Ilustraţiile şi coperta: C. P o p o v i c i Selecţia poeziilor populare a fost făcută în redacţie, de IORDAN DATCU * FOLCLOR DIN OLTENIA ŞI MUNTENIA TEXTE ALESE DIN COLECŢII INEDITE V f aj c r-« O | EDITURA MINERVA Bucureşti, 1970 SOJ'JiO'] Wi. MPJpjQ k)V\âTY'-Jll m i.. aV,v; :f V-..'*îV ■ ' I Gr. Creţu Folclor din Oltenia şi Muntenia Ediţie îngrijită de | A. MILLEA | şi I. STĂNCULESCU Prefaţă de OVIDIU PAPADIMA COLECŢIA GR. CREŢU ŞI POEZIA NOASTRĂ POPULARĂ DE LA SFÎRŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA A. Miilea şi I. Stănculescu au făcut un bun serviciu folcloristicii româneşti dînd la lumină această selecţie masivă din vasta colecţie de folclor, alcătuită de Gr. Creţu la sfîrşitul secolului XIX. A. Miilea are, ca să zic aşa, folclorul în sînge. în nepreţuita antologie colectivă de rolelor din Transilvania, apărută în 1962 sub îngrijirea lui Ioan Şerb, se află reprezentată selectiv şi interesanta culegere : Poezii populare din Mdrginime (Sibiu — în anii 1878—1880), de Aureliu Miilea, tatăl valorificato-rului de astăzi a operei folclorice postume a lui Gr. Creţu, descoperitorul faimosului Codice Voroneţean. Culegerea lui A. Millea-tatăl este interesantă nu numai prin ceea ce s-a ales din ea — ca o masivă contribuţie la întruchiparea celei dintîi perechi de volume din enciclopedica colecţie de texte populare inedite, pe care a iniţiat-o atît de fericit Editura pentru Literatură, prin Folclor din Transilvania. Am cercetat în întregime manuscrisul şi ne-am convins că >i el face parte din categoria caietelor de şcolari — cu caracter de album — interesante prin imixtiunile literalii rii culte în materialul folcloric propriu-zis. Pe fila 2 a primului dintre cele două caiete folclorice rămase de la Miilea se află însemnarea : „Poezii populare a lui Aureliu Miilea studentu de a Vll-a gymnasiala 1879", iar textul nr. 1 e intitulat O noapte din tinereţele mele ! de Aureliu Miilea, şi prima strofă sună astfel : Frunză verde măr sălciu, Pe cînd eram la Sibiu, 7 Aveam şi eu ca un june O dragoste, n-o pot spune... Iar textul următor e al unei romanţe în stilul epocii — greu de spus dacă era opera „septimanului" A. Miilea, ceea ce în terminologia şcolară de astăzi ar însemna „elev în clasa XI", sau era folclor orăşenesc, sau romanţă cultă intrată în anonimat — întîlnim exclamaţia patetică : „Angel dulce, vin la mine / De-a mă ferici..." La sfîrşitul romanţei se află însemnarea: „Compusă în Sibiu, în 13/25 Octomvre 1879, Miilea A., student septiman". Caetul I are ca motto deviza academică „Vivat, crescat, floreat", iar cel de-al doilea, un „panseu" care începe astfel : „O femeie frumoasă e paradisul ochilor, infernul sufletului...", ca în pag. 329 şi pag. 379—395 să aflăm versuri populare însemnate, „de la Dobra şi Ana" din Sibiu. „Culegerea", cuprinzând în majoritatea cîntece populare „din Mărginime", cum le spune „octavanul" Miilea în 1880, cînd încheia caietul al doilea — adică din preajma Sibiului locuită de oierii „mărgineni" — e astfel în realitate un fel dc „Spital al amorului" transilvănean : un fel de album şi caiet de cîntece la modă în acelaşi timp, presărat cu „producţii originale" ale însuşi posesorului acestui depozit literar, servind memoriei ca şi orelor de tihnă, aşa cum se aflau nenumărate în Transilvania în sec. XIX, constituind un fel de tradiţie printre „ştu-denţi", adică printre elevii ultimelor două clase ale liceului. Această constatare nu scade întru nimic valoarea de documente folclorice autentice a foarte numeroaselor poezii populare cuprinse în cele două caiete-album rămase de la „ştudentul" Miilea. Dimpotrivă, le măreşte interesul prin faptul că — avînd această complexitate specifică şi integrîndu-se în linia tradiţională de care am amintit — ele devin totodată şi preţioase documente asupra raportului dintre folclorul rural şi cel orăşenesc în Transilvania, în sec. XIX. Linia aceasta s-ar putea urmări începînd cu manuscrisul de „cîntări lumeşti şi veselitoare" din 1831, al lui Aurelie Ardelean, şi cel rămas de la „stu- 8 clentul" din Blaj Nicolae Pauleti, datat 1838, şi pînă la caietele adunate de la şcolari de canonicul şi profesorul blăjean Ion Micu Moldovan. în introducerea făcută la reeditarea colecţiei de Doine şi strigaturi din Ardeal, întocmită de J. Urban Jarnik şi Andrei Bîrseanu — la baza căreia au stat aceste caiete de şcolari din arhiva lui „Mol-dovănuţ", cum îl alintau prietenii pe inimosul canonic — ne-am exprimat convingerea că toate aceste manuscrise ar putea apărea într-o perspectivă istorică nepotrivită, dacă le-am -considera drept culegeri de folclor făcute cu sistemă şi în cunoştinţă de cauză, de către nişte folclorişti sau doritori de a deveni aşa ceva. însemnăm aici toate acestea nu numai pentru că unul dintre îngrijitorii colecţiei rămase de la Gr. Creţu ar avea, prin tradiţie familială, o veche legătură cu poezia noastră populară. Pentru aşa ceva ar fi fost suficiente mai puţine cuvinte. La aceste rememorări detailate ne-a îndemnat însă nu numai faptul că şi culegerea profesorului Gr. Creţu constă din caiete adunate de la şcolarii săi, dar mai ales realitatea că acest profesor a continuat în mod conştient practica tradiţională în Transilvania, ilustrată de Timotei Cipariu, de I. Micu Moldovan şi -alţii, de a aduna folclor prin şcolari, admiţînd la rigoare şi caietele lor de cîntece preferate, ca să nu zicem „la modă". Astfel între poeziile considerate ca populare din caietele şcolarilor lui Gr. Creţu am aflat nu numai texte uneori -aidoma, altă dată în variante foarte puţin depărtate, din celebra ediţie de Poezii populare ale românilor, adunate şi întocmite de V. Ale-csandri, dar şi unele dintre poeziile lui proprii, din volumul Doine şi lăcrămioare ; apoi, cu mici variaţiuni, texte din cărticelele cu cîntece ale lui Anton Pann, ca şi din numeroasele broşuri de colportaj de tipul Dorul şi Amorul, care le-au continuat. La discuţiile care au urmat comunicării făcute de Ro-mulus Vulcănescu despre Mogoş Vornicul, baladă păstorească, în seara de 6 noiembrie 1964, în cadrul Societăţii de ştiinţe istorice şi filologice, Stroe Stroescu, fost elev al lui G. Dem. Teodorescu şi al lui Gr. Creţu la liceul 9 „Matei Basarab", a povestit unele amintiri despre felul cum acesta din urmă îşi îndemna şcolarii să vină din vacanţe cu caiete de culegeri folclorice. A mai relatat şi că unii dintre şcolari se descurcau cum puteau, eînd nu fuseseră în măsură să „meargă pe teren", cum am zice noi astăzi. Ca şi I. M. Moldo van, profesorul Gr. Creţu nu a fost propriu-zis un folclorist. Dar, ca şi Timotei Cipariu, a fost un bine pregătit filolog şi un pasionat istoric al literaturii noastre vechi. între publicaţiile lui din aceste domenii nu se întîlneşte o singură pagină de preocupări folclorice. Cum se explică atunci că Gr. Creţu a realizat totuşi o colecţie de texte folclorice atît de impresionantă prin proporţiile ei, încît în anul 1900, în Enciclopedia romana a lui C. Diaconovich (tom. II, p. 44—45) — după ce se menţiona că Gr. Creţu posedă „una din cele mai frumoase biblioteci de cărţi manuscrise şi documente române şi slavone" — se însemna şi meritul de a fi adunat în curs de trei decenii, prin şcolarii săi de la Huşi şi Bucureşti, „cea mai mare colecţie de literatură populară din ţeară". Pentru a ne da seama de greutatea acestei afirmaţii, să ne amintim că ea a fost făcută în preajma anului 1900, eînd Gr. Tocilescu îşi încheia impozanta lui colecţie de Materialuri folkloristice, şi că afirmaţia venea din partea unuia care îl cunoştea bine pe Gr. Creţu, dovadă amănuntele despre viaţa şi familia lui din aceste pagini. Se naşte atunci întrebarea de ce Gr. Creţu — care şi-a publicat cu îngrijire studiile sale de filologie şi istorie literară, precum şi migăloase editări de texte din literatura noastră veche — nu a făcut după cîte ştim, în tot cursul vieţii lui, nici un gest public care să manifeste intenţia de a da tiparului vasta lui colecţie de folclor ? întrebarea apare cu atît mai legitimă cu cît însuşi stadiul în care a rămas colecţia aceasta nu denotă nici un fel de pregătire, de organizare în vederea tipăririi ei. în lipsa mărturiilor directe, să încercăm a descifra un răspuns din urmărirea sumară a vieţii şi lucrărilor sale tipărite. 10 Singurul izvor asupra vieţii lui Gr. Greţu îl constituie paragraful pe care-1 consacră C. Diaconovich în enciclopedia sa. Completat ou date preţioase aflate de A. Miilea şi I. Stănculescu de la urmaşii încă în viaţă ai lui Gr. Creţu, e suficient pentru a-i lămuri cursul. Gr. Greţu pornea dintr-o familie de ţărani din satul Ştefăneşti, din preajma Botoşanilor, cu nume foiarte semnificative pentru starea lor socială : Teodor Robu şi Maria Robului. Ei s-ar fi stabilit în Tîrgu-Neamţ, ca „laboranţi" într-o farmacie de acolo. Pe la sfîrşitul anului 1847, Teodor Robu moare de holeră. Grigore vine pe lume după moartea tatălui său, în 25 ianuarie 1848, ca al doilea copil. In 1863 moare şi Maria Robului, după ce se îngrijise ca cei doi băieţi ai ei să înveţe carte la şcoala de pe lî-ngă mănăstirea Neamţu. Călugării de aici ar fi schimbat numele de familie al băiatului celui mai mare, Constantin, din Robu în Creţu, după configuraţia părului său, şi numele i-a rămas şi lui Grigore. După moartea mamei, cei doi băieţi au fost luaţi în grijă de către un binefăcător la Iaşi. Aici Gr. Creţu a terminat liceul, după cum se relatează în enciclopedia lui Diaconovich. După amintirile familiei l-ar fi avut director pe Lateş şi ca profesor pe Titu Mai or eseu. Realitatea este că Maiorescu a fost director al „Gimnasiului şi internatului din Iaşi" numai în anul 1862—1863, după cît se ştie, trecînd în anul următor ca director al „Institutului Vasile Lupu" (Şcoala normală de la Trei Ierarhi). La „Gimnasiul şi internatul din Iaşi", Gr. Creţu i-ar fi putut avea ca profesori într-adevăr pe T. Lateş la filozofie, apoi pe naturalistul Şt. Cobălcescu, pe Şt. Micle la fizică şi chimie, pe V. A. Urechia la retorică şi pe B. P. Hasdeu la istorie — pînă la 2d mai 1863, cînd a fost destituit în urma procesului pentru nuvela Duduca Mamuca — deci profesori eminenţi. în Anuariul Gimnasiului şi Internatului din Iassi pe anii 1862—1863, nu îl întîlnim pe Gr. Creţu printre premianţii claselor I—VII, cîte avea gimnaziul : Al. Xenopol, Al. Lambrior, Şt. Vîr-golici, nici printre cei cu „menţiune onorabilă", ca 11 Gh. Panii şi Galistrat Hogaş. Enciclopedia lui Diaconovich mai cuprinde afirmaţia că Gr. Creţu a terminat învăţa-mîntul superior la Bucureşti. In acest caz, ar fi trebuit să figureze în acelaşi anuar al „Gimnasiului şi internatului din Iaşi" printre cei care primiseră la sfîrşitul anului şcolar 1862—1863 „atestate gimnasiale absolutorii". Dar aici îl găsim pe Nicolae Beldiceanu, iar pe Gr. Creţu nu. Nu se află nici printre licenţiaţii Facultăţii de litere din Bucureşti x, înoepînd din anul 1863, nici chiar printre cei ai anului 1882 cînd, după amintirile familiei, şi-ar fi dat, ca „profesor supleant", examenul de licenţă. în prefaţa la o ediţie de texte vechi 1 2, Gr. Creţu vorbeşte de „magistrul nostru d. B. P. Hasdeu", care i-a pus manuscrisul la dispoziţie. în 1883, deci în timpul cînd s-a stabilit în Bucureşti, ca profesor de limbile română şi latină la liceul „Matei Basarab", Gr. Creţu colaborează la revista lui Hasdeu, cu un studiu de filologie 3. Debutul lui publicistic are loc însă ou mult mai înainte 4, putînd fi urmarea legăturilor din Iaşi ale lui Gr. Creţu ou Titu Maioirescu şi cu cercurile junimiste din capitala Moldovei. Trimiţînd Convorbirilor două cronici în versuri — Patimile Galaţilor şi Istoria... lui Constan-tin-Voda Brîncoveanul — Gr. Creţu isemnează ca „profesor în Huşi" şi afirmă că le-a extras dintr-un manuscris miscelaneu cu caractere vechi chirilice, „căpătat de la un şcolar din seminar, căruia i-a rămas de la un moş al său, preut". 1 Marin Popescu-Spineni, Contribuţiuni la istoria învdţdmîntului superior, Bucureşti, 1928, p. 259—282. între licenţiaţii anului 1902 sc află Elena Gr. Creţu. 2 Mar,darie Cozii,anul : Lexicon slavo-românesc fi tîlcuirea numelor din 1649. Publicate cu studiu, note şi indicele cuvintelor româneşti de Grigore Creţu, profesor ila lliceul „Miatei Basarab". Edi-ţiunea Academiei Române, Bucureşti, '1900. 3 Cîteva specimene de etimologie poporana romana, în „Columna lui Traian", XV (E883), p. 244—248. 4 Doua stihuiri din secolul trecut, în „Convorbiri literare", IX (1875—(1876), p. 325—331. 12 La Huşi în 1872, prin căsătoria cu fiica protopopului N. Popescu din oraş, ajunge rudă de aproape cu episcopul Melchisedec, eruditul istoriograf şi exeget al bisericii române, unchiul soţiei lui Gr. Creţu, după cum indică relatările de familie consemnate de A. Miilea. Ascendentul prestigiosului cărturar — care între altele ne-a lăsat numeroase notiţe istorice şi arheologice cu privire la bisericile şi mănăstirile din Moldova, descifrări de inscripţii româneşti, slavone, armeneşti, apreciate pentru exactitatea lor — n-a făcut decît să consolideze pasiunea pentru istoriografie a tînărului profesor de la seminarul din Roman şi apoi la cel din Huşi. Din polemica lui publică cu I. G. Sbiera1 aflăm că, încă din 1869, Gr. Creţu întreprindea călătorii prin ţară „în interes arheologic". în 1871, după ce participase la istorica serbare de la Putna, în amintirea lui Ştefan cel Mare, treeînd şi pe la Voroneţ pentru „a copia inscrippiunile slavice" de acolo — „printre cîteva cărţi slavone rupte şi considerate ca bune doară pentru aţîţat focul" — descoperă fragmentul din „Apostol" devenit celebru sub numele de Codicele Vorone-ţean. Arătînd „manuscriptul" profesorului universitar I. G. Sbiera, acesta i l-a cerut „pentru scurt timp", pentru „a-1 prescrie şi studia". După ce tînărul şi candidul profesor de seminar i l-a încredinţat, în I. G. Sbiera „s-a născut" — după propria lui mărturisire — „ideea de a nu-1 mai da înapoi". Ceea ce a şi făcut, cu toate cererile şi protestele insistente ale lui Gr. Creţu. în 1885, I. G. Sbiera l-a publicat, cu studiu introductiv şi note, legîndu-şi astfel numele pentru totdeauna de întîia descoperire a faimoaselor texte rotacizante, care stîrnesc încă şi astăzi atîtea discuţii cu privire la începuturile scrisului românesc. Precizările şi protestele lui Gr. Creţu, din amintita broşură, au avut prea puţin ecou. Nu ştim cît de profundă a fost lovitura morală primită de tînărul Gr. Creţu prin această tristă experienţă. în orice caz, în loc de a 1 Gr. Creţu, Codicele Voroneţean, cu un vocabulariu şi studiu asupra lui de /. a lui G. Sbierea. Critica. Bucureşti, 1886. 13 deveni celebru plin descoperirea făcută, Gr. Creţu a rămas toată viaţa un modest cercetător al vechii noastre culturi, uitat apoi aproape cu totul. Pasiunea lui este filologia, toate publicaţiile lui de mai tîrziu fiind orientate în acest domeniu, uneori cu aplicări în analiza unor vechi texte româneşti. Astfel în 1889 publică — în „Revista pentru istorie, archeologie şi filologie^ (an. III, voi. VI) — articolul O noua etimologie a numeralului romanesc : o, dovedind o bună informaţie românească şi străină, fără însă a putea aduce o soluţie ştiinţifică durabilă. In 1900, Academia Română caută să-i dea o satisfacţie, publicîndu-i ediţia amănunţită a lexiconului lui Mardarie Cozianul. în 1905 apare cu preocupări pe aceeaşi linie, printr-o modestă broşură *. Faptul de a fi ajuns în polemică ou Qvid Densusianu 1 2, departe de a atrage asupra-i mînia savantului, l-a făcut să şi-l apropie. în anii 1905—1907, îl aflăm pe Gr. Creţu printre membrii Societăţii filologice întemeiată de Ovid Densusianu. în şedinţa acesteia, din 19 noiembrie, prezidată de ilustrul romanist, Gr. Creţu citeşte comunicarea Şapte etimologii romaneşti, care se publică îndată şi în „Buletinul Societăţii Filologice"' (I, 1905), fiind urmată de o comunicare cu aceeaşi temă, publicată în anul următor al buletinului. In 1906, fiind însărcinat eu organizarea sectorului destinat cărţii româneşti, în cadrul Expoziţiei jubiliare, Gr. Creţu se consacră acestei îndatoriri cu aceeaşi conştiinciozitate meticuloasă, ca şi în activitatea lui filologică, aplicînd şi aici metodele riguroase de cercetare, specifice disciplinei care îl pasiona. 3 Trecutul tipografiei româneşti îl atrage, făcîndu-1 să-şi continue cer- 1 Cel mai vechi dicţionar latino-românesc, de Teodor Corbea (manuscript de pe la 1700). Notiţă de Gr. Creţu, Bucureşti, 1905. 2 Gr. Creţu, Cîteva etimologii romaneşti. Răspuns D-lui Ovid Densuşanu, în „Revista pentru istorie, archeologie şi filologie", IX (1903). 3 Apel către tipografi, librari, anticari, legători de cărţi, profesori, preuţi şi studenţi, Bucureşti, 1906. ;14 idările dincolo de momentul ocazional. împreună cu Antonovici, publică lucrarea Tipografiile şi legătoriile din Hîrlad, ca mai tîrziu — dezvoltînd prefaţa acestei lucrări prin numeroase adause şi precizări de informaţie bibliografică — să-şi lărgească investigaţia asupra trecutului artei grafice în întreaga ţară.1 De acum, pînă la sfîrşitul vieţii sale, în 1919, Gr. Creţu nu va mai publica nimic. întreaga lui activitate publicistică nu atestă deci nici o preocupare deosebită pentru folclor. Cînd se ocupă de doină, îl interesează exclusiv latura filologică a denumirii, înscriindu-se printre cei mulţi care au încercat să dea cuvîntului o etimologie 1 2, deşi acest articol apare în-ir-un număr de revistă închinat morţii folcloristului S. Fi. Marian. Citatele care le însemnează aici din Doine şi' strigaturi din Ardeal de Jarnik-Bîrseanu, din culegerea cu acelaşi titlu de Victor Onişor şi din Balade poporane romane de Miron Pompiliu dovedesc că Gr. Creţu era un bun cunoscător al culegerilor de folclor românesc ale epocii, dar că ele îl interesau exclusiv din punct de vedere filologic. Culegerea Jarnik-Bîrseanu o mai foloseşte şi în notele la textul lui Mardarie Cozianul, dar şi aici strict pentru demonstraţia filologică. Toate scrierile lui Gr. Creţu cu acest caracter filologic indică, după cum era şi firesc, o profundă cunoaştere a graiurilor locale şi mai ales a lexicului. Afirmaţii ca acele în legătură cu substantivul mont-monturi: „în ţinutul Bacăului, anume la Bă-seşti, l-am găsit şi ca adjectiv“ (...) „cuvîntul se aude cu deosebire în judeţele de peste Olt, cum şi în cîteva din cele de-a stînga acestui rîu şi în apropiere de ele“ sau „copiii din satele Muşeteşti şi Gruiu-Gorj, cînd se duc cu vitele prin poene (...) strigă pe crete cu vorbele beri! beri!“ (...) „după cercetări mai nouă descoperind formele tutuica la Godeni-Muscel (...) putem afirma (...)“ arată 1 Gr. Creţu, Tipografiile din România de la 1801 pînâ astăzi, Bucureşti, ,1910. 2 Idem, Originea cuvîntului „Doină“, în „Junimea ilitetiară“, IV (1907), nr. 6—7. 15 că Gr. Creţu folosea metoda cercetării personale pe teren, în documentarea studiilor sale filologice. Şi totuşi, nicăieri nu găsim vreo mărturisire că ar fi cules şi folclor, iar în indicaţiile de izvoare ale uriaşei sale colecţii folclorice nu figurează niciodată numele său. E adevărat că, în această documentare filologică, Gr. Creţu utiliza şi metoda informării de la oameni veniţi de la sate în Bucureşti. în notele la lexiconul lui Mardarie Cozianul aduce mulţumiri „normaliştilor de la Şcoala Societăţii pentru învăţătura poporului român", pentru informaţiile date, şi unui comandant al „guarzilor comunali" din Bucureşti, pentru că i-a înlesnit să facă cercetări asupra graiului celor 400 de oameni „de sub comanda d-sale". Tot în aceste note pomeneşte înlesnirile în studierea lexiconului, făcute de „neobositul profesor universitar şi director al Muzeului Naţional", Gr. Tocilescu — care îi fusese mai înainte coleg de profesorat la „Matei Basarab" — precum şi ajutorul dat de „colegul G. Dem. Teodorescu, acum răposat", mai înainte şi el profesor la acelaşi liceul Dar aceştia folosiseră cu totul alte metode în adunarea materialului vastelor lor colecţii. G. Dem. Teodorescu îl adunase el însuşi, de la informatori orali, din publicaţii mai vechi sau din comunicări ale prietenilor ; iar Gr. Tocilescu folosise culegători pe teren, plătiţi din fondurile Ministerului Instrucţiunii Publice. Ideea de a folosi şcolarii pentru realizarea unei culegeri de folclor extinsă pe aproape întreaga ţară trebuie să-i fi venit din altă parte. Indicii în acest sens aflăm tot din lucrările sale filologice. In notele la lexiconul lui Mardarie menţionează, în anul 1900, cu recunoştinţă, că Ion Micu Moldovan din Blaj i-a comunicat în copie materiale din biblioteca rămasă de la Timotei Cipariu. Iar în broşura despre dicţionarul lui Teodor Corbca, aminteşte de „înlesnirile cu cea mai mare bunăvoinţă şi liberalitate" pe care i le făcuse, în 1905, acelaşi I. Micu Moldovan, în cele şapte săptămîni cît stătuse Gr. Creţu la Blaj, ca să cerceteze biblioteca gimnaziului românesc de acolo. Desigur, nu putem şti dacă aceste legături aşa de amicale 16 erau atît de vechi încît să explice faptul că Gr. Creţu a putut începe să adune material folcloric prin şcolarii săi încă de pe cînd era profesor la seminarul din Huşi. Dat fiind că I. Micu Moldovan întruchipase, cu cîteva decenii mai înainte, o nu mai puţin vastă colecţie de caiete ale şcolarilor săi, conţinînd poezii cu caracter folcloric, iar începînd din 1867 acesta insistase mereu pe lîngă Academia Română să-i tipărească colecţia, pînă cînd ea a fost încredinţată lui J. Urban Jarnik şi A. Bîrseanu, ca să alcătuiască din materialul ei cunoscutul lor volum, — a asocia, ca punct de plecare, culegerea lui Gr. Creţu de aceea a profesorului blăjean este inevitabil. S-ar putea ca ştiri despre colecţia lui Moldovănuţ să fi ajuns la cunoştinţa lui Gr. Creţu încă din anii de profesorat din Moldova, prin unul dintre numeroşii dascăli din Transilvania, veniţi la şcolile moldoveneşti ^ Nu e mai puţin adevărat că preocupările lui Gr. Creţu din anii săi de profesorat în Moldova stau mai aproape de atmosfera casei de cărturar a episcopului Melchisedec, — orientate îndeosebi spre cercetarea istoriei bisericii române şi a literaturii noastre vechi. Cele cîteva pachete de manuscrise pe care le-am cercetat amănunţit, dintre cele 57 de voluminoase dosare cîte conţin întreaga arhivă rămasă de la Grigore Creţu — confirmă integral aceste presupuneri. Ele cuprind caiete de şcolari, prezentate profesorului Gr. Creţu după vacanţele de sărbători din cursul anului şcolar. Caietele dintre anii 1877—1881 provin de la seminarişti şi multe dintre ele cuprind şi relatări despre felul cum şi-au petrecut vacanţa, în spiritul îndrumărilor date în seminarii. Preocupările în legătură cu istoria culturii noastre vechi predomină. Astfel manuscrisul numerotat 3 299 şi datat 1877 februarie 2 conţine1 2, pe lîngă tran- 1 Cf. Gh. Vrahie, Mesianism ardelean, Bucureşti, 1937. 2 Cifra indicată a manuscrisului nu pare fi rodul unei operaţii de ordonare din partea lui Gr. Creţu. Ea poate fi tot atît de bine, după oîte ştim, indicele unei catalogări sumare a fondului Saint-Georges, de unde provine colecţia, care actualmente se află în posesia Bibliotecii Centrale de Stat. 17 scrierea unui basm scurt, un text intitulat „Cărţile ce s-au găsit la biserica cu patronul Sf. M. ML Gheorghie din satul Stănişeşti, plasa Zeletin, judeţul Tecuci". Ms. 3 295 constă dintr-un caiet intitulat „Tesă la Limba Română a elevului Ambrosie Andronache din clasa I sem., 1881 aprilie" şi cuprinde, transcrise cu litere chirilice, pagini de titluri de triod „pisaltire", ceaslov, octoih, prohod, — iar cu litere latine : cimilituri, descîntece şi „povestea despre doi fraţi, unul bogat şi altul sărac", cu menţiunea pe verso copertei : „Aceste toate mi le-a spus tată-meu Dumitrache Ambrosie din satul Scopoşeni, districtul Făl-ciu". Manuscrisele următoare sînt tot „ţese la limba română" datînd din anul 1881. Ms. 3 293 cuprinde „proverbe şi ziceri" precum şi inscripţii de cărţi bisericeşti, alături de „istorioare", toate transcrise în chirilice ; ms. 3 284 conţine proverbe, două oîntece lirice, o poveste auzită în corn. Buneşti, iar alături pagini în chirilice, intitulate „Cărţi besăriceşti" ; ms. 3 254, al lui Andrei Petru, clasa I gimn. din satul Corni-Argeş, datat aprilie 1881, constă dintr-o poveste, un descîntec de şerpe şi cîteva proverbe. Alte caiete din aceiaşi ani se intitulează „Pro-ducţiuni populare", ca ms. 3 300, avînd aceeaşi compoziţie ; ms. 3 298, în întregime cu litere chirilice, care constă clin însemnări bibliografice după cărţile bisericeşti din satul Stăneştii-Tutova, şi proverbe şi cimilituri „din Huşi". Ms. 3 296, din 1881, al unui seminarist din clasa IlI-a, se alcătuieşte din „Catagrafia cărţilor din biserica comunei Cotoroaea (...) judeţul Tutova" — cu litere chirilice — plus O poveste auzită de la Costachi Raţamură, din aceeaşi comună, şi Poesia omului fără urmaşi, versuri de acelaşi. Ms. 3 297, din 1881, constă numai din însemnări de cărţi ale bibliotecii din corn. Chetreşti-Vaslui. O dată cu trecerea la Bucureşti a lui Gr. Creţu, preocuparea pentru cărţile bisericeşti dispare cu totul. în schimb orizontul cercetărilor asupra literaturii populare se lărgeşte considerabil, sfera lor extinzîndu-se dincolo de limitele folclorului propriu-zis, integrîndu-1 în etnografie. Astfel caietele elevului Eftimescu I. Grigorie, din cl. Il-a, 18 venind din Turnu-Măgurelc, datate 1894, cuprind : „doftorii populare" (ms. 2 209) ; nume de animale domestice, „vorbirea cu animalele domestice", tradiţii despre „bătălia de la Nicopole", din 1877, cîntecul drăgaicei, cîntccc şi jocuri de copii, credinţe, cîntece populare (ms. 2 210) ; credinţe despre Sf. Andrei, ghicitori, proverbe şi zicători (ms. 2 211). Un profil şi mai variat arată caietele unui alt elev harnic, Constantinescu P. Ion, ci. IlI-a, originar din Curtea-de-Argeş : „fabricarea luminărilor" şi „facerea mustului", relatări despre podul, pivniţa şi pătulul gospodăriei ţărăneşti, cu desene amănunţite (ms. 2 202) ; „nume de cîni" şi „porecle de oameni" (ms. 2 205) ; „prinderea peştelui iarna", „numiri de struguri", „cîntece de Moş-Ajun", „cu sorcova", „un cîntec", „nume de mere şi pere", „basm cu Mărgeluţă bou frumos" (ms. 2 203) ; „Despre înot. Cum se învaţă şi de cîte feluri e", „Un cîntcc de colindă la Sf. Vasile", „despre portul copiilor cu steaua" — în realitate, descrierea unui spectacol de Vicleim, cu indicarea personajelor şi' numele elevilor care le-au interpretat. Caietele sîmt intitulate în general : „Caet pentru producţiuni populare". E foarte probabil ca această extindere a orizontului să se datoreze în primul rînd influenţei lui B. P. Hasdeu, pe care am văzut că Gr. Creţu îl denumeşte respectuos „magistrul nostru". în 1878, Hasdeu publica Programa pentru adunarea obiceiurilor juridice ale poporului roman 1, tipărită în acelaşi an şi ca extras, sub titlul Obiceiurile juridice ale poporului roman. Aici se aflau peste 400 de întrebări, dintre care foarte multe depăşeau cadrul strict al dreptului cutumiar rural, trecînd în domeniul etnografiei : despre sat, casă, lucruri, obiceiuri de logodnă, la aldămaş cte. O parte din răspunsurile primite le-a publicat Hasdeu în noua serie a „Columnei lui Traian", în 1882. In 1884, Academia Română — încredinţîndu-i lui Hasdeu sarcina de a redacta Etymologicum magnum Romaniae — hotărăşte între altele şi a se alcătui „un cestionar ad-hoc tipărit 1 „Columna lui Traian", VIII (1878), p. 407—420, 427—447. 19 într-un mare număr de exemplare, -sub -titlul de Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba romând<(. Cu uriaşa lui putere de muncă, Hasdeu îl alcătuieşte de îndată şi îl răspîndeşte „în ţeară" — „prin intermediul mai ales al revizorilor şcolari şi al protopopilor" — după cum relatează el însuşi în Prefaţa la voi. I. din Etymologicum magnum, apărut în 1886. 3n cadrul acestei prefeţe, Hasdeu publică şi întreg chestionarul. Majoritatea celor 206 întrebări ale acestuia depăşesc fenomenul lingvistic, constituind un adevărat chestionar etnografic : numiri de arbori sălbatici şi roditori, de vinuri, de grîne, de felurite vieţuitoare, cuvinte privitoare la ciobănie, la uneltele de tors şi ţesut, la părţile casei, credinţe despre vîrcolaci, despre iele, obiceiuri care însoţesc cîntecul paparudei, relatări cu privire la desfăşurarea colindelor etc. Epoca bucureşteană a culegerii făcute de Gr. Creţu coincide cu trecerea lui S. Fl. Marian — discipol credincios al lui Hasdeu — de la folclor spre aria mai largă a etnografiei1. Lucrînd prin şcolari, Gr. Creţu nu era departe de Hasdeu, care apelase la revizori şi protopopi, iar aceştia la rîndul lor, desigur, puseseră în mişcare pe învăţătorii şi preoţii în subordine. Unele dintre cele mai tipice caiete de şcolari din colecţia Gr. Creţu sînt cele semnate „Gh. Topîrceanu, din corn. Şuiei, judeţul Argeş", — care ar putea fi poetul de mai tîrziu, acum elev la liceul „Matei Basarab" : rn-sele 5 094 şi 5 109, constînd din şase caiete, cu însemnări referitoare la întîmplări şi credinţe 'despre oameni, animale şi insecte, leacuri populare, ghicitori, nume de familie, de animale, felul cum vorbesc ţăranii cu animalele, bolile lor, tradiţii istorice locale, basme, credinţe şi obiceiuri de Anul nou, porecle de oameni, nume de fructe, cîntece de stea şi colinde, jocul căluşarilor, cîntece şi strigături etc. Impresionante sînt desenele amănunţite şi stîngace care înso- 1 Cromatica poporului roman. Discurs de recepţiune la Academia Română, 1882 ; Ornitologia poporana romana, 1883 ; Nunta la Români, 1890 ; Naşterea la Români, 1892 ; înmormântarea la Români, 1892. 20 ţese însemnările de Anul nou (formele pe care le ia plumbul topit), numele de fructe, strigăturile la joc, instrumentele ciobanilor, credinţele în iele (masca mutului, trei figuri din jocul căluşarilor), uneltele de ţesut etc. Intre notiţele referitoare la numele de familii aflăm următoarele : „G. Topîrceanu. Numele acesta îmi vine de la un sat din Transilvania anume Topîrcea în care a fost născut bunicul meu. Tatăl meu plecînd din Topîrcea s-a aşezat în Sălişte unde oamenii îi dădură numele Topîrceanu pe care îl moştenesc eu." Unele dintre aceste caiete poartă titlul „Din popor. Culegeri de G. Topîrceanu". Indicaţiile de sursă a materialelor culese nu prea abundă. Unele provin de la oamenii din sat, ca Ioan Vică şi George Bleav, multe de la călugăriţele din schitul apropiat Văleni, cu care micului şcolar se pare că îi cam plăcea să stea de vorbă. Alte caiete atestă o şi mai accentuată eterogenitate? a atenţiei culegătorilor şcolari, — de astă dată în sensul trecerii dincolo de folclorul tradiţional, către folclorul orăşenesc, către romanţă şi chiar către literatura cultă publicată în periodicele vremii, — fenomen caracteristic culegerilor de şcolari, ca acele din colecţia lui Ion Micu Moldovan, caietele lui Aureliu Miilea, manuscrisele care au stat la baza culegerii lui Mathias Friedwagner etc. Astfel, în ms. 3 043 — „Producţii populare", adunate dc Ionescu Gh., în anul 1900 — alături de texte ale vasilcei, colinde din satul Fundenii-Doamnei, cîntece de nuntă, cîntece de lume precum Fata de cantaragiu..., întîlnim cuplete de revistă, ca Sîrba fetelor : „FIop şi noi fetiţele, / Ridicăm rochiţele / Şi bătînd picioru-n loc / Tragem hora cea de foc"..., apoi romanţe şi arii de operetă, precum Pescarul: „Un tînăr şi frumos pescar / Iubea o fată de morar / El însă fetiţii nu-i plăcea / Căci ea mărire tot visa"... Ms. 2 218, cuprinzînd două caiete ale elevului Gabrielescu, cl. Il-a din Bucureşti, datate 1894, este şi mai interesant în această privinţă. în el se desfăşură o întreagă gamă de „producţii populare", cum le intitulează 21 elevul — basme, ghicitori, frînturi de limbă, credinţe, jocuri de copii, tradiţii şi legende — între care se strecoară o sumă de texte de pură literatură cultă. Astfel aflăm aici o romanţă de tip Heine — în genul celor publicate, mai ales în „Convorbiri literare", de Carol Scrob, Maria Cunţan, Th. Şerbănescu ş. a. — intitulată Pe munte : Sus pe muntele de piatră M-am urcat ca să găsesc Piatra care-o fi mai mare, Dorul ca să mi-1 zdrobesc. Elevul Gabrielescu a ţinut să o şi semneze, ca şi cum ar fi o „producţie" proprie. Altă poezie — cu menţiunea „auzită de la o servitoare, ştie puţină carte" — înfăţişează un curios amestec de romanţă şi poezie a „micului dor", circulînd în mediile periferice ale Capitalei. Dăm aici începutul, respectînd punctuaţia fantezistă a elevului : „Deschide" cine-i ? „viaţa" Sătul de viaţă sînt „Deschide" că sînt moartea Mi-e frică de mormînt. „Deschide" sînt dorinţa. Mi-e inima zdrobită. Departe fugi, dorinţă, de casa părăsită... In fine — cu însemnarea „auzită de la un învăţător din Buzău" — întîlnim Japonul, care nu e altceva decît o cunoscută poezie a lui Macedonski1 : Fantasmagoric de culori Cu coperişuri lucitoare. Sub larga purpură de flori Japonul magic rîde-n soare. După o tradiţie populară despre pădurea Corbii-Ciungi — notată de la bunica elevului — aflăm un text în proză, intitulat O seara de ceai, cu indicaţia că a fost „spus de o 1 Japonul, apărută în „Literatorul", 1892, şi apoi în volumul Excelsior, 1895. 22 jupîneasă din Buzău, ştie numai să citească", text care începe astfel : „Copiii, cîte trei între 7 şi 12 ani, ciripeau, ciripeau. Şi ciripirile micilor însemna aceasta : Spune-mi, tată, o poveste din viaţa ta ! Aş dori să vă spun una, zise tatăl arătînd pe cel mai mare de lîngă dînsul în vreme ce, de jeţul (în text : judeţul) în care lucra mama se agăţau ceilalţi doi, şi pe cînd sub lumina veselă a lămpii ceaiul era turnat şi fumega în ceşti de porţelan, tatăl îşi începea povestea astfel"... Toate acestea ar putea naşte impresia că am încerca să demonstrăm lipsa de îndrumare din partea profesorului Gr. Creţu, ducî-nd la confuzii inevitabile asupra a ceea ce se putea înţelege prin „producţii populare", adică asupra naturii, provenienţei şi circulaţiei folclorului. Impresia ar fi falsă, şi nu am urmărit de loc să o producem. Totuşi descifrarea rolului lui Gr. Creţu în realizarea acestei colecţii prezintă multe complicaţii. Intre sutele de caiete cercetate de noi există extrem de puţine indicii asupra acestui rol, iar ele sînt de cele mai multe ori indirecte, însuşi numele lui Gr. Creţu nu se întîlneşte decît de două ori şi în împrejurări semnificative. în ms. 2 208, într-unul dintre caietele elevului Constantinescu M. Nicolae din Curtea-de-Argeş — cuprinzînd, între texte autentice de folclor, şi „Descrierea oraşului Curtea-de-Argeş“, cu cimitirul, Biserica domnească, şi Sîn Nicoară — găsim şi o relatare a micului elev din el. IlI-a asupra „Petrecerii din vacanţa Crăciunului", în care există şi irîndurile următoare : „Văzînd că timpul de a veni la şcoală s-a apropiat, mă mai gîndii puţin şi la dl. G. Creţu ; dar, nu-mi ardea de aşa ceva“... Rîndurile acestea, atît de îndrăzneţe faţă de vîrsta fragedă a elevului — vîrstă la care nu prea se obişnuiesc asemenea bravade faţă de profesor — pare a denota că elevii ştiau, din experienţa proprie sau a celor mai vechi în şcoală, că Gr. Creţu nu citea caietele cu mare atenţie. O însemnare din ms. 1 077 al lui Predescu I. din Turnu-Măgurele, ne deschide o perspectivă asupra mijloacelor prin care Gr; Creţu îşi stimula elevii în culegerea folclorului. Textul e de astă dată o scrisoare inter- 25 1 erată între „producţiile populare'4 — se pare că acesta e termenul uzitat de Gr. Creţu însuşi, în convorbirile cu elevii — şi ea sună astfel : „Domnule Creţu, Vă rog căutaţi printre produeţiiunile populare strîmse de Dvs. la septembrie 1890 şi veţi găsi un caiet de vreo 70—80 foi cu diferite adunături de prin popor scrise de mine. Acest caiet a fost furat de un anume Petrovici şi vi l-a dat Dvs. ca să-l treceţi că rămăsese corigent. Vă rog socotiţi-le ca din partea mea ! Tocmai acum am aflat. — Pre-descu Ion". Caietul 64 nr. 3 270 — al lui „Teodorescu Emanoil cl. I licială, născut la Titu, domiciliat în corn. Fundeni-Gherassy, jud. Ilfov, liceul Matei Basarab, 1890" — începe astfel : „Despre prepeleac. Domnule profesor aţi spus că cine ştie să scrie despre prepeleac şi la ce se întrebuinţează. Prepeleacul este“... ,în afară de această candidă expunere despre modestul par cu crăcane scurte servind la sprijinirea finului în căpiţe, a oalelor la uscare ş. a., caietul mai cuprinde „încurcături de limbă", ghicitori, tradiţii, şi se intitulează „literatură populară". Ms. 1 009, din nefericire fără numele elevului culegător, care a însemnat aici două basme interesante — Împăratul rogojinar şi Fata împăratului de la casa de aur — se deschide eu o înainte cuvîntare, semnată „Culegătorul", ce dă impresia de a fi ecoul opiniilor şi îndrumărilor referitoare la folclor, risipite de Gr. Creţu în prelegerile sale : ...„Aşadar singura condiţie ca literatura să fie adevărat populară, e ca să nu fie născocită sau schimbată de culegători, ci să le dea la lumină cu viul grai al povestitorului. Astfel trebuie să se conducă toţi, astfel ne-am condus şi noi." Om de riguroasă formaţie filologică, Gr. Creţu insista deci asupra respectării formei vii a literaturii populare, pînă la inflexiunile graiului local, aceasta fiind pentru el — pe bună dreptate — una dintre cele mai sigure garanţii de autenticitate. Cît priveşte notarea nuanţelor de grai local, — ce se putea cere unor elevi, majoritatea lor stînd încă pe băncile primelor clase ale liceului de altă- 24 dată ? Cert este că profesorul Gr. Creţu îi îndemna să nu modifice, să nu înfrumuseţeze textele populare pe care şi le notau. Şi se pare că în această privinţă elevii îl ascultau, — ceea ce de altfel nu le era greu. Unele dintre caiete — tipic în acest sens e ms. 1 083 al elevului Pascu Gh. din cl. Il-a, 1899 — sînt scrise cu creionul, în lugă, dînd impresia unei notări directe a spuselor oamenilor cu care băiatul stătea de vorbă. Altele, precum caietele elevului Gabrielescu, scrise cu cerneală, au adesea un curs foarte grăbit, ce pare de asemenea a fi al notaţiei directe. în ms. 1 090, Pascu Vintilă alătură şi carneţelul în care-şi notase textele după auz, — ca dovadă că a transcris, fidel aceste notaţii. La cele mai multe dintre texte, elevii au însemnat sursa : numele, comuna, judeţul, — uneori şi vîrsta, precum şi faptul de a şti sau nu carte. Mulţi însoţesc textele cu desene ilustrative. .în ms. 4 733, caietul 74, Cioflec Virgiliu, din cl. Il-a a liceului „Matei Basarab", în anul 1887—1888 — care nu e altul decît prozatorul şi criticul de artă cu oarecare ecou în publicistica primelor trei decenii ale secolului nostru — desenează harta locurilor de pe unde a cules. Prin urmare, îndrumări au avut din partea profesorului lor. în paginile pe care le-am parcurs — în adevăr totuşi puţine, faţă de imensitatea materialelor — nimic nu atestă că Gr. Creţu s-ar fi gîndit să le folosească pentru alcătuirea unei culegeri de folclor în genul celor date de G. Dem. Teodorescu şi Gr. Tocilescu. Semnele că ar fi supus aceste caiete lecturii sînt foarte rare. Pe coperta ms. 3 044, de la Stoenescu E., din Bucureşti, 1899, se află o însemnare ce pare a fi a lui Gr. Creţu : „Unele sînt probabil din vreo carte de şcoală, dar autorul furtului nu vrea să spună'*. Manuscrisul — cuprinzînd ghicitori, basme, legende, o istorioară şi „o încurcătură de limbă" — putea să fie confruntat uşor cu manualele de limba română, Gr. Creţu fiind profesor de specialitate. în loc de aşa ceva, el întreprinde o anchetă „pedagogică" obişnuită în cazurile cînd vreun elev făcea confuzii de proprietate între obiectele lui şi ale altora. Pe prima pagină a unuia 25 dintre caietele ms. 1 093, din 1893, ale lui Steric I. Mari-nescu, e o însemnare cu acelaşi scris : „Eşti născut în Braşov ?“ întrebarea e surprinzătoare oarecum, deoarece pe pagina a treia elevul precizase că e născut în Bucureşti, — indiciu al unei lecturi puţin atente a textelor. Acestea par a nu-1 fi interesat pe Gr. Creţu nici măcar ca filolog. Nicăieri în caietele parcurse nu am întîlnit sublinieri de cuviinţe, sau vreun alt indiciu cît de slab că Gr. Creţu şi-ar fi extras din aceste caiete materialul pentru demonstraţiile sale filologice. Această observaţie se corelează cu ceea ce ne dezvăluise însăşi cercetarea pe care am făcut-o mai sus, cu privire la sursele, indicate de autor, ale exemplificărilor sale filologice. Care sînt concluziile care se pot trage din toate aceste constatări ? în primul rînd, ne aflăm în faţa unei arhive folclorice şi etnografice de o extindere şi diversitate uriaşă, ale cărei texte iniţiale poartă girul autenticităţii ; în sensul că nici culegătorii, nici îndrumătorul ei nu au operat nici un fel de modificări. Autenticitatea aceasta e relativă, totuşi, deoarece copiii au lucrat pe cît îi ajuta priceperea lor de elevi ai claselor inferioare, confundînd adesea literatura populară cu tiparul, uneori din sinceră nelămurire, alteori şi din dorinţa de a-1 impresiona prin cantitate pe profesor, în vederea obţinerii unei note mari, sau a salvării de sub ameninţarea unei iminente corigenţe. Indiferent însă de mijloacele pe care le folosea pentru a anima hărnicia elevilor săi în adunarea folclorului, el a reuşit să trezească în mulţi dintre ei un adevărat entuziasm. De pe urma multora au rămas astfel numeroase caiete, con-ţinînd adesea texte populare de cea mai mare valoare. în al doilea rînd, Gr. Creţu n-a întreprins nimic ca să transforme arhiva sa folclorică într-o colecţie publicabilă, ceea ce necesita mai întîi de toate selecţionarea şi sistematizarea materialului atît de preţios, dar şi atît de împrăştiat al acestor caiete miscellanee, extrem de eterogene. Cu alte cuvinte, un material brut, haotic, căruia trebuia să vină cineva să-i dea fiinţă, — o rezervă imensă şi bogată în metale preţioase, care nici măcar nu devenise mina. 26 O situaţie aproape analogă cu cea a materialului folcloric adunat de la şcolari de Ion Micu Moldovan, înainte ca el să fi devenit celebra culegere Jarnik-Bîrseanu. La fel ca aceşti iluştri predecesori, A. Miilea şi I. Stăn-culescu aveau de făcut totul ca să transforme arhiva în colecţie. Au trebuit să parcurgă imensul material lăsat de Gr. Creţu aşa cum i-a venit şi să opereze o întreită selecţie. Au avut în vedere în primul rînd numai textele din Muntenia şi Oltenia — cele din Moldova fiind de fapt în proporţie incomparabil mai mică ; dintre ele, numai pe cele de poezie populară (în deosebi colindele, baladele, descîntecele şi cîntecele lirice) ; iar dintre acestea, numai pe cele pe care le socoteau mai puţin cunoscute din alte colecţii şi mai izbutite artistic. Probleme deosebite, în ceea ce priveşte arhitectura interioară a volumului, nu s-au pus, — redactorul de carte ordonîndu-1 de la început în schema propusă mai de mult de Mihai Pop şi devenită într-un fel tradiţională : poezia obiceiurilor — epica — lirica, în ordinea unei probabile vechimi Cu toată selecţia riguroasă întreprinsă în acest imens şi eterogen material, A. Miilea şi I. Stănculescu au realizat un volum de dimensiuni impresionante, de o bogăţie şi o valoare a textelor incontestabilă. Acest volum se deschide în mod firesc cu un lot de colinde laice, dat fiind că acestea constituie specia cea mai viabilă în trecut, din poezia obiceiurilor, specie în care au înflorit şi au persistat pînă în zilele noastre realizări artistice de cea mai mare valoare, egalînd adesea cele mai înalte culmi ale baladei populare. Fără a fi de proporţiile numerice din colecţiile lui G. Dem. Teodorescu şi Gr. G. Tocilescu — realizate şi apărute chiar în epoca în care Gr. Creţu îşi aduna arhiva sa de folclor : 1877— 1900 — colindele din volumul de faţă egalează în frumuseţe artistică pe cele din ediţia G. Dem. Teodorescu. De altfel, şi ca tematică, colindele din volumul alcătuit de A. Miilea şi I. Stănculescu se apropie foarte mult dc 27 cele publicate de G. Demi Teodorescu *, — unele dintre ele putînd fi considerate ca variante, cîteva chiar mai strălucitoare ca expresie, mai bogate în arhitectura lor artistică, decît cele din celebra colecţie a colegului de pro-fesorat de la „Matei Basarab“ al lui Gr. Creţu. Şi fiindcă a venit vorba de colegii de catedră din Bucureşti ai acestuia, coincidenţa dintre anul apariţiei Materialelor folcloristice publicate în două larg dimensionate volume de Gr. Tocilescu — o vreme şi el profesor la „Matei Basarab“ — şi anul 1900, în care Gr. Creţu îşi întrerupe adunarea de folclor prin elevii săi, ne îndeamnă să credem că unul dintre motivele puternice ale renunţării acestuia de a-şi continua lucrul în vederea tipăririi ei este tocmai apariţia acestei colecţii, care se aseamănă atît de mult cu cea a lui Gr. Creţu, în metoda şi organizarea ei. Din fericire, iniţiativa generoasă şi munca neprecupeţită a celor doi descoperitori ai colecţiei lui Gr. Creţu au adus-o totuşi la lumină, în ceea ce avea ea mai bun. Cu-prinzîn'd variante dintre care multe egalează şi uneori chiar depăşesc în frumuseţe colindele din colecţiile G. Dem. Teodorescu şi Gr. G. Tocilescu — apropierile fiind inevitabile, dat fiind că Gr. Creţu şi-a adunat materialul în aceeaşi epocă : în ultimul pătrar al secolului trecut — volumul de faţă ne prilejuieşte încă o călătorie încîntă-toare în ţara fermecată a folclorului nostru; Colindele — chiar cele în care s-au infiltrat teme şi elemente creştine — nu au nimic de a face eu sărbătoarea propriu-zisă a Crăciunului. In acest sens, se face frecvent, în marele public, confuzia cu cîntecele de stea — care într-aclevăr sînt de origine cărturărească, produse de cele mai multe ori ale clericilor şi dascălilor cîntăreţi în biserică, între care se numără şi Anton Pann — şi cu cîntecele de Moş-Ajun, care sînt cu totul laice, dar care sînt legate de această sărbătoare prin momentul reprezentării lor. Colindele însă sînt străvechi vestigii ale unei culturi autohtone. în trecutul îndepărtat, erau generate de riturile de fecunditate şi prosperitate ale solstiţiului de iarnă. însăşi 28 etimologia cea mai probabila a denumirii lor : de la latinul calendae, care a dat şi1 vechiul cuvînt slav coleda, cu o pronunţare nazalizată duicînd şi aici la forma colenda, jf^ra de care nu se poate explica structura în care s-a definitivat termenul românesc. Sînt urări în vederea noului an, pentru oamenii în casa cărora se cîntau colindele, exprimate sub forma alegorică a unei relatări cu caracter epic specific. în privinţa aceasta — oricît de surprinzătoare ar părea afirmaţia — colindele stau mult mai aproape de basm şi descîntec, decît de balade, de care au fost alăturate adesea. Ca şi descîntecele, colindele s-au întemeiat, în originile lor dinainte cu mii de ani, pe credinţa în puterea magică a cuvîntului, pe convingerea că ceea ce se fabu-lează în cuvinte poate deveni realitate — prin simpla putere a cuvîntului, care exprimînd viaţa o şi conţine, aşa cum oul o închide în germenele lui. Majoritatea des-cîntecelor au astfel o factură epică proprie, narînd o suită de acţiuni specifice, prin care suferinţa fizică sau sufletească, văzută ca o fiinţă fabuloasă — după ce a adus subiectul descîntecului într-o stare apropiată de aceea a sfîr-şitului — e silită să se îndepărteze, prin intimidare sau păcăleală, în ţinuturi pustii, care seamănă cu „celălalt tărîm“ din basme. La fel, colindele — la popoarele din sud-estul Europei, unde biserica ortodoxă n-a izbutit, şi poate nici n-a căutat cu tot dinadinsul, să sugrume practicarea acestui obicei, aşa cum a făcut în Occident biserica catolică — cuprind în repertoriul lor un complex de fabulaţii specifice, care pot reprezenta idealul de viaţă al capului familiei în casa căruia se cîntă ele, în raport cu vîrsta, situaţia lui socială şi activitatea profesională. Există astfel la noi colinde : de copil, fată nubilă, flăcău, om însurat, vînător, pescar, cioban, preot. Semnificativ pentru vechimea colindelor e faptul că nu există nici un colind de învăţător, deşi aceşti modeşti şi plini de abnegaţie propagatori ai culturii au jucat cel mai mare rol în viaţa satelor noastre, în trecutul apropiat. Interesantă este evoluţia colindelor de plugari. După toate probabilităţile, ele 29 s-au diferenţiat pe măsură ce agricultura devenea ocupaţia principală a ţărănimii noastre, căpătînd o pondere mai mare în ceremonialul colindelor. în consecinţă, au căpătat şi o amploare deosebită, un fast aparte în reprezentare, adăugîndu-li-se elemente spectaculare specifice — plugul, boii, pocnetele de bici, chiuiturile, buhaiul — devenind pluguşorul, aşa cum îl cunoaştem din sec. XIX pînă în zilele noastre. Evoluţia aceasta nu e atît de îndepărtată cum apare la întîia privire, căci elementele spectaculoase — aşa cum aminteşte şi Monica Brătulescu, în substanţiala introducere la atît de frumoasa antologie de colinde pe care, sub poeticul titlu La luncile soarelui, ne-a dăruit-o în anul 1964 Editura pentru Literatură — însoţesc pînă în zilele noastre, în anumite ţinuturi ale patriei noastre, practica colindului. Pe de altă parte, aceeaşi evoluţie o constatăm şi în practica cîntecelor de stea, dintre care cele despre „cei trei crai de la răsărit", după toate probabilităţile, prin dezvoltarea elementelor de spectacol, au dus la forma dramatică a Vicleimului. Ca şi în descîntecc, acţiunea interioară a colindelor c mai mult statică. Eroul nu evoluează de loc. El e prins într-un moment esenţial al vieţii lui. în opoziţie totală însă cu dcscîntecelc, în colinde momentul acesta e de apogeu — înfăţişează în culorile cele mai strălucite tot ceea ce şi-ar putea dori mai bun omul în casa căruia se colindă, în situaţia lui socială, şi profesională. Vînăto-rului, pescarului, plugarului li se evocă o recoltă fabulos de bogată în întreprinderile lor, la un moment dat, ceea ce le aduce nu numai belşug în casă, ci şi vază în lumea lor, fericirea într-un cuvînt. La fel, băietanului i se vrăjesc întîmplări prin care el ajunge mare demnitar, uneori chiar la curtea domnească, impunîndu-se în categoria „voinicilor", a „vitejilor", pe care Ştefan cel Mare înte-meiase puterea şi gloria Moldovei. Fetei nubile şi flăcăului de însurat li se povesteşte o întîmplare prin care ea ajunge noră de împărat, iar el îşi dobîndeşte o mireasă frumoasă ca o zînă sau vitează ca o amazoană. Omului însurat i se 30 vrăjesc imagini de fericire casnică idilică, sub merii înfloriţi fabulos, ca în grădinile raiului. In basme naraţiunea are funcţiuni sociale şi artistice identice cu cele ale colindelor. Pentru omul sărac, pentru prîslca neluat în seamă printre fraţii lui mai mari, pentru fata oropsită de surorile ei mai mari (măritişul urmînd să se realizeze, după obiceiul străvechi, în ordinea lor dc vîrstă în familie), sau de către mama ei vitregă, pentru omul considerat „prost" fiindcă nu avea darul de a se promova social dînd din coate sau acumulînd avere prin orice mijloace, — basmul indică şi el o soluţie ideală de viaţă, ducîndu-1 la fericirea deplină. Dar în basm eroul evoluează, nu numai prin faptul că el ajunge, prin diverse peripeţii, de la o situaţie socială de jos la una cu totul opusă, dar şi pentru că foarte adesea el se dezvoltă şi sufleteşte, învăţînd din peripeţiile prin care trece. Fata împăratului fără băieţi — obligată prin prescripţiile feudale să ţină locul unui fecior al vasalului la curtea suzeranului său — în travestiul ei de viteaz, capătă ea însăşi, cu vremea, un suflet bărbătesc. Transformarea e consfinţită uneori, prin fantezia nelimitată a basmului şi prin miraculosul care îi stă permanent la îndemînă, de însăşi schimbarea sexului, — mai ales cînd de falsa ei ipostază se îndrăgosteşte fata împăratului suzeran. „Hăbăucul", omul neajutorat, trecînd din încurcătură în încurcătură, pînă la urmă se dovedeşte un isteţ în stare să păcălească vracii, împăraţii şi pe dracul însuşi. Această evoluţie impune o suită întreagă de peripeţii ale acţiunii basmului, desenate nu numai în alb, ci şi în negru, uneori atingînd tonalităţile cele mai sumbre, mergînd pînă la uciderea eroului sau la somnul secular al eroinei, ca să fie readuşi la viaţă prin mijloacele specifice basmului. Acţiunea în colinde nu are de loc această complexitate. Ea nu e dramatică, ci plastică. E acţiunea cît o poate înfăţişa un tablou în pictură, care nu poate concretiza decît un moment culminant, pe cele antecedente şi ulterioare sugerîndu-le doar prin ţinuta şi gesticulaţia personajelor. 31 La fel şi în colinde ni se evocă momentul maxim, acela de realizare a idealului de viaţă al unei categorii sociale. Colinda reprezintă finalul epic, luminos la maximum, al unui basm. Statica ficţiunii epice e uneori flagrantă, ca în colindele de om însurat, care se rezumă de cele mai multe ori la imaginea cu un minim de mişcare a gospodarului şi soţiei lui, adormiţi într-un pat aşezat sub pomi înfloriţi magnific şi deşteptaţi de ploaia florilor scuturîn-du-se din ramuri şi de zborul ceresc al porumbeilor aciuaţi acolo ; sau la imaginea gospodarului îmbrăcat somptuos, rezemat în „toiag ferecat" şi încărcat de „arme scumpe", stînd în faţa caselor sale evocate tot atît de feeric şi dînd îndemn soţiei lui ca să încarce masa cu belşug, în aşteptarea colindătorilor. Funcţiunea educatoare a colindei e astfel profund latentă, acoperită încă de finalităţile magice originare. Ea se rezumă la această imagine ideală : a vieţii aşa cum ar trebui să fie, într-o lume dreaptă, aşa cum o visau în trecut masele în raport cu societatea în care trăiau. în cîntecul bătrînesc dimpotrivă, funcţiunea educatoare apare pe primul plan. Cîntecele bătrîneşti înfăţişează în-tîmplări din cele mai diverse, — de la cele fabulos mitologice, din realizările artistice de mare vechime ale speciei, la întîmplările crunte din baladele vitejeşti şi haiduceşti, pînă la cele senzaţionale din creaţiile mai noi, aproape contemporane, ale baladelor familiare, pe care le numim de obicei „balade nuvelistice". Din aceste în-tîmplări reies firesc învăţături adînci pentru viaţă, atît cum trebuie cît şi cum nu trebuie să fie desfăşurată. De aceea finalul cîntecelor bătrîneşti e adesea sumbru pînă la cruzime. De aceea ele se cîntă tradiţional la nuntă, la „masa mare", urmînd să dea tinerilor căsătoriţi o ultimă şi cutremurătoare lecţie de viaţă, înainte de a pleca din casa părintească. în această împrejurare se află şi punctul cel mai intim de contact între cîntecul bătrînesc şi colindă. Majoritatea colindelor au în centrul lor tot un moment nupţial, evo-cînd acţiuni prenupţiale sau imagini de fericire în căsă- 32 torie, chiar cînd e vorba de colinde profesionale, ca acelea de vînători şi pescari. Era şi firesc să fie aşa, deoarece nu numai în momentele festive ochii părinţilor sînt aţintiţi asupra copiilor, ei reprezentînd viitorul şi fericirea lor stînd la temelia fericirii familiale. în societatea rurală, în trecut, momentul căsătoriei reprezenta pragul intrării tinerilor în viaţa socială, majoratul lor de fapt. în acest punct de contact e tot atît de firesc să existe schimburi de teme, de situaţii şi chiar de texte poetice constituite, între colinde şi balade. Colindele de pescari fac parte adesea din acelaşi trunchi poetic cu Antofiţâ al lui Vioara, rezumîndu-se la pregătirea şi realizarea pescuitului fabulos de bogat, prin prinderea şi chinuirea „puiului Iudi-ţei“, fără finalul tragic al răzbunării Iudei sau Vidrei celei bătrîne, sau cu salvarea „vătafului" din dezastru. Iar în casele în care a pierit mai de curînd un flăcău, Mioriţa devenea colindă consolatoare, în Muntenia şi Oltenia. în schimb, răspîndirea prodigioasă a Mioriţei în Transilvania, numai sub forma 'colindei, atestîînd o mare vechime, ridică în acest sens probleme tulburătoare, care încă nu şi-au aflat dezlegarea deplină. Lotul masiv de colinde al colecţiei Gr. Creţu înfăţişează aproape întreaga diversitate a speciei în Muntenia şi Oltenia, adesea în realizări de mare frumuseţe artistică. în străvechile colinde de vînător ajung pînă la noi ecouri dintr-o epocă foarte depărtată în timp, cînd vînă-toarea procura nu numai hrană, ci aproape toate cele necesare vieţii — ca în colinda avînd în centrul ei vîna-rea cerbului : Cu carnea de cerb Nunta să-şi nuntească ; Cu oasele lui Casă-o stoborî ; Cu coastele lui Casă-o lănţui ; 33 Cu sîngele lui Casă-o zugrăvi ; Cu pielea de cerb Casă-o înveli ; Cu unghiile lui O face păhărele Să bea boieri din ele ; Boltiţă-n portiţă în dos la grădiniţă. Moscu, Făt-Frumos, Fie sănătos ! Intr-alt colind de vînător, avînd în miezul lui vînarea ciutei, aceasta îşi povesteşte şi îşi plînge soarta nu numai în tonul, ci şi în formula artistică a episodului oii năzdrăvane din Mioriţa : — Fa ciută mioară, Pe bot pestricioară, Tu nu te adăpi ? Nici nu vrei să paşti ? Ce te străjuieşti Strajă de trei zile ? A ciută mioară, Pe bot pestricioară, Lor le răspundea... Jelania ciutei, descriind sfîrşitul ei şi al celorlalte din ceată, este brodată pe aceleaşi elemente fabuloase ale vî-nătorii : Ce-or mai rămînea El ne-o tot goini Pin’ la pod de os ; De os că n-a fost, De oase de-a noastre. Ce-or mai rămînea Scăpate-nţepate, De ogar muşcate, 34 Vînate vom fi Şi ne vom sfîrşi. într-un colind de fată mare, centrat pe imaginea graţioasa a fecioarei plimbată într-un „leagăn de mătase" purtat de un apărută în anul 1964, în revista „Steaua". în cîntecele din colecţia Gr. Creţu, tema e tratată mai cu seamă în remarcabile trăsături de umor, ca de exemplu în Cm-tecul hoţului de cai. Ochiul profesional al geambaşului se impune prin precizia trăsăturilor : Dar băieţel ce-mi făcea ? Şaua-n spinare c-o lua Şi-apuca spre Cîmpina. Se-ncîlni cu galbena, Şargă-neagră ipe spinare, Pe sub burtă rotogoale, Pintenoagă de picioare Şi pătată la o nare Şi buiastră-n fuga mare. Dar nu era singurea, Cu cinci cîrlani după ea. Şi-avea şapte jugSnei, Cum ţi-este mai drag de ei. El pe şargă-ncăleca, Drumul la vale că lua. 52 Se ducea la Mogloreţ, Unde e un tîrguleţ Se vînd cîrlanii cu preţ... Ieşind din lumea aceasta pitorească, răsfoind paginile ediţiei realizate de A. Miilea şi I. Stănculescu, intrăm în epica tragediilor familiale. Căci, de fapt, majoritatea baladelor aşa-numite „de curte feudală" — Meşterul Ma-nole, Dobrişan, Radu Calom fir eseu, Mogoşy V ardei, Mir-cea Ciobănaşul, prezente şi în volumul de faţă — pornesc cele mai adeseori din conflicte de familie şi desfăşoară întîmplări de familie, încărcate furtunos de implicaţii sociale, de înfruntări în cadrul lumii feudale, care duc la finaluri tragice, mai ales cînd legăturile de rudenie sînt necunoscute la început, sau prea şubrede ca să ţină cumpăna pasiunii. însemnînd faptul că versiunea de aici a Meşterului Ma-nole e destul de pedestră, să amintim foarte interesanta localizare a temei „Mircea Ciobănaşul" în Cîmpulung-Muscel, în balada intitulată aici Cîntecul lui Mircea, fratele lui Negru Vodă, ca şi strania soluţie etică dată în finalul Cîntecului lui Bardci conflictului dintre domnitor şi finul său. Divanul e chemat de domnitor să-l judece pe Bartici în urma mărturisirii făcute de soţia sa, care se îmbolnăvise după ce finul, ca să scape de propunerile ei de dragoste, fugise la Ţarigrad. Adus de acolo, divanul îl judecă şi dă o sentinţă ce ar părea ciudată, dacă n-ar închide şi o tragică ironie asupra obedienţei boierilor faţă de domnitor : Pe Bartici mi-1 judecau, Toţi, Iui vină îi găseau, De ce n-a făcut fapta Şi mi-a-mbolnăvit doamna. Pe Bartici îl judecau Şi cu dreptate găseau Pe Bartici a-1 spînzura... 