FILOCALIA SAU CULEGERE DIN SCRIERILE SFINŢILOR PĂRINŢI CARE ARATĂ CUM SE POATE OMUL CURĂŢI, LUMINA ŞI DESĂVÎRŞI Volumul V PETRU damaschin. învăţături duhovniceşti simeon metafrastul. Parafrază la Macarle Egipteanul TRADUCERE, INTRODUCERE Şl NOTE de Pr. Pro!. DUMITRU STĂNILOAE BUCUREŞTI EDITURA ŞI TIPOORAFIA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE ORTODOXĂ 19 7 6 DIN DUMNEZEIEŞTILE ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI ALE CUVIOSULUI PĂRINTELUI NOSTRU PETRU DAMASCHIN Introducere 1. Scrierea Cuviosului Petru Damaschin în general. — între scrierile publicate în Filocalia greacă se află şi cea oare urmează 1, ce are ca autor pe Petru Damaschin şi constă din două cărţi. In Dobrotoliubie slavonă a lui Paisie Velicicovschi, tipărită la St. Petersburg în 1793, nu sînt cuprinse decît unele fragmente din ea, iar în Dobrotoliubie rusă a lui Teofan Ză-vorîtul, episcop de Tambov şi Vladimir, care s-a tipărit înce-pînd din 1877, lipseşte cu totul2. Ea nu a fost inserată nici în ediţia engleză a Filocaliei, care e tradusă după Dobrotoliubia rusă a lui Teofan Zăvorîtul 3 şi nici în Mica Filocalie franceză 4, ambele apărute în anii din urmă. Noi, urmînd Filocaliei greceşti şi ţinînd seamă de însemnatul rol al acestei scrieri în viaţa duhovnicească a trecutului, ne-am hotărît s-o tipărim în Filocalia românească. într-adevăr, cu toată lipsa ei din Filocalia rusă, ea s-a bucurat de multă preţuire în Rusia. încă înainte de publicarea Dobrotoliubiei lui Teofan, ea a fost tipărită în ruseşte de Ieromonahul Juvenal (ulterior episcop de Litovsc şi Vilensc) la Moscova în 1894, fiind reimprimată în 1901 într-o a doua ediţie, iar la 1904 într-o a treia. Dar Petru Damaschin devenise în Rusia un nume familiar cu mult înaintea acestor ediţii, fragmente din scrierea lui fiind traduse încă din secolele XV—XVI din greceşte în slavonă 5. Iar Paisie Velicicovschi declară că 1. bnoHoetos toS BijUiou) combinat cu titlul'din alte manuscrise: «Aducere aminte a sufletului Său» {áfvá(iv’í¡CTic tije IMas tyuHíjí)20. Altă grupă de manuscrise are ca titlu : «Spre aducere aminte către sufletul său» (ó7có(iv7¡aií np6« iííav luat din primele rînduri ale textului22. 17. Pr. D. Fecioru, Manuscrisele de ia Neamţu, rev. cit., p. 470. 18. Indicăm aceste manuscrise din Biblioteca Academiei Române cu textul integral al cărţii întîi, pe care le-am cercetat şi am constatat că" au acelaşi titlu şi ¡aceeaşi împărţire în capitole: 1935, 1889, 2800, 3222. 19. Iată unele din aceste manuscrise din Biblioteca Academiei Române : 1993, 486, 1083, 1957. 20. Titlul din urmă îl are cod. Athos 2765, sec. XVIII. La J. Gouil-lard, art. cit., p. 259. 21. Cod. Vatic. Pal. gr. 210, sec. XIII, Cod. Paris. gr. 1134, Baroce gr. 133, Athos 4820, toate din sec. XV, Moscz. syn. gr. 420, 421 (sec. XV) etc., la J. Gouillard, art. cit., p. 259. 22. Filoc. gr., ed. II, voi. II, pag. 2, col. 1. 12 PR. PROF. DUMITRU STANILOAE Cît despre cartea a doua, ea e numită cînd Alfabet ascetic (Berol. Philipp. gr. 1495, sec. XIII; Paris. gr. Bibi. nat. 1935, sec. XV), cînd «Douăzeci şi patru de cuvîntări scurte» (Xofot aovonTtxol *i')(Hieros. Sabb. 378, 966, XVII, Filocalia greacă), cînd «Cuvîntări după alfabet» (Athon 4613, sec. XVIII), cînd «Literele» (ti axoiXeia) (Athon. 5457, sec. XVI) etc.23. Alte opere de la Petru Damaschin nu se pare să avem24. Dar multe manuscrise greceşti (şi am văzut că şi româneşti) nu dau toată scrierea de faţă a lui Petru Damaschin, ci sau numai o carte din cele două, sau numai diferite extrase, de cele mai multe ori din cartea întîi şi mai rar din a doua. Unele din manuscrisele greceşti care cuprind asemenea extrase împreună cu identificarea acestor extrase în textul primei ediţii a Filocaliei greceşti sînt indicate de J. Gouillard 25. Identificarea fragmentelor cuprinse în unele manuscrise româneşti cu părţile corespunzătoare ale textului complet, cuprins în volumul de faţă, am făcut-o în parte şi noi şi ea va fi indicată sub paginile textului, la locurile respective 26. După cum am putut constata la o cercetare nu prea stăruitoare, aceste fragmente date uniform de aproape toate manuscrisele româneşti, care nu cuprind toată cartea întîi, dar cuprind şi texte din alţi autori, au luat forma unui întreg. în general această formă redusă sau fragmentară din cartea întîi cuprinde următoarele titluri (o dăm după manuscrisul nr. 1993) : F. 220 r : Pentru că cu cuviinţă iaste şi a mîlcomi împreună cu unul sau cu doi (rare pasaje din cap. 1—23). începe (coresp. în Filoc. gr. cu cap. 1, înainte cu o pag. de sfîrşit din trad. rom.), «de vreme ce acum nu voim nici întru supunere...», şi încheie aşa : «nici de cum gîndindu-se că s-au făcut ispitiţi călugării. Că zice Sfîntul Efrem : Pînă ce aţi în-tîmpinait pe Hristos, întru cea viitoare, să nu se înşele cevaşi de sine a gîndi, ceale înalte» (f. 231 r., coresp. cu cap. 22, înainte cu o pag. de sfîrşit din textul Filocaliei gr.). Se vor indica locurile coresp. sub text21. 23. La J. Gouillard, art. cit., p. 260. 24. Idem, ibidem, p. 264. 25. Idem, ibidem, p. 261. 26. Vom da indicaţii numai pentru ms. 1993, dar acest ms, e reprezentativ şi pentru 486, 1083, 1957. 27. La fel, ms. 1083, f. 35 r—f. 40 r; ms. 1957, f. 386 r—400 v. La fel 486. INTRODUCERE LA PETRU DAMASCH1N 13 F. 231 r : Pentru socoteală. început: Socoteala lumină este (coresp. cu cap. 24, din trad.). Fine : «De cea deasă şi curvească vedere să sileşte a nu băga de seamă. într-aoest chip şi spre toate patimile» (f. 232 v ; coresp. cu Gap. 24, trad. rom.)28. F. 232 v : Pentru a nu se deznădăjdui neştine, deşi mult păcătuieşte (coresp. cu cap. 27, trad. rom.). Inc. Ca începutul acestui capitol în traducerea românească. Continuă pînă la ceea ce corespunde în traducere cu cuvintele «să deznădăjduiască» din cap. 27 şi sfîrşeşte cu primele rînduri din cap. 31 : «Dacă ai căzut (zice) ridică-te ... orice s-ar întîmpla ţie» (f. 263 v)29. F. 233 v : Scurtă cuvîntare despre cîştigarea bunătăţilor, (corespunde cap. 28). începe unde începe acest capitol în Filocalia gr. şi termină la fel cu ceea ce corespunde cuvintelor «scurtă vreme» ale cap. 28. Dar dă numele fiecărui Părinte pentru fiecare sentinţă 30- F. 234 v : Pentru cum cîştigă neştine credinţa adevărată. (coresp. cu încep. cap. 29). Continuă vreo 16 rînduri pînă la «cu grijă poruncile» şi apoi încheie cu un citat din Sfîntul Maxim31. F. 235 v : Pentru că mult foloseşte pătimaşilor mîlcomirea (coresp. cu cap. 30). începe cum începe cap. 30.. Ia şapte rînduri de la începutul capitolului (pînă la «cei nepătimitori»), apoi continuă de la cap. 39 după vreo 4 pag. de la început («pentru aceasta»), pînă la cuvintele «fără păcat», adăngîndu-se cîteva pasaje pe oare nu le-am putut identifica (f. 239 v)32. Faptul că s-au putut scoate anumite capitole din cartea întîi nu înseamnă că textul cărţii întîi nu are continuitate. Ba putem spune mai mult: autorul prezintă într-o legătură nu numai capitolele fiecăreia din cele două cărţi, ci şi cele două cărţi ale acestei scrieri. Aceasta arată, pe lîngă faptul 28. La fel ms. 1083, f. 40 r—f. 40 v; ms. 1957, f. 400 v—402 v. 29. La fel In ms. 1083, f. 40 v—41 r; ms. 1957, f. 402 r—403 v. 30. La fel In manuscrisele înrudite. 31. La fel In manuscrisele înrudite. 32. La fel în manuscrisele înrudite. 14 PR. PROF. DUMITRU STÄNILOAE că amîndouă cărţile se prezintă ca ale lui Petru Damaschin, originea lor comună. Cele două cărţi şi capitolele fiecăreia din ele se dovedesc ca fiind într-o legătură nu numai prin identitatea de stil, prin revenirea aceloraşi citate, prin unitatea doctrinei pe care o cuprind, ci şi prin referinţele care se fac la pasajele anterioare sau posterioare din cartea întîi sau prin aluzii făcute în cartea a doua la cartea întîi, presupusă anterioară. Aşa în cap. 1 (Filocalia gr. ed. II, p. 4, col. 1) se trimite la cap. 41 (text grec, p. 68, col. 2) ; în cap. 15 (text grec, p. 33, col. 1) se trimite la cap. 4 (text grec, p. 15, col. 2) etc. Dovada că a doua carte presupune pe prima o avem, de pildă, în faptul că în cartea a doua se spune la un moment dat de cunoştinţa făpturilor după fire, că este cunoştinţa a cincea, fără să spună care sînt primele patru cunoştinţe (cap. 11). Ba presupune teoria celor opt cunoştinţe expuse în cartea întîi (cap. 10). Mai bine-zis afirmă şi partea a doua, în cap. 9, că precum sînt şapte lucrări trupeşti, aşa sînt opt vederi ale minţii sau cunoştinţei, iar în cap. 6 cere simplu să se împlinească cele şapte fapte trupeşti, dar nu înşiră sistematic nici pe unele nici pe altele, arătînd că e în legătură cu cartea întîi, dar aceea e anterioară 33 Din dovezile despre simpla legătură între cartea întîi şi cartea a doua, amintim : considerarea virtuţilor ca deprinderi ce stau la mijloc între şase extreme sau patimi: dreapta, stînga, sus, jos, înăuntru, în afară (cartea întîi, cap. 5, cartea a doua, cap. 8) ; considerarea înţelepciunii, în amîndouă cărţile, ca semn între nebunie şi semeţie (67cep nptixco ¡3i|3Xi(o ujti xou aufYpail/avtoi ¿ox& IUxpoo aiteivou (xovoXqu tou Aajxaaxivou xax’aoxi iX£e ixoc îm8. i). Cod. Vatic. Pal. 210 dă în litere anul 6605, indict. 5 (testatur Petrus se id scripsisse) i'vîixxKovoi itl(«cxi)i Ixout E£axt|xixâ, ed. Nichifor Theotochi, Atena, 1895, Cuv. XVII, p. 65. 289. Ibidem. 290. Cuvint foarte folositor (Filocalia IV, p. 167—169). PETRU DAMASCH1N, ÎNVĂŢATURI DUHOVNICEŞTI 141 tea care a ajuns în sine însăşi, se cade să fie astfel, ca să se învrednicească şi de harul sălăşluirii Duhului Sfînt. «Nu prin vedere, ci prin credinţă umblăm»291, zice Apostolul. De aceea sîntem datori să zăbovim întru nevoinţă, ca prin multă vreme, mintea să fie atrasă cu dorul spre cele dumnezeieşti, din obişnuinţă. Fiindcă dacă nu află mintea altceva mai de preţ decît lucrurile sensibile, nu-şi întoarce pofta spre aceea, ca să părăsească cele cu care s-a obişnuit vreme îndelungată. Deci precum cei iubitori de oameni şi nepătimaşi nu se va-tămă mult de lucrurile lumii, pentru că le chivernisesc bine, aşa şi cei ce au daruri mari, pentru că pun în seama lui Dumnezeu isprăvile lor. Liniştirea foloseşte mai mult celor pătimaşi292 Tuturor le este de folos liniştea şi fuga de unele lucruri şi de anumiţi oameni. Dar mai mult celor pătimaşi şi slabi. Fiindcă nu poate mintea numai din făptuirea cea din afară să se facă nepătimaşă, dacă nu îi urmează multe şi duhovniceşti vederi. Nici împrăştierea şi conducerea nu-1 lasă pe cineva fără vătămare, dacă nu şi-a dobîndit mai întîi nepătimirea prin fuga de tentaţiile lumii. Iar grija vieţii şi tulburarea, obişnuieşte să vatăme şi pe cei desăvârşiţi şi pe cei nepătimitori 293. Căci nici un folos nu vine, zice Gură de Aur, din lucrarea omului, fără înrîurirea de sus. Dar nici înrîurirea de sus nu vine peste cel ce nu o primeşte în chip liber. De amîndouă avem trebuinţă : şi de lucrarea dumnezeiască şi de cea omenească ; şi de făptuire şi de cunoştinţă ; şi de temere şi de nădejde ; şi de plîns şi de mîn-gîiere ; şi de frică şi de smerenie ; şi de dreaptă socoteală şi de dragoste. Fiindcă toate ale vieţii, zice, sînt 291. II Cor. V, 7. 292. Cu titlu în ms. 1935 (f. 125 r). 293. De aici în ms. 1993 se continuă astfel : Pentru aceasta zic Părinţii : Că datornic este neştine întîi nepătimirea etc., din acest text din cap. 39. 142 FILOCALIA îndoite ; zi şi noapte, lumină şi întuneric, sănătate şi beteşug, virtute şi păcat, uşurinţă şi greutate, viaţă şi moarte, ca cei slabi prin unele să iubim pe Dumnezeu şi prin altele să fugim de păcat de frica ispitelor, iar cei puternici, să iubim prin toate pe Dumnezeu ca pe Tatăl, cunoscînd că toate sînt bune foarte şi Dumnezeu le rîn-duieşte după folos. Aceştia de la cele plăcute trebuie să se înfrîneze, iar pe cele grele să le dorească, ştiind că prin cele dintîi se susţine viaţa trupurilor, spre slava Făcătorului ; iar prin celelalte sînt ajutate sufletele spre a se mîntui, din mila negrăită a lui Dumnezeu. Căci trei sînt stările oamenilor : robi, plătiţi şi fii 294. Robii nu iubesc binele, dar se reţin de la rău, de frica muncilor. Acesta nu este, zice Sfîntul Dorotei, un lucru bun, nici bine-plăcut. Cei plătiţi iubesc binele şi urăsc răul, dar în nădejdea plăţii. Iar fiii, fiind desăvîrşiţi, nu se reţin de la rău de frica muncilor, ci-1 urăsc cu putere, nici nu fac binele în nădejdea plăţii, ci-1 socotesc ca pe o datorie. Ei iubesc şi nepătimirea ca pe o urmare a lui Dumnezeu şi ca pe o pricinuitoare a sălăşluirii Lui, prin care se depărtează de tot răul, chiar dacă nu e vreo ameninţare. Fiindcă dacă nu se face cineva nepătimitor, nu-şi trimite Sfîntul Dumnezeu Duhul Său Cel Prea-sfînt, ca nu cumva să se afle încă atras din obişnuinţă spre patimi şi să se facă vinovat în faţa Duhului Sfînt celui sălăşluit în el şi mai mare osîndă să aibă. Dar cînd deprinderea virtuţii îl face să nu mai aibă prietenie cu vrăjmaşii, nici să mai fie atras de obişnuinţa patimilor, se împărtăşeşte de har, şi aşa rămîne neosîndit, primind darul. De aceea zice Scărarul : «Nu ne descopere nouă Dumnezeu voia Lui, ca nu cumva aflînd-o să nu o ascultăm şi să ne osîndim şi mai mult«-295. Căci prunci 294. «Pentru că, după cum spune marele Vasilie, trei stări sînt cu care putem plăcea lui Dumnezeu», Avva Dorotei: Cuv. IV, Despre irica lui Dumnezeu. 295. Cuvîntul al doilea la Cuv. XXVI: Pentru desluşirea cea bine desluşită, 5. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 143 fiind, nu ne dăm seama de milostivirea Lui nemărginită către noi cei nemulţumitori. Cel ce vrea, zice, să afle voia dumnezeiască, trebuie să moară lumii întregi şi voilor sale întru toate. De aceea, nici un lucru îndoielnic nu trebuie să-l facă cineva, sau să-l hotărască ca bun, afară de cazul că nu poate să trăiască sau să se mîntuiască fără el. Să întrebe pe cei încercaţi, sau să-şi cîştige asigurarea din credinţa cea tare şi din rugăciune, înainte de a fi ajuns la desăvîrşita nepătimire, care face mintea nebiruită şi nemişcată în tot lucrul bun. In felul acesta încleştarea poate fi mare, dar omul rămîne nevătămat. Căci «puterea mea întru neputinţă se desăvârşeşte» 296, zice Domnul. Iar Apostolul : «Cînd sînt slab, atunci sînt tare» 297. Căci a fi cineva nerăzboit, nu e bine. Fiindcă dracii se depărtează adeseori, zice Scă-rarul, pentru multe pricini, părăsindu-1 pe monah, fie pentru a-i întinde curse, fie pentru a-i stîrni părerea de sine, sau înălţarea, sau vreun alt rău, cu care se mulţumesc, ştiind că acestea pot să umple locul celorlalte patimi. Părinţii, zice Cartea bătrînilor (Patericul), au păzit poruncile, cei de după ei le-au scris, iar noi am pus cele scrise în dulapuri (biblioteci) 298. Chiar dacă vrem să le mai şi citim, nu stăruim să înţelegem cele scrise şi să le facem, ci le citim în fugă, sau socotind că facem ceva mare, ne înălţăm, neştiind că mai mult ne osîn-dim dacă nu le împlinim cum zice Gură de Aur : «Cel ce a cunoscut, zice Domnul, voia Domnului său» 299 şi celelalte. Aşadar, bună e citirea şi cunoştinţa, dar cînd duc la o mai mare smerenie ; asemenea şi sfatul, dar cînd nu iscodeşte cineva viaţa învăţătorului, cum zice Teologul : «Nu căuta vrednicia de crezare a celui 296. II Cor. XII, 9. 297. II Cor. XII, 10. 298. «...şi venind ceasul cel de pre urmă le-a pus deşarte pe fe- reastră» (Pateric XXV, 16). 299. Matei XXIII, 3. 144 flLOCALIA ce te învaţă, sau îţi vesteşte», şi cum zice Domnul : «Cîte vă vor zice vouă preoţii» şi celelalte. Căci nici o vătămare nu-i vine vreunuia care întreabă, din faptele celui ce-1 învaţă pe el, dar iarăşi nici un folos, dacă nu lucrează însuşi. Pentru că fiecare va da socoteală pentru sine : învăţătorul pentru cuvîntul său, iar auzitorul pentru ascultarea lui cu lucrul. Iar ce este afară de acestea, e împotriva firii şi vrednic de osîndă. Căci, cum zice Sfîntul Eustratie, Dumnezeu fiind bun şi drept, prin bunătate ne dăruieşte tot binele, cînd ne purtăm cu recunoştinţă, primind ea de la un Dătător drept cu mulţumire ; dar dacă ne arătăm nerecunoscători, cădem de la bine întru osînda lui Dumnezeu. Aşadar bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu, dacă trăim după fire, ne sînt pricinuitoare a tot binele ; iar dacă le folosim rău, ne pricinuieşte munca veşnică. Mare bine este pocăinţa adevărată*00 Dar dacă cineva vrea, pune iarăşi început prin pocăinţă. «Dacă ai căzut, zice, ridică-te ; şi dacă iarăşi ai căzut, iarăşi ridică-te»301, nedeznădăjduind nicidecum de mîntuirea ta, orice s-ar întîmpla. Nu te preda pe tine de bunăvoie vrăjmaşului. îţi ajunge ţie spre mîntuire, răbdarea aceasta, împreună cu osîndirea de sine. «Eram, zice Apostolul, şi noi odinioară fără minte, um-blînd după poftele noastre...» 302 şi celelalte. Şi tu deci să nu-ţi pierzi nădejdea, uitînd de ajutorul lui Dumnezeu. Căci El poate face cîte vrea. Ci nădăjduieşte în El, şi va face una din acestea : sau îţi va pregăti îndreptarea prin niscai ispite şi alte mijloace, precum El ştie, sau îţi primeşte răbdarea şi smerenia în loc de altă lucrare, sau îţi va dărui cu iubire de oameni o altă cale pe care nu o ştii pentru a mîntui sufletul tău umilit. 300. Cu titlu şi în ms. nr. 1935 (f. 128 v). 301. Pateric, Avva Sisoe, XXXVIII. 302. Efes. II, 3. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 145 Numai să nu părăseşti pe Doctor. Fiindcă altfel vei suferi jalnic moartea cea îndoită, pentru că nu cunoşti scopul cel ascuns al lui Dumnezeu. Cum s-a spus despre cunoştinţă, se va spune şi acum despre faptă : că toată fapta trupească şi sufletească e la mijlocul a şase curse, adică a celei de la dreapta şi de la stînga, sau a prea multelor osteneli şi a prea puţinelor ; a celei de sus şi jos, sau a înălţării şi descurajării ; a celei dinăuntru şi de afară, sau a fricii şi a îndrăznelii, care, zice Teologul, că este departe de îndrăznirea cea adevărată, prin trecerea măsurii, măcar că are asemănare după nume. Iar la mijloc între cele şase curse este lucrarea măsurată, întru smerenie şi răbdare. Dar trebuie să ne minunăm de mintea omenească cum întoarce toate lucrurile în sine după cum vrea, măcar că în ele înseşi sînt de neîntors şi în alte privinţe rămîn aşa. Din această pricină, noi toţi avem înţelegere a lucrurilor, dar fiecare le foloseşte cum vrea, fie bine, fie rău ; cele sensibile cu lucrul, iar cele inteligibile cu cuvîntul şi cu gîndul. Patru sînt vederile, cum mi se pare mie, sau stările oamenilor, după Teologul: Unii se află bine aici şi în veacul viitor cum sînt toţi sfinţii şi cei ce au ajuns ne-pătimitori ; alţii numai aici se află bine, ca unii ce se împărtăşesc de binefaceri, sufleteşte sau trupeşte, în chip nevrednic, neavînd recunoştinţă faţă de Binefăcător, cum este bogatul acela şi cei asemenea ; alţii iarăşi se muncesc numai aici, cum sînt cei ţinuţi de o boală îndelungată, ca slăbănogul acela şi cei ce se nevoiesc cu mulţumire de bunăvoie ; şi în sfîrşit alţii se muncesc şi aici şi acolo, ca cei ce se ispitesc de voile lor, cum e Iuda şi cei asemenea. Aceste patru feluri de oameni privesc în patru feluri lucrurile sensibile : unii urăsc lucrurile lui Dumnezeu, ca dracii, şi le strică dintr-o pornire rea; alţii le iubesc ca bune, dar cu patimă, ca dobitoacele necuvîntătoare, neavînd nici o grijă de contemplare sau 10 — Filocalia 146 FILOCALIA de mulţumirea naturală ; alţii le iubesc firesc, folosin-du-se de toate cu înfrînare ; alţii iarăşi, în chip suprafiresc, ca îngerii, privindu-le toate spre slava Făcătorului şi nefolosindu-se de ele, decît de cele trebuincioase pentru viaţă, după Apostol. Despre binefacerile generale şi particulare ale lui Dumnezeu303 De aceea sîntem datori să mulţumim pururea lui Dumnezeu pentru binefacerile generale şi particulare ale Lui, pentru cele sufleteşti şi trupeşti. Cele generale sînt : cele patru stihii şi toate cele făcute din ele şi toate lucrurile minunate şi mai presus de fire ale lui Dumnezeu, aflătoare în dumnezeieştile Scripturi. Iar cele particulare sînt toate cele cîte le-a dat Dumnezeu fiecărui om : fie bogăţie, spre milostenie, fie sărăcie, spre răbdare cu mulţumire, fie stăpînire, spre judecată dreaptă şi spre susţinerea virtuţii ; fie supunere şi slujire, spre mîntuirea sigură a sufletului; fie sănătate, spre ajutorarea celor ce au trebuinţă şi spre lucrarea cea după Dumnezeu ; fie boală, spre încununarea răbdării ; fie cunoştinţă şi putere, spre dobîndirea virtuţilor ; fie neputinţă şi neştiinţă, spre ascultarea în linişte cu smerenie şi cu fuga de lucruri ; fie lipsirea fără de voie de lucruri, spre mîntuirea cea de voie şi spre ajutorarea celor ce nu vor să vină la desăvîrşirea neaverii, sau la milostenie ; fie uşurare şi bună îndemnare, spre nevo-inţa de bunăvoie şi spre osteneala în virtuţi, ca omul să ajungă nepătimitor şi să mîntuiască şi alte suflete ; fie încercarea şi strîmtorarea, spre a se mîntui fără de voie, cei ce nu pot să-şi taie voile lor, sau spre desăvîrşirea celor ce pot să rabde cu bucurie. Deci toate cele spuse, chiar dacă îşi sînt potrivnice, prin întrebuinţare bună, sînt bune foarte ; iar prin întrebuinţare rea, nu 303. Cu acelaşi titlu şi în ms. nr. 1935 (f. 130 v). PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 147 sînt bune, ci mai degrabă vătămătoare sufletului şi trupului. Dar mai bună decît toate cele spuse, este răbdarea necazurilor. Cel ce s-a învrednicit de acest mare dar este dator să mulţumească lui Dumnezeu, fiindcă l-a împărtăşit de o binefacere mai mare. Căci s-a făcut următor al lui Hristos, al Sfinţilor Săi Apostoli, al mucenicilor şi al cuvioşilor, ca să se depărteze de bunăvoie de cele plăcute, prin tăierea voilor sale şi prin lepădarea gîn-durilor care nu sînt după Dumnezeu, ca să facă şi să cugete pururea cele plăcute lui Dumnezeu. Cei ce s-au învrednicit să folosească lucrurile potrivit trebuinţelor lor, sînt datori să mulţumească mult lui Dumnezeu, întru multă smerenie, că s-au slobozit de cele contrare firii şi de călcarea poruncilor, prin harul lui Dumnezeu. Iar noi, cei ce sîntem încă pătimaşi şi întrebuinţăm rău lucrurile, lucrînd împotriva firii, sîntem datori să tremurăm şi să-i mulţumim mult Făcătorului de bine, cu toată recunoştinţa, minunîndu-ne de negrăita Sa îndelungă-răbdare, că chiar neîmplinind noi poruncile Lui şi întrebuinţînd rău lucrurile şi lepădînd darurile Lui, rabdă nerecunoştinţa noastră şi nu încetează să ne facă bine, ci aşteaptă întoarcerea noastră şi pocăinţa pînă la cea din urmă răsuflare. Aşadar, toţi creştinii sîntem datori să mulţumim lui Dumnezeu, precum s-a zis : «Pentru toate mulţumiţi 304. De la aceasta ajungem la alt cuvînt al Apostolului, care zice : «Neîncetat vă rugaţi» 305, adică să avem pomenirea lui Dumnezeu în toată vremea, locul şi lucrul. Pentru că orice ar face cineva, e dator să aibă pomenirea Celui ce a făcut lucrul acela. De pildă, tu cel dintre noi cînd vezi lumina, nu uita pe Cel ce ţi-a dăruit-o; cînd vezi cerul şi pămîntul, marea şi toate cele ce sînt, dă laudă şi slavă Celui ce le-a făcut ; cînd îmbraci o haină, cunoaşte al cui e darul şi măreşte pe Cel ce poartă grijă 304. I Tes. V, 18. 305. I Tes. V, 17. 148 F1LOCAL1A de viaţa ta. Şi simplu, orice mişcare să-ţi fie prilej pentru slava lui Dumnezeu şi iată te rogi neîncetat, şi prin aceasta sufletul se «bucură totdeauna» 306, după Apostol. Căci pomenirea lui Dumnezeu îl veseleşte pe el, zice Sfîntul Dorotei, aducînd mărturie cuvântul lui David : «Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit» 307. Toate le-a făcut Dumnezeu spre folosul nostru308 Fiindcă toate cele ce sînt le-a făcut Dumnezeu spre folosul nostru. îngerii ne păzesc şi ne învaţă, iar dracii ne ispitesc spre a ne smeri şi a alerga la Dumnezeu. Prin ei, aşadar, ne izbăvim de înălţare şi de nepăsare, de frica ispitelor. Sau iarăşi : prin cele plăcute ale lumii, prin sănătate, bunăstare, tărie, odihnă, bucurie, lumină, cunoştinţă, bogăţie, sporirea în toate, starea de pace, bucuria de cinste, stăpînire, belşug şi prin toate cele socotite bune în viaţa aceasta, sîntem ridicaţi la mulţumire şi la recunoştinţă faţă de Făcătorul de bine, ca şi la iubirea Lui şi la facerea, după putinţă, a binelui, avînd ca datorie firească să răsplătim darurile, prin facerea de bine. Iar prin cele socotite neplăcute, prin boală, greutăţi, osteneală, neputinţă, întristarea fără de voie, întuneric, neştiinţă, sărăcie, neizbîndă în toate, frică, păgubire, necinste, durere, lipsă, şi prin toate cele potrivnice celor spuse înainte, venim la răbdare, smerenie şi bună nădejde în veacul viitor. Dar nu numai atît, ci şi în veacul de acum ni se fac pricină de mari mîn-gîieri. Deci toate ni le-a rînduit Dumnezeu bune, în 306. I Tes. V, 16. 307. Psalm. LXXVI, 3 ; «Şi ca să pricepeţi mai limpede aceasta ce vă grăiesc (adică a fi lipsit de această bucurie), socotiţi-vă cum ar fi cind unul din voi ar sta închis intr-o casă întunecoasă şi numai trei zile să nu mănînce, să nu bea, să nu doarmă, să nu vorbească cu cineva, să nu cînte, să nu se roage, nici să-şi aducă aminte de Dumnezeu ; cu cîtă greutate îl vor apăsa patimile pe unul ca acesta, încă aici în lume fiind el» (Cuv. XII : Pentru irica de munca viitoare...). 308. Cu acelaşi titlu ms. 1935 (f. 132 v). PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 149 chip minunat, pentru bunătatea Sa negrăită. Cel ce vrea să cunoască acestea şi să le aibă cum trebuie, să se nevoiască spre dobîndirea virtuţilor, ca toate cele spuse să le primească cu mulţumire, atît cele bune, cit şi cele ce par potrivnice, şi în toate să se afle netulburat. Şi nu numai în acestea, dar şi cînd îl momesc dracii cu vreun gînd de mîndrie, ca să-l înalţe, să-şi aducă aminte de lucrurile de ruşine, vorbite de el mai înainte, şi va surpa acest gînd şi va veni la smerenie. Iar cînd iarăşi îl momesc cu ceva de ruşine, aducîndu-şi aminte de acel gînd de mîndrie, să-l înlăture. Deci să le înlăture unul prin altul, cu ajutorul harului, prin aducere-aminte, ca să nu vină niciodată nici la descurajare pentru cele de ruşine, nici la nebunie, pentru părerea de sine. Ci cînd îi vor înălţa vrăjmaşii mintea, să fugă la smerenie, şi cînd îl vor smeri, să şi-o înalţe prin nădejdea la Dumnezeu, ca niciodată să nu cadă tulburîndu-se, nici să nu deznădăjduiască înfricoşîndu-se pînă la cea mai de pe urmă răsuflare. Aceasta este marea lucrare a monahului, cum zice Patericul 309. Cînd vrăjmaşii aduc înainte pe aceasta, el scoate înainte pe cealaltă ; şi cînd aceia aduc pe cealaltă, el scoate la arătare pe aceasta, cunoscînd că nimic nu rămîne în viaţa aceasta cu totul neschimbat, ci «cel ce rabdă pînă la sfîrşit se va mîntui» 310. Iar cel ce vrea să se facă lucrurile după voia lui, nu ştie unde merge, ci ca un orb purtat de orice vînt, orice întîmplare i-ar veni, i se dă cu totul ei; şi ca un rob se teme de cele de întristare şi ca un prizonier e dus oriunde de părerea de sine. El aşteaptă de la bucuria dobitocească să aibă cele ce niciodată nu le-a văzut şi nu ştie de unde sînt. Iar de zice că ştie, atunci şi mai mult suferă de orbie ; căci aceasta vine de acolo că nu se ocărăşte pe sine. Iar aceasta se numeşte plăcere de 309. «A fost întrebat un Bătrîn ce este lucrul monahului. Şi a răs- -_ns : Dreapta socoteală» (Pateric, XXV, 52). 310. Matei X, 22. 150 r ILO C AL1 A sine şi pieirea în ascuns, cum zice Sfîntul Macarie, în capetele despre monahul care s-a pierdut, după ce a văzut Ierusalimul de sus, răpindu-i-se mintea, cînd se ruga cu alţi fraţi. Aceasta i s-a întîmplat pentru că îşi închipuia că a ajuns ceva şi nu mai e dator să aibă ceva şi mai mare. Deci precum cei foarte pătimaşi nu cunosc nici cele evidente celor mulţi datorită pîclei patimilor, aşa şi cei nepătimitori cunosc cele necunoscute celor mulţi, datorită curăţiei minţii. Cuvîntul lui Dumnezeu nu este vorbă multă811 Cuvîntul lui Dumnezeu, zice Sfîntul Maxim, nu este vorbă multă, ci cînd grăim toţi oamenii multe, nu împlinim un singur cuvînt al lui Dumnezeu 312. De pildă, Dumnezeu a zis : «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău»313 şi celelalte cîte au spus Părinţii şi cîte au scris şi cîte zic încă şi scriu ; cu toate acestea încă n-am împlinit acest unic cuvînt. Căci a-L iubi din tot sufletul, zice marele Vasile, înseamnă a nu mai iubi nimic afară de Dumnezeu. Fiindcă dacă cineva îşi iubeşte sufletul său, nu iubeşte din tot sufletul pe Dumnezeu, ci numai din jumătate. Iar dacă ne iubim pe noi şi alte lucruri nenumărate, cum putem iubi pe Dumnezeu, sau îndrăzni să o spunem ? Asemenea stă lucrul cu iubirea aproapelui. Dacă nu sîntem în stare să renunţăm la viaţa vremelnică, sau poate şi la cea viitoare, ca Moise şi Apostolul, cum zicem că iubim pe aproapele ? Fiindcă cel dintîi a zis pentru popor către Dumnezeu : «De vrei să le ierţi păcatul, iartă-le ; dacă nu şterge-mă şi pe mine din Cartea vieţii în care m-ai scris»314. Iar Apostolul zice că ar dori să fie «anatema de la Hristos» şi celelalte315. Căci se ruga să se întîmple pierzarea lui, ca alţii să se mîntuiască, şi anume cei ce căutau să-l ucidă 311. Cu titlu şi în ms. nr. 1935 (f. 134 v). 312. Suta a doua a capetelor gnostice, cap. XX. (Filocalia, II, p. 173—174). 313. Deut. V, 5. 314. Num. XI, 15. 315. Romani IX, 3. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢATURI DUHOVNICEŞTI 151 pe el, adică iudeii. Suflete ca acestea sînt cele ale sfinţilor, care iubesc pe vrăjmaşi mai mult ca pe ei înşişi, încît pun mai presus în veacul de acum şi în cel viitor în toate pe aproapele, chiar dacă le este duşman, din-tr-o voinţă rea. Ei nu cer nimic în schimb de la cei iubiţi de ei, ci se bucură dînd toate ale lor altora, ca şi cînd ar lua, ca să placă Făcătorului de bine şi să se facă următori, după putinţă, iubirii Lui de oameni, Care este bun cu cei nemulţumitori şi păcătoşi. Mai bine-zis, cu cît se va învrednici cineva să aibă mai multe daruri de acestea, cu atît trebuie să se socotească mai dator lui Dumnezeu, Celui ce l-a înălţat pe el de la pămînt şi a învrednicit ţărîna să urmeze Făcătorului şi Dumnezeu, măcar în parte. Căci a răbda nedreptăţile cu bucurie şi a face bine, fără ţinerea de minte a răului, duşmanilor, şi a-şi pune sufletul său pentru aproapele, şi celelalte daruri asemănătoare, sînt de la Dumnezeu, dăruite celor ce vor să le primească de la El, prin sîrguinţa de a lucra şi păzi, cum s-a zis către Adam, ca să rămînă darurile, prin recunoştinţă, în preajma Făcătorului de bine. Fiindcă nici un bine propriu nu dobîndim vreodată, ci toate bunătăţile ne vin de la Dumnezeu, după har, ca şi existenţa din nimic. «Căci ce ai ce n-ai luat, zice Apostolul, în dar«-, de la Dumnezeu adică ? «Iar dacă ai luat, ce te lauzi, ca şi cînd n-ai luat»316, ci ca şi cînd ai face prin tine ? Căci aceasta este cu neputinţă, odată ce Domnul a spus : «Fără de Mine nu puteţi face nimic»317. Fără smerită cugetare nu e cu putinţă să ne mîntuim818 Nu ştiu ca cineva, din multa întunecare prin patimi, să nu fi ajuns la atîta nebunie încît să-i pară că este 316. I Cor. IV, 7. 317. loan XV, 5. 318. Cu acest titlu In ms. 1935 (f. 177). Ultimele două titluri adăugate .Iterior de altă mină. 152 F 1 L O C A L I A chiar ca îngerii, ba şi mai mare, încît să-şi închipuie că nu mai e dator cu smerita cugetare. Căci şi Luceafărul de la început, abătîndu-se de la aceasta s-a făcut întuneric, fără alt păcat. Dacă e aşa, ce va avea să pătimească cel ce nu are smerenie, muritorul şi ţărîna, ca să nu zic păcătosul ? Poate orb fiind, nu crede că e păcătos. Cu toată siguranţa, zice Gură de Aur, creştinul cel desăvîrşit se va face întocmai cu îngerii319, cum zice Domnul, se înţelege la învierea morţilor, nu în veacul de acum. Dar nici atunci, nu a zis că vor fi îngeri, ci întocmai cu îngerii, căci oamenii nu pot să-şi părăsească firea lor, ci ajungînd ca şi aceia, neschimbăcioşi după har şi izbăviţi de toată trebuinţa din necesitate, îşi au voia cu totul neatîrnată şi se află într-o veselie şi într-o dragoste de Dumnezeu neîncetată, şi se bucură de «cele ce ochiul nu le-a văzut» 320 şi celelalte. Dar aici este cu neputinţă să ajungă cineva desăvîrşit, ci primeşte numai o arvună a bunătăţilor făgăduite. Deci precum cei lipsiţi de daruri sînt datori să se smerească, săraci fiind, aşa şi cei ce le au pe acestea, ca unii ce le-au luat de la Dumnezeu, ca să nu fie osîndiţi pentru nerecunoştinţa. Şi precum bogaţii sînt datori să dea mulţumită lui Dumnezeu pentru daruri, la fel, şi cu mult mai mult, cei bogaţi în virtuţi. Şi iarăşi, precum sînt datori săracii să mulţumească lui Dumnezeu şi să iubească din prisos pe binefăcătorii lor pentru binefacerile primite de la ei, la fel, şi cu mult mai mult, bogaţii, pentru că se mîntuiesc şi în veacul de acum şi în cel viitor, prin milostenie, datorită purtării de grijă a lui Dumnezeu. Fiindcă fără săraci nu cîştigă mîntuirea sufletului, precum nu pot să scape de ispitele bogăţiei. Şi precum ucenicii sînt datori să iubească pe dascăli, aşa şi dascălii pe ucenici şi să mulţumească unii pentru alţii lui Dumnezeu, Cel ce dă tuturor cunoştinţă şi orice alt bine, pentru care sîntem datori să-I mulţumim puru- 319. Matei XXII, 30. 320. I Cor. II, 9. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 153 rea Lui şi mai ales cei ce au luat puterea ca să reînnoiască dumnezeiescul Botez prin pocăinţă, fără de care nimeni nu se poate mîntui. Fiindcă a zis Domnul: «Ce Mă chemaţi Doamne, Doamne şi nu faceţi cele ce zic?»321. Dar să nu-şi închipuie vreun nebun, auzind unele ca acestea, că dacă omul nu cheamă pe Domnul rămîne fără vină, ci mai degrabă se osîndeşte şi mai mult. Căci zice Domnul : «Dacă fac aceasta lemnului verde, ce voi face celui uscat ?» 322. Şi «dacă dreptul abia se mîntu-ieşte, zice Solomon, nedreptul şi păcătosul unde se vor arăta ?» 323. Dar iarăşi, văzîndu-se de pretutindeni strîm-torat de poruncile dumnezeieşti, să nu deznădăjduiască şi să se osîndească mai rău decît un sinucigaş, ci mai degrabă trebuie să se minuneze de Scripturile şi poruncile dumnezeieşti, cum îl împing din toate părţile pe om spre desăvîrşire, ca să nu afle unde să fugă de la bine şi să găsească odihnă în cele rele, ci îndată ce ar vrea să facă ceva de felul acesta, aflînd înaintea lui toate înfricoşările, să se întoarcă spre bine. Căci Dumnezeu rîn-duieşte, cu iubire de oameni, toate în chip minunat, ca tot omul să se facă desăvîrşit într-un fel oarecare, chiar fără să vrea, măcar că are libertate întru sine. Dar cei recunoscători se nevoiesc mai degrabă, ruşinîndu-se de facerile de bine, ca cei ce au trecut rîul dormind, cum a zis Sfîntul Efrem. De aceea zice Sfîntul Isaac: «înmulţit-a Dumnezeu ispitele, ca de frica lor să fugim la El» 324. Iar cel ce nu înţelege aceasta, ci îşi face rîs de acest dar, din iubirea de plăcere, s-a ucis şi s-a pierdut pe sine însuşi. Primind arme împotriva vrăjmaşilor, le-a folosit spre uciderea sa. Căci precum Dumnezeu, bun fiind, vrea să-i facă pe toţi buni, zice marele Vasile, aşa şi diavolul, rău 321. Matei VII, 21. 322. Luca XXI, 31. 323. Pilde III, 17; I Petru V, 18. 324. «... Şi în vremea ispitelor mereu să alerge către El, din îmbulzeala patimilor şi a fricii de a cădea...». Sf. Macarie, citat în cuv. XLIX : Despre adevărata cunoştinţă şi despre ispite. 154 F I LO C A LI A fiind, pofteşte să-i atragă pe toţi la ticăloşia sa, măcar că nu poate. Şi precum părinţii iubitori de fii întorc pe fiii lor care fac lucruri nesocotite, cu ameninţări, fiind purtaţi de iubire, aşa şi Dumnezeu îngăduie încercările ca pe un toiag, care întoarce pe cei vrednici de la viclenia diavolului. «Cel ce-şi cruţă nuiaua sa, urăşte pe fiul său ; iar cel ce-1 iubeşte, îl ceartă cu grijă»-325. Dar fiindcă pe noi, iubitorii de plăcere şi de noi înşine ne pîndeşte primejdia din alte părţi, deci şi încercările din îngăduinţa lui Dumnezeu, care sînt iubitorilor de Dumnezeu spre mîntuire, ne pot aduce căderea spre pierzanie din mîndrie şi nerămînerea lîngă Dumnezeu, cînd sîntem ca nişte fii pedepsiţi, dar nu omorîţi, trebuie să alegem ceea ce e mai uşor. Căci mai bine este ca prin răbdarea celor ce ne vin asupră-ne să alergăm la Dumnezeu, decît de frica primejdiilor să pătimim căderea şi să ajungem în mîinile diavolului, atrăgîndu-ne pieirea, mai bine-zis, osînda veşnică, împreună cu el. Fiindcă trebuie să alegem una din două : sau să suferim pe cele dintîi şi vremelnice, sau pe cele de al doilea şi veşnice. Dar pe cei drepţi nu-i atinge nici una din cele două primejdii, deoarece iubesc cu bucurie cele ce ni se par nouă neplăcute, şi aflîndu-le ca un mijloc de cîştig, îmbrăţişează încercările şi rămîn nerăniţi de ele. Căci nu cel ce a primit o săgeată şi n-a fost rănit obişnuieşte să moară, ci cel ce a primit o rană de moarte de la ea, acela s-a pierdut. Sau a vătămat pe Iov rana, şi nu mai degrabă l-a încununat ? Sau i-a înspăimîntat pe Apostoli şi pe mucenici vreodată ? Se bucurau, zice, că s-au învrednicit să fie batjocoriţi pentru numele Lui. Cu cît e războit biruitorul mai mult, cu atît se încununează mai mult, şi de aceea are multă bucurie cînd aude glas de trîmbiţă. Unul ca acesta nu se înspăimîntă de ea, ca de una ce-i vesteşte moartea, ci mai degrabă se veseleşte ca de una ce-i prezice împărtăşirea cununilor. 325. Pilde XIII, 25. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 155 Nimic nu obişnuieşte să pregătească mai fără osteneală biruinţa ca buna îndrăzneală cu credinţă tare, nici înfrîngerea nu obişnuieşte să o aducă ceva atît de uşor ca iubirea de sine şi ca frica din necredinţă. De asemenea, nimic nu călăuzeşte spre bărbăţie, ca sîrguinţa şi ca experienţa lucrurilor, nici spre subţirimea gîndurilor, ca citirea în linişte. Nimic nu pricinuieşte uitarea ca starea degeaba ; nici nu duce aşa de repede la iertarea păcatelor ca neţinerea în minte a răului. Nimic nu pricinuieşte ştergerea greşelilor ca pocăinţa şi tăierea răului ; nici sporirea mai grabnică a sufletului ca tăierea voilor şi cugetărilor proprii. Nu e lucru mai bun, ca acela de a te arunca pe tine înaintea lui Dumnezeu ziua şi noaptea, şi a-L ruga să se facă voia Lui întru toate ; nici mai rău, ca a iubi libertatea şi rătăcirea sufletului sau a trupului. Fiindcă nouă celor ce încă iubim binele de frica muncilor şi a încercărilor, nu ne este de folos deloc libertatea, ci paza şi fuga de lucruri, ca şi prin depărtarea celor ce vatămă neputinţa noastră, să putem lupta cu gîndurile. Căci duhurile stăpînitoare sînt nepă-timitorii care stăpînesc, ca unii ce au biruit patimile de ruşine ; iar cei ce se află în ascultarea Părintelui sînt duhuri stăpînite. Fiindcă, zic Sfîntul Macarie şi Sfîntul Cronie, dracii sînt stăpînitori şi stăpîniţi. Deci stăpînitoare sînt : slava deşartă, părerea de sine şi cele asemenea ; iar stăpînite sînt : lăcomia pîntecelui, cur via şi cele ca acestea. Astfel, cei ce au ajuns la dragostea desă-vîrşită au stăpînirea (libertatea) pentru că fac binele nesilit şi se bucură făcîndu-1 şi niciodată nu vor să-l părăsească. Iar cînd le vine vreo piedică fără de voie, se simt ca tiranizaţi. Dar atraşi de dorul dumnezeiesc, aleargă îndată la linişte, la lucrare, la bucurie şi la obişnuinţa lor. Căci către unii ca aceştia zic Părinţii : roa-gă-te puţin, citeşte puţin, cugetă puţin, lucrează puţin, 156 F l L O C A L I A ţine-ţi mintea puţin, şi aşa cheltuieşte vremea. Iar acestea le zic, pentru ca cei nepătimitori să se stăpî-nească pe ei înşişi şi să nu se robească vreunei voi mai mult decît trebuie. Ci cînd vor, să aibă mintea şi să poruncească trupului ca unui rob. Noi însă sîntem datori să fim sub lege şi canon, ca siliţi de datorie, să facem binele fără de voie. Fiindcă noi iubim încă mai mult patimile şi plăcerile sau odihna trupului şi voile noastre, şi vrăjmaşul duce mintea noastră unde vrea ; de asemenea şi trupul, avînd pornirile fără rînduială, fără ceea ce vrea, fără judecată. Şi cu drept cuvînt. Căci unde nu e supravegherea minţii, toate se fac fără judecată şi împotriva firii, şi nu ca adevăraţii israeliţi, cum zice Domnul, către Simon Zilotul, Canani-tul : «Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug» 326. Prin aceasta vesteşte virtutea bărbatului, căci Natanail se tîlcuieşte «rîvnă de Dumnezeu». Numele lui de obşte era Simon. Iar Cananit se numea fiindcă era din Cana Galileii. Natanail, iarăşi, pentru virtutea lui ; de asemenea şi israelit, adică minte ce vede pe Dumnezeu, în afară de orice vicleşug. Căci este obiceiul dumnezeieştii Scripturi, zice marele Vasile, să numească pe om, mai mult după virtutea lui, decît după naştere. De fapt, căpeteniile Apostolilor Petru şi Pavel, s-au chemat, cel dintîi, Simon, dar Domnul i-a zis Petru, pentru tăria bărbatului ; celălalt Saul, adică furtună, şi s-a schimbat în Pavel, adică linişte sau odihnă. Şi pe drept cuvînt. Căci pe cît îi tulbura mai înainte pe credincioşi, pe atît odihnea pe urmă sufletele tuturor, cu lucrul şi cu cu-vîntul. Fiindcă zice Gură de Aur despre el : «Priveşte evlavia Apostolului. Căci aducîndu-şi aminte de Dumnezeu, nu învăţa pînă ce nu aducea lui Dumnezeu datorita mulţumire şi rugăciune, arătînd că de acolo are cunoştinţa şi tăria». Şi cu drept cuvînt. Căci sfătuirea 326. Ioan I, 48. PETRU DAMASCH1N, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 157 este împreună cu rugăciunea. Iar dumnezeiescul Luca lăsînd neisprăvite Faptele Apostolilor, nu din negrijă sau de vreo altă silă a făcut aceasta, ci pentru că a plecat la Domnul. Noi însă cînd lăsăm un lucru sau o faptă neîmplinită, păţim aceasta din negrijă şi nedestoinicie, fiindcă nu facem lucrul lui Dumnezeu cu sîrguinţă şi nu-1 iubim ca pe un lucru de căpetenie, ci-1 dispreţuim ca pe ceva de a doua mînă şi ca pe o povară şi de aceea rămînem nesporiţi, sau chiar ne întoarcem adeseori la cele dinapoi, ca cei ce s-au întors îndată îndărăt şi n-au mai urmat lui Iisus 327, măcar că, zice Gură de Aur, nu era cuvîntul aspru, cum socoteau, ci era vorba despre dogme. Dar unde nu este hotărîre, nu e nici rîvnă, şi cele uşoare par grele, precum şi invers. Despre zidirea sufletului prin virtuţi Orice om, zice marele Vasile, are nevoie înainte de toate de răbdare, ca pămîntul de ploaie, ca să aşeze pe ea, cum zice Apostolul, temelia sau credinţa. Pe aceasta zideşte treptat dreapta socoteală, ca un ziditor încercat casa sufletului, aşezînd necontenit lut din pămîntul smereniei, ca să ţină la un loc piatră cu piatră, sau virtute cu virtute, pînă ce se aşează acoperişul, sau dragostea desăvîrşită. Atunci intră Stăpînul casei şi locuieşte în suflet, dacă are paznici buni la uşă, care ţin totdeauna arme în mîini, adică cugetări luminoase şi lucrări vrednice de Dumnezeu, ce pot păzi pe împărat netulburat ; dacă nu are ca paznic o femeie, iar aceasta avînd mîinile ocupate cu lucrul, cum zice Sfîntul Nil, tîlcuind vechea istorie 328. De aceea, zice, nu a aşezat patriarhul Avraam femeia ca paznică la uşă, ci mai degrabă un gînd bărbătesc şi ager, şi acesta purtînd ca arme, pe lîngă altele, şi sabia Duhului, care este cuvîn- 327. Io an VI, 16. 328. II împăraţi IV, 6. Sf. Nil Ascetul, Cuvint ascetic. (Filocalia, I, p. 166). 158 P 1 LOC AL I A tul lui Dumnezeu, cum zice Apostolul, ca să-i taie pe cei ce ar intra la el, sau să-i alunge. Căci neaţipind şi stînd drept, ucide gindurile străine printr-o lucrare ce li se opune şi printr-un cuvînt ce le grăieşte împotrivă şi alungă tot ce intră în inimă în afară de scopul lui Dumnezeu, prin dispreţuirea şi lepădarea lui, ca mintea luminată să nu se desfacă nicidecum de la vederea lui Dumnezeu şi de la cugetările dumnezeieşti 329. Iar aceasta este lucrul liniştii, zice Sfîntul Nil, precum în altă parte aducînd mărturie dumnezeiasca Scriptură, lămureşte că împrăştierea este pricina întunecării minţii. Şi pe drept cuvînt. Căci dacă mintea nu e ţinută din toate părţile, ca apa în matcă, nu se poate aduna cugetarea în sine însăşi, ca să urce şi la Dumnezeu. Iar neurcîndu-se cineva cu mintea şi negustînd ceva din cele de sus, cum va putea dispreţui uşor cele de jos ? Aşadar sîntem datori să alergăm prin credinţă, după Apostol, avînd cu răbdare, ca lucru al nostru, să bine-plăcem lui Dumnezeu. Şi venind vremea, cei ce aleargă bine ajung să cunoască şi să înţeleagă din parte, iar pe urmă totul, în veacul viitor, cînd se vor topi oglinzile, adică viaţa aceasta stricăcioasă 33°. Atunci sufletul nu va mai pofti împotriva trupului, nici trupul împotriva Duhului, precum lenea nu va mai putea aduce uitarea şi nici uitarea neştiinţa ; lucru pe care-1 pătimim astăzi cei mulţi, încît trebuie să scriem ca să ne aducem aminte. Căci adeseori ne-a venit la fiecare vreo înţelegere de la sine, şi am predat-o scrisului spre ţinerea de minte. Iar în vreme de război, am avut-o ca mijloc de ajutoare, sau de uşurare, sau de mulţumire, dacă avea mărturia dumnezeieştii Scripturi. Dar dacă am fost fără grijă în pri- 329. Acest pasaj îl dezvoltă cuv. Nicodim Aghioritul în cartea sa pentru paza celor 5 simţiri, cap. XI, unde arată că «se cuvine după rîn-duială a cîştiga faptele bune, iar pe rînduiala aceasta ne-o predaniseşte nouă cuviosul Petru, cel ce se cheamă Damaschin...» (trad. rom. p. 309 ş.u.). 330. I Cor. XIII, 12. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 159 vinţa unora ca acestea, nu s-a mai aflat cînd am avut lipsă de ea, şi ne-am păgubit de folosul ei, din pricina uitării celei atotrele. De aceea sîntem datori să învăţăm cu lucrul virtuţile şi nu numai cu cuvîntul, ca prin deprinderea cu ele, să se păzească amintirea binelui. Căci : «Nu este, zice Apostolul, împărăţia lui Dumnezeu în cuvînt, ci în putere» 331. Fiindcă cel ce caută cu lucrul, acela vede paguba şi cîştigul în lucrul cu care se îndeletniceşte, zice Sfîn-tul Isaac, şi acela poate da sfat altora, ca unul ce l-a păţit adeseori şi l-a învăţat cu cercarea. Pentru că sînt, zice, lucruri bune la arătare, dar ascund o pagubă destul de însemnată ; şi sînt altele rele la arătare, dar cuprind în ele cel mai mare cîştig 332. De aceea nu este, zice, tot omul vrednic de încredere, ca să dea un sfat celor ce-1 caută, ci numai acela care a luat de la Dumnezeu darul deosebirii şi a dobîndit din stăruirea în ne-voinţă, o minte străvăzătoare, cum zice Sfîntul Maxim. Iar acesta trebuie să fie cu multă smerenie şi să nu dea sfaturi tuturor, ci numai celor ce le cer de bunăvoie, şi-l întreabă nesilit, şi învaţă după rînduială. Să facă aşa, pentru că prin smerenie şi prin întrebarea de bunăvoie a celui ce întreabă, să se întipărească cuvîntul în sufletul celui ce-1 aude, şi să se încălzească din credinţă, văzînd pe sfătuitor, bun, asemenea sfătuitorului aceluia minunat, pe care L-a numit Isaia Proorocul : «Dumnezeu tare, biruitor» 333... şi celelalte, adică asemenea Domnului nostru Iisus Hristos. Căci Acesta a zis către cel ce-1 chema : «Cine M-a pus pe Mine judecător şi împărţitor peste voi ?» 334. Măcar că zice altădată : «Toată judecata a dat-o Tatăl, Fiului» 335. Prin aceasta ne-a arătat, ca în toate, şi în privinţa aceasta calea mîn-tuirii, prin sfînta Lui smerenie. 331. I Cor. IV, 20. 332. Cuv. XLVI: Despre chipul diferitelor ispite. 333. Isaia IX, 6. 334. Luca XII, 14. 335. Ioan V, 22. 160 F I L O C A L 1 A El nu sileşte pe nimeni, ci zice : «Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-Mi urmeze Mie» 336 ; adică să nu-şi facă despre sine nici o grijă, ci precum Eu fac şi rabd moartea sensibilă şi de bunăvoie pentru toţi, aşa şi acela să-Mi urmeze cu lucrul şi cu cuvîntul ca Apostolii şi mucenicii, iar de nu să rabde măcar moartea voii sale proprii. Iar către bogatul acela zice : «De voieşti să fii desăvîrşit, mergi, vinde-ţi averile...» 337 şi celelalte. Despre acesta zice Sfîntul Vasile, că a minţit zi-cînd că a păzit poruncile 338. Căci dacă le-ar fi păzit, nu ar fi avut averi multe, odată ce Legea spune mai întîi de toate : «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău» 339. Căci zicînd : «din tot sufletul tău», nu a lăsat pe cel ce iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi altceva, pentru care întristîndu-se, să rămînă în robia lui. Şi iarăşi zice : «Să iubeşti pe aproapele tău», adică pe orice om, «ca pe tine însuţi».. Dar cum păzeşte această poruncă, dacă în vreme ce mulţi alţii sînt lipsiţi de hrana zilnică, el are averi multe şi aceasta cu împă-timire ? Căci dacă le-ar avea ca Avraam, Iov şi ceilalţi drepţi, ca averi ale lui Dumnezeu, nu s-ar fi depărtat întristîndu-se. De asemenea şi Gură de Aur zice : «A crezut că cele zise lui de către Domnul sînt adevărate, pentru aceea s-a şi depărtat întristîndu-se ; dar n-a avut putere să le împlinească. Că mulţi sînt cei ce cred cuvintele Scripturilor, dar n-au putere să împlinească cele scrise». Mare bine este dragostea şi sfatul cu smerenie340 Acestea deci şi alte multe le sfătuieşte Domnul. De asemenea şi Apostolii care scriu, vă rugăm pe voi iubi- 336. Marcu X, 34. 337. Matei XIX, 21. 338. Luca X, 27. 339. Cuvînt către cei bogaţi. 340. Toate titlurile de aici pînă la sfîrşit şi în ms. 1935. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢATURI DUHOVNICEŞTI 161 ţilor să faceţi aceasta şi aceasta. Dar noi nu binevoim să-i rugăm pe cei ce cer de la noi sfat, ca văzîndu-ne pe noi cum ne smerim şi-i cinstim, să asculte cu bucurie şi să ia încredinţare că le grăim cuvîntul Scripturii cu multă dragoste şi smerenie, şi să se grăbească să răspundă la cinstirea şi dragostea pe care le-o arătăm noi şi împreună cu acestea să primească cele grele şi prin dragoste să li se arate uşoare. Căci ştim că Sfîntul Apostol Petru, auzind adeseori de cruce şi moarte, se bucura şi se simţea cu sufletul ca şi cînd n-auzea nimic de felul acesta, din dragostea care o avea de învăţător. Iar despre minuni n-avea nici o grijă, ca necredincioşii, ci zicea : «Tu ai cuvintele vieţii veşnice...» şi celelalte 341. Dar nu aşa Iuda, care murind de două ori s-a spînzu-rat şi n-a murit, ci trăind nepocăit şi slăbind cumplit a crăpat în două, cum zice Petru în Faptele Apostolilor 342. Şi iarăşi zice Apostolul Pa vel, scriind către fraţi : «Uneori sîntem cuprinşi de dorinţa să vă dăm nu numai Evanghelia lui Hristos, ci şi sufletele noastre ; iar alteori, să ne facem robii voştri pentru Hristos» 343. Iar scriind lui Timotei îi spune să aibă pe cei mai bătrîni ca pe părinţi, iar pe cei mai tineri ca pe nişte fraţi 344. Dar cine este în stare să cuprindă smerenia sfinţilor şi dragostea arzătoare pe care o aveau către Dumnezeu şi către aproapele ? Dar nu numai la aceştia sîntem datori să luăm aminte, ci şi la cei către care grăim sau scriem. Căci cel ce vrea să îndrume sau să dea vreun sfat cuiva sau să-i aducă aminte de ceva, cum zice Scărarul 345, JMia^ tor mai întîi să se curăţească de patimi, ca să cunoască în chip nemincinos scopul lui Dumnezeu şi starea celui ce cere de _la_ el cuvînt. Fiindcă nu tuturor li se potriveşte acelaşi leac, chiar dacă neputinţa este poate ace- 341. Ioan VI, 68. 342. Fapte I, 18. 343. I Tes. II, 8. 344. I Tim. V, 1. 345. Cuv. II la Cuvîntul XXVI, 8. 11 — Filocalia 162 F I LOC ALI A eaşi. Pe urmă să se încredinţeze de la cel ce cere sfat, dacă face aceasta din faptul că e supus cu trup şi suflet, sau se roagă de la sine cu căldura credinţei şi caută sfat, fără să-l aducă dascălul la aceasta, sau dimpotrivă îl sileşte vreo altă trebuinţă spre a se preface că e dornic să audă un sfat. Să se încredinţeze de aceasta, ca nu cumva să cadă amîndoi în minciună şi vorbărie, în vicleşug şi în alte multe. în acest caz, unul e silit de cel ce-1 învaţă, zice-se, pe el, să spună lucruri pe care nu le voieşte şi minte cu neruşinare şi se preface că vrea să facă binele. Iar celălalt linguşeşte cu vicleşug pe cel pe care-1 învaţă, ca să afle cele ascunse în cugetul lui, punînd în mişcare orice meşteşug şi cît mai multă vorbă. Din vorba multă însă, cum zice Solomon, nu lipseşte păcatul 346. De asemenea şi marele Vasile a scris care sînt păcatele acesteia. Iar acestea s-au zis nu ca să ne oprim de a sfătui pe cei ce vin la noi supuşi şi cu credinţă tare, mai ales cînd sîntem nepătimitori, ci ca să nu învăţăm cu înfumurare, din slavă deşartă, pe cei ce nu vor să asculte cu lucrul şi din credinţă fierbinte, cum o facem cînd sîntem încă pătimaşi. Nici să nu facem aceasta ca nişte stăpîni, ci cum ziceau Părinţii : Fără întrebare de la fraţi, nu trebuie să grăiască cineva, de dragul folosului, ca binele să se facă din hotărîre liberă. Căci Apostolii ne cer să fim nu ca unii ce stăpînesc peste turmă, ci ca unii ce ne facem chip turmei. Iar către Sfîntul Ti-motei zice Apostolul : «Trebuie ca mai întîi plugarul să se împărtăşească din roade» 347 ; prin aceasta cere ca cele ce vrea să le înveţe cineva, să le împlinească întîi el însuşi. Sau iarăşi : «Nimeni să nu dispreţuiască tinereţea ta» 348, adică să nu faci nimic ca un tînăr, ci să fii ca un desăvîrşit în Hristos. Asemenea şi în Pateric se zice că fără întrebare de la fraţi, nu grăiau Părinţii pentru mîntuirea sufletului, ci socoteau aceasta grăire 346. Pilde XIX, 20. 347. II Tim. I, 6. 348. I Tim. IV, 12. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 163 deşartă 349. Şi pe drept cuvînt. Căci noi ne pomenim dînd drumul cuvîntului, prin aceea că ne închipuim că avem o cunoştinţă mai presus de alţii. Şi de fapt cu cît sîn-tem mai vinovaţi, cu atît socotim că avem mai multă slobozenie. Pe cînd sfinţii, cu cît sînt mai aproape de Dumnezeu, cu atît se ţin pe ei mai păcătoşi, zice Sfîn-tul Dorotei 35°. Căci fiind copleşiţi de cunoştinţa despre Dumnezeu, ca unii ce s-au împărtăşit de ea, simt că nu mai ştiu ce să spună. Asemenea şi sfinţii îngeri, din pricina bucuriei şi a uimirii nemărginite, nu se mai satură de a-L preamări. Şi pentru că sJau învrednicit să preamărească pe un astfel de Stăpîn, neîncetat îl preamăresc, minunîndu-se de cele făcute de El, cum a zis Gură de Aur, şi sporind la o tot mai mare cunoştinţă, cum zice Teologul. La fel şi toţi sfinţii în veacul de acum şi în cel viitor. Şi precum puterile înţelegătoare îşi împărtăşesc unele altora luminarea, tot aşa şi oamenii cuvîntători se învaţă unii de la alţii ; unii luînd cercarea din dumnezeieştile Scripturi, învaţă pe cei mai de jos ; iar alţii învăţînd mintal de la Duhul Sfînt descoperă şi altora tainele descoperite lor prin Scriptură. De aceea toţi trebuie să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi întreolaltă, ca unii ce am primit existenţa şi toate celelalte de la Dumnezeu ; şi tot de la El cunoştinţa unii prin alţii. Şi cel ce are smerenie se luminează şi mai mult. Iar cel ce nu vrea să se smerească rămîne în întuneric, ca cel ce a fost mai înainte Luceafăr, iar mai pe urmă diavol. Acesta fiind cel dintîi din ceata cea mai de jos a puterilor înţelegătoare, adică a zecea de la ceata cea mai de sus, care stă înaintea scaunului înfricoşat, şi din 349. Pateric, Avva Pimen, 45. 350. «Precum pomii cînd sînt încărcaţi cu roduri multe le atîrnă ra-— urile în jos şi se pleacă, iar pomii cei fără rod stau drept în sus şi nu :îc rod, cîtă vreme le cresc ramurile în sus..., aşa şi sufletul, cît se sme-reste atîta rodeşte şi cît rodeşte, atîta se smereşte» (Cuv. II : Despre i~.irenie). 164 FILOCALIA cea dintîi de la pămînt, pentru că s-a înălţat, a ajuns împreună cu cei ce au ascultat de el nu numai dedesubtul celor nouă cete şi al nostru al pămîntenilor, ci şi dedesubtul celor de sub pămînt, fiind aruncat în tartar, din pricina nerecunoştinţei. De aceea s-a spus adeseori că ajunge nebunia, fără alt păcat, pentru pierderea sufletului. Căci cel ce are păcate mici e lăsat să cadă în mai mari, spune Sfîntul Isaac351, şi cel ce a luat de la Dumnezeu dar, şi se arată cu nemulţumire, îşi pregăteşte pierderea acestui dar, fiindcă s-a făcut pe sine nevrednic de darul lui Dumnezeu, cum zice marele Vasile. Căci mulţumirea se roagă. Dar să nu fie mulţumirea ca a fariseului aceluia, care osîndeşte pe alţii, iar pe sine se îndreptăţeşte, ci mai degrabă ca una ce se îndatorează pe sine mai mult decît toţi, şi mulţumeşte, copleşită de uimire ca una ce a cunoscut negrăita îndelungă-răb-dare şi îngăduinţă a lui Dumnezeu. Ba nu numai atît, ci ea trebuie să se şi minuneze cum Dumnezeu cel supralăudat, neavînd lipsă de nimic, primeşte mulţumire de la noi, care-L mîniem şi-L amărîm pururea după atîtea binefaceri de obşte şi particulare despre care a scris Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu şi ceilalţi Părinţi, binefaceri nu numai trupeşti, ci şi sufleteşti, de multe feluri, cărora nu este număr. Una din acestea este şi aceea că unele lucruri aflătoare în dumnezeieştile Scripturi sînt limpezi şi uşor de înţeles, iar altele nelămurite şi greu de cuprins, ca prin cele dintîi să ne atragă pe cei mai trîndavi la credinţă şi la căutarea şi a celorlalte, ca să nu cădem, dintr-o prea mare neînţelegere în deznădejde şi necredinţă ; iar prin celelalte, ca să nu ne atragem o şi mai mare osîndă, dispreţuind cuvîntul înţeles, ci ca cei ce vor, ostenindu-se de bunăvoie, să caute cu lucrul cele ascunse şi să aibă laudă din aceasta, cum zice Gură de Aur. 351. «Cine crede că păcatele sale sînt mici, cade în altele mai mari şi înşeptită osîndă va lua» (Cuv. V: Despre depărtarea de lume). PETRU DAMASCH1N, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 165 Pomenirea deasă a unor cuvinte din dumnezeiasca Scriptură nu este vorbărie In dumnezeiasca Scriptură întîlnim adeseori acelaşi cuvînt. Dar aceasta nu se face din vorbărie, ci ca prin pomenirea deasă a aceluiaşi cuvînt, să-i aducă în chip minunat şi cu iubire de oameni şi pe cei mai trîn-davi cu auzirea la aducerea-aminte şi la înţelegerea celor zise, şi să nu scape urechilor cuvîntul, din pricina repeziciunii şi scurtimii numitei ziceri, mai cu seamă cînd ne îndeletnicim cu lucrurile lumeşti. Căci noi nu cunoaştem nici măcar din parte, măcar că, zice Gură de Aur, ceea ce este din parte, nu este o parte întreagă, ci o parte a părţii 352. Iar partea va înceta nu ca să se scufunde în nimic, fiindcă atunci n-am mai avea o cunoştinţă şi nici n-am fi oameni, ci va înceta ceea ce e în parte, pentru că va veni cunoştinţa faţă către faţă, precum încetează vîrsta pruncului, cînd ajunge bărbat, precum însuşi Apostolul a spus tîlcuind cuvîntul său prin asemănarea cu pruncul 353 ; sau cum zice iarăşi Gură de Aur, că acum cunoaştem cerul că este, dar nu ştim ce este, atunci însă se va covîrşi ceea ce e mai mic de către ceea ce e mai mare, adică de faptul că vom cunoaşte şi ce este, aşa încît cunoştinţa va creşte şi mai mult. De fapt sînt multe taine ascunse în dumnezeieş-tile Scripturi, fără să cunoaştem gîndul lui Dumnezeu din cele spuse. Dar să nu te înalţi, zice Teologul, cînd ne vezi mărturisindu-ne, cu recunoştinţă, neştiinţa, ocărind cuvintele. Căci este lucru fără judecată şi strîmb a nu lua aminte la înţeles şi la scop, ci la slove, zice marele Dionisie. Cînd caută însă cineva prin plînsul fericit, atunci află. Căci aceasta este lucrarea temerii, prin care se face descoperirea celor ascunse. De pildă iată ce zice Prooro- 352. Despre Dumnezeu cel necuprins. 353. I Cor. XIII, 14. 166 fI LOC ALI A cui Isaia : «Cei morţi nu vor vedea viaţa» 354. Dar iarăşi zice : «Cei morţi vor învia» 355. Aci nu este potrivni-cie, cum socot cei ce nu cunosc scopul din înţelesul dumnezeieştii Scripturi. «Nu vor vedea viaţă», o spune pentru idolii neamurilor, pentru că sînt fără suflet ; iar : «cei morţi vor învia», o spune despre obşteasca înviere şi despre bucuria drepţilor ; dar nu numai despre aceasta, ci, proorocind, şi despre ridicarea din morţi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. La fel grăiesc şi Evan-gheliştii despre schimbarea la faţă a Domnului, cea din Sfînta Evanghelie : unul o aşează după şase zile 356, altul după opt 357, de la minunea şi de la învăţătura Domnului dinaintea ei. Dar cel dintîi, sărind peste ziua dintîi şi cea din urmă, le-a pomenit pe cele şase din mijloc ; iar celălalt, cuprinzînd şi pe aceasta şi pe aceea, a zis opt. Şi iarăşi Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, în Evanghelia cea după el, zice în două locuri : în-tr-unul : «Sînt şi alte multe ce le-a făcut Iisus, înaintea ucenicilor Săi, care nu sînt scrise...» 358 şi celelalte ; iar în celălalt : «sînt şi alte multe, pe care le-a făcut Iisus» 359, dar nu zice : «înaintea ucenicilor Săi». Despre acestea a scris Sfîntul Prohor, vorbind de amîndouă : în locul dintîi Evanghelistul grăieşte despre lucrurile minunate şi celelalte pe care le-a făcut Domnul şi pe care nu le-a scris, fiindcă au fost scrise mai înainte de către ceilalţi evanghelişti, din care pricină a adaus : «înaintea învăţăceilor Săi» ; iar în celălalt, despre facerea lumii, cînd era Cuvîntul lui Dumnezeu fără trup şi Tatăl a făcut împreună cu El toate din nimic, zicînd : «să fie» şi s-a făcut. Acestea sînt cele «care de s-ar scrie una cîte una...» şi celelalte. Şi simplu, toată Scriptura şi tot cuvîntul lui Dumnezeu sau al unui sfînt sau al făpturilor sensibile sau inteligibile are un scop ascuns în sine. Ba chiar orice 354. Isaia XXVI, 14. 355. Isaia XXI, 19. 356. Matei XVII, 1. 357. Luca IX, 28. 358. Ioan XX, 30. 359. I&an XXI, 25. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢATURI DUHOVNICEŞTI 167 euvînt omenesc. Şi nimeni nu cunoaşte înţelesul vreunui cuvînt, decît prin descoperire. Aşa, zicînd Domnul despre vînt că : «Vîntul suflă unde vrea...» 360 şi celelalte, Gură1 de Aur tîlcuieşte : «Nu pentru că vîntul are libertate, a zis Hristos că «unde vrea», ci pogorîn-du-se la neputinţa lui Nicodim, a folosit Domnul icoana vîntului, ca să înţeleagă ceea ce spune El»361. Vîntul l-a folosit ca asemănare a Duhului Sfînt, sau a cu-vîntului care-1 grăia către acela şi către alţii, voind să le spună : «Cele ce le grăiesc vouă sînt Duh», adică duhovniceşti, şi nu cum socotiţi voi, căci nu despre lucruri trupeşti vă grăiesc, ca să le înţelegeţi întrucît sînteţi trupeşti. De aceea zice Damaschin, că dacă nu aude cineva de la acela care spune un cuvînt, despre scopul lui, nu poate zice : cunosc scopul celor spuse de el. Deci cum îndrăzneşte cineva să spună : cunosc scopul lui Dumnezeu cel ascuns în dumnezeieştile Scripturi, fără descoperirea Fiului Său ? Căci însuşi Hristos a zis : «Cui va vrea Fiul să-i descopere» 362. Iar acela este cel ce voieşte să primească de la El descoperirea, prin păzirea dumnezeieştilor Lui porunci, fără de care cel ce zice că cunoaşte, minte. Căci grăieşte din părere şi nu ca unul ce a învăţat cu adevărat de la Dumnezeu, zice Scărarul, chiar dacă părerea de sine îl face să se laude nemăsurat. Către acesta zice Teologul : «Cînd, preaînţeleptule, cînd cărturarule...» 363, osîndind înălţarea, care-1 face pe unul ca acesta, fără să ştie, să-şi închipuie că ştie ceva. Căci chiar şi aceea ce i se pare că are, se va lua de la el, fiindcă nu vrea să spună : Nu ştiu, ca toţi sfinţii. Fiindcă numai prin smerenie i se va da lui şi-i va prisosi, ca şi acelora, care măcar că ştiau, ziceau că nu ştiu nimic, cum spune Gură de Aur : «Nu a zis Apostolul» : «încă nu ştiu nimic», ci «nu ştiu nimic cum trebuie» 364. Deci ştia, dar nu «cum trebuie». 360. Ioan V, 8. 361. Omilia XXVI la Evanghelia de la Ioan. 362. Matei XI, 27. 363. Neidentificat. 364. Neidentificat. 168 FILOCALIA Arătare despre cunoştinţa cu nume mincinos Aceasta este cunoştinţa mincinoasă, care socoteşte că ştie cele ce niciodată nu le-a ştiut. Aceasta este mai rea decît neştiinţa îndeobşte, zice Gură de Aur, ca una ce nu vrea să primească de la vreun învăţător îndreptare, pentru că îşi închipuie că e dreaptă. Ea e cea mai rea neştiinţă. De aceea zic Părinţii că sîntem datori să cercetăm cele aflătoare în Scripturi, cu osteneală şi smerenie şi cu sfatul celor cercaţi, căutînd să le aflăm mai curînd cu lucrul, decît cu cuvântul. Iar cele tăcute de dumnezeieştile Scripturi, să nu le cercetăm nicidecum. Căci acesta este lucru nebunesc, cum zice marele Antonie despre cei ce cer să cunoască mai înainte cele viitoare şi nu se opresc mai degrabă de la aceasta ca fiind nevrednici. Iar dacă li se dă uneori aceasta din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cum s-a întîmplat în cazul lui Nabucodonosor 365 şi al lui Balaam 366 de odinioară, aceasta s-a întîmplat spre folosul de obşte, măcar că aceia erau nevrednici ; căci ceea ce s-a întîmplat cu ei n-a fost de la draci, cu toate că s-a întîmplat prin visuri şi anumite năluciri. Iar aceasta s-a zis ca prin fapte trupeşti şi morale să cercetăm Scripturile, ca să aflăm porunca Domnului şi viaţa veşnică ; şi ca să nu căutăm cu cuvîntul şi să socotim din părerea de noi înşine că am înţeles ceva, şi mai ales cele mai mari decît noi, ascunse de la noi spre smerirea noastră ; şi ca să nu ne osîndim, călcînd porunca întru cunoştinţă. Deoarece mintea care s-a învrednicit să agonisească cunoştinţa şi nu se nevoieşte în cercetarea dumnezeieştilor Scripturi şi în pătrunderea cunoştinţelor dăruite ei, întru multă silinţă şi luare-aminte, cu smerenie şi frică de Dumnezeu, e scoasă de la cunoştinţă, cu înfricoşare, ca Saul de la împărăţie, ca nevrednică de cele dăruite 365. Daniil, cap. II. 366. Num. cap. XXIV. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 169 ei de către Acela, cum zice Sfîntul Maxim 367. Iar cea care se îndeletniceşte şi se nevoieşte, zice, e datoare, ca David, să se roage pururea şi să zică : -«Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele» 368, ca să se vadă vrednică de venirea Lui, precum au primit odinioară Apostolii harul, în ceasul al treilea 369, cum se zice în Fapte, Căci era ceasul al treilea al zilei, iar ziua, duminica, precum zice dumnezeiescul Luca 37°. Fiindcă Cinci-zecimea este duminica a şaptea de la duminica în care se face aşa-numita pască, după graiul iudeilor. Iar pasca se tălmăceşte trecere şi slobozire, în limba noastră. Şi duminica de după cincizeci de zile se zice Cincizecimea, împlinindu-se cincizeci de zile dintre ea şi pască după lege. Căci zice şi Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, în Sfînta Evanghelie cea după el : «Sărbătoarea cea de pe urmă şi cea mare» 371, fiindcă atunci era isprăvirea sărbătorii paştelui. Şi la ceasul întreit s-au împărtăşit de har, zice Damaschin, şi celelalte. Aceasta însemnează că în ceasul al treilea, dar în una cea domnească a zilelor. Prin aceasta ne-a arătat să cinstim trei ipostasuri în unitatea stăpînirii, adică a dumnezeirii celei una. Căci duminica, zice Gură de Aur, e numită una a săptămînii, şi nu cea dintîi, pentru că Sfînta Scriptură o deosebeşte de celelalte. Cea veche face aceasta proorocind despre ea. De aceea nu o pune la rînd, ca pe a doua şi pe celelalte. Căci dacă n-o despărţea, i-ar fi zis cea dintîi. Dar din pricina aceasta i se zice «una a sîmbetelor» sau a săptămînii. Iar în harul cel nou, ziua aceasta sfîntă şi aleasă se numeşte duminică (zi domnească, zi de căpetenie), pentru că în ea s-au făcut lucrurile cele mai de căpetenie şi cele domneşti : bunăvestirea, naşterea Domnului, învierea Lui şi în ea va fi şi învierea morţilor 367. A doua sută a capetelor gnostice, cap. LIII (Filocalia II, p. 186—187). 368. Psalm. L, 11. 369. Fapte II, 15. 370. Fapte II, 1. 371. Ioan VII, 37. 170 FILOCALIA cea de obşte. Căci în ea s-a făcut lumina sensibilă de către Dumnezeu, zice Damaschin, şi iarăşi, în ea va avea să fie venirea Domnului, ca să rămînă în veacuri ne-sfîrşite ziua aceasta, una şi a opta, ca fiind în afară de aceste şapte veacuri, care au zile şi nopţi. Dar fiindcă ne-am învrednicit să aflăm de la sfinţi scopul acestor lucruri, să învăţăm şi scopul fiecărei părţi a acestui cuvînt, de la început 372. Scopul acesta este mai întîi să spunem numele cărţilor şi ale sfinţilor, ca să ne aducem aminte totdeauna de cuvintele lor, spre rîvnirea vieţii lor, cum zice marele Vasile, şi spre cunoştinţă celor neştiutori, ca cel ce cunoaşte acestea, să-şi aducă aminte, iar cel ce nu le cunoaşte, să vină la cercetarea cărţii care le cuprinde ; căci numirea după loc a sfîntului şi a cărţii lui serveşte la o mai deasă aducere-aminte. Pe urmă să pomenim prin puţine cuvinte faptele şi învăţăturile fiecăruia, spre a înţelege cele ce urmează din fiecare zicere a dumnezeieştii Scripturi, sau lămurirea şi sfatul cel bun al învăţătorului. Fiindcă fiecare zice : «că nu sînt ale mele cele spuse, ci ale dumnezeieştilor Scripturi»373. Prin aceasta, cunoscînd negrăita iubire de oameni a lui Dumnezeu, ne minunăm cum prin hîrtie şi cerneală, ne-a pregătit mîntuirea sufletelor noastre şi ne-a dăruit atîtea cărţi şi dascăli ai învăţăturii celei drepte ; şi cum eu, neînvăţatul şi trîndavul, m-am învrednicit să străbat atîtea cărţi, neavînd nici o carte a mea, sau altceva peste tot, şi fiind străin şi lipsit totdeauna şi de aceea petrecînd întru toată liniştea şi lipsa de griji cu toată bucuria trupească. Iar dacă am lăsat unele fără nume, aceasta este din negrija mea, şi ca să nu se lungească cuvîntul. Iar întrebările şi dezlegările lucrurilor de obşte s-au arătat pentru cunoştinţă şi pentru mulţumire către Cel ce a dăruit sfinţilor noştri Părinţi cunoştinţa şi pătrun- 372. Parcă ar începe un rezumat al cuvîntului. 373. Neidentificat. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 171 derea, şi prin ei nouă nevrednicilor, precum şi spre mustrarea noastră, a celor neputincioşi şi neştiutori. S-a vorbit şi despre drepţii ce s-au mîntuit odinioară întru multă bogăţie şi în mijlocul oamenilor păcătoşi şi necredincioşi, măcar că erau oameni de aceeaşi fire ca şi noi, care nu vrem să ajungem la măsura desăvîrşirii, deşi am luat o mai mare cercare şi cunoştinţă a binelui şi a răului, ca unii ce am învăţat din viaţa lor şi ne-am învrednicit de un mai mare har şi de atîta cunoştinţă a Scripturilor. S-au înfăţişat apoi datoriile noastre ale monahilor, spre a cunoaşte că ne putem mîntui pretutindeni, dacă părăsim voile noastre. Fiindcă de nu vom face aşa, nu vom putea avea odihnă, precum nu putem avea cunoştinţa voilor dumnezeieşti şi împlinirea lor. Căci voia noastră este peretele din mijloc 374, ce ne desparte pe noi de Dumnezeu ; şi dacă nu se surpă acest perete, nu putem să aflăm şi să facem cele ale lui Dumnezeu ; ci ne aflăm afară de El, stăpîniţi şi asupriţi de vrăjmaşi, chiar fără să vrem 375. S-a arătat apoi că liniştea este mai mare decît toate şi fără de aceasta nu ne putem curaţi şi cunoaşte neputinţa noastră şi uneltirile dracilor ; dar nici puterea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu o putem cunoaşte din cele cîntate şi citite. De aceea toţi oamenii avem trebuinţă de această îndeletnicire, fie în parte, fie în întregime, şi fără ea este cu neputinţă să vină cineva la cunoştinţa duhovnicească şi la smerita cugetare, prin care, cel care a ales-o, înţelege tainele ascunse în dum-nezeieştile Scripturi şi în toate făpturile. Apoi că nu trebuie să fie folosit un lucru, sau un cuvînt, sau o faptă, sau un gînd în afară de trebuinţa neapărată pentru mîntuirea sufletului şi pentru viaţa trupului ; şi că fără dreapta socoteală, nici cele ce par bune nu sînt primite de Dumnezeu, precum nici lucra- 374. Efes. II, 14. 375. Pateric, Avva Pimen, 54. 172 FILOCALIA rea cea bună nu poate folosi pe cineva, dacă nu se face cu scop bun. Iar troparele scrise mai înainte, s-au adus pentru înţelegerea acestora şi a altor scripturi, şi ca îndemn spre străpungerea inimii celor ce au mintea neputincioasă, cum zice Scărarul. Căci cîntarea, zice marele Vasile, atrage cugetul omului spre ceea ce vrea, fie spre plîns, fie spre dor, fie spre întristare, fie spre veselie 376. S-a mai arătat că sîntem datori să cercetăm Scripturile, după porunca Domnului, ca să aflăm în ele viaţa veşnică ; şi să luăm aminte la înţelesul psalmilor şi al troparelor. De asemenea, să cunoaştem întru cunoştinţă multă, că nu cunoaştem. Căci zice marele Vasile, dacă n-a gustat cineva din cunoştinţă, nu ştie de cîte este lipsit. Iar despre naşterile virtuţilor şi ale patimilor, s-a scris spre cercare şi cunoştinţă, ca să cunoască cineva acestea şi să se nevoiască spre cei ce le nasc pe ele şi de unii să se apropie, iar pe alţii să-i depărteze şi pe ceilalţi să-i biruiască prin lucrarea potrivnică. S-a mai spus că faptele trupeşti sîntem datori să le păzim pe toate totdeauna ca pe nişte pomi prin lucrare, iar la virtuţile sufleteşti neîncetat să luăm aminte ; şi să cugetăm cum să dobîndim fiecare virtute şi cum să aflăm despre aceasta din dumnezeieştile Scripturi şi de la Sfinţii Părinţi şi cum să o păzim cu osîrdie întru osteneala sufletului, ca pe o comoară, prin lucrare, pînă ce venim la deprinderea virtuţii aceleia ; şi apoi să începem cu grijă pe cealaltă, cum zice marele Vasile, ca nu cumva începîndu-le pe toate odată, să slăbim poate 377. Deci se cade să începem de la răbdarea celor ce vin asupra noastră şi apoi să trecem la celelalte, cu încordare şi cu toată rîvna, avînd drept scop să bine-plăcem lui Dumnezeu, căci toţi sîntem datori, ca creştini, să păzim poruncile, fiindcă nu avem trebuinţă de 376. Comentat la Psalm. I. 377. «Mai bună este sporirea înainte cite puţin» (Epistola către Filon). PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢATURI DUHOVNICEŞTI 173 osteneală trupească în dobîndirea virtuţilor, ci numai de hotărîrea liberă şi de voinţa de a primi darul cu toată inima, cum spun marele Vasile, Grigorie Teologul şi ceilalţi. Totuşi, prin faptele trupeşti se cîştigă mai uşor, şi mai ales de către cei ce vieţuiesc în linişte, în-tr-o petrecere neîmprăştiată şi cu lepădarea oricărei griji. Fiindcă nu poate cineva să-şi vadă purtările lui şi să le îndrepte, dacă nu e liniştit şi dacă nu se poate îngriji de ele. De aceea 378 e dator mai întîi ca cineva să dobîn-dească nepătimirea, prin fuga de lucruri şi de oameni nefolositori şi numai după aceea, cînd o cere vremea, să povăţuiască pe alţii şi să chivernisească lucruri fără osîndă şi fără vătămare, în urma deprinderii întru ne-împătimire, odată ce a ajuns la desăvîrşita lipsă de patimi ; dar numai dacă a primit de la Dumnezeu o chemare, zice Damaschin, ca Moise, Samuil şi ceilalţi prooroci şi sfinţi Apostoli, spre mîntuirea celor mulţi. Chiar şi atunci să nu primească uşor, ca Moise, Ava-cum, Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu şi alţii, şi cum a zis Sfîntul Prohor despre Sfîntul Ioan, că nu voia să părăsească liniştea lui scumpă, măcar că avea datoria ca Apostol să propovăduiască, nu să vieţuiască în linişte. Dar nu îmbrăţişa liniştea ca un pătimaş, acest preanepătimitor, să nu fie, ci ca unul ce nu voia să se despartă de vederea lui Dumnezeu şi să se lipsească vreodată de preadulcea linişte. Alţii iarăşi, fiind nepă-timitori, din smerita cugetare, au fugit în pustiurile cele mai dinăuntru, temîndu-se de tulburare. De pilda, marele Sisoe, chemat fiind de ucenicul său la odihnă, nu a ascultat, ci a zis : «Unde nu sînt oameni, acolo vom merge» 379, măcar că ajunsese la atîta nepătimire încît se făcuse rob al dragostei dumnezeieşti şi ajunsese nesimţitor din pricina aceasta, neştiind de mîncase sau nu. 378. De aici continuă ms. 1935, după cap. 30, început. 379. Pateric, Avva Sisoe, 3 («Unde nu este femeie, acolo să mergem»). 174 FIL0CAL1A Dar simplu grăind, toţi îşi tăiau voile lor întru toată liniştea, încît, fiind încă ucenici, erau rînduiţi unii de învăţătorul lor să înveţe pe alţii, să primească gînduri şi să stăpînească peste alţii, fie prin arhierie, fie prin stă-reţie 38°, primind printr-o simţire a minţii pecetea de la Duhul Sfînt, prin pogorîrea Lui, asemenea sfinţilor Apostoli şi cei dinainte de ei, Aaron, Melchisedec şi ceilalţi. Dar cel ce încearcă să păşească cu îndrăzneală la o astfel de treaptă, se osîndeşte, zice Damaschin. Căci dacă cei ce ocupă cu îndrăzneală, fără firman împărătesc, dregătoriile, au să sufere cea mai mare osîndă, cu cît mai mult se vor osîndi cei ce cutează să le ocupe pe ale lui Dumnezeu, fără porunca Lui ? Şi mai ales dacă îşi închipuie din neştiinţă şi părere de sine, că această îndeletnicire înfricoşătoare este fără osîndă, sau so-cot să o folosească pentru cinstea şi odihna lor şi nu mai degrabă să se apropie de ea ca de adîncul smereniei şi de moartea pentru cei supuşi şi pentru vrăjmaşi, cînd vremea o cere. Căci aşa au făcut sfinţii Apostoli, învă-ţîndu-i pe alţii ; şi aceasta, fiind nepătimitori şi înţelepţi în chip covârşitor. Iar dacă nici măcar aceasta nu o cunoaştem, că sîntem neputincioşi şi nedestoinici, la ce să mai şi grăim ? Căci părerea de sine şi neştiinţa fac orbi pe cei ce nu vor să vadă nicidecum neputinţa şi neştiinţa lor. Căci zice Patericul : «Chilia monahului este cuptorul din Babilon în care cei trei tineri au aflat pe Fiul lui Dumnezeu» 381. Sau iarăşi : «Şezi în chilia ta şi ea te va învăţa pe tine toate» 382. Iar Domnul zice : «Unde sînt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sînt şi Eu în mijlocul lor» 383. Dar zice şi Scărarul 384 : «Să nu 380. Pînă aici, ms. 1933 (236 r—237 v). Continuă de aici pînă la nota 3. Apoi alte pasaje neidentifioate, pînă se termină cartea (f. 237 r— 239 v). 381. Pateric, cap. XXI, 7. 382. Pateric, Avva Moise, 6 ; Avva Pafnutie, 5. 383. Matei XVIII, 20. 384. Cuv. I : Pentru lepădarea ele lume. PETRU DAMASCH1N, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 175 te abaţi, zice Solomon, la dreapta sau la stînga, ci mergi pe calea împărătească, adică liniştindu-te cu unul sau doi ; şi să nu fii nici singur în pustiu, nici însoţit de mulţi. Căci mijlocia între aceste două, zice, este potrivită pentru cei mulţi». Şi iarăşi : «Postul smereşte trupul, privegherea luminează mintea, liniştirea aduce plîn-sul, plînsul botează pe om şi spală sufletul şi-l face fără păcat». De aceea s-au scris la sfîrşit numele aproape al tuturor virtuţilor şi al patimilor 385, ca să cunoaştem cîte virtuţi sîntem datori să agonisim şi cîte rele să plîngem. Fiindcă fără plîns nu se face curăţirea, iar plîns în îm-prăştiere neîncetată nu este ; şi fără curăţirea sufletului, nu se naşte încredinţarea neclintită, iar fără încredinţare neclintită, despărţirea sufletului de trup este primejdioasă. Căci ceea ce nu e vădit, zice Scărarul, poate nu e nici crezut. Iar cele opt vederi pomenite mai înainte nu sînt lucrările noastre, ci plata lucrului virtuţilor noastre. Şi nu putem să le dobîndim pe acestea numai din citire, chiar dacă ne silim dintr-o rîvnă mîndră, cum zice Scărarul despre cele mai desăvîrşite, adică despre cele patru din urmă, pentru că sînt cereşti şi mintea necurată nu cuprinde unele ca acestea. Şi toată sîrguinţa noastră trebuie să o avem îndreptată spre virtuţile trupeşti şi sufleteşti şi aşa se naşte în noi prima poruncă sau frica de Dumnezeu. Iar, stăruind în aceasta timp mai lung, se naşte plînsul. Şi de cîte ori vom ajunge la deprinderea unei vederi, harul lui Dumnezeu şi Maica cea de obşte a tuturor, cum zice Sfîntul Isaac, ne va dărui cele următoare acesteia, pînă ce vom dobîndi cele şapte cunoştinţe în noi înşine. Iar cei ce lucrează cu grijă virtuţile, după scopul cel drept de a bine-plăcea 385. Capitolele următoare. 176 FILOCALIA lui Dumnezeu, se vor învrednici şi de a opta care este lucrarea veacului viitor. Iar noi sîntem datori ca, de cîte ori ne vine de la sine înţelegerea cea după Dumnezeu, fie cea dintîi, fie oricare, aşa deodată, fără să ştim noi, să părăsim numai-decît toată grija lumească şi adeseori însuşi canonul, şi să păzim cunoştinţa duhovnicească şi străpungerea inimii, care ne-a venit, ca pe lumina ochiului, pînă se va retrage cu bun rost. Şi de atunci să ne gîndim pururea la cele scrise despre frică şi plîns, şi înainte de canon şi după el. Şi ori de cîte ori avem o pauză, ziua şi noaptea, fie să avem un lucru al mîinilor, cei ce sîntem încă slabi şi uşor povîrniţi spre somn şi trîndăvie, fie să stăm fără lucru, cei ce putem să ne predăm în întregime plînsului şi să ne robim cuvintelor spuse de sfinţi şi lacrimilor ce se ivesc. Căci de aceea s-au scris, ca şi cei necercaţi în acestea, între care şi eu, prin aceste cuvinte să clintim trîndăvia minţii prin meditarea şi luarea-aminte la ele. Pentru că cei ce au rîvna şi experienţa din deprinderea în lucrarea virtuţilor ştiu şi zic cu mult mai mult decît cele spuse, mai ales în vremea străpungerii inimii, ce vine de la sine, deoarece multă tărie dobîndesc în ceasul acesta, mai multă decît cea care le răsare din strădanie proprie. Dar să nu socotească cineva că este el însuşi lucrătorul unor daruri ca acestea, ci mai degrabă, ca unul ce le-a luat mai presus de vrednicia lui, trebuie să mulţumească mult şi să se teamă, ca nu cumva să aibă din pricina aceasta osîndă mai mare, pentru că neostenin-du-se cîtuşi de puţin, se învredniceşte de lucrarea îngerilor. Căci cunoştinţa ni s-a dat spre agerirea minţii şi ca tărie spre a păzi poruncile şi a lucra virtuţile ; şi ca să cunoaştem cum şi pentru ce facem acestea şi ce trebuie să facem şi de la ce să ne oprim, ca să nu ne osîndim ; şi ca, întraripaţi de cunoştinţă, să lucrăm cu bucurie şi să luăm o cunoştinţă şi mai mare şi tărie şi PETRU DAMASCH1N, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 177 bucurie în a lucra ; iar făcîndu-se aceasta, să ne învrednicim a mulţumi Celui ce ne-a dăruit acestea, cunoscînd de unde am luat bunătăţi aşa de mari. Şi mulţumind noi, ni se dăruiesc şi mai mari bunătăţi, iar primind darurile, să-L iubim pe El şi mai mult, şi prin dragoste să ajungem la înţelepciunea lui Dumnezeu 386. Dar începutul acesteia este frica de Dumnezeu ; şi lucrarea fricii este pocăinţa, zice Sfîntul Isaac. prin care se face descoperirea celor ascunse S87. Iar cugetările fricii trebuie să le îngrijim aşa : după rînduiala pavecer-niţei trebuie să zicem : Crezul, Tatăl nostru şi Doamne miluieşte, de multe ori. Şi şezînd apoi către răsărit, ca cei ce plîng un mort, să ne clătinam capul cu durere din suflet şi cu suspin din inimă şi să zicem cuvintele cunoştinţei ce se întîmplă să o avem, începînd de la cea dintîi, pînă ajungem la rugăciune. Şi apoi cădem pe faţă înaintea lui Dumnezeu cu frică negrăită şi ne rugăm, rostind întîi mulţumirea, pe urmă mărturisirea şi apoi celelalte cuvinte ale rugăciunii, precum s-a spus înainte. Căci zice marele Atanasie : «Sîntem datori să ne mărturisim pentru păcatele din neştiinţă şi pentru cele ce am fi avut să le facem, dar de care ne-a izbăvit harul lui Dumnezeu, ca nu cumva în ceasul morţii, să fim traşi la răspundere pentru acestea» ; asemenea şi unii pentru alţii, după porunca Apostolului. Iar scopul celor spuse în rugăciune, este acesta : mulţumirea pentru cererea din ceasul acesta mărturiseşte nevrednicia noastră pentru nemulţumirea şi nepăsarea noastră din cealaltă vreme, şi că ceasul acesta este un dar lui Dumnezeu. Iar mărturisirea recunoaşte că cele dăruite nouă sînt nemăsurate şi că nu sîntem: în stare să le cuprindem pe toate, nici să le cunoaştem, 386. Ceea ce spune Heidegger despre minunata trecere din Seiende (ordinea individuaţiunilor) tn Sein, seamănă cu acestea, deşi efectele slnt mai unilaterale la Heidegger. 387. Cuv. LXXII: Despre pricini folositoare. 12 — Fllocalia 178 FILOCALIA ci numai să le auzim ; dar şi aceasta numai pe unele şi nu pe toate. De asemenea mărturiseşte că pururea ni se împărtăşesc faceri de bine la arătare şi în ascuns, şi că negrăită este răbdarea lui Dumnezeu faţă de mulţimea păcatelor mele, apoi că nevrednic sînt chiar şi numai să privesc în sus, cum a făcut vameşul. Apoi să nu îndrăznim în altceva decît în negrăita Ta iubire de oameni, cînd cad ca Daniil înaintea îngerului dumnezeiesc, ca Apostolul şi ca ceilalţi Părinţi, din tot sufletul. Dar şi aceasta o fac cu cutezanţă, odată ce nu sînt vrednic să fac nici acest lucru. Şi vestesc felurile păcatelor mele pe scurt, ca să le ţin minte şi să plîng pentru ele, mărturisind neputinţa mea, ca să vină peste mine puterea lui Hristos, după Apostol 388, şi să-mi ierte mulţimea răutăţilor mele. Fiindcă nu îndrăznesc să mă rog pentru toate, ci pentru mulţimea păcatelor mele. Şi ca să se înfrîneze în mine toată răutatea şi toată obişnuinţa rea, neputînd să mă împotrivesc însumi acestora, rog pe Atotputernicul să oprească pornirile patimilor mele şi să nu mă lase să păcătuiesc faţă de El, sau faţă de vreun om, şi ca prin aceasta să primesc mîn-tuirea după har şi ca din aducerea aminte de ele să do-bîndesc durere în suflet şi puterea să mă rog şi pentru alţii, plinind poruncile Apostolului 389 şi dragostea faţă de toţi. Căci înşirînd felul păcatelor, ca unul ce sînt tiranizat de ele, alerg la Stăpînul şi la străpungerea inimii şi mă rog pentru cei ce i-am întristat şi pentru cei ce m-au întristat sau mă vor întrista nemaivoind să păstrez nici urmă de pomenirea răului. Pentru că te-mîndu-mă de neputinţa mea în vremea ispitei, că nu voi putea să port cu răbdare şi să mă rog pentru ei, după porunca Domnului, trebuie să fac ce zice Sfîntul Isaac : «Caută doctor înainte de boală şi roagă-te înainte, de ispită». De asemenea mă rog pentru cei ce au 388. II Cor. XII, 9. . , 389. I Tim. II, I. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 179 plecat de la noi, ca să dobîndească mîntuire şi ca să-mi aduc aminte de moarte. Căci este un semn al iubirii a mă ruga pentru toţi şi a cere rugăciunea tuturor ; de asemenea, a mă lăsa condus de Dumnezeu, a mă face cum vrea şi a mă amesteca între ceilalţi, ca să fiu miluit prin rugăciunile lor, socotindu-i pe ei mai presus de mine. Dar nu îndrăznesc să cer acum iertare de tot păcatul, ca nu cumva socotind că mă micşorez pe mine, să-i socotesc pe ceilalţi nevrednici de iertare. Ci neştiind şi neputînd să fac ceva, alerg şi cer să facă iubirea Lui de oameni precum voieşte, temîndu-mă, ca un păcătos, de dreptatea Lui şi zicînd : numai să nu pierd starea de-a dreapta Ta, chiar dacă mă voi afla cel din urmă dintre cei mîntuiţi, ca unul ce nu sînt vrednic nici de aceştia. Mă mai rog pentru toată lumea, cum am învăţat de la Biserică, şi să mă învrednicesc de dumnezeiasca împărtăşire după datorie, şi ca rugîndu-mă înainte de aceasta, să-L aflu gata de ajutor cînd voi vrea să mă împărtăşesc ; de asemenea, ca să-mi aduc aminte de patimile preacurate ale Mîntuitorului şi să cîştig dragostea de a mi le reaminti. Apoi ca să-mi fie cuminecătura spre împărtăşirea Sfîntului Duh ; fiindcă însuşi Mîngîietorul mîngîie pe cei ce plîng pentru Dumnezeu, în veacul de acum şi în cel viitor, şi pe cei ce-L roagă pe El din tot sufletul cu lacrimi şi grăiesc : împărate ceresc şi celelalte ; de asemenea : Ca să ne fie împărtăşirea de Preacuratele Taine, arvună a vieţii veşnice în Hristos, prin rugăciunile Maicii Sale şi ale tuturor sfinţilor. Pe urmă cad la toţi sfinţii, rugîndu-i pe ei să facă rugăciune pentru mine, ca unii ce pot să aducă rugăciunea Stăpînului. Apoi zic rugăciunea obişnuită a marelui Vasile, ca una ce cuprinde cea mai minunată teo- 180 F ILOCALIA logie şi cere numai voia lui Dumnezeu şi binecuvântarea lui Dumnezeu. După acestea ne întoarcem îndată spre gîndurile proprii, cu multă stăruinţă şi luare-aminte, zicînd : «Veniţi să ne închinăm», de trei ori, şi celelalte, cum s-a scris mai înainte, ca prin rugăciunea din inimă şi prin meditarea dumnezeieştilor Scripturi să se cură-ţească mintea şi să înceapă să vadă tainele ascunse în dumnezeieştile Scripturi. Dar sufletul să fie în afară de toată răutatea, mai cu seamă în afară de ţinerea minte a răului, cum zice Domnul, în vremea rugăciunii 390. De aceea şi marele Vasile, osîndind împotrivirea în cuvînt, zice către egumen, să-i dea celui ce se împotriveşte în cuvînt multe metanii, pînă la o mie. Iar schimbînd numărul, a zis : sau o mie, sau una. Aceasta înseamnă : cel ce grăieşte împotrivă e dator să facă o mie de metanii înaintea lui Dumnezeu, sau una către stareţ, zicînd : «Iartă-mă, Părinte». Şi dezlegare de legătură primeşte numai prin cea una, care este propriu-zis pocăinţa şi tăierea patimii împotrivirii în cuvînt. Nu este împotrivirea în cuvînt, zice Sfîntul Isaac, proprie vieţuirii creştinilor. El a preluat cuvîntul de la Apostolul care zice : «Iar dacă cineva încearcă să se împotrivească în cuvînt, noi nu avem o astfel de obişnuinţă». Şi ca să nu pară cuiva că leapădă numai de la sine pe cel ce se împotriveşte în cuvînt, adaugă : «nici Bisericile lui Dumnezeu» 391. Din aceasta poate cunoaşte cineva că este în afară de toate Bisericile lui Dumnezeu, şi de Dumnezeu, cînd se împotriveşte în cuvînt şi are trebuinţă de acea unică şi minunată pocăinţă (metanie), care nefăcîndu-se, nici cele o mie8** nu-i folosesc celui ce are o purtare nepocăită. Căci metania (pocăinţa) este tăierea voii rele, zice Gură de Aur, iar 390. Matei V, 23—24. 391. I Cor. XI, 16. 392. în acest pasaj cuvîntul fucivota e luat şi ca pocăinţă şi ca metanie. PETRU DAMASCH1N, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 181 aşa-zisele metanii sînt mai degrabă plecări de genunchi, şi arată înfăţişarea de supunere a celui ce cade fără în-gîmfare înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, dacă s-a împotrivit cuiva. Prin ele îşi află loc de apărare, dacă nu se împotriveşte nicidecum în cuvînt, nici nu încearcă să se îndreptăţească pe sine, ca fariseul acela, ci mai degrabă imită pe vameş, socotindu-se pe sine mai rău decît toţi şi nevrednic să caute în sus. Fiindcă dâcă ar socoti că face pocăinţă, dar încearcă să se împotrivească în cuvînt celui ce-1 judecă pe el, întemeiat sau neîntemeiat, nu este vrednic de iertarea cea după har, ca unul ce caută judecătorie şi dreptăţi şi aşteaptă să ia folos de la forul dreptăţii. Dar această faptă este străină poruncilor Domnului. Şi pe drept cuvînt. Căci unde se aduc dezvinovăţiri, se caută dreptatea şi nu iubirea de oameni. Acolo a încetat harul, care îndreptează pe cel care a făcut rău, fără faptele dreptăţii, numai prin recunoaşterea şi răbdarea cu mulţumire a mustrărilor celor ce-1 mustră, şi prin suferirea celor ce-1 învinovăţesc fără punere de rău la inimă. Numai atunci i se face rugăciunea curată şi pocăinţa lucrătoare. Căci cu cît se roagă cineva mai mult pentru cei ce-1 bîrfesc şi învinovăţesc pe el, cu atît îi înştiinţează Dumnezeu mai mult pe cei ce-1 duşmănesc pe el, şi-i dăruieşte lui odihnă prin rugăciunea curată şi stăruitoare. Iar cele ce le cerem, le spunem cu de-amănuntul, nu ca să învăţăm pe cunoscătorul de inimi Dumnezeu, ci ca să ne străpungem la inimă printr-unele ca acestea ; şi înmulţim cuvintele cu sîrguinţă, ca unii ce dorim să rămînem cît mai mult cu El, mulţumindu-i pentru aşa de mari binefaceri, atît cît e cu putinţă, cum zice Gură de Aur, despre fericitul David : «Faptul că Proorocul zice acelaşi cuvînt de mai multe ori, sau unul asemănător lui, nu este vorbărie. Ci face aceasta purtat de dor, şi ca să se întipărească cu-vîntul dumnezeieştii Scripturi în mintea celui ce se roagă sau citeşte». Căci Dumnezeu toate le ştie mai 182 FILOCALIA înainte de a se face şi nu are trebuinţă să asculte înşi-rarea lor, ci noi avem lipsă de aceasta, ca să cunoaştem ce cerem şi pentru ce ne rugăm, şi ca să avem recunoştinţă şi să ne lipim de El prin cereri; apoi ca să nu fim învăluiţi de viforul gîndurilor şi să fim biruiţi de vrăjmaşi, ca fiind în afară de pomenirea lui Dumnezeu. Ci ajutaţi de rugăciune şi de meditarea dumnezeieştilor Scripturi, să ajungem la dobîndirea virtuţilor, despre care Sfinţii Părinţi au scris cu harul Duhului Sfînt. De la aceştia învăţînd şi eu, voi spune numele acestor virtuţi, după putinţă, deşi nu ale tuturor, din lipsă de cunoştinţă. Arătarea virtuţilor Deci numele acestora sînt : prudenţa, cumpătarea, bărbăţia, dreptatea; credinţa, nădejdea, dragostea ; temerea, bine-credincioşia, cunoştinţa, sfatul, tăria, înţelegerea, înţelepciunea; frîngerea, plînsul, blîndeţea, cercetarea dumnezeieştilor Scripturi ; milostenia, curăţia inimii, pacea, răbdarea, înfrînarea, stăruinţa, alegerea bună, hotărîrea, simţirea, grijirea ; sprijinirea pe Dumnezeu, căldura, vegherea, arderea Duhului, meditaţia, sîrguinţa, trezvia, ţinerea în minte, adunarea minţii ; evlavia, sfiala, ruşinea, părerea de rău, oprirea de la rele, pocăinţa, întoarcerea către Dumnezeu ; unirea cu Hristos, lepădarea de diavol, păzirea poruncilor, străjui-rea sufletului, curăţia conştiinţei, aducerea-aminte de moarte, durerea sufletului, lucrarea celor bune, osteneala, aspra petrecere, postul, privegherea, foamea, setea, trebuinţa de puţine, mulţumirea de buna rînduială, cuviincioşia, modestia, neuşurătatea, dispreţuirea banilor, neiubirea de argint, lepădarea de cele lumeşti, supunerea, ascultarea, sărăcia, nealergarea după cîştig, fuga de lume, tăierea voilor, lepădarea de sine, sfătuirea, mărinimia sufletului, îndeletnicirea cea după Dumnezeu, liniştea, pedepsirea de sine, aşternutul tare, nespilcuirea, PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 183 pregătirea de luptă, lupta, luarea-aminte, mîncarea uscată, golătatea, uscarea trupului, însingurarea, seninătatea, inima bună, curajul, îndrăzneala, rîvna dumnezeiască, ardoarea, sporirea, nebunia pentru Hristos, paza minţii, aşezarea purtărilor, cuvioşia, fecioria, sfinţirea, curăţia trupului, nevinovăţia sufletului, citirea pentru Hristos, grija dumnezeiască, destoinicia, adevărul, neis-codirea, neosîndirea, iertarea greşelilor, chivernisirea, iscusinţa, pătrunderea, îngăduinţa, folosirea dreaptă a lucrurilor, ştiinţa, dibăcia, priceperea, psalmodia, rugăciunea, mulţumirea, mărturisirea, plecarea genunchilor, cererea, căutarea, lăudarea, îngrijorarea, tînguirea, necazul, durerea, supărarea, suspinul, lacrimile dureroase, străpungerea, tăcerea, căutarea lui Dumnezeu, negrija de toate, răbdarea răului, lipsa de slavă deşartă, simplitatea sufletului, compătimirea, neiubirea de arătare, buna purtare, faptele după fire, cele mai presus de fire, iubirea de fraţi, unirea în cuget, comuniunea în Dumnezeu, dulceaţa, simţirea duhovnicească, nerăutatea, inima dreaptă, nevinovăţia, simplitatea, vorbirea cea bună, lucrarea cea bună, preţuirea aproapelui, iubirea cea după Dumnezeu, deprinderea virtuoasă, statornicia, recunoştinţa, smerenia, neîmpătimirea, măreţia, suferirea, îndelunga-răb-dare, bunătatea, dreapta socoteală, inima primitoare, apropierea sufletului, netulburarea, vederea, călăuzirea, soliditatea, străvederea, nepătimirea, bucuria duhovnicească, neclintirea, lacrimile înţelegerii, lacrima sufletească, dorirea dumnezeiască, mila, duioşia, iubirea de oameni, curăţia sufletului, curăţia minţii, vederea înainte, rugăciunea curată, gîndul nerobit, fermitatea, tăria sufletului şi a trupului, luminarea, recîştigarea sufletului, urîrea vieţii, învăţătura cum trebuie, dorirea cea bună a morţii, pruncia în Hristos, temeinicia, îndemnarea cu măsură şi cu silă, schimbarea cea de laudă, extazul către Dumnezeu, desăvârşirea în Hristos, iluminarea nemincinoasă, dragostea dumnezeiască, răpirea 184 FILOCALIA minţii, sălăşluirea lui Dumnezeu, iubirea de Dumnezeu, filozofia cea dinăuntru, teologia, mărturisirea într-un cuget, dispreţuirea morţii, sfinţenia, izbîndirea, sănătatea, desăvârşirea sufletului, virtutea, lauda de la Dumnezeu, harul, împărăţia, înfierea şi prin toate acestea îndumnezeirea omului, prin harul Celui ce ne-a dat nouă biruinţă asupra patimilor 39s. Arătarea patimilor Iar numele patimilor, precum socot, sînt acestea : chipul înfricoşat, uneltirea, viclenia, reaua cugetare, nebunia, neînfrînarea, vrăjirea, nepriceperea, neştiinţa, nelucrarea, ftceala, ticăloşia, linguşirea, prostia, nerozia, ieşirea din minţi, aiureala, sălbăticia, obrăznicia, laşitatea, toropeala, neglija de cele bune, greşeala, zgîrcenia, risipa, necunoştinţa, neobişnuinţa, cunoştinţa mincinoasă, uitarea, nedeosebirea, nesimţirea, nedreptatea, hotărârea rea, suflet fără conştiinţă, lâncezeala, flecăria, nesocotinţa, păcatul, nelegiuirea, fărădelegea, patima, robia, incuviin-ţarea cea rea, insoţirea fără judecată, momeala drăcească, zăbovirea, odihna trupească fără trebuinţă, răutatea, boala sufletului, lipsa de curaj, neputinţa minţii, nepăsarea trândăvia, nepreţuirea lui Dumnezeu, abaterea, călcarea, necredinţa, neîncrederea, reaua credinţă, puţina credinţă, erezia, slujirea la mulţi zei, slujirea la idoli, necunoaşterea lui Dumnezeu, necuvioşia, vrăjitoria, ghicirea, fer-mecătoria, tăgăduirea, nebunia idolească, nereţinerea, iubirea de vorbă, lenea, iubirea de sine, neatenţia, ne-sporirea, amăgirea, rătăcirea, cutezanţa, necurăţia, mîn-carea de spurcăciuni, desfătarea, lăcomia pîntecelui, curvia, iubirea de argint, mînia, întristarea, lenea, slava deşartă, mândria, părerea de sine, inălţarea, îngâmfarea, ânfumurarea nebună, urîciunea, saturarea, moliciunea, ameţeala, plăcerea, nemîncarea de legume, mâncarea pe 393. In textul grec se spune la sfirşit că slnt 228 de virtuţi. Noi am contopit cîteva, neavind pentru ele cuvinte deosebite. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 18& ascuns, mîncarea peste măsură, mîncarea de unul singur, nepăsarea, uşurătatea, umblarea după voia proprie, lipsa de voinţă, plăcerea de sine, plăcerea de la oameni, ne-cercarea binelui, nepedepsirea de sine, nedestoinicia, uşurătatea voii, tâmpenia, grosolănia, grăirea împotrivă, iubirea de vrajbă, reaua vorbire, strigarea, tulburarea,, hărţuiala, iuţimea, pofta nesocotită, fierea, oţărîrea,. sminteala, duşmănia, alergarea după multe, bîrfeala, amărăciunea, defăimarea, ocărîrea, osînda, învinovăţirea* ura, calomnia, injuria, necinstirea, furia, asprimea, jurămîntul, nemilostivirea, ura de fraţi, părtinirea,, uciderea de părinţi, descompunerea, neîncordarea,, primirea de daruri, furtul, răpirea, pisma, cearta, necuviincioşia, batjocura, luarea în rîs, lucrarea împotrivă, asuprirea, dispreţuirea aproapelui, bătaia, sugrumarea, înăbuşirea, lipsa de iubire, neunirea,, neîmpăcarea, neînţelegerea, ponegrirea, cruzimea, obrăznicia, neruşinarea, robia, întunericul gîndurilor, neprivi-rea, orbirea, năzuirea după cele vremelnice, împătimirea, deşertăciunea, neascultarea, toropeala sufletului, somnul mult, nălucirea, băutura multă, beţia, netrebnicia, mo-leşeala, încîntarea nesocotită, iubirea de plăcere, desfrîul, vorbirea de ruşine, umblarea după femei, dorinţa neîn-frînată, arderea, malachia, preacurvia, sodomia, împreunarea cu dobitoacele, întinăciunea, pata sufletului, amestecarea sîngelui, necurăţia, întinarea, prietenia particulară, rîsul, jocurile, dansurile, întîlnirile, cîntările necuviincioase, petrecerile, îndrăznirea, nesupunerea, neorîn-duiala, tovărăşia cea rea, uneltirea, războiul, uciderea, tîlhăria, jefuirea celor sfinte, cîştigul ruşinos, camăta, înşelarea, jefuirea mormintelor, întovărăşirea inimii,, faima rea, cîrtirea, hulirea, nemulţumirea, reaua plă-nuire, lipsa de curaj, micimea de suflet, zăpăceala, minciuna, mîncărimea de limbă, grăirea în deşert, bucuria nesocotită, împrăştierea, prietenia nesocotită, reaua purtare, vorbirea de prostii, vorba multă, stricăciunea,, 186 PI LOCALI A neprimirea altora, multul cîştig, indignarea, ţinerea minte a răului, reaua întrebuinţare, reaua dispoziţie, iubirea de dobitoace, uşurătatea, înfumurarea, iubirea de stăpînire, făţărnicia, ironia, prefăcătoria, folosirea de glume proaste, curiozitatea, înfrîngerea, dragostea drăcească, ciocnirile, netemerea de Dumnezeu, surzenia, nerecunoştinţa, cugetul semeţ, lauda de sine, fălirea, umilirea aproapelui, neîndurarea, neîndurerarea, deznădejdea, moleşirea, ura de Dumnezeu, descurajarea, uciderea de sine şi, prin toate, căderea de la Dumnezeu şi pierzania desavîrşită 394. Deci aceste patimi le-am aflat numite în dumneze-ieştile Scripturi şi le-am adunat la un loc, ca şi cărţile de la începutul cuvîntului. Dar nu le-am putut pune după rînd, nici n-am încercat aceasta, fiind mai presus de mine, pentru cuvîntul pe care l-a spus Scărarul : -«Vei căuta la cei răi înţelegere, şi nu vei afla 395, fiindcă toate ale dracilor sînt fără rînduială»-. Un singur scop au, în care sînt egali cei neegali şi necuvioşi, să piardă sufletele celor ce primesc sfatul lor cel atotrău, măcar că altor oameni li se fac pricinuitori de cununi, cînd sînt biruiţi de credinţa şi răbdarea celor ce nădăjduiesc în Domnul şi aceia lucrează şi se roagă împotriva lor, prin împlinirea celor bune şi prin împotrivirea cu gîndurile. Despre deosebirea între gînduri şi momeli (atacuri) Gîndurile se deosebesc în toate. Unele dintre ele sînt nepăcătoase, altele încă nu. De pildă, aşa-numita momeală sau venire în minte a binelui sau a răului, care nu are nici răsplată, nici ocară. După aceasta, se iveşte aşa-zisa însoţire, adică convorbirea cu gîndul, fie spre încuviinţare, fie spre lepădare. Aceasta are laudă, cînd e 394. In. textul grecesc se spune la sftrşit că sînt 298 de patimi. Noi am mai contopit unele din ele, din lipsă de termeni deosebiţi. 395. Prov. XIV, 6. Cit. Ia Scărarul în Guv. XV: Pentru curăţenie, 45. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 187 plăcută lui Dumnezeu, dar mică ; precum şi mustrarea, cînd e rea. Pe urmă, aşa-zisa luptă, în care mintea biruie sau e biruită şi pricinuieşte sau cunună sau osîn-dă, cînd ajunge la faptă. Este apoi încuviinţarea, care este aplecarea cu plăcere a sufletului spre lucrul văzut, din care se naşte robia, care duce cu sila şi fără voie inima spre lucrare. Iar din zăbovirea gîndului pătimaş în suflet, se naşte ceea ce se zice patima, care duce sufletul la deprindere prin obişnuinţa cu ea, făcîndu-1 să se pornească la faptă de la sine. Patima e supusă, fără îndoială, la toţi, fie pocăinţei care îi este potrivnică, fie osîndei viitoare, cum zice Scărarul 396. Acesteia din urmă pentru că nu ne pocăim, nu pentru că ne războieşte, căci dacă ar fi aşa, noi cei mulţi n-am putea primi iertarea, neavînd nepătimirea desăvîrşită. Fiindcă a zis tot Scărarul, că nu e cu putinţă să ajungă toţi nepăti-mitori, dar nu e cu neputinţă ca toţi să se mîntuiască, toţi să se împace cu Dumnezeu. Deci cel cu mintea sănătoasă leapădă momeala vicleană şi născătoare de rău, ca să taie dintr-odată toate relele ce urmează din ea ; iar momeala bună o are totdeauna gata spre lucrare, ca sufletul şi trupul să ajungă la deprinderea virtuţii şi să se izbăvească de patimi, cu harul lui Hristos. Pentru că nu avem peste tot ceva ce n-am primit de la El, nici n-avem ceva ce să-I aducem Lui decît hotărîrea noastră cea bună, pe care neluînd-o, nu aflăm nici cunoştinţă, nici putere pentru a lucra binele. Şi aceasta o vrea iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ca să nu ne osîndim ca nişte leneşi. Căci lenea este începutul a tot răul 397. Dar şi pentru a lucra binele, zice Patericul, e trebuinţă de dreaptă socoteală. Căci fecioara care a postit şase săptămîni, cugetînd pururea şi la legea veche şi la 396. Cuv. XV: Pentru curăţie, 43. 397. Aceste idei se regăsesc la Sf. Maxcu Ascetul, «Răspuns acelora care se îndoiesc despre dumnezeiescul Botez» (Pilocalia I, în special p. 299 j.u.j. 188 F1LOCAL1A cea nouă, nu a socotit la fel lucrurile grele şi cele uşoare. De aceea, cu toate că trebuia să-şi rodească din atîtea socoteli, nepătimirea, dar nu s-a întîmplat 398, fiindcă binele nu este bine, dacă nu are ca scop voia dumnezeiască. Căci găsim în dumnezeiasca Scriptură, că adeseori Dumnezeu se supără împotriva cuiva care face un lucru ce pare tuturor bun. Şi iarăşi primeşte pe altul, care pare că face rău. Martor ne este Proorocul acela care cerea unora să lovească. Iar cel ce n-a ascultat, făcînd — chipurile — bine, a fost mîncat de fiare. De asemenea Petru, socotind că face ceva bun neprimind să fie spălat, a fost certat3". De aici urmează că sîntem datori să aflăm şi să facem cu toată puterea voia dumnezeiască, chiar dacă ni s-ar părea că nu e bine. De aceea lucrarea binelui nu se face fără osteneală, ca să nu ne pierdem pe lîngă libertate şi lauda pentru silinţă. Simplu grăind, toate cîte le rînduieşte Dumnezeu sînt minunate şi mai presus de minte şi de înţelegere. De aceea trebuie să ne minunăm nu numai de cele ce se săvîrşesc în Biserica dreptcredmcioşilor, ci şi de simboa-lele lor : cum prin dumnezeiescul Botez ne facem fii după har, nelucrînd nimic înainte de el şi nici după el, afară de păzirea poruncilor ; şi cum aceste lucruri înfricoşătoare, adică sfîntul Botez şi sfînta împărtăşanie, nu se fac fără preoţie, cum zice dumnezeiescul Gură de Aur. Căci în aceasta se arată puterea dată lui Petru, fruntaşul Apostolilor. Pentru ca dacă nu s-ar deschide porţile împărăţiei Cerurilor prin sfintele slujbe, nimeni n-ar putea să intre, cum zice Domnul : «De nu se va naşte'cineva din apă şi din Duh» 400; sau iarăşi : «De nu veţi mînca trupul Fiului omului şi nu veţi bea sîn- 398. Pateric cap. XXV, 7. 399. loan XIII, 8. 400. Ioan III, 5. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢATURI DUHOVNICEŞTI 189 gele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi» 401. Apoi trebuie să ne minunăm cum a fost templul vechi în partea din afară, în care aduceau preoţii jertfele, chipul lumii, iar înăuntru avea Sfintele sfintelor, unde aduceau tămîia cea din patru feluri : liban, smirnă, stactie şi casie, prin care se arată cele patru virtuţi generale. Căci cele ce se făceau în afară, erau un pogorămînt al lui Dumnezeu, ca să nu se aplece iudeii, cei cu cuget de prunci, spre idoli, prin cîntări şi desfătări. Iar Biserica cea nouă este chipul celor viitoare. De aceea şi cele săvîrşite în ea sînt cereşti şi duhovniceşti. Căci precum în Cer sînt nouă cete, aşa şi în Biserică, şi anume : patriarhii, mitropo-liţii, episcopii, preoţii, diaconii, ipodiaconii, citeţii, cîn-tăreţii şi monahii. De asemenea trebuie să ne minunăm, cum prin semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, se izgonesc dracii şi felurite boli, lucru cu neputinţă tuturor. Şi cine poate număra laudele crucii ? Iar sim- boalele acestui sfînt semn ni l-au predat Sfinţii Părinţi, ca să stăm împotrivă necredincioşilor şi ereticilor. Căci cele două degete şi o singură mînă, arată pe Domnul nostru Iisus Hristos cel răstignit, cunoscut în două firi şi într-un singur ipostas. Iar dreapta, aminteşte de puterea Lui nemărginită şi de şederea de-a dreapta Tatălui. Coborînd ea de sus, ne arată pogorîrea Lui din ceruri pînă la noi. Iar trecînd de la dreapta la stînga izgoneşte pe vrăjmaşi şi arată că prin puterea Sa nebiruită a biruit Domnul pe diavol care stă la stînga, lipsit de tărie şi întunecat. Trebuie să ne minunăm iarăşi, cum prin puţine culori, ni se arată istoria atîtor lucruri minunate făcute de Domnul şi de toţi sfinţii, cum şi cele întîmplate cu atîţia ani înainte, ni se înfăţişează de parcă s-ar săvîrşi acum. Aceasta se face prin 401. Ioan VI, 53. 