Prm Cuc, Sak Părintelui kfMMMMk Areeoie, mre a reînviat, w «iafa şi em pre-aetsSdairm, inhal Fii&cuim in triohi retigioafiă « pqţmruîmi mstru.
ILOCALIA
sau culegere din scrierile sfinţilor Părinţi sari arata cum se poate omul curaţi* lumina şi desăvârşi
Volumul III
St. Maxim Mărturisitorul! Răspunsuri către Talaste
Trswtwă <Oa greceşte «te Pvet. stern. Or. DUMITRU STÂNILOAE
Pfwfr*or f» FaroMatca d> teologie din Bwciiroştt
SIBIU, «MS
TtPfXMUinA ARNIOMECEMMă
•I
Cuvânt înainte
Cu ajutorul bunului şi atotputernicului Dumnezeu, iese la - lumină al treilea volum din Filocalia. Cerem iertare cetitorilor că volumul acesta e o hrană duhovncească mai grea. Dar însemnătatea acestei scrieri a Sf. Maxim Mărturisitorul e prea mare ca să nu ne fi simţit ispitiţi să o publicăm. Volumele următoare vor fi aproape toate cu mult mai uşoare.
Mai înainte de-a spune câte ceva despre scrierea ce-o publicăm in acest volum, mă simt dator să mulţumesc, tatr'o măsură chiar mai mare decât am făcut în prefeţele primelor două volume, Părintelui Ieromonah Arsenie pentru apariţia acestei scrieri în româneşte.
Dela scrierea aceasta a pornit munca mea de tălmăcire tn iarna anului 1943/44 şi ceea ce mi-a dat curaj să lupt până la capăt cu greutăţile neobişnuit de mari ale textului grecesc, a fost — pe lângă înţelegerea iubitoare a soţiei mele — stăruinţa întăritoare a Părintelui Arsenic, care a stat lângă mine tot timpul traducerii, scriind întreg textul românesc în prima formă pe care am reuşit să i-o dau. După isprăvirea ei a venit gândul şi curajul de-a porni la tălmăcirea Filocaliei.
Dar recunoştinţă şi mai mare i se cuvine pentru tipărirea ei. La decretarea stabilizării monetare, în 15 August 1947, erau tipărite din acest volum deabia vreo 160 pagini şi în lipsa de bani ce-a urmat perspectivele şi făgăduinţele pe cari mă bi-zuiam, când anunţam în prefaţa voi. II pornirea volumului de faţă, au căzut la pământ. Credeam că va trece timp îndelungat până se va putea relua tipărirea.
I
II
Or. Dumitru Stăniicae
Cuvânt înainte
III
1 ,rf
Iată însă că ceea ce nu mă aşteptam, s'a realizat. Datorită abonamentelor pe cari în cea mai mare parte le-a adunat P. C. Sa, — cu binecuvântarea I. P. S. Mitropolit Nicoke — tipărirea volumului a fost dusă până la capăt.
Se poate spune fără exagerare că fără Părintele Arsenie şi fără mişcarea religioasă trezită în jurul mănăstirii Brânco-veanu, manuscrisele acestea ale Filocaliei ar fi avut şi ele soartea pe care au avut-o alte manuscrise ale ei şi ale altor traduceri, păstrate în bibliotecile mănăstirilor. O repet; P. C. Sa împreună cu mişcarea religioasă din jurul mănăstirii Brâncoveanu sunt ctitorii Filocaliei româneşti. Se vede că duhul Filocaliei, pe care l-a reînviat P. C. Sa în viaţa religioasă a poporului îostru, a fost condiţia de maturitate pentru apariţia scrierilor din Filocalie la lumina tiparului în româneşte. Cu cea mai mare însufleţire au răspuns la apelul P. C. Sale Braşovenii mei, cari au dovedit aceeaşi dragoste de carte şi de ortodoxie, ca şi înaintaşii lor de totdeauna.
Trebuinţa ca Părintele Arsenie să fie aproape, de loeul tipăririi şi obişnuinţa pretinilor mei, tipografii dela Arhidiece-zana din Sibiu, cu scrisul meu, m'a făcut să tipăresc şi acest volum şi cred câ şi cel următor tot la Sibiu, deşi mi-ar fi fost, din alte puncte de vedere, cu mult mai la îndemână să le tipăresc la Bucureşti. Am voit apoi să sprijinesc vechea tiparniţă a lui Şaguna.
Volumul de faţă cuprinde una din cele două opere mai ■tari ale Sf. Maxim Mărturisitorul, întitulată! „Despre diferite locuri grele din Sf. Scriptură", scrisă pe la anul 631—633 1 şi adresată egumenului Ţalasie, din care pricină îi spunem pe scurt „Răspunsuri către Talasie".
Motivul care ne-a îndemnat să dăm în Fllocalia această operă este următorul: In Filocalia greacă se cuprinde din opera Sf. Maxim, pe lângă Capetele despre dragoste, Tâlcuirea la Tate 1 ystru şl Capetele gnostice, încă o scriere în Cinci_ sute de ca-
1 Veri Introducerea la voi. II al Filocaliei române.
pete întitulată : „Diferite capete teologice, economice şi despre virtute şi păcat".1 Dar întrdcatnpHn cercetările lui W. Soppa2 şi M. Th. Disdier3 s'a stabilit că din aceste Cinci sutea de ca-pete 422_sunt extrase literale sau aproape literale din „Răspunsuri către Talasie" şi din Scoliile ce-o însoţesc, ne-am gândit că e preferabil să dăm această scriere în între'gime pentru a înţelege mai bine cugetarea Sfântului.
La aceasta ne-am simţit îndemnaţi cu atât mai mult, cu cât în urma acestor constatări sunt puternice motive să se creadă că mu Sf. Maxim însuşi a alcătuit cele Cinci sute de capete, compilându-Ie din operele sale, ci lucrarea aceasta a întreprins-o un autor de mai târziu* poate chiar pe la începutul veac. 12. Părerea aceasta se întemeiază pe faptul că Scoliile la „Răspunsurile către Talasie", cari au furnizat nu mai puţin de 221 capete din cele cinci sute, nu e probabil să fie ale Sf. Maxim, ci ale cuiva care a trăit după el. E drept că în „Cuvântul înainte" al Scoliilor — care e de-o abscuritate pe care Sf. Maxim n'a egalat-o poate niciodată" 4 — autorul lor îşi afirmă identitatea cu autorul „Răspunsurilor către Talasie".0 Dar uitând de aceasta, adeseori prezintă, în diferite Scolii, ideile din „Răspunsuri" cu cuvântul: „zice" („zice Sf. Maxim", adică), arătând deci pe autorul „Răspunsurilor" ca deosebit de sine. Apoi autorul Scoliilor laudă uneori limpezimea, adâncimea, eleganţa explicărilor din „Răspua-
1 Migne P. G. 90, 1177—1400. xeţiX«tadsoXoiftxdc&xa£ ofcovouxxâ xal Ttepi dpsn); xod XOXiac. IQ Filocalia greacă ele formează un corp cu Capetele gnostice, alcătuind la un loc 700 capete, dintre cari Capetele gnostice suat date ca suta întâi şi a doua, iar acestea ca suta a treia până la a şaptea, Filocalia ed. II, p. 232- 256, 256—316. Dar titlul celor 200 capete prime e deosebit de al celor 5G0 din urmă, de unde se vede că sunt doaă opere adunate la un loc, Titlurile coincid «cu cele din P; G.
2 Die diversa Capita unter den Schriften des hl. Maxjmus, in deutscher «ad quellenkritischer Beleuchtung, Dresda, 1922, in 6°, p. 135.
3 Une ouevre douteuse de Saint Ma/im le Confesseur, Les cinq Centurie* Theologiques, in Echos d'Orient, 34, 1931, p. 160—178.
* M. Th, Disdier, o. c. p. 164.
5 Vezi P. G. 90, 265; Filocalia română, voi, III, p. II.
I*.
IV
Dr. Dumitru Stănileae
suri", ceea ce n'ar fi putut face însuşi Sf. Maxim. De multe »ri apoi Scoliile se reduc la două trei cuvinte, cari nu aduc nici o contribuţie la înţelegerea ideilor din „Răspunsuri". Prin aceasta ele se vădesc ca simple notări pe cari şi le-a făcut un cetitor atent, dar nu jca explicări reale, cum ar fi trebuit să fie dacă însuşi Sf. Maxim s'ar fi gândit apoi să facă prin ele mai.de înţeles anumite pasagii din scrierea sa.1
Afară de aceste motive, scoase din textul Scoliilor, mai sunt şi unele indicii externe cari ne întăresc presupunerea că ele sunt de mai târziu. Patriarhul Fotie cunoştea „Răspunsurile către Talasie", cum arată descrierea ce le-o face,2 dar se pare că nu cunoştea Scoliile. Deci e probabil ca Scoliile să fi fost alcătuite după 857, când a scris Fotle.
Apoi patru din Scolii mustră pe Nil cel tânăr,8 personagiu care trebue identificat cu discipolul lui Ioan Italul (de pe la 1040) şi de care spune Ana Comnen, că a fost condamnat la Constantinopol de un Sinod pe timpul împăratului Alexie Comnen
(1081_1118), pentrucă susţinea teza monofizită câ omenitatea Ivi
Hristos a fost îndumnezeită prin fire (<p6osi dew&rpcu t& JipdoXtjnua), neînţelegând nimic din uniunea ipostatică.4 Deci sau aceste patru Scolii sunt adause ulterior, lucru care s'ar cere dovedit printr'o cercetare a manuscriselor, sau Scoliile în întregimea lor sunt scrise abia pe la sfârşitul veacului 11. In acest caz niei cele Ciad sute de capete nu sunt scrise înainte de acest timp. Iar cum aceste Cinci sute de capete sunt atestate de manuscrise din v. 13, compilarea lor trebue să se fi făcut în cursul veac. 12, probabil pe la începutul lui.*
1 Dkdier, o. e„ p. 165. „
• Biblioteca, cod- 192, P. G. 103, 637A—645C. -
• Scolia 1 la Răsp. 42, p. 149 (P. G. 90, 409); Scolia 9 la Răsp. 53, p. 232 (P. G. 90. 508); Scolia 1 la Răsp. 62, p. 360 (P. G. 90, 661); Scolia 14 la Răsp. 64, p. 415 (P. G. 90, 729).
• Alexiada, cartea X, P. G. 131, 697—700. In acest sens trebue corectată traducerea Scoliei 1 la Răsp. 62, p. 360. unde am redat pe $0«deotwel cb i cei ce socotesc că firile stau de sine. Cred că termenul grecesc a trebait să fie tyvatteozal şi înseamnă; cei ce' susţin tndtramezeirea prin fire.
1 Disdier, o. c,,' p. 166.
Cuvânt înainte
Dar ar putea întreba cineva; Dacă Scoliile provin dela un alt autor şi dintr'un timp atât de târziu, de ce le-am tradus şi pe ele în acest volum ? Pentrucă dacă nu toate, cel puţin o bună parte din ele aduc desluşiri însemnate ale ideilor din „Răspunsuri", sau întregiri preţioase. (De pildă Scolia 20 şi 21 la Răsp. 65).
In ce priveşte conţinutul scrierii „Răspunsuri către Talasie", el este atât de bogat, încât cu greu poate fi rezumat. Opera aceasta s'ar cere mai degrabă lărgită prin tâlcuiri, decât comprimată într'un rezumat. Rezumarea este cu atât mai grea, cu cât ea nu desfăşoară în formă sistematică conţinutul ei de idei, d-1 prezintă împrăştiat şi cu reveniri, din prilejul tâlcuiri! unor şasagii obscure din Sf. Scriptură, în a căror înşirare iarăşi nu se poate constata vreo ordine oarecare.
0 altă greutate în calea unei rezumări este caracterul scrisului Sf Maxim. Chiar un Fotie s'a plâns că stilul Sf. Maxim este încărcat,' greoiu şi obscur, ocolind exprimarea directă şi iubind metaforele.1 Dar cercetătorii mal noui au constatat că dacă scrisul lui se pare greoiu, aceasta se datoreşte nu unei îngrămădiri de cuvinte fără rost, ci,tocmai extraordinarei bogăţii de nuanţe a cugetării sale, căreia îi corăspunde o tot atât de mare bogăţie de cuvinte. Tixeront a putut spune; „Maxim este un mistic care totodată e şi un metafizician şi un ascet, care din contactul cu filosofia aristotelică a câştigat o stringenţă şi o preciziune a cugetării, care înzadar ar H căutată la Areo-pogitul".2
Gândirea larg cuprinzătoare, adâncă şi armonică a Si. Maxim, şi-a găsit o prezentare vrednică de ea în cartea de-o extraordinară densitate, temeinicie şi pătrundere a lui Hans Urs v— Balthasar, întitulată; „Liturgia cosmică".3
1 P. G. 90, 268.
* Precis de Patrologie (1934), p. 395. 3 Kosmisohe Liturgie, Fr. i. Br. 1941,
VI
Dr. Dumitri? Stăniloac
In teologia ortodoxă acest uriaş al cugetării creştine — poate cel mare dintre toţi — nu şi-a găsit încă o prezentare demnă de el. Gândul de-a încerca o asemenea întreprindere stârneşte un sentiment aproape paralizant. E sentimentul pe care îl trezeşte un masiv alpin la gândul de a-1 îmbrăţişa. In orice caz întreprinderea de-a prezenta pe Sf. Maxim reclamă un timp îndelungat pentru a fi dusă la un sfârşit cât de cât mulţumitor.
Altfel tot ce-ai spune despre el, ţi se pare o impietate, • prezentare a muDtelui prin câteva fărâmituri de piatră zgâriate din el, sau printr'un desemn stângaciu care deformează şi coboară majestatea covârşitoare a lui.
Aşa este, desigur, şi ceea ce se va spune mai Jos- despre cugetarea acestui Sfânt, desfăşurată în „Răspunsurile către Talasie".
Unghiul din care vede şi explică Sf. Maxim totul este Logosul divin. El dă sens vieţii omeneşti şi El umple de sensuri (de raţiuni) toate lucrurile lumii, în legătură cu care se trăeşte într'un fel sau altul această viaţă. Normal omul prin logosul din sine, trebue să fie împletit cu Logosul divin şi cu raţiunile lucrurilor.
Dar prin căderea în păcat s'a ascuns deodată cu Logosul divin, atât raţiunea personală cât şi raţiunile din lume. Omul a căzut în zona îngustă a simţirii, prin care rămâne doar la suprafaţa sensibilă a lucrurilor.  Prin aceasta a devenit iraţional.1
Simţirea are întâi înţelesul de percepţie a simţurilor, de lucrare de cunoaştere prin simţuri, fără nici o calificaţie morală sau imorală. Ca atare ea e lăsată de Dumnezeu, pentru ca prim -ea mintea, sesizând raţiunile din lucrurile sensibile, să urce spre cunoaşterea lui Dumnezeu.2
Dar la ea se asociază foarte uşor o plăcere sau o durere, întrucât Unele aspecte materiale ale lucrurilor sunt favorabile trupului, altele defavorabile.   Simţirea ca plăcere sau durere
1 ImtiWueere, p. 9; P. G. 90, 253. * IntroâWre, p. 1; P. G. 99. 245.
Cuvânt înainte
VII
prilejuită de lucruri e simţirea cea condamnabilă, întrucât îl leagă pe om de suprafaţa materială a lucrurilorv făcându-1 să uite de sensurile lor mai înalte şi peste tot de ordinea spirituală. Plăcerea şi durerea aceasta legată de simţuri n'a avut-» omul la început, dar a avut în ei o oarecare capacitate de-a se bucura cu mintea de cele înrudite cu ea, de cele. spirituale. Dar omul a coborît această capacitate de pe planul spiritual pe cel trupesc, unind-o cu simţirea. S'a produs, prin voia omului, sau prin neatenţia şi lipsa unei voiri statornice, un transfer al capacităţii de plăcere de pe planul spiritual pe cel biologic. Astfel omul şi-a mutat plăcerea prin mijlocirea simţurilor spre cele sensibile.1 Această lipire a omului de cele sensibile, fiind © cădere dela iegătura cu ordinea spirituală, e şi o cădere dela firea sa, o cădere într'o existenţă paranaturală (dela xatâ ybotv la rcapi ^Ocrcv).2 Căderea nu constă numai în faptul că omul lucrează acum exclusiv cu simţurile, ci ea are un caracter total şi înseamnă o pervertire a modului natural de-a lucra, deşi pervertirea înseamnă totodată o exagerare a lucrării prin simţuri şi o ridicare a acestei lucrări la rolul de conducătoare. Carac-; terul total şi pervertit al căderii se arată în faptul că simţurile nu lucrează nici acum singure, ci mintea (sau cugetarea) se pune în slujba lor, născocind moduri de plăcere din contactul lor cu suprafaţa materială a lucrurilor. In starea de curăţie cugetarea încă era prezentă în simţire, dar nu ca să slujească, simţirii î* vederea plăcerii, ci ca să desprindă din aspectele sesizate prin ea raţiunile lucrurilor. In starea de curăţie mintea era în simţire, dar şi deasupra ei, conducând simţirea din simţirea însăşi. Acum e „coborîtă" cu totul în simţire, sau sub ea, fiind condusă de aceasta. într'un anumit-fel omul căzut, deşi a devenit iraţional, totuşi n'a concediat cu totul raţiunea, ci aceasta a căzut şi oa c» el, părăslndu-şi scaunul ei de judecător drept şi imparţial şl făurind argumente în favorul patimilor. Astfel omul e mai jos
1 Răsp. 61, 333; P. G. 90, 628. * Ibid,
VIII
Dr. Dumitru Stănlioae
«iecât animalul, „pe care 1-a întrecut în iraţionalitate, mutând raţiunea cea după fire în ceea ce e contrar firii".1
Dar pervertirea aceasta a cugetării în starea de cădere implică şi o pervertire a simţurilor. Căci simţurile cari nu mai călăuzite de raţiune, acţionează contrar firii şi spre răul ei, prin exagerarea pătimaşe a lucrării lor, abuzând de funcţia lor.2
Lipirea de laturea văzută a lumii piin simţire şi căutarea plăcerii ce o poate aceasta oferi trupului, precum şi fuga de durerea ce poate proveni din ea, dau naştere tuturor patimilor, ca tot atâtea cleşte prin cari ne ţine suprafaţa sensibilă a lumii prinşi de ea. Mai bine zis seva care hrăneşte sau se mişcă în toate patimile este iubirea trupească de sine (cpiAautla), pe care caută omul să şi-o satisfacă în legătură cu suprafaţa materială a lumii.'
Un mare rol deţine în concepţia Sf. Maxim plăcerea şi durerea. Căutarea plăcerii naşte un şir de patimi, fuga de durere alt şir.4 Dar între plăcere şi durere este şi o cauzalitate reciprocă necontenită. Ele se succed ca într'un cerc vicios. Căutând plăcerea, omul va avea în mod sigur, după gustarea ei, durerea. Iar fugind de durere, caută scăpare în braţele plăcerii, ca să dea dincolo de ea de o durere şi mai mare. Nu poate rupe nimeni acest cerc de fier al plăcerii şi al durerii, ca să rămână numai cu plăcerea. Cine caută plăcerea dă de durere, cine fuge de durere dă prin plăcere tot de durere.5 Dar de aci nu rezulta un fatalism. Această înlănţuire poate fi biruită. Şi «u treptat printr'o îmblânzire în cursul multor reîncarnări, ci printr'o sirire înafară de cercul plăcerii şi durerii. E necesar să stai neclintit şi la ispita plăcerii şi la ameninţarea durerii, ca un ac de balanţă imobilizat.   Aceasta .e starea de nepătimire, starea
1 Introd. p. 9; P. G. 90, 253. * Răsp, 65; P. G. 90, 749. 8 Introd. 10; P. G. 90, 256C. 4 Ibid.
8 Iatrad, 9; P, G. 90 283.
Cuvânt înainte
©mului nepătimaş. 1 Ea nu e însă o nesimţire de cadavru, in sensul apatiei budiste.
Pentru â înţelege acest lucru trebue să vedem însă de unde a apărut plăcerea şi durerea trupească.
Plăcerea şi durerea trupească s'au putut naşte prin faptul că omul ca făptură mărginită a fost dotat de Dumnezeu, cum arătam mai sus, cu capacitatea de-a se bucura de ceea ce-1 întregeşte pe planul esenţial sau spiritual al fiinţei sale, adică de Dumnezeu, şi de a se îndurera de împuţinarea vieţii sale spirituale prin depărtarea ei de izvorul adevăratei sale existenţe. Numai lui Dumnezeu nu-I e dat de-a alterna bucuria cu durerea, sau măcar da-a încerca o bucurie nouă, printr'un plus de viaţă ce I-ar veni din afară, odată ce e nesfârşit.
Dar omul având şi o lăture trupească, capacitatea de bucurie sau de întristare ce-o are în totalitatea fiinţei sale, s'a obişnuit să se actualizeze ca plăcere pentru ceea ce-i sporeşte viaţa trupească — părându-i-se că aceasta e o sporire a fiinţei sale integrale — şi ca neplăcere pentru ceea ce-i restrânge prosperitatea trupească — confundând iarăşi trupul cu totalitatea fiinţei sale. Iar cele ce-i 'sporesc sau împuţinează viaţa trupească sunt lucrurile sensibile.. Astfel prin cădere, binele şi răul pentru om s'au limitat la ceea ce-i bine şi rău pentru trup, adică la lumea sensibilă; aceasta-i cunoştinţa, sau falsa cunoştinţă la care a ajuns prin cădere, cunoştinţa pe care i-a dat-o lumea ca pom al cunoştinţei unui astfel de bine şi astfel de rău. Astfel omul n'a mai socotit că binele stă în planul spiritual şi n'a mai socotit nici răul ca lipsă a bunurilor spirituale.2
Că plăcerea şi durerea n!au apărut din nimic, ci sunt o întoarcere spre cele materiale a unei energii prin care omul e
* .Deci cel ce nu doreşte plăcerea trupească şi nu se teme de durere, a ajuns nepătimitor. Căci deodată cu acestea şi cu iubirea trupească de sine, care le-a născut, a omorit toate patimile ce cresc prin aceasta si prin acelea". Introd, 14; P. G. 90, 260—261.
'Introd. 12; P. G. 90, 257; Răsp. 43. p. 151; G. P. 90, 412—413; întreb. 21, p. 62 urm.; P, G. 90, 312.
m
X . Dr. Dumitru Stăniloae
menit să caute cele spirituale şi să evite pierderea lor, se arată şi din faptul că atât pentru căutarea şi bucuria de ceîe bune, »ât şi pentru ferirea şi întristarea de cele rele, sufletul omenesc are câte o facultate: a poftei şi a mâniei. Aceste facultăţi a» s'au născut prin orientarea omului spre cele sensibile, ci prin aceasta numai s'au pervertit şi ele, ca şi raţiunea, ca şi simţirea, întorcându-se spre ceea ce nu trebue, sau revărsându-şl întreaga energie în simţire. Aşa se explică şi apariţia afectelor conforme eu firea, după căderea în păcat a omului. Aceste afecte sunt: pofta de mâncare şi plăcerea de ea, frica de durere şi de moarte, un fel de Manifestări ale instinctelor de conservare trupească. Până sunt ţinute în frâul raţiunii, limitândurse la ceea ce e necesar existenţii trupului, aceste afecte sunt ireproşabile. Dar când sunt satisfâ-sute cu exagerare, ele devin patimi păcătoase.' De aceea ele nu trebue suprimate cât trăim pe pământ. Dar la viaţa viitoare nu se mai mută cu noi. Propriu zis, în viaţa viitoare, când vom fi „minţi pure", nu se mai poate vorbi nici de poftă şi mânie, căci nu mai au mişcarea reflexă pe care o au în viaţa de aici, odată ce numai Dumnezeu lucrează atunci în om. 9ar tot rămân într'o oarecare formă şi anume cea dintâi ca „o dorinţă ce se desfată de cele durrmezeşti", iar cea de-a doua ca „vigoare nesfârşită a dorinţii ce se desfată de ele".2
Dar dacă-i aşa, ieşirea din cercul de fier al plăcerii şi durerii trupeşti nu înseamnă o încremenire în nesimţire, ci ridicarea la o altă plăcere şi la o altă vigoare de ordin spiritual, cari departe de-a slăbi firea, îi dau adevărata întărire.
Dar acum să vedem cum a devenit cu putinţă ca omul să sară din cercul plăcerii şi al durerii trupeşti, sau să se elibereze de patimi?
Putinţa aceasta i-a dat-o coborîrea şi lupta Logosului îa trup. După ce omul căzuse din legătura şi vederea clară a Logosului prin raţiunea din sine şi prin raţiunile din lume, în mo-
1 Răsp. p. 20—21; P. G. 90, 269.
» Răsp. 55, p. 266, 267; P, G. 648D, 549 8.
Cuvânt înainte XI '•
cirîa întunecoasă a laturii văzute a lumii, în care orbecăia purtat de simţirea lipsită de vederea raţiunii, tot Logosul a îa-treprins să-1 scape, coborându-se însuşi pe câmpul de luptă în care zăcea omul învins. Lupta ce-o întreprinde Logosul acum şi pe care ajutaţi de el trebue să o întreprindem şi noi, ia un caracter ascetic. Trebue să se dea o luptă în firea omenească însăşi pentru a se răsturna dominaţia simţirii asupra raţiunii şi cugetării, pentru a se lua vălul simţirii de pe cugetare,1 oa aceasta să poată vedea razele Logosului în lume şi pentru a-L iatui şi dincolo de lume. Mai bine zis însăşi simţirea trebue eliberată de plăcere şi durere, care-i injectează pornirea neînfrânată spre cele sensibile; trebue făcută unealtă neutră de cunoaştere în mâna cugetării. In alţi termeni trebue „retrasă mintea din simţire",3 precum trebue retrasă pofta şi mânia cu plăcerea şi durerea lor şi îndreptate spre cele spirituale. Aceasta e tot una cu aliberarea firii omeneşti de patimi, sau de atracţia plăcerii şi de frica durerii, prin înfrângerea iubirii trupeşti de sine.
Şi precum omul slăbănogit de păcat, omul căzut din legătura cu Logosul, e totodată un om robit de laturea materială a lumii, lupta de eliberare ce trebue pornită în firea omenească, trebue să fie totodată o luptă de desclestare din această lăture materială a lumii. In contact cu lumea cade., omul, într'o atitudine faţă de ea trebue să se şi ridice. Prin lumea redusă numai la laturea materială cade, prin lumea redescoperită în adâncurile ei spirituale se ridică spre Dumnezeu. Lupta aceasta de întărire şi de restabilire a firii omeneşti trebue s'o pornească Logosul întâi în omenitatea ce şi-a luat-o ca pârgă a întregei firi omeneşti, apoi în fiecare subiect omenesc în colaborare cu ei. Aceasta pentrucă numai cu puterea dumnezeească ea putea îi dusă la bun sfârşit. El a luat aşadar din aluatul firii omeneşti expusă asalturilor celui rău, care o ispiteşte cu plăcerea şl o
1 Cugetarea sau mintea e fata omului, e adevărata manifestare a lui ea fiinţă spirituală. Cu această fa(ă descoperită trebue să oglindească slava Le-gosaiat din sine şi din lume ca un alt Moise,   Introd. p, 15; P. G. 90, 261.
* Introd, p. 1 ; P. G.
XII
Dr. Dumitru Stăniloae
îafricoşează cu durerea, atrăgând-o prin acestea în toate patimile. Crezând că nu e decât om, Căpeteniile şi Stăpânlile acestei lumi s'au apropiat şi de El, dar El le-a înfrânt, întrucât firea Lui întărită de puterea dumsezeească a stat neclintită ia ' ispita prin plăcere şi la ameninţarea cu durere.1 Logosul n'a avut în firea omenească ce-a luat-o patimile condamnabile, dar a avut afectele conforme cu firea, cari la ceilalţi oameni îndată ce vine ispita prin plăcere se prefac în păcate. Deci având aceste afecte, a arătat că firea omenească poate sta tare în faţa plăcerii şi durerii, fără a fi lipsită de afectele ei naturale.
El a procurat astfel prin firea lui Întărită, imunizată împotriva patimilor, 'un aluat care a rămas în solidaritate, cu toată frământătura firii omeneşti.
Flecare om, dacă stă prin credinţă în legătură cu Hristos. poate câştiga această tărie, această imunitate. Aceasta o poate mai ales prin faptul că Hristos însuşi e în el, ajutându-1 la hipia de întărire a firii, de eliberare de patimi, adică de restabilire a raţiunii şi a minţii ca organe de unire cn Dumnezeu.
Nu stăruim asupra metodei amănunţite, sau asupra tuturor etapelor pe cari trebue să le parcurgă omul pe drumul pe care trebue să sue dela trăirea prin simţirea oarbă şi pătimaşă, îae-oată în mocirla materială a lumii, până la trăirea în lumina lui dumnezeu, arătată în mintea Sa şi în raţiunile lumii.
Notăm numai fazele de căpetenie. Prima fază este aceea a curăţirii de patimi şi a dobândirii virtuţilor. Această fază nu suprimă simţirea, dar o face să redevină pură lucrare de cunoaştere, liberă de plăcere şi durere. Aşa e posibilă virtutea, prin oare omul nu rupe legăturile cu lumea, ci se eliberează de re-Ma în care ea îl ţine prin plăcerile şi utilităţile materiale ce le •feră. Omul foloseşte lumea acum în cadrul strict al necesităţilor naturale şi pentru refacerea prin dragoste a legăturilor eu semenii, adică a refacerii unităţii firii omeneşti. E o primă U-
£   CMvhnt înainte
XIII
* Alt». 21, p. 62 ura.; P. C. 9« 312.
ruinţă a spiritului în om.1 Ea sa realizat „prin duh" sau „în duh", adică puterea Duhului Sfânt trecând prin adâncul spiritual al omului întăreşte raţiunea şi curăţeşte lucrarea simţurilor.2 Prfa virtute omul e ridicat dela starea contrară firii, la cea după fire. Omul virtuos e omul ce vieţuieşte în acord cu firea sa, omul cu firea restabilită, adică cu firea întărită, dat fiind că virtutea e tărie spirituală, ca deprindere neclintită în bine. Dar întrucât fiinţa virtuţii ca tărie o avem dela Hristos (care e fiinţa virtuţii), primul efect al harului lui Hristos e restabilirea firii. Viaţa conformă cu firea nu e o viaţă din puterile exclusive ale naturii umane,  ci e o viaţă aşa cum e cerută de sensul, de „raţiunea" firii, aşa cum e necesară pentrucă firea să existe în normalttatea ei.'  In faza aceasta un mare rol are raţiunea, ca factor ce dirigueşte simţirea, ca factor de judecată obiectivă.4 De pe treapta aceasta, care e o primă ridicare a omului din temniţa simţirii oarbe spre Logosul dumnezeesc prin raţiune, omul se înalţă pe treapta a doua, care este aceea a vederii raţiunilor divine în lume. Acum Raţiunea divină nu mai lucrează numai ascunsă sub virtuţi, ci se arată prin străveziul naturii şi al Scripturii. Legătura omului cu Logosul divin devine mai vădită şi deci şi mai puternică. Vederea aceasta se numeşte contemplaţie naturală, nu pentrucă s'ar face exclusiv cu ajutorul puterilor naturale de cunoaştere, ci pentrucă pe de o parte se îndreaptă spre natură, pe de alta pentrucă ea presupune o natură umană restabilită. Cunoaşterea aceasta nu e atât o cunoaştere
1 „Căci acolo unde simţirea e cârmuită de raţiune... trupul e lipsit de toată plăcerea cea după fire, neavând simţirea slobodă şi deslegată de lanţurile raţionale, ca să slujească plăcerii". Răsp. 58, p. 305; P. G. 90, 597.
* „In cei ce au moştenit numele lui Hristos,,. Duhul mişcă raţiunea naturală". Răsp. 15, p. 49, P. G. 90, 297.
3 „Cărări «unt modurile virtuţilor conforme cu legea naturală şi raţiunile cunoştinţii din legea duhovnicească, pe cari le desvălue prezenţa lui Dumnezeu Cuvântul şi cari readuc firea la ea îasaşi şi la cauza ei, prin virtute şi cunoştinţă". Răsp. 39, p. 134; P. G. 90, 393 A,
•« Răsp. 58, P. G, 90, 601 „Desăvârşit este cel ce a învins plăcerea şi durerea trupului prin raţiune".
-.a"*----ii" Fii ' -) -
XIV
Dr. Dumitru Stăniloae
prin raţionamentul deductiv, cât o înţelegere simplă, reprezentând o nouă ridicare a omului dela raţiunea discursivă, care e proprie mai mult fazei virtuoase, la cunoaşterea simplă, intuitivă a minţii.1 In sfârşit de pe această treaptă supremă a activităţi fiinţii sale, ©mul e ridicat deasupra sa însuşi, umplându-se exclusiv de lucrarea dumnezeească necreată, devenind adică Dumnezeu după har. Aceasta are loc după ce încetează toată lucrarea creată a naturii sale, chiar şi înţelegerea simplă a minţii, într'o moarte mistică sau într'un Sabat deplin, dat fiind că mintea nu se mai mişcă spre lucrurile create, mărginite, ci s'a întâlnit cu Dumnezeu cel infinit, în faţa căruia trebuie să renunţe la orice încercare de a-L cuprinde. Atunci mintea nu mai cunoaşte pe Dumnezeu în mod pozitiv, ci într'un chip apofatic, prin tăcerea cea mai'presus de graiu şi prin neştiinţa mai presus de orice înţelegere. Prin/asceză emul s'a curăţit de tot ce este rău în mişcările lui trupeşti şi cugetătoare, ca pe urmă să se golească de orice conţinut creat al sufletului, ca să se poată umplea numai de Dumnezeu.2 Acum omul s'a ridicat la o viaţă mai presus de fire.3 Energiile dumnezeeşti vor spori în noi la nesfârşit, îndumnezeirea noastră va progresa îa vecinicie. „Aşadar aici găsindu-ne în stare de activitate, vom ajunge odată la sfârşitul veacurilor, luând sfârşit puterea şi lucrarea prin care activăm. Dar în veacurile ee vor veni, au v@m fi în activitate, ci în pasivitate, şi de aceea nu vom ajunge niciodată la sfârşitul îndumnezeirii noastre. Căci pătimirea de atunci va fi mai presus de fire şi nu va fi nici o raţiune care să hotărnicească îndumnezeirea la nesfârşit a celor ce o pătimesc".'*
1 Răsp. 59, p. 332; P. G. 90, 616; Răsp. 60, 329; P. G. 90, 624.
* „Iar Sâmbăta este desăvârşita nelucrare a patimilor şi încetarea totală a mişcării minţii in jurul celor create şi trecerea desăvârşită la Dumnezeu, in care cel ce a ajuns prin virtute şi cunoaştere, nu mai trebue să-şi mai amintească de patimi.,, nici să mai adune raţiunile firii... strigând pe Dumneaeu numai prin tăcerea desăvârşită şi reprezentându-1 numai prin neştiinţa totală prin depăşire". Resp. 65, P. G. 756.
' Răsp. 59, p. 316; P. G. 609; Răsp. 53, p. 228; P. G. 90, 504.
* Răsp. 22, p. 72; P. G, 90, 320.
w
r.»vânt înainte
XV
Pe tot acest urcuş am fost susţinuţi de forţa invizibilă a Logosului întrupat. El ne-a fost cale, impuls şi ţintă atractivă, [a faza virtuţilor şi a cunoaşterii raţiunilor din lume se făcuse em cu noi, ajuiându-ne să dobândim chipul neştirbit al firii umane, dat fiind că virtuţile sunt chipurile omeneşti ale bunurilor -dumnezeeşti, sau faţa omenească a dumnezeirii. In faza îndum-aezeirii, fără a înceta să aibă şi fire omenească, ne arată j^rin străveziul ei dumnezeirea Sa, făcând şi firea noastră omenească mediu străveziu al energiilor dumnezeeşti.1 Hristos omul care se îndumnezeeşte, umplând omenitatea Sa numai de conţinutul^ energiilor divine, transmite prin comuniunea ce-o are ca om cu toată firea omenescă, şi omenităţii noastre conţinutul energiilor divine. Din Hristos ca om îndumnezeit se revarsă în omul, care a crescut în El prin crediaţă, virtute şi contemplaţie, conţinulul îndumnezeitor al energiilor necreate.
Căzuţi prin păcatul strămoşesc dela Logosul divin până la iraţionalitatea simţirii, care nu sesizează decât suprafaţa materială a lumii, ne ridicăm prin Logosul venit aproape de noi ca em, pornind dela credinţa ce ne-o dă la Botez, ca manifestare a prezenţii Lui acoperite, prin raţionalitatea virtuţilor şi contemplarea sensurilor spirituale ale lumii, ca început de licărire a prezenţei Lui, până la vederea Lui descoperită şi până la unirea cu'El. Tot urcuşul în El l-am făcut în contact cu lumea creată. Ajunşi sus lumea nu dispare total, ci o vedem şi aci în Ei. Căci urcuşul n'a fost altceva decât o subţiere continuă a fiinţii celui ce a urcat şi a lumii, pentrucă Logosul să se vadă tot mai deplin prin ele, ca ia urmă să nu mai fie deeât o lume aeriană, . scăldată în lumina soarelui Hristos. E ceea ce a exprimat Kanş
1 „Bunurile de peste fire au ca chipuri şi trăsături prevestitoare diferitelor moduri ale virtuţilor şi raţiunile celor ce pot fi cunoscute prin fire, Prin acestea Dumnezeu se face neîncetat om in cei vrednici. Fericit este deci cel ce L-a prefăcut în sine prin înţelepciune pe Dumnezeu om. Căci după ce a împlinit înfăptuirea acestei taine, pătimeşte prefacerea sa in Dumnezeu prin har, iar acest lucru nu va înceta de-a se săvârşi pururea". Răsp. 22, p. 72, P. G. 90, 321 B.
XVI
Dr. Dumitru Stăniloae
Urs von Balthasar prin cuvintele: „Nu trebue uitat nici aceea că deodată cu apariţia arhetipului dumnezeesc va apărea şi lumea îa forma ei desăvârşită, învecinicita".1
Dar nesfârşita bogăţie de contraste, de contrapuncte, de sisteze şi de armonii ce se nasc din dialectica vie între subiectul omenesc, Logos şi lume, dealungul acestui, urcuş, rămâne o comoară îngropată în pagnile Sf. Maxim Mărturisitorul până se va găsi cineva s'o desgroape în toată frumuseţea ei pentru lumea de azi.
Bucureşti, Botezul'Domnului 1948
Prot. D. STĂNILOAE
1 Die „gnostiscken"  Centuriei» des Maximus Cenfessar, p. 45. provoaaă la cap. gnost. II, 15,
Şi se
citrs
Di
itet şi gpmea Talaaia
re diferite locuri
ii aiuweneaeca sonvuiM
w 1
Prea cuviosului rob al lui Dumnezeu, Domnului Talasie, presbiterul şi egumenul, Maxim, smeritul monah, bucurie
lupă ce Ţi-ai desfăcut, om al lui Dumnezeu, su-Hi fletul în chip raţional de afecţiunea faţă de trup şi mintea Ţi-ai tras-o cu totul din simţire prin duh, trupul2 Ţi l-ai făcut maică preacinstită a virtuţilor, iar simţirea Ţi-ai arătat-o izvor nesecat de cunoştinţă dumnezeească, punând însoţirea sufletului cu trupul numai în slujba celor bune, iar, simţirea folosind-o ca organ prin care să cunoşti măreţia celor văzute. Căci trupul Tău primeşte, prin faptele cele morale, frumuseţea sufletului, căreia îi dă o formă văzută prin virtuţi şi o arată celor de afară, ca să avem viaţa Ta ca o icoană a virtuţii pusă în văzul tuturor spre imitare [1J. Iar simţirea Ta sculptează simbolic în figurile celor văzute raţiunile celor inteligibile   şi prin  ele urcă mintea spre simpli-
1 flspl 8tOKp6po>v £jc6pa>V rf)C dsîa; TP*T*)S. In latineşte: Quaestiones k *d Tkalasiam, P. G. 90, 243—786. In româneşte ii vom zice prescultat: Răs-ptmsuri către Talasie. ■>■;       1 Trupul in greceşte e femenin.
Dr. D. Stăniloae: „Filocalia" - voi. HI t
Filocalia
talea vederilor inteligibile, desfăcută de varietatea şi compoziţia celor văzute, ca să avem cunoştinţa Ta, drum nerătăcitor al adevărului, spre a trece prin el spre cele inteligibile [2]. De aceea după ce-ai lepădat cu totul împătimirea care leagă de simţire şi de trup, străbătând întins cu mintea în chip priceput oceanul nesfârşit al cuvintelor Duhului [al Scripturii], cercetezi cu duhul cele ale Duhului. Dar primind dela acesta descoperirea tainelor ascunse, smerenia Te-a făcut totuşi să alcătueşti o listă cu multe locuri obscure din Sfânta Scriptură, pe care ne-ai trimis-o cerând şi dela mine, cel lipsit de orice virtute şi cunoştinţă, un răspuns scris cu privire' la înţelesul lor mai înalt. '
Primind eu această listă şi cetind-o, mi s'a oprit în loc şi mintea şi auzul şi cugetarea. Drept aceea Te-am rugat să-mi îngădui să refuz acest lucru. Ţi-am spus că aceste locuri de abia pot fi înţelese de cei cari au înaintat mult în contemplaţie şi au ajuns la capătul celei mai înalte şi mai neapropiate cunoştinţe, nu însă de mine care mă târ pe pământ şi» asemenea şarpelui cel blestemat odinioară, nu am altă hrană afară de pământul patimilor, înoroiat ca un vierme de putreziciunea plăcerilor. Făcând deci aceasta mult şi de multe ori, când am văzut că nu primeşti această rugăminte a mea, temându-mă să nu sufere ceva iubirea eare ne uneşte şi ne fade să avem un singur suflet chiar de purtăm două trupuri, putând să-Ţi pară refuzul meu un semn de neascultare, am cutezat împotriva voii mele cele mai presus de puterea mea.  Am socotit că e mai bine să fiu acuzat de îndrăsneală şi să fiu luat în râs de cei ce voiesc, decât şă sufere iubirea vreo clătinare şi vreo micşorare.  Căci după Dumnezeu nimic nu e mai de preţ ca ea în ochii celor ce au minte. Mai
Răspunsuri către Talasie
bine zis nimic nu e mai plăcut lui Dumnezeu ca ea. Căci ea adună la un loc pe cei desbinaţi şi poate crea în cei mulţi sau în toţi o identitate netulburată a voirii. [3]
Deci iartă-mi mai întâi Tu, cinstite Părinte, această întreprindere şi roagă şi pe alţii să-mi ierte îndrăsneală. Câştigă-mi milostivirea lui Dumnezeu prin rugăciunile Tale şi fă-L să-mi stea într'ajutor în cele ce voi spune, mai bine zis să-mi dea răspuns drept la fiecare întrebare. „Căci toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit dela El este",1 ca dela izvorul şi Părintele tuturor cunoştinţelor şi puterilor luminătoare, pe cari le dărueşte pe măsura celor vrednici. Fiindcă numai încrezându-mă în Tine am primit să împlinesc porunca Ta, aşteptând bunăvoinţa lui Dumnezeu ca plată a ascultării.
Deci aşezând fiecare întrebare în frunte, în ordinea şi rânduiala în care le-aţi scris, voiu da după ea un răspuns scurt şi precis, pe cât voiu fi în stare şi pe cât voiu primi dela Dumnezeu harul şi puterea înţelegerii şi grăirii evlavioase. Căci nu vreau să încarc auzul cetitorilor cu mulţime de cuvinte. Nu vreau mai ales că ştiu că aceste cuvinte vor răsuna la auzul vostru, cari aveţi o cunoştinţă adevărată şi o vedere apriată a celor dumnezeeşti şi cari aţi trecut dincolo de tulburarea patimilor şi aţi lăsat în urmă toată afecţiunea firii, făcându-Vă raţiunea conducătoare şi judecătoare atotdreaptă în toate cele ce ţrebuesc făcute [4J, iar mintea întroducând-o pe scara unei neînţelegeri superioare în sânul cel mai dinlăuntru al tăcerii dumnezeeşti, acolo unde nu se percepe decât o fericire dumnezeească în chip neştiut, sj fericire a cărei mărire nu o poate face cunoscută decât experienţa ce o au despre ea cei învredniciţi.
f •   .   1 Iacob 1, 17.
1 m
4 Filocalia 1
Tocmai de aceea unii ca aceştia nu au trebuinţă f decât de-o scurtă indicaţie în asemenea chestiuni, 1 care arată cu anticipaţie frumuseţea atotstrălucitoare 1 a vederilor tainice cuprinse în cuvintele dumnezeeşti | şi a măreţelor înţelesuri duhovniceşti din ele. De | altfel nu ştiu dacă îmi este îngăduit să Vă spun chiar J şi numai atâta Vouă celor ce aţi devenit, după cuvântul | Domnului, sarea pământului şi lumina lumii, pentru bogăţia virtuţii şi marea revărsare de cunoştinţă, cu- i răţind şi din alţii puroiul patimilor prin modurile vir- \ tuţilor şi străbătând neştiinţa, care e o orbire a sufletului, cu lumina cunoştinţuV
Dar Vă rog pe Voi cei atotsfinţi şi pe toţi cari veţi ceti această scriere să nu socotiţi cele spuse de mine drept normă a explicării duhovniceşti a acestor texte. Căci sunt cu mult mâi prejos de înţelegerea cuvintelor dumnezeeşti şi am însumi lipsă de învăţătura altora ca să le înţeleg. Ci dacă puteţi presupune sau afla ceva dela Voi înşivă sau dela alţii, socotiţi mai degrabă aceea ca adevărat şi credeţi că aveţi o înţelegere mai înaltă şi mai adevărată. Iar aceasta se cunoaşte prin aceea că dă certitudine inimii acelora cari se doresc după pătrunderea duhovnicească a lucrurilor tainice.
Căci Cuvântul dumnezeesc se aseamănă cu apa. El se arată ca în nişte plante şi răsaduri şi ca în diferite vieţuitoare în cei ce se adapă din acelaş Cuvânt, pe măsura lor, atât în formă de fapte cât şi de cunoaştere, răsărind ca un fruct prin virtuţi, după calitatea virtuţii şi cunoaşterii fiecăruia şi trecând dela unii la alţii. [5] Căci El nu poate fi circumscris şi nu sufere să stea închis înlăuntru unei singure minţi, dată fiind infinitatea Lui naturală.
Deci mai întâi ne-ai poruncit să grăim despre patimile ce ne supără.  Şi anume câte şi cari sunt, din
Răspunsuri către Talasie 5
ce început pornesc şi la ce sfârşit ajung trecând prin faza de mijloc ce le este proprie; din ce putere a sufletului sau mădular al trupului răsărind fiecare dă minţii în chip nevăzut forma fo°PP£V sa, iar trupul îl face ca pe o văpsea ce colorează prin cugetările păcatului întreg nefericitul de suflet; care este înţelesul numelui fiecăreia şi lucrarea ei, roadele şi înfăţişările, precum şi vicleşugurile puse la cale prin ele de dracii necuraţi, însoţirile şi disimulările lor nevăzute; cum scot aceia în chip ascuns pe unele la vedere prin altele şi cum prin unele atrag în chip amăgitor spre altele; cari sunt subţirimile [nuanţele], micimile, mărimile şi umflările lor uriaşe; cum cedează, se retrag, încetează, stăruie, năvălesc mai repede sau mai domol; cari sunt justificările lor în faţa sufletului ca în faţa unui tribunal şi hotărîrile ce se dau de către cugetare; înfrângerile şi biruinţele văzute şi starea lăuntrică ce-o însoţeşte pe fiecare; care e pricina pentru care li se îngădue dracilor să tulbure sufletul cu multe patimi şi aceasta fie prin ei înşişi fie prin alţii [altele] [6]; prin ce gând ne aduc în faţa minţii fără de vreme materiile proprii, prin cari pornesc în chip ascuns războiul amarnic împotriva noastră, cari ne preocupăm de cele ce nu sunt de faţă de parcă ar fi prezente, intinzându-ne spre materii, sau fugind de ele şi anume primul lucru pătimindu-1 de dragul plăcerii, al doilea din pricina durerii [7]; despre modul prezenţii lor în noi şi despre nălucirile complicate şi variate ce le stârnesc în visurile din vremea somnului; apoi dacă sunt închişi în vreo parte a sufletului sau 'a trupului, sau sunt în tot sufletul şi în tot trupul; şi dacă, aflându-se înlăuntru. înduplecă sufletul prin patimile sufleteşti să îmbrăţişeze pe cele dinafară prin mijlocirea trupului şi îl amăgesc să se predea cu totul simţirii, părăsind
u
6__** Filocalia 1
• cele ce-i sunt proprii după fire; sau, afiându-se afară, 1 printr'o atingere dinafară a trupului modelează sufletul 1 cel nevăzut după chipul celor materiale (np6ţ zi 6Xtx4 | oxti|juxtlCo»«v), sădind în-el o formă compusă şi dându-i | înfăţişarea materiei primită prin imaginaţie; şi dacă ] este vreo rânduială şi vreo ordine în lucrarea lor, | cu viclenie plănuită, ca mai întâi să încerce sufletul 1 prin unele patimi şi apoi să-1 răsboiască prin altele ; şi cari [draci] premerg, cari urmează la rând, sau | cari cu cari se însoţesc, dacă nu cumva tulbură su- ] fletul în mod amestecat fără nici o ordine, la întâm- | plare, prin orice patimi; apoi dacă e lăsat sufletul să 1 pătimească unele ca acestea dela ei în afara de Provi- j denţă, sau potrivit Providenţei; şi care este raţiunea I pentru care Providenţa părăseşte în orice patimă ] sufletul; care este apoi modul nimicirii fiecăreia din ] patimile înşirate şi prin cari fapte, cuvinte sau gân- ] duri se eliberează „sufletul de ele şi se curăţă de 1 întinăciunea conştiinţii; ce virtute va opune fiecărei patimi ca să o biruiască, fugărind pe dracul cel vi- ] clean şi tăind deodată cu el total însăşi mişca- j rea patimii; cum va putea apoi, după izbăvirea de patimi, să-şi scruteze sufletul bine ale sale; şi cu ajutorul căror raţiuni şi moduri ajungând prin raţiunea cea după fire la relaţii nepătimaşe între sim- ] ţiri şi lucrurile sensibile, va modela simţirile ca să stea în slujba virtuţilor, precum prin patimi le modelase mai înainte, să stea în slujba păcatului [8] şi cum va înfăptui această bună întoarcere ca să se folosească de cele prin cari greşea înainte spre naşterea şi susţinerea virtuţilor; cum apoi, izbăvindu-se şi de aceste relaţii [9], va culege cu pricepere, prin contemplarea naturală în duh, raţiunile celor create, ]
'   desfăcute de simboalele sensibile din ele; şi cum după aceste raţiuni, luând contact cu cele inteli- j
Răspunsuri către Talasie 7
gibile, prin mintea devenită curată de cugetarea aplecată spre cele supuse simţirilor, va primi înţelegerile cele simple şi va dobândi cunoştinţa simplă, care leagă toate întreolaltă potrivit cu raţiunea originară a înţelepciunii; în sfârşit, cum după aceasta sufletul, odată trecut dincolo de toate cele ce sunt şi de înţelesurile lor fireşti şi desfăcut de toată puterea în chip curat, chiar şi de puterea proprie de-a cugeta, va pătimi unirea cea mai presus de înţelegere cu Dumnezeu însuşi, iar în această stare, primind dela Ei în chip negrăit învăţătura adevărului adevărat, ca pe o sămânţă, nu se va mai abate spre păcat [10], nemai fiind loc pentru diavol ca să-1 atragă spre răutate prin amăgire, datorită necunoaşterii Celui ce e bun prin fire şi înfrumuseţează toate cele ce se pot împărtăşi de El?
Fiindcă aţi poruncit să lămuresc în scris raţiunile, modurile şi pricinile tuturor acestora, rog să mai aşteptaţi puţin cuvântul privitor la ele. De va ajuta Dumnezeu, voiu cerceta cu un prilej mai potrivit şi mai cu stăruinţă acestea în alte scrieri, dacă voiu simţi .peste tot în minte vreo astfel de putere de pătrundere încât să pot cuteza să străbat un ocean atât de mare şi de adânc. Căci nu mă ruşinez să spun că încă nu cunosc uneltirile şi vicleşugurile anevoie de descurcat ale dracilor necuraţi, dat fiind că praful materiei îmi întunecă încă ochii sufletului şi nu mă lasă să privesc [să contemplu] în chip curat firea celor create şi să deosebesc din grămada celor ce există pe cele ce par să existe [11], înşelând doar simţirea cea lipsită de raţiunei Fiindcă numai cei foarte contemplativi şi înalţi la cugetare pot cerceta cu adevărat unele ca acestea şi pot grăi despre ele, adică numai cei ce prin multă experienţă au dobândit puterea de-a cunoaşte cele bune şi cele cari nu sunt
♦
Filocalia
cele ce-i sunt proprii după fire; sau, aflându-se afară, printr'o atingere dinafară a trupului modelează sufletul cel nevăzut după chipul celor materiale (npbs ci bXixb c^ujiaT^ouaiv), sădind în el o formă compusă şi dându-i înfăţişarea materiei primită prin imaginaţie; şi dacă este vreo rânduială şi vreo ordine în lucrarea lor, cu viclenie plănuită, ca mai întâi să încerce sufletul prin unele patimi şi apoi să-1 răsboiască prin altele; şi cari [draci] premerg, cari urmează la rând, sau cari cu cari se însoţesc, dacă nu cumva tulbură sufletul în mod amestecat fără nici o ordine, la întâm-plare, prin orice patimi; apoi dacă e lăsat sufletul să pătimească unele ca acestea dela ei în afara de Providenţă, sau potrivit Providenţei; şi care este raţiunea pentru care Providenţa părăseşte în orice patimă sufletul; care este apoi modul nimicirii fiecăreia din patimile înşirate şi prin cari fapte, cuvinte sau gânduri se eliberează „sufletul de ele şi se curăţă de întinăciunea conştiinţii; ce virtute va opune fiecărei patimi ca să o biruiască, fugărind pe dracul cel viclean şi tăind deodată cu el total însăşi mişcarea patimii; cum va putea apoi, după izbăvirea de patimi, să-şi scruteze sufletul bine ale sale; şi cu ajutorul căror raţiuni şi moduri ajungând prin raţiunea cea după fire la relaţii nepătimaşe între simţiri şi lucrurile sensibile, va modela simţirile ca să stea în slujba virtuţilor, precum prin patimi le modelase mai înainte, să stea în slujba păcatului [8] şi cum va înfăptui această bună întoarcere ca să se folosească de cele prin cari greşea înainte spre naşterea şi susţinerea virtuţilor; cum apoi, izbăvindu-se şi de aceste reiaţii [9], va culege cu pricepere, prin contemplarea naturală în duh, raţiunile celor create, desfăcute de simboalele sensibile din ele; şi cum după aceste raţiuni, luând contact cu cele inteli-
Răspunsuri către Talasie
gibile, prin mintea devenită curată de cugetarea aplecată spre cele supuse simţirilor, va primi înţelegerile cele simple şi va dobândi cunoştinţa simplă, care leagă toate întreolaltă potrivit cu raţiunea originară a înţelepciunii; în sfârşit, cum după aceasta sufletul, odată trecut dincolo de toate cele ce sunt şi de înţelesurile lor fireşti şi desfăcut de toată puterea în chip curat, chiar şi de puterea proprie de-a cugeta, va pătimi unirea cea mai presus de înţelegere cu Dumnezeu însuşi, iar în această stare, primind dela El în chip negrăit învăţătura adevărului adevărat, ca pe o sămânţă, nu se va mai abate spre păcat [10], neraai fiind loc pentru diavol ca să-1 atragă spre răutate prin amăgire, datorită necunoaşterii Celui ce e bun prin fire şi înfrumuseţează toate cele ce se pot împărtăşi de El? ,
Fiindcă aţi poruncit să lămuresc în scris raţiunile, modurile şi pricinile tuturor acestora, rog să mai aşteptaţi puţin cuvântul privitor la ele. De va ajuta Dumnezeu, voiu cerceta cu un prilej mai potrivit şi mai cu stăruinţă acestea în alte scrieri, dacă voiu simţi peste tot în minte, vreo astfel de putere de pătrundere încât să pot cuteza să străbat un ocean atât de mare şi de adânc. Căci nu mă ruşinez să spun că încă nu cunosc uneltirile şi vicleşugurile anevqie de descurcat ale dracilor necuraţi, dat fiind că praful materiei îmi întunecă încă ochii sufletului şi nu mă lasă să privesc [să contemplu] în chip curat firea celor create şi să deosebesc din grămada celor ce există pe cele ce par să existe [11], înşelând doar simţirea cea lipsită de raţiune. Fiindcă numai cei foarte contemplativi şi înalţi la cugetare pot cerceta cu adevărat unele ca acestea şi pot grăi despre ele, adică numai cei ce prin multă experienţă au dobândit puterea de-a cunoaşte cele bune şi cele cari nu sunt
Filocalia *|
bune, ba ceea ce e mai înalt şi mai de cinste ca toate A™-
au primit dela Dumnezeu barul şi puterea de-a în- jH'
ţelege bine şi de-a spune limpede cele înţelese. wm
Dar ca să nu rămână cu tptul neluminată învă- JB
ţătura despre acestea în lucrarea de faţă, voiu spune JB puţine lucruri despre naşterea patimilor, atâta cât e
de lipsă ca Voi şi bărbaţii duhovniceşti asemenea •$».
Vouă să vadă sfârşitul din început. Apoi voiu trece la /§».
tâlcuirea capetelor ce urmează. |R
Definiţia răului M
Răul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subsistă ■
prin firea proprie. Căci nu are în nici un fel fiinţă, S
sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare în cele M
ce sunt. Nu e nici calitate, nici cantitate, nici relaţie, m
nici loc, nici timp, nici poziţie, nici acţiune (tcoît]««). 9
nici mişcare,  nici aptitudine,  nici patimă [pasivi- ifl
tate,  afect]  contemplată în chip natural în vreo M
existenţă şi în nici una din acestea toate nu sub- I
sista prin vreo înrudire naturală. Nu e nici început M
[principiu], nici mijloc, nici sfârşit. Ci ca să-1 cuprind 9 într'o definiţie,   voi spune că răul este abaterea
(IXXsitptc) lucrării puterilor [facultăţilor] sădite în fire M
dela ţscopul lor şi altceva nimic. Sau iarăşi, răul este ■
mişcarea nesocotită (^6710105) a puterilor naturale spre ■
altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăţi m
greşite. Iar scop {ziXoi) numesc cauza celor ce sunt, ■
după care se doresc în chip firesc toate, chiar dacă M
Vicleanul, acoperindu-şi de cele mai multe ori pisma I
sub chipul bunăvoinţii şi înduplecând cu viclenie pe 1
om să-şi mişte dorinţa spre altceva din cele ce sunt şi 1
nu spre cauză, a sădit în el ne cunoştinţa cauzei. A
Deci primul om, neducându-şi mişcarea lucrării, 1
puterilor naturale spre scop, s'a îmbolnăvit de necu- 1
Răspunsuri către Talasie
noştinţa cauzei sale, socotind, prin sfatul şarpelui, că acela este Dumnezeu, pe care cuvântul poruncii dumnezeeşti îi poruncise să-1 aibă ca pe un duşman de moarte. Făcându-se astfel călcător de poruncă şi ne-cunoscând pe Dumnezeu, şi-a amestecat cu încăpăţânare în toată simţirea toată puterea cugetătoare şi aşa a îmbrăţişat cunoştinţa compusă şi pierzătoare, producătoare de patimă, a celor sensibile [13]. Şi aşa „alăturatu-s'a cu dobitoacele cele fără de minte şi s'a asemănat lor",1 lucrând, căutând şi voind aceleaşi ca şi ele în tot chipul; ba le-a şi întrecut în irationali-tate, mutând raţiunea cea după fire în ceea ce e contrar firii.
Deci cu cât se îngrijea omul mai mult de cunoştinţa celor văzute numai prin simţire, cu atât îşi strângea în jurul său mai tare neştiinţa de Dumnezeu. Şi cu cât îşi strângea mai mult legăturile neştiinţii, cu atât se lipea mai mult de experienţa gustării prin simţire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cât se umplea mai mult de această experienţă, cu atât se aprindea mai mult patima iubirii trupeşti de sine, care se năştea din ea. Şi cu cât se îrgrijea mai mult de patima iubirii trupeşti de sine, cu atât născocea mai multe moduri de producere a plăcerii, care este şi fiica şi ţinta iubirii trupeşti de sine. Şi fiindcă orice răutate piere împreună cu modalităţile cari p produc, omul aflând prin însăşi experienţa, că orice plăcere are ca urmaşă în chip sigur durerea, îşi avea toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere. Pentru cea dintâi lupta cu toată puterea, pe cea de-a doua o combătea cu toată sârguinţa, închipuindu-şi un lucru cu neputinţă şi anume că printr'o astfel de dibăcie va putea să le despartă pe acestea una de alta şi iubirea trupească de sine va avea unită cu ea
1 Ps. 48, 12.
10
Filocalia
numai plăcerea, rămânând neîncercată de durere. Sub puterea patimei el nu ştia, precum se vede, că plăcerea nu poate fi niciodată fără de durere. Căci în plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că domină patima plăcerii. Pentru că ceea ce domină iese totdeauna deasupra, acoperind simţirea a ceea ce stă alăturea.
Aşa s'a strecurat marea şi nenumărata mulţime a patimilor stricăcioase în viaţa oamenilor. Aşa a devenit viaţa noastră plină de suspine, cinstind pricinile cari o pierd şi născocind şi cultivând prilejurile coruperii sale, datorită neştiinţii. Aşa s'a tăiat firea cea unică in nenumărate părticele şi noi cei ce suntem de aceeaşi fire ne mâncăm unii pe alţii ca reptilele şi fiarele. Căci căutând plăcerea din pricina iubirii trupeşti de noi înşine şi străduindu-ne să fugim de durere din aceeaşi pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune. Astfel când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească *de noi înşine (<ptXaurfa),naştem lăcomia pântecelui, mândria, slava deşartă, îngâmfarea, iubirea de argint, sgârcenia, tirania, fanfaronada, aroganţa, nechibzuinţa, nebunia, părerea de sine, înfumurarea, dispreţul, injuria, necuraţi a, uşurătatea, risipa, neînfrânarea, frivolitatea, umblarea cu capul prin.nouri, moleşala, pornirea de' a maltrata, de-a lua în râs, vorbirea prea multă, vorbirea la rievreme, vorbirea urâtă şi toate câte mai sunt de felul acesta. Iar când ascuţim mai mult prin durere modul iubirii trupeşti de noi înşine, iţaştem mânia, pisma, ura, duşmănia, ţinerea minte a râului, calomnia, bârfea! a, intriga, întristarea, desnă-dejdea, defăimarea Providenţii, lâncezeala, neglijenţa, .descurajarea, deprimarea, puţinătatea de suflet, plânsul JanesEreme, tânguirea, jalea, sfărâmarea totală, ciuda,
Răspunsuri câtre Talasie
11
gelozia şi toate câte ţin de o dispoziţie care a fost lipsită de prilejurile plăcerii. In sfârşit când din alte pricini se amestecă în plăcere durerea, dând perversitatea [căci aşa numesc unii întâlnirea părţilor contrare ale răutăţii], naştem făţărnicia, ironia, viclenia, prefăcătoria, linguşirea,' dorinţa de a plăcea oamenilor şi toate câte sunt născociri ale acestui viclean amestec Căci a le număra acum şi a le spune toate, cu înfăţişările, modurile, cauzele şi vremurile lor, nu e cu putinţă. Cercetarea fiecăreia din ele o vom face, dacă Dumnezeu ne va hărăzi putere, în viitor.
Altă definiţie a răului
Deci răul stă, cum am spus mai înainte, în necunoaşterea cauzei celei bune a lucrurilor. Aceasta orbind mintea omenească, dar deschizând larg simţirea, 1-a înstrăinat pe om cu totul de cunoştinţa de Dumnezeu şi 1-a umplut de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor ce cad sub simţuri. Impărtăşindu-se deci omul fără măsură de aceasta numai prin simţire, asemenea dobitoacelor necuvântătoare şi aflând prin experienţă că împărtăşirea de cele sensibile susţine firea lui trupească şi văzută, a părăsit frumuseţea dumneze* ească menită să alcătuiască podoaba lui spirituală şi a socotit zidirea văzută, drept Dumnezeu, îndumne-zeind-o datorită faptului că e de trebuinţă pentru susţinerea trupului; iar trupul propriu, legat prin fire de zidirea luată drept Dumnezeu, 1-a iubit cu toată puterea. Şi aşa prin grija exclusivă de trup, a slujit -cu «toată sârguinţa zidirii în loc de Ziditor. Căci nu poate, sluji cineva zidirii, dacă nu cultivă trupul, precum ni||) poate sluji lui Dumnezeu, dacă nu-şi curăţeşte suflet»; prin virtuţi. Deci prin grija de trup omul săvârşind, slujirea cea stricăcioasă, şi umplându-se împotriva sa de  iubirea trupească de   sine, avea în sine
12
Filocalia»
într'o lucrare neîncetată plăcerea şi durerea. Căci mâncând mereu din pomul neascultării, încerca în simţire părerea [cunoştinţii] binelui şi a răului,1 amestecate in el.
Şi poate că de fapt dacă ar zice cineva că pomul i cunoştinţii binelui şi a răului este zidirea cea văzută, nu s'ar abate dela adevăr. Căci împărtăşirea de ea produce în chip natural plăcerea şi durerea.
Sau iarăşi poate că zidirea celor văzute s'a numit pom al cunoştinţii binelui şi a răului, fiindcă are şi raţiuni duhovniceşti cari nutresc mintea, dar şi o putere naturală care pe de o parte desfătează simţirea, pe de alta perverteşte mintea [14]. Deci contemplată du-hovniceşte ea oferă cunoştinţa binelui, iar luată trupeşte, oferă cunoştinţa răului. Căci celor ce se împărtăşesc de ea trupeşte li se face dascăl în ale patimilor, fă-cându-i să uite de cele dumnezeeşti. De aceea i-a interzis-o poate Dumnezeu omului, amânând pentru o vreme împărtăşirea de ea, ca mai întâi, precum era drept, cunoscându-şi omul cauza sa prin comuniunea cu ea în har şi prefăcând, prin această comuniune, nemurirea dată lui după har în nepătimire şi ne-schimbabilitate, ca unul ce-a devenit deja Dumnezeu prin îndumnezeire, să privească fără să se vateme şi cu totul slobod cu Dumnezeu făpturile lui Dumnezeu şi să primească cunoştinţa lor ca Dumnezeu, dar nu ca om, având după har în chip înţelept aceeaşi cunoştinţă a lucrurilor ca Dumnezeu, datorită prefacerii minţii şi simţirii prin îndumnezeire.*
1 Binele pentru simţirea trupească e plăcerea, iar răul e durerea. Acest „bine" si „rău" e produs de lumea văzută, care deci e pomul unui fals bine şi rău.
* Deci Îndumnezeirea nu exclude cunoaşterea făpturilor. Dar atunci omul le cunoaşte fără patimă ca Dumnezeu şi în Dumnezeu, nu cu patimă' adică cu uitarea lui Damnezeu. Toate işi au vremea lor, ca să se cunoască şi să se săvârşească cum se cuvine, trebuind să aştepte creşterea omului la înăl-
Răspunsuri către Talasie
13
Aşa trebue înţeles aci pomul acela, după o tâl-cuire pe care o pot primi toţi.   Căci înţelesul mai tainic şi mai înalt e rezervat pentru cei cu o cugetare mistică, noi trebuind să-1 cinstim prin tăcere. Eu am amintit aci de pomul neascultării doar în trecere, vrând să arăt că necunoaşterea lui Dumnezeu a îndumnezeit zidirea, al cărei cult vine din iubirea de trup (yXoaxia,) a neamului omenesc. Căci în jurul acesteia se . învârteşte,  ca un  fel  de   cunoştinţă amestecată, toată experienţa plăcerii şi a durerii, din pricina cărora s'a introdus în viaţa oamenilor tot nămolul relelor ce dăinueşte în chip felurit şi pestriţ şi'n atâtea forme câte nu le poate spune cuvântul. Pentrucă fiecare din cei ce participă la firea omenească are în sine, într'o anumită cantitate şi calitate, vie şi lucrătoare, iubirea faţă de partea lui văzută, adică faţă de trup, care îl sileşte ca pe un rob, prin pofta de plăcere şi frica de durere, să născocească multe forme ale patimilor, după cum se nimeresc timpurile şi lucrurile şi după cum îl îndeamnă modul lui de a fi, întrucât experienţa îl învaţă că e cu neputinţă să ajungă să aibă necontenit plăcerea ca tovarăşă de viaţă şi să rămână cu totul neatins de durere, că nu va putea să ajungă la capătul acestui şcop. Căci firea întreagă a trupurilor fiind coruptă şi pe cale de împrăştiere prin ori câte moduri ar încerca să o susţină pe aceasta, întăreşte şi mai mult stricăciunea din ea. De aceea omul temân-
ţimea lor. Pomul cunoştinţii binelui şi a răului (sau lumea] ca sădit tot de Dumnezeu, na era ceva rău In sine.' Dar omul nu era crescut la starea i> care il putea privi în mod just şi neprimejdios. Deci interzicerea atingerii de el era o amânare, nu o oprire veşnică. Aceeaş idee o desvoltă Sf. Grigorie Palama în .Capetele naturale, teologice etc", Filocalia greacă voi. II, ed. II, pg. 319,
Răul nu se identifică cu ipostasul vreunei realităţi, ci e un mod greşit de comportare faţă de realităţi, care vine şi dintr'o intrare a omului îa relaţie cu un lucru înainte de a fi crescut la capacitatea unei relaţii juste.
14
Filocalia
du-se, fără să vrea, necontenit, de soarta a ceea ce iubeşte, cultivă fără voie şi pe nesimţite, prin ceea ce iubeşte ceea ce nu iubeşte, atârnând de cele ce nu pot dăinui. In felul acesta, îşi preschimbă dispoziţia sufletului deodată cu cele ce se împrăştie, ca pe una ce se rostogoleşte împreună cu cele ce curg, şi nu înţelege că se pierde din pricina totalei orbiri a sufletului faţă de adevăr.
Iar isbăvirea de toate aceste rele şi calea scurtă spre mântuire este dragostea adevărată, cea din cunoştinţă, a lui Dumnezeu şi isgonirea din suflet a dragostei faţă de trup şi de lumea aceasta. Prin aceasta, lepădând pofta de plăcere şi frica de durere, ne eliberăm de reaua iubire trupească de noi înşine (tpaaou'a), înălţaţi fiind la cunoştinţa Ziditorului In felul acesta primind în locul iubirii' celei rele de noi înşine, pe cea bună şi spirituală, despărţită cu totul de grija de trup, nu vom înceta să slujim lui Dumnezeu prin această iubire bună de noi înşine (voepd, xaXtfj. atyx«*|) cpcXecutcct), căutând pururea să n« susţinem sufletul prin Dumnezeu. Căci aceasta este adevărata slujire şi prin ea grijim cum trebue şi în chip plăcut lui Dumnezeu, de sufletul nostru prin virtuţi.
Deci cel ce nu doreşte plăcerea trupească şi nu se teme de loc de durere, a ajuns nepătimitor. Căci deodată cu acestea şi cu iubirea trupească de sine,, care le-a născut, a omorît toate patimile ce cresc prin ea şi prin ele, împreună cu neştiinţa, sursa cea mai dela început a tuturor relelor. Şi aşa sa făcut întreg slujitor al binelui ce persistă permanent şi e mereu la fel, rămânând împreună cu el cu totul nemişcat.' Aşa oglindeşte cu faţa descoperită slava lui Dumnezeu,2
1 Tot In acest sens Înţelege şi sf. Grigorie de Nissa fixarea şi neschim-babilitatea omului in viaţa cea după Dumnezeu, fără. Să se excludă putinţa, iaaiatării la Dumnezeu.
' II Cor. 3, 18.
Răspunsuri către Talasie
15
ca unul care priveşte în lumina ce străluceşte în sine slava dumnezeească şi neapropiată.1
Deci odată ce ne-a fost arătată de Cuvântul calea cea dreaptă şi uşoară a celor ce se mântuesc, să tăgăduim cu toată puterea plăcerea şi durerea vieţii de aici şi să învăţăm cu mult îndemn şi pe cei supuşi nouă să facă aceasta.  Căci făcând aceasta, neam izbăvit şi am izbăvit şi pe alţii cu desăvârşire de toată născocirea patimilor şi de toată răutatea dracilor. Să îmbrăţişăm numai iubirea şi nimeni nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, nici necaz, nici strâmtorare, nici foame, nici primejdie, nici sabie, nici toate câte le-a înşirat Apostolul în acel loc.2 Căci prin cunoştinţa cu lucrul rămânând în noi dragostea nemişcată, vom primi dela El o bucurie şi o susţinere veşnică şi negrăită a sufletului. Şi împărtăşindu-ne de aceasta, vom avea faţă de lume neştiinţa cea mântuitoare,2 ne mai privind, ca mai înainte, fără gând neprihănit, cu faţa descoperită a simţirii, suprafaţa ce or sensibile ca pe o slavă, ci oglindând mai de grabă cu faţa descoperită a cugetării [minţii], după înlăturarea oricărui văl sensibil, slava lui  Dumnezeu cea arătată în virtuţi şi în cunoştiinţa duhovnicească/ prin care primim
1 Fără a avea cinvea lumina dumnezeească (binele, dragostea, pe Dumnezeu) in sine, nu poate să o vadă nici in afară de sine, aşa cum ochiul care nu e străbătut de lumina fizică nu o poate vedea nici în afară.
2 Rom. 8, 35,
3 In afară de neştiinţa mai presus de cuaaaştere a lui Dumnezeu, mai este o neştiinţă mântuitoare. Este cea care nu mai bagă de seamă putinţa laturii pătimaşe a lucrurilor, Pentru aceasta lumea a devenit iremediabil am transparent al slavei dumnezeeşti, după ee s'a sfârtecat „slava" ei, sau suprafaţa opacă, construită de privirea ei exclusiv prin simţire.
ţ Faţa descoperită a simţirii este privirea nehapiedecată de considerentele spirituale şi neruşinată a simţirii exclusive care vede numai aspectul sensibil al lumii, numai vălurile materiale. Descoperirea feţii simţirii „ e în acelaş timp completa acoperire a minţii. Şi cu cât se acopere faţa simţirii sau se lapădă, cu atât apare faţa descoperită a minţii şi se înlătură vălurile lumii.
16__Filocalia
unirea cea după har/ Căci precum ignorând pe Dumnezeu, am îndumnezeit zidirea, pe care am cu-noscut-o prin simţire, gustând din ea, pentru faptul că prin ea ni se susţinea trupul, aşa primind cunoştinţa trăită a lui Dumnezeu, cea accesibilă înţelegerii, vom ignora experienţa întregei simţiri, pentru faptul că El ne susţine sufletul ca să. existe şi ca să fie fericit
»
CfrLT&at Saainte
la scoliile aşezate în urma răspunsurilor
Podoaba naturală a celor raţionali este raţiunea. Podoaba raţiunii este înţelegerea, pe care o manifestă prin raţiune cei raţionali. Podoaba înţelegerii este deprinderea şi aptitudinea, pe care o manifestă prin virtutea străbătută de raţiune cei raţionali. Podoaba acestei deprinderi este contemplaţia fără greşală, prin care se dobândeşte cunoştinţa adevărată. Iar sfârşitul acesteia este înţelepciunea, care e împlinirea cea mai adevărată a înţelegerii. Căci ea e raţiunea care s'a desăvârşit după fire, sau mintea curată, care prin unirea cu cauza sa o intrat într'o relaţie mai presus de înţelegere, datorită căreia, odihnindu-se de mişcarea şi de relaţia naturală şi de multe feluri cu cele de după cauză, stărue numai în ea în chip neînţeles. Ajunsă aei mintea se bucură de odihna cea negrăită a tăcerii preafericite şi mai presus de înţelegere, pe care nu poate să o descopere niciun cuvânt şi nicio înţelegere, ci numai experienţa prin participare a celor ce s'au învrednicit de posesiunea şi gustarea ei mai presus de înţelegere. Iar semnul acesteia, uşor de cunoscut şi vădit tuturor, este nesimţirea şi distanţa totală a dispoziţiei sufletului faţă de veacul acesta.
Răspunsuri către Talasie v 17
Deci nimic nu este mai propriu după fire celor raţionali ca raţiunea, nici mai potrivit pentru cei iubitori de Dumnezeu ca să-şi arate credinţa lor cea dreaptă decât studierea şi înţelegerea ei. Logosul acesta de care am vorbit nu e cuvântul împodobit luxos într'o rostire meşteşugită spre plăcerea auzului, cu care se pot deprinde şi oamenii perverşi, ci raţiunea pe care o are firea ascunsă în chip fiinţial înlăuntrul ei, fără nicio învăţătură, pentru cercetarea lucrurilor şi pentru expunerea adevărului în cuvinte.' Pe aceasta şi Duhul Sfânt al lui Dumnezeu obiş-nueşte să şi-o asocieze modelată prin virtuţi şi s'o, facă statue dumnezeească a frumuseţii celei după asemănare, nelipsindu-i* nimic după har din însuşirile ce revin chimnezeirii în chip natural. Căci este un organ ce adună cu pricepere toată descoperirea bunătăţii lui Dumnezeu ce străluceşte inteligibil în făpturi. Şi sesizând astfel măreţia lucrurilor Si înatţă spre cauza făcătoare a lor pe cei ce şi-au făcut străbătută cu totul de El întreaga pornire a dorinţii aflătoare în ei după fire, ne mai fiind reţinuţi de nimic din cele de după cauză.
Pe aceasta cultivând-o noi cei robiţi de toate cele potrivnice firii, ne vom dovedi făptuitorii tuturor virtuţilor dumnezeeşti, adică vom lăpăda prin tot binele urîciunea pământească din suflet spre a primi frumuseţea duhovnicească. Căci unde domneşte raţiunea, încetează domnia simţirii, în care e amestecată puterea păcatului care, amăgind sufletul cu mila pentru trupul înrudit după ipostas, îl atrage la sine prin plăcere. Pentrucă lucrul ei natural fiind grija pătimaşă şi voluptoasă de trup, abate sufletul dela viaţa
1 Termenul grecesc lagos are înţelesul de raţiune fi de cuvâni. Raţiunea e cuvântul interior. De acesta e vorba ia tot acest „Cuvânt înainte".
Prof. Dr. D. Stăniloae: .Filocalia" - voi. III 2
18
Filocalia I
Răspunsuri către Talasie
19
cea după fire şi 1 înduplecă să se facă făcătorul păcatului lipsit de ipostas [suport propriu]. Căci răutatea este o faptă a sufletului înţelegător şi anume uitarea J bunătăţilor celor după fire, care se naşte din afecţiunea pătimaşă faţă de trup şi lume. Pe aceasta o nimiceşte raţiunea prin strategia ei, scrutând cu ştiinţă duhovnicească originea şi firea lumii şi a trupului şi împingând sufletul spre ţara înrudită a celor inteligibile, împotriva căreia legea păcatului nu are nicio putere. Căci nu mai are simţirea pe care să treacă ca pe o punte spre minte, întrucât sufletul nu mai are nici o legătură afectuoasă cu ea, căci a părăsit-o împreună cu vederile sensibile, a căror relaţie şi fire mintea, Iăsându-le în urmă, nu le mai simte.
Ştiind-o aceasta, precum am spus, am socotit că trebue să dau cuvântului de faţă al acestei scrieri, ca un oarecare alt ajutor, scoliile aşezate la urma răspunsurilor, spre a întregi şi înfrumuseţa înţelesul ei şi a face cetitorilor mai dulce hrana ideilor din ea şi în general mai sigură înţelegerea întregei cugetări cuprinsă în scrîere. Căci recitind după publicare întreaga lucrare, am aflat că unele locuri au lipsă de lămurire, altele de adausuri şi precizări şi iarăşi altele de o concluzie la textul publicat. Drept aceea am alcătuit această scriere de scolii, dând fiecărui loc lămurirea cuvenită. De aceea rog pe toţi cetitorii, sau şi pe cei ce o vor copia, să citească şi să adauge şi scolia corăspunzătoare la nota fiecărui loc, ca să fie în tot chipul cuvântul cu desăvârşire neciuntit de nicio greşală.
Scolii
1. Trupul, zice, redă prin moravurile văzute dispoziţia virtuoasă a sufletului, fiind un organ unit cu sufletul spre manifestarea lui.
2. Simţirea trimite, zice, minţii imaginea [reprezentarea] celor văzute, spre înţelegerea raţiunilor din lucruri, ca un organ ce serveşte minţii să treacă spre cele inteligibile.
3. Propriu iubirii este, zice, să arate în cei ce o au o singură aplecare a voinţii.
4. Mintea străbătând dincolo de fiinţa lucrurilor, devine neînţelegătoare (^vfyrocj, intrând în contact cu Dumnezeu care e mai presus de toată fiinţa, cunoştinţa şi înţelegerea.
5. Cuvântul lui Dumnezeu îşi împarte darurile felurindu-le în cei ce-1 primesc, după dispoziţia sufletelor.
6. Dracii poartă războaiele nevăzute cu mintea noastră ca şi când ar fi prezente materiile.
7. Pentru plăcere iubim patimile, şi pentru durere fugim de virtuţi.
8. Precum raţiunea stăpânind asupra patimilor face simţirile organ al virtuţii, aşa şi patimile stăpânind asupra raţiunii, modelează simţirile spre păcat.
9. Adecă al celor sensibile.
10. Sufletul unindu-se prin deprindere cu Dumnezeu, după izbăvirea de afecţiunea [relaţia] naturală faţă de lucruri, primeşte fermitatea nemişcată în bine.
11. Existenţe numeşte fiinţele lucrurilor. Iar existenţe părute curgerile şi scurgerile cari schimbă calitatea şi cantitatea unui lucru şi dau naştere ficţiunii simţirii ce duce la păcat.
12. Omul fiind la mijloc între Dumnezeu şi materie, prin faptul că nu s'a mişcat spre Dumnezeu ca spre cauza şi scopul zidirii sale, ci spre materie, a ignorat pe Dumnezeu, făcându-şi mintea pământească prin povârnirea spre materie.
2"
ir! 11
20
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
21
.1 1
13. Cunoştinţă compusă a numit experienţa celor sensibile prin simţire, care cuprinde în sine prin fire plăcerea pentru ceea ce ia naştere şi durerea pentru ceea ce se strică.
14. Zidirea celor văzute cuprinde, zice, atât raţiuni duhovniceşti pentru minte, cât şi o putere naturală pentru simţire. înţelesurile lor sunt ca un pom în mijlocul inimii, care e Paradisul în sens tropic.
15. Ignorează cineva experienţa plăcerii şi durerii din simţire când işi leagă mintea de Dumnezeu, după ce a devenit liber de afecţiunea trupească.
—. • —
Fiindcă Te-a îmbunat Dumnezeu să-mi porunceşti să scriu si să- Ţi trimit acele dintre locurile obscure pe cari le aveam însemnate, le-am aşezat întâi pe cele ce mi s'au părut mai necesare.
Intebarea 1
Afectele (patimile) sunt rele prin ele înşile, sau din pricina unei întrebuinţări greşite? Vorbesc de plăcere şi întristare, de dorinţă şi frică şi de cele ce decurg din acestea.
Răspuns
Afectele acestea ca şi celelalte, nu au fost create la Început împreună cu firea oamenilor. Căci alt fel ar intra în definiţia firii Spun, învăţând dela marele Grigorie al Nişei, că ele odrăslesc în fire, după ce au pătruns în partea cea mai puţin raţională a ei, din pricina căderii din starea de desăvârşire. Prin ele, în loc de chipul dumnezeesc şi fericit, îndată după călcarea poruncii s'a făcut în om străvezie şi vădită asemănarea cu dobitoacele necuvântătoare. Căci trebuia, după ce s'a acoperit demnitatea raţiunii.
ti i
ca firea oamenilor să fie chinuită pe dreptate de trăsăturile ir aţi on a luaţii (dobitociei) la cari a fost atrasă prin voia ei, Dumnezeu rânduind prea înţelept ca omul în felul acesta să vie la conştiinţa măreţiei sale de fiinţă raţională.
Cu toate acestea şi afectele devin bune în cei ce se străduiesc, şi anume atunci când, desfăcându-le cu înţelepciune de lucrurile trupeşti, le folosesc spre câştigarea bunurilor cereşti-De pildă: pofta o pot preface în mişcarea unui dor spiritual după cele dumnezeeşti [1]; plăcerea, în bucuria curată pentru conlucrarea de bună voie a minţii cu darurile dumnezeeşti; frica, în grija de a ocoli osânda viitoare de pe urma păcatelor; iar întristarea, în pocăinţa care ^ aduce îndreptarea pe urma păcatului din timpul de aicl»^-^ Şi scurt vorbind, asemenea medicilor înţelepţi, cari vindecă prin trupul veninos al viperei o muşcătură înveninată sau care se va învenina, să. ne folosim şi noi de aceste afecte spre înlăturarea răutăţii celei de faţă sau a celei ce va să fie şi spre dobândirea şi păzirea virtuţii şi a cunoştinţii. Precum am spus deci, acestea devin bune prin întrebuinţare în cei ce îşi robesc orice cuget spre ascultarea lui Hristos.1
' Afectele sunt considerate de Sf. Maxim ca trăsături iraţionale pătrunse in firea omului după căderea in păcat şi apropiindu-l de animalitate, Întrucât şi animalele reacţionează iraţional prin aceste afecte la ceea ce văd. Prin ele trupul e pus repede In mişcare spre tot ce apare omului vrednic de râvnit, precum repede se contrage din faţa celor primejdioase. In starea primordială omul işi călăuzea viaţa cu totul raţional. Trupul au scăpat prin mişcări anarhice şi desordonate, de sub conducerea raţiunii şi a voinţei. Acum, chiar in starea de renaştere, acesta afecte nu mai pot fi scoase din fire. Dar ele se pot folosi spre un scop bun. Gândurile curate şi raţionale n'ar putea mişca uşor trupul nostru, ajuns sub puterea acestor factori iraţionali dar foarte dinamici, spre ţintele fixate de ele. Da aceea caută să câştige pentru aceste ţinte afectele, ca prin impulsul lor se mişte uşor trupul spre ele. Se ştie că ideea teoretică nu prea are efect in ce priveşte transformarea omului, până ea au câştigă simţirea lui in favoarea ei. Calea dela idee spre hotărârea bună duda
22
Filocalia
ii
ar
Iar dacă Scriptura Vorbeşte de vreun afect de acesta la Dumnezeu sau la sfinţi [2], o face în ce priveşte pe Dumnezeu pentru înţelegerea noastră, exprimând prin afectele noastre faptele mântuitoare şi binefăcătoare ale Providenţii; iar în ce priveşte pe sfinţi, întru cât nu se pot exprima raporturile lor spirituale cu Dumnezeu şi dispoziţiile lor prin grai omenesc, fără afectele cunoscute firii [3].
Scolii
1. Cum şi când devin bune aceste afecte.
2. Scriptura zugrăveşte diferitele raporturi ale Providenţii cu noi prin afectele cunoscute de noi.
3. Scriptura însemnează prin aceste nume calitatea raportului sfinţilor cu Dumnezeu.
întrebarea 2
Dacă toate speciile, din cari se alcâtueştelumea, le-a făcut Dumnezeu în sase zile, ce mai lucrează pe urmă Tatăl? Căci zice Domnul: „Tatăl Meu până acuma lucrează, şi Eu lucrez".1 Nu cumva e vorba de conservarea speciilor odată făcute ?
Răspuns
Dumnezeu isprăvind de creat raţiunile prime şi esenţele universale ale lucrurilor, lucrează totuşi până
prin sentiment. Aceasta e poate ceea ce numeşte Yâşeslavţev „sublimarea afectelor", în care atribue un mare rol imaginaţiei (Etica preobrajenago erosa). Aceasta este şi calea pe care devine credinţa o putere transformatoare a omului. Ea converteşte afectele spre alte ţinte, spre Dumnezeu. O credinţă care nu dă astfel de roade, întinzându-se asupra întregului om, e ceva de neconceput şi e de mirat cum ea poate fi susţinută de protestanţi. — Dumnezeu e lipsit de afecte. Deasemenea îngerii cari sunt minţi pure Aceasta va
fi şi partea noastră în viaţa viitoare. Căci spune sf. Maxim: „Afectele cari conservă firea in viaţa de aici nu se pot muta împreună cu noi la viaţa nemuritoare şi vecinică". (Răsp. 55). 1 Io. 5, 17.
/Răspunsuri către Talasie
23
azi, nu numai susţinând acestea în existenţă, ci şi aducând în actualitate', desfăşurând şi constituind părţile date virtual în esenţe [1]; apoi asimilând prin Providenţă cele particulare cu esenţele universale, până ce, folosindu-se de raţiunea mai generală a fiinţii raţionale, sau de mişcarea celor particulare spre fericire, va uni pornirile spontane ale tuturor. In felul acesta le va face pe toate să se mişte armonic şi identic întreolaltă şi cu întregul, ne mai având cele particulare o voie deosebită de-a celor generale, ci una şi aceeaşi raţiune văzându-se în toate neîmpărţită de modurile de a fi ale acelora cărora li se atribue la fel [2J.  Prin aceasta se va arăta în plină lucrare harul care îndumnezeeşte toate.  E lucrarea despre care însuşi Dumnezeu şi Cuvântul, care s'a făcut om pentru ea, zice: „Tatăl Meu până acuma lucrează şi Eu lucrez".1 Cel dintâi adecă binevoieşte, al doilea lucrează El însuşi, iar Duhul Sfânt întregeşte fiinţial bunăvoinţa Tatălui cu privire ia toate şi lucrarea Fiului, ca să fie prin toate şi în toate unul Dumnezeu în Treime, potrivit cu fiecare dintre cei învredniciţi după har;   şi să fie văzut în toate, aşa cum există, în chip natural, sufletul în întreg trupul şi în fiecare mădular al lui, fără micşorare. 2
1 Io. 5, 17.
* Maurice Blondei, L'Action, volumul II, Paris, Alean, 1936, spune in altă formă acelaş lucru : „că tot ţine de tot, că Universul este în continuă naştere, că fixitatea relativă a fiinţelor comportă o desfăşurare ale cărei faze multiple nu pot fi, fără urmări rele, izolate unele de altele" (p. 326). Lucrarea de care vorbeşte aci Sf. Maxim este acţiunea universală, unitară care, după Blondei, e dincolo de faptele fenomenale, având sursa în cauza primă. Ca şi Maxim în acest răspuns, Blondei vede şi el o „independenţă universală" şi „perspectivele umane" din lume, spre deosebire „de ipotezele cari stabilizează lucrurile în cicluri închise ia interiorul cărora toate ar sta juxtapuse în compartimente separate" (p. 327). Dacă creaţiunea este uq act exclusiv al lui Dumnezeu, desfăşurarea Universului creat, prin lucrarea Providenţii divine,
24
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
25-
Scolii
1. In materie, adică în fiinţa generală a lucrurilor, există potenţial exemplarele singulare, cari provin unul câte unul din materie şi a căror apariţie o lucrează Dumnezeu.
2. Asimilarea celor singulare cu cele universale este unirea tuturor oamenilor, printr'o singură mişcare a voii, ciî raţiunea firii. Această unire o duce la înfăptuire Dumnezeu prin Providenţă, ca precum în toţi există o singură fire, tot aşa să se formeze şi o singură aplecare a voii, unindu-se toţi cu Dumnezeu şi întreolaltă prin Duhul.
angajează ţi cooperarea făpturilor cari, conlucrând cu cauza primă, se cauzează şi se înrâuresc reciproc.
— In special atragem atenţia că Sf. Maxim admite a) „o raţiune mai generală a fiinţii raţionale"; de unde urmează că'sunt şi raţiuni mai particulare şi b) „o voie deosebită a' celor particulare", de unda urmează că există şi o voie mai generală. Ideea o găsim desvoltată iarăşi la Blondei (L'Action, voi. II). După acesta orice tendinţă din noi Işi are o raţiune, de aici aparenţa ei de justeţe. Această raţiune particulară atrăgând voinţa spre partea ei, aceasta devine voinţa unei părţi din noi In Ioc de-a fi voinţa întregului din noi. Deci fapta normală nu are să suprime tendinţele variate din noi, ci să le subordoneze întregului sau să le armonizeze. Raţiunea mai generală e ca un vârf de piramidă faţă de raţiunile particulare. Pe măsură ce ae ridicăm spre raţiuni tot mai generale in cunoaşterea şi activitatea noastră, devenim mai virtuoşi şi ne apropiem de Raţiunea supremă cea mai generală. Raţiunea cea mai generală a fiinţii noastre caută să se subordoneze unei raţiuni generale mai înalte care îmbrăţişează mai multe fiinţe şi lucruri, iar Raţiunea cea mai generală este Logosul divin. Dar lucrând in conformitate cu raţiunea mai generală din fiinţa noastră, satisfacem totodată adevăratele interese şi aspira-ţiuni spre fericire ale părţilor din noi. Căci satisfăcând tendinţele anarhice, destrămăm întregul organic şi îl aruncăm într'o existenţă chinuită. » De notat este că după Sf. Maxim această lucrare conformă cu raţiunea mai generală, iau unirea voii cu această raţiune a firii, se întâlneşte cu lucrarea harului în noi. .(Vezi şi tâlcuirea la Tatăl Nostru). Spre har şi spre îndumnezeire ne ridicăm prin ridicarea spre starea normală a firii, spre activitatea conformă cu raţiunea tot mai generală a ei. Există o armonie între-raţiune şi har.
întrebarea 3
Cine este acela, de care spune Evanghelia că poartă în cetate ulciorul cu apă şi pe care întâlnindu-l învăţăceii trimişi de Hristos primesc porunca să-iurmeze?1 Cine este apoi stăpânul casei? Şi de ce nu i se spune numele de către Evanghelişti? Ce este în sfârşit foişorul cel mare şi pardosit, în care se săvârşeşte înfricoşata taină a Cinei dumnezeeşti?2
Răspuns
Scriptura trece sub tăcere numele omului la care a trimis Mântuitorul pe cei doi învăţăcei pentru pregătirea Paştilor, ca şi numele cetăţii în care au fost trimişi După primul gând care-mi vine, socotesc că prin „cetate" este arătată lumea aceasta sensibilă,, iar „omul" este firea generală a oamenilor. La aceasta sunt trimişi, ca învăţăcei ai lui Dumnezeu şi ai Cuvântului şi ca înainte mergători şi pregătitori ai ospăţului tainic pe care îl va avea Dumnezeu împreună cu firea oamenilor, primul Testament şi cel Nou. Cel dintâi curăţă firea omenească de toată întinăciunea,, prin filosofia practică [înţelepciunea lucrătoare), celalalt ridică mintea prin cunoaştere sau prin călăuzirea tainică a contemplaţiei, dela cele trupeşti spre vederile înrudite cu ea ale celor spirituale* Iar probă despre aceasta este faptul că ucenicii trimişi sunt Petru şi Ioan. Căci Petru este simbolul faptei, iar Ioan al contemplaţiei.
1 Mc. 14, 13.        * Lc. 22. 10.
* Aci urcuşul duhovnicesc este Împărţit în două trepte: a) făptuirea ii b) contemplaţia.. Celei dintâi îi corăspunde Vechiul Testament, celei de-a doua Noul Testament. Simbolul primei trepte este Petru, al celei de-a doua Ioan. Celei dintâi ii mai corăspunde omul cu ulciorul, celei de-a doua stăpânul. casei, sau mintea practică şi mintea contemplativă.
26
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
27
'ti.-:
K
Astfel e foarte potrivit ca cel dintâi care-i întâlneşte pe aceştia să fie purtătorul unui ulcior cu apă, însemnând prin el pe toţi cei ce poartă, prin filosofia practică, pe umerii virtuţilor, închis în mădularele pământeşti mortificate ale trupului, ca într'un ulcior, harul Duhului, care-i curăţeşte pe ei prin credinţă de întinăciune. După acesta, al doilea care-i întâlneşte este stăpânul casei, care le arată foişorul pardosit. Acesta înfăţişează prin el pe toţi cei ce pardosesc prin contemplaţie înălţimea cugetării lor curate şi măreţe, ca pe un foişor, cu cugetări şi dogme însuşite prin cunoaştere [în chip gnostic], spre primirea după cuviinţă a marelui Cuvânt. Iar casa este deprinderea întru cucernicie, spre care înaintează mintea practică cultivând virtutea. Asupra ei [asupra deprinderii întru cucernicie] stăpâneşte, ca una ce e stăpână prin fire, mintea1 luminată de lumina dumnezeească a cunoaşterii tainice, care s'a învrednicit, împreună cu mintea practică, de împreună ospătarea cea mai presus de fire cu Cuvântul şi Mântuitorul.
Se vorbeşte în Scriptură şi de un om şi de doi, dacă unul este purtătorul ulciorului şi altul este stăpânul casei. De unul se vorbeşte poate, cum am spus, din pricina unei singure firi, iar de doi din pricină că această fire este împărţită între cei activi şi între cei contemplativi. Pe aceştia iarăşi amestecându-i Cuvântul prin Duhul,2 îi numeşte şi-i face unul.
Iar dacă cineva ar vrea să aplice cele spuse la fiecare om, nu ar ieşi din adevăr. Căci „cetatea" este sufletul fiecăruia, la care sunt trimise mereu, ca învăţăcei ai Cuvântului şi ai lui Dumnezeu, îndemnurile virtuţii şi raţiunile [cuvintele] cunoaşterii. Cel ce poartă ulciorul cu apă este modul de vieţuire şi cu-
1 Mintea în greceşte e de genul mas culin (VOO?).
2 Mt. 26, 18.
Deci e „stăpân"
getul care susţine, în chip neşovăitor, pe umerii înfrâ-nării, neevaporat, harul credinţii dat la Botez. Iar casa este dispoziţia şi deprinderea virtuoasă, zidită din multe şi felurite virtuţi şi cugetări tari şi bărbăteşti, ca din nişte pietri. Foişorul este cugetarea largă şi întinsă, şi capacitatea de cunoaştere împodobită cu vederile dumnezeeşti ale dogmelor tainice şi negrăite. Iar stăpânul este mintea lărgită de strălucirea deprinderii întru virtute, de înălţimea, de frumuseţea şi de mărimea cunoştinţii. La această minte venind Cuvântul cu ucenicii Săi, adică cu primele înţelesuri duhovniceşti ale firii şi ale timpului [1], se împărtăşeşte pe Sine.
In sfârşit pastele sunt trecerea Cuvântului spre mintea omenească, prin care dărueşte tuturor celor vrednici plenitudinea bunurilor Sale, însuşi Cuvântul lui Dumnezeu venind tainic la ei.
Scolie
1. In cari se arată ca fiind ascuns. Căci din cele ce sunt, cunoaştem pe Făcătorul celor ce sunt, ca fiind propriu zis raţiunile celor ce s'au făcut Iar timpul şi firea sunt cele sub cari se află cele, de sub timp şi fire şi tot ce e creat, cugetat şi simţit Cu acestea vine Dumnezeu şi Cuvântul la cei vrednici. Căci din cele ce sunt împrejurul Lui se cunoaşte El şi prin ele se dă întreg, conformându-se cu puterea de primire a fiecăruia. Iar prin înţelesurile duhovniceşti ale timpului şi firii indică raţiunile lor, desprinse din materie şi formă, sau din trup şi lume, pentru a cunoaşte prin ele pe Cel ce s'a făcut acestea pentru noi.
întrebarea 4
Cum a poruncit Domnul ucenicilor să nu aibă două cămăşi,1 El însuşi având cinci, după Evanghelistul Ioan,2
1 Mt. 10, 10; Lc. 9, 3.
• Ioan 19, 23.
28
Filocalia
precum se vede dela cei ce le-au împărţit; şi cari sunt aceste haine?
Răspuns
Mântuitorul n'a avut cinci cămăşi, ci una singură, şi învelitoarea de deasupra. Dintre acestea cea de desupt e numită hitonion, iar învelitoarea din afară imation [togă sau palliumj.
Dar prin termenii istorisirii Evanghelistul Ioan a redat în chip tainic un înţeles ascuns, desprins printr'o cunoaştere contemplativă. Căci El a urmărit să conducă mintea noastră prin cele istorisite spre adevărurile cele spirituale.  Cămaşa Mântuitorului, ţesută de sus în jos ca un întreg, pe care n'au rupt-o cei ce L-au răstignit, deşi li s'a îngăduit să-L desbrace de ea, este conexiunea şi împletitura neîmpărţită a virtuţilor întreolaltă; sau cugetarea noastră, potrivită şi adecvată Cuvântului [raţiunii]; sau harul omului nou, al celui după asemănarea lui Hristos, ţesut de sus prin Duhul Sfânt.  Iar învelitoarea din afară este lumea sensibilă, împărţită în patru stihii, pe care o rup, ca pe haina lui Iisus, în patru bucăţi, cei ce răstignesc în noi în chip spiritual pe DomnuL
Deci dracii sfâşie   creaţiunea văzută a celor patru stihii, făcându-ne să o privim prin simţuri.în chip pătimaş şi să ignorăm raţiunile divine din ea. Dar altceva este cu cămaşa virtuţilor, căci pe aceasta chiar dacă o smulg din noi, în urma lenevirii noastre spre cele bune, nu pot totuşi să ne convingă că virtutea este viciu. Să nu facem deci cele cinci haine ale lui Iisus prilej de lăcomie, ci să cunoaştem care este intenţia Scripturii şi cum e răstignit şi desbrăcat Domnul în noi, cari ne lenevim spre cele bune* « tocmai din pricina acestei trândăvii în lucrarea virtuţilor; deasemenea cum împart dracii, ca pe o haină,
Pagntinsuri către Talasie
29
creaţiunea Lui, ca să ne facă să slujim patimilor. Să devenim paznici de încredere ai bunurilor hărăzite nouă de Dumnezeu şi creaţiunea să o privim cum se cuvine, numai spre slava Lui.1 In sfârşit să păstrăm nerăpită cămaşa Cuvântului [raţiunii] cunoştinţii, adică virtuţile, prin silinţa spre faptele bune.
Iar de vreţi să înţelegeţi prin cămaşa cea ţesută de sus, pe lângă cele spuse, lumea fiinţelor netrupeşti şi spirituale, iar prin învelitoarea de din afară, pe care a împărţit-o Scriptura în patru părţi, ca în patru elemente, firea cea trupească, nu veţi greşi faţă de adevăr. Dintre acestea, trupul l-au risipit prin stricare, luând putere asupra noastră din călcarea poruncii. Dar sufletul nu l-au sfâşiat, având înrudire cu cele de sus.2
întrebarea 5
Ce este pământul blestemat de Dumnezeu în faptele lui Adam, după înţelesul mai ascuns;* şi ce in-
1 Când na lenevim în lucrarea poruncilor, • răstignit Hristos fn noi, dar mai înainte II desbracă de cămaşa cea unitară a virtuţilor. Pentru ochii celor In cari a fost răstignit Hristos, lumea nu mai e contemplată ca un vestmânt unitar ce Îmbracă sistemul solidar al raţiunilor divine şi deci in ultima analiză Raţiunea supremă din care iradiază acelea, ci ca o alăturare de materie menită să satisfacă pdftele.
2 Sufletul e cămaşa ce nu poate fi Împărţită, Trupul e vestmântul desfăcut in elementele componente (patru la număr, după credinţa celor vechi) prin moartea de pe urma păcatului.
3 In greceşte se aice
xorcA <*vaqt»-rf)V. Dl prof. Dr. Iustin Moisescu (Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom, Cernăuţi 1942, p. 98—'102) traduce: sens anagogic, pe care 11 consideră unul dintre cele patru sensuri in care se poate interpreta Sfânta Scriptură: literal, anagogic, alegoric şi tipic. Despre acest sens anagogic zice că nu suprimă pe cel literal, ci-1 Întregeşte prin adăugirea unei idei mai Înalte. Aceasta II deosebeşte dc cel alegoric. Interpretarea anagogică este de pildă aceea care. fără să suprime adevărul despre cele două veşminte ale Mântuitorului, vede In ele ua Înţeles mai înalt. Interpretarea alegorică este aceea care, considerând d. ex. că regele Isboşet n'a putut avea ca paşnică la ttşe o femeie (II Regi 4, 1), vede in acest episod numai nenorocirea ce vine asupra minţit când e păzită de Simţire. (Vezi Cuvântul ascetic al lui Nil, cap. Io, Filocalia rom. voi. I, p. 167; P. G. 79, 740). Cele mai multe interpretări ale Sf. Maxim sunt anagogic* şi foarte puţine alegorice.
30
Filocalia
semnează a se hrăni omul din el întru necazuri? Ce însemnează apoi a-i aduce acela omului spini şi mărăcini, ian omul a mânca iarba câmpului? Ce însemnează în sfârşit a mânca omul pâinea întru sudoarea feţii lui ? Căci niciodată nu s'a văzut vreun om să mănânce nici pământ, nici iarbă. Nici cei ce mănâncă pâinea, nu o mănâncă în sudoarea feţii lor, cum se spune în acea ' povestire.1
Răspuns
Pământul blestemat în faptele lui Adam este trupul lui Adam, necontenit blestemat prin faptele lui, adică prin patimile minţii lipită de pământ, la nero-direa virtuţilor, cari sunt fapte ale lui Dumnezeu.* Din trupul său se hrăneşte omul cu durere şi cu întristare multă, bucurându-se doar de puţina dulceaţă ce i-o dă el. Din trup îi răsar omului, pe deasupra plăcerii stricăcioase, grijile şi gândurile, ca nişte spini, şi marile ispite şi primejdii, ca nişte mărăcini. Iar acestea îl împung din toate părţile prin raţiune, prin poftă şi prin mânie [iuţime], încât deabia poate să-şi îngrijească şi să-şi mănânce, adică să-şi întreţină sănătatea şi bunăstarea trupului, ca pe o iarbă ce se vestejeşte. Dar şi aceasta printr'o lungă repetare de dureri, „în sudoarea feţii", adică întru osteneala şi robotirea simţurilor, cari se silesc să exploareze pline de curiozitate lucrurile sensibile. Iar strădania de aşi susţine viaţa de aici, fie prin vreun meşteşug, fie prin altă metodă iscusită, îi este omului ca o pâne.
Sau poate şi mai bine, pământul este inima lui Adam,3 care a fost blestemată, pentru călcarea po-
1 Gen. 3, 17 urm.
* Patimile sunt „faptele omului", In sensul că nu se nasc din puterea lui Dumnezeu. Virtuţile sunt faptele lui Dumnezeu, pentrucă se nasc din puterea lui Dumnezeu.
8 In greceşte şi pământul şi trupul şi inima (TÎ. °<*p£, *ap8ltt) suat femenine, deci se poate spune de pământ că e şi trup şi inimă.
Răspunsuri către Talasie
31
runcii, cu pierderea bunurilor cereşti. Acest pământ [inima] şi-1 mânânca omul întru necazuri multe prin înţelepciunea lucrătoare [filosofia practică], cură-ţindu-1 de blestemul conştiinţei pentru faptele de necinste. [1] Totodată el curăţă cu raţiunea gândurile cu privire la naşterea trupurilor ce răsar din inimă ca nişte spini, precum şi gândurile încruntate cu privire la purtarea de grijă şi la judecata sufletelor, cari deasemenea răsar din inimă ca nişte mărăcini, în vreme ce contemplaţia duhovnicească şi-o seceră întocmai ca pe o iarbă naturală. Şi astfel ca printr'o sudoare a feţii mănâncă prin osteneala cercetătoare a cugetării, când ajunge la înţelegere, pânea nestricăcioasă a cunoaşterii lui Dumnezeu, care e singura pâne a vieţii şi singura care susţine întru nestricăciune făptura celor ce o mănâncă.
Aşadar pământul mâncat în înţeles bun este inima curăţită prin fapte; iar iarba este ştiinţa lucrurilor provenită din contemplaţia naturală.1 In sfârşit pânea este cunoştinţa tainică şi adevărată a lucrurilor dumnezeeşti.'"
Scolie
1. Faptele lui Adam sunt patimile de necinste.8 Căci virtuţile le lucrează singur Dumnezeu în cei ce voiesc. Dela cei ce voiesc ia numai intenţia, folosind-o ca pe o unealtă spre scoaterea la iveală a virtuţilor.
întrebarea 6
Dacă, după Sfântul Ioan: „Cel ce se naşte din Dumnezeu nu face păcat, că sămânţa Lui rămâne în el şi nu poate păcătui",1 iar cel născut din apă şi din
1 Contemplaţia naturală e o contemplaţie ajutată de har. Se numeşte naturală, pentrucă vede pe Dumnezeu (raţiunile divine) prin natură.
* Iarăşi cele trei trepte ale urcuşului duhovnicesc: mâncarea pământului (curăţirea trupului prin virtuţi), mâncarea ierbii (contemplarea naturii); . mâncarea panii (vederea lui Dumnezeu).
1 Rom. 1, 26.        4 I Io. 3, 9.
32
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
33
Duh s'a născut din Dumnezeu, cum noi, cei născuţi din Dumnezeu prin Botez, putem păcătui?
Răspuns
Chipul naşterii noastre din Dumnezeu este îndoit: unul dă celor născuţi întreg harul înfierii, ca să-1 aibă prezent ca potentă; celalalt le dă să aibă întreg harul în lucrare, ca să preschimbe şi modeleze aplecarea voii celui născut din Dumnezeu, încât să tindă liber spre Cel ce 1-a născut [1]. Chipul dintâi are prin credinţă numai, harul prezent ca potentă [2]; celalalt sădeşte pe lângă credinţă şi asemănarea atotdumne-zeească cu Cel cunoscut, asemănare ce lucrează însoţită de cunoaştere în cel ce cunoaşte [3]. Cei în cari se află primul chip al naşterii, nea vând încă aplecarea voii1 deplin desfăcută de pornirile trupeşti, şi de aceea nefiind străbătută în întregime de Duhul, ca să se împărtăşească în mod actual de tainele cunoscute în chip dumnezeesc, nu e exclus să încline spre păcat dacă vreau. Căci nu naşte Duhul o aplecare a voii fără voie, ci pe una voită o modelează până la îndumnezeire. Iar cel ce a cunoscut-o pe aceasta prin experienţă nu poate să mai cadă dela ceea ce a cunoscut odată cu adevărat şi propriu prin trăire, spre altceva. Precum nici ochiul care a văzut odată soarele nu poate să se mai înşele cu luna sau cu alte dintre stelele de pe cer. Altfel este însă cu cei cari s'au împărtăşit de al doilea chip al naşterii. Duhul Sfânt cucerind întreaga aplecare a voinţii acestora, le-a mHtat-o cu totul de pe pământ la cer, iar prin cunoaşterea adevărată şi trăită le-a transformat mintea, străbătând-o cu razele feri-
1 In tot acest capitol Sf. Maxim foloseşte termenul YV(1)(at] sau TCpoxl-jptQlt (nu daXujacc), care e ° voinţă ce s'a decis intr'un fel, nu voinţa ca ; posibilitate abstractă.
cite ale lui Dumnezeu şi Tatăl, încât să fie socotită ca un alt Dumnezeu, ce pătimeşte prin har stări ce - i-au devenit o deprindere, ceea ce Dumnezeu nu pătimeşte ci este după fiinţă. Dar prin aceasta aplecarea voinţii s'a făcut slobodă de păcat, câştigând prin deprindere aptitudinea virtuţii şi a cunoştinţii şi ne mai putând să tăgăduiască ceea ce au cunoscut prin experienţă cu lucrul Prin urmare deşi avem Duhul înfierii, care este sămânţa ce-i face pe cei născuţi după asemănare cu Cel ce samănă, totuşi nu-I predăm Lui plăcerea voii noastre curăţită de înclinarea şi afecţiunea faţă de orice alt lucru; aceasta e pricina pentru care şi după ce ne-am născut din apă şi din Duh păcătuim cu voia. Dar dacă ne pregătim voinţa să primească prin cunoştinţă (-rvuxTttx®;) şi lucrarea apei şi a Duhului, atunci âpa cea tainică săvârşeşte prin fapte curăţirea conştiinţii, iar Duhul cel de viaţă făcător produce în noi desăvârşirea neschimbabilităţii îi bine prin cunoştinţa din experienţă. Rămâne aşadar în seama fiecăruia din noi, cari putem încă să păcătuim, să vrem să ne predăm deplin cu înclinarea voii noastre Duhului.1
1 Tema aceasta este tratată după Marcu Aseetul, Despre botez, P. G. 65, 985—1028 (Filocalia rom. voi. I). Dacă conexăm Răsp. acesta cu Răsp. 15, În care se arată că In sens mai larg in orice om se află potenţial un dar natural al Duhului Sfânt pe care omul e chemat să-1 des volte prin silirlle proprii, toată problema e pusăintr'o lumină universală de consideraţiile ce le face Blondei (Op. c.)"în legătură cu Întrebarea cum poate Dumnezeu, care e izvorul întregei pateri ţi al Întregei activităţi, să cedeze din această putere şi activitate şi făpturilor sale, fără ca acestea să fie nişte automate, dar ia acelaş timp fără ca El să Înceteze de a fi izvorul şi stăpânul activităţii lor libere? „Cum poate Dumnezeu să ne acorde puterea şi lumina Sa şi să ne-o facă proprie nouă, fără ca să inceteze de-a fi a Sa, in aşa fel ca EI să vrea şi să facă libere ace -cărora totuşi le rămâne stăpân, izvor şi judecător? Şi aceasta fără a suprima liberul arbitru şi justa responsabilitate a agentului uman? — O primă condiţii, pare necesară pentrucă această manevră să fie posibilă şi să reuşească. Ea ■constă în preparaţiunile subconştient© şi in clarîtăţile parţiale sau la Început
-Pro/. Dr. D. Stăniloae: „Filocalia" - voi. III 3
34
Filocalia
Scolii
1. Răspunsul este foarte potrivit şi pentru cei ce întreabă dacă Adam a fost creat muritor sau nemuritor.
echivoce din cari se nasc opţiunile de făcut şi deciziunile de luat pentru agenţii imperfecţi a căror contingenţă şi limitări implică o putinţă de greşală şi o infirmitate relativă. Dumnezeu nu comunică deodată evidenţa Sa constrângătoare şi lucrarea Sa imediată, căci aceasta ar fi nu numai o imposibilitate metafizică, ci ar fi totodată ruinătoare pentru planul bunătăţii Sale care tinde să suscite la,lucru fiinţe adevărate şi active şi nu compar şi figuranţi. Astfel pentru ca să existe cauze care să fie secunde şi totodată iniţiatoare, trebue ca acţiunee lor să-şi ia rădăcinile din stări obscure şi să se desvolte deacur-mezişul penumbrei unei ascensiuni către o ordine intelectuală şi' morală care să lase loc lucrării reflexiunii, apelurilor conştiinţii, alegerii raţionale şi voluntare". „Dacă Dumnezeu se dă spiritelor ascunzându-se sub învelişul mă-reţiilor fizice sau obscurităţilor inconştientului, e pentru a se face căutat, e pentru a se face găsit, de aceia pe cari îi stimuleaaă de dinafară, prin nelinişte şi dorinţă, prin încercări şi certitudini, prin toată această pedagogie a naturii şi a sufletului .• avansuri şi retrageri cari compun starea noastră de debitori faţă de Creatorul care vizează să ne facă să câştigăm ceea ce ne-a pus la început la dispoziţie, pentrucă această achiziţie să ne permită să transformăm acest lucru într'un dar (de transformer ce pret en don)". „Fără Îndoială poate părea straniu ca acţiunea divină-să se voaleze, să se limiteze aşazicănd şi să suspende strălucirea şi puterea ei, ca să se ofere sub trăsăturile unor adevăruri parţiale, ale unor bunuri ocazionale şi particulare, în faţa cărora conştiinţa noastră şi liberul nostru arbitru au să aducă judecăţi şi să ia hotărîri.
