviri, medierea între noi, presupunerea că vor reuşi, dorinţa să reuşească, întrebarea dacă vor reuşi, unde ceea ce s-a notat cu aldine reprezintă determinări păstrând regimul verbului de origine sau reprezintă compliniri circumstanţiale specifice verbului (vezi Substantivul, 4.4). 2.1.2. Postverbale adjectivale Alte sufixe convertesc bazele verbale în formaţii adjectivale, introducând valori semantice specifice adjectivului: fie valoarea de „calificare", fie pe cea de „determinare" / „categorizare" (adică de restrângere a clasei de referenţi desemnate prin substantiv la subclase ale acestuia). • Din prima categorie de sufixe, fac parte: -os / -ios / -cios I -ăcios (vezi: arătos, lunecos, mâncăcios, plăngăcios, sângeros, sfărămicios, supărăcios, tăios); -ăreţ (ex. descurcăreţ, iubăreţ, înfigăreţ, petrecăreţ, plângăreţ, vorbăreţ, zâmbăreţ), -uc (uituc), sufixe care „îndepărtează" total adjectivul de natura verbală a bazei. Adjectivele astfel create aparţin clasei celor de calificare / evaluare, suportând gradarea şi antepunerea ca orice adjectiv calificativ (mai arătos, mai tăios, foarte mâncăcios, foarte uituc; plăngăciosul copil, înfigăreţul coleg). • Din a doua categorie, fac parte sufixele: -(ă I a I i)tor (ex. rezultate referitoare la resursele energetice, violenţă cauzatoare de moarte, echipă deţinătoare a trofeului, suferinţă premergătoare morţii, debut dătător de speranţe, instalaţie distribuitoare de energie); -ant / -ent (ţări participante la conferinţă, metale rezistente la şocul termic, împrejurări proliferante de comic (Rlit, 2003); 578 -nic (copil dornic de învăţătură); -bil (materiale utilizabile în construcţii, rezultate comparabile cu cele anterioare). Adjectivele astfel create aparţin, în mare parte, clasei celor categorizante, neacceptând testele calificării (nu acceptă gradarea; nu acceptă antepunerea), dar satisfăcând testul identificării (numai acele rezultate referitoare la concursuri, numai acea echipă deţinătoare a trofeului). Sufixele din a doua grupă asigură conservarea trăsăturilor sintactice de natură verbală (vezi subordonaţi de tip verbal ca: suferinţă premergătoare morţii, ţări participante frecvent la concurs, copil dornic să înveţe, familii încrezătoare în reuşită I că vor reuşi). 2.1.3. Postverbale adverbiale Cu inventar şi productivitate reduse, apar şi sufixe care convertesc o bază verbală într-una adverbială; vezi: -âş (chiori —^chiorâş, târî —*târâş), creând adverbe de mod. 2.2. Derivare regresivă Bazele verbale constituie un punct de plecare în variate procese de derivare regresivă. Procedeul derivării regresive are ca rezultat substantive abstracte, care intră în relaţie de sinonimie (parţială sau totală) cu celelalte formaţii postverbale abstracte. Rezultatul îl constituie crearea fie de substantive abstracte neutre, fie de substantive abstracte feminine: • substantive neutre: asalt, avânt, astâmpăr, auz, blestem, cânt, descânt, dezgheţ, dezvăţ, greş, îndemn, îngheţ, înot, învăţ, jind, miros, omor, plac, polei, răsfăţ, suspin, trai, treier, tremur, văz, zbor; • substantive feminine: bârfă, ceartă, ducă, făgadă, goană, joacă, lipsă, pază, pâră, plămadă, poruncă, prigoană, rugă, teamă, ură, veghe. Procedeul, fără a fi foarte productiv, continuă a fi folosit în româna actuală, după cum probează formaţiile verbale neologice având ca rezultat postverbale substantivale regresive de tipul: accept, balans, condens, denunţ, deranj, dezinteres, ramburs, speculă, vomă. în raport cu formaţiile derivate propriu-zise, situaţia postverbalelor regresive diferă de la un verb la altul. Unele nu au corespondent sufixai (înot, dar înotare; astâmpăr, dar ?astâmpărare, avânt, dar ?avântare). Altele, deşi au corespondent sufixai, îşi specializează ca uz fiecare formă (îngheţarea anului şcolar, dar îngheţul din aprilie), ajungându-se, în cazul regresivelor mai vechi, până la limitări excesive ale uzului, asemănătoare acelora din formaţiile fixe (dor de ducă, dar imposibil dor de ducere; după bunul plac, dar imposibil după bună plăcere). 2.3. Conversiune Conversiunile din baze verbale sunt numeroase. Unele sunt conversiuni sistematice, adică repetabile pentru (cvasi)totalitatea bazelor aparţinând clasei verbului. Altele, fără să fie sistematice, sunt totuşi curente, fiind realizate cu aceleaşi procedee şi caracterizând un număr mare de forme verbale. Altele, dimpotrivă, sunt rare, accidentale, având adesea intenţie stilistică. 579 Trebuie observat că nu verbul în ansamblu intervine în operaţiile de conversiune, ci intervin, mai ales, formele verbale nepersonale ale acestuia, care, prin natura lor, se „îndepărtează" de trăsăturile verbului prototipic, pierzând trăsătura predicativităţii (vezi Forme verbale nepersonale, 1). Cu această caracteristică a nonpredicativităţii şi cu trăsătura lor comună de a se „aşeza" între clasa verbului şi alte părţi de vorbire, trecerea spre alte clase lexico-gramaticale este mai uşor de realizat. De la o formă verbală personală, conversiunea este anevoioasă şi se limitează fie la câteva situaţii de adverbializare de la verbe de tip modal, fie la situaţii marcate stilistic din limbajul poetic (vezi infra, 2.3.3), ultimele neconstituind altceva decât substantivizări autonimice, adică utilizări ale formelor verbale personale nu pentru sensul acestora, ci pentru a se autodesemna. 2.3.1. Conversiuni sistematice în clasa conversiunilor sistematice ale formelor nepersonale se includ substantivizarea supinului (vezi Forme verbale nepersonale, 4.3) şi adjectivizarea participiului (vezi Forme verbale nepersonale, 3.3.3). • Trebuie deosebit, în cazul supinului, un supin cu manifestare mai verbală şi unul cu manifestare mai nominală (vezi Forme verbale nepersonale, 4.3), dar amândouă prezentând trăsături care îl „îndepărtează" de caracteristicile verbului prototipic. Indiferent de natura mai verbală sau mai nominală a supinului, supinul păstrează, în orice apariţie, într-un grad mai mare sau mai mic, şi trăsături de tip verbal. Includerea în clasa supinului nominal ţine de manifestările morfosintactice specifice substantivului (articulare, forme de caz, determinare prin adjectiv: binefacerile mersului pe jos; acest aşteptat în ploaie), iar includerea în clasa supinului verbal ţine în exclusivitate de manifestarea sintactică tipică verbului, prezentând în comun cu verbul actualizarea complementului direct, deci a unui nominal legat direct, neprepoziţional, de verb (Am de citit două capitole., Termină de pregătit examenul., Se apucă de citit ziarul., maşină de tăiat sârmă; nişte băieţi care aveau să se ţină doar de pileală şi de cântat în cor balade sinistre, M. Cărtărescu, De ce iubim femeile). • Adjectivizarea participiului se manifestă atât flexionar, cât şi sintactic. Morfologic, se manifestă prin flexiunea de tip adjectival (corn ars - pâine arsă; gustul pâinii arse), iar, sintactic, prin prezenţa în contextele şi cu funcţiile sintactice ale adjectivului, caracterizându-se, în orice apariţie, prin acord. Prezenţa, în cazul adjectivului participial, într-un grad mai mare sau mai mic, a trăsăturilor de tip verbal şi, dimpotrivă, „îndepărtarea" într-un grad mai mare sau mai mic de natura verbală a bazei sunt caracteristici care ţin de tipul de verb de la care provine participiul. Dacă participiul provine de la un verb agentiv, originea verbală a acestuia este mai transparentă, manifestându-se, sintactic, prin păstrarea unor vecinătăţi de tip verbal, iar, semantic, prin încorporarea unor trăsături de timp şi de aspect, de diateză [+ Trecut, + Perfectiv, + Pasiv] (vezi compatibilităţi precum: eleva examinată ieri / azi-dimineaţă de către, dar incompatibilitatea eleva examinată peste două ore / săptămâna viitoare). 580 Dacă participiul provine de la un verb nonagentiv de stare, natura verbală se manifestă într-un grad mai mic, adjectivul participial, de tip evaluativ, pierzând orice caracteristici temporale şi aspectuale (De înfricoşată cum era / cum este / cum va fi). Nu toate participiile sunt adjectivizabile, posibilitatea de adjectivizare fiind determinată de tipul semantico-sintactic de verb. Ea se limitează la participiile provenind de la verbe tranzitive şi de la majoritatea verbelor ergative (avere bine administrată, casă arsă, frunză căzută, fată ajunsă la destinaţie, fată plecată, profesoară devenită inspectoare), fiind însă neacceptată de verbele intranzitive inergative (om înotat / strănutat / şchiopătat / 'tuşit; vezi Forme verbale nepersonale, 3.3.3). 2.3.2. Conversiuni curente în clasa conversiunilor curente, fără a fi sistematice, se includ: • Adjectivizarea gerunziului, trăsătură mai rară decât cea a participiului. în stadiul actual al limbii şi în utilizarea ei nemarcată stilistic, acest tip de conversiune se limitează la câteva forme de gerunziu: rană sângerândă, lampă fumegândă, femeie suferindă, apă clocotindă, producţie crescândă / descrescândă. Cu funcţie stilistică, clişeul poetic al gerunziului adjectivizat, calchiat după franceză, caracteriza poezia secolului al XDC-lea. Tiparul este astăzi aproape abandonat, foarte puţine dintre gerunziile adjectivizate continuând să apară în uz (aburind-ă, crescănd-ă, născând-ă, săngerătid-ă, suferind-ă, şezând-ă: poziţie şezândă). • Substantivizarea participiului, trăsătură explicabilă prin natura adjectivală a acestuia (vezi supra, 2.3.1). Ca orice adjectiv, exceptând adjectivele pronominale, şi cele participiale se pot substantiviza, fie prin mijloace morfosintactice (vezi: Aleşii poporului ne-au trădat aşteptările., învăţaţii secolului trecut aveau o pregătire enciclopedică.), fie prin mijloace exclusiv sintactice, deci prin aşezarea în contexte tipic substantivale; vezi: spitalul de arşi, Spune vrute şi nevrute., Sunt rechemaţi câţiva trimişi ai noştri de peste hotare., câţiva nespălaţi de copii. Trebuie deosebit participiul substantivat de supinul substantivat, confuzie posibilă, dată fiind omonimia celor două forme. Distincţia este una semantică: supinul substantivat este un postverbal abstract, denumind acţiunea, starea sau evenimentul, parafrazabil prin „faptul de a", în timp ce participiul substantivat este un postverbal nonabstract, denumind Agentul sau Pacientul, parafrazabil printr-o propoziţie relativă „cel care a făcut, a suferit o acţiune / stare", „ceea ce rezultă dintr-o acţiune / stare". Să se compare: spusele mele (participiu substantivat, cu sensul „cele ce au fost spuse / ceea ce a fost spus") cu spusul pe dinafară (supin substantivat, cu sensul „faptul de a spune"); El este alesul nostru, (participiu substantivat, cu sensul „cel care a fost ales") cu alesul grâului de neghină (supin substantivat, având sensul „faptul de a alege"); un spital de arşi (participiu substantivizat, dezvoltând sensul „persoană care are / a suferit starea de arsură") vs arsul mâncării de către gospodină (supin substantivat, având sensul „faptul de a se arde"). • Adverbializarea participiului, posibilă ca urmare a naturii adjectivale a participiului (vezi supra, 2.3.1). Ca orice adjectiv calificativ, participiul calificativ 581 admite şi el adverbializarea; ex. Profesoara vorbeşte răguşit /ascuţit / ţipat I gâtuit / stins; Carnea se fierbe separat I înăbuşit. (S. Marin, Carte de bucate), Ea se comportă, voit sau nevoit, dictatorial. • Adverbializarea supinului, tipar de construcţie limitat, prezent în câteva structuri inversate, care, la origine, conţin un supin consecutiv (vezi Forme verbale nepersonale, 4.3.4.1): un fel de rouă neînchipuit de limpede (D. Grigorescu, Marile canioane), înfăţişări neaşteptat de triste (ibid.), bătătorind lucerna pe o suprafaţă de necrezut de mare (M. Cărtărescu, De ce iubim femeile). • Substantivizarea gerunziului, fenomen mai rar decât substantivizarea participiului. Apare fie prin calc lingvistic (vezi: un ieşind, un intrând), fie prin intermediul utilizărilor adjectivale, uşor de substantivizat mai ales în cazul sensului evaluativ / calificativ al adjectivului (suferinzii din spitalele de psihiatrie). • Adverbializarea verbului are drept rezultat câteva adverbe modalizatoare, cu diverse valori de modalitate: poate, trebuie (că), parcă, cică, toate subordonate modalizatorilor de opinie (vezi I, Adverbul, 6.1.4; II, Modalizarea, 2.1). Sunt rezultate fie din adverbializarea unor verbe, ele însele cu valoare modală (poate, trebuie), fie prin încorporarea conjuncţiei de subordonare (parcă, cică). în limba veche funcţionau adverbial unele gerunzii, dintre care româna actuală păstreză numai forma curând. Gerunziul apare în componenţa unor formaţii locuţionale adverbiale: la drept vorbind, vrând-nevrând. • Relaţia verb - interjecţie se manifestă în ambele sensuri (vezi şi Interjecţia, 5.1.3). Numeroase interjecţii onomatopeice stau la baza unor forme verbale derivate (vezi supra, sufixele -ăi, -ăi, -(ă)ni, 1.1); unele interjecţii de adresare pot primi afixe verbale (vezi haidem, haideţi); altele pot primi clitice verbale (iată-l, na-ţi-l). Şi, invers, unele verbe alunecă spre utilizări interjecţionale, prezentând devieri de flexiune şi de valenţe care le „îndepărtează" de utilizarea verbală propriu-zisă. Este cazul interjecţiilor uite şi poftim, cu toate utilizările lor discursive (uite, devenit sinonim al prezentativului deictic iată, iar poftim, cu utilizări discursive mult mai diversificate; vezi poftim\ (- Mergem la concert. Am cumpărat bilet. / -Poftim? Repetă, te rog., rugăminte de întrerupere a mesajului şi de reluare a replicii, în vederea ajungerii ei intacte la alocutor); poftim2 (- Ţi-am adus banii. Poftim! - indicare a obiectului, a situaţiei); poftim^ (Poftim la masă! -invitaţie politicoasă); poftim4 (Vreau să renunţ la facultate. -Poftim?! -nedumerire, reproş). • Relaţia verb - prepoziţie I conjuncţie priveşte participiul şi gerunziul, şi nu formele personale. Excepţie face conjuncţia disjunctivă fie, obţinută prin conversiune de la conjunctivul verbului a fi. Prin conversiune se explică prepoziţia datorită, obţinută de la participiu şi păstrând regimul de dativ al verbului. Prepoziţia mulţumită are etimologie nesigură, propunându-se atât conversiunea din participiu (acelaşi tipar cu datorită), cât şi conversiunea din vechiul substantiv mulţumită. în cazul unor gerunzii, apare tendinţa de transformare în conectori sau de includere în componenţa unor conectori, fără ca procesul de conversiune să fie total 582 încheiat. Astfel, gerunziul privind tinde a se folosi prepoziţional (Legea privind drepturile foştilor şefi de stat); gerunziul începând tinde a forma locuţiunile prepoziţionale începând de, începând cu (începând de marţea viitoare, începând cu data de 9 mai); alte gerunzii apar în formule fixe, cvasilocuţionale, caracterizând limbajul juridic-administrativ: având în vedere, luând în consideraţie, dat fiind, dat fiind că. 2.3.3. Conversiuni accidentale Clasa conversiunilor accidentale este constituită de diversele substantivizări cu funcţie stilistică ale formelor verbale personale. • Substantivizări ca: Un „ştiu" arogant este mai supărător decât un „nu ştiu" sincer, sunt uşor de recunoscut, dată fiind prezenţa mărcilor morfosintactice de substantivizare: articol, desinenţe specifice substantivului, vecinătatea şi acordul cu un adjectiv. • Altele, însă, sunt cu totul inedite, spectaculoase, apărând în limbajul beletristic, poetic, cu o evidentă funcţie stilistică; exemple: Cu animale vii I încăpute în a fi. (N. Stănescu, Stam lungit), Eroarea este îndepărtată de este I Eroarea este estele fără să fie el. (N. Stănescu, Adunarea prin îndepărtare) şi cu o clară deviere semantică : Lângă fiecare „este", îngerul aşază un „cum ar trebui să fie ". (A. Pleşu, Despre îngeri). Chiar şi în beletristică / poezie, ele apar fie într-o sintaxă ca cea a lui Nichita Stănescu, ale cărei intenţii, urmărite programatic, constau în violarea regulilor sintactice ale limbii şi înlocuirea cu reguli de natură subiectivă, fie în utilizări autonimice. 2.4. Compunere Tiparele româneşti de compunere având ca element component un verb sunt puţin numeroase şi reprezintă, de regulă, substantive (substantive invariabile, aparţinând subgenului comun; vezi Substantivul, 2.1.2.4) sau adjective compuse. 2.4.1. Cele care includ un verb la mod personal se organizează după tiparele: • V + OD (cască-gură, încurcă-lume, linge-blide, papă-lapte, târâie-brâu, zgârie-brânză, zgârie-nori); • V+ Subiect (soare-răsare, soare-apune, soare scăpată); formaţii ca: fluieră-vânt, fiutură-vânt sunt ambigue ca structură internă, interpretabile fie ca provenind dintr-o sintagmă verbală cu subiect, fie dintr-una cu OD; • V+ OD(clitic) + Subiect (ucigă-l crucea, ucigă-l tămâia, ucigă-l toaca); • V+ OD(clitic) + Vocativ (lă-mă-mamă); • V + Circ (calcă-n-străchini, ducă-se-pe-pustii, fluieră-n-biserică, vino-ncoa'/ vino-ncoace). Compusele includ forme verbale de indicativ prezent (cască-gură, soare-răsare), de imperativ (lă-mă-mamă, lasă-mă-să-te-las, vino-ncoace, (un) du-te-vino) sau de conjunctiv cu valoare imperativ-deziderativă (ucigă-l-toaca). 583 2.4.2. Compusele incluzând o formă verbală nepersonală pleacă mai ales de la forma participială, unde participiul se comportă, ca şi alte adjective, fie după tiparul: • N(ume) + Participiu; compusul este un substantiv (gură-spartă, maţe-fripte, mână-spartă, mână-strânsă); fie după tiparul: • Modal / Temporal + Participiu; compusul este un adjectiv (bine-crescut, bine-cunoscut, binemeritat, bine-venit, nou-născut, propriu-zis) sau, prin conversiune, un adverb (bineînţeles). Gerunziul apare rar în compunere, semnificativă fiind forma fiindcă, în structura căreia se încorporează conjuncţia de subordonare că. Mai frecvente sunt locuţiunile / grupările cvasilocuţionale având în componenţă un gerunziu (vezi supra, 2.3.2). Exceptând construcţia cu topică oscilantă cască-gură vs gură-cască, precum şi tiparul Modal / Temporal + Participiu, care include frecvent şi construcţii calchiate, toate celelalte au o topică internă fixă, indicând următoarele particularităţi de aşezare a componentelor: postpunerea adjectivului (gură-spartă); postpunerea complementului direct (linge-blide, papă-lapte); postpunerea cliticului, în condiţiile unui imperativ sau ale unui conjunctiv cu valoare de imperativ (lă-mă-mamă, ucigă-l toaca); variaţia subiectului, care oscilează între postpunere (flutură-vânt) şi antepunere (soare-răsare); postpunerea circumstanţialului (calcă-n-străchini, vino-ncoace). Cum compusele inventariate sunt formaţii populare, unele cu mare vechime, aşezarea internă a componentelor poate da, exceptând cazul calcurilor (de altfel, destul de numeroase), unele „semnale" despre preferinţele de topică din română. 584 ADVERBUL 1. ASPECTE DEFINITORII Adverbul este o clasă de cuvinte neflexibile, profund eterogenă, cuprinzând termeni cu trăsături sintactico-semantice diferite. Adverbul prototipic funcţionează ca determinativ al verbului, al adjectivului sau al altui adverb. 1.1. Din punct de vedere morfologic, adverbul este lipsit de flexiune. Unii membri ai clasei prezintă categoria intensităţii, care se realizează analitic (cu ajutorul morfemelor libere) şi nu reprezintă un criteriu flexionar propriu-zis. 1.2. Din punct de vedere sintactic, adverbele sunt caracterizate, de obicei, prin funcţia de determinativi circumstanţiali ai verbului: Lin stelele se-nhamă la carul lunei blonde. (M. Eminescu, Poezii). Adverbele pot fi adjuncţi în grupul adjectival (Bogdan citeşte, vădit emoţionat., G. Liiceanu, Uşa interzisă., Are o concepţie profund originală.), în grupul adverbial (E oarecum dificil de explicat situaţia.) sau în grupul nominal, încorporate într-un grup prepoziţional (Pare-mi că-mi aduc aminte I Cum că-n vremi de mai nainte / Te-am văzut şi te-am iubit., M. Eminescu, Poezii) sau determinând direct nominalul (îmi convine plecarea mâine.). Pot fi centre de grup adverbele modalizatoare (Poate că nu a reacţionat conform aşteptărilor.) şi unele adverbe circumstanţiale (Locuieşte departe de oraş.). Altă categorie de adverbe se caracterizează prin posibilitatea de a se asocia cu diverse componente ale enunţului, alcătuind o unitate fonetică şi sintactică (vezi infra, 1.3): Şi mâine mai e o zi, Tot el a venit cu această idee. Anumite elemente ale clasei adverbului au statut discutabil, situându-se la interferenţa mai multor clase, sau apropiindu-se prin caracteristici sintactice sau funcţionale de elemente ale altor clase, cu precădere de prepoziţii sau conjuncţii. Prin posibilitatea de a exprima determinări spaţio-temporale, unele adverbe (dedesubt, înainte, în spate) se apropie de prepoziţii. între cele două clase există deosebiri sub aspectul structurii şi al comportamentului sintactic. Sub aspect sintactic, prepoziţia cere în mod obligatoriu prezenţa termenului asociat (Nu mai locuieşte nimeni deasupra lor.), termen care lipseşte în cazul adverbului (Stau la ultimul etaj. Nu mai locuieşte nimeni deasupra.). Uneori, prepoziţiile propriu-zise se comportă ca adverbele, termenul al doilea nefiind lexicalizat, dar putând fi recuperat contextual (Acum sunt la şedinţă. Vorbim după.) (vezi Prepoziţia, 4.5). 585 La nivelul structurii interne, faţă de aceste adverbe, în multe cazuri prepoziţiile prezintă anumite particule: -l, -a (dedesubtul, înaintea). Criteriul structurii nu este valabil însă în toate situaţiile (deasupra are aceeaşi formă şi ca prepoziţie, şi ca adverb). Alte adverbe (asemenea, contrar, conform, potrivit, referitor) se apropie din punct de vedere sintactic de prepoziţii prin faptul că, datorită sensului lor intrinsec, e obligatorie, de regulă, lexicalizarea termenului asociat. In plus, aceste adverbe impun determinativului restricţii de caz sau de prepoziţie (Judecă lucrurile asemenea întregii sale generaţii., Acţionează conform cu planul stabilit.) Apartenenţa la clasa mai largă a jonctivelor determină apropierea unor adverbe de conjuncţii. Unele adverbe relative, desemantizate, dobândesc statut de conjuncţii (Cum a plouat, s-au produs inundaţii.; Unde nu a ascultat de sfaturile părinţilor, nu a izbutit să se descurce.). Alte adverbe au rol de conectori textuali (de aceea, atunci, adică, în plus, mai mult). în ansamblu, clasa adverbului este caracterizată printr-o eterogenitate sintactică accentuată. 1.3. Eterogenitatea sintactică se corelează cu eterogenitatea semantică. Clasa adverbului cuprinde elemente autonome semantic (greu, bine), elemente deictice, care îşi precizează referinţa prin raportare la situaţia de comunicare (ieri) sau anaforice, care îşi procură referinţa din context (Iţi aminteşti de [iarna geroasă de acum câţiva ani], ? Atunci, m-am îndrăgostit prima dată.), termeni modalizatori, care introduc punctul de vedere al locutorului (posibil, poate), precum şi o serie de termeni relaţionali, cu rol joncţional în cadrul frazei (unde, oricum) sau cu rol de structurare a textului (de aceea, de aici, cu toate acestea). Fiecare dintre aceste categorii semantice are particularităţi sintactice proprii. 1.4. în ansamblul clasei adverbelor, o serie de elemente se disting prin trăsături sintactico-semantice speciale. Ele aparţin clasei cliticelor, reprezentând subclasa cliticelor adverbiale sau a semiadverbelor. Caracterul de clitic este dat de pierderea parţială a autonomiei şi de apariţia în discurs numai în prezenţa unui suport fonetic şi lexical, cu care alcătuiesc o unitate accentuală şi sintactică (numai iubirea, doar el, chiar frumoasă, tot vorbeşte, şi mâine). în unitatea fonică pe care semiadverbul o alcătuieşte cu suportul, poate fi accentuat suportul (Numai aici mi-am regăsit liniştea.) sau cliticul (Şi el vrea să participe la acest proiect.). Suportul lexical poate avea orice statut morfologic, cu excepţia prepoziţiei şi conjuncţiei. Unităţi care depăşesc nivelul cuvântului pot constitui de asemenea suport pentru cliticele adverbiale: un grup (Nu [despre asta] te-am întrebat.) sau o propoziţie (Vine doar [să încerce].). Posibilităţile de combinare sintactică sunt aşadar mult mai extinse decât ale celorlalte adverbe. Gradul de dependenţă faţă de termenul suport se manifestă şi prin poziţia cliticului în enunţ. Unele semiadverbe intervin între cliticele pronominale şi verb (îl tot I mai I cam I şi întreb) sau dislocă formele verbale compuse (am şi venii). Dintre aceste elemente, şi, cam, mai nu pot apărea decât în această poziţie. Tot 586 poate fi şi antepus (tot îl întreb). Alte semiadverbe precedă de regulă termenul suport, dar se pot ataşa şi după acesta (vine doar / doar vine, numai Ion / Ion numai). în limba actuală, mai este tot mai des utilizat antepus formei de perfect compus sau grupării clitic pronominal + verb: Mai a venit., Mai îmi dai?. Norma limbii literare recomandă construcţiile dislocate: A mai venit, îmi mai dai?. De asemenea, numai sau doar apar în contexte afirmative (A venit numai I doar ei), având drept corespondent în contextele negative pe decât (N-a venit decât ei). în limba literară, decât nu acceptă ca suport un verb (decât citeşte), pentru sensul restrictiv fiind utilizat doar (doar citeşte). Extinderea folosirii lui decât cu suport verbal nu este acceptată de normă. Din punct de vedere semantic, semiadverbele îndeplinesc, în raport cu suportul, rolul de modificatori. Au sens de intensificare sau de precizare: chiar, şi, nici, încă, tocmai, tot (Chiar mâine te prezinţi la director., Tocmai el să-mi facă aşa ceva!), de restrângere a extensiunii predicatului: numai, doar, decât, măcar (Măcar acum să înţeleagă importanţa gestului său.), de aproximare: cam, mai (A cam exagerat cu mâncarea în ultima perioadă şi s-a îngrăşat.), de negare: nu (Nu copilul e vinovat, ci cel care l-a educat aşa.), de redare a unor semnificaţii temporale sau aspectuale: tot, mai (Tot aici ne-am întâlnit şi acum doi ani). Tot nu este semiadverb în toate cazurile. Când are sens progresiv constituie una dintre modalităţile de realizare a circumstanţialului cantitativ (vezi II, Circumstanţialul cantitativ, 1.2). Nu semiadverb de negaţie este diferit de nu morfem al negaţiei, (vezi II, Negaţia, 2.2.1,2.3). Prepoziţiile pe, peste, sub se apropie de statutul de semiadverbe cu rol de aproximare în contextele: Ne întâlnim în oraş pe la ora 10., A prejudiciat statul cu peste 10 milioane., A ratat recordul mondial cu sub 10 sutimi. 2. STRUCTURA MORFEMATICĂ Caracteristica morfologică a clasei adverbului este invariabilitatea (manifestată ca indiferenţă faţă de categoriile gramaticale). Categoria intensităţii, singura prezentă la unele elemente ale clasei, nu constituie propriu-zis un criteriu de flexiune, pentru că se realizează analitic. Analiza morfematică a elementelor clasei nu relevă morfeme gramaticale, ci numai sufixe lexicale sau particule adverbiale. Lipsa flexiunii permite delimitarea adverbului de părţile de vorbire flexibile, în special de adjectiv, cu care adverbul se aseamănă atât semantic, cât şi prin posibilitatea de a avea grade de intensitate. Ca unităţi lexicale, adverbele sunt formate din una sau mai multe unităţi morfematice. Din punctul de vedere al structurii, se disting adverbe neanalizabile şi adverbe analizabile. 587 2.1. Adverbele neanalizabile Adverbele neanalizabile sunt cuvinte monomorfematice. Ele constituie nucleul clasei: abia, acolo, acum, afară, agale, aici, aidoma, aiurea, apoi, aproape, aşa, atât, atunci, azi, ba, bine, când, cât, cum, da, doar, foarte, ieri, înainte, încă, încoace, încotro, lesne, mai, măcar, mereu, mâine, nicăieri, nu, oare, prea, sus, tiptil, unde etc. Tot adverbe neanalizabile sunt şi cele provenite din conversiunea altor părţi de vorbire (vezi infra, 6). 2.2. Adverbele analizabile Adverbele analizabile la nivel morfematic sunt derivate şi compuse. 2.2.1. Adverbele obţinute prin derivare aparţin exclusiv clasei semantice a adverbelor de mod, având ca trăsătură specifică faptul că îşi păstrează permanent calitatea de adverb. Sufixele lexicale specifice derivării adverbiale sunt: -eşte, -iş I -îş, -mente. Sufixul -eşte formează adverbe cel mai adesea de la substantive: bărbăteşte, ciobăneşte, frăţeşte, mânzeşte, omeneşte, româneşte, voiniceşte etc. Formaţiunile adverbiale în -eşte au corespondent adjectival în -esc; -eşte este considerat ca rezultând în urma adăugării sufixului adverbial -e (moştenit din latină) la sufixul adjectival -esc. De aceea, adverbe de tipul bărbăteşte, frăţeşte, româneşte sunt considerate uneori ca derivate de la adjectivele bărbătesc, frăţesc, românesc. Sufixul -eşte are varianta -iceşte, frecventă în secolul al XVIII-lea şi al XlX-lea: intelectualiceşte, istoriceşte, papagaliceşte, spiritualiceşte (El se trudeşte să-nveţe papagaliceşte., Al. Vlahuţă, Dan, în DLR; începând istoriceşte [...], Titu Maiorescu, Critice I, în DA). în limba actuală, se preferă construcţia analitică în mod + adj.: în mod cinstit, în mod ştiinţific etc. Sufixul -iş I -îş derivă adverbe de la substantive: cruciş, grăpiş, făţiş, pieptiş, de la adjective: chiorâş, lungiş, morţiş, de la verbe: tupiliş, târâş. Sufixul -(a)mente a fost izolat în formaţii de tipul absolutamente, completamente, finalmente, realmente, totalmente. Aceste unităţi, împrumutate ca atare din limbile italiană sau franceză, au constituit modelul unor formaţii româneşti precum: idealmente, amicalmente (Un ministru eficient e idealmente [...] bolnav de gută.; Cât despre R.C., el a avut tot umorul de care era nevoie pentru a digera episodul amicalmente., A. Pleşu, Comedii). 2.2.2. O clasă foarte bogată o constituie adverbele formate prin procedeul lexico-gramatical al compunerii. Structura adverbelor compuse este foarte variată şi cuprinde elemente sudate, mai mult sau mai puţin recognoscibile. Numeroase sunt adverbele compuse care asociază o prepoziţie cu un substantiv (acasă, deloc, devreme, îndată, alene, deloc), cu un adverb (deasupra, decât, demult, deîndată, pretutindeni) sau cu alte 588 prepoziţii (dedesubt). De asemenea, se poate asocia un verb cu un adverb (fiecând, oarecând, oricând) sau cu o conjuncţie (parcă < pare că, cică < (zi)ce că), se pot asocia două adverbe (câteodată, nicicând, nicicum, numaidecât, numai) sau un adjectiv (propriu-zis sau pronominal) cu un substantiv (astăzi, altădată, altfel, deseori, rareori). Unele adverbe sunt omofone cu anumite grupări libere. Deloc, altfel, numai se scriu legat când sunt adverbe: Nu mă ajută deloc, Nu pot rezolva problema altfel, Vine numai lunea., spre deosebire de E de loc din Timişoara. Am încercat un alt fel de adeziv. Nu mai tura motorul! Mai puţin sudate sunt o serie de adverbe care denumesc cu precădere unităţi de timp. Sunt formate prin alăturarea unui adjectiv demonstrativ (pop. astă) şi a unui substantiv (astă-vară, astă-noapte, azi-noapte (azi-noapte < az-noapte < as-noapte < astă-noapte), azi-iarnă, azi-vară). Sensul acestor îmbinări este „vara trecută", „noaptea trecută" etc. Astă-seară, format după acelaşi tipar, are sensul „în această seară". Se pot alătura, de asemenea, un adverb şi un substantiv (ieri-seară, mâine-noapte), precum şi două substantive: (pop.) an-vară, an-iarnă. Construcţiile au sensul „vara trecută", „iarna trecută". Sunt considerate adverbe compuse şi cuvintele rimate de tipul: calea-valea, harcea-parcea, târâş-grăpiş, (ni)tam-nisam etc, pe baza aspectului formal (doi termeni legaţi în scris prin cratimă). Dacă avem în vedere faptul că termenii nu-şi mai păstrează individualitatea semantică, iar sensul construcţiei este echivalent cu un adverb, putem considera aceste construcţii locuţiuni adverbiale. Pe acelaşi plan pot fi puse şi unităţi ca: azi-mâine, mâine-poimăine, ieri-alaltăieri, (pe) ici-colo, al căror sens nu rezultă din combinarea sensurilor componentelor, ci este distinct de acesta. Unele adverbe cunosc variante realizate prin ataşarea unor particule adverbiale. Particule adverbiale cele mai frecvente sunt: -a (acum / acuma, aici / aicea) şi -Ie (aci / acile(a), acolo / acolea). Variantele formale sunt în general utilizate în registre stilistice diferite. Astfel, variantele fără -a au caracter literar iar cele cu -le au un pronunţat caracter regional. Prin analogie, la anumite adverbe provenite prin conversiune de la substantive se pot detaşa particule: verile, duminica. Situaţia nu este însă similară adverbelor propriu-zise, care prezintă variante cu şi fără particule. Adverbializarea determină „îngheţarea" formei substantivale. Ca urmare, nu se poate spune că -a şi -le sunt articole hotărâte, dar nici că sunt particule adverbiale propriu-zise, întrucât nu realizează variante formale. Anumite adverbe au sudat particula -şi, formând astfel unităţi lexicale distincte: cât / câtuşi (în expresia câtuşi de puţin), iar / iarăşi, tot / totuşi. Particula -şi poate apărea şi în interiorul adverbelor pronominale nehotărâte, compuse cu oare sau ori: oareşicum, oareşicât, orişicât etc. Aceste forme sunt marcate stilistic ca aparţinând registrului popular sau familiar. Acelaşi adverb poate accepta ataşarea a două particule distincte: pururi / pururea / pururile. La nivelul unităţii lexicale se poate realiza un cumul de 589 particule: acilea, altmintrelea, pururilea, cumvaşilea. Variantele astfel obţinute nu sunt literare. Particulele adverbiale au statut facultativ, întărind baza lexicală : aici / aicea, acum / acuma, atunci / atuncea, asemeni / asemenea, nicăieri / nicăierea. 2.3. Locuţiunile adverbiale Pe lângă adverbele neanalizabile şi cele analizabile (simple şi compuse), în limba română există un număr mare de locuţiuni adverbiale. Locuţiunile adverbiale sunt construcţii formate din două sau mai multe cuvinte constituite în grupări unitare sintactic, echivalente cu un adverb. Spre deosebire de alte tipuri de locuţiuni (verbale, prepoziţionale, conjuncţionale), la care participă obligatoriu un component reprezentând partea de vorbire respectivă, în cazul locuţiunilor adverbiale adverbul nu constituie o componentă necesară. Locuţiunile adverbiale se organizează în limba română după anumite tipare preferenţiale. Urmărind structura locuţiunilor, se disting: (a) Locuţiuni adverbiale cu structură simplă, alcătuite din una sau mai multe prepoziţii care precedă altă parte de vorbire (substantiv, pronume, numeral, adjectiv, adverb). Sunt cuprinse aici următoarele tipuri: • prepoziţie + substantiv: cu binele, cu carul, în faţă, de exemplu, de-a buşile(a), de-a berbeleacul etc. • prepoziţie + adjectiv substantivizat: cu frumosul, din plin etc. • prepoziţie + supin / participiu (substantivizat, la forma de plural): pe alese, pe neaşteptate, pe rupte, pe apucate, pe negândite etc. • prepoziţie + prepoziţie + substantiv: de la capăt, de la început etc. Numeroase formaţii de acest fel au devenit prin sudare adverbe simple (îndată, anevoie, diseară etc, vezi supra, 2.2.2), unele dintre ele constituind, la rândul lor, baza unor noi grupări locuţionale, prin asocierea cu o prepoziţie: la îndemână, de îndată, pe deplin. (b) Locuţiunile adverbiale cu structură mai complicată sunt alcătuite din două sau mai multe cuvinte legate prin elemente joncţionale. Un număr mare de astfel de locuţiuni sunt organizate după un tipar simetric prin repetarea cuvântului de bază sau folosirea antonimului său, cei doi termeni ai locuţiunii fiind legaţi printr-o prepoziţie (de, din , în) sau prin conjuncţia şi: zi de zi, an de an, clipă de clipă, cât de cât, zi şi noapte, aşa şi aşa, când şi când, unde şi unde, ici şi colo, în fel şi chip; din zi în zi; din ce în ce; din când în când; din / de-a-fir-a-păr; de milă, de silă; de voie, de nevoie; cu chiu, cu vai; de ieri, de azi etc. O structură diferită au locuţiunile formate prin asocierea unor cuvinte gramatical diferite: care încotro, cât colo, când colo, câtuşi de puţin, nici pe departe, cel mult, cel puţin, de aceea etc. Grupările locuţionale (grupări cu valoare adverbială) au o structură complexă şi o relativă unitate semantică. în cazul unora, relaţiile sintactice sunt relativ transparente. Cu toate acestea, caracterul fix al acestor expresii impune considerarea lor ca o singură unitate sintactică: pe nepusă masă, la pastele cailor, 590 cu noaptea în cap, la voia întâmplării, de azi înainte, de acum încolo, de cu seară etc. Unele expresii sunt plasate la nivel propoziţional: cât ai bate din palme, cât îl ţine gura, cât vezi cu ochii. 3. DESCRIEREA SINTACTICĂ A ADVERBULUI Din perspectiva sintactică a modului de participare la organizarea enunţului, adverbele reprezintă o clasă profund eterogenă. 3.1. Adverbe neintegrate sintactic Un grup restrâns de adverbe se caracterizează prin faptul că sunt plasate în planul enunţării, ca enunţuri independente sau la nivel propoziţional, ca enunţuri parantetice. 3.1.1. Substitutele de frază (profrazele) da şi nu funcţionează, cu precădere în planul dialogului, ca unităţi independente, cu statut de enunţ neanalizabil. Ele substituie o propoziţie afirmativă (da) sau negativă (nu), reluând integral sau parţial conţinutul propoziţional al antecedentului. în plan pragmatic, sunt folosite pentru marcarea acordului, acceptării (da) sau a negării (nu): - Da' avea curent electric? / - Nu. /- Lampă cu petrol ? /- Da. (CORV, vezi II, Negaţia, 2.7, Afirmaţia, 2). Termenii da şi nu pot apărea şi în poziţia unei subordonate: Poate că da, poate că nu, căci multe s-au întâmplat de atunci... (I. Groşan, O sută de ani...) sau a unui predicat: El nu, ea da. (vezi II, Negaţia, 2.7, Afirmaţia, 2). în plan discursiv pot apărea ca enunţuri neanalizabile şi adverbele sau locuţiuni adverbiale de modalizare (fireşte, (de)sigur, bineînţeles, negreşit, da de unde, probabil, parcă, pesemne etc): - Te-a sunat? /- Da de unde!; - A spus când termină de lucru ? / - Parcă. Adverbele pot constitui singure un enunţ în propoziţii nonverbale de tipul: Afară! Sus! Jos! înainte! rezultate în urma unei elipse (Ieşi) afară! etc 3.1.2 Unităţi sintactice neintegrate sunt adverbele modalizatoare incluse în discurs ca enunţuri parantetice. Ele se pot referi la tot enunţul (Negreşit, te sun mâine.) sau la diverşi constituenţi propoziţionali (Te sun, negreşit mâine.). în aceste situaţii, funcţionează sintactic ca un tip special de circumstanţial de mod, circumstanţialul de modalitate (vezi II, Circumstanţialul de mod, 1.1., 1.2.2). 3.1.3. Apar, neintegrate sintactic, o serie de adverbe care exprimă raporturi discursive sau au rol argumentativ (astfel, de altfel, dimpotrivă, totuşi, în sfârşit, în schimb, mai precis etc, vezi infra 4.4.3). 3.2. Adverbe integrate sintactic în enunţ Adverbul se integrează sintactic în enunţ în calitate de adjunct sau de regent. Specific adverbului este statutul de adjunct. Ca regent, centru de grup, adverbul apare în situaţii limitate. 591 3.2.1. Adverbul ca adjunct în mod prototipic, adverbul are calitatea de adjunct al unui verb, al unui adjectiv sau al unui alt adverb. 3.2.1.1. în grupul verbal apar adverbele circumstanţiale (Căuta zadarnic iubirea pierdută.). O largă categorie de adverbe funcţionează ca substitute, procurându-şi referinţa prin anaforă (Ajungem la locul accidentului şi acolo evaluăm situaţia.). Adverbele relative apar numai în grupul verbal, având funcţie de circumstanţial în propoziţia subordonată pe care o introduc. (Ne gândim la modul cum se poate ieşi din această criză.). Ele sunt compatibile numai cu verbul la mod personal, cu singura excepţie a construcţiilor relative infinitivale, în care relativul se combină cu un verb la modul infinitiv (N-are unde se adăposti de ploaie.). De asemenea, se regăsesc în grupul verbal adverbele modalizatoare integrate (Probabil aşteaptă telefonul tău.). Sintactic, ele au funcţia de circumstanţial. 3.2.1.2. La organizarea grupului adjectival pot participa adverbele de mod (apariţie relativ recentă, situaţie perfect reală), adverbele temporale aspectuale (actriţă mereu tânără şi niciodată singură) şi adverbele modalizatoare (situaţie probabil delicată). Adjectivele compatibile cu variaţii graduale pot primi ca adjuncţi adverbe modale, graduale sau cantitative (prezentare destul de clară, informaţii suficient de explicite, suflet teribil de singur, fată extraordinar de frumoasă). în aceste construcţii, elementul determinativ este plasat în antepoziţie faţă de regent, iar coeziunea sintactică este realizată prin prepoziţia desemantizată de. Structura [adv. + de] este specifică limbii române şi constituie un caz aparte de determinare, în care determinativul destul de este antepus termenului determinat (clară). Sintactic, adverbele îndeplinesc funcţia de circumstanţial cantitativ. în limba vorbită, când grupul adjectival are ca regent un nominal, adverbul determinativ, plasat în imediata vecinătate a substantivului, poate apărea acordat, fiind tratat ca adjectiv: copii teribili de neascultători, dinţi extraordinari de albi. Construcţia nu este conformă cu nomele limbii literare. Construcţiile de tipul departe de casă / mine / aici constituie o situaţie diferită. Pentru interpretare, vezi infra, 3.2.2.2. 3.2.1.3. Ca adjuncţi în grupul adverbial apar adverbe de mod (realmente departe), adverbe temporale aspectuale (întotdeauna aproape) şi modalizatoare (poate mâine). Construcţiile cu determinativ în antepunere apar în grupul adverbial, la adverbele care pot avea variaţii graduale (extraordinar de bine). 3.2.1.4. în grupul nominal apar adverbele de loc şi de timp, precum şi unele adverbe de mod. în funcţie de natura substantivului centru, adverbele de loc şi de timp au modalităţi diferite de integrare. Când regentul este un substantiv propriu-zis, adjunctul său este un grup prepoziţional având drept centru prepoziţia de: sertarul de sus, apartamentul de deasupra. în situaţia în care centrul este un substantiv de provenienţă verbală, prepoziţia de este facultativă: plecarea (de) mâine, sosirea 592 (de) azi. Din punct de vedere sintactic, adverbele din grupul nominal sunt atribute adverbiale. Când participă la organizarea grupului nominal, unele adverbe de mod îşi schimbă statutul, devenind adjective invariabile (asemenea om, lucrări aidoma, aşa copil, bărbat bine etc). In asemenea situaţii, lipsa de flexiune trimite la adverb, dar asocierea semantică cu substantivul trimite la adjectiv. Distincţia adjectiv / adverb se face distribuţional, adverbul fiind prototipic un determinativ al verbului, iar adjectivul, al substantivului. Substantivele de origine verbală îşi pot păstra adverbele de mod: Parcurgerea rapid a listei cu apeluri a permis identificarea numărului căutat. Alene şi agale au ca regenţi numai substantive de origine verbală (mersul domol, agale, acum când calmul a cam dispărut, Internet). 3.2.2. Adverbul - centru de grup Majoritatea adverbelor nu primesc, în mod obişnuit, adjuncţi şi constituie centrele unor grupuri adverbiale monomembre (târziu, bine, acolo, unde etc). Anumite adverbe pot primi însă adjuncţi, cu statut facultativ sau obligatoriu, (vezi şi II, Grupul adverbial). 3.2.2.1. Adverbele aproape, departe, înainte pot avea ca adjunct un grup prepoziţional cu centru prepoziţia de. Din structura acestui grup poate face parte un nominal (departe de casă, aproape de mine), un verb la infinitiv (departe de a fi inocent), o propoziţie relativă (aproape de ceea ce ne-am propus). In plus, înainte poate avea ca adjunct şi o propoziţie conjuncţională (înainte să plece şi-a strâns toate lucrurile.). Lexicalizarea adjuncţilor nu este obligatorie, adverbele în discuţie putând funcţiona ca anaforice sau deictice parţiale. O serie de adverbe au adjuncţi obligatorii cărora le impun restricţii de caz: asemenea, contrar, anterior, posterior, ulterior se construiesc cu cazul dativ (asemenea unui copil, contrar afirmaţiilor, ulterior acestei date) sau cer o anumită prepoziţie: concomitent, paralel, proporţional, simultan cer prepoziţia cu (concomitent cu discuţiile), privitor, referitor, relativ impun prepoziţia la (referitor la cele afirmate). Unele adverbe admit ambele construcţii, cu prepoziţie sau cu un anumit caz: conform, corespunzător, potrivit se construiesc fie cu dativul, fie cu prepoziţia cu (conform celor declarate /conform cu cele declarate); aidoma şi întocmai au aceleaşi posibilităţi, având în plus posibilitatea de construcţie cu prepoziţia ca (aidoma I întocmai tatălui său; aidoma I întocmai cu tatăl său; aidoma I întocmai ca tatăl său). Statutul adverbial al elementelor menţionate este discutabil. în general, cele care cer dativul au fost considerate prepoziţii, iar cele care se construiesc cu prepoziţii - locuţiuni prepoziţionale. Clasa este însă eterogenă, unele elemente fiind mai apropiate ca manifestare sintactică de prepoziţii, altele de adverbe. Contrar, conform, potrivit sunt mai aproape de statutul prepoziţional în contexte de tipul: Conform declaraţiilor martorului, acuzatul nu este implicat., 593 Acţionează potrivit indicaţiilor. Pentru interpretarea prepoziţională se poate aduce ca argument echivalenţa cu un grup prepoziţional (Ia medicamentul potrivit indicaţiilor medicului / ~ după indicaţiile medicului.). Le apropie însă de adverbe existenţa unui corespondent adjectival (conformă cu, contrară cu, potrivită cu) şi posibilitatea de a primi negaţie (neconform cu, nepotrivit cu). în poziţie emfatică, apare însă mai frecvent construcţia cu un nominal în dativ (Conform rezultatelor alegerilor, acelaşi partid a fost declarat câştigător.), pe când adjectivele corespunzătoare sau formele negative actualizează cu precădere adjunctul ca grup prepoziţional (A prezentat o situaţie neconformă cu realitatea.). Asemenea, aidoma şi varianta populară aşijderea sunt specializate ca elemente de relaţie în structurile comparative, unde se apropie de comportamentul prepoziţional, fiind însoţite de un nominal în dativ (Părul miroase aidoma ierbii.). Neînsoţite de nominalul în dativ, sunt interpretabile ca adverbe (Apa miroase a mosc în nările ei şi părul îi miroase aidoma., Ş. Agopian, Fric). Ele pot apărea şi în grupul nominal, în calitate de adjective invariabile (fraţi aidoma). Concomitent, corespunzător, paralel, proporţional, relativ se comportă adverbial: Au acţionat concomitent pentru găsirea vinovatului. Construcţia cu un nominal este impusă de semantica acestor elemente, care presupun intrinsec o relaţie între doi termeni. Mai mult, în favoarea interpretării adverbiale este posibilitatea unora de a primi grade de comparaţie (mai corespunzător cu noul statut) sau negaţie (necorespunzător cu). Comportamentul acestor elemente nu este unitar, dar pentru unificarea interpretării au fost toate considerate adverbe. 3.2.2.2. Adverbele din clasa semantică a modalizatorilor (poate, fireşte, probabil, bine, adevărat etc.) sunt regente când primesc ca adjunct o propoziţie conjuncţională (Poate că nu uită de aniversare.). în această situaţie, ele funcţionează sintactic ca predicate adverbiale (vezi II, Predicatul, 2.1.3.3). în situaţia în care adverbele apar ca modalizatori ai propoziţiei legaţi parantetic (Vine, poate.) sau ca modalizatori ai unor predicate adjectivale (rezolvare indiscutabU avantajoasă) sau adverbiale (va răspunde negreşit afirmativ) sunt circumstanţiale de modalitate, (vezi II, Circumstanţialul de mod, 3). Conjuncţiile sunt selectate în funcţie de trăsătura semantică a modalizatorului. Astfel, modalizatorii de certitudine (poate, probabil, sigur etc.) selectează conjuncţia că, modalizatorii deontici (necesar, obligatoriu etc.) conjuncţia să, modalizatorii apreciativi (bine, rău etc.) fie că, fie să. Unele forme au aglutinat conjuncţia: parcă ( < pare + că), cică ((zi)ce + că). Spre deosebire de verbul a putea, care selectează conjuncţia să (Poate să meargă pe bicicletă.), poate ca adverb selectează conjuncţia că: Poate că nu e cazul de intervenţie în forţă. Când selectează un verb la conjunctiv perfect: Poate să fi intrat cineva în lipsa noastră în casă. prin nuanţa de incertitudine se apropie, semantic, de clasa adverbelor modalizatoare. 594 4. CLASE SEMANTICE DE ADVERBE Ca şi sub aspect sintactic, din punct de vedere semantic, clasa adverbului este profund eterogenă. Cuprinde atât cuvinte autonome semantic, cât şi substitute. Deosebirile semantice se asociază de obicei cu trăsături sintactice diferite (vezi supra, 3). Criteriile în funcţie de care se realizează descrierea nu sunt însă omogene, iar apartenenţa Ia diverse clase este justificată uneori pe baza unui singur criteriu, alteori pe baza unor criterii combinate. Ca urmare, clasele sunt interferenţe şi este greu de realizat o delimitare riguroasă. 4.1. Adverbe circumstanţiale O largă categorie de adverbe se caracterizează prin faptul că indică circumstanţele desfăşurării procesului exprimat de verb. Cea mai cuprinzătoare clasă, cea a circumstanţialelor, se organizează semantic în funcţie de tipul de referinţă pe care îl exprimă. 4.1.1. Adverbele de loc indică poziţia (aici / acolo, sus / jos, înăuntru / afară, deasupra / dedesubt, pretutindeni / nicăieri, din loc în loc, unde), direcţia (încotro / dincotro, de colo până colo, (pe) ici (pe) colo, peste tot (locul), undeva), distanţa (aproape / departe, de jur împrejur, în lung şi-n lat): Pe raftul de sus erau caiete de curat cu coperţi de hârtie indigo, cu etichete zimţate... Mai erau aici manualele... (S. Popescu, Exuvii); Din loc în loc, câte o uşă numerotată era deschisă. (M. Cărtărescu, Nostalgia). Adverbul de loc constituie realizarea prototipică a circumstanţialului de loc. (vezi II, Circumstanţialul de loc, 2.1). 4.1.2. Adverbele de timp care exprimă situarea în timp a procesului sunt adverbe temporale (acum, adineaori, alaltăieri, azi, astă-vară, azi-noapte, poimâine, aseară, când, cândva, curând, deocamdată, demult, după-amiază, dintr-o dată, imediat, ieri, în curând, luni, mâine, odinioară, odată, vineri etc). Am încheiat astăzi primul capitol din Didactică. (R. Petrescu, Ocheanul întors); Din când în când, văzând că ţigăncuşa întârzie prea mult pe la vreo masă, stăpânul se opreşte din plimbare. (I. Groşan, O sută de ani). Adverbele care arată durata, frecvenţa, continuitatea, repetarea sunt adverbe temporale aspectuale (adesea, câteodată, din când în când, din nou, frecvent, iar, iarăşi, iarna, în veci, (în)totdeauna, lunea, mereu, niciodată, rareori, sâmbăta, vara, zi şi noapte, zilnic): Am căuta mereu cărţile acelor autori care vorbesc despre ei. (S. Popescu, Exuvii); Duminica, Gina nu voia să ne întâlnim. (M. Cărtărescu, Nostalgia). Adverbul de timp constituie realizarea prototipică a circumstanţialului de timp. (vezi II, Circumstanţialul de timp, 2.1). 595 Unele adverbe de timp se combină selectiv, în virtutea semnificaţiei lor, cu timpurile verbale (Ieri am fost la dentist, azi mă duc la cumpărături şi mâine mă voi duce în vizită.). Ele constituie, împreună cu timpurile verbale, modalităţi de exprimare a deixisului temporal. Adăugarea unor determinări de tip adverbial are rolul de a clarifica relaţia temporală faţă de momentul enunţării, dezambiguizând şi nuanţând semnificaţia formei verbale (vezi Verbul. Timpul, 1.1). Adverbe de timp ca atunci, apoi pot îndeplini o funcţie conectivă (vezi infra, 4.4.3). In această situaţie, adverbele îşi pierd semnificaţia temporală, devenind concluzive. Adverbele de loc şi de timp se pot combina cu anumite prepoziţii, cu care nu formează însă locuţiuni. Prepoziţiile au rolul de a nuanţa sensul sau de a preciza circumstanţa: de aici, până mâine, în sus etc: Până mâine dormi aici, este odaia mea. (G. Călinescu, Enigma Otiliei) De atunci am fost de multe ori la Gina. (M. Cărtărescu, Nostalgia) Eu am început să mă uit în sus. (O. Verdeş, Muzici şi faze). 4.1.3. Adverbele de mod constituie o clasă numeroasă, lărgită prin conversiunea adjectivelor calificative. La inventarul de adverbe de mod propriu-zise (agale, aievea, alene, altfel, asemenea, aşa, bine, călare, cum, cumva, dinadins, împreună, oricum, totuna, zadarnic, într-adevăr, de pomană, de prisos, pe tăcute, în zadar, de zor, cum necum etc.) se adaugă cele provenite din adjective calificative (frumos, greşit, încet, rău, serios etc.) şi, mai rar, din substantive (cuc, colac, cobză, mănunchi, tun etc, vezi infra, 6). Apoi încet-încet m-am furişat printre oameni... (I. Creangă, Amintiri); Exerciţiul acesta se făcea deoarece sultanul adormea greu. (I. Groşan, O sută de ani); Păşesc, lin, pe apa cuvintelor. (G. Liiceanu, Uşa interzisă). Adverbul de mod constituie realizarea prototipică a circumstanţialului de mod (vezi Circumstanţialul de mod, 2.1). 4.1.4. Adverbele cantitative constituie o clasă cu un inventar destul de restrâns, ai cărei termeni însă sunt foarte frecvent întrebuinţaţi: mult, puţin, destul, suficient, enorm, cât, oricât, atât, berechet, aşa de, atât de, cât de, destul de, de ajuns, cât de cât, de multe ori, cu toptanul etc. în această clasă se încadrează şi numeralele adverbiale (o dată, de trei ori etc.) şi numeralele multiplicative (îndoit, înzecit etc), precum şi sintagmele de tipul a doua oară, a treia oară etc Adverbul mult combinat cu prepoziţia de are valoare temporală: // cunosc de mult. Această valoare determină uneori, în scris, confuzia cu adverbul de timp demult. Cele două forme se disting contextual: // cunosc de mult (de mult timp) vs Demult, pe aceste meleaguri, locuia un popor brav. („odinioară, în trecut"). Din categoria adverbelor cantitative fac parte şi adverbele intensive, provenite în general din adjective: extraordinar, grozav, teribil, îngrozitor, uimitor, exagerat etc. Aceste adverbe, în structuri de tipul extrem de deştept, extraordinar de bine (vezi supra, 3.3.2), constituie mărci lexicale de realizare a gradaţiei adjectivului şi adverbului. 596 Ca adverbe cantitative funcţionează şi substantive de tipul foc, cobză, măr etc. când au rolul de intensificatori ai unui adjectiv: frumoasă foc, răcit cobză, bătut măr. în această situaţie, constituie mărci lexicale ale gradului maxim de intensitate. Adverbele cantitative constituie realizarea prototipică a circumstanţialului cantitativ (vezi II, Circumstanţialul cantitativ, 2.1). 4.1.5. Adverbele de cauză şi de scop sunt în număr foarte redus. Sunt cuprinse în această clasă locuţiunea adverbială interogativă de ce, cu varianta populară la ce, şi structuri locuţionale alcătuite din pronumele demonstrativ cu formă de feminin singular, însoţit de prepoziţiile de şi pentru: de aceea, pentru aceea, de asta (pop.), pentru asta (pop.), de aia (pop.). Aceste structuri au valoare neutră şi funcţie anaforică, reluând sau anticipând informaţia din text. Ele exprimă cauza sau scopul, în funcţie de context: Ploua, de aceea n-am mai ieşit la plimbare. (cauza), De aceea te-am căutat, să-ţi dau vestea cea bună. (scopul). Funcţia sintactică a acestor adverbe este de circumstanţial de cauză sau de scop (vezi II, Circumstanţialul de cauză, 2.3, Circumstanţialul de scop, 2.3.2). 