190 F1LOCALIA purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ca văzîndu-le înaintea ochilor, să le dorim şi mai mult, cum zice Sfîntul Petru, fruntaşul Apostolilor, în martiriul Sfîntului Pancratie, ucenicul lui. Dar toate cele spuse de la începutul cuvîntului, fără credinţă dreaptă nu folosesc nimic şi nici nu se pot face ; precum nici credinţa nu e fără fapte. Iar despre credinţă şi despre fapte, voi spune pe scurt : ca fapte trebuie să avem fiecare pe cele scrise, după ceata sa. Iar credinţă pe cea drept-măritoare, pe care am primit-o de la sfinţii pomeniţi mai înainte, ca împreună cu ei să dobîndim veşnicia, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată cinstea şi închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Său Părinte şi cu Preasfîntul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Isprăvind, am spus : Hristoase, slavă Ţie ! CARTEA A DOUA Douăzeci şi patru de cuvinte scurte (sinoptice) şi pline de toată cunoştinţa duhovnicească Cuvîntul 1 lată precuvintarea şi litera a Cuprinde înţelepciunea duhovnicească. Căci precum ceea ce e intre toate Uterele Începutul în orice grai, Aşa aceasta intre toate virtuţile E începutul, chiar dacă e şi siirşitul lor. Dar precum altabetul este Învăţătura pruncilor şi iără el Nu se pot învăţa ştiinţele. Aşa începutul cunoştinţei Deşi e mic, dar fără el Nu se poate alia nici o virtute. Începutul literelor în orice grai este a, chiar dacă unii nu ştiu aceasta. Şi începutul tuturor virtuţilor este înţelepciunea duhovnicească, chiar dacă e şi sfîrşitul. Fiindcă dacă nu se apropie aceasta de minte, nu poate omul lucra vreun bine, pentru că nu a auzit niciodată despre aceasta. Iar dacă s-a învrednicit întrucîtva să audă, aceasta însăşi este înţelepciunea. Dar precum alfabetul este învăţătură pentru prunci, şi fără el nu se poate ajunge la învăţăturile de jos, aşa şi începutul cunoştinţei, măcar că e foarte mic, fără el nu se poate afla virtutea în general. De aceea mă înfricoşez să scriu ceva despre înţelepciune, fiind cu totul neînţelept. Căci, precum mi se pare, patru sînt mijloacele deosebite care pregătesc mintea spre a putea grăi : sau harul şi fericirea ce vine de sus în chip suprafiresc ; sau 192 FILOC ALl A curăţia, cîştigată prin nevoinţa cea după Dumnezeu şi care poate să readucă sufletul la frumuseţea străveche ; sau experienţa învăţăturilor de jos, cîştigată prin educaţia omenească şi prin deprinderea înţelepciunii de afară ; sau blestemata şi drăceasca amăgire, pusă în lucrare de mîndrie şi de viclenia dracilor şi strîmbarea firii. Eu, însă, nefiind părtaş de nici una din cele spuse mai înainte, nu ştiu cum pot să scriu, afară de cazul că credinţa voastră, care mă siliţi la aceasta după voia lui Dumnezeu, atrage harul spre condeiul meu. Căci mintea şi mîna mea sînt nevrednice şi necurate. Iar aceasta o ştiu lămurit, din experienţă, deoarece mi s-a întîmplat adeseori şi mi se întîmplă totdeauna. Căci, credeţi-mă Părinţilor, de cîte ori am vrut să scriu ceva, n-am putut să-mi aduc aceea în minte, înainte de a lua condeiul. Dar a fost de ajuns adeseori un mic înţeles din Scriptură sau din auz, sau din vederea vreunuia din lucrurile sensibile ale lumii, de la care mintea să-şi ia prilejul şi îndată ce am luat condeiul şi am început să scriu, am aflat lucrul despre care aveam să scriu, şi despre care mă silea cineva să scriu. Şi aşa scriu de atunci neîmpiedicat şi fără grijă, pînă ce poate mîna care nu are oprire. Tot ce aruncă Dumnezeu în inima mea întunecoasă, aceea scriu fără să mă gîndesc. Fac aceasta, ca să nu par că am de la mine ceea ce am luat prin rugăciunile altcuiva, după cuvîntul lui Scărarul, care a pornit de la ceea ce zice Apostolul. Căci zice acesta : «Ce ai ce n-ai luat ? Iar dacă ai luat, ce te lauzi, ca şi cînd n-ai luat ?»•402, ci ca şi cînd faci tu însuţi ? Căci înţelesurile ce vin de la sine în mintea celor ce se liniştesc pentru Dumnezeu, sînt de primit fără cugetarea care le cerne, cum zice Sfîntul Ipac. Fiindcă ceea ce cerne cineva este gîndul propriu, căci zice Sfîn- 402. I Cor. IV, 7. Citat la Scărarul, cuv. XV: Pentru curăţie, 46. PETRU DAMASCH1N, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 193 tul Antonie : «Tot lucrul sau cuvîntul, trebuie să aibă mărturia din dumnezeieştile Scripturi» 403. Pentru aceea, precum odinioară a grăit asina lui Valaam 404, aşa încep şi eu să scriu acuma : nu învăţînd, să nu fie, ci spre mustrarea ticălosului meu suflet, ca ruşinîndu-se măcar de cuvinte, cum zice Scărarul, să înceapă să lucreze el, cel ce n-a agonisit lucru, ci numai cuvînt. Dar cine ştie dacă voi trăi şi voi putea să scriu, sau dacă veţi putea voi să împliniţi lucrurile ? Totuşi să le începem pe amîndouă şi să ajungă fiecare unde va putea. Căci moartea noastră este nearătată şi nu ştim cînd va veni sfîrşitul. Iar lui Dumnezeu, Care cunoaşte de mai înainte toate, cele ale noastre îi sînt cunoscute. Lui se cuvine slava în vecii vecilor. Amin. Cuvîntul 2 Precuvintarea s-a scris, deşi n-aveam nădejde. Dar i-ată a doua literă, Adică b, şi cuvîntul al doilea Se va spune pe scurt împreună cu ea. Căci credinţa naşte cealaltă Şl marea credinţă, cum zic Părinţii. Ea e temelia virtuţilor, cum a zis Apostolul Domnului, care a pus-o. Cea dinţii se naşte fără faptele legii Iar cealaltă se desăvîrşeşte din lapte. Aceasta se află în isihie, Dar se dobîndeşte prin multe războaie. Credinţa, de care a spus Apostolul că este temelia faptelor celor după Dumnezeu, am primit-o la dumnezeiescul Botez prin harul lui Hristos şi nu din fapte. Ea naşte frica credinţei, prin care vine păzirea poruncilor şi răbdarea ispitelor, cum zice Sfîntul Maxim. Iar după ce lucrăm noi, vine în noi credinţa cea mare a vederii, despre care a zis Domnul ; «De veţi avea cre- 403. Pateric, Avva Antonie, 5. 404. Numeri XXII, 28. 13 — Filocalia 194 F 1 L O C A LI A dinţă cît un grăunte de muştar...» 405 şi celelalte. De aceea, vrînd cuviosul părintele nostru Isaac să arate credinţa, a zis că alta este credinţa cea de obşte a drept-credincioşilor, adică dogmele drepte despre Dumnezeu şi despre făpturile Sale inteligibile şi sensibile, precum cu harul lui Dumnezeu, le-a primit sfînta şi soborniceasca Biserică, şi alta cea a vederii, adică a cunoştinţei, care nu se împotriveşte celei ce o naşte pe ea, ci o face şi mai sigură 406. Pentru că cea dinţii am învăţat-o din auz, moştenind-o de la Părinţii binecredincioşi şi de la învăţătorii credinţei dreptmăritoare, iar cea de a doua, vine prin aceea că credem drept şi ne temem de Domnul în Care am crezut. Căci din frică ne-am hotărît să păzim poruncile şi pentru aceasta am voit să lucrăm virtuţile trupeşti, adică liniştea, postul, privegherea cu măsură, psalmodia, rugăciunea, citirea şi întrebarea celor ce au experienţă despre tot gîndul, cuvîntul şi lucrul, ca prin asemenea fapte să ni se curăţească trupul de patimile atotruşinoase, adică de lăcomia pîntecelui, de curvie şi de avuţie de prisos, îndestulîndu-ne cu cele de faţă, cum zice Apostolul. De aci ia omul tărie ca să rămînă lîngă Dumnezeu, prin lipsa de grijă şi învaţă din Scripturi şi de la oamenii cercaţi despre dumneze-jeştile dogme şi porunci. Şi prin aceasta începe să dispreţuiască pe cele opt căpetenii ale răutăţii, şi cunoscînd ameninţările, se teme de Dumnezeu, nu simplu, ci ca de Dumnezeu, după Sfîntul Nil. Iar din această temere începe a păzi poruncile întru cunoştinţă. Şi cu cît rabdă mai mult pentru fiecare poruncă moartea voii slobode, cu atît vine la o mai mare cunoştinţă şi vede cele ce se fac în sine însuşi de către harul lui Hristos. Iar dintr-aceasta crede că într-adevăr mare este credinţa dreptmăritorilor. Şi începe a dori să placă lui Dumnezeu şi nu se mai îndoieşte ca mai înainte despre ajutorul lui Dumnezeu, şi toată grija sa o aruncă 405. Matei XVII, 20. 406. Ed. Theotoche, Cuv. 19, p. 65. PETRU DAMASCH1N, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 195 asupra Aceluia, după Prooroc 407. Căci zice marele Va-sile : «Cel ce vrea să aibă întru sine această credinţă mare, nu trebuie să-şi mai facă nicidecum vreo grijă despre viaţa sau despre moartea sa, ci de ar vedea chiar fiară sălbatică, sau ridicări de draci, sau de oameni răi, nu se mai înspăimîntă deloc, ca unul ce cunoaşte că sînt făpturi ale unuia şi aceluiaşi Făcător şi împreună roabe cu el şi nu au putere asupra sa, de nu va îngădui Dumnezeu». Numai de El se mai teme, ca de Cel ce are stă-pînire, precum a zis însuşi Domnul : «Vă voi arăta vouă de cine să vă temeţi» 408 şi a adăugat : «Temeţi-vă de Cel ce are putere să arunce şi sufletul şi trupul în gheenă» ; şi ca să-şi întărească cuvîntul, spune : «zic vouă : de Acesta să vă temeţi» 409. Şi pe drept cuvînt. Căci dacă ar fi altul care să aibă stăpînire afară de Dumnezeu, ar trebui să ne temem de acela. Dar odată ce Acesta singur este Făcătorul şi Stăpînul celor de sus şi celor de jos, cine este cel ce ne poate face ceva fără El ? Iar dacă ar zice cineva că sînt făpturi care au libertate, voi zice şi eu, că de fapt o au puterile inteligibile şi oamenii, asemenea şi dracii. Dar cetele fiinţelor cereşti fără de trup şi oamenii buni nu suferă să vatăme pe careva dintre cei împreună robi, chiar dacă ar fi foarte rău acesta, ci mai vîrtos au milă de el şi se roagă la Dumnezeu pentru el, cum zice marele Atanasie. Iar oamenii răi şi învăţătorii acestora întru răutate, dracii, voiesc, însă nu pot nicidecum să vatăme pe cineva, dacă nu cumva dă el însuşi pricină să fie părăsit de Dumnezeu, prin faptele rele. Şi aceasta se face spre cercarea şi mîntuirea aceluia de către preabunul Dumnezeu, ca, dacă vrea şi el, prin răbdare cu, mulţumită, să se îndrepte din răutatea sa, iar dacă nu, să fie spre folosul altuia, atotbunul Dumnezeu vrînd ca toţi să se mîntu- 407. Psalm. LIV, 25 t I Petru V, 7. 408. Luca XII, 5. 409. Luca XII, 5; Matei X, 28. 196 FIL0CAL1A iască. Iar ispitirile oamenilor drepţi şi sfinţi se întîmplă după bunăvoinţa lui Dumnezeu, spre desăvîrşirea sufletelor lor, şi spre ruşinarea vrăjmaşilor lor, demonii. Luînd deci acestea la cunoştinţă, lucrătorul dumnezeieştilor porunci ale lui Hristos crede nu numai simplu că Hristos este Dumnezeu şi că are putere (căci aceasta au văzut-o şi dracii din lucruri şi s-au cutremurat) 410, ci că toate-i sînt cu putinţă şi toată voia Lui este bună, şi fără de El nu se poate face vreun bine. Pentru aceea nu vrea unul ca acesta să facă ceva în afară de voia lui Dumnezeu, chiar dacă e spre viaţă, măcar că aşa ceva nu se poate afla, ci mai degrabă voia lui Dumnezeu este viaţă veşnică şi bună foarte, deşi li se pare unora că lucrarea acestei vieţi este împreunată cu durere. De aceea, eu, ticălosul, sînt mai rău ca un necredincios că nu vreau să lucrez ca să aflu credinţa cea mare şi prin ea să vin la temerea de Dumnezeu şi la începutul înţelepciunii Duhului, ci acum calc legea în-chizînd ochii sufletului cu voia, acum vin la desăvîr-şita neştiinţă, întunecîndu-mă de o uitare desăvîrşit. Pentru aceasta nu cunosc ce foloseşte sufletul meu şi venind la cunoştinţa cea rea, cîştig deprinderea păcatului. Ca urmare, chiar dacă aş vrea să mă întorc de unde am căzut, nu pot, pentru că voia se face peretele din mijloc ce mă desparte de Dumnezeu, cum zic Părinţii 4n, şi nu vreau să ostenesc să dărîm peretele din mijloc. Căci dacă aş fi avut credinţa, care vine din faptele pocăinţei, aş fi putut să zic : «în Dumnezeul meu voi trece zidul», şi nu m-aş fi înfricoşat din îndoială zicînd în mine însumi : «Oare cine mă va întâmpina, cînd mă voi repezi să sar înălţimea zidului ? Oare nu cumva e vreo prăpastie acolo ? 412. Nu cumva nu voi 410. Iacob II, 19. 411. Efes. II, 14. 412. Precum voia proprie este peretele din mijloc, aşa credinţa surpă acest perete, pentru că credinţa este voia care vrea să se surpe pe ea însăşi ca voie autonomă. Realităţile spirituale dumnezeieşti se fac vădite în faţa noastră şi pătrund în noi şi noi înaintăm şi creştem în ele, dacă PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 197 putea să-l trec, ci, rostogolindu-mă, mă voi întoarce iarăşi jos, după ce m-am ostenit ?» Şi alte multe de acestea, pe care cel ce are credinţă că Dumnezeu este aproape şi nu departe, nu le socoteşte niciodată. Acela aleargă drept spre Dumnezeu, Cel ce are toată puterea şi stăpînirea, toată bunătatea şi iubirea de oameni, ca să-l ajungă, nu ca unul ce bate aerul, ci ca unul ce vîs-leşte, căutînd cele de sus. Lăsînd toată voia sa jos, îşi face călătoria spre voia dumnezeiască, pînă ce va auzi şi el graiuri noi, sau chiar va grăi şi el tainele, cunos-cîndu-le. De la puterea lucrătoare el urcă treptele spre puterea văzătoare, mai bine-zis primeşte această putere, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, cinstea şi împărăţia, în veci. Amin ! Cuvîntul 3 A treia între Utere este gama (g) Dar iată şi al treilea despre frică. Cdci două sint temerile de Domnul: Cea începătoare, care opreşte de la păcat Şi cea desăvîrşită, care lucrează cu sirguinţă. Lăcomia pîntecelui este cea dintîi dintre cele opt căpetenii ale răutăţii. Iar dumnezeiasca frică şi prima poruncă le surpă pe toate. Că cel ce nu o are pe aceasta, nu poate avea nici alt bine. Căci cum ar putea cel ce nu se teme să păzească porunca, afară de cazul că credem în ele, adică dacă vrem să le socotim reale. Ele nu sînt iluzii, dar depinde de voinţa noastră de a le socoti reale, ca ele să devină reale pentru noi. Spiritul este putere şi dacă nu punem noi la contribuţie efortul spiritual al credinţei, nu putem descoperi şi experia spiritul ca putere. Dar faptul că depinde de voie, de efortul voinţei noastre, manifestat în credinţă, descoperirea realităţilor spirituale face posibilă pentru noi ispita de a le socoti iluzii, autosugestii, precum şi faptul ca ele să se evaporeze îndată ce slăbim efortul credinţei noastre. Ele sînt pentru noi pînă ce credem în ele, adică pînă ce vrem să fie şi nu mai sînt pentru noi, cînd nu mai credem cu tărie, cînd nu mai vrem să fie. Existînd totdeauna ca virtualitate pentru noi, în mod actual există numai cînd credem şi în măsura în oare credem. In acest sens credinţa e vedere, e experienţă. Iar voia noastră opusă credinţei, e un perete care ne desparte de ele. 198 F/LOCAL 1 A a ajuns la dragoste ? Dar şi acesta a început de la frică, chiar dacă, poate, nu-şi dă seama cum a trecut de la el frica începătoare. Iar dacă zice cineva, că pe altă cale a călătorit spre dragoste, a fost robit fie de bucuria duhovnicească, fie de nesimţire, ca cei ce trec rîul dormind, după cuvîntul Sfîntului Efrem. Acesta, uimit prin har de multele binefaceri ale lui Dumnezeu, de care s-a învrednicit, iubeşte pe binefăcător. Iar cînd cineva, petrecînd nesimţitor în desfătare şi în slavă, ca bogatul acela, şi închipuindu-şi că cei ce se topesc de frică şi vieţuiesc în încercări, pătimesc aceasta din pricina păcatelor, se înalţă nebuneşte asupra lor, socotindu-se pe sine vrednic de această tihnă, de care se bucură fără să fie vrednic, prin aceasta s-a făcut pe sine nevrednic de viaţa viitoare şi datorită iubirii nesocotite din viaţa vremelnică, se întunecă aşa de mult, încît i se pare că a ajuns la dragoste şi că pentru aceasta primeşte binefaceri mai mari decît aceia. El nu-şi dă seama de îngăduinţa lui Dumnezeu faţă de el. De aceea, unul ca acesta se va afla fără de apărare la judecată şi va auzi cu dreptate cuvîntul : «Ai luat cele bune în viaţa ta»41S. Acest lucru e vădit din faptul că sînt mulţi dintre cei cu puţină credinţă încărcaţi în chip nevrednic cu faceri de bine şi nimeni dintre cei ce judecă sănătos nu-i fericeşte şi nu zice că sînt vrednici să fie iubiţi de Dumnezeu sau că iubesc pe Dumnezeu, şi de aceea le merge bine în viaţă. Acestea aşa sînt. Iar frica Domnului este îndoită, ca şi credinţa. Cele dintîi sînt începătoare, iar celelalte desăvîrşite şi se nasc din cele începătoare. Căci cel ce se teme de munci se teme ca un rob şi se, abate de la rele. «De frica Domnului se abate fieştecare de la rău» 414. Şi : «Frica Domnului vă voi învăţa pe voi» 415. Deci acestea şi acelea ca acestea s-au spus despre frica începătoare, după Sfîn- 413. Luca XVI, 25. 414. Prov. XV, 29. 415. Psalm. XXXIII, 11. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢATURI DUHOVNICEŞTI 199 tul Dorotei, ca de frica ameninţărilor, să venim noi, cei păcătoşi, la pocăinţă, căutînd cum să aflăm dezlegare de păcatele noastre. Şi iarăşi : -«Petrecînd frica în noi, ne învaţă calea vieţii», sau : «Abate-te de la rău şi fă binele»416. Şi cu cît se nevoieşte cineva spre bine, cu atît creşte în el frica, pînă ce şi cele mai mici greşeli ale lui, pe care nu le-a luat în seamă niciodată, aflîndu-se în întunericul neştiinţei, i le arată lui. Iar desăvîrşindu-se frica, se desăvîrşeşte şi omul, prin plîns, şi nu mai vrea să păcătuiască, ci temîndu-se de întoarcerea patimilor, petrece nerănit în frica cea curată. «Frica Domnului curată, rămîne în veacul veacului»417. Pentru că frica cea dintîi nu este curată, ci este mai degrabă din păcate. Iar cel curăţit se teme fără de păcat, nu fiindcă greşeşte, ci fiindcă este om schimbăcios şi îndemînatic la rău. Şi cu cît se înalţă în agonisirea virtuţilor, cu atît se teme mai mult ca unul ce cugetă smerit. Şi pe drept cuvînt. Căci tot cel ce are bogăţie, se teme mult de pagubă, de munci, de necinste şi de cădere din înălţime, iar săracul petrece fără frică, în cele mai multe privinţe, temîndu-se numai să nu fie bătut. Acestea s-au spus despre cei foarte desăvîrşiţi şi curaţi cu sufletul şi cu trupul. Iar dacă cineva mai să-vîrşeşte încă, fie măcar şi cele mai mici şi neînsemnate greşeli, să nu se amăgească, zice Scărarul. Frica acestora nu este nici frică curată, nici smerenie, ci recunoştinţă de rob şi frică de ameninţări. Pentru aceea unul ca acesta are trebuinţă de îndreptarea gîndului, ca să înveţe în ce frică este, şi ca prin plînsul cel mai cu amar şi întru răbdarea necazurilor, să-şi curăţească gre- 416. Psalm. XXXIII, 14. Aceste citate se regăsesc în cuvîntul IV: Despre frica Iul Dumnezeu, al Avvei Dorotei, care deosebeşte frica începătorilor de frica sfinţilor. 417. Psalm. XVIII, 10. 200 F1LOCAL1A şelile şi aşa să poată veni la frica desăvîrşită prin harul lui Hristos. Iar semnul fricii dintîi stă în a urî păcatul şi a ne mînia pe păcat, ca nişte răniţi de fiară. Iar al celei de-săvîrşite, în a iubi virtutea şi a ne teme de abatere, fiindcă nimeni nu este neschimbăcios. De aceea la tot lucrul în viaţa aceasta sîntem datori să ne temem totdeauna de cădere, văzînd pe marele Prooroc şi împărat plîngînd pentru două păcate, şi pe Solomon abătîndu-se spre atîta răutate, şi auzind pe Apostolul care spune : «Celui ce i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă» 418. Iar dacă zice careva că «dragostea scoate afară frica», după Cuvîntătorul de Dumnezeu 419, bine zice, dar pe cea dintîi şi începătoare. Căci despre frica desăvîrşită, zice David : «Fericit bărbatul care se teme de Domnul, şi în poruncile Lui voieşte foarte» 42°, adică iubeşte foarte virtutea. Acesta se află în treapta fiului, fiindcă nu face aceasta de frica muncilor, ci din dragostea care scoate afară frica, şi de aceea voieşte foarte. El nu împlineşte de silă, ca un rob, poruncile, de frica muncilor, de care fie să ne izbăvim, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în veci. Amin. Cuvînttil 4 Iată cuv'mtul de taţă, al patrulea, Despre buna cinstire şi litera d, Căci lui i-a venit rîndul. El se ocupă cu înfrînarea. Pentru că aceasta e începutul celor opt duşmani, A celor opt patimi. Dar şi despre neprihănire. Căci acestea două sînt ¡apte ale bunei cinstiri. Vădit este că buna-cinstire de Dumnezeu, bine-credincioşia, e de multe chipuri şi de multe feluri, ca 418. I Gor. X, 12. 419. I Ioan IV, 18. 420. Psalm. CXI, 1. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 20» şi filozofia cea din afară421. Precum numai cînd se întrunesc cele zece ştiinţe dau ceea ce se zice filozofia, şi nu o ştiinţă singură sau două primesc numele acesta, ci toate cele zece la un loc, aşa şi buna-cinstire nu este un nume al unei singure virtuţi, ci numele tuturor poruncilor. Căci el e de la a cinsti sau a sluji bine 422. Iar dacă ar zice cineva că acest cuvînt arată credinţa, să ne spună nouă : oare cineva crede în Domnul după ce se teme de El ? Aşadar, temerea e din credinţă şi din temere buna-cinstire, potrivit cu Proorocul, care după ce a înfăţişat sus înţelepciunea, coborîndu-se mai jos zice : «Duhul cunoştinţei şi al bunei-cinstiri, duhul temerii de Dumnezeu» 423. Iar Domnul începînd de la temere a călăuzit la plîns pe cel ce are temere 424. Dar nu este vremea să grăim după rînd despre toată buna-cinstire, sau lucrare duhovnicească. Ci lăsînd faptele trupeşti dinainte de credinţa cea mare şi de frica curată, ca unele ce sînt cunoscute de toţi, vom vorbi pe scurt despre pomii raiului inteligibil, adică despre virtuţile sufleteşti, cu ajutorul harului. Din acestea una este înfrînarea generală, adică oprirea de la toate patimile. Dar fiindcă mai este una particulară, între faptele trupeşti, care ne învaţă cum să facem întrebuinţare de mîncări şi băuturi, iar aceasta înfrînează tot gîndul şi toată mişcarea mădularelor, ce nu se face după voia lui Dumnezeu, aceasta se numeşte înfrînarea patimilor. Cel ce o are pe aceasta nu încuviinţează peste tot nici un gînd, sau cuvînt, sau mişcare a piciorului şi mîinii, sau a altui mădular al trupului, afară de trebuinţa neapărată a trupului, sau a vieţuirii trupeşti şi a mîntuirii sufleteşti. Din această pri- 421. Evlavia, pietatea, buna-cinstire, binecredincioşia (e&a^eia), e credinţa manifestată în fapte, e întregul fel de viaţă al credinciosului, prin. care cinsteşte pe Dumnezeu. 422. ex too eiaePeîvi, T)fouv xaXâc iouXeuetv. 423. Isaia XI, 2—3. 424. Matei V, 3—4: Fericirea întîi şi a doua. FILOCALIA cină se înmulţesc încercările dracilor, văzînd pe îngerul în trup, prins de rîvna şi lucrarea celor bune. Iar această virtute trebuie să fie lucrată şi păzită, pentru că este lucru desăvîrşit şi are lipsă de paza neîncetată, ca nu cumva uitînd cel ce o are, de vreo patimă din cele ce pîndesc la uşă, aceasta să intre. Iar cele două înfrînări şi neprihăniri (castităţi) nu sînt la fel. Ci una opreşte curvia şi patimile cele atot-urîte ; iar cealaltă chiar şi gîndul cel mai subţire şi mai nepăcătos îl adună spre sine şi prin sine îl înalţă spre Dumnezeu. De aceea nici nu poate descrie cineva prin cuvînt, sau cunoaşte prin auz, lucrarea şi cunoştinţa acestor lucruri care uimesc mintea, ci numai prin experienţă vine la ele. Cum ar putea arăta prin cuvinte simple lucruri aşa de mari, ca înălţarea ţărînei şi prefacerea celui material în nematerial ? Numele le cunoaşte şi învăţătura din afară ce sînt, pornind de la rădăcina cuvintelor. Dar experienţa şi dobîndirea virtuţilor au nevoie de Dumnezeu şi se adună cu multă osteneală şi după vreme îndelungată ; mai ales a virtuţilor sufletului, deoarece acestea sînt mai tainice şi virtuţi în înţelesul adevărat. Căci virtuţile trupeşti, fiind mai degrabă unelte ale virtuţilor, sînt mai uşoare, măcar că au trebuinţă de osteneli trupeşti. Dar cele ale sufletului, deşi au nevoie numai de supravegherea gîndului, sînt foarte greu de cîştigat. De aceea legea porunceşte între cele dintîi : «Ia aminte la tine însuţi». Despre acest îndemn a scris marele Vasile un cuvînt vrednic de toată lauda 425. Iar noi ce vom zice, neluînd aminte la noi nicidecum, ci fiind, unii, asemenea fariseilor ? Posturi, privegheri şi cele asemenea, e drept, au unii dintre noi ; şi adeseori şi o cunoştinţă din parte. Dar nu avem dreaptă socoteală, pentru că nu vrem să luăm aminte la noi înşine şi să cunoaştem ce se cere de la noi. Fiindcă nici 425. Citat şi în cartea întîi, cap.: Virtuţile trupeşti sînt unelte ale •celor sufleteşti. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 203 nu avem răbdare să luăm aminte la gînduri, ca să cîş-tigăm experienţa 426 din multele războaie şi gînduri, spre a ne face măcar corăbieri încercaţi şi pentru alţii, dacă nu căpitani de corabie. Ci pentru că «vedem», orbi fiind, zicem că «vedem», ca fariseii. Pentru aceea zice : «mai mare osîndă vor lua» 427. Pentru că de am fi orbi, nu am avea osîndă, ci ne-ar ajunge să ne recunoaştem şi să ne mărturisim slăbiciunea şi neştiinţa. Dar vai, avem osîndă mai mare, asemenea elinilor, fiindcă, precum zice Solomon ,au născocit atîtea, iar ce se cere au pierdut. Deci vom tăcea, ca unii ce nu avem lucrare ? Dar prin aceasta şi mai mare rău se face ; şi mai mult veţi fi mustraţi, zice. Căci cele ce se fac în ascuns este de fapt ruşine a le şi grăi 428. De aceea, despre acestea voi tăcea. Dar despre virtuţile vrednice de laudă, voi începe să grăiesc. Pentru că plăcere are inima mea întunecată, ca să-şi aducă aminte de dulceaţa lor. Din această pricină uit de măsura mea şi nu mă gîndesc la osîndă ce mă aşteaptă prin aceea că grăiesc şi nu fac. înfrînarea deci şi neprihănirea au aceeaşi putere şi sînt de două feluri, cum s-a zis. Dar acum vom grăi despre cele mai desăvîrşite. Aşadar cel ce are prin harul lui Dumnezeu cunoştinţa cea mare a vederii şi frica dumnezeiască cea curată şi vrea să aibă şi înfrînarea şi neprihănirea, e dator să se stăpînească pe sine înlăuntru şi în afară şi să fie ca unul ce e mort cu trupul şi cu sufletul faţă de lumea aceasta şi de oameni, zicînd la 426. Am tradus uneori cuvîntul grecesc jceîpa prin experienţă sau pe ejjt7teîpoî prin: om cu experienţă, dar uneori am folosit şi cuvintele vechi: cercare şi om încercat; cum am făcut şi cu un rînd mai jos. Cuvintele noi le-am folosit pentru că au căpătat o circulaţie generală, dar le-am alternat cu cele vechi, pentru a arăta că experienţa de care e vorba în scrierile duhovniceşti nu e o cunoaştere a unor lucruri neuitre din trăirea lor simplă, ci o cunoaştere din suferirea încercărilor. Cuvîntul tcetpa e din aceeaşi familie cu iteipotAfioi, încercare. Cercarea (experienţa) o cîştigă cel ce a trecut prin încercări. Numai cel ce a răbdat încercările (care sînt totodată ispite cum le traduc cei vechi) şi }e-a biruit, poate învăţa pe alţii cum să biruie încercările ce le vin. 427. Matei XXIII, 13. 428. Efes. V, 12. 204 F I LOC A LI A tot prilejul către gîndul său : Cine sint eu ? Şi ce este fiinţa mea, dacă nu un lucru de scîrbă ? La început e pămînt pe urmă putreziciune, iar mijlocul e plin de toată urîciunea. Iar mai departe : Ce este viaţa mea ? Şi cîtă este ? Un ceas şi apoi moartea. Ce-mi pasă mie de aceasta sau de aceea ? Iată degrabă voi muri pentru că viaţa şi moartea o stăpîneşte Hristos. La ce mă îngrijesc eu şi mă gîlcevesc în deşert ? N-am trebuinţă decît de puţină pîine. Iar ceea ce-mi prisoseşte, de ce îmi trebuie ? Dacă o am pe aceasta, a încetat orice grijă. Iar dacă n-o am, să mă îngrijesc numai de ea, pentru nedesăvîrşirea cunoştinţei mele, măcar că este Dumnezeu care poartă grijă. Deci toată grija omului să fie pentru păzirea simţurilor şi a gîndurilor, ca să nu stea, sau să nu facă ceva ce nu i se pare că este după Dumnezeu. încolo, să se gătească pentru răbdarea celor ce-i vin asupra lui de la draci şi de la oameni, fie că sînt plăcute, fie neplăcute, ca să nu fie clintit nici de acelea, nici de acestea, sau să vină la o bucurie nesocotită şi la o părere de sine, sau la întristare şi descurajare. Să nu primească nici o cutezanţă a gîndului pînă ce va veni Domnul, Căruia să-I fie slava în veci. Amin. Cuvîntul 5 E al cincilea cuvînt şi litera e. El vorbeşte despre răbdare. Căci aceasta e prima şi mare Intre virtuţi şi în toată ştiinţa. Zis-a Domnul : «Cel ce va răbda pînă la sfîrşit acela se va mîntui» 429. Iar răbdarea este îmbinarea tuturor virtuţilor. Căci nici una dintre virtuţi nu stă fără ea. Deoarece «tot cel ce se întoarce înapoi nu este vrednic de împărăţia cerurilor» 43°. Chiar dacă i se pare cuiva că 429. Matei XXIV, 13. 430. Luca IX, 62. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 205 se împărtăşeşte de toate virtuţile, dacă nu va răbda pînă la sfîrşit şi nu se va izbăvi de cursele diavolului, nu este vrednic să ajungă în împărăţia cerurilor. Fiindcă şi cei ce au luat arvuna au nevoie de răbdare, ca să primească răsplata desăvîrşită în veacul viitor. în toată ştiinţa şi cunoştinţa este nevoie de răbdare. Şi pe drept cuvînt. Pentru că nici lucrurile cele sensibile nu se fac fără ea, iar dacă i s-a făcut cuiva vreunul dintre ele, are nevoie de răbdare ca să-i rămînă ceea ce i s-a făcut. Şi simplu grăind, tot lucrul înainte de a se face, prin ce se face şi odată făcut, prin ea rămîne şi fără de ea nu stă, nici nu se desăvîrşeşte. Pentru că dacă este bun, ea îl prilejuieşte şi îl păzeşte ; iar dacă este rău, ea dă uşurare şi tărie de suflet şi nu lasă pe cel ispitit să fie strîmtorat de descurajare, care este arvuna gheenei. Ea are puterea să omoare deznădejdea, care omoară sufletul. Ea învaţă sufletul să se mîngîie şi să nu slăbească de mulţimea războaielor şi a necazurilor. Pe ea neavîn-d-o Iuda, a găsit moartea cea îndoită, ca un lipsit de experienţa războiului. Pe ea avînd-o fruntaşul Petru, deşi a căzut, dar ca un cercat în război a biruit pe diavolul care-1 doborîse. Pe ea aflînd-o monahul acela care a căzut în curvie, a biruit pe cel ce l-a biruit, nesu-punîndu-se gîndului deznădejdii care-1 împingea să părăsească chilia şi pustiul, ci cu răbdare zicînd către gîn-duri : n-am păcătuit şi iarăşi zic vouă n-am păcătuit431. O dumnezeiască înţelepciune şi răbdare a viteazului bărbat ! Această fericită virtute l-a desăvîrşit pe Iov şi toate bunătăţile lui cele dintîi. Căci numai puţin dacă ar fi slăbit în ea, dreptul ar fi pierdut toate cele dintîi. Dar cel ce cunoştea răbdarea lui, a îngăduit bătaia spre desăvîrşirea lui şi spre folosul multora. 431. Pateric VI, 14. Iar Cuv. Nicodim Aghioritul aşa sfătuieşte pe •cel căzut în vreun păcat: «Să nu te împuţinezi cu sufletul, nici să te tul- buri pentru aceasta, ci întorcîndu-te îndată la Dumnezeu, zi aşa : «Iată -Doamne al meu, ceea ce am făcut oa cela ce sînt j nici nu era cu putinţă a se aştepta altceva de la mine...» (Războiul nevăzut, p. L, cap. 27). 206 F l LOCAL I A Deci cel ce-şi cunoaşte interesul se nevoieşte întîi de toate să o aibă pe aceasta. Căci zice marele Vasile : «Să nu porţi război deodată cu toate patimile, că poate slăbind, te vei întoarce la cele dinapoi şi nu te vei afla pregătit pentru împărăţia Cerurilor. Ci luptă-te cu fiecare din patimi, pe rînd, începînd de la răbdarea celor ce vin asupră-ţi» 432. Şi pe drept cuvînt. Căci dacă nu o are cineva pe aceasta, niciodată nu va putea sta la războiul cel văzut, ci îşi va pricinui sieşi şi altora fuga şi pierzarea, prin slăbire, după cuvîntul care l-a spus Dumnezeu lui Moise : «Fricosul să nu iasă la război»-433 şi celelalte. Dar în războiul văzut poate să rămînă cineva acasă şi să nu iasă la război. Prin aceasta pierde darurile şi cununile, rămînînd poate numai cu sărăcia şi cu necinstea. Dar în războiul nevăzut nu se poate afla un singur loc unde să nu fie război, chiar dacă ar străbate cineva toată creaţia. Şi oriunde ar merge, află război. în pustie, fiare şi draci şi celelalte greutăţi şi spaime ; în linişte, draci şi ispite ; în mijlocul oamenilor, draci şi oameni care ispitesc. Nu se află loc fără supărare. De aceea fără răbdare nu poate avea odihnă. Iar aceasta vine din frică şi credinţă şi începe de la înţelepciune. Cel cu dreapta judecată cîntăreşte lucrurile în minte şi aflîndu-le strimte, cum a zis Suzana, alege pe cele mai bune, ca aceea. Căci a zis această fericită către Dumnezeu : «Toate îmi sînt strimte. De voi face voia bătrînilor nelegiuiţi, s-a pierdut sufletul meu prin preacurvie ; iar de nu voi asculta de ei, mă vor învinovăţi de preacurvie şi ca judecători ai poporului, mă vor osîndi la moarte. Ci mai bine îmi este să alerg la Cel atotputernic, chiar dacă îmi stă înainte moartea» 434. O, înţelepciune a fericitei acesteia ! Judecind aşa, nu a înşelat-o nădejdea. Ci, după ce s-a adunat 432. Epistola către Hilon. 433. Deut. XX, 8. 434. Iştori-a Susanei, XX, 23. PETRU DAMASCH1N, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 207 poporul şi au şezut judecătorii nelegiuiţi ca să o învinovăţească pe ea şi să o osîndească la moarte ca pe o adulteră, pe cea nevinovată, îndată Daniil, de doisprezece ani fiind, s-a arătat prooroc de la Dumnezeu şi a izbăvit-o pe ea de la moarte, întorcînd moartea peste bătrînii nelegiuiţi, ce voiau să o judece pe ea. Prin aceasta a arătat Dumnezeu că aproape este de cei ce vor să rabde pentru El încercarea şi să nu părăsească virtutea cu nepăsare, de frica durerii, ci să pre-ţuiască mai mult legea lui Dumnezeu, prin răbdarea celor ce vin asupră-le, veselindu-se cu nădejdea mîn-tuirii. Şi cu drept cuvînt. Căci dacă stau înainte două primejdii, una vremelnică, iar alta veşnică, oare nu e bine să fie aleasă cea dintîi ? De aceea zice Sfîntul Isaac : «Mai bine este a răbda primejdiile pentru dragostea lui Dumnezeu şi a alerga la El cu nădejdea vieţii veşnice, decît a cădea cineva de la Dumnezeu în mîinile diavolului de frica încercărilor şi a se duce împreună cu acela la munci». De aceea bine este dacă se bucură cineva, asemenea sfinţilor, în încercări, ca un iubitor de Dumnezeu. Iar de nu sîntem ca aceştia, să alegem ce e mai uşor, pentru sila care ne stă în faţă ? Fiindcă ne stă în faţă necesitatea sau să ne primejduim aici trupeşte şi să împărăţim cu Hristos duhovniceşte în veacul de acum prin nepătimire şi în cel viitor, sau să cădem de frica încercărilor cum s-a zis, şi să mergem la munca veşnică. Să ne izbăvească Dumnezeu de această muncă prin răbdarea celor neplăcute. Căci răbdarea este piatră neclintită în faţa vînturilor şi a valurilor vieţii şi cel ce o are pe ea nu slăbeşte şi nu se întoarce înapoi în vremea revărsării lor. Iar aflînd uşurare şi bucurie, nu e furat de părerea de sine, ci e la fel pururea, la vreme bună şi în greutăţi. De aceea rămîne nerănit în cursele vrăjmaşului. în vreme de furtună rabdă cu bucurie aştep-tînd sfîrşitul, iar cînd se face vreme bună aşteaptă 208 flLOCALÎA ispita, pînă la cea din urmă suflare, asemenea marelui Antonie 435. Căci unul ca acesta cunoaşte că nu este în viaţa aceasta ceva care să nu se schimbe, ci toate trec. De aceea nu-şi face nici o grijă pentru vreuna din acestea, ci le lasă pe toate lui Dumnezeu, căci are El .grijă de noi. Lui se cuvine toată slava, cinstea şi stăpî-nirea, în veci. Amin. Cuvîntul 6 S-a scris iarăşi un cuvint evanghelic Despre nădejdea celor viitoare. Iar a şasea Intre litere este z (zita) 436 Şi mintea caută să se iacă fără grijă. Nădejdea fără grijă este viaţă şi bogăţie ascunsă pentru simţire, dar mărturisită de înţelepciune şi de firea lucrurilor. Căci plugarii se ostenesc semănînd şi sădind ; corăbierii, la fel, rabdă multe primejdii ; copiii învaţă slovele şi celelalte ştiinţe. Toţi aceştia, privesc la nădejde şi de aceea se ostenesc cu bucurie şi dau, la -arătare, pierzării lucrurile gata, iar în cuget rabdă pentru a cîştiga altele mai mari, adeseori păgubindu-se şi de cele ce vor să le cîştige. Dar va zice cineva că aceste legi privitoare la cîştig ;se cunosc din experienţă. însă despre cele inteligibile nimeni n-a înviat din morţi ca să putem şti ceva. Această părere vine din neexperierea darurilor şi a cunoştinţelor duhovniceşti. Şi de aceea nu trebuie să ne mirăm de ea. Pentru că şi cei lipsiţi de experienţă în cele de mai sus se înfricoşează de ele pînă ce nu fac experienţa lor. Aşa, pruncii necunoscînd folosul slovelor şi al celorlalte învăţături, fug de ele. Dar părinţii, cunos-cînd cîştigul, îi constrîng şi îi silesc spre ele din iubirea «de copii. Iar cînd vine vremea, cîştigă şi copiii experienţa aşi încep nu numai să le iubească pe acestea şi pe cei 435. Pateric, Avva Antonie, 6. 436. Se face o legătură între litera z şi — caută. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 209 ce i-au silit, ci chiar să sufere cu bucurie pentru învăţăturile de care s-au împărtăşit. De aceea şi noi sîntem datori să alergăm la început din credinţă, prin răbdare, şi să nu slăbim în necazuri şi la vremea sa vom veni la cunoştinţa folosului celor ce ni s-au întîmplat şi apoi vom lucra cu bucurie şi veselie, fără osteneală. «Prin credinţă umblăm, cum zice Apostolul, şi nu după vedere» 437. Dar precum este cu neputinţă să afle cineva din ea folosul lucrurilor făcute în lumea aceasta, aşa este cu neputinţă să afle cineva cunoştinţa şi odihna înainte de a se fi ostenit cu lucrul şi cu cuvîntul în virtuţi. Şi precum aceia se tem pururea de pagubă şi nădăjduiesc în cîştig, aşa trebuie să se întîmple şi aici pînă la ultima răsuflare. De asemenea, precum cei dintîi nu aleargă numai cînd cîştigă, ci şi după pagubă şi după primejdii, aşa trebuie să facă şi cei de al doilea, ştiind că leneşul nu mănîncă din ostenelile sale, pentru care pricină rămîne şi dator poate cu mulţi talanţi. Pentru aceasta -«întru nădejde m-ai aşezat», zice Proorocul 438, «şi întru nădejde s-au de-săvîrşit», zice Apostolul. Iar acestea s-au spus pe scurt de la lucrurile firii şi din dumnezeieştile Scripturi. Iar dacă vrea cineva să înveţe din experienţă, să lucreze după puterea lui cele şapte fapte trupeşti cu toată osîrdia, fără împrăştiere şi să îngrijească fapta morală sau sufletească. Şi prin aceasta ajungînd la nădejde şi stăruind în ea, va afla cunoştinţa celor spuse în amănunte şi va avea de la începutul pocăinţei, adică de cînd a început cele şapte fapte, de la cea dintîi dintre ele, sau de la liniştire, plata nădejdii şi cîştigul, înainte * de a se osteni în celelalte şase, adică în post, în priveghere şi celelalte. îndată ce s-a deprins cu liniştea, care e cea dintîi şi începutul) curăţiei sufletului, i s-a gătit cîştigul. Dar învăţăcelul lipsit de experienţă n-a cunos- 437. II Cor. V, 7. 438. Psalm. IV, 8. 14 — Filocalia 210 F1LOCALIA cut harul stăpînului, precum nici pruncul folosul părinţilor, măcar că încă mai înainte de a se naşte el, părinţii erau binevoitorii cu voie, rugîndu-se pentru el să se nască şi să trăiască ; ba şi după aceasta se ostenesc, ca el să-i moştenească şi să aibă toate cîte i-au adunat ei. Dar pruncul neştiind aceasta, nu-şi face nici o grijă despre unele ca acestea, ci socoteşte povară supunerea către părinţi şi de n-ar fi nevoia hranei şi a firii, n-ar fi nicidecum recunoscător. Dar cel ce vrea să moştenească împărăţia cerurilor şi nu rabdă cele ce vin asupră-i se arată şi mai nerecunoscător, deoarece a fost zidit prin har şi luînd toate cele ce le are şi nădăjduindu-le pe cele următoare, îm-părăţeşte veşnic împreună cu Hristos, cel ce l-a învrednicit pe el, care nu e nimic, de aşa de mari daruri sensibile şi inteligibile, încît şi prea cinstitul Său sînge a binevoit să-l verse pentru el, necerîndu-i în schimb nimic decît să vrea să primească bunătăţile Lui. Pentru că aceasta singură este cererea Lui, de care cel ce a putut să o înţeleagă, se minunează. «Căci ce cere de la tine Dumnezeu», zice. O, nebunie ! Cum, văzînd, nu vedem tainele Lui cele înfricoşătoare ? Căci chiar şi aceea ce ne pare că cere, este un dar şi mai mare. Cum nu înţelegem că Cel ce se îngrijeşte de virtute este mai bun decît toţi şi stă mai sus decît cei ce plutesc la înălţime, chiar dacă e sărac şi de neam smerit ? Oare nu ştim pe prooroci în veacul de acum, sau pe Apostoli şi Mucenici ? Şi ne mai îndoim de cele viitoare ? Să privim vieţile lor şi ce au făcut şi de unde zic ei că primesc harul şi puterea. Ba putem vedea că şi după moarte fac minuni. Să privim pe împăraţi şi bogaţi, cum se închină sfintelor lor icoane. Să privim pe cei virtuoşi, cum petrec acum în toată mulţumirea şi virtutea şi bucuria duhovnicească, în vreme ce cei bogaţi sînt supăraţi şi ispitiţi mai mult decît cei ce se nevoiesc şi trăiesc în PETRU DAMASCH1N, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 211 sărăcie. Acestea văzîndu-le, să nădăjduim că virtutea este mai bună decît toate. Iar de nu, să privim cum necredincioşii, poate pe Dumnezeu nu-L cunosc, dar virtutea o laudă, chiar dacă cel virtuos li se arată lor de altă credinţă. Căci de virtute ştie să se ruşineze şi duşmanul. Iar de credem că virtutea este bună, neapărat că cel ce a făcut virtutea şi a dat-o oamenilor, este Dumnezeu. Şi dacă El e bun, neapărat că e şi drept. Căci dreptatea e virtute, de aceea e şi bună. Iar dacă Dumnezeu e bun şi drept, fără îndoială că din bunătate a făcut şi face toate cîte le face, chiar dacă celor răi nu li se pare aşa. Fiindcă nimic nu întunecă aşa ca răutatea. Dumnezeu se arată simplităţii şi smereniei şi nu ostenelilor. Şi se arată, nu cum socot unii din neexperienţă, ci prin contemplarea lucrurilor, sau a făpturilor şi a tainelor descoperite în dumnezeieştile Scripturi. Aceasta e plata liniştirii şi a celorlalte fapte în veacul de acum ; iar în cel viitor : -«Cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El«-439 şi părăsesc voile lor prin răbdare şi nădejdea bunătăţilor viitoare. De acestea ne rugăm să ne împărtăşim prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi stăpîni-rea, în veci. Amin ! Cuvîntul / A şaptea între Utere este ita Iar cuvîntul ele iafă despre neimpătimire Şi se naşte aceasta din nădejde Şi e iuga de toată lumea. Neîmpătimirea vine din nădejde ; fiindcă cel ce nădăjduieşte că va dobîndi în altă parte o bogăţie v6ş- 439. I Cor. II, 9. 212 FILOCALIA nică, uşor dispreţuieşte pe cea din mînă, chiar dacă cea vremelnică îi aduce toată odihna. Iar dacă viaţa este plină de dureri şi de primejdii, cine va îndupleca pe omul cu judecată să o preţuiască pe aceasta mai mult decît dragostea lui Dumnezeu, Cel ce o dăruieşte şi pe aceasta şi pe aceea, celor ce-L iubesc pe El ? Doar să fie cineva orb, neputînd să vadă nicidecum, din necredinţă, sau reavoinţă şi urîtă obişnuinţă. Căci dacă ar crede, s-ar lumina. Iar dacă ar lua puţină luminare din credinţa singură, s-ar nevoi să surpe obişnuinţa lui cea atotrea. Şi dacă o ar pune pe aceasta în sufletul său s-ar uni şi harul şi ar lupta împreună. De aceea, zice Domnul, cei ce se mîntuiesc sînt puţini 439, din pricină că cele ce se văd par dulci, măcar că sînt amare. Căci şi cîinele scobindu-şi nasul cu limba sa, din pricina dulceţii, nu simte durere, măcar că bea din sîngele său. Tot aşa lacomul, mîncînd cele ce-1 vatămă sufleteşte şi trupeşte, nu simte vătămarea sa. Şi toţi cei ce slujesc patimilor suferă, la fel, de nesimţire. Chiar dacă se uită cîteodată în sus, obişnuinţa îi trage iarăşi în jos. Pentru aceea zice Domnul, că «împărăţia cerurilor se ia cu sila» 440, nu prin fire, ci pentru obişnuinţa cu patimile. Căci dacă ar fi prin fire luată cu sila, nu ar intra nimeni în ea. Dar pentru cei ce vor cu hotărîre, «jugul Domnului este blînd şi sarcina uşoară»441, în vreme ce pentru cei ce nu vor cu toată hotărîrea, «strimtă e poarta şi îngustă calea» 442 şi cu silă (cu anevoie) de luat împărăţia. Căci celor dintîi împărăţia le este înăuntru şi aproape, pentru că o vor pe ea şi degrabă dobîndesc nepătimirea. Pentru că ceea ce ajută şi împiedică pe om să se mîntuiască este voia sa şi nimic altceva. Nu poţi ceva ? Voieşte şi vei avea ceea ce nu ai. Şi. aşa obişnuinţa face pe om de la sine, pe încetul, fie 439. Matei XX, 16; XX, 14. 440. Matei XI, 30. 441. Matei VII, 14. 442. Matei XI, 12. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 213 bun, fie rău. Căci dacă n-ar fi aşa, nici un tîlhar nu s-ar fi mîntuit. Dar nu numai că s-au mîntuit, ci au şi luminat mulţi dintre tîlhari. Gîndeşte cît e de lung drumul de la tîlhar la sfînt. Dacă n-a fost în stare să-l străbată obişnuinţa, l-a biruit voinţa hotărîtă. Iar pe cel ce este prin harul lui Hristos evlavios, sau chiar monah, ce-1 împiedică să se facă asemenea acelora ? Acela e departe, acesta aproape şi cea mai mare parte a drumului a primit-o prin har, sau prin fire, sau a moştenit evlavia şi buna cinstire de la părinţi. Nu este, aşadar, ciudat că sînt tîlhari şi jefuitori de morminte care se fac sfinţi, în vreme ce sînt monahi care se osîndesc. Dar, vai mie, ticălosul, cînd ruşinea feţii mele mă va fi descoperit pe mine. împăraţii se fac săraci ca Ioasaf şi cei asemenea lui, iar săracul nu-şi poate stă-pîni vechea obişnuinţă, ca să intre fără greutate în împărăţia cerurilor, prin neîmpătimirea de lucrurile pe care n-a avut parte să le moştenească de la părinţi. Căci cînd a zis -«mă lepăd» de lucruri pe care nu le avea (căci lumea şi cele din lume le stăpîneşte altul, iar el are stă-pînire peste poftă) şi cînd s-a lepădat de acestea, atunci s-a făcut iubitor de multă agoniseală. El zice : nu mă pot lipsi de agoniseală, nici nu pot răbda cele ce vin asupră-mi. Spune mie care sînt acelea ? închisorile şi lanţurile pe care le-ar fi avut înainte, chiar dacă ar fi fost stăpîn ? Căci cei ce au stăpînirile şi bogăţiile, suferă şi acestea. Dar care ? Lipsirea de cele trebuincioase, golătatea şi celelalte greutăţi, pe care le-a avut şi înainte ? Ca să nu grăiesc cu de-amănuntul, lungind cuvîn-tul şi ruşinînd pe cei plini de toată neruşinarea, ne ajunge să spunem atîta : împătimirea faţă de ceva din cele văzute, de a căror poftire ne-am lepădat, ni se face spre ruşine şi osîndă în veacul viitor, cum s-a întîmplat cu Ghiezi şi Iuda. Cel dintîi a poftit lucruri pe care nu le avea ; de aceea a luat şi lepra împreună cu căderea 214 F 1 L O C A LI A de la Dumnezeu. Celălalt, lepădîndu-se de cele ce le avea, le-a poftit iarăşi ; de aceea deodată cu spînzurarea a moştenit şi pierzarea. Dar ce face mai mult monahul, dacă nu păstrează fecioria şi nu trăieşte în sărăcie ? Căci celelalte porunci sînt datori să le păzească şi ceilalţi toţi, fiind proprii firii. A iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, a răbda cele ce vin asupră-i, a se folosi potrivit cu firea de lucruri şi a se opri de la faptele rele, e dator oricine, chiar dacă nu vrea, şi fără păzirea acestora nu află odihnă nici în veacul acesta. Pentru că şi legile pedepsesc pe cei ce greşesc şi stăpînitorii silesc spre păzirea virtuţii. Căci zice Apostolul : «Nu în zadar poartă sabie» 443 şi iarăşi : «Vrei să nu te temi de stăpînire ? Fă binele şi vei avea laudă de la ea» 444. Deci acestea toate fiind fireşti le fac ■şi le vor toţi, ba le şi cer sub pedeapsă. Dar partea monahului sînt cele mai presus de fire, ca unul ce e ostaş al lui Hristos. De aceea e dator să guste din patimile Lui, ca să se împărtăşească şi de slava Lui. Dar şi aceasta este o lege firească, mărturisită de lucrurile supuse simţurilor. Oare nu se slăvesc ostaşii împăratului, fiindcă pătimesc împreună ? Nu primeşte fiecare aici atîta laudă, cît pătimeşte ? Şi nu poartă ocară în măsura în care se arată nevrednic ? Nu în măsura în care poartă cineva un veşmînt mai asemănător cu al împăratului, se arată mai familiar Lui, precum cu cît e mai departe de aşa ceva, se arată mai străin ? Aşa trebuie să socotim şi despre împăratul nostru. Cu cît pătimeşte cineva mai mult împreună cu Hristos şi urmează pilda Lui, gustînd din patimile şi ocările Lui dinainte de a se răstigni pentru noi şi de a se înmormînta, cu atît se face mai familiar Lui şi mai împreună-părtaş al slavei Lui. Căci zice Apostolul : «Dacă pătimim împreună, împreună vom fi slăviţi» 445. 443. Rom. XIII, 4. 444. Rom. XIII, 3. 445. Rom. VIII, 17. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢATURI DUHOVNICEŞTI 215 Vai, cum uităm cit pătimesc şi se ostenesc ostaşii şi tîlharii numai pentru pîine ! Şi cit se înstrăinează cărăuşii şi marinarii ! Cîtă osteneală rabdă toţi oamenii fără nădejdea împărăţiei cerurilor ! Măcar că de multe ori nu ajung nici la scopul pentru care ostenesc. Iar noi nu vrem să răbdăm pentru împărăţia cerurilor şi pentru bunătăţile veşnice un lucru aşa de mic. Şi doar n-am simţi multă osteneală, dacă am vrea cu hotărîre aceasta; şi împlinirea virtuţilor nu e un lucru împovărător şi de nepurtat, ci e mai degrabă o bucurie şi o odihnă, prin nădejdea, negrija şi cinstea fără de voie ce urmează virtuţii. (Căci şi duşmanul se sfieşte şi se minunează de ea). Iar sfîrşitul ei este veselie şi fericire. Dar nu numai atît, ci chiar în ea însăşi nepătimirea are amestecată bucuria, precum viaţa lipită de cele materiale are întristarea în patimile necinstite. Fie deci să ne izbăvim de aceasta şi să avem parte de viaţa nematerială şi de veşnica neîmpătimire, care naşte mortificarea trupului, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată cinstea şi închinăciunea în veci. Amin ! Cuvîntul 8 iată al optulea cuvînt şi litera thita (th). Nelmpătimirea naşte omorîrea patimilor Căci dacă nu o ţine cineva pe aceasta Nu se izbăveşte nici de patimi. Neîmpătimitul ia pururea aminte la Dumnezeu prin vedere. Căci neîmpătimirea de cele supuse simţurilor trezeşte vederea celor cunoscute cu mintea (inteligibile). Şi înţelegem prin vedere aici nu pe cea a celor ce sînt, ci pe a lucrurilor înfricoşătoare de dinainte de moarte şi de după moarte, despre care nepătimind a învăţat prin har, ca din plîns să vină, la vremea sa, la omorîrea patimilor şi la blîndeţea gîndurilor 446. Căci din credinţă se 446. Omorîrea patimilor e desfiinţarea rădăcinilor înseşi din care creşte împătimirea de lucrurile lumii. 216 FILOCALIA naşte temerea şi din aceasta buna-cinstire, sau înfrînarea, răbdarea, plînsul, blîndeţea, foamea şi setea de dreptate, adică de toate virtuţile, milostenia potrivit cu fericirile Domnului, neîmpătimirea şi din aceasta omorîrea patimilor, prin multe suspine şi lacrimi amare de pocăinţă Şi de întristare, care fac sufletul să lepede bucuria lumii şi însăşi hrana, din nemulţumirea de sine. Aceasta fiindcă începe să-şi vadă greşelile ca nisipul mării. Acesta este începutul luminării sufletului şi dovada sănătăţii lui. Căci lacrimile venite poate înainte de aceasta şi aşa-zisele cugetări dumnezeieşti, şi străpungerea şi cele asemenea sînt ca o bătaie de joc şi o înşelăciune a dracilor, mai ales dacă li se întîmplă acestea celor ce petrec în mijlocul oamenilor şi-n împrăştiere cît de mică. Pentru că nu este cu putinţă celor ce mai au încă vreo legătură cu ceva din cele sensibile, să biruiască patimile. Iar dacă cineva aduce aminte pe cei vechi, că le-ar fi avut pe amîndouă, să ştie că de fapt, le-au avut, dar nu s-au folosit în chip pătimaş de nici una din ele. Aceasta e vădit din aceea că îşi luau femei, dar le cunoşteau numai după mulţi ani, cum se scrie în vechea carte a neamurilor. Ei avînd, erau la fel ca şi cum nu aveau. Aceasta se vede şi de la Iov şi de la ceilalţi drepţi. Dar şi David a fost şi împărat şi prooroc, iar Solomon, de asemenea, pînă la o vreme. Şi cum a spus-o el însuşi : «Dumnezeu a dat fiilor oamenilor împrăştierea cea rea, ca să se împrăştie în cele deşarte, spre a nu rămîne lipiţi de cele rele» 447. Dar însăşi firea lucrurilor ne învaţă aceasta. Căci dacă purtaţi de nenumăratele împrăş-tieri, unul află prilej să facă cele necuvenite, cu cît mai mult n-ar fi aceasta dacă viaţa noastră ar fi fără împrăştiere. Pentru aceea unul ca acesta să se împrăştie. Căci mai bine este să fie împrăştiat în chip rău şi să nu 447. Ecles. III, 10—11, şi în cuvîntul despre «Cei ce vor să se vadă albiţi de vreme». Sf. Gasian : Conv. II (Filocalia I, p. 137). PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 217 se afle ocupat nici cu lucrurile şi cu cugetările dumnezeieşti, decît să lucreze, dar pe cele rele. Iar cel ce a ajuns, prin harul lui Dumnezeu, la o cunoştinţă în parte şi poate înţelege lucrurile înfricoşătoare dinainte de moarte şi de după moarte, pe care le-a adus neascultarea, nu trebuie să mai părăsească aceste cugetări şi fapte care le aduc pe ele, întru toată liniştea şi negrija, ca să se împrăştie în cele deşarte, ci să-şi aducă aminte că -«deşertăciunea deşertăciunilor, toate sînt deşertăciune» 448. De la acest cuvînt plecînd Damaschin a zis : «cu adevărat deşertăciune sînt toate şi viaţa aceasta este umbră şi vis. Că în deşert se tulbură tot pămînteanul, precum zice Scriptura» 449. Şi pe drept cuvînt. Căci ce poate fi mai deşert, decît aceea al cărei sfîrşit e putreziciune şi ţărînă ? Pentru aceea neîmpătimirea înseamnă omorîre, dar nu a minţii, ci a trupului în ce priveşte mişcările lui de mai înainte către desfătare şi odihnă. Căci odihna, ori-cît ar fi de mică, este o voie trupească. Fiindcă sufletul se întristează şi mai mult din pricina ei, cînd vede peste tot vreun lucru duhovnicesc sau vreo cunoştinţă în sine. Iar dacă este şi el trup, nu petrece în el Duhul lui Dumnezeu. De aceea nici nu se îngrijeşte de vreo faptă bună, ci se nevoieşte să împlinească voile trupului şi ale patimilor din sine. Şi luînd întuneric peste întuneric, petrece mereu cu plăcere în neştiinţa cea de obşte. Iar cel ce a fost luminat ca să-şi vadă greşelile sale, nu încetează a plînge pentru sine şi pentru toţi oamenii, văzînd atîta îngăduinţă a lui Dumnezeu şi atîtea greşeli pe care le-am făcut de la început şi le facem pururea noi ticăloşii. Prin aceasta se face recunoscător şi nu mai îndrăzneşte să osîndească pe nimeni, ruşinîndu-se de multele binefaceri ale lui Dumnezeu şi de greşelile noastre. 448. Ecles. I, 1. 449. Slujba înmormîntării mirenilor, Sedealna glhs 6. 218 F l L O C A L I A Iar ca urmare părăseşte cu bucurie toată voia sa, care nu e după Dumnezeu, şi ia seama la simţuri, ca să nu mai facă peste tot ceea ce nu-i neapărat de trebuinţă, potrivit cu proorocul care zice : «Doamne, s-a înălţat inima mea şi s-au împrăştiat ochii mei» 450. Unul ca acesta trebuie să ia aminte ca nu cumva şi el, după ce a ajuns la atîta înălţime, să pătimească din negrijă sau din mîn-drie ceea ce a pătimit acela, şi să nu mai fie poate în stare să se pocăiască asemenea aceluia. Fiindcă păcatul e la îndemîna chiar şi a celor foarte drepţi ; iar pocăinţa nu e tuturor la îndemînă, pentru faptul că moartea este aproape şi înainte de ea deznădejdea. Bine este deci să nu cădem, sau să cădem şi să ne ridicăm. Iar dacă s-ar întîmpla să cădem, bine este să nu deznădăjduim şi să nu ne înstrăinăm de iubirea de oameni a Stăpînului. Căci dacă vrea, poate face milă cu neputinţa noastră, numai să nu ne depărtăm de El, sau să ne îngrijorăm şi să ne descurajăm dacă, silindu-ne, nu izbîndim să împlinim poruncile. Ci să ne gîndim că o mie de ani înaintea Domnului sînt ca o zi, şi o zi ca o mie de ani451. De aceea să nu ne grăbim şi să nu ne obosim, ci pururea să punem din nou început. Ai căzut, ridică-te. Ai căzut iarăşi, ridică-te iarăşi. Numai pe Doctorul tău să nu-L părăseşti, căci atunci vei fi osîndit de deznădejde mai rău decît un sinucigaş. Stăruie pe lîngă El şi El îşi va face milă cu tine, fie prin întoarcerea ta, fie prin încercare, fie prin altă faptă a purtării Sale de grijă, fără să ştii tu. Căci diavolul are obiceiul să atace sufletul cu ceea ce găseşte în faţa sufletului, fie cu bucurie şi cu părere de sine, fie cu întristare şi cu deznădejde, fie cu oboseală covîrşitoare, fie cu desăvîrşită nelucrare, fie cu lucruri şi cugetări nelavreme şi fără folos, fie cu întunecime şi ură nesocotită faţă de toate cele ce sînt. Şi simplu grăind, cu materia pe care o află în fiecare suflet, cu aceea îl atacă spre a nu-i fi de folos, chiar dacă este 450. Psalm. CXXX, 1. 