Dar oare nu este acesta singurul şi adevăratul mijloc pentru spiritul finit şi imperfect de-a pune ceva dela sine, de-a primi lumina şi bunătatea în loc de-a le refuza, de-a uza de ceea ce numim le pret divin pentru a-1 Întoarce fructificat şi pentru a-1 primi ca dar?" (p. 200—202). „Aspiraţiunea noastră spirituală nu se naşte printr'un fel de generaţie spontanee. Ea are rădăcini in -jos in toată mişcarea universală şi a vieţii, care este deja un avans divin făcut cu scopul de-a pregăti apariţia spiritelor; ea are rădăcini sus în infu-ziunea transcendenţii divine, care luminează spiritul şi se dă pentru a se face cantată dealungul insuficenţelor Înseşi ale ordiaei imanente şi contingente" (p, 420).
Putem spune eă ceea ce in omul natural este aspiraţiunea spre cele Înalte, aceea este credinţa în omul botezat. Un dar iniţial, -«are mână ca un stimuleat, ca un germene dinamic pe om In sus, spre jksvoltarea darului din el, spre transformarea lui dintr'un obiect al unei cunoaşteri nedesvoltâte într'un obiect al unei cunoaşteri tot mâi explicite, spre creşterea lui In Dumnezeu sau a lui Dumnezeu în el.   încercările au şi ele un rol în acest suiş.
Răspunsuri către Talasie
35
2. Credinţa nelucrătoare are, zice, harul înfierii în potentă, ca una ce nu e pusă în mişcare de cei ce o au, prin" împlinirea poruncilor.
3. Sunt arătate două chipuri ale naşterii. Primul e cel după fiinţă, ca să zicem aşa, care e al omului întreg. Prin acesta se sădeşte în suflet desăvârşirea înfierii în potentă. Al doilea e cel după buna plăcere, şi după hotărîrea voinţii. Prin acesta Duhul Sfânt preluând opţiunea şi hotărîrea voinţii, o modelează până la îndumnezeire, unind-o întreagă cu Dumnezeu. Primul chip al naşterii lasă putinţa ca cei născuţi să încline spre păcat, dacă nu voesc să traducă în faptă potenţa înfierii sădită în ei, fiind împătimiţi de cele trupeşti. Căci hotărîrea voinţii este aceea care întrebuinţează un lucru. Potenţa înfierii e ca o unealtă care rămâne nefolosită, dacă voinţa nu se hotăreşte să o întrebuinţeze. După chipul acesta al naşterii e cu putinţă aşadar ca cei născuţi să păcătuiască. După al doilea însă este cu neputinţă, odată ce înclinarea voinţii şi hotărîrea sunt îndumnezeite- Acest chip al naşterii îl* are aşadar Apostolul în vedere când zice că „cel născut din Dumnezeu nu face păcat".
întrebarea 7
Ce însemnează: „Spre aceasta şi morţilor s'a bi-nevestit, ca să fie judecaţi cu trupul după om şi să trăiască cu duhul după Dumnezeu"?1 Cum sunt judecaţi morţii cu trupul?
Răspuns
E obiceiul Scripturii sa schimbe timpurile şi să le înlocuiască între ele, în aşa fel ca viitorul să-1 înfăţişeze ca trecut şi trecutul ca viitor, iar prin prezent
1 1 Petru 4, 6.
3*
36
Filocalia
să exprime vremea dinainte sau de după el Lucrul acesta este limpede pentru cei deprinşi cu ea.
Spun unii, aşadar, că Scriptura numeşte „morţi" aci pe oamenii cari s'au săvârşit înainte de venirea lui Hristos, ca de pildă pe cei din vremea potopului, pe cei din timpul ridicării turnului, pe cei din Sodoma, pe cei din Egipt şi pe ceilalţi, cari în diferite timpuri şi chipuri au primit osânda cea de multe feluri şi năpăstuirile judecăţii lui Dumnezeu. Aceştia, nu din pricină că n'au cunoscut pe Dumnezeu şi-au primit osânda, ci din pricina relelor -ce şi le-au făcut unii altora. Lor li s'a binevestit, spune, marea ştire a mântuirii, după ce au fost judecaţi odată în trup după om, adică după ce au primit osânda pentru relele ce şi le-au făcut unii altora în viaţa din trup, „ca să trăiască după Dumnezeu cu duhul", adică cu sufletul. In acest scop au primit, chiar în iad fiind, predica cunoştinţii de Dumnezeu, dat fiind că Mântuitorul s'a po-gorît la iad ca să mântuiască şi pe morţii cari au crezut. Aşadar ca să înţelegem locul, îi vom da forma următoare: „şi "morţilor s'a binevestit, cari au fost odată judecaţi cu trupul după om, ca să trăiască cu duhul după Dumnezeu".
Sau iarăşi poate numeşte „morţi" în înţeles tainic pe cei ce poartă în trup moartea lui Iisus, cărora li s'a dăruit cu adevărat dumnezeească Evanghelie prin fapte, dacă Evanghelia sădeşte renunţarea la viaţa trupească şi mărturisirea celei duhovniceşti. Aceştia sunt cei ce mor neîncetat după om, adică în ce priveşte viaţa omenească cu trupul din veacul acesta, şi trăesc numai cu duhul după Dumnezeu, asemenea dumnezeescului Apostol şi a celor ca el. Sunt cei ce nu mai trăiesc viaţa lor proprie, ci au pe Hristos trăind în ei numai după suflet. Astfel cei ce s'au făcut pe ei morţi faţă de veacul acesta pentru Dumnezeu,
Răspunsuri către Talasie
37
sunt judecaţi cu trupul, având de suportat strâmtorări, ponegriri, necazuri şi prigoane multe şi răb-dând cu bucurie nenumărate feluri jde încercări.
întrebarea 8
Sfântul lâan zice: „Dumnezeu este lumină",1 dar după aceea adaugă: „dacă umblăm în lumină, precum El însuşi este în lumină" ,2 In ce înţeles spune despre Acelaş aci că „este lumină", aci că „este în lumină", ca ceva în altceva!
Răspuns
Dumnezeu, care este cu adevărat lumină după fiinţă, se face cu adevărat lumină în cei ce umblă în El prin virtuţi.3 Precum lumina prin participare, cu alte cuvinte orice sfânt, ajunge prin iubirea de Dumnezeu de se află în lumina cea după fiinţă, tot aşa lumina cea după fiinţă primeşte pentru iubirea de oameni să se afle în lumina cea după participare. Dacă aşadar ne aflăm prin virtute şi cunoştinţă în Dumnezeu, adecă în lumină, şi Dumnezeu aflându-se ca lumină în noi, se află. în lumină. Căci Dumnezeu care e lumina prin fire se află în noi cari suntem lumină prin imitare, precum se află modelul în chipul care-i făcut după el.
Sau mai bine zis Dumnezeu şi Tatăl este lumină în lumină, întrucât se află în Fiul şi în Duhul Sfânt, nefiind altă şi altă şi altă lumină, ci una şi aceeaşi după fiinţă, luminând întreit după modul subsistenţii personale. ■(
întrebarea 9
In ce înţeles zice iarăşi Sfântul Ioan: „Fraţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi nu s'a arătat încă ce
1 1 Ioan 1, 5.        ' 1 Ioan 1, 7.
* La capătul virtuţilor Dumnezeu ni se face evident ca lumină.
Filocalia
vom fi?" 1 Şi ce vrea să spună Sf. Pavel prin cuvintele: „Iar nouă ne-a descoperit Dumnezeu prin Duhul, căci Duhul toate le cercetează până şi adâncurile lui Dumnezeul"a Ce trebue în sfârşit să înţelegem prin „aceea ce vom fi"?
Răspuns
Sfântul Evanghelist Ioan spune că nu cunoaşte chipul îndumnezeiţii viitoare a celor ce au devenit aici fii ai lui Dumnezeu prin virtuţile din credinţă, deoarece nu s'a arătat încă ipostasul văzut şi de sine-stătător al bunurilor viitoare. „Căci aici umblăm prin credinţă, nu prin vedere".3 Iar Sf. Pavel spune că a primit prin descoperire un semn dumnezeesc spre care trebue să alerge dacă vrea să dobândească bunurile viitoare, nu că ar cunoaşte însuşi chipul în-dumnezeirii în temeiul acelui semn dumnezeesc. De aceea zice limpede, tâlcuindu-se pe Sine: „Spre semn alerg, spre cununa chemării de sus".4 Aceasta o face vrând să cunoască prin pătimire modul împlinirii în fapt a semnului dumnezeesc, făcut lui cunoscut aici prin descoperire, adică a puterii îndumnezeitoare a celor învredniciţi. Deci Apostolii mărturisesc la fel, vădind acelaş cuget în învăţăturile cari par opuse, ca unii ce sunt mişcaţi de unul şi acelaş Duh. Cel dintâi îşi mărturiseşte neştiinţa cu privire la chipul îndumnezeirii viitoare după har; al doilea vesteşte în chip măreţ ştirea despre semnul ce i-a fost descoperit. Că aceasta este socotinţa Sfântului Apostol ne-o mărturiseşte el însuşi prin toate dumnezeeştile , sale cuvinte, spunând odată că toată ştiinţa şi proo-rocia va înceta,5 altădată că vede cele viitoare ca prin oglindă şi ghicitură, dar va veni vremea când
1 t Ioan 3, 2. * 2 Cor. 5, 7.
* 1 Cor. 2. 10.
* Filip 3, 14.
' 1 Cor. 13, 9.
Răspunsuri către Talasie
39
se va bucura de darul mare şi mai presus de înţelegere al vederii celor nădăjduite faţă către faţă; altădată iarăşi mărturiseşte că din parte cunoaşte şi din parte prooroceşte şi în sfârşit altădată strigă cu tărie că va trebui să cunoască precum însuşi este cunoscut, întrucât nu cunoaşte încă cele ce va avea să le cunoască. Scurt vorbind, cuvântul Apostolului că atunci „când va veni ceea ce-i desăvârşit, va înceta ceea ce este frântură",1 socotesc că are acelaş înţeles cu ceea ce spune Teologul: „nu s'a arătat încă ce vom fi".
întrebarea 10 Dacă „cel ce se teme nu e desăvârşit în iubire"'K cum „nu le lipseşte nimic celor ce se tem de El" ?2 Iar dacă nu le lipseşte nimic, sunt desăvârşiţi. Dar atunci cum nu * desăvârşit cel ce se teme?
Răspuns
Ordinea cea bună a Sf. Scripturi, care urmează rânduelii mântuitoare a Duhului, deosebind treptele celor ce înaintează dela învălmăşeala dinafară a patimilor spre unitatea divină, pe cei începători, cari se află la porţile curţii dumnezeeşti a virtuţilor, i-a numit temători; pe cei ce au dobândit o deprindere măsurată a raţiunilor şi a chipurilor virtuţii i-a numit y^aintaţi; iar pe cei cari au ajuns prin cunoaştere ia vârful însuşi al adevărului, care se face întrevăzut prin virtuţi, îi numeşte desăvârşiţi.
Aşadar nici cel ce se teme de Domnul, odată ce s'a întors cu totul dela petrecerea veche în stricăciunea patimilor şi şi-a închinat din pricina temerii inima poruncilor dumnezeeşti, nu e lipsit de vreunul din bunurile cari se cuvin începătorilor, chiar dacă
1 1 Cor. 13 J0.       • • 1 Ioan 4, 18; Ps. 34, 10.
40
Filocalfc
---•-T
n'a dobândit încă deprinderea nestrămutată a virtuţilor şi nu s'a făcut părtaş de înţelepciunea ce grăeşie din cei înţelepţi.1 Dar nici înaintatul nu e lipsit de vreunul din bunurile ce aparţin treptei sale, chiar dacă nu a dobândit încă cunoştinţa lucrurilor dumnezeeşti care covârşeşte şi pe cei desăvârşiţi.
Şi iarăşi putem socoti ca temători pe cei ce se îndeletnicesc bărbateşte cu înţelepciunea lucrătoare [filosofia practică] şi nu şi-au slobozit încă sufletul de frica şi de gândul viitoarelor judecăţi dumnezeeşti. Acestora pe de o parte nu le lipseşte nimic, cum zice fericitul David, odată ce luptă pentru adevăr împotriva puterii duşmane. Totuşi, pe de altă parte, sunt lipsiţi de vederile tainice de cari se împărtăşeşte mintea celor desăvârşiţi. Iar cei ce s'au învrednicit în chip tainic de cunoaşterea contemplativă a lui Dumnezeu [teologia contemplativă] şi şi-au făcut mintea curată de orice închipuire materială şi toată şi au făcut-o chip al frumuseţii dumnezeeşti prin imitarea aceleia, să socotim că sunt cei iubitori.
Nu le- lipseşte aşadar, după fericitul David, nimic temătorilor întru cât sunt temători, chiar dacă nu are temătorul plinătatea şi desăvârşirea unirii nemijlocite cu Cuvântul, aşa cum o au cei ce-L iubesc pe DomnuL Căci fiecare se bucură de desăvârşire „în rândul cetei sale",8 după locul ce ia fost rânduit, măcar < unul este mai sus decât altul, după calitatea şi m rîmea vârstei duhovniceşti.
Dar odată ce ştim că temerea este îndoită, după cuvintele: „Temeţi-vă mai mult de cel ce poate să piardă şi trupul şi sufletul în gheenă",* şi „Temerea Domnului este curată, rămânând în veacul veacului",4 şi „Mare şi înfricoşat este peste
1 1 Cor. 2, 6. ' Ml. 10, 28.
' \ Cor; 15, 23. 4 Ps. 19, 10, "
Răspunsuri către Talasie
41
toţi cei  ce stau în  jurul  Lui",1 trebue  să ne punem întrebarea cum desfiinţează iubirea temerea» dacă aceasta ţine în veacul veacului şi cum" nrai rămâne Dumnezeu înfricoşat în veacurile nesfârşite peste toţi cei din jurul Lui? Desigur, pentru că, după cum am spus, temerea fiind îndoită, una este curată şi alta necurată. Astfel temerea ce se naşte din aşteptarea pedepsei pentru greşeli, având drept pricină a naşterii sale păcatul, întru cât nu e curată nu va rămânea pentru totdeauna, ci va dispărea împreună cu păcatul, prin pocăinţă. Dar temerea curată,, care stărue întruna, chiar fără amintirea păcatelor» nu va înceta niciodată, fiindcă este fiinţială. Ea ţine oarecum de raportul lui Dumnezeu cu făptura, ca Unul ce-şi face vădită tuturor mărirea Sa naturală care e mai presus de toată împărăţia şi puterea. Cel ce nu se teme aşadar de Dumnezeu ca judecător, dar II venerează pentru slava covârşitoare a puterii Sale nemărginite, cu drept cuvânt nu are nici o lipsă, fiind desăvârşit în iubire, ca unul ce iubeşte pe Dumnezeu cu sfiala şi cu evlavia care se cuvine. Acesta este cel ce a dobândit temerea care rămâne în veacul veacului şi nu va avea nici a lipsă niciodată.
Deci sunt de acord între ei Proorocul şi Evanghelistul, întrucât cel dintâi zice că nu sunt lipsiţi de nimica aceia cari se tem de Domnul cu temere curată, iar cel de al doilea, că acela care se teme de El ca judecător, din pricina conştiinţii sale întinate, nu este desăvârşit în iubire. In acest înţeles este Dumnezeu înfricoşat şi pentru toţi cei ce stau în jurul Lui, ca unul ce face să se amestece cu temere iubirea celor ce-L iubesc pe El şi ajung în preajma Lui. Căci iubirea care e despărţită de temere se^
1 Ps. 89, 8.
42
Filocalia
schimbă de cele mai multe ori în dispreţ, nefiind în-frânată de temere îndrăsneala care se naşte în chip firesc din ea. Ce însemnează în sfârşit „în jurul Lui", vom înţelege în cele ce urmează.
^ Cel înconjurat are pe cei ce-L înconjoară şi înainte şi îndărăt şi de-a dreapta şi de-a stânga. Deoarece, prin urmare şi Domnul are pe cei ce-L înconjoară, vom înţelege prin cei dinapoi pe aceia cari umblă fără greşală pe urmele Domnului Dumnezeu prin împlinirea poruncilor, adică prin virtutea cu fapta; prin cei din stânga, pe aceia cari au dobândit contemplaţia naturală în duh, împreună cu înţelegerea cucernică a „judecăţilor. Căci zice despre înţelepciune Cartea Proverbelor: „Iar în stânga ei bogăţie şi slavă".* Prin cei din dreapta vom înţelege pe aceia cari au primit cunoştinţa imaterială a celor inteligibile, liberă de închipuirile sensibile. Căci: „în dreapta ei, zice, anii vieţii".2 In sfârşit prin cei dinainte, pe aceia cari s'au învrednicit, pentru căldura iubirii covârşitoare a minţii faţă de frumuseţea dumnezeească, de bucuria vederii faţă cătră faţă. Iar dacă există şi vreun alt înţeles mai mare şi mai înalt al acestora, desigur că îl puteţi singuri cuprinde atât voi cât şi dumnezeeştii bărbaţi asemenea vouă.3
Scolii ■
Temerea, zice, este de două feluri: una cu-rată şi una necurată, deoarece şi oamenii, unii sunt păcătoşi, iar alţii drepţi. Drepţii păzesc în ei, prin curăţia şi neprihănirea conştiinţii, temerea de Dum-
1 Prov. 3, 16. » Ibid.
In acest Răspuns urcuşul duhovnicesc este împărţit odată în trei -trepte (începători. înaintaţi, desăvârşiţi), altădată în două trepte (activi, contemplativi) şi la urmă în patru trepte  (împlinirea poruncilor, contemplarea •naturii, contemplarea celor inteligibile, vederea lui Dumnezeu).
Răspunsuri către Talasie
43
nezeu cea dintâi, cinstindu-1 pentru măreţia covârşitoare a puterii Lui nesfârşite; iar păcătoşii aşteaptă dela El, prin temerea a doua, pedepsele pentru greşeli. Temerea curată rămâne pururea şi niciodată nu se şterge, după cuvântul: „Frica Domnului curată rămâne în veacul veacului". Iar temerea necurată se stinge şi trece, dispărând prin pocăinţă. Drept aceea Apostolul spunând de cel ce se teme că nu e desăvârşit în iubire, are în vedere temerea care nu e curată, iar Proorocul spunând că nu sunt lipsiţi de nimic cei ce se tem de Domnul, are în vedere temerea curată.
întrebarea 11
Care a fost starea dintâi a îngerilor, pe care n'au păzit-o şi care a fost locuinţa, pe care au părăsit-o? Ce sunt apoi lanţurile veşnice şi ce este întunerecul sub care^unt ţinuţi? In sfârşit ce vor păţi la judecata zilei celei mari?1
Răspuns
înţelesul exact al acestora e rezervat numai celor.cu înţelegere apostolică,2 celor cari au primit nemijlocit dela Cuvântul cunoştinţa nemincinoasă despre făpturi şi despre cârmuirea cea bună şi dreaptă a lor prin Providenţă, ca unii ce n'au lăsat niciun părete de piedecă între mintea lor şi Cuvântul. In ce mă priveşte pe mine, care mă aflu jos de tot şi am multe stavile care împiedecă trecerea Cuvântului spre mine, socotesc că starea dintâi a îngerilor, pe care n'au păzit-o, este poate raţiunea după care au fost creaţi, sau puterea naturală dată lor spre îndumnezeirea cea după har, sau iarăşi poate
1 Iuda 6.
* Cei cu înţelegere apostolică sunt cei de pe treapta cea mai înaltă, a contemplativului. Mai jos de ei sunt învăţăceii. Iar şi mai jos credincioşii simpli.
44
Filocalia
treapta stării lor după demnitatea harului. Iar locuinţa este sau cerul, sau înţelepciunea pe temeiul deprinderii cu bunurile mai presus de înţelegere, în care au fost destinaţi să petreacă, dat fiind că Scriptura obişnuieşte să numească înţelepciunea şi „casă".1 Dar mai poate fi şi supravegherea cu care îşi păzeau bunurile naturale şi câştigate ale îndumnezeirii preacurate, pe care au părăsit-o prin răsvrătire [tiranie]. Lanţurile veşnice sunt nemişcarea totală şi continuă a voii lor spre bine, din care pricină niciodată nu vor avea parte de iertarea lui Dumnezeu;2 sau puterea care îi împiedecă, potrivit Providenţii lui Dumnezeu şi pentru mântuirea noastră, în turbarea lor împotriva noastră, neîngăduindu-le să-şi ducă la capăt meşteşugirile răutăţii lor împotriva noastră. Iar întunerecul este ignorarea totală şi deplină a harului dumnezeesc, ignoranţă de care fiind străbătuţi cu totul prin buna plăcere a von lor, nu se pot bucura de primirea fericită şi prea strălucită a luminii celei atotcurate, cheltuindu-şi toată puterea cugetării dată lor după fire în preocuparea cu nimicul. In sfârşit, ce vor păţi în ziua înfricoşată a judecăţii, numai Dreptul Judecător o ştie, care va da fiecăruia răsplata cea dreaptă după vrednicie şi va împărţi după măsura răutăţii felul osândei, hotărînd cu dreptate soartea cuvenită fiecăruia pentru veacurile nesfârşite, potrivit cu judecăţile Lui cele bune.
întrebarea 12 Ce este cămaşa mânjită de trup?%
Răspuns
Cămaşa mânjită este viaţa întinată de multele greşeli ale patimilor trupului. Căci fiecare om se stră-
■-    1 Prov, 9, 1.
* In acest sens nici păcătoşii în iad nu se mai pot îndrepta. Iuda) 23.
Răspunsuri către Talasie
45
vede ca dintr'o haină din purtarea lui în viaţă, fie că e drept, fie nedrept. Cel dintâi are viaţa virtuoasă ca o cămaşă curată; celalalt îşi face viaţa mânjită prin faptele rele. Sau poate şi mai bine, cămaşă mânjită de trup este deprinderea şi dispoziţia con-ştiinţii care dă sufletului o anumită formă prin amintirile lăsate de imboldurile şi faptele rele pornite din trup. Această deprindere văzând-o sufletul ca pe o cămaşă mereu în jurul său, se umple de putoarea patimilor. Căci precum din virtuţile ţesute întreolaltă ne face Duhul o cămaşă brumoasă şi cinstită a ne-stricăciunii, la fel din patimile ţesute întreolaltă ne face trupul o cămaşă necurată şi mânjită, care arată prin ea sufletul, după ce i-a dat o altă formă şi un alt chip decât cel dumnezeesc.
întrebarea 13
Ce însemnează: „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu dela întemeierea lumii din făpturi fiind înţelese se văd, veşnica Lui putere şi dumnezeire ?" 1 Cari sunt cele nevăzute ale lui Dumnezeu şi care este veşnica Lui putere şi dumnezeire?
Răspuns
E vorba de raţiunile lucrurilor, întocmite dinainte de veacuri în Dumnezeu, precum însuşi a ştiut, raţiuni pe cari sfinţii bărbaţi au obiceiul să le numească şi „bune voiri".2 Acestea, fiind nevăzute, se văd prin înţelegere din făpturi. Căci toate făpturile lui Dum* nezeu, contemplate de noi prin fire, cu ajutorul cu venitei ştiinţe şi cunoştinţe, ne vestesc în chip ascuns raţiunile după cari s'au făcut şi ne descoperă prin
1 Rom. 1, 20.
* In Ambigua Sf. Maxim spune de Dionisie Areopagitul şi de ucenicii
iui Panten din Alexandria că numeşte aceste raţiuni „voiri .dumnezeeşti" {P. G. 91, 1085). "  v      ' ,
46
Filocalia
ele scopul aşezat de Dumnezeu în fiecare făptură. In acest înţeles şi: „Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria".1 Iar veşnica putere şi dumnezeire este Providenţa care ţine lucrurile laolaltă şi lucrarea de în dumnezeire a celor susţinute de Providenţă.
Sau poate cele nevăzute ale lui Dumnezeu nu sunt altceva decât veşnica Lui putere şi dumnezeire, cari au ca vestitori plini de lumină măreţiile minunate ale celor create. Căqj precum privind la cele ce sunt credem în Dumnezeu cel ce este cu adevărat, la fel din deosebirea fiinţială în genuri a celor ce sunt cunoaştem înţelepciunea subsistentă a Lui, pe care o are după fiinţă şi care susţine lucrurile. Şi iarăşi din mişcarea fiinţială a făpturilor, potrivit genului lor, cunoaştem viaţa subsistentă a Lui, pe care o are după fiinţă şi care împlineşte cele ce sunt.2 Din contemplarea înţeleaptă a creaţiunii, desprindem raţiunea care ne luminează cu privire la Sf. Treime, adică la Tatăl, la Fiul şi Duhul Sfânt [1]. Căci veşnica putere a lui Dumnezeu este Cuvântul cel de o fiinţă cu El, iar veşnica dumnezeire este Duhul Sfânt. Osândiţi sunt aşadar cei ce n'au cunoscut din contemplarea lucrurilor cauza lor şi cele proprii cauzei după fire, adică puterea şi dumnezeirea. Căci însăşi zidirea îşi strigă prin făpturile din ea şi îşi vesteşte celor ce pot să audă cu mintea cauza sa, preamărind-o în chip întreit, descoperind adică pe Dumnezeu şi Tatăl şi puterea Lui negrăită şi dumnezeirea, sau pe Fiul Său cel Unul născut şi pe Duhul cel Sfânt. Acestea sunt
1 Ps. 18, 2.
* Aci existenta făpturilor este considerată ca chip al Tatălui, minunata lor organizare ca o unitate in varietate ca chip al înţelepciunii ipostatice, .adică al Fiului, iar,mişcarea sau viata lor ca chip' al Duhului Sfânt. In cele trei aspecte ale lumii se oglindesc şi lucrează cele trei persoane ale Sf. Treimi.
Răspunsuri către Talasie
47
cele nevăzute ale lui Dumnezeu, văzute prin înţelegere dela întemeierea lumii.
Scolie
1. Din lucruri, zice, cunoaştem cauza lucrurilor şi din deosebirea lucrurilor desprindem înţelepciunea ipostatică a Celui ce este. Iar din mişcarea naturală a lucrurilor af!ăm viaţa ipostatică a Celui ce este, adică puterea de viaţă făcătoare a lucrurilor, sau pe Duhul Sfânt. x
întrebarea 14
Ce însemnează: „Şi s'au închinat şi au slujit făpturii în loc să se închine Făcătorului?" 1 Ce este închinarea (vzfas) şi ce este slujirea (Aarpeîa) ?
Răspuns
închinarea" este cinstirea cu credinţă a lui Dumnezeu, iar slujirea este servirea prin fapte. Această închinare, adică credinţa, mutând-o oamenii spre făptură, au cinstit o pe ea în loc să cinstească pe Făcătorul, crezând dracilor, cărora le-au şi slujit ser-vindu-le prin faptele lor rele. Noi însă, cinstind pe Dumnezeu prin credinţa"» El, să ne silim să I aducem şi slujire curată, iar aceasta este viaţa desăvârşită prin virtuţi.2
întrebarea 15 Ce însemnează: „Duhul Tău cel fără stricăciune este întru toate. De aceea pedepseşti cu măsură pe cei ce cad"?3 Dacă e vorba de Duhul Sfânt, cum „nu va intra înţelepciunea în inima cea nesocotită, nici va locui
1 Rom. 1, 25.
2 Viata virtuoasă este o treaptă mai înaltă fată de credinţă- Credinţei, simplă e treapta întâi, viata virtuoasă a doua, contemplarea a treia,
3 Inţ. Sol. 12, 1—2.
48
Filocalia
în trupul supus păcatelor"?1 Am notat aceasta fiindcă s'a spus simplu: „în toate".
Răspuns
DuhuL Sfânt nu e absent din nici o făptură şi mai ales din cele ce s'au învrednicit de raţiune. El o susţine în existenţă pe fiecare, întrucât Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu se află, prin puterea providen-ţiatoare, în toate. Şi El mişcă raţiunea naturală din fiecare,2 iar prin aceasta aduce la cunoştinţa faptelor săvârşite greşit, împotriva rânduielii firii, pe cel în stare să simtă, adică pe cel ce are voinţa dispusă, spre primirea gândurilor drepte ale firii.3 Căci se întâmplă să aflăm şi dintre barbari şi nomazi mulţi cari duc-o viată de fapte bune şi resping legile sălbatice cari stăpâneau odată în ei. Astfel se poate spune în chip general că în toti este Duhul Sfânt.
într'un chip deosebit însă şi în alt înţeles se afla în toţi aceia cari trăiau sub lege. In ei susţinea legea şi le vestea tainele viitoare, trezind în ei conştiinţa călcării poruncilor şi ştiinţa despre desăvârşirea viitoare în Hrjstos. De aceea aflăm şi dintre aceştia mulţi, cari, părăsind slujirea veche şi închisă
1 Inţ. Sol. 1, 4.
* Aci, ca şi ia Răsp. 13, se arată legătura strânsă şi in acelaş timp deosebirea dintre Dumnezeu-Cuvântul şi dintre Duhul Sfânt. E acelaş raport ca intre „raţiunea naturală" din om şi „puterea care o mişcă", „Raţiunea naturală" se poate Întuneca prin patimi, poate luneca din judecata ei obiectivă. Duhul prin energia Sa o poate mişca, o poate activa şi prin aceasta trezeşte conştiinţa, când o faptă săvârşită n'a fost in conformitate cu ea. Lumea oglindeşte chiar In starea ei naturală atât pe Dumnezeu-Cuvântul, cât şi pe Duhul Sfânt tn aspectul ei raţional şi dinamic, strâns unite.
* Dar conştiinţa e înăbuşită când voinţa se află într'o dispoziţie contrară firii. Despre conformitatea sau neconformltatea dispoziţiei voinţii cu raţiunea firii, a se vedea in „Tâlcuirea la Tatul nostru", Filocalia română, voi. II, p. 279.
unsuri Către Talasie
49
în umbre, s'au mutat cu bucurie spre cea nouă şi tainică.
Dar pe lângă modurile amintite mai sus, se mai află în alt chip în toţi aceia cari au moştenit p*rin credinţă numele cu adevărat dumnezeesc şi îndum-nezeitor al lui Hristos. In aceştia se află nu numai ca cel ce-i susţine şi le mişcă, prin Providenţă, raţiunea naturală, apoi ca cel ce le descopere călcarea poruncilor şi păzirea lor şi le vesteşte desăvârşirea viitoare cea întru Hristos, ci şi ca cel ce zideşte în ei înfierea cea după har, dăruită prin credinţă. Dar ca dătător de înţelepciune e numai în aceia, cari şi-au curăţit sufletul şi trupul prin deprinderea în împlinirea întocmai a poruncilor. Intru aceştia petrece ca întru ai Săi, prin cunoştinţa simplă şi nematerială ce ie-o împărtăşeşte, întipărind în mintea lor preacuratele şi negrăitele înţelesuri, cari îi ridică la îndum-nezeire.1
Aşadar în. chipul cel mai general se află în toţi, întrucât îi susţine şi îi providenţiază pe toţi şi mişcă germenii naturali din toţi; într'un chip deosebit se află în cei de sub lege, întrucât le face cunoscută călcarea poruneilor şi le limpezeşte făgăduinţa prevestită a lui Hristos; în sfârşit, pe lângă chipurile amintite, se mai află în alt chip în toţi cei ce urmează lui Hristos, ca făcător ai înfierii Ca dătător de înţelepciune însă nu este în niciunul din cei amintiţi înainte în chip general, ci numai în cei chibzuiţi, cari s'au făcut vrednici de sălăşltrirea lai îndumnezeitoare printr'o viaţă după voia lui Dumnezeu. Căci tot cel_ ce nu împlineşte voia lui pumnezeu, chiar dacă e
1 înfierea eea după har, dărwrtă prin credinţă o au toţi credincioşii. E prima treaptă a vieţii In Hristoa. Dar la înţelepciune. Ia cunoaşterea simplă, unitară şi mai presus de înţelegere, ae ajunge numai după curăţirea de patimi si dobândirea virtuţUor.  E treapta cea mai Înaltă a urcuşului duhovnicesc.
Prof. Dr. D. Stăniloat: „FilmeaUa" - t/ol. III 4
0
50
Filocalia
credincios, are inima sa nesocotită drept laborator de gânduri rele, iar trupul e supiis păcatelor, ca unul ce-i stăpânit pururea de murdăriile patimilor.
Iatrebarea 16
Ce însemnează: „viţelul turnat" şi de ce ise spune „viţel" la singular, ca îndată după aceea să se spună la plural: „aceştia sunt dumnezeii tăi Israile" ? Şi ce înseamnă că l-au sfărâmat şi l-au risipit sub apă? Ce sunt apoi cerceii şi celelalte podoabe?1
Răspuns
Mintea ieşită, asemenea lui Israit din Egiptul păcatului, având în sine închipuirea care a ieşit împreună cu ea din rătăcirea păcatului, ca pe nişte în-tipăriri lăsate de răutate în cugetare.2 îndată ce e părăsită puţin, din negrija ei, de discernământul raţiunii ca odinioară Israil de Moise, dă fiinţă, ca unui viţet deprinderii nesocotite [iraţionale], care e maica tuturor patimilor. Adunând anume ca pe nişte cercei raţiunile cu privire la Dumnezeu, desprinse în chip natural din înţelegerea cucernică a lucrurilor, şi ca pe nişte salbe opiniile cuvenite despre lucruri cari s'au născut în ea din contemplarea naturală, şi ca pe nişte brăţări de mâini lucrările naturale ale virtuţilor, le topeşte în cuptor, adică în fierberea aprinsă a mâniei şi a dispoziţiei pătimaşe a poftei. Apoi folosind închipuirea şi forma păcatului rămasă
1 Exod 32, 4j   32, 20;  32. 2.
* închipuirea (qpavtocata) aceasta e imaginaţia, care e înrâurită in lucrarea ei de întipăririle ce şi le-a lăsat in ea vechile păcate. Imaginaţia la •mul cu o experienţă In urma lui nu mai e o putere neutră, ci totdeauna e influinţatS, e determinată în Închipuirile ce şi le plăsmueşte de faptele ce le-a săvârşit şi de imaginile ce le-a avut, chiar dacă acestea nu se mai mişcă în conştiinţă, ci s'au scufundat In subconştient.
Răspunsuri către Talasie
51
de mai înainte în cugetare, care prin lucrarea ei este pururea împrăştiată şi împrăştie împreună cu sine şi mintea ocupată de ea, care desparte cu alte cuvinte mintea de identitatea unitară cu adevărul ei şi o risipeşte în multe şi nestatornice păreri şi închipuiri cu privire la lucruri ce nu există, dă fiinţă deprinderii celei nesocotite. Pe această deprindere • sfărâmă şi o risipeşte sub apă, venirea lui Dumnezeu-Cuvântul, subţiind prin fineţea contemplaţiei grosimea cugetării îndreptată, din pricina patimilor, spre suprafaţa celor sensibile. Tot această venire a Cuvântului face să se aleagă puterile [facultăţile] naturale, din confuzia şi -schimbarea întreolaltă în care le-a aruncat patima, readucându-le iarăşi la principiul propriu al raţiunii lor. Căci aceasta îmi pare că se înţelege prin „a risipi sub apă". Tâlcuirea noastră a prezentat în aceste cuvinte pe scurt tot înţelesul celor istorisite în locul de mai sus. Ca să devină însă locul mai limpede, să privim, dacă se poate, fiecare parte a lui într'un chip mai determinat.
„Viţelul turnat" este deci amestecarea şi confuzia puterilor naturale întreolaltă, sau mai bine zis împreunarea lor pătimaşă şi nesocotită, care dă naştere lucrării nesocotite a patimilor contrare firii. Iar viţelul este unul pentrucă una este deprinderea răutăţii cea împrăştiată în multe chipuri ale păcatului. Şi este „viţel" pentru robusteţea şi rezistenţa la lucru, pentru caracterul ei grosolan şi pentru uşurinţa de a digera şi născoci, întrucât îşi rumegă afecţiunea păcătoasă faţă de patimi. Iar „turnat" este, deoarece deprinderea patimilor şi făptuirea lor se modelează după chipul nălucirii păcătoase rămasă de mai înainte în cugetare. Pluralul „aeeştia sunt dumnezeii tăi" e folosit din pricină că păcatul este prin fire împrăştiat şi nestatornic, atotfelurit şi îm-
4*
52
Filocalia
part.it Căci dacă binele prin fire uneşte şi susţine la un loc cele desbinate, răul desbină şi corupe cele unite. In sfârşit cerceii sunt raţiunile cu privire la Dumnezeu, cari răsar în chip firesc în minte din înţelegerea cucernică a lucrurilor; iar salbele sunt opiniile drepte despre lucruri în temeiul contemplaţiei, precum brăţările sunt lucrarea virtuţilor cu fapta.
Sau iarăşi: cerceii sunt raţiunea înăscută, căci urechea este simbolul raţiunii Salba este facultatea mâniei, căci grumazul este chipul înălţării şi al tiraniei Brăţările sunt pofta arătată prin fapta dprnică de plăcere. Toate acestea, după înţelesul dat fiecăreia, aprinzându-le mintea în focul patimilor, dau naştere deprinderii nesocotite şi nebuneşti a ne-ştiinţii, care e maica tuturor păcatelor. Pe aceasta o subţiază mintea atunci când, scrutând prin cugetare grosimea patimii îndreptată prin simţire spre suprafaţa lucrurilor, desface amestecarea pătimaşă a elementelor care o constitue, readucând pe fiecare la propriul său principiu In felul acesta risipeşte sub apă, adică aduce sub cunoştinţa adevărului, elementele separate şi slobozite din reaua împletire şi amestecare întreolaltă.
Ca să aduc o pildă, orice patimă e o împletire dintr'un lucru supus simţurilor, dintr'o simţire [lucrare a simţului: percepţie) şi dintr'o putere [facultate] naturală, cum este mânia, sau pofta, sau raţiunea, abătute dela ceea ce e potrivit cu firea. Dacă aşadar mintea vede ţinta acestei amestecări a lucrului sensibil, a simţirii şi puterii naturale, şi văzând poate să readucă, prin separare, pe fiecare dintre ele la raţiunea ei firească şi să contemple lucrul sensibil în sine, fără să provoace afecţiunea simţirii faţă de eL iar simţirea slobodă de robia acelui lucru sensibil şi să-zicem pofta sau alta din puterile naturale, fără
Răspunsuri către Talasie
-53
dispoziţia pătimaşă faţă de acea simţire sau lucru sensibil, cum de pildă o anumită mişcare a patimii face să devină o privire, a subţiat grosimea viţelului, adică alcătuirea oricărei patimi şi a împrăştiat-o sub apa cunoştinţii, făcând să dispară cu totul chiar şi simpla închipuire a patimilor, prin restabilirea lucrurilor care o alcătuesc în rostui lor cel firesc.1 Fie deci ca şi noi, subţiind viţelul turnat, să-1 facem să piară din suflet, ca acesta să păstreze neştirbit numai chipul dumnezeesc, neîntinat- de nimic din cele din afară. Iar adausul: „şi cu apa aceea a adăpat pe fiii lui Israil" arată învăţătura curăţitoare de patimi, pe care o dă ucenicilor cei ce îi învaţă pe el
întrebarea 17
Dacă Dumnezeu a trimis pe Moise în Egipt, de ce căuta îngerul lui Dumnezeu să ucidă pe cel trimis de Dumnezeu? Căci desigur l-ar fi ucis dacă nu s'ar fi grăbit femeea sa să taie pruncul împrejur, oprind prin aceasta pornirea îngerului. Şi dacă era necesară tăierea împrejur a copilului, de ce nu i-a poruncit Dumnezeu cu blândeţe să facă aceasta înainte de a-l fi trimis? In sfârşit, dacă era o greşală, decenul-a sfătuit îngerul cel bun cu blândeţe pe cel trimis de Dumnezeu la o astfel de slujbă?^
1 Ideea e luată dela Evagrie (Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor, Filocalia, trad. rom. voi. I, pag. 63). Evagrie £s-face patima iubirii de bani in: a) aurul Însuşi b) sensul lui, c) mintea care 1-a primit, şi d) in plăcerea vrăjmaşă care leagă mintea de el. La Si Maxim împărţirea e mai psichologică: a) obiect, b) percepţie şi c) o facultate naturală abătută dela lucrarea ei firească, care exprimă punctele c) şi d) ale lui Evagrie. Prin c) Sf. Maxim ne dă' şi o explicare a ceea ce e patima in sine, ceea ce Evagrie nu face, mulţumindu-se să o indice prin „plăcerea vrăjmaşă".
* Exod 4, 24.
54
li
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
55
Răspuns
Cel ce cercetează cu frica lui Dumnezeu înţelesul locurilor grele ale Scripturii şi nu ridică aco-peremântul literii de pe duh decât pentru slava lui Dumnezeu, „va afla toate înaintea sa",1 după cuvântul înţelepciunii, negăsindu-se nimic care să împiedice înaintarea fără greş a înţelegerii spre cele dumnezeeşti. Vom lăsa deci istoria, care din punct de vedere trupesc s'a împlinit încă de pe vremea lui Moise, şi vom înţelege cu ochii minţii sensul ei duhovnicesc, care se înfăptueşte neîncetat şi din ce se înfăptueşte mai mult, e tot mai viu.
Pustiul din care e trimis Moise în Egipt spre a scoate din el pe fiii lui Israel, este sau firea omenească, sau lumea aceasta, sau deprinderea lipsită de patimi. In una din acestea aflându-se mintea după ce a dobândit cunoştinţa lucrurilor prin contemplaţie, primeşte în adâncul inimii dela Dumnezeu îndemnul ascuns şi tainic să scoată din Epipt, adică din trup şi din simţire, ca pe nişte Israiliteni, înţelesurile dumnezeeşti ale lucrurilor, ca să nu se mai ostenească acestea prosteşte în frământarea lutului, adică^ a patimilor trupului. încredinţată cu această slujbă dumnezeească, mintea porneşte, împreună cu înţelepciunea, care este unită cu ea, prin cunoştinţă, întocmai ca o soţie,2 şi cu chipul purtărilor alese, sau cu gândul de bun neam, născut din ea, pe calea virtuţilor. Calea aceasta nu îngădue nici o oprire celor c# merg pe ea, ci aceştia trebue să înainteze necontenit şi întins spre ţinta sufletului, adică spre cununa chemării de sus.   Căci oprirea   pe calea virtuţii
1 Proverbe 8, 9. . •
* In greceşte mintea e de genul masculin, iar înţelepciunea de genul lemenin  (yo5s, aofix), deci e potrivit să fie înţelese ca sot şi soţie.
este începutul păcatului, deoarece mintea se ocupă atunci pătimaş cu vreunul din lucrurile materiale, cari stau pe amândouă părţile drumului şi face chipul şi gândul cel curat şi tăiat împrejur al purtării evlavioase, netăiat împrejur şi întinat. Când deci se opreşte, vede îndată prin conştiinţă, raţiunea1 mustrătoare, ca pe un înger, ameninţând-o cu moartea şi mărturisind că pricina ameninţării este oprirea pe calea virtuţii, oprire care face gândul netăiat împrejur. înţelepciunea, soţia mintii, o împacă, tăind cu o piatră [cu raţiunea credinţii], ca şi Sefora, nălucirea materială ivită în gândul-copil şi usucă toată amintirea vieţii după simţuri. Căci zice: „Şi s'a oprit sângele tăierii împrejur a copilului", adică a încetat viaţa pătimaşă şi nălucirea şi mişcarea ei, după ce gândul întinat a fost curăţit de către înţelepciunea credinţei. După.
1 Ia greceşte raţiunea e de genul masculin (^6f0{). Ea e raţiunea din noi, care e un vestitor (un înger) al voii Iui Dumnezeu. Raţiunea lunecă din poziţia ei obiectivă când omul se predă.păcatului, făuriadu-i argumente pentru faptele păcătoase, Dar la început, când apare ispita, raţiunea încă işi împlineşte rolul ei de-a arăta caracterul mincinos al faptei spre eare vrea să atragă ispita pe om. Acest moment e descris aci. Oprirea din înaintarea in virtute incă au e o cădere în păcat, dar e o clipă de ezitare, de care e foarte aproape primejdia căderii. In virtute trebue Să se meargă tot înainte. Orice ezitare e primejdioasă. O prelungire a ei duce sigur la păeat. Dar nu numai în această clipă de ezitare vesteşte raţiunea adevărul ce trebue făptuit, ci şi după ce a căzut omul în păcat şi raţiunea a lunecat la rolul de făuritoare de argumente în slujba păcatului, în mod ascuas ea mai continuă cu o parte a ei să vestească adevărul. E un fel de dedublare a raţiunii. La suprafaţă ea susţine gălăgios minciuna păcatului, dar în ascuns ea protestează mai mult sau mai puţin perceptibil, împotriva minciunii. Raţiunea are în amândouă aceste cazuri iorma conştiinţii. Căci e fapt că conştiinţa are un element raţional în ea. Nici conştiinţa nu trebue concepută ca o mişcare oarbă, nici raţiunea ca o funcţiune pur teoretică. Conştiinţa e raţională şi raţiunea e putere morală, e însăşi mişcarea de protest a firii noastre raţionale împotriva iraţioaalitătii şi minciunii păcatului. Dar mişcarea de protest a raţiunii e trezită şi de Duhul Sfânt, cum am văzut în Răsp. 15, Iar din Răsp, de faţă, rezultă că şi îngerii propriu zis mişcă raţiunea noastră.
56
Filocalia
r:
această curăţire încetează, întocmai ca un înger, şi raţiunea de-a mai lovi prin conştiinţă mintea care păcătueşte şi de a-i mai osândi orice gând care se mişcă altfel de cum trebue. Căci calea virtuţilor e într'adevăr plină de mulţi sfinţi îngeri, cari fac lucrătoare fiecare virtute după felul ei, adică de multe raţiuni şi moduri de lucrare,1 ca şi de îngerii nevăzuţi, cari ne ajută la cele bune şi mişcă în noi aceste raţiuni.2
Cuvântul Sf. Scripturi înfăţişează în chip minunat totdeauna înţelesurile spirituale înaintea întâmplărilor istorisite, celor cari au dobândit vederea sănătoasă a sufletului şi nu bârfesc pe Dumnezeu sau pe sfinţii Lui îngeri. Căci Moise. când a fost trimis de Dumnezeu, n'a avut, după înţelesul spiritual al Scripturii, vreun fiu sau vreun gând netăiat împrejur. Căci altfel iar fi poruncit Dumnezeu mai întâi să-1 tae împrejur şi apoi I-ar fi trimis. Nici n'a arătat îngerul cruzime, vestindu-i lui Moise- că ar putea muri. din pricina greşelii de a se fi oprit din drumul virtuţilor, căci de fapt oprirea pe drumul virtuţilor i-ar fi putut aduce lui Moise moartea. Privind adecă mai atent la această istorie, veţi afla limpede că nu la începutul, nici la mijlocul, nici la sfârşitul drumului, ci „la un popas" 1-a întâmpinat îngerul şi 1-a ameninţat cu moartea pentru greşeala săvârşită în cuget din nebăgare de
1 Fiecare poruncă sau virtute işi are raţiunea ei, ca rază a Logosului divin*. Dar raţiunea aceasta e luată la cunoştinţă de raţiunea cea una din noi, care primeşte astfel diferite forme. De fiecare dată raţiunea din noi se armonizează cu raţiunea dintr'o poruncă şi pledează pentru ea. Astfel sunt multe raţiuni şi totuşi una.
Raţiunea din noi e mişcată cu adevărat de un înger, ca să revină la tudecata ,ei dreaptă după ce a căzut in păcat. Sau raţiunea fiecărui lucru e impusă raţiunii noastre, când aceasta s'a despărţit de aceea prin păcat, de un Iager. Şi atunci de fapt prin mişcările cele juste ale raţiunii sau ale conşti-infM noastre, se manifestă bunăvoinţa unui înger faţă de noi.
Răspunsuri către Talasie
57
seamă. Deci dacă nu s'ar fi oprit din drum şi n'ar fi întrerupt călătoria, n'ar fi fost mustrat, primind prin înger ameninţarea pentru netăierea împrejur a copilului. Să rugăm şi noi pe Dumnezeu, dacă suntem pe calea poruncilor, ca la orice călcare să nu înceteze a ne trimite, ca pe un înger, raţiunea care să ne ameninţe în conştiinţă cu moartea din pricina greşelii, ca, trezindu-ne la simţire, să învăţăm să tăiem prin înţelepciunea înăscută, ca pe o netăiere împrejmv necurăţia patimilor, care s'a lipit de noi pe drumul vieţii, din negrijă.1
întrebarea 18
Dacă „făcătorii legii se vor îndrepta"2 după Apostol, cum spune iarăşi: „câţi vă îndreptaţi din lege, aţi căzut din har" ?*
Răspuns
Nu simplu făcătorii legii se vor îndrepta, ci aceia cari împlinesc legea duhovnicească, înţeleasă duhoy-niceşte, aşadar aceia cari împlinesc legea duhovnicească după omul dinlăuntru, în duh. Numai aceştia se vor îndrepta, pentru că numai aceştia nu cad din har, întrucât cuvântul străbate până în adâncul sufletului lor, datorită faptului că e curat. Cei ce slu-
1 In general după Sf. Maxim viaţa in virtute e concepută dinamic.» Virtutea pretinde o mişcare continuă alirii în sus. Dimpotrivă păcatul e oprire şi apoi rostogolire in jos. Virtutea cere un efort continuu, chiar dacă am vrea numai să o menţinem la acelaş grad. Dar nimenea nu se poate menţinea la acelaş grad de virtute, ci sau sporeşte in eâ. sau cade. Simpla Încetare din» înaintare, Înseamnă, ca slăbire a efertului propriu vieţii virtuoase, pădere.
Un al doilea lucru ce trebue remarcat e că viaţa virtuoasă pe deoparte e singura viaţă conformă cu firea, „cum trebue". pe de alta că ea nu e posibilă fără ajutorul Îngerilor. Deci 6 separaţie netă intre natură şi har nu e deloc posibilă.
* Rom. 2, 13.        * Gal. 5, 14.
HM
30
Filocalia
59
jesc însă legii trupeşte, după partea din afară a ei, cad cu siguranţă din harul dumnezeesc, pentru că nu cunosc desăvârşirea legii duhovniceşti, care curăţă mintea prin har de toată întinăciunea, precum nu cunosc nici ţinta [sfârşitul] legii, care este Hristos.
întrebarea 19
Ce însemnează: „Câţi au greşit fără să aibă legea, fără lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit cu legea în faţă, după lege se vor judeca" ?1 Şi cum zice iarăşi tot acela: „Când va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor după Evanghelia mea, prin Iisus Hristos" ?* Dacă se vor judeca după lege, cum se vor judeca prin Iisus Hristos?
Răspuns
Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, ca Ziditor al tuturor, a făcut şi legea naturală. Iar ca Provi-denţiator şi Dătător al legii, a dat desigur atât legea scrisă în Utere, cât şi legea duhului, adică a harului. „Căci sfârşitul legii", adică al legii scrise, înţeleasă duhovniceşte, „este Hristos".3 Dacă deci în Hristos, ca Ziditor, ca Providenţiator şi Dătător de lege şi ca Răscumpărător, se adună şi legea naturală şi cea scrisă şi cea a harului, se adevereşte cuvântul dum-nezeescului Apostol că Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oameni'or după Evanghelia Lui, adică după ceea ce li se binevesteşte. Dar aceasta nu însemnează altceva decât că le va judeca prin Iisus Hristos, Cuvântul Său cel unul născut după fiinţă, întrucât prin El se află sălăşluit în toţi şi pe unii îi mustră, pe alţii îi laudă după merit, iar celor ce au vieţuit după fire, după lege şi după har, le dărueşte prin Cuvântul cel negrăit şi. unul născut, care există
1 Rom. 2, 12.
1 Rom,. 2, 16.
3 Rom, 10, 4.
Răspunsuri către Talasie
după fiinţă împreună cu El, cele de cari sunt vrednici. Căci Cuvântul dumnezeesc este Făcătorul a toată firea, la toată legea, treapta şi rânduiala, şi Judecătorul celor ce vieţuiesc după fire, după lege, după treapta lor şi dnpă rânduiala. Pentru că fără Cuvântul care o promulgă, nu este lege. Fie deci că e judecat cineva după lege, prin Hristos va fi judecat; fie fără. lege, iarăşi va fi judecat prin El. Căci Cuvântul ca Ziditor este începutul, mijlocul şi sfârşitul tuturor celor ce sunt, se cugetă şi se numesc.1
întrebarea 20
Ce însemnează smochinul din Evanghelie, care e blestemat să se usuce fără nici un motiv întemeiat la aparenţă ?2 Şi m însemnează acea neînfrânată foame, care cere înainte de vreme roadă. Ce rost are, în sfârşit, blestemul unui lucru fără simţire?
Răspuns
Dumnezeu Cuvântul, care toate le chiverniseşte cu înţelepciune în vederea mântuirii oamenilor, a povăţuit mai înainte firea prin lege, întrucât aceasta încuviinţa o slujire mai trupească a lui Dumnezeu. Căci nu putea firea să primească atunci* Adevărul goL fără acoperemintele „tipurilor, din pricina neştnnţei şi a înstrăinării ce s'a născut în ea faţă de originalul lucrurilor dumnezeeşti. Pe urmă a venit la noi în chip descoperit El însuşi, făcându-se om prin îmbră-carea trupului străbătut de suflet mintal şi" raţional,
1 Dumnezeu Cuvântai e ca Început Făcătorul. tuturor, ca mijloc, rânduiala după care şi puterea prin care ae mişcă şi se desvoltă toate, şi ca sfârşit, ţinta spre care tind şi la care ajung toate prin Împlinirea a toată legea şi rânduiala. Din El, in El şi spre El sunt toate. Cuvântul cel sălăşluit în toţi ca Raţiunea cea mare (Logos) grăeşte tuturor prin raţiunea lor, chiar şi celor ce se află in starea naturală.
* Mt. 21, 19; Mc. II, 20.
60
Filocalia
şi a strămutat firea la slujirea imaterială prin cunoştinţa în duh. Arătându-se deci Adevărul în viaţă, Dumnezeu Cuvântul n'a mai voit să aibă stăpânire umbra, al cărei chip era smochinul. De aceea zice: „Venind iarăşi din Betania la Ierusalim", adică după ce-şi dăruise lumii prezenţa ascunsă în chipul şi umbra legii, a venit încă odată la firea omenească prin trup. Aşa trebue înţeles cuvântul: „venind iarăşi, a văzut un smochin în cale, neavând decât frunze". Adică a văzut slujirea trupească a legii, cea în umbre şi chipuri, susţinută de o predanie nestătătoare şi vremelnică, aşezată aşa zicând „în cale", constând numai din chipuri şi rândueli trecătoare. Şi .văzând-o pe aceasta Cuvântul, împodobită pompos şi strălucitor de învălişurile dip afară ale formelor trupeşti ale legii, ca un smochin de frunzele sale, şi neaflând roadă, adică roadă dreptăţii care să hrănească Cuvântul, a blestemat-o. Mai bine zis a rânduit să nu mai acopere adevărul, înăbuşindu-1 cu chipurile legii. Iar ceea ce a urmat s'a arătat în fapt, uscându-se cu totul frumuseţea legalistă ce-şi avea fiinţa mimai în chipuri şi prin aceasta stingându-se fala Iudeilor în legătură cu ea. Căci nu era lucru îndreptăţit, nici potrivit, ca, după ce s'a arătat pe faţă Adevărul roadelor dreptăţii, să mai fie atraşi în chip amăgitor de frunze cei ce trec prin această viaţă ca pe un drum, încât să lase roadă cea bună a Cuvântului. De aceea zice: „Nu era vremea smochinelor", adecă timpul în care â stăpânit peste firea omenească legea nu era vremea roadelor dreptăţii, ci vremea în care se pre-închipuiau roadele dreptăţii Era vremea care prevestea harul dumnezeesc şi negrăit ce avea să vină în viitor ca să-i mântuiască pe toţi, har la care neajungând poporul cel vechi s'a pierdut prin necredinţă. Căci „Israil, zice dumnezeescul Apostol, urmărind
Răspunsuri către Talasie
61
legea dreptăţii, adică pe cea în umbre şi chipuri, n'a ajuns la legea care dă îndreptare, adică la cea «desăvârşită în duh după Hristos".1
Sau alt înţeles: deoarece mulţimea preoţilor şi a cărturarilor, a legiuitorilor şi a fariseilor, care pătimea de slava deşartă prin păzirea pentru văzul lumii a unor moravuri plăsmuite, zice-se, în duh de evlavie, dând aparenţa că împlineşte dreptatea, hrănea trufia părerii de sine, Cuvântul declară această părere de sine a celor pomeniţi smochin neroditor, împodobit numai cu frunze. Şi această părere de sine, Doritorul mântuirii tuturor oamenilor, care flămânzeşte după îndumnezeirea lor, o uscă blestemâhd-o, întrucât este neroditoare. Iar aceasta o face' pentru ca* oamenii, în loc să dea aparenţa că sunt drepţi, să caute mai bine să fie drepţi cu adevărat, desbrăcând cămaşa moralităţii făţarnice şi îmbrăcând fără prefăcătorie pe cea virtuoasă, cum vrea Cuvântul dumnezeesc, ca în felul acesta să petreacă viaţa în evlavie, arătând mai bine lui Dumnezeu dragostea sufletului lor, decât oamenilor făţarnica Înfăţişare din afară a purtării morale.
Iar dacă suntem şi vreunii dintre creştini astfel, prefăcându-ne evlavioşi în purtările noastre, fără ca să fim drepţi cu adevărat, să aşteptăm Cuvântul ca pe un iubitor de oameni, ca acesta, flămânzind după mântuirea noastră, să ne usuce părerea de sine a sufletului, care e sămânţa păcatului, ca să nu mai ducă drept roadă dorinţa de a plăcea oamenilor. Aceasta este tâlcuirea locului după puţina mea putere. Tâlcuirea dată arată pe Domnul flămânzind spre binele nostru, blestemând smochinul cu folos şi us-cându-1 la vreme, ca pe unul ce împiedecă Adevărul, fie că se înţelege prin el predania veche a legii for-
1 Rom. 9, 37.
4
62
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
63
melor materiale, fie părerea de sine a fariseilor cari se mândreau cu păzirea moravurilor.*
întrebarea 21
Ce însemnează: „Desbrăcând Căpeteniile şi Stă-pâniile..." şi celelalte?1 Şi cum era îmbrăcat cu ele, odată ce a fost fără de păcat ?
Răspuns
Cuvântul dumnezeesc, cel ce în tot chipul asemenea nouă afară de păcat, a îmbrăcat fără schimbare firea noastră şi prin aceasta S'a făcut om deplin, 1-a arătat în Sine pe primul Adam prin trăsăturile facerii şi ale naşterii.2 Omul primind existenţa dela Dumnezeu şi începând să existe chiar prin actul facerii, era liber de stricăciune şi păcat, căci acestea n'au fost create deodată cu el. Când însă a păcătuit călcând porunca, a primit osânda naşterii, care se susţine prin pătimire şi păcat, păcatul avându-şi sursa
1 Col. 2, 15.
2 totc xarefe feveaiv re xal y^vvtjoiv tpircoic. Facerea (făveacs) arată provenienţa directă dela Dumnezeu printr'un act de creare. Naşterea (fâWTjatţ) arată provenienţa prin Împreunarea dintre ">ărbat şi femeie. Iisus a luat unele din trăsăturile naşterii, dar nu pe toate, in special nu pe cele păcătease. De aceea nu le-a pierdut nici-pe toate cele ale facerii. Astfel în El s'au arătat din nou într'o persoană vie atât unele din trăsăturile lui Adam dinainte de păcat, cât şi unele din cele de după păcat. Din Adam cel dinainte de păcat a luat lipsa de păcat şi nestricăeiunea primite prin creaţiune; din Adam cel de după păcat a luat trăsătura pătimitoare venită prin naştere, însă nu şi patimile cele contra firii, cari ar fi anulat nepăeătoşenia şi nestricăeiunea.
După părerea Sf. Maxim, ca şi a altor Părinţt, oamenii nu erau destinaţi să se Înmulţească prin „naştere", ci pe altă cale. „Facerea" mai în-aeamnă aici şi trăsăturile pe cari le are, sau le-a avut firea oamenilor prin -creaţiune, iar „naştere" pe cele cari le are din modul acesta de-a veni la exiatenţă. Acestea sunt trăsăturile de pe urma păcatului, cari au Înăbuşit unele din trăsăturile originare- In loc de „trăsătură" se poate zice şi „mod" cum e în greceşte.
în trăsătura pătimitoare1 ivită din pricina lui, ca într'o lege a firii [1]. In temeiul acestei legi nici un om nu este fără de păcat, fiind supus fiecare prin fire legii naşterii, care s'a introdus după facere, din pricina păcatului.
Fiindcă, aşadar, din pricina neascultării a intrat păcatul, iar din pricina păcatului a intrat în firea oamenilor trăsătura pătimitoare [pasională] prin naştere şi fiindcă neîncetat cu această trăsătură pătimitoare a naşterii prin păcat se împrospăta prima călcare,, nu era nădejde de slobozire, firea fiind încătuşată prin aprobarea voinţii ei într'o legătură rea. Căci cu cât se silea firea să se conserve prin naştere, cu atât se strângea mai mult cu lanţul legii păcatului, având în sine prima greşală lucrând prin trăsătura pătimitoare. Pentrucă firea având chiar în trăsătura sa pătimitoare sursa de creştere a păcatului, din pricina strâmtorării naturale, purta, datorită păcatului general cuprins în trăsătura pătimitoare, prin patimile contra firii, lucrările tuturor Puterilor şi Stăpâniilor ascunse în patimile cele după fire [afecte].
Prin aceste lucrări toată puterea vicleană contribuia, folosindu-se de trăsătura pătimitoare a firii, la stricăciunea patimilor împotriva firii, împingând voinţa spre ele prin patimile cele după fire [afecte].
Făcându-se, aşadar, pentru iubirea Sa de oameni, Fiul cel unul născut şi Cuvântul lui Dumnezeu om
1 Trăsătura pătimitoare sunt afectele (t* intrate, conform Răsp.
1, In fire după păcat. Ele nu sunt păcătoase, dar uşurează naşterea păcatului. De pildă pofta de mâncare e un afect nepăcătos. Dar exagerarea sau devierea ei e păcat. Ele au devenit ca un fel de lege a firii, adică însoţesc in mod necesar firea noastră în existenţa ei pământească. Nu ţin însă de însăşi ideea eternă a firii şi deci nu-i vor aparţinea în existenţa cerească. De aci rezultă caracterul natural al căsătoriei in raport cu existenţa pământească a firii şi caracterul natural al fecioriei în raport cu existenţa eternă la care e chemată firea. Căsătoria e naturală, dar se potriveşte numai unei faze trecă- -toare a firii.
Filocalia
Răspunsuri câtre Talasie
65
deplin, spre a scoate firea oamenilor din această strâmtoare, din prima alcătuire a lui Adam, pe care a avut-o din facere, a luat nepăcătoşenia şi nestricăeiunea, iar din naşterea introdusă după aceea în fire, din pricina păcatului, a luat numai trăsătura pătimitoare, însă fără de păcat. Puterile rele îşi aveau, cum am spus, din pricina păcatului, lucrările lor ascunse în trăsătura pătimitoare primită dela Adam, ca într'o lege necesară a firii. Văzând ele în Mântuitorul trăsătura pătimitoare a firii celei din Adam, -datorită trupului pe care-1 avea, şi închipuindu-şi că şi Domnul a primit legea firii din necesitate ca orice om obişnuit şi nu mişcat de hotărîrea voii Sale, şi-au aruncat şi asupra Lui momeala (npoot^aXov), nădăjduind că-L vor convinge şi pe £1 ca prin patima cea după fire [prin afectul natural] să-şi nălucească patima cea Împotriva firii şi să săvârşească ceva pe placul lor. Domnul îngăduindu-le prima încercare (nslpx) a ispitirilor (reetpaafiav) prin plăcere [2], le-a făcut să se prindă în propriile lor viclenii şi prin aceasta le-a desbrăcat, alungându-le din fire, întrucât a rămas inaccesibil şi neatins de ele. Astfel a câştigat biruinţa, desigur nu pentru El, ci pentru noi, pentru cari s'a făcut om, punând în folosul nostru tot câştigul Căci nu avea pentru Sine lipsă de încercare {neipa) Cel ce era Dumnezeu şi Stăpân şi slobod prin fire de toată patima, ci a primit încercarea pentru ca, atrăgând la Sine puterea cea rea prin primirea ispitelor noastre, să o biruiască prin momeala morţii1 pe aceea care se aştepta să-1 birue pe El ca pe -Adam la început
1 De unde înainte Satana era cel care momea pe orice om pria plă-*cere şi prin făgăduinţa «nai false vieţi, dorind cu lăcomie moartea celor momiţi, acum Iisus il momeşte cu părerea că va putea fi răpus El de moarte, .Moartea Jui Iisus s'a făcut momeală Satanei.
Astfel dela prima încercare a desbrăcat Căpeteniile şi Stăpâniile cari au întreprins să-1 momească [să-1 atace], alungându-le departe de fire şi tămă-duind laturea de plăcere a trăsăturii pătimitoare. Prin aceasta a desfiinţat în El însuşi zapisul lui Adam, prin care se învoise de bună voie cu patimile plăcerii şi prin care, avându-şi voia povârnită spre plăcere, vestea chiar tăcând stăpânirea vicleanului asupra lui, prin faptele ce le săvârşea, neputându-se elibera din lanţul plăcerii, de frica morţii.1
După ce, aşadar, prin biruinţa asupra primei încercări (neipa), prin plăcere, a zădărnicit planul Puterilor, Căpeteniilor şi Stăpâniilor celor rele, Domnul le-a îngăduit să-şi pună în lucru şi a doua momeală [al doilea atac=npoa^oX^), adică să vină şi cu încercarea ce le mai rămăsese, cu ispita prin durere. In felul acesta, deşertându-şi acelea deplin în El veninul stricăcios al răutăţii lor, 1-a ars ca printr'un foc, ni-micindu-1 cu totul din fire. Aşa a desbrăcat în vremea morţii pe cruce, Căpeteniile şi Stăpâniile, întrucât a rămas neînfrânt de dureri. Mai bine zis s'a arătat înfricoşat împotriva morţii,v a scos din fire laturea de durere a tresăturii pătimitoare, de care fugind omul cu voia, din pricina laşităţii, ca unul ce era tiranizat pururea fără să vrea de frica morţii, stăruia în robia plăcerii, numai şi numai pentru a trăi
După ce a desbrăcat aşadar Domnul Căpeteniile şi Stăpâniile la prima încercare a ispitelor în pustiu (xard rfjv nptbnqv rftv Tcetpaauâv rafpav), tămăduind laturea de plăcere a trăsăturii pătimitoare a întregei firi, le-a desbrăcat din nou în vremea morţii, eliminând dea-
1 Zapisul acesta era un contract mereu confirmat de voia lui Adam, prin care, mânat de pofta plăcerii din trăsătura pătimitoare, accepta robia Satanei. Iisus refuză să mai primească plăcerea oferită de Satana şi deci abrogă contractul cu acela.
Praf. Dr. D. Stăniloae: „FtiocaUa" - ml III 5
66
Filocalia
semenea laturea de durere din trăsătura pătimitoare a firii. Astfel a luat asupra Sa, ca un vinovat, isprava noastră, din iubirea de oameni, mai bine zis ne-a scris în socoteala noastră, ca un-bun, gloria isprăvilor Sale. Căci, asemenea nouă, luând fără de păcat trăsătura pătimitoare a firii, prin care obişnuieşte să lucreze ale sale toată Puterea rea şi stricăcioasă, le-a desbrăcat in timpul morţii pe acelea, întrucât au venit şi asupra Lui pentru iscodire. Şi aşa a biruit asupra lor şi le-a ţintuit pe cruce în vremea ieşirii sufletului, ca pe unele ce n'au aflat nimic propriu firii în trăsătura pătimitoare a Lui [3], pe când ele se aşteptau să dea de ceva omenesc, datorită trăsăturii pătimitoare pe care o avea prin fire din pricina trupului Deci pe drept cuvânt a slobozit prin trupul Său cel sfânt luat din noi, ca printr'o începătură, toată firea oamenilor de răutatea amestecată în ea prin trăsătura pătimitoare, supunând prin însăşi trăsătura pătimitoare a firii Puterea vicleană care se afla tocmai în ea (adecă în trăsătura pătimitoare], împărăţind asupra firii.
Există de sigur un înţeles şi mai mistic şi mai înalt al acestui cuvânt Dar deoarece, precum ştiţi, nu trebue date în scris înţelesurile mai ascunse ale dumnezeeştilor dogme, să ne mulţumim cu cele spuse până aci, cari pot mulcomi cugetarea iscoditoare. Iar dacă Dumnezeu îmi va ajuta să mă învrednicesc şi de faţa voastră, vom înfăţişa şi înţelesul cel apostolic cu toată grija.1
1 „Răspunsul" acesta este o minunată pagină de hristologîe şi antropologie. Noţiunea principală cu care operează In acest „Răspuns" sf. Maxim este aceea de „trăsătură pătimitoare" (ţo Itctâtâv), pe care a câştigat-o firea omenească in urma greşelii lui Adam. Trăsătura aceasta pătimitoare, introdusă prin păcat, se deosebeşte de pasivitatea pe care o are in general firea menească chiar prin creaţiune, care Înseamnă in general însuşirea care o ^ face să suporte pasiv stări şi mişcări lăuntrice sau influinţe streine In opo-aiţie «i atitudinile voite, active, ale firii. In acest aens pasivă este firea chiar
Răspunsuri către Talasie
67
Scolii
1. Facere freveo-iv) numeşte prima plăsmuire a omului de către Dumnezeu, iar naştere (făwTjots) succesiunea unora din alţii, care a venit pe urmă din pricina greşelii.
prin crearea sau prin definiţia ei. Chiar mişcarea este o pasivitate, Intru cât firea poate decide cum să se mişte, dar de mişcat trebue să se mişte. Dar trăsătura pătimitoare specială apărută după păcat cuprinde trei elemente: capacitatea de suferinţă, patimile potrivite cu firea (afectele) şi patimile contrare firii. In acest „Răspuns" e vorba numai de cele trei din urmă.   Noi tn traducere folosind cuvântul patimă [ni.&Oţ) al sf. Maxim, am adaus in paranteză, eând s'a simţit lipsa de o preeizare specială,   la patima in sens de suferinţă, cuvântul pătimire sau suferinţă, la patima după fire cuvântul afect, iar la patima contra firii, n'am adaus nimic. Afectul natural-  este de pildă foamea sau frica de moarte. Patima contra naturii e foamea devenită apetit pervers, sau frica de moarte transformată în desnădejdea care duce la orice abdicare morală pentru scăparea de moarte . Sf. M«xim nu înţelege prin cuvântul it&toţ numai patima rea în sensul obişnuit celorlalţi sfinţi din Filo-calie, ca păcat devenit deprindere ce ne robeşte, ci in ea el pune pe lângă acest înţeles şi Înţelesul afectului după fire. In trăsătura pătimitoare (t6 nadTj tov) Intrată în fire după păcat se cuprind deasemenea aceste trei Înţelesuri, Dar patimile contrare firii sunt numai ca o virtualitate la început, întâi ea înseamnă numai patimile conforme eu firea şi capacitatea'de suferinţă. In mod necesar firea se manifestă tn asemenea afecte. Dar neeesitatea manifestată tn aceste afecte duce uşor la exagerarea lor in patimi contrare firii. Păcatul se cuprinde in general in această trăsătură pătimitoare şi in ea Işi are sursa de creştere. Deşi păcătoase sunt propriu zis numai patimile contrare firii, dar in omul obişnuit afectele naturale se desvoltă atât de repede, atât de automat şi de sigur in afecte contra firii, încât se poate spune că tn general toată trăsătura pătimitoare este atinsă de păcat, sau Înclină spre păcat. Sf. Maxim spune că „atunci când afectele naturale sunt satisfăcute peste trebuinţă, sunt calea pe care vine diavolul In suflet", dar „când sunt satisfăcute potrivit cu trebuinţa sunt calea pe care acela e nevoit să se întoarcă in ţara lui" (Răsp. către Talasie 49, scolia 15, P. G. 90, 461). De aceea spune sf. Maxim că „puterile răului işi ascund lucrările în sânul afectelor naturale, pentrucă blciuindu-le pe acestea să le facă a se transforma din pricina necesităţilor firii în afecte contrare firii".
O altă Împărţire a trăsăturii pătimitoare, prezentată apriat de sf. Maxim, este aceea in afecte de plăcere şl afecte de durere. Se Înţelege că sub raportul moral amândouă aceste feluri pot fi conforme cu natura sau contra naturii.
5*
I
68
Filocalia
1> i
2. A binevoit să-şi însuşească ispita (nsfpa) noastră, cea prin plăcere, spre a-1 atrage pe ispititorul, întrucât era, şi ca om, prin fire lipsit de patima din plăcere. Căci ca om era prin fire supus patimilor (afectelor, suferintii] cu trupul, pentru putinţa Lui de
Iisus a luat şi El trăsătura pătimitoare a firii omeneşti de după căderea lui Adam, dar fiind fără de păcat, El nu avea din această trăsătură decât capacitatea de suferinţă şi afectele naturale, de plăcere şi durere. Cu alte cuvinte aceste afecte erau înfrânate de voia Lui, Încât niciodată nu se desvoltau sau nu se'transformau în afecte contrare firii. Puterile rele au crezut Insă că, punând şi In Iisus în mişcare aceste afecte, le vor face să devină afecte contrare firii, afecte păcătoase, ducând şi pe Iisua la păcat.
Ele au Încercat să facă odată lucrul acesta cu afectele de plăcere. Iisus avea plăcere pentru o bucată de pâine in stare de flămânzire, dar Satana n'a putut Împinge această plăcere până la căutarea eu orice preţ a bucăţii de pâine. Deci a Înfrânt mişcarea Satanei pe acest plan, Întrucât s'a dovedit mai slab decât puterea Lui. Sf. Maxim spune că Iisus prin aceasta a scos cu totul din. fire laturea de plăcere a trăsăturii pătimitoare, adecă afectele plăcerii. Afectul e ceeace stăpâneşte. Dar Înfrângând ispita Satanei a făcut ceva mai mult decât să nu lase-afectul natural să se transforme in afect contrar naturii. El a pus afectul Io general sub voia sa. Dar un afect stăpânit nu mai e un afect propriu zis. Deci plăcerea io El nu mai e o putere silnică mai presus de voie, ci o mişcare totdeauna tn acord cu voia.
A doua oară a încercat Satana să împingă pe Iisus in păcat prin afectul durerii, cu oeazia răstignirii. Dar şi de astădată Iisus a. Înfrânt puterea celui rău şi prin aceasta nu numai că a oprit frica naturală de durere să se desvolte.ln frică contrară firii, ci in general a eliminat frica de durere din fire, punând-o sub stăpânirea voii. Astfel a eliminat In general trăsătura pătimitoare din fire, sau i-a seos colţii, acul prin care Satana Îşi Injecta otrava tn firea omenească. Afectele de durere erau primejdioase Întrucât voinţa tn dorul de a scăpa de ele şi In general de groaza morţii se arunca In laturea opusă, atrasă de plăcere. Iar plăcerea era primejdioasă prin această atracţie puternică ce-o exercita asupra voii, până Ia robie. Iisus a ridicat prin Sine In general firea omenească deasupra plăcerii şi durerii, deasupra trăsăturii pătimitoare. Iar acest efect din firea lui omenească se prelungeşte tn general in firea tuturor oamenilor cari intră In comuniune cu El, S& nu confundăm cu afectul durerii capacitatea de suferinţă, sau de simţire a durerii. Aceasta rămâne in firea omenească şi după ce omul birue afectele de plăcere şi de durere. Dar prin suferinţă omul e mereu mai presus «ţa afectul durerii, dacă afectul e ceva care stăpâneşte, au ceva care e stăpânit.
Răspunsuri către Talasie
69
a muri, dar prin aplecarea voii nu era pătimaş, ca unul ce era fără de păcat.
3. A numit: propriu firii, alunecarea cu voia spre păcat după greşeala lui Adam, din pricina slăbiciunii, pe care Domnul nu o avea în chip firesc nici după trup, fiind şi cu trupul după fiinţă nepăcătos.
întrebarea 22
Dacă Dumnezeu va arăta bogăţia Lui în veacurile viitoare,1 cum „a ajuns la noi sfârşitul veacurilor?" *
Răspuns
Cel ce a dat fiinţă întregei zidiri văzute şi nevăzute numai cu puterea voinţii Lui, a avut înainte de toţi vecii, deci înainte şi de facerea lumii, un plan prea bun şi negrăit în legătură cu ea. Iar acesta a fost ca să se împreune El însuşi, fără schimbare, cu firea oamenilor, prin unirea adevărată într'un îpostas şi să unească cu Sine în chip neschimbat firea omenească (l].3 Aceasta pentrucă El să devină om, precum numai El a ştiut, iar pe om să-1 facă Dumnezeu prin unire cu Sine. In acest scop a împărţit veacurile cu înţelepciune, rânduindu-le pe unele pentru lucrarea prin care s'a făcut pe Sine om, iar pe altele pentru lucrarea prin care face pe om Dumnezeu [2]. Sfârşitul veacurilor mai dinainte hotărîte pentru lucrarea prin care s'a făcut pe Sine om, a ajuns la noi, sfatul lui Dumnezeu cu privire la întrupare aflându-şi împlinirea prin înfăptuirea lui. La aceasta gândindu-se dumnezeescul Apostol şi văzând că sfatul cu pri-
1 Efeseni I, 17—18.        1 1 Corinteni 10, 11,
3 âfxpaTjvat = să se amestece. Sf. Părinţi folosesc termenul de amestec, dar nu pe cel de contopire intre firea omenească şi cea dumnezeească. Amestecul e unirea strânsă care păstrează identitatea fiecăreia, contopirea le schimbă.
70
Filocalia
vire la veacurile hotărîte de Dumnezeu ca să se facă om, s'a împlinit prin însăşi întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, spune că „la noi a ajuns sfârşitul veacurilor". Aşadar nu e vorba pur şi simplu de toate veacurile gândite de noi, ci de cele rânduite pentru înfăptuirea tainei întrupării, cari au ajuns la capătul lor prin hotărîrea lui Dumnezeu.
Odată ce veacurile rânduite de mai înainte pentru lucrarea prin care Dumnezeu avea să se facă om, au luat sfârşit la noi, Dumnezeu împlinind cu adevărat întruparea Sa desăvârşită, trebue să aşteptăm de aici înainte celelalte veacuri ce vor veni, cari sunt rânduite pentru lucrarea îndumnezeirii tainice şi negrăite a oamenilor. In cursul lor ne va arăta Dumnezeu bogăţia covârşitoare a bunătăţii Lui, lucrând desăvârşit în cei vrednici îndumnezeirea. Căci dacă a ajuns la capătul lucrării tainice a îno-menirii, făcându-se în tot chipul asemenea nouă afară de păcat şi coborându-se până la cele mai de jos părţi ale pământului, unde-1 prăbuşise pe om tirania păcatului, desigur că va ajunge şi la capătul lucrării tainice de îndumnezeire a omului, făcând pe om în tot chipul asemenea Lui, afară de identificarea' în fiinţă cu El, şi ridicându-1 mai presus de toate cerurile, unde mărimea firească a harului îl cheamă, din pricina nesfârşitei bunătăţi, pe omul care zace jos [3]. Acest lucru a vrut sâ ni-1 facă cunoscut în chip tainic marele Apostol, când a spus că „în veacurile ce vor veni se va arăta în noi bogăţia covârşitoare a bunătăţii lui Dumnezeu".
Să împărţim deci şi noi cu gândul veacurile şi să rânduim pe unele pentru taina întrupării, iar pe altele pentru harul îndumnezeirii omului. Făcând aşa, vom afla că cele dintâi au ajuns la sfârşitul lor, iar celelalte încă n'au ajuns.  Scurt vorbind, unele
Răspunsuri către Talasie
71
dintre veacuri sunt pentru coborîrea lui Dumnezeu la oameni, iar altele pentru urcarea oamenilor la Dumnezeu. înţelegând astfel lucrurile, nu vom învinovăţi de neclaritate Sf. Scriptură, socotindu-1 pe dumnezeescul Apostol că sufere de contrazicere în una şi aceeaşi chestiune.
Sau şi mai bine: dacă Domnul nostru Iisus Hristos este începutul, mijlocul şi sfârşitul tuturor veacurilor trecute, prezente şi viitoare, pe drept cuvânt putem zice că a ajuns la noi, în virtualitatea cre-dinţii, sfârşitul veacurilor destinate îndumnezeirii celor vrednici, care actual se va face arătat1 după har în viitor [4].
Sau iarăşi: dat fiind-că alta este raţiunea activităţii şi alta raţiunea pătimirii (pasivităţii], dumnezeescul Apostol deosebind veacurile trecute de cele viitoare, a deosebit prin aceste cuvinte în chip tainic şi înţelept raţiunea activităţii de cea a pătimirii. Astfel veacurile vieţii în trup, în cari trăim acum (căci Scriptura cunoaşte şi veacuri temporale,* după cuvântul: „Şi a ostenit în veac şi va trăi până la la sfârşit"3], sunt veacurile stării active, iar cele vii-
.1 Sfârşitul veacurilor destinate Îndumnezeirii a ajuns la capăt ca virtualitate în credinţă (Suv«E(tSl rijg TC&xreu)?), dacă in credinţă se cuprinde virtual starea de ultimă desăvârşire la care vom ajunge prin puterea lui Hristos, care este în ea, deocamdată ca început, având să se desvolte şi să ne ducă la starea de mijloc şi la cea desăvârşită, Căci In Început se cuprinde virtual şi sfârşitul. îndumnezeirea noastră, sau identificarea cu Hristos după har, ascunsă ca putere în credinţă, se va arăta ca realitate văzută (x«ţ' etâoţ) şi actualizată in viitor.
* Sunt şi veacuri temporale, dar sunt şi veacuri mai presus de timp, în cari nu mai lucrăm, ci pătimim îndumnezeirea la nesfârşit. In acest sens se spune: acum şi pururea şi tn vecii vecilor. Dar Dumnezeu este mai presus şi de veacurile netemporale. Veacurile netemporale sunt proprii făpturilor ce se îndumnezeesc, sunt ciclări ale îndumnezeirii nesfârşite. 3 Ps. 49, 9,
("ies
72
Filocalia
toare, cari urmează după cele de aici, sunt veacurile duhului, ale prefacerii în starea pătimitoare [5]. Aşadar aici găsindu-ne în stare de activitate, vom ajunge odată la sfârşitul veacurilor, luând sfârşit puterea şi lucrarea noastră prin care activăm, iar în veacurile ce vor veni, pătimind prefacerea îndumnezeirii prin har, nu vom fi în activitate, ci în pasivitate, şi de aceea nu vom ajunge niciodată la sfârşitul îndumnezeirii noastre (6). Căci „pătimirea" de atunci va fi mai presus de fire şi nu va fi nici o raţiune care să hotărnicească îndumnezeirea la nesfârşit a celor ce o pătimesc. Aşadar lucrăm câtă vreme avem în activitate puterea lucrătoare a virtuţilor, care e raţională prin fire, şi puterea cugetătoare, capabilă, fără restrângere, de toată cunoştinţa, fiind în stare să străbată întreg universul celor ce sunt şi se cunosc şi să-şi facă proprii retroactiv toate veacurile cari au fost Şi vom pătimi după ce vom fi trecut cu totul dincolo de raţiunile celor create din nimic şi vom fi ajuns în chip neînţeles la Cauza lucrurilor. Atunci vom lăsa să se odihnească, deodată cu cele mărginite prin fire, şi puterile noastre, dobândind aceea ce nu poate dobândi nicidecum puterea cea după fire, deoarece firea nu are puterea de a cuprinde ceea ce este mai presus^de fire. Căci nimic din ceeace este făcut nu este prin fire făcător de îndumnezeire, odată ce nici nu poate cuprinde pe Dumnezeu.1 Pentrucă numai harului dumnezeesc îi
1 Raţiunea este o putere practică prin care judecăm ce e bine de făcut şi ce nu. Cugetarea (funcţie a minţii) cunoaşte raţiunile definite ale lucrurilor create. Dar după ce am terminat cu cunoaşterea acestora, pe Dumnezeu nu-L mai putem cunoaşte prin vreo putere naturală a noastră, căci Cel infinit nu poate fi cuprins de puterile noastre intelectuale finite. Atunci ne va dărui Dumnezeu o putere infinită dumnezeească ca organ prin care să cuprindem pe Cel infinit. Dumnezeu Însuşi se va cunoaşte prin noi pe Sine. Vom pătimi cunoaşterea Lui, nu va fi produsul nostru. Acea putere ne va şi indumnezei.
Răspunsuri către Talasie
73
este propriu să hărăzească fiinţelor create îndumnezeirea pe măsura lor şi numai el străluminează firea cu lumina cea mai presus de fire şi o ridică deasupra hotarelor ei prin covârşirea slavii [7].
Aşadar pe drept cuvânt a ajuns la noi sfârşitul veacurilor, măcar că n'am primit încă, prin harul lui? Hristos, darul bunurilor de peste fire. Căci ele au ca chipuri şi trăsături prevestitoare diferitele moduri ale virtuţilor şi raţiunile celor ce pot fi cunoscute prin fire.1 Prin acestea Dumnezeu se face neîncetat om în cei vrednici [8]. Fericit este deci cel ce L-a prefăcut în sine prin înţelepciune pe Dumnezeu om. Căci ~3upă ce a ~ împlinit înfăptuirea acestei taine, pătimeşte prefacerea sa în Dumnezeu: prin har, iar acest lucru nu va înceta de a se săvârşi pururea.2 Pentrucă Cel ce lucrează aceasta în cei vrednici, fiind nehotărnicit după fiinţă, are şi puterea care .lucrează aceasta nehotărnicită, ba întrece chiar orice nehotărnicie.3 Ea nu se isprăveşte
1 Se cunosc prin fire nu in sensul că se cunosc exclusiv prin puterile naturale, ci in sensul că Încă sunt active puterile naturale ale făpturii, pe când in starea de Îndumnezeire, nu va mai lucra decât harul.
' In modurile virtuţilor şi In cunoaşterea raţiunilor divine din natură, când e activă puterea naturală a făpturii, Dumnezeu e Cel ce susţine această putere a creaturii în activitate. Deci Dumnezeu lucrează oarecum ca om, după. modul făpturii. Dar după ce s'a terminat acest fel de lucrare, atingându-se-treapta culminantă a ei, se preface lucrarea creată a făpturii In lucrare necreată dumnezeească. Dacă înainte s'a făcut Dumnezeu subiect de lucrare creată în om (sau om), acum devine omul" subiect de lucrare dumnezeească (sau Dumnezeu). înainte era acoperit Dumnezeu de către om, acum este acoperit omul de către Dumnezeu. Iar creşterea lucrării dumnezeeşti în om, sau îndumnezeirea omului, va dura la nesfârşit.
* Lucrarea dumnezeească, prin care va lucra omul, nu are hotar. Omul va spori mereu In ea, fără să ajungă vreodată la capătul ei. Va spori pe mă— *ura lărgirii Sale ca subiect capabil de ea, fără să ajungă niciodată exact ca Dumnezeu, ca să o aibă toată, întrucât nu se poate identifica cu Dumnezeu, după fiinţă, ca să fie izvorul ei.
1 \
74
Filocalia
nicicând deodată cu- cele făcute de ea, cum ni se întâmplă nouă. Mai degrabă menţine împreună cu ea pe cei ce şi-au primit existenţa dela ea, întrucât nu pot să existe fără ea. De aceea i-a spus şi bogăţie a bunătăţii, deoarece nu încetează niciodată afecţiunea atotluminată a bunătăţii dumnezeeşti faţă de noi, prin care lucrează prefacerea noastră în vederea îndumnezeirii [10].
Scolii
1. Unirea Cuvântului cu trupul într'un ipostas a descoperit ţinta negrăită a sfatului dumnezeesc Căci neamestecând fiinţa prin unirea cu trupul, dar înfăţişând un singur ipostas şi după întruparea Cuvântului, a arătat că ţinta acelui sfat a fost ca trupul să rămână după fiinţă trup, dar să devină după ipostas, dumnezeesc.
2. Dintre veacuri, zice, unele au desvăhrit lucrarea întrupării. Sfârşitul acestora a ajuns la noi. Altele Jac arătată lucrarea de îndumnezeire. Bogăţia slavei acestora încă nu ni s'a descoperit.
3. întruparea lui Dumnezeu, zice, ne este chezăşie sigură a nădejdei de îndumnezeire a firii oamenilor. Atât de deplin îl va face pe om Dumnezeu, cât de deplin s'a făcut Dumnezeu om. Căci e vădit că Cel ce s'a făcut om fără de păcat, va îndumnezei firea fără preschimbarea ei în Dumnezeu; şi atât îl va ridica pe om din pricina Sa, cât s'a coborît £1 din pricina omului.
4. Alt înţeles, prin care arată că în Hristos se cuprind în chip concentrat şi neseparat începutul, mijlocul şi sfârşitul veacurilor. El a ajuns la noi prin întrupare, ca un sfârşit al veacurilor, având prin fiinţă plenitudinea bunătăţii dumnezeeşti, de care ne-a
Răspunsuri c&tre Talasie
75
făcut în Sine însuşi părtaşi după har, aşezând în noi nădejdea ca întărire a credinţii.
5. Alt înţeles. Raţiunea activităţii este puterea naturală spre împlinirea virtuţilor, iar raţiunea pătimirii este harul celor mai presus de fire sau năvala celor contrare firii. Precum nu avem putere naturală pentru ceea ce e mai presus de noi, la fel nu avem prin fire putere peste ceea ce nu este. Pătimim aşadar îndumnezeirea prin har ca una ce e mai presus de fire, dar nu o facem. Căci nu avem prin fire o putere capabilă să realizeze îndumnezeirea. Şi pătimim iarăşi păcatul ca un accident contrar firii, acceptat însă cu voia noastră.1 Căci nu avem putere naturală spre aducerea în existenţă a răuluL Deci câtă vreme ne aflăm în viaţa" de aici, lucrăm la împlinirea virtuţilor, având spre lucrarea aceasta putere prin fire. Iar în viitor vom pătimi îndumnezeirea, primind în dar harul spre pătimirea ei.
6. După această viaţă, zice, vom înceta de a mai lucra virtuţile, dar nu vom înceta să pătimim îndumnezeirea după har, ca o răsplată pentru ele. Căci pătimirea cea mai presus de fire e fără hotar, de aceea e şi plină de forţă efectivă; cea contra firii e însă fără consistenţă, de aceea e slabă ca forţă.
7. Cârmuind mânia şi pofta, raţiunea lucrează virtuţile. Iar mintea luând seama la raţiunile lucrurilor, dobândeşte cunoştinţa cea fără greşeală a lor. Când deci raţiunea, după alungarea celor contrare, află ceea ce este vrednic de iubit prin fire, iar mintea, după trecerea peste cele ce pot fi cunoscute, sesi-
1 Păcatul devenit patimă ne duce fără voie. Nebunia, ultimul grad al păcatului, al alterării firii, nu mai lasă nici o urmă de iniţiativă voluntară in om, ci omul e intr'o complectă pasivitate. De aceea in iad omul nu mai poate face nimic pentru mântuirea /Şa. Omul in această stare nu se mai poate nici pocăi. ^*
76
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
77
zează Cauza lucrurilor, cea mai presus de ştiinţă şi cunoştinţă, atunci se iveşte pătimirea îndumnezeirii prin har. Această pătimire desface raţiunea dela îndeletnicirea cu discernământul natural, deoarece acolo nu mai este nimic de discriminat şi opreşte mintea dela cugetarea cea după fire, deoarece acolo nu mai este nimic de cunoscut. Ea face pe ceMnvrednicit de participarea dumnezeească Dumnezeu, prin identitatea pe care o dobândeşte prin odihnă (xotcotocoOv
rîj xotA tî]V awtatv raucorrjti Oeov).1
8. Felurile virtuţii şi raţiunile lucrurilor sunt, zice, chipurile bunurilor dumnezeeşti. Diferitele feluri de virtuţi sunt ca un fel de trup al lui Dumnezeu, iar raţiunile cunoştinţii în duh ca un fel de suflet. Prin acestea îndumnezeeşte El pe cei vrednici, dându-le pecetea consistentă a virtuţii şi hărăzindu-le substanţa statornică a cunoştinţii adevărate.
9. Bogăţia bunătăţii a tâlcuit-o ca afecţiunea bunătăţii lui Dumnezeu faţă de noi.
întrebarea 23
Dacă David a împărăţii numai peste Israil cel după trup, iar Israil cel după trup a respins împărăţia lui Hristos, din care pricină aceasta a şi trecut la neamuri," cum mai este adevărat cuvântul Arhanghelului: „Şi îi va da Dumnezeu tronul părintelui său David şi va împăraţi peste casa lui Iacob în veci"?3
Răspuns
Această nedumerire îşi are o deslegare limpede şi vădită. Căci dacă „nu toţi cei din Israil sunt şi
1 Participând la Dumnezeu, mintea nu mai trece dela un lucru la altul nici dorinţa. Acel om rămâne pentru veci intr'o neschimbare totală, Dar nu e o neschimbare moartă, ci o trăire (o pătimire) intensă a lui Dumnezeu in sine. El e Dumnezeu nu numai pentru că are in sine lucrările dumnezeeşti, ci şi pentru că e neschimbabil ca Dumnezeu.
* F. A. 13, 46.        a Lc> t> 32_33.
Israiliţi şi nu toţi sunt fiii lui Avraam, pentru faptul că sunt sămânţa lui Avram, ci Dumnezeu îi va socoti ca sămânţă pe fiii făgăduinţii",1 dacă, pe de altă parte, chiar de-ar fi „numărul fiilor lui Israil ca stelele cerului şi ca nisipul mării, numai rămăşiţa se va mântui",2 e clar că prin Israil se înţelege poporul credincios, care vede pe Dumnezeu prin faptele dreptăţii şi prin cunoştinţa cea adevărată din credinţă, fie că după trup e din sămânţa lui Israil, fie ,că e din sămânţa neamurilor. Pentru că cel ce poartă în el clară şi neştirbită pecetea credinţii lui Avraam, a lui Isaac şi a lui Iacob, nu e strein de chemarea şi de harul adevăratului Israil.
Dar şi fericitul David însuşi a împărăţit peste cei credincioşi din Israil. Din această pricină, îndată ce şi-a stins Israil lumina credinţii, s'a desfăcut şi de împărăţia lui David [113 Prin urmare este vorba de tronul duhovnicesc al lui David şi de împărăţia spirituală a sufletelor raţionale, de "casa credincioasă a lui Iacob şi de poporul sfânt şi mare. despre care a făgăduit Dumnezeu în chip profetic că se va naşte din Moise, luând locul lui Israil cel trupesc care amă-reşte necontenit pe Dumnezeu, despre acel popor căruia Israil cel trupesc îi serveşte numai ca chip. Aceasta a arătat-o Dumnezeu zicând: „Lasă-mă şi voi nimici poporul acesta dintr'odată şi te voi face pe tine neam mai mare şi mai temut decât acesta".4 Deci nu e vorba de casa necredincioasă a lui Iacob, care supără neîncetat pe Dumnezeu, de neamul păcătos şi de sămânţa vicleană, de fiii nelegiuiţi, de căpeteniile Sodomei şi de poporul Gomorei,.de cei ce s'au întors cu întoarcere vicleană şi au părăsit pe Domnul, de cei ce au mâniat pe Sfântul lui Israil şi
1 Rom. 9, 6—8. ' III Regi 12, 28.
• 9, 27,
4 Deut 9, 14.
pp
78
Filocalia
Răspunsuri către Talasie ,
79
pe Dumnezeu nu L-au cunoscut şi nu L-au înţeles, de cei ce au fost răniţi de rana fără de leac a ne-credinţii, care nu poate fi vindecată de nici o metodă de tămăduire raţională, care să-i lecuiască de necredinţa sufletului. Nu e vorba de cei despre cari zice: „Vai ţie neam păcătos, sămânţă vicleană, fii ai fărădelegii, aţi părăsit pe Domnul şi aţi mâniat pe Sfântul lui Israil. Cum vă mai puteţi răni, sporindu-vă fărădelegea? Nu mai este loc unde să se puie vreo ca-taplasmă, nu mai ajută nici untdelemnul, nici legăturile".1 Nu e vorba de cei ce şchioapă de amândouă picioarele,* de cei ce s'au întors dela adevăr şi au fost scoşi din moştenirea dumnezeească, asemenea lui Cain şi Ismail, Esau şi Rubim, Er şi Onan, Mânase, Eleaf şi Amon, toţi primii născuţi ai Patriarhilor şi Proorocilor cari au fost lăpădaţi şi respinşi. De aceea zice: „Fiul Meu întâi născut, Israil",3 dar nu unul născut [2]. Căci se aştepta primirea spre înfiere a unui popor evlavios şi cucernic, zidit pe placul lui Dumnezeu şi adus la înfierea cea după har, prin lăpădarea poporului celui dintâi născut şi necredincios al lui Israil. Pentru că acesta s'a ridicat, din pismă, împotriva lui Avei cel spiritual,4 pe care 1-a ucis ca* şi Cain; şi-a bătut joc de viaţa îndumnezeită a lui Isaac cel spiritual, ca şi Ismail;* s'a înfuriat asupra lui Iacob cel spiritual ca Esau;6 a vărsat pe pământul rătăcirii şi al patimilor sămânţa credinţii şi a dreptăţii ei, asemenea lui Er şi Onan şi a respins Biserica lui Dumnezeu, ca aceia pe Tamarâ ;7 şi-a făcut uitate virtuţile ca Mânase s'a mâniat din pricina mândriei pe David cel spiritual, care a primit împă-răţia şi de aceea 1-a dispreţuit ca Eliaf;9 şi însfârşit
1 Is. 1. 4-6. « III Regi 18, 21. ' Gen. 21, 9.     • Ge«. 27, 41.
* I Regi 17, 28; I Regi 16, 6, 7,
* Exod. 4, 22. 7 Gen. 38, 7.
* Gen. 4, 8. 8 IV Regi 21,1.
s'a făcut începătorul unei fărădelegi străine ca Amon [3J.1 Nu e vorba de aceşti fii înstrăinaţi, cari s'au abătut şchiopătând dela cărările lor,2 cari răsuflă numai furie şi moarte,3 de aceşti fii trupeşti cari sunt cu adevărat numai trupuri şi sunt cu totul streini de har, „al căror Dumnezeu e stomacul şi a căror slavă e în ruşinea lor",4 a căror amintire de oameni necredincioşi a pierit cu sunet5 Ci, precum am spus, e vorba de Israil cel credincios şi duhovnicesc, de acel Israil care vede pe Dumnezeu prin credinţă şi care a fost adunat de Dumnezeu din toate neamurile prin alegerea harului,6 ca să-şi alcătuiască un popor şi un neam sfânt şi o preoţie împărătească.7 Pe acesta a făgăduit Dumnezeu, vorbind prin înger către Fecioară, să-1 dea Mântuitorului care se va naşte şi Dumnezeului tuturor, ca să împărătească peste el. Această făgăduinţă şi-a primit adeverirea prin însuşi felul cum s'au petrecut lucrurile. Căci Domnul a împlinit făgăduinţele făcute părinţilor, binecuvântând şi înfund toate neamurile în Avraam cel spiritual şi făcând pe Avraam părinte în duh al tuturor neamurilor prin credinţă, iar El aşezându-Se pe tronul duhovnicesc al lui David şi împărăţind peste casa credincioasă a lui Iacob în veci, împărăţia lui neavând sfârşit.
Scolii
1. Pe timpul lui Ieroboam s'a desfăcut Israil de casa lui David, căzând dela credinţa în Dumnezeu..
2. Inşirarea primilor născuţi lăpădaţi dela începutul veacurilor, cărora li se aseamănă şi poporul lui Israil. Putem admite că despre el sa spus mai pe ocolite: „Fiul Meu cel întâi născut, Israil", ară-tândtf-se că în calitate de prim născut va fi lăpădat
1 II Regi 13, 10. * Fii. 3, 19.
* Ps. 17, 46. ' Ps. 10, 2.
' F. A. 9, 1.
8 Rom. 11, 5.
7 I Petru 2, 9~
80
Filocalia
ca să fie chemat prin credinţă poporul înfiat după el, ales dintre toţi pământenii.
3. Fraţii pismuîţi de cei dintâi născuţi închipuiesc pe Domnul şi poporul cel nou prin credinţă.
întrebarea 24 Ce însemnează cuvântul din „Fapte" despre Petru : „Trecând prima strajă şi a doua, a venit la poarta cea de fier" ? 1
Răspuns
Mintea cea credincioasă şi lucrătoare2 fiind, asemenea Sf. Petru, prinsă de Irod, adică de legea de piele [căci Irod se tâlcueşte: „cel de piele"], sau de cugetul trupesc, e închisă în dosul a două străji şi a unei porţi de fier, adecă e răsboită de lucrarea patimilor şi de învoirea gândului cu ele. Pe acestea trecându-le mintea ca pe nişte străji, sau carcere, ajutată de raţiunea filosofiei lucrătoare [ca de un înger],3 ajunge la poarta cea de fier, care duce în cetate, adică la împletitura strânsă şi tare şi greu de biruit, dintre simţuri şi lucrurile sensibile. Pe aceasta deschizând-o raţiunea contemplaţiei naturale în duh, dă drumul minţii să plece fără teamă spre lumea înrudită a celor inteligibile, slobozită de furia lui Irod.*
* F. A. 12, 10.
* E prima treaptă a urcuşului duhovnicesc, respectiv prima constatatoare din două părţi. Că« urcuşul Începe dela credinţa simplă, ajunge la lucrarea virtuţilor («paXttXOf,), apoi la contemplarea raţiunilor din natură şi In sfârşit la vederea lui Dumnezeu.
* Raţiunea fund tn greceşte de genul masculin (A&TOS), poate fi socotită uşor ca simbolizată prin înger. Pe de altă parte raţiunea oricărui lucru şi a oricărei activităţi, fiind socotită de Sf. Maxim ca o rază vestitoare a raţiunii (a Logosului) supreme, e potrivită asemănarea ei cu un înger, care şi el e vestitor al lui Dumnezeu.
* Filosofia lucrătoare e strădania de purificare, eare e prima treaptă a urcuşului duhovnicesc, presupunând pornirea dela credinţă. Cu ajutorul ace-
Răspnnsuri către Talasie
81
Scolie
Străji numeşte deprinderea şi săvârşirea păcatului. Căci însuşirea caracteristică a deprinderii este învoirea cu păcatul. Sub robia acestora luptă cel rău ca să ţină pe sfinţi. Iar poarta cea de fier este relaţia naturală a simţurilor cu cele sensibile, din cari raţiunea cunoştinţii active scapă, ca un înger, pe cel cu adevărat credincios.
Intebarea 25
Ce însemnează: „Vreau să ştiţi că Hristos este capul a tot bărbatul, iar capul femeii este bărbatul şi capul lui Hristos Dumnezeu. Orice bărbat, care se roagă sau prooroceşte având ceva pe cap, face de ruşine capul său şi orice femeie, care se roagă sau prooroceşte cu capiii desvelit, face de ruşine capul ei: căci e tot una ca şi cum ar fi rasă"?1 Şi ce însemnează: „Pentru <iceea femeea trebue să aibă pe cap un semn de stăpânire din pricina îngerilor" ?1
Răspuns
Trebue să se ştie că spunând dumnezeescul Apostol că „Hristos este capul a tot bărbatul", a afirmat că Hristos este capul bărbatului credincios, care împlineşte poruncile dumnezeeşti şi contemplă
steia (sau a raţiunii=lngerului ei) mintea scapă din primei* două Închisori, din păcatul cu fapta şi din deprinderea cu păcatul. Apoi ajunge in faţa lumii, care deşi nu-i mai este Îndemn la păcat, totuşi incă nu-i cate străvezie, ci • un zid opac, o poartă de fier tn faţa lumii spirituale, omul neşUind s'o vadă decât cu simţirea. Această poartă o deschide sau o face transparentă contemplaţia naturală in duh (respectiv raţiun«a=tngerul ei). E de observat că Sf. Maxim nu numeşte prima treaptă Înţelepciune (croata) lucrătoare, ci iubire de Înţelepciune (tplXoo&pUt), Intelepciunea.se dobândeşte pe treapta cea mai înaltă. In faza strădaniei pentru virtuţi omul Încă nu posedă Înţelepciunea (nu e Înţelept), ci numai iubirea de Înţelepciunea (e numai filosof). 1 I Cor. 11, 3.        • I Cor. 11, 10.
JW. Dr. D. Stăniloat: „Fthcalta" - pol. III 6
82
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
dogmele evlaviei. Cu toată forma sa generală, cuvântul nu cuprinde şi pe bărbaţii necredincioşi. Căci cum ar putea fi Hristos cap al celor ce nu cred? Prin urmare, după unul din înţelesurile mai înalte ale acestui loc, spunem că bărbatul este mintea activă 1 care are drept cap raţiunea (cuvântul] credinţii [1]. Spre aceasta privind ca spre Hristos, mintea îşi întocmeşte propria viaţă, zidind-o cu harurile poruncilor prin fapte. In felul acesta nu necinsteşte capul său, adică credinţa [2], punând asupra lui vreun oarecare, acoperemânt pământesc dinafară. Ceea ce înseamnă că nu pune mai presus de credinţă nimic din cele vremelnice şi pieritoare. Femee a acestei minţi spunem că este însăşi deprinderea făptuirii, care e acoperită cu părul bogat al multelor şi feluritelor cugetări şi chipuri de viaţă practică; sau mai bine zis deprinderea aceasta are însăşi mintea, în calitatea de cap al ei, acoperită cu podoaba deasă a acestor cugetări şi chipuri. Iar Hristos zicem că e credinţa ipostasiată [3], al cărei cap este în chip vădit Dumnezeu, spre care duce raţiunea credinţii, arătând celui ce-şi înalţă cugetarea dela cele de jos pe Dumnezeu, în care se şi află după fire.2
Şi iarăşi putem spune că bărbatul este mintea care cultivă contemplaţia naturală în duh, având drept cap Raţiunea [Logosul] creatoare a tuturor, ce se arată celui ce crede din ordinea frumoasă a celor văzute [4]. Pe aceasta nu o necinsteşte mintea, întrucât nu o acopere şi nu o pune dedesubtul vreunuia din lucrurile văzute şi nu ridică, peste tot, ceva -mai presus de ea. Femeea acestei minţi este sim-
*. Mintea (In greceşte de genul bărbătesc) în strădania pentru virtuţi se coa&ece la Început de credinţă, nu de evidenţă, \l*f.   ■-■ r*â«ă aci prin bărbatul ce are de cap pe Hristos şi prin femeea ce are
bfabatul, s'a indicat prima treaptă a urcuşului duhovnicesc, cea activă.
83
ţirea [lucrarea de percepţie a simţurilor], care este tovarăşa ei de viaţă şi prin care pătrunde în natura lucrurilor sensibile şi adună raţiunile mai divine din ea [5]. Mintea nu îngădue acestei consoarte să se descopere în lucrarea ei de vălurile raţiunii şi să se facă slujitoarea nesocotinţii [iraţionalităţii] şi a păcatului, ca în felul acesta, respingând raţiunile mai divine ca pe nişte acopereminte, să primească drept cap, în locul minţii, patima nesocotinţii.1 Iar cap al lui Hristos, adică al Raţiunii [Logosului] creatoare, care se desvălue din lucruri, analog cu ele, prin contemplaţia lor naturală, străbătută de credinţă, este Mintea cea negrăită, care o naşte pe aceea . după fiinţă [6]. Spre Mintea aceea duce Raţiunea [Cuvântul] prin sine mintea ce urcă prin contemplaţia cucernică a lucrurilor, împărtăşindu-i treptat din vederile spirituale ale celor dumnezeeşti, pe măsura cunoaşterii celor văzute [7].
Şi iarăşi bărbatul este mintea ajunsă înlăuntrul cunoaşterii tainice a lui Dumnezeu [a teologiei mistice] [8], având drept cap neacoperit pe Hristos, adecă Raţiunea credinţii înţeleasă în chip necunoscut, sau mai bine zis cunoscută în chip neînţeles [9], prin iniţierile tainice, indemonstrabile. Mintea, ajunsă prin exerciţiu la golul (attpY)aic) îndumnezeitor, vrednic de laudă, care o depăşeşte total şi distinct atât pe ea cât şi toate cele ce există, nu pune peste acea Raţiune nimic din cele ce sunt (10], nici simţire, nici raţiune, nici minte, nici înţetegere, nici cunoştinţă, nici ceva cunoscut, nici ceva cugetat, nici ceva grăit, nici ceva simţit, nici ceva ce simte.  Femeea acestei
1 Acj|prin bărbatul descoperit şi femeia acoperită se indică treapta a doua a urcuşului duhovnicesc, contemplarea naturii, Această contemplare, deşi se numeşte naturală după obiectul ei, se face tn duh, deci In har. E o lucrare a raţiunii ajutată de har. Numai o astfel de lucrare a raţiunii, cunoaşte just natura,
6*
84
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
85
minţi este cugetarea curăţită de toată imaginaţia sensibilă [11], având drept cap mintea acoperită bogat cu iluminările (iîciŞoXatţ) fără de început şi mai presus de înţelegere ale dogmelor negrăite şi necunoscute. Iar cap al lui Hristos. adică al Raţiunii negată tainic prin depăşire, este Mintea ridicată în chip absolut şi infinit peste toate şi în tot chipul [12]. Pe aceasta Hristos, cel înţeles spiritual ca Raţiunea Minţii prin fire, o face cunoscută celor vrednici. Pentru că zice: „Cel ce m'a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl".1 Şi într'adevăr înţelegerea Raţiunii devine cunoştinţă a Minţii care a născut-o pe aceea, întrucât Raţiunea arată Mintea subsistând în Sine după fiinţă. Spre acea Minte ridică Raţiunea mintea ce se doreşte după identificarea cu Dumnezeu prin har [13], după ce aceasta şi-a eliberat înţelegerea de mulţimea lucrurilor deosebite calitativ şi cantitativ şi s'a adunat într'o unitate deiformă, prin identitatea şi simplitatea mişcării neîncetate şi cunoscătoare în jurul lui Dumnezeu.2
Deci toată mintea activă [lucrătoare, practică], „rugându-se şi proorocind", cu alte cuvinte, căutând să afle raţiunile virtuţilor [căci aşa trebue înţeles cuvântul „rugându-se"], sau descoperind chipurile lor prin fapte [căci aşa trebue înţeles cuvântul „proorocind"], trebue să privească numai la raţiunea goală a credinţii, neabătându-şi cugetarea, gândul sau lucrarea la nimic altceva şi deci neacoperindu-şi capul, sau punând altceva peste el. Şi orice femee, adecă orice deprindere a minţii active, „rugându-se sau
1 In. 14, 9.
* Aci se descrie a treia treaptă a arcuşului.