4.1.6. Adverbele concesive constituie la rândul lor o clasă restrânsă. Intrinsec concesive sunt adverbul totuşi şi locuţiunea adverbială cu toate acestea: Trebuie totuşi să recunoaştem că bucătăria românească nu se identifică întru totul cu scenariul de mai sus. (A. Pleşu, Comedii); Norvegia a fost obligată să îşi însuşească mare parte din normele Uniunii. Cu toate acestea, nici vorbă de aderare. (JN, 2005). Contextual, şi adverbele tot şi încă pot avea nuanţe concesive, în prezenţa unor elemente corelative: Deşi i-am explicat de mai multe ori, tot n-a înţeles.; Cu toate că sunt căsătoriţi de 50 de ani, încă se mai iubesc ca-n prima zi Sintactic, aceste adverbe realizează funcţia de circumstanţial concesiv (vezi II, Circumstanţialul concesiv, 2.4.1). 4.2. Adverbe substitute Criteriul care stă la baza delimitării acestei clase este modul de procurare a referinţei. Pe lângă clasa adverbelor referenţiale (care exprimă circumstanţe spaţiale, temporale, cantitative, modale), se distinge o clasă de elemente care îşi precizează sensul prin raportare la alte componente ale textului (Am intrat în sală. Acolo nu era nimeni.) sau îşi recuperează sensul din situaţia de comunicare (Azi nu dăm pe datorie, mâine da.). Adverbele substitute se organizează în subclase paralele cu ale pronumelui. 4.2.1. Adverbele demonstrative precizează circumstanţe ale acţiunii prin raportare la locutor. Proximitatea sau relativa distanţă spaţio-temporală raportate la emiţător sunt evocate prin adverbele aici/acolo, dincoace/dincolo, acum/atunci. Modalitatea, din perspectiva locutorului, este redată prin adverbele aşa, astfel, altfel, cantitatea prin atât. Adverbele demonstrative pot funcţiona deictic, situaţie în care referinţa se actualizează prin raportare la situaţia de comunicare. Enunţuri ca: Fă aşa., Caută acolo! sunt însoţite în mod necesar de gesturi prin care se precizează sensul 597 adverbelor. Deictice sunt şi adverbele de timp astăzi, ieri, mâine care trimit la momentul de enunţare. Adverbele demonstrative pot fi şi anaforice / cataforice (reluând / anticipând o informaţie prezentă în text): Am fost la Braşov şi de acolo am plecat la mare.; De atunci i se trage răceala, de când l-a prins ploaia în pădure. Având ca referent o structură propoziţională, grupările adverbiale de aici, de aceea funcţionează ca profraze: Unghiurile sunt egale. De aici rezultă că laturile opuse unghiurilor sunt congruente. Adverbele atunci şi acolo se grupează ca intensificatori cu relativele când, unde: Libertatea fiecăruia încetează atunci când aduce atingere libertăţii celorlalţi. (Internet); In inima Carpaţilor, acolo unde bătrânele păduri adânci şi pâraiele vesele mai spun poveşti despre eroi puternici, acolo unde urşii se ascund în luminişuri, acolo a dus Dumnezeu o bucată de paradis. (Internet). Ele sunt suprimabile în aproape toate contextele, rolul lor fiind de intensificare a relativului. Gruparea atunci când este însă mai unitară întrucât atunci s-a desemantizat şi nu mai trimite la semnificaţia sa de distanţare temporală. Acest lucru este mai evident când este folosit în calitate de conector în stilul ştiinţific: Atunci când orhideele au vârfid frunzelor înnegrit este vorba de o carenţă de calciu. (Internet). în gruparea acolo unde, sensul local al adverbului acolo este mult mai puternic: După ce planta s-a adaptat la noul mediu, o puteţi uda şi muta acolo unde doriţi s-o aşezaţi definitiv. (Internet, vezi II, Circumstanţialul de timp, 1.3). Adverbele demonstrative se încadrează în diferitele clase semantice de circumstanţiale şi realizează aceleaşi funcţii sintactice ca adverbele referenţiale. 4.2.2. Adverbele nehotărâte exprimă, neprecizat sau generic, locul (oriunde, undeva), timpul (oricând, cândva), modul (oricum, oarecum, fiecum, cumva), cantitatea (câtva, oricât). Locuţiunile adverbiale nehotărâte provin din combinarea adverbelor relative când, cum, cât, unde, cu structurile verbale cine ştie, nu ştiu, te miri, te pomeneşti: cine ştie unde, te miri când, nu ştiu cum, te pomeneşti cât etc. (Stau pe cine ştie unde şi se descurcă cine ştie cum.). Adverbele nehotărâte realizează aceleaşi funcţii sintactice ca adverbele referenţiale. în plus, adverbele nehotărâte oricare, oricând, oriunde, oricum pot funcţiona ca elemente de relaţie introducând propoziţii relative neinterogative libere: Citeşte o carte oricând ai puţin timp liber, (vezi infra 4.4.1; II, Construcţii cu propoziţii relative, 2.1). 4.2.3. Adverbele negative exprimă, de asemenea, coordonate circumstanţiale ale acţiunii, marcate negativ: timpul (niciodată, nicicând), locul (nicăieri, niciunde), modul (nicicum, nicidecum), cantitatea (nicicât). Unele forme sunt arhaice sau marcate stilistic (nicicât, nicicând). Cel mai adesea, funcţia lor este de întărire a negaţiei (vezi II, Negaţia 2.2.2.1), mai puţin când sunt plasate într-o poziţie emfatică: Nicăieri în Europa nu poate fi întâlnit un ţinut cu atât de felurite şi numeroase chipuri ale vieţii. (Internet). Ca şi celelalte adverbe substitute, adverbele negative se încadrează în clasele semantice de circumstanţiale şi realizează aceleaşi funcţii sintactice. 598 4.2.4. Adverbele pronominale interogative şi cele relative au forme omonime: când, cum, cât, unde. Adverbele interogative constituie, alături de pronumele interogative, mărci ale interogativelor parţiale (Unde ai fost aseară?, Când se întorc din vacanţă?, Cum ai păstrat secretul atâta timp?, Cât costă?). în transpunerea vorbirii directe în vorbire indirectă, subordonarea faţă de regent se face prin intermediul adverbelor relativ-interogative (vezi II, Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării, 5.2.2). Adverbele pronominale relative se integrează în structura sintactică a enunţului şi funcţionează ca elemente de relaţie în frază (vezi infra, 4.4.1). 4.3. Adverbe modalizatoare Adverbele modalizatoare funcţionează ca modificatori ai predicaţiei enunţării (Poate nu au reţinut exact locul de întâlnire.) sau ai unui element având calitatea de predicat semantic (Câştigătoarea concursului, incontestabil cea mai frumoasă, a primit un premiu substanţial.; Ne vedem, poate mâine.). Din punct de vedere semantic, marchează raportarea subiectivă a locutorului la conţinutul propoziţiei. Adverbele modalizatoare reprezintă unul dintre mijloacele de exprimare a atitudinii modale în enunţ şi se subsumează principalelor tipuri de modalitate (vezi II, Modalizarea). 4.3.1. Modalitatea epistemică (vezi II, Modalizarea, 3) se exprimă prin adverbe epistemice de certitudine (desigur, fireşte, bineînţeles, evident, cu siguranţă, fără îndoială etc.) şi incertitudine (poate, probabil, parcă, eventual). Din punct de vedere sintactic, adverbele epistemice pot apărea ca elemente regente, cu funcţia sintactică de predicat, când au ca adjunct o propoziţie subiectivă introdusă prin conjuncţia că (Poate că nu s-a observat, dar s-a dedicat cu pasiune muncii sale.), cu funcţie de circumstanţial de modalitate când sunt independente, integrate (Se gândeşte probabil la un post de conducere.) sau parantetice (Se aşteaptă, desigur, să fie promovat.) ori ca nume predicative în construcţii impersonale (E foarte aglomerat. E evident că nu putem ajunge la timp.). Evidenţiatele adverbiale constituie modalitatea de indicare a surselor cunoaşterii (vezi II, Modalizarea, 3.2). Ele precizează în discurs tipurile de surse din care locutorul a obţinut informaţia transmisă în enunţul său. Evidenţialele citaţionale sunt mărci ale citării sau relatării. Au ca realizări adverbiale cică, pasămite, chipurile şi semnalează neasumarea, neîncrederea într-o opinie preluată. Circulă cu precădere în registrul oral, dar se extind şi în limba standard: Fiul cântăreţei, S. H., a divorţat de B pentru că ea avea, cică, o legătură extraconjugală cu R. (Tabu, 2003); în fine, s-a întors fuga-fuga şi cică: Tre' să mergem în oraş. (O. Verdeş, Muzici şi faze); Ne-am aşteptat [...] să convingă alegătorii potenţiali să acorde voturile celor chipurile neprihăniţi, nu celor chipurile pătaţi. (Internet). Evidenţiate inferenţiale trimit la procesele mentale de deducţie. Adverbele prin care se exprimă sunt: pesemne, poate, probabil: 599 Cunoscând pesemne competenţa fiicei sale în domeniu, [...] mama trimite o telegramă... (G. Liiceanu, Uşa interzisă). Evidenţialele perceptuale marchează sursa perceptuală a informaţiei. Realizarea adverbială specifică este parcă (S-a înteţit canicula, parcă., O. Paler, Deşertul). In general, evidenţialele adverbiale apar incidente în enunţ. Evidenţialele inferenţiale pot apărea ca regente, selectând conjuncţia subordonatoare că (Pesemne că s-a întâmplat ceva de n-a venit.). 4.3.2. Modalitatea deontică (vezi II, Modalizarea, 4) presupune acceptabilitatea sau obligativitatea unor situaţii în raport cu un cod de norme existent. Realizează valori deontice adverbele: obligatoriu, recomandabil, necesar, permis, interzis. Natura lor iniţială este adjectivală sau participială (cu implicarea unui agent extern), poziţia sintactică determinând adverbializarea. Apar în enunţ parantetice (Aduceţi, obligatoriu, actele în original.) sau integrate, în poziţia de nume predicativ al unei expresii impersonale construite cu o propoziţie subiectivă conjuncţională introdusă prin conectivul să (E interzis să conduceţi autovehiculul fără permis.). 4.3.3. Modalitatea apreciativă (vezi II, Modalizarea, 6) presupune aprecierea nonemotivă (în registru aparent obiectiv): bine, rău, util, important, vital, semnificativ, decisiv etc. sau emotiv-afectivă (prin raportare la stările emoţionale): regretabil, uimitor, trist, din păcate, din fericire, important etc. Sintactic, unele apar ca regente, urmate de o subordonată subiectivă conjuncţională introdusă prin că (A nins şi drumurile s-au înzăpezit. Bine I Noroc că n-am plecat de acasă cu maşina.) sau pot fi nume predicative făcând parte dintr-o expresie impersonală construită cu o subordonată conjuncţională subiectivă introdusă prin să (E rău să duci o viaţă dezordonată.), iar altele preferă poziţia parantetică (Din fericire, accidentul nu s-a soldat cu victime.). 4.4. Adverbe relaţionale O serie de adverbe s-au specializat în redarea anumitor valori sau relaţii în cadrul propoziţiei sau al frazei. 4.4.1. Adverbele relative (vezi supra, 4.2.4) funcţionează ca elemente de relaţie în propoziţiile relative neinterogative şi în cele interogative indirecte (vezi II, Construcţii cu propoziţii relative 1.3). Ele sunt integrate sintactic în propoziţia subordonată, care poate fi o relativă cu antecedent, situaţie în care adverbul relativ stabileşte o relaţie anaforică cu un element din regentă (Ne plimbăm adesea prin parcul, undei ne-am cunoscut.), sau o relativă liberă, când substituie şi termenul din regentă (Ne întâlnim unde am stabilit.) (vezi II, Construcţii cu propoziţii relative, 2.1). Adverbele nehotărâte care pot avea statut de relative (vezi supra, 4.2.2) apar numai în construcţiile relative neinterogative libere (Oriunde ne poartă paşii, gândul ne duce spre casă.). Locuţiunea adverbială de ce, corespunzătoare semantic unui cauzal sau final, funcţionează numai în propoziţiile relative interogative indirecte (Nu ştiu de ce întârzie.). Adverbele relative îndeplinesc funcţii sintactice în subordonatele în care sunt integrate. 600 Gruparea de unde poate avea ca sursă referenţială o structură propoziţională {Echipa poate privi liniştită returul şi chiar spera la o cupă europeană. De unde se vede că lipsa de bani nu înseamnă neapărat şi lipsă de performanţă., Internet). în această situaţie, gruparea funcţionează nu ca relativ, ci în calitate de conector discursiv (vezi II, Construcţii cu propoziţii relative, 2.3, Conectori frastici şi transfrastici, 2.1). Trec în clasa conjuncţiilor relativele când, cum, unde atunci când se desemantizează şi introduc diferite tipuri de subordonate: Unde a auzit aceasta, a început să tremure de frică.; Cum ai plecat, s-a iscat ceartă, (vezi Conjuncţia, 5.3) sau când apar în perechi corelative: când... când (Când ninge, când plouă., vezi Conjuncţia, 4.4). 4.4.2. Elementele de relaţie ca şi decât participă la organizarea construcţiilor comparative. Comportamentul lor este de regulă prepoziţional, impunând comparantului cazul acuzativ: Andrei este înalt ca mine., Ştefan vorbeşte franceză mai bine decât tine. (vezi I, Prepoziţia, 4.2; II, Construcţii comparative, 1.5). Exprimând comparaţia, termenii în discuţie nu influenţează forma comparantului. Cei doi termeni ai structurii prezintă însă aceleaşi particularităţi de construcţie, impuse de regent: S-a gândit la tine ca la mine.; S-a adresat mai amabil simpatizanţilor decât opozanţilor. în această situaţie, statutul elementelor se apropie de cel adverbial. Pentru termenii omonimi: ca (prepoziţie a calităţii), vezi Prepoziţia, 4.6, decât (prepoziţie), vezi Prepoziţia, 4.6, decât (semiadverb restrictiv), vezi supra, 1.5. 4.4.3.0 serie de adverbe marchează în planul enunţului atitudinea locutorului, introducând valori contextuale suplimentare (îndoială, uimire, surpriză etc). Oare, nu (care) cumva modalizează enunţul interogativ indicând dubiul, incertitudinea: Ar trebui să reiau întrebarea: în ce mai cred, oare? O. Paler, Deşertul; Nu care cumva l-aţi văzut pe Moş Crăciun ? Nu care cumva apare şi în enunţuri imperative: Nu care cumva să vă atingeţi de porţia mea de tort! Adverbele ce (provenit din conversiunea pronumelui interogativ), cât şi locuţiunea (şi) unde nu apar cu valoare de intensificare în enunţuri exclamative (Ce mult a crescut!, Cât de frumoasă este!, Şi unde nu s-a pornit o ploaie, care a acoperit toată valea!). 4.4.4. O serie de adverbe şi locuţiuni adverbiale actualizează în discurs valori pragmatice, având roluri argumentative sau metadiscursive (vezi II, Conectori frastici şi transfrastici, 2.2). Ele stabilesc o legătură explicită între unităţi ale discursului între care nu există relaţii structurale de dependenţă sintactică, asigurând astfel coeziunea şi coerenţa textului şi contribuind la decodarea sensului acestuia. Unele adverbe pot dobândi valori concluzive (De ce, atunci, ajungem să avem cu filozofia o familiaritate..., G. Liiceanu, Uşa interzisă; Ei bine, şi aci d-voastră faceţi mai puţin decât exista în trecut. N. Iorga, Discursuri parlamentare), pot exprima acordul (Te poţi plimba mult înainte să le găseşti. 601 Bineînţeles, acest fapt nu trece neobservat de minţi strălucite, care caută dobândire. Internet, 2005) sau pot avea roluri metadiscursive de precizare, de reformulare (idei neprelucrate intelectual, mai precis neintelectualizate, Internet, 2005), de introducere a unui contraargument (Excesul de personal şi intim face visul intransmisibil. Dimpotrivă, sunt interesante visele noastre comune, cele în care ne recunoaştem cu toţii., G. Liiceanu, Uşa interzisă), introducere a unei explicaţii sau a unui exemplu (Un bărbat adevărat, adică un ins copt să se arunce în lupta conjugală, e „un bărbat independent"., A. Pleşu, Comedii; Am remarcat, bunăoară, cum mulţi dintre tineri se simt atraşi mai mult de sonete., Internet). Substitutele adverbiale care au ca referent un întreg enunţ (de unde, aşa, astfel etc.) participă de asemenea la organizarea discursului, asigurând progresia informaţiei (Sufăr de sincerism, sunt dubitativ, colocviul în exces, ironic. Aşa stând lucrurile, am traversat ministeriatul ca pe un amestec ciudat de risipă şi asceză., A. Pleşu, Comedii). Adverbele pot funcţiona şi în calitate de conectori cu funcţie discursivă, situaţie în care se referă la modul de organizare generală a discursului, indicând ordinea, asigurând progresia textului şi facilitând decodarea lui: mai întâi, pe urmă, apoi, în final, întâi, al doilea, mai jos, mai departe etc: O lege, ca să fie bună, trebuie să întrunească şi celelalte două condiţiuni. întâi, ea trebuie să fie în legătură cu dezvoltarea istorică. (N. Iorga, Discursuri parlamentare, vezi II, Conectori frastici şi transfrastici, 4). 5. CATEGORIA INTENSITĂŢII Intensitatea este singura categorie gramaticală care afectează clasa adverbului. Specificul adverbului raportat la această categorie gramaticală constă în comportamentul eterogen al elementelor clasei faţă de morfemele de intensitate. 5.1. Prezintă toate valorile categoriei comparaţiei majoritatea adverbelor de mod (asemănătoare sub aspect semantic adjectivelor calificative) şi anumite adverbe de loc care exprimă poziţia (sus, jos, aproape, departe) precum şi anumite adverbe de timp (devreme, târziu, curând). Nu suportă gradare semiadverbele, adverbele pronominale şi multe dintre adverbele obţinute prin derivare. Pe de altă parte, nu sunt compatibile cu valorile intensităţii elemente care, semantic, exprimă însuşiri sau circumstanţe ce nu pot fi supuse comparaţiei: aidoma, aievea, absolut, astăzi, acasă, efectiv, incompatibil, împotrivă, nicăieri, pretutindeni etc. 5.2. Nu toate adverbele au toate gradele de intensitate. Unele sunt restricţionate semantic numai la realizarea valorii de comparativ (mai apoi, mai încoace, mai înainte, mai încolo, mai pe urmă). In asociere cu ieri, mereu, niciodată, totdeauna, mai este semiadverb şi exprimă aproximarea: mai mereu, mai niciodată. Adverbele de mod exact şi precis la comparativ îşi păstrează calitatea de modale (Vreau să ştiu mai exact unde te doare.), dar pot fi şi conectori textuali 602 (Exemplarul aparţine clasei nevertebratelor, mai precis I exact familiei Hydrozoa.). Adverbul apoi asociat cu mai e, de asemenea, conector pragmatic: Acestea sunt consecinţele. Mai apoi prezentăm dezavantajele. Adverbul degrabă este mai rar întrebuinţat în limba actuală cu sensul său („repede"), fiind însă foarte des utilizat la forma de comparativ, cu rol de conector. Nu e o simplă răceală. Mai degrabă e o bronşită. 5.3. Modalităţile de expresie ale categoriei intensităţii sunt aceleaşi ca la adjectiv (vezi Adjectivul, 2.4). Sub aspect normativ, se impune precizarea că formantul cel din structura superlativului este invariabil în situaţia în care adverbul determină un verb sau un adjectiv: gimnasta cel mai bine clasată, nu gimnasta cea mai bine clasată. în situaţia în care adverbul este adjunct al grupului nominal, formantul cel variază în raport cu genul, numărul şi cazul substantivului regent: frunzele cele mai de jos. Aprecierea intensităţii poate fi exprimată şi prin sufixe: binişor, depărtişor, repejor, încetinel. 6. RELAŢIA CU ALTE CLASE LEXICO-GRAMATICALE 6.1. Clasa adverbelor se lărgeşte sistematic prin conversiunea altor părţi de vorbire. 6.1.1. Procedeul cel mai răspândit şi cel mai productiv în limba actuală este adverbializarea adjectivelor. O particularitate a limbii române constă în conversiunea în adverb a formei de masculin singular a adjectivului. în situaţia identităţii formale, distincţia între cele două clase este posibilă numai pe baza criteriului sintactic, adjectivele determinând substantive, iar adverbele verbe şi adjective. Orice adjectiv calificativ poate deveni, teoretic, adverb, mai puţin cele derivate cu sufixul -esc (cărora le corespund adverbele derivate cu -eşte). Adjectivele devenite adverbe sunt omonime cu forma de masculin singular a adjectivelor respective. Caracterul adverbial se manifestă prin indiferenţa faţă de categoriile de gen, număr şi caz şi prin dependenţa de un regent verbal sau adjectival. Adjectivul calificativ bun are drept corespondent adverbial bine. în limba vorbită, bun apare în unele contexte în locul lui bine, preluând calitatea acestuia de adverb: - Ne vedem la ora 7 în Piaţa Universităţii. - Bun (= Bine), rămâne stabilit aşa. 6.1.2. Adverbele rezultă adesea din conversiunea unor substantive care denumesc unităţi de timp. Substantivele care pot deveni adverbe de timp sunt numele de anotimpuri şi părţi ale zilei (primăvara, vara, seara etc). în cazul acestor substantive, conversiunea nu este completă, ele aflându-se în diferite stadii 603 de adverbializare. Din punct de vedere morfologic, substantivele păstrează formal opoziţia de număr (Vara I Verile mergeam la ţară.) sau de articulare (Dimineaţa I Dimineaţă este frumos. Duminica I Duminică mergem la biserică.), dar au un sens generic sau iterativ. Din punct de vedere sintactic, sunt distribuite în poziţie de circumstanţial, în grupul verbal (învaţă nopţile.), adjectival sau adverbial (Ţinuta adecvată seara este cea elegantă.) ori de atribut, într-un grup nominal cu centru substantiv abstract (Alergarea dimineaţa întăreşte organismul). Acelaşi comportament îl prezintă substantivele cu sens cantitativ (ore, minute, kilograme) Mersul pe jos ore în şir i-a provocat dureri de mijloc, Aşteptatul la rând minute bune e neplăcut. în aceste contexte, substantivele apar cu formă de plural nearticulat. Devin adverbe o serie de substantive utilizate în construcţii eliptice pentru a exprima forma: colac, covrig, grămadă, mănunchi, ciorchine (Doarme covrig,; S-au strâns mănunchi I ciorchine în jurul lui.; Norii [...] stau grămadă peste sat., G. Coşbuc, Iarna pe uliţă) sau intensitatea, constituind mijloace lexicale de exprimare a superlativului (îngheţat bocnă, legat cobză, frumoasă foc, singur cuc, negru corb, adormit buştean). în aceste situaţii, procesul de adverbializare este complet; termenii, utilizaţi în construcţii fixe, îşi pierd caracteristicile morfologice şi disponibilităţile sintactice şi se desemantizează. 6.1.3. Anumite prepoziţii se apropie de statutul de adverb în situaţia în care nominalul următor nu este actualizat, el putând fi recuperat anaforic. Astfel, prepoziţiile pentru, după, fără, cu sunt asimilate adverbelor în contexte ca: Termin cursul şi vorbim după. Mănânci cu sare sau fără? 6.1.4. Situaţiile de adverbializare a altor părţi de vorbire sunt izolate. 6.1.4.1. Pronumele nehotărât una este folosit cu valoare adverbială când exprimă ideea de „unitate", „solidaritate": a fi una, a o ţine una (şi bună). Numeralele cardinale unu, doi, trei etc. şi cele ordinale întâi, al doilea etc. au valoare adverbială când sunt folosite pentru a enumera argumente într-o expunere teoretică. Au numeralul ca bază lexicală adverbele îndoit, înzecit, de două ori, de trei ori etc, precum şi sintagmele a doua oară, a treia oară etc. 6.1.4.2. Pronumele relativ-interogativ ce este folosit cu valoare adverbială (relativă) având sensul cât: Mai merge el ce merge [...] numai iaca vede o dihanie de om. (1. Creangă, Harap-Alb). 6.1.4.3. Formele verbale predicative poate (pers. a IlI-a, sg. indicativ prezent a verbului a putea) şi trebuie, detaşate din paradigma verbului, funcţionează ca adverbe modale cu sensul „probabil", „posibil". Poate este adverb când selectează conjuncţia că (Poate că va reuşi.) sau când este folosit parantetic (Poate va reuşi.). Şi când se asociază unui verb la conjunctiv perfect (Poate să fi încercat şi altă soluţie.), poate păstrează sensul de posibilitate, probabilitate, funcţionând ca adverb. De asemenea, forma trebuie poate fi interpretată drept adverb când este urmată de un verb la conjunctiv perfect, sau când selectează conjuncţia că, din acelaşi motiv al dobândirii semnificaţiei de posibilitate, probabilitate: Trebuie să fi fost bolnav zilele trecute. Trebuie că e bolnav de a slăbit aşa. (pop.). 604 6.2. La rândul său, adverbul îşi poate schimba clasa morfologică. Acest lucru se poate realiza prin articulare sau prin plasarea în contexte specifice. Prin articulare hotărâtă sau nehotărâtă, adverbul devine substantiv: Binele făcut va fi răsplătit. / Un bine nu se uită niciodată. Plasarea adverbului în poziţia specifică substantivului (determinarea adjectivală) duce la substantivizarea acestuia: Din sânul vecinicului ieri I trăieşte azi ce moare. (M. Eminescu, Luceafărul). Adverbele (în special de loc şi de timp) trec în clasa prepoziţiei: înainte > înaintea, împrejur > împrejurul, în spate > în spatele, în jur > în jurul. Trecerile între clasa adverbului şi a prepoziţiei se bazează pe natura comună, de predicate semantice, a celor două părţi de vorbire. Adverbe de tipul româneşte, franţuzeşte, englezeşte, când determină verbe tranzitive ca a vorbi, a scrie, a învăţa, a şti, pot fi considerate un caz special de substantivizare. Ele sunt echivalente semantic cu sintagmele limba română, limba franceză etc. în situaţia în care determină un substantiv, câteva adverbe pot deveni adjective invariabile: altfel, asemenea, anume, aievea, aşa, bine, gata, întocmai (E un film altfel., Asemenea cazuri sunt rare.). Adverbul jos devine adjectiv când determină substantive: Temperaturile joase au provocat pagube în agricultură. Prin desemantizare, adverbele relative devin conjuncţii: Cum („imediat ce") a aflat vestea, a sunat acasă., Unde („fiindcă", „deoarece") nu şi-a făcut tema, n-a venit la şcoală. L-aş ucide în bătaie când („dacă") aş afla că el a prins pupăza. (I. Creangă, Amintiri). 605 PREPOZIŢIA 5 1. ASPECTE DEFINITORII 1.1. Prepoziţia este o clasă de cuvinte neflexibile care, în special la nivelul propoziţiei, marchează relaţia dintre un termen subordonat şi regentul său. Rolul de conector apropie prepoziţia de conjuncţie şi de relativele pronominale, adjectivale sau adverbiale. Ca elemente conectoare, prepoziţia şi conjuncţia participă la organizarea enunţului fără a avea o funcţie sintactică proprie; rolul lor constă în stabilirea legăturii dintre două unităţi sintactice. Spre deosebire de conjuncţie, care indică relaţii de coordonare între două unităţi sintactice aparţinând propoziţiei sau frazei ori relaţii de subordonare între două propoziţii (Filmele şi cărţile sunt viaţa mea., Eşti optimist dacă ai încredere în tine şi în alţii.; vezi Conjuncţia), prepoziţia marchează numai relaţii de subordonare între două componente, de obicei, ale propoziţiei. Ca şi prepoziţia, relativele pronominale, adjectivale sau adverbiale indică relaţii de subordonare; se deosebesc însă de prepoziţie, pe de o parte, prin ocurenţa lor numai la nivelul frazei, pe de altă parte, prin faptul că au în propoziţiile pe care le introduc şi funcţie sintactică de parte de propoziţie (L-am văzut când a coborât din tren.). Vezi I, Pronumele şi adjectivul pronominal relativ; Adverbul 4.4.1; II, Construcţii cu propoziţii relative, 2. 1.2. In calitate de conector, prepoziţia se încadrează obligatoriu într-o structură ternară (noapte de vară, merge la petrecere, demn de admiraţie): prezenţa prepoziţiei este condiţionată de coocurenţa cu doi termeni lexical autonomi (Tj şi T2) implicaţi într-o relaţie de dependenţă. Prepoziţia, component coeziv al structurii T, prep. T2, contractează relaţii simultane, dar diferite, cu ceilalţi doi termeni. 1.2.1. în relaţia cu termenul pe care îl precedă (T2), prepoziţia este centru, impunându-i anumite restricţii gramaticale, între care restricţia de caz (compară Luptă cu boala, şi Luptă contra bolii.). Relaţia foarte strânsă care asociază prepoziţia şi termenul pe care îl precedă se manifestă prin topica fixă a celor două componente: (a) prepoziţia se plasează întotdeauna pe primul loc: (casă) de vacanţă, (dorinţa) de a şti, nu şi "(casă) vacanţă de, *(dorinţă) a şti de; (b) relaţia dintre prepoziţie şi termenul pe care îl precedă nu permite decât intercalarea unora dintre adjuncţii acestuia: Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit, / De noi răsfrângeri dornic. (I. Barbu, Umanizare), nu şi: Se întrevăd semne de a copiilor reuşită., dorinţa de multe a şti. 607 împreună cu termenul subordonat, prepoziţia formează grupul prepoziţional, care, în calitate de unitate globală, intră în relaţie cu cel de al treilea component al structurii (Ti): grupul prepoziţional în ansamblu (şi nu componentele sale) poate fi deplasat în raport cu regentul: Vino cu trenul!, Cu trenul vino! (nu şi Tren vino cu!, Cu vino tren!) sau omis: Vino! (nu Vino tren! ori *Vino cu!, enunţ care este posibil numai dacă din contextul lingvistic sau situaţional se poate recupera termenul absent). 1.2.2. Termenul regent coocurent (T,) reprezintă centrul unui grup sintactic superior, care înglobează grupul prepoziţional. în funcţie de statutul gramatical al regentului, grupul prepoziţional participă la organizarea sintactică a enunţului ca parte componentă a grupului verbal: Pune cartea pe masă!, Stă la noi., a grupului nominal: Prietenia dintre cei doi era veche., a grupului adjectival: Era capabilă de orice efort., a grupului adverbial: Locuieşte aproape de facultate, sau a grupului interjecţional: Vai de voi! (vezi infra, 3.1.2). Aceeaşi grupare prepoziţională poate avea regenţi diferiţi, de exemplu, un verb: Vine de dimineaţă, sau un substantiv: ziarul de dimineaţă. Grupul prepoziţional intră uneori în componenţa unui alt grup prepoziţional, acesta din urmă, incluzându-se, la rândul Iui, într-un grup sintactic superior, precum un grup nominal {Locul [de [lângă tine}} este rezervat.) sau un grup verbal {Citeşte [până [la sfârşit!]]). Componenţa grupului prepoziţional este supusă unor restricţii selective determinate de particularităţile gramaticale şi semantice ale termenului regent prin intermediul căruia grupul prepoziţional se încadrează în organizarea sintactică a enunţului. 2. STRUCTURA MORFEMATICĂ A PREPOZIŢIEI Clasa prepoziţiilor cuprinde elemente fără flexiune, reprezentând, ca şi în cazul celorlalte clase de cuvinte neflexibile, unităţi cu o realizare unică în limbă. Numeroase prepoziţii {de, în, la, lângă, pe etc.) sunt unităţi monomorfematice. Prezenţa variantelor neliterare regionale: dă, di pentru de, dăn pentru din, pă, pi pentru pe, pană pentru până, pin, pân pentru prin sau arhaice: cătră pentru către, pre pentru pe, subt pentru sub ori a variantelor condiţionate fonetic: întru / într- (întru Domnul / într-adins), de / d- {de aici / d-aici), după / dup- (după aceea / dup-aceea), fără / făr-, făr' (fără mine / făr-a gândi, făr' de niciunele), până /pân-, pân' (până aici /pân-aici, pân' la mine) nu are nicio implicaţie în analiza morfematică. 2.1. Prepoziţiile de bază (cele mai multe moştenite din latină): a, asupra, ca, către, cu, de, după, fără, în, între, întru, la, lângă, până, pe, pentru, peste, spre, sub sunt neanalizabile la nivel morfematic. La acestea se adaugă prepoziţiile neologice monomorfematice asimilate în grade diferite de limba română, precum: graţie, per, pro, supra, versus, via, dar şi prepoziţiile datorită, mulţumită explicate prin 608 participii. Neanalizabile pot fi considerate şi prepoziţii ca pentru, peste formate în limba română prin asocierea unor prepoziţii neanalizabile (vezi infra, 2.2). 2.2. Alte prepoziţii (deşi lipsite de flexiune) sunt, la nivel morfematic, analizabile. Din această categorie fac parte unele formaţii prepoziţionale rezultate din asocierea unor prepoziţii neanalizabile, cum sunt, de exemplu, de la (Vine de la laşi.) sau de către (Premiile au fost înmânate de către preşedinte.). Din asocierea componentelor prepoziţionale rezultă de regulă o grupare cu sens unitar care se opune semantic unuia dintre componente: compară Vine la şcoală, şi Vine de la şcoală., Pleacă la Ploieşti, şi Pleacă de la Ploieşti, (vezi şi infra, 3.1.1.5). Anumite prepoziţii alcătuite din două elemente prepoziţionale sunt egale ca valoare cu una dintre prepoziţiile componente (şi anume cu cea principală). Aşa sunt de către (= de), ca element introductiv al complementului de agent (Pacea este dorită de către / de toţi oamenii.), fără de (= fără): cuvinte fără de / fără înţeles, în contra, astăzi înv. şi pop. (= contra): Apărarea civilizaţiei în contra barbariei. (în DA) / Luptă contra nedreptăţii. Numeroase prepoziţii neanalizabile în limba actuală s-au format prin contopirea formală a componentelor: despre (< de + spre), din (< de + în), dinspre (< de + înspre), dintre (< de + între), pentru (< lat. per + intro), peste (< p(r)e + spre), prin (< pre + în), printre (< pre + între) etc. Gradul de sudură a prepoziţiilor analizabile este diferit. Dacă structura compusă a prepoziţiilor pentru sau peste nu se mai recunoaşte, structura originară a unor prepoziţii ca din, dintre, prin, printre este oarecum transparentă din punct de vedere fonetic şi semantic. Ele pot fi asociate semantic, de exemplu, cu prepoziţii ca în, între (Intră în casă., Iese din casă.; Se plimbă printre rânduri., Au amplasat bănci între rândurile de copaci.). Prepoziţia despre, cu uz învechit şi popular, se analizează în opoziţie cu spre în construcţiile care indică o circumstanţă locativă: Despre munte / lese luna din brădet. (G. Coşbuc, Noapte de vară). Cu valoare locativă, astăzi se foloseşte prepoziţia dinspre, opusă semantic prepoziţiei înspre, ambele fiind analizabile prin raportare la prepoziţia spre: Vine dinspre casă. Prepoziţia omonimă despre este substituibilă cu de când are sensul „cu privire la": Vorbeşte despre/de toţi prietenii. Analizabile sunt şi prepoziţiile dedesubtul, împrejurul, înaintea, înapoia, îndărătul, din structura cărora fac parte un adverb sau o grupare formată din prepoziţie şi adverb (dedesubt, împrejur etc.) şi un formant final (omonim cu articolul enclitic) -(u)l sau -a. Prezenţa formantului distinge prepoziţia de adverbul corespunzător: compară Pleacă înainte, şi Pleacă înaintea voastră., Priveşte împrejur, şi Stau aşezaţi împrejurul mesei. Spre deosebire de aceste prepoziţii, deasupra este constituită din două prepoziţii: de şi asupra. Nu sunt analizabile asupra (care e numai prepoziţie) şi contra (care nu-şi modifică forma în cele două ipostaze: adverb - Ei au fost contra, şi prepoziţie - Ei au fost contra noastră / tuturor.). 2.3. Comportament gramatical de prepoziţie au şi unele grupuri fixe de cuvinte ce au statut de locuţiuni prepoziţionale. Acestea sunt structuri formate din 609 una sau două (rar, mai mult de două) prepoziţii şi un cuvânt din altă clasă lexicală, pe care îl precedă, căruia îi urmează sau pe care îl încadrează (vezi infra). Cele mai multe astfel de combinaţii conţin una dintre prepoziţiile simple cu, de, la, în. Componentele neprepoziţionale care intră în alcătuirea locuţiunilor prepoziţionale sunt, în special, substantive sau adverbe. Frecvente ca structură sunt locuţiunile prepoziţionale alcătuite din: (a) [adverb + prepoziţie] sau [prepoziţie + adverb + prepoziţie]: cât despre, cât pentru, (în) afară de; (b) [substantiv + prepoziţie] sau [prepoziţie + substantiv + prepoziţie]: faţă de, cu privire la, în funcţie de, în loc de. în structurile în care prepoziţia este plasată după componentul neprepoziţional, adverbul nu-şi modifică forma (afară de), iar substantivul păstrează forma nearticulată (faţă de). în structurile cu prepoziţii aflate înaintea celuilalt component, acesta este asociat cu -a sau -ul: în faţa, în afara, pe dinafară, pe dinaintea, în jurul, în locul, în mijlocul, pe dinăuntrul. Formantul final (-a, -ul) din structurile cu adverb se explică prin analogie cu acele construcţii în care substantivul, urmat de un genitiv sau posesiv, este întotdeauna articulat (cf. Pe faţa ta / lui / copilului se citeşte bucuria.). încadrate în structura prepoziţiilor sau a locuţiunilor prepoziţionale, aceste componente nu participă la opoziţiile de determinare proprii articolului. Componentul substantival, inclus în locuţiunea prepoziţională, se detaşează de substantivul corespunzător prin neparticiparea la opoziţiile flexionare proprii acestuia: în faţa inevitabilului, nu şi în faţă (feţele) inevitabilului. Unele locuţiuni prepoziţionale se prezintă în două sau mai multe variante: afară de / în afară de / în afara (Au venit toţi afară de I în afară de I în afara lui Ion.), faţă de/faţă cu (înv.), în decurs de /în decursul. Locuţiunile prepoziţionale în care componentul substantival este precedat de prepoziţie cunosc şi variante (omonime cu locuţiunile adverbiale) construite cu clitic de dativ pronominal: în faţă-mi, în urmă-i. Alte locuţiuni prepoziţionale cărora le corespund omonime adverbiale sunt: de-a curmezişul, de-a latul, de-a lungul, în / la stânga, în / la dreapta - Copacul a căzut de-a curmezişul, (adverb) / Copacul a căzut de-a curmezişul drumului, (locuţiune prepoziţională). Exprimarea aceluiaşi tip de relaţie este adeseori realizată prin grupări locuţionale sinonime: în raport cu, în funcţie de, pe baza (clasificare în raport cu I în funcţie de I pe baza), seria sinonimică putând include şi prepoziţii (clasificare după). Unele locuţiuni prepoziţionale circulă de preferinţă în anumite registre stilistice. Astfel, în raport cu, în funcţie de, ca / drept urmare a se întâlnesc frecvent în stilul administrativ sau ştiinţific, extinzându-se în presă şi în exprimarea colocvială. Construcţii precum: în raport de, funcţie de, urmare a: taxe percepute în raport de / taxe percepute funcţie de venituri sunt nerecomandabile. 610 2.4. Delimitarea între grupările locuţionale şi îmbinările libere de unităţi lexicale organizate sintactic este adeseori dificil de făcut. în cazul grupurilor de cuvinte compatibile cu funcţia prepoziţională, trebuie luate în considerare următoarele aspecte: invariabilitatea termenilor componenţi, sensul global al grupului, comportamentul sintactic. Pe baza acestor trăsături, grupuri lexicale ca faţă de, în faţa, în mijlocul pot fi considerate locuţiuni prepoziţionale: ele constituie o unitate semantică şi impun cazul acuzativ sau genitiv nominalului pe care îl precedă, în contexte precum: In faţa primăriei s-au adunat mulţi manifestanţi., Se poartă cu blândeţe faţă de animale., Solistul a susţinut un recital unic în mijlocul admiratorilor săi. în aceste grupări, componentul substantival nu acceptă intercalarea unui determinativ care să-l separe de prepoziţie, ceea ce subliniază schimbarea semantică şi de statut gramatical a substantivului (în marele / îngustul mijloc, în luminoasa faţă, *faţă senină de). Gradul de stabilitate a grupărilor locuţionale variază de la o situaţie la alta. Astfel, asocierea în centrul, în care substantivul centru poate primi unele determinări, ca în vechiul centru sau în plin centru (plin fiind cvasisinonim cu „chiar") este o îmbinare într-o fază incipientă de tranziţie către locuţiune. Sunt locuţiuni prepoziţionale şi grupările lexicale care conţin termeni ieşiţi din uz, termeni care nu apar în combinaţii libere sau apar cu sens diferit: în pofida, în decurs de, în decursul, în vederea. Mai apropiate de asocierile libere de cuvinte sunt unele grupări precum: din cauza, din pricina, cu scopul, cu excepţia, în timpul. Termenii lor au o distribuţie normală pentru clasele de cuvinte cărora le aparţin şi nu prezintă modificări semantice care ar putea justifica statutul de locuţiuni (din cauza ploii, ca şi din cauza aceasta, din aceste cauze, cauzele acestea). Mai apropiată de statutul locuţional este gruparea (sinonimă) din cauză de, unde cauză este invariabil: din cauza de, *din cauze de. Ca şi în cazul lui centru, introducerea unor determinări (din această cauză, din multe cauze) disociază gruparea locuţională. Deosebite de grupările discutate anterior sunt formaţiile cât priveşte şi în (ceea) ce priveşte, în componenţa cărora intră o formă verbală personală. Deşi au structura unor propoziţii subordonate, flexiunea limitată la prezent şi specializarea ca elemente introductive pentru un circumstanţial de relaţie (Cât / în ceea ce priveşte lucrul acesta, nu avem nimic de adăugat.) sprijină considerarea lor ca locuţiuni prepoziţionale. într-un enunţ ca: în (ceea) ce privesc noile proiecte nu s-au formulat obiecţii., acordul la plural al verbului a privi este incorect: subiectul acestui verb este pronumele invariabil (ceea) ce, nu proiecte. în limba actuală, în diferite stiluri, se constată prezenţa a numeroase locuţiuni prepoziţionale ori expresii cvasilocuţionale: în cadrul, în contextul, la nivelul, legat de, în legătură cu, pe baza etc. Devenite clişee lingvistice, ele sunt folosite în mod abuziv. 611 Un exemplu îl oferă locuţiunea prepoziţională vizavi de (scrisă adeseori şi vis-ă-vis, ca în franceză, de unde a intrat în română). Pe lângă sensul locativ, această locuţiune a dezvoltat încă de la început alte sensuri: Se va bucura de o independenţă absolută vizavi de [„faţă de"] celelalte direcţii. (Alecsandri, în DLR), S-a văzut clar că bucuria reţinută a olandezilor era întrecută evident de lamentările vizavi de [„în legătură cu, despre"] prestaţia slabă a Naţionalei noastre. („Sport total", 2005), Nu ne apărăm prin asta vizavi de [„de"] neajunsuri. 3. DESCRIEREA SINTACTICO-SEMANTICĂ Utilizarea prepoziţiei presupune existenţa unei structuri de trei termeni, ea fiind expresia relaţiei de dependenţă dintre centrul grupului şi termenul subordonat acestuia. 3.1. Din punct de vedere sintactic, prepoziţia împreună cu termenul care îi urmează (T2) formează o unitate sintactică, un grup prepoziţional subordonat unui termen (regent) prin care se încadrează într-o unitate sintactică superioară. în raport cu termenul care îi urmează, prepoziţia funcţionează în calitate de centru de grup sintactic, impunându-i acestuia (dacă este un nominal) restricţii gramaticale de caz, de articulare sau de număr. Grupul prepoziţional alcătuit din prepoziţie şi constituentul pe care aceasta îl precedă are o mare disponibilitate funcţională, realizând în propoziţie sau în frază diferite poziţii sintactice, precum: - atribut: casă de vacanţă, oricare dintre ei; - complement de diverse tipuri: Nu doreşte să recurgă la ajutorul nimănui, Depinde de ce va spune acolo., Nu mai ştiu de unde am pornit,; - circumstanţial de diverse tipuri: Se plimbă prin oraş., Era frumoasă de neimaginat., Se joacă până când oboseşte, etc; - nume predicativ: Biroul este de stejar.; - predicativ suplimentar: L-au luat drept student. Ocurenţa prepoziţiei (şi implicit a grupului prepoziţional) cere prezenţa unui termen regent (TO a cărui calitate morfologică determină tipul grupului sintactic Tj prep. T2: grup nominal {rochie de seară), grup verbal {mergând spre casă), grup adjectival {bun de gură), grup adverbial {concomitent cu aflarea veştii) sau grup interjecţional {vai de ei). Rar, în construcţii fixe sau într-un registru stilistic familiar, colocvial, regentul poate lipsi: Au povestit de-ale tinereţii., Am cumpărat de-ale gurii., Am mai auzit de-ale Măriei. în anumite situaţii, în funcţie de particularităţile sintactice ale termenului regent, grupul prepoziţional este suprimabil sau poate avea ca centru diferite prepoziţii (comp. Vorbeşte, cu Vorbeşte despre / cu / de faţă cu ei). Alteori, prepoziţia este impusă de centrul grupului, relaţia dintre grupul prepoziţional şi regent fiind de coocurenţă obligatorie (apelează la prieteni, depinde de rezultat, nu şi: apelează, depinde sau apelează printre / de etc, depinde la /despre etc). 3.1.1. La alcătuirea grupului prepoziţional participă diverse clase de cuvinte. 612 Organizarea grupului prepoziţional depinde atât de particularităţile prepoziţiei-centru, cât şi de termenul pe care îl precedă. 3.1.1.1. Cele mai frecvente sunt asocierile prepoziţie + nominal, în organizarea cărora calitatea de centru a prepoziţiei se manifestă prin restricţiile impuse nominalului (substantiv, pronume sau numeral). (A) Restricţii de caz In română, prepoziţiile impun nominalelor unul dintre cazurile acuzativ, genitiv sau dativ. Regimul cazual al unei prepoziţii este vizibil atunci când se combină cu un pronume personal sau reflexiv, care disting flexionar acuzativul de nominativ şi disociază genitivul de dativ (cf. cu mine, de tine, pentru sine; datorită mie, mulţumită vouă, graţie sieşi). Aceste cazuri sunt realizate prin forme omonime în flexiunea substantivului, adjectivului şi a celor mai multe pronume. Faptul că în contextul unor prepoziţii precum deasupra, îndărătul, înaintea (înaintea lor / elevilor) nu poate apărea forma de dativ a pronumelui personal (înaintea mie) permite interpretarea ca genitiv a formei substantivului. Regim de acuzativ au: (a) prepoziţiile propriu-zise care alcătuiesc nucleul clasei: a, către, cu, de, despre, din, dinspre, dintre, dintru, după, fără, în, înspre, între, întru, la, lângă, până, pe, pentru, peste, prin etc. (b) locuţiunile prepoziţionale care au pe ultimul loc una dintre prepoziţiile de sub (a): afară de, cât despre, cât pentru, cu privire la, faţă de etc. Cer genitivul prepoziţiile asupra, dedesubtul, împotriva, împrejurul, înaintea, înapoia, îndărătul etc. (care conţin particulele finale -(u)l sau -a, omonime cu formele articolului hotărât enclitic de masculin / neutru, respectiv, de feminin, la cazurile nominativ şi acuzativ), prin analogie cu substantivele articulate cu articolul hotărât -(u)l sau -a (compară împrejurul / înaintea casei şi acoperişul / uşa casei). Prepoziţiile împotriva, înaintea au variante identice cu adverbele, strict condiţionate de prezenţa unor forme pronominale clitice de dativ (înainte-i, împotrivă-i: Şi când răsai 'nainte-mi ca marmura de clară., M. Eminescu, Nu mă-nţelegi). Regim dublu are prepoziţia contra. Spre deosebire de asupra, care cere genitivul, prepoziţia contra are două utilizări: una extinsă, în care impune cazul genitiv, alta, mai puţin frecventă, cu nominalul asociat în acuzativ (tată contra fiu). Cu alt sens, contra se combină cu un nominal în acuzativ şi în construcţii precum: Schimb apartament contra garsonieră., marfă contra bani, contra cost. Impun dativul câteva prepoziţii (formate prin conversiune din alte părţi de vorbire sau calchiate după modele străine), precum: datorită, graţie, mulţumită (cf. datorită / graţie / mulţumită prietenilor; pentru statutul morfologic şi regimul cazual de dativ al unor cuvinte precum aidoma, asemenea, aşijderea, conform, contrar, potrivit, vezi infra, 4.3). După aceste prepoziţii, în special în construcţii coordonate, forma nominală de dativ (omonimă cu cea de genitiv) este asociată greşit cu a: graţie eforturilor şi a talentului, datorită situaţiei şi a condiţiilor (corect: graţie eforturilor şi talentului, datorită situaţiei şi condiţiilor). 613 în condiţii determinate, nominalul cu formă de acuzativ se asociază cu a, pentru exprimarea unei relaţii de genitiv (compară deasupra casei şi deasupra a ceva înalt), iar pentru exprimarea unei relaţii de dativ, cu la (cf. Se adresează elevilor, şi Se adresează la trei prieteni.). Se marchează obligatoriu relaţia de genitiv prin prepoziţia a atunci când termenul subordonat (T2) este reprezentat printr-un: (a) nominal cantitativ invariabil (angajarea a trei dintre ei) sau un nominal asociat cu un determinant cantitativ (amestecul a două culori); (b) un pronume invariabil (apariţia a ceva nou) sau o propoziţie relativă introdusă printr-un relativ invariabil (probe împotriva a (ceea) ce declară inculpatul). în aceleaşi condiţii, relaţia de dativ se exprimă obligatoriu cu prepoziţia la: A dat bomboane la doi (copii). în mod excepţional, după prepoziţii cu regim de dativ (datorită, graţie etc), construcţia prepoziţională a + numeral sau pronume (cuantificator) invariabil are valoarea unui dativ: graţie a trei dintre ei, datorită a tot ceea ce ştie, mulţumită a cât a primit. Prepoziţiile a sau la ocurente în asemenea grupuri sunt golite de sens, funcţionând ca mărci ale valorilor de genitiv, respectiv, de dativ. Când cantitativele au statut flexionar dublu (vezi Pronumele şi adjectivul pronominal nehotărât, 2), construcţiile cu prepoziţia a sunt în variaţie liberă cu formele de genitiv-dativ: plecarea a mulţi / multora, absenţa a câţiva / câtorva. în construcţiile de tipul impresiile a diverşi vizitatori / diverşilor vizitatori, trăsăturile a diferite elemente / diferitelor elemente, adjectivele sunt asimilate cantitativelor, admiţând două modalităţi de exprimare a relaţiei de genitiv, sintetică, prin desinenţe specifice, şi analitică, cu ajutorul prepoziţiei a. în aceleaşi condiţii, se întâlneşte dativul, concurat de construcţia cu la în varianta vorbită, familiară, a limbii, în special pe lângă verbe exprimând atribuirea sau adresarea asociate cu un nominal animat: A dat daruri la copii / copiilor., Dă apă la cai / cailor., A cumpărat o păpuşă la fetiţă / fetiţei, A spus la toţi / tuturor., N-a arătat la nimeni / nimănui. Construcţii cu la apar şi în expresii populare: Iţi spun ca la un frate., La calul nărăvit pinten ascuţit trebuie. Echivalenţa cu dativul este dovedită de faptul că grupările cu la pot fi dublate prin clitice pronominale de dativ: Le-a spus la copii., Ne-a cerut la fiecare. Sunt neliterare construcţiile în care la însoţit de un substantiv comun nume de persoană la singular, purtând marca determinării maxime (definit), ori de un nume propriu de persoană este folosit în locul dativului: Spune la doamna., l-am zis la Ioana, (corect: Spune doamnei., l-am zis Ioanei.). Trebuie evitată de asemenea utilizarea construcţiei cu la în locul genitivului în contexte ca: hăinuţa la fetiţă, în loc de hăinuţa fetiţei, uşa ia casă, în loc de uşa casei, Am vrut să-l dau pe mâna la poliţie., în loc de [...] pe mâna poliţiei, construcţie neliterară, frecventă în limba vorbită actuală. 614 Regional şi popular, relaţia de dativ se exprimă şi cu ajutorul prepoziţiei către, în special pe lângă verbe de adresare: Zis-a mama cătră mine/fată. în cazul prepoziţiilor care nu se construiesc cu forme pronominale de persoana I sau a Il-a (per, pro, supra, versus, via), precizarea regimului nu se poate face decât prin extrapolare: se consideră că substantivele care urmează acestor prepoziţii sunt în acuzativ, nominativul fiind exclus după prepoziţii (Addenda [...] adună reacţii via e-mail, din ţară şi din Statele Unite., Rlit., 2003). (B) Restricţii de articulare Prepoziţiile impun restricţii de articulare substantivelor pe care le precedă, între forma nearticulată / articulată enclitic şi cazul substantivului existând o strânsă legătură. Din punctul de vedere al articulării, prepoziţiile care funcţionează în structuri sintactice simple [prepoziţie + substantiv] se grupează în două categorii: prepoziţii care impun substantivului (în absenţa adjuncţilor) forma nearticulată şi prepoziţii care impun forma articulată enclitic. Prepoziţiile care pot impune nominalului în unele situaţii articularea enclitică, iar, în altele, nonarticularea sunt puţine (vezi infra). Articularea cu articolul nehotărât a substantivului este nerelevantă, deoarece, în general, toate prepoziţiile, cu excepţia celor neologice (per, pro, via) o admit: lângă o casă, înaintea unei case, datorită unor prieteni. în grupurile prepoziţionale în care substantivul este însoţit de adjuncţi atributivi în antepoziţie sau în postpoziţie, articularea substantivului se face în mod obligatoriu după regulile impuse de vecinătăţile de grup, care prevalează asupra restricţiilor de articulare ale prepoziţiei: Stă lângă fereastră., Stă lângă această fereastră luminată., Stă lângă fereastra cea luminată.; Scrie cu stiloul., Scrie cu stiloul acesta frumos., Scrie cu acest frumos stilou. în funcţie de regimul cazual al prepoziţiilor, se disting două situaţii: • Prepoziţiile care cer acuzativul sunt urmate, de regulă, de substantive nearticulate, indiferent de gradul de extensiune a referentului actualizat prin substantiv: Se îndreaptă spre casă., perdeaua de la fereastră, respectuos faţă de profesor. în situaţii speciale, substantivul poate fi articulat enclitic: - când desemnează o persoană unică pentru vorbitor, cu precădere un membru al familiei acestuia: Mă duc la mama., o prăjitură făcută de bunica. în asemenea situaţii, articularea este obligatorie şi suficientă, construcţii ca: Mă duc la mama mea., o prăjitură făcută de bunica mea fiind redundante, emfatice. - când se referă la o persoană strict individualizată, familiară vorbitorilor; construcţiile din această categorie aparţin limbajului colocvial, popular: Treci pe la popa., (arhaic) Horia s-a dus la împăratul. Articularea substantivului precedat de pe, marcă a complementului direct, se supune aceloraşi reguli: compară L-am aşteptat pe coleg, şi L-am aşteptat pe tata. Construcţiile de tipul L-a căutat pe şeful, sunt nerecomandate (indicat: L-a căutat pe şeful nostru / lui.). 615 Gruparea prepoziţională de-a se construieşte întotdeauna cu substantivul articulat enclitic: Copiii s-au jucat de-a trenul. Aceeaşi restricţie de articulare impun şi cât, decât şi ca, folosite prepoziţional (roşu ca bujorul, înalt cât casa) sau pe din construcţiile de tipul face pe prostul / nebunul. Prepoziţia cu se poate asocia cu un substantiv articulat sau nearticulat în funcţie de sensul ei, de natura şi de sensul substantivului, de gradul de cunoaştere a referentului şi de funcţia sintactică din context. Prepoziţia cu, la fel ca celelalte prepoziţii care cer acuzativul, se construieşte cu forma nearticulată când: (a) substantivul face parte din clasa substantivelor nonnumărabile. masive sau abstracte: Se spală cu săpun., Se unge cu unt., Plouă cu piatră., Acţionează cu abilitate., Mănâncă cu poftă.; (b) substantivul exprimă o calificare / caracterizare: casă cu etaj, grădină cu flori; (c) substantivul face parte din expresii şi locuţiuni, exprimând (prin repetiţie) acumularea: strop cu strop, adună ban cu ban, reciprocitatea: munte cu munte. Prepoziţia cu se construieşte cu forma articulată a substantivului: (a) când acest substantiv exprimă: - instrumentul: taie cu bisturiul, rupe cu dinţii, cât vezi cu ochii, scrie cu creionul; - o cantitate determinată: vinde cu grămada, aşteaptă cu orele, toarnă cu găleata, este plătit cu ora, lucrează cu ziua; - asocierea: Se ceartă cu vecinii., Se plimbă cu prietenii., Se luptă cu duşmanii.; - o persoană cunoscută, unică pentru vorbitor: A vorbit cu doctorul, A vorbit cu tata.; (b) în sintagme fixate, când substantivul este la origine un adverb sau un adjectiv: a lua cu binele, Cu răul nu faci nimic; (c) când este impusă de unele adjective sau adverbe: copie conformă cu originalul, potrivit cu vârsta, proporţional cu venitul. Construcţiile în care substantivul precedat de cu poate fi articulat sau nearticulat (Vine cu bani(i).; Să mă încalţ cu pantofi(i) sau cu ghete(le)?) diferă prin gradul de determinare. Astfel, spre deosebire de formele nearticulate, cele articulate trimit la un referent identificat, individualizat. • Prepoziţiile care au regim de genitiv sau de dativ cer forma articulată a substantivului: îndărătul uşii, în faţa copiilor, datorită străduinţei. Prepoziţia contra impune substantivului forma articulată când are regim de genitiv (contra unor dureri / durerilor) şi forma nearticulată când se construieşte cu un acuzativ (contra bani, vezi supra). (C) Restricţii sintactico-semantice în utilizarea prepoziţiei Posibilităţile de combinare ale prepoziţiei cu un nominal depind şi de unele particularităţi semantice şi gramaticale ale termenilor coocurenţi. Utilizarea prepoziţiilor cu sens partitiv de, din, dintre, dintru impune ca termenul aflat în poziţia a doua să fie la plural, să reprezinte o structură coordonată 616 sau să conţină, din punct de vedere semantic, ideea de întreg separabil: unul de-ai mei, o parte dintre copii şi părinţi, trei foi din carte, o floare din buchet, doi copii dintr-un grup, o parte din nisip, o bucată din brânză. Prepoziţiile dintre, printre şi între se construiesc cu pluralul în oricare dintre utilizările lor: când indică o relaţie de tip parte-întreg (doi elevi dintre cei aleşi), reciprocitatea (prietenia dintre el şi ea), o circumstanţă locativă (Merge printre rânduri.) ori temporală (între orele cinci şi şase). în afara utilizării partitive, prepoziţia din se construieşte cu singularul sau cu pluralul când indică o circumstanţă locativă (copacul din grădină, străzile din oraşe) sau temporală (întâlnirea din acea săptămână / acele săptămâni). Un alt fel de restricţii impune până atunci când formează un grup prepoziţional împreună cu un nominal. Ca expresie a unei circumstanţe, asocierea prepoziţiei până cu un nominal se realizează direct sau prin intermediul altei prepoziţii (pentru asocierea frecventă a lui până cu un adverb, vezi infra, 3.1.1.3). Cu sens temporal, până se combină fie cu un nominal precedat de prepoziţie (până la anul, până în vară), fie cu un substantiv cu valoare temporală sau însoţit de determinări temporale {până seara, până data viitoare). în cazul în care circumstanţa pe care o indică este locativă, până nu se poate asocia cu un nominal decât dacă acesta este precedat de o altă prepoziţie (până la mine, până la mare). Restricţii de combinare asemănătoare impune prepoziţia de, care, cu valoare temporală, indicând separarea de un moment iniţial, se construieşte cu un grup prepoziţional sau cu un substantiv cu sens temporal: de dimineaţă, de vara viitoare, de la amiază. Uneori, asocierea prepoziţiei cu un nominal depinde de statutul gramatical şi semantic al termenului regent coocurent. Astfel, prepoziţia circumstanţială pe se combină cu un nominal numai dacă centrul grupului este un verb sau un nominal deverbal: plec pe 5 martie, mersul pe bicicletă. Prepoziţia pe necircumstanţială însă se poate asocia cu un nominal şi când termenul regent al grupului prepoziţional este un adjectiv: invidios pe Ion. La fel ca prepoziţia pe, cu se combină cu un nominal când regentul este un verb (merg cu trenul) sau un termen derivat dintr-un verb (călătoria cu trenul, plimbarea cu copiii; tablou asemănător cu picturile lui Luchian), indicând instrumentul, asocierea, comparaţia. în plus, prepoziţia cu se asociază cu un nominal şi când regentul este un substantiv prototipic, indicând apartenenţa unei entităţi la un ansamblu (casa cu pridvor) sau calitatea (om cu cap). Printre construcţiile prepoziţionale în care prepoziţia se asociază cu un nominal, un loc aparte îl ocupă cele formate cu elementele ca, de, drept şi un substantiv care indică atribuirea unei calităţi având funcţia sintactică de predicativ suplimentar. Uneori, prezenţa conectorului este obligatorie: Profesorul i-a servit ca I de I drept /model elevului., alteori, nu: Se va considera întotdeauna pe sine drept un scriitor român. (Rlit, 2003). în ultimul exemplu, prepoziţia drept poate fi suprimată fără a fi afectată structura gramaticală şi semantică a enunţului: Se va considera întotdeauna pe sine un scriitor român. 