53 Grupul baladelor familiale propriu-zise — transpunînd în lumea artei tragedii asemănătoare de familie, de astă-dată în lumea tîrgoveţilor sau a ţăranilor : soţi ucişi noaptea, cînd se reîntorc după ani de zile din călătorii de negoţ, fără a fi recunoscuţi, victime ale lăcomiei de bani ale propriilor mame, ca să-i jefuiască (Tudor Ceauşul)> hangii şi morari ajunşi la sapă de lemn, care trebuie să-şi vîndă soţia frumoasă (Tudor Dobrogeanul) ; soţi care verifică, în cumpănă de viaţă şi de moarte, necredinţa soţiei (Ghiţă Cătanuţa) ; tineri însurăţei care, plecînd pe 9 ani „la bătălie", îşi află la întoarcere soţia martirizată sau ucisă prin foame de către „soacra rea", propria lor mamă ; fata care fuge de la părinţii cu stare, amăgită de minciunile unui om de nimic — este în ediţia Millea-Stănculescu mai sărac tematic şi ca valoare artistică. Interesant e cîntecul despre Dafina şi Tudorel Majarea — variantă a temei de tipul lenaşel, în care bărbatul sur-prinzîndu-şi soţia în adulter, îl iartă pe rival, considerînd vinovată numai femeia — prin situaţia inedită a soţului, pescar dus mereu de acasă prin ocupaţia lui. Ca şi în alte colecţii de folclor, lirica populară depăşeşte şi aici cantitativ aproape toate celelalte specii de poezie orală la un loc. Fenomenul este explicabil, lirica în general şi în folclor în special fiind genul cel mai mobil, cel mai puţin închingat în rigorile tradiţiei şi ca atare cel mai apt să exprime noul şi, în aceeaşi măsură, să se înnoiască. Dispărînd din viaţa maselor o sumă de obiceiuri şi practici — multe de o mare vechime şi devenite în consecinţă anacronice — dispar din circuitul folcloric viu şi speciile de poezie orală pe care le generaseră : descîntecul, paparudele, caloianul, colindele chiar. Altele, precum cîntecul bătrînesc, rămîn să vieţuiască, pe arii mai re-strînse, numai în virtutea marii frumuseţi artistice pe care au atins-o. Lirica — în antiteză cu epica populară, strîns legată de poezia obiceiurilor — e foarte puţin determinată de practica obiceiurilor. Dimpotrivă, exprimînd în 54 primul rînd profunzimea sentimentelor individului ca om între oameni, lirica populară îşi extinde din ce în ce mai mult domeniul artistic în viaţa de toate zilele, pe măsură ce această viaţă — în mediile care produc folclorul — se modernizează. Procesul acesta se observă mai clar în Muntenia şi în Bucureşti care — ca cel mai mare oraş al ţării, unde afluează zilnic oameni din toate regiunile ei — este nu numai un uriaş depozitar de folclor, ci şi un mediu însemnat de creaţie folclorică sau simili-folclorică, de la cea tradiţional-rurală pînă la cea orăşenească. într-o culegere ca cea organizată de Gr. Creţu — avîndu-şi centrul în Bucureşti şi ca zonă folclorică de bază Muntenia — fenomenul trebuia să apară inevitabil. Intr-adevăr, în materie de lirică volumul de faţă depăşeşte aproape de trei ori, cantitativ, cîntecele din colecţia G. Dem. Teo-dorescu şi se apropie de ceea ce dă colecţia Gr. G. To-cilescu, care să nu uităm că acopere nu numai Muntenia, ci şi Moldova şi într-o oarecare măsură, chiar şi Transilvania. In ediţia realizată de A. Miilea şi I. Stănculescu, accentul cade aproape exclusiv pe doine şi cîntece de lume, lăsînd la o parte strigăturile. Predomină deci lirica în tonalităţi grave, mai ales sub aspectele pe care le capătă ea în Muntenia şi sub influenţa Capitalei. Cîntecele de dragoste sînt dominante numeric în mod firesc, în viaţa din trecut căsătoria fiind nu numai evenimentul central al vieţii individului, dar şi pragul de intrare a lui în viaţa socială, majoratul lui de fapt, ieşind prin aceasta de sub dominarea familiei părinteşti. Ca de obicei în lirica populară a Munteniei îndeosebi, şi a Olteniei de altfel, specifică e ardenţa sufletească şi fiziologică a fenomenului dragostei, care duce pe de o parte la plîngeri şi zbu-ciumări patetice, iar pe de alta la accente de senzualitate aprinsă. Ceea ce în trecut s-a considerat adesea ca „poezie lăutărească", ca un specific al acestei poezii, e de fapt o sumă de trăsături caracteristice ale liricii noastre populare meridionale. Departe de a constitui o zonă folclorică în sine, cîntecul zis de lăutari n-a făcut aici decît 55 sâ potenţeze aceste trăsături, să le dea şi mai mult caracter spectaculos, ceea ce fireşte a influenţat la rîndu-i şi creaţia populară a locului. Iată, de exemplu, e foarte greu să distingă cineva hotărît ce ar fi „lăutăresc" şi ce ar fi „tradiţional-popular" în acest frumos portret dc Don Juan — poate rustic, poate de mahala — din colecţia Gr. Creţu : Cine-mi trece pe la iaz ? Costică cu calul breaz, Cere flori de la pîrleaz. Eu nu-i dau, că mi-e necaz, Că-i cu mîna-n buzunar Şi-are zece lăutari. Lăutarii cînd cîntau Văile că-mi răsunau, Copacii se legănau, Fetiţele suspinau, Lacrimile le dădeau, Cu batiste se ştergeau, Cu batiste înflorate, înflorate vinerea, Cusute dumineca. Legăturile seculare dintre lirica de dragoste şi cîntecul de lume în folclorul nostru apar clare şi în culegerea Gr. Creţu. Iată o formă de la sfîrşitul sec. XIX, a motivului poetic Amanta turturica, a cărui veche existenţă în literatura universală şi în folclorul nostru, înainte de tiparul pe care i l-a dat Ienăchiţă Văcărescu, a fost cercetată ştiinţific încă de acum cîteva decenii : Foaie verde de sipică, Amărîtă păsărică Nici nu bea, nici nu mănîncă, Nici pe pămînt nu se uită, De soţie despărţită... Tot aici aflăm şi o versiune întreagă — probabil mult mai nouă — a Cintecului Mititichii, din care citează vreo 56 cîteva versuri Fr. Sulzer, în Geschichte des transalpini-schen Daciens, apărută în 1781—1782 : — Frunză verde de-anason, Scoală-te, puică, din somn, Şi-mi dă guriţă că mor, Guriţă de sărutat, Trupşorel de dezmierdat, Inimioara mi-ai secat. Foaie verde de-un susai, Mititico, minte n-ai ; Floricele ştii să-mi dai, Dar guriţa cui o dai ? — Neică, dumitale ţi-o aş da, Dar sînt mulţi ca dumneata, De mi-i arde seceta. — Foaie verde matostat, Mititică mi-eşti la stat, Cilibie la purtat, Dulce eşti la sărutat, Darnică la-mbrăţişat. Aici avem plăcuta surpriză de a întîlni — într-o frumoasă şi deosebită versiune, mai deplin arhitecturată artistic — poezia pe care Cezar Bolliac o analiza ca exemplu de prospeţime şi gingăşie a simţirii şi a imaginilor, în faimosul său articol din 1844, despre Poezia populara : — Frunză verde şi-o lalea, Ce faci, fetiţo,-ocolea ? — Cos la cămăşuţa ta Cu firicel de-o para. De m-oi lua, de nu m-oi lua, Cămăşuţa-i tot a ta. Foaie verde bobidrag, M-a lovit un dor şi-un drag, Să stau toată ziua-n prag, Cu firul băgat în ac, Cu ochii după cel drag. 57 Cu aceeaşi mişcare sufletească dăm aici de o variantă la cîntecul pe care îl intonau cu plăcere Eminescu şi prietenii lui, la un pahar de vin : Gîte stele sînt pe cer Pîn’la ziuă toate pier. Numai luna şi c-o stea Ştie de patima mea ; Patima ce-o pătimesc Şi truda care-o trudesc Pentru-un pui care-1 doresc... în afară de astfel de continuităţi literare, se întîlnesc adesea şi amănuntele unei vieţi istorice de epocă, chiar într-o frumoasă poezie de iubire ca aceasta : Pe drumul Focşanilor Pasc caii orzarilor Şi cu ai grînarilor. Un fir paşte, Şaptc-mi creşte, Dorul tot mă ofileşte. Albă îi faţa leliţei, Lung e drumul Brăiliţei. Nu ştiu, i-albă? Nu ştiu, îi neagră ? Că lui neica^i este dragă. Dînd onorurile cuvenite cîntecelor de dragoste din colecţie, nu însemnează să neglijăm prezenţa remarcabilă a celorlalte teme majore ale liricii noastre populare, care înfloresc şi aici adesea, în versuri de mare intensitate poetică. Iată o frumoasă creaţie a muzei populare, în care tema jelii şi a nenorocului în viaţă se întrepătrunde cu tema naturii, a cucului ca sol al ei, şi în mod surprinzător, cu tema de atîta circulaţie în poezia simbolistă a ploii şi a insomniei : 58 Foaie verde arţăraş, Ia vezi cucul, bate-l-aş, Că şi el mi-a fost vrăjmaş, Că mă vede pătimaş. Mă vede pe drum trecînd Şi se omoară cîntînd. Eu zic cucului să tacă, El se mută pe-altă crea că. Mă culcai să dorm niţel, Vîntul bătea uşurel, Ploaia curgea mărunţel, Nu putui să dorm de fel. Poezia revoltei sociale, cu care se deschide însuşi capitolul liricii în volumul de faţă, e din plin şi frumos reprezentată. Alegem din ea un text care ni se pare foarte semnificativ, ca imagine a sistemului de oprimare şi stoarcere a ţărănimii, la sfîrşitul secolului trecut : Foaie verde arţăraş, Drumul de la Călăraşi Nu-i bătut de boi şi vaci, Şi-i bătut de dorobanţi, Conducînd la arestaţi. La marginea lanţului, Arendaşul satului ; Iar la capul lanţului Stă primarul satului... Faţă de asemenea stări de lucruri, lirica haiduciei nu putea să fie şi ea decît tot atît de amplă şi intensă. Multe dintre cîntecele de aici sînt produse ale fazei mai noi, de liricizare a baladei haiduceşti, apărînd în versurile lor nume ca al Jianului, al lui Bolboceanu, al lui Şogor şi al altora. Altele exprimă direct stări sufleteşti intime ale haiducului, ca acest scurt dar complex cîntec, cu un preambul din bucuria primăverii, stins repede de melancolia primejdiilor pe care le aducea haiduciei desfrunzirea pădurilor, toamna : 59 Frunzuliţă foi ca macul, Cînd o da iarba ca acul, Să intru-n codru, săracul ! Codre, nu te lăuda Că ţii frunza şi iarna ; Frunza-mi umple văile, Văile, vîlcelele, Şi rămîn smicelele, De le bat vînturile. Tema înstrăinării, atît de legată în lirica noastră populară de imagini exprimînd dorul îndepărtării de părinţi, răsună aici în multiple acorduri, dintre care unele sunînd nou, ca în acest cîntec : Dunăriţă, apă lină, Mă-nşelaşi c-o vorbă bună, Mă trecuşi în ţări străine, Fără dor şi fără milă. Struguraş bătut de brumă, Sărac copil fără mumă ! Struguraş bătut de piatră, Sărac copil fără tată !... Strîns împletită cu cea a înstrăinării, poezia „cătăniei“ — cu durerile ei din trecut, cu gîndul părinţilor lăsaţi în sărăcie, cu tratamentul dur din partea gradaţilor — îşi are şi ea aici locul cuvenit. Dintre frumuseţile ei divers sclipitoare, desprindem cîntecul acesta, pentru imaginile pregnante şi oarecum inedite ale începutului său, unde cuvîntul dor îşi joacă sensurile între nostalgie şi durere : Frunză verde bo>b năut, Cine n-are dor în trup Să vină să-l împrumut, Că la mine văd că-i mult ; Curge izvor din pămînt, Ca nisipul de mărunt. Foaie verde de trei brazi, Mai la vale la Urlaţi, 60 Am lăsat boii-njugaţi Şi părinţii supăraţi, Să vii, maică, să mă câţi între cîrduri de soldaţi, Stau în puşcă rezemaţi. Pelerinajul nostru în lumea artistică pe care ne-o aduce culegerea realizată din arhiva folclorică a lui Gr. Creţu trebuie totuşi1 să ia sfîrşit, oricît am fi de ispitiţi, prin alte şi alte aspecte, să îl continuăm. Sperăm că cititorul va fi din plin răsplătit prin întregul volum— despre care nu am putut să-i dăm în aceste pagini decît o foarte palidă idee — şi că nu va regreta întru nimic ceasurile de zăbavă consacrate acestei lecturi. OVIDIU PAPADIMA P O E Z r A OBICEIURILOR TRADIŢIONALE DE IARNĂ COLINDE 1 Sus în vîrţ la noua meri Sus, în vîrf la nouă meri, Hoi, lero, da leroi loi, doamnele, Mi-arde nouă luminări. Sus îmi arde, jos îmi pică, Pică una, pică nouă, Picătura cea din nouă, Se scaldă bătrîn Crăciun. Se scăldară, se-mbăiară, Cu sfînt mir se miruiară. întinşă-i masă peste drum Să mănînce flămînjoşii, Făcută de-o casă-n drum Să-ncălzească friguroşii, Făcută de-un puţ în drum. 2 Colea-mi doarme mari boieri Colea-mi doarme mari boieri, Cu ilice puse-n cuie, Cu arme la căpătîie, Cu pistoale la picioare. La piciorul patului, Mi-este-un.stol de porumbei, Se săltară şi zburară, Sus, mai sus, se înălţară, Cu doi nori s-amestecară, 63 Jos, mai jos, că se lăsară, Apă-n guşă că-şi luară, Pietricele mărunţele, Pietricele răsunară, Mari boieri se deşteptară Şi pe noi ne dăruiră C-un colac de grîu curat. Pe faţa colacului Mi-este vadra vinului, C-aşa-i legea din bătrîni, Din bătrîni, din oameni buni. 3 Cicea, cicea-n ceste curţi Cicea, cicea-n ceste curţi, C-aici dorm gospodari mulţi, Cu sabia pusă-n cui, Cu arme la căpătîi, Cu pistoale La picioare. Jos la furca patului Mi-este-un stol de porumbei. Se-nălţară şi zburară, Cu doi nori s-amestecară, Apă-n guşă că-mi luară, Bătătura mi-o udară, Petricelele sunară, Gospodari se deşteptară Şi pe noi ne dăruiră C-un colac de grîu curat. Pe faţa colacului Este vadra vinului, C-aşa-i legea din bătrîni. Pe giubeaua cea mai mică Cînt-un pui de turturică. Cu giubeaua cea mai mare Ni se scoală-o fată mare Şi ne-aprinde-o luminare Şi mi-o pune-ntre icoane, Intre icoane,-ntre obloane. 64 Busuioc verde pe masă, Bună vremea la fereastră La gospodari ca dumneavoastră 4 Colind de flăcăi Mai pe sus pe lîngă cer, Vine Gheorghe Gheorghiţel, Cu cal negru fumurel, Cu şaua de aurel, Cu scările de-arginţel Şi cu frîu cu fluturei, Cu biciul cu ciucurei. Trăsni-n vînt, Trăsni-n pămînt, Trăsni-n poarta raiului. Raiule, grădină dulce, Nu mă-ndur a mă mai duce De mirosul florilor, De zumzetul albinelor. 5 La puţul cu zalele La puţul cu zalele, Răsărit-a soarele ; Nu e soare să răsară, Ci mi-e domn împodobit Cu inele de argint. Iar vă vin, boieri, vă vin, Tot vă vin turme de oi, Vin oiţele zbierînd, Berbecii roată făcînd ; Iar vă vin, boieri, vă vin, Vă vin herghelii de cai, Vin iepele nechezînd, Armăsari roată făcînd. Ia sculaţi, boieri, sculaţi, Că vă vine Anul-nou ; 65 Să vă vie cu mult bine Şi cu multă bucurie. Sănătate cestor curţi, Să-mi fiţi, boieri, sănătoşi Şi cu copiii cu toţi ! 6 Turturele pe zăbrele Turturele pe zăbrele, Pe zăbreaua cea mai mică Stă un pui de turturică. Şi zburară şi cîntară, Apă-n gură gurgurară, Pietricele răsturnară, Mari boieri se deşteptară, Cu ocaua plină rasă, Pe colac, vadra de vin, C-aşa-i legea din bătrîni, Din bătrîni, din oameni buni. Dăm o raită pe departe, La mulţi ani cu sănătate Şi la vară cu bucate ! 7 Judecata florilor Frunză verde de năut, Cîte flori sînt pe pămînt, Toate merg la jurămînt, Toate jură, toate fură. Numai floarea-soarelui Şade-n poarta raiului Şi-mi judecă florile, Florile, garoafele, Ce mi-au făcut miroasele ? Ploaia mi le-a udat, Vîntul mi le-a scuturat. Scoală, scoală, fată mare De mi-aprinde-o luminare, 66 Şi mi-o pune-n trei iscruci, Trei iscruci şi trei icoane. Rămîi, Doamne, sănătos, Ca un trandafir frumos. Bună dimineaţa la Moş-Ajun, Că mîine e Moş Crăciun ! 8 Oleroi, d-oleroi, Doamne D-ale cui sînt ceste case ? Oleroi, d-oleroi, Doamne, Aşa-nalte şi frumoase, Pe dinlăuntru zugrăvite, Pe de-afară stoborîte, Stoborii de busuioc, Straşina de siminoc, Dar în străşini cine şade ? Şade de-un dalb porumbiel Cu peniţe D-albăstriţe, Cu capul de pietre scumpe. E trimis de Dumnezeu Să măsoare pămîntul, Pămîntul Cu umbletul Şi cerul Cu cugetul. Se mirară ce să-i facă ? Munţi înalţi şi văi adînci Şi vâlcele scurgăţele, Tinsei cerul peste ele, Ca de-un pom mare-nflorit, Cu poamele de argint. Vînt de vară se scocioară, Poamele se scuturară, Se scuturară pe jos, Umplu locul de miros. Rămîi, N., sănătos, Cu-ai tăi fraţi, Cu-ai tăi părinţi, Ai lui Dumnezeu să fiţi ! 67 9 Colind de flăcău Dur, dur, dur, pe munţi înalţi, Munţi înalţi şi1 minunaţi, Părea soare că-mi răsare. Nu e soare răsărit, Ci e (cutare) ’mppdobit, C-un cal negru, alb de spumă, Şi mi-1 frînge şi-l cofrînge Şi din gură aşa-i zice : — Calcă-mi ici, calcă-mi colea, Calcă-mi ici în piatră seacă. Piatra seacă-apă lăsa, Putea-şi calul adăpa Şi-al lui şi-ai lor mari boieri. Şi mi-1 frînge, mi-1 cofrînge, Şi din gură aşa-i zice : — Calcă-mi ici, calcă-mi colea, Calcă-mi ici în codrul negru. Codrul negru că-nverzea, Putea la umbră-a şedea, Dumnealui şi mari boieri. Iar mi-1 frînge Şi-l cofrînge, Şi din gură aşa-i zice : — Calcă-mi ici, calcă-mi colea, Calcă-mi ici în munţii negri. Munţii negri că-nverzeau, Putea-şi caii păşuna Şi-al lui şi-ai lor mari boieri. 10 Colind de flăcău Care-n lume s-a d-aflat, S-a d-aflat, s-a devarat ? A fost tînărul Nicoară, Fuga la taică-său da : — Dă-mi, taică, cheiţele ! Taică-său cheiţe-i da, 63 Grajd de piatră descuia Cercă murgul, cercă negrul, Ieşi murgul cel mai bun, Cel mai bun şi mai blajin, De-nşeuat şi de-nfrînat, Cum e bun de-ncălecat. Pe ochi negri se spăla, Cu batista se ştergea, Cruce cu dreapta-şi făcea, Picioru-n scară punea, Ziua bună că-şi lua, De la maică, de la taică, De la fraţi, de la surori, De la grădina cu flori. — Te las, taică, sănătos, Ca un trandafir frumos ; Te las, maică, sănătoasă, Ca o garoafă frumoasă. Sări ici, sări colea, Sări-n mare ca şi-o floare Şi înota vinerea, înota şi sîmbăta, Duminica pin’ la prînz, Ieşi-n vad, Ca şi un brad, Cu murgul neadăpat, Neadăpat şi nemîncat. — Rabdă, murguleţul meu, Neadăpat şi nemîncat, Cum rabd şi eu nensurat. 11 Colind de tînăr Colea sus, pe lîngă cer, Ieşi Vasile tinerel C-un cal vînăt, porumbel. Şi Vasile-i tinerel, E şi calul tinerel. Măi Vasile, Făt-Frumos, Să-mi vii mîine pe la mine, Să-mi vii pe jos, pe pămînt, Şi să te-nalţi sus în vînt. 69 Cînd vîntul se scoborîiâ, Vasile-n poartă sosiră, Portar poarta-i descuiară, Vasile-n curte intrară, Calul din mînă i-1 luară, Puţintel că i-1 plimbară, In grajd de piatră-1 băgară, Fîn cu flori îi revărsară. — Măi Vasile, Făt-Frumos, Intră-n casă bucuros, Intră-n casă, stai la masă, De-nchinat cu ce-nchinăm ? li scoase-un pahar de marmur. în faţa paharului, Scrisă-i floarea raiului ; în dosul paharului, Scris e spicul griului ; în fundul paharului, Scrisă-i luna cu lumina, Sfîntul soare cu căldura. Şi-acum să-mi petreci frumos, Rămîi, Vasile, sănătos, Cu-ai tăi fraţi, cu-ai tăi părinţi, Ai lui Dumnezeu să fiţi, La anul şi la mulţi ani ! 12 La stîlpşor de brad La stîlpşor de brad, Stă murgul legat, Legat, ferecat. Dar cine mi-1 bate, Pe şale, pe spate ? Cu stînga-1 bătea, Cu dreapta-1 netezea, Din gură-i grăia : — Paşti, murgule, paşti, Paşti de mi te-ngraşă, Că am să te vînd Pe cît mai curînd, Pe care de grîu, 70 Pe buţi cu rachiu, Oastea să mi-o ţiu. Trîmbe de bumbac, Teancuri de postav, Oastea să mi-o-mbrac. Oastea de haiduci, De haiduci levinţi, Duşi de la părinţi De cînd erau mici. Iar murgul păştea, Din gură-i grăia : — Stăpîne, stăpîne, Adu-ţi tu aminte Cînd noi ne luptam Cu turcii, cu frîncii ; Turcii ne tăiară, Frîncii ne-alungară, în mare ne-aruncară, Şi oastea-necară. Eu am înotat Marea-n lung şi-n lat De mi te-am scăpat, Dar sînt vinovat Că m-am poticnit La mijloc de mare De-o pană de mreană, Pala ţi-am udat. Pala de caftan, Vîrf de buzdugan ; La mal am ieşit, Pala ţi-am zhicit; Din nări am suflat, Pala ţi-am uscat; Din picior bătui, Buzdugan făcui, Făină ţi-adusei Şi ţie şi mie : Ţie de voinic, Mie de cal bun. Stăpîne, stăpîne, Adu-ţi tu aminte, Joi de dimineaţă, Pe rouă, pe ceaţă, Pe gheaţă rîşneaţă, Buni cai mi se-aleargă 71 Tot murgu-nainte, Cu coama-mpletita, Cu coada sucită, Cu aur poleită, Nouă dăruită. Potcoave de-argint Ce nu s-a pomenit, Cuie de sîrmă-ntoarsă, Să ţie la pulbere deasă. — Paşti, murgule, paşti, Paşti de mi te-ngraşă, Că n-am să te vînd Nici pe care cu grîu, Nici buţi cu rachiu, Oastea să mi-o ţiu, Oastea de haiduci, De haiduci levinţi Duşi de la părinţi De cînd erau mici, Ci am să te ţiu Drept calul cel mai bun. Noi... cu bună vreme ! 13 Colind de flăcău Hrăneşte-mi, hrăneşte-mi, (Cutare) flăcău De-un cal, de-un şoimel Şi de-un ogărel. Cal cu ce-1 hrăneşte ? Tot cu orz pisat, Prin apă strecurat. Şoim şi ogărel, Cu ce mi-i hrăneşte ? Cu carne de miel, De miel sugărel. La izvor curat, Vin ciute s-adap5. De-o ciută mioară, Pe bot pestricioară, Nici nu se adapă, Nici nu vrea să pască, 72 Ci se străjuieşte, Strajă de trei zile, Strajă din trei părţi. Alte ciute mioare Pe ea mi-o-ntrebară : — Fa ciută mioară, Pe bot pestricioară, Tu nu te adăpi ? Nici nu vrei să paşti ? Ce te străjuieşti, Strajă de trei zile, Strajă din trei părţi ? A ciută mioară Pe bot pestricioară Lor le răspundea : — Fa ciute mioare, Pe bot pestricioare, Eu nu mă adăp Şi nici vreau să pasc, Că (cutare) flăcău, Hrăneşte-mi, hrăneşte-mi De-un cal şi-un şoimel Şi de-un ogărel. El că ne-o goni Pin’ la pod de carne ; De carne n-a fost, De carne l-o face, Cu carne de-a noastră. Ce-o mai rămînea, El tot ne-o goni Pin’ la pod de sînge ; De sînge n-a fost, De sînge l-o face, Cu sînge de-al nostru. Ce-o mai rămînea, El tot ne-o goni Pin’ la pod de os ; De os că n-a fost, Dar de os l-o face, Cu oase de-a noastre. Ce-or mai rămînea Scăpate-nţepate, De ogar muşcate, Vînate vom fi Şi ne vom sfîrşi. 73 14 Calul, ogarul şi şoimul Dinu, Făt-Frumos, Leroilo, (refren) El că mi-şi hrăneşte De-un cal şi-un ogar, Şi-o vînă de şoim. Calul că-şi hrăneşte Tot cu orz pisat, In vînt vînturat ; Ogaru-1 hrăneşte Cu pită prăjită, Prin unt tăvălită ; Şoimul că-şi hrăneşte Cu carne de miel, De miel sugărel, Supt la două oi. Dinu nu şedea, La murg se ducea, Pe sapă-1 bătea, Din gurări grăia : — Murgule, murgule, Eu te hărănesc, Tu te posmăgeşti. Murgul ce-i grăia ? — Stăpîne, stăpîne, Cum o să mă-ngraş ? Şoimul s-a lăudat Că pe min’ m-o-ntrece ; Dacă şoim m-o-ntrece, Vinele să-mi tai, La cîini să le dai, Limba să mi-o scoţi, Prin fălci şi prin nări, Să mi-o dai la ciori. Dinu nu şedea, La şoim se ducea, Pe pană-1 bătea, Din gură-i grăia : — Şoimule, şoimule, Eu te hărănesc, Tu te posmăgeşti. Şoimul ce-i grăia ? 75 — Stăpîne, stăpîne, Cum o să mă-ngraş ? Murgul s-a lăudat Că pe min’ m-o-ntrece ; Murgul de m-o-ntrece, Aripa să-mi tai, Aripa din dreapta Şi să mă sluţeşti, Să mă oropseşti, Peste negri munţi, La fraţi, la părinţi, Eu să rîcăiesc, Să mă hărănesc. Murgul ce-i grăia ? — Stăpîne, stăpîne, Fă atîta bine Mai mult pentru mine. Pe noi să ne scoţi, Joi de dimineaţă, Pe nor şi pe ceaţă, Şi la cîmpi frumoşi Şi la meri rodoşi, Drumul să ne dai. Dinu nu şedea, Pe ei că-i scotea, Joi de dimineaţă, Pe nor şi pe ceaţă, Pîn’ la cîmpi frumoşi Şi la meri rodoşi, Drumul că le dară. Murgul se rugară : — Să-mi dai, Doamne, ceaţă, Ceaţă, negureaţă, Şoimu-şi rătăcească, Murgul izbutească. Cum murgul se rugară, Aşa Domnu-i dară Şi se slobozeară. Vine-şi murgul, vine, Dîrlogu-aruncară, La poartă-mi băteară, Din gură grăiară : 76 — Stăpîne, stăpîne, Ieşi de mă preumblă Şi mă răcoreşte. Dinu mi-auzeară, Afară-mi ieşea, îl lua, îl plimba, Pînă-1 răcorea, în grajd mi-1 băga, Orzişor că-i da. Pîn-orzul mîncară, Iaca şoimul sosea, Pe poartă-mi cădea. Ţipă şoimul şoimeşte, Cu glas voiniceşte ; — Stăpîne, stăpîne, Ieşi de mă sluţeşte Şi mă oropseşte, Peste negri munţi, La fraţi, la părinţi, Eu să rîcăiesc, Să mă hărănesc. Dinu mi-auzeară, Afară-mi ieşea Cu foarfeca-n dreapta Să sluţească şoimul. Murgul se rugară : — Stăpîne, stăpîne, Fă atîta bine, Mai mult pentru mine, Nu sluţi şoimelu. Bine ţi-ar şedea Călare pe mine, Ogar după tine, Cu şoimul pe mînă. Cine te-or vedea, « Toţi te-or fericea, ' Fericean de tine Şi de-ai tăi părinţi. Dinu, Făt-Frumos, Fie-şi sănătos, Cu fraţi, cu părinţi, Noi venim cu bună vreme. 77 15 Duh de mare Prunduleţul Mării Negre Mi-a crescut un merişor ; Face mere ’N toate vere, Geaba face, nu le coace. Duh de mare s-a-nvăţat, S-a-nvăţat de le mănîncă ; Nu mănîncă, Cît le strică. Prinse mărul a striga, Striga tare-n gura mare : — Cine-n lume s-o afla, S-o afla S-o devăra, Să-mi săgete duh de mare ? Nime-n lume nu s-afla, Numai Gheorghe se afla, Se afla, se devăra, Cărăruia şi-apuca, De-a dreptul la grajd de piatră, încearcă-şi negrii, încearcă-şi murgii, Găsi negru cal mai bun, Cal mai bun şi mai blajin. Frumuşel mi-1 ţesăla, Şaua pe el o punea Şi pe el încăleca. Luă arcul din cordaci Şi-o secreată De săgeată, Cărăruia şi-apuca De-a dreptul la duh de mare. Păzi ziua, Toată ziua, Zi de vară, Pînă-n seară. 78 Cînd fu soarele-n de seară, Iacă-apare duh de mare, Saltă-n vînt, saltă-n pămînt, Saltă-n vîrf de merişor, Prinse mere a mînca, Nu mînca, cîte strica, Râu frunza-i dărăpăna. Dar Gheorghe ca bun voinic Trase arcul din cordaci Şi-o secreată de săgeată. Prinse duhul a striga : — Stai, Gheorghe, nu săgeta, Că noi am fost nouă fraţi Şi-am murit toţi săgetaţi, Numai eu că mi-am scăpat, Numai eu şi-o sor’ mai mică, Fie-ţi ţie dăruită, Dăruită de la mine, De la mine pentru tine. 16 Bohorul Ieşi domnu-n vînătoare Şi-mi vînară, ce-mi vînară, De-un bohor, de-o fiară neagră, Dar pe unde mi-1 goneară ? Pe la curţile lui (cutare) Şi (cutare) mi-1 vedeară, Fuga-n casă că-şi dedeară, Cheia-n mînă şi-o luară, Grajd de piatră descuiară Şi la murgii că-mi intrară. Cearcă-şi murgi, şi cearcă-şi negri, Găsi pe negrul cal mai bun, Cal mai bun şi mai blajin Şi mai iute de picior. 79 Şi afar’ mi-1 scoseară, Frumos şaua i-o puneară Şi pe el încălecară, Mîna-n buzunar băgara Şi mi-şi scoase de-un gîrbaci, Şi-odată mi-1 aduceară, Pe negrul mi-1 încingeară, Cam la burtă, la sulac, Und’ vii calului de hac. Şapte 'hotare-mi săreară, Cu domnia se-ntîlneară : — Bună ziua ţie, doamne ! — Mulţumim ţie, voinice ! — N-ai văzut, doamne, pe-aicea, De-un bohor, de-o fiară neagră ? — De te-oi duce precum vii, Pe bohor că l-oi găsi. El atuncea mi-auzeară, Mîna-n buzunar băgară Şi mi-şi scoase de-un gîrbaci Şi-o dată mi-1 aduceară, Pe murgul mi-1 încingeară, Cam la burtă, la sulac, Und’ vii calului de hac. Şapte hotare-mi săreara, Cu bohor s-alăturara, De trei ori roată-i dădeară, într-o seară se lăsară, Cu patru suliţi mi-1 tăiară. Zăbovi de mi-1 coji, Mititel focşor făceară, Bune bucate găteară. Atunci domnia soseară : — Haide, doamne, s-ospătăm ! — N-am venit să ospătăm, Ci-am venit să >te-ntrebăm De ţi-e murgul de vînzare, De vînzare, de schimbare, De trei ori cu gălbiori Şi-o dată cu bani mărunţi. 80 Să vii la curţile mele, Că am cincizeci veri primari, Care hrănesc la jugani Şi-am cincizeci de unchi bătrîni, Care hrănesc la cai buni, Toţi ca negrul şi mai buni, Să punem şaua pe ei, Să ieşim joi la război. Să fie şi (cutare) sănătos, Şi să-şi petreacă frumos ! 17 Colind de flăcău Leroi-lio ! Leroi-lio ! Leroi-lio ! Vîntul mi-au bătut Şi mi-au polignit, Ce-a fost mai mărunt Mi-a pus la pămînt, Din trăsnet trăsnind. Cerbul mi-a sărit, Cerbul Rîncului, Greul pămîntului. Cine mi-1 goneşte ? Doi feciori de domn Şi de mari boieri, Şi nu-1 pot ajunge. Moscu, Făt-Frumos, Pe cerb mi-1 zărea, în goană-1 gonea Şi nu-1 ajungea. Şi mi se-ntorcea, Pe cal încăleca Şi iar mi-1 gonea Pînă-1 obosea, în boltiţă-1 băga. în boltiţă,-n portiţă, în dos la grădiniţă. Pe sapă-1 bătea, Frumos mi-1 lega, 81 Pe cal încalecă Şi se întorcea, Tot prin şir de sate Şi prin hori de fete. Moscu, Făt-Frumos, Cal descălica, In horă juca, Cu murgu de frîu, Cu fata de brîu ; Cu-o fată frumoasă, Cu sprinceana trasă, Cu geana umbroasă, In chip de jupîneasă. Moscu, Făt-Frumos Juca cît juca, Pînă însera. Fata-şi părăsea, Pe cerb mi-1 lega, Calu-ncăleca Şi drumu-şi lua. Fata îl vedea Şi-aşa îl blestema (îi menea) — Moscu, Făt-Frumos, Cu carnea de cerb Nunta să-şi nuntească ; Cu oasele lui Cas-o stoborî; Cu coastele lui Cas-o lănţui ; Cu sîngele lui Cas-o zugrăvi; Cu pielea de cerb Cas-o înveli ; Cu unghiile lui O face păhărele Să bea boieri din ele ; Cu capul de cerb — Boltiţă ’n portiţă, în dos la grădiniţă. Moscu, Făt-Frumos, Fie sănătos ! 82 18 Colindul cerbului De marne de sat, Un cerb s-arătat, C-acolo el ştie Locul unde paşte, Unde iarba creşte, Creşte, se-mpleteşte, în opt găităneşte. Şi-unde el s-adapă, Frumos apa-mi cură, Pietrele răsună. Dar voinicul Voinea Pe cerb l-auzea, Acasă venea, Arcul îşi lua, Arcul şi săgeata, După cerb pleca, Urma i-o lua, De cu seară, prin negre ogoare, Mai la miazănoapte, Tot prin oarze coapte ; ’N revărsat de zori, Prin grădini cu flori; La răsărit de soare, Pe drumul cel mare. Cerbul mi-1 zărea, Sub călin, mălin, Prînzu-şi prînzuia, Arcul întindea, Pe cerb mi-1 lovea, Cerbul se blestema : — Săgeată vrăjmaşă, Cum n-ai vîjîit, Eu să fi-auzit, ’N sus să fi sărit, Să nu fi pierit ?! Urechile mele, Vedea-le-aş ulcele, Boierii cu sete Să bea să se-mbete. Ochişori frumoşi, Vedea-v-aş eu scoşi, 83 Cum voi n-aţi văzut Săgeata venind ? ’N sus să fi sărit, Să nu fi pierit. Dar voinicul Voinea La cerb năvălea, De coarne mi-1 lua Şi-acasă pleca. Tot prin sate mici, Hori de ibovnici ; Prin sate mai dese, Hori de jupînese ; Prin sate mai mari, Hori de fete mari. Şi cine-1 vedea, Toţi mi-1 fericea. Fericean ferice De acel voinic, Vînat ce-a vînat, Vezi c-a cîştigat. Cu pielea cerbului Casele-o-nveli, Cu sîngele lui Case-o zugrăvi, Iar cu carnea lui Mare nunt-o face ; Cu oasele lui Curţi o stoborî ; Cu căpăţîna lui O face de-o boltiţă, In boltiţ-o portiţă ; Cu coarnele lui Curţi o zăvori ; Unghiile lui Le-o face păhărele, Bea boieri din ele. 19 Colind de flăcău Leroi, Doamnele ! Rîul mic mare-a venit, Dar pe-1 mare oar’ ce vine ? 84 Tot brazi nalţi şi verzi molifţi. Printre brazi, printre molifţi, înoată, înoată cel tretin, înoată, înoată, coarne-şi poartă ; La vîrful corniţelor, Poartă-un leagăn de-aurel. Dar în leagăn cine-mi şade ? Şade Miţa cu ochi negri. Şi nu şade ca să-mi şază Şi din mîini tot îmi lucrează La un guler şi-o batistă. Guler pentru fraţii ei, Batista lui Voine-al ei. Şi nu-mi coase ca să-mi tacă, Ci din gură-aşa-mi grăieşte : — Lin, mai lin cu-notătura, Să nu-mi sminteşti cusătura, Şi de-oi sminti, rău o fi. C-am trei fraţi pe la-mpăraţi, Şi de-oi începe-a chiui, Ei toţi trei m-or auzi Şi la mine c-or veni Şi pe tine te-or răni, Te-or răni şi te-or tăia. Cerbule, cu carnea ta Ei nuntă că şi-or făcea ; Cerbule, oasele tale ’Nalte oase-or grindui; Cerbule, coastele tale ’Nalte case-or lănţui ; Cerbule, cu pielea ta ’Nalte case-or înveli ; Cerbule, sîngele tău ’Nalte case-or zugrăvi, Cerbule, unghiile tale Or face ’nalte păhărele, Să bea mari boieri din ele ; Cerbule, cu capul tău Or face-o mică portiţă, Colea-n dos la grădiniţă. 85 Doar Miţa cu ochii negri, Ea să-mi fie sănătoasa, Ca o garoafă frumoasă ! 20 Colind de fata Sus, în vîrful muntelui, Oleroi, d-oleroi, Doamne, Sub cetina bradului, Unde-şi doarme boul negru, Boul negru se sculară, De rouă se scuturară, Munţi înalţi se clătinară, Văi adînci se tulburară. Şi dievale c-apucară. Rupse maluri, rupse dealuri, Rupse brazi şi păltinaşi, Rupse brazi încetinaţi, Cu molizi amestecaţi, Rupse grădini îngrădite, Cu flori dalbe presădite. Şi-am plătit De le-am sădit, Să le am la logodit; Şi-am plătit de le-am săpat, Să le am la cununat. ’Noată, cerbe, înoată, înoată, Dar în coarne ce mi-şi poartă ? Poartă leagăn de mătase, împletit de Tinca-n şase. Dar în leagăn cine şade ? Şade Ţinea d-ochii-şi negri Şi-mi coase şi-mi chindiseşte Guleraş frăţine-său, Cămaşă tătîne-său. ’Noată, cerbe, înoată, înoată, Dar în coarne ce mi-şi poartă ? Poartă leagăn de mătase, Dar în leagăn cin5 mi-şi doarme ? Doarme N. d-ochii-şi negri. 86 — Scoală, N., oi fi dormind ? Că îţi vin suratele Şi-ţi fură garoafele. — Lasă, maică, să le fure. Cîte flori am petrecut, Pe Tache l-am dovăluit. — Scoală, N., oi fi dormind ? Că îţi vin fărtaţii tăi Şi-ţi fură murgul din grajd. — Lasă, maică, să mi-1 fure. Cîţi murgi d-aia-am prefirat Pe Tache l-am dovăluit. Rămîi, Tache, sănătos, Cu ai tăi fraţi, Cu ai tăi părinţi, Ai lui Dumnezeu să fiţi ! 21 Colind de fata Prin cel cel, Prin cel muncel, Prin cel verde vişinei, Mi se vede-un legănel, Leagăn verde de mătase, Dar în leagăn cine şade ? Şade (cutare) cu ochii negri Şi coase şi chindiseşte Şi-mi coase de-o năframă, E năframa murgului, Guleraş voinicului. Şi nu-mi coase ca să-mi tacă, Ci-mi cîntă de-un cîntecel. Şi nu-i cîntec mojicesc, Ci-i cîntec împărătesc. Impărătiţa-o auzi Şi la dînsa îmi trimise : — Facă (cutare) atîta bine, Nu atîta pentru mine, Ci-1 facă pentru Dumnezeu, Să nu mai cînte cîntecel, Că nu-i cîntec mojicesc, Ci-i cîntec împărătesc. 87 împăratul la vînat Şi-i e calea de-nturnat Şi cum o va auzi, Pe mine mă va urî Şi pe ea o va-ndrăgi. Iar (cutare), sora noastră, Ea să fie sănătoasă. 22 Colind de fata — Prunduleţ de mare, Născutu-mi-ai, Doamne, Născut-ai, crescut-ai De-un verde alun, Sus frunza măruntă, Jos umbra rotundă, jos la umbra lui, Mi-este-un legănel, Leagăn de mătase, Şi-n leagăn cine-mi şade ? Floarea d-ochii-şi negri, Coase, chindiseşte, Gulere găteşte, Pe mare priveşte La cea corăbioară Neagră şi smolită, De vînturi bătută, De maluri trîntită. La vamă-şi trăgeau, Pe Floarea-ntrebau : — Cel ce-ţi doarme-n poală Ori ţi-i frăţior, Ori nepot de soră ? — Nu mi-i frăţior, Nici nepot de soră, Este Voinea-al nostru. Aseară a sosit De la bătălie Cu cruntul păgîn. Treceţi şi tăceţi, Nu mi-1 deşteptaţi, 88 Căci de se deşteaptă, Vamă v-o lua, Vamă peste vamă, Marfă femeiască, Fir şi ibrişin, Sculuri de mătase, Că sînt mai bănoase. 23 Colind de fata Printre cetini, cetioare, Rîul mare c-a venit, Cît de mare ? Margini n-are. Rupt-a munţi, Cu vreji mărunţi. Printre molifţi înoată, ’Noată cel tretin, înoată, ’Noată şi în coarne-şi poartă, La vîrful corniţelor, Legănaş, de-un legănel, Leagăn verde de mătase, Cu sforile de bumbac. Dar în leagăn cine şade ? Şade Ioana d-ochii-şi negri, Şi din gură aşa grăieşte : — Lin, mai lin, cerbule, lin, Lin, mai lin cu-notătura, Să nu sminteşti cusătura, Că am fraţi la curte daţi, Nepot mi-e postelnicul. Şi ăia ne-or auzi Şi pe noi că ne-or găsi Şi-nainte ne-or ieşi, Vadurile ne-or opri, Şi dacă ei ne-or găsi Şi-nainte ne-or ieşi, Ne-or lua din ceaste curţi Şi ne-or da la alte curţi, La alţi fraţi, la alţi părinţi. 89 24 Colind de fată - Prunduleţ de mare, Sub soare răsare, Creşte-un verde-arvun, Roşul meu călin. Sus mi-e frunza deasă, Jos mi-e umbra groasă, Jos la rădăcină, La verdea tulpină, E-un pat mare-ncheiat, Cu stîlpii de fag, Cu scînduri de brad. în pat ce-i aşternut ? Fir şi ibrişin, Sculuri de mătase, Ce sînt mai bănoase. Şi-n pat cine-mi şade ? Ionica-mri coase, Coase, chindiseşte, Pe mare priveşte, Departe zăreşte. Departe, pe mare, Vede-o corăbioară Neagră şi smolită, De vînturi bătută, De prunduri trîntită. în ea cine vine ? Greci neguţători, Plini la pungişoare Şi se trag spre mal. lonica-i striga Şi-astfel le grăia : — Greci neguţători, Bine-aţi nimeri, Dacă v-aţi feri La mal a veni. Cel ce-mi doarme-n poală, Vamă v-o lua, , Vama tara seama Şi făr’ de potrivă. Grecii neguţători Din gură-i grăiau : ,90 Anul nou eu bine vie, Să vă vie cu mult bine Şi cu multă bucurie. Sănătate acestor curţi, Să fiţi, boieri, sănătoşi Cu copiii voştri toţi. 26 Colind de fată Ileana d-ochii-şi negri, Frumos Domnului se roagă : — Fă-mă, Doamne, ce m-oi face, Fir de aur şi mărgăritar, în drumul Ţarigradului, într-o parte-n prăvălie, Negustori pe drum or trece Şi pe mine m-or vedea Tot lucind şi strălucind, Pe mine m-or cumpăra Şi acasă m-or ducea. Nu mă duc roabă să fiu, Şi mă duc doamnă să fiu, Doamnă mie, curţilor, Noră bună părinţilor, Cumnăţică fraţilor, Stăpîna argaţilor. Iar Ileana d-ochii-şi negri, Să fie ea sănătoasă Şi cu taică şi cu maică, Şi cu fraţi şi cu surori, La mulţi ani cu sănătate ! 27 Colind de fată Caterina d-ochii-şi negri, De-astă-vară-ncoace, Lucru ce-a lucrat ? 92 Grădină şi-a fapt, Flori şi-a semănat, Flori de multe feluri, Mai mult busuioc, Decît siminoc. Peştele din mare, Sărea în afară, In grădina cu flori, Florile-mi păştea, Caterina ce-mi făcea ? în grădină intra, Florile-şi găsea Dărate, păscute. Şi-acasă mergea, Laţuri înnoda, Mreajă încurca, în grădină le-ntindea. Peştele sărea, în grădină venea, în laţuri se-nnoda. Caterina ce-i făcea ? Tot palme-i trăgea Şi mi-1 judeca : — Tu, peşte din mare, în mare te-ai născut, în mare-ai crescut, în grădină, ce-ai sărit ? Dar peştele ce-mi zicea ? — Caterina, doamna mea, Nu mă mai bă tea Şi mă judeca, Ci mă ia pe mine, Că ţi-o prinde bine : Nuntă de-oi nunti, Cu carne de peşte Nunta se nunteşte ; Cu sînge de peşte Casă zugrăveşte ; Cu solzii de peşte Casa şindrileşte ; Cu capul de peşte Tu ai să mi-ţi faci 93 — De l-om deştepta, Noi vamă vom da Ce ni s-o cădea : Fir şi ibrişin, Tot postav de-1 bun, Sculuri de mătase, Că sînt mai bănoase Şi mai frecăcioase. El se deştepta, în braţe-o lua, Unde mi-o strîngea, La masă şedeau. 25 Colind de fata Cere fata zestre, cere, Cere plugul cu opt boi. — Dâ-mi-1, taică î Dă-mi-1, maică ! Taică-său că-1 dăruia, Maică-sa nu vrea să-l dea. Dacă vedea şi vedea, De departe-ngenunchea Şi de-aproape se ruga : — Dă-mi-1, taică, Dă-mi-1, maică ! Dacă vedea şi vedea, Cu totul că-1 dăruia. Tot mai cere fata, cere, Cere brîu de Ţarigrad, Cotul cinci galbeni luat ; Tot mai cere fata, cere, Cere pe murgul din grajd. Taică-său că-1 dăruia, Frate-său nu vrea să-l dea. Dacă vedea şi vedea, De departe-ngenunchea, Şi de-aproape se ruga : — Dă-mi-1, taică, Dă-mi-1, maică ! Frate-său dacă vedea, Cu totul i-1 dăruia. 91 Boltiţă-n portiţă, Mergi la grădiniţă, în revărsat de zori, în glas de cîntători, La grădini cu flori. La mulţi ani cu sănătate ! 28 Colind de flăcău Şi mi-e Gheorghe tinerel, Călare pe-un căluşel. Veni zi de sărbătoare, Cînd plecă la vînătoare. Şi Gheorghe nu mai venea, Mama, tata-1 aştepta. Cătaţi, părinţi, printre munţi, Cătaţi, surori, printre flori, Cătaţi, fraţi, printre brazi. Căutară, nu-1 aflară. Ibovnica ce-şi aveară Furca-n brîu că şi-o luară, Drept la munţi cu ea plecară Şi pe Gheorghe mi-1 aflară. 29 La lină fîntînă La lină fîntînă, La colţ de gradină, Strujaşte-mi, prujaşte Trei fete de grec Şi de mari boieri. Dar cin’ le strujaşte Şi mi le d-alege ? 94 Dima le strujaşte Şi mi le d^alege. Pe care-oi d-alege ? Pe care-i mai ’naltă Şi mai sprîncenată, Gu sprinceana trasă, Cu geana sumeasă, ’N chip de jupîneasă. Gherghina-i mai ’ nalta Şi mai sprîncenată, Cu sprinceana trasă, Cu geana sumeasă, ’N chip de jupîneasă. Gherghina-i grăiară : — Dimo, Dimo, nu-s de tine, Nu struji cu mine. Nu sînt de-a ta seamă, Nici de-a ta potrivă. Vezi-ţi, dar nu-ţi vezi ? Cele lunci îndalbe Nu-s dalbe de fel, Oi-s dalbe de flori. Pîn5 nu le-oi pur tară, Nu m-oi măritară. Dima ceri grăiară ? — Gherghina, Gherghina, Vezi-ţi, dar nu-ţi vezi Cele măgurele ? Nu sînt măgurele, Ci-s oi de-ale mele. Vezi-ţi, dar nu-ţi vezi ? jCele buturugi jNu sînt buturugi, |Oi-s dulăi pe brînci. Vezi-ţi, dar nu-ţi vezi ? Acei ciolpănaşi Nu sînt dolpăna^i, Ci sînt ciobănaşi, In coate rezemaţi, Sub glugi aciuaţi. Eu le-oi chiuiră Şi le-oi şuierară, Cu mîna le-oi face. Ei c-or auziră, Oile-or porniră, Pe gură de vale, Prin florile tale. 30 Colind de fată Facă-şi Mariţa de-o cetate, Leroi, Doamnele, Şi n-o face cum se face, Ci mi-o face-ntr-o pofidă, ’Ntr-o pofidă şi-o ispită, în pofida turcilor Şi-n ispita frîncilor. Bat-o turcii de pe uscat Şi frînci de pe Marea Neagră, Şi nu pot s-o prididească. Strigă-şi Mariţa din cetate : — Cine-n lume s-or d-aflară, S-or afla, s-or devara Să-mi prididească cetatea ? Numai Gheorghe s-or d-aflară, S-or d-aflară, adevărară. Acasă că se duceară, Pe ochi negri se spălară, Cruciuliţă că-şi făceară, Mîna-n buzunar băgară, Cheia-n mînă şi-o luară, Grajd de piatră-şi descuiară Şi la murgul se duceară, De căpăstru mi-1 luară Şi-afară că mi-1 scoteară. Apoi în casă intrară, ţHaine proaste-şi dezbrăcară, i Haine scumpe-şi îmbrăcară, | Armele şi le-adunară, Toate-n braţe le luară, La ciochină le legară, Cruciuliţă că-şi făceară, Mîna stîngă-n coamă-i puse, Picioarele-n scări le puse 96 Şi-unde-1 strînse Şi-unde-1 frînse, Tocmai la cetate-ajunse. Cu zidul s-alăturară, Cu paloş zidu-şi tăia, Cu suliţa turnu-şi dărîma. Strigă-şi Mariţa din cetate : — Dur, dur, dur, voinice, dur, Să nu pridideşti cetatea, Că ţi-o fi de trebuinţa La vreme de neputinţă. Descalecă mojiceşte, Urcă scara boiereşte, Stai la masă-n chip domneşte. Şi să stăm să ospătăm, Şi să stăm să judecăm, Să dăm drepţii la dreptate Şi strîmbii de ceea parte. Dar Mariţa d-ochii-şi negri, Ea să-şi fie sănătoasă Cu-a ei fraţi, cu-a ei părinţi, Noi venim cu bună vreme ! 31 Colind de flăcău La cest păr mare, rotat, Leroi, Doamnele, (refren) Frumos zvon s-au d-adunat, Numai fete Şi neveste, Rar vezi cruce de voinic. Cînd d-ochii negri-şi aruncară, Cam sub zări soare răsare, Vine-şi tînăr Grigore călare Pe-un cal negru, dalb de spume. Mai venise, Mai sosise, Bună horă că-şi dăduse, Nimenea nu-1 mulţumea, Fără doar ibovnica. 97 Ibovnica că sosea, Numai ea că-1 mulţumea. — Mulţumeşte voiniceşte, Descăleca mojiceşte Şi leagă calul d-aicea, D-aicea de cea mlădiţă, Cea mlădiţă-i de măr dulce, De-a scăpa nu se mai duce-Hai în horă să jucăm. Nu te prinde lîngă mine, Ci te prinde cît colea, Cît colea, Din faţa mea, Sa jucam laţa la raţa, C-aşa dragostea ne-nvaţă. Să jucăm gene la gene, Ca doi porumbei la pene Şi sprîncene la sprîneene, C-aşa dragostea ne cere. Şi jucară, Cît jucară, Zi de vară Pînă-n seară. Cînd ochi negri-şi d-aruncară, De foame, Negrul zăbală-şi rodea, Şi de sete bale-<şi bea. Dar Grigore ce-i grăia ? — Mai stai, murgule, legat, Cum stau şi eu june-n sat; Că dacă m-oi cununa, Eu ţie drumul ţi-oi da Prin livezi Cu fînuri verzi. Ce ţi-oi paşte, Ţi-oi cunoaşte. Şi-oi bea apă de pe piatră Şi te-oi face lat în sapă, Lat în sapă, Lung în coamă, Bată-ţi coama genunchile Şi coada chişiţele. Dar şi Grigore, Făt-Frumos, El să-şi fie sănătos Cu-a lui fraţi, cu-a lui părinţi, Noi venim cu bună vreme ! 98 32 Colind de flăcău Icea-n vadul Brăiliţei, Leroi, măr cu floare dalbă, Stă Ionică, Făt-Frumos, Pe-un cal galben bidiviu. Şade-n apă Pînă-n sapă Şi-n noroi Pînă-n ţurloi Şi-n sînge pînă-n chişiţă, Şi se bate cu turcii, Cu turcii şi cu frîncii. Se certară, Se bătură, De aia parte-mi trecură, De-ai a parte-n ierbăraş, Că sînt oamenii mai graşi, Mai graşi şi mai drăgălaşi. Pleanda-ntîia ce-şi robeară ? Tot junei însurăţei. Pleanda doua ce-şi robeară ? Fete mari cu bani pe cap. Pleanda treia ce-şi robeară ? Neveste cu cîte-un prunc. Mergeau junii fluierînd, Fete mari tot hori făcînd. Dar în urma tuturor, O copilă smedioară Se plîngea, se tînguia, Părul din cap şi-l smulgea, Faţa albă-şi zgîria. Da’ Ionică, Făt-Fru,mos, Ochii-ndărăt şi-arunca Şi la dînsa că mergea, Şi din gură^i cuvînta : — Tu, copilă smedioară, Ce te plîngi, te tînguieşti ? Nu te duc roabă să-mi fii, Ci te duc doamnă să-mi fii, Chelăreasa banilor, Stăpîna argaţilor. 99 33 Colind de flăcău Prundurile Mării Negre, Dă vîntul mai lin, Steverile de cai buni Paşte-mi, Doamne, ori s-adapă ? Paşte-mi, Doamne, cal nebun, Cel cu coama viforîtă Şi cu coada bici făcută. Strigă Niţa din cetate : — Cine-n lume s-or d-aflare ? Dar şi Niţă, frate-al nostru, El aşa că-mi auzeară Şi la negru se duceară, El pe negru-ncălecară, Făr’ de frîu, făr’ de căpăstru, Fără fir de bici în mînă, Cărăruia şi-o luară, La Dumnezeu se rugară : — Şi dă-mi, Doamne, ce rni-i dară, De cu seară Ghifor tare, Peste noapte ploi mai reci, Ploi mai reci Şi vînturi seci, Vînturi seci primăvăreşti, Despre ziuă, cam cu soare, Tot cai buni să-l împresoare, Să-mpresoare cal nebun, Cel cu coama ghiforîtă Şi cu coada bici făcută, Dar şi Niţă, frate-al nostru, El la negru se duceară, Negru de el se speriară. Strigă Niţa stavorniţa : — Stai, negrule, cal nebun, Că nu-i lup să te mănînce, Nici vreun hoţ ca să te fure, Şi el e stăpînul tău, Ştăpîn ţie Şi soţ mie. Ci să fie sănătoşi, Ca doi trandafiri frumoşi. 100 34 Pe-ostroavele Marii Negre Pe-ostroavele Mării Negre, Dai vîntul mai lin, Pascu-mi-se, adapă-mi-se, Multe stave de cai murgi. Printre stave de cai murgi, Paşte şi-un negru nebun, Cu corniţa viforîtă, Cu codiţa bici făcută. Strigă-şi Ioana-n stavoniţă : — Cine-n lume s-or d-aflară, S-or afla, s-or devăra, Să-ncalece pe negrul, Făr’ de frîu, făr’ de căpăstru, Făr’ de leac de bici în mînă ? Numai Mehalea-ndrăzneşte, Acas’ tare se grăbeşte, La Dumnezeu se rugară : — Să-mi dai, Doamne, să-mi dai, dragă, De cu seară de-un ploiricu, Peste noapte-un viforicu, Mîne-n ziuă de-un soricu, Stau-i stave la soricu, Stau-i şi negrul nebunul, Cu corniţa viforîtă, Cu codiţa bici făcută, Dar sub coamă-i viforăşte. Dar şi Mehalea nu şedea, La negrul că se ducea, Tot pitiş şi mişcotiş, De negrul s-alătura. Mîna ştîngă-n coamă-i puse Şi cu dreapta cruce-şi face, Pe negrul că-ncălecară. Negrul de veste-şi prindea Şi-ncepea de mi-şi săreară, Sări-n vînt, Sări-n pămînt, Sări-n vînt ca să-l trîntească, . Şi-n pămînt sări prăpădească. ^Strigă-şi Ioana-n stavoniţă : 101 — Dur, dur, dur, negrule, dur, Că nu-i fur ca sa te fure Şi nici lup să te mănînce, -Ci-i dragul stăpîn al tău, Stăpîn ţie, Bărbat mie. Unde negrul mi-auzca, Săriturile-şi lăsară, Cărăruia şi-o luară, Cărăruia la cetate. Merge-şi negrul buiestrînd, Brazdă neagră revărsînd, De ziduri s-alăturară, Cu paloşul le tăiară, Cu suliţa turnu-şi dărîmară. Strigă-şi Ioana din cetate : — Dur, dur, dur, voinice, dur, Să nu prăpădeşti cetatea, Că ţi-o fi de trebuinţă La vreme de neputinţă. Descalecă mojiceşte, Sui pe scară boiereşte Şi stăi la masă domneşte, Şi să stăm să ospătăm Şi să stăm să judecăm, Să dăm drepţii la dreptate, Pe cei strîmbi de ceea parte. Dar şi Ioana, d-ochii-şi negri, Să ne fie sănătoasă, Cu-a ei fraţi, cu-a ei părinţi, Noi venim cu bună vreme ! 35 Colind de pescar Facă-şi domnul dc-un năvod, Năvod verde de mătase, Năvod să-l arunce-n mare. Şi-a prins peşte de mîncare, Puţintel şi de vînzare, Iar la fundul matiţei Fuse puiul iudiţei. 102 Năvodarii mi-1 prindeau, Mi-1 bateau şi mi-1 căzneau, Să le dea încredinţare Cît de-adîncă este marea Şi cît peşte este-n mare. El ţipa, Se văieta, Dar nimica nu ştia. Se uita-n sus, Se uita-n jos, Se uita spre soare-n zare, Vede iudiţa a mare, Tot strigînd şi văicărind : — Voi pescari, Voi năvodari, Nu-mi mai căzniţi puişorul, Că e mic, nepriceput, Nu ştie ce-adîncă-i marea, Nici cît peşte este-n mare. Eu voi şti Şi-oi povesti Cît e de adîncă marea : Cît din cer pînă-n pămînt. Şi cît peşte este-n mare ; Cît nisip pe marnea ei, Tot mai mult cu trei baboi. 36 Colind de pescar Ferice domn bun îmi este, Vătaf bun între vătafi, Şi nouă feciori îmi are, Cîteşinouă meşteri mari, De-mpletesc toţi la năvoade, împletesc o zi,-mpletesc două, ’Mpletesc zile pîn5 la nouă. Cînd de fu ziua de-a zece, Leagă năvodul la clece. Marţi, pe toamnă cînd pornea, Dete-o toană, dete două, Dete-ntr-una pîn’ la nouă. 103 Cînd puse toana de-a zecea, Privi-n fundul matiţeî, Văzu puiul iudiţei. Vătafu-.n mînă că-1 lua Şi de vas că mi-1 trîntea. Iuida de veste prindea, Deasupra apei ieşea, Şi din gură-aşa grăia : — De voiţi, vătaşilor, Să daţi drumul puiului, Că e mic, nepriceput, Nu ştie marea-n adînc. Iar eu pe voi vă voi duce, Şi la potmolul cu somnul, Şi la cotlonul cu crapul, La ehietrişul cu cosacul. Şi-acolo că mi-1 ducea, Puiului drumul că-i da, Numai o toană trăgea, Vasele de peşti umplea. Dar nici iuda nu-i răbda, Deasupra apei ieşea Şi din aripi fîlfîia, Şi de-o furtună-ncepea. Vasele se răsturnau, Toţi flăcăii se-necau, Numai vătaful scăpa, Pe copaci încăleca, Cu cuţitele-mi vîslea, Pînă la mal ajungea. 37 Colind de pastor Pe prunduleţ de mare, Sub soare-răsare, Crescut, mi-a crescut De-un verde alun, De-un roşu smochin ; Sus mi-e frunza deasă, Jos mi-e umbra groasă. 104 Lîngă rădăcină, La albă tulpină, Multe oi s-adună. Oi moldoveneşti Şi craioveneşti, Duse dindărăt, De-un mîndru flăcăiaş, Mîndru păunaş, Păunaş de munte, Ciobănaş de frunte, Cu cămaşă şi ilic, (Cutare), bun voinic ! Mari boieri cînd pleacă Tot din casă-n casă Şi din masă-n masă Şi din pom în pom, Şi-află de-acest domn, La-acest domn (cutare), Taică-său mi-1 dară, Maică-sa nu vrură, Că e mititel, Nu e bun de domn, La masă să-mi şază, Pahar să-mi ridice, Cal bun să-ncalice Şi în bătălie Ca un domn să fie. Noi... cu bună vreme ! 38 Colind de tineri căsătoriţi Prin cea grădiniţă, Ce-au născut, crescut Doi meri d-alunei, De toamnă sădiţi, De vară rodiţi. La tulpini de meri, Mese de boieri, Danţuri de curteni. Danţul cine-mi trage ? Chiar jupîn Alecu Cu a lui jupîneasă. 105 Danţul dănţuieşte, Toiag răsuceşte, Sus măr d-azvîrleşte, în palme-1 sprijineşte Şi se fericeşte : — Ferice-mi de mine Şi de-ai mei părinţi, Zile ce-am trăit, Parte ce-am avut, De taică, De maică, De-o doamnă frumoasă, Mult mi-e cuvioasă ; Frumuşel mă poartă Cu zăbune bune, Cu nasturi curtaţi, Pe piept răvărsaţi. Şi iar mă mai poartă Cu cămăşi de in, Guler barbaifir ; Coase cîte-un fir, Rupe cîte-un măr, Sus măr d-azvîrleşte, ’N palme-1 sprijineşte Şi se fericeşte : ' — Ferice-mi de mine Şi de-ai mei părinţi, Zile ce-am trăit, Parte ce-am avut De taică, de maică, De-un bărbat frumos, Mult mi-e cuvios; Frumuşel mă poartă Cu ie de-o mie, Rochie castanie. Şi iar mă mai poartă Cu ciorapi albişori, Papuci negrişori Cu tocuri cu flori, Mult sînt jucători. Dar eu ştiu juca, Rar la zile mari. La anul şi la mulţi ani ! 106 39 Pluguşor Acest domn, jupîn (cutare) Se soulâ într-o zare. Cu plugurile cu doisprezece boi Arară joi văile, Marţi piepturile Şi miercuri căpătăile. Acest domn, jupîn (cutare) La argaţi le poruncea Să tragă plugurile la perete Şi boii la iarbă verde Şi flăcăi mari la fete mari Şi cei mici La mămăligi. Acest domn, jupîn (cutare) El mîna cînd o băgă, Scoase cheile Şi descuie grajdurile, Şi scoate-un cal închin gat Şi-nfrînat, Şi pe el a-ncăleeat Şi la Tighina-a plecat, Nouăzeci de ocale fier a cumpărat. Şi la Tudor că le da, Ga să facă seceri mari Pentru secerători tari, Şi-altele mai mici Pentru copilaşi voinici, Şi-altele mai mărunţele, Cu mănunchi de floricele. Acest domn, jupîn (cutare), La argaţi le poruncea Să pună flăcăi la car Şi să pună boii-n car. înainte nu mergea, Dar înapoi vrea. Puse-apoi boii la car ; Acuşi îndărăt nu vrea, Dar înainte mergea. ŞLapucă-n susu vîntului, Pe colnica pămîntului, Unde-i vine bine voinicului. 107 Ei cu stingă apucau Şi cu dreapta secerau Şi prin lan înaintau, De părea că înotau, Şi mănunchi făceau Şi din mănunchi snopi legau Şi din snopi mîndre clăi ridicau. Apoi puse snopii-n car Şi din car îi dete jos, Şi făcu un stog înalt şi minunat, De toţi boierii lăudat, Şi altul înalt şi frumos Ca faţa lui Cristos. Acest domn, jupîn (cutare), El pe cal a-ncălecat Şi a plecat La Tîrgu Juvanului, La caii mocanului, Şi cumpără doi cai, Amîndoi bălani, Cu nările călite, Cu picioarele potcovite, Cu urechile zugrăvite, Cu coamele poleite Şi cozile aurite. ELcu picioarele treierau, Cu nările gruierau, Cu coama primeteau Şi cu coada măturau Şi cu urechi în saci băgau. Şi umplu doi saci învărgaţi, Ca nişte ciorapi înalţi, De doamna lui lucraţi. Acest domn bun, jupîn (cutare), El la argaţi le poruncea Să puie sacii la car Şi boii în car. Înainte nu voiau, Iar îndărăt mergeau. Apoi puse boii la car Şi sacii în car. îi puse în curmeziş, Nu veneau ; îi puse în lung, Şi atîrnau. 108 Şi plecă la moara lui Modrogan, Unde am fost şi acum un an. Iar hoaţa cea de moară Văzu atîtea care încărcate cu povară, Puse coada pe spinare Şi plecă la luncă-n vale. Iar morarul cel mai mic, Cel mai mic, mai priceput, Lua-l-ar dracu pe care l-a făcut! De-al dracu ce era, Nici păr în cap nu avea. Dacă e chel, Ce-ai cu el ? Luă un cojoc miţos Şi mi-1 îmbrăcă pe dos, Şi luă un ciocan în brîu, Şi-i dete una în şele, De-o aşeză pe măsele. Şi grîu-1 măcina Şi făină se făcea. Nu curgea făină curată, Ci cu aur amestecată. Scîrţa, scîrţa, Pînă joia dimineaţa, Trei tărîţe şi-o făină. Apoi carele încărca Şi acasă pleca, Carele scîrţîind Şi flăcăii chiuind. Iar doamna lui luă o sită deasă, Tot cu pînza de mătasă. Apoi băgă mîna-n sac Pînă-n miaza unghiei, Şi scoase-o tărîţă lată, După făina ceailaltă. Apoi pîine plămădea Şi-o lăsa pnT se dospea Şi colaci făcea, Pe lopată-i învîrtea Şi-n cuptor îi arunca Şi-i lăsa pîn5 se cocea. Şi dete colacii cei mari Pe la flăcăii cei mari, Şi colacii mai mici La copilaşii cei voinici, 109 Şi turtă de secară Să le dea La fetele din cămară, Că n-au mîncat de aseară, Să le tragem de plete afară. Dă-ne, dă-ne, că nu ne-oi da Marea cu sarea Şi Oltu cu totu. Şi să ne dai două-trei parale Să ne cumpărăm glugi la mantale, Că ne plouă ploile Şi ne ning ninsorile Şi ne strică feţele Şi nu ne mai plac fetele. Şi să ne mai dai doi gălbiori, Să facem boldişori, Să înţepăm boii la curişor Ca să mergem mai tărişor, Căci trecem printr-o pădure, Unde sî-nt fete nebune Şi ne omoară cu alune. Şi nu sîntem de ici-de colea, Gi sîntem de la Cîmpulung, Unde fetele trag la plug, Şi le mînă o babă bătrînă Cu biciul de lînă, Şi le bate peste gură Ca să tragă-o brazdă bună. Şi nu sîntem de ici-de colea, Ci de la Buliga, Unde se face mămăliga Şi o păzesc cu măciuca, Să nu apuce nici furnica. Şi nu sîntem de ici-de colea, Ci sîntem de la Mangalia, Unde se face mămăliga cît corabia Şi o păzesc cu sabia. Să nu apuce şi vrabia. De urat am mai ura, Dar ne temem c-om însera, Pe la curţile voastre, Departe de casele noastre. Mînaţi, măi, hăi, hăi ! 110 40 Pluguleţ Odihneşte, odihneşte, domnule Scarlat, Cum a odihnit Maohedon-împărat. De dimineaţă s-a sculat, Faţa albă şi-a spălat, Chica neagră-au pieptănat, La icoane s-a-nchinat, Boii la jug a-njugat Şi la plug că mi-a plecat, La tarlale la Caşiş, La colţişor de brînduşi. Şi mi-a arat o lună Şi-o săptămînă-ncheiată. Mai hăiţi, copii, o dată ! La lună şi-o săptămînă, Şi-a adus aminte De-a lui jupîneasă Care sta pe loc acasă, Şi-a venit şi-a stat acasă-o lună Şi-o săptămînă-ncheiată. Mai hăiţi, copii, o dată ! Şi-a băgat mîna-n buzunar Şi-a scos o cheiţă Şi-a descuiat din grajd în grajd, Pînă la al noulea grajd, Şi-a scos un cal porumhac Cu şaua de aur, Cu scări de mărgărit, Cum la alţi boieri mari N-aţi mai zărit, Şi pe cal a-ncălecat. Mai hăiţi, măi copii, o dat’ ! Şi din gură-a şuierat, Mici ogari c-a adunat, La tarlale a plecat, La tarlale la Caşiş, La colţişor de brînduşi, Să vadă griul frumos. Şi de frumos ce era, De departe înverzea Şi de-aproape-ngălbenea 111 Şi pe jos se scutura, Păsările-1 aduna. Mai haiţi, copii, o dată ! Iar jupîn domnul Scarlat, Cu-a sa doamnă Salomie, Plecă la tîrg la Sf. Mărie Să cumpere zece oca de fierărie Să facă secerele îmbărligăţele, Pe la dinţi cu chipărele, La miner cu floricele, Pentru nepoţi şi nepoţele, Să secere de haz cu ele. Dar nu găsi meşter să lucreze, Şi se uită-n sus Şi se uită-n jos, Se uită pe-o gură de vale, Cam înspre soare-răsare. Zări feciorul cantargiului Cu praftoriţa în mînă, Cu ciocanul în gură, Cu dinţii albind, Cu ochii strălucind, Şi înains cu brîu de lînă, Ca mumă-sa cea bătrînă. Mai hăiţi, copii, o dată ! Se lăsa încet pe spate, Ca să-ti vie bine-a bate. Chiar bătu şi le făcu, Le dete la nepoţele, Secerau de haz cu ele. Iar nepoata cea mai mică Secera în susul susului, In bătaia vîntului, în dreapta voinicului, în dreapta trăgea şi tăia, în stînga pologea şi făcea Din polog snop, din snop claie, Din claie mîndră faţă de arie. Iar pe mîndra faţă de arie Veni un stol de porumbei, Trăsei cu săgeata-n ei. Mai hăiţi, copii, o dată ! 112 Şi porumbeii zburară Cîte doi, cîte trei, Cîte patru şi cinci, şase, Pîn’ce doisprece zburară. Aşa să fugă boalele Şi fermecătoarele De prin curţile domnului Scarlat, Care-ndată a plecat La tîrgul de la Motrogan Să cumpere doisprece jugani Cu nările călite, Cu picioare potcovite, Urechile zugrăvite Şi coadele poleite. { Cu nările grovăia, \ Cu urechile vîntura, / Cu coadele primetea, Cu picioarele treiera. ' Mai hăiţi, copii, o dată ! Şi-ncărcară o povară, Nouă care româneşti Şi nouă chioveneşti, Şi luarăm ceva mîncare, Şi-o pornim apoi spre moară, La moară la Motrogan, Unde-am măcinat şi-acum un an. Hai şi la moara de sub vînt, Unde-am măcinat nu-ştiu-eînd. Dar morarul priceput, (Mama lui cui l-a făcut !) Auzi atîtea care scîrţîind Şi atîţia boi mugind, Luă toporul la spinare Şi barda la subsuoară, Se lăsă pe scoc la vale, Bătu-n piatră şi-n covată. Mai hăiţi, copii, o dată ! Şi aduse-o sită deasă, Ca din Ţarigrad aleasă. Şi cernură, şi cernură, In curte şi pe bătătură, Şi făcu coana Salomia Un colăcel de secară Şi dete la nepoate-n cămară. Mai hăiţi, copii, o dată ! 113 Iar plugarii, cît colea, începură a striga : Daţi-ne şi nouă Ce ni-ţi da, Că nu sîntem de ici-de colea ! Sîntem de la căsuţa mititică, Cu streaşină lăsăţică, Cu copila frumuşică. Şi de-o fi de seama mea, Oi juca şi eu cu ea ; De n-o fi de seama mea, Facă dracul cimpoi din ea. Să cînte la nunta mea. Daţi-ne ce ni-ţi da, Daţi-ne de-un gălbior Să facem un boldişor, Să-mboldim boii binişor, Să meargă mai iuţişor, Că nu sîntem de ici-de colea, Şi sîntem de la Mîţa Veche, Unde dă mîţa-n streche Şi motocu stă pe muşuroi. Mai hăiţi, copii, o dată ! Las’ să şadă, ardă-1 focul, Că ăla ne-a fript norocul ! C-aveam unul c-un cojoc, Ala numai sufla-n foc. Şi-aveam unul cu manta, Ala ne mai scăpăra. Aveam unul cu ilic, Şi-l lua dracu de frig. Mai hăiţi, copii, o dată ! Daţi-ne ce ni-ţi da, Că nu sîntem de ici-de colea ! Daţi-ne două-trei parale Să facem la pluguri mantale, Că vine ploaie mare Şi ne plouă, zău, pe cale, Că sîntem de la munţi întunecoşi, Mai rămîneţi, mari boieri, sănătoşi 114 41 Vasii ca Mari boieri la masă-mi şed, Veni Vasilca şi-o-ntreabă : — Ce mergi mîndră şi frumoasă, Cercelată, mărgelată, Şi-ntre ochi cam încruntată, Cu paftale argintate ? — Stăturăţi, boieri, şi-ntrebarăţi, Cu tot dreptul spune-voi : Sus la munte m-am suit, Jir şi ghindă mi-am găsit, Am mîncat, m-am ghiftuit Şi frumoasă m-am făcut ; Iarbă verde mi-am păscut, într-un lac m-am tăvălit, Mai frumoasă m-am făcut. La dumneavoastră am venit, Cum ăşti voinici m-au gătit, Ne-aţi văzut şi ne-aţi primit Şi pe noi ne-aţi dăruit Cu bani mari, din buzunar, Cu-o mînă de icuşari, Să fiţi, domni buni, sănătoşi, La anul şi la mulţi ani ! DE MUNCĂ 42 Cinice de paparude Frunzuliţă nucile, Paparudele, Să nu trecem casele. Să pornească ploile. Să nu fie secetă, Să luăm cheia cu cercelul, Să deschidem cu ea cerul. 115 Să sunăm cheiţele, Să pornim ploiţele. Zalele să sune, Ploile să cure, De joi pînă joi, Să dea nouăzeci de ploi ; Şi să crească grînele Cît pădurile Şi porumburile Cît prăjinile ; Unde-oi da cu sapa, Să curgă ca apa ; Unde-oi da cu plugul, Să curgă ca untul. Ha, Mario, ha ! Boi înjugători, Oameni muncitori, Oile lînoase, Vacile lăptoase, Mai mult sănătoase ; Laptele să curgă, Să curgă urlînd, Untul duduind. Ha, Mario, ha ! Să trăiască gazda casei, La anul şi la mulţi ani, Cu belşug pe zece ani ! DE NUNTĂ 43 Oraţii de nunta — Bună dimineaţa, cinstiţi socri mari ! — Mulţumim dumneavoastră, băieţi militari ! Dar ce căutaţi ? — Ce-am umblat, ce-am căutat, De la iuşă-am apucat. Bine umblăm, Bine căutăm, Binişor seama să ne dăm. Că de multe ce sînt şi dese, Noi nu le-am putea spune alese. 116 Că tînărul nostru-mpărat De dimineaţă s-a sculat, Faţa albă şi-a spălat, Chica neagră-a pieptănat, Cu straie noi s-a-mbrăcat, Murgul şi l-a înşeuat, Cu trîmbiţa a cîntat, Grea oaste a ridicat Şi pe la răsărit de soare A plecat la vînătoare. Şi-a vînat ţara de sus, Despre apus, Pîn’ juganii ne-au stătut, Şi potcoavele^au pierdut. Atunci ne lăsarăm mai în jos, Pe-un deal frumos, Şi alergarăm De vînarăm Munţii cu brazii Cerul cu stelele, Cîmpul cu florile, Dealul şi vîlcelele, Satul cu fetele. Cînd dete soarele-n d< seară, Ieşirăm la drumul cel mare Şi deterăm de urmă de fiare. Stătu toată oastea la mirare. Ziseră unii că-i urmă de zînă, Să-i fie împăratului nostru nună ; Dar se găsiră alţi vînători Mai cunoscători, Şi ziseră că-i urmă de căprioară, Să-i fie împăratului nostru soţioară. Dar nunu cel mare, Cu grija-n spinare, Călare pe-un cal Ca un Ducipal, Se ridică-n scări Şi se umflă-n nări, Făcu ochii roată Peste oastea toată, Şi cînd i-ntoarse aici, Zări o floricică frumoasă Şi drăgăstoasă, 117 o Care nu-nfloreşte, Nici locu nu-i prieşte, Ci mai mult se ofileşte. Ne trimite pe noi, pe ăşti şaisprezece lipani, Călări pe aceşti şaisprezece jugani, Cu coamele cănite, Cu unghiile costorite, Cu frinele zugrăvite, Cu nările poleite Şi cu coadele-mpletite, Ca cu toţii să pornim Şi la curţile dumneavoastră să venim. Noi am pornit Şi am venit Pe faţa pămîntuhii, Pe aburul vîntului, Bînd Şi chiuind, Din pistoale plesnind, Pe nări flăcări slobozind ; Nechezînd Şi din unghii scăpărînd ; Pînă am venit Şi am sosit. Acum, ori floricica să ne-o daţi, Ori de unde nu, nu scăpaţi, Căci noi am venit cu tîrnăcoape de argint Să scoatem floricica din pămînt. S-o scoatem din rădăcină, S-o punem la-mpăratu-n grădină, Ca acolo să-nflorească, Să rodească, Să nu se ofilească. Socri mari, dacă ne credeţi Că sîntem niscaiva tîlhari, Avem şi firman cu pecete de la împăratu ! Cine ştie carte latinească Să vie să ni-1 cetească. Iar cine nu ştie, Să nu vie Şi ca de foc să se păzească, Că nouă nu ni-i frică de lume, Căci purtăm de voinici nume. 11:9 Socri mari, Ce e astă mulţime Şi astă tinerime ? De parcă urşi văzură, De bleojdiră ochii Şi căscară gura. Gri n-au mai văzut oameni încă Şi-or crede că-i mănîncă ? Şi dumneata de astă spadă stai rezemat Ca o proptea la gard, Şi ţii capul în jos Ca un cal mucios, Cînd mănîncă la o baniţă cu ovăz. Te văd că i-eşişi de la căldură Şi-ţi cură mucii pe gură : Să faceţi bine să ne aduceţi oameni cărturari. Să ne aduceţi un popă cu barba deasă, Să ne citească o carte aleasă. Să nu fie vreunul cu barba cănită Şi să ne rămînă cartea necitită, Ci unul cu barba ca fusul Să ne dea curînd răspunsul. Răspunsul nostru este şaisprezece pahare de vin Şi şaisprezece mahrame de in De care se găsesc aici la dumneavoastră, Cusute cu fluturi cu arnici ; Să fie şi cu lăturoi, Că astă-vară au fost cam ploi, Vara cam ploioasă, Mireasa cam somnoroasă Şi n-o fi văzut să le ţeasă. Să fie şi de mătasă, Numai să fie de-aici din casă, De la cinstita mireasă. Să nu fie de pe la vecine Să păţim vreo ruşine, Că atunci va fi necinstea noastră Şi ocara dumneavoastră. Că aşa se-mprumută fată pe fată Şi nu se mai plăteşte niciodată. Socri mari, ascultaţi Şi-n urechi băgaţi : Cînd va da soarele-n de seară, Mare oaste vă-mpresoară. 1120 Să lărgiţi casa, Să-ntindeţi masa, Să vie-mpăratul Cu oştirea lui toată : Două sute cincizeci şi cinci Din cei mai voinici Cu feţele alese, Cu mînecile sumese. Să mai aveţi, socri mari, Şi lăutari, Să ne vie tot satul, Să se-nveselească-mpăratul ! Socri mari, ce s-a făcut, Nu mai e de desfăcut. Să dai opt boi şi şapte vaci, Şi-apoi să rabzi şi să taci. Ţine ca la o broască-ţestoasă, La această ploscă pîntecoasă. Pe ici lată, Pe dincolo lată. Să te-nchini, socre mare, S-o săruţi o dată. Să n-o săruţi tare, Că şi căciula din cap îţi sare ! S-o săruţi mai binişor, Să ţi se pară mai dulcişor. Poftiţi de beţi, Să vedeţi Că-i rachiu de Piteşti, Cînd bei te-nveseleşti ! Şi nu e ţuică de-a dumitale, Zeamă de prune. Cînd bei multă Te umfli-n burtă Şi intri după sobă, Stînd cu greierii de vorbă. Socri mari, noi am vrea să descălecăm, Dar n-avem jos pe ce să ne dăm. Noi nu sîntem ciobani de la oi Să descălecăm pe noroi, Sau niscaiva morari beţi Să descălecăm prin scaieţi. Nouă să ne aduceţi covoare, Să descălecăm în pridvoare. 121 La caii noştri să daţi fîn, Vizdrei verde, Cosit în noaptea lui Sf. Gheorghe, Cu rouă neluată, Cu floarea nescuturată, Strîns în sărbători De două fete surori. Caii noştri să mănînce Şi din capete să nu mişte ; Caii noştri să bea Şi din capete să nu dea ; Că şi dumneavoastră Din partea noastră Urechile vi s-ar tăia. Socri mari, Ce staţi aşa mă roşi Şi frumoşi, Şi vă ţineţi c-aveţi nişte fete frumoase Şi umblă prin casă ca nişte găini grase ? Scutură hăinuţele Şi le cură ţîţele. Noaptea spală şi cîrpeşte Şi ziua se primeneşte. Dar tot urînd, socri mari, Vedem că au rămas cei de la spate, Cu gurile căscate ; Cei dinainte, Cu gurile proţăpite. Mă uitai.pe sub şoproane, Toţi băieţii stau ciopoare ; Mă uitai pe la pereţi Şi văzui nişte mătuşi, Parcă sînt buturi cu bureţi. Socri mari, aduceţi un vas cu coji uscate Să aruncăm prin cele guri căscate, Şi-o strachină cu lapte dulce Să mai dăm la ăle fete să-mbuce, Că de cînd au auzit de nuntă-n sat De trei zile n^au mai mîncat, Doar s-au lăut şi pieptănat; Să-şi mai potolească jindul, Pîn’ le-o veni şi lor rîndul ; O strachină cu muşiţe, Să dăm pe la ăle cu hăinuţe ; 122 O strachină cu bureţi, Să dăm pe la ăle cu scurteici ; Şi vreo cîteva prune, Să dăm pe la ăle cucoane, Că vedem c-au slăbit de foame ; Şi vreo cîţiva usturoi, Să dăm pe la ăi ciocoi, Fiindcă au poftit pe la noi. Munţi mari şi luminoşi, Bine v-am găsit, socri mari, sănătoşi 44 Oraţie de nunta De ce ne-ntrebaţi dumneavoastră, Aşa-n grabă, de venirea noastră ? Şi ăşti oameni, de ce stau grămadă Ca stupii Şi se uită la noi ca la lupii ? Ce caută atîta tinerime ? Ce caută atîta mulţime ? Şi aste fete, urşi văzură, De bleojdesc ochii şi cască gura ? Ori n-au mai văzut oameni încă Şi se tem că le mănîncă ? Noi am mai umblat şi altă dată. Şi-aiurea, ca şi altă dată, Aşa nu se minunară, Şi ce căutăm, nu-ntrebară. Iar ai oi v-aţi strîns grămadă, Parcă toţi căutaţi sladă. Ori vreţi, de frică şi teamă, Să stăm şi să vă dăm seamă ? Dar nici prin gînd să vă treacă, Veţi avea părere seacă. Noi nu ne speriem de lume, Căci purtăm voinicesc nume. Nici nu ne-ngrozeşte vîntul. Să stăm să vă dăm cu vîntul. Iar de voiţi şi vă place, Să vă răspundem cu pace, 123 Lăsaţi-ne-ncetişor, Să vorbim mai binişor. Căci de multe ce sînt şi dese, Nu le putem spune alese, Decît doar cu-ngăduială. Repede, tot ce se cere, Nu se face cu plăcere. De-aceea, să lăsăm gluma Şi-ascultaţi la noi acuma : Tînărul împărat al nostru, Care vrea binele vostru, Intr-o zi, de dimineaţă, Cu firea care-1 răsfaţă, Pe la răsărit de soare, Vrînd să plece-n vînătoare, S-a sculat, s^a gătit bine, S-a-narmat cum se cuvine, Şi sună buciumu-ndată Şi strînse ostaşi mulţime, Toţi voinici din călărime, Toţi cu arme măiestrite Şi arcuri de vînătoare. Apoi cu ei pe răcoare A plecat la vînătoare Să vîneze dealurile, Munţii-nalţi cu stînoile, Pădurile cu umbrele, Văile cu luncile, Bălţile cu raţele Şi satele cu fetele. Şi-astfel umblînd ziua toată, A ocolit locul roată. După-amiază, către seară, Fără a vîna vreo fiară, Atîta se săturase, încît era să se lase, Să nu mai gonească vîntul Şi să spulbere pămîntul. Dar parcă-1 chema-o nălucă, încă tot să se mai ducă. Şi-aşa peste o movilă, Mai mergînd loc ca o chilă, Cu arc şi săgeata-n mînă, Ajunge la o fîntînă, Unde zări urmă de fiară. 124 Aici toţi descalecara, Să se uite, să privească Şi ce urmă-i să ghicească. ^ Unii zic să fie urmă de zînă, Pentru-mpăratul nostru cunună ; Unii zic să fie fată de crai, Pentru-mpăratul nostru bună de trai; Iar alţii, că-i urmă de fată zglobie, Să-i fie-mpăratului soţie. Deci cu cîte cuvîntară, Pe-mpărat îl aţîţară Şi-l făcură-n gînd să-i vie, Să hotărască, să ştie Din ce parte acea zînă A venit pin’ la fîntînă. Şi cu inima-nfocată O porni pe urmă-ndată. După urmă se tot duse, Pînă Dumnezeu l-aduse Drept la curţile dumneavoastră, Cu toată-oştirea noastră, Unde văzurăm o floare, Ca o stea strălucitoare, Care de crescut tot creşte, De înflorit, înfloreşte, Dar de rodit, nu rodeşte, Căci pămîntul nuni prieşte. De aceea, împăratuf, Făcînd întru sine sfatul, Ca acea frumoasă floare, Cea dulce mirositoare De aci să o strămute La curtea împărătească, Unde locul să-i priască, Să crească, să înflorească Şi odrasle să-ncolţească, Să dea rodul la iveală Şi tuturor la priveală. Astfel împăratul spune, După ee în gînd le pune. Se uită, locu-nsemnează, După a stelelor rază. A doua zi dimineaţă, Cu a zorilor roşeaţă, 125 Sc scoală iute-mpăratul, Ca să-şi împlinească sfatul. Sc scoală şi se încalţă, în scări ele argint se-nalţă, Pe un cal alb, voiniceşte, încălccînd se opreşte Si peste oştirea toată, întorcîndu-şi ochii roată, Pe aceştia ne alese, Cu mustăţile sumcsc, Cu nişte cai iuţi ca zmei, Cu capete ca de lei, Cu coamele poleite, Cu copite zugrăvite, în frunte întunecaţi Şi pe spate luminaţi, Care cînd încep s-o taie, în nori aruncă văpaie. Deci după ce ne alese, Cu poruncă ne trimese După drăguţa lui floare, Cea dulce mirositoare, S-o aducem să strălucească, La curtea împărătească. Iar noi pornirăm îndată, Cu porunca ce-a fost dată. Nu ştiurăm semnul bine, Să venim pe drumuri bune. Ne-am îndreptat după stele Şi-am venit cam după ele, Peste munţi şi peste stînci Şi peste sute de dealuri, Mîncînd şi bînd împreună, Cu cîntări şi voie bună, întrebînd în calea noastră De curţile dumneavoastră. Cînd văzurăm şi văzurăm Că steaua ce-o urmărirăm, Aci din ochi o pierdurăm, La curţile voastre ne oprirăm. Să ne daţi, dar, acea floare, Acea stea strălucitoare, Cu răspunsul dimpreună, Vă poftim cu voie bună. 126 Să nu spuneţi vorbe rele, C-apoi vă vor cădea grele. Că nu sîntem trimeşi doară Să trăncănim ca la moară, Vorbe de-ale satului Si de-ale pîrcălabului, Ci zisa-mpăratului, Vă dăm şi firmanul lui. De ştiţi carte latinească, Puneţi ca să vi-1 citească. Iar de nu, ca pe-un cărbune, Vă feriţi mina a pune. Chemaţi un popă să vie, Dacă latineşte ştie ; Şi să nu fie cu barba rară, Să ne ţie pînă-n seară ; Nici vreunul cu barba deasă, S-o citească ne-nţeleasă ; Şi nici unul cu barba ca fusul, Să mormăiască ca ursul Şi să nu dea curînd răspunsul. Ci chemaţi un popă Care să ştie să sugă, Ca să citească firmanul pe fugă. Că în adevăr nu e carte latinească, Să nu poată s-o citească ; Ci o ploscă mare şi tare, Cu vin vechi de Dealul Mare, Cînd beţi, căciula vă sare. Poftiţi, închinaţi o dată, Că v-aţi uitat cu gura căscată. Asta nu e de la dumneavoastră de pe vale, Care parcă e zeamă de coarne. Cînd bei, nu ştii încotro s-o iei, Nici nu poţi sta cu oamenii de vorbă, Că ţi se umflă burta ca o tobă. Poftiţi, gustaţi cu toţi împreună Şi să ne daţi pe-acea zînă, S-o ducem la împăratul, Ca să împlinim tot sfatul. Nu gîndiţi că vorbim cu glume, Ori spunem niscaiva basme din lume. Să vă gătiţi cît mai tare Cu cele de ospătare : Aduceţi orz, care cu fîn ; 127 Tăiaţi junei cu carne grasă Să daţi ostaşilor la masă ; Aduceţi buţi cu vin tare, Să fie de-ndestulare ; Strîngeţi fete frumuşele, Ca să dănţuim cu ele. Şi-apoi, să gătiţi şi case, îmbrăcate cu mătase ; Şi pentru ostaşi umbrare, Cu loc de-ncăpere mare. Întindeţi mai multe mese Şi puneţi bucate alese Şi cofeturi şi plăcinte, Cum sînt datinele sfinte. Iar cumva de nu se poate Să-mpliniţi acestea toate, Nu mai staţi de mai răspundeţi, Ci cătaţi loc de v-ascundeţi. Căci ostaşii nu ştiu glumă Şi-o să fie vai de mumă. Luaţi aminte, să ştiţi bine Că şi împăratul vine Cu căpitani cu caftane, Cu vreo cîteva rădvane, Cu lăută, cu cîntare, în el stă mărita nună Şi ţine-n mînă o cunună Strălucită, luminată, Cu pietre scumpe lucrată, Pentru cinstita mireasă, Cea de împărat aleasă. Acum, după-a noastre zise, Să primiţi darurile trimise De la ginerile vostru, Care e-mpăratul nostru. El ne-a zis : Mergeţi cu ele Şi le daţi miresei mele. Acum, daţi-ne colacul, Că ne deşertarăm sacul. Şi mirele vrea să ştie Că daţi cîte-o şangulie, Să fie de in subţire Şi cu flori cusute bine. Puteţi da şi de mătasă, Dacă inima vă lasă. 128 Iar de nu, şi de arnici fie, Cum veţi avea omenie. Numai să fie de-aici din casa, De la cinstita mireasă. Să nu fie de pe la vecine, Şi să păţim vreo ruşine. C-atunci va fi ruşinea noastră Şi ocara dumneavoastră. Noi, să ştiţi, primim de toate, îngrijiţi doar a le scoate, îngrijiţi cit mai curînd, Să le daţi toate pe rînd, Ca să ne ştergem la gură, C-o udarăm la băutură. Iar ăstor fete-aci venite, Ca ciorile grămădite, Care stau cam pe la spate, Cu gurile căscate, Muiaţi cîte-o coajă-n lapte, Să nu mai stea cu gura seacă Şi de dor să le mai treacă. 