_________________m Raţiunea credinţii de pe
această treaptă nu mai e credinţa ca normă neevidentă din prinu. treaptă, ci e însuşi Logosul cunoscut direct, dar maLpresut de înţelegere, după depăşirea tuturor, şi injacest sens socotit mai degrabă obiect al credinţii. Aci se arată că apofatiamul nu Înseamnă o necunoaştere totală, ci paralel cu el au loc iluminări tainice.
proorocind", adecă mişcându-şi în chip ascuns dispoziţia ei internă, sau înfăţişând virtutea în chipurile purtării din afară, dacă face aceasta fără discernământ raţional, necinsteşte capul ei, Căci ea cultivă atunci binele urmând unei pofte, odată ce este lipsită de raţiunea care o împodobeşte ca un acoperemânt. Deasemenea toată mintea, care se exercită în contemplaţia naturală, dacă se roagă sau prooroceşte având ceva pe cap, cu alte cuvinte caută să cunoască raţiunile lucrurilor sau le împărtăşeşte altora, cu vreo pornire spre altceva, fără un scop evlavios, necinsteşte capul său, ca una ce pune mai presus de cunoştinţa dreaptă şi cucernică vreun lucru din cele trecătoare. Şi orice femee, adecă orice percepţie orientată în chip natural spre lucrurile sensibile, dacă nu are raţiunile spirituale ale acelora ca acoperitoare, necinsteşte capul ei, ocupându-se cu contemplarea celor văzute din patimă, pentru afecţiunea naturală faţă de ele. Şi iarăşi, toată mintea îndrăgostită de teologia mistică, dacă se roagă sau prooroceşte având ceva pe cap, adecă dacă pătrunde la vederile tainice în chip neştiut, sau învaţă şi iniţiază pe alţii în teologie, având vreo formă a înţelegerii în vreme ce cunoaşte sau face cunoscut în chip mistic Cuvântul cel mai presus de înţelegere, ruşinează capul său, punând pe Cel simplu şi mai presus de orice înţelegere, sub ceva din cele ce sunt sau se cunosc [14]. Mintea trebue să fie atunci golită de toată ideea şi de toată cunoştinţa, ca să vadă fără ochi pe Dumnezeu Cuvântul cel adevărat, ştiind limpede că în privinţa lui Dumnezeu sunt mai adevărate negaţiunile prin depăşire, cari vestesc realitatea pozitivă divină prin negarea totală a celor ce sunt [15]. Şi orice femee, adică orice cugetare a unei astfel de minţi, rugându-se sau proorocind cu capul descoperit, adecă eman-
86
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
87
cipată de sub stăpânirea -minţii, care e adumbrită de multe vederi tainice, necinsteşte capul ei, lepădând cunoştinţa dumnezeească şi tainică.ce acopere mintea ca pe un cap.
Deci tot bărbatul, adică toată mintea activă, sau naturală, sau teologică,1 când se roagă sau prooroceşte, adecă primeşte învăţătura sau învaţă pe alţii, să aibă descoperit capul său, adecă pe Hristos: cea activă, nepreţuind nimic mai mult decât credinţa şi virtutea; cea naturală, nepunând nicio altă raţiune mai presus de Raţiunea primă; iar cea teologică, neconturând nicidecum în schemele şi înţelesurile câştigate din lucruri, pe Cel mai presus de înţelegere şi de cunoştinţă. Şi toată femeea, adecă toată deprinderea minţii active, sau percepţia celei naturale, sau cugetarea înţeleaptă a celei teologice, să-şi acopere capul: deprinderea activă, având aşezat asupra ei discernământul raţiunii cu care să deosebească cele ce trebuesc şi cele ce nu trebuesc făcute; percepţia, puterea raţiunii, cu care să judece cu ştiinţă cele văzute; iar cugetarea, cunoştinţa cu totul inde-monstrabilă a celor mai presus de înţelegere. Căci toată deprinderea, percepţia şi cugetarea neacoperită în modul arătat, nu se deosebeşte de cea rasă, adecă de cea care n'are nici o raţiune a virtuţii, sau a evlaviei, sau a cunoştinţii tainice şi a iubirii dumnezeeşti.
Deci orice astfel de femee trebue să aibă, pe bună dreptate, totdeauna stăpânirea raţiunii, sau supravegherea raţională asupra capului Aceasta în primul rând pentru îngeri, cari văd mişcările arătate
1 Mintea practică e mintea preocupată de virtuţi, mintea naturală e cea care contemplă natura, iar mintea teologică e cea care contemplă pe Dumnezeu, Ele sunt aşezate pe trei trepte. Nu poate dobândi cineva mintea teologică dacă n'a trecut prin cea practică şi naturală.
'■ia-
şi nearătate ale noastre şi scriu tot gândul şi toată fapta spre lauda sau spre osânda noastră în ziua înfricoşată a dării la iveală. Apoi pentru cugetările conştiinţii, înţelese şi ele în mod figurat ca îngeri,1 cari ne mustră pentru cele ce le-am săvârşit, sau ne apără acum şi în ziua judecăţii. In sfârşit şi pentru îngerii răi cari pândesc deprinderea, percepţia şi cugetarea noastră ca îndată ce le văd desvelite de discernământul, de evlavia şi de cunoştinţa raţională şi mintală, să dea năvală, făcând să se nască cele protivnice acestora: lipsa de discernământ, de evlavie şi neştiinţa, prin cari dracii cei răi lucrează păcatul, rătăcirea şi necredinţa.
Iar cap al lui Hristos a fost numit Dumnezeu, care ca Minte este prin fire principiul Raţiunii.
Scolii
1. Bărbat este şi acela care se îndeletniceşte cu filosofia activă [lucrătoare, practică].
2. A numit cap pe Hristos, ca ipostas al bunu4 rilor viitoare. Căci credinţa, după dumnezeescul Apostol, „este ipostasul celor viitoare şi dovada lucrurilor nevăzute",2 prin ceea ce este arătat £1 însuşi. Pentru că „în El sunt ascunse toate comorile cunoştinţii şi ale înţelepciunii".3
3. Credinţa cea ipostasiată este credinţa efectivă şi lucrătoare, prin care Cuvântul lui Dumnezeu se arată în cei activi întrupat în porunci.4 Iar prin acestea Cuvântul îi duce pe cei activi spre Tatăl, în care se află El după fire.
1 Cugetările in greceşte sunt de genul bărbătesc (Xofiafiol) ca şi îngerii. «        * Evrei 11, L        3 Coloieni 2, 3.
* Credinţa care dă forţă poruncilor sau virtuţilor este însuşi Hristos, sau puterea ce emană din El, pe măsura acestei stări a omului.
«8
Filocalia
4. Bărbat este şi mintea ce se exercită cu evlavie în contemplaţia naturii, având drept cap Raţiunea lui Dumnezeu, pe care o contemplă cugetarea prin credinţă, ca pricină creatoare a celor văzute.
5. Dacă cineva vrea să vadă în chip just creaţiunea [căci omul are putere naturală să vadă bine şi să deosebească binele de rău], va fi călăuzit spre pomul vieţii, care este Dumnezeu, Făcătorul a tot pomul, „în care sunt ascunse comorile cunoştinţii şi ale înţelepciunii". Iar dacă, întrebuinţând greşit puterea naturală [abuzând de ea], va vrea să vadă creaţiunea în chip rău, se va depărta de viaţă şi va mânca din pomul care ascunde în sine deosebirea binelui de rău, supunând simţirii şi socotinţii ne raţionale mintea şi raţiunea. Deci unul ca acela va socoti plăcerea ca bine, pentrucă ajută la conservarea trupului, iar durerea şi ostenelile trupului ca rău, pentrucă nu ajută la acea conservare; şi va socoti făptura drept Dumnezeu, procurându-şi din ea prilejurile -plăcerii trupeşti.
6. întrucât deodată cu Raţiunea, care e Făcă-toarea tuturor, e cugetată şi Mintea, la care se ra-poartă Raţiunea ca la cauza Sa, a numit pe Tatăl cap al lui Hristos, în calitatea Lui de Minte, care naşte prin fire Raţiunea.
7. Din fiinţa celor văzute şi din mişcarea şi din varietatea lor, cunoaştem Monada sfântă cea în trei ipostasuri.
8. Bărbat e şi cel ce e iniţiat în teologia mistică.
9. La cuvântul: în chip neînţeles, trebue să se adauge: prin depăşire, căci este mai presus de înţelegere Cel ce este crezut, adică Dumnezeu.
10. Cel ce a primit în chip neştiut, prin negarea în sens de depăşire a celor create, însăşi vederea
Răspunsuri către Talasie
89
nemijlocită a Raţiunii celei mai presus de orice raţiune, are drept cap Raţiunea cea atotunică, peste care şi cu care şi după care nu există altă raţiune prin fire. Ea are ca născătoare prin fire unica Minte, spre care călăuzind-, ca spre capul Ei, mintea ce-I urmează, prin Duhul cel de-o fiinţă cu Ea, îi dă viaţă.
11. Femeea minţii active zice că este deprinderea, ca născătoare a chipurilor virtuţii; a celei naturale, simţirea [percepţia prin simţuri] înobilată prin raţiunile Duhului, ca născătoare a imaginilor nepătimaşe ale lucrurilor; iar a celei teologice, cugetarea curată, capabilă să pătimească în chip unitar lumina cea unică în trei străluciri.
12. Hristos zice că este Raţiunea cea mai presus de fiinţă şi întrupată în chip suprafiinţial, odată ce nici întruparea Lui nu a cuprins-o mintea prin raţiunea naturală. Iar capul acesteia este Mintea cea necauzată prin fire, cugetată împreună cu Raţiunea, a cărei cauză este. Căci cel care a văzut prin credinţă Raţiunea, a văzut tainic deodată cu Raţiunea şi Mintea care naşte în chip netemporal Raţiunea, aflându-se în Raţiune după fiinţă.
" Iar unii spun că prin Hristos se indică aci ome-nitatea lui Hristos, ca una ce e cap al totului, adică al întregei firi. Şi cap al acestei omenităţi este dumnezeirea lui Hristos. Dând aceştia numele întregului părţilor, aduc o tâlcuire justă.
13. Identitatea minţii desăvârşite cu Dumnezeu după har înseamnă mişcarea simplă şi neîmpărţită a minţii în jurul Celui ce este prin fire unul şi acelaş. Această mişcare nu primeşte înţelesuri cari se deosebesc după cantitatea substanţii sau după calitatea puterii, ci numai o bucurie negrăită, plină de o simţire mai presus de înţelegere.
i;
T
*90
Filocalia
14. Rugăciunea* celui activ {practic] constă, zice, în cererea virtuţilor, iar proorocia în comunicarea adevărată a ratiunilor din ele. Rugăciunea celui ce se îndeletniceşte cu contemplarea naturii constă, zice, în cererea cunoştinţii ştiinţifice a lucrurilor, iar proorocia în comunicarea acesteia altora, printr'o învăţătură adevărată. In sfârşit, rugăciunea celui ce se îndeletniceşte cu teologia este, zice, tăcerea tainică, în timpul căreia mintea se face, prin negarea lucrurilor în sens de depăşire, vrednică de unirea cea mai presus de înţelegere şi cunoştinţă; iar proorocia acestuia este iniţierea tainică a altora în acestea. Căci rugăciunea înfăptueşte unirea celui ce se roagă cu Dumnezeu, iar proorocia pentru Dumnezeu îndeamnă pe cel ce prooroceşte să comunice oamenilor bunurile date lui.1
15. Când afirmăm pe Dumnezeu din lucruri, II •cugetăm deodată cu ele, dar ca pe cauza făcătoare. Când însă negăm cu totul pe Dumnezeu pornind dela lucruri, nu-L cugetăm împreună cu ele nici în cablate de cauză, întrucât, la drept vorbind, nu are cu lucrurile nici o relaţie, în temeiul căreia ar trebui să cugetăm împreună ideile celor cari sunt în relaţie.2 Aşadar teologul adevărat face din neştiinţa prin depăşire o poziţie de cunoaştere adevărată; el cunoaşte adică însuşirea lui Dumnezeu de a fi cu totul neînţeles.
întrebarea 26
Dacă regele Babilonului însemnează alegoric „diavolul", cum se înţelege cuvântul trimis de Dumnezeu
1 Rugăciunea Însoţind pe om pe toate treptele urcuşului duhovnicesc, până la unirea cu Dumnezeu, se deosebeşte cu fiecare stare a omului. Rugăciunea ca tăcere tainică este rugăciunea curată.
* Sf. Maxim spune adeseori că Dumnezeu este in afară de relaţie, in sensul că nu e legat in chip necesar de lucruri, ca atunci când II cugetăm să cugetăm că lucrurile derivă in mod necesar din El. Dumnezeu se poate cugeta fără lucruri.
Răspunsuri către Talasie
91
prin proorocul Ieremia către regii neamurilor şi către regii lui Iuda, prin care îi ameninţă cu „închisori şi lanţuri, foamete şi moarte, sabie şi robie, de nu-i vor sluji lui, iar celor ce-i vor sluji de bunăvoie le va fi cu îngăduinţă pe pământul lor" ? \ Şi de ce îl numeşte „sluga Sa" zicând: „Am dat tot pământul lui Nabuhodonosor, regele Babilonului, sluga mea, şi fiarele câmpului le-am dat să-i slujească lui".2 Ce este deci slujirea adusă diavolului şi ce sunt fiarele ? Ce sunt apoi cele şase feluri de ameninţări şi cine sunt regii neamurilor şi regii lui Iuda ?
Răspuns
Diavolul este şi duşman şi răsbunător al lui Dumnezeu. Este duşman, când din ură faţă de El îşi dă aparenţa unei iubiri pierzătoare faţă de noi oamenii, îndemnându-ne prin patimile de bunăvoie ale* plăcerii să alegem în locul bunurilor veşnice lucrurile vremelnice. Prin acestea furându-ne apoi toată dorirea sufletului, ne desface cu totul dela dragostea de Dumnezeu, făcându-ne duşmani cu voia ai Făcătorului.
Iar răsbunător este când, desvelindu-şi toată ura sa faţă de noi, cari i-am ajuns datornici din pricina păcatului, cere pedepsirea noastră [1]. Căci nimic nu desfată mai tare pe diavol ca omul pedepsit. frigări uindu-i-se aceasta şi scornind una după alta suferinţele pătimirilor fără de voie, se năpusteşte ca un vifor fără milă asupra celdr peste cari a dobândit, din îngăduinţa lui Dumnezeu, putere, neurmărind să împlinească o poruncă divină, ci dorind să-şi sature^ patima urii sale împotriva noastră. El vrea ca sub marea povară a necazurilor dureroase, sufletul sfârşit de slăbiciune să-şi tae dela sine puterea nă-
1 Ieremia 27, 8.        * Ieremia 27, 6.
r
92
Filocalia w
dejdii în Dumnezeu, făcând- din întâmplările dureroase cari vin peste el nu pricini pentru reculegerea minţii, ci pricini de necredinţă.
Dumnezeu, bun fiind şi vrând să smulgă din noi cu totul sămânţa păcatului, adecă plăcerea, care desface mintea dela iubirea de Dumnezeu, îngădue diavolului să aducă asupra noastră chinuri şi pedepse. Prin aceasta £1 uscă veninul plăcerii de mai înainte cu chinurile sufletului (2] şi în acelaş timp vrea să sădească ura şi desăvârşita scârbire faţă de cele prezente, cari desmiardă numai simţurile, ca faţă de unele ce nu ne aduc nimic altceva decât pedepse prin folosirea lor. £1 vrea mai departe să facă din puterea pedepsitoare şi din ura de oameni a aceluia o pricină a readucerii forţate la virtute,-a celor ce au alunecat de bunăvoie din ea.
Deci diavolul e numit „sluga lui Dumnezeu" ca cel ce, cu îngăduirea lui Dumnezeu, pedepseşte pe păcătoşi, rămânând totuşi apostat şi tâlhar viclean, ca unul ce are aplecarea voinţii foarte înrudită cu a celor ce s'au depărtat de Dumnezeu prin plăcere. Căci e drept să fie chinuiţi de diavol cei ce au îmbrăţişat cu voluptate planurile lui viclene prin păcatele de bunăvoie. Astfel diavolul este atât sămână-torul plăcerii, cât şi aducătorul durerii prin pătimirile fără de voie.
Când deci locuitorii Iudeii şi ai Ierusalimului, adică cei ce au dobândit deprinderea faptelor sau ştiinţa contemplaţiei, le folosesc acestea pentru slava cea dela oameni, umbrind chipurile virtuţilor prin împlinirea lor numai la arătare şi mulţuminduse să grăiască numai cuvintele înţelepciunii şi ale cunoştinţii, fără să facă faptele dreptăţii, iar pe deasupra mândrindu-se faţă de alţii pentru virtutea şi ştiinţa lor, pe drept cuvânt sunt predaţi ostenelilor şi năca-
Râspunsurl către Talasie
93
zurilor, ca prin pătimirea lor să înveţe smerenia uitată de ei din pricina părerii deşarte ce şi-o fac despre ei înşişi. Ştiind acest lucru şi minunatul Apostol a predat Satanei pe nelegiuitul din Corint spre pierderea trupului, ca duhul să i se mântuiască în ziua Domnului Iisus.1 De aceea e predat şi regele Iudeii şi al Ierusalimului regelui Asirienilor, arătându-se prin aceasta că mintea contemplativă şi cunoscătoare {gnostică] e predată diavolului spre pedepsire, ca acela să aducă asupra ei chinuri şi necazuri după dreptate, iar ea să înveţe, suferind, să filosofeze mai degrabă despre răbdarea în necazuri, decât să se mândrească cu deşertăciune pentru lucruri cari nu există cu adevărat
Deci tot cel ce rabdă de bună voie şi cu mulţumire grelele necazuri ale încercărilor fără voie, conştient de relele pe cari le-a săvârşit, nu este scos din deprinderea şi harul virtuţii şi al cunoştinţii, ca locuitorii de odinioară din Iudeea şi Ierusalim. Aceasta pentru că suportă de bunăvoie jugul regelui Babilonului şi, ca unul ce îşi achită o datorie, prinleşte chinurile aduse asupra Iul Rămânând în ele, plăteşte regelui Babilonului muncile silnice prin partea pătimitoare a firii, învoindu-se la ele prin dreapta judecată, ca unul ce i le datorează aceluia din pricina păcatelor de mai înainte; iar lui Dumnezeu Ii aduce prin închinare adevărată, adecă prin dispoziţia smerită a sufletului, îndreptarea greşalelor.
Dar cel ce nu primeşte cu mulţumire necazurile şi încercările fără voie, aduse asupra lui cu îngăduirea lui Dumnezeu, în vederea îndreptării, şi nu se pocăieşte lăpădând înalta părere de sine care-i vine din închipuirea că e drept, ci se împotriveşte hotă-rîrilor dumnezeeşti întemeiate pe judecăţile Lui cele
1 I Cor. 5, 5.
94
Filocalia
drepte, asemenea locuitorilor de odinioară din Iudeea, şi nu primeşte de bună voie jugul regelui Babilonului, este predat, la porunca dumnezeească, regelui Babilonului ca să fie dus in robie, să fie aruncat în închisori şi lanţuri, să sufere foamete şi sabie, fiind scos de tot din pământul lui, adică din păruta deprindere a virtuţii şi a cunoştinţii. Prin ducerea în robie, e osândit la înstreinarea de cele dumnezeeşti; prin aruncarea în închisori, e osândit la închipuirile mincinoase despre lucruri; prin punerea în lanţuri, Ia încetarea totală a oricărei fapte bune; prin foamete, la lipsirea de învăţăturile dumnezeeşti; prin moarte, la învârtoşarea şi nesimţirea totală faţă de cele bune; prin sabie, la cugetări pătimaşe şi tţesfrân te, cari sting amintirea lui Dumnezeu [3].
Toate acestea şi mai multe decât aceste a le suferi ceY scos din deprinderea virtuţii şi a cunoştinţii, ca din pământul său, pentru faptul că nu vrea, din pricina mândriei .şi a închipuirii deşarte, să plătească datoriile pentru greşeli, primind cu bunăvoinţă neca-zufîle, nevoile şi strâmtorările. In această privinţă să ne fie pildă dumnezeescul Apostol,1 care totuşi, pentru dreptatea lui, era slobod de orice datorie faţă de acestea. Căci ştia marele Apostol că umilirea cea dinafară a trupului prin munci, este păzitoarea comorilor dumnezeeşti din suflet. Şi de aceea răbda cu bucurie atât pentru el, cât şi pentru cei cărora avea să le fie pildă de virtute şi de credinţă, ca chiar dacă vor suferi pe dreptate, după pilda Corin-teanului pedepsit, să aibă ca mângăere şi ,ca pildă de răbdare pe cel ce sufere fără să fie vinovat
Iar regii neamurilor din acest loc al Scripturii cred că sunt oamenii cari stau în frunte prin diferitele patimi de ocară. Ei încă sunt supuşi după drep-
1 II Cor. 12, 10.
Răspunsuri către Talasie
95
tate, pedepsei pentru păcatele lor şi de aceea predaţi regelui Babilonului, ca putere pedepsitoare ce se bucură de chinuirea firii. Astfel regele Egiptului este mintea desfrânată şi iubitoare de plăceri; Moabiteanul este mintea desmierdată şi pângărită; Amaniteanul este mintea dedată sgârceniei; Sirianul este mintea superstiţioasă şi dialectică [certăreaţă], căci s'a spus că singur Sirianul a stat împotriva lui Solomon,1 adică împotriva păcii şi a înţeiepciunii~(4]; regele din Tir este mintea iubitoare de lume şi de viaţă; iar dintre ceilalţi regi fiecare simbolizează ceea ce îşi poate da seama omul înţelept [gnostic], căutând singur înţelesul lor prin tălmăcirea numelor lor, sau a locurilor unde se amintesc, sau luând aminte la chipul în care vieţuiesc, sau la îndeletnicirile lor, sau la vrăjmăşia lor specială faţă de Israil.  Căci nu totdeauna şi toţi trebue tâlcuiţi după acelaşi înţeles, ci după trebuinţa cerută de împrejurări şi după înţelesul profeţiei.
Pentrucă şi Scriptura înţelege odată prin Faraon pe diavolul, altădată legea firii. Primul înţeles i-1 dă când vrea să prăpădească pe Israil; al doilea, când îi slujeşte după orânduire de sus Iosif, care întruchipează profetic pe Dumnezeu Cuvântul ce slujeşte de bunăvoie firii şi patimilor noastre, afară numai de păcat. Deasemenea şi regele Tirului este înţeles odată ca diavolul, iar altădată ca legea naturală. Primul înţeles i se dă când luptă împotriva lui Israil prin Sisara,* al doilea când se împrieteneşte cu Davi d şi ajută lui Solomon la zidirea templului dumnezeesc3 Şi multe alte înţelesuri se dau fiecăruia dintre regii înşiraţi de Sf. Scriptură, după sensul ce-1 are proorocia.
Iar fiarele, pe cari le predă Dumnezeu regelui Babilonului, sunt dracii, dintre cari fiecare lucrează.
1 III Regi 11. 25.
1 lud, 4, 2,
* II Regi 5, 11.
*96
Filocalis
după destoinicia iui înăscută, la aducerea uneia sau alteia dintre ispite. Căci fiesare este sămănătorul altei răutăţi şi fiecare este mai viclean decât altul şi mai iscusit spre un anumit fel de răutate. Dar nici dracii înşişi nu pot sluji în nici o privinţă diavolului, începătorului a toată răutatea, fără îngăduirea lui Dumnezeu. Trebue ca însuşi Dumnezeu să îngădue, precum singur ştie, în grija Lui de lume şi în iubirea de oameni, diavolului, să aducă, prin slujitorii lui, diferite pedepse asupra noastră pentru păcatele săvârşite. Aceasta se arată limpede în istoria lui Iov, unde se spune că diavolul n'a putut să se apropie de Iov fără îngăduirea lui Dumnezeu.1
Dar şi Nabuhodonosor însuşi, regele Babilonului, e înţeles de multeori ca legea naturală. Aceasta o arată în scrisoarea adresată locuitorilor din Ierusalim, acei cari, neputând să împlinească legea duhovnicească, au fost mutaţi în pământul Babilonului, adică în deprinderea confuziei pământeşti. Ei le cer acestora să se roage pentru viaţa lui Nabuhodonosor, regele Babilonului, şi pentru viaţa lui Baltazar, fiul lui, adică pentru legea naturală şi pentru deprinderea ei cu fapta [5], sub cari au căzut odinioară, „ca să fie zilele lor ca zilele cerului".2 Prin aceste cuvinte ei cer celor ce au rămas în starea nepătimaşă a virtuţii şi în adevărul cunoştinţii, să se roage ca să fie gândurile legii naturale şi ale deprinderii ei cu fapta, sub cari au ajuns părăsind legea duhului, ca gândurile dumnezeeşti ale legii duhovniceşti, numind gândurile „zile", iar legea duhovnicească „cer". Ei se rugau adecă lui Dumnezeu, ca să nu se depărteze legea naturală şi ostenicioasă sub care au ajuns, de legea duhovnicească [6].
1 Iot 1, 13. ' Baruh 1, H.
Răspunsuri către Talasie
97
Cu acestea consună şi cuvântul pe care marele Daniil i 1-a spus în chip tainic lui Nabuhodonosor, ca ameninţare dumnezeească, când i-a tălmăcit vedenia ■y din vis: „Şi te voi izgoni dintre oameni, şi va fi locuinţa ta cu fiarele sălbatece; şi te vor hrăni cu iarbă ca pe un bou şi vei dbrmi sub roua cerului; şi şapte ani vor trece peste tine până când vei cunoaşte că Cel Prea înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui voieşte. Şi pentrucă a spus: Lăsaţi colţul rădăcinilor arborelui în pământ, împărăţia ta îţi va rămânea şi din ea vei cunoaşte împărăţia cea cerească".1
Prin izgonire poate că înţelege scoaterea din Rai în lumea aceasta, pentru călcarea poruncii, şi căderea dela petrecerea cu sf. îngeri, adică dela ve derile spirituale, sub puterea legii naturale întemeiată pe simţire. Iar locuirea cu fiarele sălbatece înseamnă petrecerea cu patimile şi cu dracii cari le lucrează. Iarba cu care l-au hrănit [îngerii, zic unii codici, sau oamenii, zic alţii, nu fiarele cu cari avea locuinţa, căci acelea nu hrănesc, ci sfâşie], înseamnă cunoaşterea naturală prin simţire a lucrurilor şi lucrarea ostenitoare a virtuţii; pe acestea le procură, ca pe o iarbă, oamenilor îngerii.
Iar „vei dormi sub roua cerului", înseamnă a avea, prin Providenţa dumnezeească, puterea care se află în acestea. „Roua cerului" indică Providenţa, care hărăzeşte omului în veacul acesta, pe lângă toate cele înşirate, conservarea în existenţă; sau legea firii, care rămâne cu desăvârşire nestricată; sau poate cunoaşterea în parte a celor inteligibile, pe care ne-o mijlocesc lucrurile văzute prin harul lui Dumnezeu şi care ţine pe om aici în nădejdea celor viitoare.
1 Daniil 4, 22—23. Prof. Dr. D. Stăniloae: „Filocalia" - voi. III
Cuvintele „şapte ani vor trece peste tine" indică întinderea crugului înşeptit al vremii în veacul acesta. Sub acest crug a căzut firea, deoarece n'a păzit deprinderea şi lucrarea proprie, dar după sfârşitul lui, la învierea aşteptată, se va reîntoarce iarăşi la sine, prin lepădarea însuşirilor dobitoceşti [iraţionale], primind din nou mărirea dela început a împărăţiei, după ce a cunoscut, prin iconomia Providenţii din acest veac, stăpânirea adevăratei împărăţii [7J. Căci prin cuvintele: „lăsaţi colţul rădăcinilor pomului în pământ", se arată că nu se smulge deplin, din pricina greşelii dela început, sămânţa şi puterile bunătăţii.1 Datorită acestora, reluându-şi firea iarăşi creşterea, revine prin înviere Ia mărirea şi frumuseţea firească de mai înainte.
Dar lucrul cel mai bun este să ascultăm de legea poruncilor şi să învăţăm a ne stinge cugetul trupesc prin ostenelile de bunăvoie. Şi nu e numai un lucru bun acesta, ci şi foarte înţelept şi cuviincios pentru cei ce şi-au făcut raţiunea înăscută stăpână peste patimi. Iar de nu facem lucrul acesta, să-1 facem pe al doilea, să ne lăsăm certaţi fără voie şi să primim cu mulţumirea cuvenită voia Celui ce ne ceartă pe noi, ca pe un fel de jug al regelui din Babilon, spre pedeapsa păcatelor pe cari le-am făcut. Şi atunci regele spiritual al Babilonului nu ne va muta mintea din pământul nostru, adică din credinţa, din nădejdea 1 şi din deprinderea virtuţii. Deci în acest înţeles, .! arătat mai înainte, este numit diavolul şi „sluga lui k Dumnezeu" şi în acest înţeles se dau pe mâna lui regii popoarelor, regele din Iuda şi fiarele câmpului.
Scolii
1. Explică în ce chip diavolul este duşman şi I răsbunător al lui Dumnezeu.
1 Prin căderea în păcat chipul dumnezeesc în om nu dispare cu totuL ;*j
2. Osteneala şi necazul curăţă sufletul întinat de murdăria plăcerii şi smulge cu totul afecţiunea lui faţă de lucrurile materiale, descoperindu i paguba ce o are din iubirea faţă de ele. Pentru aceasta Dumnezeu îngădue diavolului, după o judecată dreaptă, să supere pe oameni cu tot felul de necazuri.
3. Cel ce sufere fiindcă a nesocotit harul lui Dumnezeu, dacă recunoaşte raţiunea Providenţii dumnezeeşti care vrea să-1 vindece, primeşte cu mulţumire şi cu bucurie necazul şi îşi îndreaptă greşala pentru care este certat. Cel ce se arată însă nesimţitor faţă de această doftorie ce i se dă, pe drept cuvânt este scos din har şi predat confuziei patimilor, dându-i-se drumul să vină la păcatul cu fapta, spre care era purtat de dorinţa lăuntrică.
4. Solomon avea pacea prin înţelesul numelui, iar înţelepciunea prin darul lui Dumnezeu, ca rod al rugăciunii
5. Nabuhodonosor înseamnă aci legea naturală, iar Baltazar fiul lui, deprinderea cu legea naturală.
6. E vădit din rugăciune că Nabuhodonosor şi Baltazar însemnează aci legea naturală şi deprinderea născută din ea, dar nu diavolul. Căci nimenea nu spune că se face rugăciune pentru diavolul. O rugăciune pe care n'a condamnat-o cuvântul proorocesc, nu trebue să credem că s'a adus lui Dumnezeu pentru diavolul.
7. Firea se va reîntoarce la sine însăşi, recă-pătând lipsa de păcat şi nestricăeiunea. Căci păcătoşii, adecă pricinile păcatului, vor pieri şi toţi vor fi fără de păcat şi prin aceasta fără stricăciune; pentru că acestea se nasc una din alta. Şi toţi vor cunoaşte împărăţia cea adevărată, unii prin iluminare, alţii prin osândă. Dar nu toţi se vor bucura de bunuri, şi cei ce se vor bucura nu se vor bucura la fel.
7*
Răspunsuri către Talasie
101
100
Filocalia1
. întrebarea 27
Odată ce Domnul a poruncit limpede după înviere să fie învăţate toate neamurile,1 de ce a mai avut Petru lipsă de descoperire în cazul lui Cornelie ?a Şi de ce Apostolii din Ierusalim, auzind de cele cu privire la Cornelie, se deosebeau de Petru ?
Răspuns
A avut foarte mare lipsă sf. Petru, fruntaşul Apostolilor, de o descoperire cu privire la neamuri. Căci nu ştia că nu este nici o deosebire între tăerea împrejur şi netăerea împrejur în privinţa credinţii. Nu ştia adecă limpede că Domnul a spus să fie învăţate neamurile, fără să mai fie obligate la slujirea dinafară a legii, până ce nu i-a arătat prin descoperire taina sfatului Său ascuns. Abia aceasta 1-a convins, prin simbolul pânzăturii, că harul Duhului Sfânt se dă şi neamurilor, ca şi lui, numai prin credinţă şi deci în Hristos nu este deosebire între Iudeu şi Elin. Dar nici Apostolii din Ierusalim n'au ştiut de aceasta. De aceea s'au deosebit de el, până ce au aflat şi ei bogăţia cea ascunsă a milostivirii dumnezeeşti cu privire la toţi oamenii. Căci harul propo-veduirii aducea o viaţă dumnezeească şi o slujire nouă, deosebită de cea a legii, şi o învăţătură a sufletului, care îl face să se elibereze de bunăvoie şi din proprie hotărîre de trup, precum şi o naştere mai dumnezeească din alt isvor [1]. Dar tocmai din această pricină cei încredinţaţi cu slujba propoveduirii aveau lipsă la tot cuvântul de învăţătura celui ce i-a trimis. Ba dacă nu par cuiva mai scrupulos decât trebue, fiecare cuvânt al poruncii dumnezeeşti avea trebuinţă de o învăţătură şi de o descoperire care să-i hotă-rască modul în care trebue împlinit [2J. Căci nu se
1 Mt. 28, 19.        • Fapte 10, 11.        * Fapte 11, 1 urm.
află nicidecum cineva care să cunoască modul de aplicare al vreunui cuvânt, fără descoperirea celui ce a grăit acest cuvânt [3). Ştiind-o aceasta şi vestitul Petru, după ce a primit dela Domnul porunca propoveduirii între neamuri, nu a pornit la lucru, ci a aşteptat să fie învăţat modul de aplicare al poruncii de către Cel ce a dat porunca.
Dar poate că pe lângă acestea mai erau şi alte lucruri pe cari trebuia să le înveţe Petru prin pân-zătura coborîtă din cer şi prin diferitele animale cuprinse în ea. Mai bine zis poate că erau lucruri pe cari trebuia să le înveţe tot neamul omenesc, sau orice om care, asemenea lui Petru, străbătând la ultima înălţime a credinţii, învaţă limpede să-şi stingă cu totul orice simţire, întru cât până ce priveşte prin ea cele văzute, cunoaşte zidirea ca una ce se strică prin sine, neputând să fie ferită de stricăciune" şi de confuzie. Deci prin pânzătură şi prin dobitoacele de pe ea, Dumnezeu i-a descoperit lui Petru drept mâncare duhovnicească lumea văzută, înţeleasă prin cea nevăzută, pe temeiul raţiunilor ei, sau pe cea nevăzută arătată prin chipurile lucrurilor sensibile. De aceea îi zice: „Ridică-te Petre, jertfeşte şi mănâncă".1 De unde i se porunceşte să se ridice? De unde altundeva, dacă nu din deprinderea şi din lanţurile simţirii [percepţiei prin simţuri] şi dintr'o prejudecată coborîtă despre lucruri, sau din păruta dreptate a legii, ca eliberat de nălucirile simţurilor, să poată vedea numai cu mintea raţiunile lucrurilor sensibile, desbrăcate de figuri, şi aşa să cunoască tipurile celor inteligibile şi să înveţe că nimic din cele făcute de Dumnezeu nu e necurat. Căci cel care contemplă creaţiunea văzută în raţiunile ei, ca pe o înfăţişare a celei inteligibile, sau tipurile celor inte-
1 F. A, 10, 13.
102
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
103
Ti
ligibile din podoaba lucrurilor văzute, ca pe o pân-zătură ce coboară de sus, nu va mai crede nimic necurat din lucrurile văzute, ne mai observând în raţiunile lor nimic care să trezească scârbă [4]. Pentru că stricăciunea se află în laturea sensibilă, ca şi răsboiul făpturilor întreolaltă. Intre raţiuni însă nu este învrăjbire.
Pânzătura ţinută de cele patru capete este deci lumea sensibilă ţinută şi ea de cele patru elemente.1 Iar târîtoarele, dobitoacele şi păsările sunt diferitele raţiuni ale făpturilor, cari pentru simţire sunt necurate, dar pentru minte sunt curate şi bune de mâncat, susţinând viaţa spirituală. In sfârşit, glasul ce se repetă de trei ori este filosofia activă [practică], naturală şi teologică* Căci cel ce vrea să urmeze cu adevărat lui Dumnezeu trebue nu odată, ci de două şi de trei ori să se ridice şi să jertfească creaţiunea văzută şi să o mănânce prin cunoaştere [în chip gnostic]. Astfel cel ce s'a ridicat din alipirea pătimaşă la cele văzute, a jertfit mişcarea acestora şi a isbutit să mănânce virtutea activă.3 Cel ce s'a ridicat dela, părerea mincinoasă despre lucruri, a jertfit formele cele văzute şi, mâncând raţiunile nevăzute, a dobândit contemplaţia naturală cea în duh. Iar cel ce s'a ridicat din rătăcirea politeistă, a jertfit însăşi fiinţa lucrurilor şi, mâncând prin credinţă cauza lor, s'a umplut de puterea cunoaşterii teologice [lui Dumnezeu].
Deci toată mintea contemplativă, având sabia Duhului, care este cuvântul [raţiunea] lui Dumnezeu, după ce a omorît în sine mişcarea creaţiunii văzute, a do-
1 Pământ, aer, apă, foc.
* Cele trei trepte ale urcuşului duhovnicesc. Nu-1 mai turbură mişcările ce le provoacă in om lucrurile văzute şi şi-a Însuşit virtutea cu fapta.
bandit virtutea, iar după ce a tăiat dela sine nălucirea formelor sensibile, a aflat adevărul în raţiunile lucrurilor, aceasta constituind contemplaţia naturală; în sfârşit, după ce s'a ridicat deasupra fiinţii lucrurilor, primeşte iluminarea nemărginitei monade dumnezeeşti, aceasta constituind taina teologiei adevărate.
Sau poate i-a poruncit Dumnezeu prealăudatului Petru, fruntaşul Apostolilor, ca, ridicându-se din puterea mărginită a firii la puterea dumnezeească cea după har, să jertfească cu ajutorul lui Dumnezeu, prin sabia cuvântului, patimile răutăţii din oameni şi să le facă după aceea o mâncare bună şi bineplă-cută Cuvântului spre mistuire duhovnicească, prin lepădarea vieţii pătimaşe şi dobitoceşti de mai înainte. Căci se spune că sângele care curge din orice animal înjunghiat este simbolul vieţii. Iar deosebirea animalelor arătate în pânzătura înseamnă poate felurimea patimilor din oameni. Târîtoarele înfăţişează pe cei a căror poftă se târîe în lucrurile pământeşti; fiarele, pe cei Cciri îşi aprind cu furie toată mânia spre a se nimici întreolaltă; iar păsările, pe cei ce şi împing toată puterea raţională spre sudalma mândriei şi spre îngâmfarea ce se naşte din ea, ca şi pe cei ce grăiesc nedreptate faţă de cele înalte şi ridică spre cer gura lor. Acestea jertfindu-le, ca un împreună lucrător al lui Dumnezeu, marele Petru, prin cuvântul Duhului, pe cei dintâi i-a făcut poftitori ai celor cereşti, pe ceilalţi blânzi şi iubitori de oameni şi cu îngăduinţă întreolaltă, iar pe cei din urmă iubitori de Dumnezeu şi smeriţi Ia cuget.
Să vedem acum ce vrea să arate prin înţelesul numelui ei şi Ioppe, în care preasfântul Petru, marea talpă a Bisericii, a avut această vedenie? Numele de Ioppe se tălmăceşte ca post de observaţie, însemnând paza ce se cuvine să o acordăm faptelor
r!' i
104
Filocalia
[6]. Căci cetatea, afiându-se la ţărmul mării, ar fi fost luată de multele valuri, dacă nu şi-ar fi avut aşezarea pe înălţime. Din această pricină socotesc că prin ea este indicat acela careşi zideşte virtutea, ca pe o cetate, pe înălţimea cunoştinţii şi care nu e totuşi departe de ispitele fără voe, întrucât nu s'a scuturat încă cu totiil de legătura [afecţiunea] faţă de lucrurile sensibile, ci o are aproape ca pe o mare şi de aceea are lipsă de un post de observaţie, ca nu cumva dracii necuraţi, folosindu-se pe furiş de ispitele fără de voe, să înlesnească pătrunderea patimilor celor de bunăvoe. Dar Ioppe aparţinând seminţiei lui Isahar, iar acesta tâlcuindu-se ca „plată" sau „osteneală", ea mai poate să însemneze şi deprinderea în supravegherea faptelor, pe cari le păzeşte de năvălirile nevăzute ale duhurilor răutăţii. Marelui Apostol i s'a poruncit, prin urmare, să-şi ridice mintea dela aceasta1 şi să şi-o mute spre cunoştinţa celor înalte.
Aşadar cel ce se află pe înălţimea de unde supraveghează filosofia activă, putem spune cS se află în Ioppe; iar cel ce locueşte în Sionul din Ierusalim, adică în locul de unde se vede pacea [căci aşa se tâlcueşte „Ierusalim"], se află departe de orice afecţiune faţă de cele sensibile, precum geografic e departe marea de locul pe care-i aşezat Sionul. Acesta, aflându-se pe înălţimea cunoştinţii, priveşte. numai spre vederile inteligibile ale existenţelor, depărtând cu mintea formele văzute ale lucrurilor. Ca urmare el primeşte în modul cel mai clar cu putinţă arătările lucrurilor dumnezeeşti, cari îi dau o formă mai dumnezeească minţii sale. Cel ce locueşte aşadar în Ioppe este omul faptelor (7cp«x«x6«), care supraveghează
1 Apostolul Petru şi tot cel ce a dobândit deprinderea in virtute, să »u rămână aci, ci să se înalte la treapta superioară a cunoştinţii.
Răspunsuri către Talasie
105
cursele vrăjmaşilor, iar cel ce locueşte în Sion este omul cunoştinţii (fvuotcxig), care contemplă cu mintea numai frumuseţea lucrurilor dumnezeeşti.1
Iar dacă pânzătura este răpită iarăşi ia cer, prin aceasta avem să înţelegem că după ce a arătat marelui Petru raţiunile duhovniceşti ale lucrurilor sensibile, cari există la un loc cu cele inteligibile, iarăşi le trage la Sine, arătându-ne în felul acesta că nimic din acelea ale căror raţiuni se află la El, nu este necurat. De aceea înţelegând marele Apostol sensul celor văzute de el, a învăţat că nu trebue să socotească pe niciun om necurat şi că la Dumnezeu nu este căutare la faţă, în temeiul căreia ar face vreo împărţire nedreaptă a făpturilor. Din această pricina, ne mai întârziind, a împlinit porunca duhovnicească, jertfind spre viaţa duhovnicească pe cei ce-şi tae de bunăvoie inima împrejur, prin cuvântul harului; şi îşi lapădă toată necurăţia necredinţii, a răutăţii şi a ne-ştiinţii, ca pe un prepuţ, fără să-şi tae dela trup nimic din cele ce le are acesta prin fire, dat fiind că acestea nu şi-au luat fiinţa din aplecarea pătimaşă a voii, ci îşi au originea în creaţiunea dumnezeească. Căci nimic din cele proprii firii nu este necurat, având pe Dumnezeu drept cauză a lor.
Scolii
1. Taina Noului Testament este anunţată ca schimbarea vieţii, ca slujire îngerească, ca înstrăinare de bunăvoe a sufletului de trup şi ca început al prefacerii dumnezeeşti în duh.
2. Altceva, zice, este raţiunea [cuvântul] poruncii şi altceva modul în care trebue să se împlinească porunca. Primind deci marele Petru poruncă despre
1 Locuitorul din Ioppe e cel de pe treapta virtuţilor, iar cel din Ierusalim cel de pe treapta contemplaţiei.
106
Filocalia
evanghelizarea neamurilor, a aflat modul de executare a poruncii, pe care nu-1 cunoştea, prin pânzătura, învăţând că chemarea neamurilor trebue să se facă fără tăierea împrejur, precum şi fără celelalte rândueli mai trupeşti ale legii. Căci Scriptura nu cunoaşte decât tăierea împrejur cea duhovnicească, adecă tăierea afecţiunii pătimaşe a sufletului faţă de trup.
3. Orice cuvânt al poruncii dumnezeeşti are lipsă de învăţătură cu privire la modul cum trebue împlinit, lucru pe care dumnezeescul Apostol îl numeşte „destoinicie".1
4. Cel ce nu rămâne de dragul simţirii la figurile lucrurilor văzute, ci caută cu mintea raţiunile lor, ca tipuri ale realităţilor inteligibile, sau contemplă raţiunile făpturilor sensibile, învaţă că nimic din cele văzute nu este necurat Căci toate sunt bune foarte prin fire.2
5. Cel ce nu se schimbă deodată cu mişcarea lucrurilor ce cad sub simţuri, se îndeletniceşte cu faptele nepătate ale virtuţilor. Iar cel ce nu-şi lasă mintea modelată de figurile lor, a dobândit cunoştinţa cea adevărată despre lucruri. In sfârşit cel ce a străbătut cu înţelegerea dincolo şi de însăşi fiinţa lucrurilor, a ajuns, ca cel mai bun teolog, în chip neştiut în preajma monadei. Prin urmare cel care a jertfit de trei ori în sine creaţiunea lucrurilor văzute, s'a făcut vrednic de treapta celor desăvârşiţi.3
1 II Cor. 2, 16; 3, 5. « Gen. 1, 31.
* Sunt iarăşi cele trei trepte ale urcuşului. Fiecare reprezintă o nouă desprindere de lucrurile ce cad sub simţuri (o nouă jertfire a lor;. Cel de pe treapta virtuţii nu se mai schimbă eu mişcarea lor, adică nu se Încântă de faptul că le dobândeşte sau le p-'erde, de producerea şi de dispariţia lor. Cel de pe treapta contemplaţiei naturale şi-a detaşat cugetarea de robia înfăţişărilor lor sensibile. Iar cel ce cunoaşte tainic pe Dumnezeu, a uitat chiar şt de raţiunile inteligibile ale lucrurilor, adică de fiinţa lor.
Răspunsuri către Talasje
107
6. Ioppe este, zice, deprinderea întru virtute, care păzeşte să nu se apropie vreo vătămare dela lucrurile sensibile învecinate. Iar Sionul este deprinderea întru cunoştinţă, care vede cum se primesc darurile înţelegerii.
întrebarea 28
Către cine a spus Dumnezeu : „ Veniţi să ne co-borîm şi să amestecăm limbile lor" ?1
Răspuns
Sf. Scriptură închipueşte pe Dumnezeu după dispoziţia aflătoare în,cei cărora le poartă de grijă [1]. Astfel e numit şi leu şi urs şi pardos şi panteră şi om şi bou şi oaie şi soare şi stea şi foc şi duh şi alte lucruri nenumărate, Dumnezeu nefiind nici una din acestea, dar fiind cugetat potrivit cu forţa şi cu însuşirea pe care o reprezintă fiecare din acestea. A-rătându-se de pildă lui Avraam, care era desăvârşit în cunoştinţă, Dumnezeu la învăţat că în raţiunea unităţii se cuprinde raţiunea imaterială a Treimii. Aceasta pentru faptul că Avraam ieşise cu mintea total din materie şi din formele ei. De aceea i s'a arătat ca trei şi i-a vorbit ca unul. Iar lui Lot, care nu-şi curăţise încă mintea de compoziţia^ corpurilor, ci atârna încă de icoana corpurilor alcătuite din materie şi formă şi credea că Dumnezeu este numai Făcătorul lumii văzute, i s'a descoperit în chip de doime, nu de treime, indicând prin formele în cari s'a îmbrăcat, că mintea pe care voeşte să o înveţe încă n'a ieşit din materie şi formă. Astfel dacă ai pătrunde cu pricepere raţiunile fiecărui loc în care Scriptura înfăţişează în chip felurit pe Dumnezeu, ai
1 Gen. 11, 7. • Gen. 19. 1.
108
Filocalia
afla drept cauză a schimbării continui a înfăţişărilor Lui, dispoziţia celor cărora le poart? de grijă.
In cazul de faţă cei ce zideau turnul, porniseră mai înainte din tara dela răsărit a luminii, adică dela cunoştinţa unică şi adevărată despre Dumnezeu, şi veniseră în pământul Senaar, care se tălmăceşte „dinţi blestemaţi", căzând în tot felul de păreri despre dumnezeire.   Aci adunând toate părerile,  ca pe nişte cărămizi, se apucaseră să zidească, asemenea unui turn, necredinţa politeistă. Din această pricină pe drept cuvânt Dumnezeu, care risipeşte unitatea conglăsuirii păcătoase a oamenilor rătăciţi, se numeşte aci pe Sine la plural, după dispoziţia lor, care era împărţită şiîmprăştiată în nesfârşite păreri. Prin aceasta arată că, fiind unul, în ei s'a împărţit în mulţi. Aceasta o arată şi în cazul lui Adam, zicând: „Iată Adam s'a făcut ca unul din noi".1 Aşadar potrivit cu starea de fiecare dată a omului, Dumnezeu e înfăţişat de Scriptură sau la plural sau ca unitate.
Iar la întrebarea, cu cine stă de vorbă Dumnezeu, se poate răspunde că este obiceiul Scripturii să înfăţişeze sfaturile negrăite şi ascunse ale lui Dumnezeu în chip trupesc, ca noi să putem înţelege cele dumnezeeşti cu ajutorul cuvintelor şi glasurilor cari ne sunt familiare, Căci în sine Dumnezeu este Minte necunoscută, Cuvânt negrăit şi Viaţă necuprinsă; El nici nu grăieşte, nici nu se lasă grăit, fiind însuşi Cuvântul şi însuşi sfatul după fiinţă. Dacă vom înţelege astfel graiurile dumnezeeştilor Scripturi nu ne vom poticni în niciun cuvânt din cele scrise, pe motiv de întunecime.
Dar cineva ar putea spune că în niciun caz numărul plural în legătură cu Dumnezeu nu se află în Scriptură într'un sens reproşabil. Şi spre întărirea
' Gen. 3, 22.
Răspunsuri către Talasie
109
părerii sale ar putea aduce cuvântul: „Şi a zis Dum-nezeu: „Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră",1 declarând că prin acest cuvânt nu putem să înţelegem că Scriptura introduce ideea politeistă. La aceasta răspundem: Când Sf. Scriptură vorbeşte de Dumnezeu la plural, adresându-se în chip evlavios celor evlavioşi, o face pentru a indica cele trei ipo-stasuri; ea înfăţişează adecă în chip tainic modul existenţii Treimii atotsfinte, fără de început şi de o fiinţă, dat fiind că atotslăvita, închinata şi atotlăudata Treime a ipostasurilor este cea mai deplină unitate după fiinţă. Căci Dumnezeul nostru este unitate în Treime şi Treime în unitate. Când insă vorbeşte despre Dumnezeu la plural către cei necredincioşi, osândeşte falsa idee despre dumnezeire a acestora, căci aceştia socotesc că deosebirea caracteristicilor personale este fiinţială, nu ipostatică. Iar gândind astfel despre dumnezeire, a vădit că susţin rătăcirea politeistă [2].
Iar dacă nu-i vom convinge spunând aceasta, vom face pe placul Duhului şi al celor ce iubesc pe Duhul, ocolind vrajba şi înţelegând Sf. Scriptură în acord cu dânşii. Vom zice deci şi noi că- ea înfăţişează pe Preasfânta Treime, cea în unitate, uneori ca creatoare, ca de pildă atunci când zice: „Să facem pe om" (căci existenţa celor create este opera Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt], alteori ca răsplătitoare a celor ce vieţuiesc întru evlavie ascultând de legile ei, sau ca providenţiatoare a celor ce au primit existenţa dela ea, precum s'a arătat lui Avraam ca trei şi i-a vorbit ca unul, şi alteori ca pedepsitoare, sau ca judecătoare a celor ce au călcat legile firii, ca atunci când zice: „Coborîndu-ne să amestecăm limbile lor". Căci Treimea cea sfântă şi de o fiinţă nu a creat numai făpturile, ci le şi susţine şi împarte fiecăreia
1 G«n. 1, 26.
112
FilecaHa
seama oamenilor, odată ce primise nemijlocit duhul harului desăvârşit al iubirii de Dumnezeu, pe măsura credinjii sale, na ascultat de cei ce primiseră harisma iubirii desăvârşite fată de el [3], care-i spuneau „prin Duhul", adică prin harisma iubirii fată de el, lucrată în ei de Duhul [căci tot una este duhul cu harisma, precum am spus, învăţând din cuvântul profetului] să nu se sue la Ierusalim. Căci el a preţuit neasemănat mai mult iubirea dumnezeească şi mai presus de înţelegere, decât iubirea duhovnicească a altora fată de el. Mai bine zis nu s'a suit neascultând, ci le-a înălfat prin pilda sa dorinţa celor ce prooroceau prin harisma sau prin lucrarea Duhului dată lor cu măsură, spre iubirea care este mai presus de toate. Deci nu se poate spune că nu a ascultat de Duhul marele Pavel, ci i-a învăţat pe cei ce prooroceau despre el prin harisma iubirii să se ridice dela o harisma mai mică a Duhului la una mai înaltă.
Sau iarăşi, dacă harisma proorocească este cu mult în urma harismei apostoleşti, nu era potrivit v4 raţiunea, care toate le îndrumă şi rândueşte locul fiecăreia, să se orienteze ceea ce e mai presus după ceea ce-i mai prejos, ci mai degrabă trebuia să asculte ceea ce-i mai prejos, de ceea ce-i mai presus* Căci cei ce prooroceau atunci prin Duhul proorocesc, nu prin cel apostolesc, vesteau chipul suferintii pe care avea să o suporte Sf. Pavel din pricina prop"o^ veduirii. Dar el, privind numai spre ţinta dumnezeească, nu da nici o Însemnătate celor dela mijloc [4]. Căci. toată grija lui era nu cum să treacă peste cele ce i se vor întâmpla, ci cum să devină un alt Hristos, împlinind după pilda lui Hristos, toate acelea pentru cari Hristos şi-a ales, din iubire de oameni, viaţa în trup. Aşadar păruta neascultare a lui Pavel nu-i decât o păzire a bunei rândueli, care cârmueşte
Răspunsuri către Talasie
113
şi îndrumă toate cele dumnezeeşti şi pe fiecare îl face să stea neclintit la locul său propriu. Ea este o învăţătură limpede ca să nu se amestece întreolaltă treptele Bisericii, aşa de bine orânduite de Duhul.
' Scolii
1. Cel ce lucrează diferit în fiecare dintre cei înrâuriţi de EI în chip diferit, este întreg şi neîmpărţit în toţi. Căci Duhul Sfânt se arată lucrând în chip neamestecat şi neîmpărţit în toţi şi în fiecare prin una şi aceeaşi putere, fiind plinitorul tuturor celor ce sunt. Căci este Dumnezeu mai presus de fiinţă şi nici toate la un loc nu-1 pot încăpea.
2. Orice deprindere [aptitudine], prin care se împlineşte o poruncă, zice că este o harisma a Duhului.
3. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea, este mai mare, zice, decât cel ce iubeşte pe aproapele. Deci nu e raţional ca ceea ce e mai mare să se orienteze după ceea ce e mai mic, ci mai bine ceea ce e mai mic să se orienteze după ceea ce e mai mare. De aceea dumnezeescul Apostol pe drept cuvânt nu a îngăduit să fie stăpânită demnitatea şi cinstea apostolească de treptele peste cari stăpânea ea, ca nu cumva să se strice buna rânduiala a tuturor lucrurilor şi mai ales a celor dumnezeeşti.
4. Cele dela mijloc sunt diferitele încercări, pe cari le vedeau cu preştiinţă cei ce prooroceau prin Duhul Sfântului Pavel suferinţele ce avea să le îndure pentru adevăr. Dar el nu avea nici o grijă de acestea, grăbindu-se să se unească cu Hristos, cu ipostasul descoperit al bunătăţilor, după ce va trece prin credinţă dincolo de cele create.
Prof. Dr. D. Stăniloae: „Filocalia" - pol. III 8
112
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
113
seama oamenilor, odată ce primise nemijlocit duhul harului desăvârşit al iubirii de Dumnezeu, pe măsura credinţii sale, n'a ascultat de cei ce primiseră harisma iubirii desăvârşite faţă de el [3], care-i spuneau „prin Duhul", adică prin harisma iubirii faţă de el, lucrată în ei de Duhul [căci tot una este duhul cu harisma, precum am spus, învăţând din cuvântul profetului) să nu se sue la Ierusalim. Căci el a preţuit neasemănat mai mult iubirea dumnezeească şi mai presus de înţelegere, decât iubirea duhovnicească a aitora faţă de el. Mai bine zis nu s'a suit neascultând, ci le-a înălţat prin pilda sa dorinţa celor ce prooroceau prin harisma sau prin lucrarea Duhului dată lor cu măsură, spre iubirea care este mai presus de toate. Deci nu se poate spune că nu a ascultat de Duhul marele Pavel, ci ia învăţat pe cei ce prooroceau despre el prin harisma iubirii să se ridice dela o harisma mai mică a Duhului la una mai înaltă.
Sau iarăşi, dacă harisma proorocească este cu mult în urma harismei apostoleşti, nu era potrivit cu raţiunea, care toate le îndrumă şi rândueşte locul fiecăreia, să se orienteze ceea ce e mai presus după ceea ce-i mai prejos, ci mai degtabă trebuia să asculte ceea ce-i mai prejos, de ceea ce-i mai presus* Căci cei ce prooroceau atunci prin Duhul proorocesc, \ nu prin cel apostolesc, vesteau chipul suferinţii pe 4 care avea să o suporte Sf. Pavel din pricina protfo^ | veduirii. Dar el, privind numai spre ţinta dumne- J zeească, nu da nici o Însemnătate celor dela mijloc I [4]. Căci. toată grija lui era nu cum să treacă peste I cele ce i se vor întâmpla, ci cum să devină un alt j Hristos, împlinind după pilda lui Hristos, toate acelea J pentru cari Hristos şi-a ales, din iubire de oameni, |j viaţa în trup. Aşadar păruta neascultare a lui Pavel i nu-i decât o păzire a bunei rândueli, care cârmueşte i
şi îndrumă toate cele dumnezeeşti şi pe fiecare îl face să stea neclintit la locul său propriu. Ea este o învăţătură limpede ca să nu se amestece întreolaltă treptele Bisericii, aşa de bine orânduite de Duhul.
'Scolii
1. Cel ce lucrează diferit în fiecare dintre cei înrâuriţi de El în chip diferit, este întreg şi neîmpărţit în toţi. Căci Duhul Sfânt se arată lucrând în chip neamestecat şi neîmpărţit în toţi şi în fiecare prin una şi aceeaşi putere, fiind plinitorul tuturor celor ce sunt. Căci este Dumnezeu mai presus de fiinţă şi nici toate la un loc nu-1 pot încăpea.
2. Orice deprindere [aptitudine], prin care se împlineşte o poruncă, zice că este o harisma a Duhului.
3. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea, este mai mare, zice, decât cel ce iubeşte pe aproapele. Deci nu e raţional ca ceea ce e mai mare să se orienteze după ceea ce e mai mic, ci mai bine ceea ce e mai mic să se orienteze după ceea ce e mai mare. De aceea dumnezeescul Apostol pe drept cuvânt nu a îngăduit să fie stăpânită demnitatea şi cinstea apostolească de treptele peste cari stăpânea ea, ca nu cumva să se strice buna rânduiala a tuturor lucrurilor şi mai ales a celor dumnezeeşti.
4. Cele dela mijloc sunt diferitele încercări, pe cari le vedeau cu preştiinţă cei ce prooroceau prin Duhul Sfântului Pavel suferinţele ce avea să le îndure pentru adevăr. Dar el nu avea nici o grijă de acestea, grăbindu-se să se unească cu Hristos, cu ipostasul descoperit al bunătăţilor, după ce va trece prin credinţă dincolo de cele create.
Prof, Dr. D. Stăniloae: „Filocalia" - pol. III 8
114
!i1
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
115
întrebarea 30
Ce însemnează: „Puteţi bea paharul pe care Eu îl beau şi vă puteţi boteza cu Botezul cu care Eu mă botez?"1 Care este deosebirea între pahar şi Botez?
Răspuns
Botezul Domnului este chipul ostehelelor noastre de bunăvoe pentru virtute, prin cari, ştergând petele de pe conştiinţă, omorîm de bunăvoe înclinarea voii noastre către cele ce se văd. Iar paharul este chipul încercărilor fără de voe, cari vin asupra noastră în timpuri de strâmtoare pentru că stăm în slujbă adevărului şi prin a căror suportare, punând dorul după Dumnezeu mai presus chiar şi de viaţă, primim de bunăvoe până chiar şi moartea silnică a fiinţii noastre [1]. Prin urmare aceasta este deosebirea între Botez şi pahar, că Botezul face moartă aplecarea voinţii noastre spre plăcerile vieţii, de dragul virtuţii, iar paharul convinge pe cei evlavioşi să pună adevărul mai presus chiar şi de viaţă. Paharul 1-a pus înainte de Botez, deoarece virtutea este pentru adevăr, nu adevărul pentru virtute [2]. De aceea cel ce cultivă virtutea pentru adevăr, nu e rănit de săgeţile slavei deşarte; dar cel ce se stră-dueşte după adevăr de dragul virtuţii, deschide în sine culcuş părerii de sine a slavei deşarte.2
Scolii
1. Botezul Domnului, zice, este omorîrea desă-vârşită a înclinării noastre spre lumea simţurilor; iar
1 Marcu 10, 38.
* Precum Euharistia urmează după Botez, aşa cunoaşterea adevărului urmează după virtute, ca o treaptă mai Înaltă. Prin Botez sau prin virtute, ne omorîm voia egoistă, dar nu ne omorîm energia virtuţii. Prin cuminecătura cu adevărul, uităm de noi Înşine, chiar ca subiecte ale virtuţii, ca să nu mai trăiască decât adevărul.
paharul este tăgăduirea chiar şi a vieţii de aici, pentru adevăr.
2. Adevărul, zice, este cunoştinţa dumnezeească; iar virtutea, lupta pentru adevăr a celor ce-1 doresc. Aşadar cel ce îndură ostenelile virtuţii pentru cunoştinţă, nu se robeşte slavei deşarte, întrucât ştie că adevărul prin firea lui rămâne mai presus de toate ostenelile. Căci el prin fire nu poate fi cuprins de cele din urmă. Dar cel ce caută cunoştinţa de dragul ostenelilor pentru ea, desigur se robeşte slavei deşarte, ca unul ce crede că a luat cununa înaintea sudorilor, neştiind că ostenelile sunt pentru cunună, iar nu cununa pentru osteneli. Orice metodă se dovedeşte necugetată atunci când, în loc de a se ajunge prin ea la ceea ce este absolut [pentru sine], e crezută ea ca un lucru absolut [pentru sine].
întrebarea 31
Dacă „Dumnezeu nu locueşte în temple făcute de mâni",1 cum locuia în templul Iudeilor?
Răspuns
Dumnezeu, îngrijindu-se prea înţelept de cei pro-videnţiaţi, potrivit cu starea lor, mai întâi i-a călăuzit pe oameni spre adevăr prin tipuri, întrucât se cârmuiau după simţuri. In felul acesta S'a amestecat pe Sine în chip nevăzut în toate tipurile date poporului vechiu, lucrând la înălţarea celor călăuziţi. A locuit prin urmare în templul Iudeilor în mod figurat, dar nu cu adevărat, circumscriindu-şi prin această locuire în templu sfatul Său negrăit cu privire la povăţuirea tainică a celor providenţiaţi. Căci cel mai potrivit locaş al lui Dumnezeu este numai mintea curată. Pentru ea a îngăduit Dumnezeu să se zidească tem-
1 Fapt. Apost. 17, 24.
8*
11b
riiocaiia
plul ca tip, voind ca prin simboale foarte îngroşate să desfacă de materie mintea Iudeilor, care era cu mult mai îngroşată decât tipurile fără simţire. El voia s'o facă să-şi vadă neputinţa ei de a fi locaş al lui Dumnezeu din pricina materialităţii şi a desbinării de care era stăpânită şi prin aceasta să vină la cunoştinţa însuşirilor ei naturale. Acest lucru neînţele-gându-1 însă Iudeul, care nu ştia decât să-şi nutrească prin mândrie fudulia cucernică, a fost lipsit şi de tip şi s'a înstrăinat în chip păcătos de adevăr [1].
Scolie
1. Iudeu este, zice, cel ce cultivă numai forma cunoştinţii, care este cuvântul gol şi numai chipul virtuţii, care este obiceiu fără suflet. El se făleşte cu figurile adevărului.
» întrebarea 32
Ce însemnează: „Dacă ar dibui ar găsi pe Dumnezeu?"1 Cum găseşte cineva pe Dumnezeu dibuind?
Răspuns
Cel ce nu se opreşte la laturea văzută a slujirii trupeşti a legii, ci, pătrunzând prin căile minţii în fiecare dintre simboalele văzute, află raţiunea divină perfectă, ascunsă în fiecare, în această raţiune găseşte pe Dumnezeu însuşi. Dibuind bine prin puterea minţii în materia prescripţiilor legii, ca într'o grămadă de lucruri amestecate, va afla undeva ascuns în carnea legii mărgăritarul-raţiune, care scapă cu totul simţirii. La fel şi cel ce nu circumserie firea celor văzute numai la cât cuprinde simţirea, ci cercetează cu mintea în chip înţelept raţiunea din fiecare făptură, descopere pe Dumnezeu, aflând din măreţia arătată a lucrurilor însăşi cauza lor.
1 Fapt. Apost. 17, 27.
Răspunsuri către Talasie
117
Dat fiind aşadar că însuşirea proprie a celui ce dibueşte este discernământul, care pătrunde prin cunoştinţă simboalele legii şi contemplă cu ştiinţă firea văzută a lucrurilor, acela deosebeşte cele din Scriptură, din creaţiune şi din şine însuşi. In Scriptură deosebeşte litera şi duhul, în creaţiune raţiunea şi ceea ce se vede la suprafaţă, iar în sine mintea şi simţirea. Apoi luând din Scriptură duhul, din creaţiune raţiunea şi din sine mintea şi unindu-le indisolubil întreolaltă, află pe Dumnezeu, cunoscându-L pe cât se cuvine şi pe cât este cu putinţă în minte, în raţiune şi în duh. Aceasta, pentru că s'a eliberat de toate cele ce-1 rătăcesc şi îl trag spre tot felul de păreri, adică de literă, de suprafaţa văzută a lucrurilor şi de simţire, în cari stă laturea cantitativă a lucrurilor, atât de felurită şi de potrivnică unităţii. Dar dacă amestecă cineva şi împleteşte litera legii, suprafaţa lucrurilor şi simţirea proprie, este asemenea unui chior cu vederea scurtă, suferind de boala necunoştinţii cauzei lucrurilor [1].
Scolie
1. Cel ce vede din Scriptură numai duhul fără figuri şi din creaţiune raţiunile fără forme, cu mintea eliberată de lucrarea simţirii, a aflat pe Dumnezeu; în duhul Scripturii ca pe pricinuitorul bunătăţii, în raţiunile lucrurilor ca pe al puterii, iar în sine ca pe al înţelepciunii. Căci raţiunile celor create din nimic povestesc puterea Creatorului; duhul Scripturii, readucând pe cei rătăciţi la îndumnezeire, vesteşte bunătatea Celui care a scris-o; iar mintea noastră, primind în ea în chip nedespărţit raţiunile celor create, dă pe faţă înţelepciunea Ziditorului.1
1 Sofia e conţinătoarea unitară a tuturor raţiunilor, Sofia primă şi perfectă din veci este Logosul divin. Dar apoi orice minte devine sofia, potrivit cu progresul ei in adunarea tuturor raţiunilor in sine şi In adâncirea lor.
118
.Filocalia
întrebarea 33
Ce însemnează: „Amin zic vouă, că oricine va zice muntelui acesta: ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu va deosebi întru inima sa, ci va crede că ceeaşpe spune se face, va fi lui ceea ce a zis"?1 Ce însemnează : „şi nu va deosebi" ?
Răspuns
Dumnezeescul şi marele Apostol, definind ce este credinţa, zice: „Credinţa este ipostasul celor nădăjduite şi dovada lucrurilor nevăzute".2 Iar daca cineva ar defini-o şi ca bun lăuntric, sau ca cunoştinţă adevărată, doveditoare a bunurilor tainice, nu ar păcătui împotriva adevărului. In sfârşit Domnul, învăţând despre lucrurile tainice şi despre cele nădăjduite şi nevăzute, zice: „împărăţia lui Dumnezeu este în-lăuntrul vostru",3 Aşadar credinţa în Dumnezeu este acelaş lucru cu împărăţia lui Dumnezeu. Ea se deosebeşte numai prin cugetare de împărăţie, căci credinţa este împărăţia lui Dumnezeu fără formă, iar împărăţia este credinţa care a primit în chip dumnezeesc o formă [1].
Deci pe temeiul acestui fapt, credinţa nu este în afară de noi. Dar noi cultivând-o prin poruncile dumnezeeşti, o facem să devină împărăţia lui Dumnezeu, care e cunoscută numai de cei ce o au. Aşa dar împărăţia lui Dumnezeu este credinţa desvoltată prin lucrare. Iar împărăţia aceasta înfăptueşte unirea nemijlocită cu Dumnezeu a celor ce fac parte din ea.
Aşadar s'a dovedit limpede că credinţa este o putere de legătură, care înfăptueşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu cel crezut [2].
1 Mc. 11. 23.
* Err. 11, 1.
3 Le. 17, 21.
Răspunsuri către Talasie
119
Omul, constând din suflet şi trup, este purtat de două legi, a trupului şi a duhului. Legea trupului are la dispoziţia sa simţirea [lucrarea simţurilor), iar legea duhului lucrarea minţii. Legea trupului, lucrând prin simţire, leagă pe om de materie, iar legea duhului, lucrând prin minte, înfăptueşte în chip nemijlocit unirea lui cu Dumnezeu. De aceea pe drept cuvânt „cel ce nu deosebeşte în inima lui", adică nu distinge cu mintea, sau hu tae uniunea nemijlocită cu Dumnezeu, produsă prin credinţă, ca unul ce a devenit nepătimitor, mai bine zis dumnezeu, datorită unirii prin credinţă, „va zice muntelui acesta să se mute şi se va muta" (3). Prin cuvântul „acesta" este indicat cugetul şi legea trupului, care e cu adevărat greoiu şi cu anevoie de strămutat, ba pentru puterea naturală, cu totul de nemişcat şi de neclintit. Căci aşa de mult s'a înrădăcinat puterea lui în firea qame-nilor prin lucrarea neraţională â simţurilor, încât mulţi nici nu cred că este omul altceva decât trup, având simţirea ca putere prin care se bucură de viaţa aceasta. Toate sunt deci cu putinţă celui ce crede şi nu deosebeşte, adecă nu tae unirea înfăptuită prin credinţă între mintea lui şi Dumnezeu, de dragul legăturii afectuoase dintre suflet şi trup, susţinută prin simţire. Căci toate câte înstreinează mintea de lume şi de trup şi o leagă de Dumnezeu, sunt desăvârşite în rezultatele lor [4].
Scolii
1. Credinţa simplă o numeşte împărăţie fâră formă, întrucât cel ce o are n'a ajuus încă la asemănarea cu Dumnezeu prin virtuţi. Iar împărăţie numeşte acea credinţă, care a dobândit prin fapte forma dumnezeească a bunătăţii.
2. Credinţa este o cunoştinţă ce nu se poate dovedi. Iar dacă e cunoştinţă ce nu se poate do-
120
Filocalia
vedi, atunci credinţa este o legătură mai presus de fire, prin care în chip neştiut şi indemonstrabil ne unim cu Dumnezeu într'o unire mai presus de înţelegere,
3. Când mintea a dobândit unirea nemijlocită cu Dumnezeu, îşi opreşte cu totul puterea firească de a cugeta şi de a se cugeta. Iar când îi dă iarăşi drumul acesteia şi cugetă ceva din cele ce sunt în urma lui Dumnezeu, începe să deosebească tăind unirea cea mai presus de înţelegere.1 Până ce se află omul în această unire cu Dumnezeu, ca unul ce s'a ridicat mai presus de fire, şi a devenit dumnezeu prin participare, mută legea firii sale întocmai ca pe un munte nemişcat.
4. Mai trebue adăugat, zice: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede", adică toate cele cari înstrăinează mintea de lume şi de trup. Căci acestea sunt făcute de Dumnezeu cu putinţă celui ce crede.
întrebarea 34
Ce însemnează iarăşi: „Pentru aceasta vă spun vouă că toate câte cereţi rugându-vă, să credeţi că veţi lua, şi va fi vouă ?"2 Cum poate cineva să creadă că va lua toate câte le cere, odată ce numai Dumnezeu ştie dacă îi foloseşte ceea ce cere, sau nu ? Deci dacă
1 Deci unirea cea mai presus de fire şi de cugetare cu Dumnezeu şi oprirea lucrării naturale a cugetării are loc şi in viaţa aceasta, dar. pentru scurte răstimpuri. Unirea cu Dumnezeu şi îndumnezeirea omului nu inseamnă o identificare cu Dumnezeu după fiinţă, dar e trăită ca o stare in care cugetarea omului nu mai face deosebire între sine şi Dumnezeu, pentrucă peste tot cugetarea au mai e în funcţiune. Dar în omul indumnezeit rămâne totuşi conştiinţa că nu e nici numai el, nici numai Dumnezeu £ ceva analog cu relaţia de iubire intre două persoane. Ele nu mai fac disticţie între eu şi tu. Dar totuşi nu se trăesc ca una, ca eu sau ca tu, ci ca două, deodată, ca o plinătate, ca o comunitate, deosebită de starea singulară. ' Marcu 11, 24.
Răspunsuri către Talasie
121
din neştiinţă cere ceea ce nu-i foloseşte, cum îi va dai Iar dacă nu îi dă ceea ce nu-i foloseşte, dar a cerut din neştiinţă, cum poate cineva să creadă că orice cere va lua şi va fi lui?
Răspuns
Toate întrebările acestea au fost deslegate pe scurt în răspunsul de mai înainte. Pentrucă numai celor ce ştiu cum să creadă le este dat să ştie ce trebue, cum trebue, şi cari lucruri să le ceară. Căci „cunoştinţa nu este a tuturor",1 precum nici credinţa. De altfel însuşi Domnul a zis: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui",2 îndem-nându-ne adecă să căutăm înainte de toate cunoştinţa adevărului şi în al doilea rând exercitarea în împlinirea datoriilor morale. Prin aceasta a arătat limpede că cei credincioşi trebue să caute numai cunoştinţa dumnezeească şi virtutea care o împodobeşte prin fapte.3 Dar trebue să ştim că sunt multe cele cari trebuesc căutate în vederea cunoştinţii lui Dumnezeu şi a virtuţii de către cei ce cred. De pildă: isbăvirea de patimi, răbdarea încercărilor, raţiunile virtuţilor, chipurile lucrărilor, desrădăcinarea afecţiunii sufletului faţă de trup, deslegarea simţurilor din legătura [relaţia] cu lucrurile sensibile, retragerea desăvârşită a minţii din toate cele create şi scurt vorbind nenumărate alte lucruri cari sunt de lipsă pentru alungarea răutăţii şi a neştiinţii şi pentru dobândirea cunoştinţii şi a virtuţii. De aceea pe drept cuvânt a spus Domnul: „Toate câte veţi cere, crezând, veţi primi". El s'a gândit la toate câte ajută la cunoaşterea lui Dumnezeu şi la virtute, singurele cari
1 II Tesaloniceni 3, 2. * Matei 6, 37.
3 Sunt arătate în ordine inversă cele două trepte ale urcuşului duhovnicesc.
122
Filocalia
trebue să le ceară cu ştiinţă şi cu credinţă cei evla-vioşi. Căci toate acestea folosesc şi de aceea le dă Domnul cu siguranţă celor cari le cer. Prin urmare acela care cere numai de dragul credinţii, adecă al unirii nemijlocite cu Dumnezeu, toate câte ajută la înfăptuirea acelei uniri, cu siguranţă că le va lua. Dar acela care cere fără acest scop, alte lucruri, sau chiar pe cele înainte pomenite, nu le va primi. Căci nu crede, ci ca un necredincios îşi urmăreşte slava proprie prin cele dumnezeeşti.
întrebarea 35 Deoarece Cuvântul s'a făcut trup, şi nu numai trup, ci şi sânge şi oase, iar pe de altă parte ni se porunceşte să mâncăm trupul şi să bem sângele,1 dar oasele să nu le sdrobim,- te rog să mă înveţi ce însemnează această împărţire întreită a Cuvântului făcut om?
Răspuns
Hotărîndu-se să coboare în fiinţă, precum numai El a ştiut, Cuvântul cel mai presus de fiinţă şi Făcătorul tuturor celor ce sunt, a adus raţiunile naturale ale tuturor lucrurilor văzute şi cugetate [inteligibile), împreună cu înţelesurile necuprinse ale propriei dum-nezeiri. Dintre acestea raţiunile celor cugetate sunt sângele Cuvântului, iar raţiunile celor sensibile sunt trupul Lui văzut. Deci Cuvântul fiind învăţătorul tuturor raţiunilor duhovniceşti, atât al celor din lucrurile văzute, cât şi al celor din realităţile inteligibile, după cuviinţă şi cu drept cuvânt dă celor vrednici să mănânce, ca pe un trup, ştiinţa cuprinsă în raţiunile lucrurilor văzute şi să bea, ca pe un sânge, cunoştinţa aflătoare în raţiunile celor inteligibile [1]. Pe acestea le-a pregătit înţelepciunea în chip mistic încă de odinioară, dregând vin şi aducând jertfe, precum
Răspunsuri către Talasie
123
1 Ioan 1, 14; 6, 41; 19, 36.
Exod 12, 46.
«e spune la Proverbe.1 Iar oasele, adică raţiunile mai presus de înţelegere despre dumnezeire, cari depăşesc în chip nesfârşit toată firea creată, nu le dă, neavând firea celor create vreo putere ca să intre în legătură [relaţie] cu acestea.2
Şi iarăşi, trupul Cuvântului este virtutea adevărată, sângele cunoştinţa fără de greşeală, iar oasele teologia [cunoştinţa de Dumnezeu) cea negrăită [2). Căci precum sângele se preface în forma trupului, tot aşa cunoştinţa se preface prin făptuire în virtute.3 Şi precum oasele susţin sângele şi trupul, la fel raţiunile mai presus de orice înţelegere despre dumnezeire, aflându-se în sânul făpturilor, crează şi susţin în chip neştiut fiinţele lucrurilor şi dau naştere oricărei cunoştinţe şi virtuţi.
Iar dacă ar spune cineva că şi raţiunile Judecăţii şi ale Providenţii pot fi socotite trupul %şi sângele, ca unele ce vor fi cândva mâncate şi băute, iar raţiunile negrăite despre dumnezeire, ascunse în acelea, ar spune că sunt oasele, nu a căzut, cred, din adevăr.
Sau poate trup al Cuvântului mai este şi reîntoarcerea desăvârşită a firii la ea însăşi şi restabilirea ei prin virtute şi cunoştinţă, sângele, îndumnezeirea care o va ţine prin har în fericirea veşnică, iar oasele, însăşi puterea necunoscută care va susţine firea în fericirea veşnică prin îndumnezeire.
Iar dacă ar spune cineva, printr'o tâlcuire mai subţire, că trupul este mortificarea de bunăvoe prin
1 Proverbe 9, 2.
8 Firea noastră creată nu poate cunoaşte prin puterea ei finită cele ale lui Dumnezeu, ci numai dacă primeşte puterea lui Dumnezeu, ca prin El să cunoască ale lui.
3 Cunoştinţa generală duce la virtute, iar virtutea duce la o cunoştinţă specială. ,
V
124
Filocalia
virtuţi, sângele desăvârşirea prin moartea pentru adevăr la vreme de strâmtorare, iar oasele raţiunile prime despre Dumnezeu, cari nouă ne sunt inaccesibile, bine ar spune şi acesta şi n'ar cădea dela înţelegerea cuvenită.
Scolii
1. Vorbeşte de fiinţa, de puterea şi de lucrarea fiecărei făpturi. Acestea se văd la toate făpturile şi prin ele e cunoscut Dumnezeu ca Făcător, Proniator şi Judecător. Sau vorbeşte de cele două părţi din cari se alcătuesc făpturile, adică de materia şi forma celor sensibile, sau de fiinţa şi accidentul celor inteligibile, sau de virtutea şi cunoştinţa, prin cari se face cunoscut celor vrednici Cel mai presus de cunoaştere.
2. Teologia negrăită este neştiinţa totală în sens de depăşire, care este atât de necunoscută, pe cât se cunosc cele ce pot fi cunoscute în chip natural
3. Prin sânge înţelege îndumnezeirea, care va fi viaţa celor ce se vor învrednici de ea. Căci sângele e simbolul vieţii.
întrebarea 36
Ce însemnează trupurile şi sângele animalelor necuvântătoare, pe cari aducându-le Israiltenii lui Dumnezeu, trupurile le mâncau, iar sângele nu, ci-l vărsau în cerc la temelia altarului?1
Răspuns
Cei ce slujeau odinioară lui Dumnezeu în umbra legii, închipuesc pe începătorii în evlavie. Căci şi aceştia de abea pot să înţeleagă dispoziţiile văzute ale simboalelor. cu înţeles de tipuri. Dat fiind aşadar
1 Deut. 12, 27 urm.
Răspunsuri câtre Talasie
125
că nu acelora li s'a dat în primul rând legea, ci nouă, căci prin noi se desăvârşeşte duhovniceşte, cari vieţuim după pilda lui Hristos, să cercetăm cu evlavie raţiunea jertfelor de atunci.
începătorul în evlavie, învăţând să cunoască faptele dreptăţii, se îndeletniceşte numai cu făptuirea întru toată ascultarea şi credinţa, mâncând cele văzute ale virtuţilor ca pe nişte trupuri [1].
Raţiunile poruncilor, cari alcătuesc cunoştinţa celor desăvârşiţi [2], el le lasă lui Dumnezeu prin credinţă, neputându-se întinde cât ţine lungimea cunoştinţii. Căci altarul este simbolul lui Dumnezeu, căruia toţi îi jertfim duhovniceşte şi căruia îi lăsăm cunoştinţa celor mai presus de puterea noastră, ca să trăim. Iar temelia altarului e chipul credinţii în El, căci credinţa e temelia1 care poartă toată zidirea faptelor şi a înţelesurilor dumnezeeşti. Tot cel ce nu se poate împărtăşi cu sobrietate de beţia vinului înţelepciunii dumnezeeşti prin Cunoştinţă, face bine să verse raţiunile cunoştinţelor pe cari nu le înţelege lângă această temelie, adică să lase credinţii cunoştinţa raţiunilor cari sunt mai presus de puterea lui.
Deci ca chip al celor începători în evlavie, poporul vechiu mânca trupurile jertfelor, iar sângele [3} îl vărsa la temelia altarului întrucât, din pricina cugetului copilăresc, nu se putea ridica la cunoştinţa celor ce se săvârşeau tainic. Hristos însă, făcân-du-ni-Se arhiereu al bunurilor viitoare2 şi jertfin-du-Se pe Sine ca jertfă tainică, îşi dă împreună cu trupul şi sângele celor ce şi-au deprins simţurile su-' fletului în vederea desăvârşirii, ca să poată distinge
1 Evr. 11, 1, * Evrei 9. fl
t
126
Filocalia
binele şi răul.1 Căci cel desăvârşit a trecut nu numai de treapta începătorilor, ci şi de a înaintaţilor,2 şi de aceea nu ignorează raţiunile celor săvârşite de el după poruncă, ci bându-le întâi pe acelea cti duhul [raţiunile], mănâncă prin fapte toată carnea virtuţilor, ridicându-şi înţelegerea celor săvârşite prin simţuri la nivelul cunoaşterii cu mintea.
Mai sunt şi alte foarte multe înţelesuri ale acestora, mai ales pentru voi iubitorilor de Dumnezeu, dar le lăsăm acum din pricina mulţimii lor.
Scolii
1. Prin cele văzute ale virtuţilor a înţeles disciplina morală.
2. Observă că a numit raţiunile cunoştinţă. Iar dacă raţiunile sunt cunoştinţă, cel ce cunoaşte raţiunile desigur cunoaşte Raţiunea [Logosul) şi pe Tatăl Raţiunii. Căci Raţiunea este cunoştinţa exactă a Tatălui Său: „Cel ce mă vede pe mine, vede pe Tatăl meu",3 zice Mântuitorul.
3. Sângele în înţeles spiritual este cunoştinţa, ca una ce hrăneşte trupul virtuţilor.
întrebarea 37
Se spune în Fapte despre Sf. Pavel: „Astfel că puneau peste cei bolnavi ştergare şi legături de pe trupul
1 Evr. 5, 14. Aceştia nu mai împlinesc poruncile numai prin credinţă, fără să-şi dea seama de valoarea lor, ci disting prin înţelegere binele şi răul.
* Si, Maxim, ca şi Nil Ascetul, distinge în trei trepte pe cei ce se dedică unei vieţi de evlavie: ol eteocrâjievot, ol 7rpox67tiovxsg xaJ ol ţiXetot, cari corăspund celor ce se purifică, sau celor activi, celor ce contemplă raţiunile din natură şi celor ce văd pe Dumnezeu în chip tainic. Poporul evreesc, era pe prima treaptă. De aceea nu mânca decât trupurile animalelor, nu şi sângele lor,
* Io, 14, 9.
Răspunsuri către Talasie
127
lui şi boalele se depărtau dela ei".1 Oare se făceau aceste minuni pentru promovarea misiunii lui şi deci se bucurau şi cei necredincioşi de ele, sau pentru că era sfinţit trupul lui, se săvârşeau acestea din puterea» trupului lui? Şi dacă din această pricină na pdţit nimic nici dela viperă, pentru care motiv n'a murit trupul Sfântului de veninul viperei, dar a murit de sabie ? Această întrebare se referă şi la trupul lui Eliseu. Apoi ce sunt legăturile ?
Răspuns
Nu numai din pricina sfinţeniei lui Pavel, nici numai din pricina credinţii celor ce primeau vindecarea, săvârşea pielea trupului său vindecări prin ştergare şi legături, ci fiindcă harul dumnezeesc, îm-părtăşindu-se lui şi acelora, făcea cu milostivire în aceia lucrătoare prin credinţă, sfinţenia Apostolului (1). Şi iarăşi din voia harului dumnezeesc a rămas trupul Ivi ferit de pătimire, nefiind vătămat de veninul viperei, fie pentru că harul a schimbat puterea vătămătoare a veninului (2), fie pentru că a făcut trupul Sfântului în stare să risipească această vătămare, sau fie prin vreun alt chip al iconomiei, pe care numai Dumnezeu, care a făcut şi â prefăcut acestea, îl ştie. Iar de sabie a murit tot pentru că a voit harul. Căci nu era nemuritor după fire, deşi era făcător de minuni din pricina harului.
Dacă âr fi fost nemuritor după fire, ar fi fost cazul să întrebăm cum a putut muri de sabie, împotriva firii. Dar odată ce a rămas muritor prin fire şi după dobândirea sfinţeniei, nu-i de lipsă să întrebăm de ce a trecut din viaţa după trup dumnezeescul Apostol în chipul acesta şi nu într'altul. Căci Dumnezeu, care a rânduit mai înainte de veci viaţa fie-
1 F. A. 19, 12.
128
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
129
căruia într'un chip folositor, duce pe fiecare în modul în care voeşte, spre sfârşitul propriu al vieţii lui, fie că e drept acela, fie că e păcătos.
Da<şă aşadar ar fi una şi aceeaşi raţiunea naturii şi a harului, ar trebui să ne mire şi să ne uimească tot ceea ce se întâmplă .potrivit cu firea împotriva harului, sau potrivit cu harul împotriva firii. Dar dacă alta este raţiunea naturii şi alta a harului, e lucru limpede şi vădit că Sfinţii ca Sfinţi făceau minuni din. pricina harului, dar ca oameni pătimeau din pricina firii. Aceasta pentru că harul nu desfiinţa trăsătura pătimitoare a firii, dat fiind că raţiunile firii şi ale harului nu se amestecau nicidecum [3]. Astfel vom înţelege că harul lui Dumnezeu le face în Sfinţi toate potrivit cu grija ce o poartă celor proyidenţiaţi, fie că trăiesc, fie că mor, urmărind prin ei, ca prin nişte unelte proprii, mântuirea celorlalţi. Deci nu le fac acestea Sfinţii în alţii prin firea lor, ci prin har. Acestea se potrivesc şi despre trupul lui Eliseu.
Dar fiindcă mai mult veselesc sufletul iubitorilor de Dumnezeu înţelesurile spirituale ale întâmplărilor istorisite, vom spune că pielea marelui Apostol era evlavia lui, prin care unora le era „mireasmă de viaţă spre viaţă" [4], iar altora „miros de moarte spre moarte"1 [5]. Iar ştergarele sunt raţiunile limpezi ce i s'au făcut lui cunoscute prin contemplaţie. In sfârşit legăturile sunt modurile cuvioase ale filo-sofiei active a virtuţii. Căci legăturile acestea sunt mânecuţe. Aceste raţiuni şi moduri de lucrare se răspândeau ca o bună mireasmă din evlavia adâncă a fericitului Apostol, ca din pielea lui. Iar cei ce le primeau dobândeau vindecare de boala care-i chinuia. Unii alungau boala neştiinţii prin raţiunile contemplaţiei, ca prin nişte ştergare, iar ceilalţi desfiinţau
1 II Cor. 2, 16.
prin chipurile virtuţilor active cu desăvârşire neputinţa păcatului.
Cât priveşte frigul aspru care s'a pornit asupra lor, cred că este povara încercărilor fără de voe. Iar insula e deprinderea tare şi neclintită a nădăj-duirii în Dumnezeu. Focul este deprinderea cunoştinţii Iar vreascurile sunt firea lucrurilor văzute. Prin aceasta umblând Pavel cu mâna, adică cercetând-o cu puterea dibuitoare a minţii care contemplă, îşi nutrea cu înţelesurile ei deprinderea cunoaşterii, care înlătură tristeţea adusă în cugetare de furtuna încercărilor. In sfârşit vipera este puterea rea şi vătămătoare, ascunsă în firea lucrurilor sensibile. Ea muşcă mâna, adică lucrarea dibuitoare a minţii care contemplă, dar nu vatămă mintea străvăzătoare, deoarece aceasta nimiceşte îndată în lumina cunoştinţii sale, ca într'un foc, puterea vătămătoare, care se lipeşte de mişcarea activă a minţii când aceasta contemplă lucrurile sensibile.
La fel înţeleg şi cele privitoare la Eliseu. Oricine a murit prin greşelile sale, dacă e aşezat pe mormântul Proorocului în care se află trupul lui, adică dacă e adus aproape de amintirea care poartă urma vieţii Proorocului, în care se află bine păzit trupul virtuţilor lui, e readus la viaţă prin imitarea chipului de viaţă al aceluia, fiind mutat la viaţa cea virtuoasă dela moartea de pe urma patimilor răutăţii [5].
Scolii
1. Credinţa celor ce aveau lipsă de vindecare şi se rugau pentru ea stârnea, zice, puterea Duhului din Sfinţi, ca puterea ascunsă să se facă arătată prin credinţă, iar credinţa ascunsă să se facă vădită tuturor prin putere. Căci adevăratul mod al vindecă-
Prof. Dr. D. Stăniloae: „Filocalia" - voi. III 9
130
Filocalia
rilor se realizează atunci, când prin credinţa celor în cari se săvârşeşte, pătrunde în toate puterea celor ce lucrează în Duh.
2. Cel ce curăţă prin aplecarea voii [yvu>hţjJ sale stricăciunea păcatului, strică stricăciunea celor cari obişnuesc să strice prin fire. Căci nestricăeiunea voinţii poate susţine cu ajutorul Providenţii nestricată stricăciunea firii, întrucât prin harul Duhului Sfânt aflător în ea nu îngădue să fie stăpânită firea de calităţile protivnice.
3. Odată ce raţiunea, harului şi a firii nu este una şi aceeaşi, nu trebue să ne nedumerească faptul că unii Sfinţi au rămas uneori deasupra pătimirilor, iar alteori au fost doborîti de ele. Căci trebue să ştim că minunea era a harului, iar pătimirea » firii.
t
4. „Mireasmă de viată spre viaţă" le este Apostolul celor credincioşi prin pilda sa, întrucât prin fapte îi îndeamnă să tindă spre buna mireasmă a virtuţilor, iar ca propoveduitor strămută pe cei ce ascultă de cuvântul harului dela viaţa după simţuri la viaţa în duh. Iar „miros de moarte spre moarte" le este celor cari progresează dela moartea neştiinţii la moartea necredinţii, întrucât îi face să simtă osânda care îi aşteaptă. Sau iarăşi, „mireasmă de viaţă spre viaţă" le este celor ce se ridică dela făptuire la contemplaţie, iar „miros de moarte spre moarte" celor cari, după ce şi-au mortificat mădularele de pe N pământ prin încetarea de-a păcătui cu fapta, trec la mortificarea prealăudată a gândurilor şi a nălucirilor pătimaşe.
5. Aci sunt lămurite cuvintele: „Suntem buna mireasmă a lui Hristos, pentru Dumnezeu, în cei ce se mântui esc şi în cei ce pier: unora adică mireasmă de viaţă spre viaţă, iar altora, miros de moarte spre
Răspunsuri către Talasie
131
moarte".1 „Mireasmă de viaţă spre viaţă" le este acelora, cărora nu le este acoperită Evanghelia lui, iar „miros de moarte spre moarte" acelora, cărora le este cu totul acoperită, întrucât „Dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor".2 Iar Evanghelia s'a descoperit şi s'a acoperit, din pricina căldurii sau a răcelii celor ce aud.
6. Păstrând, zice, cineva amintirea vieţii sfinţilor, prin imitare, lapădă moartea adusă de patimi şi primeşte viaţa adusă de virtuţi.
întrebarea 38
Oare din întâmplare au dat Saducheii numărul de şapte fraţi, ca bărbaţi ai unei singure femei? sau are aceasta un înţeles mai adânc. Iar dacă are un' astfel de înţeles, cine sunt aceia şi cine este ea?
Răspuns
Zic unii că nu trebue înţelese alegoric persoanele, pe cari nu le laudă Scriptura. Dar fiindcă e mai bine să ne ostenim mai mult şi să rugăm pe Dumnezeu neîncetat să ne dăruiască înţelepciune şi putere, ca să înţelegem toată Scriptura duhovniceşte, voi răspunde şi la această nedumerire, bizuindu-mă pe rugăciunile voastre. Saducheii sunt, după înţelesul spiritual, dracii sau gândurile, cari susţin că toate sunt stăpânite de întâmplare. Iar femeea este firea oamenilor. Cei şapte fraţi daţi ei de Dumnezeu la vremi diferite dela începutul veacului, spre a o po-văţui şi a o face să aducă roade ale dreptăţii, sunt legile.4 Cu acestea petrecând firea oamenilor ca şi cu nişte bărbaţi, na avut dela niciuna fiu, ci a rămas
1 II Corinteni 2, 16.
2 II Cor. 4, t. ' Mt. 23, 24.
4 In greceşte legea e de genul masculin (v6|10ţ, v6u.Ol)
9*
132
Filocalia
stearpă de roadele dreptăţii. Prima lege e cea dată lui Adam în Rai. A doua e cea care s'a dat aceluiaş după izgonirea din Rai, sub forma de certare. A treia e cea care sa dat lui Noe la ieşirea din corabie. A patra e legea tăierii împrejur, dată lui Avraam. A cincea e cea care s'a dat aceluiaşi în legătură cu jertfirea lui Isaac. A şasea e cea dată prin Moise. Iar a şaptea e cea dată prin harul prevestitor, sau prin insuflarea Proorocilor. In tot acest timp încă nu se însoţise firea omenească cu legea Evangheliei prin legătura credinţii spre împreuna vieţuire, adică cu bărbatul cu care avea să rămână în toţi vecii.
Dracii aduc aşadar mereu înaintea raţiunii noastre, prin gândurile ce ni le stârnesc, aceste legi, luptând împotriva credinţii cu argumente la aparenţă întemeiate, luate din Scripturi, şi făcându-ne să ne îndoim de este vreo înviere din morţi şi de mai trebue să aşteptăm vreun alt fel de viaţă după cea de aici. In caz că răspundem afirmativ, ei ne fac să ne întrebăm după care lege se va călăuzi firea oamenilor, dintre cele date ei din veac? Dacă vom zice că după vreuna din cele amintite, ei vor obiecta, zicând: „Prin urmare deşartă şi fără de folos va fi şi atunci viaţa oamenilor, dacă nu a fost slobozită de relele de mai înainte: adică dacă firea se va învârti iarăşi în aceleaşi lucruri. Aceasta introduce în chip vădit domnia întâmplării şi scoate Providenţa din lume". Dar Domnul şi Cuvântul mântuitor respinge pe aceşti draci şi aceste gânduri, făcând să se străvadă nestricăeiunea firii, care se va descoperi în viitor şi arătând că ea nu va vieţui atunci după nici una din legile de mai înainte, ci, după ce se va fi îndumnezeit, se va însoţi, prin Duhul, cu însuşi Dumnezeu Cuvântul, dela care şi spre care şi-a luat şi-şi va lua începutul şi ţinta existenţii.
Răspunsuri către Talasie
133
Iar dacă va înţelege cineva prin cei şapte bărbaţi şi cele şapte mii de ani, sau cele şapte veacuri, cu cari a convieţuit firea omenească, nu va tălmăci locul fără judecată şi fără înţelegerea de lipsă. Şi niciunuia din aceştia nu-i vă fi soţie firea în viaţa viitoare, întrucât firea temporală şi-a primit sfârşitul şi al optulea bărbat, adică veacul cel fără de moarte şi fără de sfârşit, a luat-o pe ea.
întrebarea 39
Ce' sunt cele trei zile, în cursul cărora mulţimile stărue lângă Domnul în pustie?1
Răspuns
Pustia este firea omenească sau lumea aceasta, în care stărue pe lângă raţiunea virtuţii şi a cunoştinţii 2 cei ce rabdă osteneli şi necazuri plini de credinţă şi de nădejdea bunurilor viitoare. Iar cele trei zile sunt, după unul din înţelesurile spirituale ale lor, cele trei puteri ale sufletului-prin cari stăruind pe lângă raţiunea dumnezeească a virtuţii şi a cunoştinţii [printr'una adică cercetând, printr'alta dorind şi printr'a treia luptându-se pentru ea], primesc drept hrană ne-stricăcioasă şi întăritoare de minte, cunoştinţa lucrurilor [1],
După alt înţeles, cele trei zile însemnează cele trei legi mai generale: cea scrisă, cea naturală şi cea duhovnicească, sau cea a harului [21 Pentrucă fiecare lege luminează potrivit cu ea însăşi firea omenească, având ca Făcător al luminii ei Soarele dreptăţii. Căci precum fără soare nu se poate face nicidecum ziuă, la fel fără înţelepciunea fiinţială şi de
' Matei 15, 32,
' Raţiunea e totodată Logosul divin, care e substanţa virtuţii şi a cunoştinţii.
134
Filocalia
sine subsistentă nu poate fi o lege a dreptăţii. înţelepciunea aceasta îşi face răsăritul ei propriu în fiecare lege şi ea este aceea care umple ochii înţelegători ai sufletelor de lumina înţelegerii. Fericitul David ştiind aceasta, zice: „Legea Ta este făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele".1 Făclie a numit legea scrisă, pentru faptul că aceasta, prin combinaţiile meşteşugite ale diferitelor simboale, ghicituri şi tipuri materiale, răspândeşte înaintea celor ce-şi lărgesc prin fapte paşii sufletului împotriva puterilor vrăjmaşe, lumina care arde răutatea patimilor [3). Iar lumină a Afii&P' legea duhovnicească a harului,  pentru faptul ca arată simplu, fără simboale sensibile, cărările veşnice,2 pe cari mintea contemplativă, urmându-şi drumul, e dusă spre cel mai înalt dintre bunuri, spre Dumnezeu, nelăsându-şi determinată şi limitată mişcarea cugetării de niciunul'dintre lucrurile create (4). Căci lumina legii harului e neînseraţă, neavând niciun fel de cunoştinţă, care să-i definească razele atotstrăiu-citoare. Sau poate Proorocul a numit „picioare" drumul întregei vieţi trăite după voia lui Dumnezeu, sau mişcările gândurilor bune din suflet, călăuzite ca de o făclie de lumina din legea scrisă. Iar „cărări", chipurile virtuţilor conforme cu legea naturală şi raţiunile cunoştinţii din legea duhovnicească, pe cari le desvălue prezenţa Iui Dumnezeu Cuvântul şi cari readuc firea la ea însăşi şi la cauza ei, prin virtute şi cunoştinţă.3
1 Psalm 119, 105.
1 Mintea umblă veşnic pe cărările cunoştinţii de Dumnezeu. In acest sens cunoştinţa aceasta e o lumină neînserată. Dar şi în sensul că nu e definită prin nimie mărginit.
* Modurile naturale ale virtuţilor, sau revenirea firii la ea însăşi prin virtuţi, nu se realizează numai prin puterile omului, ci prin venirea la ea a lui Dumnezeu-Cuvântul. Vieţuirea în conformitate cu firea e condiţionată de ajutorul harului, o separaţie între natură şi har, în sensul catolic, nu cunosc Sf. Părinţi.
Răspunsuri către Talasie
135
Cei ce din dorinţa arzătoare după mântuire, au stat în cursul acestor trei zile, sau al acestor trei legi pe lângă Dumnezeu - Cuvântul şi au răbdat cu bărbăţie ostenelile fiecăreia, nu sunt sloboziţi flămânzi, ci primesc hrană îmbelşugată şi dumnezeească: pentru legea scrisă, izbăvirea desăvârşită de pati-îile contrare firii; pentru legea naturală, puterea de împlini fără greşală datoriile fireşti, împlinire prin :are se susţin legăturile afectuoase ale oamenilor lptreolaltă, înlăturîndu-se toată înstreinarea şi desbi-i\area care sfâşie firea; iar pentru cea duhovnicească, unirea cu Dumnezeu însuşi, în temeiul căreia, ieşind diţi cele create, primesc slava cea mai presus de fire, prin care nu se mai arată decât Dumnezeu singur luminând în ei [5]. Dar mai pe larg despre acestea puteţi citi în scrierea despre „Locurile în-doelnice",1 unde se tâlcueşte un loc din „Cuvântarea sf. G^igorie la dumnezeească Cincizecime".
\ Scolii
1. Vorbeşte despre raţiune, iuţime şi poftă. Prin raţiune \cercetăm, prin poftă dorim bunul cercetat, iar prin iuţiW luptăm pentru el.
2. AWumit zile puterile [facultăţile] sufletului, ca unele ce sunt în stare să primească lumina poruncilor dumnezeeşti. Dar şi pe cele trei legi mai generale, ca unele ce luminează sufletele ce primesc lumina. Căci precun^la Facere, Scriptura a numit „zi" atât lumina, spunâiri: „Şi a văzut Dumnezeu lumina că e bună şi a nuiait lumina zi", cât şi aerul luminat de ea, zicând: „Şl s'a făcut seară şi s'a făcut dimineaţă, ziua întâi",2 tot\aşa a numit „zile" nu numai puterile
1 Ambiguorum lib'V, P. G. 91, 1389—1393. * Gen. 1, 4.
136
Filocalia!
sufletului, ci şi legile cari le luminează pe acestea. Căci abia întrepătrunderea acestora întreolaltă produce ziua compusă a virtuţilor^ prin faptul că nu se mai deosebesc de lumina dumnezeească darraţiimci J puterile străbătute cu totul de ea.
3. Cuvântul [Raţiunea] lui Dumnezeu este în acelaş timp şi făclie şi lumină. Lumină, fiindcă luminează gândurile naturale ale credincioşilor, şi făclie fiindcâ pe deoparte împrăştie întunerecul vieţii după simţurj, în cei cari se zoresc prin împlinirea poruncilor spre viaţa cea nădăjduită, iar pe de alta pedepseşte cu arderea judecăţii pe cei ce se alipesc cu voia de noaptea aceasta întunecoasă a vieţii, pentru iubirea de plăcere a trupului. /
4. Cel ce nu s'a ridicat mai întâi la sine însuşi, prin lepădarea patimilor contrare firii, nu se v^ ridica la cauza proprie, adică la Dumnezeu, pri^t dobândirea cu ajutorul harului a bunurilor mai presus de fire. Cel ce %vrea să fie ridicat cu adevărat la Dumnezeu, trebue să se despartă cu cugeta/ea de lucrurile create.
5. Legea scrisă are ca scop isbăvirea de patimi, cea naturală deopotrivă cinstire şi deopotrivă îndreptăţire a tuturor oamenilor, iar desăvârşire;/ celei duhovniceşti stă în faptul că scopul ei este kă facă pe om asemenea cu Dumnezeu, atât cât îi fiste cu putinţă omului.
/
întrebarea 40 I
i
Ce însemnează numărul celor şase f>ase de apă dela nunta din Cana Galileii?2
1 toO xati xbv X670V detou <pcorcf. * In, 2. 5, / '
Răspunsuri către Talasie
137
Răspuns
Dumnezeu, care a făcut firea omenească, i-a dat, prin voinţa Sa, deodată cu existenţa şi puterea co-.răspunzătoare de înfăptuire a datoriilor [1]. Cele şase vase de apă sunt aşadar puterea naturală de înfăptuire a poruncilor dumnezeeşti. Oamenii, golind din ea cunoştinţa, în strădania lor deşartă după lucrurile materiale, îşi făcuseră această putere goală şi fără apă şi de aceea nu ştiau cum să cureţe murdăria păcatului, căci cel lipsit de cunoştinţă nu cunoaşte modul de curăţire a păcatelor prin virtute. Aceasta s'a întâmplat până când venind Cuvântul [Raţiunea], Ziditorul firii, a umplut de cunoştinţa cea 'după fire numita putere de înfăptuire a datoriilor şi pe urmă a prefăcut în vin, adică în raţiunea cunoştinţii mai presus de fire, raţiunea şi legea firii [2].1 Cei ce o beau apoi pe aceasta ies din firea tuturor lucrurilor şi sboară până în locul ascuns al lăuntrului dumnezeesc, unde primesc bucuria şi veselia care e mai presus de toate cunoştinţele. Ei beau vinul cel bun, adică raţiunea tainică, făcătoare de îndumnezeire, la sfârşit, după ce s'au bucurat de toate celelalte binefaceri hărăzite de Providenţă oamenilor [3].
Iar prin numărul şase se înţelege puterea de făptuire a firii [4], nu numai pentrucă Dumnezeu a făcut cerul şi pământul în şase zile, ci şi fiindcă este numărul cel mai desăvârşit înlăuntrul lui zece şi se compune din părţile sale. Vasele de apă, spune Scriptura, erau de câte două sau de câte trei măsuri. Pria aceasta se arată că puterea de făptuire a firii cuprinde pe planul contemplaţiei naturale, întocmai cum ar cuprinde două măsuri, toată cunoştinţa făpturilor,
1 Restabilirea firii numai Hristos o face. Dar El face mai mult decât atâta. El umple vasele cu apă, dar pe urmă preface apa in vin.
138
Filocalia
atât a celor trupeşti ce constau din materie şi formă, cât şi a celor inteligibile ce constau din fiinţă şi accident, cu un cuvânt, cunoştinţa generală a cel6r trupeşti şi a celor hetrupeşti; > iar pe planul învăţăturii tainice despre Dumnezeu, atâta cât e cu putinţă firii, cunoştinţa şi lumina despre Şf. Treime, sau despre Tatăl, despre Fiul şi despre Duhul Sfânt, ca pe trei măsuri.
Deci voi, cari vă aflaţi pe treapta cunoştinţii, luaţi aminte. Puterea genera ă a firii, prin care împlineşte cele bune, se împarte? în şase^ Şi acestea sunt modurile generale ale ^m^fbr. Iar puterii generale a firii, care produce virtuţile, îi corespunde virtutea cea mai generală dintre toate, care se împarte şi ea în şase forme [specii], generale şi ele. Corăspunzător cu puterea firii, virtutea generală se îmbracă în acele moduri, ramificându-se în cele şsse forme [5], Acestea trebue şă Ie cerceteze cel ce se iniţiază- şi cel ce iniţiază pe altul în tainele cuvintelor şi înţelesurilor dumnezeeşti, dacă mintea Iui se desfată cu tâlcul mai înalt alr acestora. Pe lângă acestea mai trebue să cerceteze cine sunt slujitorii cari scoteau apa, cine e mirele, cine e mireasa, cine e mama care a îndrăsnit să anunţe Cuvântului că „vin nu au". Dar ca nu cumva cuvântul nostru despre acestea rămânând mut să se oprească, nedând celor flămânzi nici măcar o parte de hrană duhovnicească, voi grăi după puterea mea, fără să făgăduiesc că voi descoperi tot înţelesul celor spuse [căci mintea mea e prea slabă pentru a îmbrăţişa vederile spirituale cuprinse în ele], ci numai cât va putea să cuprindă puterea mea de înţelegere.
Deci cea mai generală dintre virtuţi spun toţi că este iubirea. Iar puterea cea mai generală a firii,' care o produce pe aceasta, spun că este raţiunea.
Râspcnsuri către Talasie
139
Aceasta, prinzându-se cu tărie de cauza ei [6], şi des-făşurându-se în lucrare se deosebeşte în şase moduri ■ mai generale, cari îmbrăţişează formele [speciile,] în cari se împarte raţiunea iubirii, îngrijind trupeşte şi duhovniceşte de cei ce flămânzesc şi însetoşează, de streini şi de cei goi, de bolnavi şi de cei din închisori [7]. Căci raţiunea virtuţii nu se mărgineşte mima; la trupuri şi puterea firii noastre nu se arată numai în cele supuse simţurilor.
Deci puterea cea mai generală a firii omeneşti dă diferite forme virtuţii celei mai generale, deosebind-o prin cele şase moduri ale sale în tot atâtea specii. Prin acestea firea se uneşte cu aplecarea unitară a voii,1 arătând în toţi [în toate] raţiunea cea neîmpărţită şi modelatoare, care îi (le) adună la şine prin faptul că face şi sufere toate cu bunătate [8]. Pe această raţiune reluând-o la sine, întărită prin ostenelile datorate, mintea, tae toate umflăturile şi ştirbirile firii, pe cari născocindu-le, prin aplecarea voii, iubirea trupească de sine a fiecăruia, a sălbătăcit prea blânda fire şi a tăiat fiinţa cea una în părţi multe şi protivnice, ba, cum mai rău nu se poate, chiar stricăcioase una alteia. In felul acesta mintea readuce firea la mijlocia statornică, pentru care au fost şi scrise în ea dela început legile naturale ale virtuţilor de către Dumnezeu [9]. Scriptura indicând poate şi taina aceasta, înfăţişează cele şase vase goale şi fără apă, arătând cum puterea cea mai generală a firii se află într'o inerţie în ce priveşte săvârşirea binelui.
1 rj ţ>6ots âvoOrat t<f> rîjs TViufJLY)S (JtovaS(,X(p=firea se uneşte cu o orientare unitară a voinţii tuturor şi işi recapătă astfel ea însăşi unitatea, pe care socotinţa deosebită a voii fiecărui individ o sfăşiase. Dar chiar prin faptul că voia dintr'un individ se uneşte cu firea lui, voia lai se uneşte cu voile tuturor. Căci îndată ce se pune cineva în acord cu firea din sine, s'a pus în acord cu firea în semeni.
140
Filocalia.
Răspunsuri către Talasie
141
Astfel puterea cea mai generală a firii, impar-ţindu-se în şase moduri de lucrare, modelează în tot atâtea forme cea mai generală dintre virtuţi, îmbrăţişând întreaga virtute. Făcând aşa, firea ascultă de legea ei cea mai generală, ca de un judecător fără greşală al adevărului. Pe acest judecător Scriptura 1-a numit starostele mesei. Acesta declară în chip înţelept că vinul cel mai bun, pe care 1-a adus Cuvântul mai pe urmă prin venirea Sa, adică raţiunea cea mai înaltă despre Dumnezeu, trebue să-1 bea firea omenească la început, ca pe cel dintâi, şi cu el să se îmbete, şi numai pe urmă să cunoască alte vinuri, adică raţiunile lucrurilor, ca pe nişte vinuri inferioare faţă de cel dintâi. Căci e cât se poate de drept şi de cuviincios ca firea să cunoască mai întâi Raţiunea pentru care a fost făcută şi numai pe urmă să iscodească raţiunile lucrurilor zidite pentru ea [10].