617 în locul prepoziţiei drept sau a locuţiunii prepoziţionale echivalente în calitate de, se foloseşte adeseori, nejustificat, gruparea ca şi (cf. Ca şi dar de Crăciun a primit o pereche de patine., Ca şi prieten, l-am ajutat adesea.). Gruparea ca şi nu este recomandabilă nici măcar în situaţiile în care este folosită pentru evitarea unei cacofonii (ca şi cadou de Crăciun, ca şi coleg); cacofonia se poate evita prin folosirea altor elemente lexicale cu statut de prepoziţie, precum drept, în calitate de, sau chiar prin substituirea cuvântului precedat de ca printr-un sinonim. 3.1.1.2. Puţin frecvente sunt grupurile prepoziţionale de tipul prepoziţie + adjectiv. Ca centru de grup prepoziţional pot apărea prepoziţii precum de, din, ca: De nuc i-au plăcut maşinile., De frumoasă, e frumoasă., Din albastru cerul s-a făcut gri., Ii râd ochii de vesel., Te consideră ca apt pentru a face armata. în combinaţiile fixate: vasul sună a gol / a spart, în care a indică asemănarea, a avut loc substantivizarea adjectivului prin elipsă (sună a gol = ca şi cum ar fi gol). într-o construcţie ca a se erija în cunoscător prepoziţia precedă un adjectiv substantivat, fapt dovedit de posibila prezenţă a unui determinativ adjectiv (a se erija în mare cunoscător). 3.1.1.3. La alcătuirea grupului prepoziţional prepoziţie + adverb participă o categorie mai largă şi mai variată de prepoziţii, de, din, dintru, în, întru, pe, pentru, formând împreună cu adverbul sintagme cu precădere locativ-temporale: de acolo, de atunci, din sus, în jos, într-acolo, până aproape. O mai mare disponibilitate de asociere cu prepoziţiile se constată în cazul adverbelor pronominale aici, acolo, acum, atunci ocurente în construcţii ca: Şi-a luat mâncare pentru acolo., E greu de făcut alegerea între acolo şi aici., unde adverbul desemnează „substantival", dar în termeni foarte abstracţi (de „apropiere / depărtare"), referenţi locali sau temporali (vezi şi Adverbul). Sintactic, adverbele de acest tip sunt compatibile cu diverse funcţii necircumstanţiale: de pildă, în l-a spus multe despre atunci., despre atunci este complement prepoziţional (ca şi despre vremea/perioada aceea/de atunci). în combinaţie cu adverbul, prepoziţia până indică circumstanţe locale sau temporale: până acolo / aici, până mâine / astăzi. Frecvent, construcţiile alcătuite dintr-un adverb şi o prepoziţie funcţionează ca locuţiuni adverbiale: de asemenea, de îndată, pe furiş. 3.1.1.4. La alcătuirea grupului prepoziţie + verb participă numai formele verbale nepersonale: anumite prepoziţii cu regim de acuzativ au capacitatea de a se combina cu infinitivul, supinul sau, foarte rar, cu gerunziul. (A) Prepoziţie + infinitiv Grupul prepoziţional cu infinitiv presupune obligatoriu prezenţa morfemului a. Frecvent, forma verbală de infinitiv este precedată de prepoziţia de. Prezenţa lui de este obligatorie în limba actuală pentru legarea infinitivului atribut de substantivul regent: aspiraţia de a fi vedetă, dorinţa de a studia, libertatea de a accepta. 618 în schimb, prezenţa prepoziţiei de înaintea construcţiei a + infinitiv cu funcţie de subiect sau de complement este nerecomandabilă. Asemenea construcţii apar uneori în scrieri din secolul al XlX-lea: Era oprit d-a ţinea porţile închise, de-a arde gunoiul în curte sau de a lua vreo altă măsură profilactică. (I. Ghica, Scrisori). Şi alte prepoziţii se pot combina cu forma verbală de infinitiv: Excelează în a demonstra., Munca lor se limitează la a menţine ordinea., învaţă pentru / spre a lua examenul., Vorbeşte fără a cunoaşte situaţia. Locuţiunile prepoziţionale (ca şi construcţiile cvasilocuţionale) se construiesc mai rar cu infinitivul: în loc de a-şi vedea de şcoală, se duce la schi., Am repetat instrucţiunile în scopul de a evita erorile. Uneori prezenţa unei prepoziţii pe lângă un verb la infinitiv este impusă de regent: se mulţumeşte cu a privi, excelează în a demonstra, obligaţia constă în a respecta programul, aspiră la a ajunge jurnalist. Infinitivul pasiv precedat de prepoziţia de apare într-o construcţie cu centru nominal (necesitatea de a fi elucidată această problemă) sau adjectival: modele vrednice de a fi urmate. (B) Prepoziţie + supin Cu supinul se pot construi diverse prepoziţii, mai frecvent, de, pentru, spre, dar şi cu, din, după, în, la, (în) afară de. Caracterul verbal al supinului este marcat prin prezenţa complementului: S-a apucat de scris poezii-, Umblă după cumpărat provizii., A angajat un om pentru tăiat lemne., Ce altceva îi place în afară de citit cărţi? Deosebit de frecventă este asocierea formei de supin cu prepoziţia de care se subordonează unui substantiv (problemă de rezolvat), unui adjectiv (fructe bune de mâncat), unui adverb (A fost dificil de explicat întâmplarea.) sau unui verb (S-a apucat de citit.). Este obligatoriu precedat de prepoziţia de supinul în poziţie de subiect sau complement direct: De terminat nu e uşor., A sfârşit de citit, (vezi Forme verbale nepersonale, 4.3.1). Coocurenţa obligatorie a supinului cu prepoziţia de în această situaţie (dar şi frecvenţa asocierii supinului cu de în variate alte condiţii) explică de ce de este considerat marcă pentru forma verbală de supin. Supinul substantivat, construit cu prepoziţiile care îl precedă când are valoare verbală, dar şi cu alte prepoziţii, apare în contextele specifice substantivului, admiţând articularea şi determinările de tip substantival sau supunându-se restricţiilor cazuale impuse de regent: A plecat la căutatul cocoşilor., Se îndeletniceşte cu pescuitul., Este împotriva fumatului. (C) Prepoziţie + gerunziu Asocierea prepoziţiei cu gerunziul, puţin frecventă, se întâlneşte în construcţiile cu predicativ suplimentar: // consider ca fiind cel mai mare norocos. / ~ ca având un mare noroc. 3.1.1.5. într-o situaţie specială se află combinaţia prepoziţie + grup prepoziţional, din construcţii precum: casa de lângă drum, cartea de pe masă etc. 619 în astfel de construcţii, prima prepoziţie funcţionează ca element conector, legând grupul prepoziţional următor de un termen regent. Prepoziţia de este în grupul nominal conectorul specific al adjunctului corespunzător circumstanţialului din grupul verbal (comp. cartea de pe masă şi Cartea este pe masă.; locuinţa de lângă şcoală şi Locuieşte lângă şcoală.; soarele de la amiază şi Soarele străluceşte la amiază.). Trebuie distinsă gruparea de + grup prepoziţional introdus prin la {soarele de la amiază) de gruparea de la cu sens unitar, care se opune prepoziţiei componente la (comp. vin / venirea de la Braşov şi vin / venirea la Braşov; vezi şi supra, 2.2). Când exprimă parcursul unui traiect, prepoziţia pe se asociază frecvent cu un grup prepoziţional, realizând legătura dintre acesta şi termenul regent: A trecut pe lângă tine., Drumul o ia pe la moară. Pe are valoare de modalizator pentru grupul prepoziţional, apropiindu-se de rolul unui semiadverb de aproximare care poate fi suprimat: Vine (pe) la noi., Aşteaptă de (pe) la şapte., Aşteaptă până (pe) la şapte. Asociat cu un grup prepoziţional, până exprimă adeseori o limită, de obicei, spaţială sau temporală: până către seară, până după Crăciun, până după spital; gruparea până la exprimă limita superioară: Sala s-a umplut până la refuz., iar până peste exprimă depăşirea unei limite (sătul până peste cap, accelerează până peste viteza legală). 3.1.1.6. Grupul prepoziţional poate fi reprezentat şi de combinaţia prepoziţie + propoziţie. Un constituent posibil al grupului prepoziţional îl reprezintă propoziţia relativă fără antecedent: Voi răspunde la orice mă va întreba., Am ajuns la ce ne interesează., Nu a aflat de unde se întorcea Ion. (vezi II, Construcţii cu propoziţii relative, 3.3.2.1). Un alt constituent propoziţional al grupului prepoziţional poate fi propoziţia conjuncţională: A venit fără să ne anunţe., Mai are multe de învăţat până să ajungă profesor, (pentru detalii, vezi II, Grupul prepoziţional, 2.5). 3.1.2. Ocurenţa grupului prepoziţional este condiţionată de asocierea cu un alt termen regent (Ti), prin medierea căruia grupul prepoziţional se încadrează, ca subordonat, într-un grup ierarhic superior. Centrul acestuia poate fi reprezentat printr-un nominal, un adjectiv, un adverb, un verb sau o interjecţie. Grupurile prepoziţionale subordonate unui centru verbal, adjectival, adverbial sau interjecţional au funcţii sintactice de complemente sau de circumstanţiale, pe când cele subordonate unui centru nominal funcţionează ca atribute. 3.1.2.1. Ca regent al grupului prepoziţional, verbul este la mod personal: Mergem la teatru, sau nepersonal: A intrat în casă tremurând de frică. Constituenţii grupului prepoziţional dependent de un centru verbal pot fi, pe lângă prepoziţie, un nominal, un adjectiv sau un adverb: Este plecat la cumpărături., De mic citea romane., S-au jucat până acum. în cadrul grupului verbal, în care se include grupul prepoziţional, prepoziţia este selectată de locutor după criterii pragmatico-semantice sau este impusă de 620 verbul-centru. într-un enunţ ca Măria lucrează la facultate., adjunctul prepoziţional (la facultate) este suprimabil şi poate fi înlocuit sau asociat cu alte grupuri prepoziţionale: Măria lucrează la facultate de un an. în schimb, în contextul Măria a apelat la justific, sintagma prepoziţională la justiţie nu poate lipsi (Măria a apelat.): între complementul prepoziţional (la justiţie) şi verbul regent se stabileşte o relaţie obligatorie, omiterea oricăruia dintre constituenţii grupului verbal afectând enunţul din punct de vedere gramatical. Verbele cu regim prepoziţional obligatoriu sunt destul de numeroase: a culmina cu; a depinde de; a deriva de la, a se forma de la; a consta din, a se compune din, a rezulta din; a degenera în, a rezida în; a apela la, a recurge la; a se baza pe, a se bizui pe, a se sprijini pe. în construcţii precum a se erija în mentor (profesor, lider etc), a face pe prostul (deşteptul etc), prepoziţia este de asemenea obligatorie, aceasta grupându-se cu verbul, şi nu cu nominalul (pentru interpretarea acestor ultime construcţii, vezi II, Numele predicativ, 3.2.3.9,3.3). în contextele cu centru verbal pot apărea toate prepoziţiile, în limitele lexicale şi gramaticale convenabile contextului. Fac excepţie unele prepoziţii neologice ca supra, versus, al căror uz este limitat din cauza specializării lor semantice (vezi infra, 3.2.1). 3.1.2.2. Nominalul-ctntm de grup este frecvent regentul unui grup prepoziţional, cu funcţie de atribut. Grupul prepoziţional inclus într-un grup nominal poate fi alcătuit, la rândul lui, dintr-un nominal (pădure de brazi, una din două, unele dintre acestea), un adverb (dimineaţa de mâine, cabana de acolo), un verb la infinitiv sau la supin (pregătiri pentru a întâmpina sărbătorile, hârtie de scris). Selectarea prepoziţiilor de regentul nominal depinde în mare măsură de trăsăturile sintactico-semantice şi morfologice ale acestuia. Substantivul prototipic selectează diferite prepoziţii: casă fără ferestre, copac cu flori, inimă de piatră, bani pentru reparaţii, şcoala din centru etc. Raporturile sintactico-semantice se modifică în construcţii în care grupul prepoziţional cu prepoziţia de are ca termen coocurent un substantiv implicând varietatea: un soi de avertisment'e), un fel / un tip de aranjament(e) etc. Fenomenul de acord (S-au descoperit un soi de unelte.) sau reluarea prin anaforic (Am observat la microscop un soi de rocii. Elet aveau o componenţă specială.) pun în evidenţă faptul că prepoziţia se grupează cu primul substantiv al structurii ternare funcţionând împreună ca determinare a celui de-al doilea (care se constituie în centru al grupului nominal). în construcţiile partitive, prepoziţiile de, din, dintru, dintre presupun de asemenea combinarea cu două nominale, dintre care cel precedat de prepoziţie (termenul subordonat) desemnează întregul / ansamblul, iar celălalt (regentul), partea: unul de-ai noştri, un copil dintre cei trei. Dacă în construcţiile partitive de tipul unul de-ai noştri, corespunzând structurii T, de T2, nominalul care indică întregul (ai noştri) din care se prelevează o parte (unul) este definit, delimitat, în construcţiile de tipul douăzeci de elevi, un kilogram de mere, o bucată de brânză, un grup de studenţi, o mulţime de oameni, 621 întregul (elevi, mere, brânză etc.) este nedefinit, nedeterminat, de aceea ele au şi fost numite „pseudopartitive". în asemenea construcţii, prepoziţia de nu se grupează cu termenul pe care îl precedă, ci cu termenul aflat pe prima poziţie -{douăzeci de] elevi, [un kilogram de] brânză etc, formând împreună cu acesta o construcţie cu rol de cuantificare, care poate fi omisă sau înlocuită în enunţ cu un alt determinativ cantitativ: mulţi / câţiva / puţini elevi, multă / puţină / destulă brânză. Dacă determinativul cantitativ poate lipsi, centrul de grup este obligatoriu exprimat. Enunţuri precum Am văzut douăzeci. Cumpăr un kilogram., Doresc o bucată., fără specificarea centrului de grup, nu sunt posibile decât dacă referentul corespunzând centrului de grup este dedus din situaţia de comunicare sau din contextul lingvistic anterior, ceea ce arată că aceste nominale au rol de adjuncţi. Acordul ca şi reluarea anaforică demonstrează, în plus, că nominalul aflat în poziţia a doua reprezintă centrul de grup: O mulţime de oameniivenit. £i, erau fericiţii. / Ea era fericită. Norma tradiţională consideră că sunt greşite construcţiile cu utilizarea la singular a celor două nominale, de tipul un prieten de-al meu, o rochie de-a mea, în locul lor recomandându-se structurile cu nominalul din poziţia a doua la plural: un prieten de-ai mei, o colegă de-ale mele. Argumentul invocat este echivalenţa lui de cu dintre, care este construit obligatoriu cu pluralul. De fapt, în aceste construcţii, de nu indică relaţia parte-întreg dintre cele două nominale, ci contribuie la exprimarea unei calificări a referentului prin apartenenţă şi întăreşte faptul că obiectul indicat prin nominalul din poziţia întâi nu este unic. Astfel de construcţii nu sunt partitive, pentru că nu este satisfăcută condiţia ca întregul din care se extrage o parte să fie definit / delimitat, ca în: o carte dintre acestea, o elevă dintre toate elevele. în limba actuală, construcţiilor partitive cu de, cu nominalul-centru de grup la singular şi cu nominalul subordonat la plural de tipul un prieten de-ai mei, o elevă de-a ei le sunt preferate construcţiile nonpartitive: un prieten de-al meu, un elev de-al ei (în limba veche, se înregistrează însă structuri ca: una de sâmbete, în DA; carele de noi, în DLR). Construcţii cu sens partitiv care se utilizează într-adevăr în limba actuală sunt unul de-ai noştri şi unul de-ai mei, alături de formele unul de-al nostru /meu, care nu sunt partitive. De asemenea, structurile ternare cu prepoziţia de la care participă un adjectiv (de provenienţă adverbială sau locuţiune adjectivală), aşezat pe prima poziţie (Ti), şi un substantiv se organizează diferit. în construcţii precum: o astfel de conduită, astfel de case, o altfel de viaţă, fel de fel de indivizi prepoziţia se grupează cu Ti, constituind împreună cu acesta adjunctul regentului substantival (T2). Grupările astfel de, fel de fel de au statutul de locuţiuni adjectivale, care se asociază obligatoriu cu un substantiv nearticulat sau articulat nedefinit. Ambele grupări funcţionează ca o unitate sintactică şi semantică şi nu afectează cazul nominalului pe care îl însoţesc (compară o astfel de floare şi unei astfel de flori). Un statut special au substantivele de origine verbală, adjectival-verbală sau cele înrudite semantic cu un verb care selecţionează frecvent aceleaşi prepoziţii ca şi verbul corespunzător: plimbare prin parc, ca şi a se plimba prin parc, discuţie în plen, ca şi a discuta în plen, cioplitor în piatră, operatoare pe calculator etc. în 622 cazul substantivelor derivate de la verbe tranzitive, locul complementului direct este preluat de un atribut construit cu prepoziţia de: prezentator de ştiri (a prezenta ştiri), culegere de date (a culege date). Atributul prepoziţional concurează construcţiile cu genitivul: prezentarea ştirilor, culegerea datelor. Grupul prepoziţional corespunzător complementului de agent (subiect în structura de bază) este construit cu prepoziţia de către: ajutarea schiorilor de către salvamontişti (vezi II, Grupul nominal, 2.2). Acesta este coocurent cu un atribut genitival {schiorilor), corespondent al obiectului direct din structura de bază (Salvamontiştii ajută schiorii). • Utilizarea unor prepoziţii impune anumite restricţii de articulare nu numai asupra nominalului asociat (vezi supra, 3.1.1.1.B), ci şi asupra nominalului regent al grupului prepoziţional. în construcţiile partitive conţinând una dintre prepoziţiile de, dintre, între, printre, centrul de grup aflat pe prima poziţie nu poate fi articulat cu articolul hotărât: un elev / doi elevi dintre toţi / aceştia (dar nu elevul dintre toţi / aceştia), nişte elevi ai şcolii (nu şi elevii de-ai şcolii). Când indică reciprocitatea, prepoziţiile dintre şi între impun articularea hotărâtă, respectiv, nehotărâtă a nominalului regent: cearta dintre parteneri, Am asistat la o discuţie între cei doi. Regula articulării nominalului regent din construcţiile cu dintre şi cu între nu este strictă. După substantive articulate precum delimitarea, distincţia, corelaţia, legătura, schimbul, relaţiile, distanţa pot apărea atât prepoziţia dintre, cât şi prepoziţia între (legătura între cele două puncte, distanţa între Bucureşti şi Ploieşti). în construcţiile de tipul un elev de-al meu / de-al Măriei, nonpartitive (întrucât întregul nu este delimitat), dar incompatibile cu ideea de unicitate, substantivul regent al grupului prepoziţional, reprezentând „o parte" dintr-un întreg / ansamblu neprecizat, nu admite articolul definit: elevul de-al Măriei 3.1.2.3. Grupul prepoziţional poate să aibă ca regent şi un adjectiv, participând deci la alcătuirea grupului adjectival. Adjectivele-centru sunt însoţite de diverse elemente prepoziţionale: util pentru copii, nebun la cap, bolnav de inimă (vezi II, Grupul adjectival, 3.2.2). Grupul prepoziţional se subordonează adesea unui adjectiv care provine dintr-un verb, păstrând regimul prepoziţional al acestuia: încrezător în ceva, rezistent la ceva, cioplitor în piatră, operatoare pe calculator. Adjective precum cioplitor, operatoare sunt compatibile şi cu statutul de substantiv, indicând un agent. 3.1.2.4. Subordonat unui adverb, grupul prepoziţional se include într-un grup adverbial. în contextele cu centru un adverb se actualizează un număr destul de redus de prepoziţii: asemenea cu, contrar cu, întocmai cu, proporţional cu, aproape de, departe de: Veniturile s-au mărit proporţional cu creşterea inflaţiei, Era departe de a fi înţeles problema. în construcţii precum: suficient de bun / bine, destul de bun / aproape, nemaipomenit de puternic, grozav de deştept, extraordinar de aproape (implicând 623 evaluarea intensităţii exprimate prin adjectivul / adverbul precedat de prepoziţie, vezi Adjectivul, 2.4; Adverbul, 5), se produce o schimbare a raporturilor dintre termeni: prepoziţia se asociază cu primul component al structurii ternare (adverbul căruia îi urmează, [suficient de] bine, [destul de] aproape), gruparea situându-se ca subordonat în raport cu adjectivul / adverbul precedat de prepoziţie. Această modificare de organizare este pusă în evidenţă în cazul adjectivului prin acord: în cărţi destul / teribil de interesante, relaţia de dependenţă dintre substantiv (cărţi) şi adjectiv (interesante) este marcată prin concordanţă de gen, număr şi caz (vezi şi supra, 3.1.2.2, pentru situaţii în care prepoziţia de se asociază cu primul termen al structurii ternare). 3.1.2.5. Interjecţia, care participă rar în calitate de centru la alcătuirea unui grup (interjecţional), poate avea determinări prepoziţionale. Grupul prepoziţional dependent de un termen regent interjecţional are drept centru prepoziţia de în construcţii precum: vai de mine, halal de el. Cu funcţie de predicat, interjecţia admite oricare dintre prepoziţiile acceptate de verbul care îi corespunde din punct de vedere semantic: Haide (mergi) cu mine / la mine / după mine!; Buf (da) căciula de pământ, (vezi II, Grupul interjecţional, 2). 3.2. Din punct de vedere semantic, prepoziţia se caracterizează printr-un conţinut specific, relaţional, condiţionat şi de sensul termenilor coocurenţi. 3.2.1. Prepoziţiile au un sens intrinsec, comun majorităţii sensurilor contextuale ale unei prepoziţii, şi unul sau mai multe sensuri dependente de context. Trăsăturile semantice intrinsece ale prepoziţiilor sunt: interioritatea (în, întru), localizarea (la), direcţia (spre), suprapunerea (j?e), superioritatea (deasupra), inferioritatea (sub), posterioritatea (după) etc. Aproape toate prepoziţiile din fondul de bază al limbii române au mai multe sensuri contextuale, putând fi asimilate cuvintelor polisemantice. De exemplu, prepoziţia după, care indică iniţial spaţiul situat în spatele unui obiect (Stă după cuptor.), mai poate exprima: posterioritatea temporală (Vine după ora trei.), direcţia cu nuanţă finală (S-a dus după cumpărături.), cauza plasată în trecut (Plânge după el), conformitatea (A făcut totul după voia ei.), instrumentul (L-a recunoscut după voce.). Prepoziţiile de curând intrate în limba română, limitate ca uz, au câte un singur sens: Versus se foloseşte frecvent în stilul ştiinţific pentru a exprima opoziţia sau contrastul dintre două elemente (sau structuri mai ample) care se explică astfel unul prin altul: continuu versus discontinuu, distincţia verb ergativ vs neergativ; Se disting numai două tipuri de propoziţii: enunţiative, care dau informaţii, vs interogative, care cer informaţii (apud DSL). Uneori, prepoziţia versus este folosită cu sensul „dintre", ca în exemplul: A urmat disputa D. B. versus M. R.. („Libertatea de duminică", 2003). Extinderea prepoziţiei versus în limba actuală se explică şi graţie utilizării în scris a abrevierii vs. Prepoziţia per, folosită iniţial mai ales în limbajul comercial, în formule ca per articol, per bucată, per kilogram, per unitate (indicând repartiţia) şi per ansamblu, per total (indicând globalitatea), îşi extinde utilizarea în limba actuală 624 prin publicistică: Echipa a jucat bine per ansamblu. Semantic, per este echivalent cu pe, al cărei dublet etimologic este. Termen internaţional, prepoziţia per (< lat.) este folosită în formule latineşti, ca per annum, per diem. Ca echivalent al lui pentru „în favoarea" este utilizată prepoziţia pro: Mai toate cele din România sunt pro (rămânerea acasă) şi mai toate cele din America sunt contra (imaginii gri-negru a soartei emigrantului). (Rlit, 2003), Apoi a dat declaraţii pro P. şi căpitanul G. P. (TV, 2003). însoţit de un nominal, pro formează chiar nume proprii care presupun, din motive comerciale, ideea de favorabil: Pro Credit, Pro-Noi. Sunt asimilate prepoziţiilor şi elementele supra şi via. în limbajul matematic, supra se utilizează în structuri care transpun în cuvinte aspectul scris al fracţiilor: doi supra trei (sau doi pe trei = 2/3); Fie Q un divizor al lui P minus 1 supra P minus 1. (As, 2003). Via „prin, pe ruta", folosită iniţial în domeniul transportului şi al comunicaţiei, este urmată, în mod obişnuit, de nume geografice, indicând punctul de tranzit: Trenul merge la Viena via Budapesta. întrebuinţarea ei s-a extins şi la alte domenii, fiind asociată cu alte tipuri de substantive: S-a adresat instanţei, via comisia de judecată., „Esteţii de la Sibiu" pledau pentru o critică estetică ce descindea din Maiorescu via Lovinescu. (Rlit., 2003). Faţă de prepoziţiile menţionate anterior, contra, prepoziţie neologică mai veche decât acestea, are o structură semantică ceva mai dezvoltată, exprimând două sensuri: adversitatea (Conspiră contra autorităţii.), în care se înscrie şi opoziţia locativă (Zboară contra vântului.), şi schimbul (Dă un lucru contra altuia.). Prepoziţiile datorită, mulţumită, împotriva, dedesubtul, înapoia, îndărătul, înaintea etc, formate din alte părţi de vorbire, se caracterizează printr-un număr redus de sensuri: „instrumentul", „opoziţia", „locul", „timpul". Locuţiunile prepoziţionale (de-a lungul, în jurul, în locul, cu privire la etc), de asemenea, au puţine sensuri, cele mai multe fiind chiar specializate semantic. La precizarea sensului unei locuţiuni contribuie în mare măsură elementul lexical cuprins în structura lor (lungul, jurul etc). Diversele elemente prepoziţionale intră în relaţii de sinonimie, ca sinonime totale sau, mai frecvent, ca sinonime parţiale: către /spre /la, în/la, înspre /spre, pe /peste / deasupra, pentru / spre, sub / dedesubtul, după / îndărătul / în urma / în spatele, mulţumită / datorită, înaintea / în faţa etc. Unele dintre unităţile sinonime cunosc o relativă specializare pentru un anumit sens. De exemplu, prepoziţia în, indicând, în unele construcţii, ca şi prepoziţia la, localizarea precisă sau punctul final al unei mişcări în spaţiu, se foloseşte, de obicei, cu nume de ţări sau de continente (S-a stabilit în Germania., Pleacă în Grecia / în America.). în schimb, prepoziţia la se construieşte cu nume de localităţi (Pleacă la Paris., S-a stabilit la Madrid.). Uneori, şi prepoziţia în se utilizează împreună cu un nume de localitate: S-a născut în / la Bucureşti. 625 Prepoziţiile se grupează şi în cupluri semantice opozabile: limita iniţială / limita finală (de, din / în, de la / la), direcţia iniţială / direcţia finală (dinspre / înspre, spre), poziţia superioară / inferioară (pe, peste / sub, dedesubtul), situarea anterioară / posterioară (înaintea / după, înapoia, îndărătul), atitudinea favorabilă / nefavorabilă (pentru, pro / contra, împotriva), asocierea pozitivă / negativă (cu / fără). 3.2.2. Dacă unele prepoziţii au un sens clar, altele au un sens vag sau chiar sunt desemantizate. Multe dintre acestea reprezintă unităţi omonime. Astfel, prepoziţia a, veche în limbă, indică asemănarea (Miroase a tămâie., Calcă a popă.). In schimb, prepoziţia neologică a exprimă distribuţia (S-au primit două colete a cinci kilograme.). O altă prepoziţie a, desemantizată, ajută la marcarea relaţiei de genitiv sau de dativ în cazul unor cuvinte invariabile (unul împotriva a zece, datorită a doi binevoitori; vezi, supra, 3.1.1.1.A). In calitatea de marcă a infinitivului, prepoziţia a, omonimă cu celelalte prepoziţii menţionate, îl precedă aproape întotdeauna, cu excepţia situaţiei în care acest mod urmează după verbul a putea (reg. şi după a şti: Ştie ţese la război.) şi a construcţiilor relative infinitivale: Nu-i ce mânca, (vezi Forme verbale nepersonale, 2.3.4). Prepoziţia de apare în diverse situaţii. Ca prepoziţie purtătoare de informaţie semantică, de exprimă punctul de plecare (Rudele lui vin de departe.) sau momentul iniţial (Anul şcolar începe de mâine / de săptămâna viitoare.). Cu sens foarte vag, de introduce un actant nominal, obligatoriu sau suprimabil, al unui verb (Reuşita la examen depinde de candidat., Biserica a fost construită de un negustor.), al unui substantiv verbal (teama de) ori adjectiv (capabil de, bun de). Prepoziţia de este utilizată şi în transpunerea unui grup prepoziţional cu funcţie de circumstanţial din grupul verbal într-un atribut corespunzător din grupul nominal: Copilul stă pe bancă. / Copilul de pe bancă este nepotul meu. (vezi şi supra, 3.1.1.5). în grupuri atributive, de leagă termenul calificat sau comparat exprimat prin atribut de regentul nominal care exprimă calificativul (nefericitul de el) sau cu care se face comparaţie (un drăcuşor de băiat; vezi Adjectivul, 3.1.1). Ca element desemantizat, de serveşte şi la formarea unor structuri lexicale care exprimă trepte de intensitate (grade de comparaţie), legând un adverb de un adjectiv, adverb sau substantiv: nemaipomenit de bună, grozav de bine, destul de frig. (vezi Adjectivul, 2.4.1.3.2). Tot ca element desemantizat, de intră în componenţa unor categorii de numerale (douăzeci de mii trei sute), a unor locuţiuni adjectivale sau adverbiale (astfel de, altfel de, atât de), a unor locuţiuni prepoziţionale (faţă de, afară de, în loc de), (vezi supra, 2.3,3.1.2.2,3.1.2.4). Prepoziţia pe cunoaşte de asemenea diverse utilizări. Valorile principale ale acestei prepoziţii sunt cea locativă (Stă pe scaun.) şi cea temporală (Vine pe 2 martie.). Cu funcţie de modalizator, pe se ataşează unei prepoziţii căreia îi conferă o valoare de aproximare, de obicei în construcţii locative sau temporale (Stă pe lângă parc, Vine pe la amiază.), pierzându-şi în această situaţie calitatea de prepoziţie (vezi supra, 3.1.1.5). Prepoziţia pe apare şi ca regim al unor verbe sau substantive (legate semantic de verb) şi adjective, exprimând fie elementul de sprijin (suportul): a se baza pe ceva / cineva, a se bizui pe, a conta pe, a se 626 întemeia pe, a se sprijini pe, fie ţinta: a avea pică pe cineva, a-i căşuna pe, a se înfuria pe, gelos pe, invidios pe, supărat (supărarea) pe. Prepoziţia pe se foloseşte şi ca regim al unor verbe aspectuale (introducând frecvent un supin): a se porni pe râs, a se aşterne pe învăţat, (vezi Forme verbale nepersonale, 4.3.4.2). Golită de sens, pe funcţionează ca marcă sintactică a poziţiei de complement direct: Cărţile pe care le-ai văzut sunt apariţii recente., L-am văzut pe preşedinte, (vezi Complementul direct, 3.1.1). Pe se include şi în numeroase locuţiuni: modale (pe alese, pe tăcute), temporale (pe înserate, pe înnoptate) etc. Prepoziţia la, pe lângă raporturile principale locativ-temporale (indicând direcţia şi punctul de contact: Vine la şcoală / la ora cinci.), mai indică entitatea căreia îi e destinată acţiunea, valoare echivalentă cu cea exprimată de forma de dativ a nominalului: Dau bomboane la copii, (vezi supra, 3.1.1.LA). In construcţiile cu supinul sau cu un substantiv verbal, la marchează un raport final (destinaţia acţiunii): Merge la cules căpşune. 4. RELAŢIA CU ALTE CLASE LEXICO-GRAMATICALE 4.1. O serie de unităţi prepoziţionale au trăsături comune sau sunt omonime cu diverse elemente din alte clase lexico-gramaticale, în special din clasa adverbului sau a conjuncţiei, numai contextul diferenţiindu-le din punct de vedere morfosintactic şi semantic. Astfel, grupările de-a lungul, de-a latul asociate cu un nominal (în genitiv) sunt locuţiuni prepoziţionale, în timp ce, în absenţa nominalului, au statut de locuţiuni adverbiale (compară: Au luat-o de-a lungul drumului, cu Au luat-o de-a lungul.). Diferenţele de statut atrag, de cele mai multe ori, în cazul locuţiunilor, diferenţe de formă, când termenul final al locuţiunii este un substantiv (compară: In faţa casei a crescut un cireş, cu In faţă a crescut un cireş.) (vezi supra, 2.3). Până, cuvânt care exprimă limita extensiunii în spaţiu sau timp, are statut de prepoziţie în combinaţie cu adverbe: A ajuns până acolo., Aşteptaţi până mâine., cu substantive (grupuri substantivale) folosite adverbial: până seara, până lunea viitoare sau cu verbe la infinitiv: Aveţi multe de făcut până a pleca. Când precedă un verb la un mod personal, până are statut de conjuncţie subordonatoare, exprimând limita unei extensiuni temporale (A mers până s-a înnoptat.), cantitative (Apele au crescut până au distrus podurile.). De este prepoziţie, respectiv conjuncţie, după cum unităţile sintactice pe care le leagă se situează la nivelul propoziţiei sau al frazei: A întrebat de tine. vs (pop.) Se întreba de o să veniţi. In limbajul popular, familiar, elementul omonim de are rolul unui pronume relativ: Mi-a spus unul de l-am întâlnit ieri. 4.2. Printre elementele lexicale care au comportament şi statut diferenţiat contextual se înscriu cât, decât şi ca, implicate, prin semantica lor, în organizarea structurilor comparative: 627 (a) Ion este modest ca mine., Ea nu a învăţat cât tine., Copilul aleargă mai repede decât tine. (b) A venit la mine ca la tine., Cartea i-a plăcut lui Ion mai mult decât lui Vasile. Dacă în primele exemple (a), cah decât], cât/ se comportă prepoziţional, impunând comparantului cazul acuzativ, deşi comparatul este în nominativ, în celelalte (b), ele au un comportament de adverb relaţional, neinfluenţând forma termenului pe care îl precedă (comparantul repetă structura comparatului; vezi şi Adverbul, 4.4.2). Semantic, între construcţiile de sub (a) şi cele de sub (b) nu există diferenţe. în construcţii precum: L-au luat ca secretar., L-am cunoscut ca profesor., elementul ca2i exprimând calitatea, statutul social, are comportament de prepoziţie (vezi II, Predicativul suplimentar, 2.8). Cu acest rol, ca2 este sinonim cu prepoziţia drept. Deşi substantivul precedat de ca2 nu poate fi substituit prin pronume în acuzativ (mine, tine etc), sinonimia cu drept poate reprezenta un argument în privinţa regimului de acuzativ al lui ca2 (L-a luat drept mine.). Un element ca3 omonim cu elementul caj (prepoziţional sau adverbial) şi cu elementul ca2 (prepoziţional) intră în alcătuirea conjuncţiei ca să. (vezi Conjuncţia 2.2, 5.3). în structuri ca: Ion s-a pregătit mai bine decât s-a pregătit Gheorghe., Ion a fost mai binevoitor decât mi-am imaginat., decât] comparativ are rolul de conjuncţie subordonat oare, introducând o propoziţie comparativă (vezi II, Construcţii comparative, 1.5). în structuri ternare pozitive sau negative, elementul decăt2 ajută la exprimarea excepţiei sau a cumulului. El poate avea un comportament adverbial ca şi decât] comparativ: N-a dat altcuiva decât ţie., A intervenit şi pentru altcineva decât pentru ei., dar poate apărea şi într-o construcţie prepoziţională, analogă celei cu decât] comparativ: N-a venit altcineva decât tine., A mai întârziat şi altcineva decât mine. Ca semiadverb restrictiv, elementul decâtj apare în construcţii precum: N-a venit decât Ion., N-am cumpărat decât flori., Nu ştiu decât că a plecat. 4.3. Unele cuvinte prezintă dificultăţi de interpretare a statutului lor, deoarece prezintă trăsături comportamentale ambigue, care permit clasarea lor în două sau chiar în trei categorii morfologice diferite. Aidoma, asemenea, aşijderea au un statut discutabil, putând fi încadrate atât în clasa prepoziţiei, cât şi în clasa adverbului. Aceste cuvinte pot fi însoţite de un nominal în dativ (aidoma celuilalt, asemenea părinţilor) sau de un grup prepoziţional (aidoma cu celălalt, asemenea cu părinţii). Prin faptul că au regim cazual, ele se apropie de statutul unor prepoziţii. Din punct de vedere distributiv, categoria este însă neomogenă: aidoma, asemenea, aşijderea nu sunt în mod obligatoriu însoţite de un dativ sau de un grup prepoziţional (vezi Ei se comportă aidoma / asemenea.). Acest fapt constituie un argument important împotriva interpretării lor drept prepoziţii. Convenţional, elementele aidoma, asemenea, aşijderea sunt considerate adverbe (vezi Adverbul, 3.2.2.1). 628 Conform, contrar, potrivit (cuvinte omonime cu formele de m. sg. ale adjectivelor din care provin, al căror tipar de construcţie sintactică l-au păstrat) se situează, de asemenea, la limita dintre adverb şi prepoziţie, interpretarea lor ezitantă fiind favorizată şi de unele aspecte semantico-sintactice, cum ar fi sinonimia cu anumite structuri prepoziţionale: Lucrează conform programului / după program., sau tematizarea unui constituent al enunţului: Conform datelor cunoscute, apreciem că proiectul va fi aprobat. Pentru că apar de obicei într-un grup verbal ca elemente invariabile, fiind însoţite obligatoriu de un nominal în dativ sau de un grup prepoziţional: conform cu instrucţiunile, potrivit cu normele, contrar faţă de ei, ele au fost considerate cel mai adesea prepoziţii. Aceste elemente prezintă însă şi trăsături comune cu ale adverbului, cum ar fi corespondentul adjectival sau forma negativă: conformă, neconformă; potrivită, nepotrivită. Pentru unificarea interpretării, conform, contrar, potrivit, ca şi aidoma, asemenea, aşijderea, sunt încadrate în clasa adverbului (vezi Adverbul, 3.2.2.1). Pe lângă un nominal regent, conform, contrar, potrivit se acordă cu acesta, având statut de adjective şi funcţie de atribute (atitudine contrară interesului general, procedee potrivite împrejurărilor). Nerealizarea (nerecomandabilă) a acordului în condiţiile dependenţei faţă de un substantiv (lucrare conform proiectului / ~ conform cu proiectul) se explică prin modelul grupului verbal (lucrează conform proiectului). Lipsa acordului este favorizată de faptul că substantivul regent este de natură verbală sau din familia semantică a unui verb, păstrând vecinătăţile specifice bazei (compară: Transferul s-a realizat conform ordinului, şi transferarea conform ordinului...). O situaţie asemănătoare au referitor I relativ la. în construcţii ca: Referitor la / Relativ la cele menţionate, facem precizarea că s-au făcut unele exagerări., componentul referitor / relativ, invariabil, se comportă adverbial. Grupurile de tip adverbial referitor la, relativ la prezintă un anumit grad de coeziune, constituind o unitate semantico-lexicală şi având posibilitatea deplasării frecvente şi emfatice la stânga. Aceste trăsături le apropie de nişte structuri semilocuţionale (vezi I, Adverbul, 3.2.2.1; II, Grupul adverbial, 2.2.1.2, 2.2.3). Sintagmele în care referitor şi relativ se comportă ca nişte adjective-atribute (raport referitor la..., rapoarte referitoare la...) sunt analizabile ca grupări libere. 4.4. Construcţiile de tipul adverb + prepoziţie + alt termen: alături de..., aproape de..., departe de..., la un loc cu... (Locuieşte aproape de şcoală., Stă departe de părinţi.) sunt analizabile ca grupuri adverbiale care includ un grup prepoziţional. în construcţiile menţionate adverbele îşi păstrează nealterat sensul şi calitatea de determinante verbale precum şi o anumită libertate de aşezare în context, care permite detaşarea componentului prepoziţional al construcţiei (cf. în veci de el departe, M. Eminescu, Gemenii, dar şi Departe sunt de tine., ibid.). în astfel de combinaţii, adverbul poate suporta variaţii graduale (Locuieşte tare / mai departe de centru., Nu stă prea aproape de mine.). 629 4.5. Prin neexprimarea termenului asociat, prepoziţii precum după, fără, lângă pot aluneca spre clasa adverbului, situaţie frecventă în dialog sau în registrul familiar al limbii: Iţi place cafeaua cu zahăr sau fără?, Ei au plecat pe înserat, însă petrecerea s-a încins după. Astfel de construcţii sunt simţite ca eliptice. 4.6. Unele prepoziţii au suferit modificări semantico-sintactice, încetând să funcţioneze ca elemente de relaţie. Astfel, la, peste, sub au statut apropiat de al unor semiadverbe (şi pot fi omise, fără consecinţe gramaticale), exprimând aproximarea când sunt însoţite de numerale: Merele costă la Ipeste I sub 20000 de lei kilogramul., Negustorul vinde marfa cu peste I sub cinci la sută faţă de preţul de cumpărare., Se estimează o reducere de sub 10%. La, ca şi grupările până la şi (pop.) ca la, însoţite de vreo, exprimă frecvent aproximaţia: Eram la vreo douăzeci toţi., S-au strâns până I ca la (vreo) două sute de semnături., S-au distribuit ca la cinci-şase kilograme de fiecare om. (vezi şi Grupul nominal, 2.4.2, 2.4.6). Cu aceeaşi valoare se foloseşte şi locuţiunea în jur de: S-au adunat în jur de zece persoane. Acumulările frecvente în exprimarea colocvială, de tipul în jur de circa / aproximativ sau la / ca la + în jur de sunt pleonastice şi trebuie evitate: S-au adunat în jur de circa nouăzeci de asemenea contracte. (CORV). O situaţie asemănătoare are la în construcţii ca: Au venit la oameni!, A băut la apă!, unde la nu mai este prepoziţie, indicând o cantitate mare (este echivalentă semantic cu adjectivul mult sau cu gruparea o mulţime de). Sintagma introdusă prin la este rostită cu o intonaţie exclamativă. 630 CONJUNCŢIA 1. ASPECTE DEFINITORII Conjuncţia este o clasă de cuvinte neflexibile prin intermediul cărora se exprimă relaţii sintactice de coordonare sau de subordonare ori relaţii pragmatice, discursive, între diversele componente aparţinând nivelului propoziţional, frastic sau transfrastic. Conjuncţiile fac parte din clasa conectorilor, alături de prepoziţii şi de relative (pronominale, adjectivale, adverbiale). Anumite particularităţi sintactice şi semantice deosebesc însă conjuncţiile de ceilalţi conectori. Astfel, prepoziţia marchează numai raporturi de subordonare, de obicei în cadrul propoziţiei (îmi place casa de acolo., Ion este un copil fără părinţi.). în situaţii speciale, şi anume atunci când se combină cu o propoziţie relativă sau conjuncţională, prepoziţia contribuie la redarea unui raport de subordonare la nivelul frazei: Surpriza este mare pentru cine nu o aşteaptă., A citit fără să retină nimic, (vezi I, Prepoziţia, 3.1.1.6 şi II, Grupul prepoziţional, 2.5). Ca şi prepoziţia, relativele stabilesc raporturi de subordonare, însă numai între propoziţii, având în subordonatele pe care le introduc şi funcţie sintactică (Locul unde am mers îmi era necunoscut.). Spre deosebire de conectorii reprezentaţi de prepoziţie şi relative, conjuncţiile pot indica atât relaţii de coordonare, în interiorul propoziţiei sau între propoziţii (conjuncţiile coordonatoare: Scriitorul şi cititorul se întâlnesc în fiecare carte., A încercat, dar nu a reuşit.), cât şi relaţii de subordonare, între propoziţii (Ştie că a greşit.). Faţă de prepoziţii şi de relative, conjuncţiile depăşesc nivelul frastic, marcând şi relaţii pragmatice, discursive, între unităţi textuale (vezi II, Conectori frastici şi transfrastici, 2.1, 2.2). De pildă, conjuncţia dar din următorul exemplu exprimă o relaţie discursivă între două fragmente de text, având un rol important în realizarea coerenţei textuale: Cartea aceasta a fost scrisă pentru a fi pierdută, ceea ce a reuşit de minune. Nu am nimic să adaug, nimic să retractez. „Aşa este jocul", cum zice versul lui Arghezi - şi jocul trebuie lăsat în pace. Dar scandalul a răscolit fapte şi probleme ce se aşază nu numai dincolo de carte, ci şi dincolo de literatură. (M. Sebastian, Cum am devenit huligan). După raporturile sintactice pe care le marchează, conjuncţiile se împart în coordonatoare şi subordonatoare. Conjuncţiile coordonatoare pun în relaţie unităţi sintactice aflate pe acelaşi plan, coordonarea nefiind posibilă între un termen regent şi subordonatul său: Lipsa 631 de entuziasm şi de curaj a fost cauza eşecului lui Ion. (dar nu: Lipsa şi de entuziasm [...]). Unităţile sintactice aflate în raport de coordonare şi dependente obligatoriu de acelaşi regent au aceeaşi funcţie sintactică: Chipul frumos şi senin al copilului atrăgea atenţia, sau, mult mai rar, funcţii sintactice diferite, de circumstanţiale, şi nu de complemente: Jurnalistul îşi câştigă reputaţia dacă scrie mereu şi bine., Trebuie să dăm un răspuns acum-şi aici. (dar nu: *Dau copiilor şi cartea.; acest enunţ. în care copiilor şi cartea sunt complement indirect, respectiv, complement direct, este posibil numai dacă şi este semiadverb, şi nu conjuncţie). Conjuncţia şi marchează totuşi, rar, şi o relaţie de coordonare între un circumstanţial şi un complement, ca în exemplul: înjurătura nu este decât un prefabricat de mânie, la îndemână oricând şi oricui. (A. Blandiana, Calitatea de martor). în poziţii sintactice diferite pot apărea şi propoziţii circumstanţiale care se conectează printr-o conjuncţie coordonatoare: Lucrează când vrea şi cum poate. Conjuncţiile subordonatoare leagă întotdeauna o unitate sintactică dependentă, reprezentată printr-o propoziţie, de un termen regent aflat într-o altă propoziţie: Aştepta de mai multe zile să afle rezultatele examenului medical. Regentul propoziţiei introduse printr-o conjuncţie subordonatoare poate fi şi un grup sau o serie de grupuri sintactice coordonate: Se îmbracă adesea în roşu şi îşi pune pălărie neagră pe cap, pentru că aşa se simte ea cel mai bine. Prin conjuncţia subordonatoare se exprimă regimul centrului unui grup sintactic superior care poate fi: verb (Ion vrea să plece.), substantiv deverbal (Afirmaţia că se retrage din echipă ne-a afectat.), adjectiv (El este capabil să o convingă.), adverb (A ajuns înainte să plec eu.) sau interjecţie (Iată că a veniţi). Atât conjuncţiile coordonatoare, cât şi conjuncţiile subordonatoare indică diverse raporturi semantice şi pragmatice între componentele enunţului sau între enunţuri, raporturi care se precizează în context: asociere (şi, precum şi), opoziţie (dar, iar, însă, ci, deşi, cu toate că, în loc să), excludere (sau, 'ori), implicaţie (aşadar, deci, prin urmare) etc. Alături de joncţiune, ca modalitate de exprimare a raporturilor dintre unităţile sintactice cu ajutorul conectorilor, juxtapunerea, având acelaşi rol, presupune simpla alăturare a elementelor discursului. Dacă prin folosirea conectorilor se marchează relaţia sintactico-semantică dintre unităţile sintactice, pentru stabilirea tipului de raport exprimat prin juxtapunere, se ţine seama de sensul actualizat al elementelor care intră în relaţie, de topică, precum şi de datele contextuale şi / sau situaţionale. De exemplu, în enunţul Spaţiul e paradisul, timpul este infernul. (M. Cărtărescu, Orbitor), raportul adversativ dintre cele două propoziţii este sugerat de opoziţia semantică paradis - infern şi este redat grafic prin virgulă, (vezi II, Relaţii sintactice, 1.2,2.1). 2. STRUCTURA MORFEMATICĂ A CONJUNCŢIEI Ca parte de vorbire neflexibilă, conjuncţia reuneşte elemente lexicale utilizate în limbă cu o unică realizare. Prin urmare, structura conjuncţiei nu include morfeme 632 care să exprime opoziţii gramaticale, ca în cazul părţilor de vorbire flexibile. Variante ca da' (pop. şi fam.), dară (înv. şi pop.) pentru dar, or (pop.) pentru ori, iară (înv. şi pop.) pentru iar, daca (reg.) pentru dacă nu au consecinţe în plan gramatical. După structură, conjuncţiile sunt analizabile şi neanalizabile. Deşi neflexibile, multe conjuncţii sunt reprezentate prin asocieri de unităţi morfematice. 2.L Conjuncţiile neanalizabile Sunt neanalizabile conjuncţiile care au o structură redusă ta o singură unitate morfematică, precum: au (înv. şi pop.), că. cL dar. de, fie, iar, însă, or (neologic), ori, sau, să, şi. In categoria conjuncţiilor neanalizabile intră şi cele a căror structură complexă originară este greu de recunoscut pentru vorbitorul limbii actuale, precum căci (< că + ce), dacă (< de + că). 2.2. Conjuncţiile analizabile Sunt analizabile conjuncţiile formate în cadrul limbii române prin procedeul lexico-gramatical al compunerii. Acestea pot avea elementele sudate: deoarece (de + oare + ce), deşi (< de + şi),fundcă (< fund + că), încât (< în + cât), întrucât (< întru + cât) etc. sau nesudate: ca să, ca...să. 2.3. Locuţiunile conjuncţionale Pe lângă conjuncţiile analizabile şi neanalizabile, se înregistrează în limba română un număr însemnat de locuţiuni conjuncţionale, adică grupuri de cuvinte ce se constituie în unităţi sintactico-semantice echivalente cu conjuncţiile propriu-zise. Cele mai multe locuţiuni conjuncţionale conţin în structura lor un element cu rol de conectiv: o conjuncţie (cum că, doar că) sau un relativ (de cum, de vreme ce, pe măsură ce etc). Există însă şi locuţiuni conjuncţionale, în general relativ noi, care nu conţin niciunul dintre aceste elemente conective, precum: ca atare, în concluzie, prin urmare etc. Locuţiunile conjuncţionale, foarte numeroase, se pot repartiza în câteva tipuri, în funcţie de calitatea elementului de relaţie component, care se află, de obicei, pe ultimul loc: • Locuţiuni conjuncţionale în componenţa cărora intră o conjuncţie asociată cu: (a) un adverb: cum şi, precum şi, cât şi, ca şi (în construcţiile cu sens cumulativ), cum că, doar că, numai că, măcar că, chit că, aşa că, chiar dacă, chiar de, măcar de, de parcă; (b) o prepoziţie (şi un substantiv nearticulat sau un pronume): pentru că, pe lângă că, pentru ca să; din pricină că, din cauză că, în loc să; cu toate că; (c) un verb: (pop.) lasă că (las' că). Unele locuţiuni conjuncţionale conţinând o conjuncţie cunosc variante contextuale disociate, în condiţiile intercalării unor cuvinte între elementele locuţiunilor, precum: pentru ca să / pentru ca...să, în loc să / în loc ca...să: Trebuie să respectăm programul de lucru, pentru ca totul să meargă bine. 633 Varianta în loc ca...să se explică prin faptul că, în anumite condiţii sintactice, conjuncţia să se realizează în varianta ca...să (vezi infra, 5.3): In loc ca tot timpul să îi reproşeze ceva, mai bine ar încerca să-l înţeleagă. • Locuţiuni conjuncţionale alcătuite dintr-un pronume sau adjectiv relativ asociat cu: (a) un substantiv precedat sau nu de prepoziţie: în vreme ce, de vreme ce, pe măsură ce; cât timp, câtă vreme; (b) o prepoziţie: după ce, de ce (în construcţii cu elemente corelative de tipul de cc.de ce, de ce...de aceea, vezi infra, 5.4); --- (c>un adverb: îndată ce, imediat ce, (pop.) cât ce, (pop.) numai ce, odată ce, (pop.) abia ce; • Locuţiuni conjuncţionale care conţin un adverb relativ asociat cu o prepoziţie: de cum, după cum, pe când, pe cât, după cât. • Locuţiuni formate numai din elemente de relaţie: ca şi cum, ca şi când, după ce că. • Locuţiuni conjuncţionale în componenţa cărora nu apar nici conjuncţia, nici adverbul relativ, nici pronumele sau adjectivul relativ, precum: prin urmare, în concluzie, în consecinţă, ca atare. Nu au fost incluse în categoria locuţiunilor conjuncţionale sau a conjuncţiilor analizabile anumite grupări conţinând un element conjuncţional care au cunoscut diverse interpretări în gramatici. • Grupările ci şi, dar şi, care presupun prezenţa corelativelor nu numai sau nu numai că, au fost tratate diferit, ca locuţiuni conjuncţionale, conjuncţii compuse sau îmbinări libere. Aceste grupări sunt, de fapt, analizabile în conjuncţia ci, respectiv, dar şi semiadverbul cumulativ şi. Semantic, raportul exprimat prin aceste grupări cu elemente corelative cuprinde în prima parte o restricţie (indicată de numai) care este negată (nu numai), iar în a doua parte, o corectare a negaţiei, semnalată de conjuncţiile adversative ci sau dar şi subliniată prin semiadverbul cumulativ şi, opus lui numai. în astfel de structuri, conjuncţiile ci sau dar nu sunt obligatoriu coocurente cu semiadverbul şi, însă sensul de cumul este exprimat sau presupus de alt element al enunţului, care urmează conjuncţiei ci sau dar. Eminenţa ei ontologică este atât de mare, încât putem spune că inexistenţa limitei exclude nu numai orice discurs ontologic, ci însăşi existenţa fiinţei ca atare. (G. Liiceanu, Despre limită), Câteodată nu numai Dumnezeu, dar toate lucrurile îmi par ca şi cum ar fi. (C. Noica, Mathesis). într-un enunţ negativ, semiadverbului cumulativ şi îi corespunde nici: Să priveşti totul — prezentul şi chiar trecutul — ca pe un viitor, cu sentimentul imprevizibilului şi nesiguranţei ce însoţesc întotdeauna faptele care nu numai că nu s-au întâmplat, dar nici nu se ştie dacă se vor întâmpla vreodată. (A. Blandiana, Autoportret). De asemenea, faptul că cele două conjuncţii, ci şi dar, pot fi separate de semiadverbul şi prin intercalarea altor cuvinte reprezintă o dovadă că grupările ci şi, dar şi sunt îmbinări libere: Oricum, imensul stol nu numai că scăzuse, dar îşi pierduse şi siguranţa mişcării. (A. Blandiana, Autoportret). 