45 Oraţie de nunta Bună dimineaţa, bună dimineaţa, Cinstiţi socri mari ! — Ce umblaţi, ce căutaţi ? — Noi ce vom umbla, ce vom căuta, Foarte bine seama vom da, Numai să ne lăsaţi Cu încetul, Cu încetişorul, Să ne luăm seama cu binişorul, Că sîntem nişte copii fără minte Şi nu prea ştim seama la cuvinte. Dar dumneavoastră au n-aţi aflat Că al nostru tînăr împărat De dimineaţă s-a sculat, Pe ochi negri s-a spălat Şi la vînat cu oastea a plecat. 129 Şî-au vînat munţii cu urşii, Bălţile cu raţele, Iar cînd fu soarele-n deseară, Găsiră-o urmă de fiară, Urma era, dar fiara nu era. Unii ziceau să fie de fiară, Cu al nostru tînăr împărat deseară ; Alţii ziceau să fie de zînă, Cu al nostru tînăr împărat împreună ; Dar al nostru tînăr împărat Nici pe sfatul acela nu s-a lăsat Şi-n dalbe scări că s-a-nălţat, Şi peste toată oastea s-a uitat, Şi ne-a ales pe noi ăşti doi voinici, Cu aceşti doi cai murgi, Cu unghiile potcovite, Cu nările zugrăvite. Şi ne-au trimis pe aburul vîntului Şi pe semnele pămîntului. Şi noi cînd am plecat, Praf mare s-a-nălţat Şi drumul l-am rătăcit. Şi-am venit tot prin livezi verzi, Printre fîntîni cu ape reci, De curţile dumneavoastră întrebînd. Cînd ne-am apropiat am văzut Că drept steaua ni se lasă La această casă. Noi am aflat că aici Este-o garoafă frumoasă ; Nici nu-mboboceşte, Nici nu odrăsleşte. Şi noi am venit ca s-o luăm, S-o ducem la al nostru tînăr împărat, Că acolo-mboboceşte Şi odrăsleşte Şi trupul nu i se ofileşte. Dar dumneavoastră răspunsul să ni-1 daţi Două basmale de in, Cusute cu fir, Fie şi de mătase, Numai să fie mai frumoase. 130 46 Prezentarea darurilor {trimise mirelui de mireasa) Ci n s tata no as t r ă-mpăra teasă, Auzind de numele dumitale, Că eşti împărat mare, Au trimis slugile Prin toate uliţele, Negoaţe să găsească, Cu ale dumitale să se potrivească. Negoaţe au găsit, Dar cu ale dumitale nu s-au potrivit. Atunci, a noastră-mpărăteasă, Din lume cea mai aleasă, Fiind vrednică şi puternică, Telegari au adus, La butcă i-au pus Şi-au pornit într-un ceas bun, Spre Ţarigrad la drum. In Ţarigrad dac-au ajuns, Corturile şi-au întins, Dughenele s-au deschis. Trei zile şi trei nopţi, Pe uliţele Ţarigradului au umblat. Mărfuri multe-au cumpărat, Corabie-au încărcat Şi acasă-o au mînat. Aici cînd s-au înturnat, Marfa o au descărcat, Nouă pe seamă-o au dat, Ga la dumneata s-o aducem Şi-nainte să ţi-o punem Şi să-ţi cuvîntăm Şi să ţi-o-ndiinăm : Cămaşă de borangic Să se lipească de trup ; Izmene de in Cu brîneţ de ibrişim, Ca să-ţi fie voia deplin ; Iar dumneata de nu ne crezi, Pune mîna şi le vezi. 131 47 Cîntecul soacrei Foaie verde de secară, Ia te scoală, soacră mare, De-aprinde focul mai tare, Pune pe foc o căldare, Ca să ne faci de mîncare. Fierbe peştele sărat, Fierbe cosacul spălat, Cară vinul cu urciorul Că mi s-a fript gîtiişoirul. Şi iar verde de secară, Dă mai iute, soacră mare, Că la nuntă e zor tare Şi nu mai ai fată mare. 48 Cîntecul Guşatei bogata şi al Vişei frumoasay ce se cîntă la nunţi Foaie şi-o mălură, Pe cel mal de gîrlă, La lină fîntînă, Ghizduri de marmură ; Sus pe ghizdurele, Două păsărele, Dar nu-s păsărele, Ci sînt surăţele. Pe nume le spune : Guşata bogata, Urî-o-ar lumea, îndrăgi-o-ar moartea, Ca să scap de ea, Şi Vişa frumoasa, Urî-o^ar moartea, îndrăgi-o-ar lumea Şi s-o ia neică, Că e sărăcică, Dar e frumuşică. 132 De-o fi vremea-n pace. Oi munci şi-oi face. — Surată, surată, Ce bine ne-avem ! Şi-o să ne certăm. Ibovnicul tău 0 să ţi-1 iau eu. Mie taica-mi dă Plugul cu opt boi, Herghelii de cai Şi-o turmă de oi. Iar Vişa-i grăia : — Guşată bogată, Bogăţia ta, Scuipare-aş pe ea ! Căai mijlocul meu Bate plugul tău, Sprîneenele mele Bat vitele tele, Ochişorii mei Bate banii tăi. Iar ibovnicul în grădină sta, Sta şi-mi asculta Şi-apoi se gîndea Şi se chibzuia : „Pe cine-oi lua ? S-o iau pe guşata, Guşata bogata, Dumnezeu mi-o da Gălbează în oi, Unghişoară-n cai, Mie vreo beţie ; Banii eu i-oi bea, Stau cu guşa-n pat, Sînt de rîs în sat ! Mai bine să iau Pe Vişa frumoasa, Că e sărăcică, Dar e frumuşică. De-o fi vremea-n pace, 01 munci şi-oi face." Şi el că-mi lua Pe Vişa frumoasa. Cine-i cununa ? 133 Cel mocan mărunt Cu cojocul scurt, Cămaşă ca tina, Pielea ca hîrtia. Ce le dăruia ? Cinci sute de oi Şi-o mie de lei, Herghelii de cai Şi-un picior de plai. 49 Cuvîntarea pentru iertăciune, la sţirşitul nunţii Ascultaţi, dumneavoastră nuntaşi Şi voi toţi împrejmuraşi, Precum noi ne vom smeri Şi dumneavoastră v-om grăi, Şi cum pe cinstiţi părinţi i-om ruga, Şi dumnealor pe fii îi vor ierta. Şi aşa ne vom smeri Şi din inimă astfel vom grăi : Şi dumneavoastră, cinstiţi părinţi, Care de la Dumnezeu sînteţi rînduiţi, Ca şi pomii cei rodiţi, Care din răcoarea rădăcinii Fac roada ramurilor, încă să vă mulţumiţi, Pe fiii voştri să-i blagosloviţi Şi vă înduraţi, Pe fii să-i iertaţi, Că nu este fiu în lume, Care la părinţi să crească Şi lor să nu le greşească ; Că şi părinţii se trudesc, Pînă pe fii mari îi cresc Şi de toate îi feresc. Noi vă rugăm, cinstiţi părinţi, Mult să vă milostiviţi Şi să-i blagosloviţi, Ca să meargă la a lor casă, Care-i de Dumnezeu aleasă, 134 Precum ei s-au şi gătit, Ca nişte pomi de-nflorit ; Că nu e-nceputul de la dînşii Şi nici -sfîrşitul cu dînşii, Ci de la Dumnezeu cel mărit, Este-nceput şi sfîrşit. 50 Cîntece pentru mireasa Foaie verde, foaie lată, Cînd eram la maica fată, Ştiam floarea cum se poartă. Poteca dinspre vecini, O să crească mărăcini ; Poteca la şezătoare, O să crească iarbă mare. Roagă-te de naşă-ta Să nu-ţi strice codiţa. Busuioc verde pe masă, Rămîi, maică, sănătoasă, Dacă n-ai fost bucuroasă Să mă vezi umblînd prin casă ; Busuioc verde steblos, Rămîi, taică, sănătos, Dacă n-ai fost bucuros Ca să-mi vezi umbra pe jos. 51 Busuioc verde pe masă, Te las, maică, sănătoasă, Dacă n-ai fost bucuroasă Să mă vezi umblînd prin casă. Busuioc verde pe jos, Rămîi, taică, sănătos, Dacă n-ai fost bucuros Ca să-mi vezi umbra pe jos. înfloriţi, flori, înfloriţi, Că mie nu-mi trebuiţi. 135 Mie cînd îmi -trebui aţi, Voi atunci îmboboceaţi, înfloriţi lîngă perete, Că eu mi-am ieşit din fete Şi-aim intrat între neveste, ’Ntre neveste tinerele, Se plimbă dorul cu ele. 52 — Taci, mireasă, nu mai plînge, Că la maică-ta te-oi duce, Cînd s-o-ntoarce gîrla-ncoace Şi gîrloiul pe dincoace. — Cînd fusei la maica fată, Ştiui floarea cum se poartă. Mă duceam în grădiniţă, Rupeam floarea din codiţă Şi mi-o puneam în cosiţă. Iar de cînd mă măritai, Floricica lepădai, După uşă-o aruncai, Cu piciorul o călcâi, Grija casei o luai. 53 Foaie verde-o micşunică, Nu mai plînge, mireşică, Că la mamă-ta te-oi duce Cînd s-o-ntoarce valea-ncoace Şi gîrloiul pe dincoace. Cruciuliţă de argint, Amîndoi v-aţi potrivit Şi la ochi şi la sprîncene, Ca doi porumbei la pene. Cruciuliţă de aramă, Amîndoi sînteţi de-o seamă Şi la ochi şi la sprîncene, Ca doi porumbei la pene. 136 DE tNMORMÎNTARE 54 Bocet pentru copil Dragul mamii Petrăchel, Ce vînt te-a bătut, De te-a adormit ? Vîntul de la piatră, Pustiul să-l bată ! Pe unde păleşte, Copacii despărţeşte. Dragul mamii, Puiul mamei, Cînd tu oi ajunge La poduri de-aramă, Mult oi striga „marnă" ! Iar la pod de piatră, Mult oi striga „tată" ! Iar dacă-oi ajunge La verde poiană, Unde-o fi otava De-o palmă de mare, Este-un stejerel Cu frunza măruntă, Cu umbra rotundă, De te-oi odihni, De boală bolit, De moarte trudit, De drum ostenit. Să-ţi faci ochii roată, Să te uiţi în ceata toată Şi unde-or fi vaci, Sînt cete de săraci. Petruţă, te rog, Cu gene plecate, Cu lacrimi vărsate, Pe maica mea de-i vedea, Să-i spui şi de mine, Cum trăiesc în astă lume. Că i-aş spune amarul Şi că-mi beau paharul. Să-mi vii sîmbăta, Că te-oi aştepta, 137 Sa-ţi schimbi cămaşa, Să-ţi piepteni chica. Dragul maichii băieţaş, De cînd te-am crescut, La asta n-am gîndit ; Dragul mamei flăcăiaş, Cînd te-oi logodi, Cu cine-oi pofti Şi mire vei fi, Roagă pe dulgheri, Căsuţă să-ţi facă, Cu trei ferestre-n faţă. Pe una să-ţi vie, Miros de tămîie ; Pe alta să-ţi vie, Miros de bucate, Să le guşti pe toate ; Pe alta să-ţi vie, Strugurel de poamă, Să cunoşti că-i toamnă Şi pe la noi iarnă. DESCÎNTECE 55 Vrajă pentru ursită Eu scutur parul, Parul scutură gardul, Gardul scutură lazul, Lazul scutură glodul, Glodul scutură pămîntul, Pămîntul scutură lacul, Lacul scutură pe dracul, Pe dracul cel mai mare, Dintre toţi dracii mai tare. — Tu, Belzebut ce eşti ! Ieşi de unde locuieşti Şi strigă-ţi toţi dracii tăi, Mari şi mititei, Mulţi ca frunza, Iuţi ca spuza, 139 Şi-i trimite Cit mai iute Prin toate ţările, Prin toate ţinuturile, Prin toate oraşele, Prin toate satele Şi prin toate casele, Prin toate cîmpiile, Prin toate dumbrăvile, Pe toate drumurile, Pe toate cărările, Prin toate pădurile, Pe toate plaiurile, Pe toate potecile, Şi te du şi tu cu ei Şi cătaţi ursitul meu, Ce mi-i de la Dumnezeu, Ce-i de Dumnezeu ursat, De oameni buni îndemnat, Că-i de ursitori menit, De Dumnezeu rînduit, Dar de oameni rău vrăjit. Cătaţi-1, Cercaţi-1. De 1-oţi găsi C-o fi acasă, C-o fi la masă, Cu tată, Cu mamă, Cu fraţi, Cu cumnaţi, Cu surori, Cu verişori, Cu surate, Cu cumnate, Cu vecini, Cu străini, La masă stînd Şi mîncînd, Zvîrliţi-i lingura, Sfărîmaţi-i strachina. Să-i pară fraţii Şi cumnaţii, Surorile Şi verişoarele, 140 Suratele Şi cumnatele, Părinţii, Vecinii Şi străinii, Ca cîinii Ce hîrîiesc, Ca porcii ce grohotesc. De-1 veţi găsi la masă, Cu văduve grase, Cu fete frumoase, Zvîrliţi-4 lingura, Sfărîmaţi-i strachina. Să-i pară lui Ibovnicele lui Căţele burduhoase, Scroafe răpănoase. De-1 veţi găsi pe drum mergînd, De-1 veţi afla în somn dormind, Trîntiţi-1, Iuţiţi:l, Grăbiţi-1, La (cutare) porniţi-1. Cu nouăzeci şi nouă de picioare Alergătoare După el alergaţi, Pe sus îl luaţi, Spre (cutare) plecaţi. Cu nouăzeci şi nouă de limbi împungătoare Şi străpungătoare lmpungeţi-1, Străpungeţi-1, La (cutare) duceţi-l. Cu nouăzeci şi nouă de cozi Lovitoare Şi pălitoare Loviţi-1, Păliţi-1. Din faţă-1 loviţi, Din dos îl păliţi, Sîngele-i clocotiţi, La (cutare) mi-1 porniţi. Cătaţi-1, Cercaţi-1, 141 Curînd, Mai curînd, în astă-seară De cu seară, în astă-noapte De noapte ; Unde-1 veţi căta Şi mi-1 veţi afla, Nu-i daţi loc de fel a sta. De-1 veţi găsi pe cuptor, Daţi-1 jos de pe cuptor ; De-1 veţi găsi pe vatră, Daţi-1 sub vatră ; De-1 veţi găsi la foc, Daţi-1 pe foc ; De-1 veţi găsi pe pat, Daţi-1 sub pat ; De-1 veţi găsi pe laiţă, Daţi-1 sub laiţă ; De-1 veţi găsi lîngă masă, Daţi-1 la mijloc de casă ; De-1 veţi găsi la mijloc de casă, Daţi-1 lîngă prag ; De-1 veţi găsi lîngă prag, Daţi-1 peste prag ; De-1 veţi găsi după prag, Daţi-1 în ogradă ; De-1 veţi găsi în ogradă, Daţi-1 peste poartă. Nu-i daţi a mînca, Nu-i daţi a lucra, Nu-i daţi a bea, Nu-i daţi a şedea, în loc nu-1 lăsaţi, Odihnă nu-i daţi. Nu-i daţi a sta într-un loc, Ca părul pe foc. Daţi-i fiori Prin subţiori Şi şoareci Prin cioareci Şi furnici Prin opinci. Cum arde para focului în gura cuptorului, 142. Aşa să-i ardă şi lui inima După (cutare, fată), După gîndul ei, După traiul ei. Tu, împăratul dracilor, împieliţaţilor, Strînge pe toţi dracii tăi, Mari şi mititei, Iuţi şi sprintenei, Şi-i trimite-n toate ţările, In toate ţinuturile, în toate oraşele, în toate satele, Şi unde-1 veţi găsi Pe ursitul meu, Dat de Dumnezeu, De Domnul Dumnezeu dat, De oameni buni îndemnat, Pe sus luaţi-1, La (cutare) porniţi-1, Iute ca gîndul, Uşor ca vîntul, Peste codri fără uscăciune, Peste cîmpi fără păşune, Peste ape fără vaduri, Peste garduri Fără pîrleazuri. Cum n-a avut, Cînd l-a născut, Mamă-sa stare Şi alinare Şi aşezare, Aşa să n-aibă nici el Stare Şi alinare, Pîn’ nu s-a porni. Pînă n-a sosi La (cutare) cea aleasă Şi frumoasă, La graiul ei, La traiul ei, La cu vîntul ei, La toate-ale ei. Tu, împărate, să m-asculţi Şi ce ţi-am spus să nu uiţi, 143 Că de n-oi uita Şi m-oi asculta, Un armăsar negru ca corbul Şi iute ca focul, Din herghelia-mpăratului L-oi lua Şi ţi l-oi da. Tu, împărate, Corn urate ! De m-oi asculta, Un copil de fată mare, Nebotezat, Necreştinat, L-oi lua Şi ţi l-oi da. Dar de nu m-oi asculta, Peste mare poznă-oi da, Că muierea prinde-ţi-oi, Cu fusul morii împunge-o-voi, Ochii din cap scoate-i-oi Şi-alte pozne face-ţi-oi. 56 Descîntec înfigerea cuţitului Eu nu-nfig acest cuţit Nici în lut, nici în pămînt, Ci-1 înfig în inima Celui ce mi-a fost sortit. Sîmbătă seară Am ieşit afară. M-am uitat la deal, N-am văzut nimic ; M-am uitat la vale, N-am văzut nimic ; M-am uitat la asfinţit, Nici atîta n-am zărit ; M-am întors spre răsărit Şi-ntr-acolo am zărit Pajură împăjurată, Cu foc îmbrăcată, 144 Cu foc încinsă, Cu foc cuprinsă. Şi cum am văzut-o, Am şi întrebat-o : — Unde mergi tu, pajură, Aşa de împăjurată Şi-aşa de înfocată, Cu foc încinsă, Cu foc cuprinsă ? — Mă duc codrii să-i pîrlesc, Cîmpii ca să-i vestejesc, Văile ca să le sec Şi pietrele să le crăp. — Lasă codrii să-nfrunzească, Cîmpiile să-nflorească, Văile ca să-nverzească, Pietrele să se mărească. Da’ te du la omul meu, Cel ales de Dumnezeu Şi mi-e dat, De oameni buni îndreptat. Şi cu foc îl îmbracă Şi cu foc îl înfoacă Şi cu foc îl încinge Şi cu foc îl strînge Şi cu foc îl cuprinde Şi cu foc îl aprinde. Foc pe gura cămăşii-bagă Şi la inimă i-1 aşază. De l-oi găsi dormind, De l-oi găsi mîncînd, Din somn să mi-1 trezeşti, De la masă să-l stîrneşti Şi spre mine să-l porneşti. Să-l aduci, să mi-1 grăbeşti, Prin pădure fără sine Şi prin sat fără ruşine ; Prin poieni fără de drum, Prin cîmpii fără cărări ; Pe drum fără gloduri, Prin ape fără poduri, Peste garduri Fără pîrleazuri. 14\S Şi de l-oi găsi La mese întinse, Cu făclii aprinse, La neveste grase Şi fete frumoase, Să-i pară căţele viermănoase ; Numai eu să-i par frumoasă, Numai eu să-i fiu aleasă ! 57 Farmece de pus cuţitul Tu cuţit de găsit, înger pe pămînt, Nu te-nfig în vatra focului, în uşa cuptorului, Ci te-nfig în inima scrisului meu. Cum se-ncinge cuţitul de vatră, Vatra de cuţit, Aşa să se-ncingă Scrisul meu de mine. Cămaşa de trup, Trupul de cămaşă, Căciula de cap, Capul de căciulă, Pantalonii de picioare, Picioarele de pantaloni. Cum se bate vita de cuţit, Aşa să se bată scrisul meu de mine, Să se bată ca unda de mare, Ca seul fiert în căldare, Ca peştele pe uscat, Ca armăsarul legat. Aşa să se bată el de mine, De chipul meu, De vorba mea, De rîsul meu. De statul meu. 146 58 Descîntec de dragoste Duminecă de dimineaţă mă sculai, Pe ochi negri mă spălai, în toaca popilor, ** în glasul păsărilor. Popii tocau, Păsările cîntau. Pe potecă apucai, Pe potecă necălcată, Pe rouă nescuturată, Dragostile neadunate. Dragostile le-adunai Şi-n sinul meu le băgai. — Bună dimineaţa, fîntînă lină Cu apă bună. — Mulţumim dumitale, fată Vrednică şi frumoasă. — Da’ n-aim venit să te văd, Şi-am venit să-mi dai dragostile De la cîţi or veni azi la apă. Apă luai, Cu dragostile mă-mbrăcai Şi-acasă plecai. Acasă venii, Dragostile sus mi le pusei. Pajură împăjurată, Nu fi aşa înfocată Şi nu arde văile cu florile Şi cîmpul cu roadele. Ci aprinde inima lui (cutare) pentru mine Pînă la mine n-o pleca, Să se bată a crăpa ; Pînă la mine n-o veni, Să se bată a plesni. 147 59 Descîntec de dragoste Mă sculai în sfînta duminică de dimineaţă, Nespălată, neîmbrăcată, Pe potecă necălcată, Pe rouă nescuturată. Cu buciumul buciumai, Dragostele adunai, Pe trupul lui (cutare) le răsfirai. (Cutare) plîngea Şi se olăcăia. — Ce plîngi, (cutare), Şi te olăcăieşti ? — Plîng, Maică Precistă, Şi mă olăcăiesc Că m-au urît Toţi cei mici, Toţi cei voinici, Toţi tinerii, Toţi bătrînii. Maicii Precistii milă-i se făcea, De mîna dreaptă o lua Şi la rîu mi-o ducea, De urîciune-o spăla. Mi-o spăla pe trup, De peri de lup, Şi pe cap, De peri de ţap. Mi-o spăla, mi-o curăţa, Cu dragoste mi-o-ncărca, C-o steblă de busuioc, Peste trupuşorul tot. Cum e busuiocul de frumos, Vara în grădină, iarna la grindă, Aşa să fie (cutare) de frumoasă, Cum nu poate răbda lumea de apă, Aşa să nu poată răbda flăcăul de (cutare). Cine s-o uita în dos Să se uite frumos ; Cine s-o uita din faţă Să se uite cu dulceaţă ; 148 Cine-o fi înalt Să scoale-n picioare, Să se uite după (cutare) cu jale ; Cine-o fi mărunt Să se urce pe gard, Să se uite după (cutare) cu drag. 60 Desclntec de dragoste Frunză verde de alun, Să vie (cutare) nebun ; Frunză verde lemn de fag, (Cutare) să moară de-al tău drag Frunză verde şi-un lămîi, (Cutare), nu mai zăbovi, Scoală-te, nu mai dormi, Vin’ degrabă că te-oi iubi ; Frunză verde de pelin, (Cutare), vin să ne iubim. Frunză verde mărgărit, Pentru tine m-am gătit; Hai (cutare), pui boboc, Nebun să fii în ăst loc. Nu scutur gardul, Ci tulbur lacul, Să iasă dracul, Să-mi aducă pe cel drag, Fermecat cu bobidrag. 61 Desclntec de dragoste Foc, focuşorule, Tu te-i înveli, Eu te-oi dezveli, Te-i face şarpe-balaur, Cu solzii de aur ; Te-i duce la ursitul meu, Care-i dat de Dumnezeu ; 149 De ursitoare ursat, De oameni buni îndemnat. Eu să-l visez la masa şezînd, Pîine. albă mîncînd, Vin bun şi dulce bînd, In braţele lui eu şezînd. Să-l văd pe pat aşezat, Pe pernă culcat. Să-l aduci prin păduri fără ştire Şi pe drum fără ruşine, Să vie să mă ia pe mine. 62 Farmec Nu te fac colac, Ci te fac şarpe-baiaur, Cu capul de taur, Cu mijloc de cal bun, Cu nouă guşuliţe, Cu nouă limbuliţe. Să te duci să mi-1 aduci Pe /cutare). Cu limbuliţele să-l înţepi, Cu guşile să-l muşti, Cu mijlocul de cal bun, Cu coada bici de foc, Să mi-1 aduci, Prin pădure, nebuneşte, Prin sat, omeneşte, Să mi-1 aduci să-l văd, La noapte-n vis Şi mîine-aievea. 63 Duminecă de dimineaţă mă sculai, în revărsatul zorilor, în ciripitul vrăbiilor, în glasul păsărilor, în cînteoul popilor. 150 Doniţa-n mîna-o luai, Pe cărare plecai, Rouă o scuturai, Dragostea o adunai, în sîn o băgai, La lină f în tină ajunsei. — Bună dimineaţa, lină fîntînă. — Mulţumim dumitale, fată bună. Da’ ce cauţi, ce te plimbi ? — Eu am venit să scot apă să mă spăl. Nu mă spăl să fiu frumoasă, Mă spăl să fiu drăgăstoasă. De urît să mă scutur, De dragoste să mă bucur ; Să mă spăl pe trup, De păr de lup ; Să mă spăl pe cap, De păr de ţap ; Să mă spăl pe mîini, De păr de cîini ; Să mă spăl pe picere, De păr de căţele. Mă spălai, mă curăţai, De urît mă scuturai ; De dragoste mă-ncărcai Şi ziua bună-mi luai. Rămîi sănătoasă, lină fîntînă. 64 Stea, steluţa mea, Toate stelele să stea, Numai tu să nu stai; Să umbli-n sus ca gîndul, în jos ca vîntul. Să umbli din casă-n casă, Din masă-n masă, Pîn’ la ursitul meu acasă. La masă să-l găseşti, Cu coada să-l izbeşti, De la masă să-l plesneşti, La mine să-l porneşti, Să vină cu gura căscată, Cu limba leşinată. 151 Să nu-i vină-a sta, Să nu-i vină a mînca, Pîn’la mine n-o da. în vis să-l visez. Aievea să-l văd, Mîine-n zori, Lingă izvor. 65 Răsări, soare, frăţioare. Nu răsări pe garduri uscate, Pe ţoluri vărgate, Răsări pe ochii mei, Pe genele mele, Pe sprîncenele mele, Să se uite toţi cu sîrg la ele. Cine-n urmă mi-o călca, în gură mi-o căuta. Cin’ cu mine n-o vorbi, Inima-n el o plesni. 66 Descîntec de deochi Tu, moroiulc, Tu, strigoiulc, Tu, deochetorule, Tu, leule, Tu, moroaico, Tu, strigoaico, Tu, deochetoareo, Tu, leoaico, Unde voinic nu chioteştc, Fată cosiţe nu-mpleteşte, Unde popa nu citeşte, Securea nu bocăneşte, în fundul mărilor, în copitele ciutelor, 152 Acolo să va duceţi, Acolo să vă odihniţi, Acolo să prînziţi, Pe (cutare) să-l lăsaţi Curat, luminat, Cum Dumnezeu l-a lăsat. 67 De-o fi deocheat de sfinte, Sfintelor, bunelor, Line ca apa, Moi ca mătasea, Dulci ca mierea, Să lăsaţi pe (cutare) Curat, luminat, Cum Dumnezeu l-a lăsat. De Lor fi deocheat copilele, Să le cadă cosiţele ; De l-or fi deocheat nevestele, Să le crape ţîţele, Să le curgă laptele ; De-o fi deocheat de fîntînă, Să-i sece apa cea lină ; De-o fi deocheat de codru, Să-i sece rodul ; De-o fi deocheat de vînt, Să nu bată pe pămînt; De-o fi deocheat de poteacă, Lumea pe ea să nu treacă ; De l-or fi deocheat pasările, Să le cadă penele ; De-o fi deocheat de pădure, Sa nu-i dea mugure ; De-o fi deocheat de lună, Să-i piară lumina, Să-l lase pe (cutare) Curat, luminat Ca argintul strecurat. 153 68 Descîntec de deochi Fugi, deochi, dintre ochi, Că te-ajunge, te soseşte Şi amar te pedepseşte Sabie de foc cerească, Pronia dumnezeiască. Sa te duci, să pieri Cum pier negurile, Cînd bat vînturile ; Cum piere rouă la soare, Cum piere spuma la mare. De-o fi deocheat de fată mare, Să-i crape ţîţcle, Sa-i curgă sîngele, ibovnicul s-o urască. De-o fi deocheat de femeie măritată, Să-i crape ţîţele, Să-i curgă laptele, Să-i moară copilul de foame, S-o urască bărbatul. De-o fi deocheat de om însurat, Să-i crape boaşele, Să-i curgă sîngele, Să-l urască ibovnica. De-o fi deocheat de fete mărunţele, Ori de băieţi mărunţei, Să le crape călcîiele, Să le curgă sîngele, Să nu mai deoache. Ieşi, deochi, dintre ochi, Din faţa obrazului, Din zgîrciul nasului, Din creierii capului, Din măduva osului, Din ochi, dintre ochi, Din gene, din sprîncene, Să te duci, iar să te duci, Unde popa nu toacă, Unde fata nu joacă, Unde cocoş nu cîntă, Unde vaca nu zbiară, Unde pisica nu miaună. 154 Sa te duci, iar să te duci La fata lui Ler-împărat, Ca ţi-a pus masă-ntinsă, Cu făclie aprinsă, Cu pahare pline. Pe (cutare) să-l laşi Curat, luminat, De boală scăpat, Cum Maica Precista l-a lăsat, Ca aurul de curat. 69 Descîntec de deochi De-o fi Ion deocheat de fată, Sa-i cadă pletele, Să rîdă fetele. De-o fi deocheat de nevastă, Să-i crape ţîţeîe, Să-i curgă laptele. De-o fi deocheat de om, Să-i crape boaşele, Să-i curgă sîngele. Ieşi, deochetură, Din gene, Din sprincene, Din măduva osului, Din piele, Să se spele. Sa rămînă curat, luminat, Ca argintul strecurat. Cum se potoleşte vîntul Şi pămîntul, Aşa să se potolească deochetura, întîmpinătura. Cum se potolesc fetele de le petrec Babele de la biserică, Aşa să se potolească deochetura. Să rămînă cura?, luminat 155 Ca steaua clin cer, Ca rouă din cîmp. Ieşi, deochetură, Din gene, Din sprîncene, Ca eu cu gura te-oi descînta. In vînt te-oi arunca, 3ă te duci unde popa nu toaca, t'nde cocoş nu cîntă, Ca acolo te-adastă Fetele-mpăratului, Cu mese-ntinse, Cu făclii aprinse. 70 Descîntec de deochi Ciocănii, Bocănii, Inima lui (cutare) plămădii. Cum se plămădiră Şi se grămădiră Aluatu-n câpistere, Fagure de miere, Aşa să se plămădească, Să se grămădească Inima-n (cutare), Să se lecuiască, De deochetor Şi de mîncător ; De strigoaică, de strigoi, Că cine de (cutare) se mirară, Nu mai mîncară Şi creierii i se tulburară. Eu cu limba-1 descîntai, De toată deochctura-1 curăţai, Creierii la loc i-aşezai, Inimă i-adăogai, Curat, zdravăn, îl lăsai — Cu descîntecul meu, Cu leacul de la Dumnezeu. 156 71 Descîntec de deochi provenit din strigoi De-o fi deocheat din strigoi, Din strigoaică, Strigile strigară Şi inima copilului mîncară. îndărăt, îndărăt, voi, strigoi, Strigoaicelor, drăcoaicelor ! Că Maica Precesta a coborît Pe scară de argint, Pe copil l-a luat, De spate, de rinichi l-a apucat, Sîngele i-a-nviorat, Oasele i-a-nvîrtoşat. Inima i-a plămădit, Cu aluat în căpistere, Ca fagurele de miere, Şi copilul a rămas Sănătos, curat, Cum Dumnezeu l-a lăsat. 72 Descîntec de deochi pentru vaci Bălaia de dimineaţă s-a sculat, Pe cale, pe cărare, a plecat Şi păştea şi rumega, Dar bălaii ce i se-ntîmpla ? Acolo se-ntîlnea Cu deochetorul, Cu deochetoarea, Cu rîmnitorul, Cu rîmnitoarea. De-a rîmna ce se uitau, Ochii i-mpăienjeneau, Coarnele i se ciunteau, Urechile i se blegeau, Părul i se zbîrlea, Ugeru-i se feştelea, 157 Laptele-i pierea Şi mugea şi olâcăea. Maica Precesta din cer o auzea, Pc scară de aur cobora, La bălaia venea. Pe bălaia o-ntreba : — Ce te olăcăieşti, bălaie ? — Ce să nu mă olăcăiesc, Maică Precestă ? De dimineaţă m-am sculat, Pe cale, pe cărare-am plecat Şi-acolo mi s-a-ntîmplat. M-am întîlnit cu deochetorul, Cu deochetoarea, Cu rîmnitorul, Cu rîmnitoarea. De-a rîmna ce s-au uitat, Ochii mi-au păienjenit, Coarnele mi le-au ciuntit, Urechile mi-au blegit, Părul mi-au zbîrlit, Ugerul mi-au feştelit, Laptele mi-a pierit. — Taci, bălaio, Nu mai mugi, Nu te mai olăcăi, Că Maica Precesta Ochii ţi-o despăienjcni, Coarnele ţi-o desciunti, Urechile ţi-o dezblegi, Părul ţi l-o netezi, Ugerul ţi-o desfeşteli, Laptele-n uger ţi-o veni. Ţi-o face ugerul ca putina, Ţîţele ca cărămida. 73 Descîntece de iele sau de fetele Şandrului De dimineaţă s-a sculat, In cîntarea cîntărilor, în revărsatul zorilor, In mirosul florilor. 158 Ori rînza i-aţi răsturnat ? Ori ficaţii i-aţi tocat ? Ori muşchii spatelui i-aţi încordat ? Ori năduf cu tuse-n piept i-aţi dat ? Ori creierii-n cap i-aţi tulburat ? Ori pofta de mîncare i-aţi luat ? Faceţi-vă milă şi-l iertaţi, Că el v-o fi greşit, Cu vas gol v-o fi ieşit, Spurcat o fi nemerit, Prin poteca voastră o fi trecut. Faceţi-vă milă şi-l lecuiţi Şi-l tămăduiţi. Lăsaţi-1 mai sănătos, Cum l-a făcut maică-sa Şi cum l-a botezat naşă-sa. 74 Descîntec de Muma-Pădurii Tu, Muima-Pădurii, Tu, eolţato, tu, zîmbato, Tu, moroaico, tu, strigoaico, Ieşi de la (cutare) Din inimă, din ficaţi, Din maţe şi din piele. Să te duci unde popa nu toacă, Unde cîinii nu latră, Unde cocoşii nu cîntă. Cu toporul te-am tăiat, Cu apa te-am înecat, Cu tămîie te-am tamîiat, Cu limba te-am descîntat. Să laşi pe (cutare) curat, Luminat, Ca argintul strecurat, Ca steaua în cer, Ca viţa în vie. Leacul de la mîna mea să fie. 160 75 Descîntec de durere de cap Fugi, durere, Dintre ochi, dintre sprîncene, Dintre pleoape, dintre gene, Şi te du în fuga mare în pustii, în depărtare. Şi mi-1 lasă liniştit, Făr’ de dor afurisit. Viaţa-n faţă-i iar să vie, Frumuseţea să-i învie. Fugi, durere, Dintre ochi, dintre sprîncene, Dintre pleoape, dintre gene, Mi te-afundă-n depărtări, Peste ţări şi peste mări. Peste toate să dai roată, Ocoleşte lumea toată Şi mi-1 lasă iar curat, Limpezit şi luminat, Să nu ştie de durere, Cum nu ştie de plăcere. 76 Descîntec de junghi Junghi din răceală, Din osteneală, Din călcătură, Din spăimîntătură, Fugi, junghi, că te-ajung, Cu secera te secer, Cu coasa te cosesc. Junghi din spăimîntătură, Să ieşi din capul ficaţilor, Din creţul maţelor, Din creierii capului, Din zgîrciul nasului, Din pielea obrazului. 161 Din pat de aur s-a sculat, Pe prag de argint a călcat, Cu fetele lui Şandru s-a-ntîmpinat. Ele-n mîini l-au luat, în sus l-au ridicat, în vînt rău l-au dat, în ceas râu l-au întîmpinat, Toate oasele i-au sfărîmat, Vinele i-au încordat, Stomacul i l-au stricat ; Inima i-au sfărîmat, Rînza i-au răsturnat ; Ficaţii i-au tocat, Muşchii spatelui i-au încordat, Năduf cu tuse-n spate i-au lepădat Creierii-n cap i-au tulburat, Pofta de mîncare i-au luat. Şi pe cale, pe cărare, în luga cea mare, S-au dus spre soare-răsare, Unde e-o cîmpie mare, Cu flori roşii şi albe. Cîmpia mare era, Florile frumos strălucea. Acolo, una *naltă, minunată Şi tare frumos îmbrăcată, Pe toate mi le chema Şi pe toate le-ntreba : — Voi, fetele lui Şandru, Voi, coconiţelor, Voi, domniţelor, Voi, împărăteselor, Voi, preoteselor, Voi, de orice lege sînteţi, Voi, săsoaicelor şi unguroaicelor, Voi, româncelor, şi voi, ţigăncilor, Ori cu (cutare) v-aţi întîmpinat ? Ori în mîini l-aţi luat ? Ori în sus l-aţi ridicat ? Ori în vînt l-aţi dat ? Ori în ceas rău l-aţi împreunat ? Ori toate oasele i le-aţi sfărîmat ? Ori vinele i le-aţi încordat ? Ori stomacul i l-aţi stricat ? Ori inima i-aţi sfîrtecat ? 159 77 Descîntec de strigoaică Strigoaică a găsit Focul stins, Fereastra destupata, Uşa casei deschisă, în dinţi pe (cutare) l-a luat, La pămînt l-a trîntit, Sîngele i-a sorbit, Cu morţii l-a socotit. Maica Domnului l-a auzit, Pe braţe l-a luat, Pe masă de argint l-a aşezat, Cu basma de mătase l-a şters, Oscioarele i le-a dres, Junghiul i l-a scos, Ca sănătatea să-l ajungă la os. Strigoaică, moroaică, Desfă-1 pe (cutare) de orice rău, Că-n moară te-oi măcina, în piuă te-oi pisa, în vînt te-oi arunca, încît soarele s-o mira. Desfă-1 pe (cutare) de o sută nouă apucături, De o sută nouă deocheturi, De o sută nouă jungheturi. Tu, apucatule, Tu, deocheatule, Urîtule, colţatule, Negritule, grozavule, Ieşi de la (cutare) din spatele lui, Din capul lui, Din pieptul lui, Din spinare-i, Din rinichi, Din inimă, Din ficat, Din faţa obrazului, Din zgîrciul nasului, Din încheieturile trupului, Că (cutare) nu te poate purta, Nu te poate plimba, Nici sătura. 162 Ieşî şi du-te peste mari, Peste ţări, In munţii lui Crai-împărat, Unde te-aşteapia cu făclii aprinse, Cu mese-ntinse Şi să rămînă (cutare) curat Şi luminat şi de junghiuri scăpat. 78 Descîntec de apucat Soarele-a scăpătat, Nouă fete curate-au plecat. Au plecat din casă-n casă, Din masă-n masă, Din uşă-n uşă, Să găsească uşa descuiată, Fereastra destupată, în casă intrau, La pat trăgeau, Pe (cutare) îl luau, Sus îl ridicau, în suliţe-1 sprijineau. Creierii-i tulburau, Sîngele-i înfierbîntau. El chirăia şi ţipa, Maica Precista-1 auzea Şi-l întreba : — Ce plîngi, ce chirăieşti (cutare) ? — Plîng şi chirăiesc Că-ntîmpinatul m-a găsit, întîmpinatul cu apucatul, în suliţe m-a-nţepat, Oasele mi le-a-ncleştat, Creierii mi-a tulburat. Maica Precista-1 trimetea La Maria deseîntătoarea. Cu limba-i deseînta, Cu mîna-1 trăgea, Leacul i-1 da Şi-l lăsa curat, luminat, Ca steaua din cer, 163 Ca rouă din cîmp, Ca argintul curat, Cum Dumnezeu l-a lăsat. 79 Descîntec de apucat Pleacă Tartacot, Cu barba de-un cot, Din casă în casă, Din uşă în uşă, Din fereastră-n fereastră. Toate uşile le găsi-ncuiate Şi ferestrele-astupate. Numai uşa lui Radu O găsi descuiată Şi fereastra destupară. Şi intră şi-l apucă De rinichi, de coaste. Şi-l strînse şi-f frînse Şi-l încleştă, Tot sîngele-i sorbi. Radu se văita, se olăcăia, Maică-sa-1 auzea şi alerga La moaşa satului. Şi moaşa de veste-i prinse, Cu limba-i deseînta, Cu mîna-1 trăgea. Şi Maica Domnului l-a lăsat Pe Radu curat, Ca steaua din cer, ca rouă din cîmp. 80 Un descîntec de sperietură A plecat (cutare) pe cale, pe cărare, S-a-ntîlnit cu Stanca-n cale, Cu ochii zgîiţi, Cu dinţii rînjiţi, 164 Cu capul cît o căldare, Cu cocoaşa-n spinare. Cînd a văzut-o s-a spăimîntat, Sîngele i s-a-nchegat, Mintea i s-a tulburat Şi tare mult a ţipat Şi-n cărare-a leşinat. Iar Maica Domnului a auzit, Pe pămînt s-a pogorît Şi la (cutare) a venit şi-a zis : — Deşteaptă-te, înalţă-te, De la pămînt ridică-te. Iar tu du-te departe, Unde cocoşii nu cîntă, Unde marea nu se frămîntă. Să vii cînd or veni morţii pe pămînt Şi-or intra iar în mormînt. De la mine descîntecul, De la Maica Domnului leacul. Cu mătura oi mătura, Cu scuipatul oi scuipa, în fundul mării te-oi arunca. SI Descîntec de argint viu Păsărică cilibie, Cumparată-n prăvălie, Nu tc-a cumpărat (cutare) să-l bolnăveşti, Să-l trîndăveşti ; Ci tc-a cumpărat să-l lecuieşti, Să-i tămăduieşti. Argint sau argintoaică, Pe tine-aşa te vorbesc, Pe tine-aşa te sorocesc Să scoţi pe cellalt argint de la (cutare) Din tălpi, de sub tălpi, Din unghii, de sub unghii, Din carne, de sub carne, Din os, de sub os, Din măduvă, din inimă, Din ficaţi şi din rinichi, 165 Din gură, din limbă, Din dinţi, de sub dinţi, Din ochi, de sub ochi, Din cap şi din creieri, Din toate închieturile Şi din toate oasele. Să te duci cu el Pe sus, ca vîntul, Pe jos, ca gîndul, Tropotind şi rînchezînd, Din copite scînteind. Să fugi prin păduri urseşte, Pe cîmpuri lupeşte, Şi pe drumuri iepureşte. Din sat în sat, Din vad în vad, Pîn’ la uşa cui te-a dat. Vrăjmaşul sau vrăjmaşa, Te-a dat cu-o mînă ; Eu te-ntorc cu două Şi te-ntorc cu nouăzeci şi nouă. Să ieşi, să fugi, să te duci La cel care te-a dat Şi pe el să-l trîndăveşti, Pe el să-l bolnăveşti. Iar de-oi fi dat de fetele lui Şandru, Să facă bine să-l ierte pe (cutare) Şi leacul să i-1 dea. De-oi fi dat de la sfintele zile, Să-şi facă milă să-l ierte Şi leacul să i-1 dea. De-oi fi dat din apă, în apă să te duci ; De-oi fi dat din vînt, în vînt să te duci ; De-oi fi dat din răspîntie, Să te răspîndeşti ; De-oi fi din hotar, Să te hotărăşti ; De la (cutare) să te isprăveşti Şi pe (cutare) să-l laşi Curat, luminat, Ca argintul strecurat. 166 82 Descîntec de năjit Măi năjite, pricăjite, Ce te-ai întărîtat Ca muierea de bărbat, Ca fata de măritat ? Că şi eu m-am mîniat, Cu acul te-am înţepat, Prin dinţi, prin gingii, De azi înainte să nu mai fii. Să te duci unde popă nu toacă, Unde cîinii nu latră, Unde cioban nu chiuieşte, Acolo-i bine de tine. Năjite, pricăjite, Să pleci de astăzi înainte De la (cutare) din gingii, Să rămînă curat, Luminat Ca argintul strecurat. Cum s-a prins busuiocul în grădină, Cum s-a prins salcia la fîntînă, Cum s-au prins răsurile de căpistere Şi fagurele de miere, Aşa să se prindă de (cutare) vorbele mele. FANTASTICE 83 Soarele şi Iana, soră-sa Ostrovel pe mare, Cu nouă căscioare, Puternicul Soare Umblă să se-nsoare. El că mi-a umblat, Măre, nouă ani, Cred pe nouă cai. Patru-au ostenit Şi cinci au murit, Dar el n-a găsit Pereche în lume. Şi dacă-au văzut, La soră-sa, Iana, îndată-au venit. Iar Iana-mi zicea : — Soare, Irăţioare, Puternic eşti, mare, Und’ s-au pomenit Şi s-au devărat Să ia sor’ pe frate, N-are-n lume moarte, Ori frate pe sor’, N-are-n trupşor dor ? Iar de s-o putea, Noi că ne-om lua, Tu mie să-mi faci De-o vie pe mare, Cu nouă răzoare, Pe la cap de vii, Gutui şi lămîi Şi mai multe năramze, 168 Mult sînt drăgăstoase, La mîncat gustoase. La mijloc de vie, De-o lină fîntînă Cu ghizduri de marmoră, Căuş de argint, Mic şi ţintuit, Ce nu s-a pomenit. Soare-o auzea, Toiagu-n mînă lua, La mare-mi pleca, Cu toiagu-ameninţa. Marea c-o-nchega, Pînă-n ziuă se-ntcrcea, ’N basma struguri aducea. Iana ce-mi grăia ? — Soare, frăţioare, Puternic eşti, mare, Und’ s-au pomenit Şi s-au devărat Să ia sor’ pe frate, N-are-n lume moarte Şi frate pe sor, N-are-n trupşor dor ? Dacă s-o putea* Noi că ne-om lua, Tu mie să-mi faci De-o scară de fier, Legată-n oţel, Ca noi să urcăm Pin’ la ’naltul cer. Şi de s-o putea, Domnul ne-o vedea. Dumnezeu vedea, Pe-amîndoi îi lua, La nişte păsărele-i ducea. Negre şi urîte, Triste şi pocite, Iar ei se opreau, Din gură grăiau : — Doamne, Dumnezeu, La rău am ajuns, La rău o s-ajungă Şi părinţii noştri. Iar Iana-ntreba : 169 — Dar acestea ce sînt ? — Copii nebotezaţi Şi necreştinaţi. Şi iar că-i lua, ’Nainte-i ducea La alte păsărele, Albe, frumuşele, Din gură grăia : — Doamne, Dumnezeu, La bine-am ajuns, La bine-o s-ajungă Şi părinţii noştri. ’Nainte-i ducea Şi-un cîrciumar vedea, Cîrciumar la drum. Cu-o păpuşă de tutun, La spate-1 freca O babă urîtă, Urîtă şi slută. Şi el că-mi ţipa Şi se văicărea : Iar Iana-ntreba ; — Dar ăsta ce să fie ? — Făcut-a-nşelătorie Şi este de vină Că n-a dat ocaua plină. Dumnezeu se oprea, Pe-amîndoi îi lua Şi-n rai i-arunca. Iar Soare ce-mi grăia ? — Ţese, Iana, ţese Şi de nuntă te găteşte. Iana ce-mi grăia ? — Soare, frâţioare, Puternic eşti, mare. Und5 s-au pomenit Şi s-au dovedit, Şă ia sor’ pe frate, N-are-n lume moarte, Sau frate pe sor’, N-are-n trupşor dor ? Iar de s-o putea, Noi că ne-om lua, 170 Tu mie să-mi faci, Faci de-o mînăstire Cu patruzeci de turnuri Şi patruzeci de popi bătrîni Şi tot atîţia diaconi Şi i-om întreba, Iar de s-o putea, Noi că ne-om lua. Aşa Dumnezeu de vedea, La ei se ducea, Pe Soare la răsărit îl arunca Şi pe Iana, luna, la apus o azvîrlea Şi-astfel le zicea : — Cînd v-oţi întîlni, Atunci v-oţi lua. Cîntecul corboaicei înspre Nadolii, Cele ţări pustii, Cu apele vii, Cu ciutacii rari, Intr-un ciutac ’nalt, ’Nalt şi minunat, T\ . _ _ _ * ^ _ Acolo-o-mpuiat O corboaică neagră, Lighioană-ntreagă, Ispită turcească, Viţă ciocoiască. Dar cuibul din ce-1 face ? Din chică de om, Din coastă de bou. La pui ce-aducea ? Tot cirezi de boi Şi steve de cai Şi turme de oi. Puii că-mi vedea, Puii golăşei, Dar îi tot hrănea, 84 171 Mereu îi creştea Şi negri-i făcea. Rezemat în bîta, Un mocan stătea, Puii că-i vedea, La Domnul se ruga : — Bate, Doamne, bate, Bate-un vint de vară Şi de primăvară, Ciungar să-mi doboare, Puii să-i omoare. Domnul auzea, Un vînt trimetea, Ciungar dobora, Puii-i omora. Corboaica ţipa Şi se văicărea, Ciocoi o vedea, O puşcă lua Şi-n ea că trăgea, Dar corboaica ce zicea ? — Stai nu mă-mpuşca, Fară-a cerceta. — De ce n-ai venit, Cuibul să ţi-i faci, Sub streaşină mea ? Vînt nu te batea Puii nu-ţi omora. 85 Cîntecul lui Malcoci-Paşa La cel sat mare turcesc, Jumătate românesc, Mările, cine-mi domneşte ? Cest Malcoci, paşă bătrîn, El e peste sat stăpîn. într-o zi de iarnă grea, Vînătoare că-mi făcea, în luna lui călindar, Ivitul lui făurar, Mai nimic că nu prindea, 172 Fără cît că se-ntîlnea Cu Crivăţul, bătrîn rău, Puterea lui Dumnezeu. Mare prinsoare făcea, Că cu el se va bătea, în luna lui călindar, Ivitul lui făurar. Dar conacu unde-1 punea ? Sub seninul cerului, La fîntîna gerului, La luciul pămîntalui, Unde locu-i ca piftia Şi iarba ca colilia. Şi Malcoci acas’ venea, începea oaste-a-mbrăca. O-mlbrăca în cămăşele, Peste ele ghislocele Şi apoi în zăb unele. O-mbrăcă şi-n lapacele Şi apoi în dulamele, Iar deasupra ipingele Şi cu cizme de jurnind, Ce rabdă Ia vînturi dulci, Iar în cap căciuli de ţap, Ce rabdă la ger uscat, în capul oastei pornea, Jumătate drum mergea, Iar Crivăţ, bătrînul rău, Puterea lui Dumnezeu, Pornea-ntîi o ploaie caldă, rara vint, rara zapada, Pe turci, măre, că-i răzbea, Trecea şi prin dulamele Şi-ajungea la lapacele, Apoi chiar la zăbunele, Trecea şi prin ghislocele, Pînă ce-i răzbea la piele. Cînd Crivăţ aşa vedea, Pe-o nare îi geruia, Iar pe alta foc sufla, Ţoalele lemn le făcea. Iar cînd acolo-ajungea, La seninul cerului, La fîntîna gerului, 173 Unde-i locul ca piftia Şi iarba ca colilia, Malcoci cînd descălica, Marc jele-1 apuca, Din măsele dîrdîia, Burta calului tăia Şi-nlăuntru se băga, Nici maţele nu-i scotea. Turcii stau, se jeluiau : — Hai, Malcoci, paşă bătrîn, Că pe-aici cu toţi pierim. Iar Malcoci le glăsuia : — Turcilor, voinicilor, Frîngeţi mazarocile Şi clădiţi focurile Şi vă uscaţi ţoalele, Pînă-i mai de dimineaţă, Că eu vreau luptă semeaţă, Cu Crivăţul ăsta rău, Puterea lui Dumnezeu. Iar Crivăţul ce-mi făcea ? Vîntul îl mai contenea Şi gerul îl mai muia, Pînă turcii isprăvea, Mazarocile frîngea, Focurile le clădea. Apoi pe-o nare-mi sufla Şi pe alta geruia. Umblau turcii zbîrnîind Şi săreau în sus urlînd, Dinţii-n gură clănţănind. — Tu, Malcoci, paşă bătrîn, Ce ne mai înveţi apoi ? C-o să pierim, vai de noi ! — Turcilor, voinicilor, Caii repede-njunghiaţi Şi maţele le vărsaţi, Şi în coşuri vă băgaţi, Pînă-i mai de dimineaţă, Căci eu vreau luptă semeaţă Cu Crivăţul ăsta rău, Puterea lui Dumnezeu. Bătrînul Crivăţ stătea, Gerul, vîntu-1 potolea, Pîn’ ce-n coşuri se băga. 174 Apoi pe nas îmi ningea Şi pe gură ger lăsa, Zăpada o viscolea, Pînă-n urechi le-o băga Şi-noepea de-i amorţea. Puţintel timp că trecea, Cald bine că se făcea, Streşinile picura. Crivăţ a sufla-ncepea Şi venea, frate, venea, C-un cojocel de zăpadă, Cu căciula sloi de gheaţă Şi-n picioare tot cu gheaţă, Cu paloş de gheaţă-n mînă, Cu barba plină de brumă, Cu mustaţa de chiciură. Pe la toţi caii umbla, Nici el pe turci nu-i mai cunoştea, Doar pe Malcoci cu suflet îl găsea. — Hei, Malcoci, paşă bătrîn, Hai acum să ne luptăm, După cum ţi-a fost voia. Malcoci nu-1 înţelegea, Crivăţ pe-o nare sufla, Cu cal cu tot îl lua, De-un sloi de gheaţă-1 trîntea Pînă ce praf îl făcea. Cînd vreun turc mai învia, Cu jurămînt că lăsa, Trupul să-i fie-afurisit, De hogea nespovedit, Cui s-o mai pune cu el, Bătrînul Crivăţ cel rău, Puterea lui Dumnezeu. 86 Trei surori în revărsat de zori, Plecat-au trei surori Să-şi culeagă flori Pentru sărbători. 175 Sora a mai mare Apuca pe-o vale ; Sora mijlocie Apuca prin vie, De nu se mai ştie ; Sora mititea Luă poteca Strimtă ca palma, Prin păduri înalte, ’Naltc, stogoşate, De străinătate Şi pustietate. Ea că n-auzea Nici vită zbierînd, Nici cîine lătrînd, Nici cocoşi cîntînd, Nici popă tocînd. Ea că-mi auzea Un cuc ce cînta, Fata că-i grăia, Din gură-i zicea : — Cuculeţule, Porumbacule, Frumuşelule, Tinde-o aripioară, Ia-mă-n unghioară, Scoate-mă la ţară, Să-ţi fiu surioară. Cucul că-i grăia : — Ba, fetiţo, ba, Că eu am surori, Cît mi-s vara flori. Fata iar grăia : — Cuculeţule, Porumbacule, Frumuşelule, Tinde-o aripioară, Ia-mă-n unghişoară, Scoate-mă la ţară, Să-ţi fiu mătuşoară. Cucul iar grăia : — Că eu am mătuşi, Cît vara brînduşi. Fata iar grăia : — Cuculeţule, Porumbacule, Frumuşelule, Tinde-o aripioară, Ia-mă-n unghioară, Scoate-mă la ţară, Să-ţi fiu soţioară. Asta de-auzea, El se bucura, Peste cap se da, Om că se-ntrupa, La ea că venea Şi o săruta, Afară-o scotea, Acasă-o ducea, Surorile-i grăia : — Sora noastră mică, Noi că te-am lăsat, Cînd ne-am depărtat, Să găsim la vatră Apşoară curată, Vatra măturată ; Noi te-am lăsat fată Şi tu vii nevastă. 87 Ivan Iorgovan Sus, pe Cerna-n sus, Mulţi voinici s-au dus. Care cum s-a dus, Aşa s-a răpus. Dar mi-a mai rămas Ivan Iorgovan, Călare pe cal. Pe cal, pe cîrlan, Pe cal vinecior, Iute de picior, Cum e bun la zbor. Ivan ce striga ? — Cernă, surioară, Apă curgătoare, 177 De la deal la vale ! Cum eşti curgătoare, Să-mi fii vorbitoare ! Ceartă-ţi urletul Şi moaie-ţi valul, Să-mi aleg vadul. Vadul umblător, Podul stătător, Să trec cu piciorul. Cerna ce striga ? — Ivane, Ivane, Ivan Iorgovan, Fecior de mocan, Stătuşi, mă-ntrebaşi. Eu drept spune-ţi-aş, Nu pot sta pe loc, Că sînt de soroc. Dar tu să te duci, Sus, pe mine-n sus, La balta băltită, Pe lunci risipită. Tu seama să iei Potcoavă de cal, Urmă de ogar, Acolo să-mi dai, Tot din stană-n stană Şi din piatră-n piatră, Pînă dai aparte, Să stai s-asculţi, frate, Unde apa-mi cură, Pietrele răsună, Somnii Dunării Şi chiţii mării, Ei că se izbesc, Se rostogolesc. Somnii Dunării, Mari ca bivolii. Şi tu poţi să stai Şi să tot vînezi Ce în gînd gîndeşti. Şi el se ducea Pe baltă băltită, Pe lunci risipită, Nimic nu scornea. Doar atît găsea, 178 Fata sălbatică, Mult mi-e groaznică. Cu cosiţele Bat călcîiele, Şi-ncă ţîţele Bat genuchele, Iar sprincenele Bat umerile. El că mi-o vedea Şi se-nspăimînta, Clinii asmuţea, Vîna că-i pişcă. Fata ce striga ? — Ivane, Ivane, Ivan Iorgovan, Fecior de mocan, Nu-ţi este păcat, Clinilor m-ai dat ? Ivan n-asculta, Clinii c-asmuţea, Fata iar striga : — Ivane, Ivane, Ceartă-ţi ogarul, Că-mi rupe braţul ; Ceartă-ţi tu vidra, Că-mi rupe vîna ; Ceartă-ţi şi şoimii, Care-mi scot ochii. Ivan n-asculta, Clinilor c-o da, Fata ce striga ? — Ivane, Ivane, Oi îngenunchea Şi te-oi blestema, Să-ţi aduci aminte Ce-ai iubit ’nainte ; Că ştii, ori nu ştii ? Cînd noi doi slujeam La domn Ştefan-vodă, Tu, copil din curte, Mult erai cuminte ; Eu, fată din casă, Mult eram frumoasă ; Tu m-ai amăgit Şi noi ne-am pripit, 179 De-am păcătuit; M-ai îngreunat, Eu m-am ruşinat De ruşinea mea Şi de-a maică-mea ; De-a lui taică-meu Şii-a lui Ştefan-vodă ; M-am sălbăticit Şi tu ai venit Şi aici m-ai găsit Şi nu m-ai cruţat, Cîinilor m-ai dat. Ivan n-asculta, Cîinii asmuţea. Fata-ngenunchea, Pămîntul pupa Şi mi-1 blestema : — Dar-ar Dumnezeu, Ivane, Cînd pe Cerna oi trecea, Cerna mare s-o umfla Şi pe tine te-o-neca ; Şi-i blestem de fată, De fată curată, Ajungă-te-ndată ! Ivan se-ntorcea, De-acolo pleca, De vad nu căta, Prin Cerna că da. Blestem l-ajungea, Cerna se umfla, Calul covîrşea, Dar el înota Şi Ivan striga : — Vezi, calule, vezi, Că blestem de fată, De fată curată, Ne-ajunge pe dată. Calul înota, O piatră venea, Pe cal îl plesnea, Pe Ivan trîntea, Blestem l-ajungea, Ivan se-neca. Calul înota, La marne ieşea Şi mi-şi necheza. Vidra se-neca Şi la fund cădea. Şoimeii săltau, Săltau de zburau. Ogaru-nota, La mame ieşea. De-atuncea se spune, Ogar pe pămînt Şi vidra pe-afund Şi şoimei în vînt. 88 lortoman Frunzuliţă bob negară, Ţipă voinicel să moară. Ţipă din gură de şarpe, Că 1-a-nghiţit jumătate ; Jumătate nu mai poate De cuţite ascuţite Şi pistoale ghintuite. Pe cel drum, pe cel colnic, Cum mai vine un voinic ! Voinic negru, lortoman, Pe-un cal sur, cal dobrogean. Voinicul, cum îl zărea, De departe mi-1 striga : — Măi voinice, Iortomane, Ce baţi calul şi ţii drumul ? Că m-a-nghiţit procletul ; M-a-nghiţit pe jumătate, Jumătate nu mai poate, De cuţite ascuţite, De pistoale ghintuite. Dă-te-n boarea vîntului Şi dă pîrjol cîmpului. Şarpele atunci vorbea : ■— Măi voinice, Iortomane, Bate-ţi calul, ţine-ţi drumul, 181 C-ăsta mi-a fost rînduit, De cînd era copil mic. Mamă-sa îl legăna Şi din gură-1 blestema : „Nani, nani, puiule, Culcă-mi-te, adoarme-te, Pui de şarpe sugă-mi-te !“ Şi eu eram pe-atuncea, Subţire ca undreaua. într-o trestie intram Şi creşteam Şi mă-nvîrteam, Ţeava-n patru că o dam ; într-un putinei intram Şi creşteam şi mă-nvîrteam, Putineiu-n patru dam ; Sub talpa casei intram Şi creşteam şi mă-nvîrteam, Talpa casei ridicam. Iortoman nu-1 asculta, în boarea vîntului se da, Băga mîna-n buzunar, în buzunar, la şalvari, Scotea iască şi amnar, Se da-n boarea vîntului Şi da pîrjol cîmpului. Focul creştea şi creştea, Pîn’ pe şarpe-1 cuprindea. Şarpele ce mi-şi făcea ? De trei ori că se umfla, Pe-nghiiţit îl arunca, Cît dai cu zburătura, Şi după el se lua. Iar Iortoman ce făcea ? Iute-n scări se aşeza, Şapte hotare fugea, îndărăt cînd se uita, Vedea capul şarpelui, La chişiţa calului. Pînă pe şa se-ndrepta, Şapte hotare trecea. 182 îndărăt cînd se uita, Vedea capul şarpelui, La oblîncul calului. Iortoman atunci zicea : — Stai, şarpe, nu mă mînca, Pin’ vine dumineca, Să mă duc să mă grijesc, Şarpe, să mă spovedesc. Şarpele-atunci adormea Şi cît şarpele dormea, Voinic sabia scotea Şi în guşă i-o-nfigea. Iar şarpele că simţea Şi-nainte cînd zvîcnea, Pînă-n coadă-1 spinteca. Capul lui atunci vorbea : — Măi voinice, Iortomane, Fiindcă făcuşi tu aşa, Sparge-mi şi căpăţîna, Şi tu vei găsi în ea Bob de piatră nestimată, De lumină ţara toată... Căpăţîna i-o spărgea, Piatra nestimată-o lua, îndărăt că se-ntorcea, Pe-ăl înghiţit îl găsea, Jumătate putred era. El îl lua şi îl ducea La fîntîna de argint, Unde mulţi s-au lecuit. 89 Trei coconi, feciori de domn Trei coconi, feciori de domn, îmi plecară-n vînătoare După păsări gălbioare Şi ei, măre, că-mi vînară, Tot pe la soare răsare, Lesele cu vulpile, Eleşteie cu gîştele, 183 Bălţile cu raţele Şi crînguri cu iepurii. Alergară de-imi vînară, Guri de sete le crăpară. Zicea coconul cel mic : — Să cătăm spre răsărit, Că este-un puţ început, De tata e săvîrşit. Şi spre puţ că se lăsară. Să vezi coconul cel mare, El la puţ că mi-şi mergea Şi pe puţ că se suia, Tot apşoară ca să bea. Cînd ochii că-şi arunca, Da’ să vezi ce mi-şi vedea : în cea tină,-n cea mocirlă, ’N cele crace de fîntînă, Sta procletu-ncolăcit Şi cu capul tot pe trup, Şi cu coada pa ghizdură, Iar din nas venin îi cură. Cum pe cocon mi-1 vedea, Astfel din gură-i grăia : — Măi cocon, fecior de domn, Să vezi, frate, ce-am păţit : Eu aicea am venit, Tot apşoară ca să beau Şi mie-n puţ mi-a căzut Sipetul cu galbenii, Ghiozdanul cu cărţile. Săpaţi, nene, şi intraţi Şi sipetul să-l luaţi ; Dar ghiozdanul să mi-1 daţi, Că e dat de la domnie, Capul meu ca să se puie. Iar coconul ce-mi făcea ? în fîntînă se lăsa, Dar şarpele se mişca, După el că se lua, Dintr-o dată-1 înghiţea. Al doilea cocon venea, Tot apşoară ca să bea. Pe fîntînă se suia Şi cînd ochii şi-arunca, în cea tinâ,-n cea mocirlă, ’N cele crace de fîntînă, E procletu-ncolăcit Şi cu capul tot pe trup, Şi cu coada pe ghizdură, Şi din nas venin îi cură. Cînd pe cocon mi-1 zărea, Din gură aşa-i grăia : — Măi cocon, fecior de domn, în fîntînă mi-a căzut Sipetul cu galbenii, Ghiozdanul cu cărţile. Săpaţi, nene, şi intraţi, Cărţile să mi le daţi. Fratele tău a intrat Şi peste sipet a dat. Intră şi tu de-i ajută, Că nu poate ca să-l ducă. Iar coconul ce-mi făcea ? După şarpe se lua Şi-n fîntînă se lăsa Şi procletu-1 înghiţea. Să vezi, coconul cel mic, Mai mic şi mai priceput, La fîntînă cînd venea Tot apşoară ca să bea, Pe fîntînă se suia, Paloş din teacă scotea, Cu stînga apă scotea, Cu dreapta paloş ţinea Şi bea şi se-ndestula, Şi caii şi-i adăpa. Cînd într-o parte privea, Tare-mi venea şi-mi sosea, Tot din guriţă strigînd Şi din mînă semn făcînd, Cu botiţa la spinare, Cu un fes pe hîrca goală Şi c-un dulău după el, Un ciobănaş că-mi era Şi ciobanul ce striga ? 185 — Măi cocon, fecior de domn, Să vezi, nene, strîmbătate : Sînt nouă ani jumătate, De cînd eu cu el mă bat, Dară nici el nu mă bate Şi nici eu nu-1 bat. Aşa coconu-auzea, Jos de pe puţ că se da, Iar ciobanul ce-i zicea ? — Măi cocon, fecior de domn, Rogu-te, măre, să iei Paloşele, cîteşitrei, Două de la fraţii tăi Şi cu al tău face trei, Şi cată ca să le-ngropi în cea tină,-n cea mocirlă, Pe cea gură de fîntînă, Tot cruciş şi curmeziş, Cu tăişurile-n sus. Vezi ciobanul ce-mi făcea ? De-o foiţă că-mi rupea Şi pe-un maidan se suia, Din foiţă-mi şuiera, Tocmai bine, nu aşa, Nici procletul n-auzea. Şi atunci ce mi-şi făcea ? Două deşte-mpreuna Şi în gură le băga Şi-aşa tare-mi şuiera, Că procletu-1 auzea. La bătaie că-mi pleca, Cu ciobanul se lua, Amîndoi de se băteau. Cînd soarele sus era, Procletul se mai iuţea, Ciobanul se mai muia. Procletul ce mi-şi făcea ? Numa-n cap că se punea, Unde cu codiţa-mi da, Pe cioban că mi-1 lovea ; Şi-l lovea pe pielea goală, Ustură la inimioară. 186 Soarele se cobora, Procletul se mai muia, Ciobanul se mai iuţea, Şi-unde cu dîrjala da, Solzi de pe proclet cura. Dulăul se repezea Şi-o bucată că rupea ; Pe cîntar dacă-o punea, Cred, şapte oca ţinea. Procletul se speria, în codiţă se punea Şi-ncepea de şuiera, Se-nălţa şi mi-şi zbura, Cu norii s-amesteca Şi cînd în puţ se lăsa, în paloşe se tăia, în trei bucăţi se făcea, Procletul se prăpădea. Şi cînd în el căutau, Nouă inşi că mi-şi găseau Şi-unul de mai înghiţea, Mirean în lume se făcea. 90 Vătaful de pescari, Vioară în oraş, în Slătioară, La casele lui Vioară, Frumoasă masă e-ntinsă, De mulţi boieri e cuprinsă Şi toţi beau şi toţi mîncau ; Antofiţă, fiu-său, Nici nu bea, nici nu mînca, Doar la boieri se uita. Grăi vătaful Vioară : — Antofiţă, fiul taichii, Ce nu bei, ce nu mănînci ? Ori bucatele nu-ţi plac ? — Mie bucatele-mi plac, însă vremea mi-a venit, Vremea de căsătorit. 187 Mie inimioara-mi cere, Să-mi dai vase şi năvoade Şi-ăi cincizeci de năvodari, Să-mi prind peşte, Să-mi fac nuntă. Cu carnea nuntă să nuntesc, Cu oase casă să-mi zidesc, Cu solzii s-o şindrilesc, Cu sînge s-o zugrăvesc, C-aşa inimioara-mi cere. însă vătaful Vioară, Din guriţă ce-i zicea ? — Tot de bine să ţi-i dau, Dar tu taică să vînezi Cricovul şi Lipovul, Dîmboviţa, Ialomiţa, Argeşul, Teleormanul, Numai tu să nu te duci Pînă la apa Vidrosul ; Că Vidrosu-i apă-adîncă, Pe cine-1 prinde,-1 mănîncă. De cînd Vidros s-a iscat, Plasă-ntr-însul n-a vînat, Prea este apă spurcată Şi de peşte e lăudată. Antofiţă de-auzea, De butoi se-apropia, Pe tată-său îmbăta, Pe pernă că mi-1 culca, Năvoadele le lua Şi-ăi cincizeci de năvodari. Nici o apă nu vîna, Drept la Vidros se ducea, Năvoadele le-ntindea. Dete-o toană, dete două, Nici un peşte nu prindea. Cînd fu toana de-a zecea, Prinse puiul iudiţii, De catarg că mi-1 lega Şi-l bătea şi mi-1 căznea, Pîn’ ce mă-sa auzea, 188 La faţa apei ieşea Şi din gură îi striga : — Antofiţă-al lui Vioară, Ce-mi baţi puiul şi-l căzneşti, Şi de imine-1 suduieşti ? Dă drumul puiului meu, Că eu peşti ce ţi-oi momi, Numai tu vrednic de-ai fi ! Drumul puiului că-i da, Iudiţa-n Vidros intra, Veste la toţi peştii da. Făcu veste la trei cete, Tot la trei cete de crapi Şi la trei cete de ştiuci, La trei cete de moruni, La moruni ca bivolii, în faţa apei ieşea Şi din gură că-i zicea : — Antofiţă-al lui Vioară, Mai măreşte punţile, întăreşte-odgoanele Şi-aruncă năvoadele, Că eu peşte ce ţi-oi da, Vrednicie de-oi avea ! Şi-ntărea odgoanele, Şi mai mărea punţile, Şi-arunca năvoadele. Dar iudiţa e naiba : Cît peşte-n Vidros era, Tot în năvoade-1 băga. Iar la urma tuturor, Porni şi ghimpăţelul Dunării, în năvod că se-ndesa, De nici apa nu trecea. Morunii se-ntărîtau, Ştii, ca mieii se jucau, Năvoadele-n cap luau, Vasele le răsturnau, Toţi năvodarii-necau, Doar Antofiţă scăpa, Ştia hoţul de-nota. Nici el zdravăn nu scăpa, Căci un crap s-a tulburat Şi cu pana l-a izbit, Ochii-n cap că i-a orbit. 189 Se trăgea şi se ducea La salcia cea plecată, Unde morunii s-adapă. TJn morun că mi-1 vedea, Pe-Antofiţă-1 înghiţea. Dar vătaful Vioară, De vin roşu se trezea, De rachiu se desbăta, El de toate c-auzea, Alte năvoade făcea, Alţi năvodari că găsea, Nici o apă nu vîna, De-a drept la Vidros mergea, Năvoadele întindea. Dete-o toană, dete două, Dete toane pînă-n nouă, Pe toţi năvodarii prindea, Pe Antofiţă nu-1 găsea. Se trăgea şi se ducea La salcia cea plecată, Unde morunii s-adapă. Cum morunul îl vedea, Gura mare i-o căsca, Pe Antofiţă c!-l găsea, Cu mîinile l-apuca, Şi afară mi-1 scotea, Sta tat-său de-1 judeca : — Las’ să-ţi fie rău aşa, Nu mi-ai ascultat vorba ; Şi să-ţi fie rău, nu bine, Că n-ai ascultat de mine. In tron de ceară-1 punea, Pe malul Vidrosului l-îngropa, La Slătioara pleca. 91 Vidrosul Frunzuliţă sălcioară, La ăl colţ de mare, Cele ţări pustii, Dinspre Nadolii, Sînt casele lui Vioară. 190 Iar Vioară-i vătaş mare Şi Vioară-i năvodar, Adus de la Poienari. Iar casele lui erau, In colţul mării că-mi erau, Unde peşte că-mi vînau. El la masă că şedea, Bucate i se gătea Numai cegă şi păstrugă, Gălbinuţă caracudă Şi nisetru de-1 mărunt Sta pe masă năsădit, Ce nu s-a mai pomenit. Frunzuliţă sălcioară, Antofiţă-al lui Vioară Deodată că mi-a venit. — Ori calu ţi-a-imbătrînit, Ori de chelciug mi-ai sfîrşit, Ori hainele-ai ponosit, Dacă-acuşa mi-ai venit ? Şi la masă că-mi şedea, Cheful deplin se făcea, Vinul cu paharu-mi bea, Pîn-odată se-mbăta, Şi din gură-1 întreba : —Alei, taică, itaică-al meu, Eu azi-noapte c-am visat, Toate bălţile-am vînat, Dar Vidrosul mi-a scăpat. Căci Vidrosu-i apă rea, Apă neagră viforată, De voinici nefrămîntată. — Cînd. oi zice de-un năut, Cît e cerul de pămînt, Atît mi-e Vidrosu-adînc. Antofiţă nu credea, Cînd Vioară că-i zicea : — Eu sînt năvodar bătrîn. Toate bălţile-am vînat, Nici marea nu mi-a scăpat, Dar Vidrosul m-a speriat. Dimineaţa se scula Şi pe cal încăleca, 191 Năvodarii-i aducea, O sută de năvodari, Patruzeci de lopătari, La Vidrosul că-mi mergea. Mergeau caii-mbuiestrînd, Antofiţă tot cîntînd, Năvodarii tot oftînd, La Vidrosul mi-ajungeau, Năvoadele le-ntindeau, în Vidrosul le băgau. Apa adînoă mi-era, Mai nimica nu vînau, Puiul vidrei că-1 prindeau Şi cu lanţuri mi-1 legau, Şi-l băteau şi-l chinuiau, Şi de peşte-1 întrebau. Şi-l băteau tot cu smicele, Ca să-l usture la piele. Dar vidra că-1 auzea, La faţa apei se suia, Din gură văpăi vărsa Şi lor astfel le vorbea : — Ăla este pui de ast’ noapte, Nu ştie seama la toate ; Să mergeţi la Verciorov, Este peşte, n-are loc. în coada Vidrosului, Tot la ceata somnului, Culcuşul morunului. Cu năvoadele că-mi dau, Cîrligele întindeau Şi morunul îl prindeau, Cu spinarea ca şira, Cu capul cît măgura, Cu limba cît cîrpătorul Şi cu ochii cît urciorul ; Avea pana ca laba Şi coada cît lopata. Sus pe mal că mi-1 trăgeau, Măcelarii că-i puneau Şi ciozvîrte mi-1 făceau, Oasele casă să-şi facă, Coastele s-o-nlănţuiască, Sîngele s-o zugrăvească. 92 Baba Novac Sub cerdacul lui Novac, Mare masă mi-e întinsă, De mulţi boieri e cuprinsă. Şi toţi beau şi toţi mănîncă, Numai Ioviţă se uită. Nici nu bea, nici nu mînca, Numai cu ochii privea. Şi-mi şedea de zid răzimat, Fără de nimic pe cap. Novac la el că striga : — Da’ tu, nepoate Ioviţă, Ce nu bei, ce nu mănînci ? Ori bucatele nu-ţi plac, Mă rog, altele să-ţi fac ? — Ba ! Ioviţă că zicea, Mie bucatele-mi plac, Dar ştii, unchiule,-adevărat ? Mie vremea mi-a venit, Vremea de căsătorit. Eu, unchiule, m-am plimbat Jos la vadul Diului, Văzui fata Ca diului, La inimă mi-a căzut, Ca un nastur de argint, Cînd cade-n apă la fund. Şi n-am cal de pristăvit, S-alerg pe nesocotit. Iar Novac ce mi-i zicea ? — în grajd de piatră să mergi, Pe toţi caii să-i încerci ; Care cal că ţi-o plăcea, Pe-ala oi încăleca, în grajd de piatră intra, Pe toţi caii i-ncerca Şi nici unul nu-i plăcea, în fundul grajdului se uita, La ţăruşul albului, Albului, betmicului, Plăcut şi-mpăratului. La albul că alerga, De căpăstru că-1 lua, 193 Afară că mi-1 scotea* La Novac că se ducea Şi Novac cum îl vedea, Din guriţă că-i zicea : — Alei, nepoate Ioviţă, Decît să-ncaleci pe albul, Mai bine taie-mi şi capul. Că de cînd m-am cununat, Pe albul n-am încălecat. Dar să stai puţin pe loc, Să-ntreb pe albul, betnicul, Mai poate la bătrîneţe, Cum putea la tinereţe ? Şi Novac că-1 întreba : — Albule, betnicule, Mai poţi tu la bătrîneţe Cum puteai la tinereţe ? Şi albul îi răspundea: — Mai mult pot la bătrîneţe Decît, vezi, la tinereţe. Căci cînd eram tinerel, Mi-era carnea ca rouă Şi vîna ca cureaua. Dar acum la bătrîneţe Mi-este carnea ca fierul Şi vîna mi-e ca oţelul. De ce fug, de-aia mă duc Şi-ndărăt nu mă mai uit. Dar Ioviţă cînd pleca ? Cînd soarele răsărea. Şi-acolo cînd ajungea ? Cînd era vremea de-amiaz\ Cînd şed turcii la mecet. Iar fata cadiului Prin grădină se plimba, Cincizeci de roabe cu ea. Iar Ioviţă mi-i striga : — Dragă vară, verişoară, Ruptă de la inimioară, Dă-mi şi mie-o floricea, Că-mi eşti vară, vara mea. Fata-aşa cînd auzea, O chită de flori strîngea, Cu-o roabă le trimetea, Ioviţă nu vrea să ia : 194 — Vrei sa-mi dai cu mîna ta ? Că doar tu eşti vara mea. Fata-aşa cînd auzea, Altă chită mai strîngea, Cu un fir o-nfăşura, Lui Ioviţă i-o-ntindea. Dar el nici nu se uita, Mîna-n brîu că i-o punea, Lîngă dînsul o suia Şi-apoi din gură zicea : — Albule, betnicule, Să te văd la bătrîneţe, Cum puteai la tinereţe. Albul pe unde fugea, Brazde ca de plug scotea. Şi mi-a pus şi coada-n sus, Ştii, ca fulgerul s-a dus. O roabă se repezea, Veste cadiului da : — Ai, cadie, dumneata, Ţi-a furat unul fata ! Dar cadiul ce făcea ? In grajd de piatră intra, Pe Şalga că mi-o scotea Şi pe ea încăleca, După Ioviţă-alerga, Să-i scurteze viaţa. Repede că-1 ajungea, Iar fata cînd îl vedea, Lui Ioviţă ce-i zicea ? — Ioviţă din Craioviţă, Pune-mi imîna în cosiţă Şi ia piatra nestimată, Jos în pulbere arunc-o. Taica la ea s-o uita, Jos la piatră că s-o da, Noi mult ne-om îndepărta, Că ne scurtează viaţa. Ioviţă mi-o asculta, Mîna-n cosiţă-i punea, Lua piatră nestimată Şi-n pulbere-o arunca, Cadiul nici se uita, Tot pe Ioviţă-1 gonea, Să-i scurteze viaţa. 195 Dar Novac, Baba Novac, Sus în pridvor s-a urcat, Pîn’ departe s-a uitat. Pe Ioviţă că-1 zărea, Pe pui de leu încăleca Şi-nainte le ieşea. — Dur, dur, dur, cuscre cadie, Că copiii ca copiii Şi bătrînii ca bătrînii. Copiii fac vrăjburile Şi bătrînii păciurile. Dar cadiul tot mergea, Pe Novac nu-1 asculta, Tot pe Ioviţă-1 gonea, Să-i scurteze viaţa. Rău Novac s-a mîniat, Pe urma lui s-a luat Şi pe unde-1 ajungea, Tot bucăţi că mi-1 făcea, De veneau cîte-o oca. Hainele lui le-mbrăca Şi pe Şalga-ncăleca, După Ioviţă pleca. Da’ Ioviţă tot fugea, Fugea, pămîntul rupea. El socotea c-a tăiat, Vezi, cadiul pe Novac. Şi-acasă cînd ajungea, Porţile le zăvora Şi cînd Novac îmi sosea, Pîn’ ce jurămînt lăsa, Porţile nu-i descuia. El în casă că intra, Haine de cadiu scotea Şi iar Novac rămînea. 93 Lebejoarele Foaie verde măr roşcat, Cîte tîrguri mi-am umblat, Tîrg frumos eu n-am aflat, Tîrg frumos ca Tîrnova, 196 Că s-a făcut o cetate, Cetatea cu trei iscoade, Care plătesc lumea toată, Cu trei -turnuri de argint, Ce nu s-află pe pămînt, Crucile de piatră scumpă. Iată că vin trei coconi, Trei coconi, feciori de domni, Cu arcurile-ncordate, Cu săgeţile ţiglate. Pe trei turnuri de argint Sînt trei lebejoare albe, Cu penele poleite, Cu unghiile zugrăvite, Cu capul de matostat, Cu ochii de diamant, Cu ciocul de piatră scumpă. Trei coconi, feciori de domni, Se pregăteau să săgete Cele trei lebede albe. — Aferim, la trei coconi, Trei coconi, feciori de domni, Dar ce, măre, ce veniţi Cu săgeţile-nţiglate, Cu arcurile-ncordate, Pe noi să ne săgetaţi ? Că ştiţi, măre, dar nu ştiţi ? Nu sîntem trei lebejoare, Ci sîntem trei zile mari, Vinerea şi sîmbăta, Mai mare-i dumineca. Unde feciorii-auzea, Arcurile-şi descorda, Săgeţile le lua. Cele trei lebede albe, Către dînşii iar grăia : — Aferim, la trei coconi, Trei coconi, feciori de domni, Nu sîntem trei zile mari, Ci trei fete de-mpărat, Trimese din Ţarigrad Ca să măsurăm pămîntul, Pămîntul cu stînjenul Şi cerul cu cugetul. 197 Şi săltară şi zburară, Cei trei coconi se-nălţară, După ele se luară, Cîte una-şi alegeau, Nuntă mare că făceau, Cum e legea din bătrîni, Din bătrîni, din oameni buni. 94 Letinul Foaie verde de cireşi, în oraş, în Bucureşti, L-ale case mari domneşti, Ce se văd în Bucureşti, în curte la Mircea-vodă, Tot carete zugrăvite Şi leftice poleite, Cu postav verde-nvelite, Tot de nuntă sînt gătite, Că se-nsoară Petru-vodă Şi-l cunună Iancu-vodă. Foaie verde şi-o lalea, Mireasa de unde-o ia ? Din oraş din Dobrogca. Pe fata letinului, Nepoata-mpăratului. Şi cu nunta că pleca, Zi şi noapte că umbla Şi nuntaşii apoi oprea, La lacul cocorului, La puţul porumbului, în văzul letinului. Letinul ochean punea Şi nunta că mi-o zărea, Porţile le zăvora, Uşile că le-ncuia. Iartă nunta că-mi sosea, Letinu-n pridvor ieşea, Strigă o dată turceşte, Şi o mbrăţişau Şi-n faţă se sărutau. Negru-vodă ce-mi făcea ? La boieri că-mi poruncea, Leagăn de mătase luau, Mina pe cioban puneau Şi-n leagăn că mi-1 puneau Sus pe scări că mi-1 urcau Şi-n casă că mi-1 băgau, Şi la chef mi s-aşezau. O lună şi-o săptămînă, De-abia-şi făceau voia bună Şi mi-şi beau şi mi-şi mînoau, Ăsta-i Mircea, Mirciulică, Care-a făcut Cozia, Piatra Nămăieştilor Şi-n oraşul Cîmpulung, Mînăstirea din Brădet, Cum nu s-a mai pomenit. 145 Radu Calomfirescu în cîmpul Severinului, Mi-este-un cort mare rotat, Cu creştetul nărămzat, Cu sfori albe de bumbac, Cu ţăruşii de argint, Rabdă bine la nisip. 335 Pe cel mic de berbecel, Din codiţă pînă-n coarne, Tocmai şaisprezece palme Şi la cap cu patru coarne. Stăpînii trăgeau cîrlanul, Cîrlanul trăgea la cioban ; De trei ori că mii-1 trăgea, Berbecelul că-mi scăpa, Fuga la cioban că-mi da ; Stăpînii se mîniau, Mîna pe cioban puneau Şi de păr că mi-1 luau, Tîrla toată mi-1 tîrau. Dar cel mic de ciobănaş Făcea el cum mi-şi putea, Din mîna lor că-mi scăpa, Mîna pe-o lance punea, Ocol tîrlei că mi-şi da, De stăpîni s-apropia, Lancea că mi-o aducea, La toţi trei capul tăia. Capetele le-aduna, în moţul glugei le băga. Oile le-amesteca, Toate-o turmă le făcea, La Negru-vodă venea, Oile-n curte băga, Negru-vodă că-mi zicea : — Cătaţi, boieri, de-mi vedeţi Curtea mea cea domnească, Acu-i tîrlă ciobănească. Dar cel mic de ciobănaş, îi răspunse cu curaj : — Alei doamne, Negru-vodă, După cum m-ai învăţat, Aşa parte că le-am dat. Pricină pe ce-am avut ? Pe cest mic de cîrlăior. Stăpînii trăgeau cîrlanu, Cîrlan trăgea la ciobanu. De trei ori că mi l-au tras, Berbecelul mi-a scăpat, Fuga la mine mi-a dat. Stăpînii s-au mîniat Şi de păr m-au apucat, 313 Dar sub cort ce-i aşternut ? Covor verde de mătase. Peste covor de mătase, Frumoasă masă e-ntinsă, De mulţi boieri e cuprinsă. Şed Buzeştii amîndoi Şi Căpleştii cîteşitrei Şi cu neică Făcăleţ, Care stă mereu în băţ, Popa Stoica din Fărcaşi Sare loc de şapte paşi, Temeiul războaielor S-a lăsat de liturghie Şi s-a luat de haiducie. Şi în capul mesei, măre, Stă Mihai-vodă Viteazul. Aşa beau şi se cinstesc, De nimic rău nu gîndesc. Cînd într-o parte cătau, Pe Radu Calomfirescu zăreau. Venea pe-un cal albişor, Alb de spume căluşel, Ca cum era alb de fel. Aşa de tare venea, Cortul de trei ori ocolea, Pîn5 la uşă nimerea. Cînd la uşă se oprea, Bună masă că le da, Mihai-vodă mulţumea. Iară Radu îi zicea : — Doamne, doamne, Mihai-vodă, Voi beţi şi vă veseliţi, De tătari nici nu gîndiţi, C-au dat tătarii în ţară, De-au robit şi-au jecmănit. Şi-au venit la noi în sat, La noi la Calomfireşti, Şi sfînta biserică, De se-nchina lumea-n ea, Mi-au făcut-o grajd de cai. Iar pe Sfîntul Nicolai, L-au făcut iesle de cai, Şi pe Maica Precista Au făcut-o tejghea, De taie carne pe ea, 336 Şi micile iconele Le-au făcut tot scăunele, De şed cu dosul pe ele. Şi-am venit la dumneata Să-mi dai mînă de-ajutor, Pe Buzeştii amîndoi, Pe Căpleştii cîteşitrei Şi pe neică Făcăleţ, Care stă mereu în băţ, Pe popa Stoica din Fărcaşi, Care sare şapte paşi. Iar Mihai-vodă-i zicea : — Tot de bine să ţi-i dau, Dar Buzeştii ca Buzeştii Şi Căpleştii ca Căpleştii, Că la cinste ei sînt frunte, Da5 la bătaie sînt coadă. La plăcinte, înainte, La război, mai înapoi, însă Radu ce-i zicea ? — Dă-mi-i tu pe mîna mea, Că eu ştiu ce le-oi lucra. Pe Buzeşti că mi-i lua, Pe Buzeşti şi pe Căpleşti, Şi cu ei se rămăşea. — Buzeştilor, Căpleştilor, Băgaţi de seamă, vedeţi Că eu bat mijloacele, Bateţi voi marginile ; De la mine or scăpa, Dar de la voi să nu scape, Că voi mie nu-mi scăpaţi, Nici în cer, nici în pămînt, Nici în gaură de şarpe. Şi Buzeştii adăstau Pînă Radu începea, Şi în tătari că intra, Şi pe loc dosul dădeau, Şi^ndărăt că se-ntorceau. 337 Dar Radu cînd se pornea Şi-n tătărime intra, Ca un vifor se făcea, Ca un zmeu paloşu-nvîrtea Şi-aşa zac tătari tăiaţi, Ştii ca snopii seceraţi. Radu se tot învîrtea, Tăia-n sus şi-n jos tăia, De Buzeşti nu mai dădea. Da’ el, vezi, de cine da ? De ciobanul Nedea da, Slugă dreaptă ce-i era. Cît tăia Radu cu paloşul, El surpase cu cîrligul. Tătari morţi îngrămădeau, Movilă din ei făceau, Radu pe ea se urca, Dar pe Buzeşti nu-i vedea, însă pe cine zărea ? Pe mîrzacul cel bătrîn. O mînă-o avea de fier Şi-un picior avea de lemn. Cocoana lui Radu luase, Pe calul lui o urcase Şi căta să pribegească, Pieirea să nu-i sosească. Şi-atunci Radu ce făcea ? Pe-un negru încăleca, Mîna-n buzunar băga, Un gîrbăcel că scotea, Gîrbăcel de bumbăcel Şi la cap e făurit Cu cinci litre de argint. Pe negrul îl gîrbăcea, Pe mîrzac îl ajungea Şi chiar îl mai întrecea, Şi-ndărăt că se-ntorcea, Şi din gură-aşa striga : — Coconiţă, lumea mea, Cum pe mine mă urîşi Şi pe mîrzac îndrăgişi ? Iar cocoana ce-i zicea ? 338 — Taci, Radu, nu zice-aşa, Nu l-am îndrăgit de voie, L-am îndrăgit de nevoie, Nu vezi cosiţele -mele ? De trei ori sînt înnodate, De gîtul mîrzei legate. Copilul nostru răsfăţat, în traistă pe cal băgat, La ciochină-i atîrnat. Să te păzeşti de mîrzac, Că mîrzacul e stîngaci, Cînd aduce el cu stînga, Tu să mi-1 izbeşti cu dreapta. Cînd ridica mîrza stînga, Radu mi-1 izbea cu dreapta. Cînd zice mîrzaou-aman, Şi-l povîrni de pe cal, Paloş din teacă trăgea, Capul lui mîrza tăia, Cocoana că şi-o scăpa. Şi nu se ducea acasă, Să stea să se odihnească, Ci la Mihai se ducea, Lui frumos îi mulţumea Că i-a dat mînă de-ajutor ; Unde lui că i-a păsat, Acolo că l-au lăsat. Iar Mihai-vodă-i zicea : — Nu ţi-am spus eu, Radule, Că Buzeştii-s ca Buzeştii ? Şi-ai zis să-i dau la mîna ta, Că tu ştii ce le-oi lucra. Şi vodă că mai zicea : — Buzeştilor, Căpleştilor, Pe Radu să mi-1 luaţi Şi de dus să mi-1 duceţi, Numai capul l-aduceţi. Ei pe Radu că-1 luau, Pe lac cu gheaţă-1 duceau Şi la bătaie se luau. Şi Radu Calomfirescu Dete-n sus şi dete-n jos, 339 Paloş din mînă-i scâpa Şi de gheaţă se lovea, Tocma-n patru se făcea, Se mira cu ce-o mai da. Scoase cizma din picior Şi-ncepu cu ea a da, Pe Buzeşti îi cam muia, Dar cizma se descosea, Din carîmb se desfăcea Şi Radu iar se mira, Doamne, eu cu ce-oi mai da ? De pe gheaţă că ieşea, La un gard că năvălea, Mîna pe-o proptea punea, De trei palme o scotea, Dar din piron nu putea. Buzeştii-1 împresura, Radu din gură striga : — Să moară de-afurisit, De popă nespovedit, Să n-aibă loc în pămînt Cine-a pus propteaua-n cui. Capul lui Radu tăiau, La Mihai-vodă-1 duceau Şi Buzeştii îi strigau : — Ne-nohinăm, măria-ta, Că slujba care ne-ai dat-o, Cu prisos am împlinit-o. Dar cînd cătau într-o parte, O cucioară venea, Gu opt telegari la ea. Şi-n cucie cin’ era ? E mama călugăriţă, Deşi neagră la hăinuţă, La doi fraţi e măiculiţă. Aşa de tare venea, Că trei telegari plesnea. La Mihai-vodă venea, Jos din cucie se da Şi pe scară se urca, Palma bici că şi-o făcea, Pe Mihai-vodă-1 izbea. Mihai-vodă ce zicea ? — Fată de curvă fuseşi, 340 Cu palma că mă lovişi. — Adevărat că sînt curvă, C-am curvit cu taică-tău, De te-am făcut şi pe tine, Şi pe Radu l-am făcut, Cărui capul i-ai răpus. De nu-mi crezi cuvintele, Citeşte hrisoavele. Hrisoave vechi că scotea Şi pe masă le trîntea, Mihai-vodă le citea, Frăţior bun se găsea, Şi de tată şi de mamă, Şi de fraţi şi de surori, Şi-amarnic se tînguia Şi pe Radu îl plîngea. 146 Căpitanul Nica Bate vîntul lin, mai lin, Boierii la divan vin, Toţi boieri de-ai tîrgului, Credincioşii domnului, Numiţii divanului, Stîlpii Ţarigradului. Colea-n Ţara Românească, De nimic să se ferească, Că-s boieri de mare seamă Şi n-au de nimenea teamă ; Că ştiu seama oştilor Şi-ncă pe-a războaielor. De-a dreapta divanului Şi ca fala domnului, Şedu-mi cinci în haine verzi, Să-i tot vezi, să nu-i cunoşti, Doi Buzeşti Şi trei Căpleşti Slujitori bătrîni domneşti. Mari la stat, Ca şi la sfat, Cum nimenea nu s-a fapt. Ochii li s-a-ntunecat, 341 Stau gata de cuvîntat. Dar nici mult nu-mi zăboveau, Că-n vorbă s-amestecau, Care-o vrea mi-o asculta : — Alei, doamne Mihai-vodă, Bun la sfat, înţelept la vorbă, N-am venit să chefuim, N-am venit să dănţuim ; Află bine că de-un an Nica-i lipsă din divan, Se luptă cu-al tău duşman. Trei zile de-1 aşteptăm Şi pe Nica nu-1 avem Şi-atunci de ţi-oi auzi : Că-n război vodă-1 trimese, N-a ştiut cum să lucreze, N-a ştiut cum să-l păstreze, Mult o să te ruşineze. Frunzuliţă şi-o lalea, Dă-ne, doamne, oastea ta Şi ţi-om purta noi cinstea, Ca vîntul ne-om revărsa, Pe tătari că i-om tăia Şi pe Nica l-om scăpa. Ei, doamne, măria-ta ! Dincolo de Slatina, Ne-a umplut tătărimea. Ţara-ntreagă ţi-a robit, Şi tu nu te-ai sinchisit. Cu ei nu te-ai potrivit, Parcă ţi-a fost un făcut. Cată oameni de-ţi armează, Căpitanii de-ţi aşază, Că-i vremea la Bobotează, Domnul binecuvîntează Şi apele se botează. Tot divanu-ncremenea, Parcă nimeni nu era, Coate boierii că-şi da, Nici o vorbă nu slomnea, Ca şi pruncu-n maică-sa. Frică de domn toţi avea. Dar din ei cin’ s-alegea ? Cel boier bătrîn viclean, Maimarele din divan, 342 Ce din gură-aşa zicea : — Ei, doamne, măria-ta, Scoală şi te primeneşte, Hatina ţi-o potcoveşte, De război te pregăteşte, C-ăşti boieri ae ţi-au grăit, Nu degeaba ţi-au vorbit. De ţi-au slujit cu credinţă, Tu i-ai plătit cu căinţă ; De le-a fost slujba-n dreptate, Le-ai plătit cu strîmbătate ; Te-au ţinut că le-oi fi frate Şi tu duşman cu păcate ; Ferice de cin’ i-a fapt Şi de cin’ i-a legănat; Cînd s-apucă de vreo treabă, Nici pe vodă nu-1 întreabă. Iar atuncea Mihai-vodă, Bun la sfat, înţelept la vorbă, Două-trei vorbe zicea, Boierii-1 înţelegea, începea de da porunci, Da Buzeştilor de ducă Şi Căpleştilor de fugă Şi la oaste cît de multă. Luau drumul cu tuleală Şi-n pădure cu fereală, Că ei nu ştiu ce e frica vŞi habar n-au de nimica. Parcă nu plecau să bată, Ci la petreceri să facă. Şi Oltul că mi-1 trecea, Măre,-n sus de Slatina, Pe-o punte, pe-o podină, Alţii luau apa-n piept Şi treceau cu murgii-not, Parcă Oltul n-ar fi fost. Foicică şi-o lalea Şi Ia război ajungea, Ochii cu Nica că dau, Ochii că le lăcrămau Şi cu mîna-1 arătau, Şi din gură-aşa ziceau : — Ala să fie Nica ? Parcă cu-altul semăna. 343 Bine seama că-i luau Şi la el năvală dau, Şi caii că-şi închingau, Cu bolduri mi-i îmboldeau Şi din gură le strigau : — La al vostru nechezat, Să s-audă-n Ţarigrad, La cinstitul de-mpărat, Că-n luptă ne-am aşezat. Ceşti Buzeşti Şi ceşti Căpleşti, Slujitori bătrîni domneşti, Faţă cu Nica că dau Şi din gură îi ziceau : — Nica, nu e vina ta, Nu e nici greşala noastră, Ci e poruncă domnească, Ard-o foioul s-o pîrlească ! Cînd ai vorbă să te duci, Nu ştii de ce să te-apuci. Fie vorba cît de bună, Dacă nu ţi-e la-ndemîn\ Toate la pămînt rămîn. Atunci Nica de-auzea, Cuvîntul le-nţelegea Că greşala o să fie A lui vodă din domnie ; Pe toţi de fraţi că-i prindea Şi dădea Nica din cap : — Greu e omul cu păcat ! Rămîne şi nensurat. La schimbat Mi-este legat Şi la casă dezlegat, De boală nu e scăpat. Paloşul din brîu scotea, în tătari mi-1 repezea, Coate boierii că-şi da Si tăia, nu se uita, Sîngele de şuruia. Şi de-o pîclă că venea, Ori venea, ori se ducea, Era moartea ce dăduse, 344 Prin tătari acu-ncepusă Şi lui Nica-i se păruse. Cînd fu vremea la nămiezi, Alei, Doamne, ce să vezi ? Cîmpii mi se limpezise De tătarii ce fugise, De tătarii ce murise. Care cu fuga-a scăpat, Şi de paloş netăiat, A plecat şi n-a mai stat; Pe care moartea-1 ajunse, Sîngele pămîntu-i supse Şi pe-acilea putrezise. De trupuri de tătărime, Se-ngrăşă pămîntul bine, Prinse la o lume bine. Atunci Nica ce-mi făcea ? Vorbea ce se pricepea : — Alei, voi, Buzeştilor, Şi-ncă voi, Căpleştilor, Căpitanii oştilor, Cîrmaoii războaielor ! Acilea-n străinătate, Nu te prinde nimeni frate, Decît duşman cu păcate. Singurel ne-a mîngîiat, Negrul cela răsturnat, Ce e bun de-ncălecat, De mi l-a dat Dumnezeu, Ca la bine şi la rău Să păstreze capul meu. Cam aşa Nica zicea, Tot la negrul se ducea, L-îndemna de se scula Şi pe el încăleca, Cărăruia că-şi lua, Cu Buzeştii Şi Căpleştii Şi cu rămăşiţa oştii. Cîte rîuri şi pîraie, Pe toate Nica le sare. Cîte grijuri şi păcate, Pe toate le pune-n spate Şi-şi duc calea mai departe, 345 Pînă ici, pînă colea, în oraş la Craiova, Unde sta măria-sa. Unde, Doamne, stau boierii, Boierii, puterea ţării, Porunca spînzurătorii. Acolo de-mi ajungea, Măriei-sale-i zicea : — Alei, doamne, de ruşine, Să-ţi dai sufletul din tine, Că nu te-ai gîndit la mine, Nici măcar ca la un cîine ; în lupta ce m-am luptat, Tu nu m-ai fost ajutat; Te-am ţinut de frăţior Şi tu mi-ai fost vînzător ; Domn bogat şi fără sfat, Uşor ai fi la purtat Şi pe spate scărpinat. Pe cîţi creştini te-au slujit, Tot mai rău i-ai sărăcit, în loc să-i fi miluit. Şi-acuma ce te-ai gîndit, Te-ai gîndit, te-ai socotit ? Că-n grea luptă m-ai trimes Cu gîndul ca să mă pierzi ; Să mor ca nimeni pe lume, Sfîrtecat de tătărime. Dumnezeu cu mine-a vrut, Să nu mor nespovedit ; Nu-s de mamă blestemat, Să rămîn netămîiat. Atunci vodă ce gîndea ? Ce gîndea, ce socotea ? — Du-te, Nica, unde-i vrea. Du-te-ţi vezi de casa ta Şi eu de domnia mea, Şi-oi vedea cum oi putea. Şi la vreme de nevoi, Te-oi chema să vii la noi, Că ştii seama la război. Du-te, Nica, vezi de treabă, Că nimenea nu te-ntreabă Unde-ai fost, unde te duci. Orice-i fi păţit de-atunci, 346 De la tătari, de la turci, Cată, Nica, să le uiţi. Nica mult nu zăbovea Şi pe loc nu rămînea, C-avea şi el mamă, casă, Unde să-i întindă-o masă, Avea fraţi, avea surori, Ca un revărsat de zori. Gîndu-1 bate, mintea-i zboară La a lui dragă soţioară, C-a lăsat-o-n prispă-afară, Cînd a-ncins cea săbioară ; Şi pe mă-sa sus pe vatră, Cînd a plecat să se bată. Foicică şi-o lalea, Ziua bună că-şi lua. De la mari, de la boieri, De la hoţi din închisori, De la tineri şi bătrîni, De la răi şi de la buni, Şi pe ce drum apuca, Nimenea nu mi-1 vedea. Nimeni seamă nu-i lua. La trei zile, pe-nserate, Nica-n poarta casei bate, Dar nu e nimenea, frate ! Atunci începe să strige, Că dorul prea tare-1 frige : — Scoală, mamă, şi deschide, Dar nimenea nu-1 aude. Mai strigă a doua oară, Nume bun de surioară. Nu-i răspunde a lui soră, S-a făcut altuia noră. Nu-i la casă de-oameni buni. Ci la casă de păgîni, Că străinii mi-au luat-o, De părinţi a-nstrăinat-o Şi Dumnezeu mi-a uitat-o. Atunci Nica de-mi vedea Că nici sor-sa nu ieşea, Soţioara că-şi striga : — Numai tu, dragă soţie, Mi-oi fi credincioasă mie. 347 Ieşi, deschide a pustie, Ca să intru cu negrul, Chiar cu negrul, săracul, Ca să-i mai vezi umbletul. Ieşi, deschide, nu mai sta, Nu te mai bată grija, Că e Nica om voinic, Nu se teme de nimic. Dar el strigă, el aude, Nimeni poarta nu-i deschide. Atunci Nica zice-n gînd : „Ori, Doamne, n-am cunoscut, Acilea und5 m-am născut, Ca mic copil am crescut ?“ Că la lupte cînd plecase, Mustăcioara nici nu-i dase Şi de cînd s-a-nstrăinat, Mustaţa mare s-a fapt. Alei, Nica ce-mi făcea ? Mai tare se-nvierşuna, De da drumul negrului, Pe mijlocul cîmpului, Curmezişul drumului, în bătaia vîntului. Lua drumul de-a razna, Pîn’ la tuşe-sa Ţana, Care şade nu departe, Cale de-o zi şi de-o noapte, La cea casă cu trei meri, Cîte trei sînt frăţiori, Cîte trei sînt roditori. Nica drumul mi-şi urma Şi din vreme mai trecea. La jumătatea drumului, Ostenise negrul lui. Dar e Nica nemilos, Ga să-şi mai dea trupul jos. Şi e Nica fără minte, Negrul lui merge-nainte ; Şi din ce se mai ducea, Tot mai tare că-1 bătea Şi la tuşe-sa-ajungea, Chiar la tuşe-sa Ţana. Drept la poarta că trăgea, De trei ori în ea bătea 348 Şi din gură că striga : — Scoală, tuşe, nu mai sta, Că-i nepotu-tău Nica. Din grea luptă mi-a scăpat, Cu negrul nevătămat. Ieşi, tuşe, fermecătoare, De mi-1 opreşte din cale, Că e negrul cam nebun, De nu mai ţine la drum. Iar tuşe-sa-1 auzea, Din pat iute că sărea, Dezbrăcată cum era Şi pe argat mi-1 chema, Frumuşel mi-1 întreba : — Cine e, cine-i ala ? Şi argatul răspundea : — E nepotu-tău Nica ! — Du-te poarta de-i deschide, De vreun bine că ţi-o prinde, Ori vreun păs l-o fi găsit, Aicea de-a nimerit. Poarta i se deschidea, Nica cu negrul intra, Curtea o bătăturea, Pămîntul că răsturna, Şi copita negrului, Cît e brazda plugului. Şi cîţi stau vîrîţi în casă, Nu puteau ca să nu iasă, Ca pe Nica să mi-1 vază. Iar tuşe-sa ce făcea ? Drept la negrul se ducea Şi de el s-apropia, Pe frunte că-1 mîngîia Şi asupră-i că sufla Şi deochiul i-1 lua, Apoi în grajd îl băga, Fîn cu flori îi revărsa, Mînca negrul, nu căta Că-n casă străin era. Vreo trei zile că-1 ţinea, Vreo trei zile, vreo trei nopţi, Ca să m,i-l privească toţi. Şi alte trei zile pe-afara, Să mi-1 bată vînt de vară, 349 Să trăiască, să nu moară, Să-l atingă ploile, Să-i moaie copitele, Să-i scurteze zilele, Lui Nica nevoile, N-ar mai bate căile Şi toate vîrtoapele ! Tuşe-sa-i fermecătoare, Ştie păsul unde-1 are ; Tuşe-sa e haită veche, De nu i-ai găsi pereche ; Nu-i vrea lui Nica vreun bine, Ci vrea să-l piardă din lume. Că nu-i Nica nepot bun, Să-i ţie de cald la drum ; Dar nici că e vreun străin Şi la inimă hain. Nici să-i crezi ce spune-ntîi, Să-l pui noaptea căpătîi Şi ziua în tîrg să-l mîi. Ci e Nica de-un viteaz, La luptă n-are popaz. Nu e mîncat de necaz, Ci-i copil însurăţel, Mai mare dragul de el, Ca să-l ai ibovnicei. Şi nu-i Nica mînios, Că nu e lucru frumos Pentr-un tînăr drăgăstos. Foicica sălcioară, Ce-i veni şi lui să-nsoare C-o drăguţă bălăioară ? Dar duşmanii mi-1 aflară Şi-n grea luptă mi-1 mînară, Lui zilele să-i scurteze, Pe vodă să-l ruşineze. Dar e Nica om viteaz Şi pe duşman l-a rămas. La trei ani şi jumătate, Doru-1 frige, gîndu-1 bate, De neagră străinătate. Cruce cu dreapta-şi făcea, Ziua bună că-şi lua, De la mari, de la boieri, De la hoţi din închisori, 350 De la tineri şi bătrîni, De la răi şi de la buni. Frumos negru-ncăleca, Ziua şi noaptea mergea, La părinţi că ajungea Şi la poartă că bătea, Pe nume bun că-i striga, De trei ori pe maică-sa, O dată pe soră-sa Şi pe draga soţioară, Doar să iasă pîn-afară, Să-i dea negrului apşoară. Nica strigă, Nica-aude, Nimeni poarta nu-i deschide, Numai moartea îi răspunde. Urîta de cucuvea Se pusese pe-o nuia, Striga moartea lui Nica. Dar el, măre, ce-mi făcea ? Lua drumul de-a razna, Pîn’ la tuşe-sa Ţana, La o zi şi la o noapte, Să-i bată tuşe-si-m poartă, Iar tuşe-sa se scula, Dezbrăcată cum era. Dar ea, măre, nu prea vrea, Şi Nica bine simţea, Că tuşe-sa vrea să-l piardă Şi pe lume să nu-1 vadă. Frumos calu-ncăleca, Lungul drumului lua. De departe, Negru-şi bate, Şi de-aproape, Ochii-şi scoate. De neagra străinătate. 147 Cîntecul lui Burtici Frunză verde salbă moale, Ziua de vinerea mare, Plecă vodă-n vînătoare. 351 ’N vînătoare că-mi pleca, Doamna singură rămînea. Dară doamna ce-mi făcea, Cînd singură se vedea ? Ea îndată că-mi chema Douăsprece jupînese, Să vezi, tot cocoane-alese, Şi la masă le punea. Cu paharul cin5 le da ? Săvai finu-său Bartici. Şi mi-şi beau şi mi-şi mîncau, Aşa doamna ce făcea ? Ea la masă se ducea Şi din gură le zicea : — Douăsprece jupînese, Sînteţi tot cocoane-alese. Aţi băut şi aţi mîncat, De-acum pe-acasă plecaţi Şi-aici numai să-mi rămînă, Săvai finu-meu Bartici. Jupînese ce-mi făceau ? De la masă se sculau Şi pe-acasă că-mi plecau, Numai Bartici rămînea, Aşa doamna că-i zicea : — Alelei, fine Bartici, Vino lîngă mine-aici, Că mi-eşti ’nalt şi sprincenat, Te-aş pofti cu mine-n pat, Să-mi faci pofta trupului, Lăcomia ochiului, Tristarea sufletului. Din ceasul cînd te-am văzut, La inimă mi-ai căzut, Ca un ineluş de-argint, Cînd cade în apă-afund Şi şade, nu rugineşte, Inimioara mi-o topeşte. Alelei, fine Bartici, Vino lîngă mine-aici. Dară Bartici ce-i zicea ? — Alelei, naşă Ileana, Nu ţi-o fi, naşă, păcat, Că de mic m-ai botezat, Trei copii mi-ai creştinat, 352 Nu ţi-o fi, naşă, păcat, Să te sui cu finu-n pat ? Naşă^sa că mi-işi grăia : — Alelei, fine Bartici, Vino lîngă mine-aici, Că nu mai pot aştepta. Pentru păcatele tale, Eu, fine, că ţi-oi făcea Douăsprece biserici, Pe la satele mai mici ; Şi, fine, că ţi-oi mai face Douăsprece mînăstiri, Pe la oraşe mai mari; Şi-ncă, fine, ţi-oi mai face Fîntîni reci pe la poteci Şi puţuri pe la drumuri. Cînd o fi la urmuliţă, Oi face două cruciuliţe. Crucea ta oi polei-o Şi pe-a mea că mi-oi cerni-o, Şi-oi da vaci pe la săraci, Numai pofta să mi-o faci. Dară Bartici ce-mi zicea ? — Alelei, naşă Ileană, Mai aşteaptă puţintel Să-mi dezbrac cel căftănel, Să nu fac păcatu-n el. Dar Bartici ce mi-şi făcea ? El pe-acasă se ducea, în grajd de piatră intra Şi pe negru că-mi scotea, înşeuat şi înfrînat, Cum e bun de-ncălecat, Şi la scară mi-1 lega, Dar Bartici ce mai făcea ? El în casă că intra Şi din gură-i cuvînta : — Draga mea de coconiţă, Ai să rămîi văduviţă ; Dragii mei de coconaşi, Rămîneţi de mici săraci. Şi pe negru-ncăleca, Şi Bartici că mi-şi fugea ; Fugea tocma-n Ţarigrad, Ca să scape de păcat. 353 Şi Bartici că mi-şi fugea, Iar doamna se-mbolnăvea. Ştefan-vodă ce-mi făcea ? Din vînătoare venea, Pe ea bolnavă o găsea, Şi el, frate, o-ntreba, Toată dîra i-o spunea, După cum era fapta. Ştefan-vodă-o asculta, După Bartici trimetea, In Ţarigrad mi-1 găsea Şi-ndărăt că-1 aducea. Ştefan-vodă ce-mi făcea ? Toţi boierii-i aduna, Pe Bartici mi-1 judecau, Toţi lui vina îi găseau, De ce n-a făcut fapta Şi mi-a-mbolnăvit doamna. Pe Bartici îl judecau Şi cu dreptate găseau Pe Bartici a-1 spînzura. Dar soţia lui Bartici, Fuga la naşu-său da Şi din gură că-i zicea : — iNaşule, năşicule, Cată numa-a te-ndura Şi nu mi-1 mai spînzura. Ştefan-vodă-i răspundea : — Fină, finişoara mea, Eu la vreme oi chema Coconii oraşului, Sfetnicii-mpăratului ; Care ţie ţi-o plăcea, După-acela mi tc-oi da. Şi pe Bartici spînzura. Cînd spînzurat că-1 vedea, Soţia lui ce făcea ? Fuga la masă că-mi da, Mîna pe cuţit punea, Singură se înjunghia. Pe-amîndioi mi-i îngropa în basceaua cu florile, Und’ se plimbă doamnele ; Pe-amîndoi mi-i îngropa, Doi trandafiri răsărea. 354 Ştefan-vodă ce-mi făcea ? Dimineaţa se scula, Doi trandafiri că-mi vedea, Ştefan-vodă că zicea : — Cine strică dragostea, Dumnezeu să nu i-o dea ; Să i-o dea şi să i-o ia, Ca să creadă altuia. 148 Cîntecul lui Dedu-hatmanul Icea-n jos, la Stoieneşti, Mai din jos de Bucureşti, Frumoasă masă e-ntinsă. Dar la masă cine şade ? Şade domnul Ştefan-vodă, înconjurat de boieri, Tot boieri de la divan. Dar la coadă cine şade ? Şade Dedu-hatmanul, Nici nu bea, nici nu mănîncă, Numai la boieri se uită. Iar domn Ştefan ce-mi grăia ? — D-alci, Dragna, fiica mea, Din cîţi boieri sînt aici, După care-o să te duci ? Iar Dragna ce răspundea ? — D-alei, taică, dragă taică, Din cîţi boieri sînt aici, Eu pe nici unul nu vreau, Decît pe Dedu-hatmamuil. El nici bea, nici nu mănîncă, Numai la boieri se uită. Şi-atunci Dedu ce grăia ? — Hei, doamne, măria-ta, De mi-ai da domnia ta, Nu ţi-aş da bănia mea ! Iar vodă se supăra Şi doi gealaţi că-mi punea, Pe Dedu de mi-1 ducea Şi-n temniţă că-1 băga 355 Dragna, temniţa afla Şi la temniţă mergea, De-afar’ pe Dedu-1 striga : — D-alei, Dedule, hatman, De eşti viu, ca să te ştiu, De eşti mort, să te jelesc. Şi-atunci Dedu răspundea : — D-alei, Dragna, puica mea, Eu nu sînt nici mort, nici viu, Doar viaţa mi-o mai ţiu, Barba căpătîi mi-o pui Şi cu părul mă-nvelesc. D-alei, Dragna, Dragna mea, Toate le-aş mai suferi, Dar eu nu mai pot trăi De şuierul şerpilor, De freamătul broaştelor. Toate le-aş mai suferi, Dar o hoaţă de şerpoaică, Ea că mi s-a-mpleticit, Din susul buricului, Unde-i păs voinicului. Cînd şerpoaica se lungeşte, Inimioara mi-o răceşte ; Cînd şerpoaica se zgîrceşte, Inimioara mi-o topeşte. Dar Drăgnuţa se făcea ? La tată-său se ducea, Dei departe-ngenunchea Şi de-aproape se ruga : — D-alei, taică, dragă taică, Cc vinovat mare-a fost, Pe Dedu de l-ai băgat în temniţa smagului, Unde smagul smăguieşte, Pe Dedu-1 împotmoleşte ? Şade-n apă pînă-n sapă, Şi-n noroi pînă-n ţurloi. Ştefan-vodă ce-i zicea ? — D-alei, Dragna, fiica mea, Du-mi-te, tu, du-te acasă, Tencuieşte-ţi curţile, Văruieşte-ţi casele, 356 Că pe Dedu eu l-oi scoate Şi la bărbier l-oi duce, Frumuşel că mi l-oi rade Şi după tin> l-oi trimite. Dragna-acasă se ducea, Casele le văruia, Curţile le tencuia. Ştefan-vodă ce făcea ? Doi gealaţi că trimetea, Pe Dedu de mi-1 scoteau, La bărbier mi-1 duceau, Frumuşel că mi-1 râdeau, Mi-1 râdeau şi mi-1 tundeau Şi-acas5 la vodă-1 duceau, C-aşa poruncă aveau. El gealaţii îi punea, Capul lui Dedu tăia Iar Dragna cum auzea, La taică-său că venea, Pe Dedu mort îl vedea Şi lui itaică-său zicea Şi cu foc îl blestema : — D-alei, taică, dragă taică, Să dea bunul Dumnezeu Să te-nsori de nouă ori Şi să ai nouă feciori ; Şi la urmă o fetiţă, Să-ţi care apă la temniţă. Şi-astfel după ce grăia, Mîna-n buzunar băga, Un cuţitaş că scotea Şi-n inimă şi-l băga. Ştefan-vodă de vedea, Se-ntrista şi se-ngrozea, La biserică-i ducea Şi pe Dragna o-ngropa, în altar pe dinlăuntru, Iar pe Dedu lîngă-altar, Lîngă zid pe dinafar’. Din inima Dragnei creştea De-o garofiţă bătută, Care prin zid străbătea, Cu rugul Dedului se-ntîlnea De trei ori se-mpleticea. 357 Ştefan-vodă cînd vedea, Amarnic se chinuia, Mintea i se tulbura Şi din gură-aşa grăia : — Cine dragoste-o strica, Să-l ajungă patima, Care arde mintea mea. Mîna-ti buzunar băga, Un cuţitaş că scotea Şi-n inimă şi-l băga. 149 Buculei Ce-i în itîrg, la Bucureşti ? Ce-i în curte la Ştefan-vodă ? Bună masă mi-este-ntinsă, Dar la masă cine-mi şade ? Şade domnul Ştefan-vodă, Cu ai ţării boieri mari, Ai tîrgului caimacam, Oamenii-mpăratului, Arză-i para focului ! Grăi domnul Ştefan-vodă : — Alelei, voi, slugilor, Vedeţi, măre, ori nu vedeţi ? De la Paşti şi pînă-acum, Cinci zaiafeturi mi-am făcut, Toate slugile-au venit; Buculei, slugă bătrînă, Niciodată n-a venit ! Eu pe toţi i-am dăruit C-un buzdugan şi-un caftan, Şi i-am cinstit c-un firman. Doar Buculei n-a veniit ! Ori că el a sărăcit, Ori că mi s-a-mbogăţit, Ori domnia mi-a poftit, La mine de n-a venit ? Degrabă să-l căutaţi Şi de l-aţi găsi bogat, Să mi-1 aduceţi legat! 358 Dar sărac dacă-1 aflaţi, Vreo trei pungi de bani să-i daţ Şi să mi-1 lăsaţi în pace, N-are nimenea ce-i face. Slujbaşii că şi plecau, Şi la el dacă-ajungeau, Din gură-astfel îi ziceau : — Buculei, slugă bătrînă, Ori că, măre, ai sărăcit, Ori că te-ai îmbogăţit, La domn de n-ai mai venit ? Ia, degrabă te găteşte, Viaţa ţi se prăpădeşte, Că domnia ite pofteşte. — Vere, nici n-am sărăcit, Nici nu m-am îmbogăţit. Nu ştiu, naiba m-a-ndemnat, M-a pus de m-am însurat, Fată bogată-am luat. Soacră-mea că m-a-nzestrat Cu cincizeci de iepe roaibe. Iarnă grea că mi-a venit Şi iepele rni-au murit. Numai una a rămas, Iapă albă, burdioasă Şi era şi cîrticioasă. Şi s-a prins şi mi-a fătat, Dar lupii de ea au dat Şi iapa că mi-au mîncat, Mînz sărman că mi-a rămas. De pe munte m-am luat, în buzunar pîine-am furat, Oasele le-am adunat, într-un cazan le-am băgat Şi pe foc că le fierbeam, Apoi oasele scoteam Şi pîine că dumicam, Mînzului sărman că-i dam. Mereu aşa am făcut, Pîn’ ce mare l-am crescut. După ce astfel vorbea, O butie desfunda Şi-i da fustaşului să bea, Pîn’ fustaşul se-mbăta Şi apoi se şi culca. 359 LI pe mînz încăleca Şi spre Bucureşti pleca. Fustaşu-i la Văcăreşti, Buculei la Bucureşti. Jos de pe cal că se da, La Ştefan-vodă intra Şi la masă s-aşeza, Şapte pistoale plesnea. Grăii domnul Ştefan-vodă : — Buculei, slugă bătrînă, De la Paşti şi pînă-acum, Cinci zaifeturi mi-am făcut, Toate slugile-au venit Şi eu că le-am dăruit C-un buzdugan şi-un caftan Şi i-am cinstit c-un firman. Dar dumneata n-ai venit ! Ori că, măre, ai sărăcit, Ori că te-ai îmbogăţit, Ori domnia c-ai poftit, La mine de n-ai venit ? — Alei, doamne Ştefan-vodă, Nici, doamne, n-am sărăcit, Nici că m-am îmbogăţit ! Nu ştiu, naiba m-a-ndemnat, M-a pus de m-am însurat, Fată bogată-am luat. Soacră-mea m-a înzestrat Cu cincizeci de iepe roaibe. Iarnă grea că mi-a venit, Iepele toate-au murit. Şi mie că mi-a rămas Iapă albă cîrticioasă Şi era şi burdioasă. Mi s-a prins şi mi-a fătat, Lupii peste ea au dat Şi iapa că mi-au mîncat, Mînz sărman că mi-a rămas. De pe munte m-am luat, Pîine-n buzunar am furat, Oasele le-am adunat Şi-ntr-un cazan le-am băgat. Şi pe foc că le fierbeam, 360 Apoi oasele scoteam Şi pîinea o dumicam, Mînzului sărman îi dam. Şi tot aşa am făcut, Pîn’ ce mare l-am crescut. Dar ştii, doamne, ori nu ştii ? Albii tăi cărăvăneşti Şi negrii dobrogeneşti, Pe toţi patru de mi-ai da, Mînzul sărman nu ţi-oi da. Mare prinsoare făceau Şi la-ntrecere-i puneau. Dacă albii cărăvăneşti Mînzul sărman l-or întrecea, Capul lui Buculei va cădea. Dacă mînzul i-o-ntrecea Pe albii cărăvăneşti, El domnia să i-o ia. Şi doamna şi domnia, Şi cu toată avuţia. Ştefan-vodă poruncea, Patru mocani aducea Şi pe cai încăleca, Dar Buculei ce făcea ? Un pui de ţigănaş lua, Pe mînz sărman încăleca, Dar popul unde-1 punea ? La puţul porumbului, în inima cîmpului, Unde-i păs voinicului. Pin’ ţigănaş calu-mi gătea, Mocanii cu albii cărăvăneşti Şi cu negrii dobrogeneşti, La jumătate cale-ajungeau. Unde mînz sărman vedea, Brazda cu piciorul din pămînt scotea, Şi unde se opintea, De mi-ţi sărea rar, lupeşte, Şi se lungea ogăreşte, La cotituri iepureşte, Mult înainte-ajungea, Alb de spumă se făcea. Iară domnul Ştefan-vodă, în pridvor că se urca, Peste cîmp că se uita. 361 — Găteşte-te, Buculei, Ca să-ţi răpui viaţa Şi să-ţi iau bogăţia. Da’ Buculei ce striga ? — Alei, doamne Ştefan-vodă, Eşti îmbrăcat ca un domn, Dar mintea nu ţi-e de domn. Vezi tu, doamne, ori nu vezi Pe mînzul sărman al meu ? Că-i cunosc aruncătura Şi-i cunosc şi cotitura. Că se lasă rar, lupeşte, Şi coteşte iepureşte, Se lungeşte ogăreşte. Vorba nici nu isprăvea, Mînz sărman la poartă sosea. Pin’ de spumă se usca Şi-n grajd de piatră-1 băga, Abia soseau dobrogeneşti Şi albii cărăvăneşti. Iară domnul Ştefan-vodă, Mîna la gură punea, Buculei paloş pe mischiu trăgea, Capul lui vodă-i tăia Şi domnia i-o lua, Şi domnia şi doamna, Şi toată avuţia. Apoi ţara stăpînea, Săvai cu grijă domnească, în veci să se pomenească. 150 Mogoş La umbră de şapte brazi, Şapte brazi ca şapte fraţi, Stau ai lui Mogoş cumnaţi Şi de-ai Stăncuţei buni fraţi. Puneau masa şi mînca, Iată Mogoş că-mi sosea Pe-un cal galben dobrogean, 362 Bună ziua că le da : — Bună ziua, şapte fraţi, Şapte fraţi ca nişte brazi, Şapte fraţi şi-ai mei cumnaţi, Şi de-ai Stăncuţei buni fraţi. Nici unul nu se mişca, Cel mai mare răspundea, îmbrăcat ca şi un domn Şi n-are minte de om. Şi el, măre,-i mulţumea Şi la masă mi-1 poftea, Şi din gură-1 întreba : — Cumnate Mogoş, dumneata, Cînd pe Stanca-am logodit, Măre, rămas am făcut S-o aduci, măre, la noi, Pe iarnă de nouă ori, Că-s mai multe sărbători; Şi pe vară de trei ori, Că-s puţine sărbători. Iară Mogoş, ce-i zicea ? — Cumnăţele, dumneata, Pe Stăncuţa-oi aducea-o Primenită şi gătită, în rogojină-nfăşurată, Rogojină de la baltă, Trei parale cumpărată. Şi oi pune-o-ntr-o căruţă, Nespiţată, neobădată. Aşa el că mi-şi grăia, Ăilalţi fraţi nu răspundea, Doar ăl mare se scula, îmbrăcat ca şi un domn Şi n-are minte de om. în picioare se scula, Mîna pe paloş punea, Pe mişchiu că mi-1 trăgea, Pe limbă că-1 încerca, Trei ceasuri că-mi piuia. încet mi se pregătea, Mîna pe paloş punea, îl învîrtea,-l răsucea, Capul lui Mogoş tăia. 363 La un fag că mi-1 tîra, Cu frunze l-acoperea, La masă se aşeza, Tot mi-şi beau Şi mi-şi mîncau Şi cu toţii chefuiau. Cînd deoparte căutau, O cucie că zăreau, Tot cu patru telegari, Negri ca corbii, Lucioşi ca şerpii, în cucie cine-mi era ? Era Stanca soră-sa, Ea din gură le grăia : — Bună ziua, şapte fraţi, Şapte fraţii ca nişte brazi, Tot de-ai lui Mogoş cumnaţi Şi de-ai mei şapte buni fraţi. Nici unul nu răspundea, Ci doar fratele-ăl mai mare, îmbrăcat ca şi un domn Şi n-are minte de om, Din gură aşa-d grăia : — Ceaţă diin cer a căzut Şi Mogoş s-a rătăcit, La noi încă n-a sosit. Dar soră-sa ce făcea ? Jos din cucie se da, Primprejur că se uita, Dîră de sînge vedea. Şi pe dîră se ducea, Pin’ de fag s-apropia. Şi cînd cu rnîna dădea Şi frunza o-mprăştia, Pe Mogoş mort îl vedea, Din ochi negri lăcrăma. La fraţii ei se-ntorcea Şi din gură le grăia : — Nu v-a fost milă, păcat, Văduvită m-aţi lăsat! La judecată mergea, Pe frate-său îl pîra, Judecata chibzuia Şi pe el îl osîndea. 364 FAMILIALE 151 Cîntecul mierlei şi sturzului Verde de spanac, Pe drum am plecat, Peste-o ceartă-am dat. Cine se certa ? Două păsărele, Pe două smicele. Două păsărele, Amîndouă rele. Cine se certa ? Sturzul cu mierla. Mierliţa-mi grăia : — Sturzule, puştiule, Geambaş de pădure, ’Nşelător de lume, Ia-mă-n aripioare, Scoate-mă la ţară, Să-ţi fiu soţioară ! Foaie şi-o lalea, Sturzul ce-mi făcea ? In aripioare-o lua, La ţară-o scotea, Mierliţa-mi grăia : — Nu-ţi sînt soţioară, Ci-ţi sînt verişoară ! Sturzul ce-mi grăia ? — Mierliţă, mierliţă, Pasăre pestriţă, Neagră la hăinuţă, Chip călugăriţă, La corp cilibie, Cum îmi place mie, La guşă plăviţă, Pupu-te-n guriţă. Mierliţa-mi grăia : — Sturzule, puştiule, Geambaş de pădure, ’Nşelător de lume, Ce-o să mă fac eu De urîtul tău, 365 Şi de-al taică-tău, Şi de-al moşu-tău ? Eu am să mă fac Mică trestioară, Din baltă născută, In baltă crescută. Sturzul ce-mi grăia ? Fă-te, fată, fă-te, Că şi eu m-oi face De-un mic cositor Şi mi te-oi cosi, Şi te-oi aduna, De tine c-oi da Şi te-oi săruta, Barem de-ai crăpa. Mierliţa-mi grăia : — Ce-oi să mă fac eu De urîtul tău Şi-al lui taică-tău ? Mică iconiţă Din bisericuţă. Sturzul ce-mii grăia ? — Fă-te, fată, fă-te, Că şi eu m-oi face De-un mic ţîrcovnic Şi mi te-oi citi Şi m-oi închina, De tine c-oi da Şi te-oi săruta, Barem de-oi crăpa. Mierliţa-mi grăia : — Ce-o să mă fac eu De urîtul tău ? Eu am să mă fac Un mic cuptoraş. Sturzul ce-mi grăia ? — Fă-te, fată, fă-te, Că şi eu m-oi face De-un mic brutăraş, Pîine mi-oii scotea, De tine c-ioi da Şi te-oi săruta, Barem de-oi crăpa. Mierliţa-mi grăia : — Ce m-oi face eu, De urîtul tău ? 366 Iată că m-oi face O fîntină lină, Cu apşoară bună. Sturzul ce-mi grăia : — Fă-te, fată, fă-te, Că şi eu m-oi face De-un mic călător Şi mii-oi conăci, Şi apă c-oi bea, De tine c-oi da Şi ite-oi săruta, Barem de-ai crăpa ! Sturzu-i mai spunea : — Mierliţă, mierliţă, Pasăre pestriţă, Neagră la hăinuţă, Chip călugăriţă, Eu ţie ţi-am spus, Cuibul să nu-ţi faci în marne de drum, Pe tufe de-alun Cărăuşi c-or trece, Resteie c-or frînge, Bulfeie c-or rupe Şi ei mi-or tăia Resteie, bulfeie, Cuibul ţi-or strica, Puii ţi-or cădea, Tu tenoi văicăra, Pc cine-oi apuca ? Calea e colea, Trec care mocăneşti, Trec la Bucureşti, Cu mărfuri domneşti. 152 Cintecul mocanului Fir de iarbă lată, La măgura-naltă, Ceartă, mi se ceartă Două cumnăţele, Ca două căţele, 367 Pe mic mocănaş, Săruta-mi-l-aş. Verde şi-o lalea, Ţăranca-i grăia : — Mic de mocănaş, Ia-mă tu pe mine, Ca să trăim bine ; Eu frumoasă, tu frumos, Ca să trăim mîngîios ! Şi iar verde şi-o lalea, Munteanca-i grăia : — Mic de mocănaş, Ia-mă tu pe mine, Ca să trăim bine ; Las5 că sînt guşată, Da’ eu sînt bogată J Şi ea cînd grăieşte, Guşa-i hîrîieşte. Din ochi nu clipea, Munţii se-ntuneca, El că se gîndea Pe care s-o ia. Şi mi-şi alegea : — S-o iau pe munteanca, Să-i mănînc eu blaga. Oi trăi cum oi putea, Cu cirezi de boi, Cu turme de oi, Şase pluguri noi, Cu cîte şase boi. Verde de năut, El c-a sărăcit. Verde matostat, Munteanca-a lăsat Şi el c-a plecat, Pe ţărancă a cătat. Şi el că-mi grăia : — Tu, ţăranca mea, Ia-mă tu pe mine, Ca să trăim bine. — Mic de mocănaş, Eu că te-am rugat, Cînd ai fost dănac, Şi tu nu m-ai luat. Eu o să te iau, 368 Tot cînd tu mi-oi face Un pod de argint, Să umblu peste mare, Seamăn în lume n-are ; De-o vie pe mare, Cu nouă răzoare, Cu strugurii negri, Cu aracii albi, Cu strugurii dulci, Cu aracii-n dungi. Verde şi-un dudău, Eu o să te iau, Cînd o fi lupu-n cizme-ncălţat, Venind după oi în sat Şi vulpea-n papuci, Umblînd după curci, Atunci, nici atunci. Verde foi de bob, Un iepure şchiop, Să-mi treiere-un snop, Să-mi aleagă un bob, într-un vîrf de plop, Verde de lăptuci, Atunci, nici atunci. 153 Mîndra necredincioasa Verde frunză-a bobului, La poalele codrului, La fîntîna Motrului, Frumoasă masă mi-e-ntinsă Şi de mulţi voinici cuprinsă, De patruzeci şi cinci voinici, De cincizeci fără de cinci. Verde frunză şi-o lalea, Mai mare cine-mi era ? Alopin, haiduc voinic, Cu frate-său Constantin. Şi toţi beau şi mi-şi mîncau, Mare zaiafet făceau. 369 Dar cînd fu mai spre beţie, Cea cu dalba veselie, Constantin ce mi-şi grăia ? — Dalei, frate Alopine, In cine te-ncrezi mai bine ? în mine, care-ţi sînt frate, Ori în armele tale toate ? Verde frunză şi-o lalea, Alopin ce răspundea ? — Verde frunză bob orez, Frate, nu mă-ncredinţez Nici în tine că mi-eşti frate, Că ţii cu mine-n dreptate ; Nici în dragile de arme, Că armele-s fiare reci, Fiare reci şi lemne seci. Cînd oi zice bob orez, în cine mă-ncredinţez ? Numai în mîndruţa mea, Care m-am iubit cu ea, Din copilăria mea. Constantin îl asculta Şi din gură-aşa-i grăia : — Verde frunză bob orez, Degeaba te-ncredinţezi, Că mîndruţa te-a lăsat Şi cu Pribeagu s-a luat; Cu Pribeagu dintre munţi, Dintre munţi, din văi adînci, Şi cu el că mi-a plecat, Cu soare nescăpătat Şi pe tine te-a lăsat. Dalei, frate Alopine, Tu să mă asculţi pe mine, Că-ţi vine Pribeagu-n mînă, Deseară, cum iese luna. Tu ştii calea la fîntînă. El o veni acolea Să ia apă-n matara, Să-şi adape mîndruţa. Verde frunză şi-o lalea, Alopin ce mi-şi făcea ? La fîntînă se ducea Şi-n tufe se pitula. 370 Iată Pribeagu sosea, Cu mataraua pe mînă, Să ia apă din fîntînă. Alopin cum îl vedea, De departe-1 proţăpea Şi din gură-aşa grăia : — Măi Pribege, dumneata, Ce-ai tu cu mîndruţa mea, Care m-am iubit cu ea, Din copilăria mea ? Tu, dacă-ai făcut aşa, La luptă că ne-om lua, Ori în săbii ne-om tăia ? Verde frunză şi-o lalea, Pribeagu îi răspundea : — Hai la luptă că e dreaptă, Că e dreaptă şi-nţeleaptă Şi de Dumnezeu lăsată. Verde frunză şi-o lalea, Ei la luptă se lua Şi ei, frate, se luptară, Zi de vară pînă-n seară. Cînd fu soarele-n chindie, Mi-era lupta cu mînie, Făcea Pribeag ce făcea, Pe Alopin l-aducea, La pămînt l-îngenunchea, Bernevicii-i se rupeau Şi la vale se lăsau, Puterea mult îi scădea. Mîndra sta de mi-i privea. Alopin ce mi-şi făcea ? Dacă vedea şi vedea, El din gură îi zicea : — Mîndro, mîndruliţa mea, Ia apleacă-te colea Şi-mi înnoadă bernevicii, Că mă omoară păgînul ! însă mîndra-i răspundea : — Care pe car’ v-oţi birui, Un bărbat mi-o trebui. Da’ frate-său Constantin, Frate bun cu Alopin, Pitulat că mi-şi era Şi de vedea ce vedea, 371 La Pribeagu că venea Şi din gură-aşa-i grăia : — Măi Pribeage, dumneata, Pe frate-meu l-oi tăia, Da’ ide mine n-oi scăpa. Şi din gură cum grăia, Mina pe Pribeag punea, Cu mîndra-1 împreuna, Pe-amîndoi că mi-i lega, De-o arie mi-şi făcea, în mijloc steajer bătea, De steajer că mi-i lega Şi cu gaz că mi-i stropea, Foc la tălpi că le dădea. Alopin ce mi-şi făcea ? Frumoasă masă-ntindea Şi mi-şi,bea şi mi-şi mînca, Cu frate-său se cinstea, Mîndra-n flăcări lumina. Constantin ce mi-şi făcea ? Cu atît nu se lăsa, Aşa necăjit era ! De la masă se scula, Mîna-n cenuşă băga, Cîte-un os că mi-şi găsea, în piuă mi le pisa, în vînt mi le vîntura, Şi din gură mi-şi grăia : — Verde frunză mărăcine, Dalei, neică Alopine, Haidem la munte, la plai, Că e pîine haiducească Şi leafă ortomănească, Mereu să se pomenească, La boieri ca dumneavoastră. 154 Gbiţâ Cătănuţa Pe culmiţa dealului, Ţipă puiul corbului. Şi nu ţipă că-i e foame, 372 Nu-i e foame, nu-i e sete, Ci i-e dor de codru verde. Plimbă, plimbă, mi se plimbă, Săvai Ghiţă Cătănuţă, Cu a lui dalbă mîndruţă, Cu doisprece lăutari, Cu doi bani în buzunar Şi cu nouă catîraşi, încărcaţi cu gălbinaşi. — Cîntă-ţi, mîndro, cîntecelul, Că mi-e drag ca sufleţelul. De cînd, mîndro, te-am luat, Nici un cîntec n-ai cîntat. Dalei, mîndra ce-i spunea ? — O, Ghiţă, lumina mea, De-oi începe a cînta, Munţi, măre, s-or dărîma, Livezi, măre, s-or încurca, Apele s-or tulbura, Păduri mari or răsuna, Şi Lotrean-o auzi, înainte ne-o ieşi Şi pe mine m-o lua, Iar pe tine te-o tăia, Ce folos de viaţa ta ? Dalei, Ghiţă ce-i spunea ? — Aste mîini tari, încordate, Nu au cu cine se bate. Mîndra-ncepea a cînta, Munţi mari că se dărîmau, Livezi mari că se-nourcau, Apele se tulburau, Păduri mari că răsunau. Şi Lotreanul auzea, Înainte le ieşea Şi cu Ghiţă se-ntîlnea. Şi din gură ce-i grăia ? — Bună ziua, măre Ghiţă ! — Mulţumesc ţie, Lotriţă ! — Unde-ai plecat, măre Ghiţă ? — Pîn^aci la soacră-mea, Ca să-mi dau vorbă cu ea. Iar Lotreanul îi spunea : — Să-mi dai tu paloşul tău. Dalei, Ghiţă ce-i spunea ? 373 — Eu paloşul nu ţi-ol da, Că mi l-a dat socru-meu, Ca să-mi apăr capul meu. Altă ispită-i spunea Şi pe mîndra mi-o cerea. Dalei, Ghiţă ce-i spunea ? — Eu pe mîndra nu ţi-o dau, Că mi-a dat-o soacră-mea, Să-mi ţiu căscioară cu ea. — Ascultă, Ghiţă, ceva : Hai la luiptă să ne luptăm ; Lasă sabia drăcească, Hai la luptă voinicească. Ei la luptă se luară, Zi de vară pînă-n seară. Cînd soarele-i la chindie, Lupta-i cu mare mînie ; Pe Ghiţă l-a aruncat, Pînă-n brîu mi 1-a-ngropat Şi-aşa Ghiţă a strigat : — Alelei, mîndruţa mea, Sări de-mi leagă brîneţul, Că mă răzbeşte Lotreţul. Dalei, mîndra ce-mi zicea ? — Ascultă, Ghiţă, ceva : Oricine mi-o birui, Tot un bărbăţel mi-o fi. Atunci Ghiţă ce făcea ? Pe Lotreţu mi-1 izbea, Pînă-n umeri mi-1 băga, Capul cu sabia-i lua Şi la mîndra se ducea Şi din gură ce-i spunea ? — Alelei, mîndruţa mea, De cînd maica m-a făcut, Eu cu sapa n-am muncit, Nici cu plugul n-am brăzdat. Astă-vară mi-am cosit, Şapte clăi că am făcut Şi la toate le-am scos vîrf, Numai una n-are vîrf Şi mă rog lui Dumnezeu, Să-i fac vîrf cu capul tău. Mări, Ghiţă ce-mi făcea ? O ploscuţă că scotea, De-o vadră şi cinci oca, 374 Şi la gură mi-o pornea, Abia la fund răsufla. Şi la mîndra se ducea, Mîna pe coadă-i punea, Din gură mi-o judeca, Cu mîinile-o ciopîrţea, Bucăţele mi-o făcea Şi pe cîmp o azvîrlea, Cu furca o aduna, Vîrf la claie că scotea Şi la soacră-sa pleca. Soacră-sa că-1 întreba : — Mări, Ghiţă, Ghiţă-al maichii, Ce-ai făcut pe mîndra ta ? Ghiţă tot i-a povestit Şi cum cu ea, la sfîrşit, Vîrf la claie a făcut. Iar soacră-sa ce zicea ? — Aşa, maică,-i trebuia, Dacă i-a fost mintea rea ! Eu o strigam din vecini, Ea venea din mărăcini ; Eu îi spuneam de vecini, Ea găsea la toţi pricini ! 155 Cîntecul lui Ghiţă Cătănuţă Foaie verde-o aluniţă, Pe cel deal, pe cea colniţă Se plimbă Ghiţă Cătănuţă, Cu a lui dalbă mîndruţă Şi cu doi-trei căluşei, Cu desagi cu gălbinei, Cu doisprece lăutari, Cu doi bani în buzunar, Tot plătea la lăutari. Foaie verde şi-o lalea, Ei spre munte se urca, Căruţa le scîrţîia, Ghiţă din gură zicea : — Hăis, boian, şi cea, plăvan, Bouleni de cîte-un an. 375 Şi iar verde şi-o lalea, Ei la munte se suia, Mîndra masa aşeza, Ghiţă din gură grăia : — Mîndro, eu de cînd te-am luat, Nici un cîntec n-ai cîntat. Cîntă-ţi, mîndro, cîntecul, Că mi-e drag ca sufletul. — Hei, măi Ghiţă Cătănuţă, Ce ţi-e ţie drag pe lume, S-auzi cîntec femeiesc, Nu viers dulce haiducesc ? Ghiţă iarăşi îi grăia : — Cîntă-ţi, mîndro, cîntecul, Că mi-e drag ca sufletul. — Eu cîntec de ţi-oi cînta, Ape mari s-or tulbura, Livezi verzi s-or încurca, Păunaşul ne-o afla, Păunaşul codrilor, Amorezul fetelor, Dragostea nevestelor. Foaie verde şi-o lalea, Ghiţă din gură grăia : — Cîntă-ţi, mîndro, cîntecul, Că mi-e drag ca sufletul. Păunaşul de-o veni, Eu la masă l-oi pofti ; Şi de-o mai vrea şi altă hrană, l-oi da beţe pe spinare. Şi ea-ncepu a cîntare. Apele se tulbura, Livezi verzi că se-ncurca, Păunaşul că-i afla, Păunaşul codrilor, Amurezul fetelor, Dragostea nevestelor, Şi-nainte le ieşea. — Hei, măi Ghiţă Cătănuţă, Ce te-ai lăsat de popie Şi de sfînta liturghie, Şi te-ai luat de haiducie, De ne cald poienile Şi ne strici livezile ? Ghiţă din gură-i zicea : 376 — De ce poieni, măi Păune, Şi ce livezi, măi nebune ? Că pămîntul nu-i al tău. Nici al tău şi nici al meu, Ci e al lui Dumnezeu Şi al norodului său ! — Hei, măi Ghiţă bărbărie, Vrei drumul deschis să-ţi fie, Ai să-mi dai pe mîndra vamă ! Ghiţă astfel îi grăia : — Eu pe mîndra nu ţi-oi da, O dată cu viaţa mea ; Că mi-a dat-o soacră-mea, Ca să-mi ţiu casa cu ea. — Ai să-mi dai paloşul vamă ! — Eu paloşul nu ţi-oi da, O dată cu viaţa mea ; Mi l-a dat cumnatul meu, Ca să-mi apăr capul meu, Capul meu şi-al mîndrei mele. — Ai să-mi dai pe murgul vamă ! — Eu pe murgul nu ţi-oi da, O dată cu viaţa mea ; Că mi l-a dat socrul meu, Ca să-mi păstrez capul meu, Capul meu şi-al mîndrei mele ! — Hei, măi Ghiţă bărbărie, Vorbă lungă, sărăcie, La luptă să ne luptăm, Ori în săbii ne tăiem ? Iar Ghiţă îi răspundea : — Lasă sabia drăcească, Hai la luptă haiducească. Ei la luptă se luară, Zi de vară pînă-n seară, Fără pic de năduşală. Ghiţă brîul că-şi lăsa Şi pe mîndra o-ncerca. — Strînge-mi, mîndro, brîuşorul, Că-mi taie Păun căpşorul ! Mîndra din gură-i zicea : — Voi la luptă că v-aţi luat Şi-oricare veţi birui Tot un bărbăţel mi-o fi. 377 Iar Ghiţă cînd auzea, Tare rău se supăra, Pe Păun că-1 ridica Şi de pămînt îl trîntea, Nu se mai putea scula. El pe mîndra că şi-o lua Şi la masă s-aşeza. — Ţine, mîndro, vin de bea, Ori oi bea, ori n-oi mai bea, De la mînuşiţa mea. Ştii tu, mîndruţo, prea bine, Că cinci căpiţe-am făcut Şi-una a rămas fără vîrf. Mi-a venit în gîndul meu Să-i fac vîrf cu capul tău ! Capul mîndrei că-1 tăia, Vîrf la căpiţă-1 punea, Şi pe cal încăleca, La soacră-sa că pleca. Soacră-sa cînd îl vedea, îndată mi-1 întreba : — Hei, măi Ghiţă, popă vechi, Cu potcapul pe urechi, Unde este mîndra noastră ? Fata noastră cea frumoasă, Din toată lumea aleasă ? — Eu pe mîndra am lăsat-o, într-o cale-ndepărtată, Aşezînd momîile, Hotărînd moşiile, Cu capul şi ţîţele, C-aşa i-au fost minţile. 156 Ghiţă Cătănuţă Pe dealul Ardealului Cine mi se plimbă ? Mi se plimbă Alde Ghiţă Cătănuţă Cu a lui dalbă mîndruţă, Amîndoi pe doi căluşei, 378 Şi pe mine mă-ncurca, 7 are rău mă-mpiedica ! Şi-apoi iarăşi îi striga : — Sumete-mi, mîndro, brîuşorul, Dragă-mi eşti ca suflecioru ! Iară mîndra ce-mi grăia ? — Alei, Ghiţă Cătănuţă, Oricare veţi birui, Tot un bărbăţel mi-o fi. Iar Ghiţă cînd auzea, Jos la pămînt se pleca, în dinţi brîul şi-apuca, Pe Pană mi-1 ridica Şi pînă la subţiori în noroi îl înfunda, Frumos paloş că scotea, Capul lui Pană-1 tăia. Şi pe cal încăleca, Drumul la vale-şi lua Şi mîndruţei îi striga : — Cîntă-ţi, mîndră, cîntecul, C-astă-vară n-am şezut, Trei clăi de fîn am clădit, La una vîrf n-am făcut, C-aşa a vrut Dumnezeu, Să-i fac vîrf cu capul tău ! Şi-aşa-ndărăt se-ntorcea, Iute capul îi tăia, Vîrf la căpiţă făcea, în codru se întorcea, Şi-n haiducie pornea. 157 Nevasta vîndutâ Verde matostat, De stare bogat, De părinţi sărac, Dumnezeu i-a dat : Nouă mori în vînt Nouă sub pămînt 380 Şi trei pe pîrîu, Măcinau la grîu, Şi trei mai la vale, Măcinau parale. Dar tot n-ajungea Dajdia a da, Toate le pierdea. Ilac ce-mi zicea ? — Mîndră, mîndra mea, Joi de dimineaţă, Pe rouă, pe ceaţă, Să dai faţa la albeală, Şi buze la rumeneală, Că eu am să te duc, Pe cal, pe cîrlan, Iese de trei ani, Eu am să te duc La cîmpul cu flori, Că-mi vin negustori, La potrivit loc, La tîrg cu noroc, Te-oi scoate-n vînzare, Pe multe parale. La tîrg mi-ajungeau Şi-ntr-iun colţuleţ Mi-este-un turculeţ, Bogat şi isteţ. Pe Ilac vedea Şi turcul ce-i zicea ? — Ilace, Ilace, Mîndra asta-a ta, îţi e de vînzare, Sau cumpărătoare ? Da' el ce zicea ? — Frunză şi-o lalea, Cinci sute lei de mi-oi da, Pe mîndra asta ţi-oi da, Ca să plătesc dajdia. Dajdia era pe lună Cîte-o pungă plină ; Şi era pe-un an Cîte-un car cu bani. Cinci sute de lei că lua Şi pe mîndra lui o da. 381 Vineţei şi porumbei Şi cu dăsăgei pe ei, încărcaţi cu gălbinei. Iară Ghiţă Cătănuţă ce-mi zicea ? Şi din gură ce-mi grăia ? — Alei, mîndră, mîndra mea, Cîntă-ţi, mîndro, cîntecul, Dragă mi-eşti ca sufletul ! Iară mîndra ce-mi grăia ? — Alei, Ghiţă Cătănuţă, Eu cîntecul ţi-oi cînta, Dar mi-e glasul femeiesc Şi viersul e haiducesc, Şi ne-aude din poiană Mîndrul Pană Roşiană. Şi iarăşi Ghiţă-i striga : — Cîntă-ţi, mîndro, cîntecul, Dragă mi-eşti ca sufletul ! Iar mîndruţa mi-şi cînta, Şi Pană o auzea, Cărarea le-ncrucişa. Şi din gură ce-mi zicea ? — Alei, Ghiţă Cătănuţă, Eşti cătană sărăcuţă, Şi-o dată cu viaţa ta Eu şi mîndra ţi-oi lua. Şi-aşa Ghiţă ce-mi striga ? — Alei, Pană Roşiană, Cum vrei tu lupta s-o dăm ? în luptă să ne luptăm, Ori în săbii să ne tăiem ? Şi-aşa Pană se-ngrija, La Dumnezeu se gîndea. — Să ne luăm la luptă dieaptă, Că e dreaptă şi-nţeleaptă, De la Dumnezeu lăsată. Ei la luptă mi se lua, Trei zile că se lupta, în trei zile lungi de vară, De din zori şi pînă-n seară. Cînd fu soarele-n deseară, Se luară cu necaz mare, Şi-aşa Ghiţă că-mi striga : — Mîndră, mîndruliţa mea, Brîul mi se slobozea 379 Turculeţul o-ntreba, De fel de unde era ? Şi mîndra ce răspundea ? — Eu sînt fata popii Oprii Din ţara Moldovii, Satul Ociociovii. Ei, vezi, cum se întrebau, Ce nici nu se gîndeau, Fraţi că se găseau. Căci turcul zicea : — Eu sînt băiatul popii Oprii, Din ţara Moldovei, Satul Ociociovii. Frunză şi-o lalea, Cînd fraţi se găsea, Turcul ce-mi zicea ? — Ilace, Ilace, Vin’ de-ţi ia mîndra ! Gu cinci sute ce ţi-am dat, Ca pe-un bun cumnat, Eu te-am înzestrat. 158 Dafina sau Tudorel Mdjarea Verde mărgărit, El că s-a gătit, în negustorie, Să ia marfă vie : Pană de morun, Ala-i peşte bun ! Cu nouă argaţi, Toţi ca nişte fraţi, Care cu patru boi. Şi el ce-a strigat ? — Dafino, Dafino, Soţioara mea, Pupu-ţi guriţa, Eu plec şi mă duc în negustorie, Să iau marfă vie, 382 Pană de morun, Că e peşte bun, Gu nouă argaţi, Toţi ca nişte fraţi. Pe tine te las Cu nouă argate, Ca nişte surate. Şi ţie-ţi mai las Putinei cu icre, Cu drugul bătute. Dar tu să nu mergi Pe uliţa strimtă, Strimtă şi boltită, Cu sîrmă-ngrădita, Căci mi te-or vedea Turcul Itrian, Gheorghiţă băcan, La tine-or striga : „Dafino, Dafino, Vin, Dafino,-ncoace, Vinul ştiu că-ţi place, Vinul şi rachiul, Să vezi marmanziuil !a — Du-te şi fă-ţi treaba, Tudorel Măjarea ! El că se ducea Pînă-n Valea Mare, Lesne-i se părea. Şi ea că pleca Pe uliţa strimtă, Strimtă şi boltită, Cu sîrmă-ngrădită. Turcul c-o vedea : — Dafino, Dafino, Vin, Dafino,-ncoace, Că vinul îţi place. Vinul şi rachiul, Să vezi marmanziul ! Pe turc că-1 lua, Acasă-1 ducea Şi bea şi mînca, Rîdea şi glumea. Tudorel Măjarea Acasă venea, 383 La fereastră sta Şi el asculta : Rîdeau şi glumeau. Da’ el ce zicea ? — Dafino, Dafino, Deschide-mi uşa, Prăpădesc marfa ! Turcul auzea Şi se-nspăimînta. Şi el ce zicea ? — Dafino, Dafino, Ascunde-mă bine, Că mor, vai de mine Iar ea ce făcea ? Lada descuia, Ţoalele scotea, Din dos că le da, Pe turc îl băga Şi lada-ncuia. Uşa descuia Şi Tudorel intra, La ea că striga : — Dafino, Dafino, Soţioara mea, Ia dă-mi tu cheia, Să descui lada ! Da" ea ce striga ? — Tudorel Măjarea, Am prăpădit cheia ! Dar Tudorel striga : — Dafino, Dafino, Să-mi dai tu cheia, Căci de n-o vei da, Baltag oi lua Şi-oi strica lăcatul, Să-ţi arăt pe dracul ! Baltagul lua, Lacătul spărgea, Pe turc îl găsea, De păr că-1 lua. Turcul oe-i zicea ? — Tudorel Măjarea Lasă-mă de păr, Că m-ai făcut măr ! 384 Ţi-ajunge de glumă, Că m-ai făcut pungă ! Afară-1 scotea, Drumu-i arăta, Pe ea o judeca, Ciozvîrte-o făcea. 159 Tudor ceauşul Frunză verde de hurmuz, De cînd Tudor mi s-a dus, Apă-n cofă n-am adus, Nici blidele n-am spălat, Nici casa n-am măturat, Nici ochii-n gene n-am dat, Doar am plîns şi-am suspinat, Şi în cale i-am cătat. Frunză verde şi-o lalea, Dacă Tudor se-ntorcea, Către dînsa ce zicea ? — Alelei, mîndruţa mea, Ia, tu, neică, mi te scoală Şi coboară-n pivnicioară, Scutură ăle hambare, Mi-adună de-o făinioară Şi mi-o cerne-n genişoare, Frămîntă-mi-o-n lăcrămioare, Dospeşte-o la subţioară Şi s-o coci la inimioară, Să mi-o pui la trăistioară, Că eu, mîndro, plec, mă duc, Şi te las cu grija-n trup. Apoi mîndra nu şedea, Ci-n pivniţă cobora, Hambarele scutura, O făinioară-aduna, Mi-o cernea prin genişoare, Mi-o frămînta-n lăcrămioare, O dospea la subţioară Şi-o cocea la inimioară. Atunci Tudor îi zicea : — Alelei, mîndruţa mea, 385 Eu, neicuţă, plec, mă duc, Şi te las cu grija-n trup. Şi plîng şi ma tînguiesc, Căci n-am cap să mai udez, Nici viaţă să vieţuiesc, Nici cu tine să trăiesc. Tu, frate, să mă aştepţi Nouă ani şi jumătate. Cînd sorocul s-o-mplini Şi eu dacă n-oi veni, Tu să te căsătoreşti, De min’ să nu mai doreşti, Neică, să te prăpădeşti. Ziua bună că-şi lua De la maică, de la taică, De la soţioara dragă, Apoi Tudor că-mi pleca, Să vezi, tot din vad în vad, Neică, şi din sat în sat, Să vezi, pînă-n Ţarigrad, La cinstitul împărat. El acolo că mergea Şi la poartă aştepta. Cînd împărat se plimba, Cu ochii de Tudor da Şi din gură că-i striga : — Tudore, Tudore, Savalaş Tudor, Saiggiu Tudor, Ce vînt, Tudore, -a bătut, Pe-aicea de mi-ai venit ? Nu ştiu, tare-ai sărăcit, Ori tare te-ai bogăţit ? însă Tudor ce striga ? — Luminate împărate, Nici tare m-am bogăţit, Nici tare m-am sărăcit. Poate Dumnezeu c-a, Vrut, De mic copil am rămas, Pe mîna streinilor, în coada tăciunilor. N-a trecut însă timp mult Şi eu mare m-am făcut. Mie timpul mi-a venit, Timpul de căsătorit. 386 Şi eu, dacă am aflat, Eu, doamne, că am plecat, Să plîng, să mă tînguiesc Că n-am cap să mai udez, Nici viaţă s-o vieţuiesc, Nici cu mîndra să trăiesc. Da-mpăratul, ca-mpăratul, El din gură-aşa-i zicea : — Tudore, Tudore, Saiggiu Tudor, Savalaş Tudor, Ce saiggie-mi ceri ? îmi ceri în ţară turcească, Ori în ţara românească ? Iar Tudor îi răspundea : — îţi cer în ţara turcească, Doamne, să se pomenească ! împăratul l-asculta, în ţara turcească-1 da. De saiggit s-apuca, Saiggea, cît saiggea, Sorocul i se-mplinea. Şi el aşa saiggea : De ciupit mi s-apuca, De era turmă-mpărătească, Lua după legea românească. Lua dintr-o sută, zece, Şi din zece, un berbece. Găsea turmă oltenească ? Lua după legea turcească. Mi-arunca Tudor cu laţul Şi lua turma cu totul. Apoi Tudor nu şedea, Odagiii şi-i strîngea Şi din gură le spunea : — Voi, ciobanilor, odagiilor, Oile-ncet le lăsaţi, Pe drum tot aşa umblaţi, Că, fraţilor, plec, mă duc Şi vă las cu grija-n trup ! Şi Tudor nu-ntîrzia, El pe cal încăleca Şi spre casa lui pleca. Pe la miezul nopţii, Cu sudoarea vieţii, 388 El acasă c-ajungea, La fereastră nu bătea. Drept la pivniţă mergea, Să-şi vadă averile, Să-şi vadă noroacele. La pivniţă că trăgea, Deştiul mic cheie-1 făcea, Lacătul că-1 descuia Şi-n pivniţă că intra, începe Tudor a gusta : Gustă una, gustă două, Gustă buţi pînă-n vreo nouă. Ce fel de gustat gusta ? Că el tot de sete bea. Cînd fu butea de-a zecea, Cu vinul cel hărănit, De cînd Tudor pribegit, De nouă ori pritocit, Bea Tudor şi iarăş bea, Pînă cînd se îmbăta, Pe gîrlioi ca mort cădea Şi acolo adormea. Iar mă-sa se deştepta Pe la miezul nopţii, Cu sudoarea vieţii, Şi din gură ce striga ? — Ai, tu, dalbă nora mea, Ia, tu, maică, mi te scoală Şi 'te du în pivnicioară, Scoate vin cu-o năstrăpioară, Din vinul cel hărănit, De nouă ori pritocit, De cînd Tudor pribegit. Iar noră-sa nu şedea, Ci ea-ndată se scula Şi numai în iişoară, Tocmai ca şi-n pielea goală, Drept la pivniţă mergea. Cînd acolo se ducea. Pe gîrlici de cobora, De Tudor se-mpiedica. Dumnezeu în gînd că-i da, La ureche-1 căuta Şi-mi avea de-un semnişor, El era, leit Tudor, 389 Şi atunci ţn-am însurat, Frumoasă mîndră mi-am luat, De frumoasă, preafrumoasă, De-nzestrată, ne-nzestrată. Poate Dumnezeu c-a vrut, Mîndra mea carte-a ştiut, Eu circiumă c-am deschis în drumul Ţarigradului, La şchela-mpăratului, Unde ei îmi tot purtau : Cirezari, cirezile, Negustorii, mărfurile Şi ciobanii, turmele. Care din ei cum treceau, Conac la mine făceau, Ce fel de conac făceau ? Nu beau o oca de vin Şi să-şi caute de drum. Ci ei, frate, că mi-şi beau : Cirezarii, cirezile, Negustorii, turmele, Iar dulgherii, bărzile, Grădinarii, sapele, Lăutarii, viorile. Poate Dumnezeu a vrut, Şi eu, doamne, c-am făcut, Vezi, nouă cirezi de boi Şi nouă turme de oi Şi-o mie-două de lei. După asta-am mai făcut, Să vezi, nouă mori în vînt Şi nouă pe sub pămînt, Măcinau aur şi-argint. Pe mine că m-au simţit, Turcii silnici şi prădalnici, La greu bir că m-au grăbit, Toate, doamne, le-am plătit, Tot pe lună-o pungă plină Şi pe an, tot pungi de bani. Apoi ei că s-au vorbit, Cînd al doilea o veni, Pe mîndruţa să mi-o ia, Pe mîndruţa şi pe mama, Şi-mprejur tot ce-oi avea. 387 Ea-ndărăt că se-ntorcea, La soacră-sa că venea Şi din gură-aşa-i zicea : — Alelei, măicuţa mea, Maică,-aseară spre-nnoptat, Nu ştiu, uşile-am uitat, Ori vreun nebun c-a venit. Lacătul a sfărîmat, în pivniţă a intrat, A băut şi s-a-mbătat, Pe gîrlici că s-a culcat ! Dumnezeu în gînd mi-a dat, La ureche l-am cătat Şi avea un semnişor, Mult aduce cu Tudor ! însă soacra ce-i zicea ? — Taci, curvă, nu zice-aşa ! De cînd Tudor a plecat, Cîţi haidăi tu ai zărit, Tot cu el i-ai semuit, Casele rni-ai risipit ! Iar noră-sa ce-i zicea ? — Taci, maică, nu zice-aşa ! Să vezi, ele se culcau, Puţintel că aţipeau, Dar soacră-sa se scula, Pe brînci la Tudor mergea, Cureaua-n gît îi punea, Trăgea mîndra şi plîngea, Trăgea mă-sa şi rîdea Şi diin gură-aşa zicea : — Taci, curvă, nu zice-aşa ! Nu-ţi mai plînge dragostea, Că Tudor cînd a plecat, Era cu mustaţa trasă Şi barba o avea rasă ! Ăsta e mîrzac bătrîn, Ba o mai fi şi păgîn ! însă mîndra ce zicea ? — Eu zic zău, pe legea mea, Pe pîine, maică, pe sare Şi pe muc de luminare Şi pe sfintele icoane ! Mă-sa iar îi răspundea : — Taci, curvă, nu zice-aşa ! 390 Trăgea iar, cît mai trăgea, Pe Tudor îl sugruma, După buţi că-1 azvîrlea. O oală de vin scotea Şi-n cămară se ducea, Bea mîndruţa, nu prea bea, Bea mă-sa ca o căţea. Se culca şi adormea, Puţintel mai zăbovea Şi cînd fu mai înspre zori, S-auzi glas de cîntători. Nu ştiu, frate, îmi eînta, Sau cineva că striga ? Şi mîndra se deştepta, In gura ciobanilor, în zbieratul oilor. Freamătul s-apropia, Ei la poartă că soseau vŞi din gură-aşa strigau : — Tudore, Tudore, Savalaş Tudore, Saiggiu Tudore, Tudore, Tudore, D-auzi, ori n-auzi, Ori nu vrei să ne răspunzi ? Ori eşiti, Tudor, ostenit, Ori de drumuleţ bătut, Neică, ori dc cal zdrobit ? Mîndra unde auzea, Din guriţă Ic striga : — Tudor nu răspunde, Căci n-are de unde ! Odagiiii iar strigau : — Scoală-tc, Tudor, te scoală Şi deschide porţile, Să băgăm averile, Să-ţi băgăm oiţele. Atunci mîndra ce striga ? — Scoală, maică, mi te scoală, Maică, ca şi mine-aseară, Să vezi, numa-n iişoară, ScoaP de vezi, maică, haidăii, Care cu ci m-am iubit, Casele le-am risipit ! Cînd mă-sa că se scula, La pivniţă că mergea, 391 Şi cînd bine că vedea, Ce lucrase ea noaptea, Moartă pe Tudor cădea. Şi din gură ce striga ? — Ai, tu, dalbă nora mea, Stăpîneşte-averea-n pace, Nimeni n-are ce-ţi mai face Să-i fi fost lui Tudor sor’, Nu ţi-ar fi fost aşa dor ; Să-i fi fost lui Tudor frate, N-ai fi ţinut în dreptate, Nouă ani şi jumătate, De cînd el a plecat, frate. Cuţitu-n inimă-şi da, Moartă pe Tudor cădea. Făcu moarte pentru moarte Şi sînge nevinovat, C-aşa o fi fost ursat. Apoi mîndra nu şedea, Pe-amîndoi i-nmormînita, Odagiii şi-i strîngea, Simbrioara le plătea, Numai unul rămînea Şi-mi avea de-un semnişor, Mult aducea cu Tudor. Ea pe ăsta îl lua, Amîndoi se logodeau, Frumoasă nuntă făceau. Făcură nuntă domnească, Doamne, să se pomenească Şi încă s-o pomeni, Cît soare pe cer va fi. 160 Cîntecul lui Tudor el Foicica bobului, Pe drumul Odriului, Pe uliţa tîrgului. La casele sîrbilor, Măre,-o sîrbă că-şi avea, Şapte feciori mi-şi avea, 392 Toţi cu prăvălii mi-era Şi bine-mi negustorea Şase, frate, că-»mi pierea Trei de sabie tăiaţi Şi trei de puşcă-mpuşcaţi. Numai unul rămînea, Pe nume cum mi-1 chema ? Săvai, frate, Tudorel, Vezi, ce nume frumuşel ! De mic sărac rămînea, Mititel şi borţoşel, Pe mîna străinilor, în coada tăciunilor. Azi aşa şi mîine-aşa, Tudor mare se făcea. N-avea sîrba ce lucra, Pe Tudorel l-însura, Frumoasă mîndră îi lua ; De frumoasă ce-mi era, într-un judeţ nu se afla. îi punea nume Mîndra, îi plătea statul, Ţarigradul Şi ochii, Nicopolea, Şprîncenelc, Dobrogea. Tudorică ce-mi făcea ? De frumoasă ce era, Cîrciumăreasă o punea, în calea dobrogenilor, în drumul olarilor. De frumoasă ce era, Beau turcii işlicele, Negustorii pungile, Boierii chiselele. Cine trecea pe-acolea, De frumoasă ce-mi era, Cu nimica nu-1 laşa ; Venea om cu patru boi, Dimineaţa-njuga doi ; De venea omul călare, Pleca cu şaua-n spinare, Dimineaţa-n prînzul mare. Azi aşa şi mîine-aşa, Mulţi bănişori că-mi făcea. Dar hoţii din Dobrogea, Necaz pe Tudor prindeau Şi la bir mi-l aşezau ; 393 Pe an, şapte pungi de bani Şi pe lună-o pungă plină, Cinci galbeni pe săptămînâ. Tudorel ce mi-şi făcea ? Cîţi bănişori că-şi avea, Pe toţi la bir că mi-i da Şi birul nu-1 mai plătea, Nici nu-1 mai cotorosea. Mai vindea Tudor, vindea Nouă mori dintr-un zăgaz, Nouă vii dintr-un pîrleaz, Crescute, cu araci noi Şi cu strugurii tot moi. Mai vindea Tudor, vindea, Vindea cincizeci de jugani, Frate, de cîte cinci ani, Cu dangale pe spinare, Vărgălui pe la picioare, Spintecaţi la cîte-o nare, îmbuieştri-n fuga mare, Unde-i vede Tudor moare ; Und’ le vede umbletul, Rău îi seacă sufletul. Şi lua bani cu obrocu Şi-i măsură cu merticu ; Cîţi bănişori că-mi lua, Toţi la bir, frate, mi-i da. Şi birul nu-1 mai plătea, Nici nu-1 mai cotorosea ; Mai vindea Tudor, vindea, Vindea vii, vindea moşii, Vindea şi turme de oi, Vindea şi cirezi de boi, Vindea Tudor tot ce-avea, Pîn5 ce sărac rămînea, De răzima gardurile Şi-l umpleau gîndurile, Şi-'l podideau lacrămile. Tudorică ce-mi făcea ? Bine seama că-şi lua : — Maică, măiculiţa mea, Vinde-voi, zău, căscioara, Căscioara şi pe Mîndra, Ca să scăpăm de belea ! însă maică-sa-i gsăia : 394 — Tudorică, fiul maichii, Ba să nu vindem casa ; Nici casa, nici pe Mîndra, Doar s-o-ntoarce altcumva ; Să umblăm toată lumea, Nu mai găsim ca Mîndra ! Tudorică ce-mi făcea ? Bine seama că şi-o lua : — Mîndro, mîndruleana mea, Ia scoală-te, nu şedea ! Mătură hambarele Şi toate jitniţele, Prin toate colţurile, Să-mi găteşti merindele, Că eu, mîndro, am să plec, Tot, frate, din sat în sat, Şi, frate, din vad în vad, La luminatu-mpărat, Să văd ce sînt vinovat, Atîta bir de l-am dat ! Şi-i gătea merindele, Iar Tudorel că-mi pleca, Tot, frate, din sat în sat Şi, frate, din vad în vad. Cînd la-mpărat mi-ajungea, într-o zi de sărbătoare, Ziua de vinerea mare, Ieşi-mpăratu la plimbare Şi prin curte se plimba, Tudor la poartă şedea. împăratu-1 semuia Şi din gură că-i zicea : — Hei, Tudorel, dumneata, Foarte te-ai îmbogăţit, La boierie-ai venit. Ce boierie-mi pofteşti ? Să-ţi dau de-o căpitănie, Căpitan de mărgineni ! Tudorel -că mi-şi grăia : — împărate, luminate, Să nu-mi dai căpitănie, Ci să-mi dai de-o saigie, în calea dobrogenilor, Cam în «chelia oilor, Să iau dintr-o sută, zece, 395 Şi din zece, de-un berbece, De herghelie-un cal bun. împăratul de-auzea, Pe loc firmanu-i scria, Pe Tudor că-1 aşeza, în calea dobrogenilor, Cam în schela oilor. Lua dintr-o sută, zece, Şi din zece, de-un berbece, De herghelie,-un cal bun. Cît Tudorel mii-şi şedea, Nouă ani şi jumătate, De mai povîrnea pe zece, Toată suma şi-o-mplinea, Cît păgubaş că-mi era Şi-ncă mai trecea ceva. Cînd nouă ani se-mplinea, Tudorel ce mi-şi zicea ? Dor de Mîndra-1 apuca, Tudorel acasă-mi pleca, Turme pe urmă-mi lăsa, înainte că-mi venea Şi cînd acasă sosea, Cam pe miez, pe miez de noapte, Tudor la poartă-mi striga, Nimenea nu-i răspundea. Tudorel că mi-şi grăia : — Casa mi s-a pustiit, Ori mîndra s-a măritat Şi pe mine m-a lăsat ! Tudorel ce mi-şi făcea ? Mîna-n buzunar băga, La pivniţă se ducea, La pivniţă-mi descuia, Şi-n pivniţă că intra, încearcă-o bute, încearcă două, Cerca, frate, pîn la nouă ; Bău vin, bău rachiu, Găsi butea cu pelin. El bea, că e vinul bun, Rachiu-1 face nebun. Şi-aşa Tudor se-mbăta, în gîrliciul pivniţei, Cam la rostul butiei. 396 Dar mama lui Tudorel, In noapte se deştepta Şi din gură că striga : — Hei, tu, Mîndro, noră-mea, Ia scoală-te, nu şedea, Aprinde luminarea Şi să-mi iei năstrăpioara, Că-rmi este, frate, mai bun ! Aşa sete nu m-a ajuns, De cînd Tudorel s-a dus ! Aşa, Mîndra ce-mi făcea ? Luminarea mi-o aprindea Şi-n pivniţă că intra, De Tudor se-mpiedica, Luminarea mi-o stingea, Năstrăpioara mi-o spărgea Şi-atunci mîndra ce-mi făcea ? La soacră-sa se-ntorcea, Şi speriată-i spunea : — Alei, rnaiică, soacră-mea, Şi eu m-am împiedicat, în gîrliciul pivniţei, Cam la rostul butiei, De-un omuleţ scundicel, De seama lui Tudorel. Soacră-sa cînd auzea, ___ , _ ăţea, Că nu este Tudorel, Ci-un drag de ibovnicei, în luminare ţi-a suflat, Pe tine te-a sărutat! Aşa, mă-sa ce-mi făcea ? într-o lădiţă-mi căta, Un scul de mătase-mi scotea, Tocmai, frate, de-o oca Şi-un laţ, fraite, că-mi făcea Şi-n pivniţă că intra, De gîtul lui Tudor îl punea, Mîndra trage, nu prea trage, Dar maică-sa moarte-şi face. O palmă bună-i trăgea : — Trage, tu, curvă căţea ! Şi Mîndra se necăjea Şi mai tare că-mi trăgea, Să-mi aduci vin cu pelin, 397 Pe Tudorel sugruma, Pînă, frate, l-omora, Printre butii l-arunca. Iată ziua se făcea, Şi mama lui Tudorel Iar în pivniţă intra, Printre butii se uita, Pe Tudorel cunoştea, Fuga la masă că-mi da, Mîna pe-un cuţit punea, Singură că se-njunghia, Cu Tudor alăturea, Numai mîndra-mi rămînea. Iacă turmele-mi sosea. Cioban la poartă striga : — Hei, stăpîne Tudorel, Ia deschide porţile, Ca să-ţi băgăm turmele ! Insă Tudor nu răspunde, Că nici nu are de unde. Astfel Mîndra că-mi striga : — Alei, voi, ciobanilor, Şi voi păstorilor, Aştemeţi-vă glugile, Să vă dau simbriile ! Glugile şi le-aşterneau, Simbrioarele-şi primeau. Dar Mîndra ce-mi mai făcea ? Peste ciobani se uita, De-un cioban îşi alegea, Nici prea ’nalt, .nici scundicel, De seama lui Tudorel Şi se cununa cu el. 161 Soacra rea La poartă la Ţarigrad, Tînăr Vălea s-a-nsurat, Luni şi marţi s-a ospătat, Miercuri carte i-a picat, 398 Carte de la-mpărăţie, Ca să plece-n bătălie. La plecare aşa-mi grăia : — Mamă, măiculiţa mea, Pe mine, vezi că mă ia, Nevasta cui o rămînea ? — Iar mă-sa că mi-şi grăia : — Să rămîie cu maica, Că sînt femeie bătrînă, De nimic nu mai sînt bună ! El din gură aşa grăia : — Maică, măiculiţa mea, Dar mîncare ce i-oi da ? Să-i dai covrigi cu lapte dulce, Doar de la noi nu s-o duce. Dar mîncare ce-i dădea, După ce fiul pleca ? Numai pîine cu zahar, Tot din vadra porcilor, C-aşa-i legea robilor. Foaie verde şi-o lalea, Soţioara se ruga : — Bate-mi, vînte, papura, Să se-ntoarcă tabăra ; Să se-ntoarcă bun şi rău, Să se-ntoarcă şi soţul meu. Domnul că mi-o auzea, Vîntul papura-mi bătea, Bun şi rău se întorcea, Se întorcea şi Vălea. C-un cioban se îmtîlnea, De nevastă că-ntreba : — Măi ciobane, ciobănaş, N-ai văzut nevasta mea ? — Ba, nevasta dumitale E în temniţa cea mare, Unde-s robii de pierzare. El la mă-sa se ducea Şi din gură-aşa-i grăia : — Maică, măiculiţa mea, Unde e nevasta mea ? — Tînărul mamei băiat, Astăzi un an încheiat, De cînd în pămînt a intrat. 399 — Mamă, măiculiţa mea, Hai de-mi arată mormîntul Şi apoi ţi-oi lua crezămîntul — Cîte ploi au mai plouat, Tînărul mamei bâiat, Pămîntul l-a aşezat. Cîte vînturi au bătut, Ţărîna s-a risipit. El aşa cînd auzea, La temniţă că pleca, Nevestei, cînd îl vedea, Un leşin mare îi venea Şi-apoi moartă rămînea. Cu-o coadă era-nvelită Şi-una-i era aşternută. El în uşă că izbea, Uşa-n zece o făcea, La nevasta lui intra, Pe ea că o săruta Şi pe-o parte şi pe-alta, Şi la mă-sa se-ntorcea, Pe mă-sa că o lega, Telegarii că-i pornea, Bucăţele o făcea, Ca să vadă soacrele Cum se ţin nurorile, Nurorile ca florile. 162 Fata fugita Foileană de-un trifoi, Are Trancu plug cu boi, Dar plugar pe cine-avea ? Ardelean, cîine viclean, Venit la dînsul de-un an. Ardeleanul ce-mi făcea ? înjuga boii, pleca, La moşie ajungea, Şaizeci de brazde trăgea Şi boii îi dejuga. 400 Frunzuliţă trei migdale, Are Trancu fată mare, Duce la plug de mîncare. Ilincuţa, frumuşea, Acolo cînd ajungea Şi-ardeleanul o zărea, El din gură aşa-i zicea : — Ilincuţa, draga mea, Ia vin mai în faţa mea, Că am să-ţi vorbesc ceva : Nene, verde-o alunea, Oare n-ai vrea dumneata Să fugim noi amîndoi ? Că am plug cu patru boi Şi casă cu opt odăi, Şi am şase căluşei, Din copite sar scîntei Şi pc nări varsă văpăi. Ilencuţa frumuşea, Ea aşa cînd auzea, Acasă se întorcea, Baniţa-n prispă punea, în odaie se ducea, Cu rochiţa se-mbrăca Şi frumos mi se gătea, La ardelean se-ntorcea Şi la casa lui pleca. Nene, verde trei bujori, Şi-are Trancu trei feciori, Cîteşitrei sînt negustori. Cînd acasă că veniră, Baniţa-n prispă găsiră Şi povestea o aflară, îi că-tară ce-i cătară, Pînă casa le-o aflară. Ăl mai mare, minte n-are, Trase sabia să-i taie. Al de mijloc, mai nărod, Vrea să pună casei foc. Ăl mai mic e mai pitic, Dar la minte e-mplinit. — Ia stai, nene, nu-i tăia, Pînă nu i-om judeca ; 401 Că omul nejudecat E păcat că l-ai tăiat ! Ilincuţă dumneata, De la noi de ce-ai plecat ? Ori la noi ţi s-a urît, La trei inşi masa punînd, La trei farfurii ştergînd, La trei furculiţe frecînd, La 'trei odăi măturînd, La trei paturi aşternînd ? Sau la noi ţi s-a urît, La trei pivniţi descuind ? Ilincuţă ce-mi zicea ? — Mie nu mi s-a urît, Cu toate cîte-am făcut Şi cîte le-ai pomenit, însă vremea mi-a venit, Vremea mea să mă mărit. El atunci se întorcea La ardelean şi-i cuvînta : — Ardelene, dumneata, Ţi-ai batjocorit cinstea ; Pe sora noastră-ai furat, Casa pustie-ai lăsat. — Eu pe ea n-o am furat, Mai întîi am întrebat, Ea singură m-a urmat ! — Ardelene, om viclean, Tu ţi-ai uitat la Broscani Un chimir făcut de-un an, O şa cu pernă şi-un cal ; Tu pe toate le-oi avea, Pe Ilinca de ne-oi da ! Ardeleanul ce zicea ? — Ilincuţă, draga mea, Şi-altele dacă-oi mai da, Pe tine nu te-oi lăsa. Ilincuţă ce-mi zicea ? — Ardelene dumneata, O veni, poate, vremea, Pe la părinţi dc-om pleca, Pe la taica şi maica, Şi-atunci cu ce nc-om ducea 5 402 — Om găsi o trăsurea, Trăsurea cu căluşei, S-ajungem pînă la ei. Dar la ei dacă-om pleca, Taică-tau m-o alunga Şi pe tine te-o bătea. Ilincuţa ce-i zicea ? — Ardelene, dumneata, Să ştiu că-mi dau viaţa, Eu de-aici n-oi mai pleca DOINE ŞI C I N T E C E CÎNTECE ÎMPOTRIVA ASUPRIRII DIN TRECUT 163 Foaie verde-a bobului, Arendaşul satului Strigă-n poarta casei lui : — Măi Ioane Balamoane, Deschide poarta mai tare, Că m-au omorît ţăranii. C-au luat o tufă groasă Şi mi-au tras o sută şase. Şi-au pus mina şi pe-un bici Şi mi-au tras o sută cinci. Deschide poarta, Ioane, Că m-au omorît ţăranii. — Bine ţi-au făcut, cocoane ! Cînd eram slugă la tine, îţi tot băteai joc de mine ; Cînd veneam să-ţi cer mălai, Tu mă scoteai cu alai ; Cînd veneam să-ţi cer opinci, Tu mă scoteai tot în brînei ; Cînd veneam să-ţi cer legume, Tu mă scuipai tot în gură. Dindărătul carului, Arendaşul satului Scrie cartea dracului. 164 Frunză verde mătrăgună, Sună, sună şi răsună, Sună pietricica-n gîrlă, Puica mea plînge, suspină ; 404 Sună pietricica-n Olt, Puica mea plînge cu foc. Frunză verde iasomie, Cînt-o păsărică-n vie, Eu credeam că-mi cîntă mie. Aşa oînt-o păsărică : Cine strînge, nu mănîncă ; Aşa cîntă-un păsăroi : Strîngeţi voi să mîncăm noi. 165 — Frunză verde şi-un lipan, Cuculeţ de Tilorman, Ce-ai făcut glasul de an ? — L-am uitat într-un ciolpan, De frica unui duşman ; Că duşmanu,-ucide-l-aş, Nici în casă să nu-1 laşi, Nici în casă, nici pe-afară, Nici în bătătura goală, Stă la pîndă ca o boală. 166 Foaie verde siminoc, Duşmanii, de la un loc, S-a-nmulţit de nu au loc, Arde-i-ar pe toţi un foc ! Duşmanii, pîrli-i-ar para, S-a-nmulţit de nu-i ia ţara ! Duşmanii, de la o vreme, De-ar avea şi vreo putere, Mi-ar lua zilele mele. De-ar fi voia la duşmani, Mi-ar pune carnea-n cazan ; Dar voia-i la cel de sus, N-au duşmanii vreun folos. 405 167 Foaie verde foi mărunte, Maică, de duşmane multe Nu mai pot ieşi din curte ! De-oi ieşi cu ia albă, Zice lumea că mi-e dragă ; De-oi ieşi cu ea smolită, Or zice că-s necăjită ; Maică, cu duşmanii mei Facă dracu car cu ei ! 168 Foaie verde micşunele, Tot am eu semnele mele, Duşmanii, de la o vreme, Mi-ar lua zilele mele. De-ar fi voia la duşmani, Mi-ar pune camea-n cazan ; Dar le-o fi voia pe dos, N-or avea nici un folos ; Şi sînt mulţi, arde-i-ar para, De nu-i mai încape ţara ; Şi sînt trei, arde-i-ar focul, De nu-i mai încape locul. 169 Foaie verde bob năut, Desfă, puică, ce-ai făcut Şi dă-mi drumul să mă duc. Că umblu pe cîmp nebun, Din picioare-mpleticind, Din gură bolborosind, Nu-şt* ce naiba tot zicînd. Şi iar verde bob năut, N-am o cale să mă duc, Să mă duc şi să mă-ntorc, Să pui pistoalele-n toc Şi la bordei să-i dau foc. 406 Cărămida să rămîie, Duşmanilor de tămîie, Că sînt mulţi, arde-i-ar focul, De nu-i mai cuprinde locul ; Şi sînt mulţi, mînca-i-ar para, De nu-i mai cuprinde ţara. 170 Foaie verde şi-o cicoare, Ies boierii la plimbare, Numai Fane-i la-nchisoare, Cu fiarele de picioare. Fiarele au ruginit, Pantalonii-au putrezit Şi carnea i-a mucezit. Foaie verde bob năut, Vai de mine ce-am făcut ? Foaie verde floare-albastră, Vai de mintea mea cea proastă Foaie verde mărăcine, Că n-a fost minte la mine. De cînd aici am intrat, Drumu-afară nu mi-au dat; C-aicea mi s-a urît Tot urcînd şi scoborînd. Foaie verde şi-o lalea, Vinde, maică, ce-i avea. Foaie verde şi-un lipan, Vinde, maică, pe bălan Şi te du la tribunal. Vinde, maică, haina mea vŞi mă scapă de belea. 171 Foaie verde arţăraş, Drumul de la Călăraşi Nu-i bătut de boi şi vaci, Şi-i bătut de dorobanţi, Conducînd la arestaţi. 407 La imarginea lanţului, Arendaşul satului ; Iar la capul lanţului, Stă primarul satului. La Bucureşti i-aducea, La Tribunal îi scotea Şi-ncepea a-i cerceta. Care scăpa, mai scăpa, Care nu, ocna vedea, Unde-i seacă viaţa Şi-i putrezeşte carnea, De blestemul altora, Care le-a mîncat el viaţa. 172 Frunzuliţă baraboi, Arde-te-ar focul, ciocoi, De-ar veni vremea de-apoi, Să-ţi dau măciuci să te moi, Să-ţi dau măciuci după cap, Să sări în sus ca un ţap. DE HAIDUCIE 173 Foaie verde solzi de peşte, Vezi, primăvara soseşte, Mugurelul înfloreşte, Ieşi, maică, şi mă găteşte. Şi-mi croieşte-o dulămiţă Verde ca frunza de viţă ; Şi-mi croieşte-un comănac Verde ca frunza de fag, Să intru-n codru cu drag. La cetina bradului, La cîrciuma Radului, La cîrciuma lui Opriş, Unde Corbea s-a închis, Corbea şi cu Ploştineanu, Ce bea rachiu cu găvanul, Bate ciocoi cu tufanul. 408 174 Foaie verde bob năut, Unde-aud cucul cîntînd, Mă fac broască pe pămînt, Nici nu beau, nici nu mănînc, Nici de muncă nu m-apuc, Ştii, ca frunza mă usuc ; Ca frunza alunului, Din marginea drumului, Prin postul Crăciunului. 175 Frunză verde şi-un dudău, Of, Buzău, Buzău, Buzău ! Surpa-ţi-s-ar malul tău, Să crească iarba dudău, Să pască şi murgul meu. Of, Buzău, Buzău, Buzău ! Face-s-ar un pod mereu, Să treacă şi bun şi rău, Să treacă şi-un frate-al meu, Călare pe-un pui de leu, Pe urmă să trec şi eu, Călare pe murgul meu. Of, Buzău, Buzău, Buzău ! Ge vii umflat ca un zmeu, Asupra capului meu ? Şi eu stau pe cal mereu. Ciudă mare, rău ce-mi pare, C-a venit Buzăul mare, De nu pot trece călare ! Şi-a venit bolovănos, Nici călare, nici pe jos. Dacă văzui şi văzui, Făcui şaua luntrişoară, Iebincile vîslişoare Şi trecui Buzăul mare. 409 176 Foaie verde matostat, Toată iarna am iernat într-un bordei dărîmat, Fără uşă, fără pat. Frunză verde foi de mei, Curat, frate,-eram să piei. Foaie verde de secară, Veni draga primăvară Şi-am să plec în codru iară, Cu voinici de seama mea, Care ştiu ce-i haiducia. 177 Blestemată fii, omidă, Mi-ai mîncat frunza de crudă ; N-ai lăsat-o să mai crească, Mulţi voinici să se umbrească. 178 Frunzuliţă foi ca macul, Cînd o da iarba ca acul, Să intru-n codru, săracul ! Codre, nu te lăuda Că ţii frunza şi iarna ; Frunza-mi umple văile, Văile, vâlcelele, Şi rămîn smicelele, De le bat vînturile. 179 Foaie verde sălcioară, Surioară căprioară, Scoală-te-n două picioare Şi roade codrul pe poale. Roade poala codrului Şi foaia rogozului, 410 Să-mi văd matca Oltului Şi vadul haiducilor, Să pui şaua murgului, Să s-aştearnă drumului. 180 Foaie verde leuştean, Auzit-aţi de-un oltean, De-un oltean, de un Jian, Care-n codru a ieşit, Cu alţii-ntovărăşit ? Şi-mi păzesc pe la strîmtori, Pe unde trec negustori. Negustori bucureşteni, Trec la bîlci la Rîureni Să-şi cumpere bouleni. 181 Frunză verde foi de nuci, — Jeane,-ncotro te duci ? — La grajdul lui Asan turc, Să-mi aleg un cal porumb, Scurt în gît şi lung în trup, Cum e bun d£ zurbalîc. Cînd oi trece Prahova, Să se ducă pomina, Pînă sus la Cumpăna ; Cînd oi trece Argeşul, Să se sperie Oltul, Să-mi găsesc la mal podul ; Cînd oi şuiera o dată, S-adune haiducii roată. 182 Frunză verde sălcioară, Să vezi, Guşcă-al lui Topală A făcut răscoală-n ţară Şi l-au pus în nişte fiare Şi l-au dus la Ocna Mare. 411 A venit de la-nchisoare Şi-a luat fata lui Carale, Cu cinci kile de parale. Fug boierii de s-omoară, C-a venit Topală-n ţară, Iese iar la drumul mare. 183 Foaie verde fîn cosit, Cît e Oltul de cotit, Mă mir cum l-am imai trecut Hei, l-am /trecut cu meşteşug Făcui şaua luntrişoară, Pălăria vîslişoară Şi-ajunsei la puica-n poală, Cu mîna la ţîţişoară. Şi iar verde şi-o sipică, Cine trece lunca mică ? Pocriş cel fără de frică. Foaie verde salbă moale, Cine trece lunca mică ? Nicolai Pocriş, călare, Se duce la vrăjitoare, Să-i dea cîteva parale, S-afle potera de-i mare. — Maică, măiculiţa mea, Cînd erai cu mine grea, Toată lumea te iubea ; Dar după ce m-ai făcut, Toată lumea te-a urît C-ai adus pe lume-un drac, Cu poturi şi comănac. Lasă lumea să vorbească, Pe Pocriş să-l ocărască, Ciocoii să se-ngrozească ! 184 Frunză verde micşunele, — Măi Vasile Bolbocene, Mai lasă-te tu de rele Şi vin* seara mai devreme, Cînd duşmanii taie lemne, 412 Ori vin’ seara pc-nserat, Cînd duşmanii s-au culcat. Ochii tăi cei negrişori O să-i văd scobiţi de ciori, Te-or pune-n spînzurători ; Chica ta cea negrişoară, O s-o văd cuprinsă-n sfoară. 185 Frunză verde matostat, La circiuma lui Dovleac E calul lui Şogor legat, Cu batista-mpiedicat, De Ileana fermecat, De Mariţa descîntat. — Bea, Şogore, nu prea bea, Uite, potera-d colea. — Las’să fie, pe-astă cruce, Că cum vine, aşa se duce. Că mulţi au venit la noi, Iute s-au dus înapoi. 186 Frunză verde de cicoare, Frate, frate, rău mă doare ! Toată vara greu muncesc La ogorul ciocoiesc. Iată iarna aspră vine Şi atunci e vai de mine ! De amar şi de urgie, Casa mi-e dărăpănată Şi nevasta dezbrăcată. Plîng copiii-n gura mare, Că nu au pic de mîncare ; De amar şi de urgie, M-am dus pînă la domnie. Cînd la uşă, la palat, lată-un cîine gulerat: — Ce vrei tu, măi opincare ? — Vreau dreptate, boier mare. 413 — Haide, haide, marş de-aici, Că vodă nu-i pentru mojici. — Dacă este chiar aşa, Poate dracul să vă ia ! Nu vă fie cu mînie, Cînd oi pleca-n haiducie ! Şi de-oi prinde vreun ciocoi, De trei piei am să-l despoi. 187 Vai de lin, vai de pelin, Vai de copilul străin, Cînd slujeşte la stăpîn ; Şi slujeşte cu dreptate Şi nu-i dă simbria toată ! Dar-ar Dumnezeu şi-ar da Să vie şi vremea mea, Să-mi apuc pe-o potecea, Poteceaua de pe vale, Să-mi tai o măciucă mare, Să ies cu ea la drum seara, S-aţiu ciocoiului calea, Să-i vorbesc cu măciuca Despre simbrioara imea. 188 — Oltene cu chica lungă, Şapte boale să te-ajungă, Şapte boale şi-o lingoare Şi-o dragoste de fată mare ! Să nu-mi tot umbli călare, Şapte văi, şapte hotare. — Degeaba m-ai blestemat, C-aşa sînt eu învăţat. Luai coasa astă-vară Şi mă dusei pe pîrloage. Trăsei două-trei poloage, Foamea la pămînt mă trage. 414 Dacă văzui şi văzui, Trîntii coasa-n păducel Şi mi-o scosei din căţel. Apucai pe-o vălişoară, Mă-ntîlnii c-un pui de cioară — Măi ţigane, de pe drum, Dacă eşti tu meşter bun, Fă-mi din coasă săbioară Şi din căţel băltăgel ; Să nu-i pui coada de ulm Că nu e lemn tocmai bun, Ci să-i pui coada de corn, Cînd oi da, să mi-1 adorm. 189 Frunzuliţă foi de fragă, Taica, imaica, tot mă-ntreabă Care muncă mii-e mai dragă ? Munca cea de vitejie, Ori e munca strămoşească, Să duc oile să pască, Pe pămînt îmbatrînit, De rele nebîntuit ? Voinicelul nenarmat E ca peştele sărat, Voinicelul făr’ de cal E ca peştele pe mal. Dar cînd am încălecat Şi murguşorul mi-am luat, Paloşul cel ghintuit Şi cu ţinte-acoperit, Armele mele cele grele, Durduliţa, puiculiţa. Şi-apoi şi zalele mele, Care sînt cele mai grele, Am răpus pe-ai mei duşmani Şi dacă-s mai mari de ani. Taica, maica de mă-ntreabă, Munca asta mi-e mai dragă. 415 190 Foaie verde şi-o lalea, Maica, taica, ce-mi zicea ? Ei la plug mă îndemna, Dar plugul e goangă rea, îi umblă coarnele-ndărăt Şi mă izbesc drept în piept. Cîte găuri sînt la plug, Toaite mă mînă la crîng, Să tai cuie să le-astup, Nu ştiu boii să-i înjug. Foaie verde şi-o lalea, Taica, maica, tot mă-ntreabă Ce munculiţă mi-e dragă ? Foaie verde măr creţesc, Nici cu sapa nu prăşesc, Nici cu coasa nu cosesc, Din circiumă nu lipsesc, Din pungă nu isprăvesc. Ziua beau şi noaptea beau, Mă mir bani de unde iau ; Ziua beau cu popa-n sat Şi noaptea mi-1 port legat. Ziua beau cu popa Ene, Noapte-1 port făr’de izmene, Să-mi dea ruble şi rublele Să fac salbă mîndrei mele. 191 M-a făcut mama fecior Să-i dau tatii ajutor. Ajutorul ce i-am dat, Şapte sate am prădat, Şapte-opt de peste Olt, Vreo zece pe Topolog, Moldova pe jumătate, Şi Bugeacu-a treia parte ! Cînd eram de nouă luni, Furam ceapa din grădini, Usturoi de la vecini. 416 Cînd eram de noua ani, Furam cai de la mocani Şi beam vin de la crîşmari, rara plata, tara bani, ’Ngropam bani la drumuri mari. Mă mînă tata la plug, La dracu de meşteşug ! Nu ştiu boii să-i înjug ; Eu i-njug cu coadele, Ei mă-mpung cu coarnele. Mă mîna tata la sapă, La dracu, că nu mi-e dragă ! Sapa-i lată, coada-i lungă, Nu mai vezi parale-n pungă. Mă mîna tata la coasă, La dracu năbădăioasă ! Trăsei două-trei răstoace, Foamea la pămînt mă trage. Frînsei coasa-ntr-o răchită, Băgai capu-n hălăciugă Să fac coadă la măciucă, Să ies deseară la pîndă. 192 Frunză verde măr domnesc, Nici cu coasa nu cosesc, Nici cu sapa nu prăşesc, Mă mir bani de und’ prăsesc, Din cîrciumă nu lipsesc. Şi se miră cîrciumarul De unde mai plătesc banul. Alţii muncesc pînă mor Şi eu beau cu capul gol. Alţii prăşesc viile, Eu le beau vinurile. Ziua beau cu mîndrele, Noaptea izbesc tufele, De cîştig paralele, Ce le beau cu mîndrele. Legea mamă-ti de cuc, M-ai făcut de cap năuc Şi cu viersul tău frumos Mi-ai băgat dragostea-n os. 417 193 — Frunză verde matostat, Ră*u, maică, m-ai blestemat, De şed în puşcă rezemat, în puşcă-ntre păltiori, N-am mîncat de-alaltăieri, Şi-mi împuşc la negustori, Şi-mi cîştig la gălbiori. — Na, mîndruţo, pune-i bine, Să beau la iarnă cu tine. Ziua beau cu mîndrele, Noaptea izbesc tufele Şi mă duc pe hududoaie Şi mănînc carne de oaie. 194 Foaie verde solzi de peşte, Bate vîntul, viscoleşte, Şi de gazdă n-aim nădejde. Că gazda mi-e-n valea rea, La Maria olteanca, Mi-o căzneşte potera Potera din Slatina, Că mi-e grea pîrdalnica. Nu e poteră curată, E cu turci amestecată. 195 Foaie verde şi-o mălură, Mă gîndesc pe bătătură, Că drag mi-e la băutură Cu voinici de-adunătură. Ah, teiule, frunză lată, Ce bine-mi prindeai odată, Cînd de poteră fugeam, Sub umbra ta m-ascundeam ! Mă duceam la Hasan turc, Să-i încerc grajdul de lung, Să-mi aleg un cal porumb, 418 Lung în trup Şi scurt în gît, Cum e bun de zurbalîc. — Măi podar, frate podar, Trage podul mai în drept, Să nu-ţi trag un glonţ în piept. Trage podul mai la vale, Să nu-ţi trag un glonţ în şale. Treceam podul pe-o para Şi păcăleam potera. Calul lui Hasan vindeam Şi bine mai petreceam. 196 Frunză verde foi de fag, Măiculiţă, mult mi-e drag Calul cu şaua frumoasă Şi codrul cu umbra deasă ! Dar n-am haine să mă-mbrac Şi ghete ca să mă-ncalţ, Să mă pun pe băutură Cu voinici de-adunătură. Nu vorbesc de-o vorbă bună, Ci vorbesc de-o vorbă rea, Care nu se mai putea, Că-i pîndeşte potera. 197 — Frunzuliţă mărăcine, Auzi, neică, straja vine, Să te ia de lîngă mine. — Las’ să vină, pe-astă cruce ! Că cum vine, aşa se duce. Ţine uşa, surioară, Să le fac un ospăţ mare. — Nu mai pot s-o ţiu, neicuţă, Că sînt mulţi, bate-i-ar focul, De nu-i mai încape locul. 419 — Să le facem ospăţ mare, Trei fripturi şi trei rasoale, Să le dăm de băutură, Tot ce-o curge din pistoale. 198 Frunză verde şi-o sipică, — Bată-te legea, furnică, Lighioană mititică, Spune-mi, cucul und’ se culcă ? Să mă duc seara pe lună Şi să-i trag o puşcă bună, Să-i iau aripioarele, Să-nvelesc pistoalele. La umbră de păducel, Mă culcai să dorm niţel, Nu putui să dorm de fel, De urletul vîntului, De cîntatul cucului, De nechezul calului, De zbieretul oilor. Eu zic cucului să tacă, El se suie pe-akă creacă, Cîntă, hoţul, de mă seacă. 199 Verde foaie dedeţel, Sub umbră de păducel, Feciorii lui Corcodel Mănîncă carne de miel Şi costiţă de purcel Şi-mi beau vin din burduşel, Şi-nchină frate la frate, Să aibă de sănătate. Umblă noaptea pe potici Şi pe culme de colnici, Şi răsună văile Cînd îmi trag cu flintele. 420 200 Frunză verde mărăcine, Mărăcine-nflorit bine, Cui naiba nu-i şade bine C-un cal negru hrănit bine Şi cu şaua de meşină, Cu desagii plini de pîine, Cu-o găină friptă bine Şi cu plosca la ciochină, Plină cu rachiu de prune, De la neică din grădină. 201 Foaie verde şi-un surcel, Sub umbră de păducel, Haiducii mănîncă miel Şi beau vin din burduşel, Şi-mi cîntă grăind astfel : — Codre, codre, înverzit, Ţine-ne tu mai feriţi Şi cu frunze-acoperiţi. Că-n tine cînd am intra*, Nimica nu ţi-am stricat; Numai o creacă-am tăiat, Armele de-am agăţat. Le puneam, codre, şi jos, Da-i pămîntul umedos, Le strică lustrul frumos. Cît timp codrul frunza-şi ţine, Toţi haiducii trăiesc bine, Şi cînd codrul frunza-şi lasă, Toţi haiducii trag acasă, La copii şi la nevastă. 202 Şi de-oi zice untdelemn, La mînăstirea de-un lemn, Să-ngenunchi să te blestem, Să te usuci ca un lemn, 421 Ca un pom neroditor, Cînd nu face vara flori, Nici umbră la călători. Frunză verde şi-un spanac, Codre, nu ţi-o fi păcat Să mă dai acum legat ? In tine cînd am intrat, Nicicum nu te-am vătămat; Numai o creacă-am tăiat, Armele le-am atîrnat. Le-aş fi pus, codre, pe jos, Mi-era locul umedos Şi fierul cam ruginos Le strica lustrul frumos. 203 Foaie verde de năut, De cinci ani n-am fost haiduc, Copacii-n codru mă plîng, De peste mijloc se frîng, Boierii s-au înrăit, Şi doi bani ce-i avusei, De vremi rele-i răpusei. Şi iar verde de năut, Dar la vară iar mă duc Şi-am să-mi pun un fes ales, Să pun plugul să brăzdez, Unde-o fi crîngul mai des. Să trag brazda plugului, Mai în susul dealului, Drept uşa ciocoiului. 204 Foaie verde iasomie, Cîntă-mi, cuce, numai mie ! Pîn’la vară, nu se ştie, Ori trăiesc, ori nu trăiesc, Cu puica să mă-ntîlnesc, Să-mi vorbească, să-i vorbesc. 422 Foaie verde bob năut, De trei ori fusei haiduc Şi la vară iar mă duc, Măcar pămînt să mănînc. Să mă duc, să nu mă duc, Tot am nume de haiduc. 205 Foaie verde foi de nuc, Şapte ani am fost haiduc Şi la vară iar mă duc. Nu mă duc de sărăcie, Nici că de vreo bogăţie, Dar mă duc de duşmănie, C-aşa vor duşmanii mei, Să mă vadă-n puşcărie, Copiii, pîndari la vie. Mersei o milă de loc, Mă bate gîndul să mă-ntorc Şi să iau un braţ de paie, Şă pui duşmanilor foc, S-ardă-n vîlvătăi cu toţi. 206 Frunză verde sălcioară, Dunăre, apă vioară, Vedea-te-aş neagră cerneală, Malul tău o mesişoară, Stuful tău o penişoară, Să-i fac maicăi o scrisoare, Să-mi dea bani de cheltuială Şi cămăşi de primeneală, Şi-un cal bun de călărie, Să pornim în bătălie. 207 Frunză verde siminoc, Prinde murgul de dîrlog Şi-l poartă prin busuioc, 423 Şi-l întoarce prin vîzdoage, Şi-l adă la neica-ncoace. Frunză verde pupezele, Pe mine codrul mă cere, Dau cu flinta de-a-n picere, Mă uit după glonţ cum zboară Şi peste catane-mi piere. Tot catane spătăreşti Imbrăcate-n haine verzi, Dai cu glonţul, nu răzbeşti. 208 Verde lobodă-n trei fire, Mă dusei la mînăstire, Şezui patruzeci de zile, Pusei mîna pe psaltire, Cu ochii pe la copile ; Mă-nchinai pe la icoane, Cu ochii pe la cucoane ; Ce voi face ? Vai de mine ! Să nu dau de vreo ruşine. Că drumul ce-am apucat, Mă duce drept la păcat; Că nu-s făcut de popie, Nici măcar de dăscălie, Ci-s făcut pentru vitejie. Popii-i place psaltirea, Mie-mi place spada grea Şi guriţa tinerea. 209 Frunză verde colilie, Cînt-o păsărică-n vie, Eu gîndeam că-mi cîntă mie, Ea cînta popii Ilie. Săracul, popa Ilie, Că iese din liturghie, Pînă-i soarele-n chindie, Taie la turci cîte-o mie ! Că i-a plăcut haiducia, 424 Din mica copilărie, Dar l-au dat la mînăstire, I-au pus în braţe psaltire ; Lui îi plac pistoalele, La brîu iataganele. 210 Legea ta de codru des, Că din tine nu mai ies. Am intrat tînăr copil Şi-am să ies moşneag bătrîn. M-am băgat fără mustaţă Şi-am să ies cu barba creaţă. Cît timp codrul frunza-şi ţine, Toţi voinicii trăiesc bine. Dar dacă-mi îngălbeneşte, Voinicii se călătoreşte. Şi cînd codrul frunza-şi lasă, Toţi voinicii fug pe-acasă, La copii şi la nevastă. Dar eu singur am rămas, De codru n-am să mă las. 211 Frunză verde trei măsline, înfrunzeşte, codre, bine, Căci ca mîine intru-n tine, Cu doisprece după mine. Frunză verde trei cicori, Şi-am să ies pe la strîmtori, Să-mi căştig la gălbiori. Frunză verde fîn cosit, De cînd n-am mai haiducit, Armele mi-au ruginit, Potcoavele au căzut, Faţa mi s-a ofilit, Calu-n grajd mi-a-mbătrînit. 425 212 Frunză verde mărgărit, Păcait c-am îmbătrînit Şi vremea nu mi-a venit ! Păcat c-am îmbătrînit Şi-s nesătul de iubit ! Frunză verde şi-un spanac, Rău, maică, m-ai blestemat Să mănînc tot de furat. Să mănînc carne de miel, Să beau vin din burduşel, Să iubesc tot pe-apucate Şi să tot fac la păcate. 213 Foaie verde-a bradului, Sub poalele codrului, Zac armele hoţului Şi le plouă şi le ninge, Că n-are cine le-ncinge. Voinicul care le-a-ncins, Zace la temniţă-nchis, Şade-n fiare pînă-n brîu Şi mi-1 rod viermii de viu. 214 Foaie verde solzi de peşte, Unde Oltul se coteşte Şi braniştea se răreşte, Voinicii se pregătesc, Hoţii caii-şi potcovesc Cu potcoave de argint, Ca să ţie la gonit; Cu cuie de sîrmă-ntoarsă, De ţin la pulbere groasă ; Şi cu cuie cu şuruburi, Ca să ţie la nisipuri. 426 215 Luncă, luncă, mult eşti lungă Şi n-am cal bun să te-ajungă. Calul care l-am avut, M-a pus naiba, l-am vîndut. Pe dealul Ploieştilor, Pasc caii mocanilor. Un fir paşte, altul creşte, Dorul puicăi mă topeşte. Şi pasc caii-mpiedicaţi, Juganii-n fiare legaţi. Foaie verde bob de linte, — Să luaţi, băieţi, aminte De vineţii dinainte. Foaie verde sălcioară, Să-i ridicaţi de cu seară, Pînă nu mi-i bagă-n fiare. 216 Luniţă, luniţă, Blîndă luminiţă, Ziua pe costiţă, Noaptea pe uliţă. Luniţă, luniţă, Fă-mi de-o luminiţă, Căci am înserat La umbră de gard, Departe de sat, Cu doi căluşei, Vineţi, porumbei. Eu nu i-am furat, Ci i-am cumpărat Din tîrg din Banat, De la popa Vlad. 217 Frunzuliţă iarbă neagră, Mai tot satul mă întreabă De un cal cu coama neagră. 427 Eu le spun că l-am văzut, Joi la Mavrodin în tîrg. îl tocmeau trei negustori, Se certau pe gălbiori Şi nu dau preţul deplin, C-ar fi de vîrstă bătrîn. Dar veni de-un turculeţ, Numără banii la preţ, Luă negrul cu părul creţ. 218 Frunză verde magheran Şi-o creangă de leuştean, Mă căsnesc de vine-un an, Să fac pelinul zahar, Dar pelinul tot amar. — Frunză verde de tutun, Spune, spune, moş bătrîn, Caii cînd să merg să-i fur ? — Să mergi joi de dimineaţă, Pe negură şi pe ceaţă, Cînd e somnul cu dulceaţă Şi cu mîndruliţa-n braţe. — Frunză verde şi-un năut, Spune, spune, pui de cuc, Dacă-i iau unde să-i duc ? — Pe sub poale de pădure, Să mănînce fîn şi mure, Ca să iei galbeni şi lire. — Frunză verde şi-o lalea, Spune-mi, spune-mi, turturea, îngheţată-i Dunărea, Ca să-mi trec cu vînăta, Cu doisprece-alăturea ? Bune parale-oi lua. Să pui capăt chinului, Să văd saţul vinului. 219 Căpitane de judeţ, Eu am şi bani şi parale Să-ţi fac cheful dumitale. 428 Dar am şi eu cheful meu, Ierte-mi Domnul gîndul rău. Vinecioara de sub şa, Bună-ar fi de seama mea ! Vineciorii de la cloţ, Ce poftă-ar stîrni la hoţi, Să ţi-i culeagă pe toţi ! 220 Frunză verde şi-o lalea, Spune-mi, spune-mi, turturea, îngheţată-i Dunărea, Să pot trece peste ea Cu trei cai alăturea ? Unul e negru ca corbul, Unul e roşu ca focul Şi-altu-i alb ca ghiocelul. Spune-mi şi tu, pui de cuc, Pe care cale s-apuc, La turci în ţară s-ajung ? Pe pungi de galbeni să-i vînd Şi să mă-ntorc fluierînd, Cînd aud cucul cîntînd. DE CĂTĂNIE 221 Frunză verde foaie lată, Fire-ai, maică, blestemată, De ce nu m-ai făcut fată Să sfîrîi cu fusu-n vatră ? De ce m-ai făcut fecior, Să iau drumul la picior, Să trăiesc, mamă, cu dor, Să umblu-n ţară străină, Să trăiesc tot fără milă ? Plînge-mă, maică, cu dor, Că ţi-am fost un bun fecior. Ţi-am scos plugul din obor, M-am dus cu el la ogor. 429 Plînge-mă, maica, cu jele, Ca şi mîndruţele mele. Plînge-mă, maică, şi crezi Că acuşi nu mă mai vezi. 222 Frunză verde grîu mălură, Bate-tte-ar Dumnezeu, mumă, Că nu m-ai făcut ţărînă ! M-ai făcut mărgăritar, M-a luat statul militar. Militar de poliţie, Calul meu, cine să-l ţie ? L-aş lăsa la tată-meu. Tată-meu e om bătrîn Şi coseşte fîn puţin. Astă-vară ce-a cosit, Cu ciocoiul 1-a-mpărţit. L-aş lăsa la frate-meu. Frate-meu e om bogat, L-a pus satul pîrcălab. Ia bastonul subţioară, Murgul meu moare de foame. L-aş lăsa la sorănmea. Soră-mea e fată mare, Ia papucii în picioare Şi furca la subţioară, Murgul meu rabdă de foame. 223 Foaie verde, foaie lată, Fire-ai, maică, blestemată, Că nu m-ai făcuit o fată, Să-ţi aduc focşor în vatră. M-ai făcut mărgăritar, M-a dat satul militar, Termenul de şapte ani; Şapte ani şi jumătate, Tot cu raniţa la spate, 430 Cu curele-ncrucişate, Două-n piept şi două-n spate. Foaie verde lin pelin, — Hai, puică, la Severin, Să păzim calea la trin. Trinul trece şuierînd, Şi maşina păcănind, Şi roatele duruind, Puica rămîne plîngînd. Taci, puică, nu mai ofta, De călătoria mea, Că mă duc în Dobrogea, Ca să-mi termin armata Şi toată instrucţia. 224 Foaie verde salbă moale, Eu mă duc, maică,-n catane, Tu rămîi de spală haine ; Spală 'haine cui oi vrea, Spală şi cămaşa mea. Şi mi-o spală la fîntînă, Să mă duc cu dor de mumă ; Şi mi-o clăteşte-n pîrîu, Să mă duc cu dorul tău ; Şi mi-o usucă pe piatră, Să mă duc cu dor de tată ; Mi-o usucă pe stobori, Mă duc cu dor de surori ; Şi mi-o usucă pe brazi, Să mă duc cu dor de fraţi. Foaie verde de năut, Tu, maică, cînd m-ai făcut, C-un picior m-ai legănat, Cu mîinile ţi-ai lucrat, Cu gura m-ai blestemat. Maică, blestemele tale Nu cad pe pietrele goale, Cad pe oscioarele mele. Plînge-mă, maică, cu dior, Că şi eu ţi-am fost fecior ; Ţi-am scos boii din obor 431 Şi plugul de sub şopron Şi ţi-am tras o brazdă, două, Şă vă rămînă şi vouă. Abia brazda-am terminat, La miliţie m-a luat. Maică, măiculiţa mea, De-oii vedea de-o păsărea, Trecînd peste casa ta, Să-mi trimeţi de-o primenea, Prin voinici de seama mea. Foaie verde trei lalele, Maică, pistoalele mele Le-am visat făr’ de oţele ; Puşca mea cea ghintuită Mi-am visat-o ruginită. 225 Foaie verde de măr dulce, Suie, maică,-n deal la cruce, De vezi pe noi cum ne duce. Că ne duce ca pe boi Şi ne tunde ca pe oi Şi ne toacă ca pe miei. Unde ne duce pe noi, Nu e iarbă, nu e grîu, Numai sînge pin’ la brîu. Săracii militarii, Cum se duc ca fluturii Şi vin ca călugării ! Săracii militarii, Cum calcă din urmă-n urmă, Parc-ar fi făcuţi de-o mumă ! Şi calcă din piatră-n piatră, Parc-ar fi făcuţi de-un tată ! Mă rog, domne căpitan, De cînd m-ai înconcentrat, Pline albă n-am mîneat. Mai am vreo două, trei zile Şi-ţi dau raniţa-n primire Şi puşca la magazie Şi cizmele la cutie. 432 226 Verde foaie matostat, M-a făcut maica băiat, C-un picior m-a legănat, Din guriţă mi-a cîntat, Din furcă fuior mi-a tors. Şi iar verde firicel, Mă făcui mai măricel, Mă lua taica cu el, La plug, la sapă-am săpat, La seceră am secerat Şi-apoi ordin a picat, în cazarmă m-au băgat, Cu fireturi îmbrăcat, Cu fireturi de soldat. Şi iar verde mărăraş, Drumul de la Călăraşi Nu-i bătut de boi şi vaci, Ci-i bătut de doi soldaţi Şi de-un cîrd de arestaţi. 227 Frunză verde usturoi, Săracii voinicii mei, Cum i-adună de prin văi, Cu primari, cu vătăşei Şi mi-i tunde ca pe miei ! îi puse-un şervet în spate Şi mi-1 tunse jumătate ; Şi mi-1 tunse peste tot, Muma-1 plînge ca pe mort. — Mămucă, ce-mi plîngi de dor ? Părul meu cel gălbior Să mi-1 dai la verişori, Să mi-1 plîngă-n sărbători, Cînd ies fetele la hori, Dacă n-am avut noroc Ca să fiu şi eu la joc. 433 228 Verde, verde săruleţ, Murgule, măi murguleţ, Cui, neică, să te mai las ? Te-aş lăsa la soră-mea. Soră-mea e fată mare, Te lasă să mori de foame. Mor, murgule, de necaz, Că n-am cui să te mai las. Te-aş lăsa la frate-meu. Frate-meu este flăcău, De s-o face nuntă-n sat, Mi te ia la încurat Şi mi-e frică de stricat. Mor, murgule, de necaz, Cui, frate, să te mai las ? Te-aş lăsa la maică-mea. Maică-mea-i fermecătoare, Ia furca la subţioară, Te lasă să mori de foame. Mor, murgule, de necaz, Cui, naiba, să te mai las ? Te-aş lăsa la taică-meu, Taică-meu e om bătrîn, Te lasă să mori în drum. Mor, murgule, de necaz, N-am, neică, cui să te las. Te-aş lăsa la draga mea, Dar draga mea este rea, Ea de tine n-o vedea, Te-o lăsa neadăpat, Neadăpat şi nemîncat Şi mereu neţesălat. Mor, murgule, de necaz, Cui focu să te mai las ? Te-aş lăsa la noi în sat. Satul mi te-o fermeca, Te-o fermeca, te-o strica. Oare ce-o să mă mai fac ? Că multe am să mai trag ! Cînd cu tine, cînd cu mine, Cînd cu maică-mea bătrînă, Cu tata nebotezatu, Cu frate-meu nespălatu. 434 229 Foaie verde şi-o lalea, Ieşi, Mariţo, la şosea, Să-ţi arăt averea mea : Şapte nasturi la manta Şi tunica tot aşa. Şi iar verde şi-o lalea, Ieşi, Mariţo, la şosea, Să-ţi arăt averea mea ; Puşca şi cu paloşul, Şaua şi cu scările, Toate ca luna lucesc. Foaie verde de orez, Ieşi, Mariţo, şi mă vezi, Pînă sînt grînele verzi, Că dacă s-or -secera, Mult oi plînge şi-oi ofta, De călătoria mea ; Şi-oi privi calea cu ochii, Şi-oi toci sita cu bobii. 230 — Foaie verde de năut, Dă-mi, Doamne, o rilă-mpruimut, Că n-am băut vin de mult. — Mîndră, mîndruliţa mea, Ori tu mi-ai făcut ceva ; De nu te mai pot uita ? — Ba eu, zău, nu ţi-am făcut, Numai mi ite-am fermecat Cu apă din trei fîntîni, Cu paie din trei streaşini ; Cu apă dintr-o fîntînă, Să n-aibă neică odihnă. — Eu mă duc, mîndro,-n catane, Tu rămîi şi spală-mi haine. Şi le spală-n lăcrămele, Le usucă-n dor şi jele. Freacă-le cu busuioc, Să ies cu ele la joc ; 435 423 Frunză verde foi de nalbă, Sub o tufă din dumbravă, Zace puica rău bolnavă. Du-te, neică, şi-o întreabă : — Mori, puică, ori mi te scoală, Ori mai dă-mi şi mie boală, Să bolesc şi eu cu tine, Să nu zici mîine, poimîine, Că eu n-am bolit cu tine. 424 Frunză verde şi-o lalea, De ţi-e sete, apă bea, Dar nu din cofiţa mea, Iaca pîrîul colea. Ţi-o plăcea, nu ţi-o plăcea, Pleacă-ţi obrazul şi bea. Nu vreau să te otrăvesc, Că-i destul de cînd boleşti, Pe picioare te topeşti, Ca ceara din lumînare, Cînd o dai la focul tare, Că te-ajunge vînt şi soare Şi te topeşti pe picioare. 425 Foaie verde foi şi-un lemn, Ce fel de dragoste-avem ? Doar din ochi de ne vedem, C-altă putere n-avem. Că de-am avea vreo putere, Te-aş face de-o tabacheră, Tabacheră cu tabac, Să te port la piept cu drag. 522 Razachie de-a turcească, Dumnezeu să mă ferească De dragostea de nevastă ! Mă bagă-n boală cîinească Şi mă scoate-n primăvară, Galben ca turta de ceară. 429 Foaie verde, frunza-n vînt, De s-ar cosi vara fîn, Cu mîna la lelea-n sîn, M-aş duce şi eu la coasă, La mîndra care-i frumoasă. Hei, leliţo, scurtă, groasă, Bună-ai fi picior de coasă ! Ziua să cosesc cu tine, Noaptea să dorm lingă tine. 43C Frunză verde trei lalele, Lele, lele şi iar lele, Ia curmul, pleacă la lemne. Neică pleacă după boi, Să ne-ntîlnim amîndoi, Colea-n vale la cişmea, Să vorbim cîte ceva. Să-mi vorbescă, să-i vorbesc, De dragoste să-i şoptesc. 431 Frunză verde de secară, Bălăiţă, bălăioară, Eu ţi-am poruncit de-aseară Ca să-mi faci de-o azimioară, S-o frămînţi în lăcrămioare, Să mi-o coci la ţîţişoare Cu foc de la inimioară. 524 432 Foaie verde-o tămîioară, Cum ies de la mîndra-afară Şi pornesc pe ulicioară, M-apucă-n spate-o răceală, în picioare-o-mpleticeală Şi la cap o ameţeală, Şi la inimă-o zgîrceală, De nu mai pot, surioară. 433 Frunză verde rug întins, Mă culcai în drum nadins, Ca să văd pe mîndra-n vis. Mă culcai, mă deşteptai Şi pe mîndra n-o visai. Luai mantaua, mă sculai Şi plecai pe drum la vale, Mă-ntîlnii c-o fată mare. Pusei mîna,-i luai o floare Şi-o sărutai de călare. Foaie verde de trei flori, Mă uitai printre stobori, ’I văzui ochii negrişori, Mi-i faci, neică, vînzători ? Că neică e negustor Şi cumpără ochişori. 434 — Frunză verde anason, Scoală-te, puică, din somn Şi-mi dă guriţă că mor, Guriţă de sărutat, Trupşorel de dezmierdat, Inimioara mi-ai secat. Foaie verde de-un susai, Mititico, minte n-ai; Floricele ştii să-mi dai, Dar guriţa cui o dai ? * 525 426 Frunză verde din zăvoi, Ciobănaş cu două oi, Mută stîna lîngă noi, Să ne iubim amîndoi. Vai săracul ciobănaş, Ciobănaşul de la naşul, Cum mi-aduce seara caşul, Dimineaţa, urdă dulce, Mă sărută şi se duce ! 427 Frunzuliţă mere dulci, Arză-te focul de bîlci, De trei ori te ocolii Şi ce cătai nu găsii ; Cătai gîtul cu mărgele Şi buzele subţirele, Degetele cu inele, Ciorăpei cu găurele Şi papuci cu panglicele, Să le dau mîndruţei mele. 428 Frunză verde şi-un susai, — Mărioară de pe plai, Tu guriţa cui o dai ? — Dumitale, nene Ioane, Că eşti călător în cale. Frunză verde trei migdale, — Dă-mi-o mie-n adăstare, Pînă la vinerea mare ; Dă-mi-o mie cu chirie, Pînă la Sfînta Mărie, C-atunci îmi vin banii mie, Să-ţi plătesc guriţa ţie, Cînd s-o coace poama-n vie Şi strugurii razachie. 523 — Neică, dumitale ţi-o aş da, Dar sînt mulţi ca dumneata, De mi-i arde seceta. — Foaie verde matostat, Mititică mi-eşti la stat, Cilibie la purtat, Dulce mi-eşti la sărutat, Darnică la-mbrăţişat ! 435 Foicică foi şi-o fragă, Iubeşte-mă, mîndro dragă, Pînă-s cu cămaşa neagră. Că dacă m-oi primeni, Şi-altele m-or mai iubi. Floricică de pe masă, Lasă-mă, mîndro, în casă, C-afară plouă «şi varsă ; Lasă-mă, mîndruţo,-n tindă, C-afară plouă de zvîntă. 436 Foiliţă leuştean, Frumos cîntă cucu-n deal, Ioana şade pe maidan Şi-mi înşiră la mărgean. Face salbă pentru gît, De mult nu s-a pomenit. Mărgenaş de-1 bobonat, Pe sfîrcul ţîţei lăsat. Şi nu-nşiră cum se-nşiră, Ci-mi înşiră cîte-un bob, Să mă bage la ea rob. Ce fel de rob o să-i fiu ? Că tot pe braţe-^am s-o ţiu. 526 437 Frunză verde măruleţ, — Mariţo cu părul creţ, Eşti frumoasă de n-ai preţ, N-ai pereche-ntr-un judeţ. Şi iar verde sălcioară, Fă Mariţo, Marioară, Dă-i şi neicăi gurişoară ! — Eu ţi-aş da, neică, ţi-aş da, Dar sînt mulţi ca dumneata Şi mi-o cer toată ziua, Noaptea mai totdeauna. 438 Frunzuliţă trei smicele, Ioana neicăi din Sălcele, Cu brîul cu turturele, Cu trupşorul luat din iele, Dă şi neicăi floricele. — N-are daica flori de dat, C-astă-vară n-a plouat Şi-am plătit de le-am udat Cu bani de pe sărutat. Şi-am plătit de le-am sădit Cu bani de pe logodit. 439 Frunză verde şi-un pelin, Legea mamă-ti de trin, Cum duci oltenii de lin, Cum îi duci şi-i ocoleşti, Pînă-i bagi în Bucureşti, Şi-acolo-i precupeţeşti, Să vîndă mere creţeşti ! — Cîntăreşte,-oltene, bine, Să iau mere de la tine ; — Cîntăresc, fetiţo, bine, Să iei mere de la mine. Cu dreapta-n cîntar îţi pui Şi cu stînga te mîngîi. 527 440 Frunzuliţă de-o secară, Dă soarele în-de-seară, Trenul mi-a sosit în gară, Marin mi-a căzut la boală. — Zaci, Marine, ori te scoală, Ori dă şi Ioanii boală. La copacul din ogoare, Zace Marin de lingoare, îl păzeşte-o fată mare, Cu un muc de lumînare, De la cap pîn’ la picioare. 441 Foaie verde trei sulfine, Mult mă mir, neică, de tine, Că mai umbli după mine, Că mie nu mi-e de tine. Că de mi-ar fi de ceva, Altmintrelea n-aş putea. Aş da trupul la soponele Şi faţa la rumenele. 442 Foaie verde viorea, Ridică-se negura De pe par, de pe nuia Şi de pe inima mea. Ridică-te, neguriţă, De pe par şi de pe şiţă, Şi de pe-a mea inimuţă. Şi-unde zic : leliţă Radă, Limba-n gură mi se leagă C-un fir de mătase neagră Şi c-un fir de ibrişin, De la leliţa din sîn. 528 443 Foaie verde samulastră, Tu pe coastă, eu pe coastă, Haram de dragostea noastră ! — Ce fel de haram să fie ? C-asta-i din copilărie. Noi, neică, cîna ne-am văzut, Amîndoi ne-am şi plăcut. Las’ haramu la pustii, Să ne-apucăm de iubit, C-amîndoi ne-am potrivit Şi la ochi şi la sprîncene Şi la buze subţirele, Ca doi porumbei la pene. 444 Foaie verde trei zambile, Veni cucul de trei zile, Peste cîmp şi peste grîne, Şi n-are pe ce se pune. Şe puse pe-o rămurea, Tocmai lîngă casa mea Şi-mi cînta de mă seca, Neică se călătorea. — Cîntă, cuce, limba-ţi pice, ’N strachina cu lapte dulce, Să ia neică să mănînce, Că mi-a fost dragostea dulce. 445 Foaie verde garofiţă, Draga neichii copiliţă, Astă-vară sugeai ţîţă Şi-acum dai neichii guriţă. Guriţă de sărutat, Trupuşor de dezmierdat. De-aşteptat, am aşteptat, Dar tot ce-am dorit mi-ai dat. 529 446 Foaie verde sălcioară, Of, drăguţă primăvară, Cînd s-o face cald afară, Să mai cînte cucul iară ? Vară, vară, primăvară, Ia zăpada din cărare Să văd copilaşi pe-afară, Mîndra numa-n iişoară. în ia de borangic, Sfîrcul ţîţei l-am zărit Şi-am căzut, am ameţit. Foaie verde de susai, De trei zile viu pe plai, Cu merinde pe trei cai, Nici băui şi nici mîncai, Numai la cuc ascultai. — Cîntă, cuce, nu tăcea, C-am dat de inimă rea, S-a bolnăvit amanta, Mult îmi pare rău de ea ! — îndeamnă, murgule,-ndeamnă, ’Ndeamnă, murgule, la pas S-ajungem desear-acas’, La copii şi la nevastă, La ochi negri pe fereastră. Foaie verde de susai, Pusei masa şi mîncai Cu trei fetiţe de crai. Tot cu sabia le-am luat, Din tîrg, de la Ţarigrad ! 447 Vară, vară, primăvară, Ia zăpada de pe-afară, De prin dos şi de prin faţă, Să răsară florile, Să umple costişele Şi toate vâlcelele, Să le-adune fetele, Să le facă chiticele, 530 Să le pună prin mărgele, Pe voia inimii mele. Să le dea lui neicuţa, Că e neicuţa dorit, De floricele din luncă, De guriţă să-i ajungă. 448 Luncă, luncă, lunculiţă, Cît îmi eşti de lunguliţă, N-am voinici să te cuprindă, Nici cal bun să te ajungă. Luncă, luncă, lunculiţă, Lovi-te-ar de-o brumuliţă, Să pice frunza din tine, Să văd pe mîndra cînd vine, Pe potecă, drept la mine. Pica-ţi-ar şi lăstărelul, Să-i văd mîndrei testemelul. Testemelul şi năframa', C-aia mi-a fript inima. Frunzuliţă fîn cu rouă, Pune, Doamne, lună nouă, Să tai crîngurile-n două, Să văd rouă pe opincă Şi pe mîndra premenită. Frunză verde sălcioară, Vară, vară, primăvară, Lasă-mă să ies afară, Cu-a mea mîndră bălăioară. De-aş vedea vara venită Şi zăpada petecită, Şi pe mîndra primenită ! 449 Ce mi-e mie drag pe lume, Poteceaua din pădure, Pardosită cu alune, Tot alune mărunţele, Să calce murgul pe ele, 531 Să trosnească sub picere, S-audă mîndrele mele. Poteceaua de pe vale Pardosită cu parale, Bătută de fată mare Şi de-un voinicel călare. Poticeaua de sub luncă, Pardosită cu ulucă, Mîndrele să mi le-aducă. 450 Foaie verde de trei mure Arde-te-ar focul, pădure, Să »se facă drum prin tine, Să mă duc la mînăstire, Să-mi văd cîrduri de copile, Să-mi văd copiliţa mea, Care m-am iubit cu ea Din copilăria mea. 451 Frunzuliţă murele, Unde văd copilele, Mă trag ca şopîrlele. Unde văd cîrduri de fete, Trec prin apă, mort de sete. Nu mi-e sete nici de apă, Nu mi-e sete nici de vin, Numai de ţîţe din sîn. Frunzuliţă murele, Unde văd pe unele, Lustruindu-şi frezele, Mi se moaie vinele. Eu nu mă mai frezuiesc, Unde calc şi-unde păşesc, Tot frumoase le găsesc, Numai din buze zîmbesc Şi parcă le şi iubesc. 532 452 Frunză verde de salcîm, Aferim, cum ne iubim ! Tot la lună ne-ntîlnim. Tot la lună şi la două, Aferim, dragoste nouă ! Aferim, mîndră,-aferim, Tot aşa să ne iubim ! Puică, de dragostea noastră, Au răsărit flori pe coastă ; Flori frumoase tot ca tine, Numai dragostea la tine. Hai, mîndruţo, amîndoi, Hai să le culegem noi ; Să nu le culeagă altul, C-ar fi mai mare păcatul. Frunză verde iasomie, Maria neichii, Mărie, Hai cu neica-n haiducie, Ce-oi cîştiga, să-ţi dau ţie. 453 Frunză verde trei lalele, Şapte văi, şapte vâlcele, Şapte văi şi-o vale-adîncă, Aici lupii mă mănîncă. Stai, lupe, nu mă mînca, Să-mi vie şi puica mea, Cu boldeica după ea, Cu struguri negri-n basma, Şi-atunci, lupe, ne-oi mînca, Ori pe mine, ori pe ea, Din doi, care ţi-o plăcea, Să se ducă pomina, C-a mîncat lupu-un voinic, Pentr-un lucru de nimic. Şapte văi şi-o vale-adîncă, Şi-o pădure mărunţică, Şi-o fîntînă mititică, Cu ghizdurile de sticlă, 533 Luminare-o măturică Şi ciutura de-o sipică, Lele, lupii mă mănîncă. 454 Luncă, luncă, mult mi-eşti lunga, Mult mi-eşti lungă şi nătîngă, Aici lupii mă mănîncă. — Stai, lupe, nu mă mînca, Pîn-o răsări luna, Să dau mîna cu puica Şi-atunci, lupe, m-oi mînca Şi pe mine şi pe ea ; Stai, lupe, nu fi turbat, Să mănînci oameni prin sat; Stai, lupe, nu fi nebun, Să mănînci oameni pe drum. — Ţine, Doamne, luna-n nor, Să mă satur de amor, Că sînt cu puica-n pridvor. Ţine, Doamne, luna-n ceaţă, Să mă satur de dulceaţă, Că sînt cu puicuţa-n braţe. 455 Cum mai cîntă cucu-n deal, Pe-o crecuţă de tufan ! Cîntă ca un căpitan. Puica-nşiră la mărgean, înşiră bob şi leagă nod, Pe neica-1 blestemă cu foc, Să mi-1 vadă rob la ea. Dar ce fel de rob să-i fie ? Numa-n poală să mi-1 ţie, Cu ploschiţa cu rachiu, Şi-nainte şi la spate, Tot curele-ncrucişate. 534 Să-l înghită şarpele, Să-l înghită jumătate, Jumătate nu-1 mai poate, Tot de arme ferecate. 456 Colea-n vale, sub umbrar, Frumos cîntă-un cuculean, Pe-o crecuţă de tufan. Mi-1 ascultă-un căpitan. Căpitanu-i moldovean, Are astăzi treabă-n deal C-o fetiţă de mocan. 457 Foaie verde şi-un pelin, Hai, puică, să pribegim, C-aicea ne prăpădim. Pînă nu dă iarba-n pîrgă, Să fugim în codrul verde, Unde urma ni se pierde, Unde calci, urmă nu faci, Unde şezi, nu te mai vezi. Dintr-atîta lume albă, Am ales o bălăioară Cu cosiţa gălbioară, Şi duşmanii mi-o aflară. Mi-o aflară şi mi-o luară, Trecură peste hotare Şi-o duseră-n altă ţară. Las’ s-o ia, s-o ia, s-o ia, Bage-o-n ochii mîne-sa, Că nici neichii nu-i plăcea. N-au s-o ţie-nchisă-n casă, Ea la neică o să iasă. Şi-o să iasă la portiţă, Să-i dea lui neică guriţă, Guriţă de sărutat Şi truipşor de dezmierdat. 535 458 Frunză verde rug de mure, Pe sub poale de pădure, Trec fetiţele la mure Şi băieţii la alune. Uite vine-n calea mea Şi-o nevastă tinerea, E Leana, dragostea mea. — Leano, din pricina ta, Murgul apă nu mai bea, Nici din puţ, nici din cişmea, Numai din vedriţa ta, Că ştie dragostea mea. — O şti, neică, gîndul tău, Dar ştie şi dorul meu. 459 Foaie verde trei spanace, Pin’ la mîndra care-mi place, Trei zile pe drum aş face. Trei zile şi-o săptămînă, De-aş merge desculţ pe brumă, Pîn5 la puica-n bătătură, Căci i-a fost guriţa bună. Foaie verde garofiţă, Uite-a dracului fetiţă ! — Vii la neica-n poieniţă Şi-mi dai piept, Şi-mi dai guriţă. Guriţă de sărutat, Pieptişor de dezmierdat. Foaie verde foaie lată, Ui te-afurisită fată ! Vii în luncă nechemată Şi-mi dai gură neîntrebată. 460 Foaie verde salbă moale, Hai, Lino, pe valea mare, C-a făcut mazărea floare Şi fasolea păstăioare. 536 Foaie verde bod de in, Hai, Lino, s-o arăcim, Cu aracii de alun Şi-amîndoi sa ne iubim, C-amîndoi ne potrivim Şi la ochi şi la sprîncene Ca doi porumbei la pene. Hai, Lino, pe deal în sus, C-a făcut mazărea fus. Om prăşi şi-om arăci, Şi la umbră ne-om iubi. 461 Frunză verde sălcioară, Pe mine cin* mă omoară ? Brebeneii din ogoare. Pe mine cin’ mă usucă ? Brebeneii de pe luncă. Ciobănaş cu două oi, Mută-ţi tîrla lîngă noi, Nu căta că e gunoi. Gunoiul l-om mătura, Busuioc om semăna. Busuioace, nu te-i coace, Nici pe cîmp, nici pe pîrloage, Că din sămîncioara ta S-a iscat dragostea mea. 462 Foicică de năut, Unde văd codru-nfrunzind Şi ierbuţa odrăslind, Ploaia-n frunze răpăind Şi mierlele fluierînd, Nu mă mai ţin pe pămînt. Foicică mărăcine, Unde văd vara că vine, Saltă inima în mine, Mă bucur şi-mi pare bine. 537 Să-mi iau mîndra mea frumoasă, Să mă trag la umbra deasă, Să am pămîntul de-aşternut Şi cerul de-acoperămînt. 463 Foaie verde mărăcine, Tinerel sînt, vai de mine ! Şi mi-e frică că mor mîine, Rămîn mîndrele de mine. Şi nu sînt mai puţintele Ci sînt multe, vai de ele ! Foaie verde grîu mărunt, Unde-aud cucul cîntînd Şi mierliţa şuierînd, Ploaia-n codru răpăind, Sturzu-n vale ciripind, Nu mă simt om pe pămînt. 464 Foaie verde liliac. Măi bădiţă Chiriac, Care mi-ai fost mie drag, învaţă-mă ce să fac, Ca să-mi mai cazi iarăşi drag ? — Lele, eu te-nvăţ de bine, Vino-n pădure cu mine, Să-ţi dau fragi, să-ţi dau căpşune. — Toate, bade, ar fi bune, Dar mă tem de vreo ruşine, C-om întîlni vreo catană Şi ne-o pune la grea vamă, în valea Topologului, înspre drumul Oltului. 465 Foaie verde iarbă lungă, A plecat Zinca la luncă, Să-mi culeagă o urzică, Buruiană mititică, 538 Să dea la puii de curcă, Să mi-i facă măricei, Să plece la tîrg cu ei. Să dea puiu-n şapte lei, Să-şi ia Zina papucei Şi-o pereche de cercei ; Să-şi ia Zina malotea, Cu floricica cît palma. 466 Frunză verde siminic, Merge Rada pe colnic, Răsucind la borangic Şi pe fus n-are nimic. Hai, Radă, pe Tilorman, S-alegem iarbă de-un cal ; De la Tilorman în jos, C-acolo e loc frumos, Numai sălcii şi rogoz ; Sălciile de umbrit, Rogozul de tăvălit. Uite tufa curăţată, Unde ne umbream odată ; Uite tufa, uite parul, Unde-şi lega neică calul. 467 Foaie verde tiriplic, Trece Leana pe colnic, Răsucind la borangic. De trei zile-mi răsuceşte, Pe fus firul nu sporeşte. Cum dracu să fac, să-i zic, Să vie la neica-n crîng, Că sînt şi eu pe-acolea, Cu plosca pe sub manta. Trecu lelea pe-acolea Şi m-atinse cu fusta, Cu fusta, cu mîneca. 539 Şi-avu gura fermecată, Cînd o sărutai o dată, O dată, de două ori, Parcă-mi da niscai fiori. 468 Frunză verde măr mustos, Pune, lele, fusul jos, Hai cu mine că-s frumos ; Pune, lele, fusu-n furcă, Vino cu mine-n cea luncă. De ţi-e sete, apă bea, Nu din pălăria mea, Iacă pîrîul colea. Dacă apa ţi-o plăcea, Pleacă-ţi obrazul şi bea. Nu vreau să te otrăvesc, Destul de cînd te iubesc, Pe picioare mă topesc, Ca ceara din luminare, Cînd o dai la focul mare, Ori o bate vînt şi soare. 469 Frunzuliţă şi-o sipică, Cine ciocăneşte-n luncă ? Mîndruliţa-şi taie furcă. Taie răşchitori şi furcă Şi mie ciomag de ducă. Zi-i naibilor să se ducă, Că m-a lăsat făr’ de muncă Şi făr’ de parale-n pungă ; Cu grîul nesecerat, Cu porumbul nesăpat Şi fînul mi s-a stricat. 540 470 — Frunză verde măr mustos, Vino la mărul din dos, Să-ţi arăt un pol frumos. Polul meu e ferecat Şi pe dungă şi pe lat, De dorul tău im-am uscat. — Şi iar verde măr mustos, Pentru tale, om frumos, Lăsai cusătura jos, Venii la mărul din dos Şi văzui că eşti frumos. — Sărută-mă, puică, bine, Că guriţa de la tine M-a ofticat, vai de mine ! Nu, neică, numai pe mine, C-ai topit mai multă lume. 471 Foaie verde trei smicele, Hai, Anico, la cişmele. La cişmelele din dos, C-acolo e loc frumos, Numai sălcii şi rogoz. Rogozul de tăvălit, Sălciile de umbrit* 472 Frunză verde trei arţari, Lenuţo de la Cepari Şi la gît cu galbeni mari, La urechi cu icoşari, Vin5 la neică sub umbrar, Să te strîng, să te sărut, Ştii, Leano, ca mai de mult. Şi-altă frunză mărăcine, Cînd ţi-oi lua seama mai bine, Cîte haine sînt pe tine, Toate sînt luate de mine. 541 Numai tulpanul din cap, Parcă-1 ai de la bărbat. 473 Frunză verde trei smicele, Mersei în luncă la nuiele Şi-i plină de viorele, Şi mă-ntreb, să tai nuiele, Ori să culeg viorele ?! Ghiticeaua cea mai bună, S-o dau la mîndra fudulă ; Chiticeaua veştejită, S-o dau la mîndra urîtă. 474 Foaie verde iarbă lungă, Ia ieşi, neică,-n deal la strungă, Aruncă-ţi ochii pe luncă, Să vezi lunca-mbobocită Şi-o nevastă tinerică, Tinerică, tinerea, Măritată de iarna, Cum se bate cu moartea. — Fugi, moarte, de lîngă mine. Că nu sînt gata de tine. 475 Cînd oi zice untdelemn, Zice lumea că ne-avem. Să ne-avem, să nu ne-avem, Numa-n ochi să ne vedem. Foaie verde şi-un dudău, Uite-o, bat-o Dumnezeu, Cine îmi caută de rău, Parcă n-am iubit-o eu. Foaie verde mărăcine, Unde văd vara că vine, Creşte inimioara-n mine. 542 Foaie verde solzi de peşte, Zăpada se peteceşte, Colţul ierbii se iveşte Şi nevasta mă urăşte, Ibovnica mă-ndrăgeşte. 476 Frunză verde şi-un bujor, Aolică, ce focşor Poartă puica-n pieptişor Şi-l duce doar pe-un picior ! Dacă văzu şi văzu, Se trase puica de vale Şi-aşteptă pe neica-n cale. Eu, de rugămintea ei, Mi-o băgai într-un bordei, La cap îi pusei ghizdei Şi-aşternui frunze de tei Şi-i făcui plăcerea ei. Dimineaţa o-ntrebai : — Bine e, puicuţă,-aşa ? — Mai bine nici nu se poate, Da-ţi-ar sfîntul sănătate, Că mi-ai scos junghiul din spate. 477 Frunză verde trei spanace, Ucide-te-ar crucea, drace, Că nu-mi laşi dragostea-n pace. Eu o fac şi tu o strici, Mă mir cu-asta ce cîştigi ! Şi iar verde şi-un spanac, Cîntă cucu-n Comanac Şi mîndra şade sub fag. Frunză verde de-avrămeasă, Am să fug şi eu de-acasă, Să-mi aleg umbra de deasă Şi pe mîndra de frumoasă. 543 478 Foaie verde anason, Scoală-te, puică, din somn Şi-mi dă guriţă că mor. Că guriţa de la tine M-a ofticat, vai de mine ! Foaie verde mărăcine, Arză-te focul, pădure, De s-ar face drum prin tine, Să mă duc la mănăstire Să văd cîrduri de copile, Să văd copiliţa mea, Care m-am iubit cu ea Din copilăria mea. Să am cuţit, m-aş junghia Şi pe mine şi pe ea. De s-ar duce pomina ! Cînd eram în drag cu tine, Părea casa bobocel Şi curtea trandafirel ; Acum casa-i grajd de cai, Bătătura mucegai. 479 Foaie verde salbă moale, La tuf anul din cărare, Zace-un voinic de lingoare Şi-l păzeşte-o fată mare. ’N mîna dreaptă-o fată mare, Şi-n cea stîngă-o floare mare. — Ori zaci, neică, ori te scoală, Ori mai dă-mi şi mie boală. Că mie mi s-a urît Pernuţa mereu mutînd, Ni la umbră, ni la soare, Ni la cap, ni la picioare, Ni la mijlocel cu jale. — Pleacă-te de mă sărută Şi du-te de te mărită, C-o să viu la nunta ta Şi-o să-ţi dau şi eu ceva. 544 480 Foaie verde peliniţă, Colo-n jos, pe lunculiţă, Este-o verde poieniţă. La mijloc de poieniţă, Este-un verde stejerel, Se plimbă-un voinic la el. O mîndră de-abia-1 zărea : — Ce te plimbi, voinice,-aşa ? Abate la crîşma mea Şi-mi gustă vinul de-i bun Şi rachiu din Cormagiu. El din gură-aşa-i grăia : — Jupîneasă crîşmăreasă, Adu-o ocă de vin pe masă. Şi de-oi prinde a mă îmbăta, Nu-mi da drumul să mă duc, Ci-mi aşterne să mă culc La gîrliciul pivniţei Şi la spatele buţii. Să-mi aud cucul cîntînd Şi vîntul prin brazi trăgînd, Şi pădurea hăuind. 481 Frunză verde şi-o sulfină, In trecuta săptămînă Mergeam pe sub umbritură, Tot cu mîndra-n păşitură. Cînd aproape de-o fîntînă, O fată ca un bujor, în mînă cu un urcior, Mergea iute spre fîntînă, Venind după-o cotitură Şi .mergea cîntînd din gură. Frunzuliţă şi-o lalea, Ce fel de cîntec cînta ? „Dragostele tinerele, Nu se-ncep ele-n-de ele, Ci din braţe frăgezele Şi din buze subţirele, 545 Din obraji cu rumenele, Din sprîncene gingaşele.u Şi era bine făcută. Nici prea crudă, nici trecută, Tocmai cum e mai plăcută. Foaie verde trei smicele. Avea şi la gît mărgele. Măcar că erau puţintele, Da-i şedea bine cu ele. Avea ochi ca nişte stele Şi sprîncene subţirele, între ochi şi-ntre sprîncene, Se bat doi porumbi în pene. Nu ştiu vreo vorbă de-mi zise, Dar din ochii mei pierise Şi pe loc mă înlemnise. 482 Frunză verde şi-o lalea, Săracă bătătura, Dacă eu m-oi mărita, Cine foc te-o mătura ? Prepeliţa cu codiţa, Cintezoi c-un măturoi. Frunză verde talion, în grădină la Ion, Toate păsările dorm. Numai una n-are somn Şi sare din pom în pom. Şi strigă : Ion, Ion, Vin la ţaţa să te-adorm. 483 Foaie verde măr mustos, Mi-a scos lumea un ponos, Că-s fudul şi năzuros. Nici eu nu tăgăduiesc, Cîte-o fată de-ntîlnesc, Mi-o iau şi mi-o spovedesc ; 546 Şi nu-i dau păcate multe, Că-mi e fetiţă cuminte. Foaie verde merişor, Ia te uită, puişor, Cum se roagă binişor, Ca să-l las la pieptişor ! Foaie verde trei aglice, Căci nu e nici o ferice De omul cu ibovnice. Foaie verde trei măsline, Ibovnica cum se ţine ? Cu pîine şi cu măsline, Cu vin de la Drăgăşani, Carne de la măcelari Şi zahăr de la băcani. Foaie verde matostat, M-aş băga la tine-argat, Dar ce fel de-argat să-ţi fiu ? Numa-n braţe să te ţiu. Ziua să-ţi fiu de-alergat Şi noaptea de sărutat. 484 Verde foaie şi-o secară, Drag mi-a fost noaptea de vară Că dorm femeile-afară. Verde foaie bob năut, Şi bărbaţii sînt la plug, Eu mă duc şi le sărut, Şi lîngă ele mă culc. 485 — Foaie verde de secară, Fa leicuţă, leicuşoară, Ia mai ieşi oleacă-afară, Ca să-mi dai o gurişoară. — Nu ies, neiculiţă,-afară, Să-ţi mai dau o gurişoară, Că tu nu eşti singurel, Şi mai e un băieţel. 547 Dacă ţi-e drag să iubeşti, Să vii singur să-mi vorbeşti ; Să nu strîngi calabalîc, Că nu foloseşti nimic. 486 — Foaie verde sălcioară, Cînd ţi-oi face semn deseară, Să treci prin foc şi prin pară Şi să ieşi la neica-afară. Să ieşi pînă la portiţă, Ca să-i dai neichii guriţă. — Nu pot, neică, neiculiţă, Că e lac şi lapoviţă, Şi mă umplu pe rochiţă. — Ridică rochiţa-n poale Şi tot vin la neica-afară. 487 Frunzuliţă sălcioară, Unde-o fi neică deseară, Cine i-o da de mîncare Şi perniţă de culcare, Guriţă de sărutare ? Inimioară, stai pe loc, Să-ţi pui lacăt la mijloc : Lacăte să fie-o mie, Inima nu vrea să ştie. 488 Foaie verde şi-o lalea, Nu ştiu, puică, pe-unde-aş da, Să nu-ţi mai văd căscioara, Că mi-a secat inima Şi mie şi altora ! Unde văd căscioara ta, Arde inimioara mea ; 548 Arde inimioara-n mine. Ca un cuptoraş de pîine. Arde, inimă, şi taci, Tu le faci, tu să le tragi. De le faci, de nu le faci, Toate pe lume le tragi. 489 Frunză verde trei alune, Duce-m-aş cu mîndra-n lume, Mă tem că mi-or pune nume, Mie grîu şi ei tăciune, Cum e mai urît pe lume. Şi iar verde sălcioară, Duce-m-aş cu mîndra-n ţară. Mă tem că mi-or zice iară Mie grîu, mîndrii secară, Cum e mai urît în ţară. 490 Cuculcţ cu pana sură. Ce-mi cînţi vara-n bătătură Şi nu ţi-e inima bună ? — De mi-e bună, de mi-e rea, Nu mă-ntreabă nimenea. — Păsărică dalbă-n cioc, Rău mi-ai cîntat de noroc ! Ardă-ţi focul ciocul tău, Cum mi-ai mai cîntat de rău ! Eu mă duc, mîndra rămine, Ce să fac s-o iau cu mine ? — Fă-mă brîu pe lîngă tine Şi de-ţi pare brîul greu, Fă-mă lumină de seu. Lumina ţi-o lumina, Şi cine te-o întreba, Ce lumină e asta ? Tu să le răspunzi aşa : Asta-i lumină de seu, Mîndruţa din satul meu. 549 491 Frunză verde stînjinei, Săraci ochişorii mei Cită lume văd cu ei, Dar nu văd părinţii mei ! Numai negri străinei, Ce nu-s prietenii mei ; Şi cu ăia trăiesc eu, Bătută de Dumnezeu ! — Măi neicuţă, şi-al meu idrag, învaţă-mă, ce să fac ? — Eu te-nvăţ, puicuţă, bine : Ia-ţi basmaua, hai cu mine Şi-om trăi amîndoi bine ; Ţi-oi da pîine cu măsline Şi rachiu de tescovină. 492 Foaie verde foi de fag, — Măi bădiţă şi-al meu drag, învaţă-mă ce să fac. — Eu te-nvăţ, mîndruţo, bine, Vinde-ţi ia de pe tine Şi-ţi fă hani şi hai cu mine, Măcar o lună de zile. Ori e-o lună, ori e două, Pînă s-or împlini nouă. Dacă nouă s-o-mplini, Amîndoi ne-om logodi. Dacă nouă s-or umplea, Cu tine m-oi însura. 493 Foaie verde foi ca foaia, Din Ploieşti pînă-n Gheboaia, M-a bătut vîntul şi ploaia. Lasă vîntul să mă bată Şi soarele să mă ardă, 550 Numai puica să-mi trăiască, Pe mine să mă iubească. Iubeşte-mă, puică, bine, Pînă sînt pe lîngă tine ; Că dacă m-oi depărta, Mult oi plînge şi-oi ofta. Plîngeţi ochi şi lăcrămaţi, Că voi sînteţi vinovaţi, Ge-aţi iubit nu mai uitaţi Şi ce iubiţi nu lăsaţi. 494 Frunză verde şi-o lalea, Aolică, draga mea, Parcă mi-ai făcut ceva, De nu te mai pot uita. Frunză verde mărăcine, Ţine-mă, puicuţă, bine, Pînă sînt pe lîngă tine ; Că dacă m-oi depărta, în cale te-oi tot uita, Pe neică n-oi mai vedea. 495 Foaie verde sălcioară, Mititică bălăioară, Cînd ţi-oi face-un semn de-afară, Să nu mai stai la mirare, Ci să ieşi la mine-afară, Să-i dai neicăi gurişoară. Guriţă de sărutat, Trupuşor de dezmierdat. Şi iar verde sălcioară, Sălcioară răsădită, Mînca-ţi-aş guriţa friptă, Ochişorii să ţi-i beau, De pe drumuri să mai stau. 551 — Du-te, neică, şi să-mi vii, Cînd s-o coace poama-ntîi, Cam printre Sfinte Mării. 496 Verde frunză buruiană, Sărut ochii şi-o sprinceană, Şi-aluniţa de sub geană, Mîndruliţa mea. (refren) Şi cerceii din ureche, Cine ne-o vedea să crăpe. Mîndruliţă, sări portiţa Şi vin să-ţi sărut guriţa. Hai, mîndruţo, sări pîrleazul Şi hai să uităm necazul ; Mîndruliţă, sări oborul, Că te-mpuşc cu revolverul. Am în vale patru boi Şi mai am acasă doi, N-are cin’ să-i îngrijească, Dacă n-am şi eu nevastă. 497 Frunză verde de-avrămeasă. Inimioara nu mă lasă Să-ţi zic : „rămîi sănătoasă !cc Făr* de tine, unde-oi merge, Ochiul nu mi se mai şterge. Frunzuliţă măr domnesc. Tot gîndesc, dragă, gîndesc Să rămîn, ori să pornesc ? Azi în cale, mîine-n cale, Viaţă grea plină de jale ! Decît tot pe cale dus, Mai bine la cruce pus ! Dimineaţa te-oi scula, Cu tămîie-oi tămîia, La icoane te-oi ruga, De păcate m-o ierta. 552 498 Frunză verde sălcioară, Copiliţă de la ţară Cu doi bobocei în poală, Eu pun mîna, ei nu zboară, Ci ţi se fac morţi în poală. Copiliţă de la Jii, Cu bordeiu-n bălării, îţi fac cu mîna să vii. — Aolică, lele fa, Ori tu mi-ai făcut ceva, De nu mă pot însura ? — Da5 nu ţi-am făcut nimic, Ci mi-e vorba cu lipic. Aolică, neică,-al meu, Und5 te duci să merg şi eu, Călare pe murgul tău. — Copiliţă de la munte, Eşti vestită că ştii multe Şi mai mici şi mai mărunte, Şi ştii bine că nu pot Pe calul meu să te port. Că mi-e mic şi lui i-e greu Să ducă şi trupul meu. 499 Frunză verde trei măsline, Eu mă duc, puica rămîne. Cum să fac s-o iau cu mine ? Măcar calea jumătate, Să nu-mi pară prea departe. De-amărît, puică, ce sînt, Nu văd iarba pe pămînt, Nici soarele răsărind, Nici luna pe cer mergînd, Nici stelele tremurînd. 553 500 Frunză verde de măr dulce, De-aş şti, puică, cînd te-ai duce, Ţi-aş ţine calea la cruce Şi ţi-aş da o gură dulce. Ori de-aş şti că n-ai veni, Trupşorul ţi-aş zugrăvi Şi-aş face de-o iconiţă, S-o ţin în sîn la inimuţă. Frunză verde peliniţă, Te-am iubit de copiliţă, Sînişor de garofiţă Şi buze de micşunele, Muşcar-ar neică din ele, Ca din doi faguri de miere. 501 Magheran cu foaia lată, Care te-am purtat odată. Magheran şi viorele, Amar de zilele mele ! Ziua, noaptea, v-am purtat, Voiniceşte, nencetat; Dar acum mă duc în lume, Să vă poarte cin’ v-o pune. 502 Frunză verde sălcioară, Trec la deal şi trec la vale, Văd la mîndra luminare. Foaie verde matostat, De cînd m-am amurezat, Rău, mîndro, m-am ofticat. Mîndra-mi şade tot în casă Şi nu iese la fereastră. Bărbatul ei mă pîndeşte, Dracu ştie ce gîndeşte ! De l-ar face dracu capră, Să-l văd mîine pus în ţeapă. 554 Hai, mîndro, să trecem dealul, C-amîndoi ne ştim amarul ; Hai, mîndro, să trecem culmea, L-amîndoi ni-i dragă lumea. Ştii, mîndro, ce-am pus de gînd ? Să plec, să te las plîngînd, Din ochi negri lăcrămînd. Să-ncalec pe-un cal mai sur, Să mă duc la mîndra mea, Care m-am iubit cu ea, Din vîrsta copilărească Şi din casa părintească. Eu nu-s cîine ca s-o uit, Ci voinic ca s-o sărut. 503 Frunză verde salbă moale, Drum pe deal şi drum pe vale, Trece-un voinicel călare, Cu cămaşa albă floare. — Bună ziua, fată mare J — Mulţumescu-ţi dumitale ! Pune-mă, neică, călare, Că nu mai pot de picioare. Amarnic m-am ostenit, Tot umblînd după iubit Şi nimic n-am folosit. Şi mi-e drumul gloduros, De-am făcut rană la os. — Verde frunză mărăcine, Trec pe drum, mă uit la tine, N-am ce-ţi face, vai de mine ! Tremură carnea pe mine. Bucuros, puică, te-aş pune, Dar mi-e murgul mic de zile, Abia mă duce pe mine. Şi mi-e murgul ostenit, De şapte poşte gonit, Tot umblînd după iubit Şi nimic n-am folosit. 555 504 Frunză verde şi-un dudău, Măi neicuţă, neică-al meu, Unde pleci tu, merg şi eu Călare pe murgul tău. — Dar mi-e murgul mititel, De-abia duce trupul meu. — De-ai sta, neică, de-ai pleca, Ia dorul cu dumneata, Nu-1 lăsa-n spinarea mea. Că l-ai mai lăsat o dată Şi-am zăcut o vară toată Şi iarna pe jumătate. De te duci în Bucureşti, Te rog să nu zăboveşti. Că de-oi zăbovi o lună, Mă găseşti pe drum nebună ; Şi de-oi zăbovi un an, Mă găseşti pe drum buştean. De te-oi duce peste Olt, Las şi casă, las şi tot. De te-oi duce peste Jii, Las şi casă şi copii, Şi bărbăţelul dintîi. — Foaie verde mărăcine, Foc la mine, foc la tine, Foc la noi la amîndoi. Focul nostru cînd s-aprinde, Şapte sate nu-1 pot stinge. Nici Bucureştii eu tulumba, Numai puicuţa cu limba, Face limba unghişoară, Scoate foc din inimioară. 505 Frunzuliţă trei gutui, Geaba, lele, mă mîngîi, Că de mine-o să rămîi Cu capul pe căpătîi, Cu ochii pe drum, la Jii. 556 — Tu te duci, neică, te duci, Tu te duci şi eu rămîi, Cu cine-o să mă mîngîi ? — Alei, lele, c-oi vedea, Voinicel de seama mea, Răsucindu-şi mustaţa, Parcă-i pana corbului, Potrivnic dcochiului. Şi cu el te-oi mîngîia Şi pe mine m-oi uita. 506 Tu te duci, neică, te duci, Na la ţaţa mere dulci, Unde-oi conăci, să mînci Şi aminte să-ţi aduci De-ale noastre vorbe dulci, Care le vorbeam atunci. Tu te duci, neică, te duci, Tu te duci şi nu mai vii, Eu cu cin’ să mă mîngîi ? — Mîngîie-te, neică, bine, Că mai sînt tineri ca mine. — Fie, neică, cîţi or vrea, Ca frunza şi ca iarba, Dacă nu eşti dumneata, Eu oi plînge şi-oi ofta, Pîn-oi veni dumneata. 