Iar cei ce scoteau apa şi serveau, sunt slujitorii Vechiului şi Noului Testament, adică Sf. Patriarhi, legiuitorii, conducătorii de oşti, judecătorii, regii, Proorocii, Evangheliştii şi Apostolii, prin cari s'a scos apa cunoştinţii şi s'a dat iarăşi firii. Această apă a pre-făcut-o în harul îndumnezeirii Cuvântul, care a făcut firea din bunătate şi a îndumnezeit-o prin iubirea de oameni. Iar dacă ar spune cineva că slujitorii sunt cugetările naturale pline de ştiinţă şi de evlavie, cari, ,1a porunca Cuvântului," scot apa cunoştinţii din buna orânduire a lucrurilor, cred că nu greşeşte faţă de adevăr.
Iar mirele e, în chip vădit, mintea omenească, care îşi ia drept mireasă, spre împreună vieţuire, virtutea. Cuvântul, fiind chemat, vine bucuros, cinstind însoţirea lor, şi întăreşte învoiala nunţii lor duhovniceşti şi încălzeşte duhovniceşte, prin vinul Său, dorinţa lor după multă rodire de prunci. Mama Cuvân-
tului e credinţa adevărată şi neîntinată. Căcj precum Cuvântul ca Dumnezeu este după fire Făcătorul Maicei care L-a născut pe El după trup, făcând-o Maică din iubirea de oameni şi primind să se nască din ea ca om, la fel Cuvântul, producând în noi mai întâi credinţa, se face pe urmă în noi Fiul credinţii, întrupân-du-Se din ea prin virtuţile cu fapta [11]. Prin credinţă apoi ajungem la toate, primind dela Cuvântul darurile spre mântuire. Căci fără de credinţă, căreia Cuvântul îi este după fire Dumnezeu, iar după har Fiu, nu avem nici o îndrăsneală să ne adresăm cu cereri către EI.
Fie ca o asemenea nuntă să încheiem şi noi totdeauna şi fie ca Iisus cu Maica Sa să vină la ea, ca să readune cunoştinţa noastră care curge afară din pricina păcatului şi să o prefacă în îndumnezeire. Căci aceasta scoate mintea din cunoştinţa lucrurilor şi întăreşte până la neschimbabiiitate cunoştinţa firii, ca pe o apă spirituală, prin calitatea vinului.
Scolii
1, Putere numeşte mişcarea sădită în fire în chip fiinţial, spre lucrarea virtuţilor, dar manifestată prin întrebuinţarea ei voită şi liberă de către cel ce o are.
2. Cuvântul lui Dumnezeu, făcându-Se om, a umplut iar de cunoştinţă firea golită de cunoştinţa dată ei. Şi întărind-o până la neschimbare, a îndumnezeit-o, nu prin fire, ci prin calitatea1 ce i-a dat-o, pecetluind-o cu Duhul Său, ca să nu-i lipsească nimic, precum a dat apei tărie prin calitatea vinului. Căci pentru aceasta s'a făcut om adevărat, ca să ne facă pe noi dumnezei după har.
1 Precum apa devine vin nu prin ea şi nu după substanţă, ci prin putere de sus şi printr'o calitate dăruită, aşa firea noastră se îndumnezeeşte nu prin sine, ci printr'o calitate deosebită de fiinţa ei, ce i se dă de Dumnezeu.
142
Filocalia
3. Vinul bun este raţiunea care ne scoate clin fire şi ne ridică spre îndumnezeire.1 Acesta ia fost oprit lui Adam să-1 bea în urma căderii.2 Dar Cuvântul [Raţiunea], golindu-se pe sine din iubirea de oameni, s'a făcut mai pe urmă, prin întrupare, cum numai El ştie, vin bun de băut. Căci El însuşi este şi Providenţa, ca susţinătoare a lucrurilor, şi Raţiunea Providenţii, ca metodă de îngrijire a celor providenţiale şi Providenţiatorul care susţine toate prin raţiunile de-a fi ale lor.
4. Puterea minţii e capabilă prin fire de cunoaşterea făpturilor trupeşti şi netrupeşti. Dar iluminările Sfintei Treimi le primeşte numai prin har, crezând numai că este, dar neîndrăsnind să cerceteze ce este ea după fiinţă.
5. Puterea generală a firii se împarte în şase moduri şi lucrări. Iar iubirea generală în şase forme de virtuţi. Căci cel ce alină foamea, setea şi ajută pe cei goi, pe cei streini, pe cei bolnavi şi pe cei din închisoare, fie că o face această trupeşte sau duhovniceşte, împlineşte iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, constatatoare din cele şase virtuţi, ca unul ce-şi păstrează dorul sufletului plin numai de Dumnezeu.
1 KaXdv ofvov, tiv mpo? dătoatv ixorauxiv njs cp6aea)g X670V. Nu cred că e justă traducerea latinească: vinul bun e raţiunea naturii, care ne ridică spre îndumnezeire. Raţiunea firii nu ne poate îndumnezei, aşa cum puterea naturală a apei n'a făcut-o pe aceasta vin. Raţiunea care scoate din fire este, cum se spune mai la vale, însuşi Logosul divin, Raţiunea supremă. Dar Raţiunea divină se coboară pe Sine ca să poată fi primită de om şi beută de acesta ca un vin bun. Ea se uneşte cu raţiunea umană, prefăcând-o pe aceasta, aşa cum Iisus a prefăcut apa în vin, dar în vin ce poate fi suportat de om. iar scoaterea din fire nu înseamnă scoaterea acesteia din fiinţa, ci numai din puterea ei.
* A devenit incapabil de înţelegerea Raţiunii divine, îngroşându-i-se-mintea prin păcat.
Răspunsuri către Talasie
143
6. Cauza raţiunii este Dumnezeu, pentru a cărui căutare omul a primit puterea raţiunii.
7. Iubirea se împarte în cele din cari constă.
8. Cel ce datorită virtuţii a devenit prin aplecarea voii egal faţă de toţi, arată în sine pe Dumnezeu cel ce nu caută la faţă. Căci precum Dumnezeu a creat firea tuturor, după una şi aceeaşi raţiune, aşa a rânduit ca toată mişcarea voinţii să fie una şi aceeaşi. Prin aceasta raţiunea firii, care pare că se risipeşte, se adună.
9. Starea de mijloc este starea isbăvită de patimile contra firii, dar neajunsă la bunurile mai presus de fire. Ea arată aplecarea [socotinţa] voii în acord cu firea, neavând vreo înclinare proprie şi protivnică raţiunii firii. De aceea ea consideră pe toţi oamenii ca unul, având legea firii ca pe o carte scrisa de Dumnezeu.
10. Judecător natural ne este legea firii, care ne învaţă că, înainte de înţelepciunea din lucruri, trebue să ne mişcăm dorinţa spre cunoaşterea tainică a Făcătorului tuturor.
11. Credinţa, în înţeles mai ascuns, este maica Cuvântului care, fiind produsă mai întâi, naşte pe urmă, întrupat prin virtuţi, pe Cuvântul, care a făcut-o pe ea.
Intebarea 41
Care este înţelesul celor cinci bărbaţi ai Samari-nencii şi al celui de al şaselea, care nu îi este bărbat?1
Răspuns
v Şi femeea Samarineancă, şi cea care s'a măritat, după Saduchei, cu cei şapte fraţi,2 şi cea cu scur-
1 In. 4. 18.
Mt. 22, 23.
144
Filocalia
gerea sângelui,1 şi cea care s'a aplecat la pământ, şi fiica lui Iair şi cea siro-feniciană,8 înfăţişează atât firea oamenilor în deobşte, cât şi sufletul3 fiecărui om în parte. Fiecare adecă înseamnă, după dispoziţia ei pătimaşe, atât firea^ cât şi sufletul. Astfel femeea de care vorbesc Saducheii este firea sau sufletul, care a convieţuit cu toate legile dumnezeeşti date din veac, fără să aducă rod, iar de bunurile viitoare nu vrea să ştie. Cea bolnavă de curgerea sângelui este de asemenea firea şi sufletul, a căror putere, dată lor pentru a da naştere faptelor dreptăţii şi raţiunilor, se scurge prin patimi spre materie. Siro-feniciana este iarăşi firea şi sufletul fiecăruia,  a cărui cugetare, asemenea unei fiice, e rău chinuită de neputinţa epileptică, din pricina iubirii de materie. Fiica lui Iair de asemenea este firea şi sufletul de sub lege, care a murit de tot din pricina neîmplinirii dispoziţiilor legii şi a poruncilor dumnezeeşti. Iar femeea aplecată la pământ este firea sau sufletul, care şi-a încovoiat spre materie toată puterea de activitate a minţii, în urma înşelăciunii diavolului. In sfârşit, Sa-marineanca, la fel cu femeile de mai înainte, înfăţişează firea sau sufletul fiecăruia, lipsit de darul proorocesc, care petrece, ca cu nişte bărbaţi, cu toate legile date firii; dintre acestea cinci trecuseră, iar a şasea, deşi fiinţa, nu era bărbat al firii sau al sufletului, deoarece nu făcea să se nască din el dreptatea care mântueşte pentru vecie.
Prima lege pe care a avut-o firea de bărbat a fost cea din rai, a doua a fost cea care i s'a dat după izgonirea din rai, a treia cea din vremea potopului lui Noe, a patra cea a tăerii împrejur din timpul lui Avraam, a cincea cea a aducerii lui Isaac. Toate
1 Lc. 8, 41; Mt. 9, 20. 1 Mt, 15, 22.
* Sufletul e in greceşte femenin, ^X^-
Răspunsuri către Talasie
145
acestea primindu-le firea, le-a lepădat, adecă au murit, din pricina nerodirii faptelor virtuţii. Iar a şasea lege, cea dată prin Moisi, era ca şi când n'o avea, fie pentru că firea nu săvârşea dreptatea poruncită de ea, fie pentru că urma să treacă la legea Evangheliei, ca la un alt bărbat, întrucât legea nu s'a dat firii oamenilor pentru veci, ci spre călăuzirea ei la cef a mai înalt şi mai tainic. Aceasta însemnează, cred, ceea ce a spus Domnul către Samarineanca: „Şi pe care-1 ai acum, nu este al tău". Căci ştia că firea avea să treacă ia Evanghelie. De aceea şi vorbea cu ea pe la ceasul al şaselea,1 când sufletul e străbătut în chip deosebit de razele cunoştinţii prin venirea Cuvântului la el, după ce a trecut umbra legii. Şi sufletul stătea cu Cuvâstul lângă fântâna lui Iacob, adecă lângă isvorul înţelesurilor Scripturii. Dar acestea ajung despre tema de faţă [1].
Scolie^
1. Fântâna lui Iacob e Scriptura; apa e cuno-noştinţa din Scriptură; adâncimea fântânii, înţelesul greu de atins al tainelor Scripturii. Găleata de apă e erudiţia în tâlcuirea cuvântului dumnezeesc al Scripturii, pe care nu o avea Mântuitorul, fiind însuşi Cuvântul [însăşi Raţiunea] şi netrebuind să dea celor credincioşi o cunoştinţă adunată prin învăţătură şi studiu, ci dăruindu-le din harul duhovnicesc înţelepciunea cea necontenit ţâşnitoare, care niciodată nu se sfârşeşte în cei vrednici de ea. Căci găleata, adică erudiţia, scoate o foarte mică parte din cunoştinţă, lăsând întregul neatins, întru cât acela nu poate fi cuprins de nici un cuvânt [de nici o raţiune]. Dar cunoştinţa după har cuprinde toată înţelepciunea câtă
' Ceasul al 6-lea e la amiazi, când soarele e mai aproape şi luminează mai puternic.
Prof. Dr. D. Stăniloae: „Filocalia" - voi. III 10
146
Filocalia
e îngăduită oamenilor, fără studiu, ţâşnind în chip variat, potrivit cu trebuinţele.
întrebarea 42
In ce înţeles se spune despre noi că facem păcatul şi-l cunoaştem, iar despre Domnul că s'a făcut păcat, dar nu l-a cunoscut. Şi cum de nu este mai grav a fi păcat şi a nu-l cunoaşte, decât a-l face şi a-l şti? „Căci pe Cel ce n'a cunoscut păcat, zice, L-a făcut pentru noi păcat".1
Răspuns
Corupându-se mai întâi libera alegere a raţiunii naturale a lui Adam, a corupt împreună cu ea şi firea, care a pierdut harul nepătimirii şi aşa s'a ivit păcatul [1]. Aşadar căderea voinţii dela bine la rău este cea dintâi şi cea mai vrednică de osândă. A doua, întâmplată din pricina celei dintâi, este mutarea firii dela nestricâciune la stricăciune, mutare ce nu poate fi osândită. Căci două păcate s'au ivit în protopărinte, prin călcarea poruncii dumnezeeşti: unul vrednic de osândă şi unul care nu poate fi osândit, având drept cauză pe cel vrednic de osândă. Cel dintâi este al hotărîrii libere, care a lepădat binele cu voia, iar al doilea al firii, care a lepădat fără voe, din pricina hotărîrii libere, nemurirea [2). Această stricăciune şi alterare a firii, produsă una din alta, voind Domnul şi Dumnezeul nostru s'o îndrepteze a luat toată firea şi astfel a avut şi El, în firea luată, trăsătura pătimitoare, împodobită cu nestricăeiunea voii libere [3]. Şi aşa a devenit prin fire, din pricina trăsăturii pătimitoare, păcat, de dragul nostru, dar ne-cunoscând păcatul din aplecarea voii, datorită statorniciei neschknbabile a voii Sale libere, El a în-
1 II Cor. 5, 21.
Răspunsuri către Talasie
147
dreptat trăsătura pătimitoare a firii prin nestricăeiunea voii Sale libere, făcând din sfârşitul trăsăturii pătimitoare a firii, adică din moarte, începutul prefacerii spre nestricăeiunea cea după fire [4). Şi precum printr'un om, care şi-a mutat de bună voe libera alegere dela bine, s'a săvârşit în toţi oamenii prefacerea firii din nestricăcioasă în stricăcioasă, la fel printr'un om, Iisus Hristos, care nu şi-a mutat libera alegere dela bine, s'a săvârşit în toţi oamenii restabilirea firii din starea de stricăciune în cea de nestricâciune.
Necunoscând deci Domnul păcatul meu, adică po-vârnirea voinţii mele libere, nu a luat şi nu s'a făcut păcatul meu [5]. Dar luând păcatul cel pentru mine, adică stricăciunea firii pentru povârnirea voii mele libere, s'a făcut pentru noi om prin fire pătimitor, desfiinţând prin păcatul cel pentru mine păcatul meu [6]. Şi precum în Adam hotărîrea liberă a voinţii lui proprii pentru rău a desfiinţat podoaba comună a nestricăciunii firii, Dumnezeu socotind că nu e bine ca omul, care şi-a înrâit voia liberă, să aibă o fire nemuritoare, la fel în Hristos hotărîrea voii Sale proprii pentru bine a spălat ruşinea comună a stricăciunii întregii firi. Şi astfel la înviere firea a fost preschimbată întru nestricâciune, pentru neclintirea voii libere spre rău, Dumnezeu judecând că e drept ca omul, care nu şi-a schimbat voia liberă spre rău, să primească iarăşi firea nemuritoare. Iar omul acesta este Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat, care şi-a unit Sie-şi, după ipostas, trupul străbătut de sufletul raţional. Căci dacă pătimirea, stricăciunea şi moartea cea după fire a adus'o în Adam povârnirea voii libere, pe drept cuvânt neclintirea voii libere din Hristos a adus nepătimirea, nestricăeiunea şi nemurirea cea după fire, prin înviere.
, io*
I
148
Filocalia
Schimbarea firii spre pătimire, spre stricăciune şi spre moarte e deci osânda păcatului săvârşit prin hotărîre liberă de Adam. Această stare nu a avut-o omul dintru început dela Dumnezeu, ci a înfiinţat-o şi a cunoscut-o, săvârşind prin neascultare păcatul cu voia. Osânda prin moarte este rodul acestui păcat. Luând deci Domnul osânda aceasta a păcatului meu liber ales, adică pătimirea, stricăciunea şi'moartea cea după fire, s'a făcut pentru mine păcat, prin pătimire, moarte şi stricăciune, îmbrăcând de bună voe prin fire osânda mea, El care nu era osândit după voia liberă. Aceasta a făcut-o ca să osândească păcatul şi osânda mea din voie şi din fire, scoţând în acelaş timp din fire păcatul, pătimirea, stricăciunea şi moartea. In felul acesta s'a făcut taină comună iconomia Celui ce din iubirea de oameni, pentru mine cel căzut din neascultare, şi-a însuşit de bună voe prin moarte i osânda mea, ca să mă mântuiască, hărăzindu-mi prin această faptă înoirea spre nemurire.
Socotesc că s'a arătat, pe scurt, din multe laturi, cum s'a făcut Domnul păcat, dar nu a cunoscut păcatul şi cum omul nu a devenit păcat, dar a făcut şi a cunoscut păcatul, atât pe cel din voia liberă, al cărui făcător este el, cât şi pe cel al naturii, pe care l-a primit Domnul pentru el, de cel dintâi aflându-se cu totul slobod [7J. Aşadar nicidecum nu e lucru mai bun a face şi a cunoaşte păcatul, decât a se face păcat Aceasta s'a văzut ţinând seama de scopul Scripturii, pe care l-am arătat şi de cuvenita deosebire a înţelesurilor, cari se află în cuvântul păcat. Căci cel dintâi păcat produce despărţirea de Dumnezeu [8], lepădând prin hotărîre liberă cele dumnezeeşti ; iar cel de al doilea topeşte multă răutate, neîngăduind ca răutatea hotărîrii libere să păşească la faptă, dată fiind slăbiciunea firii [9].
Răspunsuri către Talasie
149
Scolii
1. Citeşte, Nile, şi bagă în cap măcar şi mai târziu.
2. Păcatul firii, zice că este moartea, prin care încetăm de a mai fi, chiar dacă nu vrem; iar păcatul voinţii, alegerea celor contrare firii, prin care refuzăm cu voia de a fi fericiţi.1
3. Domnul, întrupându-se ca om, a fost stricăcios după fire. In acest sens se spune că a devenit păcat.
4. Moartea Domnului, zice, s'a făcut început al nestricăciunii întregii firi.
5. Şi ca om el a fost nepăcătos după fire.
6. Păcatul pentru noi este stricăciunea firii, păcatul nostru este caracterul lunecos al voii libere. Omul a devenit muritor, suportând moartea firii, în temeiul unei osânde drepte, ca să se desfiinţeze moartea voii libere.
7. Primul păcat, zice că este cel al voii libere a lui Adam, povârnită spre rău. De aceea a fost singur „liber între morţi",2 neavând păcatul pentru care s'a ivit moartea. A face şi a cunoaşte păcatul e vădit că ţine de hotărîrea voinţii.
9. Adam s'a făcut pătimitor prin fire, spre pedepsirea păcatului din voia liberă. Pe acesta necuno-scându-1 Domnul, s'a făcut păcat, luând ca om, din pricina lui, prin fire, trăsătura pătimitoare după trup.
întrebarea^
^ Daca Scriptura spune că pomul vieţii este înţelepciunea, iar lucrarea înţelepciunii stă în a deosebi şi cu-
1 Sf. Maxim pune adeseori în paralelă existenta SÎVOl) cu existenta fericită (T° &5 eEvat). Prima e avem exclusiv dela Dumneaen, pentru a doua trebue să colaborăm si noi prin voia noastră liberă. Prima o avem exclusiv dela Dumnezeu în calitate de cauză iniţială, a doua prin Dumneznu ca ţintă finală spre care avem să tindem. * Ps. 8, 6.
-1
150
Filocalia
noaste,1 prin ce se deosebeşte pomul cunoştinţii binelui şi răului de pomul vieţii?
Răspuns
Marii dascăli ai Bisericii, putând spune multe despre această temă, prin harul din ei, au socotit că e mai bine să cinstească locul cu tăcerea, nevrând să spună nimic mai adânc, din pricina neputinţii celor mulţi de a Se ridica la înţelegerea celor scrise. Iar dacă au şi spus unii câte ceva, mai întâi au cercetat puterea ascultătorilor şi aşa au spus o parte din ce puteau spune, spre folosul celor pe cari îi învăţau, lăsând cea mai mare parte neatinsă. De aceea şi eu m'aş fi gândit să trec mai bine locul sub tăcere, dacă naş fi socotit că prin aceasta aş fi întristat sufletul vostru iubitor de Dumnezeu. Deci de dragul vostru voi spune ceea ce poate să,fie potrivit tuturor şi ceea ce pot să înţeleagă şi cei mici şi cei mari.
. Pomul vieţii şi celalalt pom se deosebsc mult şi negrăit, prin însuşi faptul că unul este numit pomul vieţii, iar celalalt nu al vieţii, ci numai al „cunoştinţii binelui şi răului". Căci pomul vieţii e desigur făcător de viaţă; iar pomul care nu-i al vieţii, e vădit că e făcător de moarte. Pentru că pomul care nu e făcător de viaţă, deoarece nu a fost numit pom al vieţii, de» sigur că va fi făcător de moarte, odată ce nimic altceva nu se deosebeşte, prin opoziţie, de viaţă.
Afară de aceasta pomul vieţii şi ca înţelepciune se deosebeşte foarte mult de pomul cunoştinţii binelui şi răului, care nici nu e înţelepciune, nici nu e numit înţelepciune. Căci proprii înţelepciunii sunt mintea şi raţiunea, iar proprii deprinderii opuse înţelepciunii sunt lipsa de raţiune şi Simţirea (domnia simţurilor). Deci întrucât omul a venit în existenţă alcătuit din suflet mintal şi din trup înzestrat cu simţire [simţuri),
1 Prov. 3. S
Răspunsuri către Talasie
151
după un prim înţeles, pomul vieţii e mintea sufletului, în care îşi are scaunul înţelepciunea, iar pomul cunoştinţii binelui şi răului e simţirea trupului, în care e vădit că se află mişcarea neraţională. Omul primind porunca dumnezeească să nu se atingă prin experienţa cu fapta de această simţire, n'a păzit-o.
Amândoi pomii, adică atât mintea cât şi simţirea, au, după Scriptură, puterea de a deosebi între anumite lucruri. Astfel mintea are puterea de a deosebi între cele spirituale [inteligibile) şi cele supuse simţurilor [sensibile], între cele vremelnice şi cele veşnice. Mai bine zis, ea fiind puterea de discernământ a sufletului, îl convinge ca de cele dintâi să se prindă cu toată sârguinţa, iar pe celelalte să le dispreţuiască. Iar simţirea are puterea de a deosebi între plăcerea şi durerea trupului. Mai bine zis, aceasta fiind o putere a trupurilor însufleţite şi sensibile, convinge pe om să îmbrăţişeze pe cea dintăi [adică plăcerea] şi să respingă pe cea de-a doua [durerea]. Când deci omul nu e preocupat de-a face altă deosebire decât aceasta, dintre simţirea trupească de plăcere şi durere, calcă porunca dumnezeească şi mănâncă din pomul cunoştinţii binelui şi răului. El are adică ira-ţionalitatea simţirii ca singurul mijloc de discernământ în slujba  conservării  trupului.   Iar prin ea se prinde  cu  totul  de  plăcere ca de ceea ce e bun şi se fereşte de durere ca de ceea ce e răW Când însă e preocupat de-a face cu mintea numai deosebirea dintre cele vremelnice şi cele veşnice, păzeşte porunca divină, mâncând din pomul vieţii. El are adică atunci înţelepciunea aflătoare în minte, ca singurul mijloc de discernământ în slujba susţinerii sufletului. Iar prin ea se strădueşte după slava celor veşnice, ca după adevăratul bine şi se reţine dela stricăciunea celor vremelnice, ca dela ceea ce e rău.
152
Filocalia
Mare este, prin urmare, deosebirea între cei doi pomi şi între puterea lor naturală de discernământ, ca şi între înţelesurile proprii "fiecăruia. Căci termenii de bine şi de rău se folosesc, fără deosebire, în mai multe înţelesuri şi pot pricinui celor ce nu cugetă cu înţelepciune asupra cuvintelor Duhului, multă rătăcire. Dar voi, înţelepţiţi fiind prin har, ştiţi că ceea ce se numeşte simplu rău, nu e în tot felul rău, ci e rău în raport cu ceva, iar în raport cu altceva nu e rău. La fel ceea ce se numeşte simplu bine, nu e ki tot" felul bine, ci e bine în raport cu ceva, iar în ^ raport cu altceva nu e bine [1]. Păziţi-vă deci de primejdia ce se naşte din folosirea aceleiaşi numiri pentru lucruri deosebite.
Scolie
Binele minţii e dragostea nepătimaşâ pentru duh; iar răul ei este afecţiunea pătimaşă. Binele simţirii e mişcarea pătimaşă prin plăcere spre trup, iar răul ei e dispoziţia ce se naşte în ea prin virtute.
întrebarea 44
Către cine zice Dumnezeu: „Iată Adam s'a făcut ca unul din noi"?1 Dacă zice către Fiul, cum e pus . Adam alături de Dumnezeu,  nefiind din fiinţa Lui? Iar dacă zice către îngeri,  cum îl pune pe înger alăturea de Sine, ca egal după fiinţă, zicând: „ca unul din noi"?
Răspuns
Am spus deja în capitolul despre ridicarea turnului, că Scriptura închipueşte pe Dumnezeu vorbind, după dispoziţia lăuntrică din sufletul celor providenţiali. Ea indică astfel voia dumnezeească prin figuri
1 Facere 3, 22.
Răspunsuri către Talasie
153
proprii nouă după fire. Nici aci aşadar Scriptura nu înfăţişează fără o pricină anumită pe Dumnezeu spunând: „Iată Adam s'a făcut ca unul din noi", ci II înfăţişează spunând aceasta după călcarea poruncii. Şi adaugă şi cauza, acestei rostiri, pe care aţi uitat s'o puneţi în întrebare şi care lămureşte tot înţelesul. Căci spunând: „Iată Adam s'a făcut ca unul din noi'^ adaugă: „cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia din pomul vieţii şi să mănânce şi să trăiască în veac". Deodată, adică, cu îndemnul ce i l-a dat, diavolul l-a învăţat pe om şi politeismul, spunându-i: „In ziua în care veţi mânca din pom, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând .binele şi răul". De aceea Dumnezeu întrebuinţează în chip ironic şi osânditor pluralul: „S'a făcut ca unul din noi", care corăspunde cu ideea despre Dumnezeu, sădită în Adam de amăgirea şarpelui, ca să mustre pe omul care a ascultat de diavolul.
Şi ca să riu-şi închipue cineva că felul de vor bire ironică e străin obiceiului Scripturii, să asculte cum vorbeşte Scriptura ha numele lui Dumnezeu către Israil: „Dacă veţi umbla împotriva mea cu viclenie, şi eu voi umbla împotriva voastră cu viclenie".1 Intru nimic nu se deosebeşte însă viclenia de ironie. Şi să-şi mai amintească acela cum i-a pregătit Dumnezeu lui Ahab amăgirea, înfăţişându-i minciuna ca adevăr [2], ca greşind acela să aducă Dumnezeu peste el pedeapsa cea dreaptă.2 Scriptura urmăreşte, aşadar, să-1 amăgească pe Adam, când înfăţişează pe Dumnezeu zicând despre el, că „s'a făcut ca unul din noi". Căci altfel cum ar adăuga Dumnezeu: „cunoscând binele şi răul", ca şi cum ar avea şi El o cunoştinţă compusă şi constatatoare din
' Lerit. 26, 27—28.        2 III Reg. 22, 15 urm.
I
154
Filocalia
lucruri opuse? Aceasta e cu neputinţă să o cugetăm despre Dumnezeu, cu atât mai puţin să îndrăsnim să o spunem despre Acela care singur e simplu după fiinţă, după putere şi după cunoştinţă şi care nu are decât cunoştinţa binelui [3], mai bine zis e însăşi fiinţa, însăşi puterea şi însăşi cunoştinţa. Dar nici măcar vreuna dintre fiinţele raţionale, cari îşi au existenţa dela şi după Dumnezeu, nu are deodată şi la un loc, în mişcarea simplă a cugetării, cunoştinţa compusă a celor contrare, deoarece cunoştinţa unuia din cele două lucruri cari îşi sunt contrare produce ignorarea celuilalt lucru. Căci nu poate fi amestecată cunoştinţa a două lucruri contrare şi nu coexistă nicidecum. Cunoştinţa acestui lucru înseamnă necu-noştinţa celuilalt dintre cele I contrare, aşa cum nu se poate ca ochiul să perceapă deodată ceea ce-i sus şi ceea ce-i jos şi ceea ce-i pe amândouă laturile, ci e de trebuinţă o întoarcere proprie spre fiecare dintre ele, prin desfacerea de celelalte.
Scriptura înfăţişează, aşadar, pe Dumnezeu ca şi când şi-ar însuşi pătimirea iui Adam, sau mustră pe Adam fiindcă a ascultat de sfatul şarpelui, fă-cându-1 să-şi dea seama de nebunia politeistă, sădită în el prin amăgirea Satanei. Dacă aşa este, s'a lămurit de ajuns nedumerirea. De altfel, dacă afli singur ceva mai înalt, împărtăşeşte-mi şi mie din darul hărăzit ţie de Dumnezeu pentru cunoaşterea lucrurilor. Iar cuvântul: „Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia din pomul vieţii şi să trăiască în veci", socotesc că urmăreşte providenţial să despartă cu fapta lucrurile neamestecate, ca răul să nu se facă nemuritor, conservându-se prin împărtăşirea de bine. Căci Cel ce a făcut pe om vrea ca cunoştinţa aceluiaşi om să nu fie amestecată, stând în acelaş timp în legătură cu cele ce şi sunt contrare [5].
Răspunsuri către Talasie
155
Scolii
1. Dumnezeu îi grăieşte lui Adam potrivit cu ideea despre dumnezeire, pe care o învăţase acela dela diavol.
2. Cel ce iubeşte minciuna, e predat ei spre pierzare, ca să cunoască prin pătimire ceea ce a cultivat de, bunăvoe şi să afle din experienţă că a îmbrăţişat din neatenţie moartea în loc de viaţă.
3. Dumnezeu are numai cunoştinţa binelui, fiind însăşi fiinţa şi cunoştinţa binelui. Iar cunoştinţa răului nu o are, întrucât nu are nici puterea lui. Căci numai dacă are cineva prin fire putere pentru un lucru, are şi cunoştinţa lui în chip fiinţial. Deci răul se cugetă în fiinţele raţionale ca ceva ce vine pe urmă în mod accidental, împotriva firii, datorită pasivităţii lor, dar nu în baza unei puteri naturale. #
4. Cunoştinţa celor contrare e contemplată pe rând de cei capabili de ea.
5. Cel ce şi-a convins conştiinţa să ţină răul pe care îl face ca bine prin fire,' acela şi-a întins puterea de activitate a sufletului ca pe o mână şi a luat îrr chip vinovat din pomul vieţii, socotind răul prin fire nemuritor. De aceea Dumnezeu, aşezând prin fire în conştiinţa omului mustrarea pentru rău, l-a despărţit de viaţă, ca pe unul ce a devenit rău prin hotărîrea voinţii. Aceasta ca nu cumva, săvârşind răul, să-şi poată Convinge conştiinţa că răul este prin fire bun. *
întrebarea 45
Ce vrea să spână în Levitic prin pieptul legănat şi braţul (şoldul) separat, închinate, în cinstea lui Dumnezeu, preoţilor?1
1 Lev. 7, 31, 32.
156
Filocalia
Răspuns
Cred că prin piept se înţelege contemplaţia înaltă, iar prin braţ activitatea, adică deprinderea [aptitudinea] cugetării şi lucrarea, sau cunoştinţa şi virtutea [1]. Căci cunoştinţa aduce mintea în chip nemijlocit lui Dumnezeu, iar virtutea o desface prin fapte din toată devenirea lucrurilor. Acestea le-a lăsat Scriptura pe seama preoţilor, cari au primit ca moştenire numai pg Dumnezeu şi nimic din cele ale pământului.
Sau alt înţeles: Cei ce prin cunoştinţă şi virtute sunt străbătuţi de Duhul, au să facă prin cuvântul învăţăturii inimile altora capabile de evlavie şi de credinţă, iar aptitudinea şi puterea lor făptuitoare trebue să le despartă de străduinţele după firea cea stricăcioasă şi să le mute spre agonisirea bunurilor nestricăcioase şi mai presus de fire. De aceea pe drept cuvânt a poruncit Scriptura ca, dela cele aduse spre jertfă Iui Dumnezeu, pieptul legănat, adică inima celor ce se dedică lui Dumnezeu, şi braţul, adică activitatea lor, să fie date în seama preoţilor [2].
Scolii
1. Pieptul e simbolul contemplaţiei, iar braţul al activităţii. Căci contemplaţia e aptitudinea cugetării, iar activitatea e lucrare. Prin amândouă acestea se caracterizează adevărata preoţie.
2. Cel ce prin învăţătură cucernică, aduce lui Dumnezeu ca jertfă inimile altora, asemenea pieptului din Levitic, şi cel ce desparte puterea lor de activitate de cele stricăcioase prin împlinirea poruncilor, s'a făcut preot, luând pe seama sa pieptul şi braţul celor ce se aduc pe ei înşişi jertfă Iui Dumnezeu.
întrebarea 46 Care e deosebirea între oglindă şi ghicitură?1
I Cor. 13, 12.
Răspunsuri către Talasie
157
Răspuns
Oglinda este, ca să, spun pe scurt, conştiinţa care are în ea în chip neştirbit forma tuturor virtuţilor cu fapta şi prin care cel curat cu înţelegerea vede pe Dumnezeu; sau cu alte cuvinte, ea e deprinderea cu împlinirea poruncilor, care cuprinde sinteza tuturor virtuţilor împletite întreolaltă în chip unitar, ca o faţă divină. Iar ghicitură este cunoştinţa raţiunilor [cuvintelor] dumnezeeşti, printr'o îmbrăţişare deplină, pe cât se poate, cu ajutorul contemplaţiei, cuprinzând în sine arătarea străvezie a celor mai presus de înţelegere. Oglinda este, simplu vorbind, deprinderea care indică forma originară a virtuţilor, ce se va descoperi celor învredniciţi. Căci oglinda arată sfârşitul viitor al filosofici cu fapta, celor ce au oglinda. Iar ghicitură indică originalul celor inteligibile, prin cunoştinţă [1].
Deci toată dreptatea de aici, comparată cu cea viitoare, are înţelesul unei oglinzii ce reflectă chipul lucrurilor originare, dar nu cuprinde înseşi lucrurile în subsistentă lor descoperită. Şi toată cunoştinţa, pe care o avem aici despre lucrurile înalte, comparată cu cea viitoare, este o ghicitură ce conţine o indicaţie a adevărului, dar nu însuşi adevărul în subsistentă lui, care va avea să se descopere în viitor, întrucât în virtute şi cunoştinţă se cuprind cele dumnezeeşti, oglinda ne indică originalele prin virtute, iar ghicitură face străvezii originalele prin cunoştinţă. Aceasta este deosebirea între oglindă şi ghicitură: oglinda vesteşte sfârşitul viitor al făptuirii, iar ghicitură indică taina contemplaţiei.1
1 Virtutea noastră de aici, oricât ar fi de desăvârşită, e numai o oglindă prin care se vede desăvârşirea viitoare, care pe de altă parte nu va mai fi propriu zis virtute, dacă virtutea e oglindă, sau văl străveziu, care odată va Înceta.  Iar cunoştinţa noastră de aici, ca treaptă mai înaltă a virtuţii, oricât
158
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
159
Scolie
1. Oglinda indică bunurile ce vor corăspunde făptuirii, iar ghicitură tainele viitoare ale cunoştinţii.
întrebarea 47
Ce înseamnă: „Glasul celui ce strigă în pustie", şi celelalte? Ce e pustia şi ce înseamnă aici calea Domnului şi gătirea ei? Cari sunt cărările Lui şi ce înseamnă a le face drepte? Ce sunt văile prăpăstioase şi ce înseamnă „şi toată valea prăpăstioasă se va umplea" ? Ce sunt munţii şi dealurile, şi ce înseamnă coborîrea tor? Ce înseamnă cele strâmbe şi cum se vor face drepte? Ce sunt cele aspre şi cum se vor face căi netede ? Şi ce înseamnă ceea ce spune după toate acestea: „Şi va vedea tot trupul mântuirea lui Dumnezeu"?1
Răspuns
Glas al lui Dumnezeu Cuvântul, care strigă dela început în pustie, adică în firea oamenilor, sau în lumea aceasta, este desigur orice sfânt, fie că închină lui Dumnezeu, cu sinceritate, ca Avei,2 cele dintâi mişcări ale contemplaţiei sufletului, îngrăşate prin virtuţi [1]; fie că se prinde cu nădejdea neclintită a
de bogată ar fi, nu e decât o ghieitară prin care se întrevede adevărul viitor, care la arătarea lui va desfiinţa ghicitură, sau cunoştinţa de aici.
Deci şi virtutea şi cunoştinţa au o constituţie paradoxală. Pe de o parte cuprind realitatea viitoare, pe de alta o disimulează, o ascund, ne înşală cu privire la chipul ei adevărat (xat 'er§Oţ). Ar fi interesant de comparat ideea de disimulare implicată în virtutea şi cunoaşterea creştină cu cea din gnose-ologia lui Lucian Blaga de pildă. S'ar putea spune de categoriile stilistice ale acesteia, sau de categoriile kantiene, csri pe de o parte redau ceva din realitate, pe de alta o disimulează, că sunt expresia puterilor noastre finite de înţelegere a realităţii. Când aceste puteri vor înceta şi locul lor îl va lua puterea infinită dumnezeească, atunci vom cunoaşte Adevărul „fată către fată".
' Îs. 40, 3—5; Lc. 3, 4—6.
* Fac. 4, 4.
credinţii, asemenea lui Enoş,1 de bunurile viitoare, dobândind prin nădejdea în ele puterea sa le cheme cu tărie [2]; fie că, încercat în toată virtutea, şi-a ridicat, ca Enoch,2 mintea cu totul din legătura şi din cunoştinţa lucrurilor şi şi-a mutat-o, deplin eliberată, la însăşi cauza cea mai presus de înţelegere [3]; fie că, asemenea lui Noe,3 privind prin credinţă chipurile viitoare ale judecăţii dumnezeeşti, şi-a întocmit, ca pe o corabie, o vieţuire şi o deprindere, care să-1 scape de mânia viitoare, întărită din toate părţile cu frica lui Dumnezeu [4]; fie că, asemenea lui Avraam, văzând cu ochiul curat al crediinţii frumuseţea bunurilor viitoare, a ascultat să iasă cu dragă inimă din pământul, din rudenia şi din casa părintească, părăsind legătura şi afecţiunea faţă d® trup, faţă de simţuri şi faţă de cele supuse simţurilor [5] şi, aflân-du-se în timpul încercărilor şi al luptelor, mai presus de fire, a preferat în locul firii pe Acela care e cauza firii, precum marele Avraam a preferat pe Dumnezeu lui Isaac;4 fie că, asemenea Iui Isaac,5 ajuns la vârful nepătimirii şi la o foame nesăturată după contemplaţie, a câştigat o atât de fermă deprindere întru viîtute şi cunoştinţă, încât nu a putut fi clintit dela adevăr, chiar când era răsboit de duhurile viclene [6]; fie că* asemenea lui Iacob, cu-răţindu-şi mintea de desişul celor materiale şi de confuzia lor, şi-a făcut-o netedă şi, îmbrăcându şi trupul în piei de ied, adică petrecerea trupească în asprimea vieţii după Dumnezeu, a primit dela Dumnezeu puterea împotriva cugetului trupesc; apoi, tot asemenea lui Iacob, de teama răscoalei patimilor şi de dorui unei învăţături mai înalte prin experienţă, s'a mutat în Haran, adică la contemplarea naturii,
1 Fac. 4, 26, » Fac. 5, 33. ' Fac, 6, 8.
* Fac. 12, 1; 22, 2. ' Fac. 26, 1.
160
Filocalia
dela care luând, prin ostenelele cu fapta, toată ştiinţa duhovnicească a lumii văzute, adunată în diferite ^ cugetări şi înţelesuri, s'a întors în pământul părintesc şi propriu, adică la cunoştinţa celor inteligibile, aducându-şi, ca pe nişte femei şi slujnice, deprinderile şi lucrările ferme ale activităţii şi ale contem plaţiei, pe cari ie-a dobândit, şi pe fiii născuţi lui din ele, cari sunt aceştia [7].1   Şi simplu vorbind, ca să nu mai lungesc vorba peste ceea ce trebue, înfăţişând viaţa fiecăruia, fiecare sfânt este, în chip vădit, prin viaţa lui, ca unul ce are în sine pe Cuvântul care-Şi strigă voia Sa către ceilalţi oameni, un glas al Cuvântului şi un îaalnte-mergător, pe măsura şi, după chipul dreptăţii şi al credinţii din el.
Mai mult decât toţi este însă glasul lui Dumnezeu şi înainte-mergător marele Ioan, vestitorul şi propoveduitorul venirii adevărate a lui Dumnezeu, al celei fără figuri şi fără simboale, ca şi arătătorul Lui, pentru cei ce nu-L cunosc. Căci el a arătat deschis pe Cel ce ridică păcatul lumii * şi a contribuit, cu slujirea sa dela Botez, la îndeplinirea tainelor mântuirii, potrivit iconomiei.
Dar fiindcă, din pricina bogăţiei harului, orice silabă, chiar cea mai neînsemnată a dumnezeeştei Scripturi, poate să se tâlcuiască în multe feluri spre folosul celor dornici de virtute şi de cunoştinţă, să cercetăm, pe cât ne este cu putinţă, şi altfel cuvintele puse în fruntea capitolului.
Aşadar, pustia, cum am spus, e firea oamenilor şi lumea aceasta, ca şi fiecare suflet în parte, din pricina nerodirii celor bune, iţa care a ajuns prin gre-şala străveche. '
Glasul Cuvântului ce strigă este mişcarea con-ştiinţii la fiecare greşală. Aceasta, strigând în ascunsul
1 Fac. 33, 5.
* Io. 1, 26.
Răspunsuri către Talasie
161
inimii, găteşte calea Domnului. Pregătirea căii Domnului e limpede şi vădit că se face prin schimbarea şi îndreptarea spre bine a modurilor [deviată] şi a gândurilor şi prin curăţirea întinăciunilor de mai înainte. Iar cale frumoasă şi slăvită e viaţa virtuoasă a fiecăruia, dealungul căreia Cuvântul îşi face drumul mântuirii, săiăşluindu-se în el prin credinţă şi umblând însoţit de diferitele precepte şi dogme ale virtuţii şii cunoştinţii. Cărările Cuvântului sunt diferitele moduri ale virtuţilor şi diferitele comportări sau îndeletniciri după voia lui Dumnezeu. Pe acestea le fac drepte aceia cari nu cultivă virtutea şi cercetarea cuvintelor dumnezeeşti nici pentru slavă, nici din sgârcenie, nici ca să fie linguşiţi de oameni, sau ca să le placă lor, sau ca să se mândrească în faţa lor, ci toate le fac şi le spun şi |e cugetă pentru Dumnezeu. Căci Cuvântul lui Dumnezeu nu zăboveşte pe cărările cari nu sunt drepte, chiar dacă ar afla calea în anumite privinţe gătită. De pildă, cineva posteşte şi se reţine dela hrana, care aprinde patimile şi face, toate celelalte câte pot să ajute la isbăvirea de patimi. Acesta a gătit calea amintită, dar cultivă aceste moduri pentru slava deşartă, sau din sgârcenie, sau pentru a fi linguşit de oameni, sau pentru a le plăcea lor, sau din altă pricină, şi nu pentru a plăcea lui Dumnezeu. Acesta nu a făcut drepte cărările lui Dumnezeu. £1 a răbdat osteneala pregătirii căii, dar nu L are pe Dumnezeu umblând pe cărările lui. Deci calea Domnului este virtutea, iar cărarea dreaptă e modul [chipul] drept şi neviclean al virtuţii.
„Toată valea prăpăstioasă se va umplea". E vorba, desigur, de a celor cari au gătit bine calea Domnului şi au făcut drepte cărările Lui, nu pur şi simplu de a tuturor; adică nu şi de a celor ce n'au gătit calea Domnului şi nu au făcut drepte cărările
Prof. Dr. D. Stăniloae: „Filocalia" - voi. III
11
1
162
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
163
Lui. Iar valea prăpăstioasă este trupul fiecăruia, atunci când a fost săpat şi ros de curgerea multă a patimilor şi când a fost tăiată continuitatea şi cohe-ziunea lui duhovnicească cu sufletul, susţinută prin legea lui Dumnezeu, care le leagă. Dar poate fi înţeles ca vale prăpăstioasă şi sufletul, care a fost scobit şi ros de îndelungatele furtuni ale păcatului şi care a pierdut prin viciu frumuseţea netezimii în duh [8]. Deci toată valea prăpăstioasă, adică trupul şi sufletul celor ce au gătit r calea Domnului şi au făcut drepte cărările Lui, se va umplea prin lepădarea patimilor, cari produc în ele, în trup şi'n suflet, inegalităţile prăpăstioase, şi va redobândi înfăţişarea naturală a vieţuirii virtuoase, netezită în duh.
„Şi fiecare munte şi deal se va coborî-". Cum se ştie, alăturea de văi obişnuiesc să se afle munţii şi dealurile.   Munte este „orice înălţime ce se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu",1 iar deal e tot păcatul ce se răsvrăteşte împotriva virtuţii. Cu alte cuvinte, munţii sunt duhurile cari produc neştiinţa, iar dealurile, cele cari săvârşesc păcatul. Când deci toată valea, adică trupul sau sufletul celor ce au. gătit calea Domnului şi au făcut drepte cărările Lui, se va umplea de cunoştinţă şi virtute, prin prezenţa lui Dumnezeu Cuvântul care umblă în ei prin porunci, se vor umili toate duhurile cunoaşterii mincinoase şi cele ale păcatului. Pentrucă însuşi Cuvântul lui Dumnezeu va călca şi va supune şi va surpa stăpânirea lor vicleană, ridicată împotriva firii omeneşti,, i săpând, aşa zicând, mărimea şi înălţimea munţilor şi/ a dealurilor şi umplând cu ele văile [9]. Căci într'adevăr ' de va lua cineva înapoi, prin puterea Cuvântului, toate câte lte-au luat dracii dela fire, producând neştiinţa şi păcatul în cuprinsul firii, nu va mai exista
1 II Cor. 10, 5.
nicidecum vreo înălţime a neştiinţii şi a păcatului, precum n'ar mai exista în lumea văzută nici un munte şi nici un deal, dacă ar avea oamenii vreo maşina cu care să sape munţii şi dealurile şi să umple văile.
Deci coborîrea munţilor şi a dealurilor spirituale şi viclene înseamnă restabilirea trupului şi a puterilor fireşti ale sufletului în rânduiala lor. In urma acestei, restabiliri mintea iubitoare de Dumnezeu, umplându-se, în chip natural, de bogăţia virtuţii şi a cunoştinţii, va străbate neted veacul acesta şi va păşi întins pe lumea neîmbătrânită şi nestricăcioasă a Puterilor*spirituale şi sfinte. Ea nu va mai fi amăgită de patimile de bunăvoie ale trupului, cari se folosesc de plăcerea felurită şf vicleană, şi nu va mai fi exasperată de încercările fără de voe ale durerii, ca pentru cruţarea trupului să renunţe la calea anevoioasă a poruncilor, fugind de asprimea ostenelilor virtuţii.
„Cele strâmbe se fac drepte" când mintea, eliberând mădularele trupului de patimi, adică oprind simţurile şi celelalte mădulare dela lucrarea plăcerii, le învaţă să se mişte potrivit cu raţiunea simplă a firii [10]. Iar „cele aspre", adică încercările fără voe, vor fi căi line, când mintea, bucurându-se şi veselind u-set rabdă cu inimă bună neputinţele, necazurile şi nevoile, desfiinţând toată stăpânirea patimilor de bunăvoe prin ostenelile fără de voe [11]. Căci cel ce se doreşte după viaţa adevărată, cunoscând că toată osteneala, fie cu voia, fie fără de voie, se face moarte a plăcerii, care e maica morţii [12], va primi cu veselie toate asprimile încercărilor fără de voie, bucurându-se întru răbdare şi făcând din năcazurile sale căi uşoare şi line, cari-1 duc fără să-1 rătăcească spre cununa chemării de sus, pe cel care-şi face cu evlavie dealungul lor drumul dumnezeesc.
ir
164
Filocalia
Prin urmare, tot cel ce a stins prin înfrânare plăcerea întortochiată, complicată şi amestecată în chip felurit în toate simţurile, a făcut drepte cele strâmbe. Şi tot cel ce calcă cu puterea răbdării peste întâmplările aspre şi anevoie de. străbătut ale ostenelilor, a făcut cele aspre căi line. De aceea „va vedea mântuirea lui Dumnezeu", pe care o va primi ca pe o răsplată a virtuţii şi £ ostenelilor pentru ea, ca unul ce s'a luptat bine şi după lege, a biruit plăcerea prin setea de virtute şi a călcat durerea prin dragostea de cunoştinţă şi prin amândouă a purtat bărbăteşte nevoinţele dumnezeeşti (13]. &
De aceea zice: „Şi va vedea tot trupul mântuirea lui Dumnezeu". Prin „tot trupul" se înţelege trupul cel credincios, după cuvântul: „Şi voi vărsa din Duhul Meu peste tot trupul",1 adică 'peste tot trupul care a crezut. Deci nu tot trupul în general va vedea mântuirea lui Dumnezeu. Căci trupul celor necredincioşi nu o va vedea, dacă e adevărat cuvântul care zice: „Piară necredinciosul, ta să nu vadă slava .Domnului".2 E vorba aci, în chip determinat, de tot trupul credincios. Iar prin trup ca parte, cuvântul Scripturii înţelege deobiceiu întreg omul. Ea strigă aşadar: „Şi va vedea tot omul mântuirea lui Dumnezeu". Deci tot omul care asculta glasul ce strigă în pustţe şi, după înţelesul arătat mai sus, găteşte calea Domnului şi face drepte cărările Lui; tot omul care apoi, prin dărâmarea munţilor şi a dealurilor spirituale şi viclene, umple valea, adică sufletul care, prin scobirea lui, adică prin călcarea poruncii dumnezeeşti, a prilejuit pomeniţilor munţi şi dealuri viclene înălţarea şi ridicarea (14]; tot omul care prin această umplere pricinueşte scoborîrea pu-
1 Ioil 2, 28. * Is. 26. 10.
Răspunsuri către Talasie
165
terilor viclene şi apoi îndreaptă, prin înfrânare, căile strâmbe ale patimilor de bunăvoe, adică mişcările plăcerii şi netezeşte prin răbdare întâmplările aspre ale încercărilor fără voe, adică diferitele feluri de dureri, făcându-le căi bune; tot omul de felul acesta pe dreptate va vedea mântuirea lui Dumnezeu, ca unul ce a devenit curat la inimă. Căci cel curat la inimă vede, prin virtuţile şi prin contemplaţiile sale evlavioase, la sfârşitul luptelor pe Dumnezeu, după cuvântul: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu".1 Pentrucă el a primit ca răsplată a ostenelilor pentru virtute harul nepătimirii, decât care nimic nu arată mai deplin pe Dumnezeu, celor ce II au.
*
Şi poate celor ce caută înţelesurile mai înalte le este dat şi altfel să audă, în temeiul acestui har, în sufletul eliberat de patimi, ca într'o pustie, glasul înţelepciunii şi al cunoştinţii dumnezeeşti, care strigă fără sunet prin virtuţi (15]. Fiindcă unul şi acelaş Cuvânt se face tuturor toate potrivit cu fiecare, stră-bătându-1 pe fiecare şi dăruindu-şi în mod anticipativ harul Său, ca pe un glas înainte-mergător, ce pregăteşte pe fiecare pentru venirea Lui. In unii acest har devine pocăinţă, ca înainte-mergător al dreptăţii viitoare, în alţii virtute, ca pregătitor âl cunoştinţii aşteptate, şi iarăşi în alţii cunoştinţă, ca icoană a viitoarei aptitudini contemplative. Simplu vorbind, timpul se depărtează dela mintea contemplativă, când aceasta îşi însuşeşte prin cunoştinţă [în chip gnostic] urcuşurile dumnezeeşti ale Cuvântului şi se acomodează raţiunilor Lui suprafireşti şi iubitoare de oameni, prin cari se face tuturor toate, ca pe toţi să-i mântuiască prin bogăţia milostivirii .Lui.
1 Mt. 5. 8.
166
Filocalia
Scolii
1. Cel ce cultivă cunoştinţa îngrăşată prin virtuţi, adică cunoştinţa lucrătoare, s'a făcut asemenea lui Avei. Drept aceea Dumnezeu caută spre el şi spre darurile lui.
2. Cel ce cunoaşte cu adevărat cele viitoare şi nădăjduieşte în ele, nu încetează niciodată să cheme prin fapte cele nădăjduite. Şi astfel devine un nou Enoş, care cheamă pe Dumnezeu.
3. Cel ce a bineplăcut Iui Dumnezeu prin fapte, îşi mută mintea prin «ontemplaţie în ţara celor spirituale, ca să nu mai vadă prin nălucirea vreunui lucru moartea care vine prin patimile susţinute de simţire. Acesta nu se mai află sub nimic din cele ce vreau să-I robească.
4. Cel ce din pricina viitoarei mânii, se străduieşte într'o viaţă ostsnitoare, s'a făcut asemenea lui Noe, care prin puţină strâmtorare a trupului scapă de viitoarea osândă a necredincioşilor.
5. Pământ numeşte trupul, rudenie simţurile, casă părintească lumea supusă simţurilor. Patriarhul ieşit din acestea, a tăiat afecţiunea sufletului faţă de ele.
6. Numai de Isaac ,s'a scris că nu s'a mutat din pământul făgăduinţii. Tatăl său Avraam a ieşit din Mesopotania şi s'a dus în Egipt, iar fiul său Iacob a fost alungat în Mesopotania şi după aceea s'a aşezat în Egipt, unde a şi murit.
7. Prin soţii a înţeles deprinderile virtuţii şi ale cunoştinţii, iar prin slujnice lucrările acestora. Din acestea naşte, ca pe nişte fii, raţiunile cuprinse în natură şi în timp.
8. Precum trupul izbit necontenit de patimi se face asemenea unei văi prăpăstioase, la fel se face şi sufletul când e scobit de curgerea gândurilor rele.
Răspunsuri către Talasie
167
9. Lăpădarea patimilor contrare firii şi dobândirea virtuţilor conforme firii, umple sufletul săpat ca o vale şi smereşte cugetarea înălţată ca un munte, de duhurile rele.
10. „Cele strâmbe" sunt mişcările simţurilor pro-tivnice firii. Ele se îndreptează când mintea le învaţă să se mişte potrivit firii, spre cauza proprie, adică spre Dumnezeu.
11. „Cele aspre" sunt întâmplările încercărilor fără de voe. Ele sunt prefăcute în căi line prin răbdarea lor cu mulţumită.
12. Maica morţii este plăcerea, iar-moartea plăcerii este osteneala, fie cea din voe liberă, fie cea fără voe.
13. Cel ce iubeşte virtutea, stinge cuptorul voit al plăcerilor. Iar cel a cărui minte este străbătută de cunoştinţa adevărului, nu e oprit de ostenelile fără de voe din mişcarea neîncetată a dorinţii care-1 poartă spre Dumnezeu.
14. Sufletul scobit prin păcat, a dat dracilor ca unor munţi putinţa de înălţare, adică de stăpânire asupra sa.
15. Virtutea lucrată cu fapta se face glas al cunoştinţii ce strigă, ca în pustie, în sufletul lipsit de patimi. Căci virtutea este înainte-mergătoarea adevăratei înţelepciuni) vestind adevărul ce se va arăta în urma ei după iconomie, dar există înainte de sa după cauză.1
întrebarea 48
A doua carte a Paralipomenelor zice despre Ozia: „A făcut ce este drept înaintea Domnului şi l-a căutat
1 Adevărul e cauza virtuţii, dar e în folosul omului ca să ajungă la el
prin virtute.
168
Filocalia
pe Domnul în zilele lui Zaharia, care îl sfătuia în frica Domnului', iar Domnul i-a făcut parte de propăşire".1 „Şi a zidit Ozia turnuri în Ierusalim şi la poarta unghiului şi peste unghiul văii şi peste unghiuri; şi le-a întărit pe ele. Şi a zidit turnuri în pustie şi a săpat fântâni multe, că avea multe turme în Sefila şi ' în câmpie şi lucrători la viile din munţi şi din Cârmei, fiindcă era lucrător de pământ".2 Ce sunt turnurile, ce este poarta unghiului, ce este valea şi unghiul ei, şi ce sunt iarăşi unghiurile şi turnurile din pustie ? Ce sunt fântânile săpate şi turmele? Ce este Sefila şi câmpia? Cine sunt lucrătorii la vie şi ce este muntele şi Carmelul? Si ce însemnează: „Că era lucrător de pământ" ?
Răspuns
Vino, preaslăvite Cuvinte al lui Dumnezeu, şi ne împărtăşeşte, pe măsura puterilor noastre, descoperirea cuvintelor Tale. înlăturând grosimea învelişurilor, arată-ne, Hristoase, frumuseţea înţelesurilor spirituale. la-ne de mâna dreaptă, adică de puterea minţii noastre, şi „ne călăuzeşte pe calea poruncilor Tale".3 Şi ne du „la locul cortului Tău cej minunat, până înlăuntrul casei lui Dumnezeu [1], în glas de bucurie şi de mărturisire a svonului de sărbătoare",4 ca şi noi, prin mărturisirea făptuirei şi prin bucuria contemplaţiei,5 să fim învredniciţi a veni la locul negrăit al ospăţului Tău şi să ne ospătăm împreună cu cei ce prăznuiesc acolo duhovniceşte, cântând cunoştinţa celor negrăite cu glasurile netăcute ale minţii. Şi mă iartă pe mine, Hristoase, că îndrăsnesc, la porunca slujitorilor Tăi celor vrednici, ceea ce este peste puterea mea.  Luminează cugetarea mea ne-
1 II Paralip. 26, 4—5. * Ibidem 9-10.
3 Ps. 119. 35. 4 Ps. 42, 5.
6 Pria cele două trepte ale urcuşului.
169
Răspunsuri către Talasie_ '__
luminată, spre înţelegerea locului de faţă, ca să fi şi mai mult slăvit, ca Unul ce dai orbilor vedere şi faci limba bâlbâiţilor să grăiască cu claritate.
Socotesc, aşadar, că precum, până la un. loc, Solomon a fost chipul lui Hristos Dumnezeu, aşa a fost şi Ozia până la un loc chipul Mântuitorului. Căci numele Iui Ozia, tălmăcit în greceşte, însemnează tăria lui Dumnezeu. Iar tăria naturală şi puterea ipostatică a lui Dumnezeu şi Tatăl, este Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta s'a făcut piatra cea din capul unghiului. Iar unghiul este Biserica. Căci precum unghiul face prin sine legătura dintre două ziduri, la fel Biserica lui Dumnezeu se face unirea a două popoare, a celui dintre neamuri şi a celui dintre Iudei. Şi această unire are ca legătură pe Hristos [2]. Acesta a zidit „turnurile în Ierusalim", adică a înălţat, ca nişte îutărituri, „în locul de unde se vede pacea" cele dintâi cuvinte [raţiuni] dumnezeeşti şi de nedărâmat ale dogmelor despre dumnezeire. Iar „la poarta unghiului" a înălţat cuvintele [raţiunile] dogmelor despre întrupare! Căci poartă şi uşă a Bisericii e tot £1 [3], fiindcă zice: „Eu sunt uşa". Această" poartă este înconjurată de turnuri, adică de întăriturile dogmelor dumnezeeşti despre întrupare, arătând că cei ce vreau să creadă drept trebue să între înlăuntrul unghiului, adică în Biserică, prin întăriturile acestea şi să fie apăraţi de ele. Căci cel ce e asigurat de turnurile dogmelor dumnezeeşti, ca de nişte întărituri ale adevărului, nu se teme de gândurile şi de dracii carii ameninţă cu pierzarea.
„Şi peste unghiul văii". Valea este trupul. Iar ''unghiul acestuia este unirea lui cu sufletul,1 prin
1 Imaginea unghiului pentru unitatea ce se realizează intre două lucruri, cari totuşi nu se c'bnfundă, este cât se poate de potrivită. Unghiul e un intreg, in care se disting totuşi părţile unite. Linia dreaptă n'ar puiea exprima această noutate, ci ar arăta o contopire a celor unite.
170
Filocalia
iegăturâ în duh [4J. Peste această unire se zidesc turnurile, adică întăriturile poruncilor şi învăţăturile pe cari le scoate dreapta socoteală din ele, ca prin acestea să se păzească nedesfăcută unirea trupului cu sufletul, ca un unghiu.
„Şi a zidit turnuri peste unghiuri". Unghiuri poate a numit Scriptura diferitele uniri dintre făpturile despărţite, cari s'au realizat prin Hristos (5). Căci El a unit pe om, înlăturând tainic în duh, deosebirea dintre bărbat şi femee, întrucât a eliberat în amândoi raţiunea firii de caracteristicele crescute din patimi.1 A unit apoi pământul, înlăturând deosebirea dintre paradisul sensibil şi pământul pe care-1 locuim.2 A unit de asemenea pământul cu cerul, arătând astfel firea lucrurilor sensibile ca una singură ce gravitează spre ea însăşi. A unit iarăşi cele sensibile cu cete inteligibile, dovedind că şi firea celor create este una singură, aflându-se într'o strânsă legătură printr'o oarecare raţiune tainică. In. sfârşit a unit într'un mod şi după o raţiune mai presus de f re toată firea creată cu Creatorul. Şi peste fiecare din aceste uniuni sau unghiuri a zidit turnurile întărite ale dogmelor dumnezeeşti, cari să le susţină şi să le lege strâns [6].
1 T&V âv uofc ni&saiv fStOflcfooV. Raţiunea firii umane e aceeaş in bărbat şi femeie, Dar patimile au grefat pe ea caracteristici deosebite în bărbat şi femeie. De aceste caracteristici provenite din patimi curăţă Hristos raţiunea firii omeneşti, arătând-o la fel în bărbat şi femeie. Dar această uniformizare se realizează numai în duh, adică numai dacă se copleşeşte în ei viata trupească — a simţirii — prin duhul care s'a deschis în adâncul lor prin Duhul dumnezeesc şi-a inundat toată existenta lor. In duh bărbatul şi femeia sunt la fel, numai trupul cu simţirile corăspunzătoare îi diferenţiază.
* Pământul acesta poate redeveni prin viaţa noastră curată şi prin bună-, înţelegerea dintre  oameni paradisul sensibil, care a fost la început,  Nu o graniţă geografică desparte paradisul originar de pământul ce-1 locuim, ci graniţa păcatului.   Prin Hristos pământul a redevenit un paradis în potentă şi deci în deşvoltare, aşa cum îu om s'a inaugurat ordinea învierii.
Răspunsuri către Talasie
171
„Şi a zidit turnuri în pustie". Pustia este firea celor văzute, adică lumea aceasta în care Cuvântul a zidit drept turnuri opiniile cucernice despre lucruri, dăruindu-le celor ce le cer, cu alte cuvinte a sădit în duh raţiunile juste ale dogmelor contemplaţiei naturale.
„Şi a săpat fântâni multe, că avea multe turme în Sefila şi în câmpie şi lucrători la viile din munţi şi din Cârmei, fiindcă era lucrător de pământ". Pustia este, cum am spus, lumea sau firea oamenilor. In aceasta a săpat fântâni, prin aceea că a scos pământul din inimile celor vrednici, le-a curăţit de greutatea şi de cugetul pământului şi le-a lărgit' ca să poată primi ploile dumnezeeşti ale înţelepciunii şi ale cunoştinţii, ca să adape turmele lui Hristos, adică pe cei ce au nevoie, pentru pruncia sufletului, de învăţătura morală [7].
„Turmele din Sefila". Sefila se tâlcueşte căldare strâmtă. Acestea indică pe cei ce se curăţesc prin încercările fără voe şi se spală de întinăciunile sufletului şi ale trupului. Aceştia au nevoie să bea ca pe o apă învăţătura despre răbdare [8).
Iar turmele „din câmpie" arată pe cei ce pro-păşesc, bucurându-se de lărgime, întrucât lucrurile cele de-a dreapta îşi desfăşoară cursul potrivit cu dorinţa lor; sau pe cei ce propăşesc în bine pe drumul virtuţilor şi se lărgesc fără patimă în împlinirea poruncilor, umblând pe calea sau în legea lor. Aceştia încă au nevoie să se adape din cuvântul care îi îndeamnă Ia smerenie, la comuniunea şi la împreuna pătimire cu cei mai neputincioşi şi la mulţumirea pentru cele hărăzite lor (9).
„Lucrători la viile din munţi" sunt cei ce cultivă pe culmile contemplaţiei raţiunea dumnezeească şi extatică a cunoştinţii, care înveseleşte inima [10]. Iar
172
Filocalia
„lucrătorii la viile din Cârmei" sunt cei ce prin contemplaţie se exercită în chip înalt în ştiinţa desăvârşitei • curăţiri, cu înlăturarea totală a celor create. Căci Car-melul se tâlcueşte: „recunoaşterea [acceptarea) tăerii împrejur". Deci cei ce cultivă via în el, cultivă ideea mistică a tăerii împrejur prin cunoaştere, tăind dim-prejurul minţu tot ce e materie şi toate cele materiale, dar fără să-şi socotească în chip iudaic ruşinea drept slavă [11]. Scriptura zice că şi aceştia au trebuinţa de apa dumnezeeştii înţelepciuni din fântânile săpate în pustie, ca, pe măsura credinţii, fiecare să primească cuvântul potrivit pentru cele crezute, adică harul prin care să înveţe pe alţii cuvântul mântuitor.1 Căci prin acesta Dumrul nostru Iisus Hristos îngrijeşte în chip minunat de sufletul fiecăruia, dat fiind că El este şi se face fără încetare agricultorul cel bun şi priceput, care lucrează toate cele spuse mai înainte pentru mântuirea noastră.
Acesta este pe scurt unul din înţelesurile cuvintelor de mai înainte. Acest înţeles are în centru pe Iisus Hristos. După alt înţeles ele se referă la mintea fiecăruia, descriind desăvârşirea celor întăriţi de frica şi de iubirea lui Dumnezeu [12]. înainte însă de a înfăţişa acest înţeles al cuvintelor, trebue să-mi f arăt mirarea că s'a putut spune de Ozia, care, potrivit istoriei, era regele Iudeii, că avea lucrători la viile din Cârmei, ştiut fiind că acest munte nu se afla în împărăţia lui Iuda, ci cădea în împărăţia lui Israil, însăşi capitala lui Israil fiind zidită pe vârful lui [13]. Dar, precum se vede, Scriptura, vrând să stârnească cugetarea noastră leneşă la cercetarea adevărului, a amestecat în ţesătura istoriei ceea ce n'a existat niciodată.
1 S'ar putea traduce şijaşa: „ca, pe măsura credinţii, fiecare să primească raţiunea cuvenită din cele crezute, adică harul învăţăturii mântuitoare".
Răspunsuri către Talasie
173
Ozia, aşadar, e mintea care a dobândit tăria dumnezeească în vederea făptuirii şi a contemplaţiei.1 Căci, precum am spus, Ozia se tălmăceşte prin „tăria iui Dumnezeu". „Şi l-a căutat, zice, Ozia pe Domnul în zilele lui Zaharia, care îl sfătuia în frica Domnului". Zaharia se tălmăceşte: „pomenirea lui Dumnezeu". Deci mintea, până are în ea vie pomenirea lui Dumnezeu, caută prin contemplaţie pe Domnul. Dar nu oricum, ci în frica Domnului, adică prin împlinirea poruncilor [14]. Căci cel ce II caută printr'o contemplaţie fără fapte, nu află pe Domnul, pentru că nu L-a căutat în frica Domnului.
„Iar Domnul i-a făcut parte de propăşire". Domnul hărăzeşte propăşire oricui săvârşeşte • fapte întru cunoştinţă,2 învăţându-f modurile poruncilor şi desco-perindu-i raţiunile adevărate ale lucrurilor.3
„Şi a zidit Ozia turnuri în Ierusalim". Cel ce propăşeşte în căutarea Domnului prin contemplaţie, împreunată cu frică, adică cu împlinirea poruncilor, zideşte turnuri în Ierusalim, înălţând adică în starea simplă şi paşnică a sufletului raţiunile despre dumnezeire [15].
„Şi peste poarta unghiului". Poarta unghiului, adică a credinţii bisericeşti, este viaţa evlavioasă [16]. Căci prin aceasta intrăm la moştenirea bunurilor. Deasupra ei mintea gnostică [ce se îndeletniceşte cu cunoaşterea] zideşte, ca nişte turnuri» puternice şi nebiruite, întăriturile dogmelor despre întrupare, constatatoare din diferite învăţături, ca din tot atâtea pietre; de asemenea diferitele moduri ale virtuţilor, prin cari se asigură împlinirea poruncilor.
1 In vederea celor două trepte ale urcuşului duhovnicesc.
1 Sau: oricui împreună făptuirea cu cunoştiinţa, sau caută să pătrundă înţelesul poruncilor pe cari le împlineşte.
* Modurile poruncilor: modurile de aplicare practică; raţiunile lor sau ale lucrurilor; înţelesurile, rosturile lor în ansamblul Universului şi al existenţii.
I •
174
Filocalia
„Şi peste unghiul văii". Valea este trupul. Iar unghiul acestuia e unirea lui cu sufletul prin legea poruncilor. Peste această unire zideşte mintea, ca pe un turn, cunoştinţa, care supune trupul sufletului, prin legea duhului.1 ,
„Şi peste unghiuri". Multe, zice, sunt unghiurile peste cari mintea cea puternic întărită în Dumnezeu a zidit turnurile. Unul din aceste unghiuri este unirea celor particulare cu cele generale de aceeaş fire, prin aceeaşi raţiune a existenţii- Aşa se unesc de pildă indivizii cu speciile, speciile cu genurile şi genurile cu fiinţa. In felul acesta marginile se împreună în chip unic.2 Peste aceste concretizări particulare şi prin ele se strâvăd raţiunile generale, realizân-du-se, ca nişte unghiuri, unirile multe şi variate ale celor ce se deosebesc între ele [17]. Un altfel de unghiu este unirea minţii cu simţirea, a cerului cu pământul, a celor sensibile cu cele inteligibile şi a firii cu raţiunea ei [18]. Peste toate acestea mintea contemplativă îşi înalţă concepţiile adevărate prin ştiinţa ei, zidind cu înţelepciune turnurile spirituale peste aceste unghiuri, adică ridicând deasupra acestor uniuni dogmele cariile susţin.
„Şi le-a întărit pe ele, şi a zidit turnuri în pustie şi a săpat fântâni multe". Cel ce a putut să-şi elibereze simţurile de patimi şi să-şi izbăvească sufletul din robia simţurilor, a reuşit să ridice zid în calea intrării diavolului în minte prin mijlocirea simţurilor. De aceea se spune că a înălţat în pustie, adică în contemplaţia naturală, ca pe nişte turnuri întărite,
1 Cunoştinţa de aci nu e gnoza în general, prin care e cunoscut Dumnezeu, ci SiaŢVWaiţ, prin care omul recunoaşte unirea dintre trup şi suflet şi drept urmare necesitatea ca trupul să se supună sufletului.
2 (AOVaStXâţ. In fiecare individ se întâlneşte particularul cu universalul Într'un chip unic, care nu se mai repetă.
Răspunsuri către Talasie
175
opiniile evlavioase despre lucruri, în cari refu-. giindu-se, nu se teme de dracii, cari tâlhăresc în pustia aceasta, adică în firea celor văzute şi amăgesc mintea prin simţuri, trăgând-o spre întunerecul neştiinţii [20].
„Şi a săpat fântâni multe", adică diferite deprinderi în cele bune, capabile să primească prin cunoştinţă [prin gnoză], pentru a le împărtăşi altora, învăţăturile hărăzite de sus, „Căci avea multe turme în Sefila şi în câmpie şi lucrători la viile din munţi şi din Cârmei, fiindcă era agricultor". Cel ce luptă după lege pentru adevăr, prin armele de-a dreapta şi de-a stânga, împrospătează puterea de răbdare a turmelor din Sefila, adică mişcările sufletului dedicate trupului, cari se exercită în purtarea încercărilor fără de voe, adăpându-le cu temeiuri de rezistenţa din deprinderile felurite ale virtuţii şi ale cunoştinţii, ca din nişte fântâni săpate; iar pe cele din câmpie, adică mişcările sufletului cari prosperează în cele de-a dreapta, sau în lărgimea virtuţilor, le adapă cu raţiuni [cu gânduri] de smerenie şi de cumpătare, ca să nu cadă nici în cele de-a stânga şi să nu fie scoase nici din cele de-a dreapta.
„Şi lucrători la viile din munţi şi din Cârmei". Lucrătorii dela viile din munţi sunt gândurile1 evlavioase ale contemplaţiei, cari zăbovesc pe înălţime şi cultivă cunoştinţa extatică,şi tainică [21]. Iar cei din Cârmei sunt gândurile cari cultivă ştiinţa nepătimirii şi a curăţirii desăvârşite, prin înlăturarea tuturor lu crurilor şi grijilor, ca pe prepuţ ce trebue tăiat, întrucât învălue puterea de rodire a sufletului. Aceste gânduri tae cu totul dimprejurul minţii, prin cunoştinţă, afecţiunea ei faţă de lucrurile pământeşti.2 Căci Car-
1 In greceşte gândurile sunt de genul bărbătesc (Xoftafiof), * Relaţia sau legătura mintii cu lucrurile pământeşti.
176
Filocalia
meiul înseamnă „acceptarea [recunoaşterea] tăerii împrejur".
La sfârşit se spune de Ozia că e agricultor. Aceasta pentru că toată mintea, care a dobândit tăria lui Dumnezeu în vederea contemplaţiei, este ca un agricultor adevărat, păzind curate de neghină seminţele dumnezeeşti ale celor bune, prin silinţa şi prin îngrijirea sa, până ce are în sine pomenirea lui Dumnezeu care o susţine. Căci zice: „Şi era căutând, pe Domnul în zilele lui Zaharia, întru frica Domnului". Iar Zaharia, tălmăcit în limba grecească, însemnează pomenirea lui Dumnezeu.
De aceea să ne rugăm neîncetat Domnului, ca pomenirea lui mântuitoare să rămână în noi pururea, pentru ca izbânzile noastre duhovniceşti să nu ne strice sufletul, făcându-1 să se înalţe cu mândrie şi să îndrăsnească lucruri mai presus de fire, ca Ozia.
Scolii
1. Prin cortul minunat înţelege sfântul trup al lui Dumnezeu, pe care la luat din firea noastră, întrucât i-a dat existenţă în Sine însuşi, fără de sămânţă. Iar casa e sufletul Lui mintal, căci Cuvântul făcânduse om şi-a unit Sie-şi, în chip negrăit, un trup înzestrat cu suflet mintal, ca să cureţe ceea ce-i asemenea prin asemenea. Iar locul este însuşi Cnv&ntul, care a fixat în Sine, după ipostas, firea noastră, în chip neschimbat. La acest cort sau trup să străbatem deci, sfinţind trupul nostru prin virtuţi. Căci prin acestea poate deveni, după harul Duhului, de aceeaşi formă cu trupul slavei Lui. Şi să pătrundem înlăuntrul casei lui Dumnezeu, sau în contemplaţia curată de orice amestec, prin cunoştinţa simplă şi neîmpărţită, ajungând la însuşi sufletul mintal al Domnului, ca să avem şi noi „mintea lui Hri-
Răspunsuri către Talasie
177
stos",1 cum zice Apostolul, prin împărtăşirea de Duhul Sfânt. Atunci vom fi devenit după har şi noi pentru El, ceea ce s'a făcut El, prin fire, după iconomie, pentru noi.2
2. Piatra din capul unghiului este legătura unghiului, adică a Bisericii.
3. Prin poarta unghiului înţelege întruparea, care e poarta Bisericii; iar prin turnuri, dogmele drepte despre întrupare.
4. Prin unghiul văii înţelege unirea cea după fire a trupului cu sufletul şi legătura cea după duh a sufletului cu trupul, când acesta e slujitor al virtuţii.
5. Unghiuri numeşte în general diferitele uniri ale făpturilor, adică unirile diferitelor naturi mai generale între ele, spre a da o unică armonie.
6. Fiecare unire a făpturilor pomenite se face după o raţiune a înţelepciunii Pe acestea Scriptura le numeşte turnurile unghiurilor. Căci raţiunea fiinţială pe care o cunoaştem în fiecare făptură *- şi raţiunea care le leagă pe toate împreună într'o singură armonie, e ca o fortificaţie şi ca un turn al fiecăreia dintre făpturi.
1 Fîlip. 3, 20. 0 * Prin virtuţi, dar nu fără har, ajungem la trupul Domnului, adică trupul nostru se modelează după trupul Lui in toate simţirile sale; prin cunoştinţa simplă şi nedivizată ajungem la sufletul Lui, sufletul nostru aflăn-du-se intr'o contemplare pură a lui Dumnezeu. Atunci avem „mintea lui Hristos" cea umană, adică ne urcăm până acolo, până unde s'a coborit El, ne întâlnim cu £1 in punctul de intersecţie al dumnezeirii cu omenitatea, in starea omului Îndumnezeit.
3 8 te xore'oucrfav tfjg 'sn'awă\ Tfvwastoî. Deci s'ar putea traduce şi aşa; raţiunea cea după fiinţă, pe baza căreia cunoaştem făptura respectivi. Fie într'un sens, fie într 'altul, raţiunea oricărei făpturi e o fortificaţie care nu poate fi dărâmată, sau alterată, Raţiunea aceasta ţine laolaltă ca un turn părţile unei făpturi, Tot aşa face şi raţiunea mai generală a mai multor lucruri, ca acestea.
Prof. Dr. D. Stăniloae: „Filocalia" - *ol. III
12
178
Filocalia
Răspunsuri câtre Talasie
179
7. Fântâni a numit inimile cari primesc darurile cereşti ale sfintei cunoştinţe, după ce au fost săpate prin cuvântul tare al poruncilor. Ele au lepădat, ca pe nişte bolovani, iubirea faţă de patimi şi afecţiunea firii faţă de lucrurile sensibile şi sau umplut de cunoştinţa cea în duh, venită de sus, care spală patimile şi dă viaţă virtuţilor.
8. Turmele din Sefila sunt cei ce învaţă prin multe strâmtorări filosofia morală şi au nevoie de cuvintele [raţiunile] cari îndeamnă la răbdare.
9. Turmele din câmpie sunt cei ce înaintează' lesnicios pe drumul virtuţilor şi rămân nevătămaţi de rău. Aceştia au nevoie de cuvintele [raţiunile] cari îndeamnă la mulţumire.
10. Prin munţi în general înţelege contemplarea înaltă a naturii în duh. Pe aceasta o cultivă cei ce au lepădat nălucirile sensibile 'şi au străbătut la raţiuni, prin mijlocirea virtuţilor.
11. Carmelul e înălţimea recunoaşterii tăerii împrejur.1 Iar tăerea împrejur e înlăturarea afecţiunii naturale faţă de cele ce se schimbă2 şi suprimarea legăturii afectuase ( a minţii faţă de făpturi. Viţa de vie a acestei stări este raţiunea Providenţei, care hărăzeşte extazul sobru. Pe aceasta o cultivă bărbaţii sau gândurile ce se mişcă numai în jurul monadei simple şi fără de început. Căci cel ce se mişcă numai spre aceasta a tăiat dela sine, ca pe un prepuţ, afecţiunea care acopere cauza creerii lucrurilor.
12. Alt înţeles al acestora.
13. Se arată cu curaj că e cu neputinţă să se fi petrecut istoria lucrurilor în conformitate cu acest loc.
1 înălţimea recunoaşterii necesităţii tăierii împrejur.
2 t) rtjţ xatâ cpumv axiasaj? irpde; ftvsatv <zţ>at<pso-tţ. e plăcerea pentru lucrurile prinse în şuvoiul devenirii. Sau plăcerea pentru fenomenul apariţiei şi creşterii lucrurilor şi tristeţea pentru fenomenul vestejirii şi dispariţiei lor.
14. Prin frica iui Dumnezeu a indicat, filosofia activă, arătând sfârşitul prin început Căci „începutul înţelepciunii este frica lui Dumnezeu".1
15. Gândul înalt despre dumnezeire este turn în suflet, întărit prin împlinirea poruncilor.
16. Ce e poarta unghiului?
17. Raţiunile celor particulare, în împreunare cu cele geaerale, înfăptuesc unirile celor deosebite, deoarece raţiunile mai generale îmbrăţişează în chip unitar raţiunile celor particulare, la cari se referă în mod firesc lucrurile particulare.
18. Există şi între acestea o raţiune a relaţiei în duh, care înfăptueşte unirea lor întreolaltă.
19. Observă cum trebue să se înţeleagă cuvântul „a întărit".
20. Cel ce a dobândit o opinie cucernică despre fiecare lucru, nu se mai teme de dracii cari înşală pe oameni prin cele văzute.
21. Via face vin, vinul produce beţie, iar beţia extaz. Prin urmare şi raţiunea activă, care este via, cultivată prin virtuţi, naşte cunoştinţa; iar cunoştinţa, extazul fericit, care scoate mintea din legătura cu simţirea [lucrarea simţurilor].
întrebarea 49
Ce însemnează cele spuse în aceeaş carte: „Şi a văzut Ezechia că vine Senaherib şi faţa lui să lupte împotriva Ierusalimului. Şi s'a sfătuit cu bătrânii lui şi cu cei puternici, ca să astupe apele izvoarelor, cari erau în afara cetăţii; şi ei l-au ajutat. Şi a adunat popor mult şi a astupat apele izvoarelor şi râul care trecea prin cetate".* Ce însemnează acestea, după în-felesul lor mai înalţi
1 Prov, 1. 7. • II Paralip, 32, 2—3.
12*
180
Filocalia
Răspuns
Ezechia este mintea care a încins filosofia lucrătoare împreunată cu cunoştinţa şi puterea de discriminare dumnezeească împotriva puterii vrăjmaşe. Căci Ezechia însemnează, după numele lui, puterea sau stăpânirea dumnezeească. De aceea împărăteşte el peste Ierusalim, adică peste suflet, sau peste viziunea păcii, cu alte cuvinte peste contemplaţia cunoscătoare, eliberată de patimi [1]. Când aceasta vede puterea vrăjmaşă pornită împotriva ei, se sfătueşte după cuviinţă cu bătrânii şi cu 'eei puternici să astupe apele izvoarelor din afara cetăţii. Iar căpeteniile unei asemenea minţi sunt raţiunea credinţii, a nădejdii şi a dragostei, cari stăpânesc ca nişte bătrâni peste toate înţelesurile şi gândurile dumnezeeşti din suflet. Ele sfătuesc cu înţelepciune mintea şi totodată o întăresc împotriva puterii vrăjmaşe şi-i arată modalităţile de nimicire a ei. Căci fără credinţă, nădejde şi dragoste mintea nu poate nici să oprească cele rele, nici să izbândească în cele bune.
Credinţa convinge minţea războită, să-şi ia refu-fugiul la Dumnezeu, dându-i curaj să indrăznească prin armele duhovniceşti ce i le pune la îndemână Nădejdea se face chezaşul cel mai nemincinos al aju torului dumnezeesc, făgăduind nimicirea puterilor duş mane. Iar iubirea o face să fie cu anevoie de clintit, mai bine zis cu totul de neclintit din dragostea dum nezeească, chiar când e războită, fixând în dorul după Dumnezeu toată puterea naturală a ei [2].
Şi de fapt numele tălmăcite ale căpeteniilor, corespund cu cele spuse. Căpeteniile lui Ezechia erau în acea vreme Eliachim, fiul lui Hilchia, economul [supraveghetorul], Somnas scriitorul şi Ioah, fiul lui Asaf, cronicarul Eliachim înseamnă „învierea lui Dumnezeu", iar tatăl său Hilchia înseamnă „partea lui Dumnezeu".
Răspunsuri către Talasie
181
Şi de fapt învierea lui Dumnezeu în noi prin credinţă este fiul cel dintâi şi unic al părţii lui Dumnezeu, adică al cunoştinţii adevărate [3]. Această credinţă, împreunată cu cuvenita supraveghere a cunoştinţii, adică cu darul discriminării, distinge limpede între năvălirile ispitelor cu voia şi înlre cele fără de voe.
Iar .Somnas scriitorul înseamnă „întoarcere", arătând limpede sensul cel mai deplin al nădejdii dumnezeeşti, fără care nu e cu putinţă întoarcerea nimănui spre Dumnezeu t[4]. Iar propriu nădejdii e să scrie, adică să înveţe cele viitoare şi să le pună sub ochii ca prezente; apoi să convingă pe cei războiţi de puterea vrăjmaşă că nu e departe de ei Dumnezeu care-i apără şi pentru care sfinţii duc lupta.
In sfârşit Ioah, fiul lui Asaf, cronicarul, se tălmăceşte „frăţia lui Dumnezeu", iar Asaf tatăl lui „adunare". Prin urmare din adunarea şi unirea în jurul celor dumnezeeşti a puterilor sufleteşti, adică a celei raţionale, impulsive şi poftitoare, se naşte iubirea. Prin aceasta cei ce au dobândit prin har o cinste egală la Dumnezeu [căci frăţia însemnează harul egalei cinstiri], înscriind în memorie strălucirea frumuseţii dumnezeeşti, păstrează' în ei neştearsă dorinţa după iubirea dumnezeească, care înscrie şi întipăreşte în partea cugetătoare a sufletului frumuseţea cea pură [5].
Deci aşa stând lucrurile, precum s'a arătat întrucâtva şi din tălmăcirea numelor, orice minte încinsă, asemenea lui Ezechia, cu putere dumnezeească, are alăturea de sine ca pe nişte bătrâni sau căpetenii, în primul rând, puterea raţiunii. Din aceasta se naşte credinţa cunoscătoare, care învaţă mintea în chip negrăit că Domnul e pururea de faţă, şi nădejdea, datorită căreia le are pe cele viitoare de faţă ca şi
182
Filocalia
pe cele prezente. In al doilea rând are puterea poftitoare, prin care ia fiinţă iubirea de Dumnezeu. Prin aceasta fixându se .mintea de bunăvoe în dorul după dumnezeirea cea atotsfantă, e însufleţită de dorinţa cea mai puternică după Cel iubit. In sfârşit mai are lângă sine puterea iuţimii, prin care se prinde cu tărie de pacea dumnezeească, îmboldind mişcarea poftei spre dorirea lui Dumnezeu [6]. Orice minte are aceste puteri conlucrând cu ea la desfiinţarea păcatului şi la înfiinţarea şi susţinerea virtuţii, ca pe nişte bătrâni, întrucât ele sunt cele dintâi'puteri ale sufletului şi chiar îi întregesc fiinţa lui, apoi ca pe nişte căpetenii, întrucât au stăpânirea peste mişcările ce pornesc din ele şi dispun prin voinţa minţii, care le mişcă, de lucrările supuse lor [7}. Ele sfătuesc mintea şi o ajută să astupe apele izvoarelor, cari erau, sau mai bine zis cari sunt afara din cetate. Căci totdeauna ceea ce-i trecut pentru istorie e prezent, în chip tainic, în înţelesul spiritual.
Având aceste trei puteri sănătoase şi neamăgite, mintea adună poporul cel mult, adică mişcările şi gândurile evlavioase, cari pornesc în mod natural din ele.1 Iar apele din afara cetăţii, adică din afara sufletului,
1 Unificarea tuturor tendinţelor sufleteşti într'o singuri direcţie bună dă o mare putere omului. Dar ea se face foarte greu. Căci sunt unele tendinţe cari fae opoziţie. Şi atunci se porneşte un războiu înlăuntrul omului pentru infr&agerea recalcitranţilor. Iată cum descrie Blondei această strategie: „Există im om o multiplicitate de tendinţe, de apetituri mai mult sa» mai puţin concertate sau divergente, un polipsichism de cari s'a putut spune că sunt ca un popor numeros ce are să stea sub şefia sau guvernământul raţiunii şi al voinţii şi între cari se găsesc atât supuşi docili şi disciplinaţi, cât şi recalcitranţi şi disidenţi. Ceea ce s'a numit asceza şi lupta spirituală nu e decât manifestarea şi metoda aplicabilă tn această istorie lăuntrică, In această miliţia kominis adversus et propter semet-ipsum". „Aceasta pentrucă tn faţa oricărei atitudini definite şi kotărite se ridică, din spirit de contradicţie, partida nemulţumiţilor,.. Orice efort iniţial este ca e declaraţie de războiu moliciunii şi imprăştierii forţelor vii, cari au şi ele in-
Răspunsuri către Talasie
183
cari formează râul ce trece prin mijlocul cetăţii, sunt cugetările ce curg în suflet, trimise prin fiecare simţ din sectorul corespunzător al lumii sensibile, în timpul contemplării naturale. Din ele se formează cunoaşterea celor sensibile, care străbate sufletul asemenea unui râu ce trece prin cetate [8]. -   Câtă vreme e străbătut de această cunoştinţă, sufletul nu lapădă chipurile şi nălucirile sensibile, prin cari obişnueşte puterea vicleană şi pierzătoare să pornească războiul împotriva lui.  De aceea zice Ezechia: „Ca să nu vină regele Asur şi să afle apă multă şi să biruiască".1 E ca şi când mintea perspicace ar zice către puterile sale, în vremea năvălirii patimilor: „Să oprim contemplarea naturală şi să ne îndeletnicim numai cu rugăciunea şi cu muncirea trupului, prin filosofia activă [dintre acestea rugăciunea e închipuită prin urcarea regelui în templul lui Dumnezeu, iar muncirea trupului prin îmbrăcarea lui Ezechia cu sac], ca nu cumva prin ideile lucrurilor sensibile cel viclean să strecoare în noi şi chipurile şi formele lor.2 Căci prin acestea sar naşte în noi patimile pentru înfăţişările lucrurilor văzute, lucrarea raţională din noi încetând să mai străbată prin mijlocirea simţirii [percepţiei) spre realităţile inteligibile, şi astfel cel viclean ar reuşi să surpe cetatea, adică sufletul, şi să ne târască în Babilon, adică în confuzia patimilor".
stinctul conservării şi independenţii". Acestea trezesc in noi „stări de conştiinţă străine sau ostile, voiri noui cari se ridică împotriva voinţii". (M. Blondei, L'Action, voi. II, p 194—6). Lupta aprigă începe deci abia in cei ce s'au hotărît la o viaţă mai conformă cu poruncile dumnezeeşti. Şi asupra lui Ezechia pornesc duşmanii când au văzut opera de consolidare ce-a purces să o înfăptuiască.
1 II Paralip. 32, 4.
2 Contemplarea naturală nu e rea. Dar ea nu se poate face fără primejdie decât pe treapta a doua, după curăţirea patimilor, dar şi atunai trebue oprită când se simte ispita celui rău de a asocia la înţelesurile sau la chipurile lucrurilor, gânduri de poftă.
Filc-caltel
Cel ce, prin urmare, în vremea răscolirii patimilor, îşi închide vitejeşte simţurile şi Iapădă cu desăvârşire închipuirea şi amintirea celor sensibile şi opreşte cu totul mişcările naturale ale mintii îndreptate spre cercetarea celor din afară, acela a astupat, asemenea lui Ezechia, apele izvoarelor cari sunt în afara cetăţii şi a tăiat râul, care trece prin mijlocul cetăţii. La aceasta l-au ajutat puterile amintite şi multul popor adunat, adică gândurile evlavioase ale fiecărei puteri. Făcând aşa, sufletul a biruit şi ruşinat, prin mâna lui Dumnezeu, puterea vicleană şi tirană» ridicată împotriva lui, omorînd, la porunca dumne-. zeească, prin raţiunea capabilă să distrugă patimile, ca printr'un înger, una sută opt zeci şi cinci de mii din ostaşii ei. Iar acest număr indică deprinderea păcatului care a pătruns în chip neraţional în cele trei puteri ale sufletului prin cele sensibile, ca şi lucrarea simţurilor îndreptată spre ele [11].
Prin urmare mintea care vrea să risipească prin cunoştinţă îngrămădirile nevăzute, nu trebue să se ocupe nici cu contemplaţia naturală şi nici altceva să nu facă în vremea atacului dracilor vicleni, ci numai să se roage, să-şi îmblânzească trupul cu osteneli, să stingă cu toată sârguinţa cugetul pământesc şi să păzească zidurile cetăţii [adică virtuţile ce stră-juesc sufletul, sau metodele de păstrare a virtuţilor, adică tnfrânarea şi răbdarea], prin gândurile bune, înăscute firii noastre [12]. De asemenea e nevoie ca niciun gând să nu răspundă prin contraziceri vreunuia'din duşmanii spirituali din afară. Aceasta ca nu cumva, cel ce aduce în suflet răsturnări viclene, amăgindu-1 prin cele de-a-dreapta, să-1 despartă de Dumnezeu, furându-i dorinţa şi, înşelându-1 prin cele cele ce par bune, să-i atragă cugetarea, care caută cele bune, spre cele rele.  Acest amăgitor este în-
Răspunsuri către Talasie
185
chipuit prin Rabşache, căpetenia regelui Senaherib al Asiriei, de care spune Scriptura că vorbeşte evreeşte. Rabşache se tălmăceşte: „tare la băutura împreunată cu sărutările", sau „cel care are multe sărutări". Căci vicleanul drac, care obişnueşte să războiască mintea prin cele de-a-dreapta, vorbeşte evreeşte, aducând în suflet prin virtutea părută, dar neadevărată, răsturnări viclene şi arătându-i o iu-.bire înşelătoare şi pierzătoare, decât care sunt mai bune rănile prietenului care loveşte. Căci se zice: „Mai bine să te încrezi în rănile prietenului, decât în sărutările duşmanului" [13].1
Iar Senaherib se tălmăceşte „ispita uscăciunii", sau „dinţi ascuţiţi". El e diavolul care, secând într'a-devăr prin gândurile ascuţite spre rău [căci aceasta cred că înseamnă „dinţii ascuţiţi"], apa dumnezeească a cunoştinţii ce curge în noi, prin lucrarea ce o produce în cei ce o primesc, îşi împlineşte cu adevărat slujba indicată de nume. El este şi se numeşte cu adevărat „ispita uscăciunii", ca cel ce îi face lipsiţi de orice împărtăşire de viaţă în Duh pe cei ce cad în vicleniile lui.
Sau poate se spune Iui Senaherib, adică diavolului, „ispita uscăciunii", pentru faptul că e lipsit şi sărac, neavând nici o putere proprie când năvăleşte împotriva noastră [14]. Şi de fapt, fără lucrurile sensibile, prin cari obişnueşte să războiască sufletul, nu ar putea să ne vateme. De aceea are nevoie pentru supunerea noastră, de izvoarele din afara cetăţii, adică de înţelesurile lucrurilor materiale, prin cari obişnuesc să pătrundă în suflet înfăţişările şi chipurile lucrurilor sensibile. Căci simţurile, primind întipărirea lor, ajung de multe ori, din pricina afecţiunii faţă de ele, o armă vicleana şi vătămătoare în
1 Prov. 27, fi.
186
Filocalia
mâna diavolului, spre înlăturarea podoabei dumnezeeşti din suflet, predând duşmanului, prin moleşeala plăcerii, puterea raţiunii din noi.
Dar cel ce prin înfrânarea amintită îşi închide bărbăteşte simţurile, şi prin puterile sufletului ridică ziduri la intrările chipurilor sensibile spre minte, uşor risipeşte meşteşugirile viclene ale diavolului, f ăcându-1 să se întoarcă cu ruşine pe calea pe care a venit. Iar calea pe care vine diavolul, sunt materiile ce" par trebuincioase pentru susţinerea trupului [15]. Deci acela îl sileşte să se întoarcă în ţara sa, adică în lumea de confuzie şi de haos, ucigându-1 tocmai prin gândurile viclene, născute din el, cărora li-a schimbat direcţia spre readucerea păcii. Căci cel ce a putut să biruiască pe diavolul chiar prin gândurile viclene aduse de el, cărora le-a dat prin contemplaţie o întrebuinţare mai bună, a ucis pe Senaherib prin fiii săi şi l-a fugărit în Armenia, ţara sa. Acela a întrebuinţat spre întărirea păcii gândurile, cari au tulburat sufletul prm simţuri. Căci Armenia se tălmăceşte prin „aşezarea păcii". Iar aşezarea păcii se realizează prin dobândirea virtuţilor dumnezeeşti. Mintea întorcând în această direcţie gândurile; cari mai înainte o îmbrânceau, prin simţuri, spre patimile de ocară, ucide pe diavolul care le naşte spre pierzarea firii omeneşti [16].
Bine şi înţelept a lucrat aşadar Ezechia, după înţelesul spiritual al Scripturii, astupând apele izvoarelor, cari erau în afara Ierusalimului, din pricina lui Senaherib, împăratul Asirienilor. Izvoarele din afara cetăţii, adică a sufletului, sunt toate cele sensibile. Iar râul, care trece prin mijlocul cetăţii, este suma de cunoştinţe adunate prin contemplaţie naturală, din înţelesurile lucrurilor sensibile. Aceasta trece prin
Răspunsuri către Talasie
187
1 I! Regi 19. 36.
mijlocul sufletului, aflându-se la hotarul dintre minte şi simţire [17]. Căci cunoştinţa lucrurilor sensibile nu e cu totul streină nici de puterea minţii şi nu ţine cu totul nici de lucrarea simţurilor [de percepţie], ci se află la locul de întâlnire a minţii cu simţirea sau a simţirii cu mintea, făcând prin sine legătura între ele [18].
De simţire [de percepţia sensibilă] ţine, întrucât cuprinde întipăririle lăsate de înfăţişările lucrurilor sensibile; iar de minte, întrucât transformă în raţiuni întipăririle lăsate de aceste înfăţişări. De aceea cu drept cuvânt s'a numit cunoştinţa lucrurilor râul ce trece prin mijlocul cetăţii, întrucât ea este puntea dintre cele două extremităţi, adică dintre minte şi simţire. Pe această cunoştinţă o astupă, în vremea năvălirii patimilor, cel ce risipeşte conştient concentrările ascunse ale dracilor vicleni, ca să ocolească primejdia intrării chipurilor materiale în minte. Şi făcând aşa, ucide una sută optzeci şi cinci de mii de duşmani, adică deprinderea făcătoare de păcat, care contrar raţiunii s'a sălăşluit în cele trei puteri ale sufletului prin mijlocirea lucrurilor sensibile; de asemenea ucide lucrarea simţurilor îndreptată spre cele sensibile, adică lucrarea neraţională a puterilor naturale prin simţuri. Căci numărul şase, fie că e alcătuit din unimi, fie din zeci, fie din sute, fie din alţi multipli ai acestora, indică celor familiarizaţi cu ştiinţa numerelor deprinderea făcătoare de virtute sau păcat, în proporţie cu multiplul din care se alcă-tueşte, adică cu dispoziţia ce stă la baza deprinderii acesteia sau aceleia. Cu acest număr şase „legân-du-se", „adunându-se", sau „împreunându-se", numărul cinci, se indică simţurile, adică puterea, sau deprinderea, sau lucrarea lor, închinată celor sensibile,   „alăturată", sau „adăugată",   sau „corn-
188
Filocalia
binată" cu puterile naturale ale sufletului. De pildă dacă „se leagă" cinci cu şase ca unimi, adică simplu cu simplu, se arată ca putere [ca potentă] capacitatea de lucru prin simţuri. Iar dacă „se adună" la numărul şase înmulţit aparte numărul cinci alcătuit numai din unimi, se arată deprinderea 4e-a lucra prin simţuri în baza puterii sufletului. Dacă în sfârşit „se împreună" cu numărul şase înmulţit aparte numărul cinci înmulţit aparte, se indică înfăptuirea efectivă a unui lucru în Jsaza puterii, deprinderii şi lucrării prin simţuri, adică aducerea la îndeplinire a virtuţii sau a păcatului, precum va avea numărul fie un înţeles rău, fie un înţeles de laudă, după locul respectiv din Scriptură.1 In locul de faţă, numărul şase înmulţit cu mai multe zeci, „adunându-se" cu cinci, alcătuit din unimi, dă numărul 185 [180 + 5] şi arată deprinderea facultăţilor naturale cu săvârşirea păcatului prin simţuri, întrucât acest număr se află în locul prezent din Scriptură în înţeles rău [19]. Pe această deprindere © ucide prin raţiunea dumnezeească a cunoştinţii, ca printr'un înger, mintea, care se întemeiază mâi mult pe rugăciune, decât pe prtopria putere, şi socoteşte numai pe Dumnezeu drept cauză a oricărei isbânzi şi a oricărei biruinţe asupra diavolului.
1 Numărul cinci reprezintă simţurile, numărul şase fiind alcătuit din 2X3, reprezintă cele trei puteri (facultăţi) sufleteşti. «Legarea", „adunarea", sau „Împreunarea" acestor numere reprezintă o unire tot mai deplină. Lor le corăspunde „alăturarea", „adăugarea" şi „conbinarea" puterilor sufleteşti cu simţurile, de asemenea intr'o gradaţie. De pildă 5 „legat" cu 6, că unimi simple, reprezintă simpla „alăturare" potenţială a simţurilor cu puterile sufletului; multiplul lui 6 „adunat" cu 5 (de pildă 180+5) reprezintă „adăugarea" simţurilor la puterile sufleteşti şi înseamnă deprinderea acestora de-a lucra prin simţuri. Iar multiplul lui 6 „împreunat" cu multiplul lui 5, reprezintă „combinarea" puterilor sufleteşti cu simţurile in sinteza deplină a Împlinirii faptei bune sau a păcatului, tn baza potenţii şi a deprinderii (vezi şi Scolia 18—19).
Răspunsuri către Talasie
189
Prin urmare cel ce în vremea năvălirii ispitelor se abţine dela contemplaţia naturală şi stărue numai în rugăciune, adunânduşi mintea din toate şi concentrând-o în ea însăşi şi în Dumnezeu, omoară deprinderea puterilor naturale ale sufletului de-a lucra răul prin simţuri, mişcându-se împotriva firii. Făcând aşa, el întoarce cu ruşine pe diavolul, dat fiind că acela nu mai dispune de deprinderea amintită, în care în-crezându-se cu îngâmfarea-i obişnuită a venit asupra sufletului, ridicându-se prin cugetări trufaşe împotriva adevărului.
Cunoscând, încercând şi făcând acest lucru marele David, care a avut mai mult decât toţi experienţa războaielor de gând, zice: „Cât a stat cel fărădelege înaintea mea, am rămas mut şi surd şi m'am smerit şi am tăcut despre cele bune".1 După el dumnezeescul Ieremia porunceşte poporului să nu iasă din cetate, pentru sabia duşmanilor care o înconjura din toate părţile.2 Iar dacă fericitul Avei ar fi păzit această rânduiala şi n'ar fi ieşit împreună cu Cain la câmp, adică în oceanul contemplaţiei naturale, înainte de a ajunge la nepătimire, nu l-ar fi ucis legea trupului, care este şi se numeşte Cain, năvălind asupra lui cu viclenie şi amăgindu-1 prin cele de-a dreapta în cursul contemplării lucrurilor, înainte de deprinderea desăvârşită [20]. Dar nefăcând aşa, a fost ucis de Cain, pe care, cum îl arată numele, Adam, primul om, l-a dobândit ca prima roadă a greşelii sale, născând legea păcatului, pe care nu a creat-o Dumnezeu deodată cu omul în Rai. Căci Cain se tâl-cueşte „dobândire". Asemenea şi Dina, fiica marelui Iacob, dacă n'ar fi ieşit împreună cu fetele celor din partea locului, adică cu nălucirile sensibile, nu ar fi
1 Ps. 39, 2. * Ierem. 6, 25.
190
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
191
înjosit-o Sichem,1 fiul lui Enor. Sichem se tâlcueşte „spate", iar Emor „măgarul", adică trupul. Deci spatele trupului, adică Sichem al lui Emor, e legea de dinapoi, nu cea de dinainte, adică cea de pe urmă, nu cea dintâi. Căci la început, adică înainte [înainte de a se fi săvârşit călcarea poruncii dumnezeşşti], nu avea trupui omenesc, adică Emor, legea păcatului, adică pe Sichem, ci legea păcatului a odrăslit în trup mai pe urmă, din pricina neascultării [21]. Cunoscând Scriptura acest lucru şi voind să indice ivirea ulterioară a acestei legi, a numit-o Sichem, adică „spate", sau ceea ce e mai pe urmă, căci spatele arată prin fire ceea ce se află la urmă.
Deci bine este ca înainte de deprinderea desăvârşită, să nu ne apucăm de" contemplarea naturală, ca nu cumva, căutând să aflăm raţiunile duhovniceşti din făpturile văzute, să adunăm, prin neatenţie, patimi. Căci în cei nedesăvârşiţi stăpânesc mai mult înfăţişările externe ale lucrurilor văzute, cari preocupă simţurile, decât raţiunile lucrurilor ascunse în înfăţişări, cari preocupă sufletul.
Scolii
1. Contemplaţia simplă a lucrurilor are nevoie de un suflet slobozit de patimi. Sufletul acesta se numeşte Ierusalim, pentru virtutea desăvârşită şi pentru cunoştinţa nematerială cuprinsă în el. El se dobândeşte când sunt înlăturate nu numai patimile, ci şi închipuirile sensibile, pe cari Scriptura îe-a numit apele izvoarelor din afară.
2. Credinţa mângăe şi încurajează mintea răs-boită, întărind-o cu nădejdea ajutorului. Iar nădejdea, punândune sub ochi ajutorul în care credem, res-
1 Locul din Ieremia şi exemplele lui Avei şi al Dinei le foloseşte în acelaş sens cu Nil Ascetul (Cuvânt ascetic, cap. 4o—47,Filoc. voi. I, ed, I, p. 196).
i
I
irea şleiLpşte desăvârşire,
pinge năvălirea vrăjmaşilor. In sfârşit iu de putere atacul ^RpoaŞoX^) vrăjmaşilor -MJ iubitoare de Dumnezeu, slăbindu-1 cu prin setea după Dumnezeu.
3. Prima înviere a lui Dumnezeu în noi, după ce a fost omorât prin neştiinţă, este credinţa bine gospodărită prin faptele poruncilor.
4. Lucrurile corespund, zice, numirilor. Căci fără aşteptarea vreunui lucru plăcut sau neplăcut nu se întoarce nimeni spre bine.
5. Nimic nu adună pe cei risipiţi ca iubirea, care face una aplecarea voinţii lor, susţinută de un singur cuget. Iar semnul prezenţii ei, este deopotrivă cinstire a tuturor.
6. Fără puterea [facultatea] raţiunii, zice, nu există cunoştinţă ştiutoare. Iar fără cunoştinţă nu poate exista credinţa,1 din care iese ca un rod bun nădejdea, prin care cel credincios se află cu cele viitoare ca cu cele de faţă. La fel fără puterea poftitoare nu poate exista dorul, al cărui sfârşit [capăt final] este iubirea. Căci a iubi ceva este propriu poftei. In sfârşit fără puterea iuţimii, care întăreşte pofta ca să ajungă la unirea cu ceea ce o desfată, nu poate veni pacea, dacă „pacea" înseamnă într'a-devăr posesiunea neturburată şi totală a lucrului dorit.
7. Raţiunea, zice, este izvorul gândurilor cunoscătoare [gnostice], precum iuţimea şi pofta a celor impulsive şi poftitoare.
8. Ezechia, în înţeles mai înalt, e mintea care fi-losofează cu fapta, precum cetatea e sufletul, iar izvorul, diferitele forme ale lucrurilor sensibile. Apele sunt închipuirile sau înţelesurile lor, iar râul, cuno-
1 E vorba de credinţa progresată, luminată de evidentă, nu de credinţa dela inceput.
ştinţa adunată din înţelesurile lucrurilor sensibile prin contemplaţia naturală.
9. Nu trebue, zice, cel ^e nu s'a curăţit încă de patimi să se apuce de contemplarea naturală. Căci icoanele lucrurilor sensibile pot da minţii o formă pătimaşă,1 dacă nu e cu desăvârşire eliberată de patimi.
10. Mintea, care zăboveşte cu închipuirea la înfăţişările lucrurilor sensibile de dragul simţirii, se face creatoarea unor patimi necurate, nestrăbătând prin contemplare spre realităţile inteligibile înrudite cu ea.
11. Când raţiunea e fără de minte, iar mânia precipitată şi pofta neraţională, ajunge stăpână pe suflet neştiinţa, tirania şi desfrâul. Din acestea se naşte deprinderea păcatului cu fapta, împletită cu diferitele plăceri ale simţurilor. Pe aceasta o indică numărul celor 185.000. Căci înmulţind pe 60 cu 3, pentru pornirea desăvârşită a Secarei puteri [facultăţi] spre rele şi adăugând pe cinci, pentru plăcerea aflătoare în. simţuri, căpătăm acest număr, care înseamnă deprinderea ce făptueşte răul. Dispunând diavolul, de această deprindere, pătrunde cu silnicie în suflet. Dar Dumnezeu o ucide ca printr'un înger, prin raţiunea înţelepciunii cunoscătoare (gnostice) şi scapă sufletul, acest adevărat Ierusalim, şi mintea din suflet, de primejdia de a fi robite de păcat.
12. Poporul dela ziduri sunt gândurile înăscute firii noastre.
13. Prietenul e aci Domnul. Rănile dela El sunt diferitele feluri de certări, aduse în vederea mântuirii asupra fiecăruia, spre chinuirea trupului sau a
1 TunoOaai 7tp6ţ rcdsdoî r6v voov. Este ideea care, prin Evagrie şi Nil Ascetul, vine dela Aristotel (vezi Filoc. rom. voi. I, prefaţa la Nil Ascetul).
Răspunsuri către Talasie
193
cugetului trupesc, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului.1 Duşmanul este diavolul. Iar sărutările lui sunt diferitele feluri de plăceri ale simţurilor, prin cari amăgind sufletul îl înduplecă să se despartă de iubirea Celui ce l-a făcut.
14. Senacherib se tălmăceşte „ispita uscăciunii", pe de-o parte fiind că usucă inimile celor ce ascultă de el, despărţindu-le de harul din care izvoresc gândurile sfinte, pe de alta fiindcă el însuşi este uscat, ca unul ce e sărac şi lipsit, neavând nimic al său. De aceea se ascunde cu viclenie, ca un tâlhar, în înfăţişările lucrurilor sensibile, când năvăleşte împotriva noastră.
15. Tot ce-i de prisos şi peste trebuinţa firească,, este necumpătare. Iar aceasta e calea diavolului spre suflet. Dar tot prin ea se întoarce acela cu ruşine în ţara lui, când firea e povăţuită de înfrânare. Sau iarăşi, calea e formată din afectele naturale, cari atunci când sunt satisfăcute peste trebuinţă aduc pe diavol în suflet, iar când sunt satisfăcute potrivit cu trebuinţa îl întorc prin ele spre ţara lui. Iar ţara acestuia este deprinderea şi confuzia învârtoşată a viciului, în care trăeşte totdeauna şi la care duce pe cei bi- » ruiţi de iubirea celor materiale.
16. Cel ce întoarce gândurile spre virtute, le-a dat odihnă, depărtându-le de învălmăşeala nestatornică a patimilor.
17. Mintea unindu-şi, conform naturii, prin» mijlocirea raţiunii, lucrarea simţurilor, adună cunoştinţa adevărată din contemplaţia naturală, iar acestei cunoştinţe i s'a spus râu ce străbate sufletul, pentru prezenţa cugetării în lucrarea simţurilor.
18. Aplecarea voii are „alăturea" de sine în chip natural virtualitatea unei destoinicii şi i se „adaugă"
1 I Cor. 5, 5.
Prof. Dr. D. Stăniloae: „Filocalia" - pol. III 13
194
Filocalia
o deprindere, căci deprinderea şe adaugă la destoinicie. Iar deprinderea e „combinată" totdeauna cu lucrarea, chiar dacă aceasta nu se arată continuu, lipsind de multe ori condiţiile materiale.