634 Corelate cu adverbele nu numai, aceste grupări stabilesc raporturi de coordonare între unităţi sintactice realizate nonpropoziţional sau propoziţional: Ca pedeapsă, vorbea prost nu numai aromâna, dar şi toate limbile pe care le ştia. (I. Nicolau, Haide, bre.'), Este ca şi cum aş fi apostrofată într-o limbă cu desăvârşire străină, în care sunt conştientă că nu pot înjgheba un dialog, nu numai pentru că nu reuşesc să formulez replica, ci şi pentru că din tot ce mi se ţipă nu înţeleg decât intoleranţa tonului. (A. Blandiana, Autoportret). La nivelul frazei, grupările ci şi, dar şi pot fi corelate şi cu nu numai că: Nu numai că ar fi vorba despre o simplă explicaţie („asta şi numai asta este"), în locul unei înţelegeri, dar în plus este vorba şi despre o explicaţie proastă, forţată. (G. Liiceanu,.Jurnalul). • Spre deosebire de structurile nu numai (că)...ci /dar şi, unde absenţă lui şi poate fi suplinită de alte elemente contextuale în exprimarea ideii de cumul, din grupările cât şi, precum şi, cum şi semiadverbul şi nu poate lipsi, nici nu poate fi înlocuit; de asemenea, aceste trei ultime îmbinări nu permit dislocarea prin intercalarea altor elemente. Aceste fapte constituie argumente pentru considerarea lor drept unităţi sintactice şi semantice cu statut de locuţiuni conjuncţionale, şi nu de îmbinări libere, cum sunt ci şi, dar şi. • Este preferabilă interpretarea grupării şi cu nu ca locuţiune conjuncţională sau ca locuţiune prepoziţională, ci ca îmbinare liberă a conjuncţiei coordonatoare copulative şi cu prepoziţia cu. Un argument important al acestei interpretări este dat de faptul că oricare dintre elementele grupării poate lipsi: Ion şi cu tine sunteţi premianţii concursului. I Ion şi tu sunteţi premianţii concursului. / Ion cu tine sunteţi premianţii concursului, (fac excepţie construcţiile cu numerale: Doi şi cu trei fac cinci, sau Doi cu trei fac cinci, vs *Doi şi trei fac cinci.). Analiza separată a celor două conective este susţinută şi de regimul lor sintactic diferit: prepoziţia cu impune forma de acuzativ celui de-al doilea nominal împreună cu care formează un grup prepoziţional, în timp ce conjuncţia şi leagă două nominale la aceeaşi formă cazuală. în plus, asocierea conjuncţiei şi cu prepoziţia cu este posibilă numai în grupul nominal în poziţia de subiect: Ion şi cu Măria au plecat la munte. în poziţia de complement direct însă, unde nu apare această asociere, folosirea lui cu în locul lui şi are alte consecinţe semantice: (a) Beau vin şi apă. nu este acelaşi lucru cu (b) Beau vin cu apă. Altfel spus, dacă în grupul nominal subiect construcţiile coordonate prin şi pot fi echivalente cu cele în care apare prepoziţia sociativă cu, fapt ce ar permite tratarea lui cu drept conjuncţie coordonatoare, în grupul nominal complement direct, acestea nu mai sunt echivalente, sensul propoziţiei schimbându-se în funcţie de alegerea lui şi sau a lui cu. Aşadar, în propoziţia (a), substantivele vin şi apă sunt coordonate prin şi, iar, în propoziţia (b), cu subordonează substantivul apă substantivului vin, cu având deci comportament de prepoziţie, nu de conjuncţie (în propoziţia (b), gruparea cu apă ar putea fi interpretată şi ca predicativ suplimentar, depinzând şi de verbul beau, şi de substantivul în poziţie de complement direct vin). 635 3. DESCRIEREA SINTACTICO-SEMANTICĂ în discutarea conjuncţiei, aspectul sintactic nu poate fi separat de cel semantic, întrucât rolul acesteia este de a lega unităţi sintactice pentru a marca diverse raporturi semantice. 3.1. Descrierea sintactică Din punct de vedere sintactic, conjuncţiile stabilesc două tipuri principale de relaţii: de coordonare şi de subordonare, între unităţile sintactice aparţinând aceluiaşi enunţ. în funcţie de aceste tipuri de relaţii, conjuncţiile se împart în coordonatoare şi subordonatoare. Conjuncţiile coordonatoare exprimă relaţii gramaticale de nondependenţă, iar cele subordonatoare, relaţii gramaticale de dependenţă (vezi infra, 4, 5). Element important de coeziune în cadrul propoziţiei sau al frazei, conjuncţia participă totodată la organizarea semantică a enunţului. De exemplu, în enunţul: Ioana nu a venit azi la şcoală pentru că e bolnavă., subordonata cauzală introdusă prin locuţiunea conjuncţională pentru că exprimă motivul nerealizării acţiunii indicate de verbul regent. în interiorul aceluiaşi enunţ, dar mai ales între enunţuri, conjuncţia marchează şi relaţii de alt tip, pragmatice, discursive, „anunţând" o nouă temă de discurs, o argumentare, o obiecţie (ca în fragmentul: Pentru unii, înţeleg foarte bine, a vorbi, astăzi, despre îngeri sună ca nuca-n perete. Dar în definitiv, nu toţi trebuie să ajungem analişti politici, tranzitologi, profesionişti ai reformei., A. Pleşu, Despre îngeri) etc. (vezi II, Conectori frastici şi transfrastici, 3,4.1). La nivel discursiv, pragmatic, diferenţele dintre relaţiile de coordonare şi de subordonare (din interiorul enunţului) nu mai sunt la fel de evidente ca în plan gramatical. Acest fapt este relevat, de exemplu, de propoziţiile cauzale argumentative (metadiscursive), considerate în unele gramatici chiar propoziţii principale, diferite de subordonatele cauzale propriu-zise. Dacă se compară, de pildă: Ioana e bolnavă, pentru că nu a venit azi la şcoală, şi Ioana nu a venit azi la şcoală pentru că e bolnavă., se observă că în primul enunţ propoziţia introdusă prin locuţiunea conjuncţională pentru că exprimă un argument, o explicaţie a afirmaţiei anterioare, şi nu cauza nerealizării acţiunii indicate de verbul regent, aşa cum se întâmplă în al doilea enunţ, unde între propoziţia principală şi subordonata introdusă prin acelaşi conector se stabileşte o relaţie semantică (şi gramaticală) de tip cauză-efect (vezi şi II, Circumstanţialul de cauză, 3.2). Anumite conjuncţii cunosc o utilizare specială atunci când introduc o construcţie incidenţă, enunţul fiind întrerupt pentru ca locutorul să-şi exprime o opinie în legătură cu situaţia concretă de comunicare, cu participanţii la dialog sau cu obiectul comunicării. Astfel, conjuncţia şi poate să introducă în discurs o altă idee, o completare cu caracter suplimentar, stabilind doar o relaţie formală cu restul enunţului: Tatăl meu, [şi lucrul acesta a fost arătat şi de profesorul Drecin foarte bine, atunci când a vorbit despre poziţia lui faţă de mişcarea legionară], a fost totdeauna împotriva dictaturilor. (CORV). De asemenea, locuţiunea 636 conjuncţională pentru că, introducând o construcţie incidenţă, nu marchează o legătură de tip cauză-efect cu altă propoziţie, ci are rolul de a introduce în discurs o explicaţie pentru dezvoltarea temei anunţate anterior: Citisem undeva că unii nebuni - pentru că tot venise vorba de ei - dacă se cred, să zicem câini se poartă ca atare, au „mentalitate" de câini. (A. Buzura, Feţele tăcerii; vezi II, Construcţii incidente, 1.3). Ambele tipuri de relaţii, gramaticale şi discursive, sunt actualizate cu ajutorul aceloraşi conectori conjuncţionali. Dintre conjuncţii, or s-a specializat pentru a marca relaţii discursive: Se ştie că în Orientul Mijlociu nebunii erau consideraţi în Antichitate, şi chiar mai încoace, sfinţi. Or, aceasta e un argument în măsură să zdruncine încrederea în profeţi. (A. Buzura, Feţele tăcerii; vezi II, Conectori frastici şi transfrastici, 2.1). 3.2. Descrierea semantică Din punct de vedere semantic, conjuncţiile au un sens gramatical-relaţional cu rol determinant în structurarea enunţului. Unele conjuncţii, în contexte determinate, sunt întrebuinţate cu un sens specific. în multe situaţii, de conectorul conjuncţional depinde sensul enunţului. De exemplu, în: Vine dacă l-ai chemat., Vine pentru că l-ai chemat., condiţia sau cauza realizării acţiunii exprimate de verbul regent este marcată exclusiv prin conjuncţia dacă, respectiv prin locuţiunea conjuncţională pentru că. Alteori, conjuncţia are un sens vag, abstract, apariţia ei într-un context fiind determinată în special de raţiuni de ordin sintactic: Vreau să plec. O distincţie importantă sub aspect semantic care se impune în subclasa conjuncţiilor şi locuţiunilor conjuncţionale subordonatoare este aceea care priveşte utilizările lor circumstanţiale şi / sau necircumstanţiale. în timp ce conjuncţiile circumstanţiale sunt purtătoare ele însele de informaţie semantică, indicând circumstanţe ale realizării acţiunii exprimate de verbul regent: de timp, de mod, de condiţie, de cauză etc. (Se lumina la faţă de cum I dacă I fiindcă apărea ea.), conjuncţiile necircumstanţiale sunt impuse de un termen regent (a considera că, a vrea să, dorinţa să, apt sa) sau indică transpunerea unei interogaţii totale în vorbire indirectă (Întreabă dacă poate lipsi mâine de la serviciu.); alteori marchează anumite valori modale, atunci când există posibilitatea combinării verbului cu una dintre conjuncţiile că sau să: Mă bucur căi să îl întâlnesc, (vezi infra, 5.3). Conjuncţiile utilizate cu valori diferite, circumstanţiale sau necircumstanţiale, reprezintă unităţi omonime, cu particularităţi sintactice şi semantice specifice. Câteva conjuncţii, precum că, dacă, de, să, ca să, ca...să pot exprima o mulţime de raporturi sintactico-semantice (vezi infra, 5.3). Informaţia pe care conjuncţiile o aduc în structurarea semantică a enunţului poate fi aceeaşi în orice context sau, situaţie mai frecventă, poate varia în funcţie de condiţiile contextuale în care acestea apar. Astfel, unele conjuncţii sunt specializate pentru exprimarea unui anumit raport sintactic. De exemplu, ori, fie sunt în orice context conjuncţii disjunctive, deşi, cu toate că introduc numai propoziţii concesive, încât este „marcă" a propoziţiilor consecutive (vezi infra, 5.1). 637 Specializate din punct de vedere semantic sunt o serie de locuţiuni conjuncţionale: la precizarea conţinutului semantic al grupării conjuncţionale locuţionale, participă şi alte elemente lexicale / lexico-gramaticale; locuţiunile conjuncţionale conţin uneori chiar un component care exprimă lexical raportul sintactico-semantic pe care îl marchează. De exemplu, locuţiunile din cauză că, din pricină că, specializate pentru a exprima raportul cauzal în frază, cuprind substantivele „evocatoare" cauză, pricină. De cele mai multe ori însă, locuţiunile conjuncţionale s-au specializat pentru un anumit raport, fără ca semantica elementelor alcătuitoare să aibă legătură cu sensul acestui raport. Astfel, în construcţia Nu te-am ajutat, de vreme ce nu mi-ai solicitat sprijinul., locuţiunea conjuncţională de vreme ce introduce o subordonată cauzală, substantivul vreme sau celelalte elemente ale locuţiunii nespunând nimic despre sensul relaţiei dintre cele două propoziţii. De asemenea, locuţiunea conjuncţională cu toate că nu conţine niciun element care să facă referire la ideea de concesie, deşi această locuţiune este specializată pentru raportul concesiv. Cele mai multe conjuncţii însă, coordonatoare şi subordonatoare, exprimă raporturi variate, în contexte diferite (vezi infra, 4.3,5.3). Atât conjuncţiile coordonatoare, cât şi cele subordonatoare prezintă trăsături comune şi trăsături diferenţiatoare în raport cu câteva criterii principale de analiză sintactico-semantică, şi- anume: restricţiile sintactice şi semantice impuse de apariţia lor într-un enunţ, valorile contextuale şi prezenţa elementelor corelative. 4. CONJUNCŢIILE ŞI LOCUŢIUNILE CONJUNCŢIONALE COORDONATOARE 4.1. Clasificarea sintactico-semantică în funcţie de raportul sintactico-semantic pe care îl marchează, conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale coordonatoare pot fi: (a) copulative, exprimând ideea de asociere: şi, nici (în structura corelativă nici...nici), cât şi, cum şi, precum şi, ca şi: Explicaţiile (precum /ca) şi exemplele pe care le-ai folosit arată că ai înţeles problema. Nici are valoare conjuncţională numai în situaţia în care însoţeşte ambii termeni ai coordonării: Mei tu, nici eu nu cunoaştem adevărul., formând o pereche copulativă, similară în construcţiile pozitive perechii copulative şi...şi: Şi tu, şi eu cunoaştem adevărul, (vezi infra, 4.4). Când apare fără elementul corelativ, nici se comportă asemenea unui semiadverb, căruia îi corespunde, în construcţiile pozitive, semiadverbul şi: Nu a venit nici Ion. vs A venit şi Ion. (b) disjunctive, exprimând excluderea sau alternanţa unor acţiuni, momente, posibilităţi etc: sau, ori, fie, au (înv. şi pop.): Nu ştiu dacă vine ori pleacă., Vine sau astăzi, sau mâine. 638 Utilizarea conjuncţiei disjunctive au, de obicei în enunţuri interogative, împreună cu adverbul negativ ba, se asociază frecvent cu o intenţie stilistică, ca în următorul exemplu: Adică în loc de 12 000 000 lei (cele 100 kg de came) dânsul a strâns 12 000 000 + 120 000 = 12 120 000 lei. Păi, se numeşte că v-a vândut şi hârtia cu 120 000 lei, au ba? (AC, 2003). Conjuncţia disjunctivă ori are varianta populară or, omonimă cu conjuncţia adversativă neologică or cu care este confundată adesea în limbajul neîngrijit: E greu să fii curajos când eşti fricos. Ori ea a reuşit chestia asta. („Dilema", 2003). (c) adversative, marcând raporturi sintactico-semantice de opoziţie între unităţile pe care le leagă: iar, dar, însă, ci, or, numai că, doar că, numai cât: El îi povesteşte, dar ea nu îl ascultă. Dar poate fi conjuncţie adversativă sau conjuncţie concluzivă. Un criteriu de deosebire a celor două elemente omonime este topica: conjuncţia concluzivă dar nu apare la începutul propoziţiei, ci în interiorul sau la sfârşitul acesteia (Pirgu o luase dar spre Poştă, noi spre Sărindar., M. Caragiale, Craii). înaintea conjuncţilor adversative se pune virgulă: A ajuns în gară, dar trenul plecase. Conjuncţia or poate fi precedată sau urmată de virgulă: Un alt efect foarte răspândit al acestei gândiri este postularea unui interval vid între Dumnezeu şi om. Or, tocmai spaţiul acestui interval este spaţiul credinţei. (A. Pleşu, Despre îngeri). (d) concluzive, introducând un rezultat, o concluzie, o consecinţă a ceea ce s-a exprimat anterior: aşadar, dar, deci, carevasăzică, vasăzică, ca atare, aşa că, de aceea, în concluzie, în consecinţă, prin urmare. Dificultatea de încadrare a elementelor concluzive în clasa conjuncţiilor sau în cea a adverbelor a fost adesea pusă în evidenţă (vezi, de pildă, GA I, p. 384-387). Aceste elemente ar putea fi considerate adverbe sau locuţiuni adverbiale, pe baza următoarelor argumente: -posibilitatea de asociere cu o conjuncţie coordonatoare, particularitate care le deosebeşte de celelalte conjuncţii coordonatoare. în exemplul: S-a antrenat serios şi deci a câştigat concursul., raportul sintactic dintre cele două propoziţii este realizat, de fapt, cu ajutorul conjuncţiei coordonatoare şi. în cazul în care din enunţ ar lipsi conjuncţia coordonatoare, relaţia sintactică ar fi exprimată prin juxtapunere: S-a antrenat serios, deci a câştigat concursul. într-o singură situaţie două conjuncţii coordonatoare se pot combina, însă construcţia rezultată este pleonastică, deci nerecomandată: dar însă. - absenţa din structura locuţiunilor conjuncţionale concluzive a unei conjuncţii sau a unui alt element de relaţie (adverb sau pronume relativ), condiţie satisfăcută de toate celelalte locuţiuni conjuncţionale (vezi supra, 2.3). Or, locuţiuni ca prin urmare, în consecinţă, în concluzie, ca atare etc. nu au în structura lor un astfel de element. - topica liberă, diferită de cea a conjuncţiilor coordonatoare: Nu a obţinut rezultatul dorit, deci va mai încerca o dată I va mai încerca deci o dată I va mai încerca o dată deci. Dintre toate conjuncţiile coordonatoare, 639 doar conjuncţia adversativă însă mai prezintă libertate de topică (vezi infra, 4.2.1). 4.2. Restricţii sintactice şi semantice de utilizare a conjuncţiilor şi locuţiunilor conjuncţionale coordonatoare 4.2.1. Din punct de vedere sintactic, conjuncţiile coordonatoare leagă două unităţi care pot fi propoziţii principale (A insistat, dar nu a primit un răspuns cert.), propoziţii subordonate, dependente de acelaşi element regent (Nu a venit la întâlnire, pentru că era târziu şi se simţea obosit.), părţi de propoziţie (îmi plac muzica şi filmul.) sau o parte de propoziţie şi o propoziţie de acelaşi fel, dependente de acelaşi regent (îţi cumpăr o carte şi ce mai doreşti.). Uneori, conjuncţia coordonatoare apare la începutul unui enunţ, marcând şi în acest caz legătura cu un enunţ anterior: Nu vrem să extindem dilema asupra a ceea ce, în jurul nostru, e nedilematic. Dar o recomandăm, acolo unde este cazul, ca pe un început de înţelepciune. („Dilema", 2003). Aparent, conjuncţiile coordonatoare leagă şi conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale: Până la urmă, adevărul adevărat este că, din moment ce şi cu toate că viaţa n-are sens, ea ar putea avea unul. („Dilema", 2002), prepoziţii: Medicii sunt nemulţumiţi de primul articol al legii conform căruia cabinetul medical este unitatea cu sau fără personalitate juridică. (CORV), prefixoide: S-a observat la microscop spaţiul extra- şi intracelular. In astfel de situaţii, conjuncţia coordonează, de fapt, unităţi sintactice (propoziţii sau părţi de propoziţie), dintre care una este incompletă şi poate fi recuperată din context: din moment ce [viaţa nu are sens] şi cu toate că viaţa nu are sens, unitatea cu [personalitate juridică] sau fără personalitate juridică, spaţiul etfra[celular] şi intracelular. Fenomenul de elipsă este general: în coordonare, elementele identice pot să nu fie repetate (Măria a citit mesajul şi [Măria] a plecat., Ion este bogat, dar [Ion este] nefericit.). Conjuncţiile adversative iar, or şi ci, ca şi locuţiunile conjuncţionale coordonatoare care au în structura lor un element de relaţie subordonator (numai că, doar că, aşa că, numai cât) conectează numai propoziţii, nu şi părţi de propoziţii. Acest fapt le apropie de conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale subordonatoare. Conjuncţia ci, obligatoriu coocurentă cu semiadverbul de negaţie nu (care presupune un verb), chiar dacă apare într-un context în care nu sunt exprimate ambele verbe, coordonează tot propoziţii (compară: Nu vine, ci pleacă, şi Nu Ion, ci Gheorghe a venit.). Spre deosebire de celelalte conjuncţii coordonatoare, care pot apărea între doi sau mai mulţi termeni (Să prezinte lucrarea un student sau doi sau chiar mai mulţi!), conjuncţiile adversative dar, însă, iar, ci, or nu sunt ocurente decât în structuri binare care exprimă o opoziţie (Lucrarea va fi prezentată nu de un singur student, ci de mai mulţi.). In ceea ce priveşte posibilităţile de combinare ale conjuncţiilor coordonatoare, acestea nu se asociază cu un semiadverb: Am ajuns acolo numai şi / dar am stat puţin, şi nici cu o altă conjuncţie coordonatoare: Am citit, dar nu am înţeles nimic, vs Am citit şi dar nu am înţeles nimic. 640 Topica elementelor conjuncţionale coordonatoare este în general fixă: conjuncţiile coordonatoare se plasează între unităţile sintactice pe care le leagă, respectiv, la începutul celei de-a doua unităţi sintactice. Topică liberă nu au decât conjuncţia coordonatoare însă (M-a întrebat la ce mă gândesc, însă nu am ştiut ce să îi răspund / nu am ştiut însă ce să îi răspund/nu am ştiut ce să îi răspund însă.) şi conjuncţiile (şi locuţiunile conjuncţionale) concluzive (cu excepţia locuţiunii aşa că; vezi deci, supra, 4.1). Conjuncţiile coordonatoare nu pot apărea la începutul unei propoziţii care reprezintă răspunsul la o întrebare: Ce mai faci? - Şi citesc. Gruparea reprezentată de conjuncţie şi termenul cu care aceasta se combină nu poate fi antepusă (Am ajuns acolo şi / dar am stat puţin, vs Şi / Dar am stat puţin, am ajuns acolo.). 4.2.2. Din punct de vedere semantic, conjuncţiile coordonatoare se supun unor restricţii impuse de unităţile lexicale pe care le conectează. Astfel, conjuncţiile coordonatoare nu leagă în mod normal termeni aparţinând unor clase semantice diferite (îmi plac animalele frumoase ori domestice.). în limbajul artistic sunt permise însă asocieri de elemente diferite sub raport semantic pentru a se obţine anumite efecte stilistice. Figura de stil care valorifică asemenea asocieri este cunoscută sub numele de zeugma. în enunţul: Tânăra doamnă de la masa mea, înaltă şi brunetă, unguroaică şi îmbrăcată în verde, de formaţie istoric şi de profesie producător de televiziune, îmi arăta nişte cărţi nou apărute la Cluj. („Dilema", 2003), asocierea semantică dintre apartenenţa etnică a personajului şi o caracteristică privitoare la aspectul vestimentar este ? acceptabilă cu presupunerea unei intenţii stilistice. în anunţurile publicitare actuale, se înregistrează adesea combinări nerecomandabile de elemente diferite semantic, uneori şi cu funcţii sintactice diferite, ca efect al enumerării concise a unor cerinţe sau oferte: Angajăm vânzătoare, profd mezeluri-carne, cu experienţă şi carte muncă. (Rlib, 2003), Taxi Tess caută colaboratori cu auto personal şi experienţă în domeniu, posibilităţi licenţă execuţie, condiţii avantajoase. („Anunţul telefonic", 2003). Nerecomandabilă este şi asocierea unor elemente aproximativ sinonime, ca în construcţia: Intervenţia sa a fost scurtă şi concisă. Devenită clişeu, construcţia pleonastică aşadar şi prin urmare este folosită frecvent glumeţ şi familiar. Utilizarea acestui clişeu este ironizată prin adăugarea unui al treilea termen sinonim în: Deci, aşadar şi prin urmare, ne bazăm pe norocul proverbial al lui nea Puiu. (AC, 2003). 4.3. Valori contextuale Conjuncţiile coordonatoare îşi modelează sensul în funcţie de semantica elementelor coocurente. • Conjuncţia copulativă şi, în contexte în care există o opoziţie între termenii pe care îi leagă, capătă valoare adversativă: El vine şi ea pleacă. Valoarea adversativă a conjuncţiei şi este întărită când este însoţită de semiadverbul de negaţie nu (care subînţelege un verb): Informaticienii folosesc cuvântul „site", şi 641 nu „sit". (enunţ echivalent cu: Infonnaticienii folosesc cuvântul „site", şi nu folosesc cuvântul „sit".). Alteori, conjuncţia şi exprimă un raport concluziv între unităţile sintactice pe care le leagă: Sunt om şi greşesc. Asemenea unor elemente adverbiale precum apoi, după aceea, când, conjuncţia şi poate sugera succesiunea în timp a unor evenimente: S-a ridicat de pe bancă şi s-a îndreptat spre el. sau concomitenta derulării unor acţiuni: Când am deschis uşa, ea desena şi fredona un cântec. Folosit singur sau împreună cu adverbe temporale ca atunci, apoi, acum, deodată etc, şi apare frecvent în naraţiune având un rol important în asigurarea desfăşurării evenimentelor evocate. în textul narativ, unde relaţiile de coordonare (exprimate prin elemente conjuncţionale şi prin juxtapunere) sunt dominante în raport cu relaţiile de subordonare, conjuncţia şi contribuie în mare măsură şi la realizarea continuităţii discursive, marcând progresia tematică şi ierarhizarea informaţiei. într-un asemenea text, conjuncţia şi impune o lectură narativă în care raporturile logico-semantice sunt estompate. într-o frază ca: Maşina ţipa goală şi toată lumea se oprise şi se uita la mine. (M. Preda, In ceată), un posibil raport consecutiv sau temporal de simultaneitate între primele două propoziţii, ca şi un posibil raport final între ultimele două sunt neglijate prin utilizarea lui şi narativ în favoarea unei lecturi narative, care pune accent pe succesiunea în timp a evenimentelor. Din punct de vedere discursiv, conjuncţia şi este folosită frecvent ca marcator al sfârşitului unei enumerări: Am citit mai multe nuvele, piese de teatru şi poezii scrise de acest autor, (pentru alte valori discursive ale lui şi, vezi II, Conectori frastici şi transfrastici, 2,4.1). • Conjuncţia sau (ca şi ori), în anumite construcţii, se apropie de sensul copulativ, marcând nu excluderea, definitorie pentru conjuncţiile disjunctive, ci o asociere, o enumerare. Acest sens este sugerat adesea şi de acordul la plural al predicatului cu subiectul reprezentat de două unităţi sintactice coordonate prin sau: Jocul didactic sau povestea cu final moralizator sunt metode eficiente de educare a copiilor. Sau poate marca şi o relaţie apozitivă, de echivalenţă, între două componente ale enunţului fie din punct de vedere referenţial, fie terminologic: Foarte devreme sau la primele semne ale apariţiei soarelui se aude ciripitul păsărilor, (echivalenţă referenţială); Analiza semică sau componenţială este o metodă de cercetare structuralistă, (echivalenţă terminologică). în anumite contexte, conjuncţiile coordonatoare disjunctive fie, ori, sau exprimă o alternanţă temporală în care se înscriu fapte, stări, însuşiri: De câte ori mă întâlnesc cu ea, se plânge sau se laudă. (~ sau se plânge, sau se laudă.), Fie liniştită, fie nebunatică, întotdeauna este o companie agreabilă. Din acest motiv au mai fost numite şi conjuncţii coordonatoare alternative. Cu rol narativ, conjuncţiile disjunctive sau şi ori introduc în firul naraţiunii o ipoteză care poate fi confirmată sau nu: Ce-ţi faci capul ciulama cu atâta 642 citanie, vrei să ajungi în doaga lui Paşadia? Ori crezi că dacă ai să ştii ca el cine l-a moşit pe Mahomet [...] e mare scofală? Nimic; cu astea te usuci. (M. Caragiale, Craii). • Conjuncţiile adversative dar, iar, însă, ci, or, nesubstituibile în aceleaşi condiţii sintactice (vezi supra, 4.2.1), realizează într-un mod diferit raportul de opoziţie dintre două unităţi sintactice. Din punct de vedere semantico-pragmatic, conjuncţiile cvasisinonime dar şi însă marchează contrazicerea aşteptărilor declanşate de primul termen al raportului sintactic adversativ (Ii strig pe nume pe câţiva dintre ei, dar e de prisos., Camîl Petrescu, Ultima noapte); ci indică o corectare a unei ipoteze negate exprimate de termenul coocurent anterior (Mitul nu trebuie să fie recunoscut, ci crezut., N. Manolescu, Teme); conjuncţia iar sugerează un contrast tematic (Necunoscând hârtie şi cerneală, / Cântecul nostru se-nălţa cântat, / Iar nesfârşitul vieţii nu era stricat / De un canon, un scris, o zugrăveală, T. Arghezi, închinăciune), iar or, specializat pentru relaţiile pragmatice, discursive, introduce a doua premisă a unui argument, decisivă pentru concluzie: Pentru că fdozofia înseamnă „mania", nebunie, or niciun om de ştiinţă nu poate avea „mania". (G. Liiceanu, Jurnalul; pentru descrierea pragmatică a acestor conectori, vezi şi II, Conectori frastici şi transfrastici, 2.1, 2.2.1.). în textul narativ, cele două conjuncţii adversative, dar şi însă, introducând o perspectivă narativă nouă, contribuie într-un mod semnificativ la progresia tematică: Spre nedumerirea mea îndurerată, mama şi surorile mele au trecut de partea lui şi au pornit acţiuni paralele. Dar asta n-a fost ultima surpriză a acestui testament. Nevastă-mea, cu ochii ei albaştri şi neprihăniţi, a intervenit în discuţie cu o pasiune şi o îndârjire de care nu o credeam în stare. (Camil Petrescu, Ultima noapte). Sensul adversativ al conjuncţiei iar este întărit atunci când este urmată de semiadverbul de negaţie nu: Cu tatul său aveţi ce-aveţi, iar nu cu dânsul! (I. Creangă, Amintiri). In anumite contexte, conjuncţia iar, asemenea lui şi, marchează simultaneitatea temporală: Prefer să-l las să spună la întâmplare, ce-i dictează pofta de vorbă, iar eu să trag numai cu cangea, la malul meu, amănuntele care mă privesc. (Camil Petrescu, Ultima noapte) sau succesiunea în timp a evenimentelor: Stau aşa ca vreun ceas, iar când se încenuşează noaptea, trimitem o patrulă, (ibid.). 4.4. Conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale coordonatoare cu elemente corelative Conjuncţiile copulative şi disjunctive pot însoţi ambii membri ai raportului sintactic, formând perechi: Ce poţi avea, sufletul meu, I Când soarele ne pune-n ramuri iară I Ori un inel de foc, ori o brăţară. (T. Arghezi, Pia). între aceste conjuncţii, se distinge fie care apare obligatoriu la fiecare membru al unei perechi: Fie mergi înainte, fie te opreşti unde ai ajuns. Celelalte tipuri de conjuncţii coordonatoare pot constitui numai facultativ o pereche copulativă sau disjunctivă. 643 Corelarea a două conjuncţii sinonime (ca în exemplul: Puteţi să lucraţi fie individual, sau, dacă este necesar, în grup.) este nerecomandabilă. Perechile conjuncţionale fie...fie, ori...ori, sau...sau exprimă o relaţie de excludere mai puternică decât cea indicată printr-o singură conjuncţie de acest tip (Ori vii, ori pleci! vs Vii ori pleci!). Aceste perechi conjuncţionale pot exprima şi o alternanţă de momente diferite în care se plasează elementele conectate: In ultima vreme am văzut-o sau râzând, sau plângând, (vezi şi supra, 4.3). Mai rar, elementul corelativ este adverb, nu conjuncţie, ca în următoarele structuri care conţin şi semiadverbul cumulativ şi: atât...cât şi, nu numai (că)...ci/ dar şi: Statuile eline, oarbe toate, poartă în ele nu numai limitaţia, forma, ci şi principiul contemplării ei. (G. Liiceanu, Despre limită). Este nerecomandată o construcţie ca: manevrabilitatea, cât şi costurile mijloacelor tehnice (EZ, 2004), din care lipseşte corelativul atât. în perechi corelative, pot să apară numai adverbe, care, prin repetare, se desemantizează, dobândind valoare de conjuncţie: şi...şi, nici...nici, aci...aci, acum...acum, când...când, ba...ba. Dintre acestea, perechile corelative şi...şi, nici...nici au un sens cumulativ: Nici voi, nici noi nu am cunoscut adevărul despre cele întâmplate. Construcţiile corelative aci...aci, acum...acum, când...când, ba...ba exprimă o succesiune temporală sau alternanţa în timp a unor evenimente, însuşiri etc. (Când I ba ninge, când I ba plouă., Acum este amabilă, acum este furioasă., Aci se bucură, aci se întristează.). între termenii coordonaţi ai unei perechi conjuncţionale se pune virgulă (compară: Lucrez sâmbătă şi duminică, şi Lucrez şi sâmbătă, şi duminică.). 5. CONJUNCŢIILE ŞI LOCUŢIUNILE CONJUNCŢIONALE SUBORDONATOARE 5.1. Clasificarea sintactico-semantică După raportul sintactico-semantic pe care îl exprimă, conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale subordonatoare se clasifică în circumstanţiale, introducând propoziţii subordonate temporale, modale, cauzale, condiţionale etc, şi necircumstanţiale, introducând propoziţii subordonate subiective, predicative, completive directe, completive prepoziţionale etc. Clasa conjuncţiilor şi locuţiunilor conjuncţionale subordonatoare este mai bogată decât a celor coordonatoare, cuprinzând atât elemente specializate pentru anumite raporturi sintactice, cât şi elemente compatibile cu diverse raporturi sintactice. Din categoria elementelor specializate fac parte: - conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale cauzale: căci, deoarece, fiindcă, întrucât, din cauză că, din pricină că, de vreme ce, din moment ce, pentru că (Din cauză că era tristă, nu voia să vadă pe nimeni.); 644 Din cauza sinonimiei dintre căci şi că, atunci când cele două conjuncţii exprimă un raport cauzal, că este înlocuit în mod greşit prin căci şi în alte construcţii decât cele cauzale: Aflaţi căci o ducem bine. - conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale concesive: deşi, cu toate că, chiar dacă, chiar de, măcar că, măcar să (Cu toate că a promis că îl va ajuta, nu a făcut-o.); - conjuncţia consecutivă încât (Trebuie să lucreze atât de mult încât să recupereze şi timpul pierdut.); - conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale temporale: imediat ce, îndată ce, abia ce, (ori) de câte ori (Imediat ce a văzut-o a izbucnit în plâns.); - conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale comparative: ca şi cum, ca şi când, pe cât, de parcă (O privea de parcă atunci o vedea pentru prima oară.); - locuţiunea conjuncţională opoziţională în loc să (Aşteaptă o minune, în loc să ia o decizie.); - locuţiuni conjuncţionale cumulative: după ce că, pe lângă că, plus că, lasă (las') că (După ce că nu face nimic, îi mai încurcă şi pe ceilalţi.). Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale nespecializate au valori semantice diferite în funcţie de contextul semantic şi sintactic în care sunt folosite: să, ca să, ca...să, că, dacă, de, până, unde, când, cum, (în) afară că, câtă vreme, de unde, după ce, în timp ce, odată ce (vezi infra, 5.3). 5.2. Restricţii sintactice de utilizare a conjuncţiilor şi locuţiunilor conjuncţionale subordonatoare Spre deosebire de anumite conjuncţii coordonatoare care pot lega două sau mai multe unităţi sintactice, la nivelul propoziţiei sau al frazei (în această situaţie aflându-se şi, precum şi sau), conjuncţiile subordonatoare conectează întotdeauna numai două unităţi sintactice, reprezentate de o propoziţie subordonată şi regentul ei, la nivelul frazei. Ca şi conjuncţia coordonatoare, conjuncţia subordonatoare poate introduce aparent un enunţ independent: conjuncţia trimite însă şi în acest caz la un element regent aflat în enunţul anterior (Voi veni. Dacă doreşti atât de mult.). Izolarea subordonatei evidenţiază plasarea acesteia într-o poziţie tematică. In ceea ce priveşte posibilitatea de combinare cu semiadverbele, conjuncţiile subordonatoare se deosebesc de cele coordonatoare (vezi supra, 4.2.1). Astfel, conjuncţiile subordonatoare se pot asocia cu semiadverbe: Vom ajunge acolo numai dacă vom avea noroc. Nu toate conjuncţiile subordonatoare acceptă însă această asociere. Conjuncţiile încât, deşi, de exemplu, nu se combină cu un semiadverb. Conjuncţiile subordonatoare impun restricţii de asociere cu modurile verbale. Astfel, conjuncţia că şi toate locuţiunile conjuncţionale care o conţin se pot combina cu orice mod personal, în afară de imperativ, mod specific 645 propoziţiilor principale, şi de subjonctiv. Totuşi, în vorbirea populară şi neîngrijită, conjuncţia că este adesea asociată cu subjonctivul: Ziceam că să stăm de vorbă, să vedem cum îi facem, vorbi flăcăul, oprindu-şi caii în uliţa satului. (M. Preda, întâlnirea din Pământuri). în literatură, o asemenea asociere este frecvent folosită pentru redarea oralităţii. Conjuncţia subordonatoare încât este compatibilă cu oricare dintre modurile personale, exceptând imperativul. în limba vorbită, se întâlneşte totuşi, utilizată metadiscursiv, o construcţie care asociază o conjuncţie subordonatoare cu un verb la modul imperativ, ca: M-am săturat de tine, încât pleacă de aici! (apud Avram 2001). La fel ca încât, conjuncţia dacă se combină cu oricare dintre modurile indicativ, condiţional, subjonctiv sau prezumtiv; când indică raportul condiţional, dacă nu admite însă modul subjonctiv. Relaţia conjuncţiei de cu verbul poate determina calificarea acestei conjuncţii drept coordonatoare sau subordonatoare. Folosită popular, conjuncţia de conectează două propoziţii construite cu modul imperativ: Tu mai lasă drumurile şi stăi lângă mămuca, de-i fă ţevi şi leagănă copilul. (I. Creangă, Amintiri). într-o asemenea situaţie, conjuncţia de are sens final, la fel ca în construcţia A mers de l-a ajutat. Datorită faptului că verbele pe care le leagă au caracteristici morfologice similare (cf. persoană, timp, mod), se consideră că de cu sens final are şi o funcţie coordonatoare, comportându-se asemănător conjuncţiei şi: Du-te şi I de mănâncă!, S-a dus şi I de l-a ajutat. Utilizarea conjuncţiilor subordonatoare presupune şi luarea în considerare a unor restricţii de topică. Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale subordonatoare se află la începutul propoziţiei subordonate pe care o introduc. Când subordonata precedă regenta, conjuncţia subordonatoare este primul element al frazei: întrucât abaterile sunt grave, se propune eliminarea din concurs a acestui candidat. Spre deosebire de conjuncţiile coordonatoare (vezi supra, 4.2.1), conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale subordonatoare (cu câteva excepţii: încât, de vreme ce etc.) au posibilitatea de a apărea la începutul unei propoziţii care constituie răspunsul la o întrebare: De ce nu vii ? - Pentru că nu pot. Dacă unele conjuncţii subordonatoare permit antepunerea propoziţiei subordonate pe care o introduc, altele nu apar decât în subordonate obligatoriu postpuse. Conjuncţia căci (şi conjuncţia că), de exemplu, nu poate apărea într-o subordonată cauzală antepusă regentei, spre deosebire de conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale sinonime fiindcă, deoarece, din cauză că etc. (compară: Fiindcă am fost bolnav, nu am venit, şi Căci am fost bolnav, nu am venit.). Prin această restricţie, conjuncţia căci se apropie de conjuncţiile coordonatoare care nu pot fi dislocate împreună cu propoziţia cu care se combină (vezi supra, 4.2.1). Conjuncţia căci are şi alte particularităţi sintactice comune cu ale conjuncţiilor coordonatoare. Astfel, căci (ca şi întrucât şi de vreme ce) nu apare într-o propoziţie care este răspuns la o întrebare: (De ce nu ai venit? - Fiindcă am fost bolnav., dar nu: Căci am 646 fost bolnav.). Propoziţia introdusă prin căci, la fel ca propoziţia care se asociază cu o conjuncţie coordonatoare, nu admite combinarea cu un semiadverb: Am venit numai fiindcă m-ai rugat, vs Am venit numai căci m-ai rugat. De asemenea, coordonarea a două propoziţii introduse prin elementul de relaţie căci nu este posibilă: Nu am venit fiindcă am fost bolnav şi fiindcă nu m-a invitat nimeni, vs Nu am venit căci am fost bolnav şi căci nu m-a invitat nimeni, (pentru restricţiile sintactice de utilizare a conjuncţiilor coordonatoare, vezi supra, 4.2.1). Dimpotrivă, conjuncţia cum introduce subordonata cauzală numai când aceasta precedă regenta: Cum nu l-a anunţat nimeni, a fost luat pe nepregătite de această vizită. Deplasarea conjuncţiei în interiorul propoziţiei subordonate are ca efect emfatizarea unor elemente ale subordonatei: Inspiraţie dacă ai, cuvintele se leagă. Prin restricţiile de topică şi de asociere cu modurile verbale, pe care conjuncţia le impune propoziţiei cu care se combină, acest conector poate fi considerat centru de grup sintactic. Intr-o situaţie similară se află, de exemplu, prepoziţia care, în calitate de centru al grupului prepoziţional, impune diverse restricţii termenului cu care se asociază (vezi I, Prepoziţia, 3.1.1; II, Grupul prepoziţional, 2). Ca şi grupul prepoziţional, grupul conjuncţional se include într-un grup sintactic superior: grup verbal {recunoaşte că a greşit), grup nominal (dorinţa să plece), grup adjectival (apt să muncească), grup adverbial (înainte să vină), grup interjecţional (Hai să plecăm.'). 5.3. Valori contextuale Pentru a exprima un anumit raport, de asociere, de opoziţie, de implicaţie etc, conjuncţiile coordonatoare pun în conexiune în special sensurile exprimate de predicatele din propoziţiile pe care le coordonează; în schimb, conjuncţiile subordonatoare marchează diversele raporturi sintactico-semantice între întreaga propoziţie subordonată şi un anumit element din propoziţia regentă: verb, adjectiv, interjecţie, adverb, substantiv, pronume, numeral. Dacă unele conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale subordonatoare sunt specializate pentru un tip de raport sintactic (vezi supra, 5.1), altele prezintă multiple valori, circumstanţiale şi / sau necircumstanţiale, în funcţie de context, fiind elemente omonime. Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale subordonatoare nespecializate se împart în trei categorii, după cum pot avea: (a) numai valori circumstanţiale, introducând un număr limitat de subordonate, din cauza caracterului lor mai concret; (b) numai valori necircumstanţiale (cum că) sau (c) atât valori circumstanţiale, cât şi valori necircumstanţiale. (a) Unele conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale circumstanţiale cunosc o relativă specializare, în sensul că se asociază în mod frecvent cu un anumit raport 647 circumstanţial, şi anume cu raportul sintactico-semantic iniţial, din care au derivat celelalte raporturi. Astfel: - (în) afară că introduce de obicei o propoziţie circumstanţială cumulativă (în afară că e frig, mai e şi întuneric), dar poate introduce şi o propoziţie circumstanţială de excepţie (în afară că a căzut, nu-şi mai aminteşte nimic altceva.); - după ce introduce în mod frecvent o circumstanţială temporală (A plecat după ce şi-a luat rămas bun.), dar poate introduce şi o circumstanţială cumulativă, fiind utilizată, de fapt, în locul locuţiunii după ce că (După ce nu a învăţat nimic, mai vrea şi notă mare.); - în timp ce, în vreme ce, câtă vreme, în mod obişnuit mărci ale raportului temporal (Ascultă muzică în timp ce se îmbracă.), pot indica şi raportul opoziţional dintre propoziţia regentă şi subordonata sa (Azi munceşte în timp ce ieri se distra.); - odată ce introduce frecvent o temporală (Odată ce se vor soluţiona revendicările, studenţii vor reîncepe cursurile.), dar şi o cauzală (Odată ce s-a obişnuit cu programul, nu îi mai este greu să lucreze opt ore pe zi.) sau o condiţională (Odată ce ai încheiat lucrarea, poţi să o predai.). Alte conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale circumstanţiale (reprezentând conversiuni din alte părţi de vorbire) nu marchează preponderent un anumit raport sintactic, nu au prin urmare o relativă specializare sintactico-semantică: - până introduce o temporală (Până adoarme, mama îi spune fiului său o poveste.); o cantitativă (S-a îngrăşat până a ajuns la greutatea normală.); - decât introduce o circumstanţială de excepţie (Nu a făcut nimic altceva decât a citit.), dar şi o completivă comparativă (El lucrează mai bine decât lucrează ea.); - când introduce: o cauzală (Când ai o fire dinamică, vie, cum să te mulţumeşti cu un asemenea mod, sedentar, de viaţăl - G. Adameşteanu, Dimineaţă pierdută); o condiţională (Da' că l-aş ucide în bătaie, când aş afla că el a prins pupăza, s-o chinuiască. - I. Creangă, Amintiri); o opoziţională (Pretinde atâtea avantaje, când el nu oferă nimic nimănui.); o concesivă (Te-ai supărat pe mine, când eu nu te-am minţit niciodată!); - cum introduce: o temporală (Cum ai ajuns tu, a şi început discuţia.); o cauzală (Cum nu ai terminat cartea, nu ştii ce s-a întâmplat cu personajul tău preferat.); - unde introduce: o cauzală (Unde a insistat atâta, a obţinut informaţia dorită.); o opoziţională (Unde până mai ieri se bucura de respectul tuturor, acum abia mai este salutat pe stradă.); - de unde introduce: o concesivă (De unde nu mai sperai că o să vină, a apărut pe neaşteptate.); (pop., într-o construcţie eliptică) o condiţională (Să pleci, că de unde nu, o să-ţi pară rău!); o opoziţională (De unde până acum [...] îmi tot telefona, acum tace. - P. Goma, Alte jurnale). (b) Locuţiunea conjuncţională subordonatoare cum că introduce, în schimb, numai subordonate necircumstanţiale: o subiectivă (Cum că pentru scopul acesta 648 se iau drept deviză toate principiile posibile şi imposibile, cum că cutare grup se porecleşte cu cutare nume de fantezie, iar altul, cu cutare, e asemenea adevărat. -M. Eminescu, Publicistică); o atributivă (Ştirea cum că plecarea s-a anulat l-a întristat.); o completivă directă (A aflat cum că se află pe lista restanţierilor.); o completivă prepoziţională (S-a gândit cum că ar fi mai bine să renunţe la noul proiect de lucru.). (c) Conjuncţiile că, dacă, de, să, ca să, ca...să (ultima, ca variantă contextuală a conjuncţiei să), ca şi locuţiunea după cum pot avea atât valori circumstanţiale, cât şi valori necircumstanţiale. Astfel: - că introduce subordonate necircumstanţiale: o subiectivă (Se ştie că va întârzia.); o predicativă (Părerea mea este că ai întrecut măsura.); o predicativă suplimentară (O vede că este abătută.); o completivă directă (Cred că eşti mulţumit de rezultatele cercetării tale.); o completivă secundară (Ion mă anunţă că pleacă.); o completivă prepoziţională (Se gândea că va ploua.); o atributivă (Gândul că îl va părăsi îl neliniştea.) şi subordonate circumstanţiale: o cauzală (Nu a venit, că nu a fost invitat.); o consecutivă (I-a povestit atât de multe că l-a fermecat.); o concesivă (Că-s rude, că-s prietini, tu să n-ajungi la mâna lor...- G. Adameşteanu, Dimineaţă pierdută); - să, conjuncţie şi marcă a modului subjonctiv, introduce atât propoziţii subordonate necircumstanţiale: o subiectivă (Trebuie să ajungă la timp.); o predicativă (Obligaţia lui era să supravegheze grupul de elevi.); o predicativă suplimentară (întâmplarea merită să fie povestită.); o atributivă (Dorinţa să câştige îl anima.); o completivă directă (Doreşte să fie invitat la conferinţă.); o completivă secundară (Ioana m-a învăţat să înot.); o completivă prepoziţională (Se gândeşte să renunţe la plecare de dragul ei), cât şi propoziţii subordonate circumstanţiale: o finală (Merge în oraş să cumpere un cadou.); o consecutivă (neliterar: A căutat să înnebunească adresa ei.); o condiţională (E-hei, să fi trăit mămica, alta i-ar fi fost viaţa! - G. Adameşteanu, Dimineaţă pierdută); o concesivă (Să mă roage, şi tot nu voi mai răspunde invitaţiei lui.). Să este numai marcă a subjonctivului în propoziţiile principale independente: Să vină când vrea! sau în subordonate de tipul: Nu găsesc un loc în care/unde să mă retrag. Conjuncţia să este înlocuită greşit în alte construcţii decât cele finale cu conjuncţia ca să sau cu locuţiunea conjuncţională pentru ca să (cu care este sinonimă când indică o relaţie finală): Nu ştiu pentru ca să îţi spun. Conjuncţiile că şi să introducând acelaşi fel de propoziţii subordonate necircumstanţiale participă la exprimarea opoziţiei modale posibil / real: Mă bucur să / că îl văd după atâţia ani. -ca... să, variantă contextuală a conjuncţiei să (în condiţiile intercalării unor elemente aparţinând subordonatei între termenul regent şi predicatul din subordonată) introduce propoziţii circumstanţiale: o finală (Ca onoarea ta să nu fie afectată, explică-i ce s-a întâmplat.); o consecutivă (Nu era aşa de naivă, ca la propunerea lui să renunţe la acel proiect important.) şi propoziţii 649 necircumstanţiale: o subiectivă (Ca lucrarea noastră în viitor să constituie un singur organism normal şi fără abatere, e, se-nţelege de sine, un ideal. -M. Eminescu, Publicistică); o predicativă (Ideea era ca până la acea dată lucrarea să fie terminată.); o completivă directă (Doreşte ca atunci când greşeşte să fie corectat.); o completivă secundară (Ion m-a anunţat ca mâine să vin la şcoală.); o completivă prepoziţională (Se gândea ca atunci când fiu se va mai descurca singură, să apeleze la ajutorul lui.); - ca să (ca şi pentru ca să) marchează cel mai frecvent raportul final (Am venit ca să îţi mulţumesc), dar poate să introducă şi alte subordonate circumstanţiale, precum: o consecutivă (Nu era atât de naivă ca să accepte propunerea lui.); o opoziţională (Erau foarte înţepate când încercam să le fac curte, pur şi simplu îmi întorceau spatele, ca să fie vesele cu alţii. — M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni); de asemenea, ca să (nu şi locuţiunea conjuncţională pentru ca să) poate introduce propoziţii subordonate necircumstanţiale, însă nerecomandate de limba literară: o atributivă (Ordinul ca să înainteze era clar.); o subiectivă (N-ar fi deloc imposibil ca să ne trezim antrenaţi într-o catastrofă..., G. Adameşteanu, Dimineaţă pierdută); o predicativă (Soluţia era ca să ne aştepte câteva ore.). Ca să este o conjuncţie analizabilă care evidenţiază tendinţa de disociere funcţională a elementelor alcătuitoare, primul component, ca, tinzând să preia rolul de element de relaţie, iar să să devină exclusiv marcă / morfem a / al subjonctivului. - dacă poate să introducă mai multe tipuri de subordonate necircumstanţiale, marcând transpunerea vorbirii directe în vorbire indirectă: o subiectivă (Nu se ştie dacă va veni.); o predicativă (întrebarea este dacă va ajunge la timp.), o atributivă (întrebarea dacă va veni îl frământa.), o completivă directă (Nu ştie dacă va avea acelaşi succes ultima sa melodie.); o completivă secundară (L-am întrebat dacă înţelege.); o completivă prepoziţională (Se gândea dacă poate să plece mai repede.). Când nu indică transpunerea în vorbire indirectă, dacă introduce o serie de subordonate circumstanţiale: cel mai adesea, o condiţională (Dacă vei avea curaj, îi vei mărturisi adevărul.); (pop.) o temporală (Si nu că mă laud, căci lauda-i faţă: prin somn, nu ceream demâncare; dacă mă sculam, nu mai aşteptam să-mi deie alţii; şi când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. -I. Creangă, Amintiri); o opoziţională (Dacă prin pacea de la 1856 Rusia a fost depărtată de la Dunăre, o vedem câştigând prin războiul strein de la 1870 aproape tot ceea ce pierduse. - M. Eminescu, Publicistică), o cauzală (A plecat, dacă l-ai jignit.); - de introduce, de asemenea, subordonate necircumstanţiale: subiective (De va veni înseamnă că nu m-a uitat.); completive directe (A întrebat de-ar putea să-l ajute.); completive secundare (L-a întrebat de va putea veni.); o completivă prepoziţională (El este curios de vom ajunge la o înţelegere.) şi subordonate 650 circumstanţiale: consecutive (Căldura i-a înfierbântat faţa şi i-a înmuiat încheieturile de nici nu-i mai vine să se mişte. - G. Adameşteanu, Dimineaţă pierdută); concesive (Şi de m-ar fi bătut mama cu toate gardurile şi de m-ar fi izgonit de la casă ca pe un străin, tot n-aş fi rămas aşa de umilit în faţa ei, ca atunci când m-a luat cu bineşorul. - I. Creangă, Amintiri); condiţionale (De ştiam asta, mai bine şedeam acasă. - I. Creangă, Amintiri); circumstanţiale de relaţie (Să cercăm vinul de-i bun., în GA I). în structurile necircumstanţiale şi neinterogative, conjuncţiile dacă şi de pot avea o funcţie modală ipotetică, introducând o subiectivă (Dacă te-am iertat o dată, asta nu înseamnă că te voi ierta şi a doua oară., De mă vei căuta înseamnă că m-ai iertat.) sau o completivă directă (Dacă te-am iertat, amfăcut-o pentru a-ţi da posibilitatea de a mă cunoaşte mai bine.), reluate adesea de un substitut propoziţional (pronume cu valoare neutră şi substantive cu valoare generală) în propoziţia regentă, care are funcţia sintactică a subordonatei: aceasta, asta, o, totul; faptul, lucrul. - locuţiunea conjuncţională după cum introduce subordonate circumstanţiale precum o modală (S-a petrecut totul după cum ne-am înţeles.), dar şi o subordonată necircumstanţială, şi anume o predicativă suplimentară (Ai găsit casa după cum ai lăsat-o.) sau o comparativă (Este frumoasă după cum este şi deşteaptă.). în textul narativ, conjuncţiile subordonatoare contribuie în mare măsură la realizarea continuităţii referenţiale şi a continuităţii discursive prin marcarea unor relaţii temporale, comparative, finale, cauzale, condiţionale etc. Derularea evenimentelor narate este semnalată frecvent de conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale subordonatoare care indică raporturi temporale de posterioritate (până), de anterioritate (după ce, îndată ce, odată ce etc: Aşa, a doua zi, au venit la masă după ce toată lumea se aşezase., Camil Petrescu, Ultima noapte) sau de simultaneitate (în timp ce, câtă vreme etc), vezi I, Verbul. Timpul, 1; II, Circumstanţialul de timp. Anumite conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale au rol metadiscursiv, contribuind astfel la coeziunea textului: Când zic „tăinuită" e un fel de a vorbi, căci eram major şi din familia noastră nimeni nu m-ar fi putut opri. (ibid.). Conjuncţiile subordonatoare pot avea şi rolul de a deschide o nouă perspectivă în planul narativ: încep să judec şi atitudinea ei, ca amantă. Dacă ar fi iubit, ar fi suferit atroce ca mine şi ea. (ibid.) (pentru valorile pragmatice, discursive ale unor conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale subordonatoare, vezi şi II, Conectori frastici şi transfrastici, 2,3). 5.4. Conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale subordonatoare cu elemente corelative Ca elemente corelative ale unor conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale subordonatoare apar în propoziţiile regente anumite adverbe sau locuţiuni adverbiale. De exemplu, raportul cauzal marcat de o conjuncţie sau de o locuţiune 651 conjuncţională, precum deoarece, fiindcă, pentru că etc, poate fi întărit de elementul corelativ de aceea (locuţiune adverbială) din regentă: Pentru că a cunoscut succesul, de aceea este încrezător în ceea ce face. Aceeaşi locuţiune adverbială, de aceea, în corelaţie cu conjuncţia ca să, exprimă raportul final: De aceea este aici, ca să-ţi explice ce nu ai înţeles. Elementele corelative au rolul de a explicita şi de a întări raportul de subordonare dintre două propoziţii. De pildă, prezenţa corelativelor aşa de, atât de implică raportul consecutiv exprimat de conjuncţiile specializate: L-a afectat atât I aşa de tare vestea, încât a început să plângă., Am fost aşa de surprins, că mi-a pierit graiul. (N. Manolescu, Teme). Ca şi conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale, unele elemente corelative sunt specializate în exprimarea unui anumit raport. Aşa sunt adverbele totuşi şi tot, care nu pot fi corelate decât cu conjuncţia deşi sau cu locuţiunile conjuncţionale specializate chiar dacă, măcar că etc. pentru marcarea raportului concesiv: Deşi nu s-a clasat în primele locuri, totuşi a fost mulţumit de rezultat. Dacă în relaţia de coordonare, termenii corelativi sunt cel mai adesea identici, în relaţia de subordonare, rar se întâmplă acest fapt. Chiar când există o identitate, aceasta este doar formală, pentru că, în realitate, termenul din propoziţia regentă este altă parte de vorbire decât conjuncţie. Astfel, cum cu funcţie de conjuncţie poate să fie corelat cu adverbul de timp cum: Cum a ajuns, cum s-a apucat de lucru. La fel, locuţiunea conjuncţională de ce, care introduce o propoziţie circumstanţială cantitativă, poate fi corelată cu locuţiunea adverbială omonimă de ce: De ce îl asculta, de ce se întrista. 6. CONJUNCŢIA SUBORDONATOARE CA EXPRESIE A REGIMULUI UNUI CENTRU DE GRUP Coeziunea unui grup sintactic se poate manifesta şi prin restricţiile de selectare a conjuncţiei. Conjuncţiile subordonatoare pot impune restricţii de asociere cu modurile verbale (vezi supra, 5.2) sau pot fi impuse de verbul regent. Astfel, unele verbe modale, precum a putea, a vrea, a trebui etc, sau care, dobândesc valoare modală, cum este a-i veni, şi unele verbe inerent aspectuale: a se apuca, a continua, a începe etc. sau contextual aspectuale: a sta, a da etc. se construiesc obligatoriu cu conjuncţia să, component al modului subjonctiv şi totodată conector: Vreau să citesc, Se apucă să citească. Alte verbe, precum a afirma, a presupune etc. nu acceptă combinarea cu modul subjonctiv, deci cu să,-ci selectează conjuncţia asertivă că: Afirm că îl cunosc. O serie de verbe ca a se bucura, a plăcea etc. acceptă însă ambele combinaţii, selecţia lui că sau a lui să corespunzând valorilor modale real vs posibil: Mă bucur că / să te revăd. Substantivele sau adjectivele verbale păstrează regimul verbului din care au provenit: dorinţa să, încercarea să, rugămintea să, afirmaţia că, bănuiala că (Dorinţa să ajungă la capăt era mare.), dornic să, bucuros că / să (Era întotdeauna bucuros că ne vede/să ne vadă.). 652 Nu numai adjectivele provenite din verbe impun o conjuncţie: şi adjective precum capabil, apt, sigur selectează anumite elemente conjuncţionale (Ion este capabil să se sacrifice., El este apt să participe la maraton., Ion e sigur că va reuşi). Se pot asocia cu o conjuncţie subordonatoare şi unele substantive cu sens generic care nu provin din verbe: Venise timpul să spună lucrurile direct., Ideea că nu reuşeşte nu-i dădea linişte., Ideea să plece îi surâdea. Conjuncţia subordonatoare poate apărea şi ca regim al adverbului (înainte să vină era linişte., Era departe să înţeleagă ce s-a întâmplat.) sau al interjecţiei (Uite că vine.). 7. RELAŢIA CONJUNCŢIEI CU ALTE CLASE LEXICO-GRAMATICALE Raporturile pe care conjuncţia le are cu alte părţi de vorbire trebuie urmărite sub câteva aspecte: 1. schimbarea statutului morfologic al unor părţi de vorbire, care ajung să funcţioneze asemenea unor elemente conjuncţionale; 2. omonimiile dintre elementele conjuncţionale şi elemente aparţinând altor clase morfologice; 3. tendinţa unor grupări de cuvinte de a căpăta valoare de elemente conjuncţionale, respectiv, de locuţiuni conjuncţionale. 7.1. Conversiuni în clasa conjuncţiei In interiorul clasei conectorilor (conjuncţii, prepoziţii şi unele adverbe) se produc adesea modificări de statut, care se explică prin particularitatea lor sintactică comună de a lega diverse unităţi sintactice. De exemplu, conjuncţia până are la bază prepoziţia până, ambele sugerând o limită circumstanţială (de loc, temporală sau cantitativă) a acţiunii exprimate de termenul regent: Am alergat până acolo / acum. vs Am alergat până am obosit. După cum limita acţiunii este exprimată la nivelul propoziţiei sau al frazei, elementul până are statut de prepoziţie, respectiv, de conjuncţie. Când se combină cu o propoziţie conjuncţională, introdusă prin conjuncţia să, conectorul până, deşi se situează la nivelul frazei, are tot statut de prepoziţie, fiind centrul unui grup prepoziţional care încoiporează o propoziţie: A plecat până să vină el. (vezi II, Grupul prepoziţional, 2.5). Prin fenomenul de conversiune se explică trecerea în clasa conjuncţiei a adverbelor relative când, cum, unde, care se desemantizează: Cum nu s-a pregătit, a luat o notă mică. (vezi supra, 5.3.). Numai conjuncţiile fie şi fiindcă au la bază forme verbale, şi anume subjonctivul, respectiv, gerunziul verbului a fi. Dacă unele părţi de vorbire pot deveni prin conversiune conjuncţii, conjuncţia nu îşi schimbă niciodată calitatea morfologică. Doar în metalimbaj conjuncţia poate funcţiona ca substantiv, ca, de altfel, orice unitate lingvistică: „Că" este o conjuncţie subordonatoare., „A " este o vocală. Anumite conjuncţii, utilizate în propoziţii principale, independente, pot să-şi piardă calitatea sintactico-morfologică, dobândind funcţie stilistică. Acest fapt este 653 evident în construcţii de tipul: A venit ca să îl ajute, (circumstanţială finală) vs Ca să vezi ce gânduri poţi lega de un geamantan vechi, mai ales când e la mijloc o femeie drăguţă. (N. Manolescu, Teme). îşi pierd funcţia de conjuncţie, devenind mărci modale, şi conjuncţiile de, dacă, din propoziţiile principale, optative, care, la origine, sunt, de fapt, propoziţii secundare, dependente de o propoziţie principală subînţeleasă (arfi bine de/dacă): De-ar veni vara mai repede!, Dacă aş putea să zbor!. Dacă îşi pierde statutul de conector şi atunci când se află în vecinătatea adverbului abia, indicând o valoare modală, de aproximare şi incertitudine, într-o construcţie precum: De-abia dacă îl mai recunosc. 7.2. Omonimii între conjuncţie şi alte clase lexico-gramaticale în construcţiile comparative, decât este fie prepoziţie, fie adverb, fie conjuncţie. Astfel, când se combină cu un nominal căruia îi impune restricţie de caz (Tu eşti mai bun decât mine.) decât este prepoziţie. în schimb, când cele două nominale corespunzând comparatului şi comparantului au aceeaşi formă cazuală, decât are statut de adverb (Iţi dau ţie mai mult decât altuia.). Când stabileşte o conexiune între două verbe, decât comparativ devine conjuncţie: Ion învaţă mai bine decât învaţă Măria. Omonim cu decât comparativ este semiadverbul restrictiv decât: Nu vreau decât asta / să plec mai repede, (vezi şi Adverbul, 4.4.2, Prepoziţia, 4.2). Gruparea ca şi din construcţiile cu sens cumulativ se comportă la fel ca locuţiunile conjuncţionale copulative cât şi, precum şi, cum şi: Un bulgăr mai talentat a reuşit să spargă un ultim rest de geam şi zgomotul cioburilor s-a grăbit să pulverizeze reveria mea belle epoque ca şi meditaţia mea obosită de efortul obiectivitătii. (A. Blandiana, Autoportret; vezi supra, 2.3). Locuţiunea conjuncţională ca şi este omonimă cu gruparea ca şi prin care se exprimă un raport comparativ de egalitate. Faptul că gruparea ca şi, substituibilă prin elementul component ca, poate impune o formă cazuală nominalului cu care se asociază demonstrează comportamentul prepoziţional al acesteia: Adevăru-i că toţi erau tot aşa de surprinşi de atitudinea unchiului ca şi mine. (Camil Petrescu, Ultima noapte) I ~ ca mine. (pentru interpretarea ca adverb sau ca prepoziţie a conectorului ca în funcţie de identitatea sau de diferenţa de formă cazuală a nominalelor aflate în raport de comparaţie, vezi Prepoziţia, 4.2). Elementele deci, aşadar, prin urmare etc, ca mărci apoziţionale, indicând o relaţie de echivalenţă, sunt adverbe, nu conjuncţii, ca şi conectorii adică şi anume: Ne vom întoarce acasă pe 5 august, deci I adică peste exact două săptămâni. 73. Grupări interpretabile ca locuţiuni conjuncţionale sau ca îmbinări libere Relaţia conjuncţiei cu alte părţi de vorbire este invocată în discutarea statutului de locuţiune conjuncţională al unor îmbinări precum în ciuda faptului că, datorită faptului că, pentru motivul că, sub pretextul că, cu condiţia să etc. Se consideră că aceste grupări nu sunt locuţiuni conjuncţionale, întrucât substantivul pe care îl conţin îşi păstrează individualitatea semantică şi sintactică, dovadă fiind 654 forma articulată (indusă de propoziţia următoare) şi posibilitatea acestuia de a primi şi alte determinări: în ipoteza fericită că, în cazul neaşteptat că etc. în schimb, grupările care conţin un substantiv nearticulat, mai vechi în limbă, manifestă mai puternic tendinţa de a deveni locuţiuni, dat fiind faptul că acestea nu mai prezintă aceleaşi posibilităţi combinatorii: în caz că (dar şi în nefericitul caz că), în caz când, pe motiv că, pe bază că. Şi construcţiile paralele dat fiind şi dat fiind că au un statut oscilant, fiind tratate fie ca locuţiuni (prepoziţională, respectiv, conjuncţională), fie ca îmbinări libere. Forma invariabilă a lui dat ar întări interpretarea potrivit căreia ambele structuri ar fi neanalizabile, deci, locuţiuni (dat fiind rezultatul, dat fiind propunerile). însă faptul că în limbă circulă forme cu acord (date fiind propunerile), conform normei literare, contribuie la scăderea unităţii acestor structuri, analizabile în complement exprimat prin gerunziu pasiv + subiect, respectiv, propoziţie subiectivă. Construcţiile de când, de unde, până unde, până când sunt îmbinări libere ale unui adverb relativ cu o prepoziţie atunci când acestea corespund unor construcţii precum de atunci, de acolo, până acolo, până când. în contexte în care se pot stabili asemenea echivalenţe, adverbul îşi păstrează autonomia semantică indicând circumstanţe de timp sau de loc nuanţate de prepoziţia cu care se combină. în situaţia în care adverbul relativ se desemantizează, asocierea acestuia cu o prepoziţie are statut locuţional. Astfel, de unde este locuţiune atunci când marchează raportul concesiv, condiţional sau opoziţional (pentru exemple, vezi supra, 5.3). La fel, pe când este o îmbinare liberă a adverbului când cu pe când exprimă circumstanţe temporale (Pe când ne plimbam, s-a auzit un strigăt., Pe când rămâne să ne vedem?), sau locuţiune conjuncţională când introduce o opoziţională, situaţie în care sensul temporal al lui când se şterge (El e harnic, pe când ea e leneşă.). 655 INTERJECŢIA 1. ASPECTE DEFINITORII Interjecţia este o clasă eterogenă reunind cuvinte neflexibile cu intonaţie exclamativă, mai rar interogativă, a căror semnificaţie este neconceptualizată şi depinde într-o măsură mai mică sau mai mare de intonaţie şi de context. 1.1. Caracterizarea generală a interjecţiilor Interjecţiile se diferenţiază de aproape toate celelalte clase lexico-gramaticale prin faptul că nu sunt semne lingvistice, nu denumesc un referent prin intermediul unui concept. Interjecţiile sunt un fel de semnale lingvistice care nu denotă, ci exprimă diverse senzaţii, sentimente, impulsuri voliţionale sau imită (ori sugerează) diverse sunete şi zgomote. Multe interjecţii au o semnificaţie destul de instabilă, care se precizează prin contextul situaţional sau lingvistic, prin intonaţie, eventual şi prin mijloace de comunicare nonverbale (mimică, gesturi). Interjecţiile pot avea diverse valori comunicative - emotivă, fatică, injonctivă, prezentativă, sugestivă etc. - sau pot funcţiona drept conectori pragmatici (vezi infra, 3). Şi din punct de vedere sintactic, interjecţia reprezintă o clasă eterogenă, întrucât unele interjecţii pot fi parţial echivalate funcţional şi semantic cu verbe, substantive, adjective sau adverbe, preluând o parte din caracteristicile sintactice ale acestora. Interjecţiile pot avea anumite particularităţi fonetice şi fonologice care le disting de celelalte clase de cuvinte (vezi infra, 2.1). în marea lor majoritate, interjecţiile nu sunt „creaţii spontane", produse odată cu starea care le-a generat, deşi exprimarea lor poate avea un caracter spontan, uneori involuntar, fiind aproape concomitente cu reacţiile pe care le semnalează. Interjecţiile aparţin unui inventar deja existent, cuprinzând forme mai mult sau mai puţin stabile, convenţionalizate, majoritatea dintre ele specifice unei limbi date t nefiind exclusă nici posibilitatea apariţiei unor forme spontane). Există şi interjecţii care sunt comune mai multor limbi, fără ca acest lucru să se datoreze împrumutului. Ele sunt formate, în marea lor majoritate, dintr-un singur sunet vocalic, au rolul de a semnala reacţii afective şi sunt notate aproximativ la fel: a(h), e, o(h). Unele interjecţii au fost împrumutate - în limba veche (aleluia, amin, bre, haide, osana) sau în perioada modernă şi contemporană (adio, alo, bla-bla, bravo, ciao, hello, mersi, ole, pardon, stop, ups). Interjecţiile împrumutate fie sunt tot interjecţii în limba de origine, fie aparţin altor clase lexico-gramaticale (de exemplu, aport şi pas provin din verbe din franceză). 657 1.2. Distincţia interjecţii propriu-zise / onomatopee In funcţie de sursa referenţială şi de natura semnificaţiei lor, se disting două tipuri de interjecţii: interjecţii propriu-zise, care exprimă stări psihice, reacţii la senzaţii fizice, diverse impulsuri voliţionale sau funcţionează ca mărci conversaţionale, şi onomatopee (sau interjecţii onomatopeice), care imită sunete şi zgomote din realitatea înconjurătoare ori sugerează mişcări. între ele există deosebiri din punctul de vedere al semnificaţiei (implicit, al sursei referenţiale, vezi infra, 3), sintactice şi pragmatice. Onomatopeele pot apărea frecvent ca predicat, în timp ce dintre interjecţiile propriu-zise, doar câteva interjecţii prezentative sau injonctive au această funcţie. în schimb, interjecţiile propriu-zise pot avea rolul de conectori pragmatici, iar onomatopeele, nu. Din punct de vedere pragmatic, în general, interjecţiile propriu-zise sunt orientate asupra participanţilor la actul de comunicare, iar onomatopeele - asupra mesajului. Semnificaţia neconceptuală şi apartenenţa la planul vorbirii directe (caracterul deictic) sunt trăsături comune care justifică încadrarea lor în aceeaşi clasă. Sunetele care însoţesc râsul, plânsul, dregerea glasului, tuşea, strănutul, sughiţul, sforăitul, înghiţitul nu sunt interjecţii, ci simple emisii sonore omeneşti. Sunt onomatopee cuvintele care încearcă să le reproducă (ha-ha-ha, ho-ho-ho, hm, hapciu, hâc, sfor, gâl-găl). Unele dintre aceste sunete pot fi folosite în mod voluntar, în scop comunicativ, iar în acest caz, ele sunt interjecţii (de exemplu, dregerea voluntară a glasului pentru a atrage atenţia cuiva, notată hm). 1.3. Distincţia interjecţii primare / interjecţii secundare (improprii) în funcţie de modul de constituire, interjecţiile propriu-zise pot fi împărţite în două subtipuri: primare şi secundare (improprii). Interjecţiile primare sunt cuvinte a căror valoare iniţială în limba română este aceea de interjecţii (chiar dacă unele dintre ele sunt moştenite sau împrumutate din limbi în care au altă valoare gramaticală). Ele sunt folosite ca interjecţii în contextele în care apar. (Despre interjecţiile care capătă unele dintre caracteristicile sintactice ale verbelor, adjectivelor sau adverbelor, vezi infra, 4; despre interjecţiile care se convertesc în substantive, vezi infra, 5.2.2). Interjecţiile secundare sau improprii sunt create pe terenul limbii române din alte părţi de vorbire sau din diverse sintagme ori propoziţii care, în urma unei întrebuinţări frecvente şi prin accentuarea valorii afective, au căpătat statut de interjecţii. Când sunt folosite cu valoare interjecţională, aceste cuvinte sau grupuri de cuvinte îşi pierd, total sau parţial, sensul lexical propriu, căpătând nuanţe afective suplimentare, şi îşi schimbă comportamentul gramatical, fiind invariabile din punct de vedere morfologic şi independente sintactic (vezi infra, 5.1): Doamne, măi femeie, Doamne, multă minte-ţi mai trebuie! (I. Creangă, Amintiri); Dar oare cum o să-l duc eu de-aici, păcatele mele! (L. Rebreanu, Ion); 658 Noul post de purtător de cuvânt al instituţiei va fi deţinut musai de un ziarist care, vezi Doamne, să oglindească mai bine activitatea ofiţerilor incompetenţi din poliţia bihoreana. (AC, 2004). Interjecţiile secundare se încadrează toate în subclasa interjecţiilor propriu-zise şi au o funcţie comunicativă emotivă (vezi infra, 3.2.1). 1.4. Autonomia comunicativă a interjecţiilor O caracteristică importantă a interjecţiilor este aceea că pot constitui singure enunţuri exclamative sau interogative, neeliptice (vezi infra, 4.1.1): Ai! Ghiţă! Iar m-ai speriat! (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută); Dumnealui e ungur, iar d-ta ai obrazul să te numeşti român! Pfui! (L. Rebreanu, Ion). Prin analogie cu interjecţiile care formează singure enunţuri, şi alte cuvinte utilizate ca enunţuri exclamative sunt interpretate uneori drept interjecţii: Ajutor!, Linişte! Spre deosebire de interjecţiile secundare, acestea îşi păstrează sensul lexical (la care se pot adăuga şi valori afective, ca frica, respectiv iritarea, pentru exemplele de mai sus), fiind substantive care formează enunţuri nominale. 2. DESCRIEREA FORMEI INTERJECŢIILOR 2.1. Descrierea din punctul de vedere al formei sonore Din punct de vedere sonor, interjecţia prezintă câteva caracteristici care o deosebesc de alte clase de cuvinte: unele interjecţii conţin sunete ce nu aparţin sistemului fonologie al limbii sau combinaţii de sunete care nu se întâlnesc la cuvintele aparţinând altor clase lexico-gramaticale, unele interjecţii sunt formate numai din consoane, multe interjecţii sunt folosite repetate, iar câteva interjecţii pot fi exprimate fără deschiderea cavităţii bucale. Se manifestă două fenomene contrarii care fac ca interjecţiile unei limbi date să aibă anumite particularităţi fonetice şi fonologice care le deosebesc atât de cuvintele aparţinând altor clase lexico-gramaticale ale aceleiaşi limbi, cât şi de interjecţiile din alte limbi care au aceeaşi sursă referenţială (exprimând aceeaşi reacţie sau imitând acelaşi sunet). Pe de o parte, interjecţiile au tendinţa de a se conforma sistemului fonologie al limbii (acesta fiind unul dintre motivele pentru care nu există multe interjecţii care sunt comune mai multor limbi, în afara împrumuturilor - vezi supra, 1.1). Pe de altă parte, interjecţiile au tendinţa de a se sustrage, de a rezista constrângerilor sistemului fonologie, recurgând frecvent la sunete sau combinaţii de sunete care nu se întâlnesc la alte categorii de cuvinte, pentru a obţine mai multă expresivitate. Un exemplu este interjecţia rezultată din ţuguierea buzelor şi inspirarea puternică a curentului de aer fonator printr-o deschizătură mică, rezultând o africată bilabială (un fel de / bilabial), prin care se îndeamnă caii să pornească. Prin fluierare se produce un alt sunet care nu face parte 659 dintre fonemele limbii române, notat, de obicei, drept fiu-fiu! Grafia, care notează fonemele, nu sunetele, încearcă să apropie sunetele respective de un fonem aparţinând sistemului fonologie al limbii, astfel că redarea lor în scris este aproximativă. în această situaţie se află mai ales unele onomatopee al căror complex sonor conţine sunete care încearcă să se apropie cât mai mult, mai fidel de sunetul imitat, ieşind astfel din sfera fonemelor limbii. Printre interjecţiile care conţin combinaţii de sunete care nu se regăsesc la alte cuvinte se află interjecţia prin care se atrage atenţia - pst, interjecţia prin care se opresc caii - ptruu, onomatopeea care imită bâzâitul insectelor - bzz. O particularitate a clasei interjecţiilor este că există cuvinte aparţinând acestei clase care sunt formate numai din consoane (care, în combinaţii cu alte foneme, pot să se întâlnească şi în corpul sonor al altor cuvinte). în cazul acestor interjecţii, unele consoane (de obicei continue sau vibranta r) au rol vocalic, de centru silabic: brr, bzz, nţ, pst, (ss)st etc. O altă particularitate fonică a unor interjecţii este că modul de articulare a lor nu implică deschiderea cavităţii bucale, iar sunetele rezultate, emise faringal sau faringal-nazal şi cu diferite intonaţii, sunt redate aproximativ în scris prin: hm / hâm (exprimând nedumerirea, nemulţumirea, îndoiala), mmm (pentru a reda impresia produsă de un gust savuros sau de durerea de dinţi), îhî (aprobare), îî / hî (- „ce-ai spus?") ş.a. (vezi şi II, Organizarea prozodică a enunţului, 1.6.2.1.a). Marea majoritate a onomatopeelor din diverse limbi (înrudite sau nu) care imită acelaşi sunet nu sunt identice, deoarece nu numai imitarea este influenţată de sistemul fonologie, ci şi receptarea stimulului acustic (de pildă, interjecţia românească cucurigu are drept echivalent în franceză cocorico, în italiană cliicchirichi). Onomatopeele compuse şi cele formate din mai multe silabe pot prezenta aliteraţii: băldâbâc, cotcodac, cucurigu, guguştiuc, hodoronc-tronc, treanca-fleanca, trosc-pleosc. Repetarea facultativă (vezi infra, 2.2) poate avea şi un rol eufonic. în general, fonemelor li se atribuie o anumită expresivitate. Unele dintre ele, singure sau în combinaţii, sunt percepute ca fiind apropiate de sunete şi zgomote din realitatea înconjurătoare, ceea ce face ca anumite aliteraţii să aibă o valoare onomatopeică. în textele literare, mai ales în poezie, prin forma cuvintelor se pot sugera efectele sonore ale acţiunilor descrise: Vin săgeţi de pretutindeni / Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie. (M. Eminescu, Scrisoarea III). Multe interjecţii au variante, forma lor fiind mai puţin stabilă decât a altor cuvinte. întrucât semnificaţia unei interjecţii este determinată în mare măsură de intonaţie şi de context, forma ei poate să varieze fără ca acest lucru să împiedice înţelegerea semnificaţiei (de pildă, aoleu are variantele aleu, aoleo, auleu, oleo, oleoleo, oleu, interjecţia hai(de) are variantele ai, aida, aide, haid, haida, cf. DEX) - spre deosebire de celelalte părţi de vorbire, unde legătura dintre formă şi sens este foarte strânsă şi schimbarea unui fonem poate antrena schimbarea sensului. Există însă şi cazuri când schimbarea formei are drept urmare modificarea 660 conţinutului, a înţelesului (ai vs ei). îndeosebi schimbarea intonaţiei are acest efect. Cu o intonaţie diferită, interjecţiile măi şi hei au fie o valoare adresativă, fie o valoare emotivă. La cuvintele aparţinând celorlalte clase lexico-gramaticale, intonaţia nu schimbă sensul cuvântului (dar poate adăuga diverse nuanţe semantice suplimentare în contextul enunţării, vezi II, Organizarea prozodică a enunţului, 1.6.2.1.C). 2.2. Clasificarea interjecţiilor în funcţie de numărul şi tipul de componente în funcţie de numărul de componente, interjecţiile pot fi simple, repetate sau compuse. Interjecţiile simple sunt formate dintr-un singur corp fonic (cel mai adesea, o singură silabă): ah, hai, măi, miau, na, of, pleosc, tronc, vai etc. Interjecţiile simple formate din mai multe silabe sunt, în general, onomatopee: bâldăbăc, cucurigu, pitpalac. Spre deosebire de onomatopeele compuse, onomatopeele simple formate din mai multe silabe alcătuiesc un singur corp fonic, consecinţa grafică fiind scrierea lor într-un singur cuvânt. Interjecţiile simple pot fi repetate, de obicei o dată sau de două ori, fără pauză în rostire. Procedeul se întâlneşte mai frecvent la interjecţiile adresative specializate pentru destinatari nonumani (pis-pis, cuţu-cuţu) şi la onomatopee, dacă acţiunea ale cărei efecte sonore sunt imitate sau sugerate dă naştere la mai multe secvenţe sonore (boc-boc, cioc-cioc, tronc-tronc): Inchipuieste-ţi să vii pe drum cu birza ţinti postii, hodoronc-hodoronc, sdronca-sdronca... Stii, m-a sdrunţinat! (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută). Procedeul repetării se mai întâlneşte şi la interjecţiile propriu-zise cu funcţie expresivă: măi, măi!, of, of!; vai, vai! etc: Ei, ei! Acu-i acu! (I. Creangă, Amintiri), Vai, vai, frate Virgile! (N. Steinhardt, Jurnalul). Repetarea poate avea caracter facultativ sau obligatoriu. în general, repetarea este facultativă pentru interjecţiile expresive (ex. vai, vai), care, prin repetare, capătă un grad sporit de intensitate. Repetarea este obligatorie sau aproape obligatorie pentru majoritatea interjecţiilor folosite pentru adresarea către animale (j)is-pis), la unele onomatopee (cioc-cioc, ham-ham, mac-mac, mor-mor) sau la unele interjecţii injonctive (nani-nani), la interjecţia bla-bla (-bla). în scris, de obicei se pune cratimă între componente (sau virgulă, dacă repetarea are caracter facultativ). Secvenţa formată din două ocurenţe ale aceleiaşi interjecţii adresative repetate poate fi dislocată de un substantiv în cazul vocativ (cf. structurile similare cu pronumele personal: Tu Măria tu). întregul grup adresativ are o intonaţie specifică, de obicei fără pauze între componente: Am pierdut frumuseţea, măi, Vergilică, măi. (AC, 2003), mă Mariane mă (rVLRA). Interjecţiile compuse sunt formate din două sau trei componente între care există mici diferenţe fonologice şi care pot rima între ele. Unele dintre ele sunt onomatopee (ding-dang, hodoronc-tronc, tic-tac, treanca-fleanca, tura-vura), altele sunt interjecţii propriu-zise (ei aş, ei na, ia uite (exprimând mirarea), (i)ete fleoşc,(i)ete na, (i)ete scârţ): Ei aş!... Teribil e de ramolită! (I. L. Caragiale, Căldură mare); 661 Ei na! De unde ţi-a mai venit şi-asta-n cap? (I. L. Caragiale, D-ale carnavalului); - Ce ai rămas aşa?... Ia uite cum a rămas! (Camil Petrescu, Patul lui Procust). Uneori, elementele componente se pot folosi şi independent, ca interjecţii simple, având o semnificaţie asemănătoare sau diferită de cea pe care o au când intră în componenţa interjecţiei compuse (aş, dang, ei, ia, scârţ, tic, uite). Locuţiunile interjecţionale sunt grupări stabile de cuvinte, cu o semnificaţie globală, care semnalează, în general, sentimente sau reacţii afective ale locutorului. La fel ca interjecţiile, locuţiunile interjecţionale se asociază cu intonaţii specifice, de tip exclamativ. Din punct de vedere sintactic, locuţiunile interjecţionale sunt independente, apărând fie ca nişte secvenţe incidente, fie ca enunţuri independente. Ele pot să aibă în componenţa lor o interjecţie primară şi unul sau două cuvinte provenind din alte clase - adverb, pronume, substantiv sau verb: ce mai, ei asta-i, ei bine, ei şi (?), ia te uită (atunci când exprimă mirarea), ia vezi (cu înţelesul „ai grijă c-o păţeşti!"), măi să fie, nu zău, scârţ Mariţo, tronc Marghioalo, vai de mine etc: // prind pe cetăţean că vinde zece filme, el spune: „Da, dom'le, ei şi?" (EZ, 2003); Deţinuţi politici? Nu zău, mă? Voi sunteţi infractori împotriva securităţii statului, asta sunteţi. (N. Steinhardt, Jurnalul); Vai de mine, mi se pare că dumneata ai uitat de tot? zise Ion. (L. Rebreanu, Ion). Tot locuţiuni interjecţionale sunt şi interjecţiile secundare care au în componenţa lor cel puţin două cuvinte: Ce Dumnezeu!, Doamne fereşte!, Doamne păzeşte!, Ferească sfântul!, păcatele mele etc. (vezi infra, 5.1): Şi turbare de cap şi frântură de limbă ca la aceşti nefericiţi dascăli, nu mi s-a mai dat a vede: cumplit meşteşug de tâmpenie, Doamne fereşte! (I. Creangă, Amintiri); Ce vagon, domnule plutonier, păcatele noastre! (L. Rebreanu, Răscoala). 2.3. Fenomene cu caracter flexionar specifice unor interjecţii Interjecţiile sunt, prin definiţie, cuvinte neflexibile. Chiar şi interjecţiile provenite din părţi de vorbire flexibile îşi pierd caracterul flexibil, fiind fixate pentru valoarea interjecţională cu o anumită formă. Singurele interjecţii care au forme flexionare sunt interjecţiile cu semnificaţie imperativă haide, poftim şi uite, care au forme cu desinenţa verbală de persoana a Il-a plural -ţi: haideţi, poftiţi şi uitaţi sau cu desinenţa verbală de persoana I plural -m: haidem, poftim. Pentru interjecţiile uitaţi, poftiţi şi poftim, existenţa desinenţei se explică prin originea lor verbală (vezi infra, 5.1.3). Există o opoziţie între formele uite, poftim şi haide, care se folosesc când este un singur destinatar, şi formele uitaţi, poftiţi şi haideţi, care se folosesc când sunt mai mulţi destinatari sau într-o exprimare politicoasă. In cazul interjecţiei hai(de), opoziţia se completează cu un al treilea termen, folosit când locutorul se include printre destinatarii îndemnului sau ai ordinului (haidem). 662 Apariţia sau menţinerea acestor forme constituie un argument pentru a afirma că româna este o limbă sensibilă la parametrii pluralului şi politeţii (iar parametrul politeţii pare a fi mai puternic decât parametrul pluralului, întrucât, de obicei, forma nemarcată hai(de) se poate folosi în adresarea către un grup aflat pe o treaptă socială egală sau inferioară, dar nu unei persoane aflate pe o treaptă superioară). Interjecţia bravissimo este o formă de superlativ a interjecţiei bravo, formată cu sufixul -isim. De fapt, sufixarea nu s-a produs pe terenul limbii române, ambele interjecţii fiind preluate ca atare din italiană. Forma bravissimo reprezintă un intensiv al formei bravo din punct de vedere funcţional, dar nu şi din punct de vedere derivaţional. Accidental, pot apărea şi alte fenomene morfologice: interjecţia vai are grad de comparaţie în exemplul Vai de cel ce se sminteşte, dar mai vai de cel prin care vine sminteala! (I. Creangă, Popa Duhu), datorită echivalenţei semantice care se stabileşte între interjecţie şi un adverb de tipul rău, grav etc. Interjecţia aolică are aspectul unui diminutiv, fiind formată prin ataşarea sufixului diminutival -ică la interjecţia aoleo. Apariţia acestei forme diminutivale se datoreşte faptului că sufixul diminutival are o valoare afectivă, sporind conţinutul afectiv al interjecţiei. în limbajul colocvial-familiar, se pot crea variante diminutivale şi de la alte interjecţii: Bonjurică, Mioriţa, da' unde eşti de nu eşti pe-acasă? (IVLRA). 3. DESCRIEREA SEMNIFICAŢIEI ŞI A VALORILOR CONTEXTUALE 3.1. Descrierea generală a semnificaţiei interjecţiei Interjecţiile se deosebesc de alte clase de cuvinte, „pline" semantic (substantivele, verbele, adjectivele, adverbele, pronumele, numeralele) prin faptul că nu au un sens (în accepţia saussuriană), nu denotă obiecte (în sens larg) / referenţi prin intermediul unui concept, al unei imagini generalizatoare şi nu au o structurare (configuraţie) logico-semantică. Ele nu sunt semne lingvistice, ci un fel de semnale lingvistice. Din acest motiv, de obicei se preferă termenii semnificaţie şi înţeles în legătură cu interjecţiile, în locul aceluia de sens. în locul termenului referent, se foloseşte acela de sursă referenţială (prin care se înţelege starea psihică etc. exteriorizată prin interjecţie sau sunetul ori zgomotul imitat / sugerat). Din punctul de vedere al semnificaţiei şi al sursei referenţiale, interjecţia reprezintă o clasă foarte eterogenă. Există o distincţie clară între interjecţiile propriu-zise şi onomatopee. Primele comunică - în marea lor majoritate (cu excepţia unora care sunt fixate prin convenţie pentru a fi folosite în anumite situaţii) - stări psihice, reacţii, impulsuri de voinţă etc, având deci o sursă referenţială internă locutorului. Onomatopeele încearcă să imite, cu mijloacele 663 proprii aparatului fonator omenesc, sunete şi zgomote din realitatea externă locutorului (mai rar, din realitatea internă - în situaţia în care se imită sunete ce însoţesc unele procese fiziologice omeneşti) sau sugerează mişcări. în acelaşi timp, locutorul poate să comunice şi impresia produsă asupra sa de sunetul / zgomotul respectiv sau de mişcarea sugerată. Aşadar, sursa referenţială a onomatopeelor este una externă, dar poate fi în acelaşi timp şi internă. Rolul interjecţiilor propriu-zise este de a exterioriza diverse stări psihice, iar onomatopeele, pe lângă funcţia lor imitativă, interiorizează oarecum ceea ce exprimă, deoarece imitarea sunetelor şi a zgomotelor se asociază cu o implicare afectivă a locutorului, care încearcă să redea şi impresia produsă asupra sa de sunetul sau zgomotul respectiv. Unele interjecţii sunt la limita dintre onomatopee şi interjecţiile propriu-zise: interjecţia care redă râsul (ha-ha-ha, he-he-he) şi cea care redă plânsul în hohote (ho-ho-ho) imită efectele sonore ale unor acţiuni, la fel ca onomatopeele, însă acţiunile respective sunt cauzate de imbolduri afective şi pot avea şi un rol comunicativ (se poate râde pentru a comunica alocutorului ceva), la fel ca interjecţiile propriu-zise. Rar, se pot produce treceri dintr-o subclasă în alta: interjecţia ptiu, iniţial onomatopee, a devenit o interjecţie cu valoare emotivă, exprimând dispreţul sau, dimpotrivă, admiraţia. Semnificaţia interjecţiilor propriu-zise depinde în mai mare măsură de context şi de intonaţie decât cea a onomatopeelor. Multe interjecţii propriu-zise au o semnificaţie destul de vagă, fiind semnale exclamative prin care se comunică alocutorului un conţinut afectiv (sentimente şi reacţii ale locutorului, provocate de diverse elemente din contextul situaţional sau lingvistic). în afara contextului enunţării, semnificaţia interjecţiilor respective poate fi greu de explicat. în contextul enunţării, la conturarea semnificaţiei interjecţiilor contribuie într-o măsură foarte mare contextul lingvistic (mesajul sau fragmentul de enunţ anterior interjecţiei şi / sau enunţul ori fragmentul de enunţ posterior interjecţiei), elemente suprasegmentale (intonaţia - care are un rol foarte important, uneori chiar distinctiv - şi pauza), elemente nonverbale (mimica, gesturile) şi chiar elemente paraverbale (intensitatea vocii etc). Unele interjecţii sunt folosite întotdeauna cu aceeaşi semnificaţie: au exprimă durerea fizică, în general, arş(i) exprimă senzaţia de durere provocată de arsură, pis-pis se foloseşte doar când „destinatarul" este o pisică, nani-nani se foloseşte doar pentru a adormi pe cineva, onomatopeea miau imită doar sunetul scos de pisică etc. în general, onomatopeele care imită sunetele produse de vietăţile mai cunoscute omului nu sunt ambigue (mor-mor, ham-ham). Pentru multe interjecţii, semnificaţia depinde, în limba vorbită, de intonaţie, gesturi, mimică şi de întreg contextul lingvistic şi situaţional, iar în textele scrise care redau limba vorbită, de contextul lingvistic (anterior sau posterior interjecţiei), astfel încât, în absenţa acestor elemente ajutătoare, semnificaţia interjecţiilor poate fi greu de decodat, spre deosebire de aceea a substantivelor, verbelor sau adjectivelor. Se poate întâmpla ca aceeaşi secvenţă sonoră, asociată sau nu unei schimbări de intonaţie, să exprime tuciuri diferite: ff poate exprima şi senzaţia de frig, şi pe aceea de arsură, în funcţie de context, vai exprimă supărarea, teama, indignarea, dar şi bucuria sau admiraţia, 664 nţ-nţ (repetată) exprimă admiraţia sau dezaprobarea, măi poate exprima o chemare sau mirarea ori admiraţia etc. Prin urmare, semnificaţia multor interjecţii trebuie interpretată în context, iar o descriere a interjecţiilor pe criterii de semnificaţie este o descriere a utilizărilor lor contextuale. Chiar şi atunci când sunt independente sintactic (vezi infra, 4.1), interjecţiile interacţionează semantic şi pragmatic cu restul enunţului sau cu enunţul precedent ori următor. în multe contexte, interjecţiile constituie un fel de semnale exclamative care au funcţia de a-l ghida pe interlocutor să interpreteze afectiv mesajul. Semnificaţia interjecţiilor se conturează cu ajutorul contextului lingvistic, iar contextul lingvistic, la rândul său, este întregit de interjecţii, acestea reprezentând o completare afectivă, emotivă. Unele interjecţii stabilesc relaţii semantice şi pragmatice cu enunţul care Ie precedă (retrospectiv), altele, cu enunţul care le urmează (prospectiv). De pildă, unele enunţuri pot fi prefaţate de o interjecţie emotivă care le marchează afectiv, expresiv. Interjecţia are, în acest caz, o orientare prospectivă: Ehe, greu îţi vine să dai când ai de la Dumnezeu prea mult! bolborosi Ignat. (L. Rebreanu, Răscoala). Funcţiile comunicative ale interjecţiilor sunt diverse. Funcţia comunicativă prototipică este cea emotivă sau expresivă, când mesajul este orientat spre locutor, interjecţia comunicând stări emoţionale sau diverse reacţii ale locutorului. Marea majoritate a interjecţiilor au această funcţie, care se poate asocia cu diverse alte funcţii în contextul enunţării. O altă funcţie, caracteristică unui număr destul de mare de interjecţii, este cea conativă, mesajul fiind orientat spre alocutor (interjecţiile cu această funcţie sunt numite uneori alocutive). Această funcţie este caracteristică interjecţiilor injonctive / persuasive, prezentative şi adresative. Interjecţiile cu funcţie fatică au rolul de a stabili sau a menţine contactul dintre locutor şi alocutor. Mai rar, interjecţiile au o funcţie referenţială, comunicând o informaţie, fără a avea valoare afectivă, sau funcţie metalingvistică (interjecţiile fiind orientate spre cod). Aceeaşi interjecţie poate avea funcţii comunicative diferite în diverse contexte: interjecţiile adresative hei şi măi pot avea funcţii expresive în unele contexte, arătând mirarea sau admiraţia, interjecţia alo are funcţie fatică în general, dar ea poate ti folosită şi cu funcţie expresivă (indicând iritarea locutorului): Alo, domnule, fii mai atent! De multe ori, interjecţiile cumulează mai multe funcţii în acelaşi context. Astfel, interjecţiile cu funcţie emotivă pot fi şi mărci dialogale. 3.2. Tipuri de valori (contextuale) 3.2.1. Interjecţiile cu valoare emotivă I expresivă exprimă reacţii afective la diverse senzaţii fizice sau emoţii ori stări mentale. Interjecţiile cu valoare emotivă sunt printre cele mai ambigue prin ele însele, fiind dependente într-o foarte mare măsură de intonaţie şi de context. Puţine sunt folosite cu o singură semnificaţie: ura pentru bucurie, sâc pentru satisfacţia răutăcioasă faţă de necazul altcuiva, au pentru durerea fizică etc. Majoritatea pot avea cel puţin două semnificaţii: ff (transcrierea unei 'fricative labiodentale rostite cu inspirarea curentului de aer 665 fonator) poate să exprime reacţia provocată de senzaţia de arsură sau, dimpotrivă, de frig; ptiu exprimă fie dispreţul, fie admiraţia (Ptiu, să nu te deochi!); tiii poate exprima fie admiraţia, fie regretul; brr exprimă fie o reacţie la senzaţia de frig, fie sentimentul de groază; bravo poate exprima aprobarea, admiraţia (Bravo, îmi place cum te-ai gândit să-ţi redecorezi casa!) sau dezaprobarea, prin ironie (Bravo, ai reuşit să spargi paharele!); mde poate exprima îndoiala sau distanţa etc. La polul opus interjecţiilor cu ua singur înţeles se situează interjecţiile care pot avea multe semnificaţii, fiind foarte vagi, imposibil de decodat în lipsa contextului explicativ: a, ah, e, ei, o, of, oh, uf, vai etc. Ele au rolul de a semnala alocutorului o reacţie afectivă intensă, a cărei semnificaţie rezultă mai ales din sensul global al enunţului şi din intonaţia pe care o foloseşte locutorul, dar şi din mimică, gesturi etc. In enunţul Ah! - exclamă deodată Gavrilescu. [...] Am uitat servieta! (M. Eliade, La ţigănci), interjecţia ah însoţeşte actul aducerii aminte. în alte enunţuri, aceeaşi interjecţie poate exprima satisfacţia (Ah! în sfârşit, exclamă Gavrilescu, arătându-i triumfător portmoneul. Era acolo unde trebuia să fie..., M. Eliade, La ţigănci), regretul (Ah, îmi pare rău că am plecat!), mâhnirea, nostalgia etc. în fragmentul care urmează, interjecţia a, folosită de acelaşi personaj într-un schimb verbal, exprimă emoţii diverse, semnalând intensitatea acestora: A! mi-e groază să mă gândesc. [...] A! înnebunesc de frică. [...] A!... cum pot să iubesc pe omul ăsta! [...] A! de ce nu pot să te omor! (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută). O altă interjecţie cu o semnificaţie afectivă generală este vai: Vai, doamnă, nu trebuia! protestă Herdelea, luând însă cu plăcere. (L. Rebreanu, Răscoala); De-ar fi fost iubire-adevărată?... / Dar, vai!... N-a fost decât o nebunie!... (I. Minulescu, Tu crezi c-afost iubire-adevărată?); Ascultă-mă, doctore, i-am zis, pentru ce vrei să-mi măreşti întristarea probându-mi aceste lucruri pe care le ştiu, vai! destul de bine? (D. Zamfirescu, Scrisori). Nu este întotdeauna uşor de identificat ce stare psihică anume exprimă o interjecţie, aceasta putând exprima la un „amalgam" de stări emoţionale, dificil de „etichetat": Ah, de câte ori voit-am / Ca să spânzur lira-n cui... (M. Eminescu, Singurătate); Of! de-ar veni iarna, să te mai dau odată la şcoală undeva. (I. Creangă, Amintiri). Printre interjecţile cu valoare emotivă se numără şi majoritatea interjecţiilor secundare, a căror semnificaţie se precizează tot cu ajutorul intonaţiei şi al contextului situaţional şi lingvistic. Ca şi interjecţiile primare, interjecţiile secundare stabilesc relaţii pragmatice şi de semnificaţie cu enunţul în care sunt inserate (ca secvenţe incidente) sau cu enunţul care urmează: 666 De fumat, mă mai lăsasem de vreo douăzeci de ori, aşa încât... Aşa încât puteam să încerc din nou, ce dracul („Dilema", 2003); Slavă Domnului, noi avem valorile noastre, putem spera aşadar ca ambasadorii străini să tacă. („Dilema", 2002); Fir-ar să fie! Am pierdut trenul! 3.2.2. Interjecţiile injonctive / persuasive exprimă un ordin sau un îndemn, în rândul interjecţiilor persuasive există unele interjecţii specializate pentru anumite tipuri de ordine sau îndemnuri: pst, ssst, şşş sunt interjecţii folosite pentru a cere să se facă linişte, stop şi ho sunt interjecţii prin care se cere cuiva să se oprească dintr-o anumită acţiune, prin interjecţia halt se ordonă cuiva să stea pe loc, cu ajutorul interjecţiei nani (repetată) se îndeamnă copiii să adoarmă, interjecţiile na şi poftim se folosesc când se oferă ceva cuiva etc. Există şi interjecţii specializate pentru destinatari animale, aparţinând anumitor specii: aport (pentru câini), bâr (pentru oi), dii (pentru cai), hăis, cea (pentru boi), zât (pentru pisici). Interjecţia marş are două utilizări: este folosită pentru a alunga câinii sau pentru a comanda pornirea unei unităţi militare. Alte interjecţii au un conţinut imperativ general, a cărui semnificaţie se precizează prin context: hai(de), ia. De multe ori, ele însoţesc verbe la modul imperativ sau conjunctiv (hortativ), accentuându-le valoarea de poruncă, îndemn, rugăminte: Aide, mişcă ce mai căşti gura?! (L. Rebreanu, Pădurea); Ia ad-o-ncoace la moşul, s-o drămăluiască! (I. Creangă, Amintiri); Ia spune boierule, ia mai spune. (M. Eliade, La ţigănci). Interjecţiile injonctive pot avea diverse nuanţe suplimentare emotive, în funcţie de intonaţie. Un ordin sau un îndemn poate fi dat cu nerăbdare, cu iritare, cu dispreţ etc. Adresată oamenilor, interjecţia marş exprimă şi dispreţul: Ura pe toată lumea. Drept exprimare acelor simţiri fruste, la discursul călduros al lui Rim, îi răspunse numai: Marş! (H. Papadat-Bengescu, Concert). 3.2.3. Interjecţiile adresative / apelative cunosc o oarecare structurare, prin specializarea unor interjecţii pentru destinatari cu trăsătura [+ Uman]: alo, bă, băi, bre, fa, fă, hei, mă, măi, pst (Zoe scoate capul, cheamă pe Pristanda: „Pst! Pst!" şi închide repede uşa., I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută). Altele sunt folosite numai pentru destinatari [- Uman], fiind specializate în funcţie de speciile de animale: cuţu, pis, pui-pui. Dintre interjecţiile cu destinatari [+ Uman], numai fa / fă este specializată, pentru destinatari de sex feminin, ca urmare a provenienţei sale din substantivul fată. O parte dintre interjecţiile adresative pot exprima diverse nuanţe emotive. Interjecţia măi poate exprima mirarea sau admiraţia (uneori, cu caracter ironic), bre poate exprima mirarea: Măi!!! s-a trecut de şagă, zic eu, în gândul meu; încă nu m-a gătit de ascultat, şi câte au să mai fie! (I. Creangă, Amintiri); Măi! dar isteţ om mai eşti tu! (I. Slavici, Popa Tanda). în multe situaţii, interjecţiile adresative însoţesc substantive în cazul vocativ, întărind valoarea adresativă a acestora: 667 Mă Ioane, dragi ţi-s ţie fetele? (I. Creangă, Amintiri); Ce dai, măi, animalule? (AC, 2004); Nu pe aici, bre omule, luaţi-o mai la stânga, că e povârnişul mai dulce. (Camil Petrescu, Ultima noapte). Dacă substantivul în cazul vocativ nu are desinenţă specifică, fiind omonim cu forma de nominativ, interjecţia poate fi un mijloc de a semnala valoarea de vocativ a substantivului: Dacă vrei să-ţi răspundă, i te adresezi cu „Bă Mîhai". (AC, 2003); Nu te mai băga în vorbă, băi cap de copil, că politica nu-i de nasul tău! (ibid.); Da' de ce eşti aşa dus rău cu sorcova, măi Horia? (rVLRA). 3.2.4. Interjecţiile cu valoare fatică sunt relativ puţine. Interjecţia alo este specializată pentru a iniţia o convorbire telefonică, prin interjecţiile aha şi îhî interlocutorul confirmă faptul că decodează mesajul şi că rămâne atent: A: Eu vă spun aşa, adică, să nu mă chinui să fac dosaru' şi până la urmă să mi se respingă. B: îhî. A: Adică, aş vrea să ştiu condiţiile care sunt esenţiale. B: îhî. (IVLRA). Şi interjecţiile cu valoare emotivă pot avea un rol fatic (arătând implicarea afectivă a locutorului şi îndemnând alocutorul să-şi continue povestirea): A: Şi-am ajuns la soacră-mea la doisprezece şi un sfert. B: Doamne! A: Băşicipă tălpi aveam. B: Mmm! (IVLRA). Interjecţia ei poate avea şi un rol fatic, arătând interesul locutorului îndemnându-1 pe alocutor să continue: Pristanda: [...] o iau pituliş pe lângă uluci şi intru în curtea Primăriei. Tipătescu (interesându-se de povestire): Ei? (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută). 3.2.5. Interjecţiile prezentative / ostensive - ia, iacă, iacătă, iată, uite - pot fi folosite în două tipuri distincte de contexte: deictic sau discursiv. Având o valoare deictică, ele sunt folosite pentru a prezenta alocutorului obiecte, persoane sau evenimente din contextul situaţional: Uite cartea pe care o căutam! Ţine-te, stăpâne, gata, că iată se apropie Gheonoaia. (P. Ispirescu, Tinereţe). Uneori, interjecţia iată, neutră din punct de vedere afectiv, se foloseşte pentru a introduce exemplificări: Demagogia nu bântuie numai printre politicieni. Dai de ea te miri unde. Iată un exemplu din vara anului trecut. („Cotidianul", 2005). Interjecţiile iată şi, ceva mai puţin frecvent, uite sunt folosite cu valoare discursivă, pentru a introduce un enunţ sau un fragment de enunţ, al cărui conţinut îl pun în evidenţă. Ele adaugă textului o nuanţă dinamică şi pot viza, printre altele, 668 implicarea afectivă a alocutorului (care poate fi o persoană din situaţia de comunicare descrisă de textul narativ, destinatarul mesajului oral, cititorul etc): Când, tocmai la vreme de bătrâneţe, iată că se îndură norocul şi cu dânsul şi dobândi un drag de copilaş, de să-l vezi şi să nu-l mai uiţi. (P. Ispirescu, Aleodor împărat); Anii, iată, au trecut şi imaginea lui este ceva mai bună. (AC, 2003); Dar uite că avem guverne care sunt din ce în ce mai deştepte, uite, avem oameni care execută „culcat" când le spune baroneasa, (ibid.); Iată cum stă valea. In dreapta este un deal numit Râpoasa. (I. Slavici, Popa Tanda). 3.2.6. Interjecţiile care funcţionează ca mărci discursive sau dialogate sunt, în general: ai, aş, de, deh, ei, hm, iată, îhî, nţ, păi, uite, zău etc. Câteva interjecţii sunt echivalente cu răspunsuri afirmative sau negative, putând acumula şi valori de semnificaţie suplimentare. Interjecţia îhî exprimă fie o afirmaţie sigură, fie una nesigură, în funcţie de intonaţie, nţ se foloseşte ca răspuns negativ, oho adaugă afirmaţiei o nuanţă cantitativă, păi exprimă o afirmaţie sigură sau una nesigură sau evitarea unui răspuns (în funcţie de intonaţie), zău şi locuţiunea interjecţională zău aşa întăresc afirmaţia: - Şi omul cel de-alături e cumătrul dumitale? - îhî! (M. Sadoveanu, Fraţii Jderi); Magda (privind de jur împrejurul bibliotecii): Are ce citi. Ana: Da, zău. Multe mai sunt. (M. Sebastian, Ultima oră); - Oare n-ar fi bine să semănăm păpuşoi pe lângă gard şi împrejurul straturilor? - Ba bine, zău aşa! Mie-mi place păpuşoiul verde! (I. Slavici, Popa Tanda); -A nins pe la voi? - Oho! („Foarte mult.")/Hm! („Nu prea.") / Nţ. Unele interjecţii introduc un răspuns, arătând atitudinea vorbitorului (precizată prin intonaţie, pauze). Interjecţia păi, pronunţată cu pauză şi cu o anumită intonaţie, indică un răspuns nesigur, prudenţa, ezitarea (a), iar fără pauză şi cu un alt contur intonaţional indică certitudinea (b): (a) - Ce părere ai, ar trebui să meargă şi el cu noi? - Păi (... poate că nu). (b) - Şi Relu ? Merge şi el ? - Păi sigur că da. (C. Botoşaru, Dacă-i musai, cu plăcere) Interjecţiile aş(i), ei, ei aş, ei na şi locuţiuni ca Doamne fereşte, pe dracu(l) etc. pot constitui răspunsuri negative: Magda: Poate întârzie... Ana: Aş! [...] Dumnealui nu întârzie niciodată. (M. Sebastian, Ultima oră). Interjecţiile de şi ei indică o ezitare sau chiar evitarea unui răspuns direct: - N-au trecut pe aici nişte oameni? - De! răspunse Ghiţă chibzuit, suntem la drum şi trece multă lume. (I. Slavici, Moara cu noroc). 669 Corina: Ce e gustul ăsta să scrii mereu pe tablă cât e ceasul, de unde bate vântul, cât arată termometrul? Bogoiu (încurcat): Ei... e o plăcere a mea. (M. Sebastian, Jocul). Interjecţiile ai şi ei constituie mărci interogative, inserate într-un enunţ interogativ, fie, de obicei, la începutul acestuia (ei), fie la finalul său (ai) ori, mai rar, în partea mediană : Rebeliune, ai, puturoşilor?... Şi hoţi, şi obraznici, ai? (L. Rebreanu, Răscoala); Trahanache: [...] scrisoare de amor în toată regula. Ai? ce zici d-ta de asta? (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută); Ei, ce-i, ce s-a întâmplat? întrebă Apostol tulburat. (L. Rebreanu, Pădurea). 3.2.7. Interjecţiile folosite drept formule de politeţe sunt formule de salut (adio, bonjur, bună, ciao, pa, servus), de mulţumire (mersi) sau se întrebuinţează pentru a cere scuze cuiva (pardon). Ele sunt, în general, împrumutate din alte limbi. Ele au un caracter mai familiar şi mai puţin strict (convenţionalizat) decât formulele de politeţe reprezentate de cuvinte aparţinând altor clase lexico-gramaticale (vezi infra, 5.1.1). 3.2.8. Interjecţiile cu funcţie referenţială, informativă, lipsite de conţinut afectiv, se folosesc în situaţii foarte precise. Interjecţia pas se foloseşte într-o anumită situaţie de la jocul de cărţi, amin se foloseşte în practica religioasă ca formulă de încheiere, iar aleluia reprezintă un refren de laudă în cântările bisericeşti. 3.2.9. Interjecţiile cu rol eufonic, secvenţe sonore care funcţionează ca un fel de cuvinte „de umplutură", sunt întânite în cântece, mai ales în refrene. Ele pot avea şi rolul de a exprima, destul de vag, bucuria): la-la-la, tra-la-la, u-iu-iu, ia-ia-ia, ilai-la, Ier / lerui / Ierului etc: Mă înec în ochii tăi /La-lu-la-la-lu-lei. („Dilema", 2003). Tot un fel de secvenţe sonore de umplutură sunt sunetele vocalice ăă şi îî, care adesea întrerup enunţul în comunicarea orală, în mod involuntar, indicând ezitarea locutorului: Din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, ă promitenta vânzătoare nu face nimic altceva decât să promită că la data la care expiră interdicţia va ă perfecta ă actele de vânzare-cumpărare introduse în probă, respectiv, va transmite titlu de proprietate asupra ăăă imobilului în speţă, în consecinţă, ăă părţile s-au înţeles să încheie această promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare. (IVLRA); Când Sfântul Apostol Pavel ajunge la versetul al... mai departe, îî spune că Dumnezeu a hotărât o zi în care va să judece lumea. (IVLRA). 3.2.10. Onomatopeele imită efectele sonore ale unei acţiuni sau o sugerează prin forma lor sonoră (rolul imitativ fiind atenuat). Prin intonaţie şi prin încercarea de a reda cât mai fidel sunetul sau zgomotul imitat, onomatopeele pot să redea şi impresia produsă asupra locutorului de sunetul sau zgomotul respectiv, urmărind, totodată, să-i creeze şi alocutorului aceeaşi impresie. în funcţie de sursa referenţială (sunetele sau zgomotele pe care le reproduc), onomatopeele sunt foarte diverse: (a) onomatopee care imită sunete produse de animale, de păsări sau de insecte: auuu (lup), be(h)e(h)e (oaie), (b)zz (insecte), chiţ (şoarece), cirip (păsări, în 670 general), cotcodac (găină), era (cioară), cri (greiere), cucu (cuc), cucurigu (cocoş), ga-ga, sss (gâscă), guiţ (porc), ham, mârr (câine), mac (raţă), miau (pisică), mor (urs), oac (broască), pu-pu-pup (pupăză), pitpalac (pitpalac) etc. (b) onomatopee care imită sunete produse de contactul între diverse obiecte (în sens larg), de diverse instrumente sau care însoţesc mişcări: balang, bâldâbâc, boc, buf, bum, cioc, ding-dang, hârşt, pac, pâc, pleosc, plici, poc, tic (-tac), tranc, trosc, ţâr, vâj, zbârrr, zvârr etc. (c) onomatopee care imită sunete care însoţesc diverse procese fiziologice omeneşti: hapciu (strănutul), hm (tuşea), sfor (sforăitul), gâl-gâl, gogălţ-gogâlţ (înghiţitul). (d) onomatopee care sugerează efectele sonore ale unor acţiuni. Onomatopeele tura-vura, treanca-fleanca sugerează sporovăială, vorbăria inutilă, având deci o funcţie metalingvistică: Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o ţuică... (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută). Interjecţia tralala poate sugera sporovăială, iar interjecţiile făl-fâl, hodoronc-tronc, hop, pâş-pâş, ţâşti, ţop şi ţuşti încearcă să sugereze mişcări. Interjecţia bla-bla-bla poate fi interpretată şi ca onomatopee, şi ca interjecţie propriu-zisă. Ea sugerează sporovăială, la fel ca tura-vura, tranca-fleanca, dar reprezintă şi un comentariu asupra mesajului anterior, având şi o nuanţă suplimentară emotivă, exprimând plictiseala sau nerăbdarea: In fond, vrea să ne convingă discursul, e vorba de tineri care ard de nerăbdare să facă ceva, să se implice, să schimbe, e vorba de curaj... bla, bla, bla. (EZ, 2003). 4. DESCRIEREA SINTACTICĂ A INTERJECŢIEI Din punct de vedere sintactic, interjecţia reprezintă o clasă eterogenă. Unele interjecţii nu pot contracta relaţii sintactice în nicio situaţie, iar altele pot contracta relaţii sintactice comune cu alte clase lexico-gramaticale - verbul, adverbul, adjectivul - cărora li se substituie pe baza unei relaţii de echivalenţă semantică parţială pe care locutorul o stabileşte contextual. în structurile în care sunt integrate sintactic, interjecţiile respective funcţionează ca verbe, adverbe sau adjective. 4.1. Interjecţiile independente sintactic Interjecţiile independente sintactic pot constitui enunţuri independente sau sunt inserate într-un enunţ, în poziţie iniţială, mediană sau finală. între interjecţie şi enunţul în care este inserată sau enunţurile ce o urmează ori precedă se pot stabili diverse relaţii semantico-pragmatice. 4.1.1. Toate interjecţiile pot constitui enunţuri independente, nestructurate, în diverse contexte lingvistice. Uneori, enunţurile independente constituite din interjecţii însoţesc alte enunţuri care apar în aceeaşi replică a locutorului şi pe care 671 le completează afectiv. în enunţul Nicio vorbă, că pe loc te pun în lanţuri!... Şi acuma ieşi afară!... Marş! (L. Rebreanu, Ion), interjecţia marş „dublează" semantic enunţul Şi acuma ieşi afară!, aducând în plus o informaţie referitoare la starea psihică a locutorului (sentiment de dispreţ faţă de alocutor, iritare etc). Enunţul format din interjecţie poate reprezenta întreaga replică / intervenţie a unuia dintre participanţii la actul de comunicare: (Tipătescu) Da, beţiv... Uite şi acuma eşti turmentat, eşti băut... (Cetăţeanul) Aşi! (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută). Enunţurile formate din interjecţii pot constitui secvenţe citate într-o relatare: Şi pornind eu cu demâncarea, numai ce şi aud pupăza cântând: - Pu-pu-pup!pu-pu-pup!pu-pu-pup! (I. Creangă, Amintiri); Era cât pe ce să mă reped la telefon, dar am zis: Halt! (O. Verdeş, Muzici). 4.1.2. Interjecţiile pot apărea ca secvenţe incidente într-un enunţ, de obicei în poziţie iniţială sau mediană, mai rar finală: Ei, a trecut tinereţea, s-au dus toate. (M. Eliade, La ţigănci); Nu ţii minte când mi-ai spus, ehe, acu-s doi ani aproape, că trebuie să silesc pe badea Vasile să-mi dea pe Ana? (L. Rebreanu, Ion); Sunt aici, pe TVR2, şi dumneavoastră vorbiţi cu televizorul, iată! („Naţional", 2003). Uneori, interjecţiile dau impresia contractării unor relaţii sintactice în enunţul din care fac parte, ca şi cum ar fi regenţii unor propoziţii introduse prin conjuncţia că (în registrul colocvial): Hai că plec, am o întâlnire cu lordul Robertson... (AC, 2003). Interjecţia hai acceptă calitatea de regent al unei propoziţii subordonate, datorită conţinutului său imperativ care face să poată fi echivalată cu un verb. Propoziţia subordonată care detaliază ordinul sau îndemnul vizat de interjecţie este introdusă prin conjuncţia să (Hai să plecăm.). Interjecţia hai poate fi urmată şi de propoziţii subordonate introduse de conjuncţia că (de obicei, circumstanţiale de cauză), însă între interjecţia şi conjuncţia subordonatoare se face o pauză în vorbire, marcată în scris prin virgulă (Hai (să mergem), că a început să plouă., vezi II, Circumstanţialul de cauză, 2.1.1.2). în enunţuri ca Hai că una ca asta n-am mai pomenit., Hai că mă iau cu vorba şi uit de pâine. (C. Botoşaru, Dacă-i musai, cu plăcere), fragmentul de enunţ introdus prin conjuncţia că nu se subordonează sintactic interjecţiei hai, a cărei valoare injonctivă este atenuată, fiind dublată de o valoare emotivă. Conjuncţia că s-a păstrat din construcţii în care introduce propoziţii subordonate cauzale, interjecţia hai fiind completată de propoziţii subordonate prin care se exprimă un ordin sau un îndemn (Hai [să nu mai discutăm] că mă iau cu vorba şi uit de pâine.), însă îşi pierde parţial sau total sensul cauzal în construcţiile în care formează o unitate prozodică cu interjecţia hai. Şi alte interjecţii pot fi urmate de propoziţii introduse în discurs prin conjuncţia că, propoziţii care nu se subordonează sintactic interjecţiei: Tulai, că m-a omorât tâlharul! (L. Rebreanu, Ion); Na c-a-nceput să plouă! 