507 Frunză verde bob năut, Mă doare gura-ntrebînd, Copilaşii ispitind, N-a trecut puica la tîrg ? Să plec după ea rîzînd Şi să mi-o găsesc prin tîrg, Să beau cu ea, să mănînc, Două vorbe să-i vorbesc, Ce-o tîrgui să-i plătesc. 557 Puica neichii să-i zîmbească Şi pe neică să-l iubească. De ce focu nu muream, Cînd eram copil de-un an ? Dar acum la ce să mor, Cînd îmi dau fetele flori, Nevestele ochişori ? 508 — Frunză verde şi-o sulfină, Du-te, neică, şi iar vină, Nu mă mai lăsa străină, Ca o floare-ntr-o grădină. Da’ nici floarea nu-i străină, C-are şi ea rădăcină. — Frunză verde şi-un lipan, Ştii tu, mîndră,-acum un an ? Cînd noi dintr-un măr mîncam, Amîndoi ne săturam ; Dar acum de două luni, Pare că sîntem nebuni. De mă-ndepărtez de tine, Tu pleci, puică, după mine, Parcă nu prea tragi a bine. 509 Foicică de pe baltă, Pentru tine, Stanco, fată, Vîndui herghelia toată, Rămăsei c-un cal şi-o iapă. Calul, hoţii mi-1 furară, Iapa, lupii o mîncară. Pentru tine, Stanco, fată, Mîncai vinerea o dată Şi sîmbăta niciodată, Iar duminica postii, Pînă mi te dobîndii. Cînd îmi era punga plină, Mă culca Stanca pe mînă ; Cînd fu pe la jumătate, Mă dete Stanca la spate ; 558 Iar cînd fu mai pe la fund, Mă luă cu prăjina-n lung Şi-mi dete drumul să mă duc. 510 Frunzuliţă de cîrmîz, Duminecă pe la prînz, Vin doi porumbei pe sus, S-aducă mîndrei răspuns Că pe neică nu l-au tuns. Doi porumbi şi-o porumbiţă, S-aducă mîndrei guriţă. 511 Foaie verde trei smicele, Printre noi şi printre stele, Zboară două turturele. Una zboară şi se duce, Şi-alta pică jos şi plînge, Şi din gură aşa zice : — Foaie verde sălcioară, Mai aşteaptă, surioară, Pin’ mi-or creşte aripioare, Că noi de-aicea ne-om duce. Unde-o fi o apă dulce. Şi nici nu e prea departe, Două dealuri ne desparte. 512 Foaie verde şi-o lalea, De te-aş prinde undeva, Numai ochii ţi i-aş lua Şi i-aş lega-ntr-o maramă, Şi i-aş pune la icoană Şi m-aş ruga : Doamne, Doamne Ţine-mă, Doamne, să trăiesc, Cu puica să mă iubesc, 559 Măcar să mă prăpădesc. De m-aş prăpădi ca pirul, • Să-nfloresc ca trandafirul. N-am, puică pe unde da, Să nu mai văd casa ta, Casa şi bătătura, Care ne iubeam în ea, Şi-acum nu e nimenea, Cîntă cucuveaua-n ea. 513 Şi-o foiţă de năut, Cînd aud mă duc, mă duc, Ştii, ca frunza mă usuc. Ca frunza alunului, Pe marginea drumului. Şi-orice frunză din livezi, Cînd or fi grînele verzi, Să vii, puică, să mă vezi. 514 Au plecat olteni la vale, Boii neicăi, boi, Şi-au rămas oltencele, Şi-au băut vîlnicelc. Au plecat olteni la vale Şi-au rămas oltencele, Şi-au umplut cîrciumile. A plecat Marin la vale Să cosească fîn cu rouă, Rupe-i-s-ar coasa-n două, Să se-ntoarcă 1-alta nouă ! 515 Foaie verde samulastră, Mi-a plecat oltean la coasă, Să cosească fîn cu rouă, Rupe-i-s-ar coasa-n două Să vie dup-alta nouă. 560 Să coseasc-o săptămînă, Să-mi fac rochiţă de lină. Colea-n vale-n grădiniţă, Mi se plimbă-o copiliţă Numa-n ie şi-n rochiţă. 516 Frunzuliţă şi-o lalea, Trece mîndra pe şosea, Cu cămaşa subţirea, La poală cu igliţa. Cu cămaşa subţirea, Se vede ţîţa prin ea. Ţîţele-s cu boldurele, Dau junghiuri inimii mele. Pentru-o mîndră care-i bună, Aş face pe drum o lună ; Pentru-o mîndră care-mi place, Trei zile pe drum aş face. 517 Frunză verde şi-o lalea, — Ce faci, fetiţo,-acolea ? — Cos la cămăşuţa ta Cu firicel de-o para. De m-oi lua, de nu m-oi lua, Cămăşuţa-i tot a ta. Verde foaie bobidrag, M-a lovit un dor şi-un drag, Să stau toată ziua-n prag, Cu firul băgat în ac, Cu ochii după cel drag. 518 Frunză verde siminic, Trece mîndra pe colnic, Răsucind la borangic, 561 si r r\j w • • rara lus, rara nimic, Numai din degetul mic. De trei zile răsuceşte, Dar pe fus nu mai sporeşte. Mîndro, drăguliţa mea, De te-aş prinde undeva, Numai ochii ţi i-aş lua, I-aş purta în sîn mereu, Să-mi treacă de dorul tău. 519 Frunză verde iarbă lată, De trei zile bat la poartă Şi tu dormi, dormir-ai moartă ! Cu faţa către părete, Cu gura friptă de sete. — Haide, neică, şi mă iartă, Că doar sînt amurezată Şi vii tare de departe Şi-mi vii, neică, pe-nserate. — Să-mi laşi poarta descuiată Şi perdeaua ridicată, Şi ferestruica crăpată, Să vin şi eu cîteodată, Să te văd cum eşti culcată. De mi-oi fi culcată bine, Să vin şi eu lîngă tine. Iar de-oi fi culcată rău, Să te-adorm pe braţul meu, Ca pe aşternutul tău. — De-aş şti, neică, c-ai veni, M-aş spăla, m-aş primeni Şi-nainte ţi-aş ieşi, Poteca ţi-aş pardosi. Şi să vii, neică, curînd, Pe nisip de cel mărunt. Ori pe nisip de cel mare, Ca să vii, neică, mai tare. Să dai, neică, prin grădină, Că nu e nici pic de tină. Şi portiţa-i de rogoz, Cum pui mîna, cade jos. 562 520 Frunză verde şi-o lalea, De-aici pîn’la puica mea, Nu e drum, nu e vîlcea, Decît doar o potecea, Bătută de talpa mea, Ziua şi mai mult noaptea, Pînă la puicuţa mea. Şi iar verde şi-o lalea, Pîn5 la ibovnica mea, Din sat de la Valea Rea, Nu e drum, dar e-un pîrău, Ce-1 treceam cu murgul meu, Voinicel numai de-un an, Frumos ca un Ducipal. 521 Frunză verde şi-o lalea, Mîndra mea din Valea Rea, Nu ştiu, mi-ai făcut ceva, De nu te mai pot uita ? — Eu nu ţi-am făcut nimic, Dar mi-e vorba cu lipic Şi sînt bună de iubit. De-ar fi mîndra-n deal la cruce, De trei ori pe zi m-aş duce ; Dar mi-e mîndra depărtată, Mă duc la o lună o dată, Duminica, ziua toată, Şi atunci cu judecată. Judecata mi-e făcută, Strînge-o-n braţe şi-o sărută. 522 Frunză verde bob năut, Inimă cu venin mult, Cînd să te mai văd rîzînd, De la circiumă venind Cu copilaşii buluc, Cu nevestica ele gît ? 563 Inimă tristă şi-amară, Nu ieşi din mine-afară ; Rabdă pînă-n primăvară, Să-ţi iau cai şi cărucioară, Să te plimbi la puica-n ţară 523 Frunză verde mărăcine, Cuculeţ de la pădure, Du-te la puica şi-i spune Să nu se mai poarte bine, Că de neică tot rămîne. Foaie verde trei lămîi, Geaba, puică, mă mîngîi, Că de neică tot rămîi. De ce nu m-ai mîngîiat, Cînd eram la tine-n sat ? 524 — Frunză verde siminoc, Dida neichii de la Olt, Cu ia numai boboc, Cu şorţ roşu ca un foc, Cu panglica pîn’ la toc, Cum ai trecut, Dida, Oltul ? — L-am trecut c-am avut bani, Banii de pe sărutat Şi ceva de pe săpat. — Cît ai dat, Dido, la pod ? — Am dat la podaru-ăl mare Un firfiric şi cinci parale ; Şi-am dat la podaru-ăl mic Numa-un pui de firfiric. 525 Frunză verde şi-o sipică, Printre frunze, printre tisă, Trece puica mea descinsă, 564 Numa-n fotiţă şi-n brîu, Cu murguleţul de frîu, Păscînd iarba pînă-n brîu, Trec şi eu peste pîrîu. Frunză verde matostat, Alta e dragostea-n sat. Şi iar verde foaie lată, Bată-1 Dumnezeu să-l bată Pe-1 de mi-a pus lampă-n poartă, Nu pot trece la amantă ; îmi scîrţîie gheata pe piatră Şi m-aude lumea toată. 526 — Frunzuliţă foi mărunte, Fa Mariiţo de la munte, Ce-ai lăsat părul pe frunte, Că ţi-au ieşit vorbe multe ? — Las’ să-mi iasă, că nu-mi pasă, Că mi-e neică dus la coasă, Să cosească fîn cu flori, Să-l vîndă la negustori. Să cosească fîn ghizdei, Rupe-i-s-ar coasa-n trei, Să vie s-o vărguiască Şi meşter să nu găsească, Tot ca să mai zăbovească. 527 Iacă neică, nu e neică. Că de-ar fi venit neicuţa, L-ar fi cunoscut leicuţa. Bine, bine, nu e neică. — Vîntule, du-te de-i spune Că zăbavele nu-s bune, Că Florica-i duce dorul Şi s-a-nţelenit ogorul, Iar neica-i dă cu piciorul. — Vino, Niţule, băiete, Ce faci pe lelea s-aştepte ? 565 Busuiocul s-a-nnegrit, Rozmarinu-a-ngălbenit. Lelea plînge şi jeleşte, Nimeni n-o mai îngrijeşte. Vino, Niţule, băiete, Ce faci pe lelea s-aştepte ? 528 Fă-mă, Doamne, floare-nvoaltă, La neică, la boi, la roată, Ca să-i ajut la hăit, Că neicuţu-a răguşit. Fă-mă, Doamne, floare-albastră, La neică, la boi, în coastă, Ca să-i ajut la mînat, Că neicuţa s-a-mbătat. 529 Frunzuliţă şi-o lalea, Lîngă lunca lui Stroia, Ară neică cu plugul, Rupe-i-s-ar cormanul, Cormanul şi fieru-ăl lat, Să vină deseară-n sat Cu plugul la reparat, La boabe de semănat, Că destul am adăstat Ieri şi azi un sărutat, Fi-i-ar plugul blestemat! 530 Foaie verde matostat, Am ibovnic logofăt, Pe nume să ţi-1 arăt, Numele lui, Trandafir, L-au pîrît, l-au pus la bir. Nu l-au pus ca pe-un copil, Ci l-au pus ca pe-un mazil. 566 El de frica birului A luat apa Jiului. Pe la Jiul jumătate, Iacătă puica la spate. — întoarce-te, neică,-ndărăt, C-ai uitat un amanet, Inelul din deştiu-drept. Şi-ai uitat ce-ai mai uitat, Pălăriuţa din cap. 531 Frunză verde sălcioară, Unde-o fi neică astă-seară ? Unde-o fi, unde-o mînea, Ce guriţă-o săruta ? Mai dulce decît a mea ? Frunză verde trei granate, Cîte drumuri mari şi late, Tot de Gheorghe sînt călcate ! Cîte cărări părăsite, De Doichiţa sînt păzite ! 532 A prins scîrba rădăcină, Ca şi-un pom într-o grădină, Şi pomul meu a-nflorit Şi scîrba m-a dobîndit. Rădăcina i-om săpa Şi de scîrbă om scăpa Şi-atunci iar ne-om bucura. 533 Frunză verde mărăcine, De-ar mai fi una ca tine, Mi-aş da calul de sub mine Şi punguliţa cu rile, Numai ca să fiu cu tine. 567 Fir-ar ceasu-afurisit, Cînd plecai după iubit Şi-am găsit drumu-ngrădit, Nici cu pari, nici cu nuiele, Ci numai cu vorbe rele. — Nu ştii, neică, ce ţi-am spus ? Să-ţi legi doru-ntr-o basma Şi să-l porţi la dumneata, Ca pe Maica Precista. — Cit oi fi şi-oi mai trăi, Fată mare n-oi iubi. Şi-o să-mi iubesc o copilă, Că se suie pe opincă Şi-mi dă guriţa de frică ; Guriţă de sărutat, Trupşorel de dezmierdat. 534 Foaie verde măr pitic, Cînd eram copilaş mic, Dădeam semne de voinic. Dacă mare mă făcui, Văzui fetele de la Jii, Cu brînele stacojii, Cu buzele piersicii, Eu de-acum aici rămîi ; Aici, murgule, te beau, Mi te beau, mi te mănînc, Acasă nu te mai duc. Unde-aud pe cer tunînd Şi la baltă fulgerînd, Ploaia-n codru răpăind Şi izvorul duduind, N-o să mă mai vezi pleeînd. 535 Frunză verde iarbă moale, Pe la noi, pe drum la vale, Trec pe vale, pe cărare, 568 Şapte care cu chirie Ale lui neică Ilie. Să-l rog să-mi facă şi mie O căruţă de chirie, Cu roate de rozmarin, Cu spiţele de măslin, Cu obezi de calomfir, Cu jugul de trandafir, Cu proţap de busuioc, Să trag cu mîndra de el, Pe cel deal, pe colnicel, Eu la „hăis“, puica la „cea*, Ca să-mpărţim dragostea. Ca să nu zică poimîine, Că e mai multă la mine. 536 Foaie verde mărăcine, Ce mi-e mie drag pe lume ? Potecuţa din pădure, Presărată cu alune. Cu alune mărunţele, De calcă murgul pe ele, Trosnesc mereu sub picere, De-i face şi lui plăcere. Şi iar verde mărăcine, Ce-mi mai este drag pe lume ? Calul negru alb de spume, Nevastă gătită bine. Cu calul meu de plimbat Am trecut astăzi prin sat Şi mîndruţei semn făcui Să vie-n capul colnicului. 537 Frunză verde trei alune, Ce mi-e mie drag pe lume ? Calul negru, plin de spume, Şi voinicul gătit bine ! 569 Calul mi-1 călătoreşte, Puica cu drag îl priveşte. Frunză verde şi-o sipică, Eu cînd plec la ibovnică, Nici de dracul nu mi-e frică, Nici lupii nu mă mănîncă Şi nici cîinii nu se dau, Că nu fac nimănui rău ; Numai eu mă necăjesc, Cînd pe puica n-o găsesc. 538 Frunză verde foi de nuc, De dragoste-s zăbăuc. Pune masa să mănînc, Ia masa că nu mănînc, Adu-mi calul să mă duc. Pune-mi şaua ciocoieşte, Să mă plimb pe la neveste ; Pune-mi şaua cum e bine, Să mă plimb pe la copile. 539 Foaie verde salbă moale. Mă uitai pe drum la vale, Văzui pe neică călare, Cu cămaşa albă floare, Cu cizme negre-n picioare, Din biciuşcă tot plesnind. Lua-ţi-ar naiba biciuşca, Că mi-ai secat inima. Cînd treci, neică, pe la noi, Să-ţi pui clopoţel la boi, Ca să-l auzim şi noi. Cînd treci, neică, pe la poartă, Nu-ţi arunca ochii-ndată ; Aruncă-i mai amînat, Să creadă că ne-am lăsat. 570 Eu de tine m-oi lăsa, Cînd mi-oi lăsa lingura, Cînd mi-o suna scîndura, Popa cu cădelniţa. Du-1 nebun c-a răposat, De lume s-a săturat. 540 Frunză verde foi de praz, Cine-mi trece pe la iaz ? Costică cu calul breaz, Cere flori de la pîrleaz. Eu nu-i dau că mi-e necaz, Că-i cu mîna-n buzunar Şi-are zece lăutari ; Lăutarii cînd cîntau, Văile că-mi răsunau, Copacii se legănau, Fetiţele suspinau, Lacrimile le dădeau, Cu batiste le ştergeau, Cu batiste înflorate, înflorate vinerea, Cusute dumineca. 541 Foaie verde foi de praz, Cine trece pe izlaz ? Gheorghiţă cu calul breaz. Calu-i e breaz şi deschis, Ce mai ibovnic mi-am prins ! Nu l-am prins chiar dinadins, Ci l-am prins din întîmplare, Vreau să văd ce fire are. Firea lui e răsfirată, Ar cuprinde lumea toată. Mă cuprinde şi pe mine Şi-am să mă despart de tine. 571 542 Verde foaie matostat, La cireşul retezat, Calul lui neica-i legat, Cu batista-mpiedicat, Şi puicuţa-i cată-n cap. Las’ să-i cate că-i e drag. Ţaţo cu gîtul spălat, Cu hurmuzul revărsat, Pe sfîrcul ţîţei lăsat, Mă bag la tine argat. Ziua să-ţi spăl vasele, Noaptea să-ţi muşc buzele. 543 Frunză verde şi-un frăgar, Calu-i negru şi fugar, Neica-i tînăr şi tîlhar ; Calul trage la conace, Neică trage unde-i place, Pe la mîndruţe frumoase ; Calul mîncă fîn cu flori, Neicuţa bea pînă-n zori, Stă la masă şi-mi petrece, Cu mîndrele sfătuieşte. 544 Foaie verde muşeţel, Uite neică pe muscel, Călare pe-un căluşel, Mă duc, maică, după el. — Nu te duce, fata mea, C-ala-i voinic cu belea. Ia puşca şi sabia Şi se duce-n Dobrogca Să-şi facă miliţia Şi toată instrucţia. 572 545 Foaie verde de lipan, Calul alb, calul bălan Şi voinicu-i ortoman. Calul alb şi şaua-i verde, Ţine-mi-1, Doamne, nu mi-1 pierde. Că l-am mai pierdut o dată Şi l-am cătat ţara toată Şi Moldova jumătate Şi Craiova-a treia parte. Iacă, neică, că-1 găsii, îl găsii la Calafat, La umbră de păr uscat. 546 Foaie verde lămîiţă, într-o verde grădiniţă, Paşte calul lui Gheorghiţă, Priponit de-o garofiţă. Garofiţa s-a uscat, Calul lui Gheorghe-a scăpat. La jgheab iute-a alergat Şi mi-a scuturat din cap. Foaie verde foi ca viţa, Ridică, Tinco, rochiţa, Şi dă-i apă cu vedriţa Şi-i vorbeşte cu guriţa. Foaie verde nalbă-albastră, Tu, Tincuţo, eşti frumoasă, Dar ţi-e vorba ticăloasă, Nu ţi-e vorba mîngîioasă ; Mai bine-ai fi mai urîtă, Dar să fii mai pricepută. 547 Foaie verde lămîiţă, Colea, jos, în grădiniţă, Paşte calul lui Gheorghiţă, Priponit de-o garofiţă. 573 Garofiţa s-a uscat, Calul lui Gheorghe-a scăpat. Aleargă, mîndro, aleargă, C-a scăpat calul la iarbă. Foaie verde de-avrămeasă, Mi-a plecat Gheorghe la coasă Să cosească fîn cu rouă, Rupe-i-s-ar coasa-n două, Să vie dup-alta nouă, Să coseasc-o săptămînă, Să-mi ia rochiţă de lînă, Ca s-o port un an şi-o lună ! 548 Sună, sună şi răsună, Sună pietricica-n gîrlă, Puica mea plînge cu milă ; Sună pietricica-n Olt, Puica mea plînge cu foc ; Sună pietricica-n vale, Puica mea plînge cu jale. De m-aş mai vedea călare, Cu puica pe lîngă vale Şi cu murgul priponit Cu pripon de găietan, De-o creangă de leuştean ; Şi cu pripon de mătase, împletit de puica-n şase ! 549 Cînd oi zice diamant Şi-o litră de grîu curat, La bordeiul dărîmat, La cireşul retezat, Calul lui Gheorghe-i legat, C-un bariş împiedicat, De Mariţa fermecat. La colţul barişului, Dragostea voinicului Şi biletul calului. 574 550 Frunză verde de bujori, Sus, la poarta, la stobori, Bate murgul din picior ; Şi nu bate ca să dorm, Ci bate ca să mă scol, Să-i dau fîn şi orzişor, Să-i pun şaua, să mă duc, La puicuţa-n Cîmpulung. — Calule, căluţul meu, Ce te-abaţi din drum mereu ? Ori ţi-e greu trupşorul meu ? — Nu mi-e greu trupşorul tău, Ci mi-e greu năravul tău. Că te duci la fete-n sat, Pe mine mă legi la gard. 551 Frunză verde şi-un bujor, La fereastra spre obor, Bate murgul din picior. Las’ să bată, lua-l-ar boala, Că-i dau grăunţe cu poala Şi orzul cu bănicioara. Prost am fost şi n-am crezut, Că am să fac bani la cîmp Şi-am să-i cheltuiesc la tîrg Cu mîndrele pe la birt Şi cu galbeni pe la gît. 552 Frunză verde alunică, Draga neichii ibovnică, Tînără şi frumuşică, Ce nor mare se ridică Şi-s pe cale de plecare ! Face-mi-s-ar calea-n cruce, Să văd drumul und’ mă duce, De la mîndra mea cea dulce. 575 Şade tristă şi deşteaptă, N-aş vrea s-o las supărată. Pune, puică, la uitare, De ţi-am dat vreo supărare Şi-ţi pleacă buzele tale, Cele ca două migdale, Să-mi iau merinde de cale, Că eu nu m-am săturat De-al tău dulce sărutat. Şi murgul m-aşteaptă-afară, Să pui piciorul în scară. Mai sai, murgule,-n galop, Că plec de-aici în alt loc. De-o vrea Dumnezeu cu bine Şi cu tine şi cu mine, Mai vin, puică, pe la tine, Măcar la vreun an de zile. Alta-nainte să-mi iasă, Pice-i diamant din ochi, Nu-mi trebuie, tu-mi placi mie, Că te-am ales dintr-o mie. Dar tu dacă te-oi abate La niscai vorbe fermecate, Poate Dumnezeu te-o bate. 553 Foaie verde trei aglice, Pentr-o mîndră care-mi zice, Trei zile pe drum m-aş duce, Că i-a fost guriţa dulce ; Trei zile şi-o săptămînă, Că i-a fost guriţa bună. Foaie verde de secară, Cînd pusei picioru-n scară, Şapte mîndre că-mi oftară ; Cînd pusei şi p-ălălalt, Mîndra mea mi-a leşinat. Foaie verde siminic, Cînd plecai de la Rîmnic, Mai bine să fi murit, Ori murgul să fi plesnit Şi neică să fi trăit. Fir-ar ceasu-afurisit, Cînd m-apucai de iubit ! 5 76 554 Frunză verde trei sipici, Trei mai mari şi trei mai mici, Mi s-au făcut ochii mici, Uitîndu-mă peste vale Să-l văd pe neică călare, Călare pe vînătul, Care-aleargă ca vîntul ; Cu obrazul ca crinul Şi cu părul ca corbul, Ochii ca mărgăritarul, Mijlocul ca felinarul, Mai frumos decît primarul ! 555 Frunză verde trei bujori, — Mărie cu gălbiori, Soarele e pripitor Şi neicuţa-i călător Şi n-are basma cu flori. Dă neicuţii două flori, Că mă culc în drum să mor ; Dă neichii o floricea, Că mă culc în potecea. Şi iar verde trei bujori, Mîndra mea cu gălbiori, De nu te-oi iubi să mor ! — Măcar să mori pînă mîine, Eu nu mă iubesc cu tine ; Cu tine, c-un călător, Să mă laşi în drum să mor. 556 Şi-o foiţă foi de praz, Mor, murgule, de necaz, Că n-am unde să te las. Te-aş lăsa la vreo vecină, Să te bage ea-n grădină ; 577 Să-mi paşti tu iarbă de-a crudă, Eu să dorm cu ea pe mînă. Şi-o foiţă de lalea, Nu mai poate necheza. Murgule, boierule, Mai nechează, puiule, Să te-audă mîndrele, Să sloboadă vitele, Să le-adape la fîntînă, Să se spele pe picere Şi eu să mă joc cu ele. 557 Foaie verde flori cu rouă, Mi-am rănit calul cu şaua, M-am plecat pe ipingea, Să culeg o viorea Ca s-o duc la puica mea, Să i-o pui între sprîncene, Pe gustul inimii mele, Să mi-o sărut cu plăcere. Buze dulci cu ale tele Nu sînt altele sub stele. 558 Haide, haide, murgule, Mai sileşte, surule, S-ajungem deseară-acasă, La găzdiţa cea frumoasă, Că de trei zile ne-adastă Cu bucate calde-n masă, Cu ochi negri la fereastră, Cu rochiţa-n brîu sumeasă, Stă sufleţelul să-mi iasă. Haide, haide, murgule, Mai sileşte, surule, Ridică-ţi picioarele, Ca mîndra paftalele. 578 559 Frunză verde iarba mare, Calcă, murgule, mai tare, S-ajungem în sat cu soare, C-am o mîndră ca o floare Şi m-aşteaptă-n nerăbdare, Cu bucatele pe masă, Cu ocaua plină rasă. Ţie ţi-o da fîn cu floare Şi apă din donicioară, Şi-om trăi, murgule, bine, Măcar de azi pînă mîine. 560 — Frunză verde mărgărit, Murgule, de ce stai trist ? — De ce stau, stăpîne, trist ? C-am auzit că mă vinzi. Foaie verde sălcioară, Cînd ai fost cu mine-n ţară, Eu nu te-am dat de ocară. — Sileşte, murgule,-n pas, S-ajungem deseară-acas’, La copii şi la nevastă, C-au cules via din coastă, Cu masa-ntinsă m-adastă. 561 Ţine-ţi frunza, rugule, Haide, haide, murgule, Sileşte-te, surule, S-ajungem devreme-acasă, La copii şi la nevastă ; Că de trei zile ne-aşteaptă, Cu inima friptă, arsă, Cu ochi negri la fereastră, Cu ocaua plină rasă ; Ocăliţa s-a golit Şi taica n-a mai venit. 579 Că spre circiuma din luncă, Parcă dracul mă alungă ; Vinu-i bun, ocaua mare, Beau voinicii de s-omoară ; Beau becherii şi mănîncă, Crîşmăriţa-i frumuşică, îţi taie dorul de ducă. 562 — Haide, haide, murguleţ, Nu-ţi mai face părul creţ. La cel cap de pisculeţ, Mi se face-un tîrguleţ De fete şi de băieţi, Şi-am să-ţi iau un frîuleţ, Frîuleţ cu clopoţele, C-aşa-i e drag mîndrei mele. — Cum ţi-e drag cu mîndra-n pat, Şi mie cu frîu-n cap ; Cum ţi-e drag cu sticla-n mină, Şi mie cu ieslea plină. Tu mă duci, mă legi la gard Şi-mi dai fin nuielele Şi grăunţe stelele. — Murgul trage la conac, Voinicul unde-i e drag. Haide, murguleţ, mai tare, S-ajungem în sat cu soare, C-am o mîndră ca o floare Şi cu ochii după soare Şi cu mîna pe căldare, Să-i dea neicăi de mîncare. 563 Frunză verde şi-o lalea, Calul meu şi şaua mea, Ca să-ncalec cînd oi vrea, Să mă duc la mîndra mea. 580 Să mă duc unde m-oi duce, Că mîndruţa mea m-aşteaptă Cu friptura caldă-n masă, Cu ocaua plină rasă. — Pune-mi masa să mănînc, Strînge masa, nu mănînc, Adă-mi murgul să mă duc ; Să mă duc la Cîmpulung, Să-mi aleg un cal porumb, Lung în gît şi scurt în trup, Cum e bun de zurbalîc. Unde zic mă duc, mă duc, Toate mîndrele se strîng Şi plîng de se fac hăbuc. Mă întreabă : vii deseară ? Eu le spun : la primăvară. Ele plîng de se omoară. 564 Frunză verde samulatră, Urcă-te, puică, pe coastă, Cu ochii la casa noastră. Cine scîrţîie fîntîna ? Maria-mi face cu mîna, Cu mîna, cu mîneca, Cu ochii, cu sprinceana. N-am, puică, pe unde da, Să nu-ţi mai văd căscioara, Casa şi bătătura Şi-mprejur ce-oi mai avea. Trecui aseară călare, Pe la poarta dumitale, Lăsînd fum dintr-o ţigare Şi-ţi văzui rochiţa-n poale, Numai fluturi şi parale, Şi-am plecat bolnav la vale. 565 Frunză verde foi mărunte, Trage murgul la grăunţe Şi voinicul la fetiţe. 581 Trage murgul la popas, Voinicul unde-a mai mas. Frunză verde din livezi, — Puica mea cu ochii verzi, Ieşi afar’ de mă mai vezi, Cît mai sînt grînele verzi ; Că dacă s-or secera, Mult oi plînge şi-oi ofta De călătoria mea. — Ia-mă, puiule, cu tine, Să nu fiu singură-n lume. — Eu te-aş lua, fetiţo, lua, Dar mi-e murgul mititel, Nu poate să ducă doi, Că e făcut într-o joi. 566 Frunză verde poamă coarnă, A venit ziua de toamnă, Să-mi scot şaua din cămară, Să mi-o pun pe prispă-afară, Ca s-o bată vînt de vară. Să-mi pun şaua pe bălan, Să iau fată din Cepar. Să mă sui în deal la cramă, Să beau vin, să mînc pastramă Şi să cumpăr şi-o maramă. Să-mi cumpăr şi-un frîuşor, Să mă sui pe-un deluşor Să văd de-acolo Ceparul, Să văd casa lui Ciobanu, Să-i fur fata peste noapte Şi s-o duc în lumea toată. 567 Foaie verde de mohor, A plecat neică Ion La ftîrg la Pantelimon, A lăsat murgu-n pripon. Mai păştea, mai necheza. 582 Taci, puica, nu mai ofta, Că-ţi duc eu cheltuiala, Pîn* te-oi trece Dunărea ; De-aci-ncolo, cine-o vrea, Ca eu mi-am nevasta mea. Unii dau cu sutele Şi iubesc nebunele ; Eu nu dau nici o para Şi iubesc pe care-oi vrea ; Numai cu sprînceana-i fac Şi la uliţă mi-o trag. 568 Frunză verde solzi de peşte, Bărbatul care iubeşte, Se culcă noaptea-mbrăcat, îmbrăcat şi încălţat, Se scoală noaptea din pat Şi pleacă pe lîngă gard, Pentr-un pic de sărutat. Adă perna să mă culc, Ia perna că nu mă culc ; Adă calul să mă duc, La puicuţa de demult, Că mă bagă-n aşternut, îi pui stînga căpătîi Şi cu dreapta mi-o mîngîi. 569 — Haide, haide, murguleţ, Nu-ţi mai face părul creţ Şi codiţa ciuciiuleţi, C-ai speriat un judeţ, Şi Craiova jumătate, Bucureştii-a treia parte. O să te duc în tîrguleţ, Tîrguleţ la Răscăieţi, Să-ţi cumpăr de-un frîuleţ, Să-i zăngăne zalele, Ca mîndrei paftalele. 583 îndeamnă, murgule,-n pas tare, Că ne-aşteaptă-o mîndră floare, Cu fripturică pe masă, Cu ocaua plină rasă ; Şi pe tine mi te-adastă Ieslea cu fînurile, Traista cu grăunţele. Să bei apă strecurată, La Mariţa-n jgheab de piatră. Dară murgul ce-mi zicea ? — La naiba de îndemnat ! Unde-ajungi, mă legi de gard, La gard între proptele două Şi tu bei cu mîndra nouă. Fîn îmi dai zăbalele, De sete-mi beau balele Şi grăunţe stelele, Hoţule şi craiule, Stai să-mi răpui zilele. 570 Frunzuliţă trei smicele, Pe un deal, peste vâlcele, Este casa mîndrei mele. Tot suind la mîndra dealul, Mi s-a despotcovit calul. Nu e vina calului, Nici a potcovarului, Ci e vina dragii mele, C-a pus casa-n coaste rele ; Şi e vina şi a mea, Că prea des mă duc la ea. Potcovii calul cu polul, Ca să trec la mîndra podul ; Potcovii calul cu rubla, Ca să trec la mîndra gîrla ; Potcovii calul cu sfanţul, Ca să trec la puica şanţul. 584 571 Foaie verde ca mărarul, De trei ori potcovii calul, Potcoava şi icuşarul, Să sui la Tincuţa dealul. De trei ori l-am potcovit Cu potcoave de argint Şi dealul nu l-am suit. Foaie verde-a bobului, Nu e vina calului, Nici a potcovarului. E vina Tincuţei mele, O a pus casa-n coaste rele ; ’Ntre vâlcele,-n coaste rele, Nu mă pot urca pe ele. Foaie verde de-avrămeasă, Tincuţa-i fată frumoasă, Iubeşte zapcii de plasă, Pomojnicii nu mi-o lasă ; Nu-i dau voie să iubească Şi imi-o pun cîroiuimăreasă, Că vinde ocaua rasă. Foaie verde foi ca bobul, Potcovii calul cu polul, Să trec la Tincuţa podul. Foaie verde foi ea prazul, Potcovii calul cu sfanţul, Sa trec la Tincuţa şanţul. Foaie verde bob năut, Tot mereu l-am potcovit Cu aur şi cu argint, Şi şanţul nu l-am trecut. 572 — Foaie verde mărgărit, Călător eşti, pui dorit, Şi n-am nici un cunoscut, Să-l întreb pe und’ te duci Călător eşti, pui dorit, Şezi la noi dac-ai venit. — Apoi n-am venit să şed, Am venit ca să te văd ; 585 Să te văd şî să mă vezi, Să-ţi vorbesc şi să-mi vorbeşti, Inima să-mi răcoresc. 5 73 Foaie verde de bujor, Und’ te duci itu, Petrişor ? — La Craiova să mă-nsor, C-aici fetele nu vor, C-au aflat că sînt dator. Sînt dator la perceptor O sută unu de poli ; Şi-s dator la arendaş O sută de gălbinaşi. 574 Foaie verde foaie lată, Pentru tine, Iano, fată, îmi pierdui averea toată ! Dintr-o herghelie-ntreagă, Rămăsei c-un cal şi-o iapă ; Calul, lupii mi-1 mîncară, Iapa, hoţii mi-o furară. Să mergem, Iano, la ţară. Să deschidem cîrciumioară, S-aud cepul scîrţîind Şi papucii lipăind. Să-ţi văd rochiţa zburînd Şi rotocoale făcînd. 575 Foiliţă magheran, Avusei un cal bălan Şi-l băui cu puica-n deal. Las’ să-l beau, nu mi-e necaz, Că mai am vreo doi acas\ 586 Şi-l mai am pe vînătul, De fuge ca fulgerul ; Şi-l mai am pe galbenul, Cînd i-oi zice-o data hai, Trece patruzeci de văi, La puica din Corovoi. 576 Oltule, cîine spurcat, Ce-mi vii aşa turburat, Tocmai ca un lup turbat ? Ori vreun mal ţi s-a surpat, De vii negru-nveninat, Cu chivăre de voinici, Cu căpestre de cai murgi ? Verde frunză trei lămîi, Cînd văd mîndra de la Jii, Stau, murgule, să te beau, Să te beau, să te mănînc, Da-ndărăt nu te mai duc Că mai am şapte la grajd. Astăzi beau şi mîine beau, Băui preţul la cinci cai, De vin nu mă săturai ; Băui preţul murgului, Văzui saţul vinului. 577 Foaie verde lin pelin, Trecui puntea prin arini, La Hirica lui Marin, Să beau o litră de vin. Băui una, plătii două, Pe Hirica ne-o dă nouă. Băui două, plătii trei, Luosei Hiricăi cercei. Băui trei şi plătii patru, Hirica-'şi lăsă bărbatul Şi se-ndrăgosti de altul. 587 Băui patru, plătii cinci, Luosei Hiricăi opinci. Băui cinci şi plătii şase, îţi fac cămaşă de mătase. Băui şase, plătii şapte, Cu Hirica merg departe. Băui şapte, plătii opt, Stau cu Hirica-ntr-un loc. Băui opt şi plătii nouă, Hirica luă ie nouă. Băui nouă, plătii zece, Cu Hirica mi-aş petrece, La puţul cu apă rece, Cine bea de dor îi trece. 578 Nu ştiu luna pe cer merge, Ori puica la apă-mi trece Să-mi aducă apă rece, Cine bea de dor îi trece ! Şi nu ştiu ce fel de lună, Că-mi umblă puica nebună ; Luna cam întunecoasă, Umblă puica mînioasă. Luna ce mi s-a ivit, Ar fi bună de iubit, Dar sînt cu puica-nvrăjbit. Gine-ar sta ca să ne-mpace, Mare pomană şi-ar face. 579 Frunză verde tămîioară, Luniţă luminătoare Şi voi stele lucitoare, Luminaţi mai cu tărie Lunga mea călătorie. Daţi lumină revărsată, Pe cărarea-ntunecată ; 588 Voi apelor, mari şi mici, V-aţi potrivit cît mai mici, De v-am trecuit pîn-aici. Iar voi pomi îmbobociţi Şi voi copaci înfrunziţi, Voi mărturie să-mi fiţi, Cît am trudit pîn-aioi, Desculţ şi fără opinci ; Doar în mînă c-un ciomag, Să-i fac dragostei pe plac. 580 Frunză verde iarbă moale, Lumină luminătoare, Voi, stele strălucitoare, Luminaţi-mi cu tărie Lunga mea călătorie, Să văd drumul de mă duce, La puicuţa mea cea dulce, Care-mi şade tristă-n poartă ; Şade tristă şi-nfocată, De mult focşor e-ncercată ! Iată, de te ţii de ea, Ce-ţi aduce dragostea ! 581 Frunză verde şi-o răsură, Cuculeţ cu pană sură, Mînca-ţi-aş limba din gură, Nefriptă şi nesărată, Numa-n lapte dulce fiartă. Cîntă cucul de m-usucă, Fir-ai a focului, luncă, Cum arăţi tu drum de ducă ! De-ar fi noaptea trei conace, M-aş duce şi m-aş întoarce ; Dar e noaptea de-un conac, N-am, mîndruţo, ce să fac. 589 582 Frunză verde foi şi-o fragă, Răsări, lună, răsări, dragă. Răsărit-ai, lună,-n şură, Nu-i aici cine-mi dă gură ; Răsărit-ai, lună,-n prag, Nu-i aici cine mi-i drag. Răsări, lună, printre stele, Să-mi vie mîndrele mele, Care mă iubeam cu ele. Şi-altă floare şi-o lalea, De s-ar vinde dragostea, Aş da calul şi şaua Şi-aş cumpăra dragostea, Nu mă mai satur de ea ; De s-ar vinde iubitul, Aş da boii şi plugul Şi-aş cumpăra iubitul. 583 Frunză verde de-o aglică, Pustie de noapte mică ! Cînd s-ajung la ibovnică, Cînd s-ajung, cînd să mă-ntorc, La pustiul de soroc ? Frunză verde peliniţă, Ajunsei şi la mîndruţă. — Ieşi, mîndruţo, la portiţă ! — Dar nu pot, neică Ioniţă, Că mi-e Iorgu mic de ţîţă. — Fi-ţi-ar Iorgu-alimănit, De cîte ori am venit, Tot cu Iorgu m-ai minţit. 584 Frunză verde de ce-o fi, Neică mi-a spus c-o veni, Cînd luna o răsări. 590 Ies afară, luna-i sus, Neica-a venit şi s-a dus ; Ies afara, luna-i jos, Neică nu s-a mai întors. — Unde eşti, neicuţă, frate, De mă laşi pe aşteptate ? — Taci, leliţă, c-am venit, De cînd luna s-a ivit, Că de mult nu ne văzurăm Şi de vorbă nu stăturăm. 585 Măi băiete, copil prost, Aseară unde mi-ai fost ? Unde-ai fost de n-ai venit, La vorba care-am vorbit ? De venit nu ţi-a venit, Ori de-al dracului n-ai vrut ? C-altă vorbă ai avut. Vin, fir-ai afurisit, Că te-aştept cu puiul fript. Cine mă puse pe mine Să mă-ndrăgostesc de tine ? De tine, un prăpădit, De porţi căciula pe gît; De tine, de-un călător, De mă laşi în drum să mor. 586 De îndrăgostit ce sînt, Nu văd iarba pe pămînt, Nici soarele-n cer mergînd Şi nici luna luminînd. Şi-aşa-mi vine uneori Să beau otravă să mor. Frunză verde măr domnesc, De ce să mă otrăvesc, Cînd am zile să trăiesc, Cu puica să mă-ntîlnesc ? 591 587 Foaie verde salbă moale, Dealule, făcea-te-ai vale Şi lunca poiană mare, Să-mi treacă neică călare, Cu cămaşa albă floare, Cu taclitu-ncins pe şale, Cu cojocelu-n spinare. Cine are ibovnică I se pare noaptea mică Şi plapuma uşurică. 588 Frunză verde liliac, Ce mai bine, ce mai vac, Că sînt cu Ioana certat ! Dar oi face ce-o să fac, Să dau prin apă de-a drept, Prin mărăcini să mă-nţep Şi să-i cad Ioanei la piept ; Să mai rîd, să mai vorbesc, Inima să-mi potolesc. Ţine, Doamne, luna-n ceaţă, Că sînt cu Ioana pe braţe, Mă căznesc să-i dau dulceaţă 589 Foaie verde de pe coastă, Mult e mintea fetei proastă ! Şi flăcău-i mare cîine, Că c-o vorbă, c-o minciună, Mi-o scoate seara pe lună, Şi mi-o joacă pe genunche, Spune vrute şi nevrute, Pînă ce-o scoate din minte. 592 590 Frunză verde-o alunică, Frumos cîntă-o rîndunică, La fereastră, la obloane, La mîndruţa să se scoale. Cîtă vreme-o fi de-aseară, De cînd tot aştept pe-afară ? Şi ploiţa că mă ploaie, Chepeneagu mi se moaie, Picătura că mă pică, Pălăria mi se strică. 591 Foaie verde matostat, Toată noaptea-am tremurat La o jumătat’ de gard, Pentr-un pic de sărutat. Dar cînd fu la sărutat, Dumnezeu nu mi-a-ajutat, Cîinii-n goană m-au luat. Dumnezeu m-a poticnit, Am dat în groapa cu urzici, Făcutu-m-am numai băşici, Păream că vin de la bîlci. Cu guriţa sărutam, Cu mina mă scărpinam, Mai nimic nu foloseam, Iar din gură ce ziceam ? — Sărută, neică, sărută, Şi pe de lături te uită, Şi nu scap cu chica smultă Şi cu giubeluşa ruptă Că giubeaua mi-oi cîrpi-o, Dar chica n-oi mai sădi-o. 592 De-ar fi luna vorbitoare, Precum este umblătoare... — Eu, lună, te-aş întreba, Nu mi-ai văzut pe neică ? 593 — Ba l-am văzut în Bucureşti, Culegea la flori domneşti, Să le pună-n pălărie, Să ţi Ie trimeată ţie. — Răsări, lună, şi sui sus Şi du neicăi un răspuns : Du-i răspuns şi sănătate, Să iubească-n altă parte, Că cu min’ nu se mai poate. Că atît cît s-a putut, Mică-am fost şi n-am ştiut, Tînără, n-am priceput. 593 Foaie verde trei măsline, Iacă-ţi spun, puică, cu bine, Cînd oi veni eu la tine, Să nu te găsesc cu nimeni. Să te găsesc singurică, Cîntînd ca o păsărică. Păsărică prea isteaţă, Văd bine că eşti lumeaţă ; Eşti lumeaţă peste fire, De nu mai ai potrivire. 594 Firicel de iarbă neagră, Eu, din toată lumea largă, M-alesei c-o puică dragă Şi mi-o port cu fusta albă, La gît cu cordeaua neagră. Trece drumul, toţi o-ntreabă : —A cui eşti, puicuţă dragă ? 595 Foaie verde samulastră, Aprinde lampa din casă Şi mi-o pune la fereastră, 594 Să se vadă bine-n casă Şi să-mi văd cum eşti culcată. Dac-oi fi culcată rău, Să viu să te-ndreptez eu ; Să-ţi pun stînga căpătîi, Cu dreapta să te mîngîi. 596 Foaie verde foi de rug, Arde-te-ar focul de tîrg, De trei ori te ocolii Şi ce cătai nu găsii. Cătai cercei şi mărgele Şi ciorapi cu găurele, Pantofiori cu panglicele, Icuşari şi mamudele, Cum îi place dragii mele. 597 Frunză verde şi-o fragă, Hei, măi bade, de-ţi sînt dragă, Nu că ta că-i lumea largă ; C-oi lua una mai urîtă Şi ţi-o părea lumea strimtă. Că eu, bade, cui mi-e drag, Ii vorbesc numai din prag ; Iar pe cine nu iubesc, Şi uşa i-o zăvoresc. Vino, bade, pe la noi, într-o zi de nouă ori, Iar de ţi-o părea prea mult, Eu ţi-oi spune mai pe scurt: Vin’, bade, de dimineaţă, Cînd soarele-a răsări Şi pleci cînd o asfinţi, Şi-o fi doar o dată-n zi. 595 598 Foaie verde avrămeasă, Oftează, puică, oftează, Toată lumea să te crează Că-mi eşti mie amurează. Oftează cu gura-nchisă, Ca o candelă aprinsă ; Oftează şi pentru mine, C-amîndoi am trăit bine. Foaie verde de bujor, De bujor şi anason, Scoală-te, puică, din somn De-mi dă guriţă că mor. Că guriţa de la tine M-a ofticat, vai de mine ! M-a făcut din om neom Şi m-a uscat ca un pom ; Ca un pom dintr-o grădină, Fără soare şi lumină ; Ca pc-un pom neroditor, Ce nu face vara flori. Foaie verde şi-un dudău, Că n-a lăsat Dumnezeu, Ce-oi iubi să fie-al meu ! 599 Frunză verde siminoc, Fetiţă din Topolog, Cu ia numai boboc, Ce te porţi aşa cu foc ? Mi-ai băgat sufletu-n foc. Şi-altă frunză de trei mure, Cuculeţ de la pădure, Du-te la mîndra de-i spune Să nu se mai poarte bine. Că de cînd se poartă bine, N-a rămas inimă-n mine ; Şi puţină ce-a rămas, S-o fi fript şi s-o fi ars ; Cînd ai sta s-o cîntăreşti, Nici o litră nu găseşti ; Nici o litră, nici un dram, Cît mi-ar lăsa un duşman, De m-ar chinui un an. 596 600 Frunză verde de mohor, Aşa-mi vine uneori Să mă otrăvesc să mor ! Foaie verde măr creţesc, Stau în loc şi mă gîndesc. Mă gîndesc, mă chibzuiesc, La ce să mă prăpădesc, Cînd am zile să trăiesc, Pe puica pot s-o-ntîlnesc, S-o-ntîlnesc şi să-i vorbesc ? Şi-apoi, să mă prăpădesc, Vreme destulă găsesc. 601 Frunză verde şi-un dudău, Cîte mori sînt pe Buzău, La toate măcinam eu ; La morişca mai din jos Mă şuii să torn în coş, Morăriţa mă dă jos. — Stai, voinice, nu turna, Pînă nu m-oi săruta, Că vamă nu ţi-oi lua. 6C2 Frunză verde trei boboci, Tu te mînii, tu te-ntorci, Tot de neicuţa te rogi. Mai fă, puică, cum oi face Şi mai vin* la neica-ncoace, Să-ţi croiesc tivilichie, Largă-n poale, strîmtă-n şale, Făcută pe ţîţişoare. 597 603 Strigă lelea de sub luncă : — Vin’, băiete, de mănîncă Ciulama de pui de curcă Şi ciorba de pui de gîscă. C-aseară te-ai mîniat Şi te-ai culcat nemîncat, Guriţă n-ai sărutat, Ochi negri n-ai mîngîiat, Sînişor n-ai încălzit, Pieptişor n-ai mirosit. 604 Foaie verde sălcioară, Măriuţă, Marioară, Mai ţii gura de-astă-vară ? — Mai ţiu, neică,-o ţîrişoară. — Dă-mi-o mie cu chirie, Pînă la Sfînta Mărie, Pin’ s-o coace coarna-n vie, Ce-oi cîştiga să-ţi dau ţie. 605 Frunzuliţă şi-o crăiţă, Leliţă Săftiţă, — Te aud, neiculiţă. — Şi dacă m-auzi, De ce nu-mi răspunzi ? Că e mult de-aseară, De cînd stau pe-afară. Vremea-mi vremuieşte, Cămaşa-mi răceşte, Streşinile-mi pică, Giubeluşa-mi strică. Nu mi-e de giubea Ca de fermemea. Nici de fermenea 598 Ca de găitan, C-am slujit un an La un căpitan Pentru găitan. 606 Frunză verde şi-o lalea, Iar am stricat dragostea ; Frunză verde bob năut, Vai de mine ce-am făcut, C-am dat dragostea-mprumut Frunzuliţă trei spanace, Şi-aş mai face, Ce-aş mai face, Să cad cu neică la pace. M-aş jura şi m-aş lega, Măcar pîn-om secera ; C-a plecat Iancu la vamă Şi se-ntoarce-abia la toamnă. 607 Şi iar verde meri domneşti, Leano, Leano, ce gîndeşti, De nu vrei să mă iubeşti ? Leano, Leano, ce să-ţi fac Să-ţi mai cad o dată drag ? Că ce-am ştiut am făcut Şi drag tot nu ţi-am căzut. Frunză verde mărăcine, Cine-o spune, Leana-mi vine, Are-un galben de la mine. Cui să-l dau şi cin’ să-l ia, Ca s-o văd în casa mea ? 608 Foaie verde mărăcine, Cine mă puse pe mine Să prind dragoste cu tine ? 599 Cu tine, o piază rea, Mi-ai mîncat tinereţea. Tinereţe ce-am avut, Cu amar le-am petrecut! Cu amar şi cu necaz Şi cu lacrămi pe obraz. 609 Spune, mîndro, şi ghiceşte De ce omu-mbătrîneşte, Cînd cu sapa nu prăşeşte, Nici cu coasa nu coseşte Şi dragostea-1 chinuieşte ? — Lasă-te, neică, de mine, Că eu m-am lăsat de tine, PuT n-om da de vreo ruşine. — Om da, mîndro, de ce-om da, Noi nu ne putem lăsa. 610 Foaie verde şi-un dudău, Uite, bat-o Dumnezeu, Cum cată la mine rău ! Parcă n-am iubit-o eu. Şi se uită duşmăneşte, Ca să nu mai trag nădejde. Foaie verde de trei ori, Mirosi-ţi-ar gura-a flori Şi ţîţele-a micşunele, Să muşte neică din ele Ca din doi faguri de miere. 611 Foaie verde flori de munte, Fost-ai, leicuţă, de frunte, De tot omul te iubea, Cînd cu mine te vedea. 600 Dar acuma, mîndruliţă, Nu-ţi mai pun mîna la ţîţă Şi gura pe-a ta guriţă, Să doreşti, dragă, de mine, Cum am dorit eu de tine. Că eu mult te-am mai dorit, Pînă cînd te-am dobîndit. 61.2 — Frunză verde magheran, Nu fi, neică,-aşa viclean, — Du-te, mîndro, dracului, Nu-mi sta potcă capului. Du-te, nu mă boscodi, Dacă nu mai ştii iubi. Du-te, nu mă tot lătra, Dacă nu ştii săruta. 613 Foaie verde de dudău, De oftatul tău şi-al meu S-a mîniat Dumnezeu. Desfă, puică, ce-ai făcut Şi-mi dă drumul să mă duc. Foaie verde matostat, Pe min5 cin’ m-a ofticat ? O muiere cu bărbat, Amîndoi tot dintr-un sat. Verde foaie mărăcine, Cine mă puse pe mine Ca să fac casă cu tine, Eu tînăr şi tu bătrînă ? 614 Frunză verde foi şi-o fragă, Vezi puica care mi-i dragă ? Trece drumul, nu mă-ntreabă, Parcă cineva o roagă ! 601 Şi le freacă şi cu flori, Sa merg pe la şezători, Unde-s fete şi feciori. 231 Frunză verde de bujor, Pe deluţ, pe deluşor, Trece-o fată şi-un fecior ; Feciorul trece cîntînd, Fata după el plîngînd. — De ce cînţi, neică, a jale ? Ori ţi-e grea arma-n spinare ? — Nu mi-e grea arma-n spinare, Dar sînt trist de supărare, Că de-acas" cînd am plecat, Am lăsat boii-njugaţi Şi pe părinţi supăraţi. Luai arma la spinare Şi plecai pe deal călare, La fecior de împărat, Că acolo-am fost chemat Ca slugă şi ca argat, De-aia, neică,-s supărat. 232 Frunză verde matostat, Trenule, fire-ai jurat, Nici la gară n-ai mîncat, Ai fluierat şi-ai plecat Leanii veste nu i-ai dat ! S-a oprit trenul din cale, Ca să facă de mîncare, Că moare neamţu de foame. — Auzi, Leano, trenul trece, Ieşi afară de-1 petrece ! Vine trenul fluierînd, Şi maşina bubuind, Neamţul din cheie strîngînd Şi Leana mereu oftînd. 436 O sută cincizeci de fraţi Şi-o mie de dorobanţi. Şi călcăm din urmă-n urmă, Parcă sîn/tem toţi de-o mumă, Şi călcăm din piatră-n piatră, Parcă sîntem toţi de-un tată. S-auzi goarnele sunînd Şi tobele bubuind, Soldaţii muştră făcînd. 235 Foaie verde salbă moale, De la Bucureşti la vale, Trece-un tren cu cinci vagoane, încărcate cu mantale, Cu mantale şi tunici, Pentru regimentul cinci. Foaie verde şi-o lalea, Acolo-a tunica mea, Cu galoanele la ea. 236 Frunză verde sălcioară, Bate-1, Doamne, şi-l omoară Pe-1 dc-a făcut drum de care, De-au plecait băieţii-n ţară, Şi-au rămas nişte pîrliţi Cu genunchii pîrjoliţi Şi stau prin tufe pitiţi De urîtul fetelor, De dragul nevestelor. Au rămas mucările Să ne poarte florile. Decît floare la mucoare, Mai bine pe-o apă mare. 438 237 Oi, săracul catana Cînd îi vine porunca, îşi încalţă papucul Şi liţarii de-a lungul, Puşca şi oţelele îi mănîncă zilele. 238 Frunză verde salbă moale, Sui la deal, cobor la vale Şi mă doare, maică, doare, Şi mă tot dor palmele, Tot curăţind armele ; Şi mă dor degetele, Tot trăgînd cocoaşele ; Şi mă doare după cap, De-un pustiu de comănac, Că-mi cîntă cucul cu drag ; Creşte umbra codrului Şi nu pot sta locului. 239 Frunză verde bob năut, Cine n-are dor în trup Să viină să-l împrumut, Că la mine văd că-i mult ; Curge izvor din pămînt, Ca nisipul de mărunt. Verde foaie de trei brazi, Mai la vale de Urlaţi, Am lăsat boii-njugaţi Şi părinţii supăraţi. Să vii, maică, să mă câţi între cîrduri de soldaţi, Stau în puşcă rezemaţi. 439 — Taci, Leano, nu mai ofta, Din ochi nu mai lăcrăma, C-oi da la sergent ceva, La ofiţer tot aşa Şi-oi fi tot cu dumneata. Pe mine de m-oi lăsa Şi mai rău m-oi oftica. 233 — Foaie verde trei spanace, Tu te duoi, bade, sărace, Dar eu ce focul m-oi face ? — Tu oi face, mîndro, bine, Că mai sînt voinici ca mine. — Fie voinicii ca brazii, Şi de brazi să treacă-n sus, Nu-s ca badea ce s-a dus. — Frunză verde şi-un areu, Mîndro, unde mă duc eu, Nu e deal, nu e pîrîu, Nici mîndruţe-n portul tău ; Nu e salbă, nu e nalbă, Numai sînge pînă-n barbă ; Nu e deal, nu-i nici pîrîu, Numai sînge pînă-n brîu, Mîndro, unde mă duc eu. 234 Foaie verde bob orez, Mariţo cu ochii verzi, Ieşi afară de mă vezi, Pînă sînt grînele verzi. Că dacă s-or secera, La călătoria mea Mult oi plînge şi-oi ofta. Foaie verde plopi înalţi, Să vii, puică, să mă câţi, La cazarma din Galaţi, C-acolo sîntem chemaţi, 437 240 Frunză verde iasomie, Bate-1, Doamne, cu mînie Pe-1 de-a pus pana-n hîrtie De m-a luat la miliţie. Cînd mă plînge tatăl meu, Eu sînt tocmai prin Buzău ; Cînd mă plînge mama mea, Eu mi-s tocmai în Dobrogea Cînd mă plînge sora mare, Stă soarele a mirare ; Cînd mă plînge sora mică, Frunza-n codru se despică. Şi-altă frunză de aglici, Fă, Doamne, zilele mici Şi nopţile licurici, Să mă văd scăpat de-aici. 241 Frunză verde de bujor, Plînge-mă, maică, cu dor, Că şi eu ţi-am fost fecior, Ţi-am scos plugul din obor Şi ţi l-am pus pe ogor. Cînd ogorul îl brăzdai, Iată-n lagăr că plecai, La pustia cătănie, Plugul rămase-n cîmpie. Cînd acasă mai venii, Mamă, tată, nu găsii. Frunză verde de cătină, Pusei lacăt la grădină, Plecai în ţară străină Şi călcâi din piatră-n piatră, Să mai găsesc şi eu tată ; Şi călcâi din urmă-n urmă, Să mai găsesc şi eu muma ; Şi călcâi din flori în flori, Ca să mai găsesc surori ; Şi mersei din brazi în brazi, Să mai găsesc şi eu fraţi. 440 îndărăt dacă venii, Tată, mamă nu găsii. Frunză verde de cătină, Mă dusei iar în grădină. Mă dusei la romăniţă, O găsii călugăriţă ; Mă dusei la leuştean, îl găsii negru buştean ; Mă dusei la rozmarin, Vărsa lacrămi de venin ; Mă dusei la busuioc, Plîngea cu lacrămi de foc. 242 Foaie verde trei granate, Te blestem, străinătate, Tot de tine-avusei parte Şapte ani şi jumătate, Tot cu raniţa la spate, Cu curele-ncrucişate. Afurisit de drum lung, De cînd mîn şi nu te-ajung. Dacă văzui şi văzui, La o parte mă dădui, Pe marginea drumului, Sub umbra arinului. Iarbă verde mi-aşternui, Ipingeaua căpătîi Şi cu dorul mă-nvelii. Dorule,-al dracului eşti, Unde mă duc mă găseşti ! Nu ştiu und5 să mă pitesc, Ca să nu mă mai găseşti. Dorule, bată-tc focul, Că tu mi-ai mîncat norocul Dorule, ce ai cu mine, Nu mă laşi să trăiesc bine ? Foaie verde foi de nuc, Iacă, neică, plec, mă duc, Pleacă-ţi gura s-o sărut, S-o sărut o dată bine, Să nu mai gîndeşti la mine. 441 foaie verde de-avrămeasă, Pentru-o armă ruginoasă, Lăsai casă, lăsai masă, Lăsai nevastă frumoasă, Cu doi copilaşi la masă, Cu o fată şi-un băiat. Fata zice : mamă, mamă, Şi băiatul : tată, tată. — Taci cu maica, vine tata. Tata e la Bucureşti, Călare pe cai domneşti, îmbracă haine nemţeşti. Foaie verde bob năut, De cînd maica m-a făcut, Binele nu l-am văzut. Am trăit tot amărît, Cu amar şi cu necaz Şi cu lacrimi pe obraz. 243 Frunză verde bob năut, Dealul de la răsărit Vedea-l-aş de foc pîrlit Şi de soldaţi ocolit. Şi iar verde mărgărit, Unde-aud goarna sunînd, Ofiţerii-aliniind, Căpitanii comandînd, Mă rog, domne căpitane, Mai clă-mi drumul din catane, Că de cînd m-ai concentrat, Pline albă n-am mîncat; Şi-am mîncat la brut uscat, Tot cu apă amestecat. Mai am o lună şi trei zile, Pîn-oi da arma-n primire, Mantaua la magazie, Să mă-nsor, să-mi iau soţie, S-o iau ’naltă, «sprincenată, Să mi-o placă lumea toată. 442 244 Foaie verde trei stejari, Vai sărmanii marinari Mult duc viaţă cu amar, Făcînd termen de cinci ani ! Cine mi-a lungit armata, Dumnezeu să-i dea răsplata Să-i ia un picior şi-o mînă, Să nu-şi mai cîştige plinea ! Cînd mergeam la recrutare, Eram tînăr ca o floare ; Dar acum, la liberat, Sînt palid şi m-am uscat. Foaie verde de trei flori, Pe voi, mamă, fraţi, surori, Vreau să vă mai văd o dată Şi pe urmă pot să mor. Foaie verde alunaş, Rău, maică, mă blestemaşi ! Nu mă blestemaşi la lună, Ca să mor cu arma-n mînă ; Ci m-ai blestemat pe nor, Ca să mor sus pe vapor ; Mările să le străbat, Pîn’ la Oceanu-Ngheţat. Foaie verde de trei flori, Blestemaţi sînteţi, feciori, Vă duceţi ca flutureii, Veniţi ca călugăreii. Foaie verde trei sfănţoaice, De la Galaţi mai încoace, E-o cîrciumă-ntre pîrloage, Ţinută de trei turcoaice, Dau o cană trei sfănţoaice, Beau marinarii, săracii ! 245 — Dunăre, Dunăre, Drum fără pulbere, De-ai fi vorbitoare Cum eşti curgătoare, 443 Eu te-aş întreba De-un tînăr voinic Din oaste fugit. — Verde de năut, Şi de l-am văzut, Nu l-am cunoscut. — Frunză şi trei lemne, A-l cunoaşte-ii lesne : Mijlocelul lui, Paiul griului ; Perişorul lui, Pana corbului; Mustăcioara lui, Spicul orzului. 246 Foaie verde iasomie, Pe la deal de-Alexăndrie, Vin doi fraţi din cătănie. Foaie verde trei granate, Grăi frate către frate : — Ce-o să ne facem, fărtate ? Că de cînd ne-am cătănit, Noi pe-acasă n-am venit. Boii-n grajd or fi murit, Murgul meu a-nnebunit. 247 Foaie verde sălcioară, Dunăre, apă vioară, Face-te-ai neagră cerneală, Ca să-mi scriu o hîrtioară, S-o trimet la maica-n ţară, Să-mi dea rufe de purtare Şi bani pentru cheltuială, Că mă duc în bătălie. Suie, maică,-n deal la cruce, De vezi Gheorghe cum se duce, Cu basma neagră legat, La tufanul curăţat ; 444 Calul lui Marin, legat, Cu basmaua-mpiedecat, Testemelul, frîu în cap. Floarea testemelului, Ciucureii calului. Calul paşte şi nechează, Marin plînge şi oftează. Un fir paşte şi-altul creşte, Cinci-şase le terfeleşte. 248 Frunzuliţă şi-o para, Bate viratul papura, Vinerea şi miercurea, Trec soldaţii Dunărea. Două pene de cocoş, Mi l-au pus pe Osman jos ; Plînge Osman şi suspină, Iară fata lui Osman Se poartă cu un colan Şi colanu-i de oţel, Zbîrnîie sabia-n el. 249 Frunză verde trei migdale, De la Plevna mai la vale, Se plimbă Osman călare Şi-aşa zice-n gura mare : — Săriţi, turci, săriţi, agale, Că vin căciulari pe vale, Cu armele la spinare, învelite-n muşamale, Să poată da foc mai tare. Frunză verde simiinoc, Tot oraşu-i cu noroc, Numai Plevna arde-n foc Şi cu Osman la mijloc. 250 Frunză verde de lăptucă, Sună trîmbiţa de ducă ; Bate toba-n depărtare Şi ne cheamă la hotare. Hai, voinici, să mai jucăm Şi pe urmă să plecăm. Auzi tunul cum vuieşte ! Turcul taie şi robeşte. Lele, maică, ce urgie Se găteşte să ne vie ! Sări, curcane, dă cu foc, Nu-i lăsa pe turci de loc ! 251 Foaie verde busuioc, Arde Giurgiu-n mare foc Şi duşmanii-s la mijloc. Săriţi, turci, săriţi, argaţi, Daţi cu tunuri, bombardaţi. Sări paşa-n prăvălie, Luă o coală de hîrtie Şi-mi scrise la-mpărăţie : — împărate, luminate, Dumnezeu să te păzească De armata căzăcească Şi de gloata românească, Că se pun spate la spate Şi se bat pînă la moarte. 252 Frunză verde şi-o lalea, CoLo-n deal la Rahova, Multe vieţi de flăcăiaşi Au răpus turcii vrăjmaşi. Şi multe cruci de voinici Au rămas pe povîrniş. Şade turcu-n meterez, Dă cu gloanţe şi nu-1 vezi. 446 Frunză verde şi-o sipică, Dar voinicii-s fără frică, Au căzut cîţi au căzut, Dar pe turci tot i-au bătut Şi reduta-au cucerit. 253 Frunză verde de stejar, Nu mai am de turc habar ! L-am împins de-a duriţa, Cît colo, din Griviţa, Iac-aşa şi iar aşa. Cu atît nu s-a ajuns, L-am mai fript şi l-am mai tuns, Unde curge Dunărea, La cetatea Rahova, Iac-aşa şi iar aşa. Unde-am fost şi unde-am dat, Turcul nu s-a mai mişcat; Colo-n Plevna, sugrumat, Osman paşa s-a predat, Sărăcuţ de maică-sa. Şi pe rîu şi pe uscat, După plac l-am înhăţat. Vas turcesc în fiare-ncins, Tot în ţăndări l-am întins, Iac-aşa şi iar aşa. Frunză verde de stejar, Nu mai am de turc habar. Iaca birul ceri vom da, De acum şi pururea, Iac-aşa şi iar aşa. CÎNTECE DE ÎNSTRĂINARE 254 Foaie de pelin Şi de rozmarin, Voinicul străin, Străin şi bogat, Intră noapte-n sat, 447 De toţi e chemat Şi-n seamă luat, De cîini apărat. Străin şi sărac, Intră noaptea-n sat, De nimeni chemat Şi de cîini lătrat. Voinicul străin E-un măr dulce-n drum, Toţi cîţi pe drum trec, îl zburătăcesc. Ramurile-i frîng, Inimioara-i plînge Cu lacrimi de sînge. 255 Iarbă verde din livezi, Puica mea cu haine verzi, Mai vino de mă mai vezi, Pînă sînt grînele verzi. Că dacă s-or secera, Ori m-oi mai vedea, ori ba. Aşa-mi vine cîteodată Să mă sui pe munţi de piatră, Să fac ochişorii roată, Să privesc la lumea toată. Aşa-mi vine uneori Să mă sui pe munţi cu flori, Să mă uit unde mi-i dor. Pe dealul din răsărit, Florile s-au veştejit ; Pe dealul din scăpătat, Florile mi s-au uscat ; Pe deal pe la Cîmpulung, FLorile-au îmbobocit. Dealul de la Măgurele Mult e plin de viorele, Calcă mîndrele pe ele. — De ce plîngi tu, fa surată ? — Că n-am mamă şi n-am tată. Şi n-am fraţi şi n-am surori, Şi n-am grădină cu flori. 44$ — De ce rîzi tu, fa surată ? — Eu am imamă şi am tată, Şi am fraţi şi am surori, Şi am grădină cu flori, Şi am strat cu busuioc Semănat de vinerea, Să răsară sîmbăta, Să-l purtăm dumineca. 256 Dunăriţă, apă lină, Mă-nşelaşi c-o vorbă bună, Mă trecuşi în ţări străine, rara dor şi rara mila. Struguraş bătut de brumă, Sărac copil fără mumă ! Struguraş bătut de piatră, Sărac copil fără tată ! Mă şuii pe munţi cu flori, Să văd fraţi, să văd surori ; Mă şuii pe munţi de piatră, Să văd mamă, să văd tată ; Nu văd mamă, nu văd tată, Doar neagră străinătate. 257 Frunzuliţă foaie lată, Mă şuii pc colţ de piatră Şi-mi făcui privirea roată, Să-mi văd mamă, să-mi văd tată. Nu văd mamă, nu văd tată, Doar neagra străinătate. Frunzuliţă trei granate, Dincotro vîntul mă bate, Tot mă frige şi mă arde ; Şi dincotro mă loveşte, Mă arde şi mă pîrleşte, Mumă, mumă şi iar mumă. 449 258 Foaie verde trei flori late, Bate vîntul, nu prea bate ; Numai în spate nu-mi bate, Că spatele sînt mîncate De neagra străinătate. Foaie verde, foaie lată, Mă şuii pe munţi de piatră, Sa vad mama, sa vad 'tata ; Nu văd mamă, nu văd tată, Parcă sînt făcut din piatră. 259 Foaie verde, foaie lată, Şi-oi călca din pdatră-n piatră, Să-mi fac steiurile tată. Cine m-o-njura de tată, Să-l alerg o vară toată, Să-i rup piciorul şi-o spată. Liliac bătut de brumă, Şi-oi să calc din urmă-n urmă, Să-mi fac steiurile mumă. Cine m-o-njura de mumă, Să-l alerg un an şi-o lună, Să-i rup piciorul şi-o mînă. 260 Foaie verde mărăcine, Cine e străin ca mine ? Numai mierla din pădure. Dar nu-i străină ca mine, Mai are de-un frăţior Pe sturzul cel pestricior ; Şi mai are-o surioară, Pe neagra privighetoare, Cîntă seara pe răcoare, Dimineaţa-n prînzu-ăl mare. A venit bruma cea mare, 450 Ce cade seara pe floare Şi se ia-n prînzu-ăl mare. Cadă bruma cît de groasă, Floarea mea e tot frumoasă. 261 Frunză verde trei măsline, Taci inimioară din mine, Nu te jelui la nimeni. Că oricui te-ai jelui, Tot ţie ţi-o bănui. Streinei sînt ca şi-un cuc, Milă n-am unde mă duc. Streinei sînt ca mierla, Milă n-am nicăierea. Mierla nu-i streină tare, C-are cucul văr primare Şi sturzul frate mai mare. Iar eu n-am pe nime-n lume, Pustiul să-mi mai aline. 262 Frunză verde grîu mărunt, Inimă cu venin mult, Cînd să mi te văd rîzînd Şi la masă ospătînd, Cu lăutarii cîntînd, Tot veselie făcînd, Cu mîndrele după gît, Tot umblînd şi chiuind ? Foaie verde şi-o cucută, De străinătate multă Mi-a căzut lumea urîtă. De străin şi de sărac Mă mir seara und’ să trag ; Şi-aş trage la dumneata, Da’ mi-e frică de belea Cu nevasta altuia. 451 263 Foaie verde bob de in, Cuculeţ, tu eşti hain, N-ai cîntat vara deplin. Ai cîntat pe jumătate Şi-ai plecat în altă parte. Foaie verde iasomie, Cîntă-mi, cuce, numai mie, Că la vară nu se ştie, Ori mai trăiesc, ori că mor, Ori sînt pe drum călător. 264 Frunză verde trei măsline, Cucul vine de trei zile, Peste văi, peste movile. Vine cucul întristat, Nebăut şi nemîncat, Se pune pe-o rămurea, Aproape de casa mea. — Frunză verde şi-o lalea, Cucuie, fugi de-acolea, Că-ţi dau una c-o nuia. iară cucul ce-mi zicea ? — Foaie verde foi de rug, Să-mi dai, neică, chiar c-un drug, De-aicea nu mă mai duc. — Cuculeţ de peste vii, Spune drept, de unde vii ? De prin codri, de prin văi, Ori de la părinţii mei ? Şi dacă vii de la ei, Spune-mi, cuce, ce fac ei ? — Mă-ta pîine că cocea, Tat-tău caii potcovea Şi căruţa şinuia, După tine se pornea. 452 265 Foaie verde de pelin, Străin sînt, Doamne, străin ! Străin sînt ca pasărea, N-am umbră nicăierea. Străin ca puiul de mierlă, Nu capăt nici prînz nici cină ; Străin ca puiul de cuc, Milă n-am unde mă duc. 266 Foaie verde salbă moale, M-apucă un dor şi-o jale De pe la rudele mele. Ah, săracii ochii mei, Multă lume văd cu ei, Numai nu văd pe ai mei. Şi sînt singur ca un cuc Şi mi-e sufletul năuc ! 267 Frunzuliţă foi şi-o nucă, Cîte păsări sînt prin luncă, Toate cîntă şi se culcă. Numai eu sînt pui de cuc, Nici nu cînt, nici nu mă culc, îmi stă gîndul să mă duc. Să mă duc în ţări străine, Unde nu cunosc pe nimeni ; Numai frunza şi iarba, Pe deasupra, negura. 268 Frunză verde trei smicele, Printre nori şi printre stele, Zboară două turturele. Una zboară şi se duce, Alta pică jos şi plînge, 453 Şi din gură aşa zice : — Mai aşteaptă, surioară, Pîn’mi-o creşte-o aripioară. Că noi de-aicea ne-om duce, Unde-o fi apa mai dulce. C-aici apa nu e bună Şi-aici lumea ni-i străină. Dar n-om merge-aşa departe, Două dealuri ne desparte De neagra străinătate. 269 Foaie verde matostat, Rău, maică, m-ai blestemat, Maică, cu blestem de foc, Ca să n-am nici un noroc. De mic, cînd m-ai legănat, Tu, maică, ai tot lucrat, Din gură m-ai blestemat. M-ai blestemat vineri seara, Să-nconjur lumea şi ţara. Da nici eu nu m-oi lăsa, Pînă n-oi înconjura, Să-i plinesc maichii voia. Străină-s, Doamne, străină, Sînt străină şi săracă, De nici apa nu mă-neacă. De străinătate multă Mi-a căzut lumea urîtă. De străinătate mare Mi-a căzut lumea cu jale. De săracă şi străină Nici apa nu mă alină. 270 Frunză verde trei spanace, La drumul dintre pîrloage, Ţin circiumă trei grecoaice Şi vînd vin de trei soroace, Cine bea copii nu face. 455 Daca maică-mea ştia, Se ducea de bea şi ea, Pe mine nu mă făcea Şi-ar fi fost mai bine-aşa, Decît viaţa care-o duc, Singur, pustiu, ca un cuc. 271 Frunză verde trei molizi, Singură-am fost la părinţi, Ca lumina între sfinţi. Părinţii-au avut avere, Eu le-am fost de mîngîiere. Părinţii s-au îndurat, Pe mine m-au măritat, Prin negri străini m-au dat, Sus la munţi, la alte curţi, La părinţi necunoscuţi. Cît timp ei şed bînd la masă, Eu le ţin lumina-n casă. Dumnezeu, de mila mea, M-a făcut o păsărea Şi-am zburat la maică-mea. Dar maică-mea m-alunga : — Fugi, pasăre, de-acolea, Du veste la fiica mea C-am ajuns în stare grea. — Maică, stai, mu mă goni, Că eu am a-ţi povesti Cum trăiesc cu străinii. 272 Foaie verde şi-o smicea, Cînd eram la maica mea, Eram pui de turturea Şi drăguţă cui oi vrea. Rupe, mîndro, de pe masă, Trandafir mîndru-n fereastră. 456 De cînd sînt la mama lui, Nu-s nici turturea, nici pui, Nici drăguţă nimănui, Căci mă teme dumnealui. Fără floare după uşă, Trandafir negru-n cenuşă. Copiliţă cu părinţi, Nu grăbi să te măriţi, Căci mila de la părinţi, Cît trăieşti o întîlneşti. Iar mila de la bărbat E ca putregai uscat. 273 Creşteţi, flori, cît gardurile Şi-astupaţi pîrleazurile, Să vă bată vînturile, Ca pe mine gîndurile. Creşteţi, flori, şi nu-nfloriţi, Numai cît să-mbobociţi, Că mie nu-mi trebuiţi. Că de cînd v-am semănat, Tot cu lacrimi v-am udat ; Şi de cînd v-am răsădit, Tot cu lacrămi v-am stropit. Ies afară, cat la munţi, Intr-un casă, n-aim părinţi ; Ies afară, cat la brazi, Intru-n casă, eu n-am fraţi ; Ies afară, cat la flori, Intru-n casă, n-am surori ; Ies afară, cat la spini, Intru-n casă la străini. 274 Şi-altă verde şi-o lalea, Mă făcui iar păsărea Şi zburai la soră-mea. 457 Cirip, cirip, la fereastră, Sora iese să mă gonească : — Uş, uş, uş, pasăre rea, Că tu nu eşti sora mea. Sora mea s-a dus în lume Ca să nu-i mai ştiu de nume. — Soro, surioara mea, Eu nu sînt pasăre rea, Ci sînt surioara ta. Eu nimic nu mai doresc, Doar trei vorbe să-ţi vorbesc, Cu străinii cum trăiesc ; Cum dă-n mine, dă şi-n cîine, Far’ de milă ca-ntr-o vită. 275 Frunză verde trei spanace, Fă-mă, Doamne, ce m-oi face... Fă-mă, Doamne, pui de cuc, Pe dealul mare să urc, Să mă uit colo-n vâlcea, S-o văd pe măicuţa mea, Măturînd bătătura, Cu poala cu boabele, Uşuind găinile : — Uşu, uşu, păsărea, Că tu nu eşti fata mea ; Eu o fată am avut Şi şi-a luat ce i-a plăcut Şi s-a dus în sat străin, Parcă nu-i e dor de min\ 276 Frunză verde şi-o măslină, Pusei lacăt la grădină, Plecai în ţară străină, Fără dor şi fără milă. Luai o floricică-n mînă Şi călcâi din piatră-n piatră, Şi îmi veni dor de tată ; 458 Şi călcâi din urmă-n urma, Şi îmi veni dor de mumă ; Mă dusei la busuioc, Plînse cu lacrămi de foc. — De ce plîngi, măi busuioace ? — Da’ cum să nu plîng, măi frate, Că n-are cin’ să mă poarte ? Mă dusei la rozmarin, îl lăsai vărsînd venin. 277 Foaie verde leuştean, Ocolit sînt de duşmani, Ca drumul de bolovani ; Ocolit sînt de străini, Ca gardul de mărăcini. Frunză verde cireş copt, — Păsărică de Gilort, Nu mă blestema cu foc Şi-mi dă drumul peste Olt, Iarna pe gerul de foc, Cînd îngheaţă apa-n scoc Şi cămaşa sub cojoc, Şi mîinile pîn’ la cot. — Soare, soare, sfinte soare, Haide, scapătă mai tare ! Frunză verde trei spanace, De-ar fi noaptea trei conace, M-aş duce şi m-aş întoarce ; Dar mi-e noaptea de-un conac, N-am, puică, unde să trag. 278 Frunzuliţă foi de fag, De străin şi de pribeag, Nu ştiu seara und" să trag ; Aş trage la cea vecină, Dar mi-e frică de pricină. Poate bărbatul să-i vină. 459 Ori îmi şade după sobă, Pune mîna pe-o cociorvă Şi-mi face spinarea tobă ; Nu-mi mai trebuie nici casă, Nici nevastă mîngîioasă. 279 Frunză verde mărăcine, Cîte focuri ard în lume, Nici unul nu arde bine, Cum arde inima-n mine. Arde, arde, nu se stinge. Aolică, mor, m-aprind Şi n-am voie să mă-ntind. Foaie verde matostat, De cînd m-am înstrăinat, Pîine bună n-am mîncat. Mereu pîine de secară, Tocmai la ficaţi mă doare. Şi mereu codru uscat, Limba-n gură mi-a crăpat, Buzele s-au băşicat. Aolică, vai de mine, Ce-am făcut, n-am făcut bine, Că plecai de lîngă tine. 280 Frunză verde măr mustos, Satul meu, mic şi frumos, Rămîi de mine sănătos ! Şadă-n tine cine-o vrea, Eu în tine n-oi şedea. Hai, puică, să trecem Oltul, Să schimbăm vorba şi portul, C-aici toţi s-au înrăit, Nu mai este de trăit. De ce mi-o fi lumea rea Cu dragostea altuia ? 460 281 Frunzuliţă de trei nuci, Tu te duci, neică, te duci, Dar pe mine cui mă laşi ? Lemnelor şi .pietrelor, Pe mina străinilor. Tu te duci, neică, la Iaşi, Dar pe mine cui mă laşi ? De te duci, neică, la Olt, Să-ţi iei şi copii şi tot. 282 Frunză verde bob năut, Vine vremea să mă duc, Că nu mai pot de urît ; Să mă duc în satul meu, Că pe-aicea locu-i strîmt ; Locu-i strîmt, oamenii-s răi, Parcă sînt duşmanii mei. Că ei unde se-ntîlnesc, Tot de mine-şi povestesc. De ies cu cămaşa albă, Zic că mi-este lumea dragă ; De ies cu cămaşa neagră, Zic că sînt femeie slabă. Cine are ochi şi minte, Vede că toate-s urîte. CÎNTECE DE JALE ŞI NOROC 283 Foaie verde şi-o lalea, Aoleu, măicuţa mea, Petrache ce a făcut ? Cinci ocale mi-a băut. Jale mi-i, măicuţă, jale De vorbele dumitale, 461 Care mi le-ai cuvîntat Şi eu nu le-am ascultat. Acum de le-ai cuvînta, Bine le-aş mai asculta Şi în seamă le-aş băga ! Maica mea, cînd m-ai făcut, Nimica nu te-a durut ; Dar acum de m-ai vedea, Toate alea te-ar durea ; Tot ai plînge şi-ai ofta, Unde ţi-ai trimes fiica. 284 Foaie verde trei spanace, De la Bucureşti încoace, Este-un han cu trei iatace, Are vin de trei soroace, Cine bea, copii nu face. De-ar fi băut maică-mea, Pe mine nu mă făcea. De m-ar fi făcut maica zgură, Decît pe lume răsură ! De m-ar fi făcut maica foc, Decît pe lume boboc ! 285 Foaie verde trei granate, Trei surori avusei, frate, Toate sînt nemăritate. Şi cum plînge cea mai mare, Cu păr galben pe spinare, Parcă-i rooia de pe floare ! Şi -cum plînge-a mijlocie, Cu părul pînă-n călcîie, Parcă-i vîntul din cîmpie ! Şi cum plînge a mai mică, Frunza-n codru se despică ! 462 286 — Frunzişoară fir de linte, Descunună-mă, părinte, Că de m-oi descununa, Şi-o sută de lei ţi-oi da. — Două sute de mi-ai da, Nu te pot descununa ; Cununa a fost la mine, Ochii-au fost în cap la tine. De ce n-ai luat seama bine Cu cine te legi pe lume ? — Vai, urîte, ce să fac ? Că de tine nu mai scap Nici în muntele cu brazi, Nici în satul cu bărbaţi ; Nici în muntele cu flori, Nici în sat între feciori ; Nu mai scap, urîte, nu, Cît cerul şi pămîntul ; Nu mai am eu zile bune, Cît oi mai trăi pe lume, Urîtul capul mi-1 pune. Mulţi ar vrea, iute m-ar scoate, Dar e-n zadar, nu se poate. Şi se bucură de toate Doar duşmanca mea de moarte Mult mă mir şi de-al meu cap, Cine mi-a mai picat drag ! Mult mă mir şi mă gîndesc, Cu cine să mai trăiesc ! 287 Frunză verde bob năut, Fie-al naibii de urît, Care mi-a fost rînduit, Mănînc cu el dintr-un blid ! De-ar fi blidul de pămînt, Să se spargă mai curînd ! Dar e blid de cositor, Nu se sparge pînă mor ! 463 Ia ieşi, tată, din mormînt, Să vezi în ce amar sînt ! în amar şi în necaz, Tot eu lacrămi pe obraz. Cîte lacrămi am vărsat, Aş face fîntînă-n sat ; Fîntînă cu trei izvoare, Cine bea apă, nu moare ; Şi bea şi duşmanca mea, Dar să crape fierea-n ea ! 288 Verde şi-o lalea, Inimioara mea, Neagră ca tina, Ca tina de vară, Ca cea de primăvară, Călcată de cal Şi de dobitoace, Ce n-au unde trage. Neagră e tina, Rea mi-e inima. 289 Frunzuliţă iarbă mare, De-ar trece iarna mai tare, Să vie primăvara, Să-mi răcoresc inima. Cocostîrci şi rîndunele, Voi ştiţi gîndurile mele. Potoliţi inima mea, Că mi-o arde jale grea. Şi voi mii de păsărele, Ce ştiţi dorurile mele, Faceţi cumva, cum voi ştiţi, Inima de-mi răcoriţi. Cîntaţi ziua şi noaptea, De-mi mai potoliţi jalea. 464 290 Frunză verde trei alune, Am rămas singur pe lume, Cu mine nu ţine nimeni, Numai Dumnezeu cu bine. Aş cînta şi-aş şuiera Şi m-aş duce-ncotrova, Că rău inima mă doare Şi mă usuc pe picioare Ca pomul din rădăcină, Ca şi floarea din grădină. 291 Frunză verde trei măsline, Plînge inimioara-n mine, Plînge şi suspină De lume străină. Verde şi-o lalea, Neagră mi-e inimioara, Neagră ca tina, Ca tina de vară, Călcată de care Şi de dobitoace, încolo şi-ncoace, Trăgînd la conace. Taci, inimă, taci, Că tot tu le faci Şi bune şi rele, Şi tot cu plăcere. Taci, inimă neagră, Clinii să te-ntindă, Clinii şi cloncanii, C-aşa vor duşmanii ; Clinii şi vulturii, C-aşa vor vecinii. 292 Frunză verde liliac. Pe cărare la cerdac, E un trandafir de leac, 465 Ce să fac, să-l pun la cap ? De trei zile de cînd zac, Şi nu pot să-mi aflu leac. N-am surori să mi-1 sădească, Nici fraţi leacul să-mi găsească. Dar-ar Dumnezeu un vînt, Să dea iarba la pămînt, Doar oi scăpa din ce sînt ! 