19. Prin „legarea" numerelor înţelege enunţarea numerelor simple până la 10, deosebindu-se prin copula „şi"; de pildă 6 şi 5. Ea arată destoinicia potenţială de a lucra virtutea sau păcatul, după cum • se vorbeşte în Scriptură despre astfel de numere în sens bun sau rău. Prin „adăugarea" unui număr înţelege adausul unui număr simplu, constatator din unimi, la un număr înmulţit în sine însuşi. In acest caz iarăşi se deosebesc prin conjucţia „şi", de pildă: şasezeci-şi-cinci, sau osutăoptzeci-şi-cinci, cum e numărul nostru. Ea arată nu numai destoinicia de a lucra prin simţuri, ci şi deprinderea de a săvârşi virtutea sau viciul prin simţuri. Iar prin „împreunarea" numerelor, înţelege întâlnirea numerelor înmulţite în ele înşile, cari deasemenea se deosebesc prin con-jucţia „şi"; de pildă 60 şi 40, sau 500 şi 600 şi cele asemenea. Aceasta arată nu numai destoinicia virtuală şi deprinderea de a lucra, ci şi lucrarea virtuţii sau a păcatuţui prin simţuri în baza deprinderii. Prin urmare cel ce cunoaşte sensul fiecărui număr până la zece, va şti ce însemnează în Scriptură fiecare număr, după cum se leagă, se adaugă, sau se împreună. Unitatea [1] înseamnă neamestecarea, doimea [2] deosebirea, treimea [3] egalul şi inteligibilul, patru (4] indică lucrurile sensibile, cinci [5] simţurile şi,-cercul, [6] şase activitatea şi desăvârşirea, şapte [7] rotunjirea şi neamestecarea,  opt J8] stabilitatea şi nemişcarea, nouă [9] hotarul între materie şi formă, sau între cele sensibile şi simţire, zece (10] atotplinul.
20. Cain este legea trupului, cea dintâi pe care, o naşte Adam după cea călcâjtporunca dumnezeească^|
Răspunsuri către Talasie
15
Iar Avei este cugetul duhului, pe care-1 naşte tot acela mai pe urmă prin căinţă. Pe acesta îl ucide Cain, fiindcă a purces la contemplarea naturii înainte de a dobândi deprinderea desăvârşită în acest scop. Dar cine va omorî pe Cain se va deslega de şapte răsbunări, zice Dumnezeu.1 Pe el îl numeşte în Evanghelie tot Dumnezeu „duh viclean", „care ia cu sine şapte duhuri mai rele decât el".2 Acesta este poate gândul iubirii trupeşti de sine, sau al lăcomiei pânte-celui, căruia îi urmează totdeauna gândul curviei şi al iubirii de argint, ai întristării şi al mâniei, al trândăviei, al slavei deşarte şi al mândriei. Deci cel ce ucide pe Cain, adică lăcomia pântecelui, a ucis împreună cu ea şi patimile, cari odrăslesc în urma ei, după cuvântul: „Cel ce va ucide pe Cain, seva deslega de şapte răsbunări".
21. Legea naşterii şi a stricăciunii trupului, potrivit căreia naştem şi ne naştem, a pătruns mai pe urmă în firea oamenilor din pricina greşelii, fiindcă n'am păzit legea îndumnezeitoare a duhului, ascultând de prima poruncă.
întrebarea 50
Ce însemnează ceea ce se spune iarăşi în aceeaşi carte: „Şi s'au rugat regele Ezechia şi Isaia Proorocul, fiul lui Amos, pentru acestea şi au strigat la cer. Şi a trimis Domnul un înger şi a nimicit pe tot puternicul şi războinicul şi pe toată căpetenia şi pe conducătorul de oaste în tabăra regelui Asur. Şi s'a întors cu ruşinea feţei în ţara lui"}
Răspuns
Cuvântul Sf. Scripturi, deşi are margini [e cir-cumscris] după literă, sfârşindu-se deodată cu timpul
1 Fac. 4, 15,        • Mat, 12, 45.        8 II Paralip. 32, 20—21.
13*
BIR»?»!.1,...
Filocalia
în care se petrec lucrurile istorisite, după duh, în înţelesurile lui mai înalte, rămâne totdeauna fără hotar [necircumscris]. Şi nimenea să nu spună că nu poate crede aceasta, ştiind că Dumnezeu care a vorbit e fără hotar [necircumscris] după natură. Căci cei ce voesc să asculte cu inima curată sfatul Scripturii, se cuvine să creadă că cuvântul grăit de £1 se aseamănă mai mult Lui.1 Fiindcă dacă Dumnezeu este cel ce a grăit, iar El'este după fiinţă nehotărnicit, e vădit că şi cuvântul grăit de El e nehotărnicit [1].
Aşadar, chiar dacă cele petrecute figurat în timpul lui Ezechia au luat sfârşit, contemplând duhovniceşte întâmplările istorisite cari sau stârşit atunci, să admirăm înţelepciunea Duhului Sfânt* care le-a scria. Căci în fiecare dintre cei ce se împărtăşesc de firea omenească a aşezat putinţa ca să realizeze în sine aşa cum trebue fi cum se cuvine înţelesul celor scrise. Astfel oricine vrea să se facă învăţăcel al cuvântului dumnezeesc şi să nu socotească nimic din cele prezente şi trecătoare deopotrivă cu virtutea, poate* deveni un alt Ezechia în duh. Ba şi un alt Isaia, ne-împedecat de nimic să se roage, să strige la cer, să fie auzit şi să obţină dela Dumnezeu, printr'un înger, distrugerea şi pieirea celor ce îl războesc spiritual.
Dar cel ce vrea să înţeleagă Sf. Scriptură în lumina cunoştinţei lui Hristos, ca referindu-se la suflet, trebue să se exercite cu toată sârguinţa şi în tălmăcirea numelor, care poate să lămurească tot înţelesul celor scrise. E nevoie să facă aceasta dacă vrea să ajungă la înţelegerea întocmai a celor scrise şi să nu coboare în chip iudaic înălţimea Duhului la pământ
1 Cuvântul Scripturii se aseamănă mai mult lui Dumnezeu eel necircumscris, decât omului mărginit, dela care l-a Împrumutat Dumnezeu. Căci in gura lui Dumnezeu cuvântul omenesc işi lărgeşte cuprinsul ia infinit, potrivit cu Cel ce 11 foloseşte.
Răspunsuri către Talasie
197
spre trup, închizând [circum scriind] făgăduinţele dumnezeeşti şi nestricăcioase ale bunurilor spirituale în stricăciunea bunurilor trecătoare, precum o fac unii dintre aşa zişii creştini. Aceştia poartă în chip mincinos numele care derivă dela Hristos, dovedindu-se că tăgăduesc prin faptele lor înţelesul lui şi umblând pe o cale contrară lui Hristos, cum va arăta pe scurt cuvântul nostru.
Căci Dumnezeu a venit la noi făcându-se om, pe lângă alte pricini tainice pe cari nu le poate pătrunde nici o raţiune, şi pentru ca să plinească legea duhovniceşte, prin înlăturarea literii, şi să înalţe şi să facă arătată puterea ei de viaţă făcătoare, depărtând partea care omoară. Iar partea legii care omoară este, după dumnezeescul Apostol, litera, precum puterea de viaţă făcătoare a ei este duhul. Căci zice: „litera omoară, iar duhul face viu".1 Dar dacă-i aşa, creştinii mincinoşi de cari vorbeam, au ales făţiş partea contrară lui Hristos şi au ignorat toată taina întrupării. Ei nu numai că şi-au îngropat prin literă toată puterea înţelegerii şi n'au voit să fie după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu [3], ci au ales mai bine să fie pământ, potrivit ameninţării, şi să se întoarcă la pământ, prin afecţiunea lor faţă de literă, ca faţă de pământ, în loc să aleagă legătura cu cerul, adică cu duhul, şi să fie răpiţi în văzduh, adică în lumina spirituală, întru întâmpinarea Domnului în nouri, adică în contemplaţiile înalte, şi astfel să fie totdeauna împreună cu El prin cunoştinţă. De aceea cu drept cuvânt se cade să ne scârbim de aceştia, întrucât se aleg cu o pagubă insuportabilă din pricina neştiinţii, dar şi să ne întristăm, întrucât dau multe prilejuri Iudeilor spre întărirea în necredinţă. Dar noi lăsându-i pe aceia să fie aşa cum vor, să ne
1 II Cor. 3, 6.
198
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
199
întoarcem la noi înşine şi la Scriptură, începând cercetarea duhovnicească a capitolului de faţă cu tălmăcirea numelor.
Deci Ezechia se tălmăceşte „puterea lui Dumnezeu" ; Ahaz, tatăl lui, însemnează „forţă"; Isaia se tălmăceşte „ridicarea lui Dumnezeu", adică „înălţarea lui Dumnezeu"; iar Amos, tatăl lui, însemnează „popor al ostenelii". „Puterea lui Dumnezeu" este virtutea care omoară patimile şi străjueşte gândurile evlavioase şi pe care o naşte lucrarea poruncilor, care nu e decât „forţă", luată în înţeles moral [4]. Prin aceasta nimicim, cu ajutorul lui Dumnezeu, mai bine zis numai cu puterea Lui, Puterile rele cari se împotrivesc celor bune. Iar „înălţimea lui Dumnezeu" este cunoştinţa adevărului, pe care o naşte „osteneala" contemplării făpturilor [5] şi sudorile împreunate cu lucrarea virtuţilor, cari [sudori] devin părinţii acelei osteneli. Prin cunoştinţă nimicim cu totul puterea minciunii, care se împotriveşte adevărului, umilind şi surpând „toată înălţarea duhurilor rele ce se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu".1
Iar „rugăciunea" este cererea acelor lucruri, pe cari obişnueşte Duatnezeu să le dea oamenilor spre mântuire. Şi pe drept cuvânt. Căci dacă votui (sox*)) este făgăduirea acelor bunuri [virtuţi] cari se aduc lui Dumnezeu din partea oamenilor, rugăciunea (wpoaeux*i) va fi cererea acelor bunuri, pe cari le hărăzeşte Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Ea deci aduce răsplata dispoziţiei cu care am făcut mai înainte făgăduinţele.
Iar „strigarea" este stăruinţa şi sporirea în lucrarea diferitelor chipuri ale virtuţilor şi în contemplarea diferitelor vederi ale cunoştinţii, în vremea năvălirii dracilor celor răi. Pe aceasta o ascultă
1 II Cor. 10, 5.
Dumnezeu în chip firesc mai mult decât pe toate, căci se bucură mai mult de dispoziţia celor ce cultivă virtutea şi cunoştinţa, decât de un glas mare.
Prin „cer" se înţelege în Sf. Scriptură adeseori însuşi Dumnezeu, precum spune undeva Ioan Inainte-mergătorul, marele propovăduitor al adevărului: „Nu poate omul să ia nimic dela sine, de nu-i va fi dat lui din cer,1 adecă „dela Dunnezeu", căci „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit de sus este, po-gorîndu-se dela Părintele luminilor".2 In acest înţeles trebue luat cuvântul „cer" din textul Scripturii, dat în capitol. Dar Scriptura mai numeşte „cer" şi Puterile cereşti, după cuvântul: „Cerul îmi este mie scaun".3 Aceasta pentru că Dumnezeu se odihneşte în fiinţele simple şi netrupeşti. Iar dacă ar spune cineva că şi mintea omenească, curăţită de toată nălucirea materială şi împodobită cu raţiunile dumnezeeşti ale celor inteligibile, este „cer", nu ar cădea,' după părerea mes, din adevăr. Dar nici cel care ar numi „cer", înălţimea cunoştinţii spirituale din oameni, nu ar greşi. Căci într adevăr cunoştinţa adevărată se face, asemenea cerului, scaun al lui Dumnezeu, primind pe Dumnezeu să se întroneze în ea, prin tendinţa nestrămutată a dorînţii ei ferme şi înalte spre bine. La fel lucrarea curată a virtuţilor este numită „aşternut al picioarelor Lui", întrucât primeşte deasupra ei tălpile dumnezeeşti şi nu le lasă câtuşi de puţin să se murdărească de întinăciunile trupului, înţelegând prin pământ trupul [6].
Deci regele Ezechia închipueşte, după tălmăcirea numelui său, virtutea, deoarece acest nume, tradus în limba grecească, înseamnă „puterea lui Dumnezeu", iar puterea lui Dumnezeu împotriva Puterilor vrăjmaşe se manifestă numai prin virtute. Ahaz, tatăl lui
1 loam 3, 2.
' Iacob 1. 17.
3 Isaia 1, 66.
200
Filocalia
Ezechia, se tălmăceşte „forţă" şi indică lucrarea poruncilor, precum s'a spus mai înainte. Din această lucrare se naşte puterea dumnezeească a virtuţii. Proorocul Isaia închipueşte cunoştinţa celor înalte, căci numele lui, tălmăcit, înseamnă „înălţimea lui Dumnezeu". El indică înălţimea cunoştinţii celei după Dumnezeu, născută din osteneala diferitelor contemplări ale lucrurilor. Căci Amos înseamnă „osteneala poporului", precum am arătat.
Prin urmare, acesta fiind înţelesul numelor, e vădit că orice om iubitor de înţelepciune şi evlavios, înarmat cu virtute şi cu cunoştinţă, sau cu făptuire şi cu contemplaţie, când va vedea năvălind asupra lui, prin afecte, Puterea vicleană, cum a pornit asupra lui Ezechia împăratul Asirienilor, va socoti că nu poate avea decât un singur ajutor spre împră-ştierea relelor: pe Dumnezeu. Iar pe acesta şi-L va face milostiv, strigând fără glas, prin stăruinţă şi mai mare în virtute şi cunoaştere. Şi aşa va primi în ajutor, mai bine zis spre mântuire, un Înger, adică o raţiune mai înaltă a înţelepciunii şi a cunoştinţii, care va zdrobi pe tot puternicul şi războinicul, căpetenia şi conducătorul de oaste djn tabăra împăratului Asur [7]. şi-1 va întoarce pe el cu ruşinea feţii în ţara lui. Căci împărăţia vicleană şi pierzătoare a diavolului, închipuită prin împărăţia Asirienilor, pornind războiu împotriva virtuţii şi a cunoştinţii oamenilor, caută să le doboare sufletul prin puterile [facultăţile] înăscute ale lor. întâi le aţâţă puterea poftitoare, ca să dorească cele potrivnice firii, îndemnând-o să aleagă cele sensibile în loc de cele inteligibile; apoi le răscoleşte iuţimea, ca să lupte pentru lucrul sensibil ales de poftă; în sfârşit învaţă raţiunea să născocească diferitele moduri ale plăcerilor celor după simţuri. Cu un cuvânt ea aşează
Răspunsuri către Talasie
201
ca stăpână peste aceste puteri lucrurile sensibile, sau face să domnească peste facultăţile sufletului, legea pământului.
Deci „puternic" a numit Scriptura pe dracul cel viclean, care pune stăpânire peste poftă şi o aprinde spre dorinţele  necuviincioase ale plăcerilor urîte. Căci nimic nu e mai puternic şi mai silnic decât pofta naturală. Iar „războinic" a numit pe dracul care se aşează în iuţime şi o face să se lupte necurmat pentru plăceri, „Căpetenie" a numit pe cel ce se ascunde în chip nevăzut în înfăţişerile lucrurilor sensibile şi chiamă în chip amăgitor spre fiecare din ele dorinţele sufletului prin fiecare simţ. Şi a numit Scriptura pe acesta „căpetenie", pentru faptul că el face ca fiecare patimă să fie stăpânită de ceva corespunzător din cele sensibile. Căci fără vremi lucru sensibil, care să atragă puterile sufletului spre el, prin mijlocirea vreunui simţ, n'ar lua fiinţă patima [8]. Iar „conducător de oaste" a numit pe dracul care abuzează de facultatea raţională a sufletului, mişcând-o spre născocirea şi aflarea tuturor căilor ce duc spre rău. In sfârşit „faţa" diavolului este poleiala plăcerii, prin care pune stăpânire peste orice suflet ce se grăbeşte să o primească şi preţueşte mai mult lucrurile sensibile cari vrăjesc simţurile, decât contemplarea celor inteligibile, cari îngraşă mintea. Această „faţă" o ruşinează cel ce a primit dela Dumnezeu, prin rugăciune, raţiunea înţelepciunii, care nimiceşte toată Puterea vicleană, adică desfiinţează cu desăvârşire tirania cea rea, care tulbură sufletul. Căci „i-a nimicit", zice Scriptura, nu i-a zdrobit. Fiindcă zdrobirea (tptJjcs) are ca efect numai încetarea activităţii pătimaşe, iar „nimicirea" (ixcpi^c) este desfiinţarea totală chiar şi a mişcărilor din cugetare.
Iar ţara regelui Asur, adică a diavolului viclean
--"ful O
w
202
FilecaHa
şi atot rău, este deprinderea învârtoşată şi dură a păcatului saij. a neştiinţii, deprindere lipsită de orice* căldură de viaţă pe care o dă virtutea şi de orice lumină spirituală pe care o aduce cunoştinţa [10]. Diavolul se întoarce singur în ea după încercarea nereuşită a atacului. Căci prin atacul său n'a putut strămuta în această deprindere a sa Ierusalimul, adică sufletul iubitor de Dumnezeu si cu totul nepătimaş, care are în sine, ca pe un Ezechia, raţiunea desăvârşită a făptuirii şi, ca pe un Isaia, mintea luminată de cunoştinţă, cari dobândesc îndurarea lui Dumnezeu şi nimicesc prin înger puterea cea rea.
Aşa am înţeles eu locul, după Puterea mea. Dacă poate cineva să vadă în cele spuse un înţeles mai înalt, ne va face şi nouă şi lui bucurie, arătând acest înţeles mai de preţ al celor scrise. Căci am spus mai înainte despre cuvântul Scripturii dumnezeeşti, că rămâne totdeauna fără hotar [necircumscris], hotărnicind [circumscriind] pe toţi cei ce-1 grăesc, dar el însuşi ne putând fi hotărnicit de'cei cari-1 grăesc. Deci chiar de am spus ceva după puterea mea, şi aceasta iuându-mi o mare îndrăsneală, nu am îmbrăţişat tot înţelesul celor scrise, acesta aflându-se infinit mai presus de puterea mea.
Scolii
1. Precum Dumnezeu după fiinţă nu e supus cunoaşterii, la fel nici cuvântul lui nu poate fi cuprins
x prin cunoştinţa noastră.
2. Cei ce îşi lipesc cugetarea în chip iudaic numai de literă, aşteaptă făgăduinţele bunurilor neprihănite în veacul acesta, necunoscând bunurile fireşti ale sufletului.
3. Cel ce poartă „chipul celui ceresc",1 se sâr-
1 I Cor. 15. 49.
Răspunsuri către Talasie
203
gueşte să urmeze, în toate duhului Sf. Scripturi, care conservă sufletul prin virtute şi cunoştinţă. Iar cel ce poartă „chipul celui pământesc", cultivă numai litera, care susţine slujirea trupească prin simţuri, ce dă naştere patimilor. .
4. Făptuirea naşte virtuirea, ca Ahaz pe Ezechia.
5. Contemplaţia naşte cunoştinţa, ca Amos pe Isaia.
6. Cel ce îşi însoţeşte cunoştinţa cu făptuirea şi făptuirea cu cunoştinţa, e scaun şi aşternut picioarelor lui Dumnezeu. Scaun pentru cunoştinţă, aşternut picioarelor pentru făptuire.1
7. Tabăra regelui Asiriei este adunarea gândurilor rele. „Puternic" în ea este acela care mişcă dorinţele naturale spre plăcere. „Războinic" este cel ce stârneşte mânia spre păzirea plăcerilor. „Căpetenie", cel ce aţâţa simţurile prin înfăţişările lucrurilor văzute, iar „conducător de oaste" cel ce dă chip patimilor şi născoceşte mijloacele şi modurile de înfăptuire a lor.
8. Fără un lucru sensibil nu se produce patima. Căci dacă nu este femee, nu este nici cur vie; dacă nu sunt mâncări, nu este nici lăcomie; şi dacă nu este aur, nu există nici patima iubirii de argint. Deci orice mişcare pătimaşă a puterilor noastre naturale e stăpânită de un lucru sensibil, sau de un drac, care aţâţă prin acel lucru sufletul spre păcat.
9. „Zdrobirea" opreşte lucrarea, „nimicirea" desfiinţează chiar şi gândul răului.
10. Precum partea de miază-noapte a pământului nu se bucură de soare, la fel nici deprinderea rea, în care locueşte diavolul, nu primeşte lumina cunoştinţii.
1 Deci cele două trepte (practica şi gnoza) nu se exclud, ci treapta cunoaşterii păstrează făptuirea virtuoasă.
204
Filocalia
întrebarea 51
„Şi mulfi aduceau daruri Domnului în Ierusalim şi plocoane lui Ezechia, regele Iudei. Şi s'a ridicat în ochii tuturor neamurilor".1 Ce sunt „darurile" şi ce sunt „plocoanele" ? Şi ce însemnează: „S'a ridicat în ochii tuturor neamurilor" ?
Răspuns
Dumnezeu, zidind toată firea cea văzută, na lăsat-o, să se mişte numai prin simţire, ci a semănat cu înţelepciune în fiecare din speciile cari o alcătuesc raţiuni duhovniceşti de-a!e înţelepciunii şi moduri de purtare cuviincioasă (1). Iar aceasta a făcut-o ca nu numai prin făpturile tăcute să se vestească cu glas mare Făcătorul lor, arătat prin raţiunile lucrurilor, ci şi omul, povăţuit de legile şi modurile naturale ale celor văzute, să afle cu uşurinţă calea învăţăturii care duce spre El [2]. Căci era propriu bunătăţii supreme ca să facă nu numai din fiinţele dumnezeeşti şi netrupeşti ale celor spirituale, chipuri ale slavei tainice şi dumnezeeşti, ca unele ce primesc, după cât le e îngăduit, analog cu ele înseşi, splendoarea mai presus de înţelegere a frumuseţii neajunse, ci să amestece şi în lucrurile sensibile, cari sunt atât de deoparte de fiinţele spirituale, urme din măreţia proprie, ca să poată transporta prin ele mintea omenească în chip neamăgitor spre Dumnezeu, ajutând-o să se ridice mai presus de toate cele văzute şi să lase în urma ei toate cele aflătoare la mijloc, prin cari şi-a tăiat acest drum [3].
Dar nu numai pentru aceasta, ci şi ca să nu mai aibă nici unul din cei ce slujesc făpturii în loc de Făcător, putinţa să-şi scuze neştiinţa, odată ce aude
1 II Paralip. 32, 23. «
Răspunsuri către Talasie
205
făptura vestind mai puternic decât orice glas pe Făcătorul ei.
Dar dacă Făcătorul celor văzute a semănat în fire în chip natural raţiuni duhovniceşti de-ale înţelepciunii şi moduri de purtare cuviincioasă, atunci urmează că orice minte încununată, cum se cuvine, cu virtute şi cunoştinţă, împărăţind, asemenea marelui Ezechia, peste Ierusalim, adică peste o deprindere ce nu vede decât pacea, sau peste o stare lipsită de orice patimi [căci Ierusalim se tâlcueşte „vederea păcii"], are toată zidirea în stăpânirea ei prin formele cari o alcătuesc. Iar zidirea îi aduce lui Dumnezeu, prin mijlocirea minţii, raţiunile duhovniceşti ale cunoştinţii, ca pe nişte „daruri", iar minţii însăşi îi oferă, ca pe nişte plocoane", modurile virtuţii conforme cu legea naturală, cari există în ea. Şi prin amândouă călăuzeşte pe drumul drept mintea, care poate să-şi câştige prin ele o mare strălucire, adică ' mintea iubitoare de înţelepciune, care se desăvârşeşte prin raţiune şi viaţă, sau prin fapte şi contemplaţie [6]. Scriptura spune apriat că Domnului se aduc „daruri", iar regelui „plocoane". Căci, precum spun cei ce s'au sârguit cu aceste lucruri, „daruri" se numesc, după înţelesul lor exact, lucrurile ce se aduc acelora cari nu duc lipsă de ele, iar „plocoane" lucrurile ce se dau celor ce au lipsă de ele. De aci vine obiceiul obştesc al oamenilor de a numi lucrurile pe cari le aduc regilor „daruri". Acest obiceiu are poate în vedere faptul că cei ce le primesc nu sunt lipsiţi de ele.
De asemenea ar putea spune cineva din cei cu râvnă în toate, că tot din această pricină s'au numit „daruri" lucrurile aduse de magi Domnului, care din iubirea de oameni s'a făcut asemenea nouă. Desigur că spunând aceasta nu va schimba nimic din adevărul simbolului.
206
Filocalia
Aducând deci Domnului raţiunile duhovniceşti din lucruri, I le aducem ca „daruri", întrucât El prin fire nu e lipsit de nici una din acestea. Căci nu îi aducem Domnului, pe lângă altele, raţiunile lucrurilor, pentru că ar fi lipsit de ele, ci ca să-L lăudăm întrucâtva, după puterea noastră, ca unii ce suntem îndatoraţi la aceasta, din făpturile Lui. Iar „plocoane" primeşte cel ce se îndeletniceşte plin de râvnă cu fi-losofia dumnezeească, ca unul ce are lipsă prin fire . atât de modurile naturii pentru virtute cât şi de raţiunile ei pentru cunoaştere.
Dar se pot înţelege şi altfel „darurile" [6]. Dacă „darul" este ceea ce se dă celor ce mai înainte n'au adus nimic, putem spune că mintea cunoscătoare {gnostică] primeşte ca „daruri", din contemplarea lucrurilor, raţiunile cari alcătuesc (susţin] credinţa fără nici o demonstraţie raţională [7] şi cari sunt aduse prin ea Domnylui. Căci pentru credinţă nu aduce nimenea nimic mai înainte [8]. Fiindcă mintea II priveşte în chip firesc şi fără nicio meşteşugire pe Făcătorut propriu, întrucât II vesteşte zidirea. Pentrucă ce ar putea să aducă cineva de valoare egală cu credinţa [9], ca să primească credinţa în Dumnezeu ca datorie şi nu ca „dar". Iar ea „plocoane" primeşte [10] legile naturale ale lucrurilor, imitându-le prin modurile sale de vieţuire, adică aducând mai înainte de dobândirea lor ostenelile căinţii.1
1 Cunoaşterea lui Dumnezeu prin natură, deşi e un act al raţiunii, totuşi ■u e un act ce se datoreşte exclusiv ei, întrucât nu raţiunea construeşte „raţiunile" din lume, pe cari ar urca apoi ca pe o schelă la Dumnezeu. Ci raţiunile acelea sunt puse în natură de Dumnezeu însuşi, ca o masă de-a gata pe seama raţiunii umane, care nu are decât să le constate. Nefiind construite de raţiune, prin demonstraţie, ea le acceptă oaretum prin credinţă. Astfel contemplarea raţiunilor' din lume e pe deoparte un act al raţiunii, pe de alta un act de credinţă, de credinţă a raţiunii am zice. Zidirea le aduce prin mintea umană lui Dumnezeu, întrucât de-abea omnl le rapoartă conştient la
Răspunsuri către Talasie
207
Prin acestea desbracă întâi pe omul cel vechiu şi abia după aceea iese la culesul roadelor dreptăţii, adunând diferitele moduri ale virtuţii, sădite în făpturi. Căci nu şi le-ar putea însuşi pe acestea, dacă nu ar desbrăca mai întâiu pe omul cel vechiu, strâm-torându-1 la culme prin osteneli şi sudori multe, aşa cum face şarpele când năpârleşte.
Astfel, mintea cunoscătoare [gnostică] primeşte ca „daruri" pentru Dumnezeu, raţiunile susţinătoare ale credinţii, culese din lucruri, neaducând şi nedând înainte de ele nimic. Căci „cine a dat Lui mai înainte ceva şi I se va întoarce Lui" [li].1
Şi primeşte ca „plocoane" legile naturale ale lucrurilor, imitându-le prin modurile sale de vieţuire. De pilda, mintea înţeleaptă imitând legea naturală a bolţii cereşti, primeşte ca „plocon" putinţa de a se menţine pururea în mişcarea cea mai regulată şi mai constantă a virtuţii ^şi a cunoştinţii, mişcare ce poartă cu £ine în chip ferm raţiunile luminoase atotstrăluci-toare ale lucrurilor, întocmai ca pe nişte stele [12].
Sau imitând legea naturală a soarelui, care îşi schimbă locurile după trebuinţele Universului, primeşte alt „plocon" şi anume buna chibzuială, prin care se acomodează cu înţelepciune şi după cuviinţă tuturor împrejurărilor, rămânând totdeauna aceeaş prin identitatea neîmpuţinată a luminii pe care o răspândeşte prin virtute şi cunoştinţă [13].
De. asemenea primeşte dela vultur • puterea de a privi ţintă spre strălucirea dumnezeească a luminei
Dumnezeu, ca la cauza lor. — Dacă raţiunile îi sunt oferite omului de fire, sau prin Dumnezeu prin fire de-a gata, nu tot acelaşi lucru se poate spune despre legile naturii. Ca omul să şi le însuşească, se cere un efort îndelungat. Numai după aceea le-a primit cu adevărat. Efectul e susţinut de căinţa seu de regretul pentru viaţa anterioară, neconformă cu firea. 1 Rom. 11, 35.
.208
Filocalia
pure, fără să i se vateme câtuşi de puţin pupila spirituală de către raza atotstrălucitoare (14).
Imită apoi cerbul, străbătând ca pe nişte munţi înălţimile vederilor dumnezeeşti şi nimcind prin discernământul raţiunii patimile ascunse în firea lucrurilor ca nişte otrăvuri; apoi stingând prin multele şi feluritele izvoare ale cunoştinţii, veninul răutăţii rămas în amintire cu vreo ocazie oarecare [15].
Nu mai puţin imită mersul sprinten al caprei şi siguranţa pasărei, sărind ca o capră peste cursele dracilor ce poartă războiu împotriva virtuţii, şi sbu-rând ca o pasăre peste laţurile duhurilor ce luptă împotriva cunoştinţii [16].1
Spun unii că oasele leului, ciocnindu-se unul de altul, scot scântei. Deci şi aceasta o imită mintea care se îndeletniceşte prin fire2 cu cunoaşterea şi cu slujirea lui Dumnezeu, întrucât caută adevărul prin des-bateri, lovind între ele gândurile evlavioase ca pe nişte oase şi aprinzând astfel focul cunoştinţii [17].
Se face apoi înţeleaptă ca şarpele şi blândă ca porumbul, întrucât îşi păstrează în orice împrejurare Credinţa- nesdrobită, ca pe un cap, şi lapădă din sine oţărârea mâniei ca un porumb, neştiind să poarte gând rău faţă de cei ce-o necăjesc şi-o batjocoresc [18].
Ba primeşte şi dela turturea ca „plocon", silinţa de a-i imita nevinovăţia, făcând prin voinţă toate cele ce le fac făpturile necuvântătoare din necesitate [19].
Astfel mintea iubitoare de înţelepciune, contemplând întru cunoştinţă lumea făpturilor după raţiunea sau modul de viaţă natural al fiecăreia, dacă se în-
1 A sie observa paralelismul permanent al celor două trepte ale vieţii duhovniceşti: a virtuţii şi a cunoştinţii.
1 Mintea gnostică şi iubitoare de Dumnezeu TVMCJUXoî XOt.1 deO<piX*|ţ;, nu pentrucă n'ar putea să nu fie aşa, ci pentrucă numai fiind aşa se află in conformitate cu firea ei.
Răspunsuri către Talasie
209
deletniceşte cu cunoaşterea, [dacă e gnostică) primeşte raţiunile duhovniceşti ale lucrurilor, ca pe nişte „daruri" aduse lui Dumnezeu de creaţiune, iar dacă se îndeletniceşte cu făptuirea [dacă e practică], imitând prin modurile sale de vieţuire legile naturale ale lucrurilor, primeşte „piocoanele", desvăluind în sine, prin viaţa ce o trăeşte, toată măreţia înţelepciunii dumnezeeşti purtată în chip nevăzut de făpturi [20].
Cineva ar putea susţine că Scriptura a spus că lui Dumnezeu I se aduc „daruri", pentru că a voit să arate nemărginirea bunătăţii dumnezeeşti, care primeşte dela noi ca „daruri" cele ce ni le-a dat, ca şi când nu ne-ar fi dat mai înainte nimic, socotind ca venind dela noi tot ce-I aducem. Desigur că şi acesta ar avea dreptate spunând aşa, căci arată cât de mare şi negrăită e bunătatea lui Dumnezeu faţă de noi, primind ale sale ca venind din partea noastră şi mărturisindu-şi trebuinţa după ele, ca după lucruri streine [21].
„Şi s'a înălţat, zice, Ezechia în ochii tuturor neamurilor". Cel ce a ajuns prin fapte şi contemplaţie, asemenea lui Ezechia, pe cel mai înalt pisc al virtuţii şi al cunoştinţii, pe drept cuvânt s'a înălţat mai sus decât toate neamurile, adică s'a ridicat prin făptuire deasupra patimilor trupeşti şi necinstite şi a corpurilor zise naturale [22]; şi simplu grăind, ca să arăt pe scurt, deasupra tuturor celor ce cad sub simţuri, străbătând prin contemplaţie şi cunoştinţă [în chip gnostic) toate raţiunile din ele. Căci şi acestea se numesc în Scriptură în chip figurat „neamuri", fiind prin natura lor de alt neam în raport cu sufletul şi cu mintea. Dar întrucât acestea nu se răsboesc împotriva minţii, Dumnezeu nu a poruncit câtuşi de puţin să se poarte războiu contra lor (23). Căci nu ni s'a poruncit să luptăm cu făpturile din afară, din
Prof. Dr. D. Stăniloae: „Filocalia" - voi III
14
210
Filocalia
faţa simţurilor, ci să luptăm fără încetare cu patimile de ocară ce locuesc în noi, adică în pământul inimii, împotriva firii. Cu acestea trebue să luptăm până le vom stârpi din el şi vom ajunge singuri stăpâni peste acest pământ, care va fi de aici înainte netulburat, odată ce au fost nimicite patimile străine (24). De aceea Scriptura vorbind despre „darurile" ce se aduceau lui Dumnezeu şi despre ^plo-coanele" ce se aduceau regelui, nu a spus simplu: „Toţi aduceau daruri lui Dumnezeu şi plocoane regelui", ci „mulţi", adică nu toate neamurile, ci multe neamuri. Prin aceasta se arată că există aşa zise neamuri, dela cari nu se aduce nimic lui Dumnezeu sau regelui. Căci pe drept cuvânt se spune că numai făpturile cari alcătuesc lumea celor create aduc pe deoparte ca „daruri" lui Dumnezeu raţiunile dumnezeeşti din ele, după cari au fost şi create, ca unele ce au fost făcute de Dumnezeu, pe de alta ca „plocoane" regelui legile lor naturale, ca unele ce au fost create pentru om, ca mintea acestuia, orientându-se după ele, să-şi statornicească modurile susţinătoare ale virtuţii* Dar patimile din noi, adică „neamurile" cu existenţă mincinoasă, cari n'au fost create de Dumnezeu, nu aduc nimic lui Dumnezeu, deoarece nu au fost create de El. Căci patimile de ocară îşi au originea dela noi, cari am călcat porunca iui Dumnezeu, nu dela Dumnezeu. Drept aceea nici una dintre ele nu aduce nimic lui Dumnezeu, neavând nici-o raţiune a înţelepciunii sau a cunoştinţii, ca unele ce există în chip fraudulos, prin lepădarea înţelepciunii şi a cunoştinţii.1
1 Tot ce e făeut de Dumnezeu iţi are o raţiune şi o legitimare in existentă, contribuind Ia armonia Universului. Numai patimile n'au nici o raţiune, deci nici o legitimare şi produc turburare In relaţiile dintre făpturi. Deci pe nedrept işi revendică păcatul o raţiune şi trfcă cu câtă exclusivitate 1
Răspunsuri către Talasie
211
Deci prin cuvintele: „Şi s'a înălţat în ochii tuturor neamurilor" Scriptura arată că cel ce s'a învrednicit, prin ostenelile cu fapta, să locuiască în nepătimire, ca în Ierusalim, şi s'a eliberat de toată tulburarea păcatului, încât nu mai lucrează, nu mai grăeşte, nu mai ascultă şi nu mai gândeşte decât ceea ce e propriu păcii, după ce a primit în suflet, prin contemplarea naturii, lumea celor văzute,1 care îşi aduce prin el raţiunile dumnezeeşti din ea, ca pe nişte „daruri", Domnului, iar legile din ea i le aduce lui „plocoane", ca unui rege, s'a ridicat în ochii tuturor neamurilor, ca unul ce s'a înălţat prin făptuire mai presus de toate patimile trupeşti, iar prin contemplaţie mai presus de corpurile naturale şi de toate speciile ce cad sub simţuri, odată ce a străbătut raţiunile duhovniceşti şi modurile lor de viaţă. Aşa am înţeles eu şi cuvântul că „mulţi" aduceau daruri, dar nu „toţi". Adică aduc daruri lui Dumnezeu neamurile din afară sau făpturile, dar nu neamurile din lăuntrul nostru, sau patimile. Căci toate făpturile, cari alcătuesc lumea, laudă şi preamăresc pe Dumnezeu cu glasuri negrăitoare. Iar lauda lor se face a noastră. „Dela ele învăţ eu să-L laud", zice marele Grigorie cel cu numele de teologul.
Deci Sf. Scriptură adresând, precum s'a arătat, tuturor celor ce vreau să se mântuiască îndemnul ei neforţat, nu s'a încuiat în îngustimea unei per-
Işi revendică raţiunea prin fraudă, precum prin fraudă există. Se vede de acolo că patima duce o făptură la nimicire. Nu se poate concepe o consolidare veritabilă şi eternă a existenţii prin patimă. Dar tot pe nedrept se socoteşte că virtutea, credinţa şi trăirea mistică în Dumnezeu sunt lipsite de raţiune.
1 întâi mintea primeşte prin contemplaţia curăţită de patimi chipurile şi raţiunile lor în sine, apoi se înaltă mai presus de ele la Dumnezeu. Urcuşul la Dumnezeu, la vederea Lui mai presus de Înţelegere, dace prin cunoaşterea cât mai bogată a lumii, nu prin ocolirea ei.
14*
212
Filocalia
soane. Căci fiecare poate deveni un Ezechia, imitând în duh pe Ezechia. Fiecare poate striga prin rugăciune către Dumnezeu şi poate să fie ascultat şi să primească un înger, adică raţiunea [inspiraţia] unei înţelepciuni şi cunoştinţe mai înalte în vremea năvălirii dracilor vicleni, prin care să nimicească pe tot puternicul şi războinicul, căpetenia şi conducătorul de oaste, adică mişcările pătimaşe ale poftei şi ale mâniei, precum şi împătimirea faţă de cele sensibile şi gândul care, asemenea unui conducător de oaste, născoceşte modurile de înfăptuire a păcatului. Iar făcând aşa, fiecare poate ajunge la starea de pace, prin izbăvirea de patimi şi se poate îndeletnici cu contemplarea lucrurilor. Iar prin aceasta primeşte, spre slava lui Dumnezeu şi spre propăşirea sa proprie, ca pe nişte „daruri", raţiunile cari alcătuesc cunoştinţa şi ca pe nişte „plocoane", modurile cari susţin virtutea. Căci şi unele şi altele îi sunt aduse lui de toată zidirea. Iar după toate acestea se ridică cu cinste în ochii tuturor neamurilor, adică se înalţă mai presus de toate patimile prin virtute şi de tctfte făpturile prin cunoştinţă1 şi păzeşte prin smerenie harul mântuirii, ca să nu păţească cele ce urmează acestora în Scriptură.
1 Prin virtute se depăşesc patimile, prin cunoştinţă intâi se cunosc (prin contemplaţia naturală], apoi se depăşesc (prin teologie) lucrurile create. Virtutea desleâgă pe om/ de lucruri ca valori ultime şi prin aceasta îl eliberează de patimi. Cel ce caută lucrurile in ele înşile pentru plăcerea ce-o are de ele, lucrează dus de patimă, sau e legat de ele (prin cjj^dcjtţ). îndată ce caută prin lucruri un scop mai presus de ele, a scăpat de patimă şi a câştigat libertatea acelui „pur agir" — nelmpovărat de pasivitate, sau pasiona-litate — de care vorbeşte Blondei (L'Aclion, voi. I, p, 235).
Dar virtuţile lucrând conform cu firea lucrurilor, mai au şi rostul de a scoate la iveală raţiunile lucrurilor, desvoltând virtualităţile din ele. Căci raţiunile sămânate tn firea lucrurilor nu sunt nişte entităţi statice, ci factori dinamici [Blondei, Op. c. p. 229].
Răspunsuri către Talasie
213
Scolii
1. Arată cari sunt raţiunile şi cari sunt modurile zidirii. .
2. Pentru aceste trei pricini a semănat Dumnezeu în firea văzută raţiuni duhovniceşti şi moduri de purtare cuviincioasă:
a] ca să se vestească pe Ziditorul făpturilor,
b] ca omul povăţuit de rânduelile şi de modurile firii să afle uşor calea dreptăţii care duce spre El, şi
c] ca nici unul dintre necredincioşi să nu aibă ca scuză neştiinţa.
2. Cele ce se află la mijloc între Dumnezeu şi oameni sunt lucrurile sensibile şi realităţile inteligibile. Mintea omenească când s'a apropiat de Dumnezeu sa înălţat deasupra lor, nemai fiind robită de lucrurile sensibile prin făptuire şi nici reţinută de realităţile inteligibile prin contemplaţie.
4. Făptura se face pârâşa oamenilor necredincioşi, ca una ce prin raţiunile din ea vesteşte pe Ziditorul ei, iar prin legile naturale ale fiecărei specii povăţueşte pe om spre virtute. Raţiunile ni se arată în conservarea statornică a fiecărei specii, iar legile în identitatea activităţii naturale a fiecărei specii. Neluând seama la ele cu puterea minţii noastre, am ignorat cauza lucrurilor şi ne-am scufundat în tot felul de patimi contrare firii.
5. Omul contemplând raţiunile duhovniceşti ale lucrurilor văzute, învaţă că este un Făcător al celor arătate, dar nu cercetează cum este acela, căci aceasta nu o poate înţelege nimeni. Făptura văzută ne ajută să înţelegem că este un Făcător, dar nu şi cum este Făcătorul. Astfel Scriptura a numit „daruri" raţiunile celor văzute, cari vestesc stăpânirea Lui peste
214
Filocalia
toate, iar „plocoane" legile natuiale ale lor, prin cari cunoscând omul cum este fiecare dintre specii, învaţă să nu strice legea firii printr'o lege străină.
6. Alt înţeles al darurilor.
7. Credinţa în Dumnezeu am primit-o în dar, fiind o cunoştinţă ce se mişcă nemijlocit în jurul lui Dumnezeu şi conţinând o ştiinţă ce nu se poate dovedi. „Căci ea este ipostasul lucrurilor nădăjduite",1 cari nu sunt cuprinse în cunoştinţa vreuneia dintre făpturi.
8. înaintea virtuţii se aduce credinţa, iar înaintea cunoştinţii virtutea. Dar înaintea credinţii nu se aduce nimic, căci începutul şi izvorul tuturor bunurilor din oameni este credinţa. Mai înainte de ea nu putem aduce nimic.2
9. Nimic, zice, nu este de-o valoare egală cu credinţa.
10. E vorba de omul credincios şi duhovnicesc.
11. Mintea cunoscătoare [gnostică] primeşte raţiunile lucrurilor ca împreună' mărturisitoare3 ale credinţii în Dumnezeu, dar nu ca creatoare ale credinţii. Căci nu sunt raţiunile făpturilor principiu [început]
"al credinţii, fiindcă în acest caz ceea ce e crezut ar fi limitat. Pentrucă dacă principiul unui lucru poate fi îmbrăţişat prin cunoaştere şi deci dovedit, atunci' şi lucrul respectiv însuşi poate fi îmbrăţişat prin cunoaştere după fire.
1 Evr. 11, 1. 'r3 * Ordinea acestor trei trepte : credinţă, virtute, cunoştinţă o Întâlnim la Marcu Ascetul (Despre Botez, Filoc. rom, vom, I).
3 SuVK]Y6pOl)f=gră»sc împreună, pledează împreună pentru credinţa în Dnmnezea, Nu dela cunoaşterea lor începe credinţa omului, ci acesta vine ca ea. Sau nu se află în fiinţa lor Dumnezeu ca obiect al credinţei, căci în acest caz ar fi mărginit. Dumnezeu se poate străvede dincolo de ele, dar numai de cel ee vine cu credinţă în sine. In orice caz credinţa e un dat primordial al harului (nu al naturii) in om şi în faţa lui, dineolo de ulucile raţiunilor.
Răspunsuri către Talasie
215
12. Legea cerului este ca să se mişte eonstant în cerc. Dela ea primeşte cel ce se îndeletniceşte cu cunoştinţa [gnosticul], mişcarea statornică în bine, imitând prin identitatea virtuţii sale mişcarea neîntreruptă a bolţii cereşti.
13. Legea naturală a soarelui este să producă prin deplasările sale varietatea anotimpurilor. Dela ea învaţă cel ce se îndeletniceşte cu cunoaşterea să se acomodeze diferitelor împrejurări, păstrând însă prin raţiune strălucirea virtuţii neumbrită de nici una din întâmplările ce vin asupra-i pe neaşteptate.
14. Legea naturală a vulturului este să primească raza soarelui drept în pupilă. Dela ea învaţă cel ce se îndeletniceşte cu cunoaşterea să-şi lase mintea de bună voie înconjurată necontenit de lumina dumnezeească. *
15. Arată ce învaţă cel ce se îndeletniceşte cu cunoaşterea din legea naturală a cerbilor, dacă ia seama la firea celor create.
16. Arată ce învaţă.prin imitare dela capră sau dala pasăre cel ce-şi tae prin fapte calea spre cunoştinţă, dacă îşi păstrează virtutea nevânată de duşmani.
17. Arată lucrul bun pe care îl învaţă filosoful în cele dumnezeeşti, însuşindu-şi cu voinţa şi în chip raţional ceea ce aparţine prin fire leului.
18. Arată cum trebue să devină iubitorul de înţelepciune, imitând şarpele şi porumbelul.
19. Arată ce putem învăţa dela turturea.
20. Cel ce preface prin imitare legile făpturilor în lege proprie este virtuos, umplând de raţiune mişcarea celor lipsite de raţiune. Iar cel ce preface tot prin imitare, legea sa în legi de ale făpturilor, e pătimaş, făcând neraţional ceea ce e raţional.
216
Filocalia
21. Altă explicare a darurilor, dovedind bunătatea dumnezeească.
22. Numeşte corpuri naturale toate cele ce sunt supuse facerii şi stricăciunii.
23. Bună observaţie este aceea că nu trebue să luptăm împotriva firii, al cărei Ziditor este Dumnezeu, ci împotriva mişcărilor şi lucrărilor contrare firii şi desordonate ale puterilor fiinţiale din noi.
24. Filosofia lucrătoare îl ridică pe cel activ deasupra patimilor, iar contemplaţia îl ridică pe cel ce cultivă cunoaşterea deasupra celor văzute, înăl-ţându-i mintea spre cete inteligibile, înrudite cu ea.
întrebarea 52
„Dar na răsplătit Ezechia după binefacerea pe care i-a făcut-o lui Dumnezeu, ci sa înălţat inima lui. Şi s'a abătut peste el mânie şi peste Iuda şi Ierusalim. Şi s'a smerit Ezechia din înălţarea inimii lui şi cei ce locuiau în Ierusalim. Şi na mai venit peste ei mânia Domnului în zilele lui Ezechia".1 Ce este binefacerea şi celelalte?
Răspuns
Multe şi felurite binefaceri j-a hărăzit Dumnezeu lui Ezechia, scăpându-1 şi izbăvindu-1 in diferite timpuri din toată nevoia şi strâmtorarea. El insă nu a dat lui Dumnezeu toată mulţumirea pentru mântuire, aşa cum trebuia, ci a fost atins de întinăciune omenească şi şi-a atribuit sle-şi o parte din meritul is-bânzilor. De aceea, pe drept cuvânt se spune că nu a răsplătit Ezecliia după binefacerea pe care i-a făcut o lui Dumnezeu. Căci nu a măsurat recunoscător mulţumirea cu mărimea isbânzilor primite dela Dum-nezeu, ci s'a înălţat inima lui, neisbutind să scape
1 II Paralip, 32, 25—26.
Răspunsuri către Talasie
217
de boala părerii de sine, care se naşte aproape natural din virtute şi Gunoştinţă.
„Şi s'a abătut peste el mânie şi peste Iuda şi Ierusalim". Mânia lui Dumnezeu este, după unul din înţelesuri, durerea pe care o simt cei povăţuiţi prin certare [1]. Ea însoţeşte năcazurile fără de voe ce sunt trimise asupra noastră. Prin acestea Dumnezeu călăuzeşte adeseori mintea, care se mândreşte cu virtutea şi cu înţelepciunea, spre modestie şi smerenie, dându-i putinţa să se cunoască pe sine însăşi şi să-şi mărturisească propria slăbiciune. Căci sim-ţindu-şi mintea slăbiciunea, lapădă închipuirea deşartă a inimii. De aceea se spune şi despre Ezechia, după ce a venit asupra lui mânia: „Şi s'a smerit Ezechia din înălţarea inimii lui şi cei ce locuiau în Ierusalim. Şi n'a mai venit peste ei mânia Domnului în zilele lui Ezechia".
După alt înţeles mânia Domnului este întreruperea revărsării darurilor dumnezeeşti [2J. Acest lucru se întâmplă cu folos oricărei minţi, care se înalţă pentru bunurile date eţ de Dumnezeu şi se laudă cu ele ca şi când ar fi niscai isprăvi proprii. Dar trebue să aflăm şi să vedem ce însemnează faptul că nu numai peste Ezechia, care s'a înălţat cu inima, s'a abătut mânia, ci şi peste Iuda şi peste Ierusalim. Acest amănunt trebue să convingă pe cei ce stărue cu toată osteneala numai pe lângă litera Scripturii, că iubitorii de Dumnezeu trebue să se sârguiască cu toată puterea spre înţelegerea duhovnicească a celor scrise, dacă cunoaşterea adevărului le este mai de preţ ca orice. Căci dacă vom asculta numai de literă, adeseori vom grăi nedreptate despre judecata lui Dumnezeu. De pildă în acest caz vom spune că pedepseşte împreună cu cel păcătos în chip nedrept şi pe cei ce n'au păcătuit.   Dar atunci
218
Filoeâlia
Răspunsuri către Talasie
cum va fi adevărat cuvântul care zice: „Nu va muri tatăl pentru fiu şi nici fiul pentru tată, ci fiecare va muri pentru păcatul său"?1 Sau cum se va adeveri cuvântul spus de David către Dumnezeu: „Căci tu răsplăteşti fiecăruia după faptele sale"?2
„Şi s'a înălţat, zice, inima lui Ezechia". Dar nu a adăugat: „şi inima locuitorilor din Ierusalim şi Iuda". Cum a pedepsit atunci împreună cu cel vinovat şi pe cei nevinovaţi? Iată ceva ce nu pot înţelege după interpretarea acelora [3J. Căci zice: „Şi s'a înălţat inima iui Ezechia. Şi s'a abătut mânie peste el şi peste Iuda şi Ierusalim". Aşadar despre acestea nu a scris Scriptura că s'au înălţat. Dar atunci cei ce rămân la literă şi pun mai presus cuvântul decât înţelesul spiritual, nu pot deslega această greutate. De aceea nu rămâne decât să recurgem la înţelesul duhovnicesc şi atunci vom afla fără osteneală adevărul care e acoperit de literă şi care străluceşte ca o lumină celor iubitori de adevăr.
Deei toată mintea cunoscătoare şi iubitoare de înţelepciune3 are cu sine şi Iuda şi Ierusalimul. Iuda, în înţeles duhovnicesc, înseamnă vieţuirea ca mărturisire, sau deprinderea căintii, care creşte prin fapte împreună cu gândurile' ce o susţin, pe măsură ce înaintează mintea în urcuşul ei.4 Căci Iuda se tăl-
219
1 Deut. 16, 24; II Regi 4,.6; Ezechil 18, 20. * Ps. 61, 13.
3 Toată mintea gnostică şi filosoafă, adică cea care cultivă cunoştinţa şi activitatea morală
4 Un loc clasic despre persistenţa activităţii morale pe treapta superioară a gnozei. Cu cât inaintează mintea pe treptele cunoaşterii, cu atât sporeşte omul în activitatea virtuoasă. Iar prin Înaintarea în făptuirea virtuoasă, sporeşte in virtute, sau în modul mărturisitor al vieţii (tiv XOHî' kţo\l.o\6-fnaiV ţpirtOv). E şi firesc să fie aşa. Cu cât cunoaştem mai mult pe Dumnezeu, aşadar şi sfinţenia Lui, ne dăm seama de inferioritatea noastră morală. Şi viaţa noastră devine tot mai mult o mărturisire a acestui fapt.
,uiăceşte mărturisire. Iar Ierusalimul, înţeles alegoric, este deprinderea paşnică cu adevărul şi cu vederile dumnezeeşti cari îl alcătuesc. Scurt vorbind, pe Iuda îl are mintea ca filosofie lucrătoare, iar Ierusalimul ca iniţiere tainică în contemplaţie. Aşadar când mintea înteleptită prin harul dumnezeesc a respins prin filosofia lucrătoare şi contemplativă toată puterea ce s'a ridicat împotriva virtuţii şi cunoştinţii şi a dobândit o victorie deplină asupra duhurilor răutăţii, dar acest fapt nu o determină să aducă cuvenita mulţumire lui Dumnezeu, autorul biruintii, ci se înalţă cu inima, socotindu-se pe sine cauza întregei isprăvi, atunci pentru pricina că nu i-a răsplătit l»i Dumnezeu, după binefacerea de care s'a împărtăşit, suportă nu numai ea mânia părăsirii ce vine asupra ei, ei şi Iuda şi Ierusalim, adică deprinderea activităţii şi a contemplaţiei. Căci îndată se răscoală, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, patimile de ocară împotriva activităţii morale şi întinează d^nşlufiŢa^care a fost până acum curată, iar părerile mincinoase se amestecă în contemplarea lucrurilor şi strâmbă conştiinţa care a fost mai înainte dreaptă [4].
^ Căci există o regulă şi o lege a Providenţii aşezată în făpturi, potrivit căreia cei ce s'au arătat nerecunoscători pentru bunurile primite, sunt povăţuiţi spre recunoştinţă prin cele protivnice, trebuind să facă experienţa celor contrare ca să cunoască puterea dumnezeească care le-a dăruit bunurile, Şi s'a rânduit aşa, ca nu cumva, îngădui ndu-ni-se de Providenţă să ne păstrăm neclătinată părerea de noi înşine pentru faptele cele bune, să ne rostogolim în dispoziţia opusă a mândriei, socotind virtutea şi cu-
Ideea de „mod" a Sf. Maxim, care imprimă un fel practic de-a fi întregei vieţi (modul pătimitor, modul mărturisitor etc.); poate fi apropiată de ideea „existenţialelor" din filosofia lui Heidegger,
]
220
Filocalia
noştinţa ca izbânzi fireşti ale noastre, nu ca daruri % dobândite prin har. In acest caz am fi ca aceia cari se folosesc de bine pentru a face răul şi lucrurile prin cari ar trebui să se facă în noi şi mai neclintită cunoştinţa dumnezeească, ne-ar prilejui boala ignorării lui Dumnezeu, (5J.
Căci cel care-şi închipue că a ajuns la capătul din urmă al virtuţii, nu va mai întreba de cauza din care izvorăsc virtuţile, ci va circumscrie puterea do-rinţii lor numai în sine, păgubindu-se însuşi de condiţia mântuirii sale, adică de Dumnezeu. Dar cel ce-şi simte sărăcia sa naturală în ceea ee priveşte virtuţile, nu va înceta să alerge cu grabă spre Cel ce poate împlini lipsa sa [6].
Cu dreptate vine deci pedeapsa peste mintea care se înalţă în cugetările sale. Iar această pedeapsă constă în părăsirea ei, sau în îngăduinţa ce o dă Dumnezeu de a fi turburată de draci în activitatea ei, adică în Iudeea, şi în contemplaţia ei, adică în Ierusalim, ca să câştige conştiinţa neputinţei sale naturale şi conştiinţa puterii şi a harului diimnezeesc, care o apără şi îi dărueşte toate bunurile. Prin aceasta se va smeri, alungând dela sine cu totul trufia streină şi potrivnică firii. Drept urmare nu va mai veni asupra ei cealaltă mânie, cea a retragerii darurilor hărăzite, cum na mai venit peste Ezechia, care îndată ce a venit peste el prima mânie, sau părăsire, s'a smerit şi a ajuns la cunoştinţa Celui ce i-a dăruit bunurile. Căci după cuvintele: „Şi s'a abătut mânie peste el şi peste Iuda şi Ierusalim" se spune: „şi n'a mai venit peste ei mânia Domnului în zilele lui Ezechia". Adică n'a mai venit cealaltă mânie, cea a retragerii darurilor, fiindcă prim? părăsire 1-a învăţat să fie recunoscător. Căci cel ce nu se cuminţeşte prin primul fel de mânie, sau părăsire, ca să vie la smerenie, are de suportat cu siguranţă
Răspunsuri către Talasie
221
cealaltă mânie, care îl despoaie de lucrarea darurilor şi-1 lipseşte de puterea care-1 păzea mai înainte. „Strica-voi gardul viei", zice Dumnezeu despre nerecunoscătorul Israil, „şi va fi de jaf; surpa-voi zidul ei şi va fi călcată în picioare. Şi voi părăsi via mea şi nu va mai fi nici tăiată, nici săpată şi vor creşte învea spini ca într'o ţelină. Şi voi porunci norilor să nu mai ploaie peste ea".1 Acelaş lucru se povesteşte alegoric că 1-a păţit şi Saul, primul rege al lui Israil. Acela, primind prin ungere deodată cu diregătoria regească şi harul proorociei, fiindcă nu 1-a păzit pe acesta, primeşte ca prima mânie chinuirea din partea duhului rău [7]. Iar fiindcă nu şi-a venit la simţire, prin aceasta şi-a agonisit cealaltă mânie şi a sfârşit cu viaţa, ajungând pentru nechibzuinţa lui, în faţa morţii lipsit de orice pietate. Această tristă păţanie a lui o arată faptul că întâi este chinuit de draci, pe urmă recurge de bunăvoe la demom' prin vrăjitoare şi le aduce cult vrăjitoresc întocmai ca necredincioşii.2
Deci dacă prin Ezechia înţelegem mintea iubitoare de înţelepciune, prin Iudeea activitatea, iar prin Ierusalim contemplaţia, când vom băga de seamă că mintea pătimeşte ceva în oarecare chip, să credem că deodată cu mintea pătimeşte şi puterea ei făptuitoare şi contemplativă prin raţiunile cari le susţin. Căci nu e cu putinţă să pătimească subiectul, fără să pătimească şi cele cuprinse în subiect [8],
Deci înţelesul spiritual se armonizează perfect cu cuvântul Scripturii, încât nu se aduce nici o bâr-fire judecăţilor dumnezeeşti şi nu e răsturnată nici o altă poruncă ]9J. Căci după înţelesul spiritual pe care l-am dat, nu se înalţă numai Ezechia, adică mintea, cugetând mare lucru despre isprăvile sale, ci se
1 Isaia 5, 1—6. * ' I Regi 16, 14 urm.
222
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
223
înalţă împreună cu ea şi ludeea şi Ierusalimul, adică activitatea şi contemplaţia, aşa cum nici nu pătimesc acestea luate în sine, de vreme ce nu există ca ipo-stasuri proprii. De aceea nu vine numai peste Ezechia, adică peste minte, mânia, ci şi peste Iuda şi Ierusalim. Căci îndată ce se întinează mintea în vreo privinţă, se pătează împreună cu ea şi activitatea şi contemplaţia, chiar dacă nu sunt părtaşe la vina care aduce mânia.
Deci să ne aplicăm şi nouă înţelesul celor scrise. Căci deşi după istorie aceste lucruri s'au întâmplat cu Ezechia ca tip, ele s'au scris pentru noi, spre îndemn duhovnicesc. Cele scrise atunci ni se întâmplă nouă totdeauna în chip spiritual, întrucât puterea vrăjmaşă e totdeauna gata de luptă împotriva noa^ stră. Ele s'au scris ca, absorbind noi pe cât putem toată Scriptura «în minte, să ne luminăm mintea.cu înţelesurile dumnezeeşti, iar trupul să-1 facem să strălucească de modurile de trăire conforme cu raţiunile dumnezeeşti înţelese, prefăcându-1 în unealtă cuvântătoare [raţională] a virtuţii, prin lepădarea afectelor în ascute [10].
Acest loc al Scripturii se referă deci la tot omul iubitor de Dumnezeu şi virtuos, care s'a încins înţe-lepţeşte [în chip gnostic] cu putere împotriva dracilor, asemenea lui Ezechia. Dacă unui astfel de om i s'ar întâmpla un atac din partea duhurilor rele, cari poartă războiu cu mintea lui în chip nevăzut, iar el, primind prin rugăciune un înger trimis de Dumnezeu, adică raţiunea [inspiraţia) unei înţelepciuni mai înalte, ar risipi şi ar nimici toată ceata diavolului, dar n'ar socoti apoi pe Dumnezeu cauza acestei biruinţe şi mântuiri, ci şi-ar atribui sie-şi toată biruinţa, se poate spune că omul acela n'a răsplătit lui Dumnezeu după darul Lui, întrucât nu a cântărit mărimea mulţumirii
cu mărimea mântuirii şi nu a măsurat întocmai dragostea [dispoziţia] sa cu binefacerea Celui ce l-a mântuit, [căci răsplătirea constă în dragostea corăs-punzătoare a celui mântuit faţă de Cel ce i-a mântuit-, dragoste măsurată prin fapte], ci şi-a înălţat inima sa, mândrindu-se cu darurile pe care le-a primit, ca şi cum nu le-ar fi primit. Uri astfel de om va avea de suportat, cu dreptate, mânia ce vine asupra lui. Căci Dumnezeu îngădue diavolului să se războiască cu el mintal, ca pe pianul activităţii săi clatine modurile virtuţii, iar pe planul contemplaţiei să-i turbure raţiunile limpezi ale cunoştinţii. In feiul acesta, dân-du-şi omul seama de slăbiciunea proprie, va recunoaşte că Dumnezeu e singura putere care răpune: în noi patimile şi se va smeri pocăindu-se şi lepădând umflata părere de sine. Prin aceasta va recâştiga mila lui Dumnezeu şi va întoarce mânia care vine după aceea asupra celor ce nu se căesc, ca să retragă harul ce păzeşte sufletul, lăsând pustie mintea nerecunoscătoare [11].
Iar prin „zilele regelui Ezechia" [12], Scriptura a înţeles poate diferitele iluminări ce le primeşte toată mintea binecredincioasă şi iubitoare de Dumnezeu, care se apleacă prin contemplaţie asupra lucrurilor spre a înţelege înţelepciunea vestită de toate în chip felurit. Până ce activitatea şi contemplaţia se însoţeşte cu aceste iluminări [13], nu au să sufere de o împuţinare a virtuţii şi a cunoştinţii, Soarele Dreptăţii aducând într'o astfel de minte, prin răsăritul Său, aceste zile [14].
Scoţii
1. Ce este mânia lui Dumnezeu?
2. Cum poate fi înţeleasă şi în alt chip mânia lui;
Dumnezeu ?
\
224
Filocalia
3. A celor ce ascultă numai de literă.
4. Pe cel ce se înalţă pentru faptele sale îl ajunge necinstea patimilor, iar pe cel ce se mândreşte cu cunoştinţa, judecata cea dreaptă îl lasă să se ^bată dela contemplaţia adevărată.
5. Prin regula şi legea sădite de Dumnezeu în făpturi, înţelege Pronia susţinătoare a lucrurilor. Aceasta povăţueşte, după o dreaptă judecată, spre recunoştinţă pe cei ce sau arătat nerecunoscători pentru belşugul binefacerilor faţă de Cel ce le-a hărăzit; şi anume aşa că le răreşte binefacerile". Ea îi trezeşte adesea pe aceia la simţire prin cele protiv-nice, făcându-i să cunoască pe Cel ce le-a hărăzit bunurile. Căci părerea de sine pentru virtute şi cunoştinţă, dacă nu e certată prin pedeapsă, naşte boala mândriei, care produce o dispoziţie vrăjmaşă lui Dumnezeu.
6. Cel ce a cunoscut insuficienţa virtuţii, sale, niciodată nu se opreşte din drumul ei. Căci dacă ar face aşa, s'ar păgubi de începutul şi de ţinta ei, adică de Dumnezeu, oprindu-şi mişcarea dorinţii în jurul său. In acest caz şi-ar închipui că a ajuns desăvârşirea, în vreme ce el e căzut dela Cel cu adevărat existent spre care tinde toată mişcarea celui ce se sârgueşte.
7. Nesimţirea pagubei ce o sufere virtuţile este cale lunecoasă spre necredinţă. Căci cel ce pentru plăcerile trupului s'a obişnuit să nu mai asculte pe Dumnezeu, va tăgădui şi pe Dumnezeu însuşi când se va ivi prilejul, preţuind viaţa trupului mai mult decât pe Dumnezeu, după ce a pus plăcerile acesteia mai presus de voia lui Dumnezeu.
8. Subiect numeşte mintea, ca una ce este capabilă de virtute şi cunoştinţă. Iar cele cuprinse în subiect sunt activitatea şi contemplaţia, cari stau faţă
Răspunsuri către Talasîe
225
de minte în raport de accidente. De aceea ele sufere în tot chipul împreună cu mintea care pătimeşte, având orice mişcare a aceleia drept început al schimbării lor proprii.
9. O altă poruncă este aceea, care rândueşte ca fiul să nu moară pentru tatăl.
10. Afectele înâscute ale trupului, când sunt cârmuite de raţiune sunt slobode de osândă, dar când se mişcă fără raţiune îşi atrag osânda. Deci trebue lepădate afectele, întrucât mişcarea lor, deşi înăscută, « întrebuinţată adeseori împotriva firii, nefiind cârmuită de raţiune.1 , '
11. Mânie mântuitoare este îngăduinţa ce o acordă Dumnezeu dracilor să războiască prin patimi mintea care s'a înălţat. Scopul ei este ca mintea, pătimind cele de necinste, după ce s'a lăudat cu virtuţile, să cunoască cine este dătătorul lor, sau ca să se vază desbrăcată de bunurile streine, pe cari a socotit că le are dela sine, fără să le fi primit.
12. Ce sunt zilele regelui Ezechia, în cari nu vine mânia?
13. Iudeea şi Ierusalimul sunt, în înţeles tainic, făptuirea şi contemplaţia.
14. Soarele Dreptăţii este Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul tuturor Iisus Hristos.
întrebarea 53
Iarăşi zice despre Ezechia: „Şi l-au îngropat pe el pe înălţimea mormintelor fiilor lui David. Şi slavă şi cinste i-au dat lui tot Iuda şi cei ce locuesc în Ierusalim" ? Ce este înălţimea mormintelor, şi celelalte?
1 Patima are ca pricină o întrebuinţare iraţională a afectelor, * II Paralip 32, 33.
Praf. Dr. D. Stănlloae: „Filocalia" - voi. III 15
226
Filocalia
Răspuns
David, luat în înţeles spiritual, este Domnul nostru Iisus Hristos, piatra pe care au aruncat-o cu dispreţ ziditorii, adică preoţii şi căpeteniile Iudeilor, şi care a ajuns în capul unghiului, adică al Bisericii.1 Căci unghiul este Biserica, după Scriptură. Fiindcă precum unghiul se face unirea a două ziduri, pe cari le împreună într'o legătură indisolubilă, aşa şi Biserica s'a făcut unirea a două popoare, împreunând la un loc pe cei dintre neamuri şi pe cei din Iudei într'o singură învăţătura de credinţă şi strângându-i într'un singur cuget. Iar piatra din capul acestui unghiu este Hristos, ca Cel 'ce e cap al întregului trup.2 Căci numele lui David tălmăcit însemnează „dispreţuire" Iar acesta nu este decât Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, Cel ce pentru mine a îmbrăcat chip de rob8 şi s'a lăsat ocărît de oamenii cari n'au crezut adevărului şi dispreţuit de poporul plin de păcate.4 Este păstorul cel bun, care şi-a pus sufletul Său pentru oi5 şi a omorît leul şi ursul,6 adică a smuls din fire mânia şi pofta, cari sfăşiau forma chipului dumnezeesc ce se afla în noi prin raţiune. Este tânărul îmbujorat, pentru patima morţii, împodobit cu oshi frumoşi,7 adică cu slava raţiunilor mai înalte ale Providenţii şi Judecăţii [căci ochii Cuvântului sunt Judecata şi Providenţa], prin cari, chiar când pătimeşte pentru noi, supraveghează toate. Este omorîtorul lui Goliat cel spiritual şi îngâmfat, adică ai diavolului care are statura de cinci coţi,8 din pricina patimii ce lucrează prin cele cinci simţuri ale noastre [1]; căci statura diavolului se înalţă atâta, cât se întinde lucrarea simţurilor noastre
1 Psalm 118, 22; Matei 21, 42,
* Coloseni 1, 18.        * Filipeni 2, 7.
4 Psalm 21, 7. 5 Ioan 10, 11, « I Regi 17, 36.
7 I Regi 16, 12; 17, 42,        8 I Regi 16, 51; I Regi 17, 4.
Răspunsuri către Talasie
227
în chip pătimaş spre cele sensibile. Este împăratul lui Israil cel adevărat şi văzător de Dumnezeu, chiar dacă Saul, adică poporul vechiu cel după lege se înfurie, chinuit de pismă din pricina necredinţii, întru cât nu se poate lipsi de slava cea trecătoare. Prigonit de acela, David, împăratul meu, îi ia suliţa şi vasul de apă,1 adică ia poporului vechiu puterea virtuţii cu fapta şi harul contemplaţiei cunoscătoare [2], pe cari le dă iarăşi celor ce vin la el cu credinţă, adică acelora dintre Iudei cari vor moşteni mântuirea, primind vestea împărăţiei Sale.
De asemenea îi taie aceluia aripa vestmântului, pe când şade în peşteră ca să lapede prisosul stomacului, adică ia dela poporul cel vechiu înalta cuviinţă a filosofici morale, sau înălţimea înţelesurilor din învălişul simboalelor şi ghiciturilor legii. El socoteşte că nu Se cuvine şi nu e drept ca poporul Iudeilor, adică al oamenilor pământeşti şi iubitori de trup, care şade. în veacul acesta, #sau în litera legii, ca într'o peşteră, închizând făgăduinţele dumnezeeşti ale bunurilor nestricăcioase în stricăciunea celor trecătoare, să aibă podoaba cea spirituală a poruncilor legii, ca pe o aripă a vestmântului pe care să o ducă prin abuz la stricăciune [3].2
Acesta este David cel spiritual, adevăratul păstor şi împărat, care surpă puterile vrăjmaşe. Este păstor pentru cei ce se îndeletnicesc încă cu filosofia lucrătoare şi pasc ca pe o iarbă contemplaţia naturală; şi împărat peritru cei ce şi-au reînoit frumuseţea 'chipului dat lor, făcându-1 asemenea modelului, prin legile şi raţiunile duhovniceşti, iar acum stau cu mintea nemijlocit în faţa marelui împărat al veacurilor3 şî oglindesc frumuseţea neapropiată,4 dacă se poate spune aşa [4].
1 I Regi 26. 12.    «I. Regi 24, 4.
* I. Tim. 1, 17.    4 I. Cor. 13, 12.
15*
228
Filocalia
Deci fii acestui David sunt toţi Sfinţii din veac, ca unii ce s'au născut din El în duh. Şi mormintele acestor fii sunt amintirile vieţuirii lor pământeşti după Dumnezeu.1 Iar ridicătura pe care sunt aşezate aceste morminte este înălţimea cunoştinţii şi a iubirii lor de Dumnezeu. Acolo înmormântează mintea, aşezând-o în locaşul meritat al fericirii, tot Iuda şi cei ce locuesc în Ierusalim, adică modurile activităţii şi raţiunile cunoştinţei cuprinse în adevărata contemplaţie [5]. Dar numai mintea ce a murit, în sens lăudabil, tuturor lucrurilor şi anume celor sensibile prin lepădarea lucrării simţurilor, iar celor inteligibile prin oprirea mişcării mintale.2
Deci Ezechia însemnând puterea lui Dumnezeu, adică mintea puternică în activitate şi prealuminată în cunoştinţă, prin înmormântarea lui avem să înţelegem înmormântarea minţii atunci când aceasta moare, adică atunci când se desface cu voia de toate cele create şi se ridică la cele necreate [6). înmormântarea
1 In greceşte JlVJJUsra (monumentele) înseamnă monumentele amintitoare; t<i JtvrjUSÎa (mormintele}'şi al UVÎju.at (amintirile) sunt înrudite etimologic.
1 Despre«moartea mistică a minţii In Dumnezeu, adică despre Încetarea lucrărilor ei naturale, pentru a fi înlocuite de lucrările necreate dumnezeeşti, a vorbit sf. Maxim şi în cap. 62 din Suta a II-a cap. despre dragoste (Filoc. rom. voi II) p. 68) şi in diferite locuri din cap. teol. (D. ex. Filoc, rom. voi. II, p. 139). In Ambigua (P. G. 91, 1113) spune că sufletul are trei feliuri de mişcări : a minţii, care, mişcându-se în chip neştiut în jurul lui Dumnezeu, nu-L cunoaşte din niciuna din făpturi, din pricina transcendenţii Lui; a raţiunii, care defineşte pe cel necunoscut numai după cauză, prin raţiunile adunate din lume; şi a simţirii, care din icoanele văzute din afară adună ca din nişte sim-boale raţiunile mai -Sus pomenite. Toate aceste trei mişcări trebue depăşite.' Cea a simţirii prin uitarea icoanelor sensibile şi păstrarea In raţiune numai a raţiunilor lor; cea a raţiunii prin unificarea tuturor raţiunilor într'o singură cugetare simplă şi neimpărţită; iar cea a minţii prin desfacerea de toate cele create şi prin odihna ei chiar şi de lucrarea naturală, adunându-se întreagă în Dumnezeu. Aşadar moartea mistică a minţii înseamnă depăşirea chiar şi a cugetării ei supraraţionale, intuitive, nedefinite. )   ' 1
Răspunsuri c&tţg. Talasie
229
ei o face tot Iud^ şi cei ce locuesc în Ierusalim, adică activitatea virtuoasă a ei şi contemplaţia adevărată întru cunoştinţă.1 Şi ea are loc, „pe înălţimea mormintelor fiilor lui David", adică e ridicată la înălţimea amintirii Sfinţilor din veac. „Şi i au dat minţii slavă şi cinste"; slavă, ca uneia ce a ajuns prin cunoştinţa spirituală deasupra tuturor raţiunilor din lucruri, iar cinste, ca uneia cai*e s'a curăţit de toate patimile şi şi-a făcut mişcarea simţurilor (simţirii] nesupusă legilor naturale din lucruri [7J.
Sau poate careva dintre cei foarte râvnitori ar spune că slava este frumseţea supremă a chipului, iar cinstea imitarea exactă a asemănării; şi că pe cea dintâi o produce contemplarea adevărată a raţiunilor duhovniceşti, iar pe cea de-a doua, împlinirea scrupuloasă şi sinceră a poruncilor [8]. Pe acestea avându-le marele Ezechia, a fost înmormântat pe înălţimea mormintelor fiilor lui David. Dacă cineva ar vrea să redea mai limpede acest lucru, în loc de cuvintele: „L-au înmormântat pe el pe înălţimea mor- , mintelor lui David", ar putea spune: „Au aşezat amintirea lui Ezechia la\ înălţimea „amintirii Sfinţilor din veac".
Să băgăm de seamă că nu s'a zis: „în mormintele lui David, sau pe înălţimea mormintelor lui David". Căci atât raţiunea cea după trup a Domnului, cât şi modul vieţii Sale sunt mai presus de orice comparaţie cu făpturile şi anume nu numai cu oamenii, ci şi cu îngerii, fiind cu desăvârşire necuprinse, ca să nu mai vorbim de înţelesul neajuns al dumnezeirii sale infinite [9J. Deci e plăcut lucru chiar şi omului celui mai sensibil la ceea ce înseamnă măreţie, să
1 Contemplaţia adevărată de pe treapta gnozei (yj xcttflb ri)V "JV&OtV <*Xk]{H]5 t>eo)pta). Deci şi gnoza trebue lăpădată când mintea părăseşte lucrările ei.
230
Filocalia ■
fie înmormântat în mormintele fiilor lui David, sau, ceea ce-i o supremă cinste, pe înălţimea mormintelor fiilor lui David. Căci Scriptura nu spune de nimeni să fi fost înmormântat în mormintele lui David, cu atât mai puţin pe înălţimea mormintelor lui David. Pentrucă viaţa după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru nu-şi găseşte, precum am spus, în niciun sens şi în niciun chip, comparaţie. Căci se zice: „Virtutea Lui a acoperit cerurile",1 adică chiar şi dreptatea Domnului ca om, arătată prin trup, a acoperit Puterile de sus, prin covârşitoarea abundenţă a dreptăţii Sale, în toate privinţele [10]. Căci nu era om simplu, ci şi Dumnezeu care s'a întrupat, ca să înoiască prin El şi întru El firea învechită a oamenilor şi să o facă părtaşă de firea dumnezeească, adică să o facă să lapede toată stricăciunea, nestatornicia şi alterarea.   Căci prin acestea firea noastră se făcuse asemenea dobitoacelor, încât raţiunea era covârşită de lucrarea simţurilor. , A lui să fie slava în veci.
Scolii -
1. Diavolul este de cinci coţi, zice, din pricina simţurilor. Căci fără acestea mişcarea nesocotită a răutăţii lui în sufletul nostru nu poate spori în creşterea păcatului.
2. „Suliţa", zice, simbolizează puterea virtuţii, iar vasul de apă indică taina cunoştinţii.
3. „Peşteră" numeşte lumea aceasta şi litera legii. Iar Saul este poporul iudaic, a cărui minte, întpr-cându-se dela lumina dumnezeească a celor spirituale, se aşează ios în întunerecul celor legale şi în umbra literii, folosind creaţiunea lui Dumnezeu şi legea spre producerea stricăciunii. Căci cel ce măr-
1 Ayacum 3, 3.
Răspunsuri către Talasie
231
gineşte făgăduinţele nemuritoare numai la literă şi la înfăţişările lucrurilor- ce cad sub simţuri, le predă stricăciunii, ca pe o mâncare pe care o preface în excrement, arătând din sfârşit, începutul opiniei sale despre Dumnezeu.1 „Vestmântul" este învălişul de ghicituri ale legii, iar „aripa" lui sublimitatea sensurilor descoperite prin contemplaţia duhovnicească. Această sublimitate e tăiată dela aceia cari interpretează Sf. Scriptură numai după simţuri.
4. Domnul e numit păstorul acelora cari sunt călăuziţi prin contemplaţia naturală spre staulul de sus şi împăratul celor ce se supun legii Duhului şi stau lângă tronul harului lui Dumnezeu, prin contactul simplu al minţii, pe temeiul cunoştinţii celei ne-împărţite.
5. Cei ce locuesc în ludea, sunt modurile de activitate virtuoasă, iar cei ce locuesc în Ierusalim sunt raţiunile cunoaşterii ce se cuprind în contemplaţie.
6. Moartea vrednică de laudă a minţii este desfacerea ei voluntară de toate lucrurile. După aceasta primeşte viaţa dumnezeească prin har, dobândind în loc de lucruri, în chip neînţeles, pe Făcătorul lucrurilor.
7. „Slavă" numeşte cunoştinţa indefinită şi nemărginită de nicio raţiune, iar „cinste" mişcarea nereţinută a voinţii în virtute, potrivit cu firea.
8. Cunoştinţa care nu uită nimic, fiind o mişcare indefinită şi mai presus de înţelegere a minţii în jurul infinităţii dumnezeeşti, închipueşte, prin indefinitul ei, „slava" suprainfinită a adevărului. Iar imitarea voluntară a bunătăţi» înţelepte a Providenţii, primeşte ca „cinste" asemănarea vădită a minţii cu Dumnezeu, întipărită în dispoziţia sa lăuntrică.
1 Arătând din acest rezultat despre Dumnezeu.
final, caracterul concepţiei sale iniţiale
232
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
233
9. Ascultă Nile, care te târăşti pe jos, şi taci.
10. După înţelesul mai înalt, David este Hristos, iar mormântul lui amintirea dreptăţii Lui, care n are asemănare în toată firea raţională. Căci Cuvântul lui Dumnezeu făcându-Se om, nu şi-a măsurat dreptatea după legile naturale ale trupului, ci a lucrat prin trup dreptatea naturală ce se află în £1 ca în Dumnezeu, nefiind lipsiţi de lucrarea naturală.1
întrebarea 54
In cartea întâia a lui Esdra s'a scris despre Zoro-babel: „Şi când a ieşit tânărul, ridicăndu-şi faţa la cer, înspre Ierusalim, a binecuvântat pe împăratul Cerului, zicând: Dela Tine este biruinţa, dela Tine înţelepciunea şi a Ta este slava. Şi eu sunt robul Tău. Bine eşti cuvântat, Cel ce mi-ai dat mie înţelepciune şi Ţie mă mărturisesc Doamne al părinţilor".2 Ce însemnează: „Ridicându-şi faţa la cer înspre Ierusalim" şi celelalte.
Răspuns
Zorobabel, după regula exactă a limbii ebraice, se pronunţă când aspru, când- lin, şi e când un cuvânt compus, când o împreunare de două cuvinte despărţite, când un singur cuvânt elementar. Pronunţat aspru, acest cuvânt înseamnă „sămânţa turburării",3 iar pronunţat lin, „răsăritul turburării". Când
1 A lucrat dreptatea naturală a lui Dumnezeu ce se afla în El.  Căci , aceasta nu era redusă la o prezenţă statică, potenţială după întrupare, în sensul teoriilor moderne despre chenoză (de pildă S, Bulgacov), ci îşi avea
lucrarea corăspunzătoare, prin care se manifesta. <
* III Esdra 4, 58—60. 1
3 Turburarea ca stare obiectivă de confuzie şi desordine pătimaşă există i
înainte de orice coborire a minţii ca spirit critic în ea. Dar ca fapt de con- ,,j
ştiinţă e desvăluită de abia prin această trezire şi pătrundere a minţii în ea, |
în baza căinţii.   De aceea se poate spune de această primă coborîre a minţii I
in ea că e sau sămânţă aruncată „în turburare",  sau „sămânţă a turburării", ,1
e cuvânt compus înseamnă: „răsărit în turburare", iar când formează două cuvinte despărţite „răsăritul din împrăştiere". In sfârşit, când e cuvânt unic, înseamnă „însăşi odihnă" [1].
Zorobabel este, aşadar, mintea iubitoare de înţelepciune [filosoafă). Prima dată ea e sămânată, după dreptate, prin pocăinţă, în „turburarea" provocată de robia patimilor. In al doilea rând urmează „răsăritul turburării", adică mintea dă la iveală „ruşinea" ce i-o pricinueşte „turburarea" patimilor. In al treilea rând vine „răsăritul în turburare", adică mintea prin cunoştinţă aduce lumină în lucrarea confuză a simţurilor îndreptate spre cele sensibile şi nu le mai iasă pe acelea să se apropie de lucrurile sensibile fără raţiune.1 In rândul al patrulea vine „răsăritul din împrăştiere", adică mintea oferă puterilor sufleteşti, împrăştiate în jurul lucrurilor sensibile, răsăritul faptelor dreptăţii, care dă naştere activităţii raţionale, întrucât aceasta nu mai e lipsită de cunoaşterea prin contemplaţie, care readuce puterile împrăştiate spre realităţile spirituale. In rândul al cincilea mintea devine „ea însăşi odihnă", după ce a împăciuit toate şi a unit activitatea cu binele prin fire, iar contemplaţia cu adevărul prin fire.2
având adică să dea la iveală pentru conştiinţă această turburare sau confuzie. Nu e mai puţin adevărat ca turburarea sau confuzia obiectivă dată la iveală c o altfel de turburare decât cea care există ca fapt obiectiv. E deja o „ruşine", o „turburare" ce poartă în ea germenele căinţii. Această dare la iveală a turburării obiective şi deci transformarea ei în turburare subiectivă căin-cioasă, se petrece în faza a doua, „în răsăritul turburării".
1 Atât turburarea ca stare pătimaşă obiectivă, cât şi turburarea ca ruşine pentru păcate e împrăştiată în această a treia fază, când mintea prin lumina cunoştinţii ei se face deplin stăpână în suflet şi împrăştie stăpânirea, patimilor.
* Dacă'în faza a treia mintea meftAasă puterile sufletului să se îndrepte nepătimaş spre lucrurile sensibile, in faza a patra le trimite spre realităţile inteligibile, iar in a eincea se odihneşte şi de această activitate, adunându-se ia Dumnezeu.
234
Filocalia
Căci toată activitatea se săvârşeşte pentru bine şi toată contemplaţia caută cunoaşterea numai pentru adevăr [2]. După ce s'a ajuns la ele, nu va mai fi nimic care să stârnească activitatea sufletului, sau să atragă contemplaţia lui prin vederi streine. Căci sufletul a ajuns atunci dincolo de tot ce este şi se gândeşte, şi L-a îmbrăcat pe Dumnezeu însuşi, care e singur bun şi adevărat şi se află mai presus de toată fiinţa şi înţelegerea.
Mintea devenită astfel, prin diferitele propăşiri în virtute, iese, în urma biruinţii sale, dela împăratul Darie, adică din legea naturală,1 după ce i-a arătat aceleia puterea iubirii şi a adevărului, prin compararea virtuţilor cu patimile [3] şi a luat dela aceea scrisori cari să întărească pornirea ei* şi să o oprească pe cea a duşmanilor. Iar după ce iese, cunoscând de unde i-a venit harul biruinţii, „îşi ridică faţa la cer, înspre Ierusalim şi binecuvintează pe împăratul Cerului".
„Faţa" unei astfel de minţi este dispoziţia ascunsă a sufletului, în car« se află toate trăsăturile virtuţilor. Pe aceasta o ridică mintea „la-cer", adică spre înălţimea contemplaţiei, „înspre Ierusalim", adică înspre deprinderea nepătimirii [4].
' Sey^pate prin cuvintele „la cer, înspre Ierusalim", se arata că mintea caută spre locaşul ei din cer* şi spre cetatea celor şcrişi în ceruri3 [5], despre care „lucruri preaslăvite s'au grăit",4 cum zice David.
Căci nu putea să binecuvinteze pe Dumnezeu fără să-şi ridice faţa sau dispoziţia sufletului, compusă, ca din nişte trăsături, din multe şi felurite vir-tuţi, spre înălţimea contemplaţiei şi a cunoştinţii, prin
1 Legea (v6[10£) fiind in greceşte de genul bărbătesc, împăratul Daria ^>oate fi tnţelest uşor ca legea care stăpâneşte peste fire.
2 II Cor. 5, 1—2. 3 Evr. 12, 23. * Ps. 86, 2.
Ră spu nsuri către Talasie
235
deprinderea nepătimirii, adică a stării paşnice şi nevinovate [6].1
Şi ce zice, ridicându-şi faţa? „Dela Tine este biruinţa". Prin „biruinţă" arată sfârşitul făptuirii împotriva patimilor, ca pe o răsplată a nevoinţelor dum-nezeeşti împotriva păcatului. „Şi dela Tine înţelepciunea". Prin „înţelepciune" arată sfârşitul la care se ajunge prin contemplaţie, sfârşit care înlătură, prin cunoştinţă, toată neştiinţa sufletului. „Şi a Ta este slava". „Slavă" numeşte strălucirea frumuseţii dumnezeeşti, care iradiază din acelea şi constă din unirea biruinţii şi a înţelepciunii, a activităţii şi a contemplaţiei, a virtuţii şi a cunoştinţii, a bunătăţii şi a adevărului. Căci acestea, unindu-se întreolaltă, iradiază o singură slavă şi aceea a lui Dumnezeu2 [7]. De aceea foarte potrivit adaugă: „Şi eu sunt robul Tău", ştiind că toată activitatea şi contemplaţia, virtutea şi cunoştinţa, biruinţa şi înţelepciunea, bunătatea şi adevărul, le săvârşeşte în noi, ca în nişte organe, Dumnezeu, noi neaducând nimic decât dispoziţia care voeşte cele bune [8J. Această dispoziţie o are şi marele Zorobabel. De aceea adaugă, zicând către Dumnezeu: „Bine eşti cuvântat, Cel ce mi-ai dat mie înţelepciune şi Ţie mă mărturisesc, Doamne al părinţilor". Ca rob recunoscător, Zorobabel toate le-a atribuit lui Dumnezeu, care toate le-a dăruit. Dela
1 Dispoziţia aceasia, ca faţă a sufletului, nu e o stare de moment, ci un chip sufletesc permanent, dobândit de om prin anumite deprinderi. Ea deşi e ascunsă în suflet, se răsfrânge şi pe faţa de dinafară. Când faţa dinlăuntru e o sinteză a tuturor virtuţilor, nu mai e o faţă urîtă, oi o faţă frumoasă, car» reprezintă totodată starea de nepătimire. Căci starea de nepătîmire constând din absenţa oricărei patimi, e tot una cu prezenţa tuturor virtuţilor, odată ce orice ipatimă e alungată prin virtutea corăspunzătoare.
igHH* Cea mai mulţumitoare definiţie a slavei dumnexeeşti. Ea nu e o însuşire sau o lucrare singulară a lui Dumnezeu, în rând cu celelalte, .ci strălucirea totală eare iradiază din ansamblul tuturor Însuşirilor şi lucrărilor divine.
4
236
Filocalia
El a primit şi înţelepciunea, prin care Ii poate mărturisi, ca unui Domn al părinţilor, puterea bunurilor hărăzite. Drept aceea spune: „Bine eşti cuvântat Doamne", arătând prin aceasta că Dumnezeu are înţelepciunea infinită, sau, mai bine zis, e însăşi înţelepciunea, dela care primind şi el înţelepciune, Ii mărturiseşte recunoştinţa sa.
Iar „Domn al părinţilor" II numeşte, ca să arate că toate isprăvile Sfinţilor au fost în chip vădit daruri ale lui Dumnezeu şi deci nici unul dintre ei n'a avut nimic, decât bunul ce i s'a dat dela Domnul Dumnezeu, pe măsura recunoştinţii şi a bunăvoinţii celui ce 1-a primit; altfel spus, fiecare dintre ei a dobândit numai acele bunuri, pe cari le-a atribuit Domnului, care le-a dăruit [9].
Deci „părinţi" numeşte pe Sfinţii din veac. Căci primind credinţa lor şi imitându-le viaţa, a reuşit prin voinţă să se nască din aceia cu duhul, ca fiu născut prin voinţa sa liberă din părinţi cari de asemenea au această calitate prin voinţa lor liberă. Calitatea aceasta este cu atât mai preţuită la Dumnezeu decât calitatea celor ce devin părinţi şi fii prin trup şi nu prin voinţă, cu cât se deosebeşte prin superioritatea fiinţii sufletul de trup [10].
Acest Zorobabel este unul dintre tinerii ce stau în preajma regelui Darie,1 adică a legii naturale, şi cuprinde toată întinderea bunurilor dumnezeeşti din oameni în două cuvinte. El risipeşte cutezanţa celorlalţi şi atrage la sine legea care împărăteşte peste fire, iar aceasta decretează slobozirea puterilor sufletului ţinute în robia streină a patimilor.
Duhurile rele, cari iau partea trupului ca mai pământesc, sunt două, prin însăşi doimea numărului
1 IU Esdra 4, 13. ,
Răspunsuri către Talasie
237
indicându-se caracterul pătimaş şi pieritor al trupului [11]. Iar mintea ce ţine partea sufletului, care e simplu după fiinţă, e una, fiind expresia unităţii lui neîmpărţite, de care nu se poate atinge moartea cu niciun chip, întrucât nu admite vreo tăere care să-1 împăr-ţească.
' Deci zice unul dintre tineri, adică cel dintâi, prezentând vitalitatea pătimaşă a trupului: „Cel mai tare este vinul".1 El numeşte „vin" toată întinderea patimilor iubitoare de plăceri, pe cari le circumscrie în acest singur cuvânt. Acest „vin" provoacă „beţia" ce scoate pe om din minţi şi perverteşte întrebuinţarea gândurilor fireşti. Căci spune Scriptura: „Mânia dracilor este vinul lor şi mânia aspidelor fără vindecare".2 Ea numeşte fierberea plăcerilor trupeşti „vinul dracilor", iar neascultarea îngâmfată şi dispreţuitoare, „vinul aspidelor". Căci se spune de această fiară, că spre deosebire de toate celelalte fiare ale pământului, îşi astupă urechile dela cântări, dispre-ţuind cu mândrie pe cei ce cântă.
Altul dintre tineri, adică al doilea, zice: „Cel mai tare este împăratul".3 El numeşte „împărat" toată slava deşartă a bogăţiei, a domniei şi a celorlalte străluciri de dinafară. E slava care naşte neştiinţa, prin care se produce sfâşierea firii, întrucât toţi se ignoră unul pe altul şi toţi se sfâşie între ei pentru un singur lucru: pentrucă fiecare vrea să fie slăvit mai mult decât alţii, fie datorită puterii, fie bogăţiei, fie plăcerii, sau altor pricini pentru cari se vreau slăviţi cei ce nu cunosc slava dumnezeească cea care rămâne şi dispreţuiesc puterea ei.
Aceştia reducând tot adâncul de mocirlă al patimilor contrare firii la aceste două izvoare, l-au
1 III Esdra 3, 10,
* Deut. 32, 33.
3 III Esdra 3, 11.
238
Filocalia
făcut pe Darie judecător al cuvintelor, nădăjduind că legea care stăpâneşte peste fire îşi va da consimţământul la opiniile lor.
Dar al treilea, care este mintea ce ţine partea virtuţii şi a cunoştinţii şi se strădueşte să slobo-zească sufletul din robia cea rea a patimilor, zice: „Mai tari sunt femeile şi pe toate le birueşte adevărul".1 „Femei a numit el virtuţile îndumnezeitoare, din cari se naşte în oameni iubirea, care îi uneşte cu Dumnezeu şi întreolaltă. Aceasta răpeşte sufletul2 tuturor celor supuşi naşterii şi stricăciunii, ca şi al fiinţelor spirituale cari sunt mai presus de acestea, şi îl împleteşte cu Dumnezeu însuşi într'o uniune drăgăstoasă,3 atât cât este cu putinţă firii omeneşti, înfăptuind în chip mistic căsătoria dumnezeească şi neprihănită. Iar „adevăr" a numit cauza cea unică şi singură a lucrurilor, începutul, stăpânirea, puterea şi Slava, din care şi pentru care s'au făcut şi se fac toate şi prin care şi pentru care se susţin toate în existenţă, şi de dragul căreia se face toată strădania şi mişcarea celor iubitori de Dumnezeu. Scurt vorbind, prin „femei" a arătat sfârşitul virtuţilor: iubirea. Căci aceasta e plăcerea unirii nedespărţite şi neîntrerupte a celor ce se împărtăşesc prin dorinţă de binele prin fire. Iar prin „adevăr" a indicat capătul
1 HI Esdra 3, 12.
* Sufletul fiind în greceşte femenin, e socotit ca o fecioară ce se însoţeşte cu Dumnezeu Într'o căsătorie tainică.
3 XOT'âpMTtX^V «va OTifXpizatV^într'un amestec drăgăstos. Sf. Părinţi folosesc termenul a6fxpaai£ atât pentru unirea sufletului cu Dumnezeu, cât şi pentru a firii omeneşti şi dumnezeeşti în Hristos. „Amestecul" acesta, însă nu e una cu „contopirea" OU"f)(U(7t;, pe care o interzice definiţia dela sinodul din Calcedon. Amestecul e întrepătrunderea a două substanţe fără să piardă identitatea (de ex. sufletul cu trupul). Ar fi bine să-şi însuşească acest termen şi teologia românească, pentru a preciza unirea ca reciprocă imbibare de substanţe şi de energii ce-şi păstrează identitatea lor, spre a nu se socoti unirea simplă alipire.
Răspunsuri către Talasie
239
tuturor cunoştinţelor şi chiar al tuturor celor ce pot fi cunoscute, capăt spre care sunt atrase, ca spre începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, mişcările naturale, printr'o oarecare raţiune generală [12]. Căci începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, ca adevăr, birueşte toate prin fire şi atrage spre sine mişcarea tuturor făpturilor.
Mintea iubitoare de înţelepciune [filosoafă] grăind astfel către legea firii, alungă dela ea toată amăgirea dracilor vicleni şi o convinge să decreteze slobozirea gândurilor şi puterilor sufletului, ţinute în robia patimilor, şi să vestească celor închişi în întu-nerec, adică în pofta după cele sensibile, deslegarea de lanţurile robiei spirituale. Prin aceasta îi lasă să se sue în Iudeea, adică în virtute, ca să zidească în Ierusalim, adică în deprinderea nepătimirii, templul Domnului, sau cunoştinţa capabilă să primească înţelepciunea1 [13].
Deci înţelept şi prea înţelept este marele Zorobabel. Căci primind înţelepciunea dela, Dumnezeu, el a putut, datorită ei, să combată, să învingă şi să ră-.stoarne răspunsurile date de duhurile fele, cari, ţinând partea trupului, căutau să aducă la amăgire şi la stricăciune neamul omenesc. Prin cele două răspunsuri ale sale, el a spulberat cu totul ambele răspuri-
1 Dela virtute (ludea) se înaintează spre nepătimire sau la totalitatea virtuţilor (Ierusalim), dela aceasta la cunoştinţă (templu). Iar cunoştinţa (gnoza), ca rezultat al strădaniei contemplative omeneşti, ajutată, se Înţelege, de har, primeşte de sus, ca o încoronare, înţelepciunea. Ideea că tempIuL. ca culme a strădaniei omeneşti în virtute şi cunoaştere, primeşte înţelepciunea divină ca har, şi-a găsit expresia in măreaţa biserică a Iui Iustinian, dedicată Sofiei dumnezeeşti, ca una ce-a fost destinată să se umple de înţelepciunea dumnezeească. Mintea curăţită şi gnostică, ca templu subiectiv, şi biserica sfinţită, ca minte colectivă a obştei credincioase, ca minte a cosmosului, sunt vasele destinate să se umple de Sofia divină, de energia şi lumina dumnezeească coborită la măsura făpturii in curs de Îndumnezeire.
240
Filocalia
suri vrăjmaşe şi a eliberat sufletul din robia cea rea a patimilor. Dat fiind că aceia prin lauda vinului se străduiau să obţină cea mai măre cinste pentru fierberea plăcerilor trupeşti, iar prin lauda împăratului ridicau mai presus de toatj& puterea slăvii lumeşti, acesta a arătat, prin simbolul femeilor, superioritatea plăcerii duhovniceşti, care nu are sfârşit, iar prin adevăr a indicat puterea care nu poate fi clintită de nimic: Prin aceasta 1-a înduplecat [pe Darie] să dispreţuiască bunurile prezente şi să caute pe cele viitoare.
Acesta este înţelesul sănătos şi înţelept, pe care îl au, după părerea mea, răspunsurile celor trei tineri. El a fost socotit de Duhul vrednic de a fi fixat în scris pentru îndemnul nostru. Iar dacă cineva ar putea să vadă un înţeles mai înalt în cele scrise, potrivit cu puterea ce i s'a dat de a înţelege cele dum-nezeeşti, nu trebue să fie invidiat. Căci harul Duhului nu se micşorează în cei ce se împărtăşesc de el [din care pricină se şi naşte patima invidiei], chiar dacă unul primeşte mai mult, iar altul mai puţin din har. Pentrucă fiecare dobândeşte după măsura ere-, dinţii lui arătarea lucrării Duhului. Aşa încât fiecare îşi este distribuitorul propriu al harului [14]. Şi dacă ar cugeta bine, n'ar trebui să invidieze pe cel ce a dobândit haruri mai mari, deoarece atârnă de el însuşi dispoziţia prin care primeşte bunurile dirmnezeeşti.
Dar să venim şi la alt înţeles tainic al celor scrise, şi anume la acela care descopere adevărul originar al lor. Zorobabel cel adevărat şi nou [15], vestit prin cel vechiu în mod figurat, este Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, care a fost conceput, purtat şi născut în „confuzia"1 firii noastre, ca, făcân-
1 „Confuzia" reprezintă Babilonul unde s'a născut Zorobabel si de unde a eliberat pe Iudei. Babei intră şi tn compoiiţia numelui: Zoro-Babel.
Răspunsuri către Talasie
241
du-se om după fire, să readucă la sine firea, sco-ţând-o din. confuzie.
Acesta n'a fost dus în robie împreună cu noi şi n'a fost strămutat în confuzia patimilor [16]. „Căci n'a săvârşit păcat, nici sa aflat vicleşug în gura lui".1 Dar s'a născut între noi cei robiţi ca un rob, şi „a fost socotit cu noi, cei fărădelege",8 făcându-se din iubirea de oameni „întru asemănarea trupului păcatului, pentru păcat".3 Sa făcut „într;i asemănarea trupului păcatului", întrucât, fiind prin fire Dumnezeu nepătimitor, a binevoit să se facă, potrivit iconomiei, în chip neschimbat, om prin fire pătimitor [17]. Şi s'a făcut aşa „pentru păcat", deoarece „pentru păcatele noastre a fost dus la moarte şi pentru noi a suferit dureri"; „pentru păcatele noastre a fost rănit şi pentru fărădelegile noastre a fost zdrobit ca noi să ne vindecăm cu rana Lui".4 Duhul înaintea feţii noastre, unsul Domnului a fost prins în stricăciunile noastre, el despre care noi ziceam: „In umbra lui vom trăi printre neamuri".5
Ei esie Răsăritul cel drept din împrăştierea noastră, în care anf ajuns prin păcat. Despre el spune Duhul Sfânt prin Proorocişi: „Că va răsări vouă Răsărit drept",6 sau „Iată bărbat, Răsăritul este numele Lui şi va răsări dedesuptul Lui",7 sau: „Răsări-va Soarele dreptăţii, aducând tămăduire în aripile Lui".8 Prin cuvântul „dedesuptul lui" se arată taina neînţeleasă a întrupării Cuvântului, din care a răsărit mântuirea tuturor [18]. Iar „aripile Soarelui dreptăţii" ar fi cele două Testamente, prin cari sburând Cuvântul în noi, ne vindecă rana căderii în păcat şi ne dă-rueşte desăvârşita sănătate a virtuţii, adică prin cel
1 Is. £3, 9. 4 Îs. 53, 4—5.
' Is. 53, 12, 6 Ier," 23, 5.
8 Maleachi 3, 20 (4, 2, Sept.).
7 Zah. 6, 12 Prof. Dr. D. Stăniloae: „Filocalia" - voi. III
' Rom. 8, 3. 5 Plâng. 4. 20.
16
242
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
Vechiu înlătură păcatul, iar prin cel Nou sădeşte virtutea. Sau iarăşi aripile sunt Pronia şi Judecata. Cuvântul sburând prin acestea, se sâlăşlueşte în chip nevăzut în făpturi, tămăduind prin raţiunile înţelepciunii pe cei ce voiesc să se tămăduiască şi vindecând prin modurile certării pe cei greu de urnit spre virtute. Prin acestea 'unora le curăţeşte întinăciunea trupului, iar altora le şterge petele sufletului1 [19].
El este cel ce readuce din robie pe Israil cel adevărat. El îl mută nu dintr'o ţară într'alta, cum a făcut vechiul Zorobabel, strămutând poporul din Ba-bilon în ludea, ci de pe pământ la cer, dela păcat la virtute, dela neştiinţă la cunoştinţa adevărului, dela stricăciune la nestricâciune şi dela moarte la nemurire, scurt vorbind, dela lumea văzută şi pieritoare, ia lumea spirituală şi statornică şi' dela viaţa ce se destramă la cea care rămâne şi nu se destramă.
El este adevăratul ziditor al templului raţional, surpat de păcate şi ars de focul strein, pe care noi l-am adus asupra lui umblând în lumina focului din noi şi în flacăra în care ardeam, întrucât nu numai că am făcut să urmeze slugarnic partea mintală a sufletului cugetului trupesc, ci am şi aprins fără ruşine materia patimilor prin lucrarea noastră [20].
El este cel care a înduplecat prin înţelepciune pe Darie împăratul, adică legea firii. Pentrucă nu se poate ca în acest loc să se înţeleagă prin Darie diavolul, odată ce s'a făcut de bunăvoe împreună lucrător cu harul în slobozirea poporului şi s'a lăsat
1 Prin Providenţă Dumnezeu îndrumă în chip pozitiv pe om prin binefacerile ce i le dă in fiecare clipă şi prin meditaţia asupra lor; prin judecată îl abate dela rău, trimiţându-i diferite certări. Aceste două moduri se alternează sau chiar se împletesc, ca într'o pedagogie părintească. In fiecare zi Dumnezeu ne dă bunurile sale şi aproape in fiecare zi ne şi ceartă. El zilnic stă la judecată cu noi, ca să ne scape de judecata neîndurată dela sfârşit.
243
convins că nimic nu e mai tare şi mai de folos firii spre mântuire, decât credinţa şi buna conştiinţă. Căci prin adevăr se înţelege credinţa care are în ea raţiunea adevărului, iar conştiinţa cea bună e semnul iubirii de Dumnezeu, indicată alegoric prin femei, întrucât unde este ea nu e cu putinţă călcarea poruncilor dumnezeeşti [21].
El este aceia care a clădit din nou în Sine însuşi, printr'o unire negrăită şi neîmpărţită, „cortul lui David",1 adică firea stricată de moarte din pricina păcatului.
El este Zorobabel care a ridicat cu slavă casa căzută a lui Dumnezeu, despre care zice Duhul: „Va fi slava din urmă a casei acesteia mai presus decât cea dintâi".2 G?ci Cuvântul a intrat într'o a doua comuniune cu firea, care e cu atât mai minunată decât cea dintâi, cu cât prima dată i-a dăruit din ceea ce era mai bun, iar pe urmă s'a împărtăşit El însuşi din ceea ce era mai rău. Aceasta, ca să mântuiască şi chipul şi ca să facă nemuritor şi trupul. Deci ştergând cu totul cuvântul şarpelui, suflat în urechile firii, a făcut iarăşi curată firea ca la început. Ba încă a făcut-o să întreacă prin îndumnezeire prima ei plăsmuire. Şi precum neexistând la început, a întemeiat-o, aşa sur-pându-se pe urmă a făcut-o neschimbabilă, ca să nu mai cadă [22]. Prin aceasta a împlinit tot sfatul Iui Dumnezeu şi Tatăl, îndumnezeind-o prin întrupare.3
1 Amos 9, 14; Fapt. Apost, 15, \6.        1 Agheu 2, 10.
3 Fiul lui Dumnezeu a fixat firea omenească în Sine (ca pe un „cort" in „locul" de supremă soliditate al dumnezeirii), ca s'o facă să nu mâi cadă, fiind ţinută chiar de Dumnezeu. De aceea chiar întruparea constitue o îndumnezeire a firii omeneşti, chiar ea face această fire să nu mai poată luneca in păcat, deşi învierea îşi are şi ea rostul ei în iconomia mântuirii. Desigur această consolidare a firii omeneşti în nepătimire prin întrupare, nu trebue răstălmăcită în sensul unei mântuiri fizice, conform acuzei ce-o aduc Apusenii Părinţilor orientali. Firea omenească a lui Hristos nu mai lunecă din motive spirituale. E prea aproape de ea adevărul şi binele suprem, ca s'o mai atragă ceva inferior.
16*.
244
Filocalia
„Manile lui Zorobabel {cel spiritual] au pus temelie, zice, casei acesteia [adică omului] şi mâinile lui o vor isprăvi".1 E vorba aci de prima plăsmuire a omului şi de refacerea de pe urmă a lui Hristos însuşi, prin unirea cea negrăită [23].
El este Zorobabel care a eliberat pe cei din robie şi are în mână piatra de cositor, împodobită cu cei şapte ochi ai Domnului, prin care priveşte Dumnezeu peste tot pământul.2 După istorie nu se pare câtuşi de puţin să fi avut Zorobabel în mână o piatră de cositor, care să aibă şapte ochi şi încă ai Domnului, cari să privească peste tot pământul. Fiind deci cu neputinţă să luăm acestea după literă, vom recurge la înţelesul mai înalt al celor scrise.
Zorobabel este, cum am Spus adeseori mai înainte, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Iar piatra acestuia este credinţa în Ei. A avea această piatră „în mână", însemnează că credinţa în Hristos se face arătată prin împlinirea poruncilor. Căci „credinţa fără fapte este moartă",3 precum şi faptele fără de credinţă. Iar „mâna" este, evident, simbolul faptelor. Deci Domnul ţinând în mână piatra, ne învaţă să avem în El credinţa arătată prin fapte. Iar cei şapte ochi ai Domnului, cu cari e împodobită piatra aceasta, sunt cele şapte lucrări ale Duhului Sfânt [24]. „Şi se vor odihni peste Ei, zice, şapte duhuri: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul cunoştinţii, duhul ştiinţii, duhul sfatului, duhul tăriei, duhul temerii de Dumnezeu".4
Duhul temerii de Dumnezeu se arată în înfrâ-narea cu fapte dela păcate; duhul tăriei, în pornirea şi mişcarea plină de râvnă spre lucrarea şi împlinirea poruncilor; duhul sfatului, în deprinderea dis-
1 Zaharia 4, 9. 3 Iacov 2, 26.
* Zaharia i, 10.
* Isaia 11, 2.
Răspunsuri câtre Talasie
245
cernământului care ne ajută să împlinim cu raţiune poruncile dumnezeeşti şi să deosebim cele bune de cele rele; duhul ştiinţii ne face să ştim fără greşeală modurile activităţii virtuoase, după cari lucrând nu cădem nicidecum din dreapta judecată a raţiunii; duhul cunoştinţii ne dă putinţa să cuprindem cu mintea raţiunile din porunci, pe cari se. întemeiază modurile de activitate ale virtuţilor; duhul înţelegerii este consimţământul afectuos al sufletului cu modurile şi raţiunile poruncilor, sau mai bine zis prefacerea lui în acelea, prefacere prin care se produce o fuziune a puterilor noastre naturale cu modurile şi raţiunile poruncilor; duhul înţelepciunii ne face să ne înălţăm la cauza raţiunilor duhovniceşti din porunci şi la unirea cu ea; prin aceasta cunoscând, pe cât este cu putinţă oamenilor, în chip neştiut, raţiunile simple ale lucrurilor, aflătoare în Dumnezeu, scoatem ca dintr'un izvor ţâşnitor ăl inimii adevărul din toate împărtăşindu-i în chip felurit şi celorlalţi oameni [25]. In felul acesta urcăm pe o anumită cale şi după o anumită ordine dela cele ce sunt faţă de Dumnezeu ultimele, dar faţă de noi cele mai apropiate, spre cele dintâi şi faţă de noi cele mai depărtate, iar faţă de Dumnezeu cele mai apropiate [26].
Căci de fapt dela încetarea de-a păcătui prin temere, venim la lucrarea virtuţilor prin tărie; iar dela lucrarea virtuţilor, la discernământul sfatului. Dela discernământ trecem apoi la deprinderea virtuţilor, sau la ştiinţă; iar dela deprinderea virtuţilor, la cunoştinţa raţiunilor din virtuţi. Dela aceasta ne ridicăm la deprinderea care preface puterile naturale în raţiunile cunoscute ale virtuţilor, adică la înţelegere şi dela aceasta la contemplarea simplă şi exactă a adevărului din toate lucrurile. In sfârşit, pornind dela aceasta vom scoate la iveală multe şi variate
246.
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
247
raţiuni cucernice aie adevărului din contemplarea înţeleaptă a lucrurilor sensibile şi a fiinţelor inteligibile.
Urcând aşadar prin aceşti ochi ai credinţii, sau prin aceste iluminări, ne adunăm în unitatea dumnezeească a înţelepciunii, concentrând harismele [darurile], cari s'au împărţit pentru noi, prin înălţările noastre treptate pe scara virtuţilor [27], neomiţând, cu ajutorul lui Dumnezeu, nimic din cele spuse. Aceasta pentrucă nu cumva, neglijându-le puţin câte puţin, să ne facem credinţa noastră oarbă şi fără ochi, lipsită de iluminările Duhului, cari ni se Împărtăşesc prin mijlocirea virtuţilor, şi să fim trimişi, după dreptate, la muncile veacurilor - nesfârşite, ca unii ce neam orbit ochii dumnezeeşti ai credinţii, în ce ne priveşte pe noi [28].
Căci tot cel ce şi-a scos aceşti ochi ai credinţii din sine prin neîmplinirea poruncilor, va fi osândit cu siguranţă, ne mai având pe Dumnezeu privind la el.1 Acesta este, socotesc, pricina pentru dare Scriptura a numit credinţa piatră de cositor, întrucât pedepseşte pe cei ce n'o împodobesc prin împlinirea poruncilor şi-i foloseşte pe cei ce o păstrează înfrumseţată cu lucrările Duhului. „Căci va fi, zice marele Simion vorbind despre Domnul, spre căderea şi ridicarea multora din Israil";2 se înţelege spre căderea celor necredincioşi şi spre ridicarea celor credincioşi. Pentrucă spun unii despre cositor că se compune din argint şi plumb. Dar plumbul este simbolul mustrării, al pedepsirii, al chinuirii şi al osândei grele, iar.ar-
-.* Ochiilcredinţii, ca evidenţă a adevărurilor credinţii, dobândită» prin fapte, deşi sunt în noi, ajutându-ne să vedem, totuşi nu sunt ai noştri, ci sunt darul lui Dumnezeu, sau lucrările Lui. Ca atare deşi vedem şi noi prin ei, sunt ochii prin care însuşi Dumnezeu priveşte în noi şi in jurul nostru. Iar noi vedem prin aceşti ochi ai lui Dumnezeu. In acest sens pe Dumnezeu 11 cunoaşte cel ce e cunoscut de Dumnezeu. 8 Lc. 2, 34.
gintul este chipul strălucirii, al slavei şi al măririi. Dacă e aşa, atunci şi credinţa indicată prin cositor pe de o parte mustră, pedepseşte, chinueşte şi osândeşte pe cei ce s'au dovedit slabi în ea, prin nelucrarea poruncilor, având poate drept plumb neputinţa trupului, împuternicită prin unirea cu Cuvântul; iar pe de altă parte slăveşte, luminează şi duce spre îndumnezeire pe cei ce s'au dovedit tari în ea prin Iu-, crarea poruncilor, având poate.drept argint dumnezeirea Cuvântului; care străluceşte în cei vrednici, după puterea lor [30].