672 Unele interjecţii pot fi urmate în enunţ de propoziţii precedate de conjuncţia coordonatoare adversativă dar, dând impresia că interjecţia este coordonată adversativ cu o propoziţie: Măi! dar isteţ om mai eşti tu! - grăieşte către stăpân - şi prin vârful casei ai ferestre. (I. Slavici, Popa Tanda); Uite măi! dar de când aţi început voi să purtaţi rochii de postav? (ibid.). Prezenţa conjuncţiei poate indica încălcarea unei aşteptări a interlocutorului: Vai, dar nu trebuia să-mi aduci flori!, Ah, dar trebuia să plecăm acum o oră, ca să ajungem la timp! Uneori, interjecţiile apar în diverse contexte cu conjuncţia copulativă coordonatoare şi. Coordonarea se face între aceeaşi interjecţie repetată (Of, of şi iar of!), între interjecţii care au aceeaşi semnificaţie sau între o interjecţie şi cuvinte aparţinând altor clase lexico-gramaticale (Mersi şi pe mâine!). în enunţul Bravo şi aplauze în fund, conduse de Brănzovenescu; râsete şi sâsâituri în grupul lui Caţavencu. (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută), interjecţia bravo este o secvenţă citată, având valoare substantivală în contextul respectiv, ceea ce face posibilă coordonarea copulativă cu un alt substantiv (aplauze). Unele interjecţii au rolul de conectori pragmatici. Locuţiunea interjecţională ei bine se apropie, prin unele utilizări ale sale, de jonctivi, cu o vagă funcţie concluzivă, în contextele în care face legătura între două părţi distincte ale enunţului, una expozitivă sau explicativă şi relatarea propriu-zisă, informaţia nouă ori o parte concluzivă. Locul său în enunţ este fie la început, fie în poziţie mediană: Oferta televiziunii de dinainte de revoluţie era atât de amărâtă, încât toţi copiii visau să petreacă ore nesfârşite în faţa unor televizoare care să transmită numai şi numai desene animate. Ei bine, copiii noştri au şansa după care noi am tânjit. („Cotidianul", 2005); Dar dacă vă interesează şi lucrurile mai puţin plăcute ale lumii, spectacolul unui personaj bolnav, dezvoltarea cinematografică a unor obsesii, atmosfera încărcată dintr-un azil de sănătate, ei bine, e filmul cel mai potrivit. (AC, 2003). Pentru alte interjecţii folosite drept conectori pragmatici vezi II, Conectori frastici şi transfrastici, 2.1. De regulă, interjecţiile nu pot fi negate, nici măcar când ocupă poziţia de predicat, întrucât ele nu se supun logicii condiţiilor de adevăr. Singura interjecţie care apare cu adverbul negativ nu este zău, formând locuţiunea interjecţională nu zău (vezi supra, 2.2). 4.2. Interjecţiile integrate sintactic Interjecţiile integrate sintactic pot contracta relaţii sintactice datorită unei relaţii de echivalenţă semantică pe care locutorul o stabileşte între (unele) interjecţii şi anumite cuvinte aparţinând altor clase lexico-gramaticale. în virtutea acestei relaţii, se transferă asupra unei interjecţii posibilitatea de a contracta relaţiile sintactice pe care le poate avea verbul, adjectivul sau adverbul echivalent. Un rol important în definirea funcţiei sintactice a interjecţiilor respective îi revine 673 intonaţiei. Pot avea funcţii sintactice onomatopeele şi unele interjecţii propriu-zise. Majoritatea interjecţiilor secundare nu pot contracta relaţii sintactice, cu excepţia celor provenite din verbe (vezi infra, 5.1.3). într-o situaţie specială sunt interjecţiile care reprezintă secvenţe de vorbire directă citată (după verbe dicendi, după anumite verbe de percepţie). Aparent, acestea ocupă diverse poziţii sintactice, însă ele nu aparţin aceluiaşi plan discursiv ca restul enunţului: Se aude „pleosc"., Pisicula făcea „miau-miau". 4.2.1. Cele mai multe onomatopee pot avea rolul de predicat, datorită echivalenţei semantice care se stabileşte între onomatopeea care imită efectele sonore ale unei acţiuni şi verbul care denumeşte acţiunea respectivă. Astfel, onomatopeea este substituită verbului şi, în urma acestui transfer semantic şi funcţional, ea poate avea rolul de predicat, preluând şi unele dintre determinările facultative sau obligatorii ale verbului înlocuit: complement direct, complement indirect (Vasile, trosc! o palmă lui Ion.), predicativ suplimentar (Răţuşca, lipa-lipa grăbită pe cărare.), circumstanţiale (Şi zvârr! cu pravila cea mare după călugări., I. Creangă. Amintiri). Spre deosebire de verb, onomatopeea nu admite clitice (// pleosc (pe Andrei)., Ii zvârr! o piatră.). Enunţurile în care onomatopeea are rol de predicat pot fi interpretate şi ca enunţuri eliptice, în care verbul predicat lipseşte, iar onomatopea reprezintă o secvenţă citată care are rolul unui circumstanţial de mod, dar se află Ia alt nivel discursiv decât restul enunţului: Vasile [îi dă] trosc! o palmă lui Ion., Răţuşca [vine] lipa-lipa grăbită pe cărare., Şi [aruncă] zvârr! cu pravila cea mare după călugări.). Elipsa verbului cu funcţia de predicat este facilitată de faptul că informaţia semantică a acestuia se recuperează prin onomatopee. Anumite interjecţii propriu-zise - în general, interjecţiile prezentative şi injonctive - pot avea funcţia de predicat, admiţând unele dintre complinirile verbului: complement direct, exprimat prin substantiv, pronume (inclusiv prin clitice) sau prepoziţional (Uite-l pe colegul meu!, Dar iată că într-o iarnă, la opt dimineaţa, Sf. Nicolae ne-a umplut ghetele cu lacrimi şi bomboane de colivă., I. Nicolau, Haide, bre!), complement indirect (Bravo tuturor!), complement propoziţional (Mersi pentru sfat!), dativ posesiv (Bătrânule! na-ţi căciula, nu sta cu capul gol!, I. Slavici, Popa Tanda), circumstanţiale (Hai mâine cu mine la film!), predicativ suplimentar (Na-ţi-o bună că ţi-am frânt-o!, I. Creangă, Amintiri; Iată-ne teferi!; Iată-l că vine!). Interjecţiile cu funcţie de predicat pot avea subiect exprimat: Hai şi noi, măi băieţi, să dăm ajutor la drum. (I. Creangă, Amintiri); Ne-am despărţit unul de altul [...] şi hai fiecare pe la casa cui ne are. (I. Creangă, Amintiri); Pupăza, zbrr! pe-o dugheană. (I. Creangă, Amintiri); Maşina demarează în trombă. Grăsanul, şontâc-şontâc, după ea! (AC, 2003). Pentru mai multe detalii privind interjecţia ca regent vezi II, Grupul interjecţional. 674 4.2.2. Unele interjecţii pot avea funcţia de nume predicativ, fiind echivalentele contextuale ale unor adjective calificative sau adverbe (El e cam tralala., Am rămas paf.). Interjecţia vai poate îndeplini funcţia de nume predicativ în construcţii impersonale, de tipul e vai de..., e vai şi amar de (având sensul „e rău de..."). Tot o structură impersonală este expresia Halal să-mi / să-ţi [etc] fie!, în care interjecţia halal se construieşte cu verbul a fi. în poziţia numelui predicativ se pot afla şi grupurile interjecţionale alcătuite în jurul interjecţiei vai, care funcţionează ca nişte locuţiuni adjectivale (vezi infra, 5.2.3): După trei examene la rând sunt ca vai de mine, îmi trebuie o săptămână ca să-mi revin!; Păi, am fost până la o vecină [...] şi am pus la ea ficăţeii, la cuptor, că al nostru e ca vai de mama lui, i se deschide uşa. (AC, 2003); Ion a ajuns ca vai de capul lui. 4.2.3. Destul de rar, interjecţia se poate afla în poziţia de atribut, în contexte în care ea are rolul unui adjectiv cu sens apreciativ. Au rolul de atribut interjecţiile emotive, prin care locutorul îşi exprimă reacţia afectivă în legătură cu referentul nominalului-centru (ex. Avea o fată pfii!, Are o maşină mamă-mamă!) sau, mai rar, unele onomatopee, folosite tot cu sens apreciativ (pentru a da mai multă expresivitate enunţului): O veste bum-bum în Naţionalul de luni: de la Revoluţie încoace, nu s-au mai compus cântece ostăşeşti! („Dilema", 2003); Avea o căruţăzdronca-zdronca.; Are o rochie fâl-fâl. Unele dintre aceste enunţuri pot fi interpretate ca eliptice, interjecţia reprezentând secvenţe citate într-o propoziţie atributivă redusă: Avea o căruţă [care făcea] zdronca-zdronca., Avea o rochie [care făcea] fâl-fâl. Interjecţia halal apare destul de des cu funcţie de atribut, în enunţuri exclamative formate din interjecţia amintită, exprimând o calificare, şi substantivul pe care îl determină: Halal justiţie! (Rlib, 2003), Halal organizare! („Proastă organizare!"). Interjecţia halal, apropiată foarte mult de un adjectiv invariabil, poate fi şi postpusă substantivului-centru, construcţia având o intonaţie diferită de cea a structurii cu interjecţia antepusă (Avem o organizare halal/o justiţie halal.). Interjecţia bravos poate fi folosită într-o structură exclamativă, alcătuită din interjecţie şi un substantiv pe care îl califică, asemănătoare cu structura care cuprinde interjecţia halal: Bravos ziar, domnule! (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută). Interjecţiile halal şi bravos, antepuse substantivului, se pot folosi numai în enunţuri nominale exclamative ( El mi-a spus că ţara sa are o halal justiţie., Ion tui-a spus că a citit un bravos ziar.). Dacă este postpusă substantivului, interjecţia halal poate să primească determinări prepoziţionale (Au o justiţie halal de ea.). Construcţiile formate în jurul interjecţiei vai (ca vai de noi, vezi infra, 5.2.3), echivalente semantic cu adjective calificative, pot determina un substantiv, având funcţia de atribut interjecţional: 675 Din ceaslov şi psaltire, şi acele bălmăjite rău, ca vai de ele, să treci la gramatică, şi încă ce gramatică! (I. Creangă, Amintiri). 4.2.4. Datorită echivalenţei semantice dintre unele interjecţii şi adjective, poziţia sintactică de predicativ suplimentar poate fi ocupată de interjecţii sau de grupurile interjecţionale construite în jurul interjecţiei vai: Prietenele mele îl găsesc cam tralala, dar mie îmi place.; A lăsat-o paf cu maşina lui cea nouă.; Ne suim în căruţă, supăraţi şi plânşi, ca vai de noi. (I. Creangă, Amintiri); Trăiesc ca vai de ei. Onomatopeele pot fi predicative suplimentare în contextele în care se substituie unor forme verbale nepersonale gerunziale: Vedeam iepurele ţup-ţup! prin grădină, (cf. Vedeam iepurele sărind prin grădină.). Onomatopeea poate reprezenta o secvenţă citată, aflată în poziţia unui predicativ suplimentar, echivalentă semantic cu o formă verbală nepersonală gerunzială: Aud câinii ham-ham. (cf. Aud câinii lătrând.). 4.2.5. Interjecţiile care apar în poziţia unui circumstanţial de mod sunt echivalentele contextuale ale unor adverbe: Un prim paragraf dintr-un text se poate întâmpla de multe ori să pice fleoşc fără prea multe bătăi de cap în prealabil. („Dilema", 2003). Destul de frecvent, onomatopeele constituie circumstanţiale modale „redundante" ale verbelor care denumesc acţiuni, folosite pentru a ilustra efectele sonore ale acţiunilor respective, fără să aducă o informaţie semantică suplimentară. Rolul lor în enunţ este unul stilistic, expresiv: De ce râdeai aşa? mă întreabă Iulia, râzând la rândul ei, în timp ce ne pupăm ţoc-ţoc, pe obraji doar, nu ca altădată, dar cu mult drag, încă. („Dilema", 2002). Interjecţia poate preceda verbul, fiind mult mai expresivă decât acesta. Intre interjecţie şi verbul din aceeaşi sferă semantică se poate considera că se stabileşte o relaţie de tip apozitiv, verbul explicând interjecţia: Când s-a atins de mijlocul ei, dang! a plesnit cercul, şi ea îndată a născut pruncul. (I. Creangă, Povestea porcului); Soră, zice, Iisus e cu noi, şi ţoc-ţoc a pupat-o pă ţigancă. (IVLRA). 4.2.6. Interjecţia stabileşte rar relaţii apozitive, în situaţii în care este simţită ca fiind prea ambiguă şi este urmată de diverse secvenţe explicative: Mergea pâş-pâş, adică încet, ca să nu trezească copilul. 4.2.7. După verbele dicendi şi cele care denumesc perceperea auditivă pot apărea interjecţii care, aparent, se află în poziţia unui subiect sau a unui complement direct. Onomatopeele pot fi introduse în enunţ de verbul a face, care se foloseşte cu valoare de verb dicendi: Forfecuţa doamnei făcea ţac-ţac cu pielicelele de la mâna lui stângă. (AC, 2004); Ion spuse „vai!". Se auzea numai trosc şi pleosc. 676 în aceste situaţii, interjecţia apare ca o secvenţă citată, aparţinând planului vorbirii directe, în timp ce verbul aparţine planului narativ, al vorbirii indirecte. în exemplele respective, interjecţia nu are funcţie sintactică. 5. RELAŢIA DINTRE INTERJECŢIE ŞI CELELALTE CLASE LEXICO-GRAMATICALE între clasa interjecţiei şi celelalte clase de cuvinte există treceri în ambele sensuri: cuvinte aparţinând altor clase devin interjecţii secundare, pierzându-şi total sau parţial sensul de bază şi dezvoltând valori afective, expresive, iar interjecţiile pot constitui baze de derivare pentru verbe şi substantive, în general (iar accidental, şi pentru adjective), prin sufixare, articulare, ataşarea unor desinenţe substantivale sau adjectivale ori a unor determinanţi substantivali (ca procedee mai frecvente). 5.1. Treceri din alte clase de cuvinte în clasa interjecţiilor Interjecţiile secundare provin, în general, din substantive şi, într-o măsură mai mică, din verbe, adverbe, pronume şi sintagme nominale. Subclasa interjecţiilor secundare mai înregistrează grupuri prepoziţionale şi structuri fixe de provenienţă propoziţională. 5.1.1. Substantivele care se pot converti în interjecţii secundare se grupează în câteva clase semantice: nume de rudenie (mamă, măiculiţă, tată, frate, soră), substantive din sfera religioasă (Dumnezeu, Domn, drac, naiba, păcat), termeni de adresare frecvent folosiţi (domn, nene), rar nume proprii (în componenţa locuţiunilor interjecţionale scârţ, Mariţo şi tronc, Marghioalo). Cu excepţia substantivelor drac şi naiba, care îşi păstrează într-o măsură mai mare valoarea semantică primară (motiv pentru care sunt uneori evitate chiar şi în limbajul familiar), substantivele care au valoare de interjecţii sunt aproape total desemantizate, rolul lor fiind acela de a exprima stări psihice ale locutorului. în marea lor majoritate, interjecţiile secundare se încadrează în subclasa interjecţiilor cu valoare emotivă / expresivă (vezi supra, 3.1), putând avea o gamă largă de semnificaţii contextuale. Interjecţiile secundare provenite din substantive sunt „împietrite", fixate cu o anumită formă morfologică: de nominativ nearticulat (drac), de dativ (dracului, naibii) sau de vocativ (mamă, frate, soro, nene, domnule, dom'le, Doamne, Dumnezeule, drace). Formele de dativ dracului şi naibii se explică, probabil, prin analogie cu structurile cu dativ locativ Du-te dracului!, Du-te naibii! Prin analogie cu acestea, au apărut şi construcţii de tipul Taci dracului / naibii!, în care substantivul în dativ nu are funcţie sintactică şi nu aduce o informaţie semantică în plus, având doar rol expresiv. Substantivul drac apare şi cu forma dracu', care poate fi interpretată ca o formă de dativ trunchiată (trunchierea fiind posibilă tocmai pentru că nu este relevant cazul în aceste situaţii, substantivul neavând funcţie sintactică): Mahler te răscoleşte, intri dracu' într-un şanţ! („Dilema", 2003). 677 O structură frecventă este cu una dintre interjecţiile drac, Dumnezeu, naiba ş.a. intercalată între pronumele sau adverbul interogativ şi restul enunţului interogativ: Ada băgă de seamă ce rău arată bărbatu-su. „Ce Dumnezeu are?" se întrebă ea. (H. Papadat-Bengescu, Concert); Dar ce Dumnezeu mi-aţi făcut? Mă simt cam ameţit. (M. Eliade, La ţigănci); Cine dracu I dracului I naiba Inaibii mi-a luat cartea?; Cum naiba ai făcut asta?; Unde Dumnezeu I naiba I dracu ai fost? Locuţiunile interjecţionale ce dracu, ce Dumnezeu, ce naiba sunt resturi de propoziţii asemănătoare cu cele de mai sus, care se folosesc cu valoare intei jecţională, pentru a exprima, în general, indignarea, surpriza neplăcută. Ele pot fi intercalate în alte enunţuri sau constituie enunţuri independente: Puţin loc, hei, ce Dumnezeu... Faceţi-mi loc, băieţi! (L. Rebreanu, Pădurea); Chiar aşa, ce dracu', e şi el prim-ministru, nu ca mine, ziarist, să-l trimită nevastă-sa la redacţie c-o sută de mii în buzunar. (AC, 2003); Ce naiba, că doar s-a dat jos din pat, l-ai auzit clar. („Tabu", 2003). Substantivele care au formă de vocativ şi sunt folosite cu valoare intei jecţională nu mai au rolul de adresare sau de chemare, ca în situaţiile când sunt folosite cu sensul propriu, ci de exprimare a unei reacţii afective. Diferenţa faţă de substantivele omonime este reflectată şi de intonaţie (vezi II, Organizarea prozodică a enunţului, 1.6.2.1.a). în general, interjecţiile de acest fel sunt intercalate în alte enunţuri, dar unele pot fi şi enunţuri independente: Jeff: E domnul Ştefan Valeriu. Madame Vintilă: Tot el, frate? (M. Sebastian, Jocul); Şi uite aşa, măi fraţilor, venii la noi în Vâlcea. („Dilema", 2002); Şi ştii cum mânca când i-am dus astea? Săracii'. Vai Doamne... aşa, cu lăcomie, cu... cu foamea aia. (CORV); Nu poţi, dom'le, să te duci la pescuit cu o limuzină, îţi trebuie o naţională... („Dilema", 2003); De la mii de kilometri depărtare ne-am fi zis: nenică, ce încleştare grandioasă a mai fost! (AC, 2003). Termenii de adresare au căpătat valoare interjecţională prin frecventa lor folosire şi prin accentuarea valorii afective în dauna celei denotative, fenomen ce caracterizează interjecţiile secundare, în general. Unele locuţiuni interjecţionale pot proveni din grupuri nominale formate, în general, din substantiv şi un adjunct (de diverse tipuri): mama dracului, păcatele mele, păcatele noastre, slavă Domnului etc: Păcatele mele, ce s-a-ntâmplat?; Ce mama dracului i-ai spus de s-a supărat aşa?; Interesul pentru echilibru m-a dus la o concluzie simplă şi perfect truistică: slavă Domnului, echilibru există! („Dilema", 2003). Pe lângă interjecţiile cu valoare emotivă, fenomenul trecerii din clasa substantivului în clasa interjecţiei cuprinde şi interjecţii adresative: interjecţia/ă, cu 678 varianta fa, a apărut prin scurtare din substantivul fată (după modelul interjecţiei mă), interjecţia prin care se cheamă puii (sau alte păsări de curte) pui-pui provine din substantivul pui. Onomatopeea guguştiuc provine din substantivul omonim, împrumutat din bulgară. (în general, ca urmare a strânsei legături formale (sonore) care există între onomatopee şi ceea ce imită ele, trecerile dinspre diverse clase de cuvinte în clasa onomatopeelor sunt foarte puţine.) Formulele de salut sau de urare {Bună ziua!, La mulţi ani!, Sănătate!) se apropie de interjecţiile secundare prin faptul că sunt parţial desemantizate, dar se deosebesc de acestea prin diverse aspecte: interjecţiile sunt reacţii mai mult sau mai puţin involuntare, cu un grad sporit de familiaritate, a căror sursă referenţială este de natură internă (pe care o semnalează, nu o denotă conceptual), în timp ce formulele au un caracter voluntar, nu au o sursă referenţială internă (de ordin afectiv) şi au un grad mai mare de convenţionalitate. Doar unele formule de acest tip au un caracter familiar, iar cuvintele din componenţa lor îşi păstrează parţial sensul lor propriu, deşi reprezintă o convenţie. Ele sunt adaptate situaţiei de comunicare şi interlocutorului: formulele de salut se diferenţiază pe momente ale zilei (Bună dimineaţa!, Bună seara!, Noapte bună!) şi în funcţie de relaţia dintre locutor şi alocutor (Sărut mâna!, Noroc!, Bună! etc), formulele de urare sunt adaptate evenimentului cu privire la care sunt rostite (La mulţi ani!, Baftă!, Noroc!, Poftă bună!, Noapte bună! etc). Ticurile verbale se aseamănă cu interjecţiile secundare prin faptul că au un caracter oarecum involuntar, necontrolat, sunt caracteristice limbii vorbite, au, în general, o intonaţie de tip exclamativ, sunt parţial desemantizate (din cauza utilizării lor frecvente), pot exprima reacţii afective ale locutorului şi sunt independente sintactic de context: Asta-i bună!, Asta-i culmea!, Ce mai veste poveste?, Cum să vă spun? (dubitativ), Fugi de-aici!, Nu mai spune!, Ştii că-mi placi?, Vă spun! (pentru întărirea categorică a afirmaţiei), Vorba vine. etc. Multe ticuri verbale funcţionează drept conectori textuali, la fel ca unele interjecţii. 5.1.2. Unele interjecţii secundare sunt grupări prepoziţionale, cu prepoziţiile la, pe, pentru şi substantivele naiba, drac, Dumnezeu: La naiba!, Pe naiba!, Pentru Dumnezeu!, Pe dracu(l)!, La dracu(l)! 5.1.3. Interjecţiile provenite din forme verbale sunt desprinse, în general, din paradigma imperativului. în unele contexte, ele îşi păstrează valoarea injonctivă: uite (cu varianta foarte familiară, în tempo rapid, ui) şi uitaţi provin din formele de imperativ ale verbului a se uita. Uite se explică, formal, prin forma de singular uită-te (producându-se, mai întâi, o asimilare vocalică: uite-te, apoi pierderea pronumelui reflexiv), însă a evoluat diferit din punct de vedere funcţional (sintactic şi semantic): uită-te nu se poate combina cu complement direct, întrucât este un verb reflexiv ( uită-te-l, uită-te-o), nici cu dativ posesiv ( uită-te-ţi la lucrare, uită-te-ţi lucrarea), spre deosebire de interjecţia uite (uite-l, uite-o, uite-ţi lucrarea (ta)!). Interjecţia şi forma de imperativ corespondentă sunt utilizate într-o serie de contexte în care nu ar fi posibilă substituirea uneia prin cealaltă, cel puţin nu fără a antrena diferenţe semantice. Uite tinde să-şi piardă sensul lexical 679 „priveşte", devenind un semnal exclamativ care capătă diverse semnificaţii în context (la fel ca majoritatea interjecţiilor). Pe lângă valoarea prezentativă, apropiată de verb (Uite un balon!), uite poate avea şi o valoare discursivă (Uite, vin cu voi la cinema!, Uite că nu vreau să vin!). Din paradigma verbului a pofti, formele de indicativ prezent, persoana I plural (poftim) şi imperativ plural sau indicativ prezent, persoana a Il-a plural (poftiţi) au devenit interjecţii, cu utilizări multiple, datorită faptului că şi verbul de bază a pofti are multiple utilizări: (a) ca formule de politeţe prin care se exprimă diverse îndemnuri: locutorul oferă ceva alocutorului (interjecţia fiind echivalentă semantic cu verbele „ia", „ţine" sau cu interjecţia „na") sau face o invitaţie alocutorului. Interjecţia formează enunţuri independente sau este integrată în alte enunţuri, putând păstra şi determinări ale verbului: (semi)adverbul mai, complementul direct, circumstanţiale locative sau temporale: (Mai) poftiţi o prăjitură!, Mai poftiţi pe la noi!, Poftiţi înăuntru!, Poftiţi duminică pe la noi!, Poftiţi pe scaunul de consultaţii! (b) pentru a îndemna la acţiune, accentuând caracterul imperativ al unui verb (de multe ori şi cu nuanţe afective, de iritare): Poftim, fă-o tu dacă te pricepi mai bine! la poftim de încalecă. (I. Creangă, Amintiri), Poftim citeşte! (H. Papadat-Bengescu, Concert), Poftiţi să daţi o mână de ajutor! (similar cu haideţi să...). (c) cu funcţie expresivă, exprimând indignare, nemulţumire, ciudă, reproş, revoltă (având sensul „asta-i bună!"), dublată de o valoare ostensivă, de a atrage atenţia alocutorului asupra unui element din situaţia de comunicare, faţă de care se manifestă sentimentele locutorului). Este frecvent însoţită de interjecţia ei: Ei poftim! Am întârziat de la masă! (L. Rebreanu, Pădurea), Poftim! Iar am uitat cheile!, Poftim de mai înţelege ceva! (d) ca marcă interogativă, exprimând o cerere de repetare sau de explicare a mesajului anterior (= „ce-ai / ce-aţi spus?", „repetă / repetaţi"). Pentru această utilizare este preferată forma poftim, chiar şi în situaţiile de exprimare politicoasă. (e) ca o „falsă" interogativă, având, de fapt, funcţie expresivă, arătând reproşul sau nemulţumirea locutorului: - Mă gândeam să nu dau anul ăsta la facultate. -Poftim?! 5.1.4. Trecerile dinspre clasa adverbului spre clasa interjecţiei sunt foarte rare. Adverbul interogativ cum are o valoare interjecţională atunci când este folosit exclamativ, exprimând indignarea, protestul, cu o intonaţie diferită de cea pe care o primeşte când este utilizat ca adverb: - Ce să vezi ? - Cum ce să văd? Dumneata n-ai băgat de seamă? (M. Sadoveanu, împărăţia). 1. în limbajul familiar, adverbul aiurea se foloseşte cu valoare de interjecţie emotivă, arătând dezaprobarea sau chiar dispreţul locutorului faţă de mesajul anterior sau faţă de punctul de vedere al alocutorului: 680 Ei o fin mai departe pe a lor, cum că ţi-au făcut casă şi - colac peste pupăză — că ţi-au făcut şi economie. Aiurea! Dacă faci câteva socoteli, e clar că economia lor nu-i deloc funcţională. (AC, 2003). 2. Etimologic, interjecţia păi provine din adverbul apoi (cu varianta apăi), însă vorbitorii nu mai fac legătura între cele două cuvinte. Până nu demult, adverbul apoi se întâlnea în contexte în care, de obicei, se foloseşte interjecţia păi, pentru a introduce o replică: Apoi dacă Vodă te-ar asculta pe tine, aşa ar fi, negreşit. (L. Rebreanu, Răscoală). 5.1.5. Pronumele interogativ ce poate avea valoare de interjecţie, exprimând iritarea, indignarea, dispreţul, protestul etc. Ca interjecţie, acesta apare în (a) întrebări ecou, în contexte în care vorbitorul reia o parte din replica interlocutorului, adesea întrerupându-1, şi adaugă elementul interogativ ce sau (b) la începutul unui enunţ interogativ: (a) - Şi dacă moare, ce s-alege din mine? Ce să mă fac? - Ce să moară? Aşa se îmbolnăvesc copiii... (L. Rebreanu, Ion); (b) Ce, credeţi că preşedintele chiar nu e în stare de revoluţie şi reformă mintală? (AC, 2003). 5.1.6. Unele interjecţii secundare (locuţiuni interjecţionale) au structura unor propoziţii. Intonaţia lor, când sunt folosite cu valoare interjecţională, diferă de cea pe care o au când sunt folosite cu sens propriu: Fir-ar să fie!, Ferească Dumnezeu!, Doamne fereşte!, Doamne feri!, Doamne iartă-mă!, Doamne păzeşte! Dacă sunt folosite cu sens propriu (Ferească Dumnezeu de un asemenea necaz!, Doamne, iartă-mă că n-am ştiut ce fac! etc), ele îşi păstrează valoarea de substantive şi pot avea relaţii sintactice în enunţurile din care fac parte. Uneori poate fi dificil de interpretat dacă locutorul foloseşte cuvintele respective cu sensul propriu sau desemantizate, cu valoare interjecţională. 5.2. Treceri dinspre clasa interjecţiilor spre alte clase de cuvinte Interjecţiile pot constitui baza de derivare pentru verbe, substantive sau, mai rar, adjective. Mijloacele lexicale sau gramaticale prin care se realizează trecerea dinspre clasa interjecţiei spre alte clase lexico-gramaticale sunt: derivarea cu sufixe şi prefixe, articularea, ataşarea unor desinenţe sau a unor determinanţi specifici anumitor clase de cuvinte ori plasarea în anumite poziţii sintactice, specifice substantivului (subiect, complement direct). 5.2.1. Cele mai numeroase treceri înspre clasa verbului se produc prin sufixarea onomatopeelor, formând verbe care desemnează acţiunile şi evenimentele însoţite de zgomotul imitat sau sugerat de onomatopeea care a constituit baza de derivare. Cele mai frecvente sufixe care se ataşează la onomatopee sunt -ăi, -ăi şi -(ă)ni: a bălăngăni, a bâzâi, a behăi, a bocăni, a bufni, a chiorăi / a ghiorăi, a chiţăi, a ciocăni, a clămpă(n)i, a clănţăni, a clefăi, a cloncă(n)i, a dăngăni, a fâlfâi, a fâsâi, a fâşăi, a fieşcăi, a foşni, a gâlgâi, a grohăi, a hămăi, a hopăi, a horpăi, a lălăi, a lipăi, a măcăi, a mârâi, a miorlăi, a mormăi, a orăcăi, a pâlpâi, a 681 pâcâi, a pârâi, a plescăi, a pleoscăi, a pocni, a pufni, a ronţăi, a sâsăi, a scărţăi, a sfârâi, a sforăi, a şonticăi, a ticăi, a troncăni, a tropăi, a ţăcăni, a târâi, a ţopăi, a vâjăi, a zăngăni, a zbârnâi, a zdroncăni, a zornăi, a zumzăi, a zvâcni etc. Alte sufixe, mai puţin productive, sunt: -ui: a chiui, a piui, a {iui, a zurui; -i: a ciripi, a sictiri; -a: a guiţa, a mieuna. Unele verbe au dezvoltat şi alte sensuri: a mormăi înseamnă şi „a vorbi indistinct"; a zbârnâi - „a fi foarte activ"; a ciripi - „a vorbi cu o voce subţire şi melodioasă (despre femei); (arg.) a divulga un secret" (cf. DEX). Interjecţiile propriu-zise care constituie baze de derivare pentru verbe sunt mai puţine: interjecţia vai a stat la baza verbelor văita / văieta şi văicări. Există o relaţie de sinonimie sintactică între construcţiile cu verbul a face urmate de o onomatopee sau o interjecţie propriu-zisă şi verbul derivat de la interjecţia respectivă a face zbrr - a zbârnâi, a face ghior - a gluorâi, a face miau - a mieuna etc. Interjecţiei haide i se ataşează desinenţe verbale, datorită echivalenţei semantice cu verbele la imperativ şi conjunctiv cu valoare de imperativ. Ataşarea desinenţei la interjecţia haide a fost facilitată de frecvenţa utilizării sale. Totuşi, nu se poate considera că prin acest început de flexiune interjecţia haide a trecut în clasa verbului, deoarece ea nu are o structurare modală şi temporală, specifică verbelor. 5.2.2. Unele treceri înspre clasa substantivelor au un caracter definitiv, cuvintele respective fiind înregistrate în dicţionare atât ca interjecţii, cât şi ca substantive, pe când alte substantivizări se produc ocazional, contextual. Printre substantivele a căror trecere este definitivă sunt: fâş („material textil impermeabil; haină din acest material"), scârţ („adaos (din piele) la încăţăminte, pentru a o face să scârţâie în timpul mersului"), zdup („închisoare", în registrul familiar), baubau (prin repetarea interjecţiei bau şi care desemnează „un personaj imaginar cu care se sperie copiii mici"), of („durere sufletească, regret"), pic („strop, fărâmă"), hop (,.obstacol"), unele onomatopee care imită sunetele produse de animale sau păsări şi care au devenit substantive denumind animalele sau păsările respective: pitpalac, bâză (cu sufixul -ă), probabil şi gâză. Mai rar constituie baze de derivare pentru substantive onomatopeele din sfera celor care imită efectele sonore ale unor acţiuni (jleaşcă). Aceste substantive capătă toate caracteristicile sintactice ale substantivului, inclusiv capacitatea de a ocupa poziţii sintactice: Te mănâncă baubau., Stă la cucurigu. Unele substantivizări se produc în limbajul copiilor: Mergem cu titiul. („Mergem cu maşina."), pisă, cu sufixul -ă („pisică"). Interjecţiile pot constitui baze de derivare pentru substantive. Sufixele lexicale mai des întâlnite sunt: -ă (bâză, gâză, fleaşcă), -an (prin ataşarea sufixului -an la onomatopeea clone s-a format substantivul cloncan care desemnează păsările ce scot sunetul reprodus de onomatopeea respectivă), -ăt (dangăt), -et (clinchet), -ism (heirupism) etc: 682 El a sancţionat şi heirupismul cu care PNA a confecţionat dosare de corupţie pentru a-şi justifica activitatea. (EZ, 2004). Pentru o serie de interjecţii care există şi cu valoare de substantive e greu de precizat dacă au fost împrumutate cu ambele valori din limba de origine sau dacă substantivizarea s-a produs în limba română: stop (< fr., eng.), trap (< germ. Trab) etc. Orice interjecţie poate deveni substantiv contextual, metalingvistic: „Ah"-ul Măriei m-a trezit., Soldatul a tras şi imediat a auzit un „au". Un alt mijloc de substantivizare a interjecţiilor este ataşarea desinenţelor substantivale de plural: Aia cu bip-bip-uri... („Dilema", 2003); Şi mai enervant e că, în finalul comunicatului, filiala Sălaj ţine lecţii despre „promovarea valorilor autentice", „respect reciproc" şi alte bla-bla-uri. (EZ, 2004). In calitate de substantive, interjecţiile pot avea şi determinări caracteristice substantivului (adjective) şi pot ocupa funcţii specifice acestuia (subiect, complement direct): Se aude un bum puternic, A scos un of prelung. 5.2.3. Trecerile înspre clasa adjectivului sunt rare: prin derivare cu suf. -ist, de la interjecţia heirup a fost creat adjectivul heirupist (cf. supra, substantivul heirupism): Pe de o parte ţine discursuri heirupiste la Strasbourg, iar pe de alta îşi apără haita de oportunişti. (Rlib, 2003); Era prin anii '80, ai optzecismului nebun, heirupist, sublim. (AC, 2003). Grupurile interjecţionale alcătuite din interjecţia vai şi adjuncţii săi prepoziţionali au devenit un fel de locuţiuni adjectivale, colocviale, echivalente semantic cu nişte adjective calificative: (a) (ca) vai de + pronume personal în cazul acuzativ (E mititel şi vai de el); (b) (ca) vai de mama + pronume personal în cazul genitiv (Arată ca vai de mama lui.); (c) (ca) vai de capul + pronume personal în cazul genitiv (Se descurcă ca vai de capul lui.). Aceste structuri preiau o parte dintre disponibilităţile combinatorii ale adjectivului: se pot grupa cu prepoziţia cu sens apreciativ ca, pot avea funcţii sintactice de nume predicativ, atribut interjecţional, predicativ suplimentar (vezi supra, 4.2.2, 4.2.3 şi 4.2.4). Pronumele personal preia informaţia de număr, persoană şi, eventual, de gen de Ia nominalul cu funcţia de subiect (când grupul îndeplineşte funcţia de nume predicativ) sau de la nominalul regent (când grupul se află în poziţia de atribut sau de predicativ suplimentar). 5.2.4. Interjecţia mersi intră în componenţa expresiei bine-mersi, cu valoare de locuţiune adverbială, provenită dintr-o structură dialogală de tipul: [Ce mai faci?] Bine, mersi. Ea se întâlneşte în registrul colocvial-familiar: Numai că noi, cu berbecii şi cârlanii noştri, putem să rămânem acasă bine-mersi. (AC, 2004); 683 După interzicerea ei, [...] s-a-ntors bine-mersi la Londra şi s-a reangajat în secţia română. („Dilema", 2003). 6. OBSERVAŢII STILISTICE Marea majoritate a interjecţiilor sunt specifice exprimării orale şi au, în general, un caracter familiar. In limba scrisă, ele sunt mai frecvente în textele beletristice, în pasajele având caracter oral - redarea vorbirii directe a personajelor, pasajele în care este folosit stilul indirect liber, textul naratorului (dacă acesta foloseşte un stil de povestire mai familiar, colocvial): Şi părintele loan de sub deal, Doamne, ce om vrednic şi cu bunătate mai era! (I. Creangă, Amintiri); Şi, în coadă, nelipsita urare ca Dumnezeu să mă aibă în sfânta sa pază. Amin! In halul însă în care mă găseam, mi-ar fi fost peste putinţă să pornesc pe orice fel de cale. (M. Caragiale, Craii). în limba literară, interjecţiile mai apar în epistole, jurnale, poezii, proza poetică sau retorică şi, în general, în textele cu un puternic caracter subiectiv. în aceste tipuri de texte, apar frecvent interjecţiile a, ah, o, oh, vai: Ah, subţire şi gingaşă / Tu păşeai încet, încet. (M. Eminescu, Pe aceeaşi ulicioară); Vai, cum îmi repeta el ce am gândit şi eu de mii de ori. (D. Zamfirescu, Scrisori inedite); O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! (L. Blaga, Vreau să joc!); Pierdut? A! nu. [...] A! nu, umilinţa cedării e de la diavol. (N. Steinhardt, Jurnalul); Azi găsesc, iată, puţină linişte (vai, nu interioară, ci linişte pur şi simplu, singurătate pur şi simplu). (M. Cărtărescu, De ce iubim femeile). Foarte rar, interjecţiile sunt specializate. Interjecţiile aleluia, amin, bogdaproste şi osana aparţin limbajului religios, de unde au trecut şi în limbajul colocvial, familiar. Interjecţia pas se foloseşte într-o anumită situaţie la jocurile de cărţi, alo se foloseşte pentru a iniţia o convorbire telefonică, fiind neutră din punctul de vedere al afectivităţii când are această utilizare (dar nu şi când este folosită ca interjecţie de adresare, vezi supra, 3.2.3). Unele interjecţii propriu-zise sunt neutre din punctul de vedere al afectivităţii - cele cu caracter religios (aleluia, amin, bogdaproste, osana), interjecţiile alo, halt, iată, pas, stop. Ele pot fi întâlnite şi în texte care nu au un caracter familiar sau colocvial: Iată o serie de citate cu scopul de a arăta justeţea punctului de vedere prezentat aici. (I. Iordan, V. Guţu Romalo, Al. Niculescu, Structura). Interjecţiile prezentative iată şi, într-o măsură mai mică, uite sunt utilizate uneori în exces în registrul colocvial, pierzându-şi parţial caracterul strict deictic, prezentativ. Ele devin mărci ale deixisului discursiv (vezi şi supra, 3.2.5): 684 Un organism vorace, devorator de fonduri [...], dar iată că el reuşeşte încă să mai păcălească şi să-şi găsească gazde pe care să le paraziteze. („Dilema", 2003); Şi cum s-a întâmplat că, iată, ne îndreptăm seara, ca nişte conspiratori, cu sticlele ascunse în genţi şi traiste, ca să ducem acasă apă bună. (JN, 2004). în general, în presa actuală, odată cu creşterea ponderii limbajului colocvial, interjecţiile apar destul de frecvent în pasajele în care autorul adoptă un stil colocvial, familiar: Am descoperit, acum câţiva ani, adevărata fascinaţie a sălilor de cinematograf. Oh, nu, n-are decât în foarte mică măsură de-a face cu ceea ce se întâmplă pe ecran! (DV, 2005); [...] despre un nivel de trai în - vai, anemică! - ascensiune („Dilema", 2003); Procesul lui s-a-ncheiat. Slavă domnului! Mă rog. Vinovaţii au dispărut, sunt pe undeva prin ţară. („Dilema", 2003); Pentru început, hai să dau în vileag sfârşitul filmului. („Dilema", 2003); Cartea asta merită dusă până la capăt. Haideţi să vă spun şi de ce. (AC, 2003). în presă şi în limbajul foarte familiar apar şi împrumuturi recente: Şi, pentru prima oară într-o emisiune la postul naţional, am auzit - uau! -chiar nume: cutare la BNR, cutărică la curtea de Casaţie etc! (AC, 2004); - Helău. - Salut. (IVLRA). 685 SUMAR ANALITIC UNITĂŢILE LIMBII (Valeria Guţu Romalo) 1. Preliminarii ............................................................................................................................ 5 1.1. Limbă şi comunicare...................................................................................................... 5 1.2. Unităţile - semn a! limbii ............................................................................................... 6 1.2.1. [Unităţi analizabile] ............................................................................................. 6 1.2.2. [Unităţi neanalizable].......................................................................................... 7 1.2.3. [Relaţia dintre unităţile semnificative]................................................................. 7 2. Cuvântul................................................................................................................................. 7 2.1. Cuvântul, unitate a sistemului ........................................................................................ 7 2.2. Cuvântul, semn lingvistic autonom................................................................................ 8 2.3. Cuvinte compuse, locuţiuni............................................................................................ 8 3. Morfemul ............................................................................................................................... 10 3.1. Morfemul, semn lingvistic minimal ............................................................................... 10 3.1.1. [Morfemul, unitate semnificativă] ....................................................................... 10 3.1.2. [Structura fonică a morfemului] .......................................................................... 11 3.2. Morfemul - clasă de alomorfe ....................................................................................... 12 3.2.1. [Alomorfele morfemului gramatical]................................................................... 12 3.2.2. [Tipuri de alomorfe] ............................................................................................ 13 3.2.3. [Alomorfele morfemului lexical]......................................................................... 14 3.2.4. [Morfem / alomorf zero] ...................................................................................... 14 3.3. Structura morfematică a cuvântului flexibil ................................................................... 16 3.3.1. [Radicalul] ........................................................................................................... 16 3.3.2. [Flectivul] ............................................................................................................ 16 4. Enunţul................................................................................................................................... 17 4.1. Enunţul şi unităţile sistemului........................................................................................ 17 4.1.1. [Enunţul, unitate a comunicării] .......................................................................... 18 4.1.2. [Referenţialitatea] ................................................................................................ 18 4.2. Enunţul, unitate sintactică.............................................................................................. 19 4.2.1. [Verbul, component principal al enunţului] ......................................................... 19 4.2.2. [Relaţia de dependenţă] ....................................................................................... 20 4.2.3. [Statutul termenului regent] ................................................................................. 21 4.2.4. [Termen cu statut sintactic dublu (regent / dependent)]....................................... 22 4.3. Enunţul cu un unic centru verbal.................................................................................... 23 4 3.1. [Funcţiile / poziţiile sintactice] ............................................................................ 24 4.3.2. [Adjuncţii] ........................................................................................................... 24 4.4. Enunţul cu mai multe verbe la mod personal ................................................................. 24 4.4.1. [Adjunctul - formă verbală nepersonală]............................................................. 25 4.4.2. [ Verbul-pivot, marcă a referenţialităţii] ............................................................... 25 4.5. Enunţul, structură ierarhică ............................................................................................ 26 4.5.1. [Enunţul analizabil, asociere de structuri binare]................................................. 26 4.5.2. [Structura enunţului extins, reţea de relaţii]......................................................... 28 687 4.5.3. [Integrarea sintactică a grupului prin centrul cu statut dublu].............................. 29 4.5.4. [Grupul sintactic, termen dependenţi................................................................... 29 4.5.5. IGrup sintactic / grup semantico-sintactic] .......................................................... 30 4.5.6. [Integrarea grupului în structura ierarhică a enunţului] ....................................... 30 4.6. Grupul semantico-sintactic, unitate a comunicării ......................................................... 33 4 6.1. [Semantica grupului] ........................................................................................... 33 4.6.2. [Referenţialitatea grupului].................................................................................. 34 4.7. Dubla organizare (sintactică şi semantică) a enunţului .................................................. 35 4.7.1. (Organizarea sintactică] ....................................................................................... 35 4.7.2. [Organizarea informaţional-referenţială] ............................................................. 35 4.7.3. [Articularea celor două niveluri de organizare] ................................................... 35 CLASE DE CUVINTE (Valeria Guţu Romalo) 1. Clasificarea cuvintelor ........................................................................................................... 37 2. Părţile de vorbire.................................................................................................................... 37 2.1. Particularităţi ale părţilor de vorbire .............................................................................. 38 2.2. Subclasificarea părţilor de vorbire ................................................................................. 39 2.2.1. [Flexiunea]........................................................................................................... 39 2.2.2. [Posibilităţile combinatorii]................................................................................. 40 2.2.3. [Repartizarea în clase a părţilor de vorbire]......................................................... 40 2.3. Clasa pronumelor........................................................................................................... 41 2.3.1. [Caracteristici morfologice] ................................................................................. 41 2.3.2. [Caracteristici asociativ-enunţiative şi semantice] ............................................... 41 2.4. Pronumele personale...................................................................................................... 42 2.4.1. [Pronumele personale de persoana I şi a H-a] ...................................................... 42 2.4.2. [Pronumele personal de persoana a IlI-a] ............................................................ 43 2.4.3. [Posesivul] ........................................................................................................... 43 2.5. Pronumele nepersonale .................................................................................................. 44 2.5.1. [Pronumele semiindependente]............................................................................ 44 2.5.2. [Adjuncţii pronumelor semiindependente al şi cel] ............................................. 44 3. Alte clase de cuvinte .............................................................................................................. 45 3.1. Numeralul ...................................................................................................................... 46 3.2. Clasa cantitativelor......................................................................................................... 46 3.2.1. [Clasa semantică]................................................................................................. 47 3.2.2. [Categoria gramaticală a numărului] ................................................................... 47 3.3. Clasa determinanţilor..................................................................................................... 47 3.3.1. [Unităţi ale limbii cu funcţie de integrator enunţiativ]......................................... 48 3.3.2. [Articolul, component afixal al categoriei determinanţilor]................................. 48 3.3.3. [Componente lexicale ale clasei determinantelor] ............................................... 48 3.3.4. [Funcţia de precizare a domeniului de referinţă] ................................................. 49 3.4. Articolul ......................................................................................................................... 53 3.4.1. [Sistemul opoziţiilor de determinare] .................................................................. 53 3.4.2. [Integrarea enuţiativă şi limitarea extensiunii substantivului].............................. 54 3.4.3. [Articolul şi categoria de număr] ......................................................................... 54 3.4.4. [Articolul şi numele proprii] ................................................................................ 55 3.4.5. [Referenţializarea prin articol a substantivului] ................................................... 56 3.4.6. [Articolul, suport al flexiunii].............................................................................. 57 3.4 7. [Articolul şi elementele omonime] ...................................................................... 57 3.5. Clasa proformelor .......................................................................................................... 57 3.6. Clasa substitutelor.......................................................................................................... 58 688 3.7. Categoria deicticelor ...................................................................................................... 58 3.7.1. [Deixis şi categoria gramaticală a persoanei] ...................................................... 58 3.7.2. [Deixis temporal]................................................................................................. 59 3.7.3. [Deixis „social"] .................................................................................................. 59 3.7.4. [Raporturi deictice şi anaforice] .......................................................................... 59 3.8. Clasa jonctivelor ............................................................................................................ 59 3.9. Clasa conectorilor .......................................................................................................... 59 3.10. „Părţi de vorbire" / „clase de cuvinte"......................................................................... 60 SUBSTANTIVUL (Raluca Brăescu, Isabela Nedelcu, Camelia Stan, Domniţa Tomescu) 1. Preliminarii (Domniţa Tomescu) ........................................................................................... 61 1.1. Caracteristici morfologice.............................................................................................. 61 1.2. Caracteristici sintactice .................................................................................................. 62 1.3. Caracteristici semantice ................................................................................................. 62 2. Flexiunea substantivului (Domniţa Tomescu)........................................................................ 63 2.1. Genul substantivului ...................................................................................................... 63 2.1.1. [Definiţia genului] ............................................................................................... 63 2.1.2. [Aspecte sintactice].............................................................................................. 63 2.1.3. [Aspecte semantice]............................................................................................. 65 2.1.4. [Genul personal] .................................................................................................. 68 2.1.5. [Fixitatea genului]................................................................................................ 69 2.2. Numărul substantivului.................................................................................................. 69 2.2.J. [Definiţianumărului] ........................................................................................... 69 2.2.2. [Substantive numărabile / nonnumărabile] .......................................................... 69 2.2.3. [Aspecte sintactice].............................................................................................. 69 2.2.4. [Aspecte morfologice] ......................................................................................... 70 2.2.5. [Aspecte semantice]............................................................................................. 70 2.3. Cazul substantivului....................................................................................................... 70 2.3.1. [Definiţia cazului]................................................................................................ 70 2.3.2. [Sincretismul cazurilor] ....................................................................................... 71 2.3.3. [Aspecte sintactice].............................................................................................. 71 2.3.4. [Aspecte morfologice] ......................................................................................... 72 2.3.5. [Aspecte semantice]............................................................................................. 72 2.4. Determinarea substantivului........................................................................................... 73 2.4.1. [Definiţia categoriei determinării]....................................................................... 73 2.4.2. [Aspecte sintactice]......................................................................................... 74 2.5. Exprimarea categoriilor gramaticale ale substantivului ................................................. 77 2.5.1. [Mijloace de exprimare a categoriilor gramaticale] ............................................. 77 2.5.2. [Exprimarea genului] ........................................................................................... 78 2.5.3. [Exprimarea numărului]....................................................................................... 78 2.5.4. [Exprimarea cazului] ........................................................................................... 83 2.5.5. [Exprimarea categoriei gramaticale a determinării]............................................. 84 2.6. Clasificarea în declinări a substantivului........................................................................ 87 2.6.1. [Criterii de clasificare] ....................................................=.................................... 87 2.6.2. [Clase flexionare: substantive variabile / invariabile] .......................................... 87 2.6.3. [Clase de declinare] ............................................................................................. 88 2.6.4. [Substantive neregulate] ...................................................................................... 89 2.7. Declinarea substantivelor comune compuse (Camelia Stan).......................................... 91 2.7.1. [Substantivele compuse din cuvinte întregi] ........................................................ 92 2.7.2. [Substantivele compuse cu elemente tematice].................................................... 93 2.7.3. [Substantivele compuse prin abreviere] ............................................................... 93 689 2.7.4. [Substantivele compuse parasintetic]................................................................... 94 2.7.5. [Substantivele însoţite de adjective posesive conjuncte] ..................................... 94 3. Posibilităţile combinatorii ale substantivului comun propriu-zis (Camelia Stan) .................. 