293 Pe drumul care merg eu, Nu e iarbă, nici dudău, Nici apă de eleşteu Să-mi potolesc focul meu. Focul de la inimioară Nu mi-1 potoleşte-o ţară ; Numai puica cu gura, Că mi-a secat inima. Vinde-ţi, maică, car şi boi, Să mai fim noi amîndoi. Vinde-ţi, maică, vîlnicul Să mă scapi de Rîmnicul. Că mie mi s-a urît Tot urcînd şi coborînd, Cu lanţurile de picioare, Cu mînuşiţele-n fiare. Şi mă leagă cot la cot Şi mă plimbă tîrgul tot. 294 Frunză verde porumbică, Sta voinicul la potică, Ciuma rea îi iese-n cale, Voinicul zice cu jale : — Na-ţi calul cu armele Şi-mi lasă tu zilele. Ea-i răspunde : — Dragul meu, Cal şi arme nu vreau eu, Ci chiar pe tine te vreau. 4 66 295 De la Bucureşti la vale, Se aude-un jelit mare, De boieri şi de cocoane, C-a murit o fată mare ; Fată mare logodită Şi cu zestrea pregătită. Le-a lăsat cu jurămînt, Cînd or băga-o-n pămînt, Să-i lege basma la gît. Cine-o trece s-o jelească, Toţi popii să mi-i citească. 296 Frunză verde trei spanace, Cîntă rîndunica-n salce, Mîndruţa bădiţei zace. Frunză verde iarbă-naltă, Cîntă-o rîndunică-n poartă, Şi mi-o duc pe năsălie, Ca pe-o coală de hîrtie, O hîrtie sinilită Şi mînuţa-nvineţită, Sărmana neichii iubită. 297 Frunză verde foi de nuc, Eu tot spun c-am să mă duc ; Toţi mă-ntreabă und’ mă duc, Eu le spun, la Cîmpulung, Să-mi aleg un cal porumb, Scurt în gît şi lung în trap, Cum e bun de zurbalîc. Să-i pun şaua, să-mi trec apa, Nici scara nu s-o uda, Nici colţul la ipingea, Tot cu dor de mîndra mea. Sus la munte c-oi urca, Dar cu ochii tot încoa\ 467 Nu vreau viaţa s-o trăiesc Şi nici să mai haiducesc, Că n-am pe cin’ să iubesc. Că pe cine mi-am iubit, S-a dus şi n-a mai venit, A pus spate la pămînt Şi faţa la răsărit, Inima mi-a pustiit. 298 Frunză verde mărăcine, Bucură-te, mînăstire, De ce mai garoafă-ţi vine. Nu vine să-mbobocească, Ci vine să putrezească. Foaie verde şi-o măslină, Pămînte, face-te-ai tină, Multă lume intră-n tine ! Intră şi se lecuieşte, Că leac în lume nu găseşte. Foaie verde măr mustos, Pămînte, face-te-ai os, Că mănînci omul frumos. 299 Bulgăraş de gheaţă rece, Iarna-mi vine, vara trece Şi n-am cu cine petrece. Căci cu cine-am petrecut, S-a dus şi n-a mai venit. A pus spate la pămînt Şi faţa la răsărit, Şi-a pus mînă peste mînă, S-a făcut neagră ţărînă. 300 Frunză verde siminoc, Dragoste fără noroc, Ca la cărţile de joc ! 468 Unu-o pune şi-altul o ia, C-aşa merge dragostea. Tinereţe c-ale mele, Nu sînt altele mai grele ! Tinereţe ce-am avut, Cu amar le-am petrecut ! Tinereţe c-ale noastre, Nu sînt altele mai proaste ! Maică, norocelul meu, Mult mă mir ce l-ai făcut, Că-n apă nu l-am băut ! Mult mă mir und5 l-ai băgat, Că-n pîine nu l-am mîncat ! Ori, maică, l-ai semănat Pe dealul cu florile, Să-l mănînce oile ; Pe dealul cu stejerei, Să-l mănînce mieluşei... 301 — Suceşte, ţigane, cuiele, Să se-ntindă coardele, Prinde lăuta de gît, Trage-mi una de urît ! — Foiliţă trei migdale, De la Severin la vale, Cîte care cu povară, Se tot urcă şi coboară ! Numai carul Radului, Şade-n vîrful dealului. Bate boii de-i omoară, Cu bice de tămîioară ; Bate boii de-i usucă, Cu bice de solzi de ştiucă ; Bate boii de-i zmeieşte, Cu bice de solzi de peşte ; Bate boii, -utoarce-n loc, Cu bice de busuioc. Geaba strigă, geaba bate, Dacă nu-i noroc şi parte. 302 Foaie verde foi de carpen, Păsărică cu cioc galben. Foaie verde sînziene, Păsărică dalbă-n pene, Ce dai vreme după vreme ? Foaie verde busuioc, Păsărică dalbă-n cioc, Cădea-ţi-ar ciocul de tot, Dai soroc după soroc, Nu mă vezi că ard în foc, Şi tu-mi cînţi ca de noroc ? 303 Foaie verde rug de mure, Cuculeţ de la pădure, Mai făcut-ai bine-n lume ? De-ai făcut, să-mi faci şi mie. Să mergi la părinţi să spui Pîinile să le mănînce, Potcoavele să le strice, După mine să nu vie ; Să rămîn să ard în foc, Dacă n-am avut noroc. 304 Frunză verde alunică, Tot mă strigă puica, strigă : — Vin, bădiţă, de mănîncă, C-am tăiat un pui şi-o curcă, — Măcar să tai şi-un boboc, Nu mănînc, mîncare-aş foc, Dacă n-am avut noroc Să fiu cu tine pe-un loc. 470 305 Foaie verde trei lămîi, Trei lămîi şi trei gutui, De cînd s-a dus dumnealui, Gură n-am dat nimănui ; Nici n-am pus la gît mărgele Şi în coadă panglicele. De cînd s-a dus dumnealui, Gură n-am dat nimănui, Dar acuma la Ignat, Uite-am căzut în păcat. Foaie verde siminoc, Nu mă vezi că ard în foc Şi că n-am avut noroc ? 306 Foaie verde de cicoare, Amărît e omul, Doamne, Cînd vine de la pogoane ! Ar mînca şi nu-i e foame, Se culcă şi nici nu doarme. Iar cu gîndul se strecoară, Pînă la Anica-n vale, E frumoasă, bate-o, Doamne E frumoasă ca o floare, Dreaptă ca o lumînare. Foaie verde bob năut, Dar nici eu nu sînt urît. Sînt frumos alimănit Şi de lume părăsit ; Şi de lume şi de tot, Ca tot ce n-are noroc. 307 Foaie verde mărăcine, Plecai aseară la tine, C-o păpuşă de smochine. Fuse noaptea-ntunecoasă, Şi poteca lunecoasă, Nimerii la altă casă. 471 La o casă mititică, învelită cu sipică, Cu ferestrele de sticlă. O nevastă mititică Şedea-n pat, Torcea la furcă. Bărbatul trebăluieşte, Bune bucate găteşte ; Găteşte ciorbă de peşte, Ciulama de pui de curcă. — Hai, nevastă, de mănîncă. — Nu mănînc, mîncare-aş foc, Dacă n-am avut noroc ; Nici parte, nici norocire, îmi sare mintea din fire. 308 Frunză verde bob năut, — Maică, la ce m-ai făcut, Dacă noroc n-am avut ? Şi pe lume m-ai lăsat, Dacă noroc nu mi-ai dat ? — Dragul mamei, n-am ştiut Că tu noroc n-ai avut ; Şi de-acum, dac-oi trăi, Norocul ţi l-oi găsi. — Taci, măicuţă, nu mai spune, Că eu n-am noroc pe lume ; Norocul meu a murit Şi de-aia nu l-am găsit. 309 Foaie verde murele, Mă tot bat gîndurile Să-mi apuc drumurile ; Şi-o să fug de ăst loc, Că e loc fără noroc. De noroc nu mă lipsesc, C-altfel, la ce mai trăiesc ? 472 Rabdă inimă şi taci Ca pămîntul care-1 calci, Pînă vremea ţi-o veni Şi-n pămînt te-oi odihni. DE CIOBĂNIE ŞI NATURĂ 310 Frunză verde usturoi, Decît slugă la ciocoi, Mai bine cioban la oi, Cu capul pe muşuroi. Frunză verde lemn uscat, Decît slugă şi argat, La străin şi la bogat, Mai bine porcar la sat. Frunză verde şi-o alună, Decît la ispravnic slugă, Mai bine-nvălit în glugă, Cu oiţele la strungă. 311 Măi ciobane, de la oi, Tu n-ai grijă nici nevoi, Tu te plimbi cu oile, Pe cîmpul cu florile, Pe cîmpul răzorului, în drumul călătorului. Tu te plimbi cu oile, Lîngă sat ca gîştele. Decît slugă la ciocoi, Mai bine cioban la oi. Dragi îmi sînt oiţele, Nu ca cuconiţele, Că-ndată ce prind un ban, îl şi dau pe suliman. 473 312 — Ia mai cîntă, cucuie, In toate dimineţele, Să te-audă fetele, Fetele, nevestele, Ia mai cîntă, cucuie ! — Nu mai pot, voinicule, C-am cîntat la Ialomiţa, La cucoana Marghioliţa ; Şi-am cîntat la Severin, La cuconu Tudorin, Şi-am cîntat seara pe lună Şi mi-a-ngheţat limba-n gură. — Cucuie, unde-ai iernat ? — Peste Olt, la Calafat, într-un bordei fărîmat. Toată iarna m-a plouat, Limba-n gură mi-a-ngheţat Şi-un picior mi-a degerat, Şi fumul m-a afumat. 313 Foaie verde arţăraş, Arţăraş şi mărăraş, la vezi cucul, bate-l-aş, * Că şi el mi-a fost vrăjmaş, Că mă vede pătimaş. Mă vede pe drum trecînd Şi se omoară cîntînd. Eu zic cucului să tacă, El se mută pe-altă creacă. Mă culcai să dorm niţel, Vîntul bătea uşurel, Ploaia curgea mărunţel, Nu putui să dorm de fel. Cîntă hoţul de mă seacă, Eu îi zic ca să mai tacă, El se mută pe-altă creacă. 474 314 — Frunză verde flori de munte, Cucuie, pene porumbe, Vara vii, vara te duci Şi de muncă nu te-apuci, Mă mir iarna ce mănînci. — De-aş mînca negru pămînt, Tot vin vara să vă cînt ; Mănînc putregai de fag Şi beau apă dintr-un lac, Şi vă cînt vara cu drag. 315 Foaie verde de susai, De-ar veni luna lui mai, Să mai trăim, vere,-un trai. Să mă urc pe deal, în plai, Cu plugul cu şase cai. Şi-am zis verde, foi de linte, Vineciorii dinainte ; Şi-am zis verde foaie lată, Roşiorii puşi la roată ; Şi-am zis verde foi de soc, Negrişorii la mijloc. C1NTECE DE DRAGOSTE ŞI DOR 316 Foicică de trei cepe, Cine-o şti şi s-o pricepe Dragostea din ce începe ? Vara din busuioc verde, Iarna din sîn de la fete. Dintre ochi, dintre sprîncene, Din guriţă şi din gene, De la gîtul cu mărgele, De la ţîţe crudicele, De la deşte cu inele, De la mijlocul cu bete, De la picioare cu ghete. Dragostea cînd se-mpreună, Parcă bei rachiu de prună. 475 Dragostea cînd se desparte, Parcă bei pahar de moarte. Tot iubitul are-un haz, Despărţirea-i cu necaz. Iubitu-i cu giugiuleală, Despărţirea-i cu mîhneală. 317 Rele sînt frigurile, Mai rele-s dragostile. Frigurile te băşică, Dragostea mi te usucă ; Dragostea cînd se-mpreună, Cum ai bea vutcă de-a bună Dragostea cînd se desparte, Cum ai bea pahar de moarte. Toată dragostea-i cu haz. Despărţirea-i cu necaz. 318 Frunzuliţă solzi de peşte, Omul care nu iubeşte, Geaba straja o păzeşte, Geaba biru-1 mai plăteşte, Geaba şoseaua mai face, Geaba sorţul îi mai vine, Dacă n-are el cu cine ; Geaba toate le mai face, Dacă n-are unde trage, Nici focul cine i-1 face. 319 De oltean, oltean fuseşi, Inima daichii fripseşi. Busuioace nu te-ai coace, Nici sămînţa n-ai mai face, Că din sămîncioara ta S-a scornit dragostea mea. — Busuioc, cin’ te-a sădit ? — Oltenii, cînd .au venit. 476 — Şi cine te-a semănat ? — Oltenii, cînd s-au sculat* — Busuioc, cin5 te-a săpat ? — Oltenii, cînd au plecat. De-ai cunoaşte, de-ai pricepe Dragostea din ce se-ncepe ! De la ochi, de la sprîncene, De la buze subţirele. De oltean, oltean fuseşi, Inima daichii fripseşi. Tot bătînd la irindele, Ţi-a căzut brîul pe şele Şi căciula pe sprîncene. 320 Frunză verde trei smicele, Dragostele tinerele Nu se fac din unt, din miere, Numai din negre sprîncene Şi din buze subţirele, Din obraz cu rumenele, Muşcar-ar neică din ele. Frunză verde murele, Să-mpărţim dragostele, Să nu zici mîine, poimîine, C-au fost mai multe la mine. Cît la mine şi la tine, Cît la tine şi la mine, Cît la noi, la amîndoi. 321 Frunză verde, lemn de sus, Trimeseija lăcătuş Să-mi aducă cheile, Să descuiem pietrele, Să găsim dragostele. Şi trimesei la cioban Să urnească oile, Să păzească florile, Să nu calce dealurile, Und’ mă iubesc cu mîndrele. 477 322 Foaie verde solzi de peşte, Cine-n lume nu iubeşte Nu ştiu la ce mai trăieşte. Foaie verde bob năut, Cîte boale am avut, Toate le-am tămăduit. Dar de boala care zac, De mirat e de-oi să scap. Foaie verde şi-o lalea, Bate vîntul pe vîlcea, Arde-n foc inima mea Cînd văd mîndruliţa mea Pe braţele altuia. Foaie verde şi-o lalea, Şi-am să las la moartea mea Să-mi vie amureaza, Să-mi ţie luminarea, Să mor cu ochii la ea. Şi-am să las cu jurămînt, Cine m-o băga-n pămînt Să-mi sape groapa adînc, Să-mi facă coşciug de plumb Să nu putrezesc curînd. Să putrezesc la opt ani, Să fac voia la duşmani. Duşmanii, duşmancele, Ce nu-şi păzesc casele Şi strică dragostile. 323 Verde foaie de-o secară, Fată de negustor mare, Venită din altă ţară Şi crescută-n năstrăpioară, Mi-a ajuns secerătoare. Puicuţă secerătoare, Ce-mi seceri ziua pe soare, Şi-mi seceri la drumul mare, Şi dai gura-n cinci parale ? Foicică foi de bob, înfige secera-n snop, 478 Las’ batista pe polog Şi vin’ la neică sub plop. Să spui tu, să spui şi eu, Să vedem cui şade rău. Foicică de năut, înfige secera-n, pămînt Şi suie pe deal în vînt, Şi-ţi deschide copcile, Să se vadă ţîţele. Albe sînt, pustiile, Albe ca lebedele, De mă prind frigurile ! De friguri zac şi mă scol, De dragoste zac şi mor. Frigurile mă băşică, Dar dragostea mă usucă. Nici o boală nu e grea Ca dorul şi dragostea ; Nici o iboală nu mă strică, Ca dorul de ibovnică. Cine are ibovnică I se pare noaptea mică Şi plapuma uşurică. 324 Frunză verde solzi de peşte, Vai de cel care iubeşte ! Ce mănîncă nu-i prieşte Şi ce bea nu-i foloseşte, Tot la dragoste gîndeşte, Că-şi iubeşte vecina. Vecina de lîngă casă, Priveală de dimineaţă, Te ia şi te bagă-n casă Şi-ţi taie frumos pe masă, Şi-ţi taie şi-ţi mai rămîne ; Puica te pricepe bine, Că mai ai şi-alta pe lume. Cînd te vede că ţi-e rău, Sumete rochiţa-n brîu, Ia nisip cu miitiişoara, Şi-ţi pune la inimioară, 479 la nisip cu apă rece Şi-ţi pune la cap de-ţi trece. Te şterge pe mustăcioară, Te sărută-n gurişoară : — Puiul daichii, ce te doare ? 325 Frunză verde bob năut, Pe drum vin, pe drum mă duc Şi n-am nici un cunoscut Să mă-ntrebe und’ mă duc, Să-mi pună mîna la cap, Să mă-ntrebe de ce zac. Frunză verde şi-un dudău, Astă boală ce-o zac eu Nu e de la Dumnezeu, Singur mi-am făcut-o eu ; Singur eu cu mîna mea, De nu ştie nimenea. Umblă, dragă, de mă scoală, C-am să mor de astă boală. — Foaie verde matostat, Vai de mine, ce-o să fac ? Ce-am făcut nu mai desfac, C-am făcut fiindcă mi-eşti drag. 326 Frunză verde bob năut, Stau la masă să mănînc, Gîndurile mi se duc. Cît îmbuc de două ori, Oftez de vreo nouă ori. De s-ar vinde dragoste, Mi-aş da boii şi vaca, Ca să cumpăr dragostea ; De s-ar vinde iubitu, Mi-aş da boii şi plugu. Dragostea trece prin apă, Nu-i e frică că se-neacă ; Urîtul trece prin sec Şi strigă : „mă-nec, mă-nec". 480 Fugi, urîtule, din prag, Să vie cine mi-e drag ! Cine mi-este drăgălaş A plecat Ja Călăraşi, Şi cine-mi este urît De trei ori azi l-am văzut, Stînd în uşa grajdului, Dînd grăunţe calului. Verde frunză, măr mustos, Drag mi-a fost omul frumos Şi călare şi pe jos, Ştii, ca focul luminos ! Drag mi-a fost şi drag mi-o fi, Pînă-n ceasul de-oi muri. Scumpă mi-a fost dragostea, N-avusei parte de ea ! Urît mi-a fost urîtul, Mi l-a dăruit sfîntul ! 327 Frunză verde şi-un lipan, Pin’ nu te iubeam, dormeam ; Dar de cînd mi te iubesc, Nu pot să mă odihnesc. Eu pun masa să mănînc, Gîndurile mi se duc ; Cînd îmbuc o-mbucătură, Mi se face clisă-n gură ; Ridic mîna să mă-nchin, Picioarele nu mă ţin, Parcă nu-s făcut deplin. Ard-o focul dragostea, Mi-a-mbolnăvit inima Şi mi-a zăpăcit mintea ! 328 Verde foaie dediţel, Cînd e omul tinerel, Dorul se ţine de el. 481 Şi dorul şi dragostea, Mult e grea, pîrdalnica ! Nu-mi dă stare la mîncare, Nici odihnă la culcare ; Stau la masă ne-nchinat Şi mă scol şi nemîncat Şi cu gîndul tot în sat. Şi luai de-o-mbucătură Şi se face clisă-n gură ; Şi-mbucai de două ori, Şi oftai de nouă ori. Mor, mor, mor, Puicuţo, mor ! Şi ţîţele sînt curmate, La inimă mă săgeată. Sfîrcul ţiţei roşior, Stau singur să mă omor. Mor, mor, mor, Niţico, mor. Foaie verde de trei fire, Cînd eram flăcău în fire, Mai era ceva de mine, Că iubeam numai copile. Iar acum iubesc neveste, Ia vezi firea mea cum este ? Mi-a dat barba fără veste, Mustăcioara s-a lungit, Copilele m-au urît, Neveste m-au îndrăgit. Intru-n casă la copile, Ele-şi fac spaimă de mine, Zic că-i ursul din pădure. De intru la o nevastă, M-a uscat, m-a făcut iască, Unde pun mîna mă lasă, Rămîi cu inima arsă. Dumnezeu să te ferească De dragostea femeiască ! Are durere şi arsuri, Junghiuri pe la-ncheieturi, Sîrme pe la-nnodături. 482 329 Verde foaie dediţel, Bine e cu bărbăţel Şi-n sat cu ibovnicei ! Cînd bărbatul te urăşte, Ibovnicul te îndrăgeşte. Dimineaţa, rachiaş, Peste zi, un pepenaş, Mai pe sear-un struguraş. Dadă, vine popa naşu, Popa naşu, drăgălaşu, Mult mi-e tînăr şi gingaş. 330 — Verde foaie lobodă, Iubeşte-mă, Niţo, fă, Că-s fecior de văduvă. Care cu mine nu face, Cade la boală şi zace. Care cu mine-a făcut Nici de friguri n-a zăcut. Fă cu mine, nu cu altul, Mînca-ţi-ar lupul mînzatul. — Mănînce-1, lua-l-ar dracul, C-o să fete vaca altul. De mi-ar făta vreo viţea, Să vie lupul s-o ia. De mi-ar făta vreun viţel, Şi m-aş duce după el, Să-i pui nume Brebenel. Vin la ţaţa, băieţel, Vino, vino, de mănîncă, Ciulama de pui de curcă, Acrită cu aguridă. Aseară te-ai mîniat Şi te-ai culcat nemîncat. Puiul ţaţii, măi băiat, De ce mi te-ai mîniat ? Ori ce-ai cerut nu ţi-am dat ? Mi-ai cerut pîine din sat, Eu ţi-am spus să stai pe pat; 483 Mi-ai cerut pîine cu sare, Eu ţi-am dat drumul la şale. Om cu nevastă frumoasă Are pagubă la casă. Ea iubeşte, El păzeşte, Fînu-n luncă-i putrezeşte, Coasa-n pod îi rugineşte, Tot la dragoste gîndeşte. 331 Păsărică albă-n pene, Nu da vreme peste vreme Şi soroc peste soroc, Nu mă vezi că ard în foc ? Arde inimioara-n mine, Puiculiţă, pentru tine ! Arde-nchis ca candela Şi nu ştie nimenea, Numai eu cu puica mea. Vezi, nemilostivo, vezi ? Vezi cu ochii şi nu crezi Patima-n care mă vezi ! 332 Frunză verde peliniţă, Draga neichii Ilenuţă, Fă-ţi braţele grădiniţă Şi guriţa lubeniţă, Şă-mi tai cîte-o felioară Şi s-o pun la inimioară. Fire-ai, lume,-a focului, Cum sînt eu al dracului ! Lenuţo, păr gălbior, Tu mă faci, puică să mor ; Lenuţo, vorbele tele Mi-au scurtat zilele mele ; Mîndruliţă, gura ta Scurtează viaţa mea. 484 Cine-n dragoste nu crede, Nu .mai calce iarbă verde ; Cine n-are mîndră-n sat, E de dus la spânzurat. 333 Frunză verde, salbă moale, Cîntă cucu-n dealul mare Şi răsună itocma-n vale, La Mariţa peste vale. Că-i frumoasă, bate-o, Doamne, Şi mai pune şi zorzoane. Ea cu zorzoanele ei O să mă facă să piei ; Că dacă mă uit la ea, îmi tremură inima. 334 Lele verde şi-o lalea, Mariţo, sprinceana ta, Mînca-o-ar pecinginea, Mult mi-a secat inima. Şi iar verde şi-un chiper, Cîte stele sînt pe cer, Toate pîn’ la ziuă pier. Numai luna şi c-o stea, Ele ştiu patima mea. 335 Mîndruliţă piteşteană, Spune-i neichii cum te cheamă ? De te cheamă Mămuţa, Vinde-i şi neichii guriţa ; Guriţa şi buzele, Ochii şi sprâncenele, Gîitul şi mărgelele Şi hurmuzul de la gît, C-ăla mă bagă-n pământ. 485 Aolică, mor, m-aprind Şi n-am voie să mă-ntind, Să mă-ntind să te cuprind, Să-ţi cuprind mijlocelul, Cum cuprinde lupul mielul. Aolică, pic de somn Şi pe-a cui braţe s-adorm ? Of ! Dac-aş avea brăţişoare, M-aş culca seara cu soare Şi m-aş scula-n prînzul mare. 336 Frunză verde sălcioară, Măriuţă, Mărioară, Mulţi voinici băgaşi în boală. Şi m-ai băgat şi pe mine, N-am nici un folos de tine. Frunză verde bob năut, N-am o cale să mă duc, Să-mi mai treacă de urît. De urît m-aş duce-n lume, Dragostea-n ocnă mă ţine. Mă duc o palmă de loc, Mă bat gînduri să mă-ntorc, Să pui duşmanilor foc. Ardă cu copii cu tot, Să ştiu bine că i-am ars, Să mai scap de ăst necaz. 337 Foaie verde magheran Şi-o cracă de leuştean, Mă miram, puică, miram. Mă miram de ce slăbeam. Dacă bine seama luam, De dragoste mă topeam. Că de mîncat nu mîncam, De băut, tot mereu beam, Din picioare mă topeam, 486 Ca un muc de luminare, Cînd îl pui în chiotoare Şi bate vîntul mai tare, Şi curge ceara la vale, Rămînc feştila goală. 338 Cînd oi ziice untdelemn, Ce mai dragoste avem ! Numai din ochi ne vedem, C-altă putere n-avem. Că de-aş avea vreo putere, Te-aş face de-o tabacheră, Tabacheră cu tabac Şi te-aş purta-n sîn cu drag. De-ar fi mică tabachera, Te-aş lega în sîn la piele, C-aşa-s dragostele grele. 339 Frunză verde matostat, Rău e omu-amurezat, Că umblă noaptea prin sat, Nebăut şi nemîncat, Ştii, ca un cîine turbat. Dacă vine de prin sat, El se culcă nemîncat, De cizme ncdescălţat, îşi arunc-o haină-n cap, Se tăvăleşte prin pat. Frunzuliţă solzi de peşte, Rău e omul cînd iubeşte ! Ce mănîncă nu-i prieşte Şi ce bea nu-i foloseşte. Nevasta care iubeşte, Spală noaptea şi cîrpeşte Şi ziua se primeneşte. 487 340 Foaie verde iasomie, Geaba mergi la spiţerie, Că leac de dragoste nu e, Numai simirnă şi tămîie. Foaie verde bob năut, Nu e rană de cuţit, Ci e rană de iubit, La iniimă m-a rănit. Foaie verde foi ca macul, Ia să dai babii colacul, Că-ţi vindecă şi pe dracul, Pe loc îţi găseşte leacul ! 341 Frunză verde murele, Dragi îmi sint copilele, Cînd le răsar ţîţele, C-alea fac dragostele. Şi iar verde murele, Rele sînt frigurile, Mai rele dragostele ; De friguri zaci şi te scoli, De dragoste zaci şi mori. 342 Frunzuliţă de trei boji, Şi-am ibovnică la Gorj, Cu cămaşa fir, betea, Se vede ţîţa prin ea ; Ţîţe mici, cu boturele, Să muşte neică din ele. Şi iar verde trei lalele, Mi-a scos şapte sufleţele. Şi-o mai scoate de-or mai fi, Pînă cînd m-oi prăpădi. 488 343 Frunză verde colilie, Şi-a plecat neică Ilie, Pe cale, pe cărăruie, Să-şi ia lemn de orăvălie, Se lasă de haiducie, Codrul îmi rămîne mie. Fu în codru aş intra Că-mi place haiducia, Dar ce fac cu dragostea, Dragostea, pîrdalnica, Că mi-a legat inima ? 344 Frunză verde de alun, Cine mă vede pe drum, Tot cîntînd şi fluierînd, Zice că sînt beat de vin. Frunză verde matostat, Eu vinul nu l-am gustat, Dar de dragoste-s turbat, 345 Păsărică albă-n pene, Ce-ai cătat aşa devreme ? Şi să vii mai înserat, Cînd sînt duşmanii la sfat. Foicică dedeţel, Cît e omul tinerel, Se ţine dorul de el, Ca oiţa după miel. Dacă omu-mbătrîneşte, Dorul se călugăreşte. Şi-o foiţă de năut, De la Olt şi pîn5 la Prut, Zece ape mi-am trecut, Din cîte zece-am băut. 489 Salbă verde peliniţă, Şi mi-am pus pe gînd, leliţă, Să beau şi din lalomiţă. Şi-o foiţă de năut, Din Ialomiţa am băut Şi de dor nu mi-a trecut. 346 Frunză verde şi-o lalea, Somn îmi e, măicuţa mea ! Somn imi e şi nu mă culc, Dor îmi e şi nu mă duc. De mi-ar fi somn, m-aş culca, De mi-ar fi dor, aş pleca. Cînd eram de nu iubeam, Unde mă culcam, dormeam ; Dar acum, de cînd iubesc, Nu pot să mă hodinesc. Pun capul pe perină, Gîndul mi-e pe uliţă ; Pun capul pe-o periniţă, Gîndul mi-e la mîndruliţă. 347 Frunzuliţă trei lalele, Sus pe deal, pe la sălcele, Vine Gheorghe cu nuiele. Aşa-mi vine de fierbinte, Parcă simt că m-aş aprinde. Foicica busuioc, Eu cu-atîta am noroc, Nu-i dau vorbă nici la joc. 348 Foaie verde măr sălciu, De-aş fi gras ca un buriu Şi cu barbă pîn’ la brîu, De dragoste tot mă ţiu. 490 Frunzuliţă de-avrămeasă, Să pui pînza să mi-o ţeasă, Să mai vezi dragoste-aleasă ! Decît un caier de lină, Mai bine caua plină Şi cu puicuţa pe mină, Să facem dragoste bună. 349 Frunză verde de năut, Cite flori sînt pe pămînt, Toate merg la jurămînt ; Numai floarea-soarelui Şade-n poarta raiului, Face loc sufletelor Şi odihnă trupurilor, însă floarea spinului Şade-n poarta iadului Şi tot creşte şi-nfloreşte, Multe suflete-amăgeşte. 350 Cîntă cucul sus pe creastă, Dumnezeu să te ferească De dragostea femeiască, Te usucă ca pe iască, Te uscă, 'te face ciung, Nu mai pui boii la jug. — Foaie verde lozioară, Fa leliţă Marioară, De ce ţi-e gura amară ? — Am mîncat, bade, căline, Să nu mă sărute nime\ 351 Foaie verde de trei flori, De boală zaci şi te scoli, De dragoste, pînă mori. 491 Oftează, puica, oftează, Toată lumea să te crează C-ai fost neichii amurează ; De socoţi c-am trăit bine, Oftează şi pentru mine, De socoţi c-am trăit rău, Lasă-mă să oftez eu. Mai aproape de Ispas, Eu plec, puică, şi te las, Ca pe-un hodorog de vas. Dar de tine, puică,-i bine, C-ai doru-ntr-un sat cu tine ; De mine, puică,-i mai rău, Că mă duc din satul tău. 352 Frunză verde salbă moale, Apucai pe drum la vale, Mă-ntîlnii c-o fată mare, Cu pantofii subţioară, Cu fotiţa la spinare. Mi-o luase dorul la goană, S-o scoată din sat afară. Şi-o foiţă trei smicele, Trage-i, trage-i, meşterele, Cu foc şi cu zdrăngănele Şi-i trage pe coarda groasă, Că-i e inimioara arsă. Şi-i trage şi pe-a subţire, Doar şi-o mai veni în fire. 353 Foaie verde salbă moale, Mă uitai din deal în vale. Văzui pluguri pe tarlale Şi-mi văzui o bălăioară Cu codiţa gălbioară, Cu panglica roşioară, Mă lovi un dor cu boală, De la cînepa de vară. 492 Puică, pune-mi capu-n poală, Dă-mi guriţa şi mă scoală, C-astă boală de-o zac eu Nu e de la Dumnezeu, Ci e din trupşorul tău. 354 Frunzuliţă şi-o lalea, N-am, mîndră, pe unde da, Să nu mai văd casa ta, Casa şi bătătura, Fereastra cu muşcata, Să-mi înrăiesc inima. Unde-ţi văd casa şi şoprul, Mi-arde inima ca focul ; Unde văd căscioara ta, Mi se scurge inima ; Unde văd păreţii tăi, Lăcrimează ochii mei ; Unde-ţi văd ţiţele-n sîn, Picioarele nu mă ţin. 355 Hai bordei, bordei, bordei, Cu martaceii de tei, Cu-nvelişul de ghizdei, Ce bordei şi ce gîrlici ! Mă face să viu pe-aici, Desculţi şi fără opinci. Bordeiaşu-i fără tindă, Chipul mîndrei-i scris pe grindă. 356 Foaie verde salbă moale, Aoleu, leliţă Floare, De n-oi fi fermecătoare ! Nu m-oi întoarce din cale, Să calc pe urmele tale, 493 Leşinat de nemîncare, Bătut de vînt şi ars de soare, Cu desagii la spinare Şi cu băşici la picioare ! Hi, hi, hi, bordei, bordei, Cu mărtăceii de tei. S-a-ncuibat dragostea-n ci. Bordeiaş fără gîrlici, Tu mă faci de vin pe-aici, Desculţ şi fără opici. 357 — Mărgăritar înflorit, Cine mi te-a ciumpăvit ? — Fetele de la plivit, Nevestele la iubit, Căciulari trecînd la rînd, Căciulari, ostaşi domneşti, Tot trecînd spre Bucureşti. 358 Foaie verde bob năut, Vai de mine ce-am făcut De-am dat dragostea-mprumut Şi-acum rîvnesc şi mă uit ! Stau în loc şi mă gîndesc Cum o să mă mai hrănesc, Din picioare mă topesc ; Mă topesc ca luimînarea, Cînd o bate vînt de vară Şi curge oeara la vale Şi rămîne feştila, Şi-aşa-mi seacă inima ! 359 Foaie verde rug de mure, Poteceaua din pădure, Pardosită cu alune, 494 Unde-mi trec copilele Şi neveste frumuşele, Măritate tinerele. Fir-ar al naibii să fie Cine m-a-nvăţat pe mine Să mă dedau la iubire. Că iubitu-i lucru mare, N-are bere, nici mîncare. Mai de mult, cînd nu iubeam, Ce flăcău voinic eram ! Dar acum, de cînd iubesc, Noaptea nu mă odihnesc. Mi-era plapuma uşoară Şi-acum parcă-i drob de sare. Mă culcai pe prispă-afară, Uitai dragostele-afară, Nu ştiu, porcii le mîncară ? Să plătesc la năvodari, Să-mi dea cu năvoadele, Să-mi cate dragostele. Fusei pe unde-am iubit Şi găsii locul pîrlit, Iarba verde suspinînd, De Licsăndrina-ntrebînd. — Aş mai da pe unde-aş da, Să-ţi mai văd căscioara ta, Primprejur ce-oi mai vedea. — Să dai, neică, pe din dos, C-am o poartă de rogoz, Cum o atingi, cade jos. — Cum o să dau pe la poartă, C-ai căţea neagră, bălţată ? — Eu nu pot să ies la poartă, Că e tătuca la masă. De oîte ori am venit, De-atîtea ori m-ai minţit. 360 Plesniţi, pietre, crăpaţi, lemne, M-au ofticat două fete, Dragostea la trei neveste. Că femeia cu doi bărbaţi Şi cu şapte-opt amanţi, 495 Bagă cuţitu-n ficaţi Şi-l lasă să ruginească, Ficaţii să putrezească. Am umblat cît am umblat, în Ivăneşti mi s-a-nfundat. Şi-am să umblu cît pămîntul, Tot la tine mijeşte gîndul. 361 Ridică perdelele, Ca să-ţi văd sprîncenele. Ziua-n casă luminează, Ţaţa pc-afară oftează. Oftează cu gura-nchisă, Ca o candelă aprinsă ; Oftează şi iar oftează, Toată lumea să te crează ; Oftează oftat uşor, Să-i cazi lui neică cu dor. De trei ori of ! Şi-oi să mor Pe braţele cui mii-e dor ; Să nu mor de boală grea, Numai de dragostea ta. 362 Foaie verde sălcioară, Aolică, zac ae-o boală, Nişte friguri mă omoară, Sub umbră de sălcioară, De cu seară pînă-n zori, Trupul meu varsă sudori ; De cu seară pînă-n ziuă, Trupul meu e dat la piuă. 363 Verde foaie de trei fragi, Dragostea dacă o faci, Trei boli trebuie să zaci : 496 Boala-ntîia-i c-o iubeşti, A doua e c-o doreşti Şi-a treia să te-ntîlneşti. Tot iubitul are-un dar, Că-i şi dulce şi amar. 364 Frunză verde solzi de peşte, Omul care nu iubeşte, Mă mir la ce mai trăieşte, La popă ce spovedeşte ! Spune poveşti şi minciuni, Să-i dea popa-nchinăciuni. Da’ omul care iubeşte, Doar muierea-o necăjeşte Şi dacă păcătuieşte, La popă se spovedeşte, Că pentru asta slujeşte. 365 Frunză verde trei spanace, Ucigă-te crucea, drace, Că nu-mi laşi dragostea-n pace Eu o fac şi tu o istriei, Mă mir, drace, ce cîştigi, Dragostea de mi-o tot strici ?! Cîte stele sînt pe cer, Pîn’ la ziuă toate pier ; Numai luna şi c-o stea, Alea ştiu patima mea. 366 Verde, verde siminoc, Din guriţă-mi iese foc, Văd, pe lume n-am noroc. Norocirea mi-a fost bună, Dar mintea mi-a fost nebună. 497 Dacă n-am noroc şi parte, Cu Dumnezeu nu m-oi bate. Că Dumnezeu m-a bătut, Din creştet pînă-n pămînt. Verde foaie bob năut, Şi-am să las cu jurămînt, Să nu mă bage-n pămînt. Să mă-ngroape unde-oi zice, La pieptul cu două ţîţe, C-acolo-i dragostea dulce. 367 Foaie verde viorea, Dragă mi-a fost leliţa, Lelea-naltă, sprîncenată, Care-şi face ochii roată Să cuprindă lumea toată. Dragă mi-a fost leliţa Cu mijlocul ca mîna, Cu sprîncenele ca mura, Cu ochii ca scînteia, Cu gura ca lămîia, Muşcar-ar neică din ea ! Sprinceană trasă-n condei, Nu mă lăsa-n drum să piei ! — Neică, sprîncenele tele Mîncă paralele mele ! — Ba cu, zău, nu le-am mîncat, Ţi-am plăcut şi mi le-ai dat, Mi-ai văzut gîtul spălat Şi mărgeanul revărsat, Pe vîrful sinilor lăsat. — Sfîrcul sinilor, roşior, De-mi vine leşin să mor !/ 368 Foaie verde peliniţă, De la piept pîn’ la guriţă Parcă-mi eşti o porumbiţă. Şi te-aş face-o grădiniţă Şi gura o fîntîniţă, 498 Şi buzele, ghizdurele, Măselele, pietricele, Să strecori apa prin ele, Şi limba de-un căuşel Ca să beau apă din el. 369 Foaie verde peliniţă, De la piept pin’ la guriţă Parcă eşti o porumbiţă ; De la nas pin’ la obraz Parcă mi-eşti de-un năsturaş. Foaie verde măr creţesc, Eu iubesc de-nnebunesc Şi-alţii cu bani nu găsesc. Foaie verde de-o crăiţă, Şi eu dau cîte-o leiţă Şi-mi iubesc de-o copiliţă, Copiliţă, garofiţă, De-i miroase gura-a ţîţă Şi buzele-a micşunele, Muşcar-ar neică din ele Ca dintr-un fagur de miere. Foaie verde foi mărar, Obrajii-a mărgăritar, Limba-n gură, chihlimbar. 370 Foaie verde sălcioâră, Ilenuţa mea, (refren) Sălcioâră răsădită, Mînca-ţi-aş guriţa friptă ; Ochişorii să ţi-i beau, Că n-am bani ca să te iau, De pe drumuri nu mai stau. Trandafir, foaie subţire, Te-aş iubi, dar mi-e ruşine. Trandafir cu doi boboci, Te-aş iubi, dar nu mai poci. Unde-ţi văd căscioara ta, Seacă inimioara mea ; 499 Unde-ţi văd pereţii tăi, Lăcrămează ochii mei. Casa ta cea zugrăvită, Vedea-o-aş părăginită Şi de mine ocolită. Rabdă, inimă, cît poţi, Nu-ţi da taina către toţi. De-atîta cît am răbdat, Limba-n gură mi-a crăpat. 371 Foaie verde trei bujori, Lelea cu ochi negrişori S-o săruţi de nouă ori Şi-apoi să te pui să mori. Leicuţa cu ochii traşi S-o săruţi şi să te-ngraşi. Pentru ochi ca murele Ocolesc pădurile ; Pentru spîncene-mbinate Am ocolit lumea toată. 372 F oaie verde matostat, Unde-ţi văd gîtul spălat Şi mărgeanul revărsat, M-aş băga la tine-argat. Ce fel de argat să-ţi fiu ? Numa-n braţe să te ţiu, Să te muşc, să te sărut, Ţîţişoara să-ţi apuc Şi să rog pe Dumnezeu Ca să mor pe sînul tău, Cînd oi vrea şi tu şi eu. 373 Frunzuliţă de-un lipan, Cuculeţ de Tilorman, Cu pieptişorul bălan, Cu gîtul numai mărgean, 500 Unde-ţi văd gîtul spălat Şi mărgeanul răsfirat, M-aş băga la tine-argat, Numa-n poală să te ţiu, Cu ploşchiţa cu rachiu, Cu ploşchiţa mititea, De-o vadră şi cinci oca, Că s-o-mplini dragostea. 374 Frunză verde matostat, Unde-ţi văd gîtul spălat Şi hurmuzul răsfirat, Pe sfîrcul ţîţei lăsat De la piept pîn’ la guriţă, Parca-mi eşti o porumbiţă. Porumbiţă jucătoare, Und5 te vede neică, moare. Trupuşorul cilibiu, Mă bagă-n pămînt de viu. Cele ţîţe poleite Cui le ţii, neică,-nvelite ? N-or fi pietre nestimate, Să scape nesărutate ! 375 Foaie verde măr rotat, La cireşul retezat Şade-o fată şi-un băiat. Foaie verde şi-o lalea, Dragă, pentru gura ta Mi-aş da toată-averea mea. Pentr-un puişor ca tine Mi-aş da calul de sub mine Şi portofelul cu rile, Dacă mă iubeşti pe mine. 501 376 Foaie verde foi mărunte, Mîndruliţă de la munte, Cu cosiţele-aurite, Cu ţîţele-acoperite Şi cu ia învelite, Descopere-le puţintel, Să-mi mai vie sufleţel. Şi de m-oi vedea-n leşin, Te rog să le bagi în sîn Şi să mă stropeşti cu vin. Frunzuliţă măr sălciu, Trup frumos şi cilibiu, Unde-ţi văd chipul frumos Şi cuvîntul mîngîios, Zău, mă-njungbie pîn’ la os. Şi mă iau nişte fiori, De jos pîn’ la subţiori. 377 Frunză verde de-un lipan, Mă urcai într-un ciolpan, Pusei ochii pe Sabar. Văzui săbăreanca mea îmbrăcată cu fota Şi-ncinsă cu batista. Căra apă cu vadra, Că mi-a secat inima. Frunză verde măr sălciu, Eram gras ca un buriu Şi-ţi păstrez mărul sub brîu, De la secerat de grîu, De dragoste tot mă ţiu. Of ! Dragostea de nevastă Mă uscă, mă făcu iască, Mă băgă-n boală cîinească Şi mă scoase-n primăvară, Galben ca turta de ceară. 502 378 Foaie verde trei smicele, Dragi îmi sînt fetiţele, Dar mai dragi nevestele, Cînd înălbesc pînzele Şi se văd picioarele, Albe ca lebedele, De-mi usucă zilele, In toate dimineţele. De n-ar fi ochi şi sprînoene, N-ar mai fi păcate grele. Ochii cu sprîncenele, Gîtul cu mărgelele, Alea fac păcatele Şi-ntăresc dragostele. 379 Frunză verde de brădet, Puiculiţă, să-ţi spun drept, Să tot cat, să tot aştept, Ca tine nu mai găsesc Frumoasă ca să iubesc. Potrivită mi-eşti la stat Şi dulce la sărutat; Subţirică, rumeioară, De m-ai fript la inimioară. Of, mai bine-aş fi plesnit, Decît să te fi zărit ! 380 Frunză verde trei smicele, Anicuţo din Vâlcele, Spune drept, cin’ te-a făcut ? Să-i pui cruce la mormînt, Că bine te-a mai brodit Şi la ochi şi la sprîncene, Ca doi porumbei la pene. 503 Frunză verde mărăcine, Aşa-naltă şi subţire Şi la chip făcută bine, Parcă m-a-ntrebat pe mine. 381 Frunză verde şi-o lămîie, Cînta-mi, cuce, numai mie, Pîn’ la anul, cine ştie ! Cîntă, cuce, te roteşte, Ca puica cînd se găteşte. Şi răşchiră-ţi penele, Ca puica sprîncenele, Sprîncenele trase-n sus, Multe suflete-a răpus ! Vrea să-l răpună şi-al meu, Răpune-o-ar Dumnezeu ! 382 Frunză verde şi-o lalea, Cum plec dinaintea ta, Pe loc încep a ofta ! Nici nu stau unde mă duc, Şi pe drum pe unde-apuc. Or, Doamne, ce dor cumplit Pentru puica m-a găsit, De nu pot nici un minut Din gînduri să mi te uit. Stau în loc şi mă frămînt Şi iau seama de-amănunt: Sprîncenele-ţi plătesc mult, Ochii mă bagă-n pămînt. De n-ar fi ochi şii sprîncene, N-ar mai fi păcate grele ; Ochii şi sprîncenele, Alea fac păcatele. 504 383 Foaie verde lămîiţă, De la piept pin’ la guriţă, Parcă-mi eşti o porumbiţă ; Porumbiţă zburătoare, De faci pe neică să moară ; Porumbiţă jucătoare, De bagi pe neicuţa-n boală, De la piept pîn’ la sprîncene, Grădină cu micşunele, Muşcar-ar neică din ele, Ca dintr-un fagur de miere. De n-ar fi ochi şi sprîncene, N-ar mai fi păcate grele ; Ochii şi sprîncenele, Care fac dragostele ; Ochii şi sprinceana ta Mi-au secat inima mea. Dac-acum o săptămînă Ne-am certat pentru-o minciună, Du-te, dor, şi te revarsă, La puicuţa pe fereastră. Şi vezi, dor, unde te pui, La puica sub căpătîi, Că de-un an şi jumătate, Gîndul tot la ea mă poartă. 384 Foaie verde trei smicele, Fir-ai a dracului, lele, Cu ale tale sprîncene, Cele lungi şi subţirele, M-ai băgat în zăpăcele ; Sprîncenele tale trase, La inimă mă apasă ; Sprîncenele-s încreţite, îmi dau junghiuri şi cuţite. Foaie verde şi-o lalea, Mîndruliţă ca a mea N-are-n lume nimenea. 505 Este-naltă, bălăioară, Sprîncenele te omoară. Verde foaie sălcioară, Fata care-i bălăioară, Iubeşte de te omoară. Şi de vrei să mai iubeşti, Mai sînt fete-n Ivăneşti. 385 Foicică de nucet, Unde-i văd ţîţica-n piept, Dau prin gîrlă să mă-nec Şi prin mărăcini de-a drept, Să ies la puica-n nucet Şi să mi-o sărut pe piept. O dată, de două ori, Că-mi cade leşin să mor. Să mor fără luminare, Ca un cîine de turbare. 386 Frunză verde trei zambile, Cînd iubeam numai copile, Mai era ceva de mine ; De cînd iubesc la neveste, Viaţa mi se sfîrlogeşte, Barba mi se tot măreşte, Mustaţa mi se-nălbeşte Şi nimic nu-mi mai prieşte. Dragi îmi sînt copilele, Dar mai dragi nevestele, Alea tinerelele, Cînd îşi nălbesc pînzele, Ridică rochiţele, Li se văd picioarele, Albe ca lebedele. Dragostea de fată mare, Ca fasolea din căldare, Cînd îi pui trei pumni de sare 506 Dar dragostea de nevastă, Ca garoafa din fereastră ; Cînd bate vîntul din dos, Ea te-mbată de miros. 387 Frunzuliţă şi-o lalea, Ioană din Işalniţa, Mînca-ţi-ar neică gura, Ineluşul din dreapta, C-alea mi-au rupt inima. Şi iar verde şi-o lalea, De-ai umbla cit ai umbla, Nu-i mîndruţă ca a mea ; C-are mijloc subţirel, Parc-ar fi tras prin inel. Şi guriţa strugurel, De muşcă neică din el. 388 Uite-o, bat-o stelele, Cum şi-a tras sprîncenele ! Nu le-a tras aşa cum cad, Ci mi le-a tras îmbinate, Să ofteze lumea toată, Tîrguşorul jumătate Şi din sat a treia parte. Şi primarul să ofteze, Notarul să s-oftichezc. 389 Frunză verde trei granate, Pentru sprîncene-mbinate Ocolii vreo şapte sate ; 507 Pentru ochi ca murele Ocolii pădurile; Pentru gura ca o fragă îmi pierdui o vară-ntreagă ; Pentru tine, mîndro dragă, Am făcut şi eu o treabă, N-a trecut vara degeaba. 390 Frunzuliţă buruiană, Aoleo, leliţă Ioană, Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele mă omoară. Pară-ţi bine, pară-ţi rău, Vreau să mor pe pieptul tău, Să mă-ngropi la capul tău ; Cînd pe altu-oi săruta, Pe mine m-oi deştepta Şi-ncă-o guriţă ţi-oi da. De n-ar fi ochi şi sprîncene, N-ar mai fi păcate grele ; Ochii şi sprîncenele, Alea fac păcatele. 391 Frunzuliţă foi de nuc, Ioană, gură de cuc, Eu sînt gata să mă duc. Dă-mi guriţa şi-astă-seară, Că mîine-am să fiu pe cale. Frunză verde şi-o sipică, Mult mi-e dragă fata mică, Că se-nalţă din opincă Şi-mi dă guriţa de frică ; Mult mi-e dragă şi-aia-naltă, Că-mi dă gura peste poartă, Dacă se mai saltă-o dată. 508 392 Frunză verde şi-un dudău, Leică, mijlocelul tău Trage luminări de seu, Să puie la capul meu. Cînd o fi la moartea mea, Să-mi cheme ibovnica, Să-mi ţie luminarea, Să-mi jelească dragostea. 393 Frunză verde mărăcine, Leano dragă, pentru tine Aş da calul de sub mine, Boii ăi buni de la -roată Şi căruţa de sub şatră, Să te mai sărut o dată. Şi-altă floare mărăcine, Gine te-a făcut pe tine, Aşa-naltă şi subţire Şi la trup făcută bine, Şi potrivită din toate, La iubit cu vino-ncoace ! Aş da mită, aş da plată, Să te mai sărut o dată, Că guriţa de la tine M-a ofticat, vai de mine. 394 Foaie verde măr sălciu, Fată de cantaragiu, Nu te strînge tare-n brîu, Că mă bagi în iad de viu. C-am auzit şi chiar ştiu Că porţi otravă sub brîu ; Şi-am auzit şi ştiu bine Că porţi otravă la tine, Vrei să mă omori pe mine. Omoară-mă, să văd eu, Să nu mor de dorul tău ! 509 395 Foaie verde şi-o lalea, Vine leica pe şosea, Numa-n ie şi-n basma Şi vine-n pofida mea, Ca să mă bage-n belea. — Lele, ţi-am spus de trei ori, Să nu-ţi faci ie cu flori ; Cînd îţi văd ia cu flori, Din tălpi pînă-n subţiori, Mă apucă cu fiori. 396 Foicică şi-o lalea, Uite, vine mîndra mea, Numa-n ie şi-n basma, Şi vine-n pofida mea. — Cuculeţ de la pădure, Du-te la puica de-i spune, Să nu se mai poarte bine, Cu parale de la mine ; Să se poarte mai aşa, Cu parale de la ea. 397 Drag mi-a fost omul frumos, Şi călare şi pe jos. De-i călare, merge tare, De-i pe jos, merge frumos, Ştii, ca focul luminos, Care luminează seara, De mi-1 vede toată lumea. Trei ibovnice-avu, trate, De nici una n-avu parte. 510 398 — Frunză verde şi-o crăiţă, N-ai văzut pe-al meu bădiţă ? — Poate eu să-l fi văzut Şi să nu-1 fi cunoscut. — Lesne e de a-1 cunoaşte, Că la pas e păunaş, La obraz, bulgăr de caş, Genele, ca penele, Buzele, ca frunzele, Sprîncenele-i umblă-n vînt, Ochii mă bagă-n pămînt. — L-am văzut la Bucureşti, Culegînd la flori domneşti Şi mi-a zis să nu-1 doreşti, Că de-o fi vreo pace-n ţară, Va veni la primăvară ; Iar de-o fi vreo răutate, Ţi-o trimete, dragă, carte. Carte-n patru colţurele, Scrisă tot cu lăcrămele, Cui oi da-o s-o citească, Lacrămile să-i pornească. 399 Măi bădiţă, trup de flori, Cînd te văd, mă iau fiori, Din tălpi pînă-n subţiori. Cînd te văd, bade, pe tine, Se bate inima-n mine, Ca^ntr-un copil de trei zile. Cînd te văd de seama mea, Cum geme inima mea ! Măi bădiţă, trup gingaş, Eu cu tine duce-m-aş, Duce-m-aş cît aş vedea, Cu urît n-aş mai şedea. 511 Că urîtul n-are leac Numai trei scînduri de brad Şi-o piatră mare la cap. 400 Frunză verde leuştean, Mă şuii într-un ciolpan, Ca să strig la ungurean, Să-şi închidă oile, Că-mi păscură florile. Şi florile-mi trebuia Să le duc la mîndruţa. Mîndruţa e fată mare, Cu trei coade pe spinare ; Ea le unge, ea le spală Şi le idă pe Jiu la vale. S-au oprit la podu-ăl mare, Mai încolo, mai la vale, Unde soarele răsare. Nu ştiu soare-a răsărit, Ori neică e-mpodobit, Cum nu s-a mai pomenit, Nici în cer, nici pe pămînt. 401 Frunză verde coarnele, La podul cu zalele, Răsărit-a soarele ; Nu e soare răsărit, Ci e neica-mpodobit, Cu podoabe de argint, Cu chite de ţipirig, Cu cincizeci de lăutari Şi cincizeci de toboşari. Cînd toboşarii bătea, Craiova se zbuciuma ; Cînd lăutarii cînta, Cocoanele se spăla Şi faţa-şi sulemenea, Mai frumoase se făcea. 512 402 Foaie verde salbă moale, Neică, cu parul m-omoară, Ori dă-mi gura de mă scoală, Că eu nu-ţi mai fug din poală. Omoara-mă să văz eu, Că tot mor de dorul tău. Nu sumete sprinceana, Că mi-ai secat inima ! Ce le sui şi le scobori, Ai pus gînd să mă omori ? Ce le sui şi le ridici, Ai pus gînd să mă usuci ? 403 Verde floarea cucului, Du-te, neică, dracului, Guralivul satului ! Vii la mine mă petreci, La tot satul povesteşti. Nu gîndi, neică, gîndi, Că soarele cînd răsare, Răsare la voi în curte, Că tu eşti flăcău de frunte. Tu gîndeşti, neicuţă, rău, Căci soarele cînd răsare, Răsare la lumea toată Şi tu eşti flăcău de coadă. 404 Frunză verde flori cu rouă, Neică, pălărie nouă, Tu mi-ai rupt inima-n două. Tu mi-ai rupt-o, tu mi-o leagă C-un fir de mătase neagră. Şi-aşa să mi-o legi de bine, Să nu mai gîndesc la nimeni. Neică, pălărie mică, Yoinicia ta mă strică, 513 Voinicia, frumuşîa, Mă face ca păpădia ; Mă usucă ca pe-un pom, Mă face din om neom. 405 Uite neică trece Oltul, Că-i cunoaşte leica portul. Uite neică, nu e neică, Ba e el, pupa-l-ar leica. Uite neică trece rîul, Că-i cunoaşte leica brîul. Uite neică, nu e neică, Uite neică sus pe deal, Că mi-1 cunosc după cal. Şi-l cunosc pe şuierat, Că nu e voinic curat, Şi mi-a mas ast-noapte-n sat, La nevastă cu bărbat. 406 Frunzuliţă iarbă neagră, Toţi craiovenii mă-ntreabă, Ce port cămăşuţa neagră ? Las’ s-o port, c-aşa mi-e dragă, Că mi-c nevasta bolnavă. Şi mi-e bolnavă de-o mină, N-a spălat cămăşi de-o lună. Dar cînd s-o-nsănătoşi, Rar voinic s-o mai găsi, Chipeş şi fudul ca mine, De s-o minuna o lume. 407 Cît oi fi şi-oi mai trăi, Nijlovean n-oi mai iubi. Nijloveanu-i ca ţiganul, Ţine dragostea cu anul. 514 Cînd e dragostea mai dulce, Ia tîrbocul şi se duce Şi se plimbă prin coteţe, Şi-mi judecă ciocile, Ca zapciul slugile. Şi îmi judecă bibanii, Ca bulibaşa ţiganii. Şi iar verde de-o crăiţă, Cînd îi scapă-o fătuliţă, Parcă-i moare-o copiliţă ; Cînd îi scapă un baboi, Parc-ar muri şase boi. Foaie verde magheran, Mai bine c-un argeşan, Că mă poartă cu mărgean, Cu mărgean de-1 revărsat, Pe sfîrcul ţîţei lăsat. 408 Foaie verde salbă moale, Iorgule, gura matale Face-un pol şi cinci parale. Şi n-am cui da cinci parale, Să-mi taie plopul din vale, Să fac punte peste mare, Să-mi treacă Iorgu călare, Cu cămaşa albă floare, Spălată de fată mare. Şi n-am cui da cinci parale, Să mi-o ude-n lăcrămioare, S-o usuc la luminare. 409 Nu te uita, puică dragă, Că mi-e cămaşa cam neagră, Că măicuţa mi-e bolnavă. Dacă maica s-o scula Şi cămaşa mi-o spăla, Altfel neică ţi-o părea ; 515 Nu te uita că-s mărunt, Căci smulg gardul din pămînt Nu te uita că-s zdrenţos, Că la trup sînt sănătos. 410 Frunză verde şi-un atlaz, CineHmi trece pe izlaz ? Costică cu calul breaz. Calu-i breaz şi murg închis, Ce mai ibovnic mi-am prins ! Şi nu l-am prins dinadins, Ci l-am prins doar de mirare, Să vedem ce fire are. Firea lui ca de copil, Faţa ca de trandafir ; Trandafir, trandafiraş, Tu te-nsori şi-apoi mă laşi. Dacă te-nsori dumneata, Hai să-mpărţim dragostea, Cît la tine şi la mine, C-am trăit pe lume bine. 411 Şi-altă floare gălbioară, Mă uitai din soare-n soare, Văzui pe neică călare. Mă uitai la răsărit, Văzui pe neică plîngînd, Din ochi negri lăcrămînd Şi din gură cuvîntînd : — Scoală-te, puică, din somn, Desculţă, cu capul gol, Şi-mi dă guriţa că mor, Că guriţa de la tine M-a ofticat, vai de mine. 516 412 A dat frunza, a dat iarba, Dacă nu e neică, geaba ! — Foaie verde de trei nuci, Tu te duci, neică, te duci, Tu te duci şi eu rămîi Cu dorul pe căpătîi. Tu te duci, neică sărace, Eu cu dorul ce m-oi face ?... — Tu o să faci, mîndro, bine, Că mai sînt voinici ca mine. — Fie voinicii ca norul, Dacă nu e puişorul, Care mi-a secat trupşorul ! Fie voinicii ca brazii, Să treacă de brazi în sus, Nu-s ca neică ce s-a dus ! Frunză verde de dudău, Frumuşel ca neic-al meu Nu e cîţi la Dumnezeu ! Trupu-i este ca bradul, Faţa ca trandafirul ; Merge pe drum cum ai scrie Cu condeiul pe hîrtie. De te duci, neică, te duci, Ia-mă, neică, şi pe mine. De-ţi e ruşine cu mine, Fă-imă brîu pe lîngă tine. Dacă-ţi pare brîul greu, Fă-mă lumină de seu Şi mă poartă-n sînul tău ; Fă-mă lumină de ceară Şi mă poartă subsuoară. Şi cine te va-ntreba, Ce lumină e asta ? — Asta-i lumină de ceară, Mîndra de la noi din ţară ; Asta-i lumină de seu, Mîndra mea din satul meu. 517 413 Floricică tămîioară, Bună mi-e sfînta de vară, Că găsesc mîndrele-afară, La umbră şi la răcoare. Foaie verde frunza-n cinci, Dar acum, de cînd a nins, Mîndruţele s-au închis ; Şi s-au încuiat în sobă, Cu ele nu mai am vorbă. 414 Foaie verde bobidragi, Dragi îmi sînt fetele, dragi, Cînd culeg vara la fragi. Dar mai dragi copilele, Cînd culeg căpşunile, Că sînt multe şi mărunte Şi nu-ncap să mă sărute. De m-ar săruta o sută, Ca ţaţa nu mă sărută. De m-ar săruta o mie, Ca ţaţa nu-mi place mie. 415 Frunză verde de susai, Trandafirule, (refren) Pusei şaua pe doi cai Şi plecai la deal pe plai. Şi-acolo nu poţi să stai, De mirosul florilor, De mulţimea fetelor. Şi-apucai drumul la vale, Mă-ntîlnii c-o fată mare. — Bună ziua, fată mare. — Mulţumescu-ţi dumitale. 518 — Mai ai gură de vînzare ? — Am avut şi am vîndut, La băieţi făr’ de mustaţă, De se-nvaţă-a strînge-n braţe Şi-a săruta cu dulceaţă. 416 Frunzuliţă castravete, Trecui gîrla mort de sete, Mă-ntîlnii cu două fete, îmbrăcate-n haine nouă, Săruta-le-aş pe-amîndouă. Dar pe una totdeauna, Că-mi face din deal cu mina ; Şi cu ochii totdeauna, Mînca-i-ar neicuţa gura. 417 — Cuculeţ cu pana-albastră, Ce te plimbi pe la fereastră ? Ori nu ţi-e puicuţa-acasă ? Foaie verde foi de nuc, De-ar fi cucul un voinic, Mi l-aş prinde ibovnic Şi l-aş purta cu ilic, Cămaşă de borangic, Brodată cu tiriplic. Dar mi-e cucul păsărea, Păsărea sălbăticea. Nu ştie ce-i dragostea. — Cuculeţ, mînca-te-ar boala, Vara vii, vara te duci, Mă mir iarna ce mănînci ! — Mănînc putregai de fag Şi beau apă dintr-un lac, Şi cînt la mîndre cu drag. 519 418 Foaie verde rugi de mure, Cuculeţ de la pădure, Vara vii, vara te duci, Mă mir iarna ce mănînci ! — Putregai de pe butuci, Şi beau apă dintr-un lac, Şi unt codrului cu drag. — Cîntă, cuce, limiba-ţi pice, Să dau mîndrii să mănînce Covrigei cu lapte dulce, De la mine nu s-ar duce. 419 Frunză verde măr mustos, Vezi cît e cucul de hoţ, Cum mai cintă vara-n dos Şi la el mi-asculta toţi ! Asculta-l-ar pustia, Că ei mi-a rupt inima ! Şi-altâ frunză popîlnic, De-ar fi cucul de-un voinic, L-aş prinde de-un ibovnic ; Dar e cucul păsărea, Nu ştie ce-i dragostea, Doar îmi rupe inima. 420 Frunză verde magheran, Frumos cîntă cucu-n deal, Frumois ca un căpitan, Şi puica stă pe maidan Şi înşiră la mărgean, îl înşiră revărsat. La tot bobul Face nodul, Ca să-i fie neică robul. 520 421 Foaie verde de trei fire, Umblă cucul de trei zile, Tot pe deal şi prin pădure, Şi n-are pe ce se pune. Aproape de casa mea, Bate vîntu-o rămurea, Se punea cucul pe ea Si cînta de mă seca. Foaie verde iarbă seacă, Eu zic cucului să tacă, El se suie pc-altă creacă Şi tot cîntă de mă seacă, Tot în ciuda mea să facă. Foaie verde şi-o lalea, Cucul este-o păsărea, Nu ştie ce-i dragostea. De-ar fi cucul de-un voinic, L-aş prinde de ibovnic ; Dar e cucul păsărea, Nu ştie ce-i dragostea. Foaie verde de măr dulce, Cîntă, cucc, limba-ţi pice, S-o dau neichii s-o mănince, Să-i pară dragostea dulce, Că e cucul păsărea, Nu ştie ce-i dragostea. Dc-aş fi cu puiul pe un loc, Of, of, of şi iarăşi of ! Nu m-ar arde-atîta foc. 422 Foaie verde şi-o lalea, Colca-n valc-n pădurea Mi-a ieşit o viorea, N-o adună nimenea. Numai neică cînd o vrea, S-o culeagă vinerea, S-o chitească simbâta, S-o poarte dumineca. S-o poarte, s-o veştejească, S-o dea mîndrei s-o-nălbească. 521 Nici n-o rog, nici n-o poftesc, Căci ca dînsa mai găsesc. Mai frumoasă, mai de viţă, Nu ca dînsa — o rămăşiţă, De-i miroase gura toată Şi ţîţele-a lămîiţă Şi-şi dă gura, porumbiţa, Şi mie şi lui Gheorghiţă. Mai frumoasă, mai ceva, Nu ca dînsa, farfara, De-şi dă gura pe-o para Şi mie şi altora. 615 Frunză verde plopi în rînd, Ştii, mîndro, ce-am pus de gînd ? Să plec să te las plîngînd, Din ochi negri lăcrămînd ; Să mă duc la draga mea, Care m-am iubit cu ea Din copilăria mea. Că nu-s cîine ca s-o uit, Ci-s voinic ca s-o sărut, Că ea cea dintîi m-a vrut. 616 Astă-iarnă, ger şi frig, Puica mea şi draga mea, Şi veneai la mine-n crîng ; Dar acum e cald şi bine Şi nu mai vii pe la mine. Ori dragostea ţi-a pierit, Ori pe neică l-ai urît ? 617 Frunză verde foi de tei, Spune-mi, mîndro, vrei, nu vrei ? Cu sila să nu mă iei. 602 — Aşa cuminte ca mine, Să te ţii tu după mine, Neică, să-ţi fie ruşine ! Du-te, neică, şi-ţi găseşte Puică cu dinţi mărunţei, Cu galbeni şi cu cercei. — Mă făcuşi să vin pe-aici, Desculţ şi fără opinci, Numai cu ţigara-n dinţi. 620 Şi-o foiţă trei zambile, Dragele neichii copile, Da-v-ar Dumnezeu mult bine Şi neichii doar sănătate, Să vă iubească pe toate. Şi-ncă verde flori mărunte, Geaba ai sprîncene multe ; Mai bine mai puţinele Şi cu diamant prin ele ; Să se uite neica-n ele, Să vadă că-s frumuşele. 621 Foaie verde ruptă-n cinci, Plin e codrul de voinici, La tot fagul cîte cinci. Dar la fagul cel mai mare, Zace-un voinic de lingoare, Cu trei fete la picioare. Una din ele îi zice : — Zaci, voinice, ori te scoală, Că mie mi s-a urît Tot mutîndu-ţi pătura, De la umbră pîn5 la soare, M-am uscat de pe picioare. Dar voinicul ce zicea ? — Bălăiţă, bălăioară, Mare eşti, puţin pricepi. 604 Eu atuncea m-oi scula, Cînd tu mie îmi vei da Apă rece din Dunăre, Sloi de gheaţă din ţărmure, Două mure din pădure. Bălăioara ce-mi zicea ? — Eu şi de-alca îţi voi da, Numai tu de te-i scula. Iar voinicu-i răspundea : — Bălăiţă, bălăioară, Mare eşti, puţin pricepi. Apa rece s-a-ncălzit, Sloi de gheaţă s-a topit, Două mure s-au trecut. Două mure-s ochii tăi, Apa rece-i gura ta, Sloi de gheaţă-i inima. Alea tu de mi le-i da, Atunci eu că m-oi scula. 622 Frunză verde matostat, Pe mine cin’ m-a secat ? Două fete dintr-un sat Şi-o nevastă cu bărbat. Pe mine cin’ mă omoară, O copilă bălăioară. Pe mine cin’ mă usucă ? Un dor de la ibovnică. Unde-ţi văd ţîţica-n piept, Dau prin apă să mă-nec ; Unde-ţi văd ţîţica-n sîn, Dau de-a drept prin mărăcini. 623 Luncă, luncă, Mult eşti lungă, Şi-am un cal să mi te-ajungă. Lunca Călineştilor, Deasupra Floreştilor. 605 Spune-mi, mîndro, vii, nu vii ? Tu răspunsul să mi-1 spui. — Eu răspunsul ţi l-am spus, De-aseară, de cînd ne-am dus ; Eu răspunsul ţi l-am dat, De-aseară, cînd ne-am culcat; Dar tu nu m-ai ascultat Şi-ai plecat repcde-n sat. 618 Frunză verde şi-un dudău, Aducă-te Dumnezeu Pe la bordeiaşul meu, Să vezi cum trăiesc şi eu Şi de bine şi de rău, Să bei din paharul meu. Să-ţi aduci aminte-odată Că m-ai lăsat supărată ; Şi m-ai lăsat amărîtă Şi cu copil mic de ţîţă, De toată lumea urîtă. 619 Foaie verde de-avrămeasă, Are maica fată-aleasă Şi-o scoală de dimineaţă. Se-mbrăca, ise pieptăna, Doniţa-n mînă-o lua Şi la apă se ducea. Un băiat că mi-o vedea Şi după ea se ducea. Dar fetica ce făcea ? Fuga la luntre căta Şi în luntre s-arunca, Jar băiatul alerga Şi din gură că-i zicea : — Puică, puiculiţa mea, Nu te mai grăbi aşa, Să mă sui şi eu în ea. 603 Am un măr şi am un păr, Pere face şi le coace, Şi-o puicuţă nu-mi dă pace. Nu ştiu, frate, cum aş face Să iubesc numai ce-mi place Eu aş face, cum aş face, Dar mîndrele nu-mi dă pace 624 Frunză verde dedeţel, Mai aşteaptă puţinei, Să mă duc la Cornăţel, Să-ţi aduc un testemel. Testemel cu floare-albastră, Pentru tine, fa nevastă ; Testemel cu floricele, La ibovnicele mele. Una-mi şade-n Vadul Lat, Inimioara mi-a secat; Alte două la Saiele, Ziua, noaptea, merg la ele, Nebun viu, nebun mă duc Şi de treabă nu m-apuc. 625 Frunză verde trei scăieţi, Măriuţo dintre bălţi, Nu te mai iubi cu toţi ! Na de la neică trei lei, Nu te mai iubi cu ei ; Că pin" să ies eu pe poartă, Altu-a şi intrat în casă. Cine n-a iubit nevastă, Nici să nu se ispitească, Că dragostea de nevastă Te bagă-n boală cîinească, Te face din om neom, Zaci toată vara sub pom. 606 626 Foaie verde matostat, Spune, puică,-adevărat, Cîţi voinici te-au sărutat ? — Nu ştiu, nu i-am numărat, Că n-au fost toţi dintr-un sat. Unu-nalt şi sprîncenat, O dată m-a sărutat, Limba-n gură mi-a muşcat, Buzele mi-a băşicat, La inimă m-a secat. 627 Foaie verde şi-o alună, Colea-n vale la fîntînă, Două fete spală lînă, Una calcă şi-alta-ndrugă Să facă lui neică glugă Şi-alta plînge de se frînge, Că-i căzu salba-n fîntînă. Salba cea de galbeni mari, Făcută de doi primari ; Şi salba de galbeni mici, Făcută de doi calici ; Şi salba de gologani, Făcută de mitocani. 628 Foaie verde şi-un susai, Tu erai, mîndro, erai, Care te făgăduiai Că pe altul nu mai ai. Dar aseară la fîntînă, Te găsii cu doi de m'înă. Unu-ţi ţinea cobiliţa Şi-altu-ţi săruta guriţa. Altul te păzea din spate Şi-ala ziceai că ţi-e frate. 607 Dc te-oi mai prinde vreodată, îl dau pe frate deoparte Şi fac bătaie de moarte. Că s-a fript inima-n mine, De cînd umblu după tine. 629 Foaie verde mărăcine, Se miră lumea de mine, Că e punga-n sîn la mine. Milă mi-e, dragă, de tine, Mi-e milă şi de amant, Da’ mai mult mi-e de bărbat, Căci cu el m-am cununat. Toarnă vin peste rachiu, Dac-oi muri, mort să fiu ; Toarnă vin peste pelin, Poate mor să scap de chin. 630 — Iorgule, batista-ţi pică. — Ia-o, Leano, şi-o ridică. — Nu pot, Iorgule, mi-e frică, C-ai acasă nevestică. — Iorgule, batista-i neagră. — la-o, Leano, şi-o fă albă. — Nu pot, Iorgule, am treabă, Treabă multă n-aş avea, Da-i acasă nevestea. 631 Frunză verde de bujor, După Paşti, din sărbători, Cînd e cîmpul plin de flori, Toate fetele mă vor, Dar o hoaţă de nevastă, Nu mă lasă să-mi fac casă, 608 Dă cu spuză pe fereastră, Să mă frigă, să mă arză. /Vei eşti tu, fa nevastă ? Vin5 de-ascultă la fereastră, Şapte popi mă spovedească. Şapte popi din şapte sate, Şă mă scutur de păcate. Şi-am să mă mai spovedesc La un popă unguresc, Să-mi dea voie să iubesc. 632 Frunză verde de trei spice, Niciodată nu-i ferice De neică cu ibovnice, Că el multă grijă duce ; Multă duce, multă are, Cum să facă să se strecoare, La mîndruţa peste vale, Că-i frumoasă, bate-o, Doamne, Dar nici neică nu-i urît, Şi-i frumos alimănit. 633 Frunzuliţă trei aglice, Nu mai e nici o ferice De omul cu ibovnice ; Că omul cu ibovnice, El mai multă grijă duce. 634 Cît oi fi şi-oi mai trăi, Fată mare n-oi iubi. Fata mare se mărită, Rămîi cu inima friptă. Mai bună-i o nevestea, Mă duc seara pe la ea, 609 Mai spune cîte ceva, Răcoreşte inima. Mă-nveleşte cu scurteica, Scurteicuţa de atlaz, Mor fetele de necaz. Intru-n casă la copile Şi fug ca naiba de mine. Intru-n casă la neveste, Mai mare dragul îmi este, Mă spală, mă primenesc, Cu scurteica mă-nvelesc, Mă-nvelesc şi la picioare Ca să nu răcesc la şale. 635 Frunză verde bob năut, Ibovnică de demult, Nu gîndi că te-am urît. Te-am urît două-trei zile, Dar mi-e gîndul tot la tine. Spune, puică, ce-ai de gînd, Că deseară plec de rînd. Azi mă duc, mîine mă-ntorc, Duminecă vin la loc. — Spune, puică,-adevărat, Cît am fost înconcentrat, Cîţi voinici te-au sărutat ? — Toţi voiniceii din sat, Numai unul mi-a scăpat, Unu-nalt şi sprîncenat Şi cu semne de vărsat. 636 Frunzuliţă lemn uscat, Plecai luni la secerat, Cu toată lumea din sat. Secerai pîn’ la nămiaz, Tot cu plîns şi cu necaz. Secerai pîn’ la chindie, Tot cu plîns şi cu mînie. 610 Dar cînd fu pe înserat, Mă pomenii c-un mandat Sa mă duc la Calafat Pentru mîndrele din sat. Nu ştiu ce rău le-am stricat, Că doar cu ele m-am jucat Şi-uneori le-am sărutat ! 637 Frunză verde din cărare, Drum la deal şi drum la vale ; Drumul către deal îmi place, Cel din vale, moarte-mi face. Căci drăguţa cea din deal Mă iubeşte în zadar ; Dar drăguţa cea din vale Mă iubeşte cu-nfocare Şi mă scoate-n primăvară, Galben ca turta de ceară. 638 Frunză verde şi-o lalea, Trecu Ioana pe colea Şi de zor mă tot ruga S-o iubesc dumineca, ’N-altă zi, cînd oi putea. Eu nu i-am făgăduit, Că sînt un om necăjit. Că mai am trei peste Olt, Nu scap de ele nici mort. 639 Bate-o, bate-o şi-o mustrează, Să spună unde-nserează, Pînă-n noapte-ntîrziază. Mi-a-nserat la o fîntînă, Cu trei logofeţi de mînă. 611 Unu-i ţinea cobiliţa Şi-altu-i săruta guriţa. Altu-i şade mai la spate Şi varsă venin de moarte. 640 Foaie verde şi-o cucută, Neică cu cămaşa scurtă, Treci valea şi mă sărută Sărută-mă, neică,-n vis, De buze să nu te-atingi, Buzele sînt arvunite, La doi primari dăruite Pe galbeni şi pe cercei, Să mă fudulesc cu ei. 641 Frunză verde şi-o lalea, Mîndră, mîndruiiţa mea, Ai o fire de căţea ! Şi-aseară-am venit la voi Şi tu şedeai între doi. Al de şedea lingă tine, E prieten bun cu mine ; Ăl de şedea lîngă masă, Era cu inima arsă, Ca şi mine la fereastră, Sărăcuţ de mama noastră 642 Frunză verde arţăraş, Dragul daichii flăcăiaş, Te-am iubit de copilaş Şi-acum te duci şi mă laşi Tu te duci la Călăraşi, Dar pe mine cui mă laşi ? Lemnelor şi pietrelor, Pe mîna duşmanilor. 612 Foaie verde nucă seacă, Neică la Călăraşi pleacă Cu batista nespălată, Cu mîneca necălcată. Unde-o fi, unde-o-nsera, Pe ce pernă s-o culca ? O fi albă ca şi-a mea ? Ce guriţă-o săruta ? O li dulce ca şi-a mea ? 643 Foaie verde mărăcine, Niciodată nu e bine Să iubeşti de lîngă tine, Ne pîrăşte vreo vecină. Ţi-am spus astăzi, Ţi-am spus mîine, Ţi-am spus de-o lună de zile Să nu te mai uiţi la mine ; Să te uiţi tot în pămînt, Să zică că ne-am urît. 644 — De-ai fi poamă pădureaţă, Ai veni la mine-n braţe. Dar eşti poamă de-ale dulci, Seara vii, seara te duci, Ma mir iarna ce mănînci ? — Mănînc putregai de fag Şi beau apă dintr-un lac. Verde foaie trei costrei, Spune-mi, neică, vrei, nu vrei ? Nu mă ţine-n drum să piei, Că colea mă roagă trei, Cu poala plină de lei. — Foaie verde matostat, Spune-mi, neică,-adevărat, Cine mi te-a sărutat ? Unu-nalt şi sprîncenat, Şi-are semne de vărsat ? 613 — N-are semne de vărsat, Ci boabe de diamant, Şi inima mi-a secat. — Foaie verde şi-o lalea, Ţine, neică, giubeaua, Să-nveleşti muşcătura, Să n-o vadă nimenea, Numai singur neicuţa. — Şi-am zis verde şi-un harbuz, Eu ţi-am spus, neicuţă, spus, Unde-or fi oameni mai mulţi, La mine să nu te uiţi; Unde-or fi mai puţinei, Să te uiţi în ochii mei, Că-s negri ca şi ai tăi. 645 Frunză verde trei lămîi, Ştii tu, puică, ori nu ştii ? Cînd erarn noi mici copii, Nc jucam prin bălării. Lelea albă, fusta neagră, Trînti-m-aş cu ea pe nalbă. — Frunză verde peliniţă, Prăpădi-te-ai, neieuliţă ! — De ce să mă prăpădesc ? C-am pus gînd să te iubesc. Verde foaie şi-o secară, Să treci prin foc şi prin pară, Să ieşi la neicuţa-afară. Unde-or fi oameni mai mulţi, La mine să nu te uiţi ; Unde-or fi mai puţintei, Să te uiţi în ochii mei, Că sînt negri ca şi-ai tăi. 646 Tot ţi-am zis, mîndro, ţi-am zis Să dai popii-un paraclis, Că te visez noaptea-n vis. 614 Şi ţi-am zis de-atîtea ori Să nu-ţi faci ie cu flori, Să fii dragă tuturor. Să-ţi faci ie ca o ie, Să-mi fii dragă numai mie. Şi ţi-am zis, mîndro, ţi-am zis, Şi pe faţă şi furiş, La mine să nu te uiţi, Unde-or fi oameni mai mulţi. Unde-or fi mai puţintei, Să te uiţi în ochii mei, Că sînt frumoşi ca şi-ai tăi. 647 Frunzuliţă bob năut, Duminică plec, mă duc Şi-mi las mîndruţa oftînd. Taci, mîndro, nu mai ofta, C-oi face cum oi putea Şi-oi plăti săptămîna, Şi-oi şedea cu dumneata. Şi altă foaie şi-o muşcată, Drag mi-a fost puicuţa-naltă Şi la mers cam legănată. Şi-altă foaie busuioc, Unde-mi văd puicuţa-n joc, Că mă strînge de mijloc, Mi-arde inimioara-n foc ! Verde foaie mărăcine, Ce-o avea lumea cu mine ? Că nu fac vreo stricăciune, Ci doar dragoste pe lume. Să beau vin, să mănînc pîine, Cu puicuţa lîngă mine. 648 — Ce-o avea lumea cu mine, Să nu mă vadă cu tine ? Cu tine, c-un călător, Să mă laşi în drum să mor ? 615 — Mă vezi, Ioană, că leşin, Cînd îţi scot ţîţa din sîn. Aoleo, daică Ioană, Naiba te-a scos în poiană, ’Naltă ca o budiană. Ioană, Ioană, daică Ioană, Puipu-ţi ochii şi-o sprinceană. Ioană, Ioană, daică Ioană, Şi-alunica din obraz, Ca să fac la toţi necaz, Ioană, Ioană, daică Ioană. 649 Floricică, floare-albastră, Păcat de dragostea noastră, Că lumea e rea şi hoaţă, Umblă să mi-o dea pe faţă. Dragostea, zburdalnica, Grea mai e pîrdalnica ! De grea ce e, seamăn n-are, Parcă porţi plumb în spinare ; Dar cine-i află ei miezul Şi-o pipăie cu merchezul, E ca pleava de uşoară, Ca pe-un fulg vîntul o zboară. 650 Frunză verde sălcioară, Cînd ies eu din sat afară, Dragostele mă omoară, Dorul puicii mă doboară. Nu mai pot să stau călare Şi duşmanii mă omoară. Duşmanii, duşmancele, Că nu-şi păzesc casele Şi tot sar gardurile, Reazimă ulucile Şi scornesc minciunile, De-mi strică dragostile. 616 Dc dragoste m-oi lăsa, Cînd mi-o suna scîndura, Popa cu cădelniţa, Baba cu tămîiţa, Şi mi-o zice : du-1, du-1, du-1, Că de dragoste-i sătul. 651 Tot mă mir şi mă gîndesc, încotro, foc, să pornesc, Cu mîndra să mă-ntîlnesc, Două vorbe să-i vorbesc Şi-aşa s-o povăţuiesc : Spune, mîndro,-adevărat, Adevăr şi nu minciună, Precum vorba noastră sună. N-asculta de cîţi or zice, Că dragostea vor să ne strice. Spune, mîndro, şi-ndrăzneşte, Tot ce inima-ţi pofteşte, Toate neică le-mplineşte. 652 — Foaie verde foi de flori, Linico cu gălbiori, Te-aş iubi, dragă, să mor, Zi şi noapte, pînă-n zori. Linico, sufletul meu, Am auzit că ţi-e rău. Dar nici mie nu mi-e bine, Că mi-e boala de la tine. — Foaie verde foi de praz, De-mi eşti, neică, vreun viteaz, Fă-mi grădină cu pîrleaz, Să te iubesc cu răgaz, Să faci duşmanilor necaz. 6\7 653 Foaie verde magheran, Tot pe deal, puică, pe deal, Să găsim iarbă de cal. Iarbă de cal n-am găsit Şi lumea-n sat ne-a vorbit C-am plecat după iubit. Lasă lumea să vorbească Şi neică să te iubească, Duşmanii să s-otrăvească. 654 Foaie verde mărăcine, Ostenit şi vai de mine, Ostenit şi plin de apă, Ostenit sînt de pe drum Şi de dragoste sînt plin. De-ar fi drumul prin pădure, La Filţa-aş merge cu mure. Foaie verde arţăraş, Dar mi-e drumul prin oraş, Nu pot, Filţo, mînca-te-aş, Că o jurată de-amantă Mi-a aprins lampa în poartă, Ne pîndeşte lumea toată. 655 Foaie verde usturoi, Vîlvăie lumea de noi, Că ne iubim amîndoi Şi nu vedem de nevoi. Lasă lumea să bîrfească, Numai puica să-mi trăiască ; Bîrfească lumea de noi Şi să trăim amîndoi. 618 656 — Foaie verde de orez, Ce plîngi, neică, şi oftezi ? — Cum n-aş plînge şi-aş ofta, Cînd îmi văd pe mîndra mea, Pe braţele altuia. N-am cuţit, m-aş înjunghia Şi pe mine şi pe ea. Păcat de dragostea mea, Eu o fac, altul o ia ! Eu o fac cu braţele, Altu-o ia cu palmele. Nu ştiu, vîntul mi-o lua-o, Ori duşmanii mi-or fura-o. N-am cuţit, m-aş înjunghia, Să se ducă pomina Şi de mine şi de ea, Că s-a-njunghiat un voinic Pentr-un lucru de nimic. 657 Frunzuliţă grîu mărunt, Ce de mai flori sînt pe cîmp, Şi n-am cu cin’ să le strîng ! Le-aş strînge cu dumneata, Dar mi-e frică de belea, Că ne prinde cineva. Şi ne prinde şi ne leagă, Şi ne leagă cot la cot, Şi ne plimbă tîrgul tot, Şi ne dă drumul pe Olt, Ne lipsim de-aşa noroc. 658 Foaie verde foi de fag, Nu ştiu, de făcut le fac ? Pe lume văd că le trag. Dar mai bine să le fac, Să ştiu pentru ce le trag. 619 C-am tras bune şi-am tras rele, Pentr-un diavol de muiere. Şi de-oi trage cît oi fi, De ea nu m-oi despărţi ; Şi de-oi trage pin’ la moarte, Eu de ea nu m-oi desparte. Verde foaie de trifoi, Vorbeşte lumea de noi Că ne iubim amîndoi. Unde-i vedea doi cu doi, Le e vorba tot de noi, Că ne iubim amîndoi. 659 Cînd oi zice foi ca bobu, De la gară pîn5 la Corbu, De se-ntîlnesc doi cu doi, Le e vorba tot de noi, Că ne iubim amîndoi. Drum la deal şi drum la vale, Pe la poarta dumitale, Trecui aseară călare, Cu vînătul în zăbale. Te zării pe prispă-afară, Cu ia de borangic, Sfîrcul ţîţei l-am văzut, Am ameţit şi-am căzut. Eu mă perpeleam să mor, Fetele veneau cu flori, Ca în luna lui cuptor. 660 Frunzuliţă foi trifoi, Vorbeşte lumea de noi Că ne iubim amîndoi; Lasă lumea să vorbească, Puişorul să-mi trăiască ! Dacă puiul o muri, N-are lumea ce vorbi ; 620 Toată lumea-mi spune mie Că-ţi sînt amurează ţie ; Eu nici nu tăgăduiesc, Cu lumea nu mă sfădesc ; Să ştiu bine c-am să mor, N-am să fac pe placul loc. 661 Aferim, neică,-aferim, Tot la lună ne-ntîlnim. La lună şi la anul, C-aşa ne-a dorit duşmanul. Duşmanul, duşmancele, Ce nu-şi păzesc casele Şi ne sparg dragostele. Dragostele dintr-o vară Le uitai pe prispă-afară. Ori duşmanii le furară, Ori că porcii le mîncară, Ori că-n gîrlă se-necară. Să plătim la năvodari, Să dea cu năvoadele, Să scoată dragostele. Putregai putregăios, Ce stai, neică, mînios ? Putregai, aprinde-te, Neică, dezmînie-te. 662 Foaie verde trei lalele, Maică, duşmancele mele, De-ar avea ele-o putere, M-ar scoate afară-n drum, M-ar arde, m-ar face scrum. Şi cu scrumul de la mine Şi-ar cerni sprîncenele ; Cernească-le cît de mult, C-ale mele tot nu sînt ! 621 663 Frunză verde şi-o sipică, Colea-n vale, în vălcică, Este-o casă mititică, Cu ferestrele de sticlă, Cu şindrila mărunţică. Pe poteca din vălcică Se plimbă de-o nevestică, O femeie mărunţică, La faţă cam ocheşică. Nu se plimbă că-i săracă, Dar n-are bărbat să-i placă. Frunză verde de cicoare, Cică-ar fi o vrăjitoare ; Şi iar verde baraboi, Să ne farmece pe noi, Să nu ne luăm amîndoi. Dar noi tot ne vom lua, Cînd o face plopul nuci Şi răchita mere dulci, Şi salcia pere moi, Atunci ne-om lua amîndoi. 664 Frunză verde mere verzi, — Spune-mi, mîndro, mergi, nu mergi Ori poteca să-mi dezlegi, Din două, una s-alegi ! Spune-mi, mîndro, vrei nu vrei, De mă iei, de nu mă iei ? Că colea m-aşteaptă trei ! Haide, mîndro, să fugim, Să fugim, să pribegim, Unde-om putea să trăim ; Că satul ni s-a mărit, Duşmanii s-au înmulţit Şi nu mai e de trăit, Că unde sînt doi cu doi, Vorba le e tot de noi, Să ne bage la nevoi ; 622 Şi unde sînt doi cu trei, Vorba de noi e-ntre ei, Duşmani de-ai tăi şi de-ai mei. Toţi se uită ca la urs Şi fac sfaturi pe ascuns, Să ne facă neajuns. 665 — Frunză flori de ibrişin, Haidem, mîndro, să fugim. Să fugim, să pribegim, Să trăim în codru verde, Unde urma ne vom pierde. Unde şezi, nu te mai vezi, Unde calci, urmă să nu faci. Cîte lacrămi am vărsat, Face-m-aş fîntînă-n sat ! Fîntînă cu trei izvoare, Să bea duşmanii să moară, Să bea şi duşmanca mea, Să plesnească fierea-n ea. Să bea şi mîndruţa mea, Să mi-o ţie Precista. De cînd noi ne-am îndrăgit, Duşmanii ne-au îngrădit, Au făcut gard de nuiele Şi-au spus tot cuvinte rele. Dar-ar Dumnezeu un vînt, Să dea gardul la pămînt, Numai parii să rămîie Duşmanilor, de tămîie. 666 Foaie verde bob năut, Şi-am să las cu jurămînt, Să nu mă-ngroape-n pămînt; Să-mi sape groapa-ntr-un crîng, Să nu putrezesc curînd ; Să mă scoată la cinci ani, Să fac necaz la duşmani. 623 667 Foaie verde rug de mure, Drag mi-e cîrciuma-n pădure, Să mănînc şi să beau bine Cu puicuţa lîngă mine. Foaie verde trei vîzdoage, La circiuma din pîrloage Este-un vin de trei soroace, Cine-1 bea, copii nu face. De-ar fi băut maica mea, Pe mine nu mă făcea. Foaie verde pătrunjel, Şi-aş scrie de-un răvăşel Şi l-aş trimete măicuţei : De mai am vreun frate-n lume, Să nu-1 blestemi ca pe mine, Să umble din sat în sat, Nebăut şi nemîncat Şi la vreme neschimbat. Şă umble din ţară-n ţară, Cu hainele subţioară. Străinei sînt şi sărac, Noaptea n-am unde să trag. Aş trage la vreo vecină, Dar mă tem de vreo pricină. 668 — Foaie verde trei măsline, Venii aseară la tine, C-o păpuşă de smochine. O căţeluşe bâlţată Mă goni ograda toată Şi grădina jumătate, Fir-ar a dracului moartă. Smochinele le pierdui, Mai stăm pîn’o ieşi luna, Să le strîngem cîte una. Arde-ar căscioara ta, Cum arde inima mea ; Arde-ar bordeiul tău, Cum arde sufletul meu, 624 Şi să mori şi să plesneşti, Că pe min’ nu mă iubeşti. — Mi-a pus taica păzitori Şi maica salbă de poli Pe la porţi, pe la strîmtori. Zice lumea că iubesc, Nici eu nu tăgăduiesc. De-am iubit, de n-am iubit, Nimenea nu m-a ştiut. Şi-am iubit şi defăimat, Toată lumea m-a aflat, Copilaşii de prin sat M-au băut şi m-au mîncat, Ca pe-un pîrcălab de sat. 669 — Mariţo cu ochii verzi, Ieşi la poartă de mă vezi, Pînă sînt grînele verzi. Că dacă s-or secera, Mult oi plînge şi-oi ofta Ca de măiculiţa ta, De la care-ai supt ţîţa. — Nu pot, nu pot, vai de mine ! C-am o mumă cîrtitoare Şi-o boldeică lătrătoare Şi-o uşă scîrţîitoare. — Ia untură de găină, Unge uşa la ţîţînă ; Ia şi-un sfertişor de jimblă, Dă-i boldeicii să mănînce Şi trimite-o să se culce. Şi ia-ţi un lucru în mînă Şi te plimbă prin grădină, Uşuind cîte-o găină, Să nu-ţi bage mă-ta vină, Şi dă-i neicăi gură dulce, Şi-apoi neică s-o tot duce. 625 670 Foaie verde şi-un cireş, De-afurisită ce eşti, Trec pe drum şi nu-mi vorbeşti, Nici nu spui ce plănuieşti. Mi-a plecat puica la tîrg, Mă doare gura-ntrebînd, Copilaşii ispitind. Să te găsesc, puică, prin obor, Să-ţi dau rachiu anason, Să te găsesc pe uliţă, Să-ţi pun piciorul pe rochiţă, Sa-ţi dau rachiu vutculiţă. Fir-ar a dracului moartă, Cine i-a zis fetei, fată, C-aseară-a peţit o dată, Pe la colţuri, prin corlată ; Trei în vatra focului, Opt în gura podului, Pe cîmpie nu se ştie, — Vin diseară pîn’ la mine ! — Dar ai o căţea bălţată, Fir-ar a dracului moartă ! Şi-o uşă scîrţîitoare Şi-o babă cîrcîitoare. — Moaie pîine-n lapte dulce, Dă-i boldeicei să mănînce. Şi ia puţină slănină, Unge uşa la ţîţînă. Ia o mînă de cenuşă Şi dă-o-n ochi la mătuşă, Şi dă-i un brînci după uşă. — Ieşi, Lenuţo, prin grădină Să smulgi cîte-o bolbotină, Să nu-ţi bage mă-ta vină ; Bolbotină s-a uscat, Lenuţo, m-ai ofticat. 626 671 — Frunză verde sălcioară, Bălăiţă, bălăioară, Da-te-ar mă-ta de pomană, Da-te-ar şi mie-ntr-o seară, Să-mi aştern pe prispă-afară, De-un cearşaf şi-o perinioară, Unde-o vede neică moare. Frunză verde bob năut, Mă doare gura-ntrebînd, A plecat neicuţa-n tîrg, Să vedem ce-a tîrguit. — Numai aur şi argint, Şi-o salbă de mărgărit S-o atîrn puicăi la gît. 672 Frunză verde trei spanace, Lasă-mă, măicuţă,-n pace, Să iubesc pe cine-mi place ! Să-i placă maichii ca mie, M-aş duce la cununie. Şi-apoi, neică, cum m-aş duce, Nici cu cai nu m-ar ajunge ! Neică, pentru dumneata Multă cale-aş colinda ; Dar pentru măicuţa ta Nici de ici pînă colea. Hai, neică, să ne iubim, Numai amîndoi să ştim ; Maică-ta-i muiere rea, Nu te lasă-n voia ta, Să iubeşti ce ţi-o plăcea. Hai, neică, să ne-avem dragi, Pînă e frunza pe fagi Şi iarba pe sub copaci. 627 673 Verde frunză şi-o lalea, Trecea neică pe vâlcea Şi cu puica se-ntîlnea, Şi din gură-aşa-i zicea : — Puică, puiculiţa mea, De te-o-ntreba mamă-ta, Să-i spui c-ai pierdut vaca, Vaca şi viţeluşa, Şi vin la neică colea, Să-mi răcoreşti inima. 674 Frunză verde bob năut, Nu ştiu cine m-a pîrît Că sînt bună de iubit. Maica dacă m-a aflat, In chilie m-a băgat, La chilie-a pus lacăt, Pe lacăt puse cuţit, Pe cuţit crescuse zid. Eu printre zid m-am uitat Şi de maica m-am rugat : — Sloboade-mă, mamă,-n sat Că de iubit m-am lăsat. Maică-mi i s-a făcut milă, Mi-a dat drumul în grădină ; Din grădină-o floare rup Şi peste gard o trimet, Pîn5 la locul badelui. Ea acolo nimerea Şi către badea zicea : — Bun lucru, bade, la plug, Mergu-ţi boii bine-n jug ? — Fir-ai, mîndro, sănătoasă, Că mi-ai dat vorbă frumoasă — Eir-ai, bade, sănătos, Că mi-ai mulţumit frumos ! Păsărică, mută-ţi cuibul, Că vine badea cu plugul ; Păsărică, mută-ţi casa, Că vine badea cu coasa. 628 675 Frunză verde de-avrămeasă, M-a făcut maica frumoasă, Nici la apă nu mă lasă. Eu pun capul pe fereastră Să mă uit la Gheorghe-acasă. Gheorghe seceră la grîu, Cu batista mea la brîu. Deseară, pe lună plină, L-aştept pe Gheorghe-n grădină. 676 Frunză verde şi-o secară, Te-ai mîniat, bade,-aseară, Că n-am mai ieşit afară ! N-am ieşit că n-am putut, M-a pus maica la cernut; Şi mi-a dat o sită deasă, Ca să nu mai ies din casă ; Şi eu mi-am luat una rară Şi-odată-am ieşit afară ; Cînd am fost la sărutat, M-a chemat la frămîntat, Cînd a fost s-astîmpăr dorul, M-a chemat s-aprind cuptorul. 677 Amoraş, amoraş, Vedea-te-aş călugăraş La mînăstirea din Iaşi ; Pînă-n patruzeci de zile, Arhereu la mînăstire, Cu coatele pe psaltire, Să spovedeşti la -copile. La copile mărunţele, Care te-ai iubit cu ele, Din vîrsta copilărească, Din coliba părintească. 62 9 Arde-te-ar focul, pădure, De s-ar face drum prin tine, Să mă duc la mînăstire, Să-mi văd cîrduri de copile, Trecînd să se spovedească Şi neică să le iubească. Sănmi văd şi pe mîndra mea, Cum o bate maică-sa, Cu surcele, cu smicele, Peste negre sprâncenele, Cu steble de busuioc, Peste subţirel mijloc, Dau prin gîrle să mă-nec. 678 — Foaie verde trei gutui, Mîndruţo, n-ai vrut să vii La răzorul dintre vii, Unde-a fost dragostea-ntîi. Sau n-ai vrut, Sau n-ai putut, Sau de mă-ta te-ai temut. — Nici n-am vrut, Nici n-am putut, Nici de mama rci-arn temut. Toată noaptea-am tremurat, Lîngă-un colţişor de gard, Pcntr-un pic de sărutat. 679 Frunzuliţă trei spanace, Fă-mă, Doamne, ce m-oi face, Fă-mă, Doamne, curcubeu, Să mă sui la Dumnezeu. Şi să mă sui sîmbăta, Să cobor dumineca, Ca să-mi văd pe mîndra mea, Cum o bate maică-sa Cu fire de busuioc, Peste subţirel mijloc. 630 680 Frunză verde trei spanace, Fă-mă, Doamne, ce m-oi face, Fă-mă, Doamne,-un porumbel, Să mă sui în sus la cer, Să mă uit în Cîmpina, Să-mi văd pe puicuţa mea, Cum o bate maică-sa, Peste ochi, peste sprîncene, C-um mănunichel de amicele. Peste subţirel mijloc, C-o steblă de busuioc. 681 Foaie verde foi de praz, Rotunjoară la obraz, Frumuşică şi cu haz, De ce faci maică-ti necaz ? Aseară unde mi-ai mas ? — în grădină, la pîrleaz, Să fac fetelor necaz Şi flăcăilor cu ochiul, Să le-aprind mai tare focul, Pînă mi-oi găsi norocul. 682 Cînd oi zice iarbă arsă, Afară plouă şi varsă, Şi puica mea plînge-n casă. — Fă, puică, cum oi putea Şi mai ieşi la neica-ncoa\ — Eu oi face ce-oi putea, Să m-ajuţi şi dumneata. Du-te, neică, pe din dos, C-am o poartă de rogoz, Cum pui mîna, cade jos, Şi mă săruţi cu folos. Sărută-mă, neică, bine, Să-ţi ţie şi azi şi mîine, Şi alte două-trei zile. 631 683 Foaie verde trei smicele, Măi băiete, băieţele, Dacă-ţi trebuie muiere, Vin la mama şi mă cere. N-o vrea mama să mă dea, Vin cu sila şi mă ia, Şi mă ia la casa ta, Şi m-aşază pe saltea, Cu coatele pe obloane, Cu ochii după cocoane. 684 Foaie verde peliniţă, Apucai pe Ialomiţa, Mă-ntîlnii c-o copiliţa, ’Mbrobodită-n băsmăluţă, îmbrăcată-n scurteicuţă, în mînă c-o garofiţă. — Dă-i lui neică garofiţa Şi să-ţi dea neică guriţa ; Guriţă de sărutat, Că nu pot mîne noaptea-n sat. C-am mai mas odată-n sat, Era cît pe-aci s-o pat. Şi iar verde şi-o lalea, Du-te, spune mamă-ta Că dărîm casa pe ea, De n-o vrea să mi te dea. 685 Foicică flori mărunte, Pe cel pisculeţ de munte, Iată-un pat bine-ncheiat, Cu furculiţa de brad. Dar în el ce-i aşternut ? Trei cearşafuri de argint. Şi în el cine-mi şedea ? Costică cu Ileana. 632 Veni mama lui Costică. — Hai, Costică, maică,-acasă Veni şi mama Ileanii : — Hai, Ileană, maică,-acasă ! — Dar Costică nu mă lasă. — Foicică şi-un mărar, Ileană cu coade mari, La urechi mai răsfirat, Cum îi e neichii pe plac, Cum aş putea să te las ? Spune, fată, maică-ta, Te dă după min-ori ba ? Ori dărîm casa pe ea, Să se ducă pomina ! 686 Frunză verde trei smicele, Măi băiete, Jrâieţele, însoară-te şi-ţi ia muiere. Vin’ la maica şi mă cere. N-o vrea maica să mă dea, Treci cu luntre şi mă ia. Mergi încet să nu mă-neci, Că n-ai bani să mă plăteşti, Nici galbeni în buzunar, Să dai la popi sărindar. Măi băiete, băieţele, Vin’ la taica şi mă cere ; N-o vrea taica să mă dea, Fă-te negustor de boi Şi vino-n gazdă la noi, C-are tata şase boi. Pînă boii s-or tocmi, Poate ne-om şi logodi. 687 Uită-te, soacră, la mine ! De-oi vedea că joc eu bine, Să dai fata după mine ; 633 De ţi-o părea ca joc rău, Ţine-ţi-o cu Dumnezeu, Că mie nu-mi pare rău ; Nici bine, nici rău nu-mi pare, Şi-alte mîndre neică are. 688 Foaie verde sălcioară, — Măriuţo, Mărioară, Şi ţi-am zis, puică, de-aseară, Să-mi scoţi şaua din cămară, Să mi-o pui pe prispă-afară, Să mi-o bată vînt de vară, De vară, de primăvară, C-am să viu întîia oară. Şi-am zis verde sălcioară, Măriuţă, Mărioară, Ori n-ai casă şi cămară Să mă găzduieşti deseară ? — Ba am casă şi bordei, Să găzduiesc şi doi-trei. Taica, maica, nu-s aci, Dar mi-e frică c-or veni, Pe-amîndoi că ne-or găsi. Şi cînd de mină ne-or lua Şi-afar’ pe uşă ne-or da, Mare ruşine-or făcea. 689 Foaie verde sălcioară, De-astă-vară zac de boală, De la cînepa de vară, Culcată pe prispă-afară Şi cu faţa la perete, Cu gura friptă de sete, Pentru tine, măi băiete. Foaie verde şi-o lalea, — Nu vii, neică, sîmbăta, Ci vino dumineca, Că mă găseşti singură, Culcată pe scîndură, 634 Maica-i la biserică Şi taica la circiumă. Vino, neică, şi mă cere : N-o vrea maica să mă dea, Surpe-se casa pe ea, Vino, neică, şi mă ia. 690 — Frunză verde merişor, Fetiţă de negustor, De nu te-oi iubi, să mor. — Să mori, neică, să plesneşti, Pe mine nu mă iubeşti, C-are taica păzitori Şi la poartă-ncuietori. De-mi eşti, neică, vreun viteaz, Fă-ţi grădină cu pîrleaz Şi-n grădină o fîntînă, Fîntînă cu apă bună, Să vezi maica cum mă mină, De trei ori pe săptămînă, Desculţă cu cofa-n mină, Să-i aduc apşoară bună. Şi atunci ţi-oi fi la mînă. 691 Frunză verde trei scaieţi, Rade-te, neică, mai des, Că mă-nţeapă barba ta Şi mă cunoaşte maica. Maica mă spune la taica, Taica-i rău ca dinele, Dă cu mărăcinele, De-mi usucă zilele, Şi pentru o barbă nerasă, Dragostea prin piele-mi iasă. 6$5 692 Nu mă bate, taică, Nu mă bate, maică, Că eu drept v-oi spune Cine m-a-nşelat, Ieri pe înserat : Un voinicel înalt, ’Nalt şi sprîncenat, Cu semne de vărsat. Ochişorii lui, Mura cîmpului, Două mure coapte, Coapte la răcoare, Ne-ajunse de soare, Coapte pe sub foi, Ne-ajunse de ploi ; Mustăcioara lui, Spicul grîului. 693 Foaie verde crini păliţi, Fiţi, părinţi, afurisiţi, De ce m-aţi călugărit ? Că eu nici nu m-am gîndit. Băieţii de seama mea îşi strîng la piept dragostea ; Au şi case şi neveste, Nu e lucru din poveste ; Ba au încă şi copii, Iar eu trudesc în pustii. 694 Frunză verde şi-o nuia, Cum să n-am inima rea ? Eu iubesc şi-altul mi-o ia. Des e codrul şi-mpănat, Eu tînăr şi supărat; Des e codrul şi-nverzit, Eu tînăr şi necăjit. 636 Copiliţă cu părinţi, Nu grăbi să te măriţi, Mai rămîi un an sau doi, Să ne iubim amîndoi ; De iubit să ne iubim, Dar numai noi doi să ştim. 695 Frunză verde buruiană, Pupu-ţi ochii sub sprinceană, Aluniţa de sub geană, Să nu-ţi bage mă-ta seamă. Pupu-ţi inelul din mînă, Cin’ ne-o vedea, mut rămîne ; Şi cercelul din ureche, Cine ne-o vedea, să crape. Mîndruliţă, sări pîrleazul, Hai să mai uităm necazul, Că poate tot ne-om lua Şi pe toţi i-om îmbuna. Am pe brazdă patru boi Şi-acasă mai am vreo doi ; N-are cin5 să-i îngrijească, Dacă n-am şi eu nevastă. 696 — I-auzi, lele, popa toaca, Ieşi afară şi te roagă. Roagă-te lui Dumnezeu, Să moară bărbatul tău, Să rămîi să te iau eu. — Neică, pentru dumneata Aş ieşi şi m-aş ruga ; Pentru-ai voştri de acasă, N-aş da nici o coajă arsă. Coaja să o dau la cîine, Seara cînd vin de la tine, Ca să nu se dea la mine. 637 697 Frunză verde matostat, Fetiţă de om bogat, Nu pripi la măritat, Ca floarea la scuturat. Floarea mai înfloare-o dată, Dar tu nu te mai vezi fată. Că mila de la părinţi, Cit oi fi, nu o mai uiţi, Iar mila de om bogat, Ca frunza de păr uscat. 698 Foaie verde trei aglice, Cucul cîntă, mierla-mi zice : — Nu te-nsura, măi voinice, Că belelele sînt grele Şi nu eşti dedat cu ele. Cucul cîntă, mierla-mi zice : — Strînge-ţi punga, măi voinice, Că te-ajunge-o cale lungă, Fără nici o para-n pungă. — Cuculeţ de la pădure, Vara vii, vara te duci, Mă mir iarna ce mănînci ? — Putregai de fag uscat Şi beau apă dintr-un lac Şi cînt mîndrelor cu drag. 699 Cînd am plecat la-nsurat, Tare rău m-am îmbătat. După ce m-am dezbătat, Parcă nu m-aş fi-nsurat. Rău mi-a părut de junie Şi fetii de logodie. O, de m-aş cufunda-n nori, Cu al mîndrei mele dor ! 638 Duce-m-aş ca norii-n vînt, Cu al mîndrei mele gînd ; Duce-m-aş cu stelele, Nu mă lasă mîndrele ; Duce-m-aş cu norii-n lume, Cu al mîndrei mele nume. Foaie verde trei sipice, Fie gura cît de dulce, La neveste nu m-oi duce, Cînd e dragostea mai dulce, Pe bărbat dracu-1 aduce Şi cînd face palma pumn, Curge din spinare fum Ca dintr-o claie de fîn. Iar cînd face pumnul palmă, îmi face obrajii rană. 700 Cînd oi zice untdelemn, Ce fel de dragosrte-avem ? Numai din ochi ne vedem, Altă putere n-avem. Şi de dragi ne avem dragi, Dar nădejde să nu tragi, Că nădejdea de la mine E ca coarda de subţire. Cînd oi vrea s-o-ntinzi ma.i bine, Se rupe îşi nu mai ţine. Cînd o pui pe tablă nouă, Ea se rupe drept în două. Dragă mi-e mîndruţa-naltă, Că-mi dă gura peste poartă ; Dar mîndruţa scurticea Se-ntindea şi n-ajungea. Cîte fete-s cu cercei, Toate-aşteaptă să le ei; Şi pe tine de te-oi cere, Şi tu după mine-ai merge. Cîte fete-s cu inele, Toate-s mîndruţele mele ; Şi pe tine de te-oi vrea, Şi tu pe mine m-ai lua. 639 701 Trandafir de mănăstire, Dragile mele copile, Da-v-ar Dumnezeu vreun bine Şi nouă vreo sănătate, Şă vă mărităm pe toate, Să vă dăm pe la bărbaţi, Să nu ne mai blestemaţi. Ne-oţi blestema, ne-oţi blestema, Dar nici voi nu veţi scăpa, Că toate vă veţi usca, Ca frunza şi ca iarba ; Ca frunza de pe stejar, Ca iarba de pe izlaz ; Ca frunza de pe sălcuţă, Ca iarba de pe luncuţă. 702 Verde foaie de mohor, Nici la toamnă nu mă-nsor, Ştiu bine că n-o să mor. Sînt oameni destui în sat, Care nu s-au însurat. Şi oamenii au femei Şi nu mă lasă să piei. Zor, zor, zor, mîndrele mele, Toarceţi şi-mi faceţi izmene Şi cămăşi în patru foi, De vreţi să mai ştiu de voi. 703 Foaie verde şi-un bujor, Sînt şi eu, neică, fecior Şi taica vrea să mă-nsor. Dar măicuţa nu mă lasă Să-i aduc pe dracu-n casă. Şi iar verde măr creţesc, Şi-mi tot zice să iubesc, La-nsurat să nu grăbesc. 640 Daolică solzi de peşte, Iubesc fete şi neveste, Şi tinere şi bătrîne, Le fac de se ţin de mină. Că bătrîna multe ştie, Te sărută, te mîngîie ; A tînără mai zgîrie Şi mai vrea şi cununie. Dar după ce se mărită, Na, bărbate, mînc-o friptă Că trebuie isprăvită. 704 Mîndră, mîndruliţa mea, Cînd aş şti că nu te-aş lua, Eu singur m-aş spînzura De craca salcîmului, în marginea drumului, în arşiţa soarelui. Lasă vîntul să mă bată Şi soarele să mă arză, Numai mîndra să mă vază, C-a fost neichii amurează. 705 Frunză verde foi costrei, Neică, ochişorii tăi Cum seamănă cu ai mei ! — Da’ cum fo şi prin năuntru, Pe la capete boltit, Să-mi lege dorul de gît, Să se vadă c-am iubit. N-am iubit ce-a fost urît, Am iubit ce mi-a plăcut. Frunză verde măr mustos, Ce-a fost în sat mai frumos. Să mă scoată la cinci ani, Să fac ciudă la duşmani. 820 Frunză verde şi-un mărar, Mariţo de la Cepari, Vin la neică sub umbrar, Să-ţi dau poli şi icuşari. De ce, Doamne, n-aveam minte, Cînd aveam parale multe, De dam poli pe la notari, Icuşari pe la primari, Să pot iubi fete mari ? Iubii una, iubii două, Iubii patruzeci şi nouă ; 687 Iubii fete şi neveste, O sută şi cincisprezece. Şi sînt tînăr, vai de mine ! Şi-o să mor ori azi, ori mîine. Şi-o să mor nevăcuit Şi nesătul de iubit. De ce, Doamne, nu muream, Cînd eram copil de-un an ? Dar acum la ce să mor, Cînd îmi dau fetele flori, Nevestele ochişori ? Frunză verde bob năut, N-am gîndit n-am socotit, C-are dragostea sfîrşit, Tinereţea isprăvit. De ştiam, puiică, ştiam, De tin’ nu mă-ndrăgosteam. Şi m-am gîndit tot la tine, Că s-o lipi ceva de mine ; S-o lipi vreo lipitoare, Să tresar noaptea din ţoale, De dragostea dumitale. 821 Foaie verde lobodă, Sînt fecior de văduvă Şi crescut în văduvie, Iubesc noaptea cîte-o mie, Iar ziua nu se mai ştie. Din toată dragostea mea M-alesei c-o floare rea ; Floare rea şi veştejită, Nu-i de nimeni pomenită. 822 Foaie verde şi-o lalea, Fecior de muiere rea, Părăseşte-ţi cărarea De la ibovnica mea, 688 C-oi veni-ntr-o seară beat Şi-oi da năvală la pat, Şi mă jur c-am să te bat. Cîte fete sînt în sat, Nici una nu mi-a scăpat, Nepupată, nemuşcată, Ori pe papuc necălcată. 823 Foaie verde de trei fire, Dă-mi, Doamne, dezmeticire, Să-mi mai viu odată-n fire, Să mai iubesc la copile. La copile tinerele, La neveste frumuşele, Aşa cum inima-mi cere. 824 Seară bună, puica mea, Eu mă duc că nu pot sta. Că mă strîng curelele Şi m-aşteaptă altele ; Pînă umblu pe la toate, Mi se face ziua noapte. Pînă viu şi pe la tine, Mi se face ziuă bine. — ScoaP, dragă, de lîngă mine, Că se face ziuă bine Şi ne face de ruşine Şi pe mine şi pe tine, Şi pe noi Pe amîndoi. 825 Frunză verde bob năut, Şapte mîndre am avut. Din şapte-am rămas cu trei, Din trei rămăsei cu două, Una veche şi-una nouă. 689 Pe-a nouă să mi-o iubesc Şi pe-a veche s-o cinstesc, Că la vreme nu găsesc. 826 Verde foaie foi de plop, Am iubit vreo şapte-opt Şi-o fată de protopop. Este-naltă şi bălaie, La inimioară te taie. Cît o fi noaptea de noapte, îţi dă gura peste poartă Şi cu vorba nu te poartă. 827 Foicică solz de peşte, Pe mine mă pridideşte Grija la nouă neveste. Una era bună-a mea, C-o ştia toată lumea. A opta-a fost neaga-rea, Căzută-n spinarea mea, Bat-o Maica Precista. 828 Frunză verde de-avrămeasă, De la noi a treia casa Este-o fată şi-o nevastă ; Mă dusei, în ciuda fetei, Sărutai gura nevestei. Cînd s-o sărut şi pe fată, Uite-a dracului nevastă ! Ia un băţ ca să m-alunge, Că guriţa ei mi-ajunge. 690 829 Frunză verde foi ca bobul, Mă plimb de nu mă ia locul, Să iasă din mine focul ; Focul din mine nu iese, Că-s învăţat la neveste. La neveste cu bărbat, La fete de măritat, Să le fur noaptea din pat, Să las bărbatul sărac. 830 Foaie verde iarbă mare. N-am cui da două parale, Să-mi taie plopul din vale, Să fac punte peste mare, Să merg la Mariţa-n cale, Să văd Mariţa ce-mi face. Or la cămaşa mea coase ? A cusut şi-a isprăvit, Cînd am ajuns eu, a murit. 831 Măi Ioniţă Braşovene, Vin deseară mai devreme, De-mi taie vreo două lemne. Intră-n casă, nu te teme, Că de cine tc-ai temut A pus spate la pămînt, S-a dus şi n-a mai venit. Şi dacă nu-mi crezi cuvin tul, Haidem să-ţi arăt mormîntul. Adu-o sapă şi-o lopată Să dăm ţărna la o parte, Să-l vezi pe bădiţa-n moarte, (a-i pînza de pe picere Să vezi moartea cu durere ; 691 Ia-i pînza de pe mijloc, Să vezi moartea cea cu foc ; Ia-i pînza de pe obraz, Să vezi moartea cea cu haz. 832 Foaie verde mărăcine, Cine n-are dor pe lume, Să-i spui să vie la mine, Că la mine e dor mult, Ca nisipul de mărunt. Foaie verde foi de cepe, Cine ştie şi pricepe Dragostea din ce se-ncepe ? Vara, din busuioc verde, Iarna, din sîn de la fete. 833 Foaie verde mărăcine, Cine n-are dor pe lume, Vie să-i dau de la mine, Că la mine e dor mult, Curge izvor pe pămînt. Şi-am un dor ca un izvor Şi-o milă ca o fîntînă, Toţi voinicii se adună Ca să-mi bea apşoară bună. Cine-mi bea apşoara mea, La inimă se alină. 834 Frunză verde şi-un bujor, Eu sînt supărat de dor ; Cînd este să dorm mai bine, Fuge somnul de la mine ; Cînd este să dorm mai dulce, 692 Fuge somnul şi se duce, Ocn ii rămîne şi plînge. Plîngeţi, ochi, şi lăcrămaţi, Că ce vedeţi nu uitaţi Şi ce iubiţi nu lăsaţi. Iar tu, limbă, ce tăcuşi, Ca o mută pîn-acuşi ? Mai grăieşte puţinei, Să-mi mai vie sufleţel. Ochişori, ajungă-atît, Nu plîngeţi prea amărît ! Că ce-aţi văzut n-aţi uitat Şi ce-aţi iubit n-aţi lăsat. 835 Foaie verde şi-un porumb, Afurisit de drum lung, De cînd mîn şi nu te-ajung ! Dacă văzui şi văzui, La o parte mă dădui, La marginea drumului, Sub umbra arinului. Iarbă verde mi-aşternui, Ipingeaua căpătîi Şi cu dorul mă-nvelii. Dorule,-al dracului eşti, Unde mă duc, mă găseşti ! Nu ştiu und’ să mă pitesc, Ca să nu mă mai găseşti. Dorule, bătu-te-ar focul, Că tu mi-ai mîncat norocul. Dorule, ce ai cu mine, Nu mă laşi să trăiesc bine ? 836 Frunză verde şi-o lalea, Săraca inima mea ! S-a făcut dorul cuţit, Şade la inimă-nfipt. 693 Da’ nu e dor de cuţit, Ci e dor de la iubit. Trece luna peste casă, Luminează prin fereastră, Cuţitu-n inimă-apasă. 837 Frunzuliţă trei alune, Dorul meu e mare cîine, Peste munţi şi dealuri vine Şi se bagă-n sîn la mine, Şi se face-o lespejoară, Se pune pe inimioară, Parcă vrea să mă omoare. Chiar la inimă răspunde, Nu ştiu unde m-aş ascunde. 838 Frunză verde trei măsline, Zici că dorul nu e cîine ! Peste cîte dealuri vine, Nicăierea nu s-alină, Pîn’ la mine la inimă. Şi se pune de-a stînga, Unde şade inima. Mi l-aş scoate c-un cuţit, N-am isprăvit de trăit; Mi l-aş scoate cu mîna, Nu mă lasă inima ! 839 Frunză verde şi-o lalea, Tot mă-ntreabă inima De mi-e dor de cineva. — Dor îţi e ţie ori ba ? — Da5 cum să nu-mi fie dor ? 694 C-o pasare de pe munte Şi-ncă are doruri multe ; Dară eu, un pui de om, Cum să n-am pe lume-un dor ? 840 Dorule, pustiu şi cîine, De ce te-ai legat de mine ? Tu de mine te-ai legat Ca fasolea de arac. Fasolea are soroc, Se urcă pîn’ la un loc, Se-ntoarce şi face bob. Tu mă prăpădeşti cu foc Şi n-ai cap şi n-ai soroc. 841 Frunză verde trei măsline, S-a legat dorul de mine, Ori a bine, ori a rău, Ştie numai Dumnezeu. Somnul meu nu este somn, Nici odihnă ca de om. Somnul meu e cu-ntristare, Cad de dragostele tale Mă usuc de pe picioare Ca un trandafir de soare. 842 Foaie verde foi de fag, Păsărică de pe lac, Rău m-ai blestemat să zac, Că n-am pe nimeni cu drag, Să-mi păşească peste prag, Să mă-ntrebe de ce zac. De ce zac, de ce bolesc, Zi cu zi mă prăpădesc. 695 Să-i spun de dorul tău. Că sînt îndrăgostit rău. Frunză verde liliac, Cu dorul tău ce-o să fac ? 843 Frunzuliţă de-orice lemn, Hai să bem şi să mîncăm, Nu ştim cîte zile-avem. Verde, verde mărăcine, Că vine moartea ca mîine Şi mă ia de lîngă tine, Rămîi singură pe lume. Verde, verde trei lămîi, Cu cin’ să te mai mîngîi ? Cu dorul star-ar pustiu ! Du-te, dor, pustiu de cîine, Nu te mai lega de mine. 844 Frunză verde sălcioară, Cît e Argeşul de mare, Haz ca Săbărelul n-are. Săbărelu-i cu dulceaţă, Trece iarna şi nu-ngheaţă ; Săbărelu-i apă lină, Cine bea, de dor i-alină. Săbărel cu cotituri, Bun mai eşti la trîntituri ! Uite urma, uite dîra, Pe und’ s-a trîntit copila. 845 Foaie verde mărăcine, Cine n-are dor pe lume, Vie să-i dau de la mine, Că la mine e dor mult, Curge izvor pe pămînt. 696 Izvorul tot izvoreşte Şi ţaţa tare-mi doreşte. Foaie verde salbă moale, Dorul meu cu-al dumitale, Facă-1 Dumnezeu de-o floare, Cine-o mirosi să moară. 846 Frunzuliţă mărăcine, Cine mă ştie pe mine Cu ce foc trăiesc pe lume ? Nu mă ştie nimenea Ce e-n inimioara mea ; Numai luna şi cu-o stea Ştie de patima mea. Răsări, soare, răsări, lună, Voi sînteţi tată şi mumă. De oftat ce oftez tare, Nici luna lumină n-are. Ia vezi de oftatul meu S-a necăjit Dumnezeu. Frunză verde salbă moale, Voi, stele strălucitoare, Luminaţi mai cu tărie Scumpa mea călătorie, Pe drumul care mă duce La puicuţa mea cea dulce, Ce cu dor mare m-aşteaptă Şi la cap cu cimbrişor, Să ştiu eu că i-a fost dor. 847 Foaie verde leuştean, De ce, puică, nu muream, Cînd veneam de te iubeam ? Foaie verde trei sarmale, Eu de dorul dumitale O să cad într-o cărare, Să mor fără luminare, Negrijit, nespovedit, Ca nimenea pe pămînt. 697 Tot gîndindu-mă la tine, N-a rămas inimă-n mine ; Puţintică ce-a rămas, Şi-aia s-a fript şi s-a ars. Puiculiţă, să-ţi spun drept, Să tot cat, să tot aştept, Ca tine nu mai găsesc Frumoasă ca să iubesc. Potrivită-mi eşti la stat Şi dulce la sărutat, Subţirică, rumeioară, M-ai secat la inimioară. Mai bine aş fi plesnit, Decît să te fi-ntîlnit. 848 Du-te, dor, unde te mîi, La puica la căpătîi ; Că dacă s-o-nsenina, Mai departe te-oi mîna. Şi-am zis verde lobodă, Şi ţi-am spus de sîmbătă, Ca să vii duminecă Că mă găseşti singură ; Taica-i dus la circiumă, Maica la biserică. 849 Floare albă din buchet, Arde-ţi-ar rochiţa-n piept, Cum n-ai milă de-un băiet ? Arde-ţi-ar rochiţa-n ţîţă, Cum n-ai milă şi credinţă ? De cînd te cunosc pe tine, Arde inimioara-n mine. Cine are dor pe lume, Ştie luna cînd apune ; Cine are dor pe vale, Ştie luna cînd răsare Şi noaptea cît e de mare. 698 850 Frunză verde .'mărăcine, — Spune, puiculiţă, spune, Ce grea boală te răpune ? Te răpune, te supune Şi la gemete te pune. — Oh ! Grozav dorul mă frige Tot mă frige şi mă-njunghie Şi la groapă mă împinge, Mîna morţii mă atinge. 851 Foaie verde tiriplic, Merge Lina pe colnic, Cu papucii lip, lip, lip, Răsucind la borangic Şi pe fus n-are nimic. Mi-e ruşine ca să-i zic, Să coboare din colnic. Am ploşchiţa sub manta, Ia, Linico, de mai bea De la mînuşiţa mea, C-oi mai bea ori n-oi mai bea. Bate vîntul iarba-n luncă, Dorul puicii mă usucă. 852 Lelea albă-n roche albă, Trînti-o-ar neică pe nalbă. Nalba varsă năsturei, Lelea iubeşte junei. Tot junei fără mustaţă, Care-acuma se învaţă A strînge mîndrele-n braţe Şi a săruta cu dulceaţă. Bate vîntul, iarba-mi culcă, Dorul lelii mă usucă ; Bate vîntul, iarba-mi creşte, Dorul lelii imă topeşte. 699 853 Frunză verde şi-un dudău, Ancuţo, sufletul meu. Am auzit că ţi-e rău Şi ţi-e rău de dorul meu. Dacă ţi-o fi dor de mine, Să-ţi botezi un fiu al tău Şi să-i pui numele meu ; Şi cînd ţi-o fi dor de mine, Să strigi copilul pe nume, Să-ţi treacă de dor de mine. 854 Frunză verde sălcioară, — Draga neichii Mărioară, Cînd ţi-oi fluiera deseară, Să dai prin foc şi prin pară, Să vii la neicuţa-afară. — Nu pot, neică, neiculiţă, Că e lac şi lapoviţă Şi mă umplu pe rochiţă. — Ridică-ţi rochiţa-n poale Şi tot vin’ la neica-afară. Vino pînă la portiţă, Să-mi dai numai o guriţă ; Că guriţa de la tine M-a prăpădit vai de mine ! M-a prăpădit şi-o să mor, Şi-o să mor dc-atîta dor. 855 Foaie verde şi-o cicoare, Fa leliţo, fa cutare, Mai dă dorului certare Că prea-mi face supărare ; Supărare la culcare, Nici trupul hodină n-are. 700 Foaie verde măr creţesc, Eu mă culc să m-odihnesc Şi prin somn ma pomenesc, Puică, cum că te iubesc, Eu cu asta mai trăiesc. Foaie verde iarbă neagră, Prinde dorul şi ţi-1 leagă C-un fir de mătasă neagră ; Şi-l leagă de dumneata, Nu-1 lăsa-n spinarea mea. 856 Foaie verde de bujor, Mă uitai printre stobori, Văzui ochii negrişori. — Fă-i, Mariţo, vînzători, Că şi neica-i negustor, Negustor de ochişori. — Vai, bădiţă, dor ţi-o fi ! N-am prin cine te vesti. Doar pe lună, voie bună Şi pe vînt cîte-un cuvînt Şi pe stele multă jele. 857 Frunză verde liliac, Păsărică de pe lac, Nu mă blestema să zac, Că n-am pe nimenea drag Sănmi păşească peste prag, Să mă-ntrebe de ce zac. De ce zac, de ce bolesc, Şi-aş vrea mîndrei să-i vorbesc Dorul tău imă arde rău C-am fost doar drăguţul tău. Şi m-ai blestemat odată, De-am zăcut o vară toată Şi iarna pe jumătate. 701 858 Frunză verde matostat, Astă-noapte am visat Că mîndra m-a sărutat. Nu ştiu, zău, cum s-a făcut, Că noaptea cînd a trecut. Găsii dorul inimii Scris pe colţul perinii. Şi nu ştiu cuim s-a făcut, Cînd ziuă mi se făcu, Că găsii dorul imîndrii Scris în fundul inimii. 859 Frunză verde trei sulfine, De trei zile cucu-mi vine Şi n-are unde se pune. Iată-1 sus pe-o rămurea, Aproape de casa mea. Cucuie, nu mai cînta, C-oi lua puşca şi oi da Şi ţi-oi rupe aripa. Cuculeţ de la pădure, Du-te la puica şi-i spune Să nu se mai poarte bine Cu hainele de la mine ; Să se poarte mai uşor, Să-i fie de mine dor. 860 Frunză verde şi-o sipică, Bate vîntul, iarba-mi culcă, Doru mîndrei mă usucă ; Bate vîntul, iarba scoală, Dorul mîndrei mă omoară ; Bate vîntul, abureşte, Dorul mîndrei mă topeşte. Cînd îmi vine mîndra-n gînd, Mă usuc ca frunza-n crîng. 702 De cine dorul se leagă, Să nu ia lucrul în şagă, Că de mine s-a legat Şi parcă sînt fermecat. 861 Frunză verde flori de tei, Sus pe dealul Măgurei M-ajunge dorul mîndrei. Cum m-ajunge, cum mă-ncinge, Mă pun jos şi-ncep a plînge. M-ajunge-un voinic călare Şi mă ia la cercetare : — De ce plîngi tu, măi voinice ? — C-am avut o mîndră dulce Şi-am lăsat-o dor să ducă ; Am avut o mîndră dragă Şi-am lăsat-o dor să tragă. Voinicul se-ndepărta Şinmi striga din gură-aşa : — Cînd ai sta să plîngi de toate, îţi pierzi viaţa jumătate. 862 Foaie verde mărăcine, Cuculeţ de la pădure, Du-te la ţaţa şi-i spune Să nu se poarte-aşa bine, Să mai cate şi de mine ; Să se poarte tefelegoasă, Să-ngrijească şi de casă. Să nu se poarte aşa bine, Că mă omoară cu zile. — Foaie verde trei gutui, Ale buze mirmidii, Cui le păstrezi şi le ţii ? — Dumitale, pui hain ; Le-aş păstra şi le-aş ţinea, Dar sînt mulţi ca dumneata, De le trage nădejdea. 703 De cînd nu m-ai sărutat. Te-oi fi, dragă,-amurezat Şi ţi-o fi, dragă, păcat, Că te-ai fost amurezat ; De cînd nu im-ai sărutat, Limba-n gură mi-a crăpat, Buzele s-au băşicat. Foaie verde trei gutui, De cînd s-a dus dumnealui, N-am dat gură nimănui. Da-ntr-o seară ipe-nserat, Cine mi-a cerut, i-am dat Guriţă de sărutat, Trupuşor de dezmierdat. 863 Frunză verde de-un bujor, De toată lumea mi-e dor, Dar de puiu am să mor. Cînd oi trece pe la poartă, Să nu-ţi aminei odiii^ndată ; Să-ţi arunci ochii-n pămînt, Să zică că ne-am urît. Cînd oi veni altadată, Să nu te uiţi dintr-o dată ; Să te uiţi mai înspre sat, Să creadă că ne-am certat. Fă-tc, neică, călător Pe la poartă trecător, Măcar ziua de trei ori, Să te văd în ochi, că mor. 864 Frunză verde de chiper, Cîte stele sînt pe cer, Pîn’ la ziuă toate pier. Foaie verde şi-o lalea, Numai luna şi c-o stea Ştie de patima imea ; 704 Patima ce-o pătimesc Şi truda care-o trudesc Pentr-un pui care-1 doresc. Şi mai vreau să-mi pătimesc, Numai puiul să-l iubesc, Puiul meu care-1 doresc. 865 — Foaie verde şi-un mohor, Tot de dor, neică, de dor, O să pic jos şi-o să mor. Eu de dorul dumitale O să cad la ofticare Şi-o să mor de pe picioare Şi fără de luminare. Că guriţa de la tine M-a ofticat, vai de mine ! — Foaie verde mărăcine, Uită-te, puicuţo, bine, Că mai sînt voinici ca mine. — Fie, neică, cît iarba, Dacă nu eşti tu, geaba. Foaie verde foi de soc, Arde inima mea-n foc, Că nu stai, neică, de loc. Doresc, neică, cît se poate Şi sufăr dureri de moarte ; Sufăr, sufăr, te doresc Şi simt că mă prăpădesc. De nu pot, neică,-a te-ntoarce, Inima-n mine se coace. — Lasă, neică, să se coacă, Ţi-am cerut guriţa toată, Mi-ai dat-o pe jumătate ; Ţi-am cerut buzele tale Şi mi-ai dat pîine cu sare. 866 Foaie verde de bujor, Tu mi-eşti, neică călător, Dumnezeu într-ajutor ! 705 Tu te duci, neică, cu dorul Şi eu îmi frămînt trupşorul, Şi de nu m-oi ţine minte, Dumnezeu să nu-ţi ajute ! Iar dacă nu m-oi uita, Meargă-ţi bine-n calea ta. 867 Neică, dacă ţi-este dor, Trimite gura de zor, într-o foaie de bujor, Să văd bine că ţi-e dor. 868 Foaie verde şi-o lalea, Mi se rupe inima Ducînd dor de dumneata. Şi iar verde merişor, Neică, de tine duc dor Şi ştiu bine c-am să mor Cu trupşorul plin de dor ; Şi-o să mor nevăcuit, Nesătulă de iubit. — Ştii, puică, ce ţi-am spus eu Să-ţi faci ie de anglie, Să-mi fii dragă numai mie ; Tu ţi-ai făcut de bumbac, De toţi flăcăii te plac. 869 Boii buni, căruţa rea, Chirigiu ? Dracu să-l ia. Du-te, neică, ducu-ţi dorul, Cum duce vîntul pîrjolul. Du-te, neică, ducu-ţi mila, Cum duce uliul găina. 706 Lung e drumul, lung şi greu, Lung e drumul Giurgiului, Tot mai lung al dorului. Drumul tot se curmă-odată, însă dorul niciodată. Tot gîndind, neică, la tine, N-a rămas inimă-n mine. 870 De ştiam, neică, ştiam, Nu mă mai îndrăgosteam Doar pentru două-trei zile Şi să fiu tot fără tine, Arde inimioara-n mine. Frunză verde şi-o lalea, Cînd pleci, neică, undeva, Ia-ţi dorul cu dumneata, Nu-1 lăsa-n spinarea mea ; Că mi-e greu, nu-1 poci purta, Neică, fără dumneata. 871 Frunză verde de bujor, Tu, neică depărtişor, Nu-mi trimete-atîta dor, Pe pîrîu şi pe izvor ; Triimete-mi mai puţintel, Ca să pot umbla cu el. 872 Frunză verde şi-un bujor, Neică, dacă-ţi este dor, Să-mi trimeţi guriţa semn Şi batista să ţi-o spăl. Ziua s-o spăl de trei ori Şi noaptea de nouă ori ; Ziua s-o zbicesc la soare Şi noaptea la ţîţişoare. 707 873 Frunzuliţă nucă seacă, Neică la Craiova pleacă, Inimioara-n mine-o seacă. Frunzuliţă mărăcine, Tuturor le pare bine, Numai mie-mi pare rău, Că e puişorul meu. De-ar mai lua din dor cu el, L-aş purta mai uşurel ; Dar mi-1 lasă mie tot Şi nu ştiu cum am să-l port. 874 Foaie verde şi-o sipică, Voinicelul Dumitrică îl doresc de mă usucă. Inimioara mea s-a copt, Tot gîndind la el cu foc. Nici o boală nu-i mai rea Decît este dragostea ; De-altă boală, zaci, te scoli, De dragoste zaci şi mori. Lasă-mă, neică, să mor, Că de puiul meu mi-e dor. 875 Frunză verde şi-o lalea, Ardă-1 focul pe badea, Că mi-a rupt inima mea ; Şi mi-a rupt-o drept în zece, Cît e lumea, nu-mi mai trece. Mi-a rupt-o cu dorul lui, Nu pot spune nimănui ; Mi-a rupt-o cu dragostea, Cît oi trăi, n-oi uita. — Mi-ai spus, bade, c-ai să vii, Cînd s-o coace coarna-n vii; Uite toamna c-a trecut, De cuvînt nu te-ai ţinut. 708 — Puică dragă, dor ţi-o fi, N-am pe cine porunci. Numai pe lună şi vînt, Rareori cîte-un cuvînt; Numai pe lună şi stele, Cîte-un pic de dor şi jele. 876 Frunzuliţă stejerel, Mugur, -mugur, mugurel, (refren) Bate vîntul, vîjîieşte, Dorul mîndrii mă topeşte ; Bate vîntul, iarba-ncurcă, Dorul mîndrii mă usucă. Tot ţi-am spus, imîndro, de-aseară, Să-mi scoţi şaua din cămară, Să mi-o pui pe prispă-afară, Să mi-o bată vînt de vară Şi să plece neica-n ţară. Să cumpere neică flori, Să le vîndă cu şapte poli, S-avem bani de sărbători, Ca să bem la şezători. 877 Cînd oi zice solzi de peşte, Calul neica-şi potcoveşte Cu potcoave de argint, Că-s spornice la fugit, Cu cuie de sînmă-ntoarsă, Să n-alunece la coastă. Frunză verde de bujor, La fereastra din obor, Bate negrul din picior, Să-i pui şaua binişor, Să rni-1 plimb unde-i e dor, Sus la Leana pe pripor, Care im-a iubit cu foc, De nu pot s-o uit de loc. 709 878 Frunză verde şi-un mohor, La fereastra din obor, Bate murgul din picior ; Şi nu-mi bate ca să dorm, Ci-mi bate ca să mă scol, Să-i pui şaua binişor, Să mă duc unde mi-i dor. Frunză verde şi-un lipan, Mînca-ţi-aş coama de cal, Suie-mă, rogu-te,-n deal, Să cumpăr mîridrii mărgean Şi tortiţe de argint S-aibă pentru logodit. 879 Frunză verde de bujor, Pe drumul Focşanilor, Pasc caii orzarilor Şi cu ai grînarilor. Un fir paşte, Şapte-mi creşte, Dorul tot mă ofileşte. Albă-i faţa leliţei, Lung e drumul Brăiliţei. Nu ştiu-i albă, Nu ştiu-i neagră, Că lui neica-i este dragă. 880 Plin e cerul, mult e plin De luceferi şi senin. Dar lucefereii mei Au pierit de printre ei. Dar-ar bunul Dumnezeu, Jiule, frăţine-meu, Să mai iau calea-n picior, Să mă uşurez de dor. 710 Din Craiova-n Tîrgu-Jii, Dorule, te duci şi vii, Cale fără căpătîi, Nici te-ntorci, Nici ca râmîi, Mîndro, mîndruleana mea. 881 — Frunza verde trei spanace, Tu te duci, neică, sărace, Eu cu dorul ce im-oi face ? — Verde foaie mărăcine, Tu faci, puiculiţă, bine, Că rămîi în sat la tine Şi mai sînt voinici ca mine. — Fie voinicii ca iarba, Dacă nu e neică, geaba. — Şi sînt voinicii ca brazii. — Treacă şi de brazi în sus, Dacă nu e cin’ s-a dus ! Foaie verde trei smicele, De cînd te-ai dus, băieţele, N-am mai pus la gît mărgele, Nici la coadă panglicele. 882 Trandafir cu trei boboci, Tu te duci, tu te întorci, Ori de daica mi te rogi. Fă-te, neică, trecător, Că-mi cade leşin să mor. Să faci, neică, cum oi face, Să treci drumu pe dincoace. Du-te, neică, şi să vii, Colea-ntre Sfinte Mării, Cînd se coace poama-ntîi. Şi dă vreme peste vreme Şi soroc peste soroc, M-ai făcut de ard în foc. 711 Pentru tine, pui boboc, C-ai fost neichii drăguliţă, De la piept pîn5 la guriţă, Parc-ai fost o porumbiţă. Porumbiţă jucătoare, Und’ te vede neică moare ; Mă topesc de pe picioare Ca un muc de luminare, Cînd îl bate vînt de vară. 883 Verde frunză de rogoz, De la Slobozia-n jos, Numai salcie şi orz. Orzul bun de tăvălit Şi salcia de umbrit; Şi sînt cu puica-nvrăjbit Şi de-aş face cum aş face, Să cad cu puica la pace. — Foaie verde trei spanace, Du-te, puică, şi te-ntoarce Ca puişoru-n găoace, Că n-am dorului ce-i face. — Du-te, neică, şi să vii, Colea-ntre Sfinte Mării, Cînd e poama coaptă-ntîi, Să vii, neică, să mă vezi, Pînă sînt grînele verzi Şi porumbii prin ogrăzi. Că dacă s-or secera, Ori m-oi mai vedea, ori ba. 884 Frunzuliţă trei smicele, Eu cu dor, mînidra cu jele Şi-amîndoi cu inimi rele. — Tu te duci, neică, sărace, Eu cu dorul tău ce-oi face ? Că-s copilă tinerea, Dorul tău nu-1 pot ţinea. 712 Şi-s copilă dezmierdată, Cu dorul nu-s învăţată. — Puica mea, sufletul meu, Ce-oi face cu dorul meii ? Să mi-1 semeni în livezi, Să se facă mari şi verzi, Să le pui în sîn la tine, Să-ţi treacă de dor de mine. — Cum oi trăi fără tine ? — Tu oi trăi, puică, bine, Că rămîi în sat la tine ; Eu oi trăi, puică, rău, Că mă duc din satul meu, Departe, puică, departe, Multe ape ne desparte. Oftează, puică, oftează, Toată lumea să te crează Că mi-ai fost odată dragă. 885 Frunză verde şi-un dudău, Unde-ai plecat, neică,-al meu ? Und’ te duci tu, merg şi eu, Călare pe murgul tău. De te-oi duce-n Slatina, Merg şi eu cu dumneata ; De tc-oi duce peste Jii, Las şi casă şi copii ; De te-oi duce peste Olt, Las şi casă, las şi tot. Frunză verde şi-o lalea, Dc-oi pleca la Slatina, Ia-ţi dorul cu dumneata, Nu-1 lăsa-n spinarea mea, Că e greu ca lespedea Şi nu l-oi putea purta. 886 Foaie verde trei lămîi, Tu te duci şi eu rămîi, Cu cine să mă mîngîi ? 713 Cu dorul, star-ar pustiu ! Şi cu el m-aş mîngîia, Dar nu e ca dumneata. Tu pleci acum şi mă laşi, Mă laşi ca pe-un copilaş, Lemnelor şi pietrelor, Pe mîna străinilor. 887 Frunzuliţă mărăcine, Cînd mă gîndesc să plec mîine, Să mă despărţesc de tine, Suspină inima-n mine. Frunză verde foi de nuc, Amar dor am să mai duc, Dor şi seara cînd mă culc ! Dimineaţa cînd mă scol, Cu apă pe ochi mă spăl, Tot cu trupul plin de dor. De mi-ar fi orice mi-ar fi, O zi tot oi zăbovi, Că pe drumuri tot oi fi. 888 Frunză verde de-avrămeasă, De la noi a treia casă, Stau dorobanţii la masă. Nici nu beau, nici nu mănîncă, Numai cu ochii se uită, Cu ochii după copile, Cu mîna pe carabină. Mi-o sucesc şi imi-o-nvîrtesc, De manevră mi-o gătesc Şi de dorul fetelor, Fetelor, nevestelor, Uită armele neunse Şi curelele neprinse. 714 889 Frunză verde şi-o lalea, Poruncit-a mîndra mea Printr-un pui de turturea Să mă duc pînă la ea. Da’ şi eu i-am poruncit Printr-un pui mîndru de cuc Că n-am vreme să mă duc. Du-te, puiul cucului, Şi-i spune, tu, mîndrului, Nu mai pot de dorul lui. Vino, bade, vino, dragă, Vino, bade, de-mi dă gură ; De cînd gură nu mi-ai dat, Buzele mi s-au uscat ; Şi de cînd nu ne-am iubit, Buzele s-au încreţit. Auzit-am, ba ştiu bine Că te laşi, bade, de mine. Lasă-te, bădiţul meu, Lasă-te cu Dumnezeu, Să nu mă las eu de tine, Că ţi-o părea cu ruşine. 890 Dacă-ţi mai e dor de mine, Oftează şi azi şi mîine, C-am trăit amîndoi bine. Oftează cu gura mare, Ca un muc de lumînare. Oftează cu gura mică, Ca o candeluţă-aprinsă. Că băiatul ne-nsurat, Ca un cal ne-mpiedicat, Aleargă poienile Şi tăvăle florile. 891 Foaie verde sălcioară, Mult mi-e drag mie pe vară, Cînd porţi numai iişoară. 715 Toată vara ne-a fost vorba Să tai pui şi să faci ciorba, Jumătate de rasol, Ca să nu-mi mai fie dor. Şi-acum plec pe calc lungă, Dorul meu o să te-ajungă. — Foaie verde matostat, Nu ţi-c milă şi păcat ? M-ai iubit şi m-ai lăsat Cu trupşoiru-mpovărat. Nu ţi-e milă şi blîndeţe De-ale noastre tinereţe ? Tinereţe ce-am avut, în zadar le-am petrecut ! 892 Foaie verde trei spanace, Nu ştiu, nu ştiu cum se face, Ce-am iubit maichii nu-i place. De-ar plăcea maichii şi mie, M-ar mîna la cununie. Foaie verde lin pelin, Mai lin, dorule, mai lin, Aicea la loc străin ; Mai rar, dorule, mai rar, Aicea la loc amar. Foaie verde mărăcine, Mînă, bade, boii bine, Nu te uita-n ochi la mine, Că nu sînt la locul meu Şi dac-o da Dumnezeu De-oi fi iar la locul meu, Atunci să te uiţi mereu. 893 Foaie verde de răsuri, Bate vîntul prin păduri, Rupe lemnele subţiri. Rupe lemne, rupe fagi, Să despartă oameni dragi, 716 Cum ne-a despărţit pe noi, Eu şi mîndra, amîndoi. Cin’ ne-a despărţit pe noi, N-ar avea parte de boi Şi de turmele de oi. De ne-a despărţit băiat, Moară necuminecat. Moară-n apă pîn’ la brîu, Mănînce-1 viermii de viu. De ne-a despărţit rumân, Umblar-ar trei ani nebun ; De ne-a despărţit vreo fată, Cununia să n-o vadă ; De ne-a despărţit flăcău, Să-l ajungă dorul meu ; De ne-a despărţit nevastă, N-aibă prunculcţi la masă. 894 Frunză verde de bujor, Toată lumea are dor Şi spune că-i e uşor ; Dar dor ca pe capul imeu, Blestem de la Dumnezeu ! Că ăst dor n-a fost curat, Cînd de mine s-a legat. Ajungă-te, mîndră,-ajungă, Dorul care mă alungă ; Ajungă-te dorul meu, Chiar la prînzişorul tău ; Prînzul să nu-1 poţi prînzi, Pîn’ la mine n-oi gîndi ; Ajungă-te mila mea, Mîndro, pe la cina ta. Cina să n-o poţi cina, Pîn’ la mine n-oi pleca. Cînd oi lua cu lingura, Rupă-ţi dorul inima ; Cînd oi lua o-mbucătură, Facă-ţi-se piatră-n gură Şi să-ţi aminteşti de mine, Să gîndeşti c-am trăit bine. 717 895 Foaie verde de năut, Cîte doruri am avut, Nicidecum nu m-au slăbit, Dar de-al neichii m-am topit. Foaie verde foi costrei, A zburat puiul cu tei, Tocmai cînd era temei. Şi-a zburat puiul cu aţă, Tocmai cînd mi-a fost dulceaţă. Foaie verde mărăcine, S-a dus puiul de la mine Şi la toţi le pare bine ; Numai mie-mi pare rău C-a fost puişorul meu ; Rău îmi pare, nu-mi prea pare, Că l-am iubit toată vara Şi mi-a imîncat inimioara. Frunză verde salbă moale, S-a dus puiul să se-nsoare ; Las’ să-nsoare, arză-1 focul, Că el mi-a mîncat norocul. Foaie verde mărăcine, De-o semăna, neică, cu mine, Să trăiţi amîndoi bine ; Dar de-o fi mai bălăioară, Să dea Dumnezeu să moară, Să te-ntorci la mine iară. Să mă fac o cintezioară, Să-i beau vin de la pomană, Să ciupesc din colivioară, Să te-ntorci la mine iară. Foaie verde mărăcine, Să trăim amîndoi bine. 896 Frunză verde matostat, Nu ţi-e milă şi păcat ? M-ai iubit şi m-ai lăsat Ca pe-un animal la gard ! 718 Ajungă-te dorul meu, Und’ ţi-o fi drumul imai greu Ajunge-te-ar mila mea, Und’ ţi-o fi calea mai grea ! Toata lumea mă întreabă De ce sînt neagră şi slabă ; Sînt neagră de felul meu, Slabă sînt de dorul tău. 897 Foaie verde de trei nuci, Dragul meu, să te usuci Ca pîinea care-o imănînci Şi ca vinul care-1 bei, Că mi-ai spus c-ai să mă iei Şi acum nu mai vrei. Foaie verde rug de lemn, Să-ngenunchi să te blestem La mînăstirea de-un lemn, Să te usuci ca un pom, Ca un pom neroditor, Ce nu face vara flori, Nici umbră la călători. Băiete, sufletul meu, Ajunge-tc-ar dorul meu, Unde-o fi drumul mai greu. Blestema-te-ar Dumnezeu, Nici mai bine, nici mai rău, Numai cum l-aş ruga eu. Nu-ţi fu milă şi păcat ? M-ai iubit şi m-ai lăsat, Ca pe-un mare vinovat. 898 Foaie verde foi de nuc, — Seară bună, eu mă duc. — Mulţumesc, gură de cuc. — Seară bună nu de tot, C-am să viu să te mai văd 719 Cît e omul tinerel, Se ţine dorul de el ; Dar după ce^mbătrîneşte, Dorul se călătoreşte. Foaie verde de-avrămeasă, Cît e vara de frumoasă, Eu n-am pus picior la coasă, Dar am cătat umbra deasă Şi copila mai frumoasă. Mititică, mititea, Tu ai fost pieirea mea. Cît e omul tinerel, Tinerel şi frumuşel, Se ţine (dorul de el, Ş-apoi cînd îmbătrîneşte Şi dorul îl părăseşte. 900 Cîntă, cuculeţule, Seara, dimineţile, Numai dimineaţa mea, Taci, cuce, nu mai cînta ! Cît am fost l-ai imei părinţi, Ţi-am dat voie să tot cînţi ; De cînd im-am înstrăinat, M-am săturat de cîntat, De cîntat şi de oftat. Frunzuliţă şi-o mălură, Cuculeţ cu pană sură, Şi zi-i o dată din gură ; Şi pun-te pe-un mărăcine, Şi zi-i frumuşel şi bine, S-asculte maica la tine, Să-i treacă de dor de mine ; Să-ţi asculte glasul tău, Să-i treacă de dorul meu. 720 901 Fa-mă, Doamne, ce m-oi face, Fă-mă, Doamne,-o păsărea, Să mă duc la maica mea, Să mă pun pe ferestruică. Şi eu frumos i-oi cînta, Maica din gură-o striga : — Dă-te-ncolo, păsărea, Că nu eşti ficuţa mea ; Că ficuţa mea de-ai fi, Eu în casă te-aş primi, Dorul mi l-aş potoli. 902 Aşa-mi vine uneori Să mă sui pe munţi cu flori, Să-mi fac ochii rotunjori, Să privesc mîndrele zori; Să şed printre floricele, S-ascult viers de păsărele ; Pe pat de flori să mă pun, Durerea mea să li-o spun. Aşa-mi vine cîteodată Să mă sui pe munţi de piatră, Să-mi fac ochişorii roată, Să mă uit în lumea toată, Unde-am trăit eu odată. 903 Vine dorul uneori Să mă sui la munţi cu flori Şi să mă jelesc cu dor, Că-mi vine ceasul să mor, Şi n-am pe nimeni cu dor, Să mă-ntrebe de ce mor. îmi vine dor cîteodată Să mă sui la munţi cu piatră, Să fac ochişorii roată, Să mă uit în lumea toată. 721 Vino, dragă rîndunea, De-mi arată calea mea, Să pot trece Dunărea, Să mă duc la maica mea Şi la draga sora mea. 904 Frunzuliţă şi-un susai, La cîrciumioara din plai, De pe cal descălecai Şi la masă m-aşezai. Tot băui şi tot mîncai, De vin nu mă săturai. Mi-aruncai ochii sub masă Şi m-ajunse-un dor de-acasă, De copii şi de nevastă. De e dor de la copii, Şaua pe imurgul s-o pui, Să iau biciul şi să mîi. De-o fi dor de la nevastă, Să las murgul să mai pască. 905 Frunză verde şi-un susai, I, hai, hai, murgule, hai ! De trei ori descălecai, La fîntîniţa din plai, Pusei masa şi mîncai, Mi-aşternui şi mă culcai. Dimineaţa mă sculai, Pe ochi negri mă spălai. Frunză verde floare-albastră, M-apucă un dor de-acasă ; De-ar fi dor de la nevastă. Aş lăsa murgul să pască ; De-ar fi dorul de la tată, Aş face murgul o apă ; De-ar fi dorul de la mumă, Aş face murgul o spumă ; Dar e dor de la copii Şi-mi trec cu murgul prin Jii, Chiar să mă-nec, dac-o fi. GLOSAR Am dat în paranteză, imediat după explicarea cuvintelor, numărul piesei în care se află cuvîntul glosat. Urmează apoi un vers ori două în care apare cuvîntul despre care este vorba. A Acioaie, s.f. = nume popular pentru diferite metale sau aliaje ; obiect făcut din astfel de metale sau aliaje, (108) — La verdac de acioaie... aciuaty adj. = adăpostit, ferit, oploşit, pripăşit, (29) — Sub glugi aciuaţi... alăturaşi, s.m. = cai înhămaţi unul lîngă altul, în acelaşi rînd, (134). — Cu cinci cai alăturaşi... aminaty adv. = cu întîrziere, (539) — Aruncă-i mai amînat (ochi)... anadoleni, adj. = formă veche populară : din Anadol, adică din Anatolia, (103). arambaşây s.m. = uneori harambaşă : căpitan de hoţi sau de haiduci (131). aşternut, adv. = întins, cu hotărîre, (125) — Pe urma lui că pornea, Aştdm&u se ducea... B Baboi, s.m. = nume generic dat exemplarelor mărunte ale peştilor de apă dulce, (35). bagatelă, s.f. = lucru mărunt, de mică importanţă, podoabă neînsemnată, (789) — Pe la poale bagatele... barbaifir, s.n. = un fel de aţă pentru brodat sau cusut, (38). başcea, s.f. = diminutiv de la başcă : subsol, beci boltit, (146). bernevici, s.m.pl. = pantaloni ţărăneşti, largi şi groşi, (153). beşlegie, s.f. = slujba de beşleagă (căpitan de beşlii), (101). beşliUy s.m. = soldat turc de cavalerie, făcînd serviciu de curier domnesc sau de jandarm, (101). betnic f — necunoscut, (92). 723 biniş, s.n. = haină domnească şi boierească de solemnitate, lungă şi cu blană pe margini, (101). bleojdi, vb. = a holba ochii, (43) — De bleojdiră ochii... bobidrag, s.m. = plantă ierbacee cu floare multicoloră ; un fel de pansea, (4‘M) — Foaie verde bobidragi... bobonaty adj. = de forma şi mărimea unui bob, (436). — Măr-geluş de-1 bobonat... bohor, s.m. = variantă regională pentru bour, (16). bolbotinâ, s.f. = buruiană care se dă ca hrană la păsări, (670). Să smulgi cîte-o bolbotină... boldeicâ, s.f. = căţea de ,tailie mică, cu picioarele scurte, (453). boltiţâ, s.f. = diminutiv de la boltă : tindă boltită la casele vechi, (17). — Şi-n boltiţă-1 băga... boscodi, vb. = formă regională : a boscorodi, a certa, a cicăli, (612). — Du-te nu mă boscodi... bracere, s.f. = cingătoare lungă de lină, împodobită cu fluturi şi mărgele, care se poartă obişnuit peste brîu, (726). — Trupul cu brăcerile... branişte, s.f. = pădure sau parte de pădure cu copaci de peste 25 ani, (214) — Şi braniştea se răreşte... burdios, adj. = prescurtare din burduhos : pîntecos, burtos, (149). Şi era şi bucdioasă (iapă)... bulfeu, s.n. = fiecare din cele 2 speteze care leagă partea de sus a jugului de policioară, (151). buriu, s.n. = butoi în care se păstrează de obicei ţuica, (348). De-aş fi gras ca un butoiu... butur, s.m. = în loc de butuc : partea noduroasă din trunchiul unui copac, rămasă nedespicată, (43). — Parcă sînt buturi cu bureţi... C Cantaragiu, s.m. = slujbaş la vamă sau la poştă, care cîntăreşte bagajele, (394). caramaniu, adj. = negricios, brun, (99) — Voinici caramanii... cârâvânesCy adj. = se spunea de mult despre caii de Dobrogea, (H9). cercelaty adj. = împodobit cu cercei, (41). cerchezeşte, adv. = după moda cerchezcască, (111). — Şi tun-de-mă cerchezeşte... chindisiy vb. = a broda, (20) — Şi-mi coase şi-mi chindiseşte, Guleraş frăţine-său... chiovenesCy adj. = necunoscut. (Poate un adj. derivat din Chiov), (40). chiparelef = necunoscut, (40). 724 chisea, s.f. = pungă pentru tutun sau bani, (160). — Boierii (beau) chiselele... chit, s.n. = formă populară pentru balenă, (87). — Somnii Dunării şi chiţii mării.... chişiţa, s.f. = articulaţia piciorului deasupra copitei, (31). — Şţ coada (bată-ţi) chişiţele'.. cicea, s.f. = formă regională pentru sorcovă, (3). ctlibiu, adj. = fin, graţios, frumos, (151) — La corp cilibie... cioaca, s.f. = (pl. cioace sau -cioci) : specie de cioară mai mică, (407). — Şi se plimbă prin coteţe Şi-mi judecă ciocile Ca zapciul slugile... cioarsa, s.f. = unealtă cu tăişul uzat. Fig. = rablă, om hodorogit (114). — Cu cioarsa de maică-sa... ciocîrlat, s.n. = un fel de stofă de culoare stacojie, (143). — Cu nădragi de ciocîrlat... ciochina, s.f. = partea dindărăt a şeii, de care se leagă traista sau alte obiecte, (30, 145). ciohodar, s.m. = vechi slujbaş domnesc, îndeosebi cămăraş, (104). ciolpanaş, s.m. = diminutiv de la ciolpan : trunchi de arbore fără crengi, (29). cioltar, s.n. = pătură împodobită cu cusături, care se pune pe cal sub şa, (108). ciopor, s.n. = ceată, grup, (43). ciuciulete, s.m. = boţ, cocaloş, (569). Nu-ţi mai face părul creţ Şi codiţa ciuciuleţi... ciutac, s.m. = formă regională pentru ciot: scurtătură de lemn rămasă după tăierea unei bucăţi mai mari, (84). ciungar, s.m. = copac cu vîrful sau crengile retezate, (84). circîitor, adj. = onomatopeic : care scoate sunete caracteristice ca o pasăre, (670). — Şi-o babă cîrcîitoare... cîrmiZy s.m. = plantă ierbacee cu flori mici, albe-roz, (510). — Frunzuliţă de cîrmîz... cirticiosy adj. = cu o boală de piele, buburos (la animale), (149). — Iapa albă cîrticioasă... clecey s.f.pl. = agăţători speciale pentru prins năvodul, (36) — Legă năvodul la clece... cloncany s.m. = corb, (291) — Cîinii să te-ntindă, Cîinii şi clon-canii... cofrînge, vb. = a frămînta pe loc un cal, pentru a-1 face docil, (9)- condei, vb. = a face popas, a se odihni, a găzdui, (151). — Şi mi-oi conăci... constantanat, s.m. = monedă turcească de aur, (103). — Salbă de constantanaţi... 725 cor daci f — necunoscut, (15). cosacy s.m. = peşte de apă dulce din familia crapului, (36). costority adj. = formă populară în loc de cositorit, lustruit, (43). Cu unghiile castor ite... cotorosiy vb. = formă prescurtată din descotorosi : refl. a se scăpa de cineva sau de ceva, (160). — Şi birul nu-1 mai plătea, Nici nu-1 mai cotorosea... cuciey s.f. = variantă la cocie : căruţă, trăsură, (145). cura, vb. = formă populară în loc de a curge, — Frumos apa-mi cură... curtat f — necunoscut, (38). cuţovldheariy s.m. = nume dat de greci populaţiei aromâne din Macedonia, (134). D Daicdy s.f. = formă populară pentru dadă sau ţaţă, (319). — Inima daichii fripseşi... danga, s.f. = părul ondulat pe spinarea animalelor cu fierul încălzit, (138). dăraty adj. = tăvălit, călcat în picioare, (27). Florile-şi găsea, Dănate, păscute... decindea, adv. = de partea cealaltă, dincolo, (103). — Pe de-cindea Jiului... devaraty participiu = formă populară, în loc de adeverit, dovedit, (10) — S-a aflat, s-a devarat... dîrjalăy s.f. = coadă lungă la cîrligul cu care ciobanii prind oile, (143) — Cîrligele la ciobani Au dîrjală de argint... dîrsîndy s.f. = laţ făcut din funie, (136). — Aruncai şi o dîrsînă, Prinsei iapa cea bătrînă... dovaîuiy vb. ? — necunoscut, (20). duh de mare, s.m. = element de mitologie populară : spiritul mării, (15). F farfara, s.f. = persoană neserioasă, flecar, palavragiu, (807). — Şi mai bună, nu ca ea, Nu ca ea o farfara... fericean, adj. invar. = ferice de..., formă veche, (14). — Fericean de tine... fericea, vb. = formă veche pentru ferici, (14). — Toţi te-or fericea... 726 fermenea, s.f. = haină scurtă din stofă, brodată cu fir sau cu mătase, uneori căptuşită cu blană, pe care o purtau boierii peste antereu. Se numea astfel şi haina simplă ţărănească, scurtă, pînă la brîu, (605). — Nu mi-e de giubea, Ci de fermenea... firfiric, s.m. = monedă mică de argint, băncuţă, (524). — Un firfiric şi cinci parale... frînc, s.m. = denumire generică ce se dădea la noi odinioară, occidentalilor latini, (12). fumurel, adj. = fumuriu, cenuşiu-închis (formă populară), (4). funduc, s.m. = monedă veche turcească, (103). fustaŞy s.m. = de la fuşte : suliţă. Soldat înarmat cu suliţă, din garda domnească în sec. XIX, (149). — Şi-i da fustaşului să bea... G Gherlany s.m. = mai ales în Oltenia : şobolan mare. Fig. : om lacom, agresiv, (134) — De-un gherlan, de-un hoţoman... ghermesuty s.n. = un fel de stofă de mătase, (143) — Cu tichii de ghermesut... ghislogea, s.f. = haină mai groasă pe deasupra, (85). giubea, s.f. = haină lungă purtată de boieri şi de preoţi şi în unele locuri şi de ţărani, (3). girliciy s.n. = intrarea într-o pivniţă, (159). Pe gîrllioi că s-a culcat... glugă, s.f. = un fel de pungă din stofă care se pune pe cap spre a-1 apăra de ploaie, (29). (Ciobanii) sub glugi aciuaţi... goştinar, s.m. = slujbaş de odinioară, care aduna goştina, adică darea, birul în oi şi porci, (134). grovaiy vb. = a vîntura, a curăţa de pleavă, (40). Cu mările grovăia... gruiera, vb. = a vîntura, a curăţa de pleavă, (39). — Cu nările gruierau... gurgura, vb. = formă populară : a gîlgîi, a gargarisi, (6). — Apă-n gură gurgurară (porumbeii)... H HaidăUy s.m. = vlăjgan, lungan, păzitor de vite. înseamnă şi derbedeu, om .fără căpătâi, (159). baram, loc. adv. = în zadar, degeaba, vai de... (443). — Haram de dragostea noastră... 727 haraiman, s.n. = larma, gălăgie, tărăboi, (130). — Şi din gură chiuia, Mare haraiman făcea... hatina, s.f. = iapă tînără, (146) — Hatina ţi-o potcoveşte... hazna, s.f. = visteria ţării, (1129). habuc, s.m. = bucată mică, fărîmă, praf, (563). Toate mîndrele se strîng Şi plîng de se fac hăbuc... halaciugă, s.f. = tufiş, desiş, (191). Băgai oapu-tn hălăciugă Să fac coadă la măciucă... bine .«* — necunoscut (97). hoaşcâ, s.f. = fig: femeie bătrînă, hodorogită, de la moldov. huşte, (124) — Dar o hoaşcă de mătuşă... hrâpan, adj. = în loc de hrăpăreţ : jefuitor, lacom, (134). Nnai auzit de-^un hrăpan Şi de-un haiduc de Codrean ?... hududoi, s.n. = rîpă, (193) — Noaptea izbesc tufele Şi mă duc pe hududoaie Şi mănînc carne de oaie... hurmuz, s.n. = salbă de mărgele care imită mărgăritarul, (542). Cu hurmuzul revărsat, Pe sfîrcul ţîţei lăsat... I Icoşar, s.n. = cercel din monedă mică turcească de aur, (124). iebîncâ, s.f. = pătură care se pune pe cal sub şa, (130). ierbâraş, s.n. = diminutiv de la ierbar : păşune, izlaz, (32). ipingea, s.f. = manta bărbătească din dimie sau postav, (130). irindea, s.f. = vechi joc popular, (319). Tot bătînd la irindele, Ţi-a căzut brîul pe şele Şi căciula pe sprîncene. irmilic, s.m. = monetă turcească care a circulat pe vremuri la noi, (126). iscruce, s.f. = regional : cruce simplă sau pictată, icoană, (7). Şi mi-o pune-intre iscruci... (luminarea). iudiţă, s.f. = vidră, animal de apă. Formă dispărută, (35). î îmbîrligaţel, adj. = diminutiv de la bîrligat: încovoiat, încovrigat, (40) — Să facă secerele îmbîrligăţele... 728 încâlat, adj. = dolofan, împlinit la trup, (144). Nu-s berbeci ca berbecii, Ci-s cu lînă încălată... îndalb, adj. = formă populară în loc de dalb : minunat, luminat, frumos, (29) — Cele lunci îndalbe... inochiy vb. refl. = a face ochiuri, spaţii goale sau de altă culoare, (144) — Zăpada care se-nochea... msaxinat, adj. = încărcat, împovărat, (98). Xntlmpinat, adj. = în superstiţiile populare : apucat de duhurile rele, care iau graiul, paralizează etc. Folosit în descîntece, (78). A Că-ntîmpinatul m-a găsit... J Jurat, adj. = blestemat, .afurisit, rău, hain, (654). O jurată de amantă... L Lapacea, s.f. = haină mai subţire pe sub alta mai groasă, (85). O-mbrăcă şi-n lapacele... lâturoi, s.n. = în loc de lătunoi, lătunoaie: gaură sau săritură care se produc într-o pînză în timpul ţesutului, prin ruperea firelor din urzeală, (43)... lânţuiy vb. = în loc de a înlănţui : a face legătura între diferitele părţi ale unei construcţii, (19). — Cerbule, oasele tale Multe case-or lănţui. lejticâ, s.f. = trăsură, caretă, (94) — leftice poleite... levint, adj. = formă pop. pentru levent : voinic, viteaz, (12). libovi, vb. = a iubi, a petrece, a se desfăta, (126). învechit. lumifiealăy s.f. — luminiş în pădure, loc de păşune, (143). Pasc oile-in lumineală... M Mahmudea, s.f. = monedă turcească de aur, care a circulat la noi, cu efigia sultanului Mahmud, de unde îi vine numele. Se folosea ca podoabă la urechi, (103). marghiolie, s.f. = vorbă isteaţă, vorbă de duh, glumă, (754). Şi spuneau la marghiolii... 729 mar mur, s.n. = varianta populară pentru marmură, (11). îi S'coase-iun pahar de marmur... marne, s.f. = forma veche populară pentru margine, (18). De marne de sat... martacel, s.m. = diminutiv de la martac : stîlp de lemn folosit ca material de construcţie, (355). — Hai bordei, bordei, bordei Ca martaceii de tei... matara, s.f. = vas în care ţăranii duc apa la cîmp, (153). Şi în apă-n matara... mazarocă, mazarac sau mazdrac, s.f. şi n. = suliţă cu coadă lungă de lemn şi măciucă ghintuită, (85 şi 114). mărcuşel, adj. = diminutiv de la mărcuş-ă : se zice despre oile bucălăi, (98) — Oaie mărcuşea... margelat, adj. = îmbodobit cu mărgele, (41). mâros, adj. = variantă populară pentru măreţ, fudul, (43). — Ce staţi aşa măroşi ?... mecet, s.n. = casă pentru rugăciuni la musulmani, mică moschee, (92). merchez, s.n. = rost, socoteală, şiretlic, truc, (649). Dar cine-d află ei (dragostei) miezul Şi-o pipăie cu merchezul... mertic, s.n. = măsură veche pentru cereale sau făină : 1—2 ocale, (160). miaza, s.f. = amiază. Are şi sensul de miez, mijloc, (39). Pînă-in miaza unghiei... mirean, s.m. = credincios care nu aparţine clerului, (89). mirmidiu f = necunoscut, (862). mişcotiş, adv. = mişcîndu-se cu încetul şi pe ascuns, (34). Tot pitiş şi mişcotiş. mişchiu, s.n. = variantă pentru mischie: oţel tare pentru făcut pile, tocile, (108). mirzâ, s.m. = în loc de mîrzac : nobil tătăresc, şef de ceată, (145). De gîtul mîrzei legate... molotea, s.f. — variantă pentru malotea : scurtă ‘femei ască, blănită şi largă în partea de jos, (758). Să-i fac puicăi molotea... motoc, s.m. = variantă regională pentru motan, pisoi, (40). mucâri, s.f., pl. = mucuri arse ila (luminări .şi foarfecele pentru tăiat astfel de mucuri, (236). Fig. : lucru de nimic. Au rămas mucările, Să ne poarte florile... 730 muşiţâ, s.f. = îngrămădire de larve pe substanţe în descompunere şi îngrămădire de musculiţe în jurul butoaielor cu vin, (43). O strachină cu muşiţe... N Năjit, s.n. = nume generic dat unor boli provenite din răceală, (82). Folosit în descîntece. — Măi năjite, pricăjite... nârâmziu, adj. = de culoare nărămzie, roş-portocaliu, (99). Cu brîiele nărămzii... narămzat, adj. = vopsit în culoarea năramzei : roş-portocaliu, (145). ndstrdpioara, s.f. = diminutiv de la năstrapă : cană, cupă, vas, ..(160)\ nestrujit, ,adj. = cioplit numai din topor, ne fasonat, (126). O Odagiu, s.m. = slujbă la cioban, odăiaş, (159). Odagii şi-i strîngea... olac, s.m. = curier special, ştafetă ; căruţă de poştă, diligenţă, (160). — în drumul olacilor... oldcdi, vb. rfl. = variantă pentru olicăi : a se văicări, a se tîn-gui, (59). P Pala, s.f. = iarbă tăiată dintr-o trăsătură de coasă. Fig. : poala la o haină, (12) — Pala ţi-am udat... pantalarâ s.f. ? — necunoscut, (101). pdşiturd, s.f. = pas, mers, (481) — Tot cu mîndra-n păşitură... peneşat, adj. = împodobit, (103) — Un caic împărătesc Peneşat de-un steag turcesc... perdea, s.f. = adăpost de oi pentru iarnă la stînă, şopron, (98). pleandâ, s.f. = variantă pentru plean : pradă, captură, robire, (32). Plearoda-