Alţii au înţeles prin piatra de cositor pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca unul ce e compus din două firi, din dumnezeire şi omenitate. Iar dacă cineva vrea să înţeleagă credinţa în Hristos, sau pe Hristos însuşi într'un chip mai spiritual, credinţa şi Hristos însuşi este plumb întrucât mustră sufletul, chinueşte trupul, pedepseşte patimile şi osândeşte pe demoni, iar argint întrucât umple mintea de strălucire prin virtuţi, o slăveşte prin cunoştinţe şi o face prin îndumnezeire lumină ce oglindeşte Lumina primă. In acest sens trebue înţeleasă şi „căderea" şi „ridicarea" care se va întâmpla din pricina Lui: El provoacă căderea trupului, adică a cugetului trupesc şi ridicarea puterilor naturale ale virtuţii şi ale gândurilor cari susţin cunoştinţa. Simplu vorbind, Cuvântul provoacă în cei vrednici căderea întregului om vechiu după chipul lui Adam şi a literii legii, şi ridicarea omului nou după chipul Său şi a duhului legii [31].
Dar poate Scriptura închipueşte credinţa prin piatra de cositor şi pentru laptul că dă putinţă celor ce-şi înegresc virtutea şi cunoştinţa să se lumineze iarăşi prin pocăinţă, redobândind activitatea şi contemplaţia şi revenind din nou la strălucirea plină de lumină a vieţii [32).
248
FUocalia
Scolii
i
1. Arată în câte feluri se tălmăceşte Zorobabel, tradus în limba greacă.
2. Sfârşitul [ţinta din urmă] virtuţii este binele, care înseamnă împlinirea şi întregirea lucrării dum-nezeeşti. Spre această împlinire duce puterea [facultatea] raţională a sufletului, folosindu-se de puterea mâniei şi a poftei, potrivit cu firea. Şi în ea iese Ia iveală frumuseţea asemănării noastre cu Dumnezeu. Iar sfârşitul filosofici contemplative este adevărul, care e cunoştinţa unitară şi neîmpărţită a tuturor celor ce sunt în jurul lui Dumnezeu. Spre el e purtată mintea curată, după ce a lepădat cu totul judecata eea după simţuri. In această cunoştinţă se descopere neîntinată demnitatea chipului dumnezeesc.
3. Prin femei a înţeles virtuţile, al căror sfârşit este iubirea; iar prin adevăr cunoştinţa necantitativă. Cunoscând legea care împărăteşte peste fire preţul acestora, adică al iubirii şi ai cunoştinţii, lapădă, ca pe un vin, plăcerea patimilor trupeşti şi ca pe o împărăţie pofta nebună după slavă a tuturor celor stăpâniţi de părerea de sine în chip neînfrânat.
4. Faţa minţii contemplative ce se îndreaptă spre înălţimea cunoştinţii adevărate, ca spre cer, este dispoziţia virtuoasă.
5. Alt înţeles al aceluiaşi lucru. Conform acestuia numai aceia sunt scrişi în cer, cari se oferă pe ei înşişi cu voia ca să fie scrişi cu condeiul Duhului.1 Căci Duhul Sfânt scrie în cer numai pe cei ce voiesc fără să silească pe nimeni.
1 Cel ce nu e scris in lăuntrul său de condeiul Duhului, nu e scris nici în cer. Pentru că nu se asortează cu cerul \ n'a devenit o bucată a cerului. Se va urca în cer numai cine s'a acomodat de aici cerului, numai acela în cate s'a coborît în prealabil cerul.
Răspunsuri către Talasie
249
6. Nimenea nu poate să binecuvânte cu adevărat pe Dumnezeu, dacă nu şi-a sfinţit trupul prin virtuţi .şi nu şi-a luminat sufletul prin cunoştinţe. ,
7. Biruinţa este capătul din urmă al nevoinţelor dumnezeeşti ale sufletului pe terenul faptelor. Acesta este binele neamestecat. Iar înţelepciunea este capătul din urmă al vederilor tainice ale sufletului în ordinea cunoştinţii [a gnozei]. Acesta este adevărul simplu, spre care îl duce mintea pe cel ce s'a eliberat de nălucirile sensibile şi raţiunea care şi-a supus partea vitală a sufletului. întâlnirea acestora, a biruinţii şi a înţelepciunii, sau a bunătăţii şi adevărului, desvălue o singură slavă în cei în care se produce, iradiind lumina asemănării.
8. Cu ce contribuim noi la virtute.
9. Din care pricină e numit Dumnezeu, Domnul părinţilor.
10. Părinţii după duh se fac părinţi cu voia ai celor ce vreau să le fie fii, prin învăţătura ce le-o dau, plăsmuindu-i prin cuvântul şi .viaţa lor cea după Dumnezeu. Iar fiii după duh se fac fii cu voia ai celor ce vreau să le fie părinţi, prin primirea învăţăturii lor, lăsându-se formaţi de bună voie de către aceia prin cuvântul şi viaţa lor. Căci harul Duhului lucrează naşterea liber consimţită a celor ce nasc şi se nasc după EI, ceea ce nu au părinţii după trup, cari sunt părinţi involuntari ai unor fii involuntari. Căci plăsmuirea celor ce nasc şi se nasc pe cale naturală e o faptă a firii, nu a voinţii.
11. Numărul doi indică aci materia şi forma, a căror întâlnire cauzează facerea [alcătuirea] trupului şi a căror desfacere provoacă stricarea lui. Prin urmare lucrurile cari există prin împreunarea materiei şi a formei, au un sfârşit contrar începutului natural,
250
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
251
odată ce stricarea nimiceşte facerea. Pentru facere şi pentru stricare luptă două puteri: cea a poftei şi cea a mâniei. Cea dintâi doreşte să păstreze în existenţă facerea; cea de a două luptă să înlăture desfacerea ce urmează stricării. Avocaţii acestor puteri sunt dracii cei vicleni: unii propun legii naturale ieşirea [extazul] sufletului dela cele dumnezeeşti prin poftă, al cărei simbol este vinuî, iar alţii stăpânirea tiranică prin mânie asupra celor materiale, al cărei chip este „împărăţia". Ei vreau să o convingă să aleagă viaţa pătimaşă prin acele puteri. Iar numărul uhu însemnează sufletul cel simplu după fiinţă, ca chip al unităţii treipostatice şi supra-naturale după fiinţă. Avocatul acestuia, adică al sufletului, este mintea, care e una precum şi sufletul e unul. El dovedeşte legii naturale, prin pilda adevărului şi a „femeilor", că credinţa în Dumnezeu şi iubirea faţă de El sunt mai tari decât toate şi o convinge să le dea acestora puterea.
12. Adevărul se descopere ca unul şi singur când e înlăturată pluralitatea prin depăşirea ei. El acopere puterile cunoscătoare ale tuturor celor ce pot să cugete şi să fie cugetate, ca unul ce este prin subsistentă lui suprafiinţială mai presus de cele ce înţeleg şi sunt înţelese, îmbrăţişând [circumscriind] printr'o putere infinită capetele extreme ale lucrurilor, adică începutul şi sfârşitul lor. Prin aceasta el atrage spre sine mişcarea tuturor şi unora le dă cunoştinţa clară, de al cărei har s'au lipsit, iar altora le dărueşte putinţa de recunoaştere vădită a binelui pe care îl doreau, printr'o simţire negrăită, datorită împărtăşirii de el.
13. Prin poporul din Babilon se înţeleg alegoric gândurile ţinute în robia patimilor. Prin Darie, legea naturală; prin Zorobabel, mintea cunoscătoare [gno-.stică]; prin ludea, virtutea;  prin Ierusalim, deprin-
derea nepătimirii; prin templu, cunoştinţa capabilă să primească înţelepciunea; prin suirea din Babilon în Iudeea, mutarea dela cele trupeşti la cele duhovniceşti prin pocăinţă.
14. Norma împărţirii bunurilor duhovniceşti e măsura credinţii fiecăruia. Căci pe măsura credinţii, sporim în râvna făptuirii. Cel ce lucrează, după analogia lucrării sale îşi arată măsura credinţii, primind măsura harului după cum a crezut. Iar cel ce nu lucrează, după analogia nelucrării îşi arată măsura ne-credinţii, lipsindu-se de har după necredinţa lui. Prin urmare face rău invidiosul că bârfeşte. Căci de el atârnă şi nu de altul să creadă şi să lucreze şi după măsura credinţii să primească harul.
15. Cum este Zorobabel chip al Domnului.
16. Frumos s'a arătat congruenţa dintre chip şi adevăr. Căci precum Zorobabel n'a fost dus el însuşi în robie, ci s'a născut dintre cei ce se aflau atunci în robia Babilonului şi s'a făcut eliberatorul lor, aşa şi Domnul, fiind fără de păcat, s'a născut dintre noi, a fost între noi şi s'a socotit ca unul dintre noi. El a îmbrăcat de bunăvoie trăsătura pătimitoare a firii noastre, prin care, suportând cu adevărat neputinţele noastre naturale, ne-a slobozit de sub stăpânirea pricinuitoare de stricăciune şi ne-a suit de pe pământ la cer. Anume prin întruparea Sa a luat fără ştirbire toată firea noastră, unind-o cu Sine printr'o unire negrăită, dar prin chemarea harului, numai pe aceia cari au primit cu bucurie chemarea şi au cinstit prin fapte harul renaşterii lor.
17. „Trupul păcatului" este acela care îşi are obârşia din sămânţa bărbatului. Căci în el se află ca potentă şi păcatul şi stricăciunea, prin fire: păcatul ca început, iar stricăciunea ca sfârşit al existenţii sale. Iar „trupul întru asemănarea trupului păcatului" este
252
Filocalia
trupul lui Dumnezeu, zămislit fără sămânţă bărbătească. El avea după fire stricăciunea, prin care era asemenea nouă, iar în potentă nepăcătoşenia prin fire, după care era neasemenea nouă.
18. In raport cu teologia pură şi supremă, învăţătura întrupării este a doua. Cea dintâi se ocupă cu învăţătura supremă despre fiinţă. A doua înfăţişează lucrarea supremă a Providenţii, care a fost numită de Duhul „Răsăritul de dedesubt". Căci în învăţătura dumnezeeştei întrupări se cuprinde facerea veacurilor şi a celor din veac şî prelungirea fără hotar [ia indefinit] a visţii celei după har şi mai presus de veacuri a făpturilor.
19. Acela care iubeşte lucrurile bune şi frumoase, tinde de bunăvoie spre harul îndumnezeirii, fiind călăuzit de Providenţă prin raţiunile înţelepciunii. Iar acela care nu e îndrăgostit de acestea, e tras dela păcat împotriva voii lui şi lucrul acesta îl face Judecata cea dreaptă prin diferitele moduri de pedepse. Cel dintâi, adică iubitorul de Dumnezeu, e îndumnezeit prin Providenţă, cel de al doilea, adică iubitorul de materie, e oprit de Judecată să ajungă la osândă.
20. Focul nostru cel de ocară este legea trupului, lumina acestui foc este deprinderea patimilor de a se mişca potrivit cu această lege, iar flacăra de ocară este arderea ce o pricinueşte în noi lucrarea patimilor. Sau iarăşi focul cel de ocară este păcatul, lumina cea de ocară este deprinderea cu păcatul, iar flacăra este lucrarea lui. Prin urmare nu se cade minţii să se încălzească la acest foc, nici -să se lumineze cu această lumină, nici să arză în această flacără. Căci ceea ce e lumină pentru plăcerea simţurilor, pentru minte este adânc xle întunerec.
21. Credinţa autentică slujeşte adevărului, ne-având în ea minciună, iar conştiinţa cea bună poartă
Răspunsuri către Talasie
253
în ea puterea iubirii, neaflându-se în ea vreo călcare a poruncii duronezeeşti.
22. învierea este refacerea firii în aşa fel că aceasta întrece starea ei din Paradis. Superioritatea constă în general în neschimbabilitatea universală a tuturor, iar în special în negrăita îndumnezeire după har a sfinţilor.
23. Mâinile lui Zorobabel cel spiritual sunt, poate, pe deoparte lucrarea creatoare, prin care primim existenţa în vederea fericirii, iar pe de alta lucrarea restauratoare, prin care primim harul în vederea fericirii veşnice; sau pe deoparte harul, care produce în noi, prin activitatea noastră, virtuţile, iar pe de alta revărsarea neîmprăştiată a cunoştinţii, de care ne împărtăşim, prin contemplaţie, de pe urma acestui har.
24. Credinţa s'a numit, „piatră" pentru tăria, neschimbabilitatea, statornicia şi imobilitatea totală a adevărului ei, ca şi pentru rezistenţa ei în faţa asalturilor minciunii. Ea' e ţinută „în mână", arătându-se prin aceasta puterea ei, care produce şi susţine toate virtuţile. Iar cei şapte ochi, pe care îi are, indică puterea ei de discernământ, ca şi faptul că îmbrăţişează cunoştinţa deplină şi fără greşală a celor vremelnice şi e capabilă de lucrarea înşeptită a Preasfântului Duh, pe care numărul nu o face compusă.
25. Explicaţia fiecărui dar duhovnicesc Propriu temerii este să se înfrâneze dela rele. Propriu tăriei este să lucreze cele bune. Propriu sfatului este să deosebească între cele contrare. Propriu ştiinţii este să cunoască fără greşală datoriile. Propriu cunoaşterii e să cuprindă cu fapta raţiunile dumnezeeşti din virtuţi. Propriu înţelegerii este consimţământul sufletului cu cele cunoscute. In sfârşit propriu înţelepciunii este unirea neînţeleasă cu Dumnezeu, prin care dorinţa celor vrednici se transformă în posesiune.   Ea face
254
Filocalia
pe cel părtaş de ea Dumnezeu prin participare şi tălmaciu al fericirii dumnezeeşti printr'o înfăţişare şi lămurire necontenită şi fără pompă a tainelor dumnezeeşti înaintea celor ce au trebuinţă.
26. Temerea, care e primul dar ce-1 dobândim noi în fapt, Scriptura l-a aşezat la urmă. Ea este începutul înţelepciunii. Pornind dela ea ne urcăm înţelegerea spre ţinta înţelepciunii. Iar după ce am dobândit-o pe aceasta, ne aflăm în imediată apropiere de Dumnezeu însuşi, nemai având decât înţelepciunea ca mijlocitoare a unirii cu El.1 Dar nu e cu putinţă să ajungă la înţelepciune cel ce nu s'a scuturat mai înainte prin temere şi prin celelalte daruri intermediare de urdorile neştiintii şi de praful păcatelor. De aceea Scriptura, ţinând seama de ordinea reală, înfăţişează înţelepciunea ca pe cea mai aproape în raport cu Dumnezeu, iar temerea ca pe cea mai aproape în raport cu noi. Aceasta, ca să învăţăm şi noi regula şi legea bunei rândueli.
27. Unitatea înţelepciunii poate fi contemplată ca existând nedivizat în diferitele virtup ce isvorăsc din ea şi pe măsură ce sporim în lucrările tuturor virtuţilor o concentrăm tot mai mult, încât se descopere iarăşi ca o unitate simplă prin reîntoarcerea Ia ea a tuturor virtuţilor pornite din ea. Aceasta se întâmplă când noi, pentru cari se lansează din sine prin naşterea fiecărei virtuţi, ne strângem iarăşi în ea, urcând prin fiecare virtute.
28. Credinţă oarbă are acel care nu împlineşte prin credinţă poruncile dumnezeeşti.   Căci dacă po-
1 întrucât înţelepciunea se află in nemijlocită apropiere de Dumnezeu, întrucât în ea se cuprind concentrat toate darurile ce Ie primim dela Dumnezeu şi ea e totul ce primeşte făptura dela Dumnezeu, se poate spune că Dumnezeu ia contact cu lumea prin Sofia, că treapta culminantă la care se poate ridica lumea e Sofia.
Răspunsuri către Talasie
255
runcile dumnezeeşti sunt lumină, e vădit că cel ce nu împlineşte poruncile dumnezeeşti e lipsit de lumină şi poartă numai numele gol, dar nu pe cel adevărat al credinţii.
29. Scriptura a indicat prin ochii Domnului lucrările Duhului. Cel ce nu-i deschide pe aceştia prin împlinirea poruncilor, nu-L are pe Dumnezeu privind_ spre el. Şi prin mulţi ochi priveşte Dumnezeu pe cei de pe pământ, dacă lumina virtuţii noastre este rază a privirii dumnezeeşti.1
30. Cositorul caracterizează credinţa, întrucât are însuşirile naturale ale argintului şi ale plumbului. Căci dacă nu e păzită, credinţa pedepseşte prin osânda veşnică pe care o aduce asupra celor, ce nu au păzit-o, apăsându-i ca plumbul. Iar pe cei ce o păzesc, îi slăveşte, împodobindu-i ca un argint lucitor şi măreţ.
31. Niciunul din cei ce păcătuesc nu poate aduce ca scuză a păcatului slăbiciunea trupului. Pentrucă unirea cu Dumnezeu Cuvântul a întărit toată firea, prin deslegarea ei de blestem, nelăsându-ne nicio scuză pentru pornirea cea de bună voie spre patimi. Căci dumnezeirea Cuvântului, aflându-se totdeauna prin har în cei ce cred în El, veştejeşte legea păcatului din trup.
1 Privirea lui Dumnezeu e efectivă, e creatoare şi modificatoare. Raza privirii lui Dumnezeu produce virtutea noastră, trimiţând în noi o adevărată energie spirituală, Dar noi deschidem ochiul lui Dumnezeu prin silinţa de-a împlini poruncile. Noi le primim extern, Dar Dumnezeu transformă această silinţă exterioară într'o calitate statornică şi plăcută a noastră. Virtutea este deci şi ea un fel de unire cu Dumnezeu, dar prin „privire", dela distanţă, nu o unire care înlătura „distanţa" (diastaza). Diferenţa de grad intre unirea pe care o realizează între om şi Dumnezeu moralitatea şi contemplaţia a arătat-o Paul Hankamer, cu pilda lui Schiller pentru prima, cu a lui Ekkehart şi Goethe pentru a doua. Pentru cei din urmă „moralitatea era încă treaptă spre un scop final". Jakob Bohme, Bonn, Cohen, 1924, p 25.
256
Filocalia
32. Precum cositorul înegrindu-se iarăşi capătă luciu, aşa şi cei credincioşi, chiar dacă se înegresc prin păcate îşi recapătă din nou strălucirea prin pocăinţă. Poate şi din această pricină credinţa s'a asemănat cu cositorul.
întrebarea 55 „Şi aa fost toţi din Israil dela doisprezece ani şi mai în sas, afară de copii şi de femei, patruzeci şi trei de mii trei sute şasezeci. Iar robii şi roabele lor, şapte mii trei sate şi şapte; psalţi şi cântăreţi, opt sute cincizeci şi cinci; cămile, patru sate treizeci şi cinci; cai, şapte mii şapte sute treizeci şi şase; catâri, opt sute patruzeci şi cinci; măgari, cinci mii cinci sute douăzeci şi cinci" .l Fă o agapă spirituală din lucrurile acestea aşa de mari şi de înalte, scrise de Duhul prin Proorocul, cu privire la a şasea întoarcere din robie.   Ce însemnează această coborîre şi această povestire fără rost şi nedemnă de Duhul, să amintească de cai, de catâri, de măgari şi încă cu atâta precizie în numărătoare?
Răspuns
A vorbi cu preciziune despre acestea este cu putinţă numai acelora, tjari pentru multa curăţenie a minţii îor au primit dela Dumnezeu tot harul pe care-1 pot primi oamenii [1]. Căci pătrunzând cu ajutorul acestui har în noianul vederilor tainiGe, aceştia văd numai raţiunile celor scrise, desbrăcate de vestmântul figurilor. Ei nu se ocupă câtuşi de puţin de simboalele, cari le dau o formă sensibilă, decât în cazul când voiesc prea înţelept să Ie înfăţişeze corporal celor ce, din pricina nevârstniciei minţii, nu se pot ridica peste percepţia simţurilor, ci trebue să se
1 Numărătoarea aceasta nu corespunde exact nici cu cea din Neamia (II Ezdra) 7, 65—69, nici cu cea din III Ezdra 5, 63—69.
Răspunsuri către Talasie
257
exerciteze mai întâi prin figuri sensibile, ca apoi să dorească să se urca la raţiunile arhetipice ce sunt mai presus de percepţia sensibilă [2\. Dar noi socotim că nu este absurd să ne apropfem de realităţile subtile prin conjectură, dată fiind facultatea naturală din noi, care se doreşte după cunoaşterea celor dumnezeeşti. Căci două bunuri pot rezulta din conjectură pentru cei ce sunt stăpâniţi de o veneraţie sinceră faţă de cele dumnezeeşti: cel ce abordează prin conjectură lucrurile dumnezeeşti, sau descopere adevărul în privinţa celor cugetate şi atunci aduce cu bucurie, drept jertfă de laudă, mulţumiri Celui ce i-a dat ştire despre ceea ce a căutat |3], sau constată că înţelesul celor scrise îi scapă şi atunci respectă şi mai mult lucrurile dumnezeeşti, aflând că înţelegerea lor întrece propria lui putere.
Deci apropiindu-mă şi eu prin conjectură de cele scrise, rog pe Dumnezeu să-ini fie într'ajutor în cele ce voi spune, căci ştiu că puterea înţelegerii mele e cu mult prea slabă faţă de sublimitatea tainelor Scripturii. De voi reuşi, voi datora întreaga izbândă lui Dumnezeu, care m'a ridicat prin înţelegere spre mulţumire, iar de nu voi reuşi, voi socoti şi nepriceperea un bine, pe care îl voi datora tot lui Dumnezeu, care, tăind cu anticipaţie, prin purtarea Sa de grijă, mândria ce mi s'ar fi putut naşte din cunoştinţă, mi-a făcut din nepricepere un îndemn spre modestie [4]. Prin urmare, apropiindu-mă prin conjectură de înţelesul celor scrise, voi începe dela cele de mai înainte din Scriptură. In capitolul dinainte de acestea s'a scris despre Zorobabel: „Şi când a ieşit tânărul, ridicându-şi faţa sa la cer înspre Ierusalim, a binecuvântat pe împăratul cerului".1 Se înţelege că a ieşit după ce a dat răspuns la întrebările împăratului
1 III Ezdra 4, 58. Prof. Dr. D. Stăniloae: „MoeaUa" - voi. III
17
258
Filocalia
Darie. Deci a ieşit dela faţa acestuia. Darie este însă, cum am spus mai înainte, legea care stăpâneşte asupra firii [5J. De fapt acest înţeles al lui corespunde cu tălmăcirea propriului nume. Căci numele lui Darie înseamnă „neam", sau „genealogie" [carte a neamurilor], sau „cel cuprins într'o genealogie", cum spun cei ce cunosc înţelesul exact al acestui cuvânt. Dar cuvântul „neam" sau „genealogie" exprimă o lege naturală, căci „neamul" şi toate cele cuprinse într'o „genealogie" stau sub fire [6].
Deci bine am făcut că am înţeles prin Darie legea firii. Căci legea firii îmbrăţişează genurile [neamurile] şi speciile cari se află sub fire, cât şi cele ce se contemplă în legătură cu firea, adică timpul şi spaţiul. Căci toate acelea fără de cari nu există un lucru creat, se contemplă deodată cu acel lucru.1
Darie este, prin urmare, cum am spus, legea firii.  Iar Zorobabel e mintea contemplativă, care, ieşind dela legea firii, simbolizată prin Darie, s'a ridicat peste toată ordinea lucrurilor văzute de sub timp şi spaţiu şi şi-a  înălţat faţa, adecă dispoziţia capabilă de cunoştinţă, dobândită prin virtute, către cer, cu alte cuvinte către sublimitatea fiinţelor   spirituale;   înspre   Ierusalimul   spiritual din ceruri, adică înspre acel Ierusalim, ale cărui „ziduri sunt zugrăvite pe palmele Domnului".2 Căci în el se află locuinţa tuturor celor ce se veselesc3 şi la el se întorc cu adevărat toţi aceia cari scapă din robie şi îşi caută casa lor cea din cer,4 cum zice Apostolul [7]; toţi aceia, cari pot zice cu marele David: „De te voi uita Ierusalime, uitată să fie dreapta mea;
1 Sf. Maxim face deosebire intre fire şi cele în legătură cu firea WEpl rtţv 'fOaiv).  Firea e totalitatea lucrurilor ce se nasc şi pier, iar cele tn legătură cu firea sunt timpul şi spaţiul.
• Isaia 19, 16. * Psalm 86, 7. 4 II Corinteni 5, 2.
Răspunsuri către Talasie
259
să se lipească limba mea de grumazul meu de nu-mi voi aduce aminte de tine".1 Prin „dreapta" se înţelege lucrarea duhovnicească a poruncilor dumnezeeşti şi prea lăudate, iar „limba lipită de grumaz" este activitatea de cunoaştere a raţiunii noastre, care din pricina neştiinţii stă lipită de gâtlej, adică de patima ce-şi are sediul în preajma gâtlejului, şi din această pricină nu poate fi pusă în mişcare de dorinţa după bunurile negrăite şi de aceea nu poate să guste din bunătatea Domnului [8].
Aşadar Zorobabel care, grăbindu-se spre Ierusalim, scoate raţiunile de sub timp şi "fire [9], este mintea noastră contemplativă. Dar poate fi şi Cuvântul creator, cel mai presus de noi, care a venit între noi ca unul din noi, adică s'a făcut om, ca să adune prin întrupare la Sine pe cei ce s'au rostogolit de bunăvoie în pătimire şi viaţă în patimi şi în moartea trupului. Deci fie că e mintea, fie că e Cuvântul, Zorobabel îi scoate împreună cu sine şi-i duce cu sine spre Ierusalimul ceresc pe toţi cei ce s'au făcut, pe cât e cu putinţă, asemenea lui. Desăvârşirea acestora în virtute şi în cunoştinţă a închipuit-o Scriptura simbolic prin diferitele specii şi numere amintite înainte. Căci tot omul drept şi iubitor de Dumnezeu, întorcându-se în chip spiritual spre Ierusalimul de sus, plineşte numerele amintite ale diferitelor specii, adunând raţiunile fiecărei specii şi număr într'o unică plenitudine a virtuţii şi a cunoştinţii. Aceasta o arată limpede sensul locului mai sus pomenit din Scriptură.
„Şi au fost toţi din Israil dela 12 ani şi mai în sus, afară de copii şi de femei, patruzeci şi trei de mii trei sute şasezeci". E de admirat exactitatea cuvintelor Duhului, care notează* că niciunul dintre cei
1 Psalm 137, 5—6.
17*
260
Filocalia
număraţi în Ierusalim după ce au ieşit din Babilon, adică din confuzia veacului acestuia, nu era sub 12 ani. Prin aceasta Scriptura a arătat în chip tainic, că numai cel ce s'a ridicat peste simţire [percepţia sensibilă] şi peste timp [căci aceasta înseamnă numărul 12 care se compune din 5, adică din cele 5 simţuri şi din 7, adică din timp] [10] şi a tăiat orice afecţiune a sufletului faţă de ele, a ieşit din confuzia lor, zorind spre cetatea de sus. Şi numai acesta are cu sine,-în afară de copii şi de femei, numărul patruzeci şi trei de mii trei sute şasezeci.
„Copiii" sunt poate gândurile referitoare la afectele fireşti şi nevinovate şi independente de voia noastră, iar „femeile", fie cugetările, fie poftele şi plăcerile naturale cari nu aduc nici o osândă celor ce le au, fiind urmarea necesară a poftirii naturale. Pentrucă şi hrana cea mai simplă ne produce o plăcere naturală, chiar dacă nu voim, întrucât ne satisface trebuinţa de mai înainte. La fel băutura, prin faptul că potoleşte neplăcerea setei, sau somnul, prin faptul că reînoieşte puterea cheltuită prin veghiere. De asemenea toate celelalte funcţiuni ale firii noastre, cari sunt pe de-o parte necesare pentru susţinerea ei, iar pe de alta folositoare celor ce se sârguesc pentru dobândirea virtuţii. Toate acestea, măcar că nu se numără împreună cu bărbaţii, ies totuşi împreună cu orice minte care fuge de confuzia păcatului, ca nu cumva aceasta să fie ţinută din pricina lor în robia patimilor condamnabile şi contrare firii, cari atârnă de voia noastră şi nu-şi au în altceva sursa în noi decât în mişcarea afectelor conforme cu firea [11]. Dar nu se numără împreună, întrucât afectele cari conservă firea în viata de aici nu se pot muta împreună cu noi la viaţa neimmtoare şi veşnică [12].
Cele patru miriade [patruzeci de mii] sunt pă-
Răsptmsuri către Talasie
261
trimea virtuţtlor generale, cu cari, străbătând mintea natura şi timpul, ajunge la ţinta fericită a nepătimirii.1 Să ne explicăm: Miriada [nnumărui de zece mii] e indicată numai prin cifra unităţii şi nu poate fi notată prin nici o altă cifră, fiind după suport identică cu unitatea şi deosebinduse numai prin cugetare, cum se deosebeşte sfârşitul de început. Căci miriada este sfârşitul unităţii şi unitatea este începutul miriadei, sau mai bine zis miriada este unitatea pusă în mişcare şi unitatea este miriada până n'a fost pusă în mişcare [13]. Dar tot aşa fiecare din virtuţile generale are ca început şi sfârşit monada dumnezeească, adică pe Dumnezeu, întrucât porneşte din El şi sfârşeşte în El şi este una cu Dumnezeu, deo-sebinduse numai prin cugetare. Căci e vădit că dela El şi spre El.îşi are originea orice virtute.
Sau poate Scriptura înţelege prin cele patru miriade [patruzeci de mii] cele patru înaintări în împlinirea poruncilor dumnezeeşti dealungui contemplaţiei şi a cunoaşterii. Fiecare înaintare merge până la zecele proxim. Astfel prima înaintare constă în lucrarea simplă a poruncilor de către începători, după fuga lor de păcat [14). Ea împlineşte prima decadă, care e în acelaş timp monadă. A doua înaintare e cea care îmbrăţişează prin fiecare poruncă pe celelalte. Ea face aceeaşi decadă sută împlinită prin lucrarea tuturor poruncilor prin fiecare. Căci decada lucrată înzecit produce suta. A treia înaintare este înzecirea sutei prin legea firii. Căci înzecită este şi legea firii [15], ca una ce constă din zece părţi şi anume: din cele trei puteri ale sufletului, din cele cinci simţuri, din funcţiunea vocală şi din fecunditatea naturală. De puterea raţiunii [16) se foloseşte omul la căutarea cauzei şi a bunurilor din jurul cauzei; de pu-
1 Nepâtimirea e Ierusalimul. La el se ajunge prin virtuţi.
262
Filocalia
terea poftei spre dorirea celor căutate, iar de iuţime spre păzirea şi iubirea lor. Simţurile, 'a rândul lor, îi servesc la deosebirea lucrurilor [17], care şi ea se împarte în cinci şi din care se naşte ştiinţa. Această încincită deosebire împarte lucrurile în „cele începute" şi „în cele neîncepute" [19], în „cele cari sunt de cugetat" şi în „cele cari nu sunt de cugetat", • în „cele cari sunt de grăit" şi în „cele cari nu sunt de grăit", în „cele ce se pot face" şi în „cele ce nu se pot face", în „cele stricăcioase" şi în „cele ne-stricăcioase". Iar de funcţiunea vocală se foloseşte spre grăire, precum de fecunditate spre sporirea bunurilor celor căutate, dorite, iubite, cunoscute şi grăite. Astfel suta înzecită prin legea firii devine mie. Iar a patra înaintare este urcuşul, prin contemplaţie şi cunoaştere, a legii fireşti, cu împărţirile arătate, spre raţiunea originară a fiecărei porunci. La capătul acestui urcuş se contemplă miriada concentrată, indicată prin cifra primei unităţi. Căci cel ce împlineşte poruncile în mod simplu, apoi îmbrăţişează în împlinirea fiecăreia pe celelalte, pe urmă uneşte cu îmbrăţişarea acestora distincţiile legii fireşti şi pe aceasta o urcă în sfârşit, prin cunoaştere [în chip gnostic], spre raţiunea fiecărei porunci, a concentrat cele patru miriade, onorate la fiecare înaintare, prin taina unităţii, în care se adună raţiunea miriadei.
Sau cele patru miriade mai înseamnă şi cele patru nepătimiri generale [20]. Prima nepătimire este înfrâharea desăvârşită dela păcatele cu fapta, constatată la cei începători [21]. A doua nepătimire este lepădarea totală a gândurilor cari consimt cu păcatele. Aceasta o găsim la cei ce cultivă virtutea cu r, raţiune [22]. A treia este nemişcarea totală a poftei spre patimi. Ea e proprie celor ce contemplă In chip spiritual în înfăţişările lucrurilor văzute ra-
Răspunsuri către Talasie
263
ţiunile lor [23]. A patra nepătimire este curăţirea totală chiar şi de închipuirea simplă a patimilor. Aceasta o aflăm In cei ce şi-au făcut mintea, prin cunoştinţă şi contemplaţie, oglindă curată şi străvezie a lui Dumnezeu [24].
Deci cel ce s'a curăţit pe sine de lucrarea patimilor, s'a eliberat de consimţirea cugetării cu ele, şi-a oprit mişcarea poftei spre ele şi şi-a făcut mintea curată chiar şi de închipuirea simplă a lor, având cele patruzeci de mii iese din materie şi din cele pământeşti şi zoreşte spre regiunea dumnezeească şi paşnică a lumii spirituale.
Astfel înţelegem cele patruzeci de mii. Iar cele trei mii indică învăţătura desăvârşită, dreaptă, evlavioasa şi raţională despre Treimea Sfântă şi de o fiinţă, potrivit căreia credem şi lăudăm unitatea tri-ipostatică ca pe un singur Dumnezeu [25].
Iar numărul de trei sute înfăţişează aci ideea Protidenţil. întâi pentrucă prin forma literii care îl indică,1 e închipuită puterea care, venind de sus, străbate cele de jos şi cuprinde extremităţile celor două laturi, prin ceea ce se arată Providenţa care strânge totul în chip negrăit. Al doilea, pentrucă acest număr a fost cinstit prin chipul crucii, pe care s'a săvârşit taina cea mare, cea dintâi şi cea ascunsă a Provi-denţii. Căci taina întrupării Iui Dumnezeu a fost un mod de lucrare negrăită a Providenţii. Poate că în acest semn al crucii şi al numelui Celui ce a fost pironit pe ea pentru noi a îndrăsnit marele patriarh Avraam, când a ieşit şi a biruit puterile vrăjmaşe indicate prin regi. Căci se spune că a ieşit cu 318 slujitori, adică cu acest semn şi cu numele lui Iisus [26]. Pentrucă de multe ori Scriptura descopere celor curaţi gândul ei ş\ prin forma literiîor.
1 In greceşte numărul 300 e notat prin litera T.
264
Filocalia
Răspunsuri câtre Talasie
265
/ Iar dacă vrea cineva să cunoască gândul Sfintei Scripturi şi din număr, va afla că şi aşa prin el se indică Providenţa.1 Căci lucrarea Providenţii constă nu numai în a păstra firea cu existenta nemicşorată, ci şi în a face să nu-i lipsească nimic pentru a deveni fericită prin har.2 Deci adăugând cineva la două sute o sută, capătă trei sute. Iar prin acest număr se indică natura şi virtutea. Natura este indicată prin numărul două sute, ca una ce constă din materie şi formă. Căci materia este împătrită pentru cele patru elemente ale ei, iar forma este încincită pentru simţurile cari pun pe frămâutătura materiei tiparul formei [27]. înmulţind acum pe patruzeci cu cinci, sau pe cincizeci cu patru căpătăm numărul două sute. Iar numărul-o sută însemnează virtutea desăvârşită, ca unul ce cuprinde decada poruncilor dumnezeeşti înzecită. La aceasta ajungând Avraam, devine tată al marelui Isaac, căci fiind mort după fire s'a făcut după duh născător al vieţii şi al bucuriei. Deci adăugând la două sute o sută, capeţi numărul trei sute, care indică Providenţa ce susţine firea în tendinţa ei spre fericire3 [28].
Iar numărul şasezeci înseamnă puterea naturală care împlineşte poruncile şi s'a desăvârşit prin raţiunile virtuţilor. Căci numărul şase înseamnă puterea de activitate a firii, ca unul ce constă din părţile proprii. Din această pricină s'a scris că şi Dumnezeu a făcut lumea în şase zile. Iar numărul zece arată desăvârşirea virtuţii prin împlinirea poruncilor. Prin
1 In aliniatul anterior s'a arătat ideea Providenţei din forma scrisă a numărului, acum se arată din numărul însuşi.
* O traducere literală; Căci lucrarea Providenţii constă nu numai 1» a păstra firea neraicşorată după raţiunea existenţii, ci şi în a o face fără lipsi dupk raţiunea existenţii fericite, dobândite prin har.
* Susţine firea după raţiunea existenţii ei fericite..
urmare numărul şasezeci [29] indică limpede puterea naturală care primeşte raţiunile dumnezeeşti aflătoare în porunci.
Aşadar cele patruzeci de mii adăugate la trei mii trei sute şase zeci indică raţiunea desăvârşită a virtuţii, taina venerată a Teologiei, ţinta adevărată a Providenţii şi puterea de activitate a firii care a fost îmbunătăţită prin virtuţi. Deci cel ce şi-a eliberat, prin duh, mintea de trup, de simţuri şi de lume, iese din ele, părăsind amestecarea şi confuzia lor [30], ca cei de odinioară BabilonuJ; el zoreşte spre cetatea de sus, având mintea desprinsă de orice afecţiune faţă de ceva.
„Iar robii şi roabele acestora, şapte mii trei sute şapte", Legea spune despre robi şi despre rqabe: „Robii şi roabele dintre Evrei să slujească şase ani, iar într'al şaptelea să fie lăsaţi slobozi. Iar robii şi roabele de alt neam să slujească în veac". „Veac" socotesc că numeşte anul al cincizecilea al slobozirii.
Robul evreu şi roaba evreică sunt raţiunea şi cugetarea,1 cari slujesc filosofului ce se îndeletniceşte cu făptuirea şase ani, ajutându-1 să iscodească tot ce contribue la frumuseţea morală şi la modurile virtuţii. Căci raţiunea şi cugetarea slujesc oricui se îndeletniceşte cu făptuirea ca un rob şi o roabă, iscodind şi creind modurile activităţii virtuoase [31], Şi toată puterea lor e îndreptată împotriva duhurilor răutăţii, cari se opun făptuirii morale. Ducând aşadar la îndeplinire filosofia lucrătoare, pe care a indicat-o numărul „şase" al anilor [căci s'a spus că numărul „şase" înseamnă filosofia lucrătoare],3 raţiunea şi cu-
1 Raţiunea în greceşte e de genul masculin: X6f Oţ; iar cugetarea e de genul feminin .• Sldvoac. Ele slujesc celui de pe prima treaptă a urcuşului.
* Numărul şase simbolizează cele şase zile de lucru de peste săptămână,, deci activitatea în general.
^66
Filocalia
getarea sunt lăsate slobode ca să se reîntoarcă la contemplarea duhovnicească a raţiunilor din lucruri, cari sunt înrudite cu ele. Ele au ajuns atunci la anul al „şaptelea", adică la deprinderea nepătimirii [32]. Căci patimile au fost subjugate prin multa osteneală a raţiunii şi a cugetării unite cu ea şi de aceea au ieşit şi s'au depărtat dela suflet.
Iar robul şi roaba de alt neam sunt puterea mâniei şi a poftei.1 Pe acestea mintea contemplativă el supune pentru totdeauna stăpânirii raţiunii, ca să-i slujească la dobândirea virtuţilor prin bărbăţie şi cumpătare. Şi nu le lasă libere până ce nu e înghiţită moartea nenorocitului de trup de viaţa nemăr ginită, şi până ce nu şe arată în chip curat icoana împărăţiei veşnice, având imprimată în ea, prin imitare, întreaga formă a arhetipului. Ajunsă aci, mintea contemplativă slobozeşte mânia şi pofta, pe cea din urmă prefăcând-o în plăcere curată şi în atracţia neprihănită pentru dragostea dumnezeească, iar pe cea dintâi în ardoare duhovnicească, în statornicie înfocată şi în nebunie sobră [38]. In această stare ajunsese după merit marea rază a luminii neturburate, marele apostol Pavel, când l-a auzit pe regele Agripa spunându-i: „Eşti nebun Pavele".2 Dar şi el însuşi scrie despre sine Corintenilor: „Că ori de ieşim din noi, este pentru Dumnezeu, ori de suntem cu mintea aşezată, este pentru voi".8 El numeşte nebunia sobră, cea după Dumnezeu, „ieşire din sine" [extaz], ca una ce scoate mintea afară din lucrurile create, măcar că în sine e sobră şi chibzuită.
Iar numărul robilor socotesc că indică viaţa vremelnică, trăită conform cu raţiunea şi împreunată cu
1 Puterea mâniei în greceşte e de genul masculin: iar puterea
ipoftitoare e de genul femenin: STSlduuia.
* Fapte 26, 24. * II Cor. 5, 15.
Răspunsuri către Talasie
267
modurile nepătimirii [34]. In cursul acesteia mintea, folosindu-se de raţiune şi de cugetare ca d@ nişte robi şi roabe evreice cari slujesc făptuirii, hotărăşte măsurile ajutorului ce trebue să-1 dea acestea virtuţii, strămutându-le la contemplaţie. Ingrijindu-se de asemenea de mânie şi de poftă, ca de nişte robi şi roabe de alt neam, aşa cum un stăpân se îngrijeşte de slujitori, le călăuzeşte la aceeaşi libertate dela sfârşit [35]. Şi anume aşa că pofta o preface în dorinţa ce se desfată de cele dumnezeeşti, iar mânia în vigoarea nesfârşită a dorului ce se bucură de ele, făcând pe robii de alt neam, Evrei adevăraţi după har.
„Cântăreţi şi psalmozi opt sute cincizeci şi cinei". „Cântăreţii" sunt cei ce vestesc cuvântul [raţiunea] dumnezeesc prin modurile virtuţilor cu fapta, fără contemplaţie [36]. Iar „psalmozii" sunt cei ce iniţiază tainic în cuvântul [raţiunea] dumnezeesc pe alţii, prin modurile virtuţilor împreunate cu dulceaţa cunoştinţii din contemplaţie, încântându-le urechile lor spirituale [37],
Numărul acestora indică ştiinţa lucrurilor veşnice [38], atâta cât le este îngăduită oamenilor. Din numărul opt sute cinci zeci, „opt sute" indică raţiunile viitoare ale cunoştinţii, iar „cincizeci" ale virtuţii. In sfârşit „cinci" înfăţişează ştiinţa lucrurilor de aici, precum am arătat vorbind despre numărul „cinci" puţin mai înainte.
„Cămile, trei sute treizeci şi cinci". Cămilele ce ies împreună cu fiii lui Israil eliberaţi din robia amară, sunt diferitele reprezentări [contemplaţii] naturale ale lucrurilor văzute, cari sunt alcătuite, asemenea cămilei, pe deoparte din înfăţişerile cele văzute ce se rapoartă la simţuri şi sunt aşa zicând picioarele lor, iar pe de alta din raţiunile mai înalte, privite în ele cu duhul, cari se rapoartă la minte şi sunt aşa zicând capul lor.
268
Filocalia
Poate despre aceste cămile a zis marele Isaia, prevestind profetic slava Ierusalimului spiritual: „Şi te vor acoperi pe tine cămilele de Madian şi Ghefar".1 Ele sunt reprezentările [contemplaţiile] duhovniceşti ale afectelor [patimilor] fireşti [39]. Căci Madian se tălmăceşte „golirea stomacului", sau „lut sângeros", sau „sudori omeneşti şi ale mamei". Iar Ghefar „posesiunea spatelui", care este contemplaţia ridicată deasupra patimilor • trupeşti. Căci spatele sufletului este trupul, ca unul ce este îndărătul lui. Deci Scriptura zice aici că locul sau reşedinţa duhovnicească a cunoştinţii paşnice şi nedesbinate a vederilor tainice este asemenea unei cetăţi sfinte, acoperită de ele ca de nişte vite.
Acelaş sens îl arată şi numărul însuşi, care indică mişcarea raţională în jurul timpului şi naturii [40].
„Şi cai, şapte mii şapte sute treizeci şi şase". „Cal" este acela care aleargă în viaţă pe 'drumul celor virtuoşi, având toată vigoarea iuţimii [mâniei]. Căci se spune că fierea calului stă în unghiile picioarelor, pe cari le are dela fire. De aceea a şi fost socotit cel mai destoinic şi mai tare la drum dintre toate celelalte animale domestice şi supuse oamenilor. Cu ei aseamănă marele Proroc Avacum şi pe sfinţii Apostoli, când zice prin Duhul: „Şi ai suit pe mare caii Tăi, cari turbură ape multe".2 El numeşte „cai" pe sfinţii şi fericiţii Apostoli, cari poartă cuvântul mântuitor al adevărului înaintea neamurilor şi împăraţilor, în toată lumea, pe care o numeşte figurat „mare". Iar neamurile le-a asemănat cu apele. Căci şi ele sunt turburate şi agitate de puterea cea mare din cuvântul Duhului şi trecute de cutremurul mân-
1 ls. 60. 6.
2 Avac. 3, 15,
Răspunsuri către Talasie
269
tuitor dela necredinţă la credinţă, dela neştiinţă ia cunoaştere şi dela păcat la virtute.
Aceasta o arată şi numărul însuşi al cailor, care închipueşte deprinderea cu filosofia practică a virtuţii. Căci numărul „şapte mii şapte sute", ca număr ce indică timpul, arată mişcarea sprintenă a virtuţilor, iar „treizeci şi şase" activitatea firii care aleargă împreună cu virtuţile [41].
„Iar catâri opt sute patruzeci şi cinci". Catârul este, după înţelesul cel de laudă, deprinderea care nu rodeşte păcatul [42]. Din acest motiv s'a rânduit, într'un chip cât se poate de potrivit şi de cuvenit duhului Scripturii, ca cel ales rege în Israil să nu şadă pe cal, ci pe catâr. Prin aceasta Scriptura arată că mintea contemplativă, care împărăteşte peste înţelesurile şi reprezentările [vederile] lucrurilor, ca şi peste mişcările proprii, trebue să aibă o deprindere neroditoare de rău, adică una care nici să nu zămislească, nici să nu nască răul. Ea trebue să fie purtată de această deprindere, atunci când se mişcă în contemplaţie, ca nu cumva, ocupându-se cu cercetarea duhovnicească â lucrurilor, să cadă din nebăgare de seamă în puterea vreunuia din duhurile rele, cari pot corupe prin ceva din cele sensibile dispoziţia curată a inimii.
Ştim însă că în Scriptură catârul are şi un înţeles de ocară. De pildă se zice: „Nu fiţi asemenea calului şi catârului, în cari nu este înţelegere".1 Scriptura numeşte „cal" deprinderea de a umbla după plăcerile patimilor2 [43], iar „catâr" deprinderea care nici nu zămisleşte, nici nu naşte binele. Scriptura le interzice deopotrivă pe amândouă celor ce doresc mântuirea: pe cea dintâi, întrucât lucrează pă-
1 Ps. 31, 10. ' Ierem. 5, 8.
270
Filocalia
catul, pe cea de-a doua, întrucât nu lucrează virtutea. Tot î» acest sens de ocară trebue luat şi catârul lui Avesalom, pe care acesta călărind a pornit la uciderea părintelui-său. Prin aceasta Duhul arată că cel rănit de slava deşartă, din pricina virtuţii şi a cunoştinţii, îşi hrăneşte în deşert coama părerii de sine, dichisind-o şi amestecând-o ca pe un catâr, spre a amăgi pe privitori cu afişarea unei purtări morale. Călărind acela pe ea, îşi închipue că-1 va răsturna pe tatăl care l-a născut prin învăţătura cuvântului, urmărind să răpească cu mândrie şi în chip silnic la sine slava virtuţii şi a cunoştinţii, pe care o are tatăl său dela Dumnezeu.
Dar ieşind la largul contemplaţiei naturale în duh, ia războiul raţional pentru adevăr, din pricina simţirii nemortificate rămâne spânzurat cu părui de stufişul stejarului vederilor materiale. Astfel însăşi închipuirea de sine, care-i leagă mintea de acelea, îi slujeşte spre-moarte, suspendându-i între pământ şi cer. Căci cel stăpânit de slava deşartă nu are cunoştinţa drept cer care să-1 atragă din părerea de sine ce-1 reţine jos, dar nici talpa făptuirii smerite drept pământ care să-1 tragă în jos din îngâmfarea ce-1 ţine pe sus (44). Pe acesta evlaviosul dascăl care I-a născut, lăsându-se dus de iubirea de oameni, îl plânge şi după ce moare, deoarece, asemenea^ lui Dumnezeu, nu voeşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.1
Iar ca să înţelegem şi în alt chip locul [45] David înseamnă, desigur, mintea activă,, iar Avesalom închipuirea de sine, născută din mintea activă în împreunare cu simţirea [percepţia].5 Căci simţirea
1 Ezec. 33. 11,
* Mintea (vocţ)   fiind in greceşte de penul masculin,  iar simţire* (afathrjO-iî) ae genul femenin, icoana căsătoriei între ele se potriveşte.
Răspunsuri către Talasie
271
este fiica regelui Ghesur, pe care luând-o David a născut pe Avesalom. Iar „Ghesur" se tălmăceşte „călăuza zidului". Zidul este, desigur, trupul. Iar călăuza trupului este legea trupului, sau simţirea. Din aceasta se naşte Avesalom, care se tălmăceşte „socotita pace a tatăiui", care este, evident, închipuirea de sine. Căci socotind că am biruit patimiie, dăm naştere închipuirii de sine. Marele David, luând cunoştinţă că aceasta sa răsvrătit împotriva lui, deoarece şi-a oprit făptuirea prin cunoaştere, părăsind cortul. Ierusalimul şi Iudeea, fuge dincolo de Iordan, în pământul Galaad, care se tălmăceşte „strămutarea mărturiei", sau „descoperirea lor". Aceasta arată că David se socoteşte pe sine nevrednic, din pricina închipuirii răsvrătite, de cortul sfânt, adică de teologia mistică, de Ierusalim, adică de cunoştinţa care vede cele dumnezeeşti ^i de Iudeea, adică de mărturisirea ^bucuriei pentru faptele sale.
Aceasta înseamnă că mintea îşi strămută puterile sale dela bucurie la întristare [46] şi la conştiinţa sau la mărturisirea celor săvârşite mai înainte; cu alte cuvinte la amintirea tuturor greşalelor în parte. Căci aceasta este „descoperirea lor". Simplu vorbind, ea se mută prin cugetare în timpul dinainte de har [căci aceasta înseamnă „a trece dincolo de Iordan"], când era străină de harul virtuţii şi al cunoştinţii. In felul acesta, cunoscându-şi neputinţa proprie şi dobândind adânca smerenie ce se opune închipuirii de sine, prin conştiinţa stării sale, ucide pe răsvrătit, adică închipuirea de sine, care trecuse la el Pe când se afla în întristare multă. Şi aşa revine la slava proprie şi stăpâneşte peste pământul Iui Iuda şi împărăteşte peste Ierusalim şi slujeşte în cortul sfânt al lui Dumnezeu slujbă curată şi neprihănită.
Dar să revenim la numărul catârilor Iudeilor
272
Filocalia
sloboziţi din robie şi să privim după putere la sensul spiritual din el. „Catâri, zice,.erau opt sute patruzeci şi cinci". Numărul' acesta indică nepătimirea desăvârşită a minţii faţă de cele sensibile şi de simţuri, în temeiul deprinderii de a nu rodi păcatul, adică a deprinderii de a nu naşte păcatul. Căci numărul „opt sute", luat în înţeles de laudă, înseamnă nepătimirea caracteristică a veacului viitor, numărul „patruzeci" indică lucrurile sensibile, iar „cinci" indică simţurile [47].
„Iar asini, cinci mii cinci sute douăzeci şi cinci". Asinul [48] este trupul care slujeşte sufletului, purtând poverile şi ostenelile faptelor pentru dobândirea virtuţii; cu alte cuvinie. deprinderea virtuoasă a trupului. Tot astfel de asini au avut fiii marelui Iacov de au putut aduce din Egipt în pământul făgăduinţii grâul trebuincios hrănii, adică cunoştinţa duhovnicească, adunată din contemplaţia naturii ca dih Egipt şi închisă în sacii cugetărilor, pe cari îi pun prin făptuire deasupra trupurilor, transportându-i spre x viaţa viitoare.
Iar numărul rotund al acestor asini arată mişcarea constantă a deprinderii virtuoase a trupului spre fapte, urmând fără abatere cuvântului cunoştinţii. Căci cei pricepuţi în aceste lucruri numesc mişcarea sferică neschimbată, ca una ce rămâne la fel în toate împrejurările, mai mult decât celelalte mişcări ale lucrurilor [49].
Acestea le-am spus, după puterea noastră de a înţelege şi de a spune. Iar dacă cineva ar voi să spună că în acestea sunt preînchipuite diferitele trepte ale credincioşilor Bisericii şi dispoziţiile lor, n'ar greşi. Astfel „bărbaţii" sunt cei ce au ajuns, pe cât e putinţă, la măsura plinirii vârstei lui Hristos şi săvârşesc virtutea din iubire, prin proprie hotărtre.
Răspunsuri către Talasie
273
„Robii şi roabele" sunt cei ce poartă povara filoso-fiei lucrătoare de teama chinurilor veşnice, cu cari sunt ameninţaţi. „Cântăreţii", cei ce propoveduiesc frumos şi bine cuvântul făpturii şi tămăduesc patimile altora. „Psalmozii", cei ce arată prin contemplaţie frumuseţea cunoştinţii cuvintelor [raţiunilor] dumnezeeşti şi depărtează ca pe un întunerec neştiinţa dela alţii. „Cămilele" sunt cei ce îmblânzesc prin raţiune răutatea voinţii, călăuzind-o spre virtute. „Caii", cei ce aleargă bine în stadionul vieţii plăcute lui Dumnezeu. „Catârii", cei cari au moravuri amestecate şi cari dovedesc în viaţa comună o înţelepciune practică, fără prihană. „Asinii sau vitele de jug", sunt cei ce trebue să ostenească cu fapta şi primesc prin contemplaţie să se aşeze raţiunea asupra lor. Adunându-i pe toţi aceştia avem plinirea sfintei Biserici, împodobită cu multe frumuseţi şi de virtutea multora.
După părerea mea, cuvântul despre înţelesul duhovnicesc al acestor taine a ajuns la sfârşit Dar dacă sar afla cineva plin de bogăţia harului cunoştinţii, în stare să vadă, ca marele Samuil, în chifi spiritual cele de mai nainte, să ne descopere şi nouă înţelesul cuprins în cuvântul celor scrise, ca să iradieze lumina înaltă a adevărului în toţi, şi-să convingă pe cei ce pot să înveţe că nimic nu s'a scris fără rost şi în deşert de către Duhul Sfânt, chiar dacă noi nu putem cuprinde. Căci toate sunt cu rost şi pline de taină şi ţintesc mântuirea oamenilor, al cărei început şi sfârşit este înţelepciunea, care începe prin a produce temerea [51] şi sfârşeşte prm a naşte iubirea, mai bine zis ea însăşi ni se face, de dragul nostru, la început temere [52], ca să oprească dela păcat pe cel îndrăgostit de ea, şi la sfârşit iubire, ca să umple de bucurie spirituală pe cei cari au dat totul pentru a se împărtăşi de ea.
JProf. Dr. D. Stănitoae: „FilotaHa" - voi. III
18
274
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
Aceştia cred că sunt „bărbaţii" de cari scrie Duhul, aceştia „robii şi roabele", „psalmozii şi cântăreţii", „cămilele", „catârii" şi „asinii". Nu e vorba de cei pe cari îi cunoaşte simţirea trupească, ci de cer pe cari îi înţelege mintea curată şi sunt zugrăviţi de condeiul harului.
S'a isprăvit, cu ajutorul lui Dumnezeu, tomul al cincilea.
Scolii
1. Harul deplin al Duhului este înţelepciunea ca potentă, ca deprindere şi ca lucrare, care îmbrăţişează toate cunoştinţele câte ajung până la oamenii desăvârşiţi în Hristos. Prin ea mintea, părăsind figurile percepute prin simţuri, pătrunde în varietatea raţiunilor desvelite ale celor ce s'au făcut şi s!au scris, sintetizând trăsăturile dumnezeeşti aflate în ele într'un întreg de formă dumnezeească, din care ira-diând în chip unitar cunoştinţa neîmpărţită a tuturor lucrurilor, obişnueşte să strălucească lumina adevărului.
2. Cei ce se îndeletnicesc într'adevăr cu cunoaşterea [gnosticii], cunoscând raţiunile tainelor din Scripturi, se folosesc de tipurile istoriei ca de nişte exemple spre a ridica cugetarea celor pe cari îi învaţă; ei armonizează înţelesul spiritual cu litera istoriei, ca să salveze atât figura [tipul] pentru simţuri, cât şi înţelesul pentru mintea omului. Căci omul constă din suflet şi Hrup, deci unul şi acelaş om are atât minte cât şi simţire.
3. Lauda este un cuvânt care vesteşte frumuseţea dumnezeească; lăudarea este o relaţie a celui ce laudă cu ceea ce laudă, adică o rostire a cuvin-
f teJor cari vestesc măreţia dumnezeească. Prin ea se naşte deprinderea cunoştinţii, care preface pe cel ce
275
laudă în cel lăudat. Iar „jertfa acestei laude" nu este numai omorîrea desăvârşită a patimilor contrare firii f şi depăşirea afectelor conforme firii, ci şi aducerea totală a celui ce laudă lui Dumnezeu.
4. Cunoştinţa care nu e ţinută în frâu de frica lui Dumnezeu prin fapte, produce îngâmfare, deoarece convinge pe cel îngâmfat de pe urma ei să prezinte ca al său ceea ce i s'a dat în dar şi să prefacă în laudă de sine dania Cuvântului. Iar activitatea virtuoasă, care creşte deodată cu dorul de Dumnezeu, neprimind cunoştinţa lucrurilor ce sunt mai presus de cele ce trebuesc făcute, îl face pe cel activ să se smerească şi să se adune în sine prin raţiunile ma presus de puterea proprie.
5. Cel ce a învins mişcările neraţionale ale patimilor contrare firii prin credinţă şi prin dragoste de Dumnezeu, iese chiar şi din legea firii, iar raţiunea lui se mută în ţara celor inteligibile, scoţând din robia streină şi ceea cei de acelaş neam după fire, împreună cu cele proprii lor.
6. Sub fire se află tot ce este fie subiect [suport] , fie în împreunare cu subiectul, fie în subiect. Din
acestea se culeg definiţiile lucrurilor ce pot fi definite. Căci cele ce întregesc diferitele naturi ale lucrurilor se socotesc că ţin de definiţiile lor, indicând precis lucrul respectiv, ca unele ce subsistă în mod natural în subiect sau împreună cu subiectul şi din cari şi în cari îşi are subiectul existenţa, neputând fi contemplate afară de subiect.
Iar în jurul firii sunt cele ce pot fi gândite sau mai înainte sau deodată cu ea. Aceasta pe de o parte pentru că lucrurile s'au făcut undeva şi cândva; iar pe de alta pentru că dela prima facere a lucrurilor trebue gândită împreună cu ele poziţia şi mişcarea lor. Acestea sunt timpul şi spaţiul, în cari se află
18*
276
Filocalia
firea după poziţia de dinafară şi după începutul mişcării, dar nu după substanţă. Căci nu din ele constă firea, ci în ele îşi are exterior începutul existenţii şi poziţia.
Când contemplăm aşadar numai raţiunile existenţii genurilor, speciilor şi indivizilor, sesizăm în raţiunile lor fiinţiale diferenţele cari le constitue. Dar când căutăm naşterea lor, întrebând despre „unde" şi „când", ni se prezintă deodată cu lucrurile în chip necesar şi timpul şi spaţiul, trebuind să contemplăm începutul şi poziţia lor, fără de cari hu există nimic din cele făcute. Căci nici un lucru nu este liber de circumscrierea prin început şi poziţie.
7. Ierusalimul şi locuinţa cerească sunt deprinderea nepătimaşă cu virtutea şi cunoştinţa, în care nu se cuprinde nicio idee greşită care să lupte cu ea.
8. Limba, zice, este simbolul activităţii cunoscătoare a sufletului, iar gâtlejul este semnul iubirii naturale de trup. Deci cel ce îşi lipeşte acestea întreolaltă într'un chip vrednic de ocară, nu poate să-şi aducă aminte de deprinderea paşnică cu virtutea şi cunoştinţa, îndulcindu-se de sârg cu turburarea patimilor trupeşti.
9. Darie, zice, înseamnă legea firii. Iar legea firii îmbrăţişează şi firea şi timpul, ca una ce stăpâneşte mişcarea tuturor, atât pe a celor după fire, cât şi a celor din jurul firii. Prin urmare mintea care iese de sub legea firii, ca dela Darie, se ridică deasupra timpului şi a firii, nefiind reţinută de niciunul din înţelesurile celor de sub fire şi timp, ca nu cumva, purtând icoanele celor stricăcioase, să devină templu al idolilor, şi în loc de a avea un singur Dumnezeu să aibă multe chipuri ale patimilor necurate cărora să se închine.1
.1 Idolii se iau aci în înţelesul de chipuri si concepte definite, soeotite drept Dumnezeu. (Aşa le socoteşte Sf. Grigorie al Nişei).  Mintea după cu» primeşte tn sine chipuri şi concepte definite,   sau se lărgeşte ca- să contemple dumnezeirea cea nemărginită, se face sau templu al idolilor, saa templ»; W lai Damneseu.
Răspunsuri către Talasie
277
10. Ce taină cuprinde numărul doisprezece.
11. Prin copiii, cari n'au fost număraţi, dar au ieşit împreună cu cei ce-i aveau, a înţeles gândurile1 afectelor ce nu stau în puterea noastră, cari deşi se nasc din noi, dar nu atârnă de noi să le întrebuinţăm cum vrem. Iar prin femei a înţeles dorinţele, cari provin din afectele fireşti şi ireproşabile ce nu atârnă de noi. Pe acestea mintea le scoate cu sine când porneşte spre viaţa cea după Dumnezeu, ca să nu cadă în robia patimilor celor contrare firii.8!
12. Arată cauza pentru care nu a număratfScrip-tura femeile şi copiii împreună cu bărbaţii.
13 Miriada [numărul zece mii] este sfârşituljţunităţii ce se mişcă, iar unitatea este începutul miriadei ce nu se mişcă. Căci începutul fiecărui sfârşit este lipsa mişcării spre el, iar sfârşitul fiecărui început este terminarea mişcării acestuia. Astfel şi credinţa, fiind prin fire începutul virtuţilor, are ca sfârşit împlinirea binelui prin ele, iar binele prin fire, ca sfârşit al virtuţilor, având credinţa ca început, e concentrat înlăuntrul ei. Căci credinţa este binele concentrat înJăuntru, iar binele este credinţa activată. Iar Dumnezeu este credincios şi bun prin fire; credincios ca primul bine, bun ca ultimul obiect al dorinţii. Deci acestea sunt la El în tot chipul identice între olaltă, întrucât nu se deosebesc real prin nicio raţiune, ci numai cugetarea le deosebeşte din pricina mişcării celor ce pornesc dela El şi sfârşesc la El. Aşadar miriada închipuind ultimul, obiect al dorinţii, reprezintă desăvârşita dorinţă a celor ce se mişcă spre el. Iar unitatea fiind simbolul primului bine, reprezintă statornicia desăvârşită a celor ce pornesc dela el. Prin urmare cele patru miriade [patru-
1 Gândurile = A071 JfiOÎ gunt in greceşte de genul masculin.
278
Filocalia
zeci de mii] sunt bineie desăvârşit arătat prin fapte de fiecare virtute generală, potrivit cu firea ei.
14. Cel ce fuge de rău şi se fereşte simplu să nu păcătuiască, lucrează cele zece porunci. Iar cel ce, în lucrarea desăvârşită a fiecărei porunci, le cuprinde şi pe celelalte, întrucât toate pot fi privite în fiecare prin lucrarea fiecăreia, a făcut din decadă o sută. Căci păzirea desăvârşită a fiecărei porunci cu fapta, înseamnă împlinirea deplină şi a celorlalte. Şi iarăşi cel ce a ajuns cu deplină ştiinţă la discernământul desăvârşit al lor, a făcut din sută mie. Şi în sfârşit cel ee a pătruns cu mintea prin contemplaţie la raţiunile desvăluite ale acestora, a făcut din mie miriadă, readunându-se din desfăşurarea în fapte în unitatea contemplaţiei. Scurt vorbind, cel ce păzeşte necălcate poruncile, prin ocolirea desăvârşită a păcatului, apoi le împlineşte desăvârşit, pe urmă a dobândit cel mai deplin discernământ natural al lor şi în sfârşit a străbătut la desăvârşita lor vedere duhovnicească, are cele patru miriade [patruzeci de mii], pe cari le-a adunat prin raţiunea desăvârşită a fiecărei înaintări. Căci starea de desăvârşire are în sine nedespărţite raţiunile începutului şi ale sfârşitului.
15. Cum lucrează legea firii noastre.
16. Care este modul de lucrare al fiecărei puteri [facultăţi] naturale, pentru care am şi primit puterile naturale.
17. Se înţelege că a celor dumnezeeşti.
18. In câte feluri se împarte virtutea generală.
19. „început" numeşte răul, căci are ca început mişcarea noastră contrară firii. Iar „neînceput" numeşte binele, căci binele e prin fire înainte de orice veac şi timp. „Lucru ce trebue cugetat" numeşte binele, căci singur el trebue cugetat, iar „lucru ce nu trebue cugetat" numeşte răul, căci singur el nu
Răspunsuri către Talasie1
279
trebue cugetat. „Lucru ce trebue grăit" numeşte binele, căci numai de el trebue să se vorbească, iar „lucru ce ilu trebue grăit" numeşte răul, căci numai de ei nu trebue să se vorbească. „Lucru ce trebue făcut" este! binele, căci după fire este nefăcut, însă după harj pentru iubirea de oameni, primeşte să fie făcut de rioi, spre îndutnnezeirea noastră a celor ce-1 facem, grăim şi-1 cugetăm; ba chiar numai el singur trebue făcut Iar „lucru ce'nu trebue făcut" este răul, care singur nu trebue făcut. „Stricăcios" numeşte răul, căci firea răului este stricăciunea, ca unul ce nu are nicidecum existenţă. Iar „nestricăcios" e binele, ca cel ce e veşnk; şi nu încetează niciodată să existe şi este păzitorul tuturor celor în cari se sălăşlueşte. Pe el îl căutăm prin puterea [facultatea] raţională a noastră, îl dorim pţin puterea poftitoare, îl păzim nerăpit prin puterea mâniei, îi distingem prin simţuri, cu bună ştiinţă, negmestecat cu cele contrare, îl grăim prin puterea glăsuitoare, evidenţiindu-1 celor ce nu-1 cunosc şi-1 îninulţim prin puterea roditoare; mai bine zis noi ne înmulţim prin el.
20. ^ Alt îîjţeles.
21. Cea dintâi nepătimire este mişcarea trupului spre fapte, când nu e atinsă de păcat
22. A doua nepătimire este lepădarea totală a gândurilor pătimaşe din suflet. Prin ea se stinge mişcarea patimilor din prima nepătimire, neavând gândurile pătimaşe cari s'o aprindă la lucru.
23. A treia nepătimire este totala nemişcare a părţii poftitoare spre patimi. De dragul acesteia există şi cea de a doua, care constă din curăţia gândurilor.
24. A patra nepătimire este lepădarea desăvârşită a închipuirilor sensibile din cugetare. Prin ea şi-a
280
Filocaţia
Răspunsuri către Talasie
primit existenţa şi a treia, neavând în sine închipuirile sensibile cari să dea formă icoanelor patimilor.
25. Numărul o mie este unitatea ce nu mai'ere lipsă de desăvârşire. Căci el cuprinde raţiunea|cea mai deplină a unităţilor dinainte de el, ca şi pe i lui însuşi. De aceea şi când e înmulţit dă iarăşi o Imitate şi nu o decadă. Căci rezultatul înmulţirii nuţnă-rului o mie este o unitate, cum zic cei ce au pătruns în înţelesul numerelor. Pe drept cuvânt deci treimea miilor înseamnă învăţătura teologică despre Treime, pe care cel ce o posedă împreuuă cu desăvârşita virtute părăseşte Babilonul spiritual.
26. Litera „Tau" [T] este semnul crucii, păstrând în forma ei înfăţişarea crucii. Iar „Iota" [I], fia literă iniţială a lui Iisus, indică numele înfricoşat.. „Ita" |H], ca iniţială şi ea, exprimă fermitatea virtuţii. Patriarhul Avraam, transformându-le tainic pe aceste^ în număr, a ieşit cu îndrăsneală împotriva puterilor; vrăjmaşe, având treisute optsprezece slugi, adică toata învăţătura teologiei, simbolizată prin treisute [T], taina negrăită a întrupării Cuvântului, reprezentată prin zece şi modul desăvârşit al deprinderii neclintite în virtute, exprimat prin opt [H].1 Toate acestea Scriptura le-a numit slugi născute în casă, ca unele pe sunt roduri dumnezeeşti după har ale inimii celui ce le-a dobândit.
27. Arată cum numărul trei sute exprimă Providenţa desăvârşită.
28. Numărul o sută este decada înzecită a po runcilor dumnezeeşti. Căci le îmbrăţişează desăvârşit pe toate prin împlinirea fiecăreia. Iar îmbrăţişarea desăvârşită a poruncilor dumnezeeşti prin împlinirea fiecăreia, este virtutea totală şi întreagă. La rândul său virtutea desăvârşită este cunoştinţa fără greşală a adevărului. Aşadar mintea care cunoaşte fără greşală
1 Numărul 8 e dincolo dc nestatornicia timpului, Închipuit prin 7.
281
adevărul, a ajuns la o sută de ani, ca marele Avraam şi deci îşi socoteşte şi ea trupul mortificat, adică îl vede desfăcut de viaţa după simţuri, ceea ce o face să nască bucuria vie în duh. Căci aşa se tălmăceşte Isaac. Deci e propriu Providenţii, nu numai să păzească firea conform cu raţiunea ei, ci şi să o în-dumnezeească, îmbunătăţindu-i desăvârşit aplecarea voinţii prin virtuţi, pe temeiul înţelepciunii dobândite. Iar firea privită împreună cu aceste constitue numărul trei sute.
29. Numărul şase este indicaţia desăvârşită a existenţii lucrurilor. Iar numărul zece înseamnă putinţa existenţii fericite a lucrurilor. Deci înzecind cineva pe şase, sau înşesind pe zece, capătă pe şase zeci, care arată starea faptică a existenţii fericite a lucrurilor.
30. Desigur că a trupului, a simţurilor şi a lumii.
31. Cine sunt, în sens spiritual, robul şi roaba evreică.
32. Venind nepătimirea, pe care o indică anul al şaptelea, raţiunea şi cugetarea se întorc la contemplarea celor înrudite, după ce au scăpat de slujirea modurilor trupeşti ale virtuţilor. 1
33. Plăcerea este pofta activată, odată ce ea este un bun prezent, după definiţia ei. Iar pofta este plăcerea neactivată, odată ce este un bun viitor, după definiţia ei. Iuţimea este furia ca intenţie. Iar furia este iuţimea trecută în faptă. Deci pentru cel ce şi-a supus aceste puteri raţiunii, pofta a devenit plăcere prin împreunarea neprihănită a sufletului cu Dumnezeu în har, iar iuţimea ardoare curată ce apără plăcerea provenită din unirea cu Dumnezeu şi mânie
1 Anul al 7-lea e anul de odihnă, de eliberare dela o muncă străină. Cugetarea se Întoarce la contemplarea raţiunilor pure, după ce omul a dobândit nepătimirea. •
282
Filoealia
Răspunsuri către Talasie
2S3
sobră care face puterea voinţii să iasă cu totul din lucruri în dorinţa sufletului după Dumnezeu. Prin urmare, până ce lumea e vie în noi prin afecţiunea de bunăvoie a sufletului fată de cele materiale, nu trebue să dăm libertate acestor puteri [facultăţi], ca nu cumva, amestecându-se cu cele sensibile, ca şi cu nişte rudenii, să răsboiască sufletul şi să 1 cucerească, biruit fiind de patimi, cum au făcut odinioară Babilonienii cu IerusalimuL Căci prin răstimpul în cursul căruia legea a poruncit să rămână robii de alt neam • la stăpân, Scriptura a indicat ca bună afec/iunea sufletului faţă de lumea aceasta, sau de viaţa de aici, indicând prin cele ale istoriei, cele spirituale.
34. Numărul şapte mii, care are aci un înţeles
bun, înseamnă viaţa vremelnică şi prezentă, împo- j dobită cu virtute şi cu raţiune. Căci dacă numărul 1 o mie înseamnă legea scrisă şi naturală, după înţe- | leşul ce l-am văzut când am explicat miriadele, îm- jj podobind împreună viaţa celui iubitor de Dumnezeu, /'.| este vădit că numărul şapte mii indică toată viaţa i de sub timp a iubitorului de Dumnezeu, păzită de 1 aceste legi. Iar trei sute indică Pronia lui Dumnezeu, li care grijeşte de existenţa după fire şi de fericirea J după har a celor providenţiaţi. In sfârşit şapte sim- | bolizează nepătimirea în modurile de comportare. 1 Deci cel ce prin puterile sale fireşti îşi păzeşte viaţa ✓ .3 nepătimaşe, cum voeşte Providenţa, având şapte mii v: trei sute şapte robi şi roabe, iese din confuzia şi turburarea patimilor.
35. Sfârşit numeşte atât nepătimirea de aici după fapte, cât şi îndumnezeirea de acolo după har.
36. „Cântăreţi" numeşte pe cei ce prin viaţa lor de fapte vestesc voile lui Dumnezeu.
37. „Psalmozi", zice, sunt aceia cari nu numai fac voile lui Dumnezeu, °.i şi povestesc altora tainele petrecute în ei. v
38. Numărul opt cuprinde în sine atât nemişcarea cât şi mişcarea. Nemişcarea, când e privit în sine, căci orice număr cu soţ e nemişcat, neavând un centru; mişcarea, când se adună la cel de dinainte de el sau la cel de după el, întrucât atunci dă un număr fără soţ. Căci tot numărul fără soţ e prin sine mobil, datorită distanţei egale a extremelor faţă de mijloc. Deci ceea ce face opt între numerele de sub zece,  aceea face numărul optzeci între numerele de sub o sută. La fel şi opt sute între numerele aşezate sub o mie. Aşadar privit în sine înfăţişează starea pe loc, dar circumscrie mişcarea celui dinaintea lui. Căci şapte, şapte zeci şi şapte sute înfăţişează însuşirea temporalităţii. Prin urmare dat fiind că cele supuse timpului şi facerii sunt sesizate de simţire [lucrarea simţurilor], urmează că cunoştinţa sau ştiinţa fără greşală a celor veşnice şi spirituale o primeşte mintea desăvârşită [înţelegem prin ştiinţă cunoştinţa fiinţială). Iar numărul cincizeci, cuprinzând în sine o unitate fără soţ, adăugată după înmulţirea lui şapte cu sine însuşi, indică sfârşitul împlinirii virtuţilor de către cei drepţi. Căci nu se mai mişcă spre săvârşirea virtuţilor cel ce-a ajuns la Binele prin fire şi a primit în sine imobilitatea. Pentrucă unitatea este începutul şi sfârşitul oricărei mişcări. Iar numărul „cinci" indică ştiinţa despre acestea. Căci cuprinde raţiunile celor inteligibile, raţionale, sensibile, a celor cari au viaţă şi a celor cari există pur şi simplu,1 raţiuni pe cari singură înţelelepciunea dumnezeească le cuprinde, care e definită ca ştiinţă fără greşală a adevărului.
39. Cămilele de Madiam sunt, dacă Madiam se
'    1 £ gradutia existenţelor aşa cum a fost răzută de Dionisie Areopagitul De divinis nominibus, cap. 6, III, PG 3, 817 î ol v6eî, tcfe Xoftxi, X& atoflljUxA,
284
Filocalia
tălmăceşte „golirea stomacului", reprezentările lucrurilor cari se nasc şi pier, iar dacă se tălmăceşte ca „lut cu sânge", sunt raţiunile Providentii referitoare la viaţa aceasta trecătoare şi nestatornică. In sfârşit dacă se tălmăceşte ca „sudori omeneşti şi ale mamei" sunt raţiunile Judecăţi: dumnezeeşti referitoare la viaţa prezen.tă, pe cari le adună gândurile prin cugetare şi intuiţia prin simţurile^ îndreptate spre cele văzute. Din acestea, adică din gânduri şi din intuiţie, se încheagă adevărata opinie despre lucruri, care este rodul cugetării în împreunare cu simţurile. Deci „sudorile omeneşti şi ale mamei" sunt gândurile cugetării produse cu osteneală şi intuiţiile simţirii, care ne alăptează ca o mamă.
Iar cămilele de Ghefar sunt cele ce provin din posesiunea spatelui. Şi spatele sufletului este trupul, întrucât,există pentru suflet. Deci dacă întrebuinţăm bine posesiunea trupului, nil facem slujitor sufletului spre naşterea de virtuţi şi nu luăm în_ considerare decât raţiunile dumnezeeşti ale lui, pentru cari a fost creat. Pe urmă, adunând şi raţiunile celor văzute, ca pe nişte cămile de Madiam, acoperim Ierusalimul nostru, adică sufletul, ascunzându-1 în vederile dumnezeeşti ale lucrurilor şi făcându-1 nevăzut şi nebiruit de patimi.
40. Numărul „patru sute" indică firea lumii corporale. Căci aceasta este formată din patru elemente. Iar numărul „treizeci şi cinci" înseamnă mişcarea raţională a celor virtuoşi în timp. Căci şapte înmulţit cu cinci dă numărul treizeci şi cinci. Iar „şapte" înseamnă mişcarea temporală, precum „cinci" înseamnă cunoştinţa raţională. Adunând deci pe patru sute cu treizeci şi cinci ai arătat cunoştinţa raţională, naturală şi temporală a sfinţilor bărbaţi ce trăesc sub fire şi timp.
Răspunsuri către Talasle
285
41. Există o potriveală între numere şi cele numărate. Calul sprinten la alergat reprezintă prin picioarele sale mobilitatea perpetuă şi urcuşul. Timpul ce se mişcă iute, - nefăcând nici o pauză în curgerea iui, reprezintă activitatea neobosită a celor numărate. Şi pe aceasta o face evidentă numărul rotund. Căci numărul şase, înmulţindu-se £u sine însuşi, se naşte pe sine înşesit. Deci cuvântul Duhului a arătat prin cai şi prin numărul lor sprinteneala, iuţimea şi neo-boseala deprinderii virtuoase a dumnezeeştilor bărbaţi, indicaţi în chip tainic.
42. Ce este catârul.
43. Ce este calul şi catârul din Scriptură în sens de ocară. .
44. Cel ce oferă privitorilor aparenţa unei cunoştinţe numai prin repetarea unor cuvinte furate, înşelând auzul celor neînţelepţi, asemenea lui Ave-salom, şi spurcând în auzul celor profani, prin posedare silnică, frumoasele şi de Dumnezeu iubitoarele contemplaţii ale celui ce 1-a învăţat pe el, întocmai ca pe nişte ţiitoare, după sfatul lui Ahitofel (care se tălmăceşte „frate care umple de praf", adică frate care sărută cu viclenie], se dovedeşte că sufere de slavă deşartă şi cade în mâna slugilor lui David, în codrul acoperit de varietatea contemplaţiilor naturale, atunci când porneşte cu îndrăsneală la luptă împotriva celui superior.1 Căci se dovedeşte că nu calcă nici pe pământ, ea unul ce nu are soliditatea virtuţii, şi n'a dobândit nici cerul, ca anul ce n'a ajuns cu adevărat la deprinderea înaltă a cuno-şterii. Acela moare, primind trei săgeţi în inimă, cari sunt: amintirea fărădelegii faţă de cel ce 1-a învăţat, ruşinea pentru mândria cu o cunoştinţă pe care nu o are, şi aşteptarea inevitabilei judecăţi viitoare pentru
1 II Sam. 16-18.
286
Filocalia
acestea. împuns de aceste săgeţi, iubitorul de slavă deşartă moare străpuns. Dar îi precede Ahitofel, sfetnicul lui cel rău, care îşi capătă pe dreptul moartea prin spânzurătoare,1 ca unul ce a învăţat pe eopii să se ridice împotriva părinţilor şi a văzut zădărnicit sfatul său cel rău. Căci nu mai poate suporta viaţa după ce a înlăturat vălul de pe falsa prietenie faţă de David şi n'a putut dovedi că cel ce se laudă cu cunoştinţa părută are stăpânirea raţiunii.
45. Altă explicaţie a aceloraşi.
46. Galaad, tălmăcit ca „mutarea plânsului", indică suferinţa pdcăinţii, iar tălmăcit ca „mutarea mărturiei", înseamnă: mustrarea conştiinţii pentru greşală; în sfârşit tălmăcit ca „descoperirea lor", închipueşte mărturisirea păcatelor după felul lor. Ajungând în această stare mintea, care e urmărită de părerea de sine din pricina vreunui bine, ucide această părere de sine, născută din ea prin împreunarea cu simţirea cea de alt jieam. Şi iarăşi se întoarce în Iudeea şi Ierusalim, adică la mărturisirea milostivirilor dumne-eşti faţă de ea, la nepătimirea desăvârşită de pe urma virtuţilor şi la contemplarea paşnică a lucrurilor în duh; iar la urma acestora la teologia mistică, ca la un cort sfânt, în care se descoperă în chip tainic frumuseţile cele cu totul nevăzute de alţii.
47. Opt este unul din numerii dinlăuntrul decadei; optzeci, dinlăuntrul sutei; opt sute, dinlăuntrul miei; opt mii dinlăuntrul miriadei. Priviţi în ei înşişi aceşti numeri indică imobilitatea, adică o scădere a cantităţii şi o creştere a intensităţii.2 Prin urmare când se află în Scriptură în înţeles lăudabil el arată nemiş-
1 II Sam. 17, 23.
* Bună definiţie a imobilităţii, a odihnei de pe treptele superioare ale vieţii duhovniceşti şi din viata viitoare! ea au e inerţie, ci adunare din împrăştiere şi agitaţie, într'o trăire unitară şi intensivă. ~
Raspuasuri către» Talasie
287
carea desăvârşită spre patimi, adică încetarea patimilor. Iar acest lucru caracterizează starea veacului viitor, în care nu se vor mai naşte patimi. Numărul patruzeci este icoana lucrurilor sensibile, iar cinci este icoana simţurilor, sub cari cade lumea sensibilă ca obiect de ştiinţă naturală. Deci pe drept cuvânt numărul acesta indică deprinderea neroditoare de rău şl eliberarea desăvârşită a dumnezeeştilor bărbaţi de afecţiunea simţurilor faţă de cele sensibile.
48. Ce este asinul în înţeles mai înalt.
49. Numărul cinci este rotund şi prin înmulţire cu orice număr fără soţ se regăseşte pe sine. Căci înmulţind cu oricare număr fără soţ pe cinci sau multiplii lui cinci, vei afla că numărul rezultat se sfârşeşte în cinci. De pildă: 5X3=15; 5X5=25; 5X7=35; 5X9=45. Tot aşa înaintând la infinit, vei afla că cinci ori cinci înmulţit cu fiecare număr fără soţ, sau cinci zeci ori cinci zeci, sau cinci sute ori cinci sute, sau cinci mii ori cinci mii, dau numere în cari se regăsesc în sensul că se sfârşesc în ele înseşi. Dar acest lucru e propriu mişcării circulare şi sferice. Deci cu drept cuvânt învăţaţii în ştiinţa numerelor au numit numărul cinci sferic şi ciclic, ca unul ce nu iese niciodată din sine, prin înmulţirea cu numerii fără soţ. Dar el simbolizează şi ştiinţa generală, care nu iese niciodată din sine în mişcarea fără de sfârşit în jurul totului şi cuprhnde toate prin puterea cuvântului.
50. Altă explicare a tuturor celor spuse, scurtă, precisă şi ordonată.
51. înţelepciunea, eliberând prin pedepse de patimi, produce frica, iar prirfc dobândirea virtuţilor stârnind mintea să privească la cele viitoare, produce dorul după ele.
^88
Piloealk
52. înţelepciunea este frică în cei ce n'o doresc, născând privaţiunea prin fugă (de cele ale vieţii) şi este dor în cei ce o iubesc, sau deprindere de a se bucura (de alte bunuri].
întrebarea 56
Iarăşi s'a scris în a doua carte a lui Ezdra: „Şi auzind duşmanii seminţiei lui Iuda şi Veniamin, au venit să vadă ce este cu sunetul trâmbiţelor şi au aflat că cei întorşi din robie zidesc templul Domnului Dumnezeului lui Israil. Şi apropiindu-se de Zorobabel şi de lisus şi de capii familiilor lui Israil, le grăiră lor: „Să clădim împreună cu voi, căci asemenea vouă ascultăm de Domnul vostru şi jertfim lui din zilele lui Azvacafat, regele Asi-rienilor, care ne-a strămutat aici". Şi le-a zis lor Zorobabel şi lisus şi capii familiilor lui Israil: „Nu putem zidi împreună casa Domnului Dumnezeului nostru. Noi vom zidi singuri Domnului Dumnezeului lui Israil".1 Ce însemnează acestea şi mai ales ce înseamnă gelozia pentru care nau voit să zidească împreună cu acei ce se închinau aceluiaşi Dumnezeu ?
Răspuns
Iuda înseamnă „mărturisire". Iar înţelesul mărturisirii este îndoit (1]. Şi anume există o mărturisire de mulţumire pentru bunurile primite în dar şi există una pricinuită de mustrarea şi de certarea pentru relele săvârşite. Căci mărturisire se numeşte şi înşi-rarea cu mulţumire a binefacerilor dumnezeeşti de către cei vinovaţi. Şi amândouă produc smerenia, căci atât cel ce mulţumeşte pentru cele bune, cât şi cel ce se cercetează pentru fărădelegi se umileşte {2]. Cel dintâi socotindu-se nevrednic pentru bunurile
1 I Ezdra 4. 1—3.
Răspunsuri către Talasie
289
ce i s'au dat, cel^ de al doilea rugându-se să primească iertare pentru greşeli. Iar Veniamin se tălmăceşte, după înţelesul exact al acestui cuvânt la Evrei, „plânsul sau suspinarea mamei", sau „îndrumarea mamei", sau „fiul dreptei", sau „zidirea poporului".
Deci tot cel ce se mărturiseşte într'unul din cele două chipuri arătate, este din seminţia lui Iuda. Şi tot cel ce plânge pentru virtute, sau are dreptatea ca pe o mamă, care îi îndrumă cu pricepere viaţa şi raţiunea, sau este multora cale şi zidire spre mântuire pentru bogăţia virtuţii şi revărsarea învăţăturii sale în cuvânt, face parte din seminţia lui Veniamin (3]. Aşa i-a definit Scriptura pe cei ce s'au eliberat din robia patimilor şi au părăsit afecţiunea faţă de cele sensibile şi s'au făcut, prin deprinderea cu nepătimirea, capabili să zidească casa lui Dumnezeu. Iar „casă" numesc mintea zidită din diferite virtuţi şi raţiuni prin făptuire şi contemplaţie, spre a fi locuinţă lui Dumnezeu în duh. In sfârşit duşmanii acestora sunt cele patru neamuri mutate în pământul lui Israil de către Azvacafat, regele Asur. Căci acesta a fost primul care a adus în pământul lui Israil Ba-biloneni, Hutei, Ematei şi Evei.1
Babilonenii închipuesc mândria, tălmăcindu-se prin „fire confuză (zăpăcită]" [4]. Huteii închipuesc slava deşartă întrucât îşi mută cugetarea dela virtute la stearpa părere de sine. Căci numele lor tălmăcit înseamnă „ieşire din acestea" (5J.
Emateii închipuesc voinţa de a plăcea oamenilor. Căci Emat se tălmăceşte „vederea celor de dinafară". Prin aceasta se împart darurile cele mai, bogate acelora cari cultiva virtutea în chip mincinos, pentru văzul oamenilor (6].
1 IV Regi 17, 24. % Praf. Dr, D. Stăniloaa: „FHocalia" - voi. III
19
Jirul" - l__
290
Filocalia
Răspansttri către Talasie
291
In sfârşit Eveii închipuesc înşelăciunea făţărniciei. Căci se tălmăcesc „şerpuitori". Ei scot din virtute pe cei ce-i ascultă, prin înşelăciune şi făţărnicie prietenoasă, aşa cum a făcut şarpele dintâi cu Adam [7].
Iar Azvacafat, care i-a strămutat pe aceştia în pământul lui Israil, se tălmăceşte „cel ce robeşte dela spate", adică în chip ascuns şi neobservat,- sau „cel ce robeşte în lanţuri". Dar e vădit că acesta este diavolul, care toate le face pe ascuns spre surparea firii omeneşti şi pe fiecare îl strânge în lanţurile propriilor păcate. Acesta a adus în pământul lui Israil, adică în deprinderea cunoştinţii şi a virtuţii, mândria, slava deşartă, voinţa de a plăcea , oamenilor şi făţărnicia, împreunându-le cu cei ce se îndeletnicesc cu virtutea şi cunoaşterea, ca să fure ostenelile celor ce se trudesc după bine, abătându-le cu viclenie spre alte lucruri decât spre cauza supremă, scopul activităţii lor [8].
Poate tocmai fiindcă'ştia că aceşti draci vicleni se ţin pe urmele celor virtuoşi, scrie dumnezeescul Apostol Tesalonicenilor1 că nu s'a dus la ei „cu cuvinte de linguşire", ca un făţarnic [cum poate credeau ei despre dânsul], .nici „cu ascunse porniri de lăcomie", vrând să placă oamenilor, nici „căutând mărire dela cineva", ca un iubitor de slavă. Căci nu şi-a arătat nicio mândrie, fiind vădite trăsăturile smereniei sale: nenumăratele prigoniri şi pătimirile cu trupul, sărăcia desăvârşită şi simplitatea în rostirea cuvântului. „Căci deşi sunt simplu în cuvânt, dar nu şi în cunoştinţă".2
Deei „aceia auzind sunetul trâmbiţelor, au venit să vadă ce e cu acest sunet şi au aflat că cei scă-
1 I Tcs. 2, 4—6.
• II Cor. 11, 6. * -< •
păţi din robie zidesc templul Domnului Dumnezeului lui Israil". Trâmbiţele, al căror sunet îl aud draeii necuraţi, sunt cuvintele despre virtute şi cunoştinţă. Iar sunetul acestor cuvinte sunt 'faptele virtuţilor şi buna statornicie în modul de comportare a celor ce s'au întors prin pocăinţă dela păcat la virtute şi s'au ridicat dela neştiinţă la cunoştinţa de Dumnezeu [9].
„Şi au venit la Zorobabel şi la Iisus şi la capii familiilor şi le-au zis lor: Să clădim împreună cu voi, căci la fel cu voi ascultăm de Domnul vostru şi-i jertfim Lui". Zorobabel este mintea activă, Iisus mintea contemplativ^ [10], iar capii familiilor sunt puterile [facultăţile] sufletului, din cari răsar modurile virtuţii şi raţiunile cunoştinţii. De acestea se apropie dracii necuraţi ai 'mândriei, ai slavei deşarte, ai voinţii de a plăcea oamenilor şi ai făţărniciei, zicând: „Să clădim împreună cu voi templul Domnului". Căci nici unul dintre aceşti draci vicleni nu împiedică vreodată râvna omului virtuos, ci înlăturând mai degrabă lipsurile virtuţilor îndeamnă la şi mai mari silinţe, fă-cându-se împreună râvnitor cu cei ce se nevoiesc, ca să atragă la sine inima celui ce se strădueşte după ce a pierdut măsura constantă a moderaţiei şi să-1 conducă pe neobservate spre altă ţintă decât cea spre care credea că merge. De aceea spun viclenii: „la fel cu voi ascultăm de Domnul vostru". Căci nu urăsc neprihănirea şi nu se scârbesc de post, nici dey împărţirea de ajutoare, vsau de primirea de străini, sau de cântarea de psalmi, sau de citiri, sau de învăţăturile cele mai înalte, sau de culcarea pe jos, sau de veghere, sau de toate celelalte prin cari se caracterizează viaţa după Dumnezeu, până ce scopul şi cauza celor ce se săvârşesc le slujeşte lor. De aceea pe ceilalţi draci îi observă ascetul mai repede şi scapă mai uşor de vătămarea ce vine dela ei.
292
Filocalia
Dar pe aceştia, cari au aparenţa că ajută omului să umble pe calea virtuţii şi că zidesc împreună cu el templul Domnului, ce minte înaltă iar putea descoperi? Ea poate aceasta numai „prin cuvântul viu şi lucrător care pătrunde în toate şi străbate până la despărţirea sufletului şi a duhului",1 adică cunoaşte cari dintre fapte şi gânduri sunt sufleteşti, sau forme şi mişcări naturale ale virtuţii, şi cari d uhovniceşti sau forme şi mişcări mai presus de fire şi proprii lui Dumnezeu, date firii prin har. (11]; prin cuvântul care străbate până la despărţirea „dintre încheeturi şi măduvă", cunoscând potrivirea sau nepotrivirea dintre modurile virtuţii şi raţiunile duhovniceşti (12); prin cuvântul care „judecă cugetările şi intenţiunile inimilor",8 adică afecţiunile ascunse ale adâncului nostru «faţă de cele spuse şi pricinile nevăzute ale acestora din suflet (13].
Căci „nu este înaintea Lui nicio făptură ascunsă"; se înţelege în noi, cari credem că ne putem ascunde. „Fiindcă toate sunt goale şi descoperite",3 nu numai cele ce s'au făcut şi s'au gândit, ci şi cele ce se vor face şi se vor gândi. Căci poate despre faptele şi gândurile viitoare spune Scriptura că „nu este făptură ascunsă", şi nu despre cele ce s'au săvârşit. Fiindcă acestea ne sunt şi nouă înşine şi le sunt şi altora descoperite. Cur atât mai mult lui Dumnezeu, care a cunoscut de mai înainte „toate veacurile nesfârşite cari au fost, sunt şi vor fi, şi care are de mai înainte prin fire cunoştinţa facerii tuturor; şi care nu din lucruri, ci dela Sine a primit în Sine de mai înainte cunoştinţa lucrurilor. Căci El este cunoştinţa fiinţială a lucrurilor, fiind Făcătorul lor; e însăşi cunoştinţa (afab 7vff>atc) ca Cel ce are cunoştinţa Sa prin fire, mai presus de orice cauză. Dar chiar şi faţă de aceasta se află mai presus în tot chipul,'conform
1 Evr. 4, 12.
Ibid.
' Ibid. 13..
Răspunsuri către Talasie
293
unei raţiuni suprainfinite care depăşeşte de infinite ori însăşi infinitatea1 [14]. Căci El este Făcătorul şi al aşa zisei cunoştinţe în orice sens şi chip, şi nu este accesibil niciunei cunoştinţe ce poate fi cugetată sau rostită.
Cine deci, neavând acest cuvânt2 sălăşluit în adâncul inimii, va putea să scape de vicleşugurile ascunse ale făţărniciei dracilor împotriva noastră şi să stea de sine, cu totul singur, fără niciun amestec cu ei, şi să zidească templul Domnului, asemenea marelui Zorobabel, a lui lisus şi a capilor de familii, cari spun hotărît şi cu glas mare duhurilor amăgitoare ale mândriei, ale slavei deşarte, ale plăcerii dela oameni şi ale făţărniciei: „Nu vom zidi cu voi templul Domnului Dumnezeului nostru, ci vom zidi singuri Domnului lui Israil" ? Numai cel ce are acest cuvânt poate cunoaşte că amestecul dracilor cauzează stricăciunea şi surparea întregei clădiri şi întinează harul şi frumuseţea străduinţelor închinate lui Dumnezeu. Căci nimenea nu poate, având ca ajutor la virtute pe vreunul din dracii pomeniţi, să o zidească pe aceasta lui Dumnezeu. Pentrucă nu are pe Dumnezeu ca scop în cele ce le face, ca să se exercite în virtute privind spre El. Deci nu din gelozie n'au primit cei ieşiţi din robie pe Babiloneni, pe Hutei, pe Ematei şi pe Evei să zidească împreună cu ei templul Domnului, ci fiindcă au cunoscut
1 A se vedea paralela în cap. theol. I. 49, Filoc. rom. voi. I, p. 140. Dumnezeu ca fiinţă e mai presus de infinitatea energiilor Sale, de care se vor împărtăşi făpturile. E o gradaţie „infinită" în infinitate. Infinită este bucuria întâlnirii făpturii cu Dumnezeu, dar niciodată nu se termină creşterea acestei bucurii.
2 Se pare că în toată această interpretare a locului1 dela Evr. 4, 12 X6fo£ e considerat Me sf. Maxim nu ca „cuvânt", ci ca raţiune, ca inspiraţie, ca pătrundere, ca iluminare, ca străfulgerare a înţelegerii, a raţiunii, ca şoaptă sau ca rază pornită din Logosul ceresc.
294
Filocalia"
cursele ce se ascundeau în aparenţa de prietenie a dracilor, cari voiau să le aducă prin bine pe neobservate moartea păcatului.
Fie deci ca şi noi să zicem totdeauna duhurilor răutăţii, cari ne momesc în chip nevăzut cu înfăţişarea prieteniei duhovniceşti şi ne spun: „Să zidim împreună cu voi templul Dumnezeului vostru": „Nu putem să zidim împreună casa Domnului Dumne-' zeului nostru, ci noi vom zidi singuri Domnului lui Israil". Singuri într'o anumită privinţă, deoarece, odată ce ne-am eliberat de duhurile cari ne răsboiau din lipsa virtuţii şi dela cari am ieşit, nu vrem ca, înălţându-ne prin excesele voastre (15], să fim iarăşi străpunşi şi să cădem cu atât mai cumplit ca întâia oară, cu cât din cea dintâi cădere exista nădejdea întoarcerii în temeiul unei iertări pentru slăbiciune, dar din cea de a doua întoarcerea este cu neputinţă sau foarte grea, deoarece acum suntem urâţi din pricina mândriei ce ne vine din faptul că am săvârşit, în loc de cele de-a dreapta, altele cari sunt şi mai la dreapta (16]. Dar totuşi nu singuri în altă privinţă, deoarece îi avem pe sf. îngeri ca ajutoare la cele' bune, dar şi mai mult pe Dumnezeu, care se arată El însuşi pe Sine în noi prin faptele dreptăţii1 şi ne
1 Virtufile sunt prima treaptă a unirii noastre cu Dumnezeu, iar cunoaşterea a doua. Intre asceză sau făptuire şi mistică nu e o opoziţie, ci o continuitate. In faza activă unirea nu e atât de fiinţială şi de durabilă, pentrucă dumnezeescul e prezent numai în parte, lăsând loc şi creaturalului, In faza mistică creaturalul a făcut loc cu totul dumnezeescului. Paul Hankamer (Jakob Bohme, Gestalt und Gestaltung, Bonn, Cohen 1924) arătând că Schiller c a crezut in unirea omului cu Dumnezeu prin fapta morală, iar Eckarth şi Goethe prin mistică, socoteşte că prima este o unire prin voinţă, a doua prin fiinţă, că prima este neexistenţială şi trecătoare, a doua existenţială şi statornică. „Această unire prin faptă rămâne totdeauna mărginită, oarecum vre-, melnică. Prin fapta morală Dumnezeu nu devine trăit fiinţial în om. El rămâne inafară de om şi pretinde o împlinire treptată a poruncii şi a legii eare e inafară de om şi deasupra omului".   La Eckarth şi Goethe omul nu maî e
Răspunsuri către Talasie
295
zideşte pe noi Sie-şi templu sfânt şi slobod de toată patima.
Scolii
1. Mărturisirea este de două feluri.
2. Toată mărturisirea, zice, smereşte sufletul: cea dintâi învăţându-1 că a fost îndreptat prin har, iar cea de a doua că trebue să se învinovăţească pentru greşalele sale întru întristarea de bună voie.
3. Cel ce plânge pentru păcatele de mai înainte şi are în sine în chip desăvârşit credinţa în Dumnezeu, care-1 naşte mereu spre dreptate, şi-şi oferă viaţa şi raţiunea ca să se întipărească în ele toată virtutea, s'a făcut pe sine mădular al seminţiei duhovniceşti a lui Veniamin, arătându-şi naşterea după Dumnezeu ca faptă a voinţii, nu a necesităţii. Căci cel ce suportă de bunăvoie naşterea după Dumnezeu este „fiul dreptei".
4. Prin Babiloneni înţelege mândria, dat fiind că aceasta produce o cugetare confuză. Căci patima mândriei constă în două neştiinţe. Iar aceste două neştiinţe împreunându-se, dau o cugetare confuză. Căci numai acela este mândru, care ignorează atât ajutorul dumnezeesc cât şi neputinţa omenească. Deei mândria este lipsa cunoştinţii de Dumnezeu şi de
despărţit de Dumnezeu numai prin voinţă, ci prin fiinţă, prin faptul că e o individualitate- „Nu de faptă, ci de fiinţă e aci în vorbă. Nici o făptuire morală nu tămădueşte un astfel de neajuns. Numai o nimicire poate ajuta, moartea şi învierea, jertfa adânc tainică, care e destinul necesar al întregei umanităţi. Mântuirea aci este o unire supramorală, reală şi fiinţială între Spiritul universal şi persoană" {Pg. 24—25).
Dar din locul acesta al sf. Maxim şi din cele in cari spâne că Hristos « fiinţa virtuţii, rezultă că nu se poate face o deosebire atât de categorică între unirea cu Dumnezeu prin virtuţi şi între unirea mistică. Unirea prin virtuţi nu e numai o unire în sectorul voinţii, ci ea atinge şi fiinţa omului. Iar unirea prin fiinţă nu se poate realiza fără unirea prin voinţă.
om. Căei prin negarea celor două extreme ia fiinţă o afirmare mincinoasă.
5. Prin Hutei înţelege slava deşartă. Căci slava deşartă este abaterea dela scopul cel după Dumnezeu şi îndreptarea spre alt scop decât cel dum-nezeesc. Fiindcă iubitorul de slavă deşartă este cel ce urmăreşte virtutea pentru slava sa, nu pentru a lui Dumnezeu şi care plăteşte prin ostenelile sale laudele goale dela oameni.
6. Prin Ematei înţelege voinţa de a plăcea oamenilor. Căci cel ce voieşte să placă oamenilor are grijă numai de purtările de dinafară şi de cuvinte linguşitoare, ca prin cele dintâi să fure vederea, iar prin cele de al doilea auzul acelora cari se lasă îndulciţi şi impresionaţi numai de cele ce se văd şi se aud şi mărginesc virtutea numai la ceea ce cade sub simţuri. Deci voinţa de a plăcea oamenilor se arată în afişarea unor purtări şi cuvinte cari vreau să fie cinstite de oameni ca virtuoase.
7. Prin Evei înţelege făţărnicia. Iar făţărnicia este afectarea prefăcută a prieteniei, sau ura acoperită sub înfăţişarea prieteniei, sau duşmănia ce se arată ca bunăvoinţă, sau invidia ce-şi dă o faţă iubitoare, sau dispoziţia păcătoasă ce înşală pe privitori prin afişarea chipurilor virtuţii, sau o viaţă care are forma virtuţii dar nu şi podoaba ei de fapte, sau afectarea unei dreptăţi ce constă numai în aparenţă, sau chipul filosofiei lucrătoare care acopere golul ascuns al voinţii virtuoase, sau amăgirea cu chip de adevăr pe care o cultivă cei ce imită pe şarpe prin şiretenia năravurilor.
8. Cauza lucrurilor şi a bunurilor din lucruri este Dumnezeu. Deci cel ce se osteneşte pentru virtute şi cunoştinţă şi nu sporeşte, pe măsura creşterii sale in har, în recunoaşterea nevredniciei proprii, nu a
scăpat de răul mândriei. Iar cel ce cultivă binele, pentru slava proprie, se cinsteşte pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, fiind străpuns de pironul slavei deşarte. De asemenea cel ce săvârşeşte sau urmăreşte virtutea pentru a fi văzut de oameni, pune aprobarea omenească mai presus de cea dumnezeească, bolind de patima de a plăcea oamenilor^ Iar cel ce îşi văpseşte în chip viclean purtările sale cu buna cuviinţă a virtuţii şi-şi acopere dispoziţia rea a voinţii cu înfăţişarea văzută a cuvioşiei, spre amăgirea oamenilor, cumpără virtutea cu viclenia făţărniciei. Deci Azvacafat cel spiritual îndreaptă intenţia fiecăruia din aceştia, dela cauza proprie spre alte scopuri.
9. Cuvintele lui Dumnezeu grăite simplu numai prin rostire, nu se aud, neavând drept glas faptele celor ce le grăiesc. Iar dacă se rostesc cu glas prin împlinirea poruncilor, dracii se mistuesc de puterea acestui glas, iar oamenii zidesc, prin sporirea în faptele dreptăţii, cu râvnă templul dumnezeesc al inimii-
10. Prin Zorobabel se înţelege aci mintea activă, dat fiind că e mai răsboinic, iar prin lisus mintea contemplativă, dat fiind că e preot şi a fost rânduit să facă necontenit rugăciuni către Dumnezeu.
11. Despărţirea sufletului şi a duhului indică deosebirea dintre virtuţile din fire, ale căror raţiuni le avem în chip firesc, şi dintre cele dela Duhul, al căror har îl primim în dar.1 Deosebirea acestora o face Scriptura în chip clar.
12. „Măduva" este cuvântul dumnezeesc, care nutreşte ca pe nişte oase gândurile dumnezeeşti din noi, cari la rândul lor susţin trupul virtuţilor. Iar
1 interpretarea aceasta înlătură trihotomismul. Sufletul e firea, duhul e harul. Sau sufletul e omul lăuntric natural, iar duhul e omul lăuntric,, adică sufletul străbătut de har.
298
Filocalia
„încheietura" este modul făptuirii, în care se realizează unirea gândurilor cu raţiunile dumnezeeşti spre a da întregul virtuţii.
13. „Cugetările şi intenţiunile", pe cari zice că le judecă cuvântul sunt legăturile afectuoase ale sufle^ tului cu raţiunile dumnezeeşti şi cu gândurile şi cauzele acestor legături. Căci cugetarea mişcă amintirea, care este prin fire afecţiune, iar intenţia priveşte spre sfârşit, ceea ce e propriu cauzei.
14. Cunoştinţa fiinţială este Dumnezeu. Dar mintea premerge în chip vădit oricărei cunoştinţe, căci aceasta cade sub ea. Deci Dumnezeu este mai presus şi de această cunoştinţă, dat fiind că este în chip supra-infinit mai presus şi de orice minte, sub care cade cunoştinţa.
15. Dracii cari răsboiesc sufletul în lipsa virtuţii sunt aceia cari îl învaţă desfrâul şi beţia, iubirea de argint şi cele asemenea. Iar cei ce îl răsboiesc din pricina excesului de virtute sunt aceia cari îl învaţă părerea de sine, slava deşartă, mândria şi cele ase-nienea, strecurând şi prin cele de-a dreapta în chip ascuns ispitele cele. de-a stânga.
16. Definiţia virtuţii este unirea prin cunoştinţă a neputinţii omeneşti cu puterea dumnezeească. Deci cel ce se închide pe sine în neputinţa firii, încă nu a ajuns la hotarul virtuţii. Din aceasta pricină el pă-cătueşte, ca unul ce n'a primit încă puterea care întăreşte neputinţa. Iar cel ce prezintă cu îndrăsneală în loc de puterea dumnezeească neputinţa proprie ca puter.e, a sărit peste hotarul virtuţii. El păcătueşte prin aceea că nu recunoaşte ceea ce s'a făcut mai pe urmă prin el în chip suprafiresc. El socoteşte păcatul drept virtute. E mai de iertat deci cel ce s'a închis în neputinţa sa naturală, pătimind mai bine căderea dela virtute din trândăvie, decât cel ce prezintă
Răspunsuri cgtrc Talasie
299
în loc de puterea dumnezeească neputinţa proprie ca putere în stare să împlinească datoriile. Căci mai de grabă îşi pricinueşte căderea prin îndrăsneală sa.
întrebarea 57
„Mult poate rugăciunea lucrătoare a dreptului".1 Ce însemnează „lucrătoare"?
Răspuns
Eu ştiu că rugăciunea este lucrătoare în două feluri. Intr'unul, când cel ce se roagă aduce rugăciunea sa lui Dumnezeu împreunată cu faptele poruncilor, când deci rugăciunea lui nu cade de pe limbă numai ca un cuvânt simplu şi ca un sunet gol al vocii, zăcând leneşă şi fără consistenţă, ci când este lucrătoare, vie şi însufleţită prin împlinirea poruncilor. Căci rugăciunea şi cererea îşi primesc consistenţa când le umplem prin virtuţi. Această umplere face rugăciunea dreptului tare, încât toate le poate lucrând prin porunci.
Intr'altfel este lucrătoare, când cel ce are lipsă de rugăciunea dreptului săvârşeşte faptele rugăciunii, îndreptându-şi viaţa de mai înainte şi făcând tare cererea dreptului, întrucât o împuterniceşte prin purtarea sa cea bună. Căci nu foloseşte rugăciunea dreptului celui care, având trebuinţă de ea, se desfată mai mult cu păcatele decât cu virtuţile. De pildă marele Samuil plângea odinioară pe Saul care păcă-tuise, dar nu putea să-1 facă pe Dumnezeu îndurător, neavând în ajutorul plânsului său îndreptarea cuvenită a păcătosului. De aceea Dumnezeu, oprind pe slujitorul Său dela plânsul de prisos, îi zice: „Până
1 Iacob 5, 16. âvepŢOUUiVT} s'ar putea traduce poate mai corect ca lucrată : rugăciune lucrată prin fapte. Dar lucrată in felul acesta, rugăciunea devine la rândul ei lucrătoare,'eficace, din principiu pasiv, factor activ.
300
Filocalia
când vei plânge pentru Saul? Găci Eu l-am lepădat pe el, ca să nu mai împărătească peste Israil".1
De asemenea Ieremia, care suferea tare pentru poporul Iudeilor înebunit de amăgirea dracilor, nu este auzit când se roagă, întrucât nu are ca putere a rugăciunii întoarcerea necredincioşilor Iudei dela rătăcire. De aceea, oprindu-1 şi pe el Dumnezeu dela rugăciunea în zadar, zice: „Şi tu nu te mai ragă pentru poporul acesta şi nu-mi mai cere să am milă de ei; nu te mai ruga şi nu mai veni la mine pentru ei, că nu voi auzi".2
Este cu adevărat o mare nesimţire, ca să nu zic nebunie, să ceară mântuire prin rugăciunile drepţilor acela care-şi desfată sufletul cu cele stricăcioase, şi să ceară iertare pentru acele fapte cu cari se laudă, întinându-se cu voinţa. Cel ce are trebuinţă de rugăciunea dreptului trebue să nu o lase nelucrătoare şi inertă, dacă urăşte cu adevărat cele rele, ci să o facă lucrătoare şi tare, întraripând-o prin propriile sale ' virtuţi, şi în stare să ajungă la Cel ce poate să dea iertare pentru greşale.
Prin urmare mult poate rugăciunea dreptului când e lucrătoare, fie.prin dreptul care o face, fie prin cel ce roagă pe drept s'o facă. Când e lucră-- toare prin dreptul care o face, îi dă lui îndrăsneală către Cel ce poate să împlinească cererile drepţilor; iar când e lucrătoare prin cel ce roagă pe drept s'o facă, îl eliberează pe el de ticăloşia de mai înainte, schimbându-i dispoziţia spre virtute.
întrebarea 58
„Intru aceasta vă bucuraţi puţin acum, măcar că trebue să vă întristaţi în multe feluri de încercări".3
1 I Reg. 16, 1.
* Ierem. 7, lo.
3 I Petru 1, 6.
Răspunsuri către Talasie
301
Cum, întristat fiind cineva in încercări, poate să se bucure întru cele ce se întristează?