451. II Petru III, 8. PETRU DAMASCH1N, ÎNVĂŢATURI DUHOVNICEŞTI 219 bună poate şi plăcută lui Dumnezeu, dacă e folosită cu măsură de cei ce pot să judece lucrurile şi să afle scopul lui Dumnezeu ascuns la mijloc între cele şase patimi ca-re-1 înconjoară, adică între cea de deasupra lui, de dedesubt, de-a dreapta şi de-a stînga, de afară şi dinăuntru. Căci fie că e faptă voită de Dumnezeu, fie că e cunoştinţă, ea are un scop bun, aflător între cele şase patimi potrivnice lui. De aceea, pentru tot lucrul bun trebuie să întrebe omul, ca Sfîntul Antonie 452, nu pe oricine se nimereşte, ci pe cei ce au darul deosebirii 453, ca nu cumva cei întrebaţi, fiind necercaţi (lipsiţi de experienţă), să cadă amîndoi în groapă, după pilda Evangheliei 454. Pentru că fără dreapta socoteală nu se face nici un lucru bun, chiar dacă li se pare celor neştiutori că e bun, fie pentru că se face nelavreme şi fără să fie trebuinţă, fie că nu se ţine seama de măsura lucrului sau de tăria omului, sau de cunoştinţa lui şi de alte multe. Iar cel ce are darul deosebirii, l-a primit prin smerita cugetare. De aceea toate le cunoaşte după har şi la vremea sa vine la puterea străvederii. Din plîns, aşadar, şi din răbdare se nasc nădejdea şi neîmpătimirea, prin care vine mortificarea lumii. Şi dacă rabdă cineva bine, fără să deznădăjduiască prin aceea că vede peste tot strîmtorare şi moarte, ci cunos-cînd că acestea sînt cercare şi luminare, dar nici încre-zîndu-se că a ajuns la o măsură văzînd multele lacrimi ale întristării, vine la starea de a vedea limpede sfintele patimi ale Domnului şi de a se mîngîia mult din acestea. Atunci el se socoteşte pe sine într-adevăr dedesubtul tuturor, văzînd atîtea bunătăţi făcîndu-i-se lui, prin harul lui Dumnezeu. Căruia I se cuvine slava şi împărăţia în vecii vecilor. Amin ! 452. Pateric, Avva Antonie, 40. 453. «Dar să nu le destăinui oricui ţi-ar ieşi în cale, ci să le vesteşti tbătrînilor duhovniceşti care au darul deosebirii şi nu celor ce nu-s decît •albiţi de vreme» Sf. Casian: Conv. li (Fiiocalia I, p. 137). 454. Matei XV, 14. 220 F I L O C A LI A Cuvîntul 9 lată şi al nouălea cuvînt Despre patimile prea cinstite ale lui Hristos. Din pomenirea morţii şi a greşelilor Se nasc multe lacrimi ostenitorului Şi din acestea va putea avea în minte Patimile lui Hristos şi a stinţilor Lui. Ca să nu-şi închipuie cineva că face mare lucru prin nevoinţă şi prin multele suspine şi lacrimi, i se dă cunoştinţa patimilor lui Hristos şi a tuturor sfinţilor. Şi pătrunzîndu-le pe acestea, se uimeşte minunîndu-se şi totodată frîngîndu-se pe sine în nevoinţă. Căci îşi cunoaşte pînă la capăt neputinţa sa, din vederea unor atît de mari încercări cărora nu le este număr. Cum au răbdat sfinţii, cu bucurie, atîtea ? Şi cum a pătimit Domnul atî-tea pentru noi ? Şi deodată cu acesta se luminează spre cunoaşterea celor făcute şi spuse de El. Şi înţelegînd toate cele zise în Evanghelie, începe aici a plînge amar de întristare, aici a se bucura duhovniceşte de mulţumire ; nu pentru că socoteşte că ar avea fapte bune, căci aceasta este părere de sine, ci pentru că, păcătos fiind foarte, s-a învrednicit de vederea acestora. Astfel se smereşte şi mai mult cu lucrul şi cu cuvîntul, prin cele şapte fapte pomenite, şi prin fapta morală sau sufletească, ca şi prin păzirea celor cinci simţuri şi a poruncilor Domnului. Iar acestea nu le socoteşte de fapte bune şi vrednice de răsplată, ci mai vîrtos ca o datorie, nenădăjduind cîtuşi de puţin să fie slobozit de datorie, din pricina mărimii cunoştinţelor dăruite lui. El se face, în oarecare fel, rob cugetărilor izvorîte din cuvintele ce le citeşte şi le cîntă şi de plăcere uită adeseori, fără să vrea, de păcatele sale şi de bucurie începe să verse lacrimi dulci ca mierea. Dar iarăşi, temîn-du-se de amăgire, ca nu cumva să fie starea aceasta nelavreme, şi-o opreşte. Şi aducîndu-şi aminte de cea dintîi purtare a sa plînge iarăşi cu amar şi aşa călăto- PETRU DAMASCH1N, ÎNVĂŢATURI DUHOVNICEŞTI 221 reşte prin mijlocul celor două feluri de lacrimi, dacă ia aminte şi se sfătuieşte în toate cu vreunul din cei cercaţi şi cade la Dumnezeu prin rugăciunea curată ce se cuvine celui lucrător, adunîndu-şi mintea din toate cîte ştie, sau a auzit, la pomenirea lui Dumnezeu, şi cerînd să se facă numai voia Lui în toate faptele şi gîndurile sale. Iar de nu va face aşa, se va amăgi, închipuindu-şi că are să vadă arătarea vreunuia din Sfinţii îngeri, sau a lui Hristos, neştiind că cel ce caută să vadă pe Hristos, nu trebuie să-L caute în afară, ci în sine însuşi, prin imitarea vieţii Lui în lume şi prin aceea că devine trup şi suflet nepăcătos, ca şi Hristos, şi are o minte care cugetă pururea pentru Hristos. Iar a avea vreo figură, sau vreo culoare, sau vreun gînd în vremea rugăciunii, nu e un lucru bun, ci mai degrabă foarte păgubitor. Căci mintea trebuie să fie în locul lui Dumnezeu, cum a arătat Sfîntul Nil 455, pornind de la cuvîntul Psaltirii : «Şi s-a făcut în pace locul lui»456. Iar pacea înseamnă a nu avea nici un gînd bun sau rău, «fiindcă — zice acela — dacă mintea se simte pe sine, nu mai este numai în Dumnezeu, ci şi în sine însăşi». Şi pe drept cuvînt. Căci dumnezeirea este nescrisă împrejur şi nehotărnicită, fără chip şi fără culoare. Şi cel ce zice că este numai cu Dumnezeu, trebuie să fie fără chip, fără culoare, fără formă şi neîmprăştiat. Iar ce este afară de aceasta, este amăgire drăcească. De aceea monahul e dator să ia aminte şi fără întrebarea celor cercaţi să nu fixeze nici un gînd bun sau rău, pentru că nu le cunoaştem pe nici unele. Căci dracii iau înfăţişările pe care le voiesc şi se arată aşa, precum şi mintea omenească se face după chipurile celor ce le vrea şi se vopseşte după înfăţişarea lucrului primit de ea. 455. Evagrie, Cuvînt despre rugăciune, 57; Filocalia I, p. 81, 152, p. 13 i 114—115, p. 89. 456. Psalm. LXXV, 2. 222 FILOCALIA Iar dracii fac aceasta spre a ne amăgi pe noi, pe cînd mintea noastră rătăceşte fără socoteală spre a ajunge la desăvîrşire. Deci trebuie ţinută cu toată puterea la vreo meditaţie potrivită cu Dumnezeu. Căci precum sînt şapte lucrări trupeşti, aşa sînt şi opt vederi ale minţii sau cunoştinţei. Trei sînt cele spuse mai înainte despre preacuratele patimi ale Domnului. Pe acestea trebuie să le mediteze monahul pururea ca să-şi plîngă sufletul său şi al celorlalţi oameni ; adică să gîndească la relele aduse de la început de neascultare, la toate patimile în care a căzut firea şi la greşelile lui şi la încercările ce i-au venit pentru îndreptarea lui ; pe urmă la moarte şi la chinurile ce aşteaptă pe cei păcătoşi după moarte. Aceasta, pentru ca sufletul strîmtorat să se predea plînsului spre mîngîierea şi umilirea sa, ca să nu deznădăjduiască de pe urma celor multe şi înfricoşătoare cugetări, dar nici să nu-şi închipuie că a ajuns la lucrarea duhovnicească. Şi ca să rămînă în frică şi nădejde, ceea ce înseamnă blîndeţea gîndurilor care e mereu la fel şi care duce mintea la cunoştinţă şi la dreapta socoteală, cum zice Proorocul : «Vei călăuzi pe cei blînzi întru judecată» 457, mai bine-zis «întru dreaptă socoteală». Acesteia, Proorocul îi zice cunoştinţa cu bună cinstire. Dar precum buna-cinstire este una după nume, dar are multe lucrări, aşa şi cunoştinţa este una după nume, dar are multe cunoştinţe şi vederi. Şi de fapt, începutul făpturii trupeşti e cunoştinţă şi fără cunoştinţă nimeni nu vine la săvîrşirea binelui. Şi tot drumul pînă la sfîr-şitul înfierii şi pînă la înălţarea minţii la cer în Hristos se numeşte cunoştinţă şi vedere. Dar cea dintîi este înainte de osteneală, ca prin ea să se înfăptuiască lucrarea, ca o zidire prin unealtă ; iar cea de a doua este după zidire, ca să fie păzită ca un turn, din frică. Şi iarăşi 457. Psalm. XXIV, 10. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢATURI DUHOVNICEŞTI 22Î cunoştinţa e şi lucrare a virtuţilor sufletului, ca să se pregătească şi să se sădească pomii raiului. Dar după aceea e cunoştinţa minţii şi lucrarea duhovnicească, sau supravegherea minţii şi aşezarea moravurilor sufletului, ca lucrătorul să lucreze cu pricepere şi să păzească poruncile. Din acestea vine îngrijirea pomilor şi chiverni-sirea dumnezeiască, ca soarele, ploaia, vîntul şi creşterea, fără de care toată osteneala lucrătorului este deşartă, chiar dacă se face cu socoteală. «Fiindcă nici fără înrîurirea de sus nu se poate face ceva bun, nici înrîu-rirea de sus sau harul nu vine peste cei ce nu voiesc», zice dumnezeiescul Gură de Aur. Căci toate ale vieţii acesteia sînt îndoite : faptă şi cunoştinţă ; voinţă şi har ; frică şi nădejde ; osteneală şi răsplată. Dar cele de al doilea nu se fac pînă nu se împlinesc cele dintîi. Dacă se pare că da, e amăgire. Precum cel neexperimentat în lucrarea pămîntului, cînd vede floarea îşi închipuie că e rod şi îndată se repede să-l culeagă şi nu ştie că pierde rodul culegerii a ceea ce se arată, aşa şi aici. «Căci închipuirea de sine a cuiva nu-1 lasă să ajungă ceea ce îşi închipuie», zice Sfîntul Nil. De aceea trebuie să stăruie lîngă Dumnezeu şi să facă toate cu dreaptă socoteală. Iar aceasta se întîmplă dacă întreabă cu smerenie şi dacă se ocărăşte pe sine şi cele făcute şi gîndite de el. Fiindcă diavolul ia înfăţişare de înger al luminii. Şi nu e de mirare. Fiindcă gîndurile semănate de el, se arată celor necercaţi ca gînduri ale dreptăţii. «Smerenia este uşa nepătimirii», zice Scărarul. Iar materia acesteia este blîndeţea, după marele Vasile. Căci aceasta face pe om să fie pururea la fel în lucrurile şi gîndurile plăcute şi neplăcute şi să nu se gri-jească nici de cinste, nici de necinste, ci să primească cele dulci şi dureroase cu bucurie şi să nu se tulbure* 224 F 1LOCAL1A ca fecioara aceea despre care a zis marele Antonie : «Şe-zînd eu odinioară lîngă oarecare Avvă, a venit o fecioară şi a zis bătrînului : Părinte, postesc şase zile şi mărturisesc în fiecare zi pe cea veche şi pe cea nouă. Răspunse bătrînul acela către ea : Făcutu-ţi-s-a ţie lipsa ca belşugul ? Iar ea răspunse : Nu. Nici necinstea, ca numele bun ? Nu, Părinte. Nici duşmanii, ca prietenii ? Şi zise : Nu ! Zise bătrînul acela înţelept către ea : Du-te, lucrează, căci nu ai nimic» 458. Şi pe drept cuvînt : căci, dacă postea atîta, încît mînca o dată pe săptămînă şi atunci foarte puţină mîncare, nu trebuia să aibă lipsa ca belşugul ? Şi iarăşi, dacă mărturisea în fiecare zi pe cea veche şi pe cea nouă, nu trebuia să înveţe să se smerească ? Şi neavînd peste tot ceva din viaţă nu trebuia să aibă pe toţi prieteni ? Şi n-a izbutit să înveţe din atîtea osteneli să aibă pe duşmani ca pe prieteni. Bine a zis deci: «Nu ai nimic». Iar eu mai adaug că unul ca acesta se şi osîndeşte mult, cum zice Gură de Aur despre cele cinci fecioare nebune, «că ceea ce-i mai greu au putut să dobîndeaseă prin nevoinţă, adică fecioria cea mai presus de fire, iar ceea ce-i mai uşor, adică milostenia pe care şi păgînii şi necredincioşii o fac ca pe ceva firesc pînă astăzi, nu au putut». Şi cum n-au cunoscut ceea ce se cerea, au ostenit în zadar 459. «Trebuie, zice Domnul, acestea să le faceţi, iar acelea să nu le lăsaţi» 460. Bună este nevoinţa, dar cu scop drept ; şi bine este a o avea nu ca un lucru în sine, ci ca pe o pregătire la lucru ; nici ca rod, ci ca pămînt ce poate hrăni, cu vremea, cu osteneala şi cu Dumnezeu, pomii din care creşte rodul, care este curăţia minţii şi unirea cu Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci, Amin. 458. Pateric XXV, 47. Cit. şi în partea I în Ouv. despre deosebirea Intre ginduri şi momeli. 459. Omilia 78 Ia Matei. 460. Matei XXIII, 23. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 225 Cuvîntul 10 Iată kapa (k) şi al zecelea cuvînt Iarăşi despre smerenia lui Hristos461 Ca suiletul să nu se îngrijească nicidecum de ceva, Ci să se lucreze numai pe el însuşi. Pururea, cu toată osirdia. Cu adevărat cel smerit la cuget nu încetează niciodată de a se ocărî pe sine, chiar dacă toată lumea s-ar lupta cu el şi l-ar necinsti. Şi face aceasta ca să nu se mîntuiască numai fără voie, ca cei ce au răbdare, ci să alerge de voie spre patimile lui Hristos, de la care a învăţat unul ca acesta pe cea mai mare dintre toate virtuţile, în care locuieşte Duhul Sfînt. Aceasta este uşa împărăţiei sau a nepătimirii. Şi cel ce a intrat prin ea, vine la Dumnezeu ; iar fără ea este zadarnică toată osteneala şi cu multe dureri drumul. Aceasta dăruieşte toată odihna celui ce o are pe ea în inima sa, pentru că îl are pe Hristos sălăşluit în sine. Căci prin ea rămîne harul şi se păzesc darurile. Ea se naşte dintr-o mulţime de virtuţi : din ascultare, răbdare, neavere, sărăcie, frică dumnezeiască, cunoştinţă şi altele. între ele este mai ales dreapta socoteală, care luminează hotarele minţii. Dar să nu-şi închipuie cineva că ajunge smerit cu cugetul aşa la în-tîmplare, ci aceasta este un lucru mai presus de fire ; şi întrucît este un dar mare, e împreunat şi cu multă greutate şi are nevoie de multă înţelepciune şi răbdare împotriva ispitelor şi dracilor ce i se împotrivesc, fiindcă are de trecut prin toate cursele lor. Smerenia este roada cunoştinţei, iar cunoştinţa roa-da ispitelor. Căci celui ce s-a cunoscut pe sine, i se dă cunoştinţa tuturor. Şi celui ce s-a supus lui Dumnezeu, i se vor supune toate, cînd va împăraţi smerenia în mădularele lui. Şi pe drept cuvînt. Căci prin multe ispite 461. Conţinutul cuvîntului e despre smerenia lui Hristos imitată de om sau în om. 15 — Filocalia 226 F1L0CAL1 A şi prin răbdarea lor se face omul încercat şi prin aceasta îşi cunoaşte neputinţa sa şi puterea lui Dumnezeu. Iar prin cunoştinţa neputinţei şi a neştiinţei sale, îşi dă seama că odinioară nu cunoştea cele ce le-a aflat acum şi că precum pe acestea nu le cunoştea odinioară şi nu ştia că nu le cunoaşte, aşa sînt şi alte multe de care va primi poate cunoştinţă, după marele Vasile. Căci zice acesta : «Dacă n-a gustat cineva dintr-un lucru, nu ştie că-i lipseşte. Iar cel ce a gustat din cunoştinţă, ştie din parte că nu cunoaşte şi cunoştinţa i se face pricină de smerenie». Şi iarăşi : «Cel ce s-a cunoscut pe sine că este făptură schimbăcioasă, niciodată nu se înalţă întru nimic. Fiindcă, chiar dacă are ceva, este al Făcătorului». Căci nimeni nu laudă vreun vas că s-a făcut el pe sine bun şi trebuincios, ci pe Făcătorul lui îl laudă. Dar de se strică, învinuieşte pe cel ce i-a pricinuit stricăciunea, nu pe Făcător. Iar dacă vasul este cuvîntător, neapărat este şi cu voie slobodă. Căci în cele bune îl are pe Făcătorul de dăruitor, precum El este şi pricinuitorul plăsmuirii lui ; iar căderea şi abaterea lui au ca pricină hotărîrea voii slobode. Fără îndoială celui ce rămîne neschimbat, îi vine şi laudă, precum celui ce primeşte răutatea şarpelui îi vine şi mustrare. Dar nu celui ce primeşte daruri, ci celui ce le dă i se cuvine, propriu-zis, laudă cu mulţumită. Insă după har poate are laudă şi cel ce le-a primit, pentru că a voit să primească cele ce nu le avea, sau mai bine-zis pentru că arată recunoştinţă faţă de Binefăcător. Iar de nu face aceasta, nu numai că pierde lauda, ci se osîndeşte pentru nerecunoştinţa sa. însă nimeni nu e atît de fără de ruşine ca să îndrăznească să spună că nu a primit în dar, decît cel ce, furînd laudă cu viclenie şi fălindu-se în linişte, osîndeşte pe cei ce socoteşte că n-au ajuns ca el, ca şi cum bogăţia ce i se pare că o are, el şi-a pricinuit-o sieşi şi nu a luat-o după PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 227 har. Iar dacă unul ca acesta mulţumeşte poate Dătătorului, o face făţărindu-se ca fariseul acela şi zicînd către sine însuşi : «Mulţumescu-Ţi că sînt aşa şi aşa». Bine a zis deci Evanghelistul, mai bine-zis cunoscătorul de inimi Dumnezeu : «Zicea către sine» 462, dar nu către Dumnezeu. Căci deşi părea că grăieşte cu gura către Dumnezeu, dar Cel ce cunoştea sufletul lui îngîm-fat, a spus că nu către Dumnezeu, ci «stînd fariseul, acestea zicea către sine». Iar dacă Scriptura grăieşte de multe ori aceleaşi cuvinte, sau cele asemănătoare lor, aceasta nu este, zice Gură de Aur, repetire sau vorbă multă, ci o face ca să se întipărească cuvîntul în inima auzitorilor. Iar psal-mistul nu voieşte să părăsească cuvîntul din dragoste. Nu aşa fac cei ce n-au gustat din dulceaţa lui. Aceştia calcă, din pricina lenei, şi cuvîntul însuşi în picioare, ca să se izbăvească de povara lui. Oare unul ca acesta va culege vreun folos din dumnezeieştile Scripturi ? Nu va culege numai osîndă şi întunecime a minţii, prin aceea că a deschis uşa dracilor care-1 războiesc ? Căci zice Domnul : «Dacă în lemn verde fac acestea, ce va fi în cel uscat ?» şi «dacă dreptul abia se va mîntui, cel nedrept şi necredincios unde se va arăta ?» 463. Şi dacă pe cei ce au toată mintea nematerială şi fără chip, adunată în pomenirea lui Dumnezeu, îi războiesc dracii, încît dacă nu le-ar sta Dumnezeu într-ajutor, prin smerita lor cugetare, nu ar izbuti rugăciunea lor să se înalţe, ci s-ar întoarce deşartă, ce vom face noi ticăloşii, că nu grăim nimic nici măcar în vînt, prin gură, ca să se milostivească Dumnezeu, fie şi măcar mai tîr-ziu cîndva şi să coboare la lupta şi la neputinţa noastră prin recunoştinţa ce I-am arătat-o ? Iar dacă dracii îi războiesc şi pe cei desăvîrşiţi, să ascultăm ce zice Sfîntul Macarie, că «nimeni nu ajunge desăvîrşit în veacul de acum, fiindcă atunci n-ar mai 462. Luca XVIII, 11. 463. I Petru IV, 18. 228 F1LOCAL1A fi arvună ceea ce se dă aici». Şi ca mărturie aduce pe oarecare dintre fraţi, care, rugîndu-se cu unii şi îndată fiind răpit la cer cu înţelegerea şi văzînd Ierusalimul cel de sus şi corturile sfinţilor, pe urmă coborînd jos, a căzut din virtute şi a ajuns la desăvârşita pierzare, pentru că îşi închipuia despre sine că a ajuns la ceva şi nu mai vîrtos că are o şi mai mare datorie, ca unul ce s-a învrednicit de o asemenea înălţare, nevrednic fiind şi ţărînă după fire. Şi iarăşi zice tot acela : «Ştiu pe mulţi şi mă număr şi eu între aceştia prin experienţă, şi ştiu bine, că nimeni nu este desăvîrşit aici. Ci chiar de-ar ajunge cu totul nematerial şi s-ar uni aproape cu Dumnezeu, păcatul merge pe urma lui şi niciodată nu piere cu desăvîrşire înainte de moarte. Iar Sfîntul Nil spune despre oarecare că în vreme ce se ruga prin îngăduinţa lui Dumnezeu, spre folosul lui şi al altora mulţi, îl aruncau dracii în sus, luîndu-1 de mîini şi de picioare, şi ca să nu se vatăme trupul lui, căzînd îl primeau într-o rogojină. Şi făcînd aceasta de multe ori nu au putut să coboare mintea lui din ceruri 464. Oare, unul ca acesta ar simţi vreodată mîncarea, sau ar avea trebuinţă de acestea pentru neputinţa noastră, măcar că nici aşa nu voim să luăm aminte. Şi vai, un sfînt ca acesta era războit, iar noi nu avem nici o grijă de război. Sfinţii sînt păziţi prin smerenie de cursele diavolului, iar noi ne înălţăm din neştiinţă. Şi cu adevărat mare neştiinţă este să se înalţe cineva la ceea ce nu are. «Căci ce ai, zice, ce n-ai luat de la Dumnezeu»465 în dar, sau prin rugăciunile vreunora ; «iar dacă ai luat, ce te lauzi ca şi cînd n-ai luat, ci singur ai făcut ?» 466. Zice Avva Casian : «Smerenia se naşte din cunoştinţă». Iar ea naşte dreapta socoteală, din care se naşte pătrun- 464. Evagrie, Cuvînf despre rugăciune, cap. III. 465. I Cor. IV, 7. 466. I Cor. IV, 7. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 229 derea, pe care o numeşte Proorocul «sfat». Iar aceasta vede lucrurile după fire ; şi mintea se face moartă în privinţa lumii, prin vederea făpturilor lui Dumnezeu. Lui se cuvine slava, în veci. Amin. Cuvîntul 11 Cuvîntul al unsprezecelea şi litera lamvda Smerenia naşte darul de a deosebi Făpturile sensibile după fire. Este foarte bine a întreba în toate. Dar pe cei cercaţi (cu experienţă) ; pe cei necercaţi e primejdios, nea-vînd ei puterea de a deosebi. Căci această putere cunoaşte vremea, trebuinţa, starea omului, cîtimea, puterea, cunoştinţa celui ce întreabă şi hotărîrea lui, scopul lui Dumnezeu şi al fiecărui cuvînt din dumnezeiasca Scriptură şi alte multe. Iar cel ce nu are darul deosebirii osteneşte poate mult, dar nu poate izbîndi nimic. De se va afla cineva avînd acest dar va fi călăuză orbilor şi lumină celor din întuneric. Sîntem datori deci să-i încredinţăm lui toate şi să le primim de la el, chiar dacă nu înţelegem, poate cum am voi, din lipsa de cercare (experienţă). Dar cel ce are darul deosebirii poate face pe cineva să primească cele spuse de el fie că vrea, fie că nu vrea, fiindcă duhul cercetează şi descoperă lucrurile dumnezeieşti, putînd sili mintea să creadă chiar dacă nu vrea, cum s-a întîmplat cu Ionâ, cu Zaharia şi cu David scăpat de tîlhari, oprindu-1 îngerul să grăiască ceva afară de rînduiala cîntării lui. Iar dacă nu se află cineva cu darul deosebirii între oamenii de acum, pentru că lipseşte smerenia care îl naşte, sîntem datori să ne rugăm cu stăruinţă înaintea fiecărei fapte, cum zice Apostolul. Şi chiar dacă sîntem lipsiţi de mîini cuvioase, sau de curăţia sufletului şi a trupului, să fim măcar în afară de pomenirea răului şi de gînduri pătimaşe. Căci aceasta vrea să spună cuvîn- 230 r ILO C ALI A tul apostolic, care porunceşte să ridicăm «mîini cuvioase, fără mînie şi fără gînduri gîlcevitoare» 467. Şi dacă cugetăm ceva potrivit cu Dumnezeu, să facem aceasta fără patimă, chiar dacă nu va fi poate un lucru foarte bun. Pentru nepriceperea noastră şi pentru voinţa de a-1 face, potrivit cu scopul lui Dumnezeu, ni se va socoti prin har ceea ce am făcut, ca bun, dacă nu s-a făcut din patimă, ci pentru voia lui Dumnezeu, cum s-a zis. Aceasta la caz de nevoie şi numai pentru bunătatea lui Dumnezeu. Dar unde se caută voia proprie şi nu a lui Dumnezeu, acolo este îngîmfare, şi Dumnezeu nu-şi arată bunăvoinţa, nici nu-şi descoperă sfatul Său, ca nu cumva cunoscînd cineva şi nefăcînd, să se osîndească şi mai mult. Pentru că toate cîte ni le dă Dumnezeu şi toate cîte nu ni le dă, spre folosul nostru o face, chiar dacă noi, ca nişte prunci, nu ne dăm seama. Nu trimite Sfîn-tul Lui Duh celui ce nu s-a curăţit pe sine de patimi prin fapte trupeşti şi morale, ca nu cumva să încline acesta din obişnuinţă spre patimi şi să se facă vinovat faţă de Duhul Sfînt venit în el. Dar după ce a stăruit cineva vreme îndelungată în nevoinţă şi şi-a curăţit în-tîi trupul de păcatul cu lucrul, mic şi mare, apoi sufletul de toată pofta şi de tot felul de mînie, iar purtările şi le-a înfrumuseţat printr-o bună obişnuinţă ca să nu mai facă nimic fără voia minţii prin cele cinci simţuri, nici omul dinăuntru să nu mai încuviinţeze ceva din acestea, şi tot omul s-a supus lui Dumnezeu, atunci şi Dumnezeu îi va supune lui toate cu harul Duhului Sfînt prin nepătimire. Căci întîi trebuie să se supună el legii lui Dumnezeu şi .apoi îşi va supune ca fiinţă raţională cele ce sînt date sub mîna lui, ca — cugetînd — să îm-părţească precum i s-a rînduit de la început, printr-o stăpînire înţeleaptă, neprihănită, bărbătească şi dreaptă. Ajuns la această stare, aci îşi linişteşte mînia prin moli- 467. I Tim. II, 8. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢATURI DUHOVNICEŞTI 231 ciunea poftei, aci îşi alină pofta prin asprimea mîniei ; şi cunoaşte că este împărat şi lucrează cu toate mădularele trupului după porunca lui Dumnezeu şi nu mai e furat ca mai înainte de uitare şi de neştiinţă. Prin îndeletnicirea cu Dumnezeu ajunge atunci străvăzător şi începe să vadă înainte cursele pregătite de diavol şi toate cele ce i se întîmplă în ascuns prin furarea atenţiei. Nu prevede, desigur, cele viitoare, ca proorocii, căci aceasta e mai presus de fire şi se dă spre folosul obştesc. Dar străvederea este un lucru firesc ; ea iese doar la iveală de sub stăpînirea patimilor prin care se ascundea ca într-un întuneric, după ce s-a curăţit mintea. Prin cugetarea smerită vine harul şi deschide ochiul sufletului, pe care-1 orbise diavolul, şi îndată începe omul să vadă lucrurile după fire şi nu se mai lasă fermecat de vederea din afară a lucrurilor, ca mai înainte. Căci unul ca acesta priveşte fără împătimire aurul, argintul, pietrele preţioase şi nu se amăgeşte, nici nu judecă greşit, ca un pătimaş, şi cunoaşte că din pămînt sînt acestea, ca şi celelalte materii ale lumii, cum zic sfinţii Părinţi. Priveşte pe om şi cunoaşte că din pămînt este şi în pămînt se va întoarce. Dar această privire nu vine din simpla judecată. Căci toţi oamenii cunosc acestea prin experienţă, dar stăpîniţi de patimi se împătimesc de lucruri. Iar dacă cineva socoteşte, din părerea de sine, că a ajuns să privească lucrurile după fire, fără ostenelile şi virtuţile de mai înainte, nu e nici o mirare. Căci aceasta ştie să facă şi pe orbi să-şi închipuie că văd, şi pe nebuni să se laude în deşert. Dar dacă ar fi aşa de uşor să se vadă lucrurile după fire numai prin simpla judecată, ar fi de prisos plînsul şi nevoinţa cea de multe feluri şi smerenia şi harul de sus şi nepătimirea. Dar nu este aşa. Căci adeseori este mai uşoară vederea celor atotsimpli şi cu mintea curată de lucrurile şi de răutăţile lumii, 232 F ILOCALIA cînd i se întîmplă unuia din aceştia să se supună unui părinte duhovnicesc şi încercat, sau asemenea celor vechi prin iconomia harului, încă înainte de a-şi cunoaşte dreapta sau stînga lui, cum zice Solomon. Dar dacă am slujit patimilor din tinereţe şi ne-am nevoit cu toată rîvna întru răutate şi vicleşug, este cu neputinţă să ne izbăvim de asemenea rele fără osteneală, fără vreme şi fără Dumnezeu, ca să putem do-bîndi astfel acea vedere. Ci mai întîi trebuie să iubim virtuţile înainte pomenite şi să ne îngrijim de ele cu lucrul şi cu cuvîntul întru toată sîrguinţa. Dar se întîmplă adeseori că nici aşa nu ni se fac de folos sîrguin-ţele noastre, fie pentru că nu răbdăm încercările pînă la sfîrşit, fie pentru că nu cunoaştem calea sau scopul, sau fie din lene, sau din necredinţă, sau din alte multe pricini cărora nu le este număr. Iar dacă se va întîmplă chiar într-un asemenea caz, ca să ne aflăm peste măsură de departe de ţintă, cum vom îndrăzni să zicem că am ajuns la străvechea frumuseţe, afară doar că ne amăgim prin plăcerea de noi înşine şi de pierzania ascunsă ? Căci precum ocărîrea de sine înseamnă o sporire ascunsă, pentru faptul că înaintăm bine şi nu simţim, aşa şi părerea de sine şi plăcerea de sine înseamnă o pierzanie ascunsă, pentru faptul că ne-am întors înapoi şi nu ştim. Şi cu adevărat aşa este. Căci în sufletul iubitor de slavă deşartă se întorc şi patimile curăţite de har, iar Domnul zice : «Cînd a ieşit duhul necurat«- 468, şi celelalte. Pentru ce ? Pentru că nu are lucrare duhovnicească locul de unde a ieşit, nici smerenie. De aceea se întoarce pentru ca să-l robească cu adaus de multe alte rele şi se aşază acolo. Cel ce înţelege să înţeleagă. Căci nu vrea Cuvîntul să le spună deschis toate, dar nici să treacă peste ele, ci precum foloseşte. Pentru că zice Gură de Aur : «Mare binefacere a lui Dum- 468. Matei XII, 43. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 233 nezeu este şi aceasta, că unele cuvinte ale dumnezeieştilor Scripturi sînt desluşite, iar altele nelămurite, ca prin cele dinţii să venim la credinţă şi la osîrdie şi să nu cădem din prea mare neînţelegere în necredinţă şi nepăsare, iar prin celelalte să ne trezim la întrebare şi osteneală şi să ne izbăvim de mîndrie şi să aflăm smerenia, prin aceea că nu putem să înţelegem. Şi aşa să culegem din amîndouă smerenie şi dorul după Dumnezeu, dacă primim simţirea darurilor făcute nouă». Deci a cincea vedere şi întărire despre care e cu-vîntul de faţă este acesta : să poată vedea cineva cu lucrul făpturile sensibile şi gîndurile prin , darul deosebirii şi să nu fie ţinut de vreo amăgire întru neştiinţă şi să facă ceva cu patimă în afară de scopul lui Dumnezeu, sau să încuviinţeze vreun gînd, ci chiar dacă ar sta înainte moartea, să nu se abată de la scopul dumnezeiesc cu cuvîntul şi cu lucrul. Iar aceasta s-a spus despre sfîrşitul cunoştinţei, fiindcă la început ca învăţăcel lucrează de silă potrivit scopului. Şi dacă, biruit de obişnuinţă, se abate poate puţin de la lucrul său, aceasta e fie printr-o iconomie mai înaltă, ca să se întoarcă îndată cu multă smerenie, fie din părerea de sine care-1 face să se înalţe. Iar cînd se află într-o astfel de dispoziţie, să ştie că harul certîndu-1, îl învaţă să se smerească şi să cunoască de unde primeşte puterea şi cunoştinţa : «ca să nu fim, încrezîndu-ne în noi, ci în Cel ce ne-a ridicat pe noi» 469 şi celelalte. Aceasta se întîmplă şi aci. Căci dacă rabdă cineva fără să se înalţe şi fără să se întoarcă de la virtute, se ridică şi el prin mortificarea trupului şi a lucrurilor la cunoştinţa celor ce sînt. Pentru că, după Apostol, omul se împreună-răs-tigneşte trupeşte prin faptele trupeşti, şi sufleteşte prin faptele sufleteşti şi apoi se îngroapă împreună prin omo- 469. II. Cor. I, 9. % 234 VILO C ALI A rîrea simţurilor şi a cunoştinţei celei după fire şi învie duhovniceşte prin nepătimire în Hristos Iisus Domnul nostru 47°, Căruia I se cuvine slava şi stăpînirea în vecii vecilor. Amin. Cuvîntul 12 Litera mi (m) şi cuvîntul al doisprezecelea. El arată experienţa contemplării Celor sensibile şi trebuinţa Ca nimeni să nu întrebe la vreme nepotrivită. Pînă ce mintea n-a dobîndit omorîrea patimilor, nu-i foloseşte să vină la contemplarea celor sensibile. Iar dacă e împrăştiată de griji şi nu se adună în medi-tarea dumnezeieştilor Scripturi întru cunoştinţă şi linişte, omul se întunecă şi mai mult prin uitare şi vine cu încetul la neştiinţă, chiar dacă unul ca acesta a ajuns poate la cunoştinţa minţii. Aceasta i se întîmplă mai ales dacă cunoştinţa nu i-a venit de la har, fără să ştie el, ci din citire, şi află despre asemenea taine numai de la cei ce le-au trăit. Căci precum dacă plugarul nu-şi lucrează pămîntul, acesta se face vîrtos, oricît ar fi de bun, aşa şi mintea, dacă nu se adună în rugăciune şi citire, şi nu are acestea ca lucrare, se îngroaşă şi cade în neştiinţă. Şi precum pămîntul chiar dacă e plouat şi străbătut de soare, nu aduce folos plugarului, dacă acesta nu-1 seamănă şi nu-1 păzeşte, aşa nici mintea nu poate avea cunoştinţa fără fapta morală, chiar dacă a primit-o pe aceea de la har ; ci pe măsură ce se întoarce încetul cu încetul, din nepăsare, spre patimi, îndată rătăceşte. Şi chiar dacă vede întru cîtva, pentru părerea de sine, e părăsită de har. De aceea Părinţii, chiar dacă au împuţinat adeseori, din bătrîneţe şi neputinţă, faptele trupeşti, niciodată nu le-au împuţinat pe cele sufleteşti. Fiindcă în loc de 470. Rom. VI, 4—10; Galat. VI, 14, verset tîlcuit de Sf. Maxim în oap. 67: Suta I-a a capetelor gnostice (Filocalia II, p. 149—150). PETRU DAMÂSCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 235 cele trupeşti, aveau slăbiciunea trupească ce putea ţine trupul sub asuprire. Dar a păzi sufletul fără păcat, ca să lumineze mintea fără fapta morală, este cu neputinţă. Pentru că uneltele le schimbă plugarul adeseori ; poate uneori le şi scoate din întrebuinţare. Dar pămîntul nu-1 lasă niciodată nelucrat sau nesemănat şi nesădit şi nici roada nepăzită, dacă vrea să se împărtăşească din ea. Iar dacă este cineva hoţ şi tîlhar şi nu vrea să intre pe poarta aceasta, ci se urcă prin altă parte, cum zice Domnul471, de unul ca acesta nu ascultă oile, adică înţelesurile dumnezeieşti, după dumnezeiescul Maxim 472. Fiindcă hoţul nu intră decît ca să fure prin auz şi să înjunghie prin explicare străină (prin alegorie), nepu-tînd ridica Scriptura 473, şi ca să se piardă pe sine şi înţelesurile prin cunoştinţa sa mincinoasă ce vine din părerea de sine. Dar păstorul pătimeşte relele împreună cu înţelesurile ca un bun ostaş al lui Hristos, cum zice Apostolul, prin păzirea poruncilor dumnezeieşti. El intră prin poarta îngustă, adică prin cugetarea smerită, şi prin uşa nepătimirii. Şi înainte de a se învrednici de harul de sus, se adună din împrăştiere şi învaţă din auz despre toate. Şi de cîte ori vine vreun lup în chip de oaie, îl alungă prin dispreţuirea de sine, zicînd : «Nu ştiu cine eşti, Dumnezeu ştie«-. Iar dacă vine un înţeles cu îndrăzneală şi cere să fie primit, zicînd : «Dacă nu-ţi fixezi înţelesurile şi nu deosebeşti lucrurile, eşti necredincios şi neştiutor», acesta îi răspunde, după dumnezeiescul Gură de Aur : «De zici că sînt nebun, aşa e, dar eu ştiu că nebunul în lumea aceasta se face înţelept, după Apostol 474 ; iar Domnul zice că fiii veacului 471. Ioan X, 1. 472. A doua sută a capetelor despre dragoste, cap. 55, Filocalia II, p. 66—67. 473. ¿vâfeiv fpa^ijv — neputîndu-se ridica la sensurile înalte sau nep'utînd ridica vălul de pe Scriptură. 474. I Cor. III, 18. 236 F l L O C A LI A acestuia sínt mai înţelepţi pentru neamul lor decît fiii împărăţiei Cerurilor»-475. Şi pe drept cuvînt. Fiindcă cei dintîi doresc să biruiască, să se îmbogăţească, să se înţelepţească, să se preamărească, să stăpînească şi alte ca acestea. Şi chiar dacă nu ajung la acestea şi le rămîne fără folos osteneala, ei se sîrguiesc totuşi mai presus de puterea lor, spre acestea. Iar ceilalţi vor să aibă cele potrivnice celor pomenite înainte. .Şi prin ele iau adeseori încă de aici cununa fericirii de acolo. Ei se sîrguiesc, ca şi aceia, dar ca mintea să cîştige libertatea după har. Căci prin ea pot să-şi ţină amintirea necăzută în uitare şi înţelesurile sau să le cunoască ca mărturisite de dumnezeieştile Scripturi şi de cei ce au experienţa cunoştinţei duhovniceşti, sau să nu le cunoască, chiar dacă sînt înţru cunoştinţă multă, din neputinţa de a le pricepe, cunoscînd că înţelesurile dinainte de aceasta erau ispite spre cercarea libertăţii lor. Cel smerit cu cugetul se sîrguieşte, adică, să respingă raţionamentul şi scopul său şi să nu-i dea crezare, ci mai degrabă să se teamă şi să întrebe cu multe lacrimi şi să alerge la smerenie şi la dispreţuirea de sine, socotindu-şi spre mare pagubă cunoştinţa şi darurile ; iar cel mîndru se grăbeşte să-şi întemeieze înţelegerile sale, neauzind pe Scărarul care zice : «Să nu căutăm cele ale vremii înainte de vreme»-, şi următoarele, sau pe Sfîntul Isaac, care învaţă : «Să nu intri cu îndrăzneală înăuntru, ci mulţumeşte în tăcere»-, sau pe Gură de Aur, care spune, învăţînd de la Apostol : «Nu ştiu»-, sau pe Damaschin care zice despre Adam, că nu era vremea să purceadă la contemplarea celor sensibile 476. Căci simţurile pruncilor sînt neputincioase pen- 475. Luca XVI, 8. 476. Dogmatica, cartea II, cap. 11, unde se dă şi citatul din Apostol, de mai jos. Iar Sf. Grigore Teologul spune în Cuvinlul la Naşterea Mîn-tuitorului: «Pomul cunoştinţei nu s-a sădit dintru început rău, nici nu a fost oprit din vreo zavistie... ci era bun, dacă în bună vreme ar fi fost împărtăşit». PETRU DAMASCH1N, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 237 tru hrană vîrtoasă şi au trebuinţă de lapte, cum zice Apostolul 477. De aceea să nu căutăm contemplaţia pînă nu e vremea de contemplaţie, ci să dobîndim mai întîi în noi înşine pe maicile virtuţilor şi cunoştinţa va veni de la sine cu harul lui Hristos, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin. Cuvîntul 13 Litera ni (n) şi cuvintui al treisprezecelea. E lesne cunoştinţa celor inteligibile Sau a oştilor netrupeşti înţelegătoare, A căror dovadă o ia cel ce vede din cele sensibile. Cunoştinţa se face inteligibilă după deprinderea în contemplaţia sensibilă. Dar cel ce ajunge la această cunoştinţă nu vede înger. Căci, cum poate să vadă omul care nu-şi vede nici sufletul său, o realitate nematerială, care e cunoscută numai Făcătorului ? Pentru folosul cel de obşte, însă, îngerii au luat anumite înfăţişări pentru părinţii noştri, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Dar nouă nu ni se întîmplă nici aceasta, deoarece vrem aceasta din părerea de sine şi n-avem nici o grijă de folosul obştesc, nici nu pătimim ceva potrivit cu Dumnezeu. De aceea cel ce pofteşte ceva de felul acesta, doreşte să vadă mai degrabă drac. Căci zice Apostolul că acesta ia înfăţişare de înger al luminii 478. Mai degrabă, cînd cineva nu urmăreşte niciodată unele ca acestea şi nu le crede chiar ochilor dacă i s-ar arăta, i se arată poate dacă le primeşte spre folosul obştei. Deci se cunoaşte aceasta prin aceea că nu vrem să primim nici în vis un lucru ca acesta, sau dacă ni se arată nu facem caz, ci ne purtăm ca şi cînd n-am şti ceva. Fiindcă îngerul adevărat are putere de la Dumnezeu şi face mintea să se liniştească şi să-l primească, chiar dacă nu vrea. Dar dracul nu poate să facă aceasta, ci numai cînd vede 477. Evr. V, 12. 478. II Cor. XI, 14. 238 BILOCAL1A mintea că îl primeşte i se arată, după îngăduinţa lui Dumnezeu. Iar de nu e primit, se depărtează, alungat de îngerul păzitor de la dumnezeiescul Botez, dat fiind că mintea nu şi-a vîndut libertatea. Acestea aşa sînt. Dar grăind despre vederea celor de sus, se cuvine să se arate că sînt nouă cete, după marele Dionisie 479 şi după cum aflăm din toate Scripturile, iar cele nouă cete au numiri după fire şi lucrare. Ele se zic netrupeşti, fiind nemateriale, şi înţelegătoare, fiind minţi ; apoi oşti, fiind duhuri slujitoare ale împăratului tuturor. Mai au şi alte numiri comune şi particulare. Astfel se numesc Puteri şi îngeri. Numirea dintîi este pe de o parte a unei singure cete, iar după lucrare se numesc Puteri toate nouă, putînd să împlinească voile dumnezeieşti. Numirea de îngeri este, iarăşi, numirea deosebită a unei singure cete, cea dintîi de la noi în sus, iar de la tronul neapropiat a noua ; iar după lucrare se zic toţi îngeri, ca unii ce vestesc poruncile dumnezeieşti oamenilor. «Căci la Iov a venit alt înger, zice Solomon, şi nu era înger sfînt». Fiindcă a fost lăsat singur, zice Gură de Aur, şi a venit să-i vestească. Dar şi pe Domnul îl prevesteşte dumnezeiasca Scriptură cu înger. De Avraam se zice că a ospătat îngeri şi unul din ei era Domnul fără de trup, cum zice Damaschin către Născătoarea de Dumnezeu : «Avraam a privit în cort taina din Tine, Născătoare de Dumnezeu : că pe Fiul Tău L-a primit fără de trup» şi celelalte. Şi iarăşi : «în cuptor cu tinerii era El». E numit înger după lucrare, cum zice proorocul Isaia : «înger de mare sfat» 480. Căci însuşi Domnul a zis : «Cele ce le-am auzit de la Tatăl, acelea le voi vesti vouă» 481. Lui I se cuvine slava în veci. Amin. 479. Ierarhia cerească, cap. VI. Vezi şi nota cuv. Nicodim Aghioritul la cap. 23, partea I a Nevăzutului război. 480. Isaia IX, 6. 481. Ioan XII, 50. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 239 Cuvîntul 14 Cuvîntul de iaţă şi litera Xi (x) E despre nepătimirea adevărată în general. Avem pînă acum patrusprezece capete, Cu harul lui Hristos, pe scurt. Străin lucru şi minunat este nepătimirea, pentru că poate face pe omul care a biruit patimile, prin deprindere, imitator al lui Dumnezeu, pe cit e cu putinţă omului. Căci pătimind cel nepătimitor şi fiind războit de draci şi de oameni răi, se află ca şi cînd altul ar pătimi, cum erau sfinţii Apostoli şi mucenici. Cînd e slăvit, el nu se înalţă, şi cînd e ocărit nu se mîhneşte. Căci el socoteşte că cele plăcute sînt dar şi pogorămînt al lui Dumnezeu, de care nu e vrednic, iar cele grele îi sînt spre cercare ; şi că cele dintîi se dau aici după har spre mîn-gîiere, iar celelalte spre smerita cugetare şi spre buna nădejde în veacul viitor. Şi e ca un nesimţitor ce are multă simţire a durerilor, prin darul deosebirii. Fiindcă nepătimirea nu este o singură virtute, ci un nume pentru toate virtuţile. Căci precum omul nu e un singur mădular, ci pe om îl arată multele mădulare ale trupului, şi nici ele singure, ci împreună cu sufletul, aşa şi nepătimirea este împreunarea (sinteza) multor virtuţi. Iar în loc de suflet el are pe Duhul Sfînt. Pentru că toate faptele duhovniceşti pomenite sînt fără suflet dacă nu au pe Duhul Sfînt, de la care şi-a luat şi numirea cel ce se numeşte duhovnicesc. Căci de nu va lepăda sufletul patimile, nu va veni Duhul Sfînt în el. Iar fără Duhul Sfînt această virtute cuprinzătoare nu se numeşte nepă-timire. Ci chiar dacă ar fi, poate, cineva astfel, el se află mai degrabă întru nesimţire. De aceea şi elinii necunoscînd acestea zic : «Nu te face nepătimitor (apatic) ca un lipsit de suflet, nici pătimaş, ca un lipsit de raţiune». Spunînd că nepătimi-torul e lipsit de suflet, o spuneau după cunoştinţa lor, 240 FILOCALIA neavînd cunoştinţa Duhului Sfînt 482. Iar spunînd despre omul pătimaş că este fără raţiune, aveau dreptate, şi aceasta o spunem şi noi. Dar nu o spunem aceasta, fiindcă am învăţat-o de la ei. Căci aceasta n-ar fi cunoştinţă, nici experienţă. Ci pentru că avînd experienţa tiraniei patimilor, am învăţat din ceea ce am pătimit. Şi mai scriem ca unii ce am învăţat să dobîndim virtuţile de la Părinţii care s-au învrednicit de nepătimire. Căci zic aceia că cel foarte pătimaş ajunge ca un rob şi ca un nesimţitor din prea mare alipire la patimi şi aci se porneşte fără să cugete ca dobitoacele, împins de vreo poftă, aci caută să-şi răzbune cu mînie pentru neîmpli-nirea unei pofte, scrîşnind din dinţi ca o fiară împotriva semenilor. Tot aşa şi omul nepătimitor se face nesimţitor din dragoste desăvîrşită faţă de Dumnezeu. Şi aci îşi îndreaptă toată preocuparea către Dumnezeu, aci către contemplarea vreuneia din minunile Lui, sau către vreun cuvînt din dumnezeieştile Scripturi, după cum zice Sfîntul Nil. Şi chiar dacă s-ar afla în mijlocul multora, sau în piaţă, mintea lui se simte de parcă ar fi singur. Iar această stare vine din păzirea dumnezeieştilor porunci ale lui Hristos, Căruia I se cuvine slava şi stăpînirea în veci. Amin. Cuvîntul 15 Păzirea poruncilor dumnezeieşti Este dovada iubirii lui Dumnezeu şi aproapelui. De aceea cuvîntul despre dragoste E cuvîntul de iafă şi litera o El este al cincisprezecelea Căci dragostea este începutul şi siîrşitul legii. 482. Aici se face o deosebire categorică între apatia filozofică sau budistă şi între nepătimirea creştină. Aceea e nesimţire, iar aceasta e plină de simţire în Duhul Sfînt. Ea nu e numai ceva negativ (lipsa de patimi) ci ceva pozitiv (sinteză de virtuţi) şi mai mult decît aceasta, o simţire produsă de Duhul Sfînt. Sau, cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul, nepătimirea rodeşte dragostea (Cap. Despre dragoste, I, 2; II, 30). PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢATURI DUHOVNICEŞTI 241 Cel ce vrea să spună ceva despre dragoste îndrăzneşte să grăiască despre Dumnezeu însuşi. Căci zice Ioan Teologul : «Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămîne în iubire rămîne în Dumnezeu» 483. O, minune ! Această, cea mai de căpetenie dintre virtuţi, este proprie firii. Pentru aceea o pomeneşte legea printre cele dintîi, poruncind : «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău» şi celelalte 484. Deci eu auzind cuvintele «din tot», m-am umplut de uimire şi n-am mai avut lipsă de celelalte cuvinte. Căci «din tot sufletul» înseamnă că din raţiune, mînie şi poftă. Pentru că din acestea trei se alcătuieşte sufletul. Mintea cugetă pururea la cele dumnezeieşti ; pofta II pofteşte numai pe El neîncetat şi nu pe altcineva, o-dată ce legea a spus că «din tot» ; iar mînia se pune în mişcare în chip firesc împotriva celor ce împiedică această poftă şi numai împotriva lor. Bine a zis deci că Dumnezeu este dragoste. Dacă deci vede Dumnezeu cele trei puteri ale sufletului, avîndu-şi dorul numai spre El, cum a poruncit, neapărat că şi El, bun fiind, nu numai că iubeşte pe om, ci se şi sălăşluieşte în el şi petrece în el, precum a zis, prin venirea Duhului. Iar trupul se va supune chiar fără voie raţiunii ca neraţional şi nu va mai pofti împotriva Duhului, cum zice Apostolul 485. Ci precum soarele şi luna se călăuzesc după porunca Domnului pentru a lumina lumea, măcar că sînt neînsufleţite, aşa şi trupul va lucra după voia sufletului faptele luminii. Şi precum soarele, călătorind de fiecare dată de la răsărit pînă la apus dă o zi, iar lipsind el se face noapte, aşa şi fiecare virtute pe care o săvîrşeşte omul luminează sufletul, iar ascunzîndu-se ea se face patimă şi întuneric, pînă ce agoniseşte omul iarăşi virtutea şi prin aceasta vine lumina. De asemenea, precum soarele în- 483. I Ioan IV, 16. 484. Iov XIX, 18 ; Luca X, 27. 485. Galat. V, 17. 16 — Filocalia 242 F ILOC ALl A cepînd de la marginea răsăritului şi mutîndu-şi pe încetul lumina pînă la cealaltă margine se împlineşte vremea, aşa şi omul crescînd pe încetul de la începutul virtuţilor, se face nepătimitor. Şi precum discul lunii creşte şi scade în cursul unei luni, aşa şi omul creşte şi se micşorează cu fiecare virtute, pînă ce ajunge la deprinderea virtuţii cu pricina ; şi aci suferă necazuri după Dumnezeu, aci se veseleşte mulţumind lui Dumnezeu, fiind nevrednic de dobîndirea virtuţilor ; aci iarăşi se luminează şi aci se întunecă, pînă ce se împlineşte drumul. Unele îi vin cu bun rost din pricina înălţării, altele din pricina deznădejdii 486. Precum soarele îşi face în veacul de acum schimbările şi luna creşterile şi micşorările, iar în veacul viitor cei drepţi se vor bucura pururea de lumină, iar cei păcătoşi ca mine vor avea parte de întuneric, aşa şi acum, înainte de dragostea desăvîrşită şi de contemplaţia îndumnezeită, sufletul îşi are schimbările amestecate, iar mintea întunecimile împreunate cu virtuţile şi cunoştinţele, pînă ce se va învrednici omul de lucrarea veacului viitor prin dragostea desăvîrşită, pentru care se face toată osteneala. Căci pentru dragoste ascultă de poruncă cel aflător în ascultare ; pentru ea se face sărac şi rob bogatul şi cel slobod, ca să lase, celor ce vor să le aibă, pe ale lui şi pe el însuşi ; şi cel ce posteşte, de asemenea, ca să mănînce alţii cele ce le-ar fi mîncat el însuşi. Şi, simplu grăind, toată lucrarea se face sau pentru dragostea de Dumnezeu, sau pentru dragostea de aproapele. Şi anume cele spuse înainte şi cele asemenea lor se fac pentru dragostea 486. Omul pe de o parte creşte prin virtute, pe de alta se micşorează, împuţinîndu-i-se egoismul; pe de o parte virtutea îi aduce bucurie, pe de alta, încercare. Cind e primejdie să se mîndrească pentru virtute vin încercări, cind e primejdie să deznădăjduiască îi vine bucuria. E de remarcat apoi funcţia de luminare ce o atribuie virtuţii, conform Sf. Gri-gorie de Nisa. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 243 aproapelui. Iar privegherea, psalmodierea şi cele asemenea lor, pentru dragostea de Dumnezeu. Că Lui I se cuvine slava, cinstea şi stăpînirea în vecii vecilor. Amin! Cuvîntul 16 Litera pi (p) şi cuvîntul al şasesprezecelea Se ocupă pe scurt de cunoaşterea lui Dumnezeu, Deoarece mulţi au grăit In multe reguli şi cuvinte despre teologie. Toate cîte le-a făcut Dumnezeu au început, iar dacă vrea El şi sfîrşit. Pentru că din nimic s-au făcut. Dar Dumnezeu nu are nici început, nici sfîrşit. De asemenea nici virtuţile Lui, pentru că niciodată n-a fost fără ele. Ci totdeauna este suprabun şi drept, atotînţelept, atotputernic, neînfrînt, nepătimitor, nescris împrejur, nehotărnicit, neaflat, necuprins, fără sfîrşit, veşnic, necreat, neschimbat, neîncetat adevărat, necompus, nevăzut, nepipăit, neînţeles, desăvîrşit, mai presus de fiinţă, negrăit, mult-milostiv, atotîndurat, atotvăzător. Dar a-vînd virtuţile, zice marele Dionisie, nu e obligat să o împlinească pe fiecare, ca cei virtuoşi, ci săvîrşeşte virtutea fiindcă vrea şi se foloseşte slobod şi cu deplină stăpî-nire de fiecare, ca de o unealtă. Dar îngerii şi oamenii virtuoşi sînt aşa prin har. Căci după ce au primit existenţa de la El, s-au făcut prin imitarea Lui şi drepţi şi înţelepţi. Aceştia, fiind făpturi, au trebuinţă de ajutorul şi de înrîurirea Atot-ţiitorului, fără de care nu pot să aibă nici virtute, nici înţelepciune. Pentru că făpturile sînt schimbăcioase şi compuse din lucruri felurite. Dar Dumnezeu e netrupesc, simplu, fără de început, un singur Dumnezeu închinat şi preamărit de toată zidirea în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. Iar cel ce s-a făcut asemenea Lui are la fel o singură voinţă şi nu mai multe compuse. De asemenea, 244 FILOCALIA el are mintea simplă şi ca stare ea petrece pururea în Cel fără chip cît depinde de ea. Dar, după o rînduială cu bun rost, coboară iarăşi de la Cel fără chip la contemplarea a ceva din Scriptură sau din făpturi. Şi ca să nu se osîn-dească, poartă grijă de trup, nu pentru că, iubindu-1, ar vrea să-l învioreze pe acesta, ci ca să nu-1 facă cu desăvârşire nefolositor şi din pricina aceasta să fie osîndit, cum s-a zis mai înainte. Căci, precum mintea nu leapădă afectele (pasiunile) din jurul ei, ci se foloseşte de ele potrivit cu firea, aşa nici sufletul nu leapădă trupul, ci-1 întrebuinţează pe acesta în tot lucrul bun. Şi precum mintea stăpîneşte pornirile nesocotite ale afectelor în-dreptînd pe fiecare din ele spre voia dumnezeiască, aşa stăpîneşte şi omul mădularele trupului, devenind astfel o singură voie şi nu multe 487. Căci nu lasă nici cele patru elemente ale trupului, sau mădularele lui cele multe să facă ce vor, nici cele trei puteri ale sufletului să gîn-dească sau să mişte trupul spre lucrare fără judecată şi fără frîu, ci povăţuindu-le cu înţelepciune duhovnicească, îşi face voinţa nedespărţită de cele trei puteri. Iar felurile acestei înţelepciuni sînt patru : chibzuinţă, ne-prihănirea, bărbăţia şi dreptatea, despre care a scris cele mai înalte lucruri Teologul întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava şi stăpînirea în veci. Amin ! 487. Deşi în text se numesc tot patimi (ta jtâftij), e vorba nu de patimile rele, ci de afectele naturale, care numai printr-o rea întrebuinţare devin patimi rele. Ele devin rele cînd nu sînt supuse raţiunii (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, IV, 45). Afectele nu sînt suprimate în viaţa duhovnicească pentru că ele sînt expresia a două din părţile componente ale sufletului: iuţimea şi pofta. (Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit., IV, 44). Omul duhovnicesc nu se sărăceşte de bogăţia vieţii lui sufleteşti, dar o .aduce la unitate. El e ca o orchestră şi în acelaşi timp ca un dirijor de orchestră. Dacă afectele lui s-ar manifesta de capul lor, ar produce cacofonia patimilor. Supuse însă comenzii unice a raţiunii, care vrea să execute prin ele partitura voii divine, pxoduc o armonie bogată şi strălucitoare. Dacă omul ar fi numai raţional, ar fi lipsit de căldură, dulceaţă şi bucurie în sine şi în raporturile cu ceilalţi. PETRV DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 245 Cuvîntul 17 lată acum cuvîntul al şaptesprezecelea E despre una din virtuţile generale. Am ajuns Ia litera r. Chibzuinţă e prima dintre cele patru. Mai uşor este pentru toţi cei ce vor, să înveţe despre cele patru virtuţi generale de la Teologul. Cu toate acestea, vom grăi puţin şi aci despre fiecare din ele. Pentru că toată virtutea are nevoie de acestea patru şi orice faptă are trebuinţă de cea dintîi, adică de chibzuinţă, şi fără aceasta nu se face. Căci cum s-ar face un lucru oarecare fără chibzuinţă ? Aceasta se naşte din raţiune şi stă la mijloc între abilitate şi prea multa ticluire, şi între nechibzuinţă. Cea dintîi atrage chibzuinţă spre vicleşug şi spre vătămarea sufletului celui ce-o are şi al celor pe care-i poate. Iar cealaltă face mintea nesimţitoare şi deşartă şi nu o lasă să se îngrijească nici de lucrurile dumnezeieşti, nici de ceva din cele de folos sufletului sau aproapelui. Cea dintîi se aseamănă unui munte foarte înalt, cea de a doua unei prăpăstii. Cel ce călătoreşte prin şesul care se află în mijlocul lor este chibzuit. Iar cel ce calcă alături cu drumul, sau va cădea în jos, în prăpastie, sau va încerca să urce prea mult în sus şi neaflînd cărare se rostogoleşte fără voie tot în prăpastie şi nu se poate ridica, fiindcă nu vrea să se întoarcă prin pocăinţă de la înălţimea muntelui la chibzuinţă. Dar cel ce a căzut în prăpastie, roagă cu smerenie pe Cel ce poate să-l aducă pe el la calea împărătească a virtuţii. Cel chibzuit însă nici nu se înalţă, mîn-drindu-se şi căutînd să vatăme pe cineva, nici nu se rostogoleşte fără minte şi nu se vatămă de cineva ; ci culegînd cele bune, le păzeşte în Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava şi stăpînirea în veci. Amin! 246 F 1 LO C ALl A Cuvînttil 18 Litera a optsprezecea este sigma (s), Iar cuvîntul de iafă despre neprihănire. Neprihănirea este cugetul întreg, adică neştirbit. Ea nu lasă pe cel ce o are să se abată nici spre neînfrî-nare, nici spre tocire, ci păzeşte bunătăţile culese de chibzuinţă şi leapădă pe toate cele rele şi adună gîndul la ea însăşi şi prin ea îl urcă la Dumnezeu. Ca un păstor bun, ea strînge înăuntru oile sau înţelesurile dumnezeieşti şi omoară neînfrînarea ca pe un cîine turbat, prin îndepărtarea de la cele vătămătoare. Iar tocirea o alungă ca pe un lup sălbatic, pe care nu-1 lasă să mă-nînce oile într-un colţ, ci-1 priveşte neîncetat şi-l face arătat cugetării, ca să nu se ascundă în întuneric şi să petreacă împreună cu înţelesurile sale. Aceasta se naşte din partea poftitoare a sufletului şi fără de ea nu se păzeşte nici un bine, chiar dacă se poate face. Pentru că dacă nu este neprihănire, cele trei părţi ale sufletului sînt duse fie în sus, fie în jos, adică sau spre învîrtoşare sau spre neînfrînare. Iar prin neînfrînare nu înţeleg numai pe cea care se îngrijeşte de lăcomia pîntecelui şi de curvie, ci toată patima şi gîndul care nu cugetă de bunăvoie după voia lui Dumnezeu. Căci această virtute le munceşte pe toate acestea şi stăpîneşte pornirile nesocotite ale sufletului şi ale trupului şi le îndreaptă către Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin ! Cuvîntul 19 Litera tau (t) şi cuvîntul despre bărbăţie Este ai nouăsprezecelea. Aceasta se naşte din partea mînietoare Şi se allă Ia mijloc intre semeţie şi laşitate. însuşirea bărbăţiei nu stă în a birui şi a asupri pe aproapele. Căci aceasta este semeţie şi se află dea- PE TRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 247 supra bărbăţiei. Dar nici în a fugi de frica ispitelor de lucrările şi de virtuţile cele după voia lui Dumnezeu. Căci aceasta este laşitate şi se află dedesubtul bărbăţiei. Bărbăţia înseamnă a stărui cu răbdare în tot lucrul bun şi a birui patimile sufletului şi ale trupului. Fiindcă nu este lupta noastră împotriva trupului şi a sîngelui sau împotriva oamenilor, ca la iudeii de odinioară, la care cel ce biruia în războaie pe cei de alt neam făcea lucrul lui Dumnezeu, ci împotriva începătoriilor şi stăpîniri-lor, adică a dracilor nevăzuţi 488. Iar cel ce luptă biruie duhovniceşte sau e biruit de patimi. Căci războiul acela era numai chipul războiului nostru. Iar cele două patimi pe care le-am amintit, deşi par potrivnice laolaltă, vin însă din neputinţă. Semeţia se ţine pe sus şi înspăimîntă, chipurile, făcînd impresie ca un urs neputincios. Iar frica fuge ca un cîine alungat. Pentru că nimeni din cei ce au una din aceste două patimi nu nădăjduieşte în Domnul. De aceea nu poate să stea la război, fie pentru că se semeţeşte, fie pentru că îi este frică. Iar cel drept, ca un leu se încrede în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava şi stăpînirea în veci. Amin ! Cuvîntul 20 Cuvintul douăzeci şi litera ipsilon (y) E despre dreptatea tuturor virtuţilor. Aceasta dă tuturor măsura mereu egală Şi se naşte din minte. Dumnezeu e preamărit şi prin dreptate, zice marele Dionisie 489. Şi pe drept cuvînt. Căci fără aceasta toate sînt nedrepte şi fără aceasta nu pot sta. Ei i se mai zice şi dreapta judecată, fiindcă dă fiecărei fapte măsura ei, mereu egală, ca să nu fie nici vreo lipsă în 488. Efes. VI, 12. 