95 3.1. Substantivul - centru al grupului nominal ..................................................................... 96 3.1.1. [Tipurile de adjuncţi] ........................................................................................... 96 3.1.2. [Descrierea formală a adjuncţilor] ....................................................................... 97 3.1.3. [Funcţiile sintactice ale adjuncţilor]..................................................................... 100 3.1.4. [Combinarea substantivului-centru cu mai mulţi adjuncţi] .................................. 101 3.1.5. [Restricţii de articulare a substantivului-centru] .................................................. 101 3.1.6. [Structura grupului nominal în funcţie de poziţia sintactică a substantivului-centru] ....................................................................................................... 101 3.1.7. [Mijloace de realizare a coeziunii grupului nominal] .......................................... 102 3.2. Substantivul ca adjunct .................................................................................................. 102 3.3. Substantivul ca termen al raporturilor de nondependenţă .............................................. 102 4. Clase semantico-gramaticale de substantive .......................................................................... 102 4.1. Substantivele abstracte (Camelia Stan) .......................................................................... 103 4.1.1. Caracteristici semantice....................................................................................... 103 4.1.2. Caracteristici morfosintactice .............................................................................. 103 4.2. Substantivele masive (Isabela Nedelcu)......................................................................... 106 4.2.1. Caracteristici semantice ....................................................................................... 106 4.2.2. Caracteristici morfosintactice .............................................................................. 106 4.3. Substantivele colective (Raluca Brăescu) ...................................................................... 109 4.3.1. Caracteristici semantice........................................................................................ 109 4.3.2. Caracteristici morfosintactice .............................................................................. 111 4.4. Substantivele „verbale" şi „adjectivale" (Camelia Stan)................................................ 113 4.4.1. Caracteristici semantice....................................................................................... 113 4.4.2. Caracteristici morfosintactice .............................................................................. 114 4.5. Substantivele proprii (Domniţa Tomescu) ..................................................................... 118 4.5.1. Caracteristici semantice....................................................................................... 118 4.5.2. Caracteristici morfosintactice .............................................................................. 119 4.5.3. Declinarea substantivelor proprii................................ .......................................... 127 4.5.4. Numele propriu, centru al grupului nominal........................................................ 128 5. Raportul substantivului cu alte clase lexico-gramaticale (Camelia Stan)............................... 129 5.1. Treceri dinspre clasa substantivului ............................................................................... 129 5.1.1. [Conversiunea] .................................................................................................... 129 5.1.2. [Derivarea, compunerea, formarea locuţiunilor nesubstantivale] ........................ 131 5.2. Treceri înspre clasa substantivului ................................................................................. 133 5.2.1. [Conversiunea/substantivarea]........................................................................... 133 5.2.2. [Derivarea]........................................................................................................... 135 5.2.3. [Compunerea] ...................................................................................................... 137 5.2.4: [Formarea locuţiunilor substantivale] .................................................................. 138 5.3. Observaţii generale ........................................................................................................ 139 ADJECTIVUL (Magdalena Popescu-Marin) 1. Preliminarii ............................................................................................................................ 141 1.1. Aspecte definitorii.......................................................................................................... 141 1.2. Clase semantico-sintactice de adjective ......................................................................... 142 1.2.1. [Adjectivele calificative] ..................................................................................... 142 1.2.2. [Adjectivele categoriale]...................................................................................... 143 1.2.3. [Clase semantice instabile şi interferenţe] ........................................................... 143 1.2.4. [Adjectivele de provenienţă verbală] ................................................................... 144 1.2.5. [Compatibilitatea semantică] ............................................................................... 144 690 2. Flexiunea adjectivului ............................................................................................................ 144 2.1. Adjectivele variabile ...................................................................................................... 145 2.1.1. Clase flexionare................................................................................................... 146 2.1.2. Adjective defective.............................................................................................. 148 2.1.3. Cazul vocativ....................................................................................................... 148 2.1.4. Radicalul adjectivului.......................................................................................... 150 2.1.5. Alternanţe fonetice .............................................................................................. 150 2.2. Adjectivele invariabile .................................................................................................. 151 2.3. Articularea adjectivului................................................................................................. 153 2.3.1. [Articolul enclitic] ............................................................................................... 153 2.3.2. [Adjective articulabile; adjective nonarticulabile] ............................................... 153 2.4. Gradele de intensitate.................................................................................................... 154 2.4.1. [Intensitatea comparată; reperul comparaţiei]...................................................... 154 2.4.2. [Adjective incompatibile cu gradele de intensitate] ............................................. 164 3. Posibilităţi combinatorii......................................................................................................... 166 3.1. Adjectivul-adjunct.......................................................................................................... 166 3.1.1. [Component al grupului nominal]........................................................................ 166 3.1.2. [Component al grupului verbal]........................................................................... 168 3.2. Adjectivul-centru ........................................................................................................... 168 3.2.1. [Generalităţi]........................................................................................................ 168 3.2.2. [Tipuri de adjuncţi ai adjectivului-centru] ........................................................... 169 3.2.3. [Articularea adjuncţilor nominali] ....................................................................... 174 3.2.4. [Adjectivul de provenienţă verbală - centru de grup].......................................... 174 4. Raportul adjectivului cu alte clase lexico-gramaticale ........................................................... 174 4.1. Treceri dinspre clasa adjectivului................................................................................... 175 4.1.1. Substantive provenite din adjective ..................................................................... 175 4.1.2. Adverbe provenite din adjective .......................................................................... 177 4.2. Treceri înspre clasa adjectivului..................................................................................... 177 4.2.1. Adjective provenite din substantive..................................................................... 178 4.2.2. Adjective provenite din verbe.............................................................................. 178 4.2.3. Adjective provenite din adverbe .......................................................................... 178 4.2.4. Adjectivizarea unor prefixe sau prefixoide.......................................................... 178 4.2.5. Locuţiuni adjectivale ........................................................................................... 178 PRONUMELE (Andra Vasilescu) PRELIMINARII.................................................................................................................. 181 1. Aspecte definitorii.................................................................................................................. 181 2. Eterogenitatea clasei .............................................................................................................. 184 2.1. Eterogenitatea semantico-referenţială............................................................................ 184 2.2. Eterogenitatea sintactică ................................................................................................ 184 2.3. Eterogenitatea morfologică............................................................................................ 185 3. Categorii gramaticale ............................................................................................................. 185 3.1. Persoana......................................................................................................................... 185 3.2. Numărul ......................................................................................................................... 186 3.3. Genul.............................................................................................................................. 187 3.4. Cazul.............................................................................................................................. 188 3.5. Pronumele - determinata tantum ................................................................................... 189 4. Adjectivul pronominal ........................................................................................................... 189 4.1. Adjectiv pronominal vs adjectiv propriu-zis.................................................................. 189 4.2. Adjectiv pronominal vs pronume................................................................................... 190 691 5. Raportul cu alte clase lexico-gramaticale............................................................................... 191 5.1. Pronumele personal propriu-zis ..................................................................................... 191 5.2. Pronumele de politeţe...................................................................................................... 191 5.3. Pronumele de întărire..................................................................................................... 192 5.4. Pronumele reflexiv......................................................................................................... 192 5.5. Pronumele posesiv ......................................................................................................... 192 5.6. Pronumele / adjectivul demonstrativ.............................................................................. 192 5.7. Pronumele nehotărât ...................................................................................................... 192 5.8. Pronumele negativ......................................................................................................... 193 5.9. Pronumele interogativ .................................................................................................... 194 5.10. Pronumele relativ ......................................................................................................... 194 PRONUMELE PERSONALE....................................................................................... 194 PRONUMELE PERSONAL PROPRIU-ZIS................................................................... 194 1. Aspecte definitorii.................................................................................................................. 194 2. Flexiunea pronumelui personal propriu-zis............................................................................ 195 2.1. Exprimarea categoriilor gramaticale .............................................................................. 197 2.2. Distribuţia formelor pronominale accentuate, nonclitice şi a formelor pronominale neaccentuate, clitice....................................................................................................... 200 2.2.1. Formele accentuate, nonclitice ............................................................................ 200 2.2.2. Formele neaccentuate, clitice............................................................................... 201 3. Posibilităţile combinatorii ale pronumelui personal propriu-zis............................................. 208 3.1. Pronumele personal propriu-zis - centru de grup sintactic ............................................ 208 3.2. Pronumele personal propriu-zis - în structuri apozitive................................................... 209 3.3. Pronumele personal propriu-zis - adjunct în grupul sintactic ........................................ 210 3.4. Funcţiile sintactice ale pronumelui personal propriu-zis................................................ 211 4. Comportamentul discursiv al pronumelui personal propriu-zis ............................................. 211 PRONUMELE DE POLITEŢE ......................................................................................... 212 1. Aspecte definitorii.................................................................................................................. 212 2. Flexiunea pronumelui de politeţe........................................................................................... 213 3. Posibilităţile combinatorii ale pronumelui de politeţe............................................................ 215 4. Comportamentul discursiv al pronumelui de politeţe............................................................. 215 PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL DE ÎNTĂRIRE........................ 218 1. Aspecte definitorii.................................................................................................................. 218 2. Flexiunea formelor de întărire................................................................................................ 220 3. Posibilităţile combinatorii ale formelor de întărire................................................................. 221 4. Comportamentul discursiv al formelor de întărire ................................................................. 222 PRONUMELE REFLEXIV................................................................................................. 222 1. Aspecte definitorii...............................................................................................................•■• 222 1.1. Condiţii de ocurenţă a pronumelui reflexiv.................................................................... 222 1.2. Eterogenitatea reflexivului ............................................................................................. 223 1.3. Cumulul de valori semantice.......................................................................................... 226 1.4. Ambiguitatea reflexivului .............................................................................................. 227 2. Morfologia pronumelui reflexiv............................................................................................. 229 2.1. Exprimarea categoriilor gramaticale .............................................................................. 230 2.2. Distribuţia formelor accentuate, nonclitice, şi a celor neaccentuate, clitice ................... 231 2.2.1. Formele accentuate.............................................................................................. 231 2.2.2. Formele clitice..................................................................................................... 231 3. Posibilităţile combinatorii ale pronumelui reflexiv................................................................ 232 692 PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL POSESIV.................................. 232 1. Aspecte definitorii.................................................................................................................. 232 1.1. Exprimarea posesiei în limba română ............................................................................ 233 1.2. Structuri cu posesivul..................................................................................................... 234 1.2.1. Statutul unităţii lexicale a .................................................................................... 234 1.2.2. Statutul lexemului posesiv ................................................................................... 236 2. Flexiunea posesivului............................................................................................................. 238 3 Posibilităţile combinatorii ale posesivului ............................................................................. 239 4. Comportamentul discursiv al posesivului .............................................................................. 240 PRONUMELE NEPERSONALE................................................................................. 241 PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL DEMONSTRATIV................. 241 1. Aspecte definitorii.................................................................................................................. 241 1.1. Subtipuri semantice........................................................................................................ 241 1.2. Subtipuri sintactice......................................................................................................... 242 1.3. Adjectivele pronominale demonstrative......................................................................... 242 2. Flexiunea pronumelui şi a adjectivului pronominal demonstrativ.......................................... 243 2.1. Pronumele şi adjectivul demonstrativ de apropiere........................................................ 243 2.2. Pronumele şi adjectivul demonstrativ de depărtare........................................................ 245 2.3. Pronumele semiindependente......................................................................................... 245 2.3.1. Cel ....................................................................................................................... 246 2.3.2. Al ......................................................................................................................... 247 2.3. Pronumele şi adjectivul demonstrativ de identitate........................................................ 248 2.4. Pronumele şi adjectivul demonstrativ de diferenţiere .................................................... 248 3. Posibilităţile combinatorii ale pronumelui şi ale adjectivului pronominal demonstrativ........ 249 3.1. Pronumele demonstrativ - centru de grup sintactic........................................................ 249 3.2. Pronumele demonstrativ - adjunct................................................................................. 250 3.3. Pronumele demonstrativ - apoziţie ................................................................................ 250 3.4. Funcţiile sintactice ale pronumelui demonstrativ........................................................... 250 3.5. Comportamentul sintactic al adjectivului demonstrativ ................................................. 251 4. Comportamentul discursiv al pronumelui şi al adjectivului pronominal demonstrativ .......... 251 PRONUMELE DE CUANTIFICARE....................................................................... 253 PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL NEHOTĂRÂT......................... 254 1. Aspecte definitorii.................................................................................................................. 254 1.1. Configuraţia zonei semantice a cuantificării nehotărâte................................................. 254 1.1.1. Cuantificatorii universali ..................................................................................... 256 1.1.2. Cuantificatorii existenţiali ................................................................................... 258 1.2 Adjectivul pronominal nehotărât.................................................................................... 260 1.2.1. Realizări exclusiv pronominale ........................................................................... 260 1.2.2. Realizări pronominale şi adjectivale.................................................................... 260 1.2.3. Realizări exclusiv adjectivale .............................,................................................ 261 2. Flexiunea pronumelui şi a adjectivului pronominal nehotărât................................................ 261 3. Posibilităţile combinatorii ale pronumelui şi ale adjectivului pronominal nehotărât.............. 263 3.1. Pronumele nehotărât - centru de grup sintactic.............................................................. 264 3.2. Pronumele nehotărât - adjunct...................................................................................... 265 3.3. Pronumele nehotărât - apoziţie...................................................................................... 265 3.4. Funcţiile sintactice ale pronumelui nehotărât................................................................. 265 3.5. Comportamentul sintactic al adjectivului pronominal nchutăiât.................................... 266 4. Comportamentul discursiv al pronumelui şi al adjectivului pronominal nehotărât ................ 267 693 PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL NEGATIV................................ 268 1. Aspecte definitorii.................................................................................................................. 268 2. Flexiunea pronumelui şi a adjectivului pronominal negativ................................................... 269 3. Posibilităţile combinatorii ale pronumelui şi ale adjectivului pronominal negativ................. 270 3.1. Pronumele negativ - centru de grup sintactic................................................................. 271 3.2. Pronumele negativ - adjunct.......................................................................................... 271 3.3. Funcţiile sintactice ale pronumelui negativ.................................................................... 271 3.4. Comportamentul sintactic al adjectivului pronominal negativ....................................... 272 4. Comportamentul discursiv al pronumelui şi al adjectivului pronominal negativ ................... 272 PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL INTEROGATIV...................... 272 1. Aspecte definitorii.................................................................................................................. 272 1.1. Configuraţia zonei semantice a interogativelor.............................................................. 273 1.2. Adjectivul pronominal interogativ ................................................................................. 274 2. Flexiunea pronumelui şi a adjectivului pronominal interogativ ............................................. 274 3. Posibilităţile combinatorii ale pronumelui şi ale adjectivului pronominal interogativ ........... 276 3.1. Poziţia pronumelui şi a adjectivului interogativ în enunţ ............................................... 276 3.2. Pronumele / adjectivul interogativ în cadrul grupurilor sintactice.................................. 277 3.3. Funcţiile sintactice ale pronumelui şi ale adjectivului pronominal interogativ .............. 278 4. Comportamentul discursiv al pronumelui şi al adjectivului pronominal interogativ.............. 278 PRONUMELE ŞI ADJECTIVUL PRONOMINAL RELATIV................................. 280 1. Aspecte definitorii.................................................................................................................. 280 1.1. Configuraţia zonei semantice a relativelor ..................................................................... 281 1.2. Adjectivul pronominal relativ ........................................................................................ 283 2. Flexiunea pronumelui şi a adjectivului pronominal relativ .................................................... 283 3. Posibilităţile combinatorii ale pronumelui şi ale adjectivului pronominal relativ .................. 284 3.1. Relativele ca elemente de relaţie.................................................................................... 284 3.2. Funcţiile sintactice ale pronumelor şi ale adjectivelor pronominale relative.................. 285 3.3. împletirea subordonatei cu regenta ................................................................................ 286 PRONUME ŞI ADJECTIVELE PRONOMINALE HIBRIDE....................... 287 PRONUMELE ŞI ADJECTIVELE PRONOMINALE RELATIV-INTEROGATIVE............................................................................................... 287 PRONUMELE ŞI ADJECTIVELE PRONOMINALE RELATIV-EXCLAMATIVE................................................................................................ 288 NUMERALUL (Elena Carabulea) 1. Preliminarii ............................................................................................................................ 289 1.1. Aspecte definitorii.......................................................................................................... 289 1.2. Caracterizare morfologică.............................................................................................. 289 1.3. Caracterizare sintactică .................................................................................................. 290 2. Numeralul cardinal................................................................................................................. 291 2.1. Aspecte definitorii.......................................................................................................... 291 2.2. Structura morfematică a numeralului cardinal ............................................................... 291 2.3. Raportul scris-vorbit în utilizarea numeralelor cardinale .............................................. 292 2.4. Flexiunea numeralului cardinal ...................................................................................... 293 2.5. Posibilităţile combinatorii ale numeralului cardinal....................................................... 295 694 2.6. Numeralele cardinale ca expresie a aproximaţiei ........................................................... 300 2.7. Numeralul cardinal şi clasele lexico-gramaticale........................................................... 301 3. Numeralul ordinal .................................................................................................................. 303 3.1. Aspecte definitorii.......................................................................................................... 303 3.2. Structura numeralului ordinal ........................................................................................ 303 3.3. Flexiunea numeralului ordinal ....................................................................................... 305 3.4. Posibilităţile combinatorii ale numeralului ordinal ........................................................ 306 3.5. Utilizări speciale ale numeralului ordinal....................................................................... 308 3.6. Numeralul ordinal şi clasele lexico-gramaticale ............................................................ 309 4. Numeralul colectiv................................................................................................................. 309 4.1. Aspecte definitorii.......................................................................................................... 309 4.2. Structura numeralului colectiv ....................................................................................... 309 4.3. Flexiunea numeralului colectiv ...................................................................................... 311 4.4. Posibilităţile combinatorii ale numeralului colectiv....................................................... 311 5. Numeralul multiplicativ ......................................................................................................... 313 5.1. Aspecte definitorii.......................................................................................................... 313 5.2. Structura numeralului multiplicativ ............................................................................... 313 5.3. Posibilităţile combinatorii ale numeralului multiplicativ ............................................... 313 5.4. Numeralul multiplicativ şi clasele lexico-gramaticale ................................................... 314 6. Numeralul fracţionar.............................................................................................................. 314 6.1. Aspecte definitorii.......................................................................................................... 314 6.2. Structura şi flexiunea numeralului fracţionar................................................................. 314 6.3. Posibilităţile combinatorii ale numeralului fracţionar.................................................... 314 6.4. Exprimarea aproximaţiei numerice ................................................................................ 317 6.5. Numeralele mixte........................................................................................................... 317 7. Numeralul distributiv............................................................................................................. 318 7.1. Aspecte definitorii.......................................................................................................... 318 7.2. Structura numeralului distributiv ................................................................................... 318 7.3. Flexiunea numeralului distributiv .................................................................................. 319 7.4. Posibilităţile combinatorii ale numeralului distributiv ................................................... 319 7.5. Exprimarea aproximaţiei numerice ................................................................................ 320 7.6. Numeralul distributiv şi clasele lexico-gramaticale ....................................................... 320 8. Numeralul adverbial............................................................................................................... 320 8.1. Aspecte definitorii.......................................................................................................... 320 8.2. Structura numeralului adverbial..................................................................................... 320 8.3. Posibilităţile combinatorii ale numeralului adverbial..................................................... 321 8.4. Exprimarea aproximaţiei numerice ................................................................................ 322 8.5. Numeralul adverbial şi clasele lexico-gramaticale......................................................... 322 VERBUL (Dana Manea, Gabriela Pană Dindelegan, Rodica Zafiu) PREZENTARE GENERALĂ (Gabriela Pană Dindelegan)..................................................... 323 1. [Definiţie] .............................................................................................................................. 323 2. [Caracterizare morfologică] ................................................................................................... 323 3. [Caracterizare sintactică şi semantico-sintactică]................................................................... 325 4. [Caracterizare semantică]....................................................................................................... 326 5. [Cai acterizare pragmatică] ..................................................................................................... 331 CLASE SINTACTICE ŞI SINTACTICO-SEMANTICE DE VERBE (Gabriela Pană Dindelegan).................................................................................................. 332 1. Preliminarii ............................................................................................................................ 332 2. Clasificarea sintactică în funcţie de numărul de determinări obligatorii ............................... 336 695 2.1. Criteriul numărului de actanţi ........................................................................................ 336 2.2. Celelalte compliniri obligatorii: circumstanţiale şi predicative...................................... 337 3. Clasificarea verbelor după restricţiile de formă impuse complinirilor obligatorii şi după funcţiile sintactice ale acestora .............................................................................................. 338 3.1. Subclase ale verbelor monovalente ................................................................................ 338 3.2. Subclase ale verbelor bivalente...................................................................................... 338 3.3. Subclase ale verbelor trivalente ..................................................................................... 338 4. Clasificarea verbelor după prezenţa unei poziţii sintactice şi, implicit, a unei anumite funcţii .................................................................................................................................... 340 4.1. Tranzitiv vs intranzitiv ................................................................................................... 341 4.1.1. Verbe tranzitive ................................................................................................... 341 4.1.2. Verbe intranzitive ................................................................................................ 342 4.1.3. Verbe ergative ..................................................................................................... 343 4.1.4. Grade de tranzitivitate ......................................................................................... 344 4.2. Personal vs impersonal................................................................................................... 348 4.2.1. Verbe personale .................................................................................................. 348 4.2.2. Verbe impersonale.............................................................................................. 349 4.3. Copulativ vs noncopulativ; verbe atributive................................................................. 352 4.3.1. Verbe copulative............................................................................................... 352 4.3.2. Verbe noncopulative....................................................................................... 353 4.3.3. Verbe atributive ............................................................................................... 353 4.4. Clasificarea verbului în funcţie de celelalte determinai obligatorii: OI, OPrep, OSec, Cuc .......................................'................................................................................................ 355 4.4.1. Clasificarea în funcţie de complementul indirect................................................. 355 4.4.2. Clasificarea în funcţie de complementul prepoziţional........................................ 356 4.4.3. Clasificarea în funcţie de complementul secundar............................................... 356 4.4.4. Clasificarea în funcţie de circumstanţialul obligatoriu ........................................ 357 4.f\ Reflexiv vs nonreflexiv; reflexivitate inerentă vs reflexivitate contextuală ................... 357 MODURILE PERSONALE (PREDICATIVE) (Dana Manea) .............................................. 358 1. Preliminarii ............................................................................................................................ 358 I. i. | Real - posibil (nonreal)] ............................................................................................... 359 1.1.1. I Axa semnificaţiilor epistemice].......................................................................... 359 1.1.2. | Axa semnificaţiilor deontice] ............................................................................. 360 1.2. [Concluzii] ..................................................................................................................... 361 2. Indicativul .......................................................................................:...................................... 362 3. Condiţionalul ......................................................................................................................... 363 3. ■. Inventar de forme şi structură morfematică.................................................................... 363 3.2. Valori modale ................................................................................................................ 365 3.2.1. [Semnificaţia „proces considerat fals" [contrafactiv]] ......................................... 365 3.2.2. [Semnificaţia „dorinţă, intenţie": condiţionalul-optativ]...................................... 366 3.2.3. [Semnificaţia „proces considerat posibil, virtual"] .............................................. 367 3.2.4. [Condiţionalul-potenţial]...................................................................................... 369 3.2.5. [ Atitudinea de menajare a alocutorului]............................................................... 370 3.3. Relaţia cu alte moduri .................................................................................................... 371 3.3.1. [ Relaţia cu indicativul imperfect] ........................................................................ 371 3.3.2. [Relaţia cu modul conjunctiv].............................................................................. 371 3.3.3. | Relaţia cu forme verbale nepersonale: gerunziul] .............................................. 371 3.4. Caracteristici temporale ................................................................................................. 371 4. Prezumtivul ............................................................................................................................ 373 4. i. Inventar de forme şi structură morfematică.................................................................... 373 4.2. Valori modale ................................................................................................................ 376 4.2. Relaţia cu alte moduri .................................................................................................... 376 4.-. Caracteristici temporale ................................................................................................. 377 696 5. Imperativul............................................................................................................................. 378 5.1. Inventar de forme şi structură morfematică.................................................................... 378 5.1.1. [Imperativul afirmativ] ........................................................................................ 378 5.1.2. [Imperativului negativ] ........................................................................................ 380 5.1.3. [Verbe care nu sunt folosite la imperativ afirmativ sau / şi negativ].................... 381 5.2. Valori modale ................................................................................................................ 381 5.3. Relaţia cu alte moduri .................................................................................................... 382 5.3.1. [Relaţia cu modul conjunctiv].............................................................................. 382 5.3.2. [Relaţia cu modul indicativ] ................................................................................ 383 5.3.3. [Relaţia cu formele verbale nepersonale]............................................................. 383 5.3.4. [Relaţia cu modul condiţional(-optativ)] ............................................................. 384 6. Conjunctivul........................................................................................................................... 384 6.1. Inventar de forme şi structură morfematică.................................................................... 384 6.1.1. [Componentul mobil, invariabil, să] .................................................................... 384 6.1.2. [Conjunctivul prezent] ......................................................................................... 385 6.1.3. [Conjunctivul perfect].......................................................................................... 386 6.1.4. [Disocierea formelor de conjunctiv] .................................................................... 386 6.2. Valori modale ................................................................................................................ 387 6.2.1. [Semnificaţiile conjunctivului în propoziţii independente].................................. 387 6.2.2. [Semnificaţiile conjunctivului în propoziţii principale regente] .......................... 388 6.2.3. [Semnificaţiile conjunctivului în propoziţiile subordonate] ................................ 389 6.3. Relaţia cu alte moduri .................................................................................................... 391 6.3.1. [Relaţia cu condiţionalul-optaliv] ........................................................................ 391 6.3.2. [Relaţia cu imperativul] ....................................................................................... 391 6.3.3. [Relaţia cu indicativul] ........................................................................................ 392 6.3.4. | Relaţia cu infinitivul'. .......................................................................................... 392 6.4. Caracteristici temporale ................................................................................................. 393 TIMPUL (Dana Manea)............................................................................................................. 394 1. Preliminarii ............................................................................................................................ 394 1.1. Punct de reper, timp de referinţă, raporturi temporale.................................................... 394 1.2. Tipologia timpurilor verbale .......................................................................................... 399 1.3. Semnificaţie intrinsecă şi semnificaţii (valori) contextuale............................................ 401 2. Prezentul indicativ ................................................................................................................. 403 2.1. Inventar de forme şi structură morfematică.................................................................... 403 2.2. Conţinutul formelor de prezent indicativ ....................................................................... 407 2.2.1. [Trăsătura temporală] .......................................................................................... 407 2.2.2. [Trăsătura aspectuală].......................................................................................... 413 2.2.3. [Trăsătura modală]................................................................................................ 414 2.3. Relaţia cu alte timpuri ale indicativului ......................................................................... 414 2.3.1. [Prezentul prototipic - principalul punct de reper temporal] ............................... 414 2.3.2. [Relaţia cu perfectul compus, cu perfectul simplu, cu viitorul propriu-zis] ......... 414 3. Perfectul compus.................................................................................................................... 415 3.1. Inventar de forme şi structură morfematică.................................................................... 415 3.2. Conţinutul formelor de perfect compus.......................................................................... 416 3.2.1. [Trăsătura temporală] .......................................................................................... 416 3.2.2. [Trăsătura aspectuală] .......................................................................................... 418 3.2.3. [Trăsătura modală]............................................................................................... 418 3.3. Relaţia cu alte timpuri ale indicativului ......................................................................... 418 3.3.1. [Perfectul compus - antecedentul timpurilor anaforice] ...................................... 418 3.3.2. [Interval temporal şi raporturi temporale]........................................................... 419 3.3.3. [Relaţia cu mai-mult-ca-perfectul]....................................................................... 419 4. Perfectul simplu ..................................................................................................................... 420 4.1. Inventar de forme şi structură morfematică.................................................................... 420 4.2. Conţinutul formelor de perfect simplu ........................................................................... 422 697 4.3. Relaţia cu alte timpuri ale indicativului ......................................................................... 422 4.3.1. [Perfectul simplu - în româna actuală (graiuri vs româna literară)]..................... 422 4.3.2. [Perfectul simplu - antecedent al timpurilor anaforice] ....................................... 422 4.3.3. [Perfectul simplu-în limbajul beletristic] .......................................................... 422 5. Imperfectul............................................................................................................................. 423 5.1. Inventar de forme şi structură morfematică.................................................................... 423 5.2. Conţinutul formelor de imperfect................................................................................... 424 5.2.1. [Trăsături temporale: timp de relaţie / anaforic] .................................................. 424 5.2.2. [Trăsătura aspectuală].......................................................................................... 428 5.2.3. [Semnificaţii de natură modală: imperfectul irealităţii, imperfectul iminenţei contracarate, imperfectul modestiei] ................................................................... 431 5.3. Relaţia cu alte timpuri ale indicativului ......................................................................... 432 5.3.1. [Timpul de referinţă al imperfectului] ................................................................. 432 5.3.2. [Relaţia cu perfectul compus şi perfectul simplu]................................................ 432 5.3.3. [Relaţia cu mai-mult-ca-perfectul]....................................................................... 433 6. Mai-mult-ca-perfectul ............................................................................................................ 433 6.1. Inventar de forme şi structură morfematică.................................................................... 433 6.2. Conţinutul formelor de mai-mult-ca-perfect .................................................................. 434 6.2.1. [Trăsături temporale: timp de relaţie / anaforic] .................................................. 434 6.2.2. [Trăsătura aspectuală] .......................................................................................... 437 6.3. Relaţia cu celelalte timpuri ale indicativului .................................................................. 438 6.3.1. [Relaţia cu perfectul (simplu sau compus)] ......................................................... 438 6.3.2. [Raporturi temporale] .......................................................................................... 438 6.3.3. [Relaţia cu imperfectul] ....................................................................................... 439 7. Viitorul propriu-zis ................................................................................................................ 439 7.1. Inventar de forme şi structură morfematică.................................................................... 439 7.1.1. [Serii de forme analitice] ..................................................................................... 439 7.1.2. [Construcţie perifrastică] ..................................................................................... 441 7.2. Conţinutul formelor de viitor propriu-zis....................................................................... 442 7.2.1. [Trăsătura temporală] .......................................................................................... 442 7.2.2. [Trăsătura aspectuală].......................................................................................... 444 7.2.3. [Trăsătura modală]............................................................................................... 444 7.3. Relaţia cu alte timpuri ale indicativului ......................................................................... 444 7.3.1. [Raporturi temporale] .......................................................................................... 444 7.3.2. [Relaţia cu prezentul prospectiv] ......................................................................... 445 8. Viitorul anterior ..................................................................................................................... 445 8.1. Inventar de forme şi structură morfematică.................................................................... 445 8.2. Conţinutul formelor de viitor anterior............................................................................ 445 8.2.1. [Timp de relaţie / anaforic] .................................................................................. 446 8.2.2. [Similitudinea cu mai-mult-ca-perfectul]............................................................. 446 9. Prezentul condiţional ............................................................................................................. 446 10. Prezentul prezumtiv ............................................................................................................. 447 11. Prezentul conjunctiv............................................................................................................. 447 12. Perfectul condiţional ............................................................................................................ 448 13. Perfectul prezumtiv.............................................................................................................. 448 14. Perfectul conjunctiv ............................................................................................................. 448 CATEGORIA ASPECTULUI (Dana Manea) .......................................................................... 449 1. Preliminarii ............................................................................................................................ 449 2. Semnificaţii aspectuale .......................................................................................................... 450 2.1. Perfectiv şi nonperfectiv ................................................................................................ 450 2.2. Durativ şi momentan...................................................................................................... 450 2.2.1. Posibilităţi combinatorii ale verbelor durative..................................................... 451 2.2.2. Posibilităţi combinatorii ale verbelor momentane ............................................... 453 698 2.3. Individual (determinat) şi generic .................................................................................. 453 2.4. Unic şi iterativ................................................................................................................ 453 2.5. Linear şi progresiv ......................................................................................................... 456 2.6. Incoativ, continuativ, terminativ .................................................................................... 