Răspuns
Cuvântul adevărului cunoaşte-două feluri de întristări: una ascunsă în suflet, iar alta arătată prin simţire. Cea dintâi [U cuprinde tot adâncul sufletului, lovit de biciul i^tn^jşttnţei; iar cea de-a doua se întinde peste toată simţirea, care se adună din revărsarea ei naturală, sub povara durerilor [2]. Cea dintâi este urmare a plăcerii trăită cu simţurije, iar cealaltă a bucuriei din suflet [3].1 Mai bine zis, una este urmarea patimilor de bună voie ale simţurilor, iar cealaltă a celor fără de voie.2
Căci întristarea este, după părerea mea, o dispoziţie din care lipseşte plăcerea. Iar lipsa plăcerilor e adusă de osteneală. Osteneala, la rândul ei, e provocată în chip vădit de lipsa deprinderii naturale, sau de pierderea ei. Iar lipsa deprinderii naturale e produsă de îmbolnăvirea puterii ce se află prin sine la dispoziţia deprinderii. Această boală a puterii ce se află prin fire la dispoziţia deprinderii vine din reaua întrebuinţare a lucrării ei naturale. In sfârşit reaua întrebuinţare a lucrării ei constă în mişcarea puterii spre ceea ce nu e potrivit cu firea şi nu are consistenţă [4].
Dar precum cunoaşte Scriptura două feluri de întristări, la fel cunoaşte două feluri de ispite (5]. Unul cu voia şi unul fără de voie, unul creator de plăceri voite, celalalt aducător de dureri fără voie. Ispita cu voia dă fiinţă plăcerilor voite, iar cea fără
1 Bucuria duhovnicească înseamnă o comprimare a plăcerilor sensuale, precum plăcerile sensuale produc întristare In suflet.
* Patimile de bună voie sunt cele păcătoase. Ele produc întristare sufletului. Patimile fără de voie sunt durerile, strâmtorările. Ele produc întristare simţurilor.
Tui «ori?
302
Filocalia
de voie aduce durerile fără de voie.1 Una este cauza întristării din suflet, iar cealaltă a întristării după simţuri [6].
v De aceea socotesc că Domnul şi Dumnezeul nostru, învăţând pe ucenicii săi cum trebue să se roage, le spune să se roage să nu le vină felul ispitelor cu voia: „Şi nu ne duce pe noi în ispită",2 adică îi învaţă pe ucenicii Săi să se roage să nu fie lăsaţi să facă experienţa ispitelor plăcerii, adică a celor voite şi poftite. Iar marele Iacob, zis fratele Domnului, învăţând pe cei ce luptă pentru adevăr să nu se ferească de felul ispitelor fără de voie, zice: „Mare bucurie să socotiţi fraţii mei când cădeţi în felurite ispite",' adică în încercările, cari nu sunt voite şi poftite şi produc dureri [7J. Şi Domnul o arată aceasta limpede adăugând: „ci ne isbăveşte de cel rău", iar marele Iacob zicând: „Ştiind că cercarea credinţei voastre lucrează răbdarea, iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, fără nici o lipsă". „Desăvârşit" este cel ce luptă îm-
1 Ispita fâră de voie, care e o suferinţă, un năcaz, o osteneală, e mai potrivit, să se numească încercare, E şi ea o ispită, întrucât suferinţa îl face şi ea pe om adeseori să păcătaiască pentru a scăpa de ea. Dar pe când ispita plăcerii (ispita In sens strâns) trebue respinsă, ispita durerii (încercarea) trebue acceptată. Deci atitudin^Qfaţă de ele trebue să fie direct opuse. Rău ar fi când s'ar respinge amândouă (indiferentism, apatie), dar şi mai rău când s'ar accepta ispita plăcerii şi s'ar respinge a durerii. Ispita (plăcerii) aduce plăcere simţirii şi întristare sufletului, iar încercarea (durerii) aduce întristare simţirii şi bucurie sufletului. Nu te poţi bucura cu sufletal şi totodată desfăta cu simţurile, adică nu poţi primi deodată şi ispita şi încercarea.^ Deci beţia şi desfătarea pe care o simţim în vremea unei voluptăţi deşi nţ se pare că ne-a pătruns twată fiinţa, e numai o plăcere a simţurilor, nu şi a sufletului. Sufletul a putut să se scufunde în acele clipea dacă nu simţim în mijlocul aeelei voluptăţi o întristare internă câ semn aL prezenţei lui. Am devenit cu alte cuvinte în aeele clipe întregi al simţurilor, In nici un caz voluptatea nu, e şi a sufletului.
* Mt. 6, 13. a Iacob 1, 2.
Răspunsuri către Talasie
303-
potriva ispitelor cu voia, prin înfrânare, şi în cele fără de voie stărueşte cu răbdare [8], iar „întreg" este cel ce-şi însoţeşte făptuirea cu cunoştinţa şi a cărui contemplaţie nu este lipsită de fapte [9].1
Aşadar întristarea şi plăcerea fiind împărţite între suflet şi simţire, cel ce caută plăcerea sufletului, primeşte întristarea simţurilor şi devine cercat, desăvârşit şi întreg. „Cercat" întrucât a experiat prin simţire cele contrare;2 „desăvârşit", întrucât a luptat neobosit cu plăcerea şi întristarea din simţuri, prin înfrânare şi răbdare; „întreg", întrucât păstrează neştirbite, statornice şi constante deprinderile cari luptă cu dispoziţiile simţirei opuse întreolaltă; aceste deprinderi sunt făptuirea şi contemplaţia, cari rămân legate întreolaltă şi nedespărţite, făptuirea vădind prin modurile ei cunoştinţa contemplaţiei, iar contemplaţia purtând, ca şi raţiunea, platoşa virtuţii cu fapta [10].
Deci fiindcă Scriptura spune că întristarea ca şi plăcerea sunt de două feluri şi una se află în suflet, iar alta în simţuri, să privim pe scurt şi cauzele lor.
întristarea din suflet este îndoită. Una este pentru greşalele proprii, alta pentru greşalele streine. Iar cauza acestei întristări este-în chip vădit plăcerea după simţuri a celui ce se întristează, sau a celor pentru cari se întristează [11]. Căci judecând drept, aproape că nu este păcat în oameni, cari să nu-şi aibă ca început al naşterii sale afecţiunea neraţio-nală a  sufletului faţă de plăcerea simţurilor [12].
Iar cauza plăcerii din suflet este, în chip vădit, întristarea după simţuri a celui ce se veseleşte şi
1 Dovadă că în mistica răsăriteană, contemplaţia nu înseamnă inactivitate, cum a fost aeeasţa^ Treapta contemplativă nu desfiinţează pe cea activă anterioară.
1 Cele contrare simţurilor sunt durerile.
304
Filocalia
Răspunsuri către Talasîe
305
se bucură de virtuţile proprii sau ale altora [13]. Căci după judecata cea dreaptă, aproape că nu este virtute între oameni, care să nu aibă ca început al naşterii sale întoarcerea înţeleaptă a sufletului dela simţire [14]. Dobândind sufletul, care urmăreşte virtutea, această desfacere de simţire, aceasta din urmă se va afla în chip necesar în dureri şi osteneli, ne mai având unită cu ea puterea care născoceşte diferitele plăceri în temeiul afecţiunii voluntare a sufletului faţă de ele [15], Dimpotrivă această putere respinge acum bărbăteşte, prin înfrânare, năvala plăcerilor fireşti ale simţurilor. Iar faţă de ostenelile şi durerile fără de voie şi potrivnice firii ce vin asupra-i, rămâne cu totul neînduplecată, neputând fi abătută dela deprinderea şi dela frumuseţea dumnezeească a virtuţii, de plăcerea cea fără consistenţă. Şi nu cade dela înălţimea virtuţilor ca să abată ostenelile ce vin asupra-i, pentru a cruţa trupul de simţirea durerilor. Iar cauza întristării după simţuri este preocuparea totală a sufletului de cele conforme firii sale, pe când plăcerea după simţuri o produce în -chip vădit lucrarea sufletului contrară firii [16] lui dela cele conforme firii sale.
V
Căci lucrarea după fire a minţii şi a simţurilor sunt opuse una alteia, din pricina deosebirii exte«âi&# a celor supuse lor [17]. Pentrucă cele supuse minţii sunt entităţile spirituale şi necorporale, pe cari le sesizează după fiinţă; iar cele supuse simţurilor sunt lucrurile sensibile şi corporale, pe cari le percep ele de asemenea prin fire.
Deci fiindcă nu e cu putinţă minţii să străbată la cele spirituale înrudite cu ea fără contemplarea lucrurilor sensibile, aşezate la mijloc, iar aceasta nu se poate face fără lucrarea simţurilor care o întovărăşeşte şi care e înrudită cu lucrurile sensibile
[18], pe drept cuvânt dacă se lipeşte de înfăţişările celor văzute, socotind lucrarea simţurilor care o întovărăşeşte drept o lucrare naturală [19], cade din cele spirituale şi conforme firii, prinzându-se aşa zicând cu amândouă manile de cele corporale şi contrare firii. Purtată apoi de acestea în chip ne-raţional [din pricina simţirii care a biruit-o], mintea pe de o parte naşte întristarea din suflet, întrucât acesta e lovit de biciuirile dese ale conştiinţii, iar pe de alta produce plăcerea din simţire, îngră-şând-o cu născocirile mijloacelor de desfătare a trupului. Dacă însă mintea, dela prima atingere prin simţuri cu cele văzute, taie înfăţişarea acestora şi contemplă raţiunile duhovniceşti ale lucrurilor, curăţite de figurile aşezate pe ele, produce plăcerea din suflet, nemai fiind reţinută de niciunui din lucrurile văzute prin simţuri, şi naşte întristarea din simţire, aceasta fiind lipsită de toate lucrurile naturale sensibile. Căci acolo unde simţurile sunt cârmuite de raţiune în contemplarea celor văzute, trupul e lipsit de toată plăcerea după fire, neavând simţurile slobode şi deslegate de lanţurile raţiunii, ca să slujească plăcerilor1 [20].
Dacă deci, precum am spus, întristarea sau durerea sufletului [căci sunt unul şi acelaş lucra] e produsă de plăcerea din simţire, iar întristarea sau durerea simţirii de plăcerea din suflet, pe drept cuvânt cel ce doreşte şi nădăjdueşte viaţa „păstrată în cer spre moştenire nestricăcioasă, ne-
1 Deci pentru sf. Mazim cele două plăceri, din suflet si din simţire, na pot fi in nici 'un caz Împreună. Nu le poate avea cineva deodată amândouă. Dimpotrivă, plăcerii din suflet ii eorăspunde durerea din simţire si viceversa. Omul deci trebue să aleagă deodată cu plăcerea din una, durerea din ceealaltl. In textul grec pretutindeni se vorbeşte de „simţire". Eu am tradus uneori prin „simţuri". E vorba de lucrarea simţurilor, de percepţie, la care se poate asocia o plăcere sau o întristare.
Pr»f. Dr. D. Stăniloat: „Filoialia" -   voi III 20
366
FUoeaiia
prihănită şi neveştejită, prin învierea din morţi a Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos",1 are în suflet o veselie şi o bucurie negrăită, bttcu randu-se neîncetat de nădejdea bunurilor viitoare, dar in trup şi în simţire poartă întristarea, sau ostenelile cauzate simţirii de feluritele încercări şi de durerile prilejuite de ele. Căci orice virtute •ste însoţită de plăcere şi de durere: durere pentru trup, care se lipseşte de simţirea dulce şi lină, şi plăcere pentru suflet, care se desfată în duh cu raţiunile curăţite de tot ce cade sub simţuri.
Se cuvine deci ca mintea, întristându-se în viaţa aceasta [căci aşa cred că se înţelege „acum") cu trupul pentru multele strâmtorări ce-i vin din încercările pentru virtute, să se bucure şi să se veselească cu sufletul pururea pentru nădejdea bunurilor veşnice, chiar dacă simţirea e apăsată de durere. „Căci nu sunt vrednice pătimirile timpului de acum de slava viitoare, ce se va descoperi nouă",2 zice Apostolul.
In felul acesta se poate omul bucura, după părerea mea, pentru ceea ce se întristează. Căci întristându-se cu trupul de virtute din pricina ostenelilor, se bucură cu sufletul de aceeaş virtute, privind la frumseţea celor viitoare ca la ceva - prezent [21]. Pentru această frumuseţe, cel ce se înoeşte necontenit prin naşterea sufletului în duh, moare m fiecare zi, asemenea marelui David,3 prin renunţarea de bunăvoie la trup, având atât plăcerea mântuitoare, cât şi întristarea folositoare [22]. Iar prin întristare nu înţelegem pe cea neraţională, a celor mulţi, care apasă sufletul pentru că e lipsit de plăceri sau de bunuri materiale ce stârnesc în om porniri contrare firii apre cele cari nu trebue [23] şi îl fac să fugă
1 I Petra 1, 3. 2 Rom. 8, 18.
* P«. 43, 24; I Cor. 15, 31.
Răspunsuri către Talasie
307
de cele ce nu trebue să fugă 124], ci pe cea raţională şi încercată de cei înţelepţi în cele dumnezeeşti şi pe cea care descopere" răul prezent. Căci întristarea este un rău prezent ce se află în suflet când plăcerea simţirii împiedecă discernământul raţiunii, sau în simţire când drumul sufletului înaintează ne-knpiedecat în virtute, aducând cu atât mai multe strâmtorări simţirii, cu cât procură mai multă plăcere şi bucurie sufletului închinat lui Dumnezeu, prin lumina înrudită a virtuţii şi cunoştinţii.
Scolii
1. Adică întristarea sufletului.
2. Acum numeşte întristare, durerea simţirii.
3. întristarea sufletului este urmarea plăcerii simţurilor, căci din aceasta se naşte întristarea sufletului. De asemenea întristarea trupului este urmarea plăcerii sufletului, căci bucuria sufletului se face întristarea trupului.1
4. Definiţiile întristării se alternează în ce priveşte cauza, care o produce.
5. întristarea este de două feluri. Una este a simţiriii, născându-se din lipsa plăcerilor trupeşti; iar alta a minţii, producându-se prin lipsa bunurilor sufletului Dar tot de două feluri zice că sunt şi ispitele. Unele sunt cu voia, altele fără de voie. Cele cu voia sunt pe de o parte pricinile plăcerii trupeşti a simţurilor, pe de alta ale întristării din suflet Căci numai păcatul săvârşit întristează sufletul. Iar cele fără de voie, cari se arată în strâmtorările involuntare, sunt pricinele plăcerii din suflet şi ale durerii trupeşti a simţurilor.
1 Bucuria sufletească e concomitentă cu asceza trapească.
2#V
308
Filocalia
6. Ispita cu voia produce întristarea în suflet şi crează plăcerea în simţuri; iar cea fără voie naşte plăcerea sufletului şi întristarea trupului
7. Domnul ne învaţă să ne rugăm să nu ajungem în ispitele cu voia, cari produc plăcere trupului şi durere sufletului. Iar marele Iacob ne îndeamnă să ne bucurăm de încercările cele fără de voie, cari alungă plăcerea trupului şi durerea sufletului.
8. Arată pe cine numeşte desăvârşit.
9. Arată pe cine numeşte întreg.
10. „Cercat" este cel ce a făcut experienţa durerii şi plăcerii. trupeşti, întrucât a încercat atât laturea favorabilă, cât şi cea nefavorabilă a celor trupeşti. „Desăvârşit" este cel ce a biruit plăcerea şi durerea trupului prin puterea raţiunii. Iar „întreg" 'este cel ce şi-a păstrat neschimbate deprinderile făptuirii şi ale contemplaţiei, prin tăria dragostei de cele dumnezeeşti.
11. Oricărei întristări din suflet îi premerge, zice, o plăcere a trupului.
12. Fără legătura pătimaşă a sufletului cu simţurile nu este în oameni păcat
13. Cel ce domoleşte trupul prin ostenelile de bunăvoie, bucură sufletul duhovniceşte.
14. Virtutea se naşte prin înstreinarea de bună- * voie a sufletului de trup.
15. Puterea născocitoare de care vorbeşte este puterea cugetătoare (mintală] a sufletului. Aceasta ieşind din legătura cu simţurile, nu mai are cine să se îngri- • jească de plăceri pe seama trupului, printr'o afecţiune de bunăvoie faţă de eL Ea nu se mai ocupă nici cu uşurarea durerii trupului, din pricina preocupării totale şi afectuase a voinţii de cele dumnezeeşti.
Răspunsuri către Talasie
30f
16. Preocuparea sufletului de cele conforme cu firea se face începutul durerii simţurilor. Căci sufletul ostenindu-se pentru cele bune după fire, nu mai este nici o putere care să născocească mijloacele ce procură plăcere simţurilor.
17. Simţurilor le sunt supuse cele sinsibile, iar minţii cele inteligibile. Deci mare este deosebirea între cele sensibile şi cele inteligibile.
18. Mintea îndată ce socoteşte lucrarea simţurilor ca proprie, se încâlceşte în înfăţişările lucrurilor sensibile şi născoceşte plăceri pe seama trupului, neputând străbate dincolo de natura celor văzute, fiind reţinută de legătura pătimaşă cu simţurile.
19. Cel ce preface legile lucrurilor prin imitare în legea sa, este un virtuos, făcând raţională mişcarea celor lipsite de raţiune. Iar cel ce preface legea sa în legile altora prin imitare, e un pătimaş, schimbând raţiunea în ceea ce-i lipsit de raţiune.
20. Când stăpâneşte în noi raţiunea, aceasta chinueşte în mod necesar trupul, care îi slujeşte în vederea virtuţii.
21. Trupul e al sufletului, iar nu sufletul al trupului. Căci cel mai mic este al celui mai mare, nu cel mai mare al celui mai mic. Deci fiindcă pentru greşală dintâi a răsărit în trup legea păcatului, care este plăcerea simţurilor, iar pentru aceasta s'a hotărît moartea trupului prin osteneli şi dureri, rând-duită spre desfiinţarea legii păcatului, cel ce ştie că moartea s'a ivit din pricina păcatului, spre desfiinţarea lui, se bucură pururea în sufletul său când vede cum e desfiinţată legea păcatului din trupul său prin feluritele osteneli şi dureri, ca să primească fericita viaţă viitoare în duh. Căci ştie că nu poate ajunge la aceea dacă nu e golită mai înainte din
310
Filocalia
trup, ca dintr'un vas, încă în această viaţă, legea păcatului, susţinută prin afecţiunea voinţii faţă de el.
22. Plăcerea mântuitoare este plăcerea sufle- > tuhri pentru virtute.  Iar întristarea folositoare, durerea trupului de dragul virtuţii.
23. Cel ce e lipit de patimi şi de lucruri, îşi duce pornirile spre cele ce nu se cuvine.
24. Cel ce nu primeşte întâmplările cari îl depărtează de patimi şi de lucruri, fuge de cele ce na trebue să fugă.
întrebarea 59
„Pentru această mântuire au căutat cu stăruinţă şi au cercetat cu deamănuntul Proorocii cari an prorocit despre harul cel rânduit vouă, cercetând eare şi ce fel de timp este acela arătat lor de Duhul Îmi Hristos din ei, care le mărturisea despre patimile în Hristos şi despre măririle de după ele". 1 Dacă fericiţii Prooroci ne-au lăsat în scris cele ce au răsunat în urechile lor dela Duhul, ca să le căutăm şi să le cercetăm, cum şi cu ce căutare şi cercetare le-au căutat şi cercetat, odată ce le-au răsunat în urechi şi au scris cele descoperite lor?
^ Răspuns
Puterile de căutare şi de cercetare a lucrurilor dumnezeeşti sunt sădite în firea oamenilor, fiintial, de către Făcător, prin însăşi aducerea ei în existentă. Iar descoperirile lucrurilor dumnezeeşti le împărtăşeşte prin har puterea Preasfântului Duh. Dat fiind iasă că cel viclean a ţintuit în urma păcatului aceste puteri încă dela început de firea celor\ văzute, „şi nu mai era cine să înţeleagă şi să caute pe Dumnezeu",2
1 I Pet™ 1. 10—13. * Ps. 13, 2j 52, 3 (LXXI
Răspunsuri către Talasie
311
întrucât toţi cei părtaşi de firea omenească îşi mărgineau puterea minţii şi a raţiunii la înfăţişarea lucru-sensibile şi nu mai aveau nicio înţelegere pentru mai presus de simţuri, pe drept cuvânt harul fântului Duh a restabilit puterea celor ce n au ţişat rătăcirea cu intenţie şi cu toată inima, des-o de cele materiale. Deci reprimind-o curăţită ar, aceştia au căutat întâi şi au cercetat, apoi tat cu stăruinţă şi au cercetat cu deamănuntul dumnezeeşti prin acelaş har al Duhului.
Fiindcă nu e îngăduit să zicem că numai harul de sine lutrează în Sfinţi cunoştinţele tainelor, fără puterile ciri primesc prin fire cunoştinţa [1J. Căci atunci sfinţii Proroci nu înţelegeau iluminările e către Preasfântul Duh. Dar în acest caz fi adevărat cuvântul care zice: „Inţe-înţelşge cele din gura sa".1 Pe de altă parte
prin
au ca tainei
socotim date lor cum ar leptul
n au primit Cunoştinţa adevărată a lucrurilor nici numai căutând-o ptin puterea firii, fără harul Duhului Sfânt. Căci atunci ^ar dovedi*de prisos sălăşluirea Duhului m Sfinţi, neajutându-le întru nimic la descoperirea adevărului. Şi cum ar mai fi adevărat cuvântul care zice: „Toată \larea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus esk pogorând dela Părintele luminilor" sau: „Fiecăruia\sa dat arătarea Duhului spre folos; căci unuia, zice, \ s'a dat prin Duhul cuvânt de înţelepciune, altuia cWânt de cunoştinţă prin acelaş Duh, altuia iarăşi crediita în acelaş Duh, altuia darul tămăduirilor" ş. a. ± d. Apoi adaugă: .Toate la lucrează însă unul şi acelaş Duh, împărţind fiecăruia m deobşte precum \oieşte".* Şi voeşte ceea ce este spre folos fiecăruia, \a să Imptinască dorul nepătimaş ai celor ce caută ceu dumnezeeşti. Căci cel ce caută fără patimă cele dumrezeeşti, desigur va lua ceea oe
Prov. 16, 2S.
A. 17.
I Cor, 12, 7—11.
312
Filoeâlla
caută (2]. Iar cel ce caută cu vreo patimă, nu va primi ce caută, căutând în chip rău. Căci zice: „Cereţi şi nu primiţi, fiindcă cereţi rău".1
Prin urmare harul Duhului Sfânî nu lucrează înţelepciunea în Sfinţi fără mintea care să q primească; nici cunoştinţa, fără raţiunea capabilă de ea; nici credinţa, fără convingerea minţii şi a raţiunii despre cele viitoare şi deocamdată nearătat^; nici darurile vindecărilor, fără iubirea de oameni cea după fire; nici vreun altul dintre celelalte daruri, fără deprinderea şi puterea capabilă de fiecare. Dar iarăşi nu va dobândi omul ceva din cele înşirate numai prin puterea naturală, fără puterea lui D/imnezeu, care să le dăruiască [3J.
Iar aceasta o arată limpede toţi Sfinţii/cari, după ce se învrednicesc de descoperirile celo/ dumnezeeşti, caută raţiunile celor descoperite.8 Asţ/el Avraam, primind făgăduinţa că va moşteni pămârtul arătat iui prin cuvintele ce i le spune Dumnezâu: „Eu "sunt Domnul care te-am scos pe tine din vamântul Chal-deilor, ca să-ţi dau pământul acesta s/re moştenire", nu se mulţumeşte să primească c«ea ce a căutat ieşind din pământul Chaldeilor, ci a iăutat cu dor să afle şi felul cum va moşteni, zicândcătre Dumnezeu: „Stăpâne Doamne, prin ce voi cuWaşte că-1 voi moşteni?"8 Iar Moise, primind puterea /emnelor şi a misiunilor, a căutat să înveţe şi modurile n raţiunile prin cari avea să dovedească vrednicia decrezare a semnelor dăruite.4 Iar marele David zice: „Si a pus în ei raţiunile semnelor şi ale minunilor lui, înpământul lui Ham".5 Şi tot el zice despre sine, strig/nd către Dumnezeu': .Descopere ochii mei şi voi Înţelege minunile din legea Ta".6 Apoi: „Făclie pic^arelor mele este legea
* Imod 4, 5.
* Fac. 15, 7.
* Pi. 104, 26.
* Daa. 12. 8; ZaV 4. 5.
* Exod 4, 1. 7 • Ps. 118, 18. /
/
313
Răspunsuri către Talasie_
Ta şi lumină cărărilor mele".1 Iar marele Daniil, care dorea cu atâta putere vedeniile dumnezeeşti, pentru cari a stat nemâncat trei săptămâni, căutând raţiunile lor, aude pe un înger zicând către alt înger: „Tâi-cueşte celui de colo vedenia".2 In sfârşit marele Prooroc Zaharia la fiecare vedenie din proorocia lui îl prezintă pe îngerul ce grăia în el, arătându-i şi învăţândul raţiunile vedeniilor,zicând: „Şi mi-a arătat mie îngerul, care grăeşte în mine; şi am zis îngerului care grăeşte în mine: Doamne, ce sunt acestea?"*
E limpede din acestea că tafţi Sfinţii pe de-o parte au primit dela Duhul descoperiri, pe de alta au cerut să li se lămurească raţiunile celor descoperite. De asemenea că harul Duhului nu desfiinţează câtuşi de puţin puterea firii, ci mai degrabă, fiind slăbită prin întrebuinţarea ei într'un mod contrar firii, o face iarăşi tare prin întrebuinţarea ei într'un mod potrivit firii, înălţând-o Ia înţelegerea celor dumnezeeşti.
Desigur Duhul Sfânt este cel ce caută şi Cerce-* tează în noi cunoştinţa lucrurilor. Dar nu caută pentru Sine ceea ce caută, fiindcă e Dumnezeu şi mai presus de orice cunoştinţă, ci pentru noi cei ce avem lipsă de cunoştinţă. Precum şi Cuvântul făcân-du-se trup, nu săvârşeşte taina întrupării pentru Sine, ci pentru noi. Dar precum fără trup însufleţit mintal nu ar f^ lucrat Cuvântul în chip dumnezeesc cele ale trupului, la fel nici Duhul Sfânt nu lucrează în Sfinţi cunoştinţele tainelor, fără puterea cea după fire, care caută şi cercetează cunoştinţa. Deci ori de căutau, ori de căutau cu stăruinţă, ori de cercetau, ori de cercetau cu deamănuntul, Sfinţii aveau harul Duhului, care mişca puterea mintală şi raţională a lor spre căutarea şi cercetarea celor privitoare la mântuirea sufletelor.  Fără Duhul nil vedeau nhaic din cele
1 Ps, 118, 105. ' Dan. 8, 16. ' Zah. 1, 9 (LXX).
314
Rispttasuri către Talasle
315
duhovniceşti, fiindcă nu poate mintea omenească să perceapă fără lumina dumnezeească cele dumnezeeşti şi spirituale.
Căci precum nu poate ochiul să perceapă cele sensibile fără lumina soarelui, la fel fără lumina duhovnicească nu ar putea primi mintea omenească niciodată vreo vedere duhovnicească. Cea dintâi luminează simţul văzului prin fire spre perceperea corpurilor [4], cea de-a doua luminează mintea spre oontemplare pentru a înţelege cele mai presus de simţuri ţ5J.
Iar „mântuirea sufletelor" este sfârşitul ere-ciinţii. Sfârşitul credinţii este descoperirea adevărată-a Celui crezut. Iar descoperirea adevărată a celui crezut este pătrunderea (perihorezaţ negrăită a Celui crezut în cel ce crede, după măsura credinţii fiecăruia. Această pătrundere, la rândul ei, este întoarcerea finală a celor ce cred' la principiul lor. Iar întoarcerea finală a celor credincioşi la principiul propriu, este împlinirea dorinţii (6J. împlinirea dorinţii este odih-nirea pururea mobilă1 a celor plini de dorinţă, ia
1 ^ iecxtVTJCOî az&aiQ. Pentru explicarea acestei stări veşnice a se vedea Filoc. rom. voi. II, p. 203, neta 1. Grigorie de Nisa îşi pusese întrebarea: cum poate ti aceiaş lucra si stare şi mişcare? Şi răspunsese: „Cu eât rămâne oi-aera mai ferm şi mai neclintit ia biae, ou atât străbate mai mult drumul virtuţii. Căci cel nesigur st laaecos la gândurile sale, fără o statornicie fesmi ia biae, invălnit de fartaaă şi purtat în toate părţile, cum zice Apostolat,, na înaintează spre înălţimea virtuţii, De pildă cei ce păşesc pe nisip, catar <keă • ar ci străbat oa picioarele spaţii mari, se ostenesc ia zadar, pasul laneonna1 mereu îa jos din pricina nisipului. Ei fac mişcarea, dar mişcarea lor an rea-Itzeaeă aici un progres. Dar dacă cineva, cum zice psalmlstul, scoţâadn-şi • pioioarete dia adâncai lunecos, şi-le sprijine pe piatră (iar piatra e Hristos, virtatea desăvârşită), cu cât devine mai ferm şi mai nemişcat, după statal Ini Pavel, ca atât străbate mai repede «rumul folosindu-se de stabilitate (ovimt) ca de o aripă oarecare, care-1 înaripează pentru călătoria în sas prin stater-nioia in bine" (Vita Moysis. P. G. 44. 405 C. D.). Precam sintetiaeaa* 31. Grslorie mişcarea cu stabilitatea la cei desăvârşiţi, cari continaă să se desăvâr-
jurul Celui dorit Iar odihnirea pururea mobilă a celor pani de dorinţă în jurul Celui dorit este bucuria veşnică şi neîncetată de Cel dorit. Bucuria veşnică şt neîntreruptă e împărtăşirea de bunurile dumnezeeşin mai presus de fire.1 Iar împărtăşirea de bunurile dumnezeeşti mai presus de fire, este asemănarea celor ce se împărtăşesc cu Cel de care se împărtăşesc. Asemănarea celor ce se împărtăşesc cu Cel de care Se împărtăşesc, înseamnă identitatea actualizaţi prin asemănare a celor ce se împărtăşesc cu Cel de care se împărtăşesc, atât cât. este cu putinţă. Iar identitatea actualizată prin asemănare a celor ce se împărtăşesc cu Cel de care se împărtăşesc este îa-dumnezeirea 'celor ce se învrednicesc de îndum-neceire. Indumnezeirea, ca să spun sumar, este concentrarea şi sfârşitul tuturor timpurilor şi veacurilor şi a celor din timp şi din veac. Iar concentrarea şi sfârşitul timpurilor şi veacurilor şi a celor din ele este unirea nedespărţită a începutului adevărat şt propriu cu sfârşitul adevărat şi propriu în cei mântuiţi [7].   Unirea nedespărţită a începutului şi sfârşitului adevărat în cei mântuiţi este ieşirea cea bună dia cele naturale2 a celor hotărniciţi fiinţial între început şi sfârşit.  Iar ieşirea cea bună din cele naturale a celor mărginiţi între început şi sfârşit,
şeaecă, la fel peatru St. Maxim edibna eternă nu e o încremenire. Deşt Văd pe Cel dorit, infinitatea Lui face ca niciodată ei să nu termine In a-L cnneaşte şi î«bi, ci veşnic să dorească a-L cunoaşte şi mai mult.
1 „Bacnria, zice Sf. Maxim, nu are nimic opus, nici trenai, nici viitor Căni bucuria nu cunoaşte nici tristeţe trecută şi nu aşteaptă c« frică nici săterarea (plictiseala) viitoare" (Ambigua P. G. 01, 10»6). Dacă-i aşa, bacuri» adevncrftă, care na poate fi decât bacnria veşnică, nu poate fi proenraU de knsMrile create mărginite, ci nnmai de bunurile dnmneseesti, cari aici odată n« sfârşesc, cari fac pe cel părtaş de ele să iasă din timp.
* Ieşirea bană din cele natarale fj xpefe«»V ήV X«4 ţXAJtV S*/f««C na e o ieşire îa jos, o părăsire a puteriUr nstnrale, ci o depăşire a celei mai iaatte trepte a lor.
316
Filocalia
este o lucrare atotviguroasă şi supraputernieă, ne-mijlocită şi infinită a lui Dumnezeu ce lucrează la infinit în cei învredniciţi de acea ieşire bună din cele naturale [8J. In sfârşit lucrarea aceasta nemijlocită, infinită, atotviguroasă şi supraputernieă a lui Dumnezeu, ce lucrează la infinit, este o plăcere şi o bucurie tainică şi supratainică a celor stăpâniţi de ea în temeiul nnei uniri negrăite şi mai presus de înţelegere; o bucurie pe măsura căreia nu se poate afla minte sau raţiune, înţelegere sau cuvânt în lumea celor create.1
Căci nu posedă firea raţiunile celor mai presus de fire, precum nici legile celor contrare firii. Mai presus de fire numesc plăcerea dumnezeească şi neînţeleasă, pe care Dumnezeu o procură firii, unandu-se după har cu cei vrednici. Iar contrară firii este durerea negrăită ce se naşte din lipsa acelei plăceri, pe care Dumnezeu o procură firii, unindu-se în afară de har cu cei nevrednici. Căci Dumnezeu unindu-se cu toţi, după calitatea dispoziţiei aflătoare în fiecare, dă fiecăruia, precum ştie El, Simţirea potrivită, după cum s'a pregătit fiecare prin sine însuşi spre primirea Celui ce se va uni cu top la sfârşitul veacurilor [9].2
Deci socotesc că prin „mântuirea sufletelor" ca sfârşit al credinţy,3 corifeul Apostolilor Petru înţelege împărtăşirea de cele mai presus de fire. „Pentru această mântuire, -desigur prin Duhul Sfânt
1 Până când in făptură e Dumnezeu numai ca început, ea contrib»e cu lucrarea ei la desvoltarea darului primit ca început. Dar când Dumnezeu s'a făcut si sfârşit in făptură, adică începutul s'a unit cu sfârşitul, cu mm lucrează deeât Dumnezeu. *
* Orice făptură trebue să ajungă la o încetare a lucrării ei naturale (Sâasbăta) şi la o sălăşluire in ea a lucrării exclusive a lui Dumnezeu. Făptura bună prin desvoltarea până la limita de sas 2 posibilităţilor sale, iar făptara rea prin coruperea totală a pmteriler ei naturale.
* I Petra 1, 9.
Răspunsuri către Talasie
317
au căutat cu stăruinţă Proorocii şi au cercetat cu deamănuntul, care şi ce fel de timp este acela arătat lor de Duhul lui Hristos aflător în ei, care le mărturisea despre patimile în Hristos şi despre măririle de după ele". Aşadar pe cei ce caută cu stăruinţă în duh mântuirea sufletelor şi cercetează cu deamănuntul raţiunile "şi modurile duhovniceşti ale acestei mântuiri, îi povăţuieşte la înţelegere Duhul Sfânt, care nu lasă să rămână în ei nemişcată şi nelucrătoare puterea prin care pot să caute cu stăruinţă cele dumnezeeşti.
Mai întâi El îi învaţă să „caute" omorîrea voinţii din păcat sau; a păcatului din [prin] voinţă şi învierea voinţii în [prin] virtute sau a virtuţii în [prin] voinţă. De asemenea să „cerceteze" modurile de omorîre a voinţii din păcat, sau a păcatului din [prin] voinţă; la fel raţiunile învierii voinţii,în [prin] virtute şi a virtuţii în [prin] voinţă [10]. Căci prin aceste moduri şi raţiuni obişnuieşte să se înfăptuiască omorîrea păcatului din. [prin] voinţă, sau a voinţii din păcat, precum şi învierea virtuţii în [prin] voinţă sau a voinţii în [prin] virtute. Fiindcă ei au, în chip vădit, ca parte în veacul acesta [pe care Scriptura l-a numit „timp"], patimile în Hristos sau pentru Hristos în preajma firii, patimi pe cari li le-a mărturisit lor Duhul Sfânt, ca să se sădească în Hristos întru asemănarea morţii Lui prin omorîrea păcatului, dar şi întru asemănarea învierii, prin lucrarea virtuţilor [11].
Căci se cuvine de fapt ca cel ce vrea să se mântuiască să omoare nu numai păcatul pentru voinţă,1 ci şi voinţa însăşi pentru păcat [faţă de
1 rîj npoaipkoei vsxpâoai tîjv &\uzpziocv. E tot una cu omorîrea păcătuiai din sau pria voinţă (ţ)jv x«zoz rt|v TtpoafpecKV nrje âpapzlas vi-xpwaivj.
păcat)1 şi să învie nu numai voinţa pentru virtute,2 ci şi însăşi virtutea pentru voinţă. VAceasta pentru ca întreaga voinţă omorîtă să fie despărţită de întregul păcat omorît, încât să nu-1 mai simtă, şi întreaga voinţă înviată să simtă întreaga virtute înviată printr'o unire nedespărţită [12].
Aceasta „căutând-o" mai întâi Sfinţii prin Duhul Sfânt, au dobândit filosofia lucrătoare. După aceasta, devenind curaţi şi slobozi de orice întinare, şi-au mişcat ochiul mintal al sufletului spre ţinta finală a făpturilor prin acelaş Duh, „căutând cu stăruinţă", după învierea voinţii, şi nestricăeiunea firii, şi „cercetând cu gdeamănuntul" modurile şi raţiunile nemuririi cei dumnezeeşti4 Căci nu mai „căutau" învierea voinţii, pe care o primiseră deja prin făptuire morală dela Duhul, precum nu mai „cercetau" nici modurile ei, ci „căutau acum cu stăruinţă" nestricăeiunea firii, pe care nu o aveau, şi „cercetau cu deamănuntul" modurile şi raţiunile îndumnezeirii ei. Spre aceasta le era acum tot zorul, dorind slava ei în Hristos, ca precum au pătimit împreună cu £1 în veacul acesta [pe care, cum am zis, Scriptura l-a numit „timp"],
1 âXXă xou atkty njv npoatpeaiv rjţ ecjiaptif. E tot una cu om«-rirea voinţii din păcat (rt)V XOCTOC rt|V &\fapxlm Tfjî TCpOatptOCCoC VaXfOKHv). E o paralelă la expresia lai Pavel i „Ea m'ant răstignit lumii (mi-aa omorît voinţa pentru sau din păeat) şi lumea s'a răstignit mie (am omorât pSearal pentru saa din voinţă)".
2 dvaotjjaat rî) «tperj) ri)V Jţpoafpeatv. E tot uaa cu învierea vom» ţii in sau prin virtute ţrt)V xatds rr)v fzperîjv rtjs wpoaipâosto? ăva$lmmv).
* Tîj rcpoatpsaei n)v <zpen)v. E tot una cu învierea viftaţii 1» sa« prin. voinţă (xocdb rtjv npoatpsotv rrjţ ipsrtjţ ctvafifoaiv).
4 Aseeza, făptuirea morală, învie voinţa. Treapta ulterioară, gnoza sau i« dumnezeirea, ce urmează după încetarea activităţii morale, învie şi ferea Mm nestricâciune şi nemurire. Până nn se consolidează voinţa in nuiaiw"-^•MUtataa U bine, nu poate dobândi nici firea nesebimbabilitatea. Intre as-ceaă şi Mişti«4 e o continuitate necesară.
aşa să fie şi slăviţi împreună cu El în veacul viitor, devenind, într'un chip mai presus de fire, moştenitori ai lui Dumnezeu după har şi împreună moştenitori cu Hristos după iconomie, prin puterea întrupării Celui ce şi-a însuşit toată firea.
Căci Hristos fiind prin fire Dumnezeu şi om, ca Dumnezeu II moştenim noi după har într'un chip mai presus de fire, prin participarea cea negrăită. Iar ca om care ne-a însuşit pe noi, fâcându-se pentru noi în chipul nostru, se moşteneşte şi El însuşi pe Sine împreună cu noi, datorită coborîrii Sale neînţelese. Pe acesta Sfinţii văzându-L mai înainte în chip tainic în duh, au învăţat că slavei celei întru Hristos ce se va arăta în viitor pe urma virtuţii trebue să-i premeargă în timpul de faţă pătimirile în El pentru virtute. Căci „cercetau, zice, care şi ce fel de timp este acela arătat lor de Duhul lui Hristos din ei, care le mărturisea de mai înainte pătimirile în Hristos".
Deci ei „căutau cu stăruinţă" şi „cercetau cu deamănuntul" nu numai nestricăeiunea firii şi raţiunile îndumnezeirii ei, ci şi timpul în care va veni încercarea prin pătimiri de dragul ei, ca să facă vădită atât dispoziţia^ celor ce o doresc cu adevărat, cât şi intenţia celor ce o doresc cu făţărnicie; apoi şi timpul, adică veacul celalalt, în care se va arăta prezentă şi actualizată îndumnezeirea după har, care îi va face pe toţi întru asemănare dumnezeească, pe măsura în care este capabil fiecare să o primească. Poate pe aceasta a mai numit-o Scriptura „mărirea" ce va urma ostenelilor pentru virtute.
Acestea trebue spuse .ca răspuns celui ce ar zice: de ce n'a zis Scriptura aci „căutare" şi „cercetare", ci „căutare cu stăruinţă" şi „cercetare cu deamănuntul"? Răspunzând astfel, va arăta lămurit înţelesul lor cel mai apropiat, Dar eu cunosc şi alt
320
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
321
înţeles al lor, pe care l-am auzit dela oarecare înţelept. Zicea adică acela, spunând un lucru mai tainic despre „căutarea" şi „căutarea cu stăruinţă" a originii (începutului] şi a ţintei finale [sfârşitului]. Şi anume despre „căutare" că ea e folosită în chip natural pentru origine, iar „căutarea cu stăruinţă" pentru ţinta finală. Căci în mod firesc nimenea nu-şifeva „căuta cu stăruinţă" originea, precum nimenea mi va „căuta" în mod firesc ţinta finală. Ci originea şi-o „caută", iar ţinta finală şi-o „caută cu stăruinţă". Dar, zicea, de când omul a aruncat prin neascultare, de îndată ce-a început să existe, îndărătul său originea proprie, nu mai putea să „caute" ceea ce sa situat în urma lui.Şi deoarece originea circumscrie în mod natural mişcarea celor pornite din ea, pe drept cuvânt sa numit ea şi ţintă finală, îu care ca într'o cauză îşi află sfârşitul mişcarea celor ce se află în mişcare.
Deci omul „căutându-şi cu stăruinţă" ţinta sa finală dă de originea sa, care se află în mod natural în ţinta finală. Căci părăsind „căutarea" originii sale, a întreprins prin fire ^căutarea cu stăruinţă" a ei ca ţintă finală. Fiindcă nu era cu putinţă să scape din hotarul ei, care-1 înconjoară din toate părţile şi-i circumscrie mişcarea. Deci, cum am zis, nu putea „căuta" originea ajunsă înapoia sa, dar a trebuit să „caute cu stăruinţă" ţinta finală aflătoare înaintea sa, ca să cunoască prin ţinta finală originea părăsită, după ce nu a cunoscut ţinta finală din origine.
Poate şi aceasta vrea să ne înveţe înţeleptul Solomon când zice: „Ce este ce a fost? însăşi ceea ce va fi. Şi ce este ce s'a făcut? însăşi ceea ce se va face". Prin aceasta arată oarecum cu înţelepciunea originea din ţintă, căci nu se mai arată după călcarea poruncei ţinta finală din origine, ci originea din ţinta finală; nici nu mai „caută" cineva raţiunile
m
originii, ci „caută cu stăruinţă" pe acelea cari duc pe cei aflători în mişcare spre ţinta finală.
Dar cineva ar putea spune că de multe ori cuvântul „căutare" în Scriptură nu are în mod sigur acest înţeles. De pildă se spune: „Caută pacea şi urmăreşte-o pe ea",1 sau: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui".2 Dar acela poate găsi chiar în aceste locuri, dacă le priveaşte cu atenţie, întărirea celor spuse de noi. Căci spunând Scriptura: „Caută pacea şi urmăreşte-o pe ea", prin aceasta a dat sfatul se se urmărească originea în ţinta finală; iar „împărăţia", care este originea, a poruncit să se „caute cu stăruinţă" prin dreptate, care este ţinta finală a împărăţiei. Căci împărăţia lui Dumnezeu este înainte de orice „dreptate", mai bine zis eea însăşi dreptatea, spre care tinde, ca spre ţinta finală, toată mişcarea celui ce să străduieşte. Fiindcă dreptatea înseamnă a da în mod egal fiecăruia după vrednicie; iar împărăţia este ocrotirea după lege. Deci dreptatea e aceeaşi cu împărăţia. Prin ea, ca prin ţinta finală, pot merge cu uşurinţă cei ce vreau spre împărăţie, ca spre origine. Fiindcă dreptatea este împărăţia lucrată [actualizată], iar împărăţia, dreptatea sprijinită prin fapte. Căci a ocroti după lege făpturile, înseamnă a da fiecăreia cele potrivite cu vrednicia sa. Iar a da fiecăreia cele potrivite cu vrednicia sa, e tot una cu ocrotirea după lege a existenţelor. Prin urmare nici o deosebire în cuvinte nu zdruncină acordul dintre înţelesurile Sf. Scripturi pentru cei ce înţeleg cu înţelepciune cele dumnezeeşti.
Iar dacă ar vrea cineva să înţeleagă şi altfel „căutarea" şi cercetarea" [13], sau „căutarea cu stăruinţă" şi „cercetarea cu deamănuntul", va afla că
1 Ps. 34, 15.
2 Mt. 6, 3.
Prof. Dr. D. Stănihae: „Fihcaka" - »•/. III
21
322
Filocatia
Răspunsuri către Talasie
„căutarea" şi „căutarea cu stăruinţă" se referă Ia minte, iar „cercetarea" şi „cercetarea cu deamănuntul" la raţiune. Căci în mod natural „caută" mintea şi „cercetează" prin fire raţiunea. „Căutarea" este, ca să dau o definiţie, o mişcare simplă însoţită de dorinţă, pe care o face mintea spre ceva ce poate fi cunoscut; iar „cercetarea" este o distincţie simplă şi însoţită de o intenţie, pe care o face raţiunea cu privire lâ ceva ce poate fi cunoscut „Căutarea cu stăruinţă" este mişcarea pătrunsă de cunoaştere şi de ştiinţă şi însoţită de o dorinţă de-o anumită calitate sau mărime, pe care o face mintea spre ceva ce poate fi cunoscut; iar „cercetarea cu deamănuntul" este distincţia prin fapte pe care o face raţiunea cu privire la ceva ce poate fi cunoscut, mânată de o intenţie de-o anumită calitate sau mărime. Aplicând aceste difiniţii la cele dumnezeeşti, zicem despre „căutare" că este mişcare* primă şi simplă şi însoţită de dorinţă a minţii spre propria cauză, iar „cercetarea", distincţia primă şi simplă, pe .care o face raţiunea cu privire la propria cauză, mânată de o anumită intenţie. „Căutarea cu stăruinţă" este iarăşi mişcarea pătrunsă de cunoştinţă şi de ştiinţă, pe care o face mintea spre propria cauză, mânată de o dorinţă fie-binte. Iar „cercetarea cu deamănuntul" este distincţia, pe care o face raţiunea ce împlineşte virtuţile, cu privire la cauza proprie, mânată de o intenţie chibzuită şi înţeleaptă (14].
Deci şi Sfinţii Prooroci, „căutând cu stăruinţă" şi „cercetând cn deamănuntul" cele privitoare la mântuirea sufletului, erau purtaţi spre Dumnezeu de o mişcare arzătoare şi înfocată a minţii, pătrunsă de ştiinţă şi cunoştinţă, şi făceau cu raţiunea distincţii înţelepte în vreme ce împlineau poruncile dumnezeeşti. Iar cei ce-i imită pe ei caută de asemenea stă-
323
ruitor, cu cunoştinţă şi ştiinţă, mântuirea sufletelor, şi cercetează amănunţit cu chibzuială şi înţelepciune distincţiile din faptele dumnezeeşti.
Scolii
1. Nici harul dumnezeesc nu produce iluminările cunoştinţii, dacă nu e cineva în stare să primească iluminarea prin puterea naturală, nici capacitatea de primire a acestuia nu produce iluminarea cunoştinţii, fără harul care să o dăruiască.
2. Cel ce cere fără patimă, primeşte harul de a lucra prin fapte virtuţile; cel ce caută în chip nepătimaş, află adevărul din lucruri prin contemplarea naturală; iar cel ce bate în chip nepătimaş la uşa cunoştinţii, va intra neîmpiedecat la harul ascuns al teologiei mistice [cunoştinţa tainică despre Dumnezeu].1
3. Mintea este organul înţelepciunii; raţiunea al cunoştinţii-, încredinţarea [convingerea] amânduora, al credinţii, care e susţinută prin amândouă; iubirea naturală de oameni, al darurilor vindecărilor. Căci tot darul dumnezeesc are în noi, ca putere sau dispoziţie, un organ corăspunzător şi capabil de eL Astfel cel ce şi-a curăţit mintea de orice nălucire sensibilă, primeşte înţelepciune; cel ce şi-a făcut raţiunea stăpână peste afectele înăscute, adică peste mânie şi poftă, primeşte cunoştinţă; cel ce are în minte şi raţiune o încredinţare neclintită cu privire la Dumnezeu, primeşte credinţa care toate le poate; iar cel ce a ajuns la iubirea naturală de oameni, după înlăturarea totală a iubirii păpătoase de sine, primeşte darurile vindecărilor.
4. E vorba de lumina sensibilă.
Cele trei trepte ale urcuşului duhovnicesc.
21*
324
Filocalia
5. E vorba de lumina duhovnicească.
6. Se înţelege a celor ce se mişcă spre Dumnezeu. '
7. Faptul existenţii1 prezintă pe Dumnezeu ca origine naturală [început], iar tendinţa după existenţa fericită2 înfăţişează pe Dumnezeu ca ţintă finală [sfârşit], spre care tinde cu voia tot cel ce e pătruns de dorinţa să se zidească din nou în Dumnezeu. Unitatea acestora stă în existenţa fericită3 venită prin har. Aceasta înfăţişează pe Dumnezeu, -jcare e prin fire mai presus de orice [început şi sfârşit, făcând pe cei ce au după fire un început şi un sfârşit, să fie după har fără de început şi fără de sfârşii
8. Prefacerea calitativă după har, până la îndumnezeire, este ieşirea din cele hotărnicite în mod natural între început şi sfârşit4
9. Cuvânt tainic despre Judecata viitoare.
10. Mai întâi cel evlavios „caută" să omoare păcatul pentru voinţă şi voinţa pentru păcat; pe urmă „cercetează" cum şi în ce chip trebue să le mortifice pe acestea una pentru alta. După mortificrea desăvârşită a acestora una pentru alta, „caută" viaţa voinţii în virtute şi a virtuţii în voinţă; pe urmă „cercetează" cum şi în ce chip trebue să dea viaţă fiecăreia din acestea în cealaltă „Căutarea" este, ca să dăm o definiţie, dorirea unui lucru dorit iar „cercetarea" e căutarea modului de împlinire a dorinţii după lucrul dorit.
11. Cel ce a omorât voinţa pentru păcat s'a împreunat cu Hristos întru asemănarea morţii iar cel
1 Raţiunea existenţii.
* Raţiunea existenţii fericite. 3 Raţiunea existenţii fericite.
* Cei înălţaţi peste timp. trebue să aibă simţirea ca sunt fără de îacepat, că ceea ee-i te ei na are incepat, şi că sunt fără de sfârşit.
Răspunsuri către Talasie
325
ce a înviat-o pe ' aceasta pentru dreptate, s'a împreunat cu El şi întru asemănarea învierii Lui.
12. Păcatul şî voinţa omorându-se una pentru alta, dobândesc o îndoită nesimţire una faţă de alta. Iâr dreptatea şi voinţa având viaţa una în alta, dobândesc o îndoită simţire una faţă de alta.
13. Alt înţeles al acestora.
14. Mintea mişcându-se, fără să ştie, spre cauza lucrurilor, numai prin dorinţă, „caută" numai; iar raţiunea scrutând raţiunile adevărate din lucruri, în chip felurit, le „cercetează".
întrebarea 60
„Ca al unui miel neîntinat şi nespurcat, care este Hristos, cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, dar arătat în timpurile din urmă pentru noi".1 De cine cunoscut mai înainte?
Răspuns
Prin taina lui Hristos cuvântul Scriptuiii a numit pe Hristos însuşi. Aceasta o mărturiseşte limpede marele Apostol, spunând: „Taina cea ascunsă de neamuri, s'a descoperit acum", de unde se vede că după el taina lui Hristos e tot una cu Hristos. Iar această taină este, desigur, unirea negrăită şi neînţeleasă a dumnezeirii şi a omenităţii într'un singur ipostas. Unirea aceasta adună omenitatea la un loc cu dumnezeirea în tot chipul în raţiunea ipostasului şi face din amândouă un singur ipostas compus, fără să aducă niciun fel de micşorare a deosebirii lor fiinţiale după fire. Astfel se înfăptueşte, precum am spus, un singur ipostas al lor, şi totuşi deosebirea firilor rămâne neatinsă, ceea ce face ca şi după unire
1 I Petru 1, 19—20.
328
Filoc&Ha
care s'a arătat în cele din urmă dintre timpuri, aducând prin ea împlinire hotărârii' de mai înainte a iui Dumnezeu. Aceasta, pentru ca cele ce se mişcă după fire să găsească odihnă în jurul Aceluia care este după fiinţă cu totul nemişcat, ieşind din mişcarea lor faţă de ele înşile şi una faţă de alta; de asemenea ca să primească prin experienţă cunoştinţa trăită a
In legătura cu această concepţie amintim că Serghie, fostul patriarh al Moscovei, într'o epistolă în care lua atitudine faţă de învăţăturile lui Serghie Bul-gacov, declara drept greşeală afirmaţia acestuia că „Dumnezeu a creiat lumea la vederea întrupării Fiului lui Dumnezeu". El zicea textual: „După concepţia lui Bulgacov dimpotrivă întruparea Fiului In Dumnezeu nu e un simplu accident (Zuffălligkeit) in planul lumii, ei „Dumnezeu a creat lumea tocmai in vederea întrupării" (Revista „Orient und Occident", Neue Folge, Erstes Heft, Mărz i93',, p, 5). Fără să apărăm concepţia lui Bulgacov în ansamblul ei, e vădit că fraza lui de mai sus e mai In acord cu Sf. Maxim decât părerea lui Serghie. Aceasta cu atât mai mult că Bulgacov nu exclude cauzalitatatea păcatului din întruparea Fiului lui Dumnezeu. (Vezi tot acolo, p. 19, unde Bulgacov îşi- citează din „Mielul lui Dumnezeu", ed, rusă, Paris, Ymca Press, 363—43o, următoarele propoziţii: „întruparea lui Dumnezeu s'a îndeplinit in toată însemnătatea şi întinderea ei aşa cum a fost hotărâtă din vecinicie in sfatul lui Dumnezeu; ea a fost totuşi îndeplinită pentru omenirea căzută. In urma acestei căderi, ea a devenit înainte de toate un mijloc pentru mântuire şt răscumpărare, dar şi-a menţinut totodată plenitudinea însemnătăţii ei şi dincolo de răscumpărare, căci ea nu se epuizează In ultima".
S'ar părea că după Sf. Maxim problema trebue rezolvată in sensul că chiar fără de păcat lumea era destinată unei întrupării a Logosului in ea, a unei morţi şi învieri a omenităţii Logosului şi a lumii in El. Dar păcatul a dat acestei întrupări caracterul de extremă chenoză, crucii eraeterul sângeros şi ispăşitor, iar învierii caracterul de biruinţă asupra morţii. Fără păcat ar fi fost o întrupare, o cruce şi o înviere mistică, în sensul că creatul chiar ca atare (chiar ajuns la nepătimire), trebue să primească in El pe Dumnezeu într'un mod mai deplin (întrupare), să se odihnească de activităţile şi însuşirile sale (moartea) şi si învie la o activitate exclusiv dumnezeească (induranazerreaj. Logosul cu omenitatea Sa ne-ar fi fost înaintemergătorul pe acest drum. Aşadar taina lui Hristos a fost rânduită din veac şi lumea a fost creată cu o constituţie corăspunzătoare cu ea, dar păcatul a modelat într'un fel nou executarea ei. Dar dincolo de sensul răscumpărător impus de păcat, Întruparea, moartea şi învierea Lui au şi sensul mistic şi îa acest sens ele trebuesc ie-petate de fiecare făpturi.
Răspunsuri către Talasie
32*
Aceluia în care sau învrednicit să se odihnească, cunoştinţă care le oferă posesiunea fericită, neschimbată şi constantă a Celui cunoscut de ele.
Căci Scriptura ştie de o îndoită cunoştinţă a celor dumnezeeşti. Una e relativă şi constă numai în raţionament şi în înţelesuri, nea vând simţirea experiată prin trăire a Celui cunoscut. Prin ea ne călăuzim în viaţa aceasta. Ceealaltă e în sens propriu adevărată şi constă numai în experienţa trăită, fiind în afară de raţionament şi de înţelesuri şi procurând toată simţirea Celui cunoscut, prin participarea la El după har (2J. Prin aceasta vom primi în viaţa viitoare în-dumnezeirea mai presus de fire, ce se va lucra fără încetare. Cunoştinţa relativă, cuprinsă în raţionament şi înţelesuri, mişcă dorinţa spre cunoştinţa trăită prin participare [3]. Iar cea trăită, care procură simţirea Celui cunoscut, prin participare şi prin experienţă, înlătură cunoştinţa cuprinsă în raţionament şi înţelesuri.
Căci este cu neputinţă, zic înţelepţii, să existe deodată cu experienţa lui Dumnezeu, raţionamentul cu privire la El; sau deodată cu simţirea lui Dumnezeu,1 înţelegerea Lui. Fiindcă prin raţionamentul despre Dumnezeu înţeleg o cunoştinţă prin analogie, scoasă din contemplarea lucrurilor. Prin simţire, experienţa prin participare a bunurilor mai presus de fire {4]. In sfârşit prin înţelegere, cunoştinţa simpla şi unitară despre El, răsărită din lucruri. Dar poate că acestea au valoare în legătură cu orice alt lucru, dacă experienţa cutărui lucru opreşte raţionamentul cu privire le el şi dacă simţirea lui dă odihnă si-linţii de a-1 înţelege. Căci experienţă numesc însăşi cunoştinţa trăită (*« ivăp-fstav), care se iveşte după încetarea oricărui raţionament, iar simţire însăşi participarea la lucrul cunoscut, care apare după încetarea oricărei înţelegeri.  Poate că acestea vrea să ni le
0
328
Filoc&rţ'a
care sa arătat în cele din urmă dintre timpuri, aducând prin ea împlinire hotărârii' de mai înainte a lui Dumnezeu. Aceasta, pentru ca cele ce se mişcă după fire să găsească odihnă in jurul Aceluia care este după fiinţă cu totul nemişcat, ieşind din mişcarea lor faţă de ele înşile şi una faţă de alta; de asemenea ca să primească prin experienţă cunoştinţa trăită a
In legătura cu această concepţie amintim că Sergbie, fostul patriarh al Moscovei, într'o epistolă în care lua atitudine faţă de învăţăturile lui Serghie Bul-gacov, declara drept greşeală afirmaţia acestuia că „Dumnezeu a creiat lumea bi vederea întrupării Fiului lui Dumnezeu", El zicea textual: „După concepţia lui Bulgacov dimpotrivă întruparea Fiului lu Dumnezeu nu e un simplu accident (Zuffălligkeit) în planul lumii, ei „Dumnezeu a creat lumea tocmai in vederea'întrupării" (Revista „Orient und Occident*. Neue Folge, Erstes Heft, Mărz 193', p. 3), Fără să apărăm concepţia lui Bnlgacov în ansamblul ei, e vădit că fraza lui de mai sus e mai in acord cu Sf. Maxim decât părerea lui Serghie. Aceasta cu atât mai mult că Bulgacov nu exclude cauzalitatatea păcatului din întruparea Fiului lui Dumnezeu. (Vezi tot acolo, p. 19, unde Bulgacov îşi- citează din .Mielul lui Dumnezeu", ed. rusă, Paris, Ymca Press, - 363—43B, următoarele propoziţii: „întruparea lui Dumnezeu s'a Îndeplinit în toată însemnătatea şi întinderea ei aşa cum a fost hotărâtă din ve cinicie in statal lui Dumnezeu; ea a fost totuşi îndeplinită pentru omenirea căzută. In urata acestei căderi, ea a devenit Înainte de toate un mijloc pentru mântuire şi răscumpărare, dar şi-a menţinut totodată plenitudinea lasemaătăţii ei şi dincolo de răscumpărare, căci ea nu se epuizează In ultima".
S'ar părea că după Sf. Maxim problema trebue rezolvată in sensal că chiar fără de păcat lumea era destinată unei întrupării a Logosului in ea, a unei morţi şi Învieri a omenităţii Logosului şi a lumii în El. Dar păcatul a dat acestei întrupări caracterul de extremă chenoză, crucii cracterul sângeros şi ispăşitor, iar învierii caracterul de biruinţă asupra morţii. Fără păcat ar fi fost o Întrupare, o cruce şi o Înviere mistică, în sensul că creatul chiar ca atare (chiar ajuns la nepătimire), trebue să primească în El pe Dumnezeu Într'un mod mai deplin (Întrupare), să se odihnească de activităţile şi însuşirile sale (moartea) şi să învie la o activitate exclusiv dumnezeească (îndumnaaeiiea).' Logosul cu omenită tea Sa ne-ar fi fost inaintemergătarul pe acest dram. Aşadar taina iui Hristos a fost rânduită din veac şi lumea a fost creata cu o constituţie corâspunzătoare ca ea, dar păcatul a modelat într'un fel nou executarea ei. Dar dincolo de sensul răscampărător impas de păcat, întruparea, moartea şi învierea Lai au şi sensal mistic şi în acest sens ele trebuesc (repetate de fiecare făpturi.
Răspunsuri către Talasie
32t
Aceluia în care sau învrednicit să se odihnească, cunoştinţă care le oferă posesiunea fericită, neschim- " bată şi constantă a Celui cunoscut de ele.
Căci Scriptura ştie de o îndoită cunoştinţă a celor dumnezeeşti. Una e relativă şi constă numai în raţionament şi în înţelesuri, neavând simţirea experiată prin trăire a Celui cunoscut. Prin ea ne călăuzim în viaţa aceasta. Ceealaltă e în sens propriu adevărată şi constă numai în experienţa trăită, fiind în afară de raţionament şi de înţelesuri şi procurând toată simţirea Celui cunoscut, prin participarea la El după har (2J. Prin aceasta vom primi în viaţa viitoare îndumnezeirea mai presus de fire, ce se va lucra fără încetare. Cunoştinţa relativă, cuprinsă în raţionament şi înţelesuri, mişcă dorinţa spre cunoştinţa trăită prin participare [3J. Iar cea trăită, care procură simţirea Celui cunoscut, prin participare şi prin experienţă, înlătură cunoştinţa cuprinsă în raţionament şi înţelesuri.
Căci este cu neputinţă, zic înţelepţii, să existe deodată cu experienţa lui Dumnezeu, raţionamentul cu privire la El; sau deodată cu simţirea lui Dumnezeu, «înţelegerea Lui. Fiindcă prin raţionamentul despre Dumnezeu înţeleg o cunoştinţă prin analogie, scoasă din contemplarea lucrurilor. Prin simţire, experienţa prin participare a bunurilor mai presus de fire [4]. In sfârşit prin înţelegere, cunoştinţa simplă şi unitară despre El, răsărită din lucruri. Dar poate că acestea au valoare în legătură cu orice alt lucru, dacă experienţa cutărui lucru opreşte raţionamentul cu privire le el şi dacă simţirea iui dă odihnă si-linţii de a-1 înţelege. Căci experienţă numesc însăşi cunoştinţa trăită (x« Mpfetav), Care se iveşte după încetarea oricărui raţionament, iar simţire însăşi participarea la lucrul cunoscut, care apare după încetarea oricărei înţelegeri.  Poate că acestea vrea să ni le
ti I
330
Filocalia
spună în chip tainic marele Apostol când; zice: „Cât despre proorocii, se vor desfiinţa; cât despre darul limbilor, va înceta; cât despre cunoştinţă, se va sfârşi".1 El vorbeşte desigur despre cunoştinţa aflătoare în raţionament şi înţelesuri.
Această taină a fost cunoscută mai înainte de toate veacurile de către Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. De Tatăl ca cel care a binevoit-o, de Fiul ca cel care a îndeplinit-o, iar de Sfântul Duh ca cel care a conlucrat. Fiindcă una este cunoştinţa Tatălui şi a Fiului şl a Sfântului Duh, odată ce una este şi fiinţa şi puterea lor. Căci nu ignora Tatăl întruparea Fiului, precum nici Duhul Sfânt. Pentrucă în întreg Fiul, care împlinea taina mântuirii noastre prin întrupare, se afla întreg Tatăl după fiinţă, nu întrupându-Se, ci binevoind să se întrupeze Fiul; şi în întreg Fiul se afla întreg Duhul Sfânt după fiinţă, nu întrupându-Se, ci conlucrând cu Fiul la întruparea cea negrăită pentru noi.
Deci fie că zice cineva Hristos, fie taina lui Hristos, singură Sfânta Treime are preştiinţa ei după fiinţă; cu alte cuvinte numai Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Şi să nu se întrebe nimeni cu nedumerire, cum HristOs, fiind unul din Sfânta Treime, e preştiut de ea. Căci nu ca Dumnezeu a fost Hristos preştiut, ci ca om, adică întruparea Lui cea după iconomie pentru om. Pentrucă Cel ce este veşnic existent, din Cel veşnic existent mai presus de cauză şi de raţiune, niciodată nu e preştiut. Fiindcă preştiute sunt numai acelea, cari au un început al existenţi, fiind cauzate. Deci Hristos a fost preştiut nu ca ceea ce era după fire pentru Sine însuşi, ci ca ceea ce s'a arătat mai pe urmă făcându-Se din iconomie pentru noi.
1 l Cor. 13, 8. •
Răspunsuri către Talasie
331
Căci se cădea, cu adevărat ca Cel ce este după fire Făcătorul fiinţei lucrurilor, să se facă şi Autorul îndumnezeirii după har al celor create, ca astfel Dătătorul existenţii să se arate şi ca Dăruitorul fe-ficirii veşnice a existenţii. Deci dat fiind că nici una dintre făpturi nu se cunoaşte pe sine sau vreun alt lucru ca ceea ce sunt ţ^pă fiinţă, pe drept cuvânt nu e făptură care să nu fie lipsită după fire şi de preştiinţa celor ce vor fi. Numai Dumnezeu, care este mai presus de cele ce surit, se cunoaşte şi pe Sine ca ceea ce este după fiinţă şi le cunoaşte şi pe toate cele făcute de El mai înainte de-a fi. Ba va dărui după har şi făpturilor cunoştinţa despre ele în-şile, ca şi cunoştinţa reciprocă despre ceea ce sunt după fiinţă, şi le va descoperi raţiunile lor ce se află în El în chip unitar mai înainte de facerea lor.
Unii spun că Hristos a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, de către aceia cărora li s'a arătat apoi în timpurile cele mai de pe urmă, întrucât şi ei au existat dinainte de întemeierea lumii, împreună cu Hristos cel cunoscut de mai înainte. Dar noi nu primim această învăţătură, fiindcă e cu totul streină de adevăr, ca una ce face fiinţa celor raţionale coeternă cu Dumnezeu.1 Căci nu e cu putinţă să fie cineva cu Hristos precum este El şi apoi să nu mai fie cu El, dacă în El ajung veacurile la capătul lor şi în El se opresc cele ce se află în mişcare. Fiindcă în El niciuna dintre făpturi nu mai e supusă schimbării.2
1 Se respinge teoria preexistenţii.
* In acest sens taina lui Hristos circumscrie toate veacurile sau toate au fost ficute pentru ea. Toate se readună in Dumnezeu după har. Dar Dumnezeu, Cel tn care se readună toate, este Hristos, Logosul cel Întrupat. Iar prin aceasta, prin faptul că Dumnezeu, Cel in care „sfârşesc* toate, e şi om, identitatea fiintii omeneşti e asigurată pentru vecii vecilor. Minunată este taina aceasta! Ea face cu putinţă cea mai strânsă unire a firii omeneşti
332
Filocalia
Iar „neîntinat" l-a numit cuvântul Scripturii pe Hristos şi „nespurcat", ca pe unul ce a fost prin fire cu totul slobod, atât cu sufletul cât şi cu trupul, de stricăciunea păcatului. Căci sufletul lui nu avea în-tinăciunea răutăţii, nici trupul lui spurcăciunea păcatului.
Sctiîi
1. Hotarul care cuprinde este marginea acelora cari sunt prin fire mărginite. Iar măsura este circumscrierea cantităţii universale şi sfârşitul veacurilor şi al naturilor vremelnice. Marginea este circumscrierea celor mărginite în existenţa lor de un început şi un sfârşit. Iar creatura este ipostasul scos din cele ce nu sunt. Unirea acestora după ipostas, prin Providenţă, cu Acela prin care s'au făcut acestea, a fost cugetată de mai înainte. Aceasta, ca să se conserve pe deoparte existenţa lucrurilor după fiinţă aşa cum se cuvenea, pe de alta să primească o subsistentă [un suport] sau un mod de a fi după harul dumnezeesc, dobândind toată starea de neschimbabilitate prin unirea cu Dumnezeu.
2. Cunoştinţa, zice, este îndoită. Una stă în raţionament şi în înţelesuri despre Dumnezeu, nea vând simţirea celor cugetate printr'o prezenţă a feţii lor. Ceealaltă este cea prin trăire, care singură are posesiunea adevărurilor, prin prezenţa feţii lor, fără raţionamente şi înţelesuri.
cu cea dumnezeească, chezăşuindu-i totuşi neschimbarea. Iar mai Înainte am văzut că neschimbarea aceasta nu înseamnă numai o nealterare in rău, ei şi o neeşlre din hotarele ei in sus, căci firea omenească e firea lui Dumnezeu-Cuvântul, iar aeesta nu se schimbă în aimic din ale Saie. Dar prin aceasta se asigură şi neschimbabilitatea firii noastre Îndumnezeite. Cu atât . atai puţin se poate altera în rău o fire omenească unită cu Hristos. Prin aceasta se respinge teoria preexistentei, după care sufletele au preexistat la. Dumnezeu şi apoi, căzând în păcat, au fost trimise în corpuri.
RisDunsuri către Talasie
333
3. Dat fiind că raţiunea indică prin cunoştinţă un lucru ce poate fi cunoscut, ea mişcă dorinţa celor ce sunt mişcaţi de ea spre posesiunea lucrului indicat.
4. Cunoştinţa prin raţiune premerge oricărei experienţe. Căci posesiunea lucrului e dată numai prin' experienţă.
întrebarea 61
„Căci vremea este ca să înceapă judecata dela casa lui Dumnezeu. Iar dacă începe întâi dela noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Şi dacă dreptul abia se măntueşte, unde se va arăta necredinciosul şi păcătosul?" 1 Ce însemnează : „ Vremea este să înceapă judecata dela casa lui Dumnezeu?"  Sau: „dacă dreptul abia se măntueşte?"
Răspuns
Dumnezeu, care a zidit firea omenească, nu a creat împreună cu ea nici plăcerea nici'durerea din simţire [din simţuri], ci a dat minţii ei o anumită capacitate de plăcere, prin care să se poată bucura în chip tainic de El. Această capacitate [care e dorinţa naturală a minţii după Dumnezeu], lipind-o primul * om de simţire îndată ce a fost creat, şi-a văzut plăcerea mişcând*-se potrivnic firii, spre lucrurile sensibile, prin mijlocirea simţurilor [1]. Dar Cel ce Se îngrijeşte de mântuirea noastră a înfipt în mod providenţial în această plăcere, ca pe un mijloc de pedepsire, durerea, prin care s'a sădit în chip înţelept în firea trupului legea morţii, ca să limiteze nebunia minţii, care-şi mişcă, potrivnic firii, dorinţa spre lucrurile sensibile [2].
1 I Petru 1, 17- 1«.
ii
I
334
Filocsiîa
Astfel, datorită plăcerii potrivnice raţiunii, care a pătruns în fire. a pătruns, ca un antidot, şi durerea conformă cu raţiunea. Aceasta e mijlocită de multe pătimiri, între cari şi din cari este şi moartea, şi are rostul să înlăture plăcerea potrivnică firii, ba chiar să o desfiinţeze cu desăvârşire, ca să se aratei harul plăcerii dumnezeeşti în minte [3]. Căci toată durerea având drept cauză a naşterii sale fapta unei plăceri care îi premerge, e o datorie pe care trebue să o plătească în chip natural, în virtutea cauzalităţii, toţi cei ce sunt părtaşi de firea omenească. Fiindcă plăcerea potrivnică firii e urmată în chip firesc de durere în toţi cei a căror naştere a fost anticipată de legea plăcerii fără cauză. Iar fără cauză numesc plăcerea primei greşeli, întrucât nu a fost urmarea unei dureri premergătoare.
Deci după cădere toţi oamenii aveau în mod natural plăcerea ca anticipaţie a venirii lor pe lume şi niciunul nu era liber de naşterea pătimaşă prin plăcere. De aceea toţi plăteau în mod natural durerile ca pe o datorie şi ca pe o datorie suportau moartea de pe urma lor, şi nu se afla chip de scăpare pentru cei tiranizaţi silnic de plăcerea nejustificată [4] şi stăpâniţi în mod natural de durerile justificate şi de moartea cea atotjustificată de pe urma lor.1 Căci pentru desfiinţarea plăcerii atotnecuvenite era trebuinţă de durerile atotcuvenite de pe urma ei, cari sfâşiau în chip jalnic pe om [ce-şj avea începutul facerii în stricăciunea plăcerii şi sfârşitul în stricăciunea morţii). Iar pentru îndreptarea firii ce pătimea, trebuia să se iscodească o durere şi o moarte în acelaş timp şi necuvenită şi necauzată; necauzată [nevinovată] prin faptul de-a nu avea plăcerea ca antici-
1 Se mai pot traduce: plăcerea nedreaptă  şi  durerea  sau moartea dreaptă. Sau plăcerea necuvenită şi durerea şi moartea cuvenită.
Răspunsuri către Talasie
335
pare a naşterii, şi necuvenită prin faptul de a nu fi urmarea unei vieţi pătimaşe. Aceasta, pentru ca durerea şi moartea atotnecuvenită, aşezându-se la mijloc între plăcerea necuvenită şi moartea atotnecuvenită, să desfiinţeze total originea atotnecuvenită a firii din plăcere şi sfârşitul ei atotcuvenit prin moarte, cauzat de acea origine. Şi aşa să se facă neamul omenesc iarăşi liber de plăcere şi de durere, recăpătându-şi firea limpezimea dela început, nemai fiind întinată de trăsăturile cari au pătruns în firea celor supuşi facerii şi stricăciunii [5].
Pentru aceasta Cuvântul lui Dumnezeu, fiind Dumnezeu desăvârşit după fire, se face om desăvârşit, constatator din suflet mintal şi trup pătimitor după fire, asemenea nouă, afară numai de păcat, ne* având câtuşi de puţin plăcerea răsărită din neascultare, ca anticipaţie a naşterii Sale în timp din femeie, dar însuşindu-şi, din iubirea de oameni, de bunăvoie, durerea de pe urma aceleia, care este sfârşitul firii [6]. Iar aceasta a făcut-o ca, suferind pe nedrept, să desfiinţeze obârşia noastră din plăcerea necuvenită, care ne tiraniza firea; căci moartea Domnului n'a fost o datorie plătită pentru această obârşie din plăcere, ca la ceilalţi oameni, ci mai de grabă o putere opusă acestei obârşii. De asemenea ca să înlăture cuvenitul sfârşit al firii prin moarte, întrucât acesta [7] nu avea la £1 ca pricină plăcerea nelegiuită, pentru care a pătruns [acest sfârşit în fire] şi eare era pedepsită prin el după dreptate.1
1 Durerea şi moartea in general sunt un flux menit să spele începutul din păcat al firii, care Întinează întreaga ei existentă. Dar la omul de rând ele nu reuşesc să urnească acest nămol. La lisus insă acest flux nu se izbeşte de zidul unei origini pătimaşe proprii. De aceea la El trece dincolo de persoana Sa, curătind cu impetuozitatea lui originea die păcat a celor ce sunt copăr-taşi la firea Lui omenească şi ca urmare înlăturând şi moartea ce rezultă din această origine.
336
Filocalia
Căci Domnul fiind înţelept, drept şi puternic după fire, se cădea ca înţelept să nu ignoreze modul tămăduirii, ca drept să nu înfăptuiască în chip silnic mântuirea omului stăpânit de păcat cu voia lui, iar ca atotputernic să nu se arate slab în aducerea la îndeplinire a vindecării.
înţelepciunea şi-a arătat-o în modul tămăduirii, făcându-se om fără vreo schinlbare sau 'ştirbire. Cumpăna dreptăţii a arătat-o în mărimea pogorîrii, luând de bunăvoie osânda noastră în trăsătura pătimitoare1 a firii Sale şi făcând din această trăsătură o armă spre desfiinţarea păcatului şi a morţii de pe urma lui, adică a plăcerii şi a durerii de pe urma ei. Pentru că în trăsătura pătimitoare [8] stătea puterea păcatului şi a morţii, adică domnia silnică a păcatului prin plăcere şi stăpânirea morţii prin durere. Căci e vădit că în trăsătura pătimitoare a firii stă puterea plăcerii şi a durerii. Pentru că vrând să scăpăm de simţirea chinuitoare a durerii, ne luăm refugiul la plăcere, încercând să ne mân-găiem firea torturată de chinurile durerii. Dar gră-bindu-ne să tocim împunsăturile durerii prin plăcere, întărim şi mai mult zapisul aceleia împotriva noastră, neputând ajunge la o plăcere eliberată de durere şi de osteneli (9).
Iar tăria puterii atotcovârşitoare şi-a arătat-o dăruind firii neschimbabilitatea prin toate cele contrare suferite de El [10J. Căci dăruind firii prin patimi nepătimirea, prin osteneli odihna şi prin moarte viaţa veşnică, a restabilit-o iarăşi, înoind prin privaţiunile Sale trupeşti deprinderile firii şi dărnindu-i acesteia prin întruparea Sa harul mai presus de fire, adică îndumnezeirea.
1 ,T& Kcrihfin. Traducerea cea nai buaă ar fi: medul pătimitor. Căci e ua mod care inflaiaţează întreaga fire. E o „existenţială" in sensul fffoso-ftei lai Heidegger.
Răspunsuri către Talasie
337
Făcutu-sa deci Dumnezeu om cu adevărat şi a dat firii o altă obârşie pentru o a doua naştere, obârşie care o duce prin osteneală şi durere spre plăcerea vieţii viitoare.1   Căci protopărintele Adam, călcând porunca dumnezeească, a dat firii altă obârşie decât cea dintâi, constatatoare din plăcere, dar sfârşind în moartea prin durere; şi a născocit, la sfatul şarpelui, o plăcere, ce nu era urmarea unei dureri de mai înainte, ci mai de grabă ducea la durere. Prin aceasta i-a dus, cu dreptate, pe toţi cei născuţi din el după trup, împreună cu sine, la sfârşitul morţii prin durere, datorită obârşiei lor nedrepte din plăcere. Dar tot aşa şi Domnul, făcându-Se om şi dând o altă obârşie firii, pentru o a doua naştere din Duhul Sfânt, şi primind moartea atotcuvenită din durere a lui Adam, devenită în El atotnecuvenită, întrucât nu-şi avea ca obârşie a naşterii Sale plăcerea atotnecuvenită de pe urma neascultării protopărintelui, a adus desfiinţarea ambelor extreme: a obârşiei şi a sfârşitului făpturii omeneşti după chipul lui Adam, ca unele ce nu au fost date dela început de Dumnezeu. Şi aşa a făcut pe toţi cei renăscuţi în El duhovniceşte, liberi de vina ce apăsa asupra lor. Drept urmare aceştia nu mai au dela Adam plăcerea naşterii, dar păstrează din pricina lui Adam durerea care lucrează în ei moartea, nu ca o datorie pentru păcat, ci ca mijloc împotriva păcatului, potrivit unei orânduiri înţelepte dintr'o necesitate naturală [11}. Iar când moartea nu mai are plăcerea ca mamă, care o naşte şi pe care trebue să o pedepsească, se face în chip vădit pricină vieţii veşnice.2 Astfel,
1 Precum prima obârşie, plăcerea împreunării trupeşti, mâna firea, prin perpetuarea iubirii de plăcere, sore durere, corupţie şi moarte, aşa noua obârşie, a harului, indemnând-o la dureri şi osteneli potrivnice plăcerii, o duce spre plăcerea adevăratei vieţi.
* Moartea fiind în greceşte de genul masculin (Wvatocj, iar plăcecae de genul femenin, textul grec poate permite jocul de cuvinte: când moartea nu mai are plăcerea ca mamă, se face tată al vieţii veşnice,
Pff. Dr. D. Stăniloae: „Mtocolfa" - woL III 22
338
Filocalia
precum viaţa lui Adam din plăcere s'a făcut maica morţii şi a stricăciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam [căci El era liber de plăcerea Iui Adam], se face născătoare a vieţii veşnice.1
Deci socotesc că Scriptura a deosebit bine lucrurile, arătând cum provenienţa din Adam prin plăcere, punându-şi pecetea silnică peste fire, a dat-o pe aceasta hrană morţii ce s'a ivit din pricina ei, şi cum naşterea Demnului după trup a adus desfiinţarea amândurora, adică a plăcerii din Adam şi a morţii din pricina lui Adam, ştergând odată cu păcatul lui Adam şi pedeapsa lui Adam. Căci nu era cu putinţă să fie predat la sfârşit stricăciunii prin moarte, cel venit pe lume neatins de originea prin care s'a ivit ca sfârşit moartea [12]. Dar dacă-i aşa, potrivit acestei deosebiri, până când au stăpânit siinic peste fire, în ce priveşte începutul şi sfârşitul, adică naşterea şt stricăciunea, numai trăsăturile lui Adam, nu era vremea să se înceapă judecata spre deplina osândire a păcatului. Dar când s'a arătat Cuvântul lui Dumnezeu în trup şi s'a făcut om desăvârşit, afară numai de păcat, purtând prin fire, dar cu voia Sa, în trupul lui Adam numai pedeapsa, şi a osândit păcatul în trup, suferind în chip nevinovat Cel drept pentru cei nedrepţi, şi a răsturnat rostul morţii, pre-făcând-o în osândă a păcatului din osândă a firii, a venit vremea să se înceapă judecata pentru osândirea păcatului prin răsturnarea rostului morţii.
Dar să lămuresc şi mai bine acest lucru: Păcatul, amăgind la început pe Adam, 1-a înduplecat să calce porunca dumnezeească. Prin aceasta dând fiinţă
1 „Viata" lui Adam e pricină de moarte obştească. „Moartea" Domnului e pricină de viaţă obştească şi veşnică. Pentrucă „viaţa" lui Adam era • falsă viaţă, o consumare a adevăratei vieţi prin viermele plăcerii. Iar „moartea" Domnului nu Înseamnă o omorâre a vieţii, ci a viermelui cară rodea sâmburele adevărat al vieţii,
Răspunsuri către Talasie
339
plăcerii, iar prin plăcere sălăşluindu-se pe sine în însuşi adâncul [sânul] firii, a osândit la moarte întreaga fire, împingând prin om toată firea celor create spre destrămare prin moarte [13]. Căci aceasta a plănuit-o diavolul cel viclean, semănătorul păcatului şi tatăl răutăţii, care prin mândrie s'a înstreinat pe sine de slava dumnezeească, iară din invidie faţă de noi şi faţă de Dumnezeu, 1-a scos pe Adam din Rai: să nimicească lucrurile lui Dumnezeu,şi să împrăştie cele ce au fost aduse la existenţă. Fiindcă ne pismuieşte spurcatul nu numai pe noi, pentru slava ce-o primim dela Dumnezeu din pricina virtuţii, ci şi pe Dumnezeu pentru puterea prealăudată ce o are în ochii noştri din pricina mântuirii [14].
Deci toată firea noastră era stăpânită de moarte din pricina căderii. Iar motivul stăpânirii era plăcerea, care, luându-şi începutul dintr'o neascultare, se menţinea dealungul întregului lanţ de naşteri naturale. Din pricina acestei plăceri a fost adusă moartea ca osândă peste fire. Dar Domnul, făcându-Se om şi neprimind ca anticipaţie a naşterii sale după trup plăcerea necuvenită, pentru care a fost adusă peste fire osânda cuvenită a morţii, dar primind cu voia după fire moartea în trăsătura pătimătoare a firii, adică suferind-o, a răsturnat rostul [întrebuinţarea] morţii, ne mai având aceea în El rostul de osândă a firii, ci a păcatului. Căci nu era cu putinţă ca în în Cel ce nu şi-a luat naşterea din plăcere să fie moartea osândă a firii. Drept aceea în El a avut rostul să desfiinţeze păcatul protopărintelui, din pricina căruia stăpânea peste toată firea frica morţii.
Căci dacă în Adam moartea a fost osândă a firii, întrucât aceasta şi-a luat ca obârşie a naşterii ei plăcerea, pe drept cuvânt moartea în Hristos a devenit osândă a păcatului, firea recăpătând din nou în Hristos
22*.
340
Filocalia
o obârşie liberă de plăcere. Astfel, precum în Adam păcatul din plăcere a osândit firea la stricăciune prin moarte şi cât a stăpânit el a fost vremea în care firea era osândită la moarte pentru păcat, tot aşa în Hristos a fost cu dreptate ca firea să osândească păcatul prin moarte şi să fie vremea în care să înceapă a fi osândit păcatul la moarte, pentru dreptatea dobândită de fire, care a lepădat în Hristos cu totul naşterea din plăcere, prin care se întinsese peste toţi cu necesitate osânda morţii ca o datorie. Deci aceeaşi moarte, în Adam este o osândă a firii de pe urma păcatului, iar în Hristos o osândă a păcatului de pe urma dreptăţii. Căci cel ce suferă moartea ca o osândă a firii de pe urma păcatului său, o suferă după dreptate. Dar cel ce nu o suferă de pe urma păcatului său, primeşte de bună voie moartea adusă în lume de păcat spre desfiinţarea păcatului, dăruind-o mai degrabă din iconomie firii ca un har spre osândirea păcatului.
Deci precum din pricina lui Adam, care a înfiinţat prin neascultare legea naşterii din plăcere şi drept urmare a acesteia moartea ca osândă a firii, toţi cei ce aveau existenţa din Adam, după legea naşterii din plăcere, aveau în chip necesar şi fără să vrea, împreunată virtual cu naşterea, şi moartea ca.osândă a firii şi deci atunci era vremea în care firea era osândită prin păcat, întrucât stăpânea peste fire legea naşterii prin plăcere, tot aşa din pricina lui Hristos, care a smuls din fire cu totul legea naşterii prin plăcere şi prin urmare rostul morţii ca osândă a firii, primind-o de bună voie numai ca\ osândă a păcatului, toţi cei ce s'au renăscut cu voia din Hristos prin baia renaşterii în Duh şi au lepădat prin har naşterea de mai înainte prin plăcere din Adam şi păzesc harul nepăcătuirii dela Botez şi puterea
Răspunsuri către Talasie
341
nemicşorată şi neîntinată a înfierii tainice în duh, prin legea poruncilor evanghelice, au în "ei după cuviinţă moartea [întrebuinţarea morţii] ce se lucrează spre osânda păcatului.1 Ei au apucat vremea în care se osândeşte prin har păcatul în trup. Iar osândirea aceasta are loc în general după fire, pentru marea taină a înomenirii, chiar din vremea întrupării, iar în special, după lucrarea prin har, din vremea când primeşta fiecare prin Botez harul înfierii. Prin acest har, lucrat (actualizat] în chip voluntar prin împlinirea poruncilor,2 având la început numai naşterea cea în duh, suportă fiecare, prin multe pătimiri, moartea (întrebuinţarea morţii] spre osânda păcatului f5J.
Pentrucă cel ce a fost botezat şi păzeşte Botezul, întărindu-1 prin porunci, nu mai plăteşte moartea ca o datorie pentru păcat, ci primeşte întrebuinţarea morţii ca osândă a păcatului, care să-1 treacă în chip tainic la viaţa dumnezeească şi fără de sfârşit Căci Sfinţii, cari au străbătut calea vieţii de aici trecând prin multe pătimiri, pe cari le-au purtat cu bărbăţie pentru adevăr şi dreptate, au eliberat firea din ei de moartea ca osândă pentru păcat, şi arma morţii, care slujea spre nimicirea firii, au folosit-o spre nimicirea păcatului, după pilda căpeteniei mântuirii lor, Iisus. Fiindcă dacă păcatul se slujea de moarte ca de-o armă pentru nimicirea firii în cei ce săvârşeau păcatul -asemenea lui Adam, cu atât mai
1 Moartea din Adam, ca şi moartea din Hristos e nu numai un eveniment final care Încheie viaţa pământească a omului, ci o putere activă, care omoară pe incetu), cea dintâi firea, cea de-a doua păcatul. Fiecare din aceste morţi e dată ca putere, cea din Adam in naşterea din plăcere, cea din Hristos in înfierea după har. Şi fiecare trece din potentă ia realitate actuală, lucrându-se cea dintâi prin continuarea vieţuirii in plăcere, cea de-a doua prin Împlinirea poruncilor. Mai bine zis nu e o altă şi altă moarte, ci moartea cea dintâi, a firii, suferă o schimbare a Întrebuinţării, a rostului ei.
* Vezi ideea aceasta la sf. Marcu Ascetul, Despre Botez, Filocalia, voi. 1.
342
Filocalia
mult se va sluji firea de moarte, ca de-o armă spre nimicirea păcatului, în cei ce săvârşesc dreptatea prin credinţă. o
Drept aceea, când sa înfăptuit taina întrupării şi Dumnezeu cel întrupat a desfiinţat cu totul în cei născuţi cu duhul din £1, naşterea firii după legea plăcerii, „a venit vremea să se înceapă judecata dela casa lui Dumnezeu", adică să fie osândit păcatul, începând să fie osândit prin pătimiri dela cei ce cred şi au cunoscut adevărul şi şi-au lepădat prin Botez naşterea din plăcere. Căci pe aceştia i-a numit Petru „casa lui Dumnezeu", precum mărturiseşte duranze-escul Apostol Pavel, zicând: „Iar Hristos în casa Sa, a cărui casă suntem noi".1 Dar şi Petru însuşi, corifeul Apostolilor, arată aceasta prin cuvântul următor: „Iar dacă [începe] întâi dela noi [se înţelege judecata], care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu"? E ca şi cum am zice: „Dacă noi, cari am fost îndvredniciţi să devenim, din darul Domnului, casa lui Dumnezeu prin Duh, suntem datori să arătăm o aşa de mare răbdare în pătimirile pentru dreptate spre osânda păcatului şi să primim cu dragă inimă moartea de ocară ca nişte răufăcători, măcar că suntem buni, „care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de cuvântul Evangheliei"? Cu alte cuvinte, care va fi sfârşitul sau judecata celor ce nu numai că ţin cu toată silinţa, până la sfârşit, vie şi lucrătoare în suflet şi trup, în aplecarea voii şi în fire, naşterea lor dela Adam prin plăcere, ce stăpâneşte peste fire, dar nu primesc nici pe Dumnezeu şi Tatăl Fiului celui întrupat, care ne chiamă, nici pe însuşi Mijlocitorul şi Fiul, trimis al Tatălui, care a primit, cu voia Tatălui, de bunăvoie, 'moartea pentru noi, ca să ne împace cw Tatăl? Iar aceasta a făcut-o ca să ne slăvească
1 Evr. 3. 6.
Răspunsuri către Talasie
pentru Sine de pe urma faptei Sale, luminându-ne cu frumuseţea dumnezeirii proprii atât de mult, cât a primit El să fie necinstit pentru noi, prin pătimirile noastre. Căci aceasta socotesc că este „Evanghelia Lui Dumnezeu": solie şi îndemn al lui Dumnezeu către oameni, trimisă prin Fiul Său, care sa întrupat şi a dăruit ca răsplată a împăcării cu Tatăl, celor ce ascultă de El, îndumnezeirea nenăscută [sau necreată] [J6].
Din pricina aceasta marele Apostol îi plânge pe cei neascultători în cele ce urmează, zicând: „Iar dacă dreptul abia se măntueşte, unde se va arăta necredinciosul şi păcătosul?" „Drept" numeşte pe cel credincios şi pe cel ce păstrează harul dat lui la Botez, păzind prin multe pătimiri nesmulsă din el înfierea prin Duhul. Iar „mântuire", harul deplin al îndumnezeirii, pe care-1 va da Dumnezeu celor vrednici şi pe care abia îl va primi cel ce stărue cu toată puterea în toate cele dumnezeeşti. In sfârşit „necredincios" şi „păcătos" numeşte pe cel strein de harul Evangheliei; „necredincios" pentru necredinţa îţi Hristos, iar „păcătos", pentru făptura cea veche, care se menţine vie în el prin stricăciunea patimilor. Sau poate „necredincios" a numit Scriptura pe cel lipsit cu totul numai de cunoştinţa cea întru Hristos, iar^păcătos" pe cel ce crede, dar calcă poruncile evanghelice, cari păstrează curată cămaşa ne stricăciunii primită prin sf. Botez. Locul acestora, al necredinciosului şi al păcătosului, nu e necunoscut celor ce cultivă cât de cât cunoştinţa tainică. Căci cuvântul „unde", indică, desigur un loc, care nu e lipsit de o circumscriere spaţială [17]. Faţă de locul acestora, locul dreptului se deosebeşte prin aceea că el nu mai e înfăţişat prin cuvântul „unde", căci dreptul a primit prin har, ca loc mai presus de„ unde",
/
344
Filocalia
pe Dumnezeu însuşi, cum i s'a făgăduit. Căci Dumnezeu nu este „undeva", ci în chip absolut dincolo de orice „unde" şi în El este locaşul tuturor celor mântuiţi, după cum ş'a scris: „Fii mie Dumnezeu o-crotitor şi loc întărit, ca să mă mântuieşti". Şi tot cel ce nu se va' împărtăşi de El, spre a primi din relaţia cu El fericirea [18], va fi asemenea unui mădular al trupului lipsit cu totul de lucrarea de viaţă dătătoare a sufletului.
Sau iarăşi, odată ce Dumnezeu va fi locul necir-cumscris, nedistanţat1 şi nesfârşit al tuturor celor ce se vor mântui, făcându-se pe Sine fiecăruia pe măsura pătimirilor însoţite de cunoştinţă pe cari le-a suportat aici pentru dreptate, aşa cum se arată sufletul în mădularele trupului, lucrând în ele după capacitatea proprie fiecărui mădular şi legându-le la un loc ca să poată exista şi susţinea viaţa, „unde se va arăta necredinciosul şi păcătosul", cari sunt lipsiţi de acest har? Căci cel ce nu poate să primească pe Dumnezeu în sine ca să lucreze în el fericirea, unde se va arăta, odată ce a căzut dela viaţa dumnezeească cea mai presus de veac, de loc şi de timp?
Dacă rămânem deci la înţelesul dintâi, la cel afirmativ, credinciosul şi păcătosul care se va arăta „undeva", nu va fi câtuşi de puţin liber de viaţa ci-cumscrisă, el neavând viaţa cea slobodă de orice circumscriere şi dincolo de orice loc. Iar dacă primim înţelesul al doilea, cel negativ, e cazul să întrebăm unde se va arăta necredinciosul şi păcătosul, odată
1 cfcSldotatOţ. Se mai poate traduce: lipsit de intervale. Intre Dumnezeu si omul' mântuit nu va mai li nici un interval; sau omul mântuit ajuns în Dumnezeu, sporeşte In El ca într'un loc continuu, fără intervale, netrebuind să facă salturi, sau să-şi întrerupă sporirea. Pe de o parte viaja in Dumnezeu e o odihnă, nemai trebuind să schimbe „locul", trecând dintr'un loc in altul, sau dela un lucru la altul, pe de alta e o înaintare eternă în desăvârşire»
Răspunsuri către Talasîe
345
ce nu va avea pe Dumnezeu, care îmbrăţişează toată viaţa fericită şi care va fi locul tuturor celor drepţi ? Dacă n'are pe Dumnezeu însuşi ca- loc, curo se va afla în locaşul şi în aşezământul fericirii din Dumnezeu? Şi simplu vorbind, dacă dreptul se mântu-eşte cu multă greutate, ce se va alege de cel ce nici gând n'a avut de credită şi de virtute în viaţa de aici? [19].
Scolii
1. Plăcerea şi durerea nu au fost create, zice, deodată cu firea trupului, ci călcarea poruncii a născocit-o pe cea dintâi, spre coruperea voinţii, iar pe a doua a adus-o ca osândă spre destrămarea firii, ca plăcerea să lucreze moartea de bunăvoie a sufletului din pricina păcatului, iar durerea să pricinuiască, prin destrămare, nimicirea formei trupului.
2. Dumnezeu a dat, prin Providenţă, firii durerea fără voie şi moartea de pe urma ei, spre pedepsirea plăcerii de bunăvoie.
3. Căuturea ostenelilor de bunăvoie şi suportarea celor fără de voie, desfiinţează plăcerea, oprind mişcarea ei actuală. Dar nu smulg puterea ei, sălăşluită ca o lege în adâncul firii în vederea naşterii. Căci filosofia care cultivă virtutea produce nepătimirea voii, dar nu pe a firii. Iar prin nepătimirea voii se sălăşlueşte harul plăcerii dumnezeeşti în minte.
4. Plăcerea necuvenită este legea păcatului, care s'a zidit în fire în urma greşelii lui Adam.
5. Osteneala şi moartea Domnului au fost mijlocul care a desfiinţat extremele, întrucât naşterea Lui a fost liberă de plăcere, iar moartea trupului Său dumnezeesc, luat pentru noi, eurasie viaţa pătimaşă. Răbdând pentru noi cu trupul naşterea şi moartea de bunăvoie, s'a făcut mijloc care a desfiinţat naşterea
346
Filoealla
noastră din plăcere şi moartea de pe urma vieţii pătimaşă şi ne-a mutat la o altă viaţă, liberă de început temporal şi de sfârşit, pe care nu firea, ci harul o crează.
6. Era cu neputinţă ca firea noastră, supusă plăcerii de bunăvoie şi durerii fără de voie, să fie readusă iarăşi la viaţa dela început, dacă nu se făcea Dumnezeu om, primind de bunăvoie, pentru pedepsirea plăcerii voluntare a firii, durerea ce nu era anticipată de naşterea din plăcere. In chipul acesta a slobozit firea de osânda naşterii, primind o naştere ce nu-şi avea începutul în plăcere.
7. Sfârşitul prin moarte al Domnului.
8. Se înţelege că trăsătura pătimitoare a firii.
9. Cum sporim şi mai mult pedeapsa firească a durerii, silindu-ne să o alinăm prin plăcere.
10. înţelepciunea lui Dumnezeu' se arată în f aptuţ că se face prin fire om cu adevărat, dreptatea in faptul că ia prin naştere trăsătura pătimitoare a firiii asemenea nouă, iar puterea în faptul că pregăteşte firii prin patimi şi moarte o viaţă veşnică şi o nepătimire neschimbată.
11. Domnul, smulgând în cei născuţi în El prin harul Duhului plăcerea pornită din legea păcatului şi prin aceasta desfiinţând naşterea după trup, le îngădue să primească moartea, care înainte era spre osânda firii, spre osânda păcatului.
12. Firea oamenilor a avut după cădere, ca început al existenţii, zămislirea din sămânţă împreunată cu plăcere, iar ca sfârşit moartea prin stricăciune împreunată cu durere. Domnul însă, neavând un asemenea început al naşterii după trup, n'a fost supus după fire nici sfârşitului, adică morţii.
13. Diavolul, vrând să întoarcă firea celor create
Răspunsuri către Talasie
347
în nefiinţă, a luptat să-1 facă pe om să calce porunca dumnezeească.
14. Diavolul, pismuind pe Dumnezeu şi pe noi, şi convingând cu viclenie pe om că e pismuit de Dumnezeu, 1-a făcut să calce porunca. Pe Dumnezeu La pismuit ca să nu se arate în fapt [actual] puterea Lui prealăudată, care îndumnezeeşte pe om; iar pe om, ca să nu ajungă părtaş al slavei dumnezeeşti prin virtute.
15. Osânda generală a legii ce stăpânea peste fire după cădere este întruparea cea adevărată a lut Dumnezeu; iar osânda specială a' acestei legi este renaşterea fiecăruia prin voinţă.
16. Indumnezeirea nenăscută este lumina consistentă a dumnezeirii în cei vrednici, care nu are un început, ci numai o arătare neînţeleasă.
17. Cum trebue înţeles cuvântul „unde".
18. Cel ce nu va dobândi viaţa dumnezeească curată, cea nescrisă împrejur, nu va fi liber de durere, căci va avea necontenit viaţa născută care îi va circumscrie existenţa sau i-o va mărgini, dar nu viaţa nenăscută şi liberă de toată situarea în spaţiu şi de toată mişcarea în timp, ce nu poate fi cuprinsă şi de aceea nici circumscrisă.1 Căci viaţa dumnezeească şi neînţeleasă, deşi dă bucărie celor ce se împărtăşesc de ea după har, nu poate fi cuprinsă. Ea rămâne pururea necuprinsă, chiar celor ce o posedă prin participare, deoarece ca nenăscută este prin fire infinită.
19. Dumnezeu prin una şi aceeaşi voinţă nesfârşit de puternică a bunătăţii va cuprinde pe toţi îngerii şi
1 Aci cauza durerii e văzută in circumscriere. Mărginirea pune o limită bucuriei. Desigur simplul fapt,de-a fi creat nu implică pentru om durerea. Altfel durerea ar fi dela Dumnezeu* • Căci omul creat îşi învinge mărginirea prin comuniunea cu Dumnezeu. Numai păcatul împietreşte in mărginire.
t
348
Filocalia
oamenii, fie buni, fie răi. Dar nu toţi aceştia se vor împărtăşi la fel de Dumnezeu, care se află în toţi în chip nesilit (<*ox£ta>ţ), ci după capacitatea lor. Cei ce şi-au păzit voinţa în toate, în conformitate cu firea, şi au făcut-o în stare să primească în mod 'actual raţiunile firii, conform cu raţiunea întreagă a fericirii veşnice, se împărtăşesc, pentru consimţirea voii lor cu voia dumnezeească, în întregime de bunătate, prin viaţa dumnezeească ce luminează în ei ca în îngeri, sau ca în oameni.  Iar cei ce şi-au făcut în .toate voinţa neconformă cu firea, prefăcând-o în factor de risipire a raţiunilor firii, în opoziţie cu raţiunea fericirii, vor cădea din întreaga bunătate dumnezeească, din pricina desbinării voii lor de voia dumnezeească, prin împrietenirea acestei voi cu o existenţă ticăloasă. Făcând aşa, aceştia pun o distanţă între ei şi Dumnezeu, peavând raţiunea fericirii fecundată de voinţă prin lucrarea binelui, prin care obişnuieşte să se arate viaţa dumnezeească. Deci raţiunea firii este acul balanţii, care dă pe faţă mişcarea voinţii fiecăruia, dacă aceasta se apleacă spre rău sau spre bine, urmând ca în conformitate cu această mişcare să se împărtăşească de viaţa dumnezeească, sau să nu se împărtăşească.  Căci sub raportul existenţii şi al existenţii veşnice, Dumnezeu va cuprinde pe toţi, fiind în toţi prezent; dar sub raportul fericirii veşnice, va cuprinde în chip deosebit numai pe îngerii şi pe oamenii sfinţi, lăsând celor ce nu sunt aşa nefericirea veşnică, ca rod al voinţii lor.
întrebarea 62
Ce însemnează ceea ce zice Sfântul Prooroc Zaharia: „Şi am ridicat ochii mei şi am văzut: şi iată o secere sbttrând, lungimea de două zeci de coţi, iar lăţimea de zece coţi. Şi a zis către mine: Acesta este
Răspunsuri câtre Talasie
349
blestemul, care iese peste faţa a tot pământul". Iar după puţin: „Şi o voi scoate pe ea, zice Domnul Atotţiitoruf, şi va intra în casa turului şi în casa celui ce jură strâmb întru numele meu în chip mincinos, şi se va aşeza în mijlocul casei lui şi o va pierde pe ea, şi lemnele ei şi pietrele ei".1 Ce este secera şi măsura lungimii şi a lăţimii? Şi de ce sboară? Şi cine este furul şi cel ce jură strâmb; şi care este casa lui? Ce sunt lemnele şi pietrele?
Răspuns
Dumnezeu, care a zis: „Ani înmulţit vedeniile şi în mâinile Proorocilor m'am asemănat",2 a trimis de mai înainte, închipuite prin simbqale, diferite ştiri despre minunata Sa venire în trup, în vederea mântuirii noastre, descoperindu-ne prin fiecare Prooroc, altă şi altă ştire, după puterea de înţelegere a fiecăruia. Deci dăruind şi marelui Prooroc Zaharia înţelegerea tainelor Sale viitoare în trup, i-a înfăţişat în chip înţelept spre contemplare o secere. Prin acesata a arătat că, după ce se va întruchipa pe Sine, în mod felurit şi tainic, în figurile cuprinse în vedeniile Proorocilor, va primi El însuşi cu adevărat şi de bunăvoie făptura noastră prin fire, ca să arate că adevărul prevestit prin figuri a venit la noi în mod real.
Deci secera este Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul cel unul născut şi Cuvântul Tatului, Cel ce pentru Sine este şi rămâne pururea simplu după fire, iar pentru mine se face compus după ipostas, precum numai El ştie, prin primirea trupului însufleţit mintal, fără ca prin unirea deplină cu trupul după ipostas să primească contopirea într'o singură
1 Zah. 5, 1—*. SeptuagiaU. * Osea 12, 10.
1
350
r liceana
fire şi fără ca prin desebirea deplină faţă de trup după fire să se taie în doi fii (1). Iar unire deplină după ipostas numesc desăvârşita neîmpărţire, precum deosebire deplină după fire, desăvârşita necontopire şi neschimbare. Căci taina dumnezeeştei întrupări nu introduce prin deosebirea după fjre a celor din cari constă şi o deosebire după ipostas, nici prin unirea după ipostas o contopire într'o singură fire. Primul lucru nu se întâmplă ca să nu primească taina Treimii un adaos; iar al doilea, ca să nu fie după fire nimic de un neam şi de o fiinţă cu dumnezeirea [2].  Căci cale două firi sau împreunat într'un ipostas, dar nu într'o singură fire.  Iar aceasta ca să se arate prin unire atât unitatea ipostasului, rezultată din adunarea laolaltă a firilor, cât şi deosebirea firilor ce s'au întâlnit într'o unitate nedespărţită, fiecare din ele rămânând, în ce priveşte însuşirea naturală, în afară de orice schimbare şi contopire.
Căci dacă împreunarea firilor sar fi făcut ca să dea naştere unei singure firi, taina mântuirii \; noastre ne-ar fi rămas cu totul necunoscută, nea- î vând de unde sau cum să putem afla coborîrea lui Dumnezeu la noi. Pentrucă în asemenea caz, sau că sar fi schimbat trupul în firea dumnezeiască din v pricina unirii dumnezeeşti, sau s'ar fi schimbat fiinţa dumnezeească în firea trupului, sau s'ar fi contopit amândouă prin cine ştie ce amestec, producând vreo alta deosebită de ele, nemai păstrând nici una din firile  din  cari  constă,  raţiunea ei neştirbită [3]. Dar fie că s'ar fi schimbat trupul în firea dumae-zeirii, fie că s'ar fi schimbat firea dumnezeirii în trup, sau fie că unirea într'o singură fire ar fi împins firile spre producerea vreunei alte firi decât ele, eu naş cunoaşte taina întrupării dumnezeeşti, neputând
Răspunsuri cotlc xaias)t;
351
constata după unire o deosebire de natură între trup şi dumnezeire. Iar dacă există în Hristos după unire vreo deosebire după fire între trup şi dumnezeire [căci nu sunt după fiinţă unul şi acelaş lucru dumnezeirea şi trupul], aceasta înseamnă că unirea firilor împreunate în El nu sa făcut pentru a da naştere unei singure firi, ci pentru a face să rezulte un singur ipostas în privinţa căruia nu aflăm în Hristos nicio deosebire în nici un chip. Căci după ipostas Cuvântul este unul şi acelaş cu trupul Său. Fiindcă dacă Hristos primeşte cu referire la ceva vreo deosebire oarecare, nu poate fi după acel ceva una în tot chipul. Dar dacă cu referire la altceva nu primeşte nicio deosebire, după acel altceva este şi se zice cu evlavie una în tot chipul şi totdeauna.
Deci dat fiind că orice deosebire, întrucât este deosebire, are ca bază câtimea celor ce se deosebesc (căci fără această câtime har fi deosebire], iar câtimea nu poate fi indicată fără număr, bine este să folosim numărul numai pentru arătarea deosebirii firilor din cari constă Hristos după unire, indicând prin aceasta că firile se păstrează neschimbate după unire, dar nu divizând prin număr unitatea celor ce concurg într'un singur ipostas. Iar gândul acesta nil arătăm neadăugând niciun număr la cuvântul ipostas. Căci în ceea ce nu se cugetă nicio deosebire, nu se introduce nicio câtime. Iar unde nu poate fi introdusă câtimea, nu-şi are locul nici numărul, care indică deosebirea. Deci după ipostas este compus. Căci după ipostas este unul şi acelaş şi singur. Astfel pe de-o parte păzim unitatea şi identitatea ipostasului, pe de alta mărturisim deosebirea firilor ce concurg într'un singur ipostas. Acesta este cel pe care 1-a văzut minunatul Zaharia sburând în chip de secere. Căci Cuvântul lui Dumnezeu este secerătorul a toată răutatea şi neştiinţa.
352
f uocaua
„Lungimea ei, zice, era de douăzeci de coti, iar lăţimea ei, de zece coţi". Căci Hristos, ca Dumnezeu şi Cuvântul se lărgeşte progresiv sub chipul Providenţii până la zece coţi," adică în cele zece porunci dumnezeeşti ale vieţii active [4]. Căci în zece porunci se lărgeşte Cuvântul lui_ Dumnezeu, prin cari legiferând împlinirea celor ce "trebuiesc făcute şi reţinerea dela cele ce nu trebuiesc făcute, a îmbrăţişat toată mişcarea voii libere a celor providenţiaţi. Iar ca Cel ce s'a făcut trup şi s'a întrupat în chip desăvârşit, tot £1 se lungeşte până la douăzeci de coţi, din pricină că trupul se alcătueşte prin înmulţirea elementelor cu simţurile [5]. Căci cinci sunt simţurile şi patru elementele din a căror împreunare se alcătueşte firea oamenilor. Dar cinci înmulţit cu patru dă numărul douăzeci. Iar prin lungime a indicat Scriptura modul iconomiei, pentru înălţimea ei şi pentru faptul că taina dumnezeeştei întrupări este mai presus de toată firea.
Secera a fost văzută „sburând", pentru faptul că nu are nimic pământesc, ca şi pentru iuţimea, agerimea şi, într'o vorbă, pentru scurtimea cuvântului (6). Căci circumscrie toată mântuirea oamenilor numai în inima celor ce se mântuiesc, dat fiind că aceasta constă numai în credinţă şi bună conştiinţă f7j. Şi de fapt nimic nu poţi face mai iute decât să crezi şi mai uşor decât să mărturiseşti cu gura harul Celui în care crezi. Primul lucru arată iubirea însufleţită a celui ce crede faţă de Făcătorul lui, iar al doilea, dispoziţia credincioasă faţă de aproapele. Iar iubirea şi dispoziţia sinceră, sau credinţa şi buna conştiinţă, sunt mişcări nevăzute ale inimii, cari nu au lipsă ca să se producă de nicio materie din, afară. „Căci cuvânt scurt va face Domnul pe pământ".1
1 Is. 10, 22; Rom. 9, 28.
Răspunsuri către iaiasie
353
Acesta este „blestemul", pe care l-a trimis Dumnezeu şi Tatăl peste faţa a tot pământul [81. E blestemul adevărat peste blestemul adevărat. Deoarece neascultarea lui Adam s'a făcut blestem prin greşeala lui, întrucât n'a lăsat porunca să crească spre a aduce roadele dreptăţii, ca să ia creaţiunea binecuvântare, peste blestemul lui Adam vine binecuvântarea firească a lui Dumnezeu şi Tatăl, care se face astfel blestem al blestemului provenit din păcat, spre desfiinţarea neascultării ce-a crescut aducând roade ale nedreptăţii, ca să fie oprită creaţiunea de-a mai creşte în păcat.1 Căci s'a făcut pentru mine blestem şi păcat, Cel ce a deslegat blestemul meu şi a ridicat păcatul lumii.