489. Despre numele divine, cap. VIII, 9. 248 F I LOCAL 1 A ceva prin aceea că voim prea puţin, nici vreo covîrşire prin aceea că ne lăcomim la prea mult. Pentru că măcar că acestea par să fie potrivnice, ca fiind deasupra şi dedesubtul dreptăţii, dar amîndouă înclină spre cîte o latură a nedreptăţii. Căci linia fie că se încovoaie înăuntru, fie că se umflă în afară, se abate de la ţinta ei. Iar cumpăna, de asemenea, în orice parte se apleacă, ia prea mult din partea cealaltă. Dar cel ce poate păzi dreptatea nu cade nici în jos prin nechibzuinţă, neîn-frînare, laşitate şi lăcomie, ca să se tîrască ca un şarpe pe pîntece, mîncînd ţărînă şi tăvălindu-se în patimile cele de necinste, nici nu se înalţă cu dispreţ în sus prin abilitate, semeţie, tocire şi mulţumirea cu prea puţin, purtîndu-se cu viclenie, ci chibzuieşte întru neprihănire şi rabdă cu smerenie, cunoscînd că a luat ceea ce are prin har, cum zice Apostolul 490, şi netăgăduind. Căci se nedreptăţeşte pe sine însuşi şi pe aproapele, dar mai vîrtos pe Dumnezeu, punîndu-şi în socoteala sa izbîn-zile. El ştie că dacă îşi închipuie că are peste tot vreun bine, se va lua de la sine ceea ce i se pare că e al lui, cum zice Domnul, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin ! Cuvîntul 21 Litera fi (f) şi cuvîntul douăzeci şi unu Despre pacea desăvlrşită a gîndurilor, Cum o învaţă oricare învăţăcel de la Domnul. Căci aceasta este dată de la Dumnezeu. Zicînd Domnul către Apostoli : «Pacea Mea dau vouă», a adăugat «nu cum dă lumea» 491, sau nu simplu ca oamenii ţării aceleia cînd se salută zicînd : «Pace vouă» şi cum a zis Somanita : «Pace ţie» 492, sau Elisei 490. I Cor. IV, 7 ; Matei XXV, 29. 491. Ioan XIV, 27. 492. IV împăraţi IV, 23. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢATURI DUHOVNICEŞTI 249 către Ghiezi : «şi vei zice : pace ţie, către ea» 493, adică pace bărbatului tău, pace copilului. Domnul vorbeşte aci de «pacea care covîrşeşte toată mintea» 494 şi pe care o dă Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El din tot sufletul, pentru războaiele şi primejdiile răbdate înainte de ea„ Căci de aceea a zis iarăşi Domnul : «întru Mine pace să aveţi» 495 şi a adăugat : «în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea» 496. Aceasta înseamnă că chiar dacă cineva ar avea multe necazuri şi multe primejdii de la draci, şi de la oameni, ţinînd pacea Domnului toate le va socoti ca nimic. Şi iarăşi a zis : «Să aveţi pacea întreolaltă» 497. Acestea toate le-a prezis lor Domnul, fiindcă aveau să ajungă în războaie-şi să rabde necazuri pentru El. Iar după un înţeles mal depărtat fiecare dintre noi credincioşii suferim războaie-şi sminteli din partea patimilor, dar dacă avem pace cu Dumnezeu şi cu aproapele le biruim toate. Acestea sînt lumea pe care a poruncit Ioan Teologul să o urîm 498 ; nu făpturile, ci poftele lumeşti. Iar sufletul are pace cu Dumnezeu, cînd are pace cu sine însuşi şi se face întreg după voia lui Dumnezeu. Şi se face aşa, cînd are pace cu toţi oamenii, chiar dacă suferă supărări grele de la ei. Căci prin răbdare nu se tulbură nicidecum, ci toate le suferă, tuturor le vrea binele, pe toţi îi iubeşte pentru Dumnezeu şi pentru fire. Pentru cei infideli plînge ca pentru nişte pierduţi, cum a făcut Domnul şi Apostolii, iar pentru cei credincioşi se roagă şi lucrează. Şi aşa primeşte pacea gîndurilor şi petrece cu mintea în contemplaţie şi rugăciune curată către Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin ! 493. IV împăraţi IV, 26. 494. Filip. IV, 7. 495. Ioan XVI, 33. 496. Ibidem. 497. Marcu IX, 50. 498. I Ioan II, 15. 250 f 1LOC ALI A Cuvíntul 22 Cuvíntul douăzeci şi doi şi litera hi (h). Despre naşterea bucuriei din pace Se va vorbi puţin. Dar este o bucurie duhovnicească şi o altă bucurie «Bucuraţi-vă în Domnul», zice Apostolul4". Bine a zis «în Domnul». Căci de nu va fi bucuria în Domnul, nu numai că nu va avea bucurie cineva, dar aproape niciodată nu se va bucura. Căci Iov cercetînd viaţa omenească, a aflat-o cuprinzînd tot necazul 500. Tot aşa marele Vasile. Iar Grigorie al Nişei a spus că păsările şi celelalte animale se bucură pentru că sînt nesimţitoare, pe cînd omul raţional nu are nici o uşurinţă din pricina plîn-sului. «Pentru că, zice, nu ne-am învrednicit să avem nici cunoştinţa bunătăţilor de la care am căzut. De aceea şi firea ne învaţă mai mult să plîngem, întrucît viaţa e împreunată cu multe dureri şi osteneli şi e robită multor păcate». Dar dacă are cineva neîncetat pomenirea lui Dumnezeu, se veseleşte. Căci zice psalmis-tul : «Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit» 501. Căci veselindu-se de pomenirea lui Dumnezeu, mintea uită de necazurile lumii şi prin aceasta nădăjduieşte în El şi ajunge fără grijă. Iar lipsa de grijă o face să se bucure şi să mulţumească. La rîndul ei, mulţumirea, împreunată cu recunoştinţă, face să crească darurile, şi cu cît se înmulţesc facerile de bine ale lui Dumnezeu, cu atît creşte mulţumirea şi rugăciunea curată cu lacrimile bucuriei. Astfel omul iese pe încetul din lacrimile întristării şi din patimi şi vine la bucuria duhovnicească din orice prilej. Pentru cele plăcute se smereşte şi mulţumeşte, iar prin încercări se întăreşte în el nădejdea în viitor. Şi prin amîndouă se bucură şi iubeşte pe Dumnezeu şi pe toţi în chip firesc, ca pe nişte binefăcători. Şi nu află în toată zidirea ceva ce 499. Filip. IV, 4. 500. Iov XIV, 1 ; Ecles. II, 23. 501. Psalm. LXXVI, 3. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 251 poate să-l vatăme. Ci luminat de cunoştinţa lui Dumnezeu, se bucură de toate făpturile în Domnul, minu-nîndu-se de purtarea de grijă pe care o are pentru făpturile Lui. Şi nu numai de cele arătate se minunează, ca de unele vrednice de laudă, cel ce a ajuns la cunoştinţa duhovnicească, ci se uimeşte prin simţire şi de cele nearătate celor neîncercaţi, ca de cele trebuincioase. Nu se minunează numai de ziuă, pentru lumină, ci şi de noapte, căci tuturor le este noaptea de folos : celor lucrători linişte şi uşurare ; pe cei ce plîng îi aduce la pomenirea morţii şi a iadului ; iar pe cei ce se îndeletnicesc cu purtările morale îi face să cugete şi să cerceteze mai cu de-amănuntul binefacerile şi aşezarea moravurilor. Căci zice psalmistul : «Pocăiţi-vă pe paturile voastre de cele ce grăiţi în inimile voastre» 502, sau po-căiţi-vă în liniştea nopţii, amintindu-vă de alunecările ce vi s-au întîmplat în tulburarea zilei şi vă sfătuiţi sau vă învăţaţi să petreceţi în imne şi cîntări duhovniceşti, adică în rugăciuni şi cîntări, prin meditaţie şi luarea-aminte a citirii. Căci aşa se cîştigă o deprindere morală : meditînd omul la cele ale zilei, ca să ajungă la simţire în liniştea nopţii şi să se poată plînge pentru cele ce a păcătuit. Iar cînd harul îl duce la vreo sporire şi află cu adevărat şi nu în nălucire anumite fapte morale ale sufletului şi ale trupului, săvîrşite cu lucrul sau cu cuvintele, după porunca lui Hristos, mulţumeşte cu frică şi cu smerenie, şi se nevoieşte prin rugăciune şi lacrimi multe îndreptate către Dumnezeu să păzească obiceiul acela bun, îndemnîndu-se pe sine spre ţinerea de minte a lui, ca să nu se piardă iarăşi prin uitare. Fiindcă numai după vreme îndelungată dobîndim în noi vreo deprindere bună. Dar ceea ce s-a dobîndit după vreme şi osteneală îndelungată, se poate pierde într-o clipită de timp. 502. Psalm. IV, 4. 252 F1 LOCALlA Acestea despre cei lucrători. Cit despre cei contemplativi, noaptea are multe vederi, cum zice marele Va-sile. Ea aduce aminte de fiecare dată, despre facerea lumii, pentru pricina că toată zidirea se ascunde sub întuneric ca mai înainte şi ajută pe om să cugete cum cerul era odată singur fără stele, precum nevăzute sînt acelea acum cînd sînt ascunse de nori. Iar intrînd în chilie şi privind numai întunericul, îşi aduce aminte de întunericul acela ce era deasupra adîncului. Şi făcîn-du-se iarăşi cerul dintr-odată curat şi el stînd afară din chilie, se uimeşte de lumea de sus şi aduce laudă lui Dumnezeu, cum zice Iov despre îngeri, cînd au văzut stelele 503. Priveşte şi pămîntul nevăzut şi neîntocmit ca odinioară şi pe oameni cufundaţi în somn ca şi cînd n-ar fi şi se face prin simţire singur ca Adam şi preamăreşte pe Ziditorul şi Făcătorul zidirii întru cunoştinţă cu îngerii. Din tunetele şi fulgerele ce se fac, îşi închipuie ziua judecăţii ; iar din glasurile păsărilor parcă ar simţi glasul trîmbiţei de atunci. Din răsărirea luceafărului şi din arătarea zorilor, înţelege arătarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci ; iar din scularea oamenilor din somn, îşi ia o dovadă despre înviere, precum răsăritul soarelui îi dă o asemănare despre venirea Domnului ; şi precum cei ce întîmpină soarele prin cîntare sînt ca sfinţii ce vor ieşi atunci înaintea Domnului în nori, aşa cei ce trîndăvesc şi rămîn dormind sînt ca cei ce se vor osîndi atunci. Cei dintîi veselindu-se în tot timpul zilei prin cîntări de laudă, prin contemplaţie, rugăciune şi prin celelalte virtuţi, petrec în lumina cunoştinţei, ca drepţii de atunci ; ceilalţi rămîn în patimă şi în întunericul neştiinţei, ca păcătoşii de atunci. Simplu grăind, cel ce are cunoştinţă, află tot lucrul ca ajutător spre mîntuirea sufletului şi spre slava lui Dumnezeu, pentru care s-au şi făcut de Domnul şi 503. Iov XXXVIII, 7. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 253 «Dumnezeul cunoştinţelor», cum zice maica proorocului Samuil 504. De aceea «să nu se laude înţeleptul întru înţelepciune» şi celelalte, «ci întru aceasta să se laude cel ce se laudă, că înţelege şi cunoaşte pe Domnul», adică îl cunoaşte pe Domnul în înţelegere multă din făpturile Lui şi îl imită pe El, după putere, prin păzirea dumnezeieştilor Lui porunci, «ca să poată face judecată şi dreptate în mijlocul pămîntului», ca Acela 505 (adică proorocind despre răstignirea şi învierea Domnului a zis ea acestea), şi ca să pătimească împreună cu El, prin dobîndirea virtuţilor şi să se slăvească împreună, prin nepătimire şi cunoştinţă 506. Atunci va avea laudă în sine, ca cel ce s-a învrednicit să se facă robul unui astfel de Stăpîn şi următor al smereniei lui, nevrednic fiind. Atunci i se va face lui, după Apostol, laudă de la Domnul 507. Cînd atunci ? Cînd va zice celor de-a dreapta : «Veniţi, binecuvîntaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia» 508. Căreia fie să ne învrednicim şi noi toţi prin harul şi prin iubirea Lui de oameni, Căruia I se cuvine slava şi împărăţia în veci. Amin ! Cuvîntul 23 Cuvîntul al douăzeci şi treilea e despre Scripturi. Ca să nu afle nici o contrazicere Cei ce vor să ie cerceteze pe ele Şi să înţeleagă toate cele scrise cum trebuie. «Cîntaţi cu înţelepciune», zice proorocul şi «cer- cetaţi Scripturile», zice Domnul. Şi cel ce aude se luminează, iar cel ce nu aude se întunecă. Căci dacă nu 504. I împăraţi II, 3. Dumnezeu creînd lumea, o creează şi spre a ne ridica prin lucruri la cunoştinţa Lui. El se relevează chiar prin actul creaţiei ca un Dumnezeu al cunoştinţelor. 505. I împăraţi II, 10—11. 506. Omul dobîndeşte virtuţile pătimind osteneli şi încercări, dar puterea pentru pătimirea aceasta o are din împreună-pătimirea lui Hristos în El; şi se ridică la nepătimire şi cunoştinţă tainică prin aceea că se împărtăşeşte de slava lui Hristos. Domnul Hristos repetă drumul pătimirii şi slăvirii Sale cu fiecare din cei ce vor să urmeze Lui, sau să-L imite pe El. 507. Romani II, 29. 508. Matei XXV, 34. 254 fILOCALlA ia cineva aminte la cele spuse, nu culege atîta rod din dumnezeieştile Scripturi, chiar dacă ar cînta şi ar citi de multe ori. Liniştiţi-vă şi cunoaşteţi, zice, pentru că liniştirea adună mintea. Iar de va vrea cineva să ia aminte puţin, va cunoaşte, după Apostol, «în parte» 509, mai ales de va avea puţină făptuire morală. Căci aceasta face mintea mult încercată de pe urma luptei cu patimile. Dar nu cunoaşte toate tainele cîte le are fiecare cuvînt al Scripturii ascunse la Dumnezeu, ci cîte poate primi curăţia minţii de la har. Aceasta o ştim de acolo, că de multe ori cunoscînd un cuvînt al Scripturii, reuşim să descoperim unul sau două din scopurile pentru care s-au scris. Dar după o vreme oarecare, făcîndu-se mintea, poate, mai curată, se învredniceşte de alt înţeles mai înalt decît cel dintîi. Astfel, dîndu-şi seama de nepriceperea sa şi minunîndu-se de harul lui Dumnezeu şi de înţelepciunea Lui negrăită, omul se pomeneşte cutremurîndu-se înaintea Dumnezeului cunoştinţelor, cum a zis proorociţa Ana, că «Domnul e Dumnezeul cunoştinţelor». Nu vorbesc despre ceea ce aude cineva din vreo carte sau de la vreun om. Căci aceasta nu este din curăţia minţii, nici din descoperire. Ci despre ceea ce cunoaşte fără să-şi creadă lui, pînă ce află dumnezeiasca Scriptură sau pe vreunul dintre Sfinţi împreună mărturisind pentru înţelesul care a răsărit de la sine din cuvîntul Scripturii, sau din vreun lucru sensibil, sau inteligibil. Chiar dacă acesta, în loc de un singur înţeles, află sau aude de la dumnezeiasca Scriptură, sau de la Sfinţii Părinţi, mai multe, să nu fie fără crezare şi să-şi închipuie că aceasta e contrazicere. Pentru că uneori acelaşi lucru are mai multe scopuri, ca de pildă o haină. Dacă, deci, ar zice cineva despre aceasta că încălzeşte, iar altul că împodobeşte şi iarăşi altul că acoperă, toţi trei spun 509. I Cor. VI, 12. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢATURI DUHOVNICEŞTI 255 adevărul, pentru că haina foloseşte pentru încălzit, pentru acoperămînt şi pentru podoabă ; şi toţi trei au aflat scopul dumnezeiesc al hainei, avînd mărturie dumnezeiasca Scriptură şi firea lucrurilor. Iar dacă cineva fiind răpitor sau hoţ, vorbind de înţelesurile ei, ar zice că haina e bună spre a fi răpită sau furată, cu siguranţă minte, fiindcă nici Scriptura, nici firea lucrurilor nu mărturiseşte că pentru aceasta s-a făcut, odată ce şi legile pedepsesc asemenea fapte. Tot aşa este cu orice lucru sensibil sau inteligibil, sau cu orice cuvînt al dumnezeieştii Scripturi. Pentru că sfinţii nici nu cunosc tot scopul lui Dumnezeu cu fiecare lucru sau cuvînt al Scripturii, nici nu scriu deodată toate cele cunoscute de ei. Nu cunosc totul, pentru că Dumnezeu este necuprins şi înţelepciunea Lui nu are hotar, ca să cuprindă vreun înger sau om toate. Căci zice Gură de Aur despre cunoaşterea vreunui lucru oarecare, că noi spunem despre el cîte trebuie să le spunem acum, dar Dumnezeu pe lîngă cele spuse cunoaşte şi alte laturi neînţelese. Şi nu le spun nici sfinţii toate deodată, pentru că nu e de folos ca să le spună toate cîte le cunosc, din pricina neputinţei oamenilor şi ca să nu se lungească cuvîntul şi să se facă neplăcut sau neînţeles din pricina amestecării, ci ca cele spuse să fie măsurate, cum zice Teologul. De aceea unul şi acelaşi, azi spune despre un lucru unele şi mîine altele. Iar aceasta nu este contrazicere pentru auzitorul care are cunoştinţa sau experienţa celor spuse. Şi iarăşi unul zice acestea, altul altele despre acelaşi cuvînt al dumnezeieştii Scripturi, pentru că harul dumnezeiesc le-a dăruit şi pe acestea şi pe acelea potrivit cu oamenii şi cu vremea. Numai aceea trebuie să caute cineva, ca ceea ce se face şi se zice să se facă şi să se zică potrivit cu scopul dumnezeiesc şi ca să aibă mărturie din dumnezeieştile Scripturi, ca să nu audă de la Apostol : anatema fie ce- 256 FILOCALIA lui ce va binevesti altceva în afară de scopul dumnezeiesc, sau de firea lucrurilor, fie acela chiar înger 51°, cum zic şi marele Dionisie, marele Antonie şi Maxim Mărturisitorul. De aceea zice Gură de Aur : «Nu fiii elinilor ne-au predat nouă acestea, ci dumnezeiasca Scriptură». Nu este contrazicere dacă zice Scriptura despre oarecare că n-a văzut Babilonul în robie511, iar în alt loc că l-au luat în Babilon cu ceilalţi512. Căci cine citeşte cu luare-aminte află în alt loc al Scripturii că l-a orbit pe el şi aşa l-au luat în robie 513. Prin urmare a intrat în Babilon cum a zis unul despre el, dar nu l-a văzut pe acesta, cum a zis celălalt. Şi iarăşi unii zic din neiscusinţă că Epistola către Evrei nu este a lui Pavel Apostolul, şi un cuvînt al Sfîntului Dionisie nu este dintre celelalte cuvinte ale lui. Dar dacă ia aminte cineva, în cuvintele înseşi află adevărul. Căci sfinţii, cînd e vorba de un lucru al firii, descoperă scopul lui Dumnezeu întru toată amănunţimea, prin analiză, sau cunoştinţă naturală, sau prin contemplarea celor ce sînt, adică a făpturilor, care se întemeiază pe curăţia minţii ; dar cercetează şi Scripturile, cum zice Gură de Aur, cum cei ce vrînd să descopere aurul din metalele pămîntului, cercetează vinele cele mai subţiri, ca să nu cadă nici o iotă, sau nici o cirtă, cum zice Domnul514. Iar iota este litera a zecea şi cirta este cea numită mare, fără de care nu putem scrie drept. Acestea s-au spus despre lucrurile firii. Dar cînd e vorba de un lucru sensibil sau inteligibil, care se petrece mai presus de fire, sau de un cuvînt al Scripturii, atunci cunosc prin vedere înainte şi prin descoperire, dacă li se dă cunoştinţă despre acestea de la Duhul Sfînt. Iar dacă nu li se dă, ci spre folosul lor le 510. Gal~I, 18. 511. Iezechil XII, 13. 512. Ieremia XXXII, 5. 513. IV împăraţi XXV, 7. 514. Matei V, 18. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 257 rămîne lucrul necuprins, nu se ruşinează să spună adevărul şi să mărturisească neputinţa omenească, zicînd: «Nu ştiu, Dumnezeu ştie» 515, ca Apostolul, şi cum zice Solomon : «Trei nu le cunosc, iar a patra n-o ştiu»516, sau Gură de Aur : «Eu nu ştiu, chiar dacă m-ar numi ereticii necredincios ; dar numească-mă şi nebun». Şi simplu grăind, aceştia avînd înţelepciunea îndoită, dar preţuind mai mult înţelepciunea de sus, s-au folosit în chip înţelept şi măsurat şi de învăţătura cea de afară, urmînd regulii apostolilor, ca să nu se laude cu cele nemăsurate, ca egiptenii aceia care îşi bateau joc de graiul simplu al lui Varnava Apostolul, nedîndu-şi seama că predica lui avea cuvintele vieţii veşnice, cum zic Clementinele. Căci mulţi păţim aceasta, cînd auzim pe cineva vorbind alt grai şi rîdem, chiar dacă acela e poate înţelept în limba lui şi grăieşte despre taine înfricoşătoare. Iar aceasta ni se întîmplă din lipsa de cercare. Dar Părinţii au scris şi cu voia simplu, după vremea şi după oamenii pentru care au scris, cum zice Sfîntul Grigorie al Nişei, lăudînd pe Sfîntul Efrem care, înţelept fiind, a scris simplu, dar de care a spus, minunîndu-se, că mult iscusit fiind în dogme, a ţintuit la stîlp cărţile blestemate ale unui eretic cu cugetare de prunc, iar acela neputînd răbda, de mîndrie, ruşinea, a murit517. Căci sfînta smerenie e mai presus de fire şi nu poate să o aibă cel ce nu crede, ci o socoteşte contrară firii, cum zice marele 515. II Cor. XII, 3. 516. Prov. XXX, 18. 517. Cuvîni de laudă la cuv. Părintele nostru Efrem Şirul, unde se istoriseşte şi întîmplarea cu Apolinarie «cel fără de minte şi fără de socoteală, multe izvodind şi din pîntece grăind», căruia luîndu-i cărţile cu care se lăuda, i le-a uns Sfîntul «filă cu filă cu ulei de peşte... nelăsînd o parte de alta să se dezlipească din strîngerea cea cumplită». Mai tîrziu, polemizind ereticul cu un ortodox, a cerut să i se aducă lucrările sale pentru a citi din ele, neştiind el ce se petrecuse. Şi mîndrindu-se cu ele a încercat să le deschidă, dar «nedespărţite şi cu totul nesupuse văzîn-du-le, de ruşine faţa şi-au schimbat, iar de nedumerire cu sufletul s-a spăimîntat şi de adunare despărţindu-se nebunul, la boală şi mai pe urmă la moarte s-a apropiat, nesuferind ocara». 17 — Filocalia 238 FILOCAL1A Dionisie despre unii ca aceştia, scriind către Sfîntul Timotei : «Celor vechi învierea din morţi li se pare contrară firii, mie însă şi ţie, nu ne este contrară firii, ci mai presus de fire. Aceasta faţă de noi. Iar faţă de Dumnezeu nu e nici mai presus de fire, ci firească. Căci porunca lui Dumnezeu este firea Lui». Iar Părinţii iubesc mai degrabă smerenia cu lucrul şi cu cuvîntul, ca cel ce a scris Gheronticonul, măcar că era episcop şi a fost izgonit pentru Hristos 518. Căci zice despre veş-mîntul unei fecioare că «l-am luat eu ca să fiu binecu-vîntat». Iar Sfinţii Părinţi Dorotei şi Casian, înţelepţi fiind, au scris simplu. Iar aceasta s-a zis, ca să nu-şi închipuie cineva că din mîndrie au scris unii înalt, iar alţii din lipsă de învăţătură au scris simplu. Ci înţelegerea tuturor este una şi e dăruită de acelaşi Duh Sfînt. Iar scopul lor era să folosească pe toţi. Pentru că dacă ar fi scris toţi simplu, niciunul dintre cei învăţaţi nu s-ar fi folosit vreodată. Căci ar fi socotit acestea ca nimic, pentru simplitatea cuvîntului. Dar iarăşi nu s-ar fi folosit nimeni dintre cei mai simpli, dacă ar fi scris toţi înalt, pentru că n-ar fi prins înţelesul celor spuse. Cel încercat în înţelegerea Scripturilor cunoaşte că înţelesul celui mai simplu cuvînt al Scripturii şi al celui covîrşitor de înţelept este unul şi are în vedere mîntuirea omului. Iar cel neîncercat în aceasta, se sminteşte de multe ori, neştiind că mult ajută învăţătura de jos cînd se face purtătoare a înţelepciunii de sus a Duhului. Pentru că una dă înţelesuri luminoase, iar cealaltă putere cuvântului, dacă are omul o chibzuinţă statornică şi sălăşluieşte în el cumpătarea prin care se teme de nechibzuinţă şi de cugetare uşuratică şi cugetă cu cumpătare, cum zice Apostolul. Precum deci cuvîntul «Amin» spus cu adevărat la sfîrşitul Evangheliei 518. Este vorba de episcopul Palladius, care a scris Lavsaiconul şi a fost exilat 6 ani din scaunul său din Helenopolis în Bitinia (veacul V). PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI după Luca e cuvîntul neclintit ce întăreşte cele spuse înainte de el, aşa şi chibzuinţă este o înţelegere neclintită ce poate să păzească adevărul. Căci Amin arată statornicia harului celui nou. De aceea în Vechiul Testament nici nu se află deloc, căci acela era chip. Dar în harul cel nou se spune pretutindeni, pentru faptul că acesta rămîne în veac şi în veacul veacului. Cuvîntul 24 Acum omega (o mare) şi cuvîntul de ¡afă Al douăzeci şi patrulea, aduce inimii o simţire, Ca să cunoască omul ceea ce-i foloseşte. O, cîte lacrimi aş vrea să am, cînd mă văd pe mine dintr-o parte sau alta ! Că de nu păcătuiesc, mă înalţ din mîndrie. Iar de păcătuiesc, şi pot să văd, îmi pierd curajul nemaiştiind ce să fac şi vin la deznădejde. Dacă apoi alerg la nădejde, iarăşi vine mîndria. Iar dacă plîng, aceasta mi se face pricină de părere de sine ; şi dacă nu plîng, iarăşi vin patimile. Viaţa mea e moarte şi moartea e mai rea pentru frica muncilor. Rugăciunea mea mi se face ispită şi neluarea aminte, pierzare. «Cel ce a cîştigat cunoştinţă, a adăugat durere»519, zice Solomon. Nu pricep şi mă înciudez şi nu ştiu ce să fac. Iar dacă ştiu şi nu fac, cunoştinţa îmi este spre osîndă. Vai mie, ce voi alege ? Toate mi se par contrare din neştiinţă şi nu pot să pun de acord vreuna din ele. Nu descopăr virtutea şi înţelepciunea ascunse în încercări, pentru că nu am răbdare. Ci fugind de linişte din pricina gîndurilor, aflu afară patimile, în ispita prin simţuri. De vreau să nu mănînc şi să pri-veghez, aflu părerea de sine şi slăbiciunea ca piedică. De mănînc şi dorm fără zgîrcenie, vin, fără să vreau, la păcat. De mă retrag şi fug de la toate, de frica păcatului, iarăşi mă moleşeşte trîndăvia. 519. Ecles. I, 18. 260 FILOCALIA Pe de altă parte văd pe mulţi că iau prin aceste războaie frica dumnezeiască şi prin frică au dobîndit lucrarea celorlalte virtuţi. De aş fi avut şi eu credinţă ca ei, aş fi aflat temerea, prin care aş fi primit bine-credincioşia, cum zice proorocul, şi cunoştinţa, din care se nasc tăria şi sfatul, înţelegerea şi înţelepciunea Duhului 52°, în cei ce stăruie lîngă Dumnezeu întru negri jă şi întru îndeletnicirea cu dumnezeieştile Scripturi, cu răbdare. Pentru că prin aceasta toate cele de sus şi cele de jos se fac deopotrivă. Căci cînd o patimă se preface în virtute, e vădit că aceasta s-a făcut prin vreme şi cercare. Iar cînd o virtute înclină spre patimă, tot vremea şi cercarea îndelungată prin răbdare o poate depărta de aceea. Dacă nu se naşte în suflet răbdarea din credinţă, nu poate avea cineva nicidecum vreo virtute, «întru răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele voastre» 521, zice Domnul, Cel ce a zidit una cîte una inimile oamenilor, cum zice psalmistul 522. De aici este vădit că inima, adică mintea se zideşte fiecare deosebit prin răbdarea celor ce vin asupră-i. Căci cel ce crede că are pe altcineva care-i cîrmuieşte nevăzut viaţa, cum va mai da crezare gîndului său, care zice : aceasta vreau, sau aceasta nu vreau, aceasta e bine sau aceasta e rău ? Dacă are vreun povăţuitor văzut, e dator să întrebe la tot lucrul şi să primească prin urechi răspunsul şi să plinească cu lucrul cele spuse. Iar dacă nu are vreunul, îl are după Euhait, pe Hristos, şi e dator să-L întrebe prin rugăciune din inimă pe El şi să nădăjdu-iască cu credinţă răspunsul prin lucru şi prin cuvînt, ca nu cumva satana, neputînd răspunde cu lucrul, să răspundă cu cuvîntul, prefăcîndu-se pe sine în povă- 520. Isaia XI, 2. 521. Luca XXI, 19. 522. Psalm. XXXII, 15. PETRU DAMASCH1N, ÎNVĂŢATURI DUHOVNICEŞTI 261 ţuitor şi trăgînd la pierzare pe cei ce n-au răbdare 523. Căci aceştia se grăbesc din neştiinţă să ia cele ce niciodată nu li s-au dat lor, uitînd că o zi în ochii Domnului e ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi. Iar cel ce are din răbdare experienţa uneltirilor vrăjmaşului, cum zice Apostolul, lucrează, loveşte şi aleargă întru răbdare, ca să ia 524 cunoştinţă şi să poată zice : «Nu ne sînt necunoscute gîndurile lui» 525, adică nu ne sînt ascunse uneltirile lui, neştiute de cei mulţi. Căci se preface, zice, în înger al luminii 526. Şi nu e de mirare, odată ce şi gîndurile care vin de la el în inimă, se înfăţişează ca gînduri ale dreptăţii, celor neîncercaţi, lipsiţi de experienţă. De aceea bine este ca omul să zică : nu ştiu, ca să nu se arate fără crezămînt nici celor spuse de înger şi să nu creadă nici celor săvîr-şite de viclenia vrăjmaşului, ci să scape prin răbdare de amîndouă povîrnişurile şi să aştepte să i se dăruiască răspunsul cu lucrul în decurs de mulţi ani, fără de voie, făcîndu-se că nu ştie de i-a spus cineva despre înţelesul lucrurilor, sau al făpturilor lui Dumnezeu, pînă ce nu ajunge la un liman, adică la cunoştinţa cu lucrul. Şi cînd o vede rămînînd mulţi ani, atunci află că într-adevăr a fost şi a primit răspuns în chip nevăzut. De pildă cineva se roagă pentru biruinţă asupra patimilor care îl războiesc şi cuvînt nu aude, nici chip amăgitor nu vede. Dar chiar dacă i s-ar întîmpla poate 523. Omul nu trebuie să-şi spună singur că lucrul cutare e bun sau rău, ci să aştepte prin răbdare răspunsul de la Domnul, cînd nu are un povăţuitor văzut. Iar Domnul i-l va spune, după răbdare multă, nu numai printr-un cuvînt şoptit în minte, ci mai ales printr-o experienţă tainică, căci binele între timp a devenit o calitate, o stare proprie lui, care durează, Satana însă dă un răspuns numai prin cuvînt şoplit în minte celor ce nu aşteaptă să le devină binele calitate intrinsecă, prin răbdarea unor încercări. Astfel răbdarea e văzută ca o metodă prin care se ajunge la cunoaşterea a ceea ce e bine, dar la o cunoaştere prin experienţa lăuntrică, dat fiind că e o metodă prin care cineva ajunge el însuşi la calitatea binelui. 524. Filip. III, 12. 525. II Cor. 2, 11. 526. II Cor. 11, 14. 262 FILOCALIA aceasta în somn sau sensibil, nu crede nicidecum. După cîţiva ani însă, vede războiul acela cîştigat prin har şi anumite înţelesuri atrăgîndu-i mintea la smerenie şi la cunoştinţa neputinţei sale. Dar nici aşa nu crede, ci aşteaptă mulţi ani, temîndu-se ca nu cumva să fie şi aceasta înşelăciune. Căci zice Gură de Aur despre Apostoli că de aceea le-a spus Domnul de necazurile cele multe şi a adăugat «Cel ce va răbda pînă în sfîrşit, acela se va mîntui» 527, ca niciodată să nu rămînă fără grijă, ci să se nevoiască din temere. Căci nu va folosi cineva nimic de la celelalte virtuţi, măcar de ar fi cu petrecerea în cer, dacă e stăpînit de mîn-drie, prin care diavolul şi Adam şi alţi mulţi au căzut. De aceea niciodată nu trebuie să părăsească temerea, pînă ce nu ajunge la limanul dragostei desăvîrşite şi iese afară din lume şi din trup 528. Căci unul ca acesta nu lasă temerea de bună voie, ’ ci din marea credinţă, care-i face mintea să nu aibă grijă de viaţă şi de moartea trupului. El vine la temerea curată a dragostei. Despre aceasta zice marele Atana-sie către cei desăvîrşiţi : «Nu te teme de Dumnezeu ca de un tiran, ci te teme din dragoste faţă de El»-. Aceasta ca să nu se teamă omul numai pentru că păcătuieşte, ci şi pentru că e iubit fără să iubească şi primeşte binefaceri cu nevrednicie. Prin temerea de asemenea bunătăţi, el vrea să-şi atragă sufletul la iubire şi să se facă vrednic de binefacerile de care a avut şi va avea parte, prin recunoştinţa sa faţă de Binefăcător. Iar de la frica curată a dragostei, vine la smerenia mai presus de fire. Fiindcă oricît de mult ar pătimi în înţeles bun şi oricîte necazuri ar răbda, el nu-şi închipuie cîtuşi de puţin că din puterea şi din înţelegerea 527. Matei X, 22. 528. Asemănarea dragostei cu un liman, la care ajunge omul dus de barca temerii, e de la Sfîntul Isaac Şirul (Cuv. 72, ed. Theotoche, p. 283)» PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 263 sa îi vine puterea de a răbda şi starea cea bună a sufletului şi a trupului. Ci din cugetarea smerită a cîştigat darul deosebirii, prin care cunoaşte că este făptura lui Dumnezeu şi că nu poate să facă nici un bine de la sine, nici să-l păzească, odată săvîrşit prin har ; de asemenea că nu poate surpa ispita nici răbda prin bărbăţia sau înţelepciunea sa. Iar de la darul deosebirii vine la cunoştinţa din parte a lucrurilor şi începe să vadă cu mintea cele ce sînt. Necunoscînd însă raţiunile acestora, doreşte un învăţător şi neaflîndu-1 pe acela, pentru că nu se poate vedea, iar pe altul care face pe învăţătorul neprimindu-1, pentru că ştie aceasta prin darul deosebirii, sau printr-o înţelegere fără martori, nu mai înţelege nimic. Aceasta-1 face să socotească toate cele făcute şi învăţate de el ca nimic, văzînd înainte de el atîta mulţime de oameni care au căzut după atîtea sudori şi cunoştinţe, de la Adam şi cei de după el. Auzind, dar neînţelegînd ceva din cele spuse în dumnezeieştile Scripturi, începe să lăcrimeze din pricina acestei cunoştinţe, adică din faptul că cunoaşte că nu cunoaşte cum trebuie. Şi cu adevărat e lucru de mirare, cum cel ce-şi închipuie că ştie, încă n-a ajuns să ştie că nu ştie nimic şi ceea ce i se pare că are se va lua de la el, cum zice Domnul 529, pentru că i se pare că are, dar nu are cu adevărat. Iar acesta, care se socoteşte că e nebun şi neînţelegător, neputincios şi neştiutor, plînge şi se tînguieşte şi prin aceasta primeşte şi cele ce nu le are, prin recunoştinţă. Căci smerenia se naşte din multe virtuţi, iar ea naşte altele mai desăvîrşite. Asemenea şi cunoştinţa, rugăciunea, mulţumirea şi dragostea. Fiindcă aceste virtuţi pururea primesc creştere. De pildă, dacă cineva se smereşte ca păcătos şi plînge, prin aceasta se înfrînează şi rabdă necazurile ce-i vin de bună voie şi fără voie, 529. Matei XXV, 29. 264 FI LOC ALIA de la draci din pricina nevoinţei, şi de la oameni spre cercarea credinţei, ca să se arate dacă îşi are nădejdea la Dumnezeu, sau la om, sau în tăria şi cuminţenia sa. Făcîndu-se astfel cercat prin răbdare şi părăsind toate pentru Dumnezeu, primeşte credinţa cea mare de care zice Domnul : «A venit Fiul Omului, poate va afla credinţă«- 530. Iar prin credinţa aceasta va dobîndi biruinţă împotriva celor ce-1 războiesc. Şi dobîndind-o pe aceasta, ia cunoştinţă de neputinţa şi de neştiinţa sa, din puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu arătată lui, şi începe întru smerenia sufletului să-I mulţumească şi tremură temîndu-se ca nu cumva să cadă iarăşi în neascultarea de mai înainte. Apoi din frica curată, ajunsă fără de păcat, din mulţimea, răbdarea şi smerenia de care s-a împărtăşit prin cunoştinţă, începe să aibă nădejde că va dobîndi milă prin har. Iar din gustarea (experienţa) binefacerilor dăruite lui, aşteaptă şi se teme ca nu cumva să se afle nevrednic de aşa de mari daruri ale lui Dumnezeu. Prin acestea îi creşte smerenia şi rugăciunea din inimă. Şi cu cît cresc acestea, deodată cu mulţumirea, primeşte cunoştinţă mai mare531. Astfel din cunoştinţă vine la temere şi din temere la mulţumire şi la cunoştinţa cea mai presus de acestea. Şi pentru aceasta iubeşte pe Binefăcătorul în chip firesc şi cu bucurie doreşte să-i slujească Lui, ca unul ce se ştie îndatorat prin cunoştinţă. Prin aceasta îndată primeşte creşterea cunoştinţei şi vede împreună cu binefacerile personale şi pe cele de obşte, pentru care neputînd mulţumi, plînge. Dar mi-nunîndu-se iarăşi de harul lui Dumnezeu, primeşte mîn-gîiere. Astfel aci varsă lacrimi îndurerate, aci iarăşi varsă din dragoste lacrimi mai dulci ca mierea, din 530. Ci. Luca XVIII, 8. 531. Reluînd tema epectazei Sfîntul Grigorie de Nisa, adică a necontenitei creşteri sau înaintări a sufletului în bine, Petru Damaschin îi dă o explicare ascetică în aceste pagini. PETRU DAMASCHiN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 285 bucuria duhovnicească ce vine dintr-o negrăită smerenie. Iar aceasta i se întîmplă, cînd doreşte cu adevărat să se facă voia lui Dumnezeu şi urăşte toată cinstea şi odihna şi se ţine pe sine mai prejos de toţi, incit nu socoteşte nicidecum că este cineva şi se simte îndatorat, cu tot ce are, lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor. De aceea socoteşte ispitele şi necazurile ca o mare binefacere, iar bucuria şi odihna ca o mare pagubă. Şi acelea le doreşte din tot sufletul ori de unde i-ar veni, iar de acestea se teme chiar de-i vin de la Dumnezeu spre cercare. Şi fiind el în lacrimile acestea, începe mintea să primească curăţia şi vine la străvechea ei stare, adică la cunoştinţa firească pe care a pierdut-o din dragoste faţă de patimi. Aceasta e numită de unii înţelepciune, pentru că mintea vede lucrurile cum sînt după fire. De alţii iarăşi e numită pătrundere, pentru că cel ce are parte de ea cunoaşte o parte din tainele ascunse, sau scopul lui Dumnezeu aşezat în dumnezeieştile Scripturi şi în fiecare făptură. Iar aceasta se naşte din darul deosebirii şi poate înţelege raţiunile celor sensibile şi inteligibile. Din această pricină se numeşte vedere (contemplare) a celor ce sînt, sau a făpturilor, dar ea este firească (naturală) şi vine din curăţia minţii 532. 532. După Părinţi starea naturală şi cunoaşterea naturală nu e cea-pe care o are cel scufundat în păcat, ci cea dinainte de păcat pe care o. redobîndeşte acesta cu ajutorul harului, căci aşa e cum trebuie să fie. Redînd această învăţătură diaconul rus G. Tsebricov zice : «Nu lumea supusă legilor logice e concepută de sufletul ortodox ca fiind lumea naturală. Dimpotrivă el străvede natura adevărată, realitatea substanţială, starea normală a lucrurilor în supranatural, în domeniul mistic deschis sfinţilor. Nu natura supusă matematicianului, nu universul unde doi ori doi fac în mod invariabil patru, şi-l reprezintă sufletul ortodox ca adevărata lume a lui Dumnezeu. Nu cosmosul în care legile par să prevaleze asupra Dătătorului de legi, în care pretinsa imutabilitate a legilor fizice pare mai degrabă să disciplineze pe Dumnezeu decît să fie disciplinată de El. «Aspectul actual al universului nu e decît un episod», scria Teofan Zăvorîtul (1870). «El n-ar fi existat (acest aspect), dacă păcatul n-ar fr fost săvîrşit. Şi precum păcatul n-a fost necesar, aşa aspectul acesta aî lumii nu are nimic necesar. Libertatea în creaţie nu înseamnă numai po- 266 FI LOCALIA Iar dacă cineva s-ar învrednici să vină la vederea înainte spre folosul obştesc, aceasta este mai presus de fire. Pentru că singur Dumnezeu cunoaşte dinainte toate în toţi şi pentru ce a făcut fiecare lucru sau spus fiecare cuvînt în dumnezeiasca Scriptură şi dă această cunoştinţă după har şi celor vrednici să cunoască. Deci cunoaşterea (contemplarea) făpturilor sensibile şi inteligibile, numită înţelepciune, este o pătrundere şi o cunoştinţă firească, fiindcă a existat de mai înainte în fire, dar patimile au întunecat mintea. Şi dacă nu înlătură Dumnezeu, prin virtutea făptuitoare, patimile, mintea nu poate vedea. Dar vederea înainte nu e tot aşa, ci este har şi mai presus de fire. însă nici cea din-tîi nu se iveşte fără Dumnezeu, măcar că e firească. Fiindcă şi elinii multe au iscodit, dar scopul lui Dumnezeu din făpturi nu l-au aflat, cum zice marele Vasile ; ba nici pe Dumnezeu însuşi, pentru că n-aveau smerenia şi credinţa lui Avraam. Căci credincios se numeşte cineva atunci cînd crede celor nevăzute din cele văzute. Iar a crede cele văzute de el înseamnă a nu crede celui ce îl învaţă sau îi propovăduieşte. Pentru aceasta, spre cercarea credinţei, ispitele sînt arătate, iar ajutorările nearătate, ca cel credincios să sibilitatea căderii. Deci ea neagă necesitatea căderii, a păcatului şi, în acelaşi timp, necesitatea aspectului actual al universului. Noi n-avem puterea să presupunem cum ar fi lumea, dacă n-ar fi avut loc căderea, dar putem spune că ar fi fost cu totul diferită. Astăzi totul este adaptat la ■starea de pedeapsă care trebuie suportată. Altfel totul ar fi fost adaptat la starea de ascultare de voia lui Dumnezeu». Aşadar, un lucru e clar: «Noi nu vedem universul decît printr-o viziune coruptă de păcatul săvîrşit împotriva lui Dumnezeu şi care ne scufundă în întuneric; universul adevărat e de fapt altul. Lumea adevărată e .aceea care se deschide ochilor duhovniceşti şi credinţei, prin înrîurirea harului revărsat în noi cu plinătate. Atunci începem, sau mai vîrtos, reîncepem să o înţelegem după Dumnezeu şi nu după noi. Atunci supranaturalul devine natural, în vreme ce naturalul de aici de jos devine ireal. Minunea lui Dumnezeu realizată de sfinţi nu e decît starea cea mai normală a lucrurilor. In sine minunea nu e supranaturală, căci «emană din unica şi adevărata natură» (L'esprit de ¡'Ortodoxie, în Irenikon, Prieure d'Amay sur Meuse, Collection nr. 7, 1927, p. 14—15). JPBTRV DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 267 afle, prin răbdare, după isprăvirea ispitei, cunoştinţa. Iar din aceasta să afle că nu cunoaşte şi că se împărtăşeşte de binefaceri, culegînd rodul smereniei şi dragostea faţă de Dumnezeu ca binefăcător şi faţă de aproapele, pentru a sluji lui Dumnezeu. Şi aceasta socoteşte că este un lucru firesc şi o datorie, care-1 face să dorească a păzi poruncile şi a urî patimile ca vrăjmaşe, iar trupul a-1 dispreţui, socotindu-1 ca piedică spre nepătimire şi spre cunoştinţa lui Dumnezeu, adică spre înţelepciunea cea ascunsă. Şi pe drept cuvînt e ascunsă aceasta. Pentru că cel ce stăpîneşte înţelepciunea lumii şi se desfată de ea şi are odihna lumii acesteia şi slava ei, prieten al ei este. Iar prietenul înţelepciunii lui Dumnezeu, se nevo-ieşte în cele potrivnice acestora, adică e împovărat de dureri şi trăieşte în înfrînare şi suferă tot necazul şi necinstea pentru împărăţia cerurilor. Cel dintîi doreşte să se apropie de bunătăţile văzute, de învăţăturile de jos şi de regi ; şi pătimeşte pentru aceasta adeseori. Iar cel de al doilea pătimeşte împreună cu patimile lui Hris-tos. Pentru că cel dintîi are nădejdile aici, dacă poate peste tot să le aibă, căci sînt vremelnice şi greu de înfăptuit, iar cel de al doilea aici se ascunde în ochii celor nebuni, zice Sfînta Scriptură, dar se face arătat în veacul viitor, cînd toate cele ascunse se vor face arătate. Dar pe lîngă aceasta mai trebuie spus că cunoştinţa celor ascunse, adică contemplarea Scripturilor şi a făpturilor, se dă aici şi spre mîngîierea celor ce plîng, cum zice Sfîntul Ioan Gură de Aur. Căci din credinţă se naşte frica, iar din aceasta plînsul, prin care vine smerenia, din care se naşte darul deosebirii. Iar din aceasta pătrunderea şi vederea înainte cea după har. Iar cunoscătorul nu trebuie să-şi fixeze un înţeles al său, ci să voiască să aibă totdeauna mărturie Sfînta 268 F 1 LOCAL IA Scriptură, sau firea lucrului 533. O cunoştinţă care nu le are pe acestea nu e cunoştinţă adevărată, ci viclenie şi amăgire. O spune marele Vasile cînd, vorbind despre stele, zice că Sfînta Scriptură pe puţine le numeşte, iar elinii, amăgindu-se, spun multe nume. Pentru că scopul dumnezeieştii Scripturi acesta este : să descopere unora tainele dumnezeieştilor Scripturi, ce pot să mîntuiască sufletul şi raţiunile celor ce sînt, adică scopul pentru care a fost făcut fiecare lucru. Aceasta pentru ca să lumineze mintea omului spre a iubi pe Dumnezeu şi a cunoaşte mărirea Lui şi negrăita Lui înţelepciune şi pronia Lui din purtarea de grijă ce o are pentru făpturile Lui. Căci prin această cunoştinţă omul se teme de călcarea poruncilor Lui şi îşi dispreţuieşte neputinţa şi neştiinţa sa şi prin aceasta se smereşte şi iubeşte pe Dumnezeu şi nu dispreţuieşte poruncile Lui, ca cei nepărtaşi de cunoaşterea Lui cu lucrul. Şi iarăşi reţine vreunele din tainele Lui, ca să le dorească omul şi să nu se sature îndată ca Adam şi, aflîndu-1 vrăjmaşul afară, să-l atragă spre răutatea sa. Aşa face cu cei virtuoşi. Iar pe cei nerecunoscători, prin încercări îi înfricoşează ca să se ferească a păcătui, iar prin binefacerile trupeşti îi încurajează ca să nu deznădăjduiască. Şi aceasta mereu o face Dumnezeu prin bunătatea Lui cea fără de margini, ca să mîntuiască pe toţi şi să-i izbăvească de cursele diavolului, fie dăruind, fie reţinînd binefacerile şi cunoştinţele şi dînd după recunoştinţa fiecăruia darurile şi înţelegerile. La fel a făcut şi dumnezeiasca Scriptură, fie să se ascundă, fie să se facă cunoscută unora spre folos, după cum a ales cel ce o citeşte. Dar scopul mincinoşilor înţelepţi (sofiştilor) de afară nu a fost acesta, ci fiecare se străduia să învingă pe 533. Cunoscătorul nu e un individualist orgolios în cunoaştere, ci e deschis raţiunii obiective, dumnezeieşti, a textului Scripturii, sau a lucrului. PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢATURI DUHOVNICEŞTI 269 altul şi să pară mai înţelept. De aceea nu l-au aflat pe Domnul nici ei, nici cei ce fac ca ei, chiar dacă se ostenesc poate foarte mult. Pentru că nu ostenelilor, zice Scărarul, ci smereniei şi simplităţii se descoperă Domnul prin credinţă, adică prin contemplarea Scripturilor şi făpturilor, de care zice Domnul : «Cum puteţi crede, căutînd slavă unii de la alţii» şi celelalte. Şi aceasta este credinţa cea mare, care îşi poate pune toată grija în Dumnezeu. Pe aceasta o numeşte Apostolul temelie, iar Scărarul maica liniştii şi Sfîntul Isaac credinţă a vederii 534 şi uşă a tainelor 535. Căci cel ce o are pe ea e fără grijă în toate, ca toţi sfinţii, care au şi numele potrivite. Petru poartă numele tăriei, Pa-vel al odihnei, Iacob al călcîiului, ca cel ce dă un căl-cîi lui Veliar, Ştefan, al cununii neveştejite, Atanasie al nemuririi, Vasile al împărăţiei, Grigorie al vegherii înţelepciunii, sau teologiei, Gură de Aur al avuţiei de mult preţ şi al harului mult dorit, Isaac al iertării. Şi simplu spunînd, atît în Vechiul cît şi în Noul Testament se dau nume potrivite. Căci Adam poartă numele celor patru laturi : A — Ana toii (răsărit), D — Dysis (apus), A — Arktos (miazănoapte) şi M — me-simvria (miazăzi). Iar om în limba de atunci, adică în siriacă, se numeşte focul, pentru asemănarea firii. Căci dintr-un om s-a făcut toată lumea, precum dintr-o candelă poate aprinde cine vrea pe toate celelalte, iar cea dintîi nu se împuţinează. Iar după amestecarea limbilor, o limbă derivă pe om de la uitarea ce-1 stăpîneşte ; alta, de la alte îndeletniciri. Iar cea grecească de la privirea în sus (âvu> A&psîv = âv&punto?) a omului. Dar firea lui e în primul rînd raţiunea cuvîntă-toare. De aceea se şi zice : raţional şi singur era acest nume propriu lui. Căci în celelalte nume ale lui are şi 534. Cuv. 18, ed. cit., p. 65. 535. Cuv. 72, Ibidem, p. 281. 270 FILOC AL1 A. alte făpturi părtaşe. De aceea trebuie să părăsim toate şi să preţuim mai mult raţiunea şi să aducem, prin raţiune, raţiunile Cuvîntului lui Dumnezeu, ca să ne-învrednicim să primim de la el în minte, în loc de cuvinte, raţiunile Duhului Sfînt 536. Aceasta potrivit cu ceea ce s-a spus : «Cel ce dă rugăciune celui ce se roagă»- ; adică Dumnezeu dă celui ce face bine rugăciunea trupească, rugăciunea cea din minte ; şi celui ce o face cu sîrguinţă pe aceasta, pe cea fără formă şi fără figuri, din frica curată de Dumnezeu ; şi iarăşi celui ce o face bine pe aceasta, contemplaţia făpturilor ; iar din aceasta i se va dărui celui ce se odihneşte de toate şi meditează în El cu lucrul şi cu cuvîntul (cu raţiunea) şi nu numai cu auzul, răpirea minţii spre cunoaşterea lui Dumnezeu (spre teologie) şi spre facerea de bine. Aşadar, cunoştinţa dacă e fără de voie şi duce spre smerenie pe cel ce o are, prin ruşine, pentru că a primit-o fără să fie vrednic, şi dacă acela caută să o depărteze de la sine ca vătămătoare, chiar dacă e dată de la Dumnezeu, prin mîna smereniei, cum zice Scăra-rul, e bună. Altfel să ne amintim de cel luat odinioară în furci de nişte chipuri negre. Ce nenorocire ! Acela avea nume mare şi era iubit aşa de mult de oameni, că toţi au plîns moartea lui şi au socotit mare pagubă pierderea lui, dar din pricina mîndriei ce o avea ascunsă,, cel ce a văzut acestea, a auzit din înălţime : «nu-1 voi odihni pe el, căci nici el nu m-a odihnit pe Mine nici un ceas». Vai, cel numit de toţi sfînt şi cu ale cărui rugăciuni nădăjduiau să se mîntuiască mulţi din tot felul de ispite, aşa a avut sfîrşitul, din pricina îngîmfării. Şi că aceasta a fost pricina, e vădit oricui. Căci dacă era alt păcat, nu ar fi putut rămîne tuturor ascuns şi 536. In greceşte Xofoî Snsemnînd atît «cuvînt» cît şi «raţiune», în tot pasajul acesta trebuie să se înţeleagă pe lîngă raţiune şi raţiuni şi «cuvînt» şi «cuvinte». PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢATURI DUHOVNICEŞTI 271 nici nu l-ar fi putut săvîrşi în fiecare ceas. Iar de ar fi fost erezie, ereticul de fapt mînie pe Dumnezeu în fiecare ceas prin blasfemia lui cu voia, dar nici aceasta nu e cu totul nearătată, ci, după iconomia lui Dumnezeu, se face arătată spre îndreptarea celui ce o are, dacă vrea să se întoarcă, iar de nu, spre păzirea altor oameni. De aceea numai cugetarea semeaţă a încîntării de sine poate să rămînă ascunsă tuturor, ba aproape şi celui ce o are pe aceasta, mai ales dacă nu cade în încercări prin care sufletul e dus la mustrare şi-şi cunoaşte neputinţa şi neştiinţa sa. Şi de aceea n-a avut nici Duhul Sfînt odihnă în ticălosul acela de suflet, pentru că neîncetat avea acelaşi gînd şi se bucura de el, ca de o izbîndă oarecare. Pentru aceea s-a şi întunecat, ca dracii, pentru că nu se arăta deloc păcătuind. Şi aceasta a fost de ajuns dracilor, putînd să umple locul celorlalte rele, cum zice Scărarul. Şi nu eu am aflat această explicare şi înţelegere a întîmplării amintite, ci am scris-o auzind-o de la sfîntul bătrîn. El a spus şi despre Sfîntul Pavel cel Simplu, că de aceea n-a ascultat dracul să iasă îndată dintr-un om, pentru că i-a spus aceluia marele Antonie : Ava Pavele, scoate pe diavolul din fata aceasta şi nu a făcut îndată metanie ascultînd, ci oarecum s-a împotrivit zi-cînd : «Dar tu cine eşti ?» Şi cînd a auzit că nu fac aceasta de la mine, s-a supus. Şi de aceea a spus fericitul bătrîn că n-a ieşit îndată dracul, ci după ce s-a ostenit mult. Şi aşa a trebuit să fie. Căci bătrînul merită crezare, pentru că e purtător de Dumnezeu. Dar avem şi mărturie din prilejul spălării picioarelor şi din împotrivirea lui Moise şi a proorocului care cerea să fie lovit. Dar pentru că istoria are înţelesul acesta şi nu s-a spus pînă acum, se va spune aci. 272 F 1LOCAIIA Un rege, se spune în Paralipomene, cîrmuia ţara în chip tiranic. De aceea iubitorul de oameni Dumnezeu, nesuferind tirania, a poruncit proorocului să meargă şi să mustre pe regele acela. Acesta însă, cunoscînd cruzimea aceluia, nu a voit să meargă, în chip simplu, ca nu cumva văzîndu-1 pe el de departe şi cunoscînd pentru ce pricină a venit, să-l alunge şi să nu poată proorocul să-l mustre pe el ; sau ca nu cumva, începînd el a spune : «De Dumnezeul meu am fost trimis din pricina cruzimii tale», acela să nu dea atenţie celor spuse. Ci a plănuit să fie lovit de cineva şi să meargă plin de sînge la rege cu pîră, pentru ca prin aceasta să înşele cu meşteşug pe rege şi să-l facă să audă cele spuse. Şi străbătînd drumul a aflat pe cineva lîngă cale cu o secure şi a zis către el : «Acestea zice Domnul : Ridică securea ta şi loveşte-mă în cap». Dar acela fiind temător de Dumnezeu a zis : «Nicidecum domnul meu ; sînt om al lui Dumnezeu, nu voi pune mîna mea pe un uns al Domnului». Şi a zis proorocul : «Acestea zice Domnul, pentru că n-ai ascultat glasul Domnului, să vină un leu din pustie şi să te mănînce». Aceasta deci n-a fost din mînie, să nu fie, ci spre folosul multora s-a făcut. Şi pentru că omul acela a fost vrednic să nu moară în chip simplu, ca ceilalţi oameni, ci ca, după cuvîntul Domnului, să fie mîncat de fiară şi să ia cununa printr-o moarte amară. Zice şi Gheronti-conul despre patru preoţi că s-au înţeles şi au făcut rugăciuni ca să fie mîncat slujitorul lor de un leu, din pricina curviei pe care a făcut-o. Dar nu a ascultat de ei Domnul, ci a judecat să asculte de pustnicul (isihas-tul) care s-a rugat pentru el, ca să se depărteze leul de el 537. 537. Se pare că pasajul despre aceşti patru preoţi e intercalat de o mină ulterioară. (Pateric, cap. 12, 12). PETRU DAMASCHIN, ÎNVĂŢĂTURI DUHOVNICEŞTI 273 Apoi aflind proorocul alt om, a zis lui : «Acestea zice Domnul : Ridică securea ta şi loveşte-mă în cap». Iar acela auzind : «Acestea zice Domnul», a lovit fără să mai stea la gînduri capul Proorocului cu securea lui. Iar Proorocul, ca odinioară Moise, a zis către el : «Bine-cuvîntarea Domnului peste tine, că ai ascultat glasul Domnului». Aşadar unul, din bunătate multă, s-a sfiit de prooroc şi n-a ascultat, ca şi Petru din prilejul spălării picioarelor. Celălalt a făcut ascultare, cum a ascultat poporul de Moise cînd s-au junghiat unii pe alţii. De aci vedem că cel ce ascultă la arătare de voie dumnezeiască, face un lucru mai bun. Căci socoteşte porunca mai presus de fire a Stăpînului firii înţeleaptă şi mai dreaptă decît cunoaşterea naturală. Iar cel ce nu ascultă face un lucru mai mic, căci socoteşte cele la arătare bune pentru el mai drepte decît cele ale lui Dumnezeu. In ascuns însă nu e aşa, ci acela se judecă după intenţia de a asculta sau de a nu asculta. Căci cel ce are scopul să placă lui Dumnezeu, acela e cel ce face lucrul mai bun. Şi la arătare Dumnezeu pare să fie cu mînie faţă de cel ce nu a ascultat şi cu binecuvîntare faţă de cel ce a ascultat. Dar în ascuns nu e aşa, ci cum s-a spus, după înţelegerea naturală erau la fel de buni amîndoi, pentru că scopul amîndurora era după Dumnezeu. Acestea aşa sînt. Iar proorocul mergînd la rege şi stînd înaintea lui, a zis : «O, rege ! Venind eu, m-a în-tîmpinat cineva pe cale şi m-a lovit în cap». Şi regele văzînd sîngele şi lovitura, s-a mîniat, după obiceiul lui, dar nu împotriva pîrîşului, ci socotind că avea de judecat pe altcineva şi nu pe sine însuşi, s-a rostit cu cuvinte grele împotriva celui ce a făcut aceasta. Iar Proorocul dobîndind ceea ce nădăjduia, zise : «Bine ai spus, o rege. Pentru aceea, acestea zice Domnul. Smulgînd, voi smulge împărăţia din mîna ta şi de la seminţia ta, pen- 18 — Filocalia 274 F1LOCAL1A tru că tu eşti cel ce ai făcut acestea» 538. Şi aşa a împlinit Proorocul porunca precum a voit şi cu meşteşug a făcut pe rege să fie atent la cele spuse de el. Şi a plecat mărind pe Dumnezeu. Aşa erau sufletele proorocilor, iubitoare de Dumnezeu şi grabnice să sufere pentru voia Lui, din cunoştinţa de Dumnezeu ce o aveau. Şi cu drept cuvînt. Căci cel ce cunoaşte cu exactitate o cale sau o ştiinţă, o ţine cu toată rîvna şi uşurinţa şi învaţă şi pe alţii în chip sigur călătoria pe cale sau tainele şi înţelesurile meşteşugului, chiar dacă el e, poate, tînăr cu vîrsta şi simplu, iar aceia numără mulţi ani şi sînt înţelepţi în celelalte ştiinţe. Căci Proorocii, Apostolii şi Mucenicii n-au învăţat cunoştinţa de Dumnezeu şi înţelepciunea din auz ca noi, ci au dat sînge şi au primit Duh, după cum s-a spus de Bătrîni : «Dă sînge şi ia Duh» 539. De aceea şi Părinţii în loc de mucenicie sensibilă, au mucenicit cu conştiinţă, suferind în loc de moartea trupească, cea a voii, ca să biruiască mintea voile trupeşti şi să împărăţească în Hristos Iisus, Domnul nostru. Căruia se cuvine slava, stăpînirea, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea. Amin. în veci. 538. III Imp. XX, 35—43. 539. Pateric, Avva Longhin, 6. PARAFRAZA ÎN 150 CAPETE A SFÎNTULUI SIMEON METAFRASTUL LA CELE 50 DE CUVINTE ALE SFÎNTULUI MACARIE EGIPTEANUL Introducere Filocalia greacă înserează, după Petru Damaschin, parafraza — făcută în 150 de capete de către Simeon Metafras-tul — a unor pasaje din scrierile lui Macarie Egipteanul 540. Aceasta corespunde unei tradiţii pe care o vedem urmată uneori şi în manuscrisele filocalice române 541. O urmăm şi noi în aceeaşi ordine, deşi cercetarea pare să fi dovedit că Petru Damaschin a trăit după Simeon Metafrastul. O urmăm în principiu, pentru că scrierea aceasta serveşte scopului urmărit de Filocalie, care dă îndrumări cu privire la lupta cu gîndurile şi la înaintarea spre nepătimire. Autorul scrierii şi lucrările lui. — Simeon Logofătul şi Magistrul, supranumit şi Metafrastul, a fost un înalt demnitar la curtea împărătească din Constantinopol şi un vestit aghio-graf sau alcătuitor de Vieţi de sfinţi. El şi-a desfăşurat activitatea pe la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului X, murind probabil spre sfîrşitul acestui secol. El a servit ca logofăt (logothet) sub împăraţii Nichifor Foca (t 969), Ioan Tzi-misches (Ţ 976) şi Vasile II (976—1025). După Mihail Psellos, Simeon s-a născut dintr-o familie bogată şi nobilă din Constantinopol, a strălucit în toate ştiinţele vremii şi a condus în stil mare afacerile Imperiului bizantin într-o epocă de mare înflorire. Psellos stăruie asupra operei aghiografice a lui Simeon. Marcu Efesenul va spune, la mijlocul secolului XV, că spre sfîrşitul vieţii Simeon a îmbrăcat haina monahală, ceea ce nu era un lucru neobişnuit într-o epocă cînd şi unii împăraţi sau împărătese făceau aceasta. Tot Marcu Efesenul va spune că Simeon murind a fost îngropat in biserica Sfînta Maria xdiv 68inâw. Ieromonahul Paisie spune în prefaţa operei 540. «ShXo'x.aXia xdW Uprâv v7|7tTtnâ>v, Ed. II, Atena, 1893, tom. II, p. 109—149. 541. Asemenea manuscrise filocalice române ce cuprind unele din aceste capete sînt în Biblioteca Academiei Române : nr. 1076, 1617, 2014, toate din secolul XVIII. 278 PR. PROP. DUMITRU STĂNILOAE .KaxâvuÇii" a lui Simeon (Atena, 1875) că acesta a dus ca monah o viaţă de nevoinţe duhovniceşti şi a dovedit o mare smerenie şi pocăinţă şi a scris cuvântări de pocăinţă şi de îndemn spre folosul creştinilor dreptcredincioşi şi avea totdeauna lacrimi pe obraz, plîngînd neîncetat în vreme ce medita la temele conţinute în aceste scrieri. Psellos şi Marcu Efesenul îl consideră sfîmt şi cel din urmă i-a scris şi o Rîn-duială, adică o slujbă de prăznuire. Dar Simeon n-a intrat în Sinaxar decît tîrziu, la început în ziua de 28 noiembrie, apoi în ziua de 8 a aceleiaşi luni. Cu privire la scrierile ce-i poartă numele, încă nu s-a stabilit sigur, dacă toate sînt sau nu sínt ale lui. Aşa e cazul în special cu Cronica ce-i poartă numele şi oare sfîrşeşte cu anul 948. Discuţia continuă încă şi cu privire la Epitoma, sau la colecţia de canoane ce i se atribuie, ca şi cu privire la poeziile cu teme laice sau la imnele bisericeşti (tropare, stihiri, canoane, sinaxare etc.). J. Gouillard, de lai care luăm toate aceste date (Symeon Logothète et Magistre, surnommé le Metaphraste, în «Dictionnaire de Théologie catholique», tome XIV, II partie, 1941, col. 2959—2967) socoteşte că înainite de cercetarea mărturiilor manuscriselor trebuie să se recunoască numai în mod provizoriu paternitatea lui Simeon şi pentru cele trei compilaţii ce i se atribuie de obicei : ’HStxol Xófot *.8; extrase din Sfîntul Vasile (P. G. XXXII, 1115—1382) ;, o altă compilaţie din Sfîntul Ioan Gură de Aur (inedită, Paris, gr. 509) ; în sfîrşit una din Sfîntul Macarie Egipteanul : Ilotpávs®8 7j(xv napâ tou II'VEUjxa'cos ipa. H. G. Beck, Kirche und theologische Literatur im byzanti-nischen Reick, 1959, p. 364. 568. Dar excerptele nu au putut fi făcute de Maaarie însuşi. Autorul Parafrazei intercalează de multe ori cuvîntul: «zice» ('p’jat), arătînd că redă textul altcuiva (de pildă, cap. XIV, coresp. cu Epistola, la Jaeger, op. cit., p. 269, rînd 2; cap. XV, coresp. cu Epistola, la Jaeger, op. cit., p. 267, etc.). Despre vechimea acestor excerpte se va putea spune însă ceva mai sigur, de-abia după o ediţie critică a întregii opere a lui Macarie, inclusiv a acestor excerpte. Atunci se va putea şti cel puţin de cînd datează cele mai vechi manuscrise care le cuprind. 288 PR. PROF. DUMITRU STĂNILOAE Din aceste şase tratate, cele două dintîi despre desăvîr-şirea în. Duh ($»Xoy.aXict, ed. II, voi. II, p. 109—113, cap. I—XVII; P. G. XXXIV, 841—852, cap. I—XVII) şi despre rugăciune <®iXoxaXia,Ibid. p. 113—116, cap. XVIII—XXXII; P. G., XXXIV, 853—866), sînt alcătuite din pasaje din Epistola cea Mare, publicată de Jaeger, deci au prin ea o legătură cu tratatul «De Instituto Christiano» a lui Grigorie de Nisa. Iată un tablou al capetelor din aceste două tratate cu pasajele corespunzătoare din Epistola lui Macarie : Parafraza Iui Simion Metalrastul Epistola lui Macarie Despre desăvîrşirea în Duh Ed. Jaeger Cap. I P- 238 r. 8---20 Cap. II P- 239 r. 47---248, 18 Cap. III P- 244, 17---245, 9 Cap. IV P- 246, 1---247, 8 Cap. V P- 241, 10---243, 11 Cap. VI P- 250, 1---251, 4 Cap. VII P- 251, 10---14 Cap. VIII P- 256, 21---257, 15; 258, 4---258, 8 Cap. IX P- 258, 9---259, 10 Cap. X P- 259, 11---24 Cap. XI P- 261, 9---263, 4 Cap. XII P- 263, 4---16 Cap. XIII P- 264, 1---256, 1 Cap. XIV P- 265, 2---266, 2 Cap. XV P- 266, 1---267, 18 Cap. XVI P- 268, 1---18 Cap. XVII P- 266, 2---17 Cap. XVIII (Despre rugăciune) P- 268, 20---269, 25 Cap. XIX P- 273, 18---274, 8 Cap. XX P- 270, 13---17; 272, 12---273, 1 Cap. XXI P- 273, 1---18 Cap. XXII P- 274, 9---276, 7 Cap. XXIII P- 276, 14---277, 12 Cap. XXIV P- 279, 21---280, 11 Cap. XXV P- 280, 11---281, 7 Cap. XXVI P- 283, 3---16; 284, 11---17 Cap. XXVII P- 285, 3---285, 9 Cap. XXVIII P- 282, 7---20 Cap. XXIX P- 293, 5---294, 1 Cap. XXX P. 295, 15---295, 15 Cap. XXXI P- 298, 10---22; 298, 8---300, 15 Cap. XXXII P- 287, 19---289, 3. INTRODUCERE LA SIMEON METAFRASTUL 289 Dintr-o comparaţie a textelor paralele se poate constata următoarele feluri de deosebiri: Simion prescurtează frazele din Epistolă şi simplifică întorsăturile mai complicate şi mai retorice, pentru a le face mai concentrate şi mai uşor de înţeles 569. în acest scop înlocuieşte termeni mai arhaici cu termeni mai noi, mai obişnuiţi. Din multele citate ale Epistolei, alege numai cîte unul. De multe ori nu li se mai adresează monahilor la persoana a doua, ci vorbeşte de ei la persoana a 3-a (vezi cap. 14, coresp. Jaeger, p. 252, 2). încolo redă cu fidelitate aproape perfectă textul extras din Epistolă, nepunind nici o idee de la sine. Schimbările destul de esenţiale de cuvinte arată că autorul a trăit cîteva secole mai tîrziu decît autorul Epistolei, iar faptul că vorbeşte la persoana a treia despre monahi, airată că scriind Parafraza, nu o făcea în împlinirea unei slujbe directe de învăţător al monahilor, ci scria oarecum retras de obştea monahală. A-ceasita s-ar potrivi poate cu Simion Metafrastul din secolul X, care a săvîrşit, se pare, numai operă de scriitor şi nu a fost conducător al vreunei obşti monahale. Comparînd textul capetelor acestor prime două tratate din cele şase, cu textul capetelor tratatului : Despre paza inimii, aflat în Migme înaintea lor, vedem că multe din ele coincid, dar capetele din tratatul: Despre paza inimii reproduc mai literar textele din Epistola lui Macarie, neschim-bînd cuvintele mai arhaice cu altele mai noi 57°. De aici se vede că tratatul: Despre paza inimii, nu provine de la autorul 569. De exemplu iată cum redă Epistola ideea pe care o rezumă Simion în cap. IX : «Dar ce este renunţarea la sufletul său decît a se preda pe sine cu totul, frăţimii, şi a nu împlini deloc vrerile sale, ci atîr-nînd cu totul de cuvîntul lui Dumnezeu, să-şi împodobească sufletul său, totdeauna cu sfintele şi curatele înţelesuri ale poruncilor şi să Ie socotească pe acestea mîntuitoare şi dulci. Apoi să nu aibă nimic în stăpî-nirea sa, decît haina pe care o poartă, ca totdeauna să poată fi fără grijă, împlinind numai cele poruncite lui, cu bucurie. Şi ca un rob cumpărat să privească cu inimă bună pe toţi fraţii, dar mai cu seamă pe întîistătători, ca domni şi stăpîni pentru Hristos, cum însuşi Domnul a spus : «Cel ce voieşte să fie între voi cel dintîi şi mai mare, să fie cel mai de pe urmă dintre toţi şi tuturor slujitor şi rob» etc. 570. De ex. cap. VII din tratatul Despre paza inimii (P. G. XXXIV, 825), reproduce fidel pe cel din Epistolă (Jaeger, op. cit., p. 264, 14 ş.u.), pe cînd cap. XIII din Filocalie, face anumite modificări de sintaxă. 19 — Filocalia 290 PR. PROF. DUMITRU STÄNILOAE celorlalte două traitate pe care le-am amintit, oare se pare că este şi autorul celorlalte patru tratate ce urmează. încît pare a se verifica tradiţia, atestată de Nicodim Aghioritul în Filo-calia greacă, că cele şase tratate sînt ale unuia şi aceluiaşi autor, probabil Simion Metafrastul, formînd o operă unitară. Din celelalte patru tratate, date în Filocalie, prin capete numerotate în continuare, am identificat următoarele în Omiliile lui Macarie : Parafraza lui Simion Metafrastul (Filocalia) Cap. XLII Cap. LII Cap. LIII Cap. LIV Cap. LV Cap. LVI Cap. LVII Cap. LVIII Caip. LIX Cap. LX Cap. LXI Cap. LXII Cap. LXIII Cap. LXIV Cap. LXV Cap. LXVI Cap. LXVII Omilii Omil. XXXVI; P. G. XXXIV, col. 749. Omil. V, 2; P. G. cit. col. 496; trad. rom. p. 30. Omil. V, 5—6; P. G. cit., 500 ; trad. rom. p. 32—33. Omil. V, 5; P. C. cit., 501 ; trad. rom. p. 33. Omil. V, 6! P. G. cit., 503—504; rom. p. 34—35. Omil. V, 6 î P. G. cit., 504 ; rom. p. 35. Omil. V, 6; P. G. cit., 505; rom. p. 35. Omil. V, 6; P. G. cit., 505 D; rom. p. 36. Omil. V, 6; P. G. cit., 509 B—512 B; rom. p. 38—39. Omil. V, 6; P. G. 512 B; rom. p. 39. Omil. V, 8, 9; P. G. 513 BD; rom. p. 40—41. Omil. V, 11 ; P. G. cit., 546 B ; rom. 42. Omil. V, 12 ; P. G. 517 AB ; rom. p. 43. Omil. IV, 1, 3, 4, 5; P. G. 472 D, 473 D—475 A, 476 AC ; rom. p. 15—17. Omil. IV, 6, 7 ; P. G. cit., 476 D— 477 AB ; rom. p. 18. Omil. VIII; P. G. cit., 477 D; rom. p. 19. Omil. IV, 9, 10; P. G. cit., 480AB; rom. p. 19—20. INTRODUCERE LA SIMEON METAFRASTUL 291 Cap. LXVIII Cap. LXIX Cap. LXX Cap. LXXI Cap. LXXII Cap. LXXIV Cap. LXXV Cap. LXXVI Cap. LXXVII Cap. LXXVIII Cap. LXXIX Cap. LXXX Cap. LXXXI Cap. LXXXII Cap. LXXXIII Cap. LXXXIV Cap. LXXXVI (începutul) Cap. LXXXVII Cap. LXXXVIII Cap. LXXXIX Cap. XC Cap. XCI Cap. XCII Cap. XCIII Cap. XCV Cap. CVII (sfîrşitul) Cap. CVIII Cap. CIX Cap. CX Omil. IV, 11, 12; P. G. cit., 480 D— 481 AB ; rom. p. 20—21. Omil. IV, 13; P. G. cit., 481 CD ; rom. p. 21. Omil. IV, 13, 14, 15; P. G. 481 D— 482 A, 482 BC ; rom. p. 21—22. Omil. IV, 21, 22, 23; P. G. 488 D— 489 A, 488 BCD ; rom. p. 25—27. Omil. IV, 24, 25, 26, 27; P. G. 492 AB—493 AB ; rom. p. 27—28. Omil. XVII, 1, 2, 3, 4 ; P. G. 624 CD— 625 ABC. Omil. XVII, 4, 5 ; P. G. 625 D—628 A. Omil. XVII, 6 ; P. G. 628 BC. Omil. XVII, 10; P. G. 629 D. Omil. XVII, 7, 8 ; P. G. 628 D—629 A. Omil. XVII, 11; P. G. 629 D—631 A. Omil. XV, 12, 13; P. G. 632 BC. Omil. XVII, 11; P. G. 632 A. Omil. XVII, 13, 14, 15; P. G. 632D, 633 AB. Omil. XVII, 15 ; P. G. 633 BC. Omil. XVII, 15; P. G. 633 C. Omil. XVII, 13 ; P. G. 632 C. Omil. XVIII, 1, 2; P. G. 636 AB. Omil. XVIII, 5, 6; P. G. 637 BCD— 639 A. Omil. XVIII, 7, 8, 9; P. G. 648 BCD. Omil. XVIII, 10, 11; P. G. 641 ABC. Omil. VIII, 1 ; P. G. 528 C; rom. p. 50. Omil. VIII, 2, 3 ; P. G. 528 D—52 ABC. rom. p. 50—51. Omil. VIII, 4 ; P. G. 529 D ; rom. p. 51. Omil. VIII, 5; P. G. 532 AB; rom. p. 52. Omil. IX, 7—8; P. G. 536 D; rom. p. 95. Omil. IX, 10; P. G. 637 C. Omil. X, 1 ; P. G. 541 A. Omil. X, 2, 3, 4; P. G. 541 CD—544 AB; rom. 59—60. 292 PR. PROF. DUMITRU STĂNILOAE Cap. CXI Cap. CXVI Omil. X, 5; P. G. 544 C j rom. p. 61. Omil. XI, 11 j P. G. 552 D—553 A ; Cap. CXVII Cap. CXXIV Cap. CXXV Gap. CXXVI Cap. CXXXIV rom. p. 66—67. Omil. XI, 15 ; P. G. 556 C; rom. p. 69. Omil. XV, 1—2; P. G. 546 BCD. Omil. XV, 3—4; P. G. 578 AD. Omil. XV, 6 ; P. G. 580 C. Omil. XIX, 3, 4, 5, 6; P. G. 644 D; Cap. CXL Cap. CXLI Cap. CXLV Cap. CXXXV 645 ABC, 648 A. Omil. XIX, 7—8 ; P. G. 648 BCD. Omil. VI, 10 ; P. G. 516 A. Omil. VI, 8 ; P. G. 513 B. Omil. XXI, 2, 3, 4; P. G. 656 CD— Cap. CXLVI 657 A. Omil. XXI, 4, 5 ; P. G. 657 BCD 5n. Din 150 capete am putut identifica aproximativ 90. Unele din acestea şi din cele neidentificate se pot afla ca temă generală în diferite alte Omilii. Dar din procedura lui Simion Me-tafrastul, observată în capetele identificate, se poate conchide că şi capetele neidentificate trebuie să urmeze destul de fidel unor texte necunoscute pînă acum din Macarie. 571. Pentru textul românesc al Omiliilor duhovniceşti am folosit traducerea lui Cicerone Iordăchescu din 1931. Parafraza în 150 de capete a Sfintului Simeon Metafrastul la cele cincizeci de Cuvinte ale Sfîntului Macarie Egipteanul Despre desăvîrşirea în Duh 1. Fiecare din noi primeşte mîntuirea prin harul şi darul dumnezeiesc al Duhului, dar poate ajunge prin credinţă, prin iubire şi prin lupta voinţei lui libere la măsura desăvîrşită a virtuţii, ca precum prin har, aşa şi prin dreptate 572 să moştenească viaţa veşnică. Căci nu se învredniceşte cineva numai prin puterea şi harul lui Dumnezeu, fără să aducă şi lacrimile sale, de înaintarea desăvîrşită ; dar nici nu ajunge numai prin sîrguinţa şi puterea sa, fără să ajute şi harul, la măsura desăvîrşită a libertăţii şi curăţiei. «Căci de nu va zidi Domnul casa şi nu va păzi cetatea, în zadar ar priveghea păzitorul, în zadar ostenitorul şi ziditorul» 573. 2. întrebare : Care este voia lui Dumnezeu la care îl îndeamnă şi îl roagă Apostolul pe fiecare din noi să ajungă ? Răspuns : Desăvîrşită curăţire de păcat, eliberarea de patimi şi de ocară şi înălţarea la virtutea supremă, care este curăţia şi sfinţenia inimii, la care ajunge cineva prin împărtăşirea de Duhul dumnezeiesc în 572. E de observat deosebirea între mîntuirea dobîndită prin har şi nepătimirea dobîndită prin efortul ajutat de har. E o învăţătură cu totul deosebită de cea masaliană, care învăţa că harul vine de pe urma eforturilor omului. 573. Psalm. CXXVI, 1. 294 F 1L0 C ALlA chip desăvîrşit întru simţire (ev uX^pocpopia). Căci zice : «Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu» 574 ; şi : «Fiţi şi voi desăvîrşiţi, precum Tatăl cel ceresc desăvîrşit este» 575 ; şi : «Să se facă inima mea fără prihană întru cele drepte ale Tale, ca să nu mă ruşinez» 576 ; şi iarăşi : «Atunci nu mă voi ruşina cînd voi căuta spre toate poruncile Tale» 577. Şi iarăşi către cei ce întreabă : «Cine se va sui la muntele Domnului ? Sau cine va sta în locul cel sfînt al Lui ?» răspunde : «Cel nevinovat cu mîinile şi curat cu inima» 578, arătînd prin aceasta desăvîrşita desfiinţare a păcatului ce se săvîrşeşte prin faptă şi cugetare 579. 3. Cum se poate face curăţirea de patimile cele nearătate şi ascunse, cele greu de depărtat şi oarecum înrădăcinate în suflet 580, arată Duhul Sfînt care ştia 574. Matei V, 8. 575. Matei V, 48. 576. Psalm. CXVII, 80. 577. Psalm. CXVIII, 6. 578. Psalm. XXIII, 3—4. 579. Corespunde cu : De Instituto Christiano al Sf. Grigorie de Nisa (P. G. XLVI, 289 D). Sf. Grigorie spune numai în general că ţinta lui Dumnezeu este ca omul să-şi «cureţe sufletul prin har, ca să-l aducă lui Dumnezeu curat». Precizarea în prelucrarea lui Simeon (şi Macarie) că e vorba de «desăvîrşita curăţire» nu alterează sensul din Sf. Grigorie în direcţie masaliană, ba dimpotrivă îl precizează în sens ortodox, lăsînd să se înţeleagă că o anumită curăţie are omul încă de la primirea harului şi nu o realizează de-abia el ulterior. Această precizare în sensul ortodox se mai arată şi în aceea că pe cînd Sf. Grigorie spune că prin această curăţire omul leapădă ruşinea ca pe o haină ce-1 murdăreşte, Simion (resp. Macarie) trece peste aceasta. Apoi că pe cînd Sf. Grigorie spune că prin curăţie omul îndepărtează păcatul în general, Simion (resp. Macarie) afirmă că e vorba de păcatul ce se săvîrşeşte cu cugetarea şi cu fapta, deci de un păcat actual, nu de păcatul strămoşesc. Afirmaţia lui Macarie că această curăţie deplină se trăieşte prin simţire, e o învăţătură proprie şi lui Diadoh şi ea înlătură afirmaţia Iui Hausherr că masalianis-mul lui Macarie ar sta în confundarea primirii harului cu simţirea lui încă de la început. 580. Acest cap. corespunde cu De Instit. Christ. (P. G. XLVI, 293 B). In el se adaugă că amintita curăţire are ca obiect şi «patimile ascunse». Sf. Grigorie le spune : «relele ascunse» (xar.â), dar termenul de «patimi» nu schimbă în sens masalianic ideea, ci dimpotrivă o precizează în sens ortodox, căci ele pot însemna mai sigur nişte obişnuinţe vechi de ale păcatului, care şi-au pierdut caracterul de păcat dar pot forma izvorul pentru păcatele «cu cugetarea şi cu fapta». S-a spus de către Hausherr (L'Eneur iondamentale et la logique du messalianisme, în «Orientalia Christiana Periodica», III, IV, 1935, p. 330), că masalianismul lui Macarie se vede şi din afirmarea că prin botez rădăcinile păcatului nu se smulg SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZĂ LA MAC ARIE EGIPTEANUL 295 aceasta, prin David. Căci zice acesta : «De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă»581. Deci putem face aceasta prin multă rugăciune şi credinţă şi prin desăvârşita pornire spre Dumnezeu, cu împreună-lucrarea Duhului, dar împotrivindu-ne şi noi lor şi păzindu-ne, inima noastră cu toată grija 582. 4. Iar fericitul Moise zice 583, lămurind prin pilde, că sufletul nu trebuie să dea urmare ambelor voiri, celei rele şi celei bune, ci numai celei bune, şi să nu cultive două feluri de roade, cel bun şi cel rău, ci numai pe cel bun. Căci zice : «Să nu înjugi în aria ta animale de neamuri diferite împreună, ca boul şi catîrul, ci vei treiera recolta înjugînd animale de acelaşi neam» 584. Adică să nu-şi aibă în aria inimii noastre virtutea şi păcatul lucrarea împreună, ci numai virtutea 585. «Să nu ţeşi in în haină de lînă, nici lînă în haină de in» 586. Să nu din suflet. Dar iată că şi Sf. Grigorie de Nisa spune că Dumnezeu vă-zînd străduinţa omului «va smulge prin puterea lui rădăcina ascunsă a gîndurilor înainte de odrăslire» (P. G. cit.). Simion moderează aici ideea de înrădăcinare, spunînd : «oarecum înrădăcinate». 581. Psalm. XVIII, 13. 582. Atît la Sf. Grigorie, cît şi la Simion (respectiv Macarie), găsim tensiunea manifestată pe de o parte în afirmarea că «patimile» sau «relele» sînt înăuntru, iar pe de alta, în îndemnul de a ne păzi inima de ele. Dar Simion (resp. Macarie), face o distincţie clară între «inima» ce trebuie păzită şi «sufletul» în care sînt «oarecum înrădăcinate» patimile, pe cînd Sf. Grigorie spune în general că trebuie să ne păzim «interiorul» (rr)v enîov), sau «mintea», sau «sufletul» de «gîndul răutăţii» care se ridică de undeva din adînc (P. G. cit.). Pare că, după el, răutatea nu sta într-un substrat mai adînc decît întreg sufletul, pe cînd la Simion (respectiv Macarie), ar sta în «psihicul» biologic, deosebit de «inima» conştientă, în sensul lui Diadoh. 583. Coresp. cu De Inst. Christ., P. G. XLVI, 293 C. 584. Deut. XXII, 10. 585. Sf. Grigorie cere «să nu crească în acelaşi suflet răutatea şi virtutea împreună». Simion (respectiv Macarie) precizează: «să nu-şi aibă în aria inimii virtutea şi păcatul lucrarea împreună, ci numai virtutea». Precizarea pare să accentueze că nu poate fi vorba de o prezenţă a răutăţii în inimă, ci numai de o lucrare. E ceea ce spune şi Sf. Grigorie, poate mai puţin precis cînd declară că gîndul rău se ridică dintr-un izvor mai adînc, ca de altfel şi gîndul bun. De aceea, «plugarul cel bun trebuie să dea drumul numai apelor curate ale vieţii, ca dintr-un izvor bun de băut». Atît Sf Grigorie, cît şi Simion (resp. Macarie) recunosc o existenţă a posibilităţii virtuţii şi păcatului dincolo de conştiinţă. 586. Deut. XXII, 11. 296 F 1 LOC ALI A cultivi în ţarina ta două feluri de roduri la un loc». «Să nu scoţi animal din neam străin la împreunare cu altul, ci să împreuni animalele de acelaşi neam» 587. Prin toate acestea ne dă în chip tainic să înţelegem, precum s-a spus, că nu trebuie să cultivăm în noi păcatul şi virtutea, ci să se lase spre rodire numai seminţele virtuţii; şi că sufletul să nu aibă părtăşie (comuniune) cu două duhuri, cu Duhul lui Dumnezeu şi cu duhul lumii, ci şă se lase robit numai de Duhul lui Dumnezeu şi să se producă numai rodurile Duhului 588. Pentru aceasta zice : «Spre toate poruncile tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am urît» 589. 5. Nu numai de păcatele arătate, de curvie, ucidere, furt, lăcomie, bîrfire, minciună, iubire de arginţi şi zgîrcenie şi de cele asemenea trebuie să se cureţe sufletul fecioarei 590 alegînd unirea cu Dumnezeu, ci, precum am spus înainte, cu mult mai mult de cele ascunse, adică de poftă, de slava deşartă, de dorinţa de a plăcea oamenilor, de făţărnicie, de iubirea de stăpînire, de viclenie, de relele obiceiuri, de ură, de necredinţă, de pizmă, de iubirea de sine, de îngîmfare şi de celelalte asemănătoare. Pentru că Scriptura obişnuieşte să pună aceste păcate ascunse ale sufletului pe plan egal cu cele din afară. «Căci Domnul, zice, a împrăştiat oasele celor ce plac oamenilor» 591 şi «se va scîrbi de bărbatul sîngelui şi de cel viclean» 592. Deci arată pe Domnul scîrbindu-se la fel de viclenie şi de ucidere ; «şi de cei ce vorbesc de pace cu cei apropiaţi lor» 593 şi cele următoare. Deoarece zice iarăşi: «Căci în inimă lucraţi nelegiuiri pe pămînt» şi: «Vai vouă cînd vă vor grăi de bine 587. Lev. XIX, 19. 588. Aici se precizează că în om a rămas numai putinţa de rodire a «seminţelor» păcatului, nu păcatul însuşi. Apoi că prezenţa duhului rău în om e totuşi exterioară sufletului, întrucît sufletul poate să nu aibă comuniune cu el. Că sufletul nu poate să aibe două feluri de voiri în acelaşi timp, e iarăşi o precizare a lui Macarie. 589. Psalm. CXVIII, 128. 590. Sufletul e de genul femenin în greceşte. 591. Psalm. LII, 7. 592. Psalm. V, 6. 593. Psalm. XXVII, 3. SIMEON METAFRASTVL, PARAFRAZĂ LA MACAR1E EGIPTEANUL 297 oamenii» 594, adică atunci cînd voia voastră va fi să auziţi vorbe bune de la oameni şi vă veţi mîndri cu slava şi cu laudele de la ei. Desigur, nu e cu putinţă să se ascundă pentru totdeauna cei ce fac bine. Pentru că însuşi Domnul zice : «Să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor» (Matei V, 16). Dar siliţi-vă, zice, să faceţi binele spre slava lui Dumnezeu şi nu pentru slava proprie, nici ca unii ce iubiţi cu înfocare laudele oamenilor. Pe unii ca aceştia i-a arătat ca fiind şi necredincioşi, zicînd : «Cum puteţi să aveţi credinţă, primind slavă de la oameni şi slava de la Dumnezeu singur nu o căutaţi» 595. Dar şi Apostolul, nu ne cere grijă la toate, pînă şi la mîncare şi băutură; nu ne porunceşte ca toate să le facem spre slava lui Dumnezeu ? Căci zice : «Fie de mîncaţi, fie de beţi, fie de faceţi altceva, spre slava lui Dumnezeu faceţi» 596. Iar dumnezeiescul Ioan punînd pe acelaşi plan ura cu uciderea, zice : «Cel ce urăşte pe fratele său, ucigaş de oameni este».597. 6. «Iubirea toate le suferă, toate le rabdă, iubirea niciodată nu cade» 598. «Niciodată nu cade», înseamnă că cei ce au dobîndit darurile amintite, dar încă nu s-au învrednicit, prin iubirea cea mai deplină şi mai curată a Duhului, de libertatea desăvîrşită de patimi, încă nu au ajuns la siguranţă, ci sînt încă în primejdie şi în luptă şi în frică din pricina duhului răutăţii. Această măsură, nemaifiind supusă căderii, nici patimii, a arătat-o ca fiind de aşa fel că chiar limbile îngerilor şi proorocia şi cunoştinţa toată şi harismele vindecărilor sînt nimic în comparaţie cu ea 5". 594. Ps. LVII, 2 ; Luca VI, 26. 595. Ioan V, 44. 596. I Cor. X, 31. ' 597. I Ioan III, 15. 598. I Cor. XIII, 7—8. 599. Coresp. cu : De Instit. Christ. (P. G. XLVI, 296 AC). S-ar părea că se accentuează prea hotărît «siguranţa» şi libertatea de primejdia că- derii în care se află cel iajuns la treapta iubirii. Aceasta încă s-a socotit de Hausherr idee masaliană. Dar ideea aceasta e afirmată în fond şi de Sf. Grigorie de Nisa. Căci şi el spune că pînă ce omul «nu s-a eliberat în chip total (curat) de patimile ce-1 tulburau înainte ... se află în temerea căderii, neavînd iubirea care-1 sprijină şi-l întăreşte (pEpsouaan) în starea virtuţii. Deci aşteptînd iubirea, stăruie, luptînd cu toată patima, 298 F1LOCALIA 7. Pentru aceasta a arătat ţinta desăvîrşirii, ca fiecare cunoscîndu-se pe sine, sărac de o astfel de bogăţie, să se silească printr-un duh fierbinte şi încordat spre bunul cel din urmă şi să alerge astfel pe drumul duhovnicesc pînă ce-1 va lua, precum s-a zis : «Aşa să alergaţi ca să-l luaţi» 60°. 8. A se lepăda de sine, socoteşte că înseamnă aceasta : «A se preda pentru totdeauna frăţiei şi a nu mai asculta deloc de voia proprie, nici a mai fi domn peste ceva, afară de haine. Aceasta, pentru ca fiind dezlegat de toate, să se ţină cu bucurie, numai de cele poruncite lui, socotind pe toţi fraţii şi mai ales pe întîistătătorii şi pe cei ce au luat poverile mînăstirii, ca domni şi stă-pîni, pentru Hristos, ascultînd de Hristos care zice : «Cel ce voieşte între voi să fie întîiul şi cel mai mare, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor şi rob tuturor» 601, nemaiagonisindu-şi nici cinste, nici laudă de la -fraţi, pentru slujirea sau vieţuirea sa. Căci zice : «Slujiţi cu toată bunăvoinţa, nu cu o slujire pentru ochi, ca cei ce caută să placă oamenilor». Ci să se socotească pe sine dator întotdeauna cu slujirea fraţilor întru iubire şi simplitate 602. 9. Întîistătătorii frăţiei, care împlinesc lucrurile cele mari, trebuie să lupte prin smerită cugetare împotriva uneltirilor contrare ale răutăţii, ca nu cumva stăpînind asupra fraţilor supuşi, prin patima mîndriei, în loc de cîştigul cel mai mare, să-şi pricinuiască loruşi pagubă. Ci, predîndu-se mai degrabă frăţiei spre a-i sluji pentru Dumnezeu, trupeşte şi sufleteşte, să poarte grijă de ei, ca nişte părinţi iubitori şi să-i îngrijească totdeauna ca pe nişte copii ai lui Dumnezeu. La arătare să nu lepede datoria de întîistătători, ca de pildă pe aceea de a porunci sau de a sfătui pe cei mai încercaţi, sau de a pînă vei ajunge la ţinta dreptei credinţe» (P. G. XLVI, 296 B), care am văzut că e eliberarea de patimi. 600, I Cor. XIX, 24. 601. Matei XX, 26—27. 602. Ep. VI, 6—7; Col. XII, 22. SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZĂ LA MACARIE EGIPTEANUL 299 pedepsi pe vreunul, sau de a mustra unde trebuie şi unde trebuie de a mîngîia, ca nu cumva, pe motiv de smerenie sau de blîndeţe, să ajungă mînăstirile în neorânduială, nemaipăstrînd rînduiala deosebirii între întîistătători şi supuşi. Dar în ascunsul minţii să se socotească pe ei ca nişte robi nevrednici ai tuturor fraţilor şi ca nişte pedagogi buni cărora li s-au încredinţat copiii stăpînului şi de aceea să se străduiască a pregăti cu toată bunăvoinţa şi cu frica lui Dumnezeu, pe fiecare dintre fraţi spre tot lucrul bun, neuitînd că li s-a pus deoparte la Dumnezeu o mare şi ne jefuită plată pentru osteneala aceasta. 10. Precum cei ce au primit slujba de pedagogi ai tinerilor, chiar dacă aceştia sînt stăpînii lor, nu se feresc, cînd interesul educării şi al bunei cuviinţe moravurilor o cere, să le dea, cu multă bunăvoinţă, şi cîte o bătaie, aşa şi întîistătătorii trebuie să pedepsească pe fraţii care au lipsă de vreo certare, nu cu patima mî-niei şi a dispreţului, nici pentru a se răzbuna pe ei înşişi, ci cu blîndă bunătate şi în scopul folosului duhovnicesc, să facă totul pentru îndreptarea lor. 11. Tot cel ce voieşte, zice, să primească întipări-rea unor astfel de moravuri, să urmărească înainte de toate şi întotdeauna frica lui Dumnezeu şi sfînta iubire, care e cea dintîi şi cea mai mare poruncă. Şi să o ceară pe aceasta de la Domnul neîncetat, ca să se întipărească în inima lui şi apoi prin pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu să o cîştige tot mai mult, înaintînd în ea în fiecare zi şi sporind-o prin har. Căci prin stăruinţă şi încordare, prin grijă şi luptă, devenim puternici în a ciştiga iubirea cea către Dumnezeu, care ia chip în noi prin harul şi darul lui Hristos. Şi din aceasta se poate uşor împlini a doua poruncă, adică iubirea către aproapele. Căci cele dintîi trebuie puse înaintea celorlalte şi pentru ele trebuie să ne străduim mai mult. Şi aşa după cele dintîi vor urma cele de-al doilea. Dar dacă ci- 300 FILOCALIA neva nu se sîrguieşte pentru porunca aceasta dintîi şi mai mare, adică pentru dragostea către Dumnezeu, care ia fiinţă din dispoziţia noastră lăuntrică şi din conştiinţa cea bună, adăugîndu-se şi ajutorul dumnezeiesc, ci voieşte să-şi închine numai grija din afară slujirii celei de a doua, îi va fi cu neputinţă să o împlinească pe cea de a doua în chip sănătos şi curat. Căci uneltirea patimii găseşte mintea pustie de amintirea, iubirea şi căutarea lui Dumnezeu, sau face poruncile dumnezeieşti să apară grele şi ostenitoare, aprinzînd în suflet cîrteli şi supărări şi nemulţumiri împotriva slujirii fraţilor, sau îl face pe om să se îngîmfe, amăgindu-1 cu părerea de sine a dreptăţii proprii, şi să se socotească mare şi vrednic de cinste, convingîndu-1 că a împlinit la culme poruncile. 12. Cînd se va socoti omul pe sine împlinitor de-săvîrşit al poruncilor, e vădit că păcătuieşte şi greşeşte împotriva poruncii, ca unul ce se judecă pe sine şi nu primeşte pe cel ce-1 judecă cu adevărat. Căci numai cînd Duhul lui Dumnezeu va mărturisi împreună cu duhul nostru, după cuvîntul lui Pa vel 603, vom fi cu adevărat vrednici de Hristos şi fii ai lui Dumnezeu, nu cînd ne vom îndreptăţi pe noi înşine, prin părerea de sine. «Căci nu cel ce se laudă pe sine este ales, ci pe care Domnul îl laudă» 604. Deoarece cînd omul se află gol de pomenirea şi frica lui Dumnezeu, în chip necesar va iubi slava şi va vîna lauda celor serviţi. Iar unul ca acesta a fost descoperit ca necredincios de către Domnul, precum s-a arătat mai înainte. Căci zice : «Cum puteţi voi să credeţi, cînd primiţi slavă unii de la alţii, şi slava cea de la Dumnezeu singur nu o căutaţi ?» 605. 603. Rom. VIII, 16. 604. II Cor. X, 18. 605. Ioan V, 44. SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZĂ LA MACARIE EGIPTEANUL 301 13. Iubirea 606 faţă de Dumnezeu se dobîndeşte, precum s-a zis, prin nevoinţă multă şi prin osteneala minţii în cugetări cuvioase şi prin grija necontenită de toate cele bune, dat fiind că vrăjmaşul împiedică mintea noastră şi nu-i îngăduie să se ridice la dragostea de Dumnezeu 607 prin pomenirea celor bune, ci-i îndulceşte simţirea cu poftele pămînteşti 608. Căci în aceasta stă moartea celui viclean şi aşa-zicînd spînzurarea lui, că mintea petrece în chip neîmprăştiat în pomenirea lui Dumnezeu. Numai de aici se poate ivi şi simplitatea adevărată şi blîndeţea, smerenia, nevinovăţia, bunătatea şi rugăciunea ; şi toată cununa cea frumoasă a virtuţilor îşi primeşte desăvîrşirea din unica şi singura şi prima poruncă a iubirii faţă de Dumnezeu. E trebuinţă, aşadar, de nevoinţă multă şi de osteneală ascunsă şi nearătată, de cercetarea gîndurilor şi de exercitarea simţurilor slăbite ale sufletului, pentru a deosebi binele şi răul şi a întări şi reînviora prin alipirea sîrguincioasă a minţii la Dumnezeu mădularele obosite ale sufletului 609. Căci mintea noastră lipită astfel pentru totdeauna de Dumnezeu, se va face un duh cu Domnul, după cuvîntul lui Pavel 61°. 14. Iar această luptă ascunsă şi această osteneală şl meditaţie, trebuie să o aibă iubitorii de virtute, ziua şi noaptea în chip neîncetat, spre toată păzirea poruncii, fie că se roagă sau slujesc, mănîncă sau beau 606. ¿Yct7ci). 607. T

. Plîng. V, 2. 667. II Cor. X, 5. 667 b. Iac. I, 27. 668. Fac. IV, 12. 669. Ioan VIII, 44. SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZA LA MACAR1E EGIPTEANUL 325 dacă nu cumva l-au făcut duhurile nepăsător şi dacă nu s-a necinstit rănindu-se de altă frumuseţe şi dorind altă slavă. Dacă deci e atît de dorită vederea împăratului muritor de oamenii trupeşti, cum nu va fi cu mult mai dorită vederea Celui nemuritor de aceia în care a căzut o picătură din Duhul cel bun şi a căror inimă a fost străpunsă de dragostea dumnezeiască ? De aceea ei se desfac de toată prietenia lumii, ca să poată avea acel dar în inimă necontenit şi pe nici un altul înaintea lui. Dar puţini sînt aceia care pun acestui început şi un sfîrşit şi stăruie pînă la capăt, fără să se poticnească. Mulţi ajung la umilinţa inimii şi mulţi se fac părtaşi de darul ceresc şi se rănesc de dragostea dumnezeiască, dar neputînd răbda ostenelile şi ispitele celui viclean care-i momeşte cu multă viclenie şi meşteşugire, cad din nou în lume şi se afundă în adîncul ei, pentru mo-leşeala şi slăbiciunea voinţei, sau pentru că sînt cuprinşi de împătimire faţă de ceva din cele pămînteşti. Căci aceia ce vor să alerge cu tărie pînă la sfîrşit, nu rabdă să se amestece altă dragoste în cea cerească. 54. Pe cît de mari şi de nepovestite sînt bunătăţile făgăduite de Dumnezeu, pe atît de mari osteneli şi lupte împreunate cu nădejde şi credinţă se cer pentru a le dobîndi. Aceasta e vădit din ceea ce zice Domnul : «De vrea cineva să vie după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie» 670 şi iarăşi : «De nu va urî cineva pe tatăl, pe mama şi pe fraţi, soţia şi pe copii, ba încă şi sufletul său, riu va putea să-Mi fie Mie ucenic»671. Dar cei mai mulţi dintre oameni sînt aşa de fără minte, că vor să dobîndească împărăţia, să moştenească viaţa de veci şi să împărăţească împreună cu Hristos pururea, adică să aibă acest lucru mai presus de înţelegere, dar trăiesc după voile lor şi 670. Marcu VIII, 34. 671. Luca XIV, 26. 326 F 1L0CALIA urmează acestora, mai bine-zis, celui ce seamănă în ei aceste lucruri deşarte şi vădit vătămătoare. 55. Cei ce străbat pînă la ţintă fără să cadă, sînt aceia care au urît cu totul toate poftele lumii şi pe ei înşişi, împrăştiaţi de aceasta ; de asemenea, plăcerile şi îndeletnicirile lumeşti. Căci aceasta înseamnă a se lepăda de sine. Fiecare e scos din împărăţie de voia sa, deoarece nu alege cu adevărat ostenelile şi nu se leapădă de sine, ci vrea, pe lîngă dorul acela dumnezeiesc, să se îndulcească şi cu unele lucruri de ale veacului acestuia şi nu îşi dă toată aplecarea voii lui Dumnezeu. Aceasta ne-o vădeşte o pildă care ne este la înde-mînă. Fiecare cumpăneşte ceea ce a pornit să facă şi nu uită să vadă dacă nu cumva nu e nepotrivit ceea ce face. întîi se iveşte deci în inimă îndoială, care asemenea unui cîntar descoperă înăuntru conştiinţei fiecăruia cumpăna dintre dragostea lui Dumnezeu şi dragostea lumii şi după cum atîmă mai greu una sau alta, purcede la să-vîrşirea celor de afară. De pildă, dacă e pe cale să spună o vorbă de ceartă fratelui, se împarte întîi în el însuşi şi se împotriveşte : să-i spun, sau să nu-i spun ? Să-i răspund la ocările acestea pe care mi le-a adus, sau mai bine să tac ? Vrea să se ţină şi de poruncile lui Dumnezeu, dar nu vrea să uite nici de cinstea sa şi nu se hotărăşte să se lepede cu totul de sine. Dacă prin urmare talerul dragostei de lume trage spre sine cîn-tarul din inimă, îndată cuvîntul cel rău iese pînă la buze, apoi întinzîndu-1 mintea dinăuntru ca pe-o săgeată îl aruncă în aproapele prin limbă. Ba uneori răul iese şi prin mîini pînă la răniri şi la ucidere. Uneori însă nu se bagă de seamă de unde a început această mişcare mică a sufletului. De aceea ia aminte la fiecare păcat şi lucru ce ţi se întîmplă, cînd răul îţi linguşeşte şi clinteşte voia sufletului prin pofte lumeşti şi prin plăceri trupeşti. Căci aşa ia fiinţă curvia, furtul, lăcomia, slava deşartă şi orice alt rău. SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZA LA MACARIE EGIPTEANUL 327 56. Adeseori şi cele bune se săvîrşesc pentru slava deşartă. Şi atunci sînt socotite de Dumnezeu la fel ca furtul, nedreptatea şi celelalte mari păcate. «Căci Dumnezeu, zice, a împrăştiat oasele1 celor ce caută să placă oamenilor»672. Aşadar vrăjmaşul vrea să fie slujit şi prin cele bune, ca un amăgitor şi viclean şi unel-titor ce este 673. 57. Ceea ce iubeşte cineva din veacul acesta, aceea îi îngreunează cugetarea şi o trage în jos şi o apasă şi nu o lasă să se ridice. Căci cumpăna şi aplecarea şi greutatea acestora atîrnă de voinţă ca de inimă şi se face ca o probă întregului neam omenesc şi ca o cercare creştinilor, fie că locuiesc în cetăţi sau în munţi, sau în mînăstiri, sau în cîmpii, sau în pustiuri. Căci lăsîn-du-se cineva vrăjit cu voia de ceea ce iubeşte, se face vădit că nu şi-a predat încă toată dragostea sa lui Dumnezeu. De pildă, cineva iubeşte toate avuţiile, altul aurul, altul să slujească cîntecului, sau să se predea poftelor trupului, altul înţelepciunea cuvintelor pentru slava vremelnică ; unul să stăpînească, altul cinstirile de la oameni, iarăşi altul mînia şi furia — căci a se preda cu totul patimii, îi pare acestuia lucru vrednic de iubit —, altul vorbiri fără trebuinţă, altul a fi în împrăştiere sau a da ascultare vorbelor deşarte ; altul a fi învăţător şi aceasta pentru slava de oameni ; unuia îi place moleşeala şi nepăsarea, altul se îndulceşte cu podoaba hainelor, acesta cu somnul, acela cu viaţa uşuratică ; altul e legat şi stăpînit de ceva mic sau de ceva mare din lume şi nu e lăsat să se ridice deasupra. Căci cu patima faţă de care nu luptă cineva cu vitejie şi nu se împotriveşte, cu aceea se şi îndulceşte şi aceea îl stăpîneşte şi-l trage ca un lanţ şi i se face cugetării ca 672. Psalm. LII, 7. 673. Omil. V, 6 (rom. p. 35). Dacă în capul anterior s-a arătat cumpăna intre bine şi rău, ce este in om, aici se arată obiceiul răului de a nu disimula-in bine. Dar unde e:dragoste deplină de Dumnezeu, acolo nu mai e cumpănă şi disimulare. Aceasta se vede din capul următor. 328 P1LOCAL1A o boltitură, care nu o lasă să se înalţe către Dumnezeu, nici să slujească numai Lui. Iar sufletul care îşi îndreaptă cu adevărat toată pornirea şi toată dorinţa spre Domnul, se leapădă de sine însuşi şi nu mai urmează voilor minţii sale. 58. Trebuie să învăţăm din pildă, cum se pierde omul cu voia sa. Căci pentru dragostea de ceva din lume se aruncă în foc, se scufundă în mare şi se dă pe sine în prinsoare. Să ne gîndim la casa cuiva, sau la ţarina ce se întîmplă să ardă. Cel ce a vrut să scape, de îndată ce a simţit focul, a fugit gol, neavînd grjiă de nimic din cele dinăuntru, gîndindu-se numai la sufletul său. Dar altuia, venindu-i în minte să scoată şi vreunul din lucrurile sale, s-a oprit să-l ia, dar pe cînd îl lua, cuprinzînd focul toată casa, l-a prins şi l-a ars şi pe el. Vezi cum s-a pierdut în foc cu voia sa pentru dragostea a ceva din cele vremelnice, pe care arată că l-a iubit mai mult decît pe sine ? Alţii aflîndu-se pe-o corabie ce se scufundă, cel ce a vrut să se izbăvească pe sine însuşi, s-a dezbrăcat şi s-a aruncat gol în valuri şi aşa şi-a scăpat sufletul său. Dar cel ce a vrut să scape şi vreuna din hainele sale, a fost înghiţit de valuri şi pentru un mic cîştig, s-a pierdut nenorocitul şi pe sine însuşi. Să ne închipuim iarăşi că s-a vestit năvălirea duşmanilor. Unul, îndată ce a auzit, a fugit cu ce era pe el, neavînd grijă de nimic din avuţiile lui. Altul, necrezînd, sau vrînd să-şi ducă cu el şi ceva din lucruri,, a rămas în urmă şi a fost prins de duşmani. Vezi că cineva poate să-şi piardă sufletul şi trupul cu voia sa din negrijă şi prin alipirea la ceva din cele ale lumii ? 59. Sînt puţini, desigur, cei ce au dobîndit dragostea desăvîrşită către Dumnezeu şi nu mai pun nici un preţ pe plăcerile şi pe poftele lumii, iar ispitele celui rău le poartă cu îndelungă-răbdare. Dar din pricina aceasta, nu trebuie să deznădăjduim, nici să nu uităm SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZĂ LA MACARIE EGIPTEANUL 32» de nădejdea cea bună. Căci chiar dacă sînt multe corăbiile sparte de valuri, dar sînt fără îndoială şi de acelea care, străbătînd valurile, ajung la liman. Dar pentru aceasta avem trebuinţă de multă credinţă, răbdare, luare-aminte şi lupte. Pe lîngă aceasta, de foame şi de sete după bine, cu multă înţelegere şi dreaptă socoteală. Apoi şi de agerime şi de îndrăznire în cerere. Cei mai mulţi oameni, cum am spus, vor să dobîn-dească împărăţia fără osteneli şi sudori. Ei fericesc pe bărbaţii sfinţi şi doresc să aibă cinstea şi darurile lor, dar nu vor să fie părtaşi de necazurile, ostenelile şi pătimirile lor. Toţi doresc să ajungă ca ei, şi cur varii şi vameşii şi oricare dintre oameni, dar pînă acolo le stau înainte ispite şi cercări, ca să se facă arătaţi cei care au iubit cu adevărat pe Stăpînul lor şi aceştia să dobîndească cu dreptate împărăţia Cerurilor. 60. Socoteşte că fărădelegile şi slava şi bucuria de bunătăţile cereşti, sînt ascunse în necazuri, în pătimiri, în răbdare şi credinţă. Căci şi griul aruncat în pămînt, sau arborele sădit, e de trebuinţă, aşa-zicînd, să cadă în putreziciune şi necinste şi apoi să primească podoaba veşmîntului şi rodul înmulţit. Căci de nu va trece prin această putreziciune şi prin acele necinstiri, nu va îmbrăca acea podoabă de pe urmă şi frumuseţea înfăţişării. Aşa socoteşte şi Apostolul care zice : «Prin multe necazuri trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu» 674. Iar Domnul zice : «întru răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele voastre» 675 ; sau iarăşi : «în lume necazuri veţi avea» 676. 61. Fiecare dintre noi, pe cît de mult se va învrednici prin credinţă şi sîrguinţă să fie părtaş al Duhului Sfînt, tot pe atît se va slăvi în ziua aceea şi cu trupul lui. Căci ceea ce a adunat înăuntrul sufletului, atunci se va descoperi şi în afară în trup. Pilda, zice, o avem 674. Fapte XIV, 21. 675. Luca XXI, 19. 676. loan XIV, 39. 330 F l LOC AL1 A la pomi. Cînd trece iarna şi soarele străluceşte mai luminos şi mai puternic, iar vîntul adie, aceia odrăslesc în afară şi se îmbracă cu frunze, cu flori şi cu roade, ca şi cu un veşmînt. Asemenea şi floarea ierbii răsare în acea vreme din pămînt şi pămîntul se acoperă cu ea şi se îmbracă cu ea ca într-un veşmînt măreţ. Despre aceasta şi Dumnezeu-Cuvîntul a zis : «Nici Solomon nu s-a îmbrăcat ca unul din aceştia, cu toată slava lui» 677. Toate acestea sînt chipuri, pilde şi icoane ale slavei ce-o vor avea cei ce se mîntuiesc la înviere. Din această pricină, cea dintîi lună pentru toate sufletele iubitoare de Dumnezeu, adică pentru creştinii adevăraţi, este Xan-ticus, care este aprilie, prin care se arată puterea învierii. Căci zice dumnezeiasca Scriptură : «Această lună va fi vouă cea dintîi dintre lunile anului» 678. Aceasta va îmbrăca pomii goi cu slava pe care au avut-o mai întîi ascunsă înăuntrul trupului. Aşa se vor slăvi şi aceştia prin lumina negrăită, care este încă de acum în ei, adică prin puterea Duhului. Aceasta le va fi atunci veşmînt, mîncare, băutură, veselie, bucurie şi peste tot viaţă veşnică. Despre înălţarea minţii 62. Fericitul Moise a arătat prin slava Duhului care lumina prin faţa lui şi la care nici un om nu putea căuta, felul cum la învierea drepţilor se vor slăvi trupurile sfinţilor cu slava de care se învrednicesc sufletele credincioase ale sfinţilor încă de acum întru omul dinăuntru. «Căci, noi, zice, cu faţa descoperită, adică întru omul dinăuntru, oglindim slava Domnului, prefă-cîndu-ne spre acelaşi chip din slavă în slavă» 679. Despre acesta s-a scris iarăşi că «patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi nu şi-a adus aminte nici de mîncare nici 677. Matei VI, 29. 678. leş. XII, 2. 679. II Cor. III, 18. SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZĂ LA MAC ARIE EGIPTEANUL 331 de băutură» 680, ceea ce nu este cu putinţă firii omeneşti, dacă nu cumva se împărtăşeşte de hrana duhovnicească, pe care o primesc sufletele sfinte, de pe acum, de la Duhul Sfînt. 63. Slava cu care se îmbogăţesc sufletele sfinţilor, cum s-a zis, încă de aici, aceea va acoperi şi va îmbrăca trupurile goale la înviere şi le va face să fie răpite la cer. Şi atunci se vor odihni cu trupul şi cu sufletul neîncetat în împărăţia lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu, zidind pe Adam, nu i-a dat aripi trupeşti ca păsărilor, avînd de gînd să-i dea pe cele ale Duhului la înviere, ca să fie uşurat, prin ele şi răpit unde vrea Duhul. Iar aceste aripi spirituale (inteligibile) au fost date de acum sufletelor sfinţilor şi ele le înalţă spre o cugetare cerească. Pentru că podoaba creştinilor este alta şi altele sînt veşmintele, alta masa şi alta bucuria. Fiindcă ştim că Hristos va veni din cer şi va învia pe cei adormiţi din tot veacul, precum mărturisesc dumne-zeieştile Scripturi. Şi deosebindu-i în două părţi, pe cei care vor avea semnul lui, care este pecetea Duhului dumnezeiesc, îi va aşeza la dreapta Sa, după cum zice : «Oile Mele ascultă glasul Meu şi mă cunosc» ®81. Şi atunci trupurile noastre se vor îmbrăca în slavă dumnezeiască, în cea a faptelor bune şi în cea a Duhului, pe care sufletele sfinţilor au primit-o încă de aici. Şi aşa slăvite de lumina dumnezeiască şi răpite la ceruri întru întîmpinarea Domnului, precum s-a scris, vor fi pururea cu Domnul 682. 64. Cei ce vor să înfăptuiască o viaţă creştină în chipul cel mai frumos, trebuie să se îngrijească întîi de toate, cu toată sîrguinţa, de partea cugetătoare, deosebitoare şi conducătoare a sufletului, ca întărindu-şi puterea de deosebire a binelui şi a răului şi despărţind patimile care au intrat împotriva firii, de firea cea curată, 680. leş. XXXIV, 28. 681. loan X, 27. 682. I Tes. IV, 16—17. 332 flLOCALlA să vieţuiască fără să se poticnească, folosindu-se de puterea deosebirii, ca de un ochi, şi rămînînd curaţi de pornirile spre păcat. Căci voia sufletului este să păstreze mădularele trupului neîntinate de vătămare din partea simţurilor, să se păzească pe sine de împrăştie-rile lumii şi să-şi străjuiască inima, ca să nu-şi întindă în lume mădularele gindurilor ei, ci să le strîngă din toate părţile şi să le adune din grijile şi din plăcerile de jos. Şi cînd vede Domnul pe cineva vieţuind astfel şi păzindu-se şi supraveghindu-se pe sine cu frică, hotă-rît să-I slujească Lui, îi întinde şi ajutorul harului Său. Dar ce va face Dumnezeu cu cel ce se dă pe sine de bună voie lumii şi umblă după plăcerile ei ? 65. Cele cinci fecioare care au priveghiat şi şi-au luat cu ele acel untdelemn străin de firea lor în vasele inimii — iar acesta este harul Duhului — au putut să intre cu mirele în cămara de nuntă. Iar celelalte, cele nebune, cele rele, cele care s-au bizuit pe firea lor, n-au priveghiat nici nu s-au sîrguit să-şi agonisească acest untdelemn al veseliei în inimile lor încă pe cînd erau în trup ; ba oarecum au şi adormit în lipsa de grijă, în moleşeala şi părerea de sine a dreptăţii. De aceea li s-a închis uşa de la cămara de nuntă a împărăţiei. Căci e vădit că erau ţinute de un lanţ oarecare al lumii şi de-o prietenie faţă de ea, întrucît nu-şi dăduseră dragostea lor desăvîrşită şi ardoarea lor Mirelui ceresc. De fapt sufletele care caută ceea ce e străin firii, sfinţenia aceasta a Duhului, şi-şi aprind toată dragostea lor pentru Hristos, acolo umblă, acolo se roagă, acolo cugetă, acolo meditează, despărţite de toate celelalte. Căci cele cinci simţuri ale sufletului : înţelegerea, cunoştinţa, discernământul, răbdarea şi mila, dacă primesc harul de sus şi sfinţenia Duhului, se fac cu adevărat fecioare înţelepte. Iar dacă sînt lăsate în firea lor, se află cu adevărat nebune şi se vădesc ca fiice ale lumii şi ale mîniei. SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZĂ LA MACARIE EGIPTEANUL 333 66. Precum păcatul e străin de firea noastră, dar odată ce furişat prin căderea primului om l-am primit în noi, ni se face cu vremea ca şi o fire, tot aşa se cuvine prin acest lucru străin de firea noastră, adică prin darul eeresc al Duhului, să fie alungat iarăşi păcatul din firea noastră şi să fim întorşi la curăţia străveche. Căci de nu vom face aceasta prin multă rugăciune şi credinţă, prin luare-aminte şi prin întoarcerea de la cele ale lumii şi de nu se va sfinţi firea noastră, întinată de păcat, de -către dragostea aceea care este Hristos, şi de nu vom rămîne pînă la sfîrşit necăzuţi de la poruncile Lui dumnezeieşti şi preschimbaţi, nu vom putea dobîndi împărăţia cerească. 67. Vreau, zice, să spun, după puterea mea, un cuvînt subţire şi adînc. Domnul cel nesfîrşit şi fără trup, se face pe Sine, din bunătate nemărginită, trup ; şi se micşorează, cum ar zice cineva, Cel mare şi mai presus de fiinţă, ca să se poată uni cu făpturile Sale înţelegătoare, adică cu sufletele sfinţilor şi cu ale îngerilor, ca să fie în stare şi acestea să se împărtăşească de viaţa nemuritoare a dumnezeirii Sale. Fiindcă fiecare, după firea sa, este trup, îngerul, sufletul, dracul. Căci chiar dacă sînt subţiri, dar în substanţa, în structura şi în chipul lor, potrivit subţirimii firii lor, sînt trupuri subţiri. Deci trupul nostru în substanţă e gros, dar sufletul fiind un trup subţire, s-a învăluit şi s-a îmbrăcat cu mădularele acestui trup, s-a îmbrăcat cu ochiul prin care vede, s-a îmbrăcat cu urechea prin care aude, cu mîna, cu nasul şi, simplu, cu tot trupul şi cu mădularele lui. Cu trupul întreg s-a unit sufletul, pentru că prin el îşi împlineşte toate lucrurile cîte vin în viaţă. în acest fel şi bunătatea negrăită şi neînţeleasă a lui Hristos se micşorează şi se face pe Sine trup şi se uneşte cu sufletele credincioase şi iubite de El şi le cuprinde şi se face, după cuvîntul lui Pavel, un Duh cu ele, aşa-zicînd suflet cu suflet şi ipostas cu ipostas, ca ast- 334 F1LOCALIA fel de suflet să vieze şi să subziste în dumnezeirea Lui şi să ajungă la viaţa nemuritoare şi să se desfăteze de o plăcere nestricăcioasă şi de o slavă negrăită. 68. Unui astfel de suflet, zice, i se face Domnul, după cum vrea, cînd foc, care arde tot răul ce s-a furişat în el, cum zice şi Proorocul : «Dumnezeul nostru este foc mistuitor» 683, cînd odihnă negrăită şi netălmăcită, cînd bucurie şi pace, care îl încălzeşte şi-l învăluieşte. Numai să se sîrguiască să-L iubească pe El şi să se dăruiască purtărilor celor bune şi se va vedea prin experienţa însăşi, prin însăşi simţirea sa atingîndu-se de bunătăţile negrăite «pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit» 684, de toate cîte le va face Duhul Domnului, fie spre odihnă, fie spre bucurie, desfătare şi viaţă, sufletului care se arată vrednic de Acela. Căci se face pe Sine trup, precum spre mîncare duhovnicească, aşa şi spre îmbrăcăminte şi spre frumuseţi nepovestite, ca să-l umple astfel cu veselie duhovnicească. «Eu sînt, zice, pîinea vieţii» 685 ; şi : «Cel ce bea din apa pe care Eu voi da lui, se va face lui izvor de apă săltătoare spre viaţă veşnică» 686. 69. Aşa s-a arătat Dumnezeu, zice, şi fiecăruia dintre cei sfinţiţi şi sfinţi, precum I-a fost voia şi precum a fost de folos celui ce-L vedea. De pildă altfel lui Avraam, altfel lui Isaac, altfel lui Iacov, lui Noe, lui Daniil, lui Moise, lui David şi fiecăruia dintre Prooroci, micşorîndu-se pe Sine şi făcîndu-se trup, cum s-a zis, preschimbîndu-se şi arătîndu-se celor ce-L iubesc pe El, nu precum este, căci e neîncăput, ci după putinţa lor de a-L încăpea, pentru multa şi neînţeleasa dragoste pe care o avea faţă de ei. 683. Deut. IV, 24. 684. I Cor. II, 8. 685. Ioan VI, 51. 686. Ioan IV, 14. SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZĂ LA MAC ARIE EGIPTEANUL 335 70. Sufletul care s-a învrednicit să primească în sine sălăşluirea puterii de sus şi care are amestecat în mădularele sale focul acela dumnezeiesc şi dragostea cerească a Duhului cel bun, se desface fără greutate de toată dragostea lumească. Căci precum fierul sau plumbul, aurul şi argintul, predîndu-se focului se topesc şi îşi leapădă duritatea firii şi se fac moi şi cu cît stau mai mult în atingere cu focul, cu atît se înmoaie şi se desfac mai mult lepădînd soliditatea naturală din pricina puterii focului, aşa şi sufletul, primind focul ceresc al dragostei Duhului, se desface din împătimirea duhului lumesc şi din lanţurile păcatului şi se preschimbă din în-vîrtoşarea firească a păcatului, socotindu-le şi dispre-ţuindu-le pe toate ca neînsemnate. Chiar dacă ar avea niscai fraţi cît se poate de iubiţi, dar care l-ar împiedica de la această dragoste, s-ar întoarce şi de către ei sufletul care este mistuit de o astfel de iubire. Căci dacă dragostea căsătoriei trupeşti desface pe cineva de tată, de mamă şi de fraţi şi chiar dacă iubeşte pe careva dintre aceştia, îl iubeşte aşa pe deasupra şi toată simţirea şi tot dorul şi le îndreaptă spre soţia sa, dacă deci dragostea trupească desface orice altă dragoste a lumii, cît nu s-ar amărî cei cuprinşi de dorul acela nepăti-mitor, dacă ar fi împiedicaţi în ea de dragostea faţă de ceva din cele ale lumii ? 71. Dumnezeu, fiind bun şi de oameni iubitor, are îndelungă-răbdare şi aşteaptă mult pocăinţa fiecăruia dintre păcătoşi, făcînd sărbătoare cerească din întoarcerea celui ce se căieşte. -«Căci bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte» 687. Dar dacă cineva, văzînd această bunătate şi îndelungă-răbdare, nu porneşte împotriva fiecărui păcat în parte, făcînd, cum am zis, pocăinţă şi nesocoteşte porunca, iar bunătatea o ia ca prilej de dispreţuire, adaugă păcat peste păcat, 687. Luca XV, 10. 336 FILOCALlA continuă să clădească sminteala, îngrămădeşte nepăsare peste nepăsare şi umple hotarele păcatelor, căzînd în-tr-o stare din care nu se mai poate ridica, ci şuieră zdrobirea cea mai de pe urmă şi se pierde, fiind lăsat pînă la sfîrşit pe seama celui rău. Aşa s-a întîmplat cu cei din Sodoma. Umplînd şi întrecînd hotarele păcatelor aşa de mult încît nu le-a mai rămas scînteie de căinţă, aceia au fost daţi de judecata dumnezeiască pradă focului. Aşa s-a întîmplat pe vremea lui Noe. Cei din vremea lui, lăsîndu-se duşi spre păcat de pornirile fără frîu şi nearătînd nici un fel de căinţă, atîta munte de păcate şi-au îngrămădit, încît s-a stricat împreună cu ei tot pămîntul. Egiptenilor care au păcătuit mult şi au năpăstuit mult pe poporul lui Dumnezeu El însă le-a fost totuşi bun, nu i-a dat pierzării, ci i-a adus prin certări parţiale la pocăinţă. Dar cînd aceia s-au întors şi au arătat iarăşi dragoste de păcat şi s-au lipit de necredinţa de mai înainte, iar la urmă au pornit să urmărească pe poporul Domnului scos din Egipt, i-a înghiţit judecata dumnezeiască, pierzîndu-i cu totul. Tot aşa faţă de Israel, care a păcătuit mult şi a ucis pe Proorocul lui Dumnezeu, Acesta n-a părăsit îndelunga-răbdare obişnuită. Dar cînd au înaintat pînă la atîta răutate, încît nu s-au mai sfiit nici de mărirea Stăpînului însuşi, ci şi-au pus mîinile ucigaşe şi pe El, au fost lepădaţi şi zvîrliţi cu totul şi s-a ridicat de la ei proorocia, preoţia şi slujirea (cultul) şi s-au încredinţat acestea neamurilor care au crezut. 72. Să alergăm cu toată inima la Hristos care ne cheamă, revărsîndu-ne spre El inimile, şi să nu deznă-dăjduim de mîntuirea noastră, făcînd răul cu voia. Căci este şi aceasta o amăgire a celui rău, ca prin amintirea păcatelor de mai-nainte, să ne ducă la deznădejde. Noi să înţelegem că dacă Hristos, venind, s-a făcut doctorul şi tămăduitorul orbilor, al slăbănogilor, al surzilor şi a înviat morţi intraţi în putreziciune, nu va tămădui SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZĂ LA MACARIE EGIPTEANUL 337 cu atît mai mult orbia cugetului şi slăbănogeala sufletului şi surzenia inimii nepăsătoare ? Căci nu altul, ci însuşi Cel ce a zidit trupul a zidit şi sufletul şi dacă a avut atîta bunăvoinţă şi milă faţă de cele ce se desfac şi mor, nu se va arăta cu cît mai mult cu iubire de oameni şi cu tămăduire faţă de sufletul nemuritor, care suferă de boala păcatului şi a neştiinţei, dar pe urmă vine la El şi se roagă ? Doar El a spus : «Tatăl Meu cel ceresc oare nu va face dreptate celor ce strigă către El ziua şi noaptea ? Adevăr zic vouă, va face dreptate în grabă» 688 ; sau : «Cereţi şi vi se va da vouă, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi se va deschide vouă» 689 ; şi iarăşi : «Chiar dacă nu-i va da lui pentru că îi este prieten, dar pentru îndrăzneala lui sculîndu-se îi va da lui cîte îi sînt de trebuinţă» 69°. Prin acestea îndeamnă să se facă cererea cu îndrăznire şi cu stăruinţă. Căci doar a venit pentru păcătoşi ca să-i întoarcă la Sine. Numai să ne despărţim cu toată puterea de cugetările cele rele şi să ne dăruim Domnului. Iar El nu ne va trece cu vederea, ci va fi gata să ne dea ajutorul Său. 73. Precum cei ce sînt cuprinşi de vreo boală sau neputinţă, cînd trupul lor nu mai are putere să se împărtăşească de hrană şi de băutură, ajung la deznădejde — şi aceasta le este un semn de moarte — iar prietenii şi rudele îi plîng, aşa şi Dumnezeu şi îngerii se întristează mult şi plîng pentru sufletele care nu pot să se mai folosească de hrana cerească. Drept aceea, dacă te-ai făcut scaun lui Dumnezeu, avîndu-L pe El şezînd deasupra, dar sufletul tău s-a făcut întreg ochi duhovnicesc, întreg lumină, dacă te-ai hrănit cu hrana aceea a Duhului, dacă bei din apa vie şi din vinul duhovnicesc, care veseleşte inima, dacă ţi-ai îmbrăcat sufletul în haina luminii negrăite, dacă omul tău cel dinăuntru a ajuns la cercarea şi siguranţa tuturor 688. Luca XVIII, 7—8. 689. Matei VII," 7. 690. Luca XI, 8. 22 — Filocalia 338 FI LOC ALIA acestora, iată tu trăieşti viaţa cu adevărat veşnică, odih-nindu-te încă de acum împreună cu Hristos. Dar dacă n-ai primit încă acestea, nici n-ai ajuns la dobîndirea lor, plînge fierbinte şi te tînguieşte, ca unul ce nu te-ai împărtăşit încă de o asemenea bogăţie şi să fii necontenit îngrijat şi în rugăciune pentru sărăcia ta. Dar bine ar fi ca şi cel ce a dobîndit-o, să-şi păstreze simţirea sărăciei sale şi să nu fie fără grijă, pe motiv că e săturat de bogăţia dumnezeiască. Pentru că «cel ce caută va afla şi celui ce bate i se va deschide» 691. 74. Dacă untdelemnul acela amestecat avea atîta putere, că cei unşi cu el dobîndeau slava împărătească 691 b, cu cît mai vîrtos cei a căror minte şi om dinăuntru au primit ungerea untdelemnului sfinţitor al veseliei şi au luat arvuna Duhului cel bun, nu se vor ridica la măsura desăvîrşirii, adică a lui Hristos, făcîn-du-se părtaşi de împărăţia, înfierea şi de cunoaşterea tainelor Lui, şi avînd dreptul să intre la Tatăl şi să iasă după plăcerea lor? Căci măcar că n-au luat încă desăvîrşit moştenirea, purtînd încă povara trupului, dar pentru arvuna Duhului, au siguranţa despre cele nădăjduite şi n-au nici o îndoială că vor împăraţi împreună cu Hristos şi vor avea parte de venirea şi de plinătatea Duhului. Căci aflîndu-se încă în trup, au ajuns la experienţa puterii şi plăcerii aceleia. Pentru că acoperămîntul aşezat de satana peste oameni după neascultare, venind harul îl înlătură cu desăvîrşire, prin curăţirea omului dinăuntru şi a minţii şi aruncă de la suflet toată spurcăciunea şi tot gîndul întinat, voind acesta să se facă curat şi să-şi primească din nou firea sa şi aşa să privească slava luminii adevărate cu ochi limpezi şi neîmpiedicaţi. Unii ca aceştia privesc încă de aici spre veacul acela care îi răpeşte, spre frumuseţile şi minunile de acolo. Căci precum 691. Matei VII, 8. 691b. ieşire XXX, 23—25; I Imp. XXVI, 11. SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZA LA MACARIE EGIPTEANUL 339 ochiul trupesc, dacă e sănătos şi nu pătimeşte, priveşte cu îndrăzneală la razele soarelui, aşa şi aceştia, dacă se folosesc de o minte luminoasă şi curăţită, privesc razele ascunse ale Domnului. 75. Această măsură, zice, nu o pot ajunge însă oamenii cu uşurinţă, ci e trebuinţă de osteneli dese, de lupte şi de sudori nenumărate. Căci sînt mulţi în care se află şi harul lucrînd, dar se ascunde şi răutatea, fără să se fi depărtat de la ei nicidecum. Ci amîndouă duhurile, cel al luminii şi cel al întunericului, lucrează în una şi aceeaşi inimă 692. Mă vei întreba desigur : ce împărtăşire este între întuneric şi lumină, sau cum pot fi la un loc Biserica lui Dumnezeu şi idolii ? Iar eu îţi voi răspunde la fel : ce împărtăşire este între lumină şi întuneric, sau cum se va întuneca lumina dumnezeiască şi cum se va tulbura şi întina curăţia şi neîntinăciunea? Căci «lumina luminează în întuneric şi întunericul nu o a cuprins». Deci lucrurile nu trebuie înţelese numai dintr-o parte, nici într-un singur fel. Căci atîta se odihnesc unii în harul lui Dumnezeu, încît pot să se ţină pe ei şi să nu se lase biruiţi de păcatul care sălăşluieşte în ei. Se întîmplă ca ei să se afle acum în rugăciune stăruitoare şi în odihnă, dar pe urmă să fie tulburaţi de gîndurile întinate şi să-i fure păcatul, măcar că se află în ei şi harul. Cei uşurei şi care nu sînt încă stă-pîniţi cu totul de harul dumnezeiesc, au socotit că au fost izbăviţi dintrodată de păcat. Dar cei ce au putere de discernămînt şi minte, nu vor tăgădui că chiar dacă locuieşte harul lui Dumnezeu în ei, mai sînt scuturaţi de gînduri ruşinoase şi necuvenite. 692. Omil. XVII, 4 sfîrşit (P. G. col. 625 D). Amintim iarăşi că Dia-doh al Foticeei a precizat că duhul răutăţii nu mai e după botez tot aşa de mult în centrul inimii ca harul. Dar şi locul de aici trebuie înţeles în sensul că satana lucrează asupra inimii mai de la periferia fiinţei omeneşti. 340 F1LOCAL1A 76. Am cunoscut pe unii dintre fraţi care s-au bucurat de un har atît de bogat, că cinci sau şase ani le-au fost stinse şi veştejite cu desăvîrşire mişcările poftei. Pe urmă, cînd păreau că au luat cununa şi liniştea, le-a răsărit ca dintr-o cursă păcatul şi s-a năpustit asupra lor cu atîta furie şi sălbăticie, încît i-a uimit şi i-a nedumerit. Drept aceea, niciunul dintre cei cu vederea şi cu înţelegerea ageră n-a îndrăznit să spună că avînd harul în mine, m-am izbăvit de aici înainte de păcat 693. Căci lucrează, cum s-a zis, amîndouă în una şi aceeaşi minte 694, chiar dacă cei uşurei şi neînvăţaţi, avînd o cît de mică mişcare duhovnicească, se şi grăbesc să spună : am biruit. Mie mi se pare că lucrurile stau astfel : Precum atunci cînd soarele străluceşte curat, venind deodată un nor întunecos sau o negură, îi întunecă lumina curată, în acelaşi fel se întîmplă cu cei ce au dobîndit harul lui Dumnezeu, dar nu s-au curăţit încă în toată deplinătatea, ci în adînc sînt stăpîniţi mai departe de păcat. Deci cu adevărat e trebuinţă de multă putere de discemămînt pentru a cunoaşte acestea cu cea mai desăvîrşită cercare. 77. Precum e cu neputinţă fără ochi, fără limbă, fără urechi şi fără picioare, a vedea, a grăi, a auzi sau a umbla, la fel este cu neputinţă ca fără Dumnezeu şi fără lucrarea ce ni se împărtăşeşte de la El să ne împărtăşim de tainele dumnezeieşti şi să cunoaştem înţelepciunea lui Dumnezeu, sau să ne îmbogăţim în Duh. Căci înţelepţii elinilor se exercitau în cuvinte şi se îndeletniceau cu ardoare cu războaie de vorbe. Dar robii lui Dumnezeu, chiar dacă sînt neiscusiţi în cuvînt, sînt 693. Macarie (Omil. XVII, 6; P. G. 628 C) spune : «ci amîndouă persoanele lucrează în minte» (xâ 8uo itţbataua ev zâ> iw evepfsîxat). Simeon Me-tafrastul elimină termenul «persoane». Totuşi această prezenţă şi lucrare nu înseamnă, precum se vede chiar de aici, o păcătuire continuă a omului, ci numai o încercare a duhului rău de a ispiti pe om. 694. Macarie are : «să nu zică cineva : m-am eliberat cu totul de păcat» (P. G. 627 B). Simeon Metafrastul temperează ideea lăsînd a se înţelege că omul s-a eliberat de păcat, dar nu s-a izbăvit de asaltul lui. SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZA LA MACARIE EGIPTEANUL 341 zidiţi prin cunoştinţa dumnezeiască şi prin harul lui Dumnezeu pentru totdeauna. 78. Pot spune cu încredinţare, zice, că nici înşişi Apostolii, cei plini de Mîngîietorul cel bun, n-au fost cu totul liberi de griji, ci pe lîngă veselie şi bucurie negrăită, le venea chiar din har şi oarecare temere, fără ca aceasta să pornească din partea păcatului. Pentru că însuşi harul îi păzea în siguranţă, ca să nu iasă nici pentru scurtă vreme din bine. Căci precum un copil, aruncînd cu o piatră mică într-un zid nu izbuteşte nimic, sau precum o săgeată slabă nu vatămă o platoşă puternică, aşa atacîndu-i pe ei vreo parte a răutăţii, o respingeau mai înainte de a le pricinui ceva, ca unii ce erau bine îngrădiţi cu puterea lui Hristos. Cu toate acestea, chiar fiind ei desăvîrşiţi, aveau libertatea voinţei. Deci nu e cum zic unii, făiră înţelegere, că după primirea harului, au primit dezlegare şi odihnă de griji. Căci Domnul cere şi în cei desăvîrşiţi voia sufletului spre slujirea Duhului, încît acestea două se împletesc întreolaltă. Fiindcă zice Apostolul : «Duhul să nu-1 stingeţi» 695. 79. A vorbi altcuiva despre anumite lucruri numai prin cuvînt este un lucru uşor şi la îndemînă. Căci e uşor fiecăruia a zice : «pîinea aceasta (o dăm ca pildă) se face din grîu». Dar a înfăţişa în amănunt pregătirea ei nu ştie să o facă oricine, ci numai cei experimentaţi. Tot aşa a vorbi simplu despre nepătimire şi desăvîrşire e uşor, dar a cunoaşte lucrul prin cercare şi întru adevăr, înseamnă a înţelege cu lucrul şi cu adevărul lucrarea desăvîrşirii. 80. Cei ce rostesc cuvinte duhovniceşti fără gustare şi cercare se aseamănă cu omul care străbate în vreme de vară, tocmai la amiază, un ţinut pustiu şi fără apă, apoi cuprins de o sete mare şi arzătoare, îşi zugră- 695. I Tes. V, 19. 342 FILOCALtA veşte în minte că se află pe aproape un izvor răcoritor şi cu apă dulce şi limpede şi nimeni nu-1 împiedică să se sature de ea ; sau cu omul care n-a gustat nici măcar un pic din miere, dar încearcă să descrie altora dulceaţa ei. Căci aşa sînt cu adevărat cei care, fără să se fi încredinţat cu lucrul, preluîndu-le vor să tălmăcească altora cele despre desăvîrşire, sfinţenie şi nepătimire. Şi de fapt dacă le-ar da Dumnezeu puţină simţire despre cele grăite de ei, ar şti, fără îndoială, că adevărul şi lucrurile nu sînt după cum le tălmăcesc ei, ci cu mult deosebite. Aşa se primejduieşte creştinismul de a se abate pe încetul de la ceea ce se cuvine şi de a prinde necredinţa. Căci creştinismul e ca o mîncare şi băutură şi cu cît se hrăneşte cineva mai mult cu el, cu atît se aprinde spre tot mai mare poftă. în felul acesta, mintea lui se face nesăturată şi neoprită, aşa cum, dacă dă cineva o băutură dulce celui însetat, îl face ca nu numai prin sete, ci şi prin plăcere să caute şi mai mult acea băutură. Iar acestea, cum s-a zis, nu le înţelegem numai prin cuvinte simple, ci ele se săvîrşesc tainic în minte prin lucrarea Duhului Sfînt. Şi apoi se grăiesc. 81. Evanghelia, zice, porunceşte cu hotărâre fiecărui om că acestea să nu le facă, sau să le facă şi aşa să ajungă prieten al iubitorului de oameni împărat : Să nu te mânii, zice, să nu pofteşti, dacă te loveşte peste obrazul drept, intoarce şi pe celălalt 696. Dar Apostolul, mergînd pe urmele celor poruncite, învaţă cum trebuie să se facă lucrarea curăţirii, cu răbdare şi cu îndelungă-răbdare, hrănindu-ne întîi cu lapte ca pe nişte prunci, apoi ducîndu-ne la creştere şi pe urmă la desăvîrşire. Astfel, ca să dăm o pildă, Evanghelia spune că haina să se facă desăvârşită din lînă. Iar Apostolul desluşeşte cum trebuie toarsă lîna, cum trebuie ţesută şi cum trebuie cusută haina. 696. Matei V, 22, 28, 39. SIMEON MET ÁBRÁSTUL, PARAFRAZĂ LA MAC ARIE EGIPTEANUL 343 82. Sînt unii care se înfrînează de la curvia văzută, de la furt, de la lăcomie şi de la celelalte rele asemănătoare şi de aceea se socotesc între sfinţi. Dar trebuie mult ca să fie cu lucrul şi cu adevărul aşa. Căci în mintea lor sălăşluieşte adesea răutatea care vieţuieşte şi se foieşte în ei. Şi aceasta rămînînd singură, îi pierde. Sfînt este cel ce s-a sfinţit şi s-a curăţit după omul cel dinăuntru. De fapt un oarecare dintre fraţi, rugîndu-se împreună cu alţii a fost luat de puterea cerească şi, răpit fiind, a văzut Ierusalimul de sus, locaşurile luminoase de acolo şi o lumină nemărginită şi tainică ; şi a auzit un glas zicînd : «Acesta este locul de odihnă al drepţilor». Pe urmă, mîndrindu-se şi închipuindu-şi despre sine lucruri mari, a căzut în adîncul păcatului şi a fost cuprins după aceea de multe rele. Dacă acesta a păţit aşa, cum va putea zice cineva : «Fiindcă postesc, primesc pe străini, împart averile şi mă păzesc de relele pomenite şi n-a mai rămas în mine nimic rău, sînt sfînt şi eu». Deci nu depărtarea de la relele văzute este de-săvîrşire, cum s-a zis, ci curăţia cugetării şi aceasta de-săvîrşită. 83. Intră, zice, cel ce ai înţeles acestea, prin supravegherea gmdurilor tale, şi te apleacă spre mintea ta prizonieră şi roabă păcatului şi priveşte la şarpele care e şi mai jos decît mintea şi mai adînc decît gîndurile tale şA care foieşte în cămările pomenite ale sufletului şi te răpune prin cele mai însemnate mădulare ale sufletului. Căci inima este cu adevărat un adînc neajuns (un abis). Deci dacă l-ai răpus pe acesta şi ai curăţit toată nelegiuirea din tine, iar păcatul l-ai scos afară, laudă-te pentru curăţie în Dumnezeu ; iar dacă nu faci aceasta, ci te smereşti, ca unul ce eşti încă cu lipsuri şi păcătos, apropie-te rugînd pe Hristos, pentru cele ascunse ale tale. Căci toată Scriptura veche şi nouă se arată vorbind despre curăţie. Şi fiecărui om, fie că este iudeu, 344 FILOCALIA sau elin, îi este iubită curăţia, chiar dacă nu o pot do-bîndi toţi. Iar curăţia aceasta a inimii, nu poate fi ajunsă altfel decît numai prin Iisus. Căci El este adevărul ipostasiat şi fără acest adevăr este cu neputinţă a cunoaşte adevărul, sau a dobîndi mîntuirea. Despre dragoste 84. Precum te-ai lepădat de omul din afară în cele văzute, ţi-ai împărţit şi ţi-ai împrăştiat lucrurile, aşa trebuie să te lepezi şi de obiceiurile de mai înainte. Şi dacă ai învăţat înţelepciunea trupească, sau ai dobîndit cunoştinţa lucrurilor, leapăd-o şi pe aceasta. Dacă ai crezut în drepturile trupului, depărtează-te de ele, umi-lindu-te şi micşorîndu-te. Căci astfel vei putea să cîştigi învăţătură din nebunia propovăduirii. Iar în aceasta vei afla înţelepciunea adevărată, nu în cuvinte măiestrite, ci în puterea crucii, care se lucrează în cei ce s-au învrednicit să o dobîndească pe aceasta în ipostas. Căci «crucea lui Hristos, zice Pavel, este iudeilor sminteală, iar elinilor nebunie, dar nouă celor ce ne mîntuim* puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu» 697. 85. Chiar dacă ai luat, zice, gustare din cer, chiar dacă te-ai împărtăşit de înţelepciunea aceea şi ai odihnă în sufletul tău, nu te mîndri nici aşa şi nu fii cutezător ca şi cînd ai fi ajuns şi ai fi primit tot adevărul, ca să nu auzi şi tu : «Iată v-aţi săturat, iată v-aţi îmbogăţit, aţi împărăţit fără noi şi măcar de-aţi împăraţi, ca şi noi să împărăţim împreună cu voi» 698. Ci, chiar dacă ai gustat,, socoteşte-te ca şi cînd nici nu te-ai atins de creştinism. Şi nu o fă aceasta numai la suprafaţă, ci ca pe un lucru care îţi este sădit şi întărit pentru totdeauna în cugetare. 697. I Cor. I, 23, 24, 18. 698. I Cor. IV, 8. SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZA LA MACARIE EGIPTEANUL 345 86. Precum un iubitor de bogăţie, chiar dacă şi-ar aduna nenumărate bogăţii, nu se mai satură, ci ceea ce adaugă în fiecare zi, îi sporeşte şi mai mult pofta, sau precum cineva tras de la o băutură prea dulce înainte de a se sătura, îşi simte şi mai aprinsă setea, aşa şi gustarea lui Dumnezeu, nu cunoaşte saturare sau sfîrşit niciodată. Ci cu cît se îmbogăţeşte cineva cu această bogăţie, cunoaşte că este mai sărac. Acest fel de creştini nu-şi au de la ei în cinste sufletul lor, ci ca unii ce se umilesc pe ei, stau la dispoziţia lui Dumnezeu şi se socotesc pe ei slugi ale tuturor oamenilor. Şi Dumnezeu se bucură mult de un astfel de suflet şi se odihneşte în el, pentru smerenia lui. Drept aceea, chiar dacă are cineva ceva, sau s-a şi îmbogăţit, să nu-şi închipuie prin aceasta că este ceva sau are ceva. Căci părerea de sine produce scîrbă înaintea lui Dumnezeu. Şi aceasta l-a scos la început din rai pe omul care auzind : «Veţi fi ca nişte dumnezei»6", s-a semeţit bizuindu-se pe această nădejde deşartă. Gîndeşte-te, cum Dumnezeul şi împăratul tău şi Fiul lui Dumnezeu S-a micşorat pe Sine chip de rob luînd, cum a sărăcit, cum s-a socotit cu cei fără de cinste, cum a pătimit. Iar dacă aşa a făcut Dumnezeu, cum te făleşti şi te socoteşti ceva mare tu, care eşti om alcătuit din sînge şi trup, care este pămînt şi cenuşă, şi nu te-ai împărtăşit de nimic bun, ci eşti numai necurăţie ? Tu dacă eşti înţelept, şi mai mult decît atîta prin ceea ce ai primit de la Dumnezeu, zi : nu e al meu ceea ce am, ci l-am primit de la Altul şi slavă Lui, că nu mi se ia ceea ce mi s-a dat. Astfel socoteşte tot binele al lui Dumnezeu, iar tot răul al slăbiciunii tale. 87. Comoara de care zice Apostolul că o avem în vase de lut, socoteşte că este puterea sfinţitoare a Duhului, pe care, încă fiind în trup, s-a învrednicit să o primească. Căci zice iarăşi acela : «Care s-a făcut nouă 699. Fac. III, 5. 346 F1LOCALIA înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate, sfinţire şi răscumpărare» 70°. Deci cel ce a aflat şi are la sine această comoară a Duhului, poate dobîndi toată dreptatea poruncilor şi toată lucrarea lor, nu numai curat şi fără pată, ci şi fără osteneli şi dureri, ceea ce nu putea să dobîndească înainte fără osteneală. Căci nici nu poate cineva, chiar dacă ar vrea, să cultive cu adevărat rodul Duhului, înainte de împărtăşirea de Duhul cel bun. Cu toate acestea să se silească oricine, alergînd prin răbdare şi credinţă şi să se roage lui Hristos cu căldură, ca să dobîndească această comoară cerească. Şi atunci va putea să facă în sine şi prin sine, precum s-a spus, toată dreptatea în chip curat şi desăvîrşit, fără osteneală şi fără greutate. 88. Cei ce au în ei bogăţia dumnezeiască a Duhului, cînd împărtăşesc altora din cuvintele duhovniceşti, scot şi împart ca dintr-o comoară a lor celor ce grăiesc. Dar cei care nu şi-au adunat această comoară în adîncu-rile inimii, din care izvorăşte bunătatea gîndurilor, tainele şi cuvintele dumnezeieşti şi mai presus de om, ci culegînd numai unele din cele două Scripturi, le poartă doar pe vîrful limbii, sau auzindu-le de la bărbaţi duhovniceşti, se împodobesc cu cuvintele lor, înfăţişînd ale acelora ca ale lor şi însuşindu-şi dobînzi străine, aceia au dăruit altora gustarea celor grăite fără osteneală ; dar ei înşişi după descrierea lor au rămas săraci, întrucît fiecare s-a întors de la cuvintele din care a luat, la ale sale, nedobîndind o comoară proprie de care să se poată bucura întîi ei şi apoi să-i folosească prin comunicare şi pe alţii. De aceea să căutăm întîi să dobîn-dim această bogăţie adevărată de la Dumnezeu, înăuntrul nostru şi apoi ne va fi uşor să putem folosi şi pe alţii şi să le împărtăşim cuvinte duhovniceşti şi taine dumnezeieşti. Căci bunătatea lui Dumnezeu a binevoit 700. I Cor. I, 30„ SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZĂ LA MACAR1E EGIPTEANUL 347 să se sălăşluiască în tot cel ce crede. «Cel ce Mă iubeşte pe Mine, zice, va fi iubit de Tatăl Meu şi Mă voi arăta lui» 701. Şi iarăşi : «Eu şi Tatăl vom veni şi ne vom f ace locuinţă la el» 702. 89. Cei ce s-au învrednicit să se facă fii ai lui Dumnezeu şi au pe Hristos strălucind în ei, sînt călăuziţi în diferite chipuri de Duhul şi sînt încălziţi în ascunsul inimii de har. Nu strică să aducem şi unele din desfătările văzute ale lumii spre pilduirea stărilor dumnezeieşti născute de har în suflet. Căci uneori par că sînt la o cină împărătească unde se bucură şi se veselesc cu o bucurie nepovestită şi negrăită. Acum se bucură duhovniceşte ca mireasa de mire, acum îşi simt trupul atît de uşor, încît socot că nici nu mai au trup, ca nişte îngeri netrupeşti. Uneori se veselesc ca de o băutură şi se îmbată, ca de o beţie negrăită, de tainele Duhului. Alteori îi cuprinde plînsul şi suspinarea, rugîndu-se pentru mîntuirea oamenilor ; căci arzînd de dumnezeiasca dragoste a Duhului pentru toţi oamenii, iau asupra lor tot plînsul întregului Adam. Uneori sînt aprinşi de Duhul spre o atît de mare dragoste împreună cu o bucurie negrăită, încît dacă ar fi cu putinţă ar lua în sînul lor pe fiecare om, nedeosebind nicidecum pe cel rău de cel bun. Alteo!ri, atîta se smeresc încît li se pare că nu e nimeni mai prejos ca ei, ci se socotesc cei mai de pe urmă dintre toţi. Acum sînt copleşiţi de o bucurie negrăită a Duhului, acum, asemenea unui om puternic care luînd armura împărătească şi mergînd la război, îi bat pe potrivnici, îngrădindu-se şi ei cu armele Duhului, pornesc împotriva vrăjmaşilor nevăzuţi şi-i supun sub picioarele lor. Aci îi cuprinde o mare seninătate şi linişte, îi încălzeşte pacea şi sînt stăpîniţi de o plăcere minunată. Aici sînt înţelepţiţi de o înţelegere şi de o înţelepciune dumnezeiască şi de o cunoştinţă neînţeleasă a Duhului şi li 701. loan XIV, 21. 702. loan XIV, 23. 348 FILOCALIA se descoperă prin harul lui Hristos cele ce nu pot fi grăite de nici o limbă. Altădată se întîmplă să arate şi ei la vedere ca oricare dintre oameni. Astfel harul dumnezeiesc, schimbîndu-se şi variind în chip felurit în ei, vrea să le povăţuiască şi să le exercite sufletul, ca să-l înfăţişeze fără pată şi curat înaintea Părintelui ceresc. 90. Roadele pomenite ale Duhului sînt ale celor care au ajuns la mari măsuri şi cît se poate de aproape de desăvîrşire. Aceste mîngîieri variate ale Duhului se lucrează în ei în chip felurit prin Duhul, dar neîncetat o lucrare a Duhului e urmată de o altă lucrare a Duhului. Căci cînd ajunge cineva la desăvîrşirea Duhului, după ce s-a curăţit deplin de toate patimile şi s-a unit în întregime cu Duhul mîngîietor printr-o împărtăşire negrăită, încît s-a învrednicit şi sufletul însuşi să se facă duh, ca unit cu Duhul, atunci se face întreg; lumină, întreg duh, întreg bucurie, întreg odihnă, întreg veselie, întreg dragoste, întreg gingăşie, întreg bunătate, întreg blîndeţe şi aşa zicînd se scufundă în virtuţile puterii Duhului cel bun, ca o piatră în adîncul mării, care e învăluită de ape din toate părţile. Astfel aceştia, uniţi în tot chipul cu Duhul lui Dumnezeu, se fac asemenea lui Hristos însuşi avînd în ei neschimbate virtuţile Duhului şi arătînd tuturor roduri de felul acesta. Căci odată ce s-au făcut neîntinaţi şi curaţi la inimă prin Duhul, este cu neputinţă să arate în afară roduri ale păcatului, ci totdeauna strălucesc în ei, prin toate, roadele duhului. Aceasta este sporirea în desăvîrşirea duhovnicească pînă la plinătatea lui Hristos, la care ne îndeamnă Apostolul să ajungem, zicînd : «Ca să vă umpleţi spre toată plinirea lui Hristos»-703 ; şi iarăşi : «Pînă ce vom ajunge toţi la bărbatul desăvîrşitr la măsura vîrstei plinirii lui Hristos» 704. 703. Efes. III, 10. 704. Efes. IV, 13. SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZA LA MACAME EGIPTEANUL 349 91. Se întîmplă, zice, uneori că cineva intră (începe) să-şi plece genunchiul şi îndată inima lui se umple de lucrarea dumnezeiască, iar sufletul se veseleşte împreună cu Domnul, precum s-a arătat, ca mireasa cu mirele. Aceasta o spune marele Isaia : «Precum se bucură mirele de mireasă, aşa se va bucura Domnul de tine» 705. Şi se întîmplă uneori că unul ca acesta e ocupat toată ziua, dar îngăduindu-i-se un singur ceas la rugăciune, Îndată e răpit omul dinăuntru şi e cuprins de adîncul nemărginit al veacului aceluia şi o plăcere negrăită şi nemăsurată îl stăpîneşte atunci, încît mintea lui, înălţată şi răpită întreagă, se umple de uimire şi în sufletul lui se aşterne în vremea aceea uitarea oricărui cuget pămîntesc. Aceasta din pricină că gîndurile lui se umplu de acela, precum s-a zis, şi sînt duse ca nişte roabe spre lucruri nemărginite şi necuprinse, încît în acel ceas omului îi vine să plece şi cu sufletul deodată cu 'rugăciunea. 92. Celui ce întreabă, zice, dacă îi este omului cu putinţă să rămînă totdeauna în această stare, trebuie să i se spună că nu e vreme cînd harul să nu fie cu el şi că este înrădăcinat şi crescut ca ceva natural în omul în care se află. Dar fiind unul în chip felurit, lucrează după cum vrea, după folosul omului. Căci uneori focul lui arde mai puternic în el, alteori mai potolit ; iar lumina lui uneori luminează şi ea mai tare în el, alteori mai slab şi mai întunecat, după iconomia dumnezeiască, deşi sfeşnicul arde fără să se stingă. Iar cînd străluceşte mai tare, atunci şi omul se află în sărbătoarea unei beţii mai mari a dragostei lui Dumnezeu. Dar uneori şi însăşi lumina care luminează neîncetat în inimă, deschide poarta luminii mai lăuntrice şi mai adînci, încît omul întreg, copleşit de dulceaţa şi de vederea aceea, nu mai este în sine, ci pare lumii ca un nebun 705. Isaia LXII, 5. 350 FI LOCALI A şi ca un barbar, pentru dragostea şi bucuria care i-a copleşit sufletul şi s-a întins în el şi pentru adîncul tainelor de care s-a învrednicit să se împărtăşească. Şi se în-tîmplă adeseori că în acea vreme se ridică la măsurile desăvârşite şi se face slobod şi neatins de orice păcat. Dar după aceea harul se restrânge în oarecare chip şi se aşează deasupra acoperămîntului puterii potrivnice. 93. Socoteşte, zice, cele ale harului astfel : închi-puieşte-ţi că ai urcat la treapta a douăsprezecea a desăvârşirii. Căci se intîmplă uneori că se poate ajunge şi la această măsură. Dar harul se retrage iarăşi, şi coborînd o treaptă, rămîne aşa-zicând pe a unsprezecea. I s-au arătat o vreme omului acele lucruri minunate a căror experienţă a făcut-o. Dacă i-ar rămâne acestea mereu în acelaşi fel, nu ar putea să poarte iconomia şi greutatea cuvântului. N-ar putea să asculte, sau să grăiască, sau să se îngrijească despre vreun lucru, fie el cît de mic. Ar sta numai într-un colţ, pironit, răpit şi îmbătat. De aceea nici nu i s-a dat lui măsura desăvârşită, ca să aibă vreme să se ocupe şi cu îngrijirea fraţilor şi cu slujba cuvântului. 94. Auzind, zice, cuvântul împărăţiei şi pătrunşi până la lacrimi, să nu rămânem numai la aceste lacrimi ale noastre, nici la auzul nostru, cu gândul că am auzit bine, nici la ochii noştri, cu gândul că am văzut bine, socotind că ne putem îndestula cu noi înşine. Căci sînt şi alte urechi, alţi ochi, alte lacrimi, precum şi altă cugetare şi alt suflet. Este însuşi Duhul dumnezeiesc şi ceresc, care ascultă, plînge, se roagă, cunoaşte şi face voia lui Dumnezeu cu adevărat. Fiindcă şi Domnul făgăduind Apostolilor cel mai mare diar, pe cel al Duhului, a zis : «Mă duc, iar Mîntuitorul, Duhul cel Sfînt, pe care Tatăl îl va trimite în numele Meu, vă va învăţa pe voi toate» 706. Şi iarăşi : «încă multe am a vă spune- 706. loan XIV, 24. SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZĂ LA MAC ARIE EGIPTEANUL 351 vouă, dar nu puteţi să le purtaţi acum. Iar cînd va veni acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul» 707. Deci acela se va ruga şi acela va plînge. «Căci să ne rugăm cum trebuie, zice dumnezeiescul Apostol, nu ştim, ci Duhul însuşi se roagă pentru noi, cu suspine negrăite» 708. Fiindcă numai Duhului singur îi este vădită voia lui Dumnezeu. «Cele ale lui Dumnezeu, zice, nimeni nu le ştie, fără numai Duhul lui Dumnezeu»709. Şi cînd, potrivit făgăduinţei, în ziua Cincizeci-mii, a venit Mîngîietorul şi puterea Duhului cel bun s-a sălăşluit în sufletele Apostolilor, acoperămîntul păcatului a fost luat cu totul de pe ei, iar patimile au fost înlăturate şi ochii inimii lor dezvăluiţi. Atunci deci, umpluţi fiind de înţelepciune şi făcuţi desăvîrşiţi de către Duhul, prin Acela au învăţat să facă voia lui Dumnezeu şi tot prin Acela au fost povăţuiţi la tot adevărul. Căci El stăpînea şi împărăţea peste sufletele lor. Drept aceea, cînd ne vine şi nouă, care auzim cuvîntul lui Dumnezeu, să plîngem, să ne rugăm lui Hristos cu credinţă neîndoielnică şi să nădăjduim că a venit la noi Duhul care aude şi se roagă cu adevărat după voia lui Dumnezeu 710. 95. Socoteşte, zice, că lucrul stă aşa : oarecare putere întunecoasă acoperă uşor mintea ca o ceaţă subţire. Cu toate că sfeşnicul arde şi luminează, precum s-a zis, totdeauna, dar pe lumina lui stă un acoperămînt. De aceea unul ca acesta nu va spune nici că nu este desăvârşit, nici că e cu totul liber de păcat, ci aşa-zicînd, liber şi neliber. Iar aceasta nu se întîmplă împotriva lui Dumnezeu, ci se face după iconomiâ dumnezeiască. Uneori acest zid despărţitor se împrăştie şi se sfărîmă. Alteori nu se împrăştie cu totul şi nici rugăciunea nu rămine mereu la fel, ci uneori harul se aprinde, mîn- 707. Ioan XVI, 22. 708. Rom. VIII, 26. 709. I Cor. II, 2. 710. Corespunde probabil unui paragraf al Omil. VII, absent în textul din P. G. 352 FILOCALIA gîie şi odihneşte mai mult, alteori se face mai stins şi mai micşorat precum socoteşte harul însuşi spre folosul omului. Totuşi am intrat în anumite timpuri la măsura desăvîrşită şi am gustat şi am avut experienţa acelui veac. Dar încă n-am văzut nici un creştin desăvîrşit, sau dintr-o dată şi pentru totdeauna liber, ci acelaşi om se odihneşte în har, se învredniceşte şi se face părtaş de taine şi descoperiri şi intră la o mare dulceaţă a harului, dar totuşi şi păcatul se află înăuntrul lui. Unii ca aceştia, din pricina harului covîrşitor şi a luminii care străluceşte în ei, au socotit, din neexperienţă, că sînt de-săvîrşiţi şi liberi. Dar eu, cum s-a spus, n-am văzut încă pe nimeni cu totul liber, fiindcă şi mie mi s-a întîm-plat, cum s-a zis, să intru în parte în anumite timpuri la acea măsură. Şi ştiu, învăţat de experienţă, cum este omul desăvîrşit. 96. Cînd ţi se întîmplă să auzi despre unirea dintre mire şi mireasă, despre coruri, cîntări şi sărbători, să nu cugeţi la nimic material, sau pămîntesc, fiindcă acestea se folosesc, prin pogorămînt, numai ca pilde. Căci acelea sînt negrăite, duhovniceşti şi nepipăite de ochi trupeşti. Ele îşi descoperă înţelesul sufletelor sfinte şi credincioase. împărtăşirea Duhului Sfînt, comorile cereşti, corurile şi cîntările sfinţilor îngeri, se fac văzute numai celui ce a făcut experienţa lor. Cel ce n-a făcut experienţa lor nu le poate nici înţelege. Deci ascultă cu evlavie despre ele pînă ce ţi se va întâmpla şi ţie, celui ce crezi, să ajungi să te învredniceşti de unele ca acestea. Atunci vei cunoaşte, prin însăşi experienţa ochilor sufletului, de ce bunătăţi şi taine se pot împărtăşi sufletele creştinilor chiar şi aici. Căci la înviere şi trupul însuşi se va învrednici să dobîndească unele ca acestea, să le vadă şi, aşa-zicînd, să le ţină, atunci cînd se va face şi el duh. SIMEOS METAFRASTUL, PARAFRAZĂ LA MACARIE EGIPTEANUL 353 97. Frumuseţile sufletului nostru şi rodurile bune, sau rugăciunea, dragostea, credinţa, privegherea, postul şi celelalte îndeletniciri virtuoase, cînd se amestecă şi se împărtăşesc de împărtăşirea Duhului Sfînt, dau o bună mireasmă bogată, ca o tămîie pusă pe foc. Dar atunci ne este şi nouă mai uşor să vieţuim potrivit cu voia lui Dumnezeu. Căci fără Duhul Sfînt, precum s-a spus şi mai înainte, nimănui nu-i este cu putinţă să înţeleagă voia lui Dumnezeu. Căci, precum femeia care se uneşte cu bărbatul în căsătorie, mai înainte de a se uni, urmează socotinţei sale şi împlineşte voile ei, iar dacă se adună la un loc vieţuieşte sub conducerea aceluia, nemailuîndu-se după sine, în acelaşi fel şi sufletul are o voie a sa, legile sale şi lucrurile sale ; dar cînd se face vrednic să se unească cu Hristos, bărbatul ceresc, se supune legii bărbatului, nemaiumblînd voii sale, ci mirelui său, Hristos. 98. Haina de nuntă, despre care vorbesc cuvintele dumnezeieşti ale lui Hristos 711, socoteşte că este harul Duhului Sfînt, de care cel ce nu s-a făcut vrednic să îl îmbrace, nu va fi părtaş de nunta cerească şi de ospăţul acela duhovnicesc. 99. Să ne sîrguim să bem din vinul duhovnicesc şi dumnezeiesc şi să ne îmbătăm cu beţia trezviei712, ca precum cei plini de vin se fac mai vorbăreţi, aşa şi noi umplîndu-ne de vinul cel duhovnicesc, să povestim despre tainele dumnezeieşti. «Căci paharul Tău, zice David, mă îmbată pe mine cu marea lui tărie» 713. 100. Sufletul sărac cu duhul este acela care îşi cunoaşte rănile sale, dar îşi cunoaşte şi întunericul patimilor ce-1 învăluie şi cere necontenit izbăvire de la Domnul; sau poartă durerile, dar nu se bucură de nici-una din bunătăţile pămînteşti, ci caută numai pe Doc- 711. Matei XXII, 11. 712. vrjţoXtoi o temă a Sf. Griqorie de Nisa din coment. la Cin- tarea Cîntărilor (Omil. XI, P. G. XLV, 992 A). 713. Psalm. XXII, 5. 23 — Filocalia 354 PIL0CAL1A torul cel bun şi se încrede în tămăduirea Lui. Cum va fi deci acest suflet rănit, frumos şi cu bun chip şi vrednic de convieţuirea cu Hristos ? Cum altfel, dacă nu în temeiul alcătuirii sale străvechi şi al cunoştinţei limpezi a rănilor şi a sărăciei sale ? Căci dacă nu se îndulceşte cu rănile şi cu bubele patimilor pe care le are şi nu se învoieşte cu greşelile, Duhul nu-i socoteşte urîţenia, ci venind îl lecuieşte şi-l tămăduieşte, şi-i întoarce frumuseţea nepătimitoare şi nestricăcioasă. Numai să nu aibă de bunăvoie sufletul împărtăşire cu cele făcute, precum s-a zis, nici să-şi dea încuviinţare la patimile ce se lucrează, ci cu toată puterea să strige către Domnul, ca prin Duhul cel bun al Lui să-l învrednicească de slobozirea de toate patimile. Acest suflet e fericit. Dar vai de cel care nu dobîndeşte simţirea rănilor, sau nu-şi dă seama că are vreun păcat sau vreo împietrire. Căci pe acesta nu-1 cercetează nici Doctorul cel bun şi nu-1 lecuieşte şi nu-1 caută şi nici el însuşi nu are grijă de rănile sale, socotind că se află în stare bună şi sănătoasă. Căci «nu au trebuinţă, zice, cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi» 714. 101. Fericiţi cu adevărat şi rîvnitori ai vieţii şi ai bucuriei mai presus de fire, sînt aceia care prin credinţă fierbinte şi vieţuire virtuoasă, au primit prin experienţă şi simţire cunoştinţa tainelor cereşti ale Duhului şi au petrecerea lor în ceruri. Aceştia sînt mai presus decît toţi oamenii. Şi dovada e vădită. Căci cui s-a întîmplat dintre cei puternici, sau înţelepţi, sau chibzuiţi să urce la cer, mişcîndu-se încă în jurul celor de pe pămînt şi să lucreze acolo lucruri duhovniceşti şi să privească frumuseţile Duhului ? Dar iată un oarecare sărac la arătare, sărac la culme şi umilit, necunoscut aproape nici vecinilor, care, căzînd pe faţa lui înaintea 714. Matei IX, 12. SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZĂ LA MAC ARIE EGIPTEANUL 355 Domnului, urcă la cer, călăuzit de Duhul şi plin de încredinţarea sufletului său se desfătează cu gîndul de lucrurile minunate de acolo şi acolo lucrează, acolo petrece, acolo îşi are vieţuirea, după dumnezeiescul Apostol, care zice : «Căci petrecerea noastră este în ceruri» n5. Şi iarăşi : «Cele pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El» ; apoi adaugă : «Iar nouă ni le-a descoperit prin Duhul Său» 716. Aceştia sînt cei cu adevărat înţelepţi, aceştia cei puternici, aceştia cei de neam bun şi cei chibzuiţi. 102. Dar chiar fără acele bunuri cereşti, zice, judecind pe sfinţi numai după cele de aici, nu te vei îndoi că sînt mai presus decît toţi. Să judecăm numai. Cînd Nabucodonosor, care stăpînea peste Babilon, a adunat toate neamurile să se închine la chipul pe care-1 turnase — iar aceasta o orînduise Dumnezeu cu înţelepciune, ca să se facă cunoscută virtutea tinerilor evreieşti şi să afle toţi că unul este Dumnezeu adevărat care locuieşte în ceruri — trei tineri, robi şi ei şi cu libertatea răpită, au cutezat să-i stea împotrivă. Şi cînd toţi s-au închinat cu multă frică şi n-au îndrăznit să se împotrivească, ci aproape fără glas, asemenea dobitoacelor, s-au lăsat duşi de nas, aceştia atîta s-au împotrivit să facă acelaşi lucru ca ceilalţi, încît nici n-au voit să nu li se cunoască dreapta credinţă, să rabde a se ascunde, ci au strigat în auzul tuturora : «Dumnezeilor tăi, împărate, nu le slujim şi chipului de aur pe care l-ai aşezat nu ne închinăm» 717. Pe aceştia, drept pedeaspsă, primindu-i înfricoşatul cuptor de foc, acesta nu le-a fost cuptor şi nu şi-a arătat puterea sa, ci parcă respectîndu-i şi el pe aceştia, i-a păzit nevătămaţi de rele. Şi toţi, chiar şi împăratul însuşi, au cunoscut prin el pe Dumnezeul cel adevărat şi s-au mirat de dînşii nu numai cei de pe pămînt, ci şi 715. Filip. III, 20. 716. I Cor. II, 9—10. 717. Daniil III, 18. 336 PILO CALIA cetele celor din ceruri. Căci nici cei din ceruri nu stau departe de isprăvile bărbăteşti ale sfinţilor, ci le sînt aproape, cum arată dumnezeiescul Apostol, care zice : «Ne-am făcut privelişte îngerilor şi oamenilor»718. Lucruri asemănătoare poţi vedea şi la Ilie, care fiind un om singur, i-a biruit pe cei mulţi prin coborîrea focului din cer. Dar şi Moise a biruit tot Egiptul şi pe tiranul Faraon. Aceasta o poţi vedea şi la Lot, la Noe şi la mulţi alţii, care fiind neînsemnaţi la arătare, au biruit pe mulţi vestiţi şi puternici719. 103. Fiecare din cele văzute, dacă n-ar avea în ajutorul ei şi o altă fire străină, ar fi prin sine nelucrătoare şi fără podoabă. Căci înţelepciunea negrăită a lui Dumnezeu arată taine şi chipuri prin cele văzute, dovedind că firea omenească prin ea însăşi nu ar putea să arate podoaba desăvîrşită a virtuţilor şi frumuseţea duhovnicească a sfinţeniei, dacă nu s-ar bucura şi de mîna dumnezeiască. Astfel pămîntul, rămînînd de sine, dacă nu s-ar împărtăşi de îngrijirea din partea plugarilor şi n-ar primi conlucrarea ploilor şi a soarelui, n-ar fi în stare să rodească prin şine. De asemenea, fiecare casă are lipsă de lumina soarelui de aici, care nu este de aceeaşi fire cu ea ; altfel ar fi plină de întuneric. Şi altele le poţi vedea că sînt la fel. Deci în acelaşi chip şi firea noastră e cu neputinţă să dea prin sine roadele desăvîr-şite ale* virtuţilor, ci are nevoie de plugarul duhovnicesc al sufletelor noastre, adică de Duhul lui Hristos, care şi El e cu totul străin de firea noastră. Căci noi sîntem făptură, iar El necreat. Acesta lucrînd după meşteşugul său inimile credincioşilor, care s-au predat cu toată voia lor plugarului duhovnicesc, le face să producă roadele desă-vîrşite ale Duhului şi răspîndeşte lumina sa în casa sufletului nostru, întunecată de patimi. 718. I Cor. IV, 9. 719: Corespunde aproximativ cu Omil. IX, 4—6. SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZA LA MACARIE EGIPTEANUL 357 104. îndoit este războiul creştinilor şi îndoită lupta : faţă de cele văzute cu ochiul acesta — căci acestea aţîţă, gîdilă şi cheamă sufletul să se împătimească şi să se îndulcească de ele — apoi faţă de începătoriile şi stăpîniile stăpînitorului cumplit al lumii719 b. 105. Slava lui Moise, pe care o avea pe faţă, era chipul slavei adevărate a Preasfîntului Duh. Căci precum acolo, oricine voia să privească era neputincios, aşa şi acum, întunericul patimilor nu suportă această slavă care străluceşte în sufletele creştinilor, ci e izgonit şi pus pe fugă de strălucirea aceasta. 106. Creştinul iubitor de adevăr şi de Dumnezeu, care a gustat dulceaţa cerească şi are sădit şi amestecat în suflet harul şi care s-a predat pe sine cu totul voilor harului, urăşte toate ale veacului acestuia. Căci acesta s-a ridicat mai presus decît toate ale lumii. Fie că zici argint sau cinstiri sau slave, sau fericiri şi laude, el nu poate fi luat în stăpînire de nici una din acestea. Căci a ajuns la experienţa altei bogăţii, altei cinstiri şi altei slave ; iar sufletul şi-l hrăneşte cu o plăcere nestrică-cioasă. Şi are toată simţirea şi încredinţarea prin împărtăşirea Duhului. 107. Pe cît se deosebeşte păstorul cuvîntător de dobitoacele necuvîntătoare, pe atît se deosebeşte un astfel de om în înţelegere, în cunoştinţă şi în puterea de a deosebi, de ceilalţi oameni. Căci el se împărtăşeşte de alt Duh, de altă minte, de altă înţelegere şi de altă înţelepciune decît înţelepciunea lumii acesteia. «Grăim, zice, înţelepciunea întru cei desăvîrşiţi, dar nu înţelepciunea veacului acestuia, nici a stăpînitorilor pieritori ai veacului acestuia, ci înţelepciunea lui Dumnezeu în taină»-720. De aceea unul ca acesta se deosebeşte, cum s-a zis, în toate de toţi oamenii care au duhul lumii, fie chibzuiţi, fie înţelepţi. Şi pe toţi oamenii îi judecă, după 719». Efes. VI, 12. 720. I Cor. II, 6. 358 F1LOCAL1A cum s-a scris. Unul ca acesta cunoaşte pe fiecare de unde grăieşte, unde stă şi în ce ape înoată. Dar pe el nu-1 poate cunoaşte şi judeca nici unul dintre cei ce au duhul lumii, decît acela care are acelaşi duh al dum-nezeirii, asemănînd, cum zice dumnezeiescul Apostol : «cele duhovniceşti cu cele duhovniceşti» 721. «Iar omul sufletesc nu primeşte cele ale lui Dumnezeu, căci nebunie îi sînt lui. Dar cel duhovnicesc toate le judecă, el însă nu e judecat de nimeni» 722. 108. Iar pe Duhul Sfînt e cu neputinţă, zice, să-L dobîndească cineva, dacă nu s-a înstrăinat de toate ale veacului acesta şi nu s-a închinat pe sine căutării dragostei lui Hristos, ca eliberată de toate grijile pămîn-teşti, mintea acestuia să se îndeletnicească numai cu acest singur scop şi aşa să se învrednicească să se facă un Duh cu Hristos, cum zice Apostolul. «Cel ce se lipeşte de Domnul va fi un Duh cu El» 723. Căci sufletul care s-a legat cu totul de ceva din veacul acesta şi tinde spre aceea, ca de pildă, de bogăţie, de slavă, de dragostea cea lumească, nu va putea fugi şi scăpa de întunericul puterilor rele. 109. Sufletele iubitoare de adevăr şi de Dumnezeu, nu rabdă nici cea mai mică slăbire a dragostei către Domnul, ci pironite întregi de crucea Lui, cunosc în ele simţirea sporirii duhovniceşti. Căci străpunse de dragostea aceasta şi, aşa-zicînd, flămînde de dreptatea virtuţilor şi de lumina Duhului cel bun, chiar dacă se fac vrednice de taine duhovniceşti şi se împărtăşesc de veselia cerească şi de har, nu se încred în ele însele, nici nu-şi închipuie că sînt ceva, ci cu cît se învrednicesc mai mult de daruri duhovniceşti, cu atît se simt mai flămînde şi caută cu mai multă osteneală cele cereşti. Şi cu cît îşi simt mai mult sporirea duhovnicească, cu atît se fac mai însetate de împărtăşirea acestora. 721. I Cor. II, 15. 722. I Cor. II, 13. 723. I Cor. VI, 17. SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZĂ LA MACARIE EGIPTEANUL 359 Şi îmbogăţindu-se duhovniceşte, îşi par lor înseşi flă-mînde, după dumnezeiasca Scriptură : «Cei ce Mă mă-nîncă pe Mine, iar vor fi flămînzi ; şi cei ce Mă beau, iar vor înseta» 724. 110. Sufletele de felul acesta se învrednicesc de slobozirea deplină de patimi şi dobîndesc în chip desă-vîrşit lumina şi împărtăşirea Duhului dumnezeiesc întru plinătatea harului. Dar cele leneşe, care ocolesc osteneala şi nu caută sfinţirea inimii şi nu nădăjduiesc să-L primească încă de aici, cît sînt în trup, nu în parte, ci în întregime, prin răbdare şi îndelungă stăruinţă, sau să se împărtăşească de Duhul Mîngîietor întru toată simţirea şi încredinţarea, şi prin El să se izbăvească de patimile răutăţii — chiar dacă se învrednicesc de harul dumnezeiesc, dar furate de păcat au părăsit toată grija de ele însele, pe motiv-că au primit harul şi au parte de mîngîierea lui şi se bucură de dulceaţa lui duhovnicească', cad cu uşurinţă în părerea de sine, neîntris-tîndu-se cu inima, nesmerindu-se în cuget şi nefiind însetate, nici tinzînd spre măsura desăvîrşită a nepătimirii. Mulţumindu-se cu această puţină mîngîiere şi sporind mai degrabă în mîndrie decît în smerenie, adeseori se golesc şi de puţinul dar de care s-au împărtăşit. Dar sufletul cu adevărat iubitor de Dumnezeu, cum a arătat cuvîntul înainte, chiar dacă ar săvîrşi nenumărate fapte de dreptate, chiar dacă şi-ar topi trupul cu posturile şi privegherile cele mai aspre, chiar dacă s-ar învrednici de daruri felurite ale Duhului, de descoperiri şi taine, e aşa de smerit ca şi cînd n-ar fi început petrecerea cea după Dumnezeu şi nici n-ar fi dobîndit vreun dar mai de seamă, căutînd cu ardoare şi cu sete neastîmpărată spre dragostea dumnezeiască a lui Hristos. 724. Intel. Sirah XXIV, 23. Tema e proprie Sf. Grigorie de Nisa în «Viaţa lui Moise» şi mai ales în Coment. la Cînt. Cîntărilor (Omil. III, P. G. XLIV, 941 D—942 A). 360 FI LOCALIA 111. Dar la aceste măsuri nu poate ajunge nimeni nici deodată, nici cu uşurinţă, ci după multe osteneli şi lupte, după vreme îndelungată şi cu sîrguinţă multă, după cercări şi ispite felurite, pînă ajunge la măsura desăvârşită a nepătimirii. Astfel probat prin toată osteneala şi durerea şi răbdînd cu curaj toate ispitele aduse de răutate, se învredniceşte în sfîrşit de marile cinstiri şi daruri ale Duhului şi de bogăţia dumnezeiască. Apoi ajunge moştenitor al împărăţiei cereşti. 112. Dar sufletul care nu are petrecerea pomenită întru toată osîrdia şi n-a primit simţirea sfinţeniei în inimă, să plîngă şi să ceară de la Domnul fierbinte, ca să se împărtăşească de binele acesta şi de lucrarea Duhului, care se săvîrşeşte în minte prin vederi (contemplaţii) negrăite. Precum, după legea bisericească, cei căzuţi în păcate trupeşti sînt opriţi mai întîi de preot, apoi arătînd pocăinţa trebuitoare sînt primiţi la împărtăşire, iar cîţi au trăit fără greşală şi curat, înaintează la preoţie şi de la locul din afară se strămută înăuntrul altarului şi se ridică în treapta de liturghisitori şi şezători lîngă Domnul, aşa trebuie să cugetăm şi despre împărtăşirea tainică a Duhului, despre care Apostolul zice : «Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfînt»- 725. Vei vedea cum se păstrează şi aci această rînduială. Dumnezeiasca Treime se sălăşluieşte în sufletul curat, unindu-se cu el bunătatea dumnezeiască. Se sălăşluieşte nu ca ceea ce este, căci nu încape nici în toată zidirea, ci întru cît este în stare omul să o primească. Dar când se abate cu voia de la petrecerea cea după Dumnezeu şi întristează Duhul dumnezeiesc, mintea e scoasă şi depărtată de la veselia duhovnicească. Harul dumnezeiesc, dragostea şi toată lucrarea cea bună a Duhului se retrage, iar omul acela e predat necazuri- 725. II Cor. XIII, 13. SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZĂ LA MACARIE EGIPTEANUL 361 lor, ispitelor şi duhurilor rele, pînă cînd sufletul va umbla iarăşi drept, spre buna plăcere a Duhului. Apoi ară-tînd pocăinţa, prin toată mărturisirea şi smerenia, se învredniceşte iarăşi de cercetarea harului şi primeşte veselia cerească, mai mult decît întîia oară. Iar dacă nu întristează Duhul întru nimic, ci vieţuieşte după buna plăcere a lui Dumnezeu şi se împotriveşte tuturor gîndurilor rele, pe altă parte se lipeşte de Domnul pentru totdeauna, un astfel de suflet înaintează cu dreptate şi după rînduială şi se învredniceşte de daruri nevăzute, din slavă în slavă şi se mută de la odihnă la o odihnă mai desăvîrşită. Apoi ajungînd pînă la măsura desăvîrşită a creştinismului, se va rîndui între lucrătorii desăvârşiţi şi între slujitorii neîntinaţi ai lui Hristos în veşnica Lui împărăţie. 113. Cele văzute socoteşte-le că sînt chipuri şi umbre ale celor ascunse : biserica cea văzută, chip al bisericii inimii ; pe preot, chip al preotului adevărat al harului lui Hristos şi aşa mai departe. Dacă nu s-ar desfăşura în biserica văzută mai întîi citirile, apoi cântările şi toată rînduiala slujbei bisericeşti, nu ar veni la rând săvârşirea de către preot a insăşi tainei trupului şi sângelui lui Hristos. Apoi, chiar dacă s-ar implini tot dreptarul bisericesc, dacă nu s-ar săvârşi Euharistia tainică a jertfei prin preot şi impărtăşirea trupului lui Hristos, nu s-ar împlini nici rînduiala bisericească şi ar lipsi şi slujirea tainei. Aşa să cugeti şi despre creştinism. Dacă ar ţine cineva tot postul, toată privegherea, cîntarea, toată nevoinţa şi ar dobîndi toată virtutea, dar lucrarea Duhului nu s-ar săvîrşi pe altarul inimii de către har, întru toată simţirea şi odihna duhovnicească, toată rînduiala nevoinţei ar fi nedeplină şi aproape fără rost, neavînd veselia Duhului lucrîndu-se tainic în inimă. 382 FILOCALIA 114. Bun este postul, bună privegherea, bună de asemenea nevoinţa, bună este şi vieţuirea care minunează. Dar acestea sînt numai un început al vieţuirii iubitoare de Dumnezeu. De aceea e un lucru cu totul nesocotit să se încreadă cineva simplu in acestea. Se în-tîmplă uneori că ne împărtăşim şi de vreun har, iar răutatea şezînd înăuntru, ne înşeală, cum s-a zis înainte, retrăgîndu-se de bunăvoie şi nesăvîrşind ale sale. Astfel face pe om să creadă că s-a curăţit cu mintea şi-l duce la închipuirea desăvîrşirii. Apoi năvăleşte hoţeşte asupra lui şi-l coboară pînă la cele mai de jos ale pă-mîntului. Căci dacă oameni, adeseori de douăzeci de ani, făcîndu-se hoţi, sau fiind ostaşi de meserie, cunosc fel de fel de meşteşuguri împotriva vrăjmaşilor, se ascund şi iscodesc curse, iau pe duşmani de la spate şi îi omoară cînd nu se aşteaptă, cu cît mai mult răutatea care a ajuns la vîrsta atîtor mii de ani şi şi-a propus, ca lucrul cel mai rîvnit, să piardă suflete, nu va şti să iscodească în ascunsul inimii, curse, iar în anumite vremuri să rămînă nemişcată şi în nelucrare, ca să atragă sufletul spre închipuirea desăvârşirii. Deci, temelia creştinismului este că chiar dacă ar împlini cineva toate dreptăţile, să nu se bizuie pe acestea, nici să se încreadă, nici să-şi închipuie că a făcut ceva mare. Chiar dacă s-a făcut părtaş de har, să nu-şi închipuie că a ajuns la ceva, nici să se socotească sătul, ci să flămînzească şi să înseteze şi mai mult, să plîngă şi să aibă inima zdrobită cu totul. 115. Socoteşte că starea duhovnicească este astfel : Presupune că este o casă împărătească, iar aceasta are în faţă diferite curţi, pridvoare şi alte case mai în afară. Apoi, la rînd, altele mai înăuntru în care sânt aşezate, după cuviinţă, porfira şi vistieriile. Pe urmă pe cea mai dinăuntru şi decît acestea, potrivită pentru petrecerea împăratului. Deci precum, dacă cineva, intrînd în curţile şi locuinţele cele din afară, socoteşte că a SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZĂ LA MACARIE EGIPTEANUL 363 ajuns la casele dinăuntru, se amăgeşte, aşa şi în cele duhovniceşti, cei ce luptă cu pîntecele şi cu somnul şi petrec neîncetat în cîntări şi rugăciuni, să nu-şi închipuie că au ajuns la ţintă şi la odihnă. Căci petrecerea lor este încă în pridvoare şi în curţi, nu unde sînt aşezate porfira şi vistieriile împărăteşti. Chiar dacă s-au învrednicit de vreun har, nici prin aceasta să nu se lase amăgiţi de gîndul că au ajuns la ţintă. Deci se cuvine să cerceteze dacă au aflat în vasul acesta de pămînt vistieria, dacă au îmbrăcat porfira Duhului, dacă au văzut pe împăratul şi s-au odihnit. Căci să socoteşti că sufletul are un adînc şi multe mădulare. Iar păcatul, intrînd, a cuprins toate mădularele şi gîndurile inimii. Apoi cerînd omul harul Duhului şi acesta venind şi cuprinzînd două mădulare ale sufletului, cel fără experienţă, mîngîiat de harul acesta, îşi închipuie că toate mădularele sufletului i-au fost cuprinse şi păcatul s-a dezrădăcinat din el cu totul, neştiind că cea mai mare parte din suflet este încă stăpînit de păcat. Căci e cu putinţă, cum s-a arătat adeseori, să lucreze şi harul neîncetat, cum lucrează ochiul în trup, dar să fie şi păcatul de faţă, furînd cugetarea. Drept aceea, cel ce nu ştie să deosebească, îndată ce a primit ceva mare, îşi şi închipuie ceva mare despre sine, şi se mîndreşte ca şi cînd ar avea curăţirea cea din urmă. Dar mai trebuie mult, ca să fie cu adevărat ceea ce socoteşte. Căci precum a arătat cuvîntul la locul său, satana mai are şi meşteşugul acesta, că în anumite vremuri se retrage de bunăvoie şi nu lucrează cele obişnuite, desigur cu scopul ca să furişeze în mintea celor ce se nevoiesc, părerea că sînt desăvîrşiţi. Dar oare cel ce sădeşte vie, culege şi rodul îndată ? Sau cel ce seamănă seminţele în pămînt, adună îndată şi roadele ? Iar pruncul nou-născut, ajunge îndată desăvîr-şirea? Priveşte la Iisus, din ce slavă, fiind Fiu al lui 364 F I LO C ALI A Dumnezeu, la ce patimi, la ce ocări, ba chiar şi la cruce şi la moarte a coborît. Dar iarăşi, cum pentru această smerire s-a înălţat şi a şezut de-a dreapta Tatălui. Şarpele cel viclean însă, semănînd de la început în Adam pofta îndumnezeirii, la ce necinste l-a pogorît prin această părere de sine. Cugetînd aşadar la acestea, în-tăreşte-te pe tine cu toată puterea şi sîrguieşte-te să ai pururea inima smerită şi zdrobită. Despre libertatea minţit 116. Cînd auzi că Hristos, pogorîndu-se în iad, a izbăvit sufletele ţinute acolo, nu socoti că sînt departe acestea nici de cele ce se săvîrşesc acum. Socoteşte că mormîntul este inima şi acolo stau îngropate gîndurile şi mintea, cuprinse de întuneric adînc. Deci vine Domnul la sufletele care strigă către El în iad, adică în adîncul inimii, şi acolo porunceşte morţii zicînd : Dă afară sufletele încuiate, care Mă caută pe Mine cel ce pot să le izbăvesc, apoi rostogolind piatra cea grea care zace asupra sufletului, deschide mormîntul, învie pe cel mort cu adevărat şi izbăveşte sufletul încuiat din închisoarea fără lumină. 117. Se întîmplă, zice, adeseori să-ţi şoptească satana în inimă şi să-ţi spună : ştii toate relele cîte le-ai făcut; sufletul tău s-a umplut de fărădelegi, s-a îngreunat de multe şi cumplite păcate. Să nu-ţi rămînă ascuns că el face aceasta ca să te împingă la deznădejde pe motiv de părută smerenie. Căci de cînd a intrat prin neascultare răutatea, a avut intrare liberă ca să grăiască în fiecare zi sufletului ca un om către alt om şi să-i pună în minte cele necuvenite. Deci tu răspunde-i aşa : Dar eu am asigurările scrise ale lui Dumnezeu, care zice : «Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă prin pocă- SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZĂ LA MACARIE EGIPTEANUL inţă şi să fie viu» 726. Căci ce a vrut altceva prin pogo-rîrea Lui, decît să mîntuiască pe cei păcătoşi, să lumineze pe cei din întuneric şi să învie pe cei morţi ? 118. Precum puterea potrivnică, aşa şi harul dumnezeiesc ni se arată îndemnîndu-ne, nu silindu-ne, ca astfel să ne rămînă neatinsă libertatea şi stăpînirea peste noi înşine. De aceea pentru relele pe care le face omul îndemnat de satana, nu satana ci însuşi omul îşi pricinuieşte mai degrabă pedeapsa, ca unul ce n-a fost dus cu sila, ci s-a lăsat înduplecat de bunăvoie prin răutate. Asemenea şi în cazul binelui, harul nu pune fapta săvîrşită pe seama sa, ci pe seama omului şi de aceea îl îmbracă în slavă, fiindcă el însuşi s-a făcut sieşi pricină a binelui. Căci harul nu-1 face prin silă pe om neschimbător, legîndu-i voia lui, ci măcar că e de faţă, lasă voia liberă ca să se facă vădită voia omului aşa cum este, fie spre virtute, fie spre păcat. Căci e o lege nu în fire, ci în hotărîrea voii libere, să se poată îndrepta spre bine sau spre rău. 119. Trebuie să păzim sufletul şi să-l păstrăm neînsoţit cu gîndurile întinate şi rele. Căci precum trupul împreunîndu-se cu alt trup se spurcă prin necurăţie, aşa şi sufletul se strică unindu-se cu gîndurile rele şi întinate, conglăsuind şi învoindu-se cu ele. Dar nu numai cu cele ale răutăţii şi curviei, ci şi cu ale fiecărui păcat, ca de pildă cu ale necredinţei, vicleniei, slavei deşarte, mîniei, pizmei şi certei. Aceasta înseamnă a ne curaţi pe noi înşine de toată întinăciunea trupului şi duhului 727. Căci cugetă că în ascunsul sufletului se găseşte şi stricăciune şi curvie, lucrîndu-se prin gînduri necuviincioase. Şi precum, după marele Apostol, «pe cel ce strică biserica lui Dumnezeu, care este trupul, şi Dumnezeu îl strică» 728, aşa şi cel ce strică sufletul şi mintea, prin aceea că consimte şi se învoieşte cu ce- 726. Ezech. XXXIII, 11. 727. II Cor. VII, 1. 728. I Cor. III, 17, 366 F / LOC ALI A le necuviincioase, e vinovat osîndei. Drept aceea se cuvine ca precum păzim trupul de păcatul văzut, aşa să păzim şi sufletul de gîndurile necuviincioase, fiindcă e mireasa lui Hristos. «Că v-am logodit, zice, unui bărbat, ca să vă înfăţişez fecioară curată lui Hristos» 729. Şi iarăşi ascultă Scriptura zicînd : «Cu toată paza, păşeşte inima ta, că din aceasta sînt ieşirile vieţii» 730. Şi iarăşi află că dumnezeiasca Scriptură învaţă că «gîndurile viclene despart de Dumnezeu»7S1. 120. Fiecare să ceară socoteală sufletului său, cer-cetîndu-1 şi probîndu-1 de ce lucruri e lipit. Şi dacă se întîmplă să vadă că inima sa nu conglăsuieşte cu legile lui Dumnezeu, să-şi păzească cu toată puterea precum trupul, aşa şi mintea nestricată şi neînsoţită cu gîndurile rele, dacă vrea să se sălăşluiască în el, potrivit făgăduinţei, Cel curat. Căci a făgăduit că se va sălăşlui şi va umbla în sufletele curate şi iubitoare de frumuseţe. 121. Precum plugarul, care îşi îngrijeşte cu toată hărnicia pămîntul său, îl ară mai întîi şi îl pliveşte de mărăcini şi apoi aruncă seminţele, aşa şi cel ce aşteaptă să primească de la Dumnezeu sămînţa harului trebuie să-şi cureţe întîi pămîntul inimii, ca venind sămînţa Duhului, să dea roduri desăvîrşite şi înmulţite. Căci de nu va face aceasta mai întîi şi de nu se va curaţi cineva pe sine de toată întinăciunea trupului şi duhului, e trup şi sînge şi stă departe de viaţă. 122. Trebuie să pătrundem cu agerime din toate părţile amăgirile, vicleniile şi uneltirile vrăjmaşului. Căci precum Duhul Sfînt s-a făcut prin Pavel, tuturor toate, ca pe toţi să îi cîştige, aşa şi răutatea 732 se sîr-guieşte să se facă toate, ca pe toţi să-i împingă la pierzanie. Aşa cu cei ce se roagă, se prefac că se roagă, 729. II Cor. 11, 2. 730. Prov. IV, 23. 731. înţel. lui Solomon I, 3. 732. De obicei prin xaxia — răutate, ca izvor al păcatelor, se înţelege în textul lui Macarie şi al lui Simeon Metafrastul, diavolul. S1ME0N METAFRASTUL, PARAFRAZĂ LA MAC ARIE EGIPTEANUL 367 cu scopul ca sub pretextul rugăciunii, să-i amăgească, împingîndu-i la părerea de sine ; cu cei ce postesc împreună posteşte, vrînd să-i înşele cu mîndria postirii; cu cei ce ştiu Scripturile lucrează la fel, dorind să-i clatine pe motiv de cunoştinţă ; celor ce s-au învrednicit de lumina descoperirii le apare în chip asemănător, căci satana se preface în înger al luminii 733, ca amăgindu-i cu părerea luminii să-i atragă la sine ; şi simplu grăind se acomodează în chip felurit cu fiecare şi se face asemenea tuturor, ca folosindu-se de ceea ce e asemănător, să le pricinuiască pierzania, printr-o aparenţă ce le pare binecuvântată. «Surpînd, zice, gîndurile şi orice înălţare ce se ridică împotriva cunoştinţei de Dumnezeu» 734. Vezi pînă unde îşi înalţă trufaşul îndrăzneala, cînd vrea să doboare şi pe cei ce au îndumnezeirea prin cunoştinţa adevărului. Drept aceea trebuie să păzească fiecare cu toată străjuirea inima sa şi să ceară multă înţelegere de la Dumnezeu, ca să ne dea să vedem uneltirile răutăţii. Iar mintea şi gîndurile noastre se cuvine să lucreze şi să se ostenească neîncetat întru înţelegere şi să ne potrivim pe noi înşine voii lui Dumnezeu. Căci nu este un lucru mai mare şi mai de cinste ca acesta. «Mărturisirea, zice, şi marea cuviinţă sînt lucrul Lui»735. 123. Sufletul iubitor de Dumnezeu are obiceiul, chiar dacă ar face toate faptele bune, să nu-şi pună nimic pe seama sa, ci pe toate în seama lui Dumnezeu. în felul acesta şi Dumnezeu, la rîndul Său, luînd aminte la înţelegerea şi cunoştinţa dreaptă şi sănătoasă a acestui suflet, îi socoteşte, dimpotrivă, lui toate şi-i măsoară răsplata, ca şi cînd ar fi făcut toate prin osteneala lui, cu toate că dacă ar vrea să facă judecată cu noi, nu s-ar găsi nimic cu adevărat drept în om. Căci şi avuţiile şi toate aceste bunuri, prin care fiecare poate să 733. II Cor. XI, 14. 734. I Cor. X, 5. Se pare că Simeon îi dă aici sensul «spre cunoştinţa de Dumnezeu». 735. Psalm. CX, 3. 368 FILOCALIA facă bine, sint ale Lui, pămîntul şi toate cele de pe el, trupul însuşi şi sufletul însuşi. Nu numai atît, dar însuşi faptul că este om, îl are fiecare prin har. Deci ce-i mai rămîne propriu lui, care să-i întemeieze părerea de sine, sau să-l dovedească drept ? Cu toate acestea Dumnezeu primeşte de la oameni ca cel mai mare prinos, cel mai plăcut din toate cîte I se aduc, că sufletul recunoaşte cum stau lucrurile şi că oricîte fapte şi lucruri bune face şi le rabdă pentru Dumnezeu, le înţelege şi le cunoaşte, le pune numai în seama lui Dumnezeu şi toate le închină Lui. 124. Cînd o femeie se însoţeşte cu un bărbat spre convieţuire şi unire, toate ale fiecăruia din ei se fac comune. Şi casa e urla şi avuţia. Şi nu numai peste lucrurile lui, dar şi peste trupul lui poate stăpîni femeia. «Căci bărbatul, zice dumnezeiescul Apostol, trupul său nu-1 stăpîneşte, ci femeia» 736. Aşa şi unirea adevărată şi tainică a sufletului cu Hristos, îl face un duh cu el. Urmează deci numaidecît că sufletul este oarecum stăpîn şi peste vistieriile Lui negrăite, deoarece s-a făcut mireasa Lui. Fiindcă Dumnezeu s-a făcut al sufletului, e limpede că toate ale lui sînt ale sufletului, fie lumea, fie avuţia, fie moartea, fie îngerii, fie începăto-riile, fie cele de faţă, fie cele viitoare 737. 125. Pînă ce Israel umbla întru bună-plăcerea Stă-pînului, deşi nu totdeauna cum trebuia, dar totuşi avînd faţă de El o credinţă oarecum sănătoasă, mergea înaintea lui un stîlp de foc şi un nor, iar marea se retrăgea de dinaintea lui şi de alte minuni se împărtăşea. Dar cînd s-a depărtat de la ascultarea de Dumnezeu, a fost predat duşmanilor şi a fost chinuit de robiri amare. Aşa să cugeţi şi despre suflet. Acesta la început a cunoscut 736. I Cor. VII, 4. 737. Acest cap. lipseşte în. P. G. XXXIV, 941. El corespunde cu Omil. XV, 1—2 (P. G. 576 BCD). SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZĂ LA MACARIE EGIPTEANUL 369 pe Dumnezeu prin har şi s-a curăţit de multe pete. De aceea s-a învrednicit pe urmă şi de multe daruri. Dar nepăzind pînă la sfîrşit credinţa cuvenită faţă de bărbatul ceresc, a căzut de la viaţa de care se făcuse părtaş. Căci cel potrivnic poate să se ridice şi împotriva celor ce au ajuns la astfel de măsuri. De aceea, mai ales cei ce s-au făcut părtaşi de Duhul lui Hristos, trebuie să lupte cu toată puterea şi să poarte grijă cu frică şi cu cutremur de viaţa lor şi să nu nesocotească nici puţin, nici mult lucrul acesta, ca să supere prin aceasta Duhul Domnului. Căci precum bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte, cum zice Adevărul, aşa se face şi întristare pentru un suflet care cade de la viaţa veşnică. 126. Cînd un suflet se învredniceşte de har, Dumnezeu îi dăruieşte şi lucruri de folos, mai ales cunoştinţă, înţelegere şi putere de deosebire. Iar acestea i le dă Dumnezeu dacă acela le cere ca să slujească în chip bineplăcut Duhului, pe care s-a şi învrednicit să-l primească, ca să nu fie furat de păcat, să nu greşească din pricina neştiinţei, să nu se abată la o viaţă nepăsă-toare şi fără frică şi să nu facă ceva împotriva voii Domnului. 127. Precum lucrarea patimilor, care este duhul lumesc al amăgirii, al întunericului, al păcatului, se sălăşluieşte în omul care e plin de cuget trupesc, aşa lucrarea şi puterea Duhului luminos se sălăşluieşte în omul sfinţit, potrivit cu cel ce a zis : «Dacă cereţi probă că Hristos grăieşte în mine» 738 ; şi iarăşi : «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine» 739 ; şi «Cîţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat» 740 ; iar Domnul zice : «Vom veni Eu şi Tatăl Meu şi la el locaş ne vom face» 741. Acestea nu se fac în chip nearătat şi nelucrător, ci se săvîrşesc întru putere şi adevăr întru cei în- 738. II Cor. XIII, 3. 739. Gal. II, 20. 740. Gal. III, 27. 741. Ioan XIV, 25. 24 — Filocalia 370 F i LOC A LI A vredniciţi de ele. Căci legea întorcea mai întîi pe oameni prin cuvînt neipostatic, punîndu-le jugul greu şi anevoie de purtat şi neştiind să le dea nici un ajutor ; şi aceasta fiindcă nu era în stare să le dea puterea Duhului. «Pentru că ceea ce era cu neputinţă legii, căci era slabă prin trup» şi următoarele. Dar de la venirea lui Hristos, s-a deschis uşa harului celor ce au crezut cu adevărat şi li se dă puterea lui Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfînt. 128. Hristos, trimiţîndu-le dumnezeieştilor ucenici darul bunătăţii prime şi naturale al Duhului Sfînt, de la ei această putere dumnezeiască, umbrind pe toţi cei ce cred şi sălăşluindu-se în sufletele lor, i-a tămăduit de patimile păcatului şi i-a izbăvit de întuneric şi de moarte. Căci pînă atunci sufletul era rănit şi închis în temniţă şi stăpînit de întunericul păcatului. Desigur şi acum sufletul, care nu s-a învrednicit să aibă pe Domnul locuind în sine, nici puterea Duhului cel bun, sălăşluită în sine în chip lucrător şi prin toată puterea şi încredinţarea, se află în întuneric. Dar în cei ce a venit harul Duhului dumnezeiesc şi s-a sălăşluit în cele mai adînci părţi ale minţii lor, şi Domnul li se face ca suflet. Căci zice dumnezeiescul Apostol : «Cel ce se lipeşte de Domnul, va fi una cu El» 742. Dar şi Domnul însuşi zice : «Precum Eu şi Tu una sîntem, ca şi aceştia întru Noi una să fie» 743. O, de ce bunăvoinţă şi bunătate s-a împărtăşit firea oamenilor, umilită de păcat ? De altfel, precum sufletul, cînd era împreunat cu răutatea patimilor, era una cu ea şi cu toate că îşi avea voia sa, nu putea face ceea ce socotea el, cum zice şi Pavel, că : «Nu fac ceea ce vreau» 744, cu cît mai mult nu va fi una cu voia lui Dumnezeu, cînd se împreună puterea lui Dumnezeu cu sufletul sfinţit şi ajuns vrednic de El ? Sufletul se face cu adevărat atunci ca un suflet al Domnului, prin aceea că se lasă stăpînit de bunăvoie de 742. I Cor. VI, 17. 743. Ioan XVII, 21. 744. Rom. VII, 15. SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZĂ LA MACAR1E EGIPTEANUL 371 puterea Duhului celui bun şi nu mai umblă după voia sa. «Căci cine ne va despărţi, zice, de dragostea lui Hristos» 745, adică de sufletul unit (cu Hristos) prin Duhul Sfînt ? 129. Drept aceea, cel ce vrea să se facă următor lui Hristos, ca să se poată numi şi el fiu al lui Dumnezeu, născut din Duh, se cuvine, înainte de celelalte, să poarte necazurile care-i vin, sau bolile trupeşti, sau ocările şi osîndirile de la oameni ; pe lîngă acestea şi uneltirile celor nevăzuţi, cu curaj şi cu răbdare. Căci proba feluritelor necazuri e îngăduită, după iconomia lui Dumnezeu, să vină asupra sufletelor, ca să se facă arătate cele ce iubesc cu adevărat pe Domnul. Iar semnul care a deosebit în tot veacul pe Patriarhi, Prooroci, Apostoli şi Mucenici nu a fost altul, decît trecerea prin calea cea strîmtă a încercărilor şi necazurilor, pentru a bine-plăcea astfel lui Dumnezeu. «Fiule, zice Scriptura, cînd te apropii să slujeşti Domnului, găteşte-ţi sufletul spre ispită, îndreaptă-ţi inima şi rabdă» 746. Iar în altă parte : «Toate cele ce-ţi vin, primeşte-le ca bune, ştiind că fără Dumnezeu nu se face nimic» 747. Drept aceea sufletul care vrea să placă lui Dumnezeu, trebuie să se prindă înainte de orice de răbdare şi de nădejde. Căci meşteşugul păcatului este mai ales acela de a ne sădi moleşire în vremea necazului, ca să ne depărteze de la nădejdea către Domnul. Iar Dumnezeu niciodată n-a lăsat sufletul care nădăjduieşte într-însul să fie covîrşit de încercări încît să deznădăjdu-iască. Pentru că zice Apostolul : «Credincios este Dumnezeu care nu vă va lăsa pe voi să fiţi ispitiţi peste ceea ce puteţi, ci va face împreună cu ispita şi sfîrşitul, ca să puteţi răbda» 748. Iar cel rău nu supără sufletul cît e voia lui, ci cît e lăsat de Dumnezeu. Căci dacă oamenilor nu le este -------------- 745. Rom. VIII, 35. 746. Intel. Sirah II, 2. 747. Ecles. II, 1. 748. I Cor. X, 15. 372 PILOCALIA neştiut cîtă povară poate duce catîrul, cîtă asinul, cîtă cămila, ci pune pe fiecare povara pe care o poate duce, şi dacă olarul ştie cîtă vreme trebuie să lase vasele la foc, ca nu cumva rămînînd prea mult să se sfărîme, nici scoţîndu-le înainte de arderea îndeajuns, să nu fie de folos, dacă omul are o asemenea înţelegere, nu va şti cu mult mai mult şi nesfîrşit mai mult înţelepciunea lui Dumnezeu, cîtă încercare trebuie să se aducă asupra fiecărui suflet, ca să se facă cercat şi bun pentru împărăţia cerurilor ? 130. Precum cînepa, dacă nu e bătută mult nu se poate folosi la scoaterea celor mai subţiri fire şi cu cît se bate şi se piaptănă mai mult, cu atît se face mai curată şi de mai bun folos, şi precum vasul nou făcut, dacă nu e băgat în foc, nu poate fi folosit de oameni ; şi precum pruncul e încă neiscusit pentru lucrurile lumii, căci nu poate nici zidi, nici semăna, nici sădi, nici altul din lucrurile lumii, aşa e adeseori şi cu sufletele. Chiar dacă s-au împărtăşit de harul dumnezeiesc şi pentru pruncia lor sînt pline, prin bunătatea Domnului, de încredinţarea dulceţii şi a odihnei Duhului, dacă nu sînt încă cercate, nici cercetate prin felurite necazuri de către duhurile rele, sînt stăpînite încă de pruncie, şi ca să zic aşa nu sînt destoinice pentru împărăţia Cerurilor. Căci zice dumnezeiescul Apostol : «Dacă sînteţi fără certare, de care s-au făcut părtaşi toţi, sînteţi din fărădelegi, iar nu fii«-749. Drept aceea şi ispitele şi necazurile sînt aduse asupra omului cu folos, ca să facă sufletul mai încercat şi mai întărit. Şi dacă rabdă pînă la sfîr-şit cu nădejde în Domnul, e cu neputinţă să nu dobîn-dească făgăduinţa Duhului şi izbăvirea de patimile răutăţii. 131. Precum mucenicii, pătimind multe chinuri şi arătînd răbdare pînă la moarte, s-au făcut vrednici de 749. Evr. XII, 8. SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZA LA MACARIE EGIPTEANUL 373 cununi şi de slavă, şi cu cît au suferit mai multe şi mai grele dureri, au dobîndit mai multă slavă şi îndrăznire către Dumnezeu, la fel şi sufletele predate feluritelor necazuri, fie văzute şi venite de la oameni, fie nevăzute şi venite prin gîndurile necuvenite sau născute de boli trupeşti, dacă le poartă cu răbdare pînă la sfîr-şit, dobîndesc aceleaşi cununi ca şi mucenicii şi aceeaşi îndrăznire ca şi ei. Căci precum aceia au răbdat mucenicia chinurilor prin oameni, aşa aceştia prin duhurile răutăţii care au lucrat şi în aceia. Şi pe cît rabdă şi aceştia mai mult necazurile de la cei potrivnici, pe atît îşi clştigă de la Dumnezeu mai multă slavă nu numai pentru viitor, ci şi aici, învrednicindu-se de mîngîierea Duhului cel bun. 132. Odată ce ni s-a spus de aleea ce duce la viaţa de sus, că e foarte strimtă şi plină de necazuri, şi din această pricină puţini merg pe ea, trebuie să răb-dăm cu tărie toată ispita celui rău, pentru nădejdea care ne aşteaptă în ceruri. Căci oricîte necazuri am răbda, nimic nu poate ţine cumpăna fie cu făgăduinţa viitoare, fie cu mîngîierea care vine încă aici în suflete de la Duhul cel bun, fie cu izbăvirea de întunericul patimilor răutăţii, fie cu mulţimea datoriilor de pe urma păcatelor noastre. «Că nu sînt vrednice, zice, pătimirile vremii de acum, faţă de slava viitoare ce ni se va descoperi nouă» 750. Drept aceea, trebuie să le răbdăm, cum s-a zis, toate pentru Domnul, murind ca nişte ostaşi viteji pentru împăratul nostru. Căci pentru ce, cînd eram lipiţi de lume şi de lucrurile vieţii, nu ne întîmpinau asemenea supărări, iar acum, fiindcă am apucat a sluji lui Dumnezeu, răbdăm aceste încercări de tot felul ? Vezi că pentru Hristos sînt necazurile ? Căci potrivnicul piz-muieşte răsplătirea noastră cu cele nădăjduite şi de aceea vrea să sădească în sufletele noastre moleşeală 750. Rom. VIII, 18. 374 F1L0CAL1 A şi trîndăvie, ca nu cumva, vieţuind în chip bine-plăcut, să ne învrednicim de ele. Drept aceea, oricît de mult s-ar înarma cel rău împotriva noastră, dacă noi răbdăm atacurile cu curaj, toate uneltirile lui împotriva noastră se risipesc cu ajutorul lui Hristos, care luptă împreună cu noi. Căci avem pe Iisus apărătorul nostru şi luptătorul pentru noi. Să ne aducem aminte că şi El a străbătut veacul acesta aşa, ocărît, prigonit, batjocorit, iar la urmă a sfîrşit prin moartea de ocară pe cruce. 133. Dacă vrem să răbdăm tot necazul şi toate ispitele cu uşurinţă, să dorim moartea pentru Hristos şi să o avem pururea înaintea ochilor. De altfel aceasta ne este şi porunca : Să ne luăm crucea şi să-I urmăm Lui, ceea ce înseamnă să fim aplecaţi şi pregătiţi să murim. Dacă vom avea această stare de suflet, vom răbda, cum s-a zis, tot necazul văzut şi nevăzut, cu multă uşurinţă. Căci cel ce doreşte chiar să şi moară pentru Hristos, cu greu se va teme de dureri şi de necazuri. Căci de aceea socotim necazurile grele, pentru că nu dorim moartea pentru Hristos şi nu atîrnăm cu gîndul pururea de El. Iar cel ce pofteşte să-L moştenească pe El, să poftească, de asemenea, a rîvni patimile Lui. Aşadar, cei ce zic că iubesc pe Domnul, întru aceasta se fac vădiţi, că rabdă nu numai cu vitejie, ci şi cu inimă bună tot necazul care le vine asupra, pentru nădejdea în El. 134. Cel ce vine la Hristos, trebuie la început să se atragă pe sine cu sila la bine, chiar dacă nu vrea inima. Căci zice Domnul cel nemincinos : «împărăţia lui Dumnezeu se ia cu sila şi silitorii o răpesc pe ea» 751. De aceea tot El zice : «Nevoiţi-vă să intraţi prin poarta cea strîmtă» 752. Drept aceea trebuie, cum s-a zis, să ne împingem pe noi chiar fără voie spre virtute şi spre dragoste dacă nu avem dragoste, spre blîndeţe, dacă 751. Matei XII, 12. 752. Luca XIII, 24. SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZĂ LA MACARIE EGIPTEANUL 375 sîntem lipsiţi de aceasta. Să ne silim să avem inimă miloasă şi iubitoare de oameni, să răbdăm ocări şi nesocotiri şi să rămînem lîngă cei urgisiţi dacă nu avem încă această deprindere : spre rugăciune, dacă n-am dobîndit încă rugăciunea Duhului. De ne va vedea Dumnezeu luptîn-du-ne astfel şi mînîndu-ne cu sila spre bine, chiar dacă inima noastră lucrează împotrivă, ne va da rugăciune adevărată, milă, răbdare, îndelungă îngăduinţă şi, simplu, ne va umple pe noi de toate roadele Duhului 753. Iar dacă cineva, deşi lipsit de celelalte virtuţi, se va sili poate numai spre rugăciune, ca să aibă darul rugăciunii, iar spre blîndeţe, spre smerita cugetare, spre dragoste şi spre tot neamul bun al virtuţilor, încă şi spre credinţa tare şi spre încrederea în Hristos va fi cu nepăsare şi fără grijă, unuia ca acesta i se dă uneori rugăciunea harului în parte, întru veselie şi odihnă, de către Duhul cel bun, potrivit cu cererea lui ; dar rămîne pustiu de celelalte bunătăţi, deoarece, cum s-a zis, nu se sileşte şi spre dobîndirea acelora, nici nu-L roagă pe Hristos pentru ele. De aceea trebuie să se silească, chiar fără voie, spre virtuţile pomenite, cerînd să le primească de la Dumnezeu ; dar nu numai spre ele, ci şi spre deprinderea de a nu judeca vrednice nici măcar de rostit cuvintele nefolositoare şi cu totul fără rost ; în schimb să se îndeletnicească pururea, cu gura şi cu inima, cu cuvintele lui Dumnezeu. Pe lîngă aceasta, încă şi spre deprinderea de a nu se mînia şi de a nu striga. «Toată amărăciunea, mînia şi strigarea să se depărteze de la voi», zice 754. Şi spre deprinderea de a nu vorbi de rău pe cineva, de a nu judeca, de a nu se îngîmfa, ca văzîndu-1 astfel Domnul împingîndu-se pe sine însuşi şi ducîndu-se cu sila, să-i dea putere ca să facă fără osteneală şi cu uşurinţă cele ce mai înainte nici cu sila nu puteau fi făcute din pricina răutăţii care sălăşluia în el. Atunci toate aceste îndeletniciri virtuoa- 753. Omil. XIX, 3 (P. G. col. 644 D—645 A). 754. Efes. IV, 31. 376 FILOCALIA se i se vor face lui ca o fire. Căci Domnul, venind de mai înainte şi sălăşluindu-se în el, potrivit cu făgăduinţa, iar el, în Domnul, va împlini întru Acela, cu multă uşurinţă poruncile. 135. Cel ce se sileşte pe sine numai spre rugăciune, 'cum a arătat cuvîntul înainte, iar spre smerita cugetare, spre dragoste, spre blîndeţe şi spre cealaltă ceată de virtuţi nu se osteneşte şi nu se sileşte, ajunge la un sfîrşit ca acesta : uneori vine la el harul dumnezeiesc fiindcă se roagă şi fiindcă Dumnezeu cel bun împlineşte cu iubire de oameni cererile celor ce se roagă ; dar deoarece nu s-a obişnuit şi nu s-a deprins cu virtuţile pe care le-am pomenit, sau cade din harul pe care l-a primit şi cade pentru că s-a mîndrit în cuget, sau nu se întăreşte şi nu creşte în el. Căci se poate spune că lăcaşul şi odihna Domnului celui bun sînt smerita cugetare, dragostea, blîndeţea şi sfintele porunci ale lui Hris-tos 755. Deci cel ce vrea să ajungă la creşterea şi desă-vîrşirea prin toate acestea, să sălăşluiască în sine pe cea dintîi şi să se silească să o iubească, şi să se sîrguiască a-şi face inima din gîlcevitoare şi împotrivitoare, îngăduitoare şi ascultătoare. Căci cel ce se sileşte mai în-tîi astfel, şi-şi preface răul obicei al sufletului de a se împotrivi, în obiceiul bun al ascultării de Dumnezeu şi se roagă cu un astfel de suflet, face să crească şi să înflorească în el darul rugăciunii, dat lui de Duhul Sfînt, care se odihneşte în cugetul lui cumpătat şi pe care l-a cerut, pe lîngă iubire şi pe lîngă blîndeţea iubitoare. Iar atunci i le dăruieşte lui Duhul şi pe acestea şi-l învaţă adevărata smerenie a cugetului, dragostea nemincinoasă, blîndeţea, pe care s-a silit mai înainte să le ceară. Astfel crescînd şi desăvîrşindu-se în Domnul, se dovedeşte vrednic de împărăţie. Căci cel sme- 755. Omil. XIX, 7 (P. G. 648 B). Aici se combate teoria (masaliană) că numai prin rugăciune se curăţă omul de păcat. De aici se vede că Omiliile lui Macarie nu s-au născut în cercuri masaliene. SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZĂ LA MACARIE EGIPTEANUL 377 rit niciodată nu cade. Unde ar şi cădea cel ce e mai prejos de toţi, chiar şi de sine însuşi ? Deci mare cobo-rîre e mîndria în cugetare şi, dimpotrivă, mare înălţare şi neclintită cinste e smerita cugetare. 136. Cei ce iubesc cu adevărat pe Dumnezeu nu s-au hotărît să-I slujească nici pentru împărăţie ca nişte negustori pentru cîştig, nici pentru teama de muncile care aşteaptă pe cei păcătoşi, ci ca unii ce iubesc numai pe Dumnezeu însuşi şi pe Făcătorul lor şi cunosc, în temeiul unei rînduieli fireşti, că trebuie să umble întru buna plăcere a Stăpînului şi Ziditorului. Ei au trebuinţă de multă înţelepciune faţă de cele ce le vin înainte, căci multe sînt piedicile ce stau în calea vieţii bineplăcute lui Dumnezeu. Fiindcă nu numai sărăcia, lipsa de slavă, ci şi bogăţia şi cinstea pot fi ispite pentru suflet, ba într-o anumită măsură şi mîngîierea însăşi şi odihna pe care o aduce harul în suflet. Dacă nu va fi cu simţire sufletul care s-a învrednicit de el şi nu se va folosi de el cu multă măsură şi înţelepciune, poate să-i fie cu uşurinţă mai degrabă ispită şi piedică. Căci răutatea prefăcîndu-se că şi-a • pierdut tăria prin har, unelteşte să strecoare în suflet moleşeală şi nepăsare. De aceea harul însuşi are lipsă pentru a se dărui, de un suflet evlavios şi înţelept care să-l cinstească şi să arate roade vrednice. Astfel e primejdie ca nu numai necazurile ci şi mîngîierile să se facă mijloc de ispitire pentru suflet. Căci prin amîndouă acestea sufletele sînt probate de Ziditor, ca să se facă arătate care sînt cele care nu din pricină de cîştig arată dragostea faţă de El, ci cu adevărat numai pe El îl socotesc vrednic de dragoste şi de cinstire. Căci precum celui fără grijă, slab în credinţă şi prunc la cuget, îi sînt piedică spre viaţa veşnică, fie întîmplările întristătoare şi dureroase, bolile, sărăcia, lipsa de slavă, fie dimpotrivă : bogăţia, slava şi fericirile de la oameni, iar pe lîngă acestea şi războiul 378 tlLOCALIA celui rău care-1 bîntuie în ascuns, dimpotrivă vei afla că celui credincios, înţelept şi viteaz, acestea îi sînt mai degrabă ajutătoare spre dobîndirea împărăţiei lui Dumnezeu. Căci «celor ce iubesc pe Dumnezeu, toate le sînt, după Apostol, de ajutor spre bine» 756. Prin aceasta se arată, aşadar, că cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, rupînd toate ale lumii care sînt socotite ca piedici şi biruindu-le .şi ridicîndu-se peste ele, e stăpî-nit numai cu dragostea dumnezeiască. «Căci funiile păcătoşilor m-au înfăşurat şi legea Ta n-am uitat» 757, zice dumnezeiescul Prooroc. 137. Dumnezeiescul Apostol Pa vel a arătat că taina desăvîrşită a creştinismului se face experiată de fiecare suflet credincios într-un chip mai curat şi mai limpede, prin lucrare dumnezeiască. Iar aceasta este strălucirea luminii cereşti întru descoperirea şi puterea Duhului. Dar ca să nu socotească cineva că singura luminare a Duhului este cea prin cunoştinţa înţelesurilor şi să se primejduiască, din pricina neştiinţei şi a trîridă-viei, de a nu dobîndi taina desăvârşită a harului, a adus şi pilda slavei Duhului care învăluia faţa lui Moise, ca înfăţişare mărturisită a cunoştinţei. Căci zice : «Iar dacă slujirea morţii, săpată cu litere pe table de piatră s-a făcut întru slavă, îneît nu puteau fiii lui Israel să caute la faţa lui Moise, pentru slava cea trecătoare a feţei lui, cu cît mai mult nu va fi slujirea Duhului întru slavă ? Căci dacă slujirea osîndei a fost slavă, cu atît mai mult va prisosi slujirea dreptăţii întru slavă. Ba ce a fost slăvit în felul acesta mărginit, a fost fără de slavă, faţă de slava aceasta covârşitoare. Iar dacă ce este trecător s-a săvârşit cu slavă, cu atît mai vîrtos ceea ce rămîne este întru slavă» 758. Trecător a numit ceea ce s-a săvîrşit atunci, din pricină că slava luminii a învăluit trupul muritor al 756. Rom. VIII, 28. 757. Psalm. CXVIII, 61. 758. II Cor. III, 7—11. SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZĂ LA MACARIE EGIPTEANUL 379 lui Moise. Şi adaugă : «Avînd, deci, o astfel de nădejde, ne folosim de multă îndrăzneală» 759. Iar puţin mai departe a arătat că slava nepieritoare şi nemuritoare a Duhului întru descoperire străluceşte acum în ochi nemuritor şi nepieritor în partea nemuritoare a omului dinăuntru în cei vrednici. Căci zice : «Iar noi toţi, adică cei ce ne-am născut prin credinţa desăvîrşită din Duhul, cu faţa descoperită oglindim slava Domnului, prefăcîndu-ne spre acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Domnul la Duhul» 76°. Cu faţa descoperită, a sufletului, adică : şi cînd se întoarce cineva la Domnul, i se ia acoperămîntul; iar Domnul este Duhul. Prin urmare a arătat, aşadar, lămurit, că acoperămînt de întuneric s-a aşezat peste suflet. Iar acesta a putut străbate în omenire în urma căderii lui Adam. Acum însă credem că prin iluminarea Duhului se ia acest acoperămînt de la sufletele cu adevărat credincioase şi vrednice. Pentru această pricină s-a făcut şi venirea lui Hristos. Iar Dumnezeu a binevoit ca cei cu adevărat credincioşi să ajungă la asemenea măsuri ale sfinţeniei. 138. Această strălucire a Duhului, zice, nu este numai un fel de descoperire de înţelesuri şi o luminare a harului, cum s-a zis, ci o iluminare sigură şi neîncetată a luminii ipostatice în suflete. «Căci cel ce a zis : Să lumineze lumina din întuneric, Acela a strălucit în inimile noastre spre luminarea cunoştinţei slavei lui Hristos» 761. Şi : «Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm spre moarte» 762, cu alte cuvinte, ca nu cumva risipindu-se trupul, sufletul să se întunece de acoperămîntul morţii păcatului. Apoi : «Descoperă ochii mei şi voi cunoaşte minunile legii Tale» 763. Sau : «Trimite lumina Ta şi adevărul Tău, acestea mă vor călăuzi şi mă vor duce la muntele cel sfînt al Tău şi la locaşurile 759. I Cor. III, 12. 760. II Cor. III, 18. 761. II Cor. IV, 6. 762. Psalm. XII, 4. 763. Ps. CXII, 18. 380 F 1LOC ALI A Tale» 764. Sau iarăşi : «însemnatu-s-a peste noi lumina feţii Tale, Doamne» 765. 139. Iar lumina de care se spune că i-a strălucit fericitului Pavel în cale 766, prin care a şi fost răpit pînă la al treilea cer şi a auzit taine negrăite, nu a fost o luminare prin înţelesuri sau prin cunoştinţă, ci o luminare ipostatică în suflet a puterii Duhului celui bun, a cărei strălucire covîrşitoare neputînd-o răbda, ochii trupului au orbit. Prin ea se descoperă toată cunoştinţa şi Dumnezeu se face cunoscut cu adevărat, sufletului vrednic şi iubit. 140. Tot sufletul care s-a învrednicit, prin sîrgu-inţa şi credinţa sa, să îmbrace desăvârşit pe Hristos încă de aici după puterea şi încredinţarea ce o dă harul, şi care s-a unit cu lumina cerească a chipului nestri-căcios, primeşte acum cunoştinţa tuturor tainelor cereşti în ipostas, iar în ziua cea mare a învierii va avea, împreună-slăvit cu acest chip ceresc al slavei, şi trupul, care va fi răpit, după cum s-a scris, de Duhul la ceruri şi se va învrednici să se facă în chipul trupului slavei Aceluia (I leş. IV, 17 ; Filip. III, 21) şi aşa se va împărtăşi de împărăţia veşnică şi netrecătoare şi va fi împreună moştenitor cu Hristos. 141. Pe cît s-a împărtăşit cineva, prin sîrguinţa şi credinţa sa, de slava cerească a Duhului Sfînt şi şi-a împodobit sufletul cu fapte bune, pe atîta va fi şi trupul vrednic să se împărtăşească în ziua aceea de împreuna-slăvire. Căci ceea ce a adunat cineva în vistieria sa lăuntrică, aceea va ieşi la iveală atunci, precum rodul care este înăuntrul pomului iama, iese afară cînd vine vara, cum s-a arătat şi mai înainte. Deci chipul dumnezeiesc al Duhului, întipărit de-acum înăuntrul sfinţilor, le va face şi trupul din afară dumnezeiesc, iar aco-perămîntul întunecos al duhului lumesc, învăluind su- 764. Ps. XLII, 3. 765. Psalm. IV, 7. 766. Fapte Ap. IX, 3. SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZA LA MACARÍE EGIPTEANUL 381 fletul celor întinaţi şi păcătoşi şi făcînd mintea întunecată şi urîtă prin urîţenia patimilor, va arăta şi trupul din afară întunecat şi plin de toată ruşinea. 142. După căderea lui Adam, bunătatea dumnezeiască hotărîndu-i moartea, aceasta s-a arătat mai în-tîi în suflet, stingîndu-se în el simţurile înţelegătoare şi nemuritoare ale sufletului, prin lipsa bucuriei cereşti şi duhovniceşti, şi făcîndu-se ca moarte. Pe urmă a venit şi moartea trupului după nouă sute treizeci de ani. La fel şi acum, împăcat fiind Dumnezeu prin crucea şi moartea Mîntuitorului cu omenirea, readuce sufletul care crede cu adevărat, încă pînă ce se află în trup, la bucuria de luminile şi tainele cereşti şi deschide iarăşi simţurile lui prin lumina dumnezeiască a harului. Iar pe urmă îmbracă şi trupul însuşi cu slava nemuritoare şi nestricăcioasă. 143. Cei ce s-au depărtat de lumea aceasta şi vieţuiesc în chip cuviincios cu iubire de virtute, dar se află încă sub acoperămîntul patimilor, sub care am ajuns toţi prin neascultarea protopărintelui şi care este cugetul trupesc, pe care Apostolul l-a numit foarte potrivit moarte («căci cugetul trupului, zice, este moartea») 767, se aseamănă cu oamenii, care umblă noaptea, dar pe sub stele, care sînt poruncile lui Dumnezeu. Ei sînt luminaţi, dar încă nu s-au izbăvit cu totul de întuneric şi de aceea le este cu neputinţă să vadă toate bine. Aceştia se cade să poarte de grijă, cu osteneală şi cu credinţă multă, de virtute şi să roage pe Hristos, Soarele dreptăţii, să strălucească în inimile lor, ca să poată vedea toate cu exactitate, şi anume năvala variată şi de multe feluri a fiarelor spirituale împotriva noastră şi frumuseţile tainice şi negrăite după vedere şi plăcere ale lumii nestricăcioase, în felul în care se fac vă- 767. Rom. VII, 24. 382 FILOCALI A dite şi arătate acestea celor ce au ajuns la culmea virtuţii şi în ale căror inimi a strălucit în chip lucrător lumina înţelegătoare. «Căci hrana tare e a celor desăvîr-şiţi, cum zice fericitul Pavel, a celor ce şi-au obişnuit, prin deprindere, simţurile în deosebirea binelui şi a răului» 768. Dar şi dumnezeiescul Petru zice : «Şi voi aveţi cuvîntul proorocesc, la care bine faceţi luînd aminte, ca o făclie ce luminează în loc întunecos, pînă ce se va lumina de ziuă şi luceafărul va răsări în inimile voastre» 769. Dar cei mulţi nu se deosebesc întru nimic de cei ce umblă noaptea, lipsiţi cu totul de lumină, care nu se bucură nici măcar de o rază cît de slabă, care este un cuvînt dumnezeiesc ce poate să lumineze în sufletele lor ; aşa încît aproape că nu se deosebesc de orbi. Aceştia sînt cei înfăşuraţi cu totul în lucrurile materiale şi legaţi în lanţurile vieţii, care nu sînt ţinuţi nici de frica dumnezeiască şi nu se îndeletnicesc nici cu niscai fapte bune. Iar aceia dintre oamenii din lume, care sînt luminaţi, cum s-a zis, de sfintele porunci, ca de nişte stele, luînd aminte la Dumnezeu, nu sînt cuprinşi cu totul de întuneric ; de aceea pot avea şi nădejde şi mîntuire. 144. Precum bogăţia din lume se strînge de oameni din diferite prilejuri şi îndeletniciri, ca de pildă unul din slujbe de conducere, altul din comerţ, altul din muncă sîrguincioasă şi din agricultură, altul altfel, aşa socoteşte că este rînduiala şi în cele duhovniceşti. Căci unii se îmbogăţesc din diferite daruri, cum arată Apostolul : «Avînd daruri diferite după harul lui Dumnezeu dat vouă» 770. Alţii strîng bogăţie cerească din diferite nevoinţe, diferite dreptăţi şi virtuţi, săvîrşite numai pentru Dumnezeu. De aceea sîntem opriţi să jude- 768. Evr. V, 14. 769. II Petru I, 19. 770. Rom. XII, 6. SIMEON METAFRASTUL, PARAFRAZĂ LA MACAR1E EGIPTEANUL 383 căm pe aproapele, sau să-l dispreţuim, sau să-l punem sub osindă. Nu lipsesc însă nici cei ce îngroapă aurul, adică cei ce aleargă prin îndelungă-răbdare şi suportare şi se îmbogăţesc numai în parte, susţinîndu-se doar prin buna nădejde. Dar nu lipsesc nici cei nepăsători şi greoi, asemenea simbriaşilor, care mîncînd îndată ceea ce le cade şi neducînd la o creştere ceea ce au în mînă, umblă pururea goi şi săraci. Aceştia sînt totdeauna gata şi plini de ardoare să primească harul, dar sînt trîndavi şi greoi la osteneală şi la sporirea cîş-tigului, fiind foarte schimbători şi săturîndu-se de la prima atingere. Fiind cunoscuţi ca unii ce se dezgustă îndată şi se îngreunează la orice osteneală, se lipsesc şi de harul de care s-au învrednicit. Căci voinţa greoaie, leneşă, slabă şi necultivată, e cunoscută şi în veacul de acum şi se va afla şi în veacul acela, ca fiind în împotrivire cu harul, pustie de faptele bune, necercată la Dumnezeu şi lipsită de slavă. 145. Călcînd omul porunca lui Dumnezeu şi că-zînd din vieţuirea din rai, a fost legat în două lanţuri. Unul este cel al lucrurilor vieţii, al plăcerilor lumeşti, al bogăţiei, al slavei, al prieteniei, al femeii, al copiilor, al rudeniei, al patriei, al avuţiilor şi, simplu vorbind, al tuturor celor văzute, de care cuvîntul lui Dumnezeu porunceşte să ne desfacem prin propria noastră hotă-rîre. Altul este nevăzut şi ascuns. De fapt sufletul a fost legat cu un lanţ al întunericului de către înseşi duhurile răutăţii. Din pricina acestuia nu poate nici iubi pe Dumnezeu, nici crede în El, nici să se roage precum îi este voia. Căci împotrivirea tuturor în cele văzute şi în cele nevăzute trece la noi toţi de la neascultarea primului om. Dar cînd cineva, dăruind o ureche ascultătoare cuvîntului lui Dumnezeu, se desparte de 384 FILOCAL1A lucrurile vieţii şi se leapădă de toate plăcerile lumeşti, atunci, stăruind lîngă Dumnezeu şi vieţuind lingă El prin oprirea de la toate celelalte, ia putere să afle că se ascunde în inima lui o altă luptă şi un alt război al gîndurilor. Şi stăruind aşa şi cerînd îndurările lui Hris-tos, venindu-i şi credinţă multă şi răbdare, apoi ajutîn-du-1 şi înrîurirea lui Dumnezeu, poate să se izbăvească de lanţurile acelea şi de întunericul duhurilor răutăţii, care sînt lucrărlie patimilor ascunse. Iar acest război ajungem în stare să-l desfiinţăm prin harul şi puterea lui Hristos. Fără Dumnezeu şi prin sine însuşi e cu neputinţă să se izbăvească cineva pe sine, pînă într-atît încît să se elibereze şi de lupta gîndurilor. E cu putinţă a se împotrivi numai şi a nu se îndulci. 146. De e ţinut cineva de lucrurile lumii şi de lanţurile felurite, şi e dus de patimile răutăţii, e departe de a cunoaşte, precum am spus înainte, că este o altă luptă şi un alt război în cele nevăzute. E un bine dacă, desfăcîndu-se pe sine de toate cele văzute şi despărţin-du-se de plăcerile trupeşti şi începînd să petreacă lîngă Domnul, va putea cunoaşte lupta patimilor aflătoare înăuntru şi războiul ascuns din noi. Căci dacă nu se fac acestea din tot sufletul nostru şi nu iubeşte cineva să petreacă lîngă Dumnezeu, nu cunoaşte aceste patimi ascunse ale răutăţii şi lanţurile dinăuntru, ci e primejdie ca avînd răni şi încălzind patimi ascunse, să-şi închipuie că e sănătos şi nu e bolnav. De-abia aceluia care dispreţuieşte pofta şi slava i se dă putinţa să cunoască mai întîi acestea, apoi rugîndu-se lui Hristos cu credinţă şi primind din cer armele Duhului, pavăza dreptăţii, coiful mîntuirii, scutul credinţei şi sabia Duhului, să le răpună. 147. Nenumărate sînt uneltirile vrăjmaşului, care încearcă să ne despartă de nădejdea şi de dragostea faţă SIMBON METAFRASTUL, PARAFRAZĂ LA UACARIE EGIPTEANUL 385 de Hristos. Căci sau aduce înăuntrul sufletului necazuri prin duhurile răutăţii, sau îi înfiripă acestuia gînduri spurcate şi neîngăduite, dezgropînd amintirea păcatelor de mai înainte, ca unul ce voieşte să strecoare în el moleşeală şi gînduri de deznădejde, că nu-i mai e cu putinţă să dobîndească mîntuirea, socotind că aceste gînduri le naşte sufletul cu totul de la sine şi nu e un duh străin care le seamănă cu răutate şi vrea să se ascundă. Deci, sau face acestea, sau aduce dureri trupeşti sau ocări şi necazuri. Dar cu cît mai mult trimite vicleanul aceste săgeţi împotriva noastră, cu atît mai mult se cuvine să ne prindem de nădejdea în Dumnezeu şi să ştim sigur că e voia Lui ca să dea la încercări sufletele care îl iubesc, ca să vadă dacă îl iubesc cu adevărat. 148. O mie de ani ai veacului acesta, comparaţi cu lumea nestricăcioasă şi veşnică, sînt aşa ca şi cînd ar lua cineva un bob de nisip din mare. Dar cugetă şi la pilda aceasta. Să presupunem că ţi-ar fi dat să fii împărat al întregului pămînt şi să stăpîneşti singur peste toate comorile lumii. Dar să presupunem că începutul aducerii oamenilor la existenţă este şi începutul împărăţiei tale, iar sfîrşitul acesteia este prefacerea şi schimbarea acestor lucruri văzute şi a întregii lumi. Deci te întreb : dacă ţi s-ar da putinţa să hotărăşti, ai alege-o oare pe aceasta în locul celei adevărate şi sigure, care nu are nimic trecător şi supus descompunerii ? Nu cred, dacă ai avea o judecată sănătoasă şi te-ai gîndi bine la interesele tale. «Căci ce ar folosi omul, zice, dacă ar dobîndi toată lumea, dar şi-ar pierde sufletul său»781, pentru care am învăţat că nu e ceva de dat în schimb. Fiindcă sufletul singur prin sine 781. Matei XVI, 26. 25. Filocalia 386 PILOCALIA e mai de preţ cu mult decit toată lumea şi decît împărăţia ei. Dar împărăţia cerurilor ? Şi spunem că sufletul e mai de preţ de aceea, pentru că pe nici o alta din creaturi nu a binevoit Dumnezeu să o învrednicească de unirea şi împărtăşirea cu Duhul propriei Sale firi : nici cerul, nici soarele, nici luna, nici stelele, nici marea, nici pămîntul, nici alta dintre făpturile văzute, fără numai pe om, pe care l-a şi iubit dintre toate făpturile Sale. Dacă deci aceste lucruri mari ale lumii, adică bogăţia oricît de mare şi împărăţia întregului pămînt, nu le-am prefera, judecind drept, împărăţiei veşnice, ce au păţit cei mulţi că o socotesc mai prejos de cele strică-cioase şi chiar de lucrurile cele mai neînsemnate ? Ca de pildă, de o oarecare poftă, de puţină slavă, de un cîş-tig modest şi de cele asemenea ? Căci ceea ce iubeşte cineva din lumea aceasta şi de ceea ce e legat, cu aceea şi schimbă împărăţia cerurilor. Şi ceea ce-i mai groaznic, e că ia aceasta drept Dumnezeu. Precum s-a zis undeva : că «de ceea ce se biruieşte cineva, aceleia îi şi slujeşte» 782. Drept aceea cel credincios trebuie să alerge întreg la Dumnezeu, să se atîrne pe sine de El şi să-şi răstignească sufletul şi trupul, umblînd după toate sfintele Lui porunci. 149. Acestea aşa sînt. Deci oare socoteşti că e drept ca slava aceasta stricăcioasă şi împărăţia trecătoare şi celelalte cîte sînt ca acestea dintre cele vremelnice, să le cîştige cei ce le doresc cu multe osteneli şi sudori, iar a împăraţi cu Hristos fără sfîrşit şi a se bucura de bunurile acelea negrăite să fie ceva aşa de ieftin şi de 782. II Petru II, 19. SIMEON METAFRASTUL,. PARAFRAZA LA MAC ARIE EGIPTEANUL 387 uşor, încît să le dobîndească cel ce voieşte, fără osteneli şi silinţe ? 150. Care este iconomia venirii lui Hristos ? Reîntoarcerea firii noastre la ea însăşi şi restaurarea ei. Căci a redat firii omeneşti demnitatea lui Adam cel întîi zidit. Dar pe lîngă aceasta i-a dăruit ei şi o moştenire cerească (o, dumnezeiesc şi cu adevărat mare har !), sco-ţînd-o din temniţa întunericului, i-a arătat calea vieţii şi uşa prin care, celui ce intră, şi la care, celui ce bate i se dă putinţa să ajungă înăuntru împărăţiei. Căci zice: «Cereţi şi se va da vouă, bateţi şi vi se va deschide» 783. Prin această uşă nimănui din cei ce voiesc nu-i este cu neputinţă să afle libertatea sufletului său şi acesta să-şi primească gîndurile proprii şi să se îmbogăţească cu Hristos, avîndu-1 sălăşluit în sine, şi să-i fie ca un mire prin împărtăşirea Duhului cel bun. Iată iubirea negrăită a Stăpînului faţă de omul făcut de El după chipul Său. 783. Marcu XII, 30. CUPRINS Pag. A. Învăţăturile duhovniceşti ale Sfîntului Petru Da-maschin............................................. 5 Iatroducere........................................................... 7 I. Cartea întlia început despre tema cărţii............................................27 Arătare trebuincioasă şi prea frumoasă despre cele şapte fapte trupeşti....................................................47 Cel ce voieşte să păzească poruncile trebuie să înceapă de la frica de Dumnezeu, ca să nu se rostogolească In haos 52 Despre porunca a doua şi despre naşterea plînsului din temere 53 Despre cele patru virtuţi ale sufletului.............................61 Despre cunoştinţa cu lucrul...........................................63 Virtuţile trupeşti slnt unelte ale celor sufleteşti .... 65 Este cu neputinţă să se mîntuiască cineva fără atenţie amănunţită şi fără paza minţii 67 Cei ce vor să se vadă pe ei înşişi în ce stare se află, nu pot face aceasta altfel decît prin fuga de voile lor şi prin ascultare şi liniştire, mai ales cei pătimaşi...........................68 Despre cele opt vederi mintale........................................71 Arătare trebuincioasă despre prima cunoştinţă şi despre cum trebuie să o începem ................................72 Despre a doua vedere..................................................75 Despre vederea a treia................................................78 Despre a patra vedere..............................................88 Despre a ctncea cunoştinţă.........................................101 Despre a şasea cunoştinţă..........................................101 Despre a şaptea cunoştinţă.........................................110 Despre a opta cunoştinţă...........................................112 Nu este contrazicere în dumnezeieştile Scripturi 113 390 FILOCAL1A Pag. Unirea rugăciunii cu toate cunoştinţele.............................115 Despre smerita cugetare...............................................117 Despre nepătimire.....................................................117 Arătare lămurită despre cele şapte lapte trupeşti .... 121 Despre dreapta socoteală..............................................123 Despre citirea cea după Dumnezeu......................................126 Despre adevărata deosebire (dreapta socoteală) . 130 Despre trebuinţa ca omul să nu deznădăjduiască, chiar dacă ar greşi mult........................................................132 Calea cea mai scurtă spre dobîndirea virtuţilor şi depărtarea patimilor . :........................ 134 Cum se ciştigă credinţa adevărată.....................................137 Liniştirea foloseşte mai mult celor pătimaşi 141 Mare bine este pocăinţa adevărată.....................................144 Despre binefacerile generale şi particulare ale lui Dumnezeu 146 Toate le-a făcut Dumnezeu spre folosul nostru . 148 Cuvîntul lui Dumnezeu nu este vorbă multă.............................150 Fără smerită cugetare nu este cu putinţă să ne mîntuim 151 Despre zidirea sufletului prin virtuţi................................157 Mare bine este dragostea şi sfatul cu smerenie........................160 Pomenirea deasă a unor cuvinte din dumnezeiasca Scriptură nu este vorbărie . .........................................165 Arătare despre cunoştinţa cu nume mincinos............................168 Arătarea virtuţilor ..................................................182 Arătarea patimilor............................................ 184 Despre deosebirea între gînduri şi momeli (atacuri) 186 II. Cartea a doua Cuvîntul I: Despre înţelepciunea duhovnicească .... 191 Cuvîntul II: Despre credinţă..........................................193 Cuvîntul III: Despre frică........................................197 Cuvîntul IV: Despre înfrînare....................................200 Cuvîntul V : Despre răbdare 204 Cuvîntul VI: Despre nădejde ............208 Cuvîntul VII: Despre neîmpătimire.................................211 Cuvîntul VIII: Despre omorîrea patimilor..............................215 CUPRINS 391 Pag- Cuvîntul IX: Despre patimile lui Hristos, despre pomenirea morţii şi despre lacrimi.........................................220 Cuvîntul X : Despre smerenia lui Hristos.............................225 Cuvîntul XI: Despre darul de a deosebi făpturile sensibile după fire.............................................................229 Cuvîntul XII: Despre experienţa contemplării celor sensibile 234 Cuvîntul XIII: Despre cunoştinţa celor inteligibile . 237 Cuvîntul XIV: Despre nepătimirea adevărată în general 239 Cuvîntul XV: Despre dragoste.........................................240 Cuvîntul XVI: Cunoaşterea lui Dumnezeu...............................243 Cuvîntul XVII: Despre chibzuinţă.....................................245 Cuvîntul XVIII: Despre neprihănire...................................246 Cuvîntul XIX: Despre bărbăţie........................................246 Cuvîntul XX: Despre dreptate.........................................247 Cuvîntul XXI: Despre pacea desăvîrşită a gîndurilor 248 Cuvîntul XXII: Despre naşterea bucuriei din pace .... 250 Cuvîntul XXIII: Nu este nici o contrazicere în Scripturi 253 Cuvîntul XXIV: Despre simţirea inimii................................259 B. Parafrază în 150 capete a Sţîntului Simeon Me-taţrastul la cele 50 de Cuvinte ale Sfîntului Ma-carie Egipteanul..........................................................275 Introducere..........................................................277 Despre desăvîrşirea în duh (cap. 1—32)............................... 293 Despre răbdare şi discernămînt (dreapta socoteală) (cap. 33—61) 313 Despre înălţarea minţii (cap. 62—83)................................. 330 Despre dragoste (cap. 84—115)........................................ 344 Despre libertatea minţii (cap. 116—150).............................. 364 Cuprins..............................................................388 Digitally signed by Apologeticum DN: cn=Apologeticum, c=RO, o=Apologeticum, ou=Biblioteca teologica digitala, email=apologeticum2003@yahoo.com Reason: I attest to the accuracy and integrity of this document Location: Romania Date: 2005.03.21 19:30:42+02'00' F I L O C A L I A 392 pagini, format 1/16 din 61x86. Dat la cules la 1 septembrie 1975. Bun de tipar ia 21 dec. 1675. Apirut In 1676. Comanda nr. 412/1675. EDITURA ŞI TIPOGRAFIA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE ORTODOXA — Bucureşti —