456 3. Verbele de aspect................................................................................................................... 457 3.1. Definiţie şi caracterizare morfosintactică....................................................................... 457 3.2. Inventar şi clasificare ..................................................................................................... 457 3.3. Posibilităţi combinatorii ale verbelor de aspect.............................................................. 459 3.3.1. Structura V aspectual - V .................................................................................... 459 3.3.2. Structura V aspectual - substantiv....................................................................... 464 3.4. Structuri eliptice............................................................................................................. 466 NUMĂRUL ŞI PERSOANA (Dana Manea) .......................................................................... 468 1. Inventar de forme................................................................................................................... 468 1.1. Manifestarea paradigmatică a categoriei gramaticale de număr..................................... 468 1.1.1. [Formele sintetice] ............................................................................................... 468 1.1.2. [Formele analitice: perfectul compus şi viitorul indicativului, condiţionalul şi prezumtivul] ...................................................................................................... 472 1.2. Manifestarea sintagmatică a categoriei gramaticale de număr ....................................... 474 2. Semnificaţia categoriei gramaticale a persoanei .................................................................... 474 3. Semnificaţia categoriei gramaticale a numărului .................................................................. 477 4. Valori discursive ale persoanei şi ale numărului .................................................................... 478 4.1. Semnificaţii discursive în zona singularului................................................................... 478 4.2. Semnificaţii discursive în zona pluralului ...................................................................... 478 4.2.1. [Persoana 4, persoana 5] ...................................................................................... 479 4.2.2. [Semnificaţia „generic"] ...................................................................................... 479 CATEGORIA DIATEZEI (Gabriela Pană Dindelegan) .......................................................... 480 1. Definiţie ................................................................................................................................. 480 2. Specificul categoriei............................................................................................................... 480 3. Poziţia reflexivului................................................................................................................. 481 FORME VERBALE NEPERSONALE ................................................................................... 483 1. Prezentare generală a formelor verbale nepersonale (Gabriela Pană Dindelegan) ................. 483 2. Infinitivul (Gabriela Pană Dindelegan) .................................................................................. 486 2.1. Caracteristici definitorii ................................................................................................. 486 2.2. Inventar de forme şi descrierea morfematică a formelor................................................ 486 2.2.1. Infinitiv vs infinitiv perfect.................................................................................. 486 2.2.2. Structura morfematică a infinitivului................................................................... 486 2.2.3. Structura infinitivului perfect............................................................................... 488 2.3. Distribuţia formelor; tipare de construcţie cu infinitivul ................................................ 488 2.3.1. Formant fără autonomie morfologică .................................................................. 488 2.3.2. Infinitivul neizolat, subordonat al verbului, al adjectivului, al adverbului, al numelui ............................................................................................................ 489 2.3.3. Infinitivul fără marca a din vecinătatea verbului a putea .................................... 490 2.3.4. Infinitivul din construcţiile relative infinitivale ................................................... 491 2.3.5. Infinitivul din construcţiile infinitivale absolute.................................................. 492 2.3.6. Infinitivul „predicativ" ........................................................................................ 492 2.3.7. Distribuţia infinitivului perfect........................................................................... 493 2.4. Poziţia intermediară a infinitivului: verbală şi nominală................................................ 493 2.4.1. Argumente pentru natura verbală ........................................................................ 494 2.4.2. Argumente pentru natura nominală..................................................................... 495 2.5. Sinonimie şi concurenţă cu alte forme (verbale şi nominale)......................................... 496 2.5.1. Sinonimia cu subjonctivul / conjunctivul; concurenţa infinitiv - conjunctiv....... 496 2.5.2. Sinonimia cu supinul; substituţia infinitiv - supin............................................... 496 699 2.5.3. Sinonimia cu postverbalele substantivale abstracte ............................................. 497 2.5.4. Concurenţa cu indicativul; extinderea infinitivului în locul indicativului............ 497 2.5.5. Sinonimia cu imperativul; utilizarea infinitivului în locul imperativului............. 498 3. Participiul (Gabriela Pană Dindelegan)...............:.................................................................. 498 3.1. Caracterizare generală.................................................................................................... 498 3.2. Expresia participiului ..................................................................................................... 498 3.2.1. [Sufixul participiului] .......................................................................................... 498 3.2.2. [Tipul de accentuare] ........................................................................................... 499 3.2.3. [Structura formei adjectivale de participiu] ......................................................... 499 3.3. Structuri sintactice incluzând participiul; tipare de construcţie...................................... 499 3.3.1. Participiul formant............................................................................................... 499 3.3.2. Participiul în structura pasivă .............................................................................. 500 3.3.3. Participiul în poziţii sintactice adjectivale ........................................................... 501 3.3.4. Participiul în construcţii verbale impersonale...................................................... 503 3.3.5. Construcţii participiale absolute .......................................................................... 504 3.4. Dubla natură: adjectivală şi verbală ............................................................................... 504 3.4.1. Natura adjectivală................................................................................................ 504 3.4.2. Natura verbală ..................................................................................................... 506 3.5. Sinonimii şi ambiguităţi ................................................................................................. 508 3.6. Concluzii comparative ................................................................................................... 509 4. Supinul (Gabriela Pană Dindelegan)...................................................................................... 509 4.1. Caracterizare generală.................................................................................................... 509 4.2. Expresie; distingerea de participiu ................................................................................. 510 4.3. Tipologia structurilor cu supin ....................................................................................... 511 4.3.1. Tipare structurale stabilite în raport cu un regent verbal...................................... 512 4.3.2. Structura Subiect + Copulativ + Supin ................................................................ 517 4.3.3. Dependenţa faţă de un regent nominal................................................................. 520 4.3.4. Dependenţa faţă de un regent adjectival .............................................................. 520 4.3.5. Un tipar de tematizare forte ................................................................................. 522 4.4. Concluzii comparative ................................................................................................... 523 5. Gerunziul (Rodica Zafiu) ....................................................................................................... 525 5.1. Aspecte generale ............................................................................................................ 525 5.2. Descrierea structurală a formelor................................................................................... 525 5.3. Tipare de construcţie...................................................................................................... 528 5.3.1. Structuri morfosintactice (gramaticalizate) în care apare gerunziul..................... 528 5.3.2. Gerunziul circumstanţial...................................................................................... 528 5.3.3. Gerunziul „ipostazei": predicativ suplimentar cu particula ca............................. 533 5.3.4. Gerunziul în relaţie cu un verb de percepţie: predicativ suplimentar, complement direct, subiect.................................................................................. 534 5.3.5. Gerunziul adnominal ........................................................................................... 535 5.3.6. Construcţii incidente............................................................................................ 537 5.4. Natura verbală a gerunziului ...........................................-............................................. 538 5.4.1. Construcţii ........................................................................................................... 538 5.4.2. Timp şi aspect...................................................................................................... 538 5.4.3. Gerunziul - centru de grup verbal ....................................................................... 540 5.5. Topica............................................................................................................................ 542 5.5.1. Topica în grupul gerunzial................................................................................... 542 5.5.2. Topica gerunziului faţă de regentul său ............................................................... 543 5.6. Concluzii comparative ................................................................................................... 543 DIVERSIFICARE FLEXIONARĂ. CLASIFICAREA VERBELOR DUPĂ CRITERIUL FLEXIUNII (Gabriela Pană Dindelegan).............................................................................. 544 1. Verbe cu flexiune regulată. Clasificarea în conjugări ........................................................... 544 1.1. Precizări preliminare...................................................................................................... 544 1.2. Inventarul de conjugări şi caracterizarea conjugărilor.................................................... 548 700 1.3. Clasificarea verbelor în funcţie de variaţia accentuală................................................... 553 1.4. încercare de clasificare a verbelor după criteriul alternanţelor....................................... 555 1.5. Productivitatea conjugărilor; fluctuaţii între clase.......................................................... 556 2. Verbe cu flexiune neregulată................................................................................................. 562 2.1. Tipuri şi grade de neregularitate; explicaţii ale neregularităţilor.................................... 562 2.2. Neregularităţi ale radicalului.......................................................................................... 564 2.3. Neregularităţi ale flectivelor şi ale repartiţiei omonimiilor ............................................ 567 3. Verbe defective ...................................................................................................................... 569 3.1. Defectivitatea în accepţie curentă .................................................................................. 569 3.2. Verbe unipersonale, tip special de verbe defective ........................................................ 570 3.2.1. Verbe unipersonale vs verbe (tri)personale ........................................................ 570 3.2.2. Explicaţia unipersonalitătii .................................................................................. 571 RELAŢIA VERBULUI CU ALTE CLASE LEXICO-GRAMATICALE (Gabricla Pană Dindelegan) .................................................................................................. 572 1. Treceri înspre clasa verbului.................................................................................................. 572 1.1. Clasificatori derivativi.................................................................................................... 572 1.2. Clasificatori flexionari ................................................................................................... 573 1.3. Prefixare......................................................................................................................... 573 1.4. Derivare regresivă.......................................................................................................... 574 1.5. Compunere..................................................................................................................... 574 1.6. Procesul locuţional. Crearea locuţiunilor verbale........................................................... 575 2. Treceri dinspre clasa verbului................................................................................................ 577 2.1. Derivare propriu-zisă (sufixare) ..................................................................................... 577 2.1.1. Postverbale substantivale..................................................................................... 577 2.1.2. Postverbale adjectivale ........................................................................................ 578 2.1.3. Postverbale adverbiale......................................................................................... 579 2.2. Derivare regresivă.......................................................................................................... 579 2.3. Conversiune ................................................................................................................... 579 2.3.1. Conversiuni sistematice ....................................................................................... 580 2.3.2. Conversiuni curente............................................................................................. 581 2.3.3. Conversiuni accidentale....................................................................................... 583 2.4. Compunere..................................................................................................................... 583 ADVERBUL (Andreea Dinică) 1. Aspecte definitorii.................................................................................................................. 585 2. Structura morfematică .......................................................................................................... 587 2.1. Adverbele neanalizabile................................................................................................. 588 2.2. Adverbele analizabile..................................................................................................... 588 2.2.1. [Adverbe formate prin derivare] .......................................................................... 588 2.2.2. [Adverbe formate prin compunere] ..................................................................... 588 2.3 Locuţiunile adverbiale.................................................................................................... 590 3. Descrierea sintactică a adverbului.......................................................................................... 591 3.1. Adverbe neintegrate sintactic......................................................................................... 591 3.2. Adverbe integrate sintactic în enunţ............................................................................... 591 3.2.1. Adverbul ca adjunct............................................................................................. 592 3.2.2. Adverbul - centru de grup................................................................................... 593 4. Clase semantice de adverbe ................................................................................................... 595 4.1. Adverbe circumstanţiale ................................................................................................ 595 4.1.1. [Adverbe de loc].................................................................................................. 595 4.1.2. [Adverbe de timp]............................................................................................... 595 701 4.1.3. [Adverbe de mod] ................................................................................................ 596 4.1.4. [Adverbe cantitative] ........................................................................................... 596 4.1.5. [Adverbe de cauză şi de scop] ............................................................................. 597 4.1.6. [Adverbe concesive]............................................................................................ 597 4.2. Adverbe substitute ......................................................................................................... 597 4.2.1. [Adverbe demonstrative] .................................................................................... 597 4.2.2. [Adverbe nehotărâte] ........................................................................................... 598 4.2.3. [Adverbe negative] .............................................................................................. 598 4.2.4. [Adverbe pronominale interogative şi relative] ................................................... 599 4.3. Adverbe modalizatoare .................................................................................................. 599 4.3.1. [Adverbe de modalitate epistemică] .................................................................... 599 4.3.2. [Adverbe de modalitate deontică]........................................................................ 600 4.3.3. [Adverbe de modalitate apreciativă] .................................................................... 600 4.4. Adverbe relaţionale........................................................................................................ 600 4.4.1. [Adverbe relative]................................................................................................ 600 4.4.2. [Elementele de relaţie ca şi decât] ....................................................................... 601 4.4.3. [Adverbe care marchează atitudinea locutorului] ................................................ 601 4.4.4. [Adverbe cu rol argumentativ]............................................................................. 601 5. Categoria intensităţii .............................................................................................................. 602 6. Relaţia cu alte clase lexico-gramaticale ................................................................................. 603 6 1. [Adverbe rezultate prin conversiunea altor clase lexico-gramaticale]............................ 603 6.1.1. [Conversiunea adjectivului]................................................................................. 603 6.1.2. [Conversiunea substantivului] ............................................................................. 603 6.1.3. [Conversiunea prepoziţiei]................................................................................... 604 6.1.4. [Conversiunea altor părţi de vorbire] ................................................................... 604 6.2. [Conversiunea adverbului] ............................................................................................. 605 PREPOZIŢIA (Fulvia Ciobanu, Isabela Nedelcu) 1. Aspecte definitorii.................................................................................................................. 607 1.1. [Definiţie] ...................................................................................................................... 607 1.2. [Relaţia prepoziţiei cu cei doi termeni coocurenţi] ........................................................ 607 1.2.1. [Relaţia prepoziţiei cu termenul care îi urmează; grupul prepoziţional] .............. 607 1.2.2. [Regentul grupului prepoziţional]........................................................................ 608 2. Structura morfematică a prepoziţiei ....................................................................................... 608 2.1. [Prepoziţii neanalizabile] ............................................................................................... 608 2.2. [Prepoziţii analizabile] ................................................................................................... 609 2.3. [Locuţiuni prepoziţionale].............................................................................................. 609 2.4. [Locuţiuni prepoziţionale vs îmbinări libere]................................................................. 611 3. Descrierea sintactico-semantică............................................................................................. 612 3.1. [Descrierea sintactică].................................................................................................... 612 3.1.1. [Clasele de cuvinte care participă la alcătuirea grupului prepoziţional]............... 612 3.1.2. [Regentul grupului prepoziţional]........................................................................ 620 3.2. [Descrierea semantică] ................................................................................................... 624 3.2.1. [Sensuri intrinseci şi sensuri contextuale ale prepoziţiilor].................................. 624 3.2.2. [Prepoziţii cu sens vag sau desemantizate; sensuri ale prepoziţiilor omonime] ... 626 4. Relaţia cu alte clase lexico-gramaticale ................................................................................. 627 4.1. [Omonimii între prepoziţie şi alte părţi de vorbire: adverbul, conjuncţia] ..................... 627 4.2. [Statutul elementelor cât, decât, ca]............................................................................... 627 4.3. [Statutul elementelor aidoma, asemenea, aşijderea; conform, contrar, potrivit; referitor I relativ la]....................................................................................................... 628 4.4. [Statutul grupărilor alături de, aproape de, departe de, la un loc cu] ............................ 629 702 4.5. [Statutul elementelor după, fără, lângă în funcţie de lexicalizarea sau nelexicalizarea termenului asociat] ........................................................................................................ 630 4.6. [Schimbarea statutului gramatical al unor prepoziţii] .................................................... 630 CONJUNCŢIA (Isabela Nedelcu) 1. Aspecte definitorii.................................................................................................................. 631 2. Structura morfematică a conjuncţiei ...................................................................................... 632 2.1. Conjuncţiile neanalizabile.............................................................................................. 633 2.2. Conjuncţiile analizabile.................................................................................................. 633 2.3. Locuţiunile conjuncţionale............................................................................................. 633 3. Descrierea sintactico-semantică............................................................................................. 636 3.1. Descrierea sintactică ...................................................................................................... 636 3.2. Descrierea semantică...................................................................................................... 637 4. Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale coordonatoare ...................................................... 638 4.1. Clasificarea sintactico-semantică................................................................................... 638 4.2. Restricţii sintactice şi semantice de utilizare a conjuncţiilor şi locuţiunilor conjuncţionale coordonatoare................................................................................................................ 640 4.2.1. [Restricţii sintactice]............................................................................................ 640 4.2.2. [Restricţii semantice] ........................................................................................... 641 4.3. Valori contextuale.......................................................................................................... 641 4.4. Conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale coordonatoare cu elemente corelative................ 643 5. Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale subordonatoare..................................................... 644 5.1. Clasificarea sintactico-semantică................................................................................... 644 5.2. Restricţii sintactice de utilizare a conjuncţiilor şi locuţiunilor conjuncţionale subordonatoare .............................................................................................................. 645 5.3. Valori contextuale.......................................................................................................... 647 5.4. Conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale subordonatoare cu elemente corelative.............. 651 6. Conjuncţia subordonatoare ca expresie a regimului unui centru de grup............................... 652 7. Relaţia conjuncţiei cu alte clase lexico-gramaticale............................................................... 653 7.1. Conversiuni în clasa conjuncţiei .................................................................................... 653 7.2 Omonimii între conjuncţie şi alte clase lexico-gramaticale........................................... 654 7.3. Grupări interpretabile ca locuţiuni conjuncţionale sau ca îmbinări libere...................... 654 INTERJECŢIA (Blanca Croitor Balaciu) 1. Aspecte definitorii.................................................................................................................. 657 1.1. Caracterizarea generală a interjecţiilor........................................................................... 657 1.2. Distincţia interjecţii propriu-zise / onomatopee ............................................................. 658 1.3. Distincţia interjecţii primare / interjecţii secundare (improprii)..................................... 658 1.4. Autonomia comunicativă a interjecţiilor........................................................................ 659 2. Descrierea formei interjecţiilor.............................................................................................. 659 2.1. Descrierea din punctul de vedere al formei sonore ........................................................ 659 2.2. Clasificarea interjecţiilor în funcţie de numărul şi tipul de componente........................ 661 2.3. Fenomene cu caracter flexionar specifice unor interjecţii .............................................. 662 3. Descrierea semnificaţiei şi a valorilor contextuale................................................................. 663 3.1. Descrierea generală a semnificaţiei interjecţiei .............................................................. 663 3.2. Tipuri de valori (contextuale)......................................................................................... 665 3.2.1. [Interjecţiile cu valoare emotivă / expresivă]....................................................... 665 3.2.2. [Interjecţiile injonctive / persuasive] ................................................................... 667 703 3.2.3. [Interjecţiile adresative / apelative]...................................................................... 667 3.2.4. [Interjecţiile cu valoare fatică] ............................................................................. 668 3.2.5. [Interjecţiile prezentative / ostensive] .................................................................. 668 3.2.6. [Interjecţiile care funcţionează ca mărci discursive sau dialogate] ...................... 669 3.2.7. [Interjecţiile folosite ca formule de politeţe]........................................................ 670 3.2.8. [Interjecţiile cu funcţie referenţială, informativă] ................................................ 670 3.2.9. [Interjecţiile cu rol eufonic] ................................................................................. 670 3.2.10. [Onomatopeele] ................................................................................................... 670 4. Descrierea sintactică a interjecţiei.......................................................................................... 671 4.1. Interjecţiile independente sintactic................................................................................. 671 4.1.1. [Enunţuri independente] ...................................................................................... 671 4.1.2. [Interjecţii care reprezintă secvenţe incidente într-un enunţ]............................... 672 4.2. Interjecţiile integrate sintactic ....................................................................................... 673 4.2.1. [Interjecţii cu rolul de predicat] ........................................................................... 674 4.2.2. [Interjecţii cu funcţia de nume predicativ] ........................................................... 675 4.2.3. [Interjecţii în poziţie de atribut] ........................................................................... 675 4.2.4. [Interjecţii în poziţie de predicativ suplimentar] .................................................. 676 4.2.5. [Interjecţii cu rolul de circumstanţial de mod] ..................................................... 676 4.2.6. [Interjecţii care stabilesc relaţii de tip apozitiv] ................................................... 676 4.2.7. [Interjecţii utilizate metalingvistic (secvenţe citate), în poziţie de subiect sau de complement direct] ......................................................................................... 676 5. Relaţia dintre interjecţie şi celelalte clase lexico-gramaticale................................................ 677 5.1. Treceri din alte clase de cuvinte în clasa interjecţiilor ................................................... 677 5.1.1. [Treceri din clasa substantivului]......................................................................... 677 5.1.2. [Grupuri prepoziţionale care devin interjecţii]..................................................... 679 5.1.3. [Forme verbale care devin interjecţii! .................................................................. 679 5.1.4. |Treceri din clasa adverbului] .............................................................................. 680 5.1.5. [Treceri din clasa pronumelui]............................................................................. 681 5.1.6. [Propoziţii împietrite care devin interjecţii]......................................................... 681 5.2. Treceri dinspre clasa interjecţiilor spre alte clase de cuvinte ......................................... 681 5.2.1 [Treceri înspre clasa verbului] ............................................................................. 681 5.2.2. [Treceri înspre clasa substantivului] .................................................................... 682 5.2.3. [Treceri înspre clasa adjectivului] ................................................................,...... 683 5.2.4. [Treceri înspre clasa adverbului] ......................................................................... 683 6. Observaţii stilistice................................................................................................................. 684 704 BIBLIOGRAFIE SPECIALĂ UNITĂŢILE LIMBII Austin, J. L., 1962. Benvcniste, E„ 1966, p. 258-266. Jakobson, R.? 1963, p. 87-103. Kerbrat-Orecchioni. C, 1980. Kleibcr, G., 1987. Pană Dindelegan, G. (coord.), 2005, p. 15-26. CLASE DE CUVINTE Benvcniste, E„ 1966, p. 251-257. Coteanu I. (coord.), 1967, p. 225-236, 272-284. Guţu Romalo, V., 2001, Clasa „determinanţilor", în SCL, LII, 1-2, p. 21-28. Wilmct, M„ 1998, p. 113 ş.u. SUBSTANTIVUL Avram, M.. 1997, p. 43-110. Chierchia, G„ 1997. Coteanu, I., 1958, Ce este -ule de la vocativ, în Omagiu Iordan, p. 213-216. Diaconescu, P., 1961, Un mod de descriere a flexiunii nominale cu aplicaţie la limba română contemporană, în SCL, XII, 2, p. 163-165. Diaconescu, P., 1962, Le sysleme casuel du roumain, în CLTA, 2, p. 171-173. Diaconescu, P„ 1968, Vocativul în -(u)le, în SCL, XIX, 5, p. 469-472. Diaconescu, P., 1969, Sintagmatic şi paradigmatic în structura genului din limba română, în SCL, XX, l,p. 23-39. Diaconescu, P., 1970, Mărcile semantice distinctive ale genurilor din limba română, în Actele celui de-al XII-lea congres internaţional de lingvistică şi filologie romanică, p. 601-606. Dimitriu, C, 1999, p. 55-143. Dragomirescu, Gh. N., 1943, Contribution ă l'analyse semantique et morphologique du vocatif en roumain, în „Langue et litt6rature", II, p. 169-223. Flaux, N., D. Van de Veldc, 2000. Florea, m., 1983. Goga, E., 1966, Observaţii asupra genului comun în România, în SCL, XVII, 2, p. 195-204. Graur, Al., 1926, Les noms roumains en -u(l), în „România", LII, 3, p. 495-504. Graur, Al., 1928, Les substantifs neutres en roumain, în „România", LIV, 3, p. 395-504. Graur, Al., 1931, Despre vocativul românesc, în „Grai şi suflet", V, 1, p. 178-181. Graur, Al.. 1934, Notes sur l'article postpose en roumain, în „România", LX, 2, p. 233-237. Graur, AL, 1936, Influence du vocatif sur le nominatif în BL, IV, p. 194-196. Graur, AL, 1940, L'accusatifde direction, în BL, VIII, 3, p. 206-207. Graur, AL, 1945, Contribution ă l'etude du geme personnel en roumain, în BL, XIII, p. 97-104. 705 Graur. Al., 1954, Genul neutru în româneşte, în LR, 111, 1, p. 30-44. Guţu Romalo, V., 1968, p. 55-101. Hofejsi. V., 1958, Cu privire la morfologia genitivului şi a dativului în limba română contemporană, in CUm. p. 207-217. Ichim-Tomescu, D., 1973, Cercetarea gramaticală a numelor proprii, în LR, XXII, 5, p. 467-477. Iordan. I., 1972, Observaţii asupra articulării substantivelor, în LL, XXVII, 1, p. 63-65. Iordan. 1., V. Guţu Romalo, Al. Niculescu, 1967, p. 70-104. Kleiber, G„ 1999. Marcus. S., 1962, O analiză sincronică a genului grammatical, în SCL, XIII, 3, p. 337-353. Nandriş, O., 1961, Le genre, ses realisations et le genre personnel en roumain, în „Revue de linguistique romane", XXV, p. 47-74. Niculescu, Al., 1958, Note asupra vocativului românesc, în SCL, IX, 4, p. 533-537. Pătruţ, I., 1963, Consideraţii în legătură cu vocativul românesc în -o, în „Romanoslavica", VII, p. 87-93. Pătruţ, 1., 1964, Tot despre vocativul românesc în -o, în „Romanoslavica", X, p. 193-194. Pătruţ. 1., 1974, p. 124-132. Puşcanu, S., 1922, Despre pre la acuzativ, în DR, II, p. 565-581. Racoviţă, C. 1940, Sur le genre personnel en roumain, în BL, VIII, p. 154-158. Renzi, L. (ed.), 1991, p. 273^23, 645-698. Rizescu, I., 1963, Observaţii asupra topicii vocativului, în LR, XII, 6, p. 612-616. Rosetti., Al., 1938, Sur le vocatif des noms masculins en roumain, în BL, VI, p. 243-244. Rosetti, Al., 1959, Remarques sur la categorie du genre en roumain, în SCL, XIII, 2, p. 133-136. Spitzer, L., 1945, The Romanian vocatives again, în BL, XIII, p. 5-37. Togeby, K., 1952, Le probleme du neutre en roumain. în „Cahiers Sextil Puşcariu", II, p. 265-268. Utlez, F. L., 1960, Observaţii asupra categoriei genului în limba română, în SCL, XI, 3, p. 769-771. Vasiliu, E., 1965, Le systeme des cas en roumain, în CTLA, II, p. 313-340. Vasiliu, L., 1956, Observaţii asupra vocativului în limba română, în SG, I, p. 5-23. Vlad, C, 1971, Categoria gramaticală a persoanei la substantiv, în SCL, XXII, 3, p. 275-283. Wald, L., 1983, Note asupra pluralului abstractelor negative, în SCL, XXXIV, 5, p. 471-474. Wald L., 1990. Some observations concerning the plural of abstract nouns in Romanian and other Românce languages, în RRL, XXXV, 4-6, p. 389-393. Whitnez, T., 1944, The Romanian vocative. în „Language", XX, 1, p. 22-28. Zdrenghca, M.. 1956, în legătură cu vocativul, în LR, V, 6, p. 55-59. Zdrenghca, M.. 1960, Este vocativul un caz?. în SCL, XI, 3, p. 797-801. ADJECTIVUL Avram, M., 1980, Genitivul complement al unui adjectiv şi rolul lui al {a, ai, ale), în SCL, XXXI, 5, p. 511-516. Coja, (., 1962, Substantivarea adjectivelor care denumesc însuşiri omeneşti negative, în SMFC, III, p. 279-283. Diaconescu, I.. 1962, Substantivarea adjectivului în limba română, în SMFC. III, p. 197-278. Florea, M., 1983, p. 102, 111, 121, 126-127, 130,134, 166-168, 171,184, 202-206. Guţu Romalo, V., 1968, p. 101-142. Mano'iu, M.. 1962. Asupra categoriei comparaţiei în limba română. în SCL, XIII, 2, p. 208. Mihai, C, 1963, Valoarea adverbială a adjectivelor în limba română contemporană, în SCL, XIV, 2, p. 209-218. Pană Dindelegan, G., 1981, Structura adv. + de + adj. (sau adv.): descriere sintactică şi interpretare semantică, în SCL, XXXII, 6, p. 593-610. Pană Dindelegan, G., 1992, p. 7-23, 35-118. 706 Pană Dindelegan, G., 1997, La interferenţa mai multor părţi de vorbire: mulţi, putini, în LL, XXVI, l,p. 3-6. Pană Dindelegan, G. (coord.), 2002b, p. 11-17, 147-184. Pană Dindelegan, G. (coord.), 2004, p. 97-109, 183-193, 675-682. Popescu-Marin, M., 1961, Observaţii asupra topicii atributului adjectival în limba română. în SG, III, p. 161-178. Popescu-Marin, M., 1987, Adjectivele defective din limba română contemporană, în LR, XXXVI, 5, p. 357-365. Popescu-Marin, M., 1972, Contribuţii la studiut derivării cu sufixele din seria -(t)ate, în SMFC, VI, p. 55-68. Rădulescu, M., 1987, Despre categoria comparaţiei în limba română, în LR, XXXVI, 1, p. 14-28. PRONUMELE Avram, M„ 1997, p. 154-193. Berea Găgeanu, E., 1980, Pronumele de întărire în româna contemporană, în LR, XXIX, 3, p. 183-186. Berea Găgeanu, E., 1983, Pronumele şi adjectivul demonstrativ în limba română contemporană. Evoluţie şi sistem. în LR, XXXII, 2, p. 104-115. Cinque, G., G. Giusti (eds.), 1995, p. 1-54. Cornilescu, A.. 1995, A note on dative clitics and dative case in Romanian, în RRL, XL, 3, p. 213-224. Cornilescu, A. 1991, Anaphoric queslions in Romanian: the possessive dative verbal construction, în AUBLLS.40, p. 55-71. Cornilescu, A., 1986, Further development in the theory of clitics: the Romanian se reflexive constructions, în AUBLLS, 35, p. 81-85. Cornilescu, A., D. Urdea, 1987, Relaţii şi elemente anaforice în limba română: construcţii cu pronumele reflexive se şi sine, în LR, XXXVI, 2, p. 105-122. Coteanu, I. (coord.), 1985, p. 220-235. Dascălu, L., 1979, On the „inlerjection" ce in Romanian, în RRL, XXIV, 5, p. 529-532. Dimitriu, C, 1979, p. 110-179. D'Hulst, Y., M. Coene, L. Tasmowski, 1997, On the syntax of Romanian possessor phrase, în RRL, XLII, 3-4, p. 149-166. Diaconescu, P., 1985, Pronumele dansul (insul) în limba română, în SCL, XXXVI, 5, p. 400-403. Dobrovie-Sorin, C, 2000, p. 74-105, 139-154, 216-258, 259-296. Duţescu Coliban, T., 1977, Open class quantifiers in Romanian and English, în AUBLLS. 26, 1, 123-131. Evdoşenco, A., 1992, Clasificarea pronumelor, în SCL, XLIII, 3, p. 229-240. Evdoşenco, A., 1992, Pronumele de întărire: pronume sau adjectiv?, în LR, XLI, 9, p. 491-494. Felix, J., 1990, Contribuţii la paradigma părţilor de vorbire în limba română, în SCL, XLI, 5-6, p. 433-446. Florea, M., 1983. Irimia, D., 1986, Adjective posesive sau pronume personale în genitiv, în „Collegium", 2, p. 130-136. Irimia. D.. 1997, p. 95-148. Iordan, I., V. Guţu Romalo, Al. Niculescu, 1967, p. 117-156. Iordan, I., V. Robu, 1978. p. 409^130. Manoliu Manea, M., 1968. Manoliu, M., 1964, Asupra claselor pronominale în limba română, în SCL, XV. 2, p. 181-193. Milaş. C, 1991, Dativul posesiv, în CL, XXXVI, 1-2. p. 67-74. Neamţu, G. G., 1984, Pronume, adjective pronominale şi adverbe exclamative, în LR, XXXIII, 6, p. 468-475. 707 Pană Dindelegan, C, 1991, O variantă a împletirii regentei cu subordonata: dubla subordonare a relativului, în LLR, XX, 4, p. 6-8. Pană Dindelegan, G., 1997, La interferenţa mai multor părţi de vorbire: mulţi, puţini, în LLR, XXVI, l.p. 3-6. Pană Dindelegan, G., 1998, Capcane ale gramaticii (II): forme pronominale atone cu şi fără funcţie sintactică?, în LLR, XXVII, 2, p. 3-6. Pană Dindelegan, G., 2003, p. 65-74, 87-102. Râduiescu, M.. 1996, Cuvinte interogative sau /şi relative, în LLR, XXV, 1, p. 6-8. Râdulescu, M., 1992, Pronumele de politeţe, în LLR, XXI, 3-4, p. 13-15. Slam! Cazacu, T., 1983, Formule de politeţe în limba română: structură şi funcţie, în SCL, XXXIV, 3, p. 237-263 şi 4, p. 287-310. Şerbâuescu, A.. 2002. NUMERALUL Avram, M., 1997, p. 129-154. Carabulca, E., 1960, Despre categoria numeralului, în SCL, XI, 3, p. 417-421. Carabulea, E.. 1980, Numeralul ordinal în limba veche, în SCL, XXI, 4, p. 361. Florca, V., 1965, Numeralul Analiză distributivă, în LR, XIV, 3, p. 335-343. Găitănaru, Ş., 1993. Golopcnţia-Eretescu, S., 1964, La delimitation de la classe de nume raia, în RRL, IX, 5, p. 503-512 (versiunea în limba română: SCL, XVI, 1965, 5, p. 383-390). Golopenţia-Erctescu, S., 1965, Locul numeralului în structura grupului nominal, în SCL, p. 613-618. Graur, Al., 1971. Gruită, C, 1987, Contribuţii la studiul numeralului românesc, CL, XXXII, 1, p. 21-27. Guţu Romalo, V., 1980, Flexiunea numeralului, în LR, XXIX, 2, p. 148-152. Mărgărit, I., 1998, Câteva observaţii asupra numeralului colectiv în graiurile din Muntenia, în LR, XLVII. 5-6. p. 330-334. Nearr.ţu. G. G., 1980a, Despre flexiunea cazuală a numeralului, în LR, XXIX, 3, p. 249-251. Nearr.ţu, G. G.. 1980b, Numeralul. Trei note morfosintactice, în CL, XXV, 2, p. 201-203. Nov;.e, A., 1970, Observaţii asupra numeralului fracţionar în limba română, în SCL, XXI, 6, p. 669-672. Oprescu, M., 1994, Categoria gramaticală a numărului la numeral, în LR, XLIII, 5-6, p. 204—209. Pană Dindelegan, G. (coord.), 2002b, p. 17-19. Pană Dindelegan, G., 2003, p. 75-86. Plătăieanu, D., 1990, O sintagmă cu analiză discutabilă: numeral + de + substantiv, în LL, II, p. 146-149. Răduîescu, M., 1994, Categoria gramaticală a genului numeralului cardinal, în LR, XLIII, 1-2, p. 5-16. Răduiescu, M., 1998, O nouă interpretare a valorilor numeralului cardinal, în LLR, XXVII, 3, p. 7-11. Saramandu, M., 1999, Numeralul - parte de vorbire eterogenă, în LR, XLVIII, 1-2, p. 129-136. Şerbun, F., 1971, Valori stilistice ale numeralului în poezia lirică, în CL, XVI, 2, p. 398-408. VERBUL CLASE SINTACTICE ŞI SINTACTICO-SEMANTICE DE VERBE Amiot, D., W. De Mulder, N. Flaux, M. Tenehea, 1999, Fonctions syntaxiques et roles semantiques, în „Cahiers Scientifiques de l'Universite d'Artois", 13. Blinkenberg, A., 1960. Dimitrescu, F., 1963, O modalitate de clasificare sintagmatică a verbelor, în SCL, XIV, 1, p. 45-55 (republicat în Dimitrescu, 2002, p. 117-127). 708 Guţu Romalo, 1963, In problema clasificării verbelor. încercare de clasificare sintagmatică, în SCL, XIV, 1, p. 29^*3 (republicat în Coteanu, red. resp., 1967, p. 291-305). Herslung, M., 1994, Valence et relations grammaticales, în „Linguistica", 34, p. 109-117. Huddleston, R., G. K. Pullum (eds.), 2002, p. 213-322. Niculescu, Al., 1978, p. 253-273. Pană Dindelegan. G., 1968, Regimul sintactic al verbelor în limba română veche, în SCL, 3, p. 265-296. Pană Dindelegan, G., 1974, p. 37-57, 74-92, 155-178. Pană Dindelegan, G., 1976, p. 200-216. Pană Dindelegan, G., 1992b, p. 48-78. Pană Dindelegan, G., 1996, Tranzitiv. Tranzitivitate, în LR, 9-12, p. 515-520. Pană Dindelegan, G., 2003, p. 103-115. Picoche, J., 1995, Definitions actancielles, în „Cahiers de lexicologie", 66, 1, p. 67-76. MODURI PERSONALE (PREDICATIVE) Borchin, M. I., 1999. Coteanu, I. (coord.), 1985, p. 156-198. Iordan, I., V. Guţu Romalo, Al. Niculescu, 1967, p. 213-225. Pană Dindelegan, G., 1985, Preliminarii la semantica modalizalorilor, în AUBLLR, XXXIV, p. 15-28. Potticr, B., 1981, La notion semantico-logique de modalite, în „Recherches Linguistiques", VIII, p. 55-63. TIMPUL Bîrlea, R.-M., 2003. Berthonneau, A., Kleiber, G., 1993, Pour une nouvelle approche de l'imparfait: l'imparfait, un temps anaphorique meronimique, în „Languages", 112, p. 55-73. Călăraşu, C, 1987. Charaudeau, P., 1992. Gosselin, L., 1996, Semantique de la temporalite enfrancais. Un modele calculatoire et cognitifdu temps et de Vaspect, în „Champs linquistigues". Moeschler, J., 1993, Aspects pragmatiques de la reference temporelle: indetermination, ordre temporel et inference, în „Languages", 112, p. 39-54. Vetters, C, 1993, Passe simple et l'imperfait: un couple mal assorti, în „Langue Franşaise", 100, p. 14-29. CATEGORIA ASPECTULUI Guţu Romalo, V., 1961, Semiauxiliare de aspect, în LR, V, 1, p. 3-15. NUMĂRUL ŞI PERSOANA Benveniste, E., 2000. Coteanu, I. (coord.), 1985, p. 169-173. Iorgu. I., V. Guţu Romalo, Al. Niculescu, 1967, p. 237-239. CATEGORIA DIATEZEI Gaatone, D., 1998, Categoria diatezei, în „Champs linguistiques". Huddleston, R. G., G. K. Pullum (eds.), 2002, p. 1427-1442. Melis, L, 1990. FORME VERBALE NEPERSONALE INFINITIVUL Diaconescu, I., 1977. Dobrovie-Sorin, C, 1994, p. 82-111 (trad. rom.: 2000, p. 108-137). 709 Gavelko, M., 2004, Sur la specificite de l'infinitif en roumain contemporain, în RRL, [-4, p. 69-84. Huoi.H., 1981. Joseph, Brian D.,1983. Pană Dindelegan, G., 1992a, p. 119-128. Vulpe, M., 1963, Repartiţia geografică a construcţiilor cu infinitivul şi conjunctivul în limba română, în FD, V, p. 123-155. PARTICIPIUL Emonds, J., 2003, Adjectival Passives: The construction in the iron mask, http: www.uilots.let.uu.nl/syncom/uiltjes/case_001_apas.htm, p. 2-37. Gabinschi, M. A., 1991-1992, Consideraţii asupra sferei participiului din limbile romanice, în AUI, Omul şi limbajul său. Studia linguistica in honorem Eugenio Coşeriu, p. 213-227. Iordan, I., 1950, Note sintactice, în SCL, I, 2, p. 269-278. Ocheşanu, R., L. Vasiliu, 1954, Despre valoarea verbală şi cea adjectivală a participiului, în LR, III, 6, p. 16-21. Pană Dindelegan, G., 2003, p.116-132, 133-141. Riviere, N., 1990, Le participe passe est-il verbe ou adjectif?, în „Travaux de Linguistique et de Philologie". p. 131-169. Soare, E., 2002, Participes, nominalisation et categories mixtes: le supin roumain, these de doctorat non publiee, Paris, Universite Paris 7 - „Denis Diderot". Staţi, S., 1958, Valorile participiului, în LR, VII, 5, p. 27-38. SUPINUL Cornilescu, A., 2001, Romanian nominalizations: case and aspectual structure, în „Journal of Linguistics", 37, p. 467-501. Guţu Romalo, V., 1964, Un procedeu distribuţional de delimitare a paradigmelor, în SCL, XV, 1, p. 59-68. Manoliu-Manea, M., 1993, p. 103-114. Pană Dindelegan, G., 1982, Structura sintactică Nominal + Adverb (sau Adjectiv) + Supin, în LR, 1, p. 5-14. Pană Dindelegan, G., 1992a, p. 72-83, 99-101, 128-136. Pană Dindelegan, G., 2003, p. 142-150, 151-164. Roegiest, E., 1981, Constructions adjectivales transformees dans les langues romanes, în RRL, XXVI, 5, p. 415-433. Soare, E., 2002, Participes, nominalisation et categories mixtes: le supin roumain, these de doctorat non publiee, Paris, Universite Paris 7 - „Denis Diderot". GERUNZIUL Arnavielle, T. (ed.), 2003, Participe present et gerondif în „Langages", 149. Avram, M., 1987, p. 139-142. Caragiu, M., 1957, Sintaxa gerunziului românesc, în SG, II, p. 61-82. Edelstein, F., 1972. Herslund, M.. 2000, Le participe present comme co-verbe, în „Langue franşaise", 127, p. 86-94. Hristea, V., 1967, Adjectivarea gerunziului, în SMFC, IV, p. 253-276. Kindt, S., 2003, Le participe present en emploi adnominal comme pretendu equivalent de la relative en qui. în „Langages", 149, p. 55-70. Manoliu Manea, M., 1993. Munteanu, Şt., 1991, „Fiind fost" - o formă gramaticală dialectală?, în LR, XL, 5-6, p. 291-293. Negomireanu, D. (coord.), 2000, p. 137-143. Popuşoi, C, 2002, p. 198-238. 710 Renzi, L., G. Salvi (eds.), 1991, p. 605-609. Sandfeld, Kr„ H. Olsen, 1936, p. 287-294. DIVERSIFICARE FLEXIONARĂ. CLASIFICAREA VERBELOR DUPĂ CRITERIUL FLEXIUNII Brâncuş, Gr., 1975, Observaţii asupra sufixului gramatical -ez al verbelor neologice, în SCL, XXVI, 3, p. 247-254. Brâncuş, Gr., 1976. Brâncuş, Gr., 1976b, Productivitatea conjugărilor în româna actuală, în SCL, 5, p. 485-492. Diaconescu, P., 1960, Contribuţii la definirea şi clasificarea verbelor regulate în limba română, în SCL, XI, 2, p. 227-234. ' Dimitrescu, F., 1995, p. 211-219. Felix, J., 1965, Câteva observaţii cu privire la clasificarea morfologică a verbelor româneşti, în SCL, XI, 2, p. 233-238. Graur, AL, 1968, p. 170-270. Guţu Romalo, V., 1968, p. 143-274. .Lombard, A., 1954, 1955. Pană Dindelegan, G.,1987. RELAŢIA VERBULUI CU ALTE CLASE LEXICO-GRAMATICALE FC, I, p. 209-214; II, p. 33-308; III, p. 15-167. Coteanu, I. (coord.), 1985, p. 183-251. Dimitrescu, F., 1958. Holtus, G., M. Metzeltin, C. Schmitt, 1989, p. 33-55. Hristea, Th. (coord.), 1984, p. 66-121. Pană Dindelegan, G. (coord.), 2003, p. 107-115. Stan, C, 2003, p. 56-78. Stoichiţoiu-Ichim, A., 2001, p. 7-36. ADVERBUL Avram, M., 1975, Adverbul mâine şi timpurile din sfera trecutului, SCL, XXVI, 2, p. 189-195. Avram, M., 1997, p. 252-261. Brâncuş, Gr., M. Saramandu, 2001, p. 192-217. Ciompec, G., 1985. Ciompec, G., 1993, Adverbe sau adjective invariabile?, în „Analele Ştiinţifice ale Universităţii Ovidius din Constanţa", seria „Filologie", IV, p. 96-102. Iordan, I., V. Robu, 1978, p. 497-510. Irimia, D., 2000, p. 289-303. Pană-Dindelegan, G., 1992, p. 85-117. Pană Dindelegan, G. (coord.), 2002b, p. 127-144. Renzi, L. (ed.), 1995, p. 341-412. PREPOZIŢIA Avram, M., 2001, p. 264-277. Barker, C, 1998, Partitives, double genitives, and anti-uniqueness, în „Natural Language and Linguistic Theory", 16, p. 679-717. Bartning, I., 1992, La preposition de el Ies inlerpretations possibles des syntagmes nominaux complexes. Essai d'approche cognitive, în „Lexique", 11, Les prepositions: methodes d'analyse, p. 163-191. Cadiot, P., 1997, p. 9—41. 711 Flaux, N., 1999, La fonction „complement de nom" dans Ies groupes binominaux en de et Ies roles semantiques, în „Cahiers scientifiques de l'Universite d'Artois", 13, Fonctions syntaxiques el roles semaniiques, p. 137-150. Hulk, A., 1996, L'autre de: une tete quantificationnelle?, în „Langue francase", 109, Un bien grand mot: de. De la preposition au mode de quantification, p. 44—59. Pană Dindelegan, G„ 2003, p. 165-182. Pană Dindelegan, G., 1994, p. 37-38. Rădulcscu, M., 1998, O nouă interpretare a valorilor numeralului cardinal, în LLR, 3, p. 7-11. Riegel, M., J.-C. Pellat, R. Rioul, 1994, p. 369-373. CONJUNCŢIA Avram, M., 2001, p. 268-290, 416-453. Hobask Half, M., 1987, 69-96. Niculescu, AL, 1965, p. 100-106. Pană Dindelegan, G., 1994, p. 88-93. Pană Dindelegan, G„ 2003, p. 200-210. Pană Dindelegan, G. (coord.), 2005, p. 230-245. Piot, M., 1988, Coordination-subordination. Une deflnition generale, în „Langue franşaise", 77, p. 5-18. Pop, L., 1993, Cuvintele coordonatoare între gramatică şi discurs, în SCL, XLIV, 6, p. 469^-88. Stan, C, 1989, Un tip de structuri sintactice cu elemente corelative în română, în SCL, XL, 5, p. 445^150. Staţi, s., 1990, p. 130-167. Teiuş, S„ 1980, p. 46-126. Vulpe, M., 1980, p. 87-226. Zafiu, R., 2000, p. 109-166. Zafiu, R., 2001. p. 61-62. INTERJECŢIA Ameka, F. (ed.), 1992, Journal ofPragmatics (Special issue on „Interjections"), 18, 2-3, p. 101-308. Dascălu, L., 1979, On the „interjection" ce in Romanian, în RRL, XXIV, 5, p. 529-532. Dascălu Jinga, L., L. Pop (coord.), 2003, p. 262-280. Dominte, C, 1971, Interjecţia şi onomatopeea în limba română, în AUBLLR, 20, 1-2, p. 165-194. Elwert, W. T., 1965, Interjections, onomatopees et systeme linguistique, ă propos de quelques exemples roumains, în Actes du l(f Congres internaţional de linguistique et philologie romanes,p. 1235-1246. Karcevski, S., 1941, Introduction ă l'etude de Vinterjection, în „Cahiers Ferdinand de Saussure", 1, p. 57-75. Minut, A. M., 1997, Interjecţia în limba română, I, în AUI, 43, p. 179-186. Minut, A. M., 1998-1999, Interjecţia în limba română, II, în AUIL, 44-45, p. 157-172. Pop, L., 1992, Une „pârtie" essentiellement „du discours", în RRL, XXXVII, 4, p. 235-242. Popescu-Marin, M., 1984, Despre substantivarea interjecţiei în limba română, în LL, 2, p. 166-172. Puşcariu, S., 1937, p. 319-351, 464-469. Şerbănescu, A., 1991, Despre statutul lui uite vs uită-te, în SCL, 3-4, p. 151-165. Zafiu, R., 1989, Câteva observaţii asupra conectorilor pragmatici din limba română, în SCL, 3, 1989, p. 315-319. 712