Fiindcă două blesteme aveam eu: unul era rodul voinţii mele, adică păcatul, prin care sămânţa roditoare a sufletului, adică puterea virtuţii, căzuse în pământ; iar altul, era moartea firii, adusă asupra ei pe dreptate, din pricina voii mele. Moartea aceasta a împins firea cu sila şi fără să vrea acolo unde se semănase mişcarea voinţii mele de bunăvoie [9J. Deci Dumnezeu, care a creat firea, a luat asupra Sa de bună voie blestemul cu care a fost osândită firea, adică moartea, şi astfel a omorît prin propria Sa moarte de pe cruce blestemul păcatului ce trăia în mine prin voia mea. Şi aşa blestemul Dumnezeului meu s'a făcut blestem şi moarte a păcatului meu, neîngăduind să ajungă neascultarea la roadele nedreptăţii; dar totodată s'a făcut binecuvântare a dreptăţii dumnezeeşti prin împlinirea poruncilor, şi viaţă fără de sfârşit2
1 Io. 1, 26; II Cor. 5, 21; Gal. 3, 13.
' întruparea Fiului lui Dumnezeu e şi binecuvântare şi blestem ; binecuvântare pentru om şi blestem pentru păcat. Căci ceea ee e blestem1 pentru păcat, e .binecuvântare pentru om.
Dar numirea de binecuvântare şi blestem se referă aci la Întruparea Domnului,   pentru că se referă mai întâi la durerea şi la moartea adusă
Prof. Dr. D. Stăniloae; „Fttocaka" — voi. ITT 23
354
FilocaH*
Această secere,  adică Domnul şi Dumnezeul nostru lisus Hristos, nimiceşte pe fur şi pe cel ce jură strâmb şi casa lui o surpă. Dar furui şi cel ce jură strâmb este diavolul cel viclean [10). E fur fiindcă a scos cu vicleşugul înşelăciunii pe om din Rai, adică a răpit un lucru şi o făptură şi o avuţie de preţ a lui Dumnezeu, trăgându-1 în locui acesta al necazurilor, şi a murdărit icoana slavei dumnezeeşti cu multe pete ale păcatelor. Prin aceasta a căutat să-şi facă dintr'o avuţie streină, o avuţie proprie, poftind cu răutate bunurile streine, nu ca să le păstreze, ci ca să ie fure, să le sfâşie şi să le piardă [II].1 Iar jurător pe strâmb este fiindcă e mincinos şi înşelător. Căci făgăduind să dea lui Adam slava dumnezeirii, 1-a tras spre necinstea şi batjocura necuvântătoarelor, ba ca să spun mai drept, 1-a făcut mai de ocară decât orice dobitoc,2 făcându-I să fie cu atât mai de ocară decât dobitoacele prin lipsa lui de raţiune, cu cât este mai greţos ceea ce-i contra firii decât ceea cei conform cu firea. Ba 1-a înstreinat şi de nemurire, îmbrăcându-1 în haina spurcată a stricăciunii.
Iar casă a acestui fur şi jurător pe strâmb, sa făcut lumea de aici a stricăciunii şi a confuziei necontenite, pe care şi-a însuşit-o tâlhărindu-1 pe om [12] şi în care i sa îngăduit să tâlhărească mai departe, pentru pricinile pe cari le ştie Dumnezeu [13)s care ' 1-a îngăduit să tâlhărească până ce dăinueşte cursul ciclic al timpului.
peste fire in urma păcatului lui Adam cu voia. Durerea şi moartea aceasta erau un blestem pentru păcat, ba Într'un anumit sens şi pentru firea omenească. Dar rostul lor era să fie mai ales o binecuvântare pentru fire, Întrucât il Îndemnau pe om să se oprească dela păcatul cu voia. Blestemul acesta al doilea 1-a luat Fiul lui Dumnezeu asupra Sa prin întrupare, scăpându-ne pe noi de apăsarea lui. El s'a făcut blestem in locul nostru, făcându-ni-se insă tocmai prin aceasta binecuvântare.
1 Io. 10, 10. « Ps, 48, 12.
Răspunsuri către Talasie
355
Dar Cuvântul lui Dumnezeu, aşezându-se în această lume ca într'o casă, prin întruparea Sa negrăită, şi legând pe diavolul,4 a surpat-o, iar lemnele şi pietrele ei, adică statuile şi altarele şi soclurile statuilor le-a dărâmat şi le-a nimicit [14]. Căci prin ele diavolul, tatăl minciunii, îşi închipuia că e cinstit de cei rătăciţi ca un fel de Dumnezeu pocit şi multiform, datorită faptului că făcuse din nebunia lor un mijloc de slăvire proprie, ca unul ce e cu mult mai nebun decât cei astfel prostiţi. Fiindcă ce e mai nesocotit decât a-şi închipui cineva un lucru care prin fire nu există cu adevărat. Deci Mântuitorul sufletelor şi trupurilor noastre, care s'a făcut om din iubire de oameni, aşezându-se prin trup în această casă a furului şi a jură-torului pe strâmb, care este diavolul, adică în această lume, a surpat-o întreagă, adică a nimicit modul ei rătăcit de mai înainte [15] şi a îndreptat-o iarăşi potrivit cu raţiunea cunoştinţii adevărate. Şi scurt vorbind, alungând pe tâlhar din avuţiile streine, s'a făcut iarăşi El stăpân peste ai săi prin virtute, zidind peste tot pământul de sub cer, în chip măreţ, Sfânta Lui Biserică.
Sau poate e fur diavolul [16], fiindcă unelteşte până astăzi cum să atragă prin vicleşugul înşelăciunii dorinţa fiecăruia spre el. Iar jurător pe strâmb şi mincinos, fiindcă e înşelător şi amăgeşte pe cei uşu-rateci să se despartă de bunurile din mână în nădejdea altora şi mai bune şi fiindcă pricinueşte pe neobservate, prin lucrurile socotite dulci, tot felul de greutăţi celor ce ascultă de el. Iar „casa" acestui fur şi mincinos este dispoziţia iubitoare de păcat a inimii fiecăruia. Ea are ca „pietre" învârtoşarea şi nesimţirea inimii faţă de cele bune, iar ca „lemne" amintirile ce aprind uşor focul necurat al patimilor.
4 Mt. 12, 29.
23*
356
Filocalia
Sau poate Scriptura numeşte „lemne", în chip figurat, pofta [17]. Aceasta fiindcă s'a scris că lemnul a corupt prima dată mişcarea ei,1 îndreptând-o împotriva firii; apoi fiindcă ea este puterea sufletului care se aprinde de orice patimă,   ca materia lemnoasă de foc. Iar prin „pietre" se indică poate duritatea şi nesimţirea mişcărilor iuţimii, cari nu ascultă de raţiunea virtuţii. Pe toate acestea, împreună cu „casa" în care se găsesc, adică cu dispoziţia lăuntrică, le surpă şi le nimiceşte Cuvântul lui Dumnezeu, prin sălăşluirea Sa, scoţând din ea, mai întâi prin credinţă, pe diavolul, care îşi făcuse odinioară prin amăgire locuinţa în ea şi care se socotea că e tare. Pe acesta îl leagă cu lanţuri de nesfărâmat şi-i prădează casa, scoţând din inimă deprinderea lesne de aprins a patimilor împreună cu învârtoşarea faţă de cele bune.2 Sau poate numeşte „pietre" nepăsarea sufletului faţă de cele bune, adecă nesimţirea faţă de virtuţi. Iar prin „lemne" râvna faţă de cele rele [18]. Toate acestea alungându-le Cuvântul din inimile credincioşilor, nu încetează să împăciuiască şi să unească într'un singur trup al virtuţilor pe cei de departe şi pe cei de aproape, surpând peretele din mijloc al despărţitorii, adică păcatul, şi rupând zapisul care ne obliga voinţa spre rău, şi supunând cugetul trupesc legii duhului.* Prin cei de departe a înţeles, cred, mişcările simţirii, cari sunt după fire cu totul străine de egea lui Dumnezeu. Iar prin cei de aproape lucrările cugetătoare [mintale] ale sufletului, cari după rudenie nu sunt departe de Cuvântul. Pe acestea le adună Cuvântul după surparea legii trupeşti, unindu-le la o-altă în duh prin virtute.4 Căci prin „peretele din mijloc"
1 Gen. 3, 2.        * Le, 11, 22. 3 EL 2. 14—17. Col. 2, 14. * Prin modul virtuţii.
Răspunsuri către Talasie
357
cred că a înţeles legea trupului cea după fire, afecţiunea faţă de patimi, sau păcatul. Pentru că numai afecţiunea cea de ocară faţă de patimi se face zid al legii firii, adică al părţii pătimitoare a firii, des-părtind trupul de suflet şi de raţiunea virtuţilor, ne-îngăduind să se facă cu ajutorul făptuirii trecerea la trup prin mijlocirea sufletului [19]. Dar venind Cuvântul şi biruind legea firii, adică trăsătura pătimitoare a firii, a desfiinţat afecţiunea faţă de patimile contrare firii.
Acesta este Domnul meu şi Dumnezeul meu Hristos Iisus, pe care L-a văzut Proorocul ca pe o secere, având douăzeci de coţi lungime, ca unul ce îmbrăţişează toată lucrarea simţurilor îndreptată spre cele sensibile, şi zice coţi lăţime, întrucât Dumnezeul şi Mântuitorul meu cuprinde toată mişcarea raţională. Căci spun unii că a număra e o faptă ce aparţine prin fire numai raţiunii. Iar decada este îmbrăţişarea şi sfârşitul oricărui număr. Prin urmare Cuvântul lui Dumnezeu îmbrăţişează nu numai puterile simţurilor, ci şi lucrările mintale, ca unul ce e Făcător nu numai al corpurilor, ci şi al celor necorporale.
Iar „secere" a fost numit în vedenie, nu numai fiindcă seceră din firea raţională răul pe care nu El l-a semănat şi adună firea' pe care nu El a împrăştiat-o. Ci şi pentru că seceră şi aşează în hambarele dumnezeeşii pe cei mântuiţi [20]; în sfârşit şi pentru că, fiind mânuit de lucrările virtuţilor, se uneşte cu puterile făptuitoare ale sufletului [21].
Dar pentru cel ce vrea să vadă, cuvântul Scripturii indică aci două persoane şi două case, pe cari le desfiinţează secera. Căci se zice: „Şi va intra în casa furului şi în casa celui ce jură strâmb în numele Meu". Prin cele două persoane a indicat cele două lucrări generale ale amăgirii diavoleşti, cari Ie cu-
358
Filocalia
prind pe toate celelalte, sau cele două moduri ale lucrărilor. Iar prin cele două case a indicat cele două dispoziţii generale ale omului, favorabile rătăcirii, cari le conţin pe toate celelalte. De pildă când cel rău răpeşte prin vicleşugul amăgirii cunoştinţa înă-scută a firii despre Dumnezeu, atrăgând-o spre sine, e „fur", întrucât încearcă să se facă stăpân peste închinarea datorată lui Dumnezeu, sau cu alte cuvinte abate vederea mintală a sufletului dela raţiunile duhovniceşti din făpturi şi circumscrie puterea cugetării numai la privirea înfăţişării dinafară a lucrurilor sensibile. Iar când abuzează de mişcările fireşti, atrăgând puterea de activitate a sufletului în chip sofistic spre cele contrare firii şi prin cele părute bune ispiteşte prin plăcere dorinţa sufletului spre cele rele, „jură strâmb" pe numele Domnului, ducând sufletul amăgit spre alte lucruri decât spre cele făgăduite. Deci este „fur", fiindcă răpeşte la sine cunoştinţa firii, având drept casă dispoziţia iubitoare de neştiinţă a. celor amăgiţi. Şi „jură strâmb", fiindcă înduplecă puterea de activitate a sufletului să se ostenească zadarnic cu cele contrare firii, având drept casă dispoziţia iubitoare de păcat a voii celor cari îl ascultă [22].
Aşadar diavolul este ^fur", fiindcă strâmbă cunoştinţa firii1 şi „jură strâmb", fiindcă abate puterea de activitate a firii dela săvârşirea virtuţii. Casa „fu-ruhîi" este dispoziţia sufletească ce stă la baza unei cunoaşteri mincinoase, iar casa „celui ce jură strâmb" este dispoziţia străbătută de necurăţia patimilor de ocară. In acestea pătrunzând cu iubire de oameni cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu, le face locaş al lui Dumnezeu prin Duhul, aducând cunoştinţa adevărului în locul rătăcirii şi al neştiinţii, şi virtutea şi
1 Schimbă direcţia cunoaşterii naturale.
Răspunsuri către Talasie
359
dreptatea în locul răutăţii şi al vicleniei. In felul acesta îşi face prin ele arătarea în cei drepţi
Deci prin persoane Scriptura a indicat modurile vicleniei variate a unuia şi aceluiaşi diavol rău, iar prin „case" dispoziţiile corespunzătoare cu aceste moduri ale celor stăpâniţi de diavol.
Dar „fur" mai este şi cel ce foloseşte cuvintele dumnezeeşti spre amăgirea celor ce-1 ascultă, fără să fi cunoscut puterea lor prin fapte. E cel ce se îndeletniceşte cu rostirea goală a lor pentru a cumpăra slavă şi vânează prin cuvântul limbii lauda ascultătorilor, adică renumele de drept. Simplu vorbind, „fur" este cel a cărui viaţă nu corespunde cuvântului şi a cărui dispoziţie sufletească e în contrazicere cu limba, adică cel ce se ascunde sub bunurile streine [23]. Scriptura zice cu dreptate despre acesta: „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu; pentru ce povesteşti dreptăţile mele şi iai asupra ta legământul meu prin gura ta ?" 1
Şi iarăşi „fur" este cel ce acopere cu modurile şi cu moravurile văzute viclenia nevăzută a sufletului şi cu înfăţişări de bunăcuviinţă dispoziţia dinlăuntru [24]. Căci precum fură cel de mai înainte prin declamarea cuvintelor cunoştinţii mintea ascultătorilor, la fel fură acesta prin făţărnicia moravurilor simţirea privitorilor [25]. Către aceştia de asemenea se va zice: „Ruşinaţi-vă cei ce v'aţi îmbrăcat în vestminte streine", sau: „Domnul va descoperi chipul lor în ziua aceea".2 Dar mie îmi pare că aud în fiecare zi pe Dumnezeu zicându-mi acestea în ascunsul inimii, ca unul ce mă simt vinovat de amândouă lucrurile.
Iar „cel ce jură strâmb sau mincinos în numele Domnului", este acela care făgăduieşte lui Dumnezeu o viaţă virtuoasă şi face lucruri streine făgăduintii, iar prin neîmplinirea poruncilor calcă, ca şi mine, le-
1 Ps. 49, 17. • Is. 3, 17. /
360
Filocalia
gământul ce şi 1-a luat de a duce o viaţă evlavioasă. Scurt vorbind, cel ce jură strâmb şi mincinos este acela care sa hotărât să trăiască după voia lui Dumnezeu, dar nu sa mortificat deplin faţă de viaţa aceasta. El a jurat lui Dumnezeu, adică a făgăduit să-şi păzească cursul vieţii fără de ocară în nevoin-ţele dumnezeeşti, dar nu a împlinit făgăduinţa şi de aceea nu e deloc vrednic de laudă [26]. „Căci lău-da-se-va, zice, tot cel ce se jură întru El", adică tot cel ce făgădueşte Ini Dumnezeu viaţa sâ şi împlineşte cu adevărat jurământul bunei făgădueli prin faptele dreptăţii. Dar dacă cel ce împlineşte făgăduinţele sale va avea laudă, fiindcă a jurat luiDum-rezeu şi şi-a ţinut jurământul, vădit este că cel ce şi-a călcat legămintele sale' va avea parte de mustrare şi de ocară, ca unul ce a minţit.
Intrând secera, adică cunoştinţa lui Dumnezeu şi Tatăl, care e prin fiinţă cunoştinţă şi virtute, în inimile acestora ca în nişte case, cu alte cuvinte în dispoziţia fiecăruia, le nimiceşte cu totul, desfiinţând, prin schimbarea spre bine, starea de mai înainte a inimii fiecăruia şi ducându-i pe amândoi spre împărtăşirea de binele ce le lipseşte. Astfel preface pe furul cunoştinţii în lucrător neînfricat al adevărului, iar pe furul blân-deţei aparente a moravurilor în cultivator destoinic al dispoziţiei ascunse a sufletului; de asemenea pe cel ce jură strâmb îl face păzitor adevărat al făgăduinţelor sale, ce-şi întăreşte făgăduinţele prin împlinirea poruncilor.
Scolii
1. Priveşte taina; priveşte cum aduce la tăcere pe cei ce socotesc că firile stau de sine; priveşte moartea Italianului şi a lui Nil.1
1 Nu se ştie eine a fost acel Nil de credinţă latini, sau grec bria. Se combate aci teza nestoriană sau adopţian».
din Cala-
Răspunsuri către Talasie
36 î
2. Nu admitem, zice, în Hristos vreo deosebire a ipostasurilor, fiindcă Treimea a rămas Treime şi după ce s'a întrupat Dumnezeu şi Cuvântul, neadău-gându-i-se Sfintei Treimi vreo persoană din pricina întrupării. Dar admitem o deosebire a firilor, ca să nu înfăţişăm trupul deofiinţă cu Cuvântul după fire.
3. Cel ce nu admite deosebirea firilor, nu are prin ce să adeverească mărturisirea că Cuvântul a devenit trup fără schimbare, nerecunoscând că ceea ce a primit şi ceea ce a fost primit în ipoştasul cel unic al lui Hristos şi Dumnezeu cel unul, s'au păstrat după fire ca ceea ce erau.
4. De ce este Domnul secere şi ce însemnează lăţimea de zece coţi.
5. De ce tot El, ca secere, are lungimea de douăzeci de coţi.
6. De ce a văzut Proorocul secerea sburând.
7. Credinţa naşte prin nădejde iubir«a desăvâr sită faţă de Dumnezeu; iar conştiinţa cea bună naşte-prin păzirea poruncilor iubirea faţă de aproapele. Căci conştiinţa cea bună nu are ca pârâş porunca călcată. Iar acestea le poate crede numai inima celor ce se doresc după mântuirea cea adevărată.
8. Cum este Domnul blestem şi al cui blestem
C St©»
9. Pentru că omul avea dorinţa îndreptată spre pământ, într'acolo era împins şi el, fără să vrea, de către moarte.
10. Ce este „furul" şi „cel ce jură strâmb".
11. Furt viclean este robirea firii prin amăgire. Sfâşierea cu' care sfâşie diavolul pe cei răpiţi de elr este junghierea voinţii îndreptate spre viaţa în Dumnezeu şi omorîrea totală a amintirii acelei vieţi. Iar pierzania este neştiinţa ce se naşte în cei sfâşiaţi,
362
Filocalia
din lipsa cunoştiinţii lui Dumnezeu. Căci de aceea le fură gândul răpindu-i la sine, ca să-i lipsească de viata întru virtute şi cunoştinţă.
12. Ce este casa '„turului" şi „a celui ce jură strâmb".
13. Ar putea spune cineva că pricina pentru care s'a îngăduit diavolului să tâlhărească este aceea ca să cunoască şi oamenii din experienţă răutatea lui şi aşa arătându-se să li se facă şi mai urît; de asemenea ca toţi oamenii să-şi descopere unii altora, prin cercare, dispoziţia sufletului şi prin aceasta fiecare saşi aibă sie-şi conştiinţa proprie ca apărătoare lăuntrică. Căci Dumnezeu nu are lipsă de o astfel de experienţă, ca să ne afle cum suntem, având cunoştinţa tuturor în mod fiinţial şi înainte de naşterea lor.
14. Ce sunt lemnele şi ce sunt pietrele.
15. Surparea casei, adică a lumii rătăcite, s'a făcut prin întrupare.
16. înfăţişarea aceloraşi după alt înţeles.
17. Alt înţeles al aceloraşi. -
18. Acest înţelesese potriveşte pentru cei pătimaşi. Căci cel ce pătimeşte de nemişcarea totală faţă de. bine, se mişcă cât se poate de repede spre rău. Fiindcă nemişcarea faţă de amândouă e cu neputinţă.
19. Mişcarea simţurilor împreunată cu lucrarea minţii, dă naştere virtuţii însoţită de cunoştinţă.
20. Pentru ce l-a numit „secere".
21. Cuvântul se uneşte cu puterile de activitate ale sufletului, ca secera cu mâna secerătorului, pentru a tăia patimile şi a aduna virtuţile.
22. Diavolul e „fur", fiindcă produce neştiinţa; şi „jură strâmb", fiindcă produce răutatea. El are drept
Răspunsuri către Talasie
363
„case" mintea amăgită a celui neştiutor şi aplecarea spre păcat a voii celui păcătos.
23. înţeles irumos şi foarte potrivit nouă celor ce falsificăm, de dragul slavei deşarte, podoaba virtuţii-şi a cunoştinţii.
24. Dar „fur" este, zice, şi cel ce-şi dă cu prefăcătorie o înfăţişare amăgitoare de om virtuos şt acopere cu arătarea din afară viclenia ascunsă a voinţii.
25. Cel ce simulează cunoştinţa numai prin rostire de vorbe, fură mintea ascultătorilor spre slava proprie ; iar cel ce face prin purtări pe virtuosul, fură vederea privitorilor spre slava proprie. Amândoi, furând prin amăgire, duc la rătăcire: unul înţelegerea sufletească a ascultătorilor, celalalt simţirea trupească a privitorilor.
26. Ce este cel ce „jură strâmb".
întrebarea 63
La acelaş Prooroc s'a scris iarăşi: „Şi a zis către mine: Ce vezi? Şi am zis: Am văzut, şi iată un candelabru (sfeşnic) cu total de aur şi o lampă (făclie) deasupra iui; şi şapte candele pe el şi şapte pâlnii la candelele de pe el. Şi doi măslini deasupra lui, unul deadreapta lampei şi altul de-a stânga".1 Ce este candelabrul şi de ce e de aur; ce este lampa de deasupra lui, ce sunt cele şapte şapte candele, ce sunt cele şapte pâlnii la cele şapte candele, ce sunt cei doi măslini şi de ce se află de-a dreapta şi de-a stânga lămpii?
Răspuns
Cuvântul proorocesc, descriind de departe, în chip, simbol icmăreţia prealuminată şi suprastrălucită
» Zah. 4, 2—3.
364
FiloeaUa
a Sfintei Biserici, a zugrăvit vedenia aceasta astfeL voind să arate, cred, înţelesul tainei celei noui a ei. Deci candelabrul eu totul de aur este Biserica atot-lăudată a Iui Dumnezeu, curată şi neîntinată, neprihănită şi nealterată, nemicşorată şi primitoare a adevăratei lumini [1]. Căci se spune că aurul fiind inalterabil, dacă e scufundat în pământ nu se înegreşte şi nu e ros de rugină, iar dacă-i ars nu se micşo-rează./Afară de aceea, el întăreşte şi înoieşte prin forţa sa naturală puterea văzului celor ce şi-o aţintesc asupra lui. Aşa este şi Biserica atotslăvită a lui Dumnezeu, care întrece în chip real cea mai curată natură a aurului. Ea e nealterată, ca una ce nu are niciun amestec străin în învăţătura ei tainică despre Dumnezeu, mărturisită prin credinţă [2]; e curată, întrucât străluceşte de lumina şi de slava virtuţilor [3J; e neîntinată, nefiind pătată de nicio murdărie a patimilor [4]; e neprihănită, ca una ce nu are atingere cu niciunul din duhurile rele [5J. Trăind în împrejurările pământeşti, ea nu e înegrită de rugina păcatului. In sfârşit ea rămâne nemicşorată şi ne-împuţinată, deoarece, cu toate că e ars4, din vreme în vreme în cuptorul prigoanelor şi încercată de răscoalele necontenite ale ereziilor, nu sufere sub povara încercărilor nici o slăbire în învăţătura sau viaţa, în credinţa sau disciplina ei [6J. De aceea ea întăreşte prin har înţelegerea celor ce caută spre ea cu evlavie. Căci ea cheamă pe deoparte pe necredincioşi, dăruindu-le lumina cunoştinţii adevărate, pe de alta păstrează pe cei ce contemplă cu iubire tainele ei, păzind nevătămată şi fără beteşug pupila înţelegerii lor. Iar pe cei ce au suferit vreo clătinare ii cheamă din nou âi le reface prin cuvânt de îndemn înţelegerea bolnavă. Aşa se înţelege candelabrul văzut de Prooroc, după unul din înţelesurile cuvintelor de mai sus.
Răspunsuri către Taiasie
365
Iar lampa de deasupra lui este lumină părintească şi adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lunîe1 (8): adică Domnul nostru lisus Hristos. Acesta, prin primirea trupului nostru luat dela noi, sa făcut şi sa numit lampă, ca Cel ce e înţelepciunea şi Cuvântul cel după fire al lui Dumnezeu şi Tatăl, care e propoveduit în Biserica lui Dumnezeu prin credinţa cea dreaptă şi e înălţat şi desvăluit între neamuri de vieţuirea virtuoasă prin păzirea poruncilor. El luminează ca o lampă (făclie] tuturor celor din casă, adică din lumea aceasta, precum El însuşi zice: „Nimeni nu aprinde făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic de luminează tuturor celor din casă".2 Deci sa numit pe sine „făclie", pentru faptul că fiind după fire Dumnezeu şi făcându-Se trup după iconome, ca lumină după fiinţă e ţinut în scoica trupului în chip necircumscris  prin mijlocirea   sufletului ca făclie, cum e ţinut focul prin feştilă. Aceasta a înţeles-o şi marele David, când a numit pe Domnul „făclie", zicând: „Legea ta 6ste făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele".^Căci Mântuitorul şi Dumnezeul meu mă isbăveşte de întunerecul neştiinţii şi al răutăţii. De aceea a şi fost numit de Scriptură „făclie". Căci cuvântul (grecesc] Mxw>« [făclie], vine dela a deslega în-tunerecul=Mecv vb vox°s [căci v6xoţ însemnează întunerec, cum zic cei ce studiază înţelesul cuvintelor]. Pentru că împrăştiind,  asemenea unei făclii, negura neştiinţii şi întuneresul răutăţii, s'a făcut El însuşi tuturor cale de mântuire, călăuzind prin virtute şi cunoştinţă spre Tatăl pe toţi cei ce voiesc să păşească, prin împlinirea poruncilor dumnezeeşti, pe urmele Lui, ca pe-o cale a dreptăţii. Iar sfeşnicul [candelabrul] este Sf. Biserică, pentru că în ea luminează, prin propoveduire, Cuvântul lui Dumnezeu, trimi-
1 loan t, 9.
' Mt. 5. 15.
' Ps. 118, 115.
366
Filocalia
ţându-şi razele adevărului asupra tuturor celor ce se află în această lume ca într'o casă oarecare, um-plându-ie înţelegerea tuturor cu cunoştinţa dumnezeească [9].
Pe de altă parte „obrocul" simbolizează sinagoga Iudeilor, adică slujirea trupească a legii, care acopere prin grosimea simboalelor literii lumina cunoştinţii adevărate a sensurilor [10]. Cuvântul [Raţiunea] nu vrea să fie ţinut câtuşi de puţin sub acest obroc, ci vrea să fie aşezat în vârful şi pe înălţimea Bisericii. Căci dacă Cuvântul1 e ţinut sub litera legii, ca sub un obroc, îi lipseşte pe toţi de lumina veşnică, nedăruindu-le vederea duhovnicească celor ce nu se străduiesc să se îapede de simţirea [percepţia] înşelătoare, care nu e capabilă decât de eroare şi nu sesizează decât aspectul coruptibil al corpurilor înrudite cu ea. El vrea deci să fie pus în sfeşnic, adică în Biserică, sau în slujirea raţională în duh, ca să-i lumineze pe toţi, din toată lumea, învăţându-i să vieţuiască şi să se poarte conform cu raţiunea, şi numai atâta grijă să aibă de cele corporale, câtă e de lipsă ca să taie orice afecţiune a sufletului"faţă de ele; de asemenea ca toată străduinţa să le fie să nu dea sufletului nicio închipuire materială, după ce a fost stinsă prin raţiune simţirea (percepţia simţurilor], care la început a respins raţiunea [cuvântul] şi a acceptat iraţionalitatea plăcerii ca pe un şarpe lunecos [11]. Căci cu dreptate a fost rânduită moartea împotriva simţirii, ca să nu mai poată oferi diavolului intrare spre suflet. Iar simţirea aceasta, fiind una după gen, se împarte în cinci
1 Ca în multe alte locuri şi aci X670J însemnează şi Hristos însuşi, dar şi .cuvântul propoveduirii, sau raţiunea (sensul) ascunsă în cuvintele şi ceremoniile legii. Mai bine zis raţiunile sau sensurile Scripturii sunt razele Lo-gasalui dumnezeesc,
Răspunsuri către Talasie
367
specii, înduplecând prin percepţia fiecărui simţ sufletul amăgit să iubească cele sensibile înrudite cu acel simţ, în ioc să-1 iubească pe Dumnezeu [12]. De aceea cel ce ascultă înţelepţeşte de raţiune,1 alege de bună voie moartea trupului înainte de moartea silnică şi fără voie, despărţindu-şi total voinţa de simţire.2
Dar cel ce rămâne numai la litera Scripturii, are ca singură stăpânitoare peste fire simţirea [percepţia], prin care se manifestă afecţiunea sufletului faţă de trup. Căci litera, dacă nu e înţeleasă du-hovriceşte, e mărginită în conţinutul ei de simţire, care nu îngădue să străbată înţelesul celor scrise până la minte. Iar dacă litera se adresează numai simţirii, tot cel ce primeşte litera în chip iudaic numai ca istorie, trăeşte după trup, suportând în fiecare zi prin aplecarea voii moartea păcatului, *din pricina simţirii' celei vii, neputând să omoare cu duhul faptele trupului, ca să trăiască viaţa cea fericită în duh. „Căci de vieţuiţi după trup, veţi muri", zice dumnezeescul apostol, „iară de omorîţi cu duhul faptele trupului, veţi trăi".3 Drept aceea, aprinzând făclia, adică raţiunea care aduce lumina cunoştinţii prin contemplaţie şi fapte, să nu o punem sub obroc, ca să nu fim osândiţi, ca unii ce mărginim la literă puterea necuprinsă de minte a înţelepciunii, ci în
1 In acest pasagiu raţiunea, căreia i se opune aimţirea, poate fi şl Logosul divin, sau mai bine zis raţiunea din noi e in acelaş raport cu Logosul ca sensurile lucrurilor cu El.
* Moartea simţirii e menită sa mântuiască pe om de moartea firii. Moartea ca osândă a fost pricinuită de creşterea lucrării simţurilor, care l-a legat pe om de lumea văzută, despărţindu-1 de Dumnezeu. Moartea simţirii' e moartea omului trupesc, a omului aphcat spre cele de dinafară, a omului „mort" duhovniceşte, pentru" a învia omul dinăuntru, omul adevărat, omul mintal, sinea omului.
* Rom, 8, 13.
368
Filocalia
sfeşnic, adică în Sf. Biserică, pe culmea contemplaţiei adevărate, ca să răspândească asupra tuturor lumina dumnezeeştilor dogme.
Despre această Sf. Biserică legea a prevestit în chip figurat că va fi candelabru turnat şi cu totul de aur. Aceasta întrucât pe deoparte nu are în ea nicio parte goală, lipsită de puterea Cuvântului, iar pe de alta e străină de toate prisosurile materiale şi nu are nimic pământesc.
Dar marele Zaharia, descriind acest candelabru în toate amănuntele, adaugă că afară de lampă mai erau pe el şapte candele [făclii]. Aceste şapte candele trebuie să le înţelegem aci în alt chip, de cum am înfăţişat candela [făclia] din Evanghelie. Căci nu toate persoanele şi lucrurile cari sunt exprimate prin acelaş cuvânt trebuesc înţelese în unul şi acelaş chip, ci fiecare dintre cele spuse trebue înţeles după sensul locului din Sfânta Scriptură, dacă vrem să ţinem seama de scopul celor scrise.1
Prin candele socotesc că Sfânta Scriptură înţelege aci lucrările Duhului Sfânt, sau darurile [haris-mele] Duhului sfânt, pe cari le dăruieşte Bisericii Cuvântul care e capul întregului trup [13]. Căci s'a spus: „Şi se va odihni peste El duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al evlaviei; şi duhul temerii îl va umplea pe El".2 Dar capul Bisericii, potrivit unei imagini omeneşti, este Hristos. Deci Cel ce are după fire pe Duhul, dăruieşte, ca Dumnezeu, Bisericii lucrările Duhului. Căci Cuvântul făcându-mi-Se mie om, îmi lucrează mie toată mântuirea, dându-mi
1 Pasagiul acesta are un Înţeles deplin numai in greceşte, întrucât „candela" de aci (Zah.) e exprimată în greceşte tot prin cuvântul ca şi „făciia" dela Matei 5, 15. In traducerea rpm. s'a evitat confuzia, Întrucât A6xvoţ dela Zah. s'a tradus prin candelă, iar Mxvo« dela Mt. 5, 15. prin făclie.
' Is. 11. 2—3,
Răspunsuri către Talasie
369
prin ale mele cele proprii Lui după fire, mie celui pentru care sa făcut şi om. Şi aşezându-se în situaţia celui ce primeşte pentru mine, scoate la arătare ale Sale proprii. Căci cerând, ca un iubitor de oameni pentru Sine harul de care am lipsă eu, îmi atribuie mie meritul [puterea] isprăvilor Lui după fire. Deci pentru mine se spune că primeşte şi acum ceea ce are prin fire fără de început şi mai presus de raţiune. Căci Duhul Sfânt, precum este prin fire al lui Dumnezeu şi Tatăl, după fiinţă, la fel este prin fire şi al Fiului după fiinţă, ca cel ce purcede fiinţial în chip negrăit din Tatăl prin Fiul cel născut din Tatăl; şi dărueşte candelabrului, adică Bisericii, Ca nişte candele, lucrările proprii. Şi precum candela împrăştie întunericul, tot aşa lucrările Duhului scot şi alungă din Biserică păcatul cel de multe feluri. Astfel înţelepciunea desfiinţează nechibzuinţa, înţelegerea depărtează nepriceperea, sfatul alungă lipsa de discernământ, tăria înlătură slăbiciunea, cunoştinţa şterge neştiinţa, evlavia alungă necredinţa şi ticăloşia faptelor ei, în sfârşit temerea depărtează învârtoşarea nepăsării. Căci nu numai poruncile sunt lumină, ci şi lucrările Duhului [15].
Dar candele cari ard toată viaţa în Biserică, răspândind lumina mântuirii, sunt şi treptele cari susţin buna ei rânduiala. De pildă învăţătorul înfelept al dumnezeeştilor şi înaltelor dogme şl taine, e o candelă care descopere învjăţături necunoscute^ înainte mulţimii. Iar cel ce ascultă cu înţelegere şi pricepere înţelepciunea grăită de cei desăvârşiţi, e şi el o candelă, întrucât ca ascultător cuminte păzeşte în sine lumina adevărului celor grăite.1  Cel ce deose-
1 Nu numai cel ce Învaţă e o tr'eaptă de cinate In Biserică, ci şi cel ee ascultă cu atenţiune. Ba el urmează imediat după prima treaptă a celor
Prof. Dr. D. Stăniloae'. „Filecalia" - voi III 34
370
Filocalia
beşte cu bun sfat timpurile de lucruri şi acomodează modurile de activitate cu raţiunile lucrurilor, neîngă-duind să se amestece întreolaltă în chip nepotrivit, fiind un sfetnic minunat se dovedeşte şi el ca o altă candelă. Iar cel ce suportă cu cuget neclintit atacurile încercărilor fără de voie, ca fericitul Iov şi ca vitejii mucenici, este o candelă tare, păzind şi el cu răbdare bărbătească nestinsă lumina mântuirii, ca unul ce are pe Domnul tărie şi laudă.1 Cel ce cunoaşte meşteşugirile vicleanului şi nu ignorează tă-bărîrile răsboaielor nevăzute, este şi el o altă candelă învăluită de lumina cunoştinţii, putând zice cu dreptate împreună cu marele Apostol: „Căci nu ne sunt necunoscute gândurile lui".8  Iar cel ce duce o viaţă evlavioasă [binecredincioasă] după porunca Domnului, îndreptând-o prin virtuţi, e o altă candelă, ca unul ce-şi adevereşte evlavia [credinţaJ prin modurile purtărilor sale. In sfârşit cel ce în aşteptarea judecăţii- face din înfrânare zid ce opreşte intrarea patimilor la suflet, s'a făcut o altă candelă, curăţind cu sârguinţă, prin frica de Dumnezeu, petele patimilor întipărite pe el şi făcânduşi viaţa străvezie şi luminoasă prin ştergerea întinăciunilor contrare firii [16].
Deci curăţirea celor vrednici de curăţia adusă de virtuţi o face Duhul Sfânt prin temere, evlavie , şi cunoştinţă; iar iluminarea care hărăzeşte cuno
înţelepţi, aflându-se pe treapta înţelegerii. De altfel adeseori cel ce învaţă simte cum îi creşte puterea cuvântului şi cum se luminează datorită ascultării înţelegătoare a celor pe cari îi învaţă. Ascultarea cu înţelegere e şi ea un har şi harurile alcătuesc un întreg între olaltă ca şi cei în cari se găsesc. Descoperirea adevărurilor e într'o anumită măsură rodul comuniunii dintre propovăduitor şi ascultător.
Treptele acestea sunt altele decât treptele ierarhice ale hirotoniei, încredinţate cu administrarea Tainelor. Cele două sisteme şe presupun reciproc-
1 Ps. 42, 2. 1 II Cor. 2, 11.
Răspunsuri către Talasit»
371
ştinţa lucrurilor după raţiunile pe temeiul cărora există, o dărueşte celor vrednici de lumină, prin tărie, sfat şi înţelegere; în sfârşit, desăvârşirea o hărăzeşte celor vrednici de îndumnezeire prin înţelepciunea atotluminoasă, simplă şi întreagă, ridicându-i în mod nemijlocit şi în tot chipul spre cauza lucrurilor, atât cât e cu putinţă oamenilor, încât strălucesc în ei numai însuşirile dumnezeeşti ale bunătăţii lui Dumnezeu. Prin aceasta cunoscându-se pe ei înşişi din Dumnezeu, iar pe Dumnezeu din ei înşişi [17], întrucât între ei şi Dumnezeu nu mai e nici un zid care să-i despartă, dat fiind că între înţelepciune şi Dumnezeu nu mai este nimic, se vor bucura de neschimbabili-tatea neclintită, ca unii ce au depăşit toate cele dela mijloc [18], în cari se ascundea odinioară primejdia de a greşi în privinţa cunoaşterii.1 Căci ei au fost ridicaţi în chip negrăit şi neîeţeles, după har, pe culmea cea mai înaltă, infinită şi de infinite ori infinit dincolo de toate după fire, printr'o neştiinţă şi o tăcere negrăită.
„Şi şapte pâlnii la cele şapte candele de pe sfeşnic". Cuvântul nostru despre candele a indicat două înţelesuri ale lor. Cel despre pâlnii va începe
1 După ce s'a depăşit primejdia de-a greşi în privinţa cunoaşterii, s'a dobândit nescbimbabilitatea morală. Aşadar nestatornicia morală se datoreste greşelilor de cunoaştere. In primejdia astorfel de greşeli se găseşte omul până ce se află între lucrurile create. Dar odată ajuns în nemijlocită legătură cu Dumnezeu, nu mai poate greşi. Greşală vine din putinţa unor deducţii greşite dela lucrurile create la Dumnezeu (la Adevăr). Când Adevărul e trăit direct, mintea nu mai poate greşi, căci Adevărul îi copleşeşte lucrările ei, prin care ar putea greşi. Adevărul acesta e Dumnezeu, întrucât e contemplat de mintea creată. El e contemplat direct, dar totuşi de mintea creată. Ca atare el e una cu Dumnezeu, între eJ şi Dumnezeu nu e nimic la mijloc, dar totuşi nu e Dumnezeu cum se cunoaşte însuşi pe Sine. Aceasta e Inţelepciurea. E forma supremă în oare se poate comunica Dumnezeu făpturii. In "cadrul înţelepciunii mintea creată poate înainta la infinit. Dar niciodată nu poate trece dincolo de ea,
24*.
372
Filocalia
de aci. Spun unii că pâlnia e un ras în formă de cupă, în care oamenii obişnuiesc să pună uleiul care trebue vărsat în candelă spre hrănirea şi susţinerea luminii. Aşadar după înţelesul mai înalt, pâlniile celor şapte candele ale sfeşnicului văzut sunt deprinderile (aptitudinile] şi dispoziţiile capabile să primească diferitele raţiuni şi moduri de activitate morală cari hrănesc şi întreţin cele şapte candele, adică lucrările duhului; cu alţe cuvinte deprinderile şi dispoziţiile celor ce au primit în Biserică împărţirea darurilor [19]. Căci precum fără untdelemn e cu neputinţă să se întreţină nestinsă candela, tot aşa fără o deprindere care să hrănească cele bune prin raţiuni, moduri de activitate morală, idei şi gânduri potrivite şi cuvenite, e cu neputinţă să se păzească nestinsă lumina darurilor. Pentrucă tot darul duhovnicesc are lipsă de o deprindere [aptitudine] corăspunzătoare cu el, care să-i toarne neîncetat, ca un untdelemn, materia cugetării, fiind păstrat prin deprinderea celui ce la primit.
Pâlniile celor şapte candele ale candelabrului, sunt aşadar deprinderile [aptitudiniile] corăspunzătoare cu darurile dumnezeeşti ale Sfintei Biserici. Din ele înţelepţii şi neadormiţii paznici ai bunurilor dăruite varsă, ca din nişte vase, asemenea înţeleptelor fecioare din Evanghelie, untdelemnul bucuriei în candelele darurilor [harismelor].
„Şi doi măslini deasupra lui; unul de-a dreapta lampei şi altul de-a stânga". Cuvântul a descris foarte frumos şi potrivit toată vedenia care se referă la Sine însuşi. Căci înfăţişând candelabrul, lampa, candelele, pâlniile, a adaus şi doi măslini. Aceasta fiindcă se cădea cu adevărat ca deodată cu lumina să fie cugetată în chip firesc şi cauza care naşte puterea ce întreţine lumina, ca nu cumva să se stingă lumina
Răspunsuri către Talasie
373
din candelabru, nefiind alimentată. Cei doi măslini ai candelabrului de aur, adică ai sfintei Biserici universale, sunt cele două Testamente, din cari, ca din nişte măslini, se stoarce, prin căutare şi cercetare evlavioasă, ca un untdelemn, substanţa înţelesurilor, cari alimentează lumina darurilor dumnezeeşti. Prin această substanţă deprinderea fiecăruia păzeşte nestinsă lumina harului ce s'a dat pe măsura lui, lumina ce se întreţine, ca printr'un untdelemn, prin înţelesurile Scripturilor [20]. Căci precum fără măslin nu se poate afla untdelemn adevărat şi natural şi precum fără vas nu se poate ţinea uleiul primit, iar nefiind .hrănită de untdelem lumina candelei se stinge cu siguranţă, la fel fără Sfintele Scripturi nu se poate dobândi cu adevărat substanţa dumnezeească a înţelesurilor şi fără deprinderea capabilă să primească, ca un vas, aceste înţelesuri, nu poate lua naştere o cugetare demnă de Dumnezeu, iar lumina cunoştinţii din daruri, nealimentată de înţelesurile dumnezeeşti, nu poate fi întreţinută nestinsă de cei ce o au.
Aşadar înălţându-ne privirea la înţelesul duhovnicesc, cuvântul nostru a asemănat candelabrul cu Biserica; lampa cu Dumnezeu cel întrupat, care s'a îmbrăcat cu firea noastră în chip neschimbat, după ipostas; cele şapte candele cu darurile, sau lucrările Duhului, cum a arătat limpede marele Isaia; pâlniile candelelor cu deprinderile capabile de înţelesurile dumnezeeşti ale Scripturii, cari primesc darurile dumnezeeşti ; în sfârşit cei doi măslini, cu cele două Testamente, din cari se primeşte prin înţeleaptă strădanie substanţa înţelesurilor dumnezeeşti prin care se întreţine nestinsă lumina tainelor dumnezeeşti [21].
„Unul de-a dreapta lampei, iar altul de-a stânga". Prin dreapta socotesc că înţelege Proorocul partea mai duhovnicească a Scripturii, iar prin stânga pe
374
Filocalia
cea mai trupească [22]. Iar dacă stânga indică partea nai trupească a Scripturii, iar dreapta pe cea mai duhovnicească, socotesc că măslinul de-a stânga înseamnă Vechiul Testament,  care se  ocupă mai mult de filosofia activă, iar măslinul din dreapta, Noul Testament, care ne învaţă taina cea nouă şi naşte în fiecare dintre credincioşi deprinderea contemplativă. Căci cel dintâi oferă celor ce se îndeletnicesc cu filosofia dumnezeească modurile virtuţii, cel de-al doilea raţiunile cunoştinţii. Cel din urmă, răpind mintea din pâcla celor văzute, o ridică spre ceea ce e înrudit cu ea, curăţită de toată nălucirea materială, iar cel dintâi curăţeşte mintea de toată îm-pătimirea după cele materiale, scoţând prin forţa bărbăţiei,  ca printr'ua ciocan,  piroanele cari ţintuesc afecţiunea voii de trup. Cel Vechiu ridică trupul străbătut de raţiune [raţionalizat] spre suflet, prin mijlocirea virtuţilor, împiedecând mintea să coboare la trup; iar cel Nou ridică mintea, aprinsă de focul dragostei, spre Dumnezeu.   Cel dintâi face trupul una cu mintea prin mişcarea de bunăvoie, iar al doilea face mintea una cu Dumnezeu prin deprinderea [cu lucrarea] harului.  Prin aceasta mintea dobândeşte atâta asemănare cu Dumnezeu, încât din ea poate, fi cunoscut Dumnezeu, Cel ce din Sine nu poate fi cunoscut de nimeni după fire, ca un original dintr'o icoană [23].
In acest chip înţelegem acestea. Iar de vrea cineva să refere sensul celor spuse şi la fiecare om, va găsi de asemenea înţelesuri frumoase şi evlavioase. De pildă va putea să înţeleagă prin cande-labru sufletul fiecăruia [24]. Acesta e întreg de aur, ca unul ce, după firea sa mintală şi raţională, e ne-stricăcios şi nemuritor şi e cinstit cu cea mai împărătească putere a voii libere. El are asupra sa lampa
Răspunsuri către Taiasie
375
credinţii, adecă Cuvântul care s'a făcut trup şi căruia f Ii crede cu tărie şi slujeşte cu adevărat. Şi în el se aşează făclia [candela] aprinsă a cuvântului cunoştinţii, după învăţătura şi îndemnul aceluiaş Cuvânt al lui Dnm-nezeu. care zice: „Nimenea nu aprinde făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic ca să lumineze tuturor celor din casă". Căci Domnul poate numeşte aci „făclie" cuvântul cunoştinţii în duh, arătat prin fapte, adică legea duhului [26). Iar „obroc", cugetul pământesc al cărnii, adică legea pătimaşă a trupului. Legea harului nu trebue pusă sub acesta, ci în suflet, care e cu adevărat un sfeşnic de aur, ca să lumineze prin fulgerările faptelor dreptăţii şi a cugetărilor înţelepte, tuturor celor din casă, adică din Biserică, sau din lumea aceasta. In felul acesta cel ce poartă această lumină îi face pe privitori să imite binele şi să slăvească şi ei prin faptele virtuţii şi nu numai prin simpla rostire de vorbe, pe Tatăl din ceruri, adică pe Dumnezeu [27], care produce în sfinţi, pe culmile contemplaţiilor tainice ale cunoştinţii, podoaba faptelor virtuoase ale dreptăţii Căci s'a scris: „Ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri".1
Aşa să înţelegi candelabrul şi lampa din vedenia Proorocului. Iar prin cele şapte candele se va înţelege, după explicarea de mai înainte, diferitele daruri ale Duhului, cari îşi coboară lumina şi se odihnesc peste cel ce se desăvârşeşte în Hristos prin virtute şi cunoştinţă [27]. Căci Scriptura înţelege aci prin Hristos, pe cel ce vieţuieşte după Hristos şi e plin de lumina aceloraşi raţiuni şi moduri de activitate, atât cât este cu putinţă omului, având şi el înţelepciune şi înţelegere, sfat şi tărie, cunoştinţă, evlavie şi temere, prin «ari se spune că priveşte Dumnezeu, ca prin nişte
1 Mt 5. 15.
I
376
Filocalia
ochi spirituali, peste întreg pământul fiecărei inimi. „Căci aceste şapte candele sunt ochii Domnului, cari v privesc peste tot pământul".1
„Şi şapte pâlnii la candelele de pe el". Pâlniile sunt deprinderile cu făptuirea şi contemplaţia ale celor vrednici să li se împartă darurile dumnezeeşti. Din acestea ei varsă substanţa cugetărilor tainice, cum ar vărsa untdelemn din nişte vase, păstrând nestinsă lumina darurilor Duhului [28].
Iar prin cei doi măslini să înţelegi, precum am spus, cele două Testamente [29]. Cel de-a stânga lămpii e Testamentul Vechiu, care procură neîncetat puterii cunoscătoare sau contemplative a sufletului, ca pe un untdelemn, modurile virtuţilor prin aciivitate [30]. Iar cel de-a dreapta este Testamentul Nou, care procură neîncetat părţii pasive, sau celei active a sufletului [31], ca pe un untdelemn, raţiunile duhovniceşti ale cunoştinţelor prin contemplaţie.2 Şi aşa prin fiecare se desăvârşeşte frumos taina mântuirii noastre, arătându-se învăţătura prin viaţă şi slava vieţii prin învăţătură. In felul acesta activitatea apare ca o contemplaţie lucrătoare, iar contemp'aţia ca o activitate cunoscătoare. Scurt vorbind, virtutea apare ca o manifestare a cunoştinţii, iar cunoştinţa ca o putere susţinătoare a virtuţii [32]. Şi prin amândouă, adică prin virtute şi cunoştinţă, se manifestă o singură înţelepciune. Prin aceasta cunoaştem că cele
1 Zah. 4. 10.
* Cele două Testamente se întregesc întreolaltă, cum se întregeşte activitatea şi contemplaţia in viaţa duhovnicească a omului. Contemplaţia e Întreţinută de untdelemnul virtuţilor, Închipuit prin Testamentul Vechiu, iar virtuţile sunt Întreţinute de untdelemnul contemplaţiei, Închipuit prin Testamentul Nou. Sau untdelemnul celor doi măslini, activitatea virtuoasă şi con- m tomplaţia. Testamentul Vechiu şi Nou, Întreţin una şi aceeaş lumină, a vieţii duhovniceşti unitare. Neîncetat se întregesc. O nouă dovadă că cel contemplativ nu se socoteşte deslegat de activitatea virtuoasă.
Răspunsuri către Talasie
377
două Testamente consună întreolaltă în toate şi se unesc în înfăptuirea tainei celei unice prin har, mai mult decât se unesc sufletul şi trupul în alcătuirea unui singur om, prin sinteza întreolaltă [33].
Iar dacă cineva, tare în înţelesurile spirituale, ar zice că cei doi măslini sunt cele două legi, cea naturală şi cea duhovnicească, nu s'ar abate dela adevăr. în această interpretare legea naturală, ca cea dela stânga lămpii, adică a lui Dumnezeu Cuvântul cel întrupat, ar oferi raţiunii, prin sinţirea [percepţia simţurilor] înrudită cu ea, modurile de activitate în vederea virtuţii, desprinzându-le din lucrurile sensibile. Iar cea spirituală sau duhovnicească, dela dreapta, ar culege, prin cugetarea înrudită cu ea, raţiunile din lucruri, în vederea cunoaşterii duhovniceşti [34]. Şi aşa prin amândouă umplem diferitele deprinderi corăspunză-toare cu darurile duhovniceşti, cu vederi active şi contemplative, întocmai ca pe nişte pâlnii ale candelelor, păzind nestinsă lumina adevărului.
Sau, înţelegând locul acesta al Scripturii într'un. sens şi mai înalt, putem vedea în cei doi măslini dela dreapta şi dela stânga lămpii: Providenţa şi Judecata. Iar la mijloc între ele stă, ca într'un candelabru de aur, în Sf. Biserică universală, sau în sufletul fiecărui sfânt, lumina adevărului care luminează tuturor. Şi lumina aceasta este Cuvântul, care ca Dumnezeu cuprinde totul şi descopere raţiunile adevărate şi atotgenerale ale Providenţii şi Judecăţii, prin cari conservă lucrurile şi în cari constă taina mântuirii noastre, hotărâtă mai înainte de toate veacuri e şi înfăptuită în cele din urmă dintre timpuri Dintre acestea, Providenţa, care stă ca un măslin la dreapta lămpii, o percepem numai prin credinţă în modul negrăit al unirii ipostatice a Cuvântului cu trupul însufleţit în chip raţional; iar Judecata, care stă la
376
Filocalia
ochi spirituali, peste întreg pământul fiecărei inimi. „Căci aceste şapte candele sunt ochii Domnului, cari x privesc peste tot pământul".1
„Şi şapte pâlnii la candelele de pe el". Pâlniile sunt deprinderile cu făptuirea şi contemplaţia ale ij celor vrednici să li se împartă darurile dumnezeeşti. ] Din acestea ei varsă substanţa cugetărilor tainice, • cum ar vărsa untdelemn din nişte vase, păstrând nestinsă lumina darurilor Duhului [28].
Iar prin cei doi măslini să înţelegi, precum am spus, cele două Testamente [29]. Cel de-a stânga lămpii e Testamentul Vechiu, care procură neîncetat puterii cunoscătoare sau contemplative a sufletului, ca pe un untdelemn, modurile virtuţilor prin adivitate [30]. Iar cel de-a dreapta este Testamentul Nou, care procură neîncetat părţii pasive, sau celei active a sufletului [31], ca pe un untdelemn, raţiunile duhovniceşti ale cunoştinţelor prin contemplaţie.2 Şi aşa prin fiecare se desăvârşeşte frumos taina mântuirii noastre, arătându-se învăţătura prin viaţă şi slava vieţii prin învăţătură. In felul acesta activitatea apare ca o contemplaţie lucrătoare, iar contemp'aţia ca o activitate cunoscătoare. Scurt vorbind, virtutea apare ca o manifestare a cunoştinţii, iar cunoştinţa ca o putere susţinătoare a virtuţii [32]. Şi prin amândouă, adică prin virtute şi cunoştinţă, se manifestă o singură înţelepciune. Prin aceasta cunoaştem că cele
1 Zah, 4. 10.
* Cele două Testamente se Întregesc Intreolaltă. cum se întregeşte activitatea şi contemplaţia in viaţa duhovnicească a omului. Contemplaţia e Întreţinută de untdelemnul virtuţilor, închipuit prin Testamentul Vechiu, iar virtuţile sunt întreţinute de untdelemnul contemplaţiei, închipuit prin Testamentul Nou. Sau untdelemnul celor doi măslini, activitatea virtuoasă şi contemplaţia. Testamentul Vechiu şi Nou, întreţin una şi aceeaş lumină, a vieţii -duhovniceşti unitare. Neîncetat se întregesc O nouă dovadă că cel contemplativ nu se socoteşte deslegat de activitatea virtuoasă.
Răspunsuri către Taiasie
377
două Testamente consună întreolaltă în toste şi se unesc în înfăptuirea tainei celei unice prin har, mai mult decât se unesc sufletul şi trupul în alcătuirea unui singur om, prin sinteza întreolaltă [33].
Iar dacă cineva, tare în înţelesurile spirituale, ar zice că cei doi măslini sunt cele două legi, cea naturală şi cea duhovnicească, nu s'ar abate dela adevăr. In această interpretare legea naturală, ca cea dela stânga lămpii, adică a lui Dumnezeu Cuvântul cel întrupat, ar oferi raţiunii, prin sinţirea [percepţia simţurilor] înrudită cu ea, modurile de activitate în vederea virtuţii, desprinzându-le din lucrurile. sensibile. Iar cea spirituală sau duhovnicească, dela dreapta, ar culege, prin cugetarea înrudită cu ea, raţiunile din lucruri, în vederea cunoaşterii duhovniceşti [34]. Şi aşa prin amândouă umplem diferitele deprinderi corăspunză-toare cu darurile duhovniceşti, cu vederi active şi contemplative, întocmai ca pe nişte pâlnii ale candelelor, păzind nestinsă lumina adevărului.
Sau, înţelegând locul acesta al Scripturii într'un sens şi mai înalt, putem vedea în cei doi măslini dela dreapta şi dela stânga lămpii: Providenţa şi Judecata. Iar la mijloc între ele stă, ca într'un^ candelabre de aur, în Sf. Biserică universală, sau în sufletul fiecărui sfânt, lumina adevărului care luminează tuturor. Şi lumina aceasta este Cuvântul, care ca Dumnezeu cuprinde totul şi descopere raţiunile adevărate şi atotgenerale ale Providenţii şi Judecăţii, prin cari conservă lucrurile şi în cari constă taina mântuirii noastre, hotărâtă mai înainte de toate veacuri e şi înfăptuită în cele din urmă dintre timpuri. Dintre acestea, Providenţa, care stă ca un măslin la dreapta lămpii, o percepem numai prin credinţă în modul negrăit al unirii ipostatice a Cuvântului cu trupul însufleţit în chip raţional; iar Judecata, care stă la
376
Filocalia
ochi spirituali, peste întreg pământul fiecărei inimi. „Căci aceste şapte candele sunt ochii Domnului, cari x privesc peste tot pământul".1
„Şi şapte pâlnii la candelele de pe el". Pâlniile sunt deprinderile cu făptuirea şi contemplaţia ale celor vrednici să li se împartă darurile dumnezeeşti. Din acestea ei varsă substanţa cugetărilor tainice, cum ar vărsa untdelemn din nişte vase, păstrând nestinsă lumina darurilor Duhului [28].
Iar prin cei doi măslini să înţelegi, precum am spus, cele două Testamente [29]. Cel de-a stânga lămpii e Testamentul Vechiu, care procură neîncetat puterii cunoscătoare sau contemplative a sufletului, ca pe un untdelemn, modurile virtuţilor prin aciivitate [30]. Iar cel de-a dreapta este Testamentul Nou, care procură neîncetat părţii pasive, sau celei active a sufletului [31], ca pe un untdelemn, raţiunile duhovniceşti ale cunoştinţelor prin contemplaţie.2 Şi aşa prin fiecare se desăvârşeşte frumos taina mântuirii noastre, arătându-se învăţătura prin viaţă şi slava vieţii prin învăţătură. In felul acesta activitatea apare ca o contemplaţie lucrătoare, iar contemp'aţia ca o activitate cunoscătoare. Scurt vorbind, virtutea apare ca o manifestare a cunoştinţii, iar cunoştinţa ca o putere susţinătoare a virtuţii [32]. Şi prin amândouă, adică prin virtute şi cunoştinţă, se manifestă o singură înţelepciune. Prin aceasta cunoaştem că cele
1 Zah. 4. 10.
* Cele două Testamente se întregesc întreolaltă, cum se întregeşte activitatea şi contemplaţia in viaţa duhovnicească a omului. Contemplaţia e întreţinută de untdelemnul virtuţilor, închipuit prin Testamentul Vechiu, iar virtuţile sunt Întreţinute de untdelemnul contemplaţiei, Închipuit prin Testamentul Nou. Sau untdelemnul celor doi măslini, activitatea virtuoasă şi con- / templaţia. Testamentul Vechiu şi Nou, Întreţin una şi aceeaş lumină, a vieţii duhovniceşti unitare. Neîncetat se întregesc O nouă dovadă că cel contemplativ nu se socoteşte deslegat de activitatea virtuoasă.
Răspunsuri către Talasie
377
două Testamente consună întreolaltă în toste şi se unesc în înfăptuirea tainei celei unice prin har, mai mult decât se unesc sufletul şi trupul în alcătuirea unui singur om, prin sinteza întreolaltă [33].
Iar dacă cineva, tare în înţelesurile spirituale, ar zice că cei doi măslini sunt cele două legi, cea naturală şi cea duhovnicească, nu s'ar abate dela adevăr. In această interpretare legea naturală, ca cea dela stânga lămpii, adică a lui Dumnezeu Cuvântul cel întrupat, ar oferi raţiunii, prin sinţirea [percepţia simţurilor] înrudită cu ea, modurile de activitate în vederea virtuţii, desprinzându-le din lucrurile . sensibile. Iar cea spirituală sau duhovnicească, dela dreapta, ar culege, prin cugetarea înrudită cu ea, raţiunile din lucruri, în vederea cunoaşterii duhovniceşti [34]. Şi aşa prin amândouă umplem diferitele deprinderi corăspunză-toare cu darurile duhovniceşti, cu vederi active şi contemplative, întocmai ca pe nişte pâlnii ale candelelor, păzind nestinsă lumina adevărului.
Sau, înţelegând locul acesta al Scripturii într'un sens şi mai înalt, putem vedea în cei doi măslini dela dreapta şi dela stânga lămpii: Providenţa şi Judecata. Iar la mijloc între ele stă, ca într'un^ candelabru de aur, în Sf. Biserică universală, sau în sufletul fiecărui sfânt, lumina adevărului care luminează tuturor. Şi lumina aceasta este Cuvântul, care ca Dumnezeu cuprinde totul şi descopere raţiunile adevărate şi atotgenerale ale Providenţii şi Judecăţii, prin cari conservă lucrurile şi în cari constă taina mântuirii noastre, hotărâtă mai înainte de toate veacuri e şi înfăptuită în cele din urmă dintre timpuri. Dintre acestea, Providenţa, care stă ca un măslin la dreapta lămpii, o percepem numai prin credinţă în modul negrăit al unirii ipostatice a Cuvântului cu trupul însufleţit în chip raţional; iar Judecata, care stă Ia
378
Filocalia
Răspunsuri către Taiasie
379
stânga, o înţelegem în chip negăit din taina patimilor de viaţă făcătoare suportate de Dumnezeu cel întrupat pentru noi [35].1 Căci întâi El a primit întruparea cu voia pentru bunătatea Sa, ca Cel ce este prin fire Mântuitorul tuturor; iar pe urmă a răbdat patimile de bunăvoie ca Răscumpărător [36]. Căci nu s'a făcut Dumnezeu om de mai înainte ca să pătimească, ci ca să-1 mântuiască pe om prin patimi, întrucât acesta se" făcuse robul lor prin călcarea poruncii dumnezeeşti, după ce la început fusese nepătimitor.
Aşadar la dreapta se află taina întrupării Cuvântului, cea conformă Provedinţii. Ea înfăptueşte prin har îndumnezeirea mai presus de fire a celor ce se mântuiesc, îndumnezeire hotărîtă mai înainte de veacuri, la care nu se va putea ridica după fire nicio raţiune a făpturilor. Iar la stânga stă taina patimii de viaţă făcătoare a lui Dumnezeu, care a voit să pătimească după trup. Ea este conformă Judecăţii şi pricinueşte pe de o parte desfiinţarea desăvârşită a tuturor însuşirilor şi mişcărilor, cari au pătruns în fire împotriva firii prin neascultare, şi înfăptueşte pe de alta restaurarea deplină a tuturor însuşirilor şi mişcărilor conforme cu firea dela început [37]. In urma acestei restaurări nu se va mai afla în făpturi nici o raţiune ştirbită şi falsificată. Acestea, adică Providenţa şi Judecata, sau întruparea şi patima, pe de o parte pentru neclintirea, curăţia şi incoruptibilitatea virtuţii şi a statorniciei bărbăteşti cu fapta, iar
1 Providenţa. în general se arată în toate darurile pozitive pe cari ni le face Dumnezeu pe cale natarală şi supranaturală) iar Judecata în toate m-«ercările şi pedepsele ce ni le trimite Dumnezeu ca Să ne îndrepte şi desăvârşească. Dar atât Providenţa cât şi Judecata au culminat în întruparea şi .patimile Domnului. De aceea întruparea lui e o manifestare specială a Providenţa, iar patimile o manifestare specială a Judecăţii. Sau prin întruparea Domnului s'au revărsat toate darurile dumnezeeşti pentru toată lumea, iac în Sutimile Lui toată asprimea pedagogică pentru toate greşalele.
| pe de alta pentru strălucirea şi transparenţa con-
1 templaţiei şi a cunoaşterii tainice, au fost asemănate
1 de Prooroc cu doi munţi de aramă, dintre cari au
1 ieşit, asemenea unor cară cu cai,1 cele patru Evan-
1 ghelii [38], cari au străbătut şi au ocolit tot pământul
1 şi au vindecat rana din neascultarea lui Adam, fă-
1 când să se odihnească prin credinţă şi bunăvieţuire
I Duhul lui Dumnezeu peste ţara dela miazănoapte,
1 adică peste neamurile asupra cărora stăpânea ne-
9 gura neştiinţii şi peste firea asupra căreia domnea
I silnic întunerecul păcatului [39].
M Sau poate cele patru cară reprezintă forţa celor m patru virtuţi generale, egale la număr cu sfintele M Evanghelii [40]. Căci şi ea a străbătut, ca pe un păşi mânt, toată inima credincioşilor şi a oblojit rana cea Si ^e ocară> pricinuită în ea de patimi, făcând să se ■I odihnească, prin împlinirea poruncilor, Duhul lui Ml Dumnezeu în pământul dela miazănoapte, adică în « trup, întrucât a scos la arătare, prin faptele dreptăţii, jflj legea duhului.
M Sau poate prin cei doi  măslini mai putem în-
Jfl ţelege contemplaţia şi activitatea [41]. Dintre acestea
Jfl contemplaţia e pusă în valoare de Providenţa mani-
;fl festată prin întrupare, iar activitatea e pusă în Iu-
|H crare de Judecata manifestată prin patimă.2 Cea
S dintâi, privind sufletul, se află la dreapta Cuvântului;
fl c^ajdejadoua, privind trupul, se găseşte la stânga.*
U 1 Zah. 6. 1 urm.                                                        f* B
^Bj * 0 truducere mai literară: Dintre acestea Providenţa manifestată în
^BJ întrupare face să se arate raţiunea contemplaţiei; iar Judecata manifestată ia
|Bfl patimă face să se lucreze modul activităţii.    »,               SfiEI H5£S
|^B înţelesul propoziţiei este; întruparea a înlesnit contemplarea lui Dum-
BB nezeu, aducându-L în legătură directă cu firea omenească.' Iar patimile fac ca
^BJ să se activeze în toţi cei credincioşi străduinţa de curăţire prin faptele as-
^Bţ eezei mortificatoare.
8 Prin contemplare îmbogăţim sufletul, prin faptele ascezei curăţim
trupul.
380 _._ Filocalia
Cea dintâi cheamă mintea spre înrudirea cu Dumnezeu, cea de a doua sfinţeşte simţirea [lucrarea * simţurilor] cu duhul şi şterge din ea peceţile patimilor [42].
Sau iarăşi prin cei doi măslini trebue să înţelegem credinţa şi buna conştiinţă [43]. La mijlocul acestora stă Cuvântul, căruia prin credinţă îi aduc credincioşii închinare dreaptă, iar prin conştiinţa cea bună îi slujesc cu evlavie, silindu-se să-şi facă bine unul altuia.
Sau prin cei doi măslini Scriptura a închipuit cele două popoare, pe cel dintre păgâni şi pe cel dintre Iudei [44]. Ele sunt numite şi „fiii ungerii"1 [aşa tâlcueşte Scriptura măslinii], pentru naşterea lor în duh şi pentru harul înfierii dat lor spre îndumnezeire. La mijlocul ior se află Dumnezeu cel întrupat, stând ca într'un candelabru în Biserica universală, cea una şi singură, şi prin aceasta împăcându-le cu Sine şi întreolaltă şi făcându-le născătoare de lumină prin virtute şi cunoştinţă.
Sau poate prin cei doi măslini Scriptura a mai indicat tainic, sufletul şi trupul [45], întrucât cel dintâi este împodobit ca run măslin cu raţiunile cunoştinţei adevărate, iar trupul e acoperit cu faptele virtuţilor.
Iar dacă cineva ar spune că cuvântul Scripturii indicăIfc'm cei doi măslini şi cele două lumi[46L bun ar fi şi'înţelesul acesta. Căci de fapt Cuvântul ca Dumnezeu stă la mijlocul acestor lumi, pe cea inteligibilă făcând-ro să licărească tainic m cea sensibilă prin chipuri, iar pe cea sensibilă învăţându-ne să o înţelegem ca aflându-se în cea inteligibilă prin raţiuni [47].
Şi iarăşi dacă ar spune cineva că vedenia celor
Răspunsuri către Talasie 381
doi măslini a închipuit viaţa de aici şi viaţa v itoare (48], bună ar fi şi explicarea aceasta. Căci şi între acestea stă Cuvântul, trăgându-ne dela viaţa de aici prin virtute şi ducându-ne la cea viitoare prin cunoştinţă. Aceasta a înţeles-o poate minunatul Avacum, când a zis: „In mijlocul a două vieţi vei fi cunoscut".3 El a înţeles prin vieţi ceea ce a înţeles marele Zaharia prin „munţi de aramă" sau prin măslini, adică cele două lumi, sau veacuri, sau vieţile corăspunză-toare lor, sau sufletul şi trupul, sau activitatea şi contemplaţia, sau deprinderea binelui şi lucrarea lui, sau legea şi Proorocii, sau Vechiul Testament întreg şi Noul Testament, sau cele două popoare, cel dintre păgâni şi cel dintre Iudei, sau cele două legi, cea naturală şi cea duhovnicească, sau credinţa şi buna conştiinţă. In mijlocul tuturor acestora stă Cuvântul, lăudat şi preamărit de toate şi călăuzindu-le pe toate spre o singură armonie în bine, ca Dumnezeu al tuturor. Căci de aceea le-a făcut pe toate, ca să devină legătura nedesfăcută â tuturor, unindu-le pe toate cu binele şi întreolaltă.
Iar prin candelabrul din vedenie Scriptura a indicat poate Biserica şi sufletul, ca cele ce prin firea lor au lumina harului ca un bun dobândit. Căci numai Dumnezeu are binele prin fire. De aceea toate cele ce sunt prin fire capabile de lumină şi bunătate, primesc lumina şi bunătatea dela El prin participare.
Acestea le-a spus cuvântul nostru despre cele scrise, având grijă de măsura cuvenită. Tu însă, Cuvioase Părinte, care ai văzut prin tine însuti, cu ajutorul lui Dumnezeu, lucruri mai înalte ca acestea, luminează cu razele pururea strălucitoare ale înţelegerii tale sufletul meu tocit le vedere.
1 Zah. 4, 4.
* Avaeum 3, 2.
382_'_Filocalia ^
Scolii
1. Ce este candelabrul? ,Ş* j
2. Cum este Biserica aur inalterabil? v
3. Cum e curată?
4. Cum e neîntinată?
5. Cum e neprihănită? ţ
6. Cum e nemicşorată ? H
7. Ce înseamnă lampa candelalabrului ? jfc
8. Nu tot omul care vine în această lume e lu- ;9 minat numai decât de Cuvântul, căci mulţi rămân Wk neluminaţi şi nepărtaşi de lumina cunoştinţii. Ci e JB vădit că numai omul care vine prin voia sa proprie jll în lumea cea adevărată, adică a virtuţilor. Deci tot omul mm care vine cu adevărat, prin naşterea de bunăvoie, w în lumea aceasta a virtuţilor, e luminat în mod sigur M| de Cuvântul, dobândind o deprindere neclintită în 9J virtute şi o cunoştinţă adevărată şi fără greşală. m
9. Cum este Dumnezeu, Cuvântul cel întrupat, Sj şi făclie? 19
10. Ce e«?te obrocul, sub care nu se cuvine să 9 fie pusă făclia, ca să fie acoperită? '9
11. Prin femeie a înţeles simţirea, prin şarpe plă- 9 cerea. Căci amândouă sunt diametral opuse raţiunii. 9
12. Simţirea (senzaţia] punând stăpânire peste 9 minte, o învaţă să se închine la mulţi Dumnezei. Căci 9 simţirea robindu-se prin fiecare simţ patimilor, slu- 9 jeşte lucrului sensibil corăspunzător, ca lui Dumnezeu. 9
13. Ce înţelege Scriptura prin candele? 9
14. Priveşte mărimea harului. Priveşte oceanul 9 nemărginit al învăţăturii despre Dumnezeu [teologia]. 9
15. Cari sunt roadele darurilor Duhului? 9
16. Ce sunt candelele după alt înţeles? 9
17. Temerea, evlavia şi cunoştinţa dau naştere 9 filosofici active, precum tăria, sfatul şi înţelegerea 9
Răspunsuri către Talasie 383
nasc contemplaţia naturală în duh. Dar învăţătura tainică despre Dumnezeu [teologia] o dăruieşte numai înţelepciunea dumnezeească.
18. Prin cele dela mijloc înţelege firea celor sensibile şi a celor inteligibile, prin care minttea omenească e ridicată spre Dumnezeu, ca spre cauza lucrurilor.
19. Ce sunt, în înţeles mai înalt, pâlniile candelelor ?
20. Ce sunt cei doi măslini?
21. Recapitulare şi definiţie scurtă a explicaţiilor de mai înainte.
* 22. Ce este „dreapta" şi ce este „stânga" ?
23. Vechiul Testament, zice, fiind simbolul făptuirii şi al virtuţii, face trupul să consimtă cu mintea în orice mişcare. Iar Noul Nestament, dăruind contemplaţia şi cunoştinţa, luminează mintea, care se îndeletniceşte cu ele în chip tainic, cu darurile dumnezeeşti.
24. Un înţeles particular al candelabrului, care se referă la sufletul fiecăruia.
25. Ce este făclia?
26. Dumnezeu se face şi se numeşte Tata după har al acelora cari au primit de bunăvoie naşterea curată în duh. Aceştia, purtând asupra vieţii lor pecetea lui Dumnezeu, care i-a născut, pe care o arată prin virtuţi, ca pe o faţă a sufletului, îi face pe cei ce privesc la ei, să mărească pe Dumnezeu prin schimbarea modurilor lor de purtare, întrucât le oferă acelora spre imitare, viaţa proprie, ca pe o pildă aleasă de virtute. Căci Dumnezeu nu trebue slăvit numai cu cuvântul gol, ci prin faptele dreptăţii, cari vestesc cu mult mai mult decât cuvântul, majestatea dumnezeească.
27. Ce trebue să înţelegem că sunt cele şapte candele ?
386
Filocalia
Răspunsuri către Taiasie
43. Altă explicaţie a măslinilor.
44. Altă explicaţie a aceloraşi.
45. Altă explicaţie a aceloraşi.
46. Altă explicaţie a celor doi măslini.
47. Cel ce înţelege lumea văzută, contemplă pe cea inteligibilă. Căci închipuindu-şi cele inteligibile le modelează prin simţire [le îmbracă în figuri prin simţuri] şi schematizează în minte raţiunile văzute. El strămută în faţa simţurilor în chip felurit fiinţa lumii spirituale şi în faţa minţii compoziţia felurită a lumii sensibile. El înţelege lumea sensibilă prin cea inteligibilă, transferând prin raţiuni simţirea [conţinutul simţirii] în minte, şi pe cea inteligibilă prin cea sensibilă, împletind mintea cu simţirea în vreme ce contemplă figurile.
48. Altă explicaţie a aceloraşi.
' întrebarea 64 Ce înţeles are cuvântul dela Iona Proorocul, care t! zice despre Ninive: „In care locuesc mai mult de două- $ sprezece zeci de mii de bărbaţi, cari n'au cunoscut dreapta | nici stânga lor?"1 Căci eu nu aflu în literă un înţeles jf mulţumitor. Fiindcă n'a zis „copii", ca să cred că vor- J beşte despre prunci, ci „bărbaţi". Dar care bărbat, având mintea nevătămată, nu-şi cunoaşte dreapta şi stânga lui? Deci spune-mi ce sunt „bărbaţii" şi ce este „dreapta" şi „stânga", după înţelesul mai înalt?
Răspuns
Nimic din ce se scrie în Scriptură despre persoane, sau locuri, sau timpuri, sau alte lucruri însufleţite sau neînsufleţite, sensibile sau spirituale, hu trebue să le înţelegem totdeauna în acelaş fel, dacă vrem să nu se producă un desacord între istorie şi
387
1 Iona 4, 11.
înţelesul spiritual al locului. De aceea cel ce vrea să afle fără greşală sensul dumnezeesc al Scripturii, trebue să ia fiecare din lucrurile înşirate de fiecare dată în alt înţeles, după deosebirile întâmplărilor petrecute sau povestite, dându-i potrivit cu locul şi cu timpul tâlcuirea cuvenită. Căci orice nume notat în Scriptură are multe înţelesuri, după diferitele etimologii posibile ale cuvântului ebraic. Aceasta o vedem limpede şi aci.
Căci Iona se tălmăceşte, după diferitele sale etimologii, „odihna şi darul lui Dumnezeu", sau „tămăduirea lui Dumnezeu", sau „harul lui Dumnezeu dat lor", sau „osteneala lui Dumnezeu", sau „porumb", sau „fuga de podoabă", sau „întristarea lor" [1]. Apoi el ajunge şi în Ioppe şi pe mare şi în chit şi în Ninive şi sub curcubetă. Dintre acestea, Ioppe se tălmăceşte „loc de unde se vede bucuria", sau „frumuseţea minunată", sau „bucurie puternică" [2]. Deci Proorocul Iona închipueşte sau pe Adam, sau firea cea de obşte, sau pe Hristos, sau harul proorocesc, sau poporul nemulţumitor al Iudeilor, care se întristează de orice bine şi pismueşte toate darurile dumnezeeşti [3]. De pildă închipueşte pe Adam şi firea cea de obşte când fuge din Ioppe pe mare, fapt pentru care, după unul din înţelesurile numelui său, se numeşte „fuga de podoabă". Căci Ioppe închipueşte raiul [4], care este şi se numeşte cu adevărat „locul de unde se vede bucuria", sau „bucurie puternică", sau „frumuseţe minunată", dată fiind bogăţia nestricăciunii din el, cum era raiul sădit de mâna lui Dumnezeu. „Şi a sădit, zice, Domnul raiu în Eden şi a pus acolo pe omul pe care-1 zidise".1 Dar ce sunt pomii din el, fie că e vorba de pomi văzuţi, fie de pomi spirituali, şi ce este pomul vieţii din mijlocul raiului? Ce sunt toţi aceşti
1 Gen 2, 8.
25*.
388
FHocaîiai
pomi, din cari a luat Adam poruncă să mănânce, dar poate că nici nu s'a atins de ei ? Căci îi spune Dumnezeu: „Din tot pomul din raiu vei mânca".1
Ioppe mai înseamnă însă şi virtutea şi cunoştinţa, precum şi înţelepciunea de pe urma lor [5]. Virtutea, când se tălmăceşte „frumuseţe minunată"; cunoştinţa, când se înţelege ca „loc de unde se vede bucuria". Iar înţelepciunea, când se tălmăceşte „bucurie puternică" ; căci prin înţelepciune omul desăvârşit primeşte o bucurie negrăită, adică bucuria puternică ce susţine cu adevărat viaţa cea după Dumnezeu, sau cea dumnezeească a omului. Fiindcă „înţelepciunea este pom de viaţă tuturor celor ce se lipesc de ea şi temelie sigură celor ce se razimă pe ea, ca pe Domnul".1 Deci firea oamenilor fuge pururea din Ioppe, adică din deprinderea virtuţii şi a cunoştinţii, ca şi dela harul înţelepciunii de pe urma lor, precum a fugit Adam prin neascultare din raiu. Fuge, pentrucă cugetarea ei zace cu plăcere în cele rele. Şi fugind, e târîtă cu voia ei pe mare, adică pe valurile murdare ale păcatelor, cum s'a rostogolit Adam în lumea aceasta după ce a căzut din rfeiu, îmbrăţişând amăgirea şi confuzia nestatornică a lucrurilor materiale, pricinuite de valuri şi pricinuind alte valuri. Iar câştigul celor ce îmbrăţişează această amăgire este că se scufundă şi sunt înghiţiţi de chit şi sunt covârşiţi de ape până la suflet Apoi sunt împresuraţi de cel mai de pe urmă adânc şi capul li se afundă între crăpăturile munţilor, ca în sfârşit să coboare pe fundul pământului, ale cărui zăvoare sunt încuietori veşnice.* Căci pământul acela fiind talpa celui mai de jos adânc, e cu adevărat „întunecat şi neguros, pământ al întu-
1 Gen. 2, 16.
2 Prov. 3. 18.
3 Iona 2, 7.
Răspunsuri către Taiasie
389
nerecului veşnic, în care nu este nici o licărire şi nu se poate vedea viaţă a muritorilor", cum zice undeva marele Iov, cel care a purtat cu isbândă mari răs-boaie pentru adevăr.'|
Deci Proorocul înfăţişează în chip tainic pe Adam, adică firea cea de obşte a oamenilor în fiecare din stările prin cari a trecut: cum a fugit dela bunătăţile dumnezeeşti, ca din Ioppe, şi e târîtă în inizeria vieţii de aici, ca pe o mare, scufundânduse în oceanul agitat şi frământat al patimilor pământeşti [6]; cum e înghiţită apoi de chit, fiara cea spirituală şi nesăturată, adică de diavol, şi cum e covârşită din toate părţile de apa ispitelor până la suflet, adică e copleşită de ispitele vieţii; apoi cum e împresurată de cel mai de pe urmă adânc, cu alte cuvinte cum e înfăşurată mintea de neştiinţa totală şi cum e copleşită judecata de marea povară a păcatului; pe urmă cum i se afundă capul în crăpăturile munţilor, sau cum e prinsă prima învăţătură despre monadă, întemeiată pe credinţă [7], care e capul întregului trup al virtuţilor, între cugetările puterilor viclene, ca între nişte crăpături întunecoase ale munţilor, şi e spartă în multe păreri şi năluciri (căci prin crăpăturile munţilor Scriptura a indicat ideile amăgitoare ale duhurilor răutăţii, ce sălăşluiesc undeva în'fundul ultimului adânc al neştiinţii]; în sfârşit cum coboară până jos pe pământ, „ale cărui zavoare sunt încuietori veşnice", sau cum cade în deprinderea goală de orice simţire dumnezeească şi lipsită de orice mişcare de viaţă a virtuţilor, adică într'o deprindere ce nu mai are nicio simţire pentru bunătate şi nicio dorinţă care să se mişte spre Dumnezeu (8J. E deprinderea peste care apasă ca un abis întunerecul neştiinţii şi noianul cum-
1 Ioy. 10, 21.
390
Filocalis
plit al răutăţii [9], şi în care îşi au rădăcinile munţii rătăcirii, adică duhurile răutăţii, în ale căror crăpături afundându-se firea omenească, a devenit pe urmă bază pentru cea mai păcătoasa deprindere', ca una ce s'a făcut reşedinţă şi unealtă a rătăcirii şi a răutăţii lor. In această deprindere se află, ca nişte ză-voare veşnice, împătimirile sufletului după cele materiale, cari nu lasă cugetarea să se isbăvească de întunerecul neştiinţii, ca să vază lumina adevăratei cunoştinţe [10]. Această deprindere a indicat-o poate, cum spuneam puţin mai înainte, în chip acoperit, marele Iov, prin cuvintele: „Pământ întunecat şi neguros, pământ al întunerecului veşnic".1 E pământ întunerat, fiindcă e pustie de orice cunoştinţă şi contemplaţie adevărată;  şi neguros, pentrucă e lipsită de orice virtute şi activitate. Şi continuă: „în el nu este nicio licărire, se înţelege de cunoştinţă şi de adevăr, şi nu se poate vedea viaţă a muritorilor", adică o vieţuire demnă de fiinţele raţionale [11].
Proorocul ajunge în toate aceste stări, poate ca să închipuiască prin sine patimile în cari s'a rostogolit omenirea în chip jalnic, făcându-şi ale sale cele ale firii comune a oamenilor. De aceea când închi-pueşte pe Adam, i se potriveşte unul din înţelesurile numelui, şi anume „fuga de podoabă". Când însă pre-închipueşte pe> Dumnezeu, care s'a coborît pentru noi întru ale noastre, prin trup însufleţit mintal, făcân-du-Se ca noi, afară numai de păcat, şi zugrăveşte anticipat taina întrupării şi a patimilor în vederea mântuirii, atunci prin plecarea sa din Ioppe pe mare indică coborîrea Domnului din cer în lumea aceasta (12], iar prin înghiţirea sa de către chit şi prin aruncarea nevătămată după trei zile şi trei nopţi, preve-
1 Iot. 10. 21.
Răspunsuri către Talasie
391
steşte taina morţii, a îngropării şi a învierii.1 De aceea i se potriveşte cât se poate de bine un alt înţeles al numelui şi anume: „odihna şi tămăduirea lui Dumnezeu", sau „harul lui Dumnezeu dat lor", sau poate şi „osteneala lui Dumnezeu", pentru patima cea de bună voie a Domnului. Căci Proorocul a preînchipuit tainic prin întâmplările sale pe Hristos Iisus, adevăratul Dumnezeu, „odihna" adevărată a celor osteniţi de dureri, „tămăduirea" celor zdrobiţi şi „harul" iertării greşalelor [13]. Pentrucă şi Domnul şi Dumnezeul nostru, făcându-Se om, a coborît din cer în oceanul vieţii noastre, ca dintr'o Ioppe ce se tălmăceşte „locul de unde se vede bucuria", pe marea acestei lumi, precum s'a scris: „Care în locul bucuriei ce eră pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, nebăgând în seamă ocara".8 Şi coborîndu-Se de bună voie în inima pământului, unde ne ţinea închişi vicleanul, după ce ne înghiţise prin moarte, a ridicat din nou toată firea cea robită la cer, după ce a smuls-o de acolo prin înviere. Prin aceasta El ne este cu adevărat „odihnă", „tămăduire* şi „har" [14]. „Odihnă", ca cel ce desleagă prin viaţa Sa vremelnică legea robiei silnice a trupului; „tămăduire", ca Cel ce tămăduieşte prin înviere firea zdrobită prin moarte şi stricăciune; „har", ca Cel ce dărueşte prin credinţă înfierea în
1 Iona Înghiţit de chit mai inchipueşte şi chenoza Domnului tn carsut istorici, având să iasă la arătare la sfârşitul istoriei. Precum aici chitul na e liniştii cât poartă pe Iona la sine, aşa nici istoria au rămâne neinflui»fată de prezenţa Domnului In adâncul ei. De multe ori forţele aspre ale istoriei poartă la pântecele lor idei mari. Fără voie ele servesc pe Hristos, care va ieşi odată la iveală Curente şi forţe Încruntate ale istoriei duc In pântecele lor idei mari, cari altfel nu s'ar 11 putut impune In viaţa popoarelor, aşa cum Iona a'ar fi putut să-şi facă drumul ca atâta repeziciune, fără chitul care nu-şi dădea seama cărui plan mai inalt serveşte. Chenoza lui Iisus In istorie e te-' tuşf numai aparentă. E o chenoza plină de forţă.
* Evr. 12, 2.
392
FttocaUV
Răspunsuri către Taiasie
391
duh şi harul îndumnezeirii, dat fiecăruia după vrednicie. Căci trebuia cu adevărat să ajungă lumina şi puterea lui Dumnazeu şi Tatăl în acel pământ, în care stăpânea întunerecul şi zăvoarele veşnice. Şi aceasta, pentru ca Cel ce e lumina duhovnicească să împrăştie întunerecul neştiinţii şi Cel ce e puterea ipostatică a Iui Dumnezeu să sfărâme zăvoarele păcatului şi aşa să slobozească firea celor încătuşaţi cumplit de cel viclean, dăruindu-i lumina nestinsă a cunoştinţii adevărate şi puterea de nedesrădăcinat a virtuţilor.
Dar Proorocul închipue prin persoana sa şi harul proorocesc care se strămută prin Evanghelie din slujirea legii, socotită odinioară atât de slăvită, la neamuri, lăsând poporul iudaic, devenit necredincios, pustiu de bucuria ce o avea de acea slujire, ca prin multe necazuri, primejdii, strâmtorări, osteneli, prigoniri şi morţi să întoarcă Biserica neamurilor la Dumnezeu," ca pe o Ninive. Când închipue acest har al proorociei, Proorocul părăseşte în chip tainic Ioppe, ceea ce înseamnă că harul se depărtează dela slujirea legii şi porneşte pe marea potrivnicilor fără de voie şi a luptelor cu > ele, a ostenelilor şi primejdiilor, până ce e înghiţit de moarte, ca de un chit, fără să fie câtuşi de puţin      , f vătămat [15]. Căci nimic de pe lume nu a putut îm- }. piedeca mersul harului propoveduit neamurilor prin & Evanghelie: „nici necaz, nici strâmtorare, nici prigoană, J nici foamete, nici primejdie, nici sabie**.1 Dimpotrivă,, M prin aceasta harul se întărea şi mai mult, biruind pe $ toţi cei ce se ridicau împotrivă. Pătimind, biruia şi mai 1 J mult pe cei ce i se împotriveau şi astfel a întors firea ,| rătăcită la Dumnezeul cel viu şi adevărat, cum a în- m tors Iona cetatea Ninive. Şi deşi îşi închipuia vicleanul M că acopere harul cu mulţimea prigoanelor, ca pe m
1 Rom. 8 35.
Prooroc chitul, nu 1-a putut ţine până la sfârşit, neputând slăbi tăria puterii prin care lucra harul. Ba această putere făcea harul să lumineze şi mai strălucitor în ucenicii lui, după ce treceau prin aceste protivnicii, aşa încât vicleanul îşi pricinuia prin atacurile sale mai de grabă surparea puterii sale [16]. Căci el vedea nu numai că harul nu poate fi biruit de el, ci şi că slăbiciunea naturală a sfinţilor, cari îl vesteau neamurilor, se prefăcea în tărie ce surpa puterea lui şi-i dobora toată înălţarea ce se ridica împotriva cunoştinţii lui Dumnezeu;1 ba tocmai când se credea că este înfrântă trupeşte prin strâmtorări, apărea şi mai împuternicită duhovniceşte. Acest lucru 1-a cunoscut din experienţa pătimirilor sale Pavel, marea trâmbiţă a adevărului, care a devenit slujitor al harului proorocesc în Hristos către neamuri, întru înoirea duhului şi nu în vechimea literii. De aceea zice: „Avem comoara aceasta în vase de lut".2 „Comoară" numeşte cuvântul harului: iar „vas de lut", trupul acesta pă-timitor, sau păruta simplitate în cuvântul rostit, care ă biruit toată înţelepciunea lumii, sau care cuprindea în sine, cât era cu putinţă, înţelepciunea lui Dumnezeu, pe care nu o cuprindea lumea şi care a umplut toată lumea de lumina cunoştinţii adevărate cuprinsă în ea. Şi adaugă: „Ca mulţimea puterii să fie a lui Dumnezeu, iar nu din noi; întru toate necaz pătimind, dar nu strâmtorându-ne; lipsiţi fiind, dar nu desnădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu prăpădiţi; în toată vremea omorîrea iui lisus în trup pur-tând-o, ca şi viaţa lui lisus să se arate în trupul nostru. Că pururea noi cei vii ne dăm la moarte pentru lisus,. ca şi viaţa lui lisus să se arate în trupul nostru cel muritor. încât moartea în noi se lucrează, iar viaţa
» II Cor. 10, 5. ' II Cor. 4, 7.
394
Filocalia
în voi".1 Căci cei ce propovăduiau cuvântul harului, purtând fără vină şi din toată inima moartea cea de bunăvoie, prin pătimirile lor lucrau neamurilor viaţa cea în duh, întru cunoştinţa adevărului. Aceasta a pătimit-o şi Iona, care, preînchipuind tainic în sine harul, a îndurat atâtea primejdii, ca să întoarcă pe Niniviteni dela rătăcire la Dumnezeu.  De aceea, după un alt înţeles al numelui său, se mai tălmăceşte şi „darul lui Dumnezeu", sau „osteneala lui Dumnezeu". Căci într'adevăr „dar al lui Dumnezeu" de oameni iubitor şi „osteneală dumnezeească" prea-lăudată este harul proorocesc trimis neamurilor. E „dar", întrucât dărueşte lumina cunoştinţii adevărate şi procură nestricăeiunea vieţii celor ce-1 primesc; şi e „osteneală a lui Dumnezeu", întrucât înduplecă pe slujitorii săi să se împodobească cu ostenelile pentru adevăr şi-i învaţă pe cei ce se îngrijesc prea tare de viaţa în trup să crească mai mult prin pătimiri decât prin bucurii, dândule ca dovadă a puterii covârşitoare a Duhului din ei, neputinţa naturală a trupului lor de-a suporta pătimirile [18]. • Deci cuvântul harului străbătând prin multe încercări la firea oamenilor, sau la Biserica neamurilor, precum Iona prin multe necazuri la cetatea cea mare a Ninivei, înduplecă legea care împărţeşte peste fire, să se scoale de pe tronul ei, adică din deprinderea de mai înainte în rău, sau din trăirea după simţuri, şi să-şi scoată haina sa, adică să lapede fumurile slavei lumeşti pentru moravurile sale, apoi să îmbraee sacul, adică jalea şi asprimea neplăcută a relei pătimiri şi o purtare demnă de viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, şi să şadă în cenuşă, adică în sărăcia cu duhul în care e învăţat să şadă tot cel ce vrea să trăiască cu evlavie şi are în sine biciul conştiinţii
1 H Cor. 4, 7-12.
Răspunsuri către Talasie
.395
care-1 loveşte pentru greşalele sale J19J. Dar nu numai pe împărat îl înduplecă cuvântul cel propoveduit al harului să creadă lui Dumnezeu, ci şi pe bărbaţi, adică pe oamenii cu firea întreagă, convingându-i să mărturisească tare că unul este Dumnezeu, Făcătorul şi Judecătorul tuturor, şi hotărîndu-i să se lapede cu desăvârşire de îndeletnicirile lor cele rele de mai înainte şi să se îmbrace în saci dela cel mai mic până la cel mat* mare dintre ei, adică să înceapă cu toată râvna o viaţă aspră, omorîtoare de patimi. Iar „mici şi mari" cred că sunt numiţi aci de Scriptură, după înţelesul mai înalt, cei vinovaţi de o răutate mai mică sau mai mare.
„Şi au crezut bărbaţii Ninivei lui Dumnezeu şi au hotărît să postească şi s'au îmbrăcat în saci, dela cel mai mic până la cel mai mare dintre ei. Şi a mers cuvântul până la împăratul Ninivei şi s'a sculat de pe tronul său şi s'a desbrăcat de vestmântul său şi s'a îmbrăcat ?eu sac şi a şezut in cenuşă. Apoi s'a vestit şi s'a poruncit în Ninive dela împărat şi dela diregătorii săi, spunându-se: Oamenii şi dobitoacele, boii şi oile, să nu guste nimic, nici să pască, şi apă să nu bea".1 „împărat" al firii este, cum am zis, legea firii. .„Diregătorii" lui sunt puterea raţională, irascibilă şi poftitoare. „Bărbaţii" acestei cetăţi, adică ai firii, sunt, după unul din înţelesuri, cei ce păcătuiesc prin raţiune şi au o cunoştinţă greşită despre Dumnezeu şi despre lucrurile dumnezeeşti (20). „Dobitoacele" sunt cei ce păcătuesc prin poftă şi trag la povara plăcerii prin patimile trupeşti. „Boii" sunt cei ce folosesc toată mişcarea mâniei pentru dobândirea bunurilor pământeşti; căci zic unii că sângele boului când e beut pricinueşte îndată moartea celui ce îl bea; deci sângele lui este, în chip vădit, simbolul
1 Ion. 2, 5—7,
Răspunsuri către Talasie 397
3% '_ Filocalia
mâniei. „Oile" de ocară de aci sunt cei ce pasc fără de minte, numai prin simţuri, cele văzute, ca pe © iarbă, din pricina patimii ce-i stăpâneşte. Toate acestea socotim că au în acest loc al Scripturii un înţeles de ocară, până ce luându-le Cuvântul le va preface în bune. De aceea adaugă Scriptura despre ele: „Să nu guste nimic, nici să pască, şi apă să nu bea". In felul acesta se vor depărta cauzele de mai înainte, cari susţineau în fiecare din cele înşirate patimile. Iar după înlăturarea acestor cauze, ele îşi vorschimba îndeletnicirile rele de cari erau stăpânite odinioară. Arătând-o aceasta Scriptura, adaugă: „Şi s'au îmbrăcat în saci oamenii, şi dobitoacele n'au păscut, şi au strigat către Domnul şi Dumnezeu cu stăruinţă; şi s'a întors fiecare dela calea sa cea rea şi dela nedreptatea din manile sale".1
„Oamenii" sunt, cum am spus, cei stăpâniţi printr'o greşită judecată a raţiunii de patimile sufleteşti; iar „dobitoacele", cei ţintuiţi de patimile trupeşti, prin reaua întrebuinţare a mâniei şi a poftei, în vederea plăcerii. Deci toţi îmbracă, ca pe un sac, omorîrea mădularelor de pe pământ, sau a întregei legi şi cugetări pământeşti, şi strigă cu stăruinţă, adică cu glas mare, sau cu îndrăsneală, cerând iertarea păcatelor de mai înainte şi depărtându-se dela cursul obişnuinţei, ca dela o cale oarecare, şi dela nedreptatea lucrată de faptele lor, ca de nişte mâni.
Astfel Ninive, înţeleasă ca firea cea comună a oamenilor, sau ca Biserica neamurilor, are pururea pe Iona, sau cuvântul harului proorocesc propove-duind în ea şi în fiecare zi întorcând pe cei rătăciţi la Dumnezeu. Iar dacă referim înţelesul spiritual al Ninivei la fiecare ins în parte, atunci cetatea cea mare asicem că1 este sufletul fiecăruia (21], la care,
1 Iona 3. 8.
după ce a păcătuit, este trimis cuvântul lui Dumnezeu ca să-i propoveduiască pocăinţa spre viaţă. In acest caz prin împăratul cetăţii înţelegem mintea; diregă-torii sunt puterile înăscute; bărbaţii, gândurile pătimaşe; dobitoacele, mişcările poftitoare ale trupului; boii, mişcările lacome ale mâniei spre bunurile materiale; iar oile, mişcările simţurilor, cari percep lucrurile sensibile fără cugetare. Deci cuvântul lui Dumnezeu înduplecă mintea, adică pe împărat, să se ridice, ca de pe un tron, din deprinderea de mai înainte cu neştiinţa, şi să se desbrace ca de o haină de părerea mincinoasă despre lucruri, apbi să îmbrace ca pe un sac căinţa pentru cele rău cugetate şi să se aşeze, ca în cenuşă, în deprinderea sărăciei cu duhul; pe urmă să poruncească oamenilor, dobitoacelor, boilor şi oilor să postească, înfrânându-se dela mâncarea păcatului şi dela băutura neştiinţii, adică să se reţină dela săvârşirea păcatelor şi dela contemplarea înşelătoare prin simţuri, şi să se îmbrace în sac, adică în deprinderea care omoară patimile contrare firii, dar cultivă virtuţile şi cunoştinţele cele după fire; apoi să strige către Dumnezeu cu stăruinţă, adică să denunţe cu putere cele de mai înainte şi să se roage cu smerenie, ca să primească iertare dela Cel ce poate să o dea; de asemenea să ceară puterea statornică pentru împlinirea-poruncilor şi pentru păzirea hotărîrii spre cele bune dela Acela care e gata să o dea celor ce o cer, pentrucă în felul acesta să-şi poată abate cugetarea dela rătăcirea de mai înainte, ca dela o cale rea, şi să lapede deprinderea de a născoci răul din puterile făptuitoare ale sufletului.
In această mare cetate, adică în firea obştească a oamenilor, sau în Biserica alcătuită din neamuri, sau în sufletul fiecăruia, mântuit prin cuvântul virtuţii şi al cunoştinţii, adică al credinţii şi al bunei conştiinţe,
„locuesc mai'mult de douăsprezece miriade [de douăsprezece zeci de mii] de oameni, cari nu-şi cunosc dreapta nici stânga lor".1   Cred că Scriptura indică aci prin cele douăsprezece miriade, după un înţeles mai înalt, raţiunile timpului şi ale firii, adică cunoştinţa cuprinzătoare a firii văzute împreună cu acelea fără de cari aceasta nu poate să existe [22]. Căci dacă numărul doisprezece se formează prin adunarea lui cinci şi şapte, iar firea e încincită pentru simţuri şi timpul înşeptit, atunci numărul doisprezece indică, desigur, firea şi timpul. De notat însă că a spus „mai mult" de douăsprezece miriade de oameni, ca să cunoaştem că acest număr e circumscris şi depăşit în . chip indefinit „de mai multe", cari fac prin ele o sumă superioară numărului doisprezece.
Deci  Biserica  prealăudată   a lui Dumnezeu, având raţiunile virtuţii şi ale cunoştinţii, cari întrec raţiunile timpului şi ale firii şi străbat spre măreţia . celor veşnice şi inteligibile, are „mai mult de douăsprezece miriade de bărbaţi, cari nu-şi cunosc dreapta sau stânga lor".  Căci cel ce, din pricina virtuţii legiuite, şi-a uitat de patimile din trup, ca de unele ce sunt la stânga şi, din pricina cunoştinţii fără greşeală a faptelor sale, nu e stăpânit de boala părerii de sine, ca de una ce e la dreapta, a devenit bărbat ce nu-şi cunoaşte dreapta lui, întrucât nu iubeşte slava ce se destramă, nici stânga, întrucât nu se lasă aţâţat de patimile trupului [23).
Aşa dar prin „dreapta" Scriptura înţelege, după cum se vede, slava deşartă de pe urma aşa ziselor isprăvi, iar prin „stânga", neînfrânarea ce răsare de pe urma patimilor de ruşine. Pe aceşti bărbaţi ce nu cunosc dreapta şi stânga lor, îi are orice suflet luminat de vederile celor spirituale (inteligibile). Pentru că tet
1 Iona 4, t4.
sufletul care îşi retrage puterea cugetării dela contemplarea naturii şi a timpului, are cugetările1 naturale ca pe nişte bărbaţi ce au trecut de numărul doisprezece, sau ca pe nişte raţiuni ce nu se mai ostenesc cu cele ce sunt sub fire şi sub timp, ci se îndeletnicesc cu înţelegerea şi cunoaşterea dumnezeeştilor taine şi de aceea nu cunosc dreapta sau stânga lor. Căci cunoaşterea virtuţilor după raţiunea lor, adică recunoaşterea adevărată prin trăire a cauzei virtuţilor [24], face pe cei părtaşi de ea să nu mai cunoască deloc insuficienţa şi excesul de virtute, cari stau de cele două • părţi ale mijlociei virtuţilor, ca dreapta şi stânga. Pentru că dacă în raţiune nu se află nimic contrar raţiunii [25], e limpede că cel ce s'a înălţat la raţiunea virtuţilor nu va mai cunoaşte câtuşi de puţin poziţia celor fără raţiune. Fiindcă nu e cu putinţă să privească deodată două lucruri Cari se contrazic şi să cunoască pe unul din ele manifestând* se deodată cu celalalt.
Căci dacă în credinţă nu se află nicio raţiune a necredinţii şi dacă prin fire lumina nu poate fi cauza întunerecului şi diavolul nu se poate arăta deodată cu Hristos, e vădit că nici ceea ce-i contrar raţiunii nu poate exista la un loc cu raţiunea [26]. Iar dacă ceea ce-i contrar raţiunii nu poate să se afle la un loc cu raţiunea, e vădit că cel ce s'a înălţat la raţiunea virtuţilor nu poate cunoaşte poziţia celor contrare raţiunii.   El cunoaşte virtutea numai aşa cum este, dar nu cum e socotită [27]. De aceea nu cunoaşte nici dreapta prin exces,  nici stânga prin insuficienţă, fiindcă în amândouă acestea se poate constata iraţionalul. Căci dacă raţiunea este hotarul şi măsura lucrurilor [28], ceea ce e fără hotar şi fără măsură,   sau e peste  hotar şi peste   măsură, e
1 In greceşte cugetările, Aofianof, sunt de genul masculin.
400
Filocalia
lipsit de raţiune şi de aceea contrar raţiunii.  Că oi amândouă acestea aduc la fel celor ce se mişcă astfel, căderea dela ceea ce există cu adevărat. Una din ele prin faptul că îi face să-şi îndrume cursul vieţii spre ceva nedefinit şi nelămurit (29] şi să nu aibă pe Dumnezeu oa scop, întrucât din pricina lipsei de măsură a minţii îşi iau ca ţintă să se abată dela dreapta tot mai spre dreapta; iar cealaltă, prin faptul că îi abate şi ea dela scop, îndrumându-le cursul vieţii numai spre cele ce ţin de simţuri, întrucât din pricina lipsei de putere a minţii, îi face să socotească drept ţintă ceea ce se circumscrie prin simţuri." Acestea nu le cunoaşte şi nu le pătimeşte (30] cel ce ascultă numai de raţiunea virtuţii şi hotărniceşte prin ea [31] toată mişcarea minţii sale, încât să nu poată cugeta peste raţiune sau fără raţiune.
Iar dacă cineva vrea să-şi înalţe mintea la un înţeles şi mai înalt, prin „dreapta" poate să înţeleagă raţiunile celor netrupeşti, iar prin „stânga" pe ale trupurilor. Dar mintea ce se înalţă spre cauza lucrurilor, nereţinută de nimic, nu mai cunoaşte aceste raţiuni, întrucât nu mai vede nici o raţiune în Dumnezeu, Cel ce după cauză e mai presus de orice raţiune. Adunându-se spre El din toate lucrurile, nu mai cunoaşte nicio raţiune a celor de cari s'a despărţit, privind în chip negrăit numai Raţiunea la care s'a .ridicat după har (32].
Pe aceşti bărbaţi şi pe cei asemenea lor, cari într'adevăr nu cunosc dreapta şi stânga lor cea de ocară, îi cruţă Dumnezeu; şi pentru ei lumea toată. [Am zis „cea de ocară", deoarece aproape toate cele din Scriptură au şi un înţeles de laudă şi un înţeles de ocară]. Dar poporul iudeu, pismaş şi vrăjmaş al oricărei iubiri de oameni, se plânge de mântuirea oamenilor şi de aceea îndrăsneşte să se răsvrătească
_m x
chiar şi împotriva bunătăţii dumnezeeşti. Plin de nerecunoştinţa, de nemulţumire şi de ură faţă de oameni, el scrâşneşte din dinţi, se scârbeşte de viaţă şi-şi face pricină de întristare din mântuirea neamurilor în Hristos. Socotind, din neştiinţă, mai de preţ o curcubetă decât mântuirea oamenilor, se îndurerează când o vede că se uscă roasă de vierme. Nebunia aceasta a Evreilor a zugrăvit-o în sine ca tip marele Prooroc Iona, fără să pătimească el însuşi — ferească Dumnezeu — de scăderile Iudeilor, ci osândind în sine cu anticipaţie necredinţa lor, pentru care au căzut din slava de mai înainte, ca dintr'o Ioppe [33]. De aceea i-a dat Duhul Sfânt în chip tainic acest nume, capabil să arate prin diferitele lui tălmăciri starea lăuntrică a tuturor celor preinchipuiţi. Când deci desvălue tn sine ca tip nebunia Iudeilor,  cari se întristează pentru mântuirea oamenilor şi se sminteşte de minunata lor chemare, dar se scârbeşte de viaţă şi doreşte, hulind voia lui Dumnezeu, mai bine moartea din pricina vestejirii curcubetei, numele lui se tălmăceşte „întristarea lor". Această întristare o condamnă Scriptura când zice: „A văzut Dumnezeu faptele lor, adică ale Ninivitenilor, că s'au întors dela căile lor cele rele şi I-a părut rău să-i mai pedepsească pe ei şi nu i-a mai pedepsit. Şi s'a întristat Iona şi a zis: Acum Stăpâne Doamne ia sufletul meu dela mine, că mai bine este mie să mor decât să trăiesc".1 Şi iarăşi: „Şi a poruncit Domnul Dumnezeu unui vierme a doua ai dimineaţa, şi a ros pe dedesupt curcubetă şi s'a uscat. Şi a fost după ce a răsărit soarele, a lovit capul lui Iona şi s'a împuţinat cu sufletul şi s'a scârbit de viaţa Iui şi a zis: mai bine este mie să mor decât să trăese".*
1 Ion» 3, 10—4, 1. * Ion», 1, 1—9.
*r«f. Or. D. Stăniloae: „Filocalia- - *,/. ///
26
402
Filocalia
Ninive este deci Biserica neamurilor, care a primit cuvântul harului şi s'a întors dela rătăcirea de mai înainte a închinării la idoli şi de aceea sa mântuit şi sa învrednicit de slava cerurilor. Iar umbrarul, pe care şi 1-a făcut Iona după ce a ieşit din cetate, închipueşte Ierusalimul de jos şi templul din el făcut de mâini.1   Curcubeta înfăţişează umbra vremelnică a slujirii trupeşti şi numai după literă a legii, care nu e statornică şi nu poate să mulţumească mintea. Iar viermele este Domnul şi Dumnezeul nostru lisus Hristos, precum El însuşi zice despre Sine la Proorocul David: „Sunt vierme şi nu om".' Căci s'a făcut şi s'a numit cu adevărat vierme, pentru trupul fără de sămânţă pe care 1-a primit.  Fiindcă precum viermele nu are împreunare şi amestecare, ca pricină premergătoare a naşterii lui, tot aşa nici- naşterii după trup a Domnului nu i-a premers vreo amestecare. Dar mai e vierme şi pentru faptul că a îmbrăcat trupul ca pe o momeală pusă în undiţa dumnezeirii spre amăgirea diavolului, pentrucă dracul spiritual cel nesăturat, înghiţind trupul pentru firea lui uşor de apucat, să fie sfâşiat de undiţa dumnezeirii şi deodată cu trupul sfânt al Cuvântului, luat din noi, să dea afară toată firea omenească, pe care o înghiţise mai înainte; cu alte cuvinte pentrucă, aşa cum înghiţise acela mai înainte pe om, momindu-1 cu nădejdea dumnezeirii, tot aşa, momit fiind mai pe urmă cu firea omenească, să dea afară pe cel amăgit cu nădejdea dumnezeirii, amăgit fiind el însuşi cu nădejdea că va pune mâna pe omenire; apoi ca să se arate bogăţia covârşitoare a puterii dumnezeeşti, care birue, prin slăbiciunea firii biruite, tăria celui ce a biruit-o mai înainte; şi ca să se arate că mai de
* Iona 4, 6.
* Ps, 21. 6,
Răspunsuri către Taiasie
403
grabă birue Dumnezeu pe diavol, folosindu-se de momeala trupului, decât diavolul pe om cu făgăduinţa firii dumnezeeşti (35). Acest vierme a ros curcubeta şi a uscat-o, adică a pus capăt slujirii legii, ca unei umbre, şi a uscat părerea de sine a Iudeilor, întemeiată pe ea.
„Şi a fost a doua zi după ce a răsărit soarele". A doua zi, adică după trecerea ghiciturilor din chipurile Jegii şi a timpului hotărît pentru slujirea trupească a ei, a răsărit harul tainei celei noui, aducând o altă zi a unei cunoştinţe mai înalte şi a unei virtuţi dumnezeeşti, o zi care îndumnezeeşte pe cei ce o îmbrăţişează. Deci după ce viermele acesta a ros curcubeta şi soarele acesta [căci unul şi acelaş e şi vierme şi soare al dreptăţii: e vierme, întrucât s'a născut după trup fără de sămânţă şi zămislirea lui e mai presus de orice înţelegere; iar soare, întrucât s'a coborît pentru mine sub pământ, prin taina morţii şi a mormântului şi întrucât e prin fire şi pentru sine lumină veşnică] [36] a răsărit din morţi prin înviere, „a poruncit Dumnezeu unui vânt arzător şi soarele a lovit capul lui Iona".  Cu alte cuvinte după răsăritul soarelui dreptăţii, adică după învierea şi înălţarea Domnului, a venit vântul arzător al încercărilor peste Iudeii rămaşi nepocăiţi şi le-a lovit capetele lor, potrivit unei drepte judecăţi, întorcând, după cum s'a scris, durerea lor peste capetele lor,1 precum înşişi ceruseră mai înainte zicând: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri".2 Căci de fapt, după învierea şi înălţarea Mântuitorului, a venit peste ei ca un vânt foarte arzător răsbiinarea prin neamuri şi Soarele meu a doborît la pămât slava şi puterea întregului neam, lovind în ea ca
1 Ps. 7, 17. • Matei 27, 25.
26*.
~—------■• V» MUF
404
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
405
într'un creştet. Căci închizându-şi ochii înţelegerii în faţa Lui, nu au cunoscut lumina adevărului, care le strălucea lor.
Sau vântul arzător ridicat împotriva Iudeilor, cari n'au ascultat de cuvântul harului, mai este şi părăsirea, care opreşte ploaia cunoştinţii şi roua proorociei şi uscă izvorul natural al cugetărilor evlavioase din inimă [37]. Este părăsirea adusă cu dreptate peste ei, fiindcă şi-au pătat mâinile de sânge nevinovat şi au dat adevărul pe mâna minciunii şi au tăgăduit pe Dumnezeu Cuvântul, Cel ce pentru mântuirea neamului omenesc a venit la noi în chipul nostru, fără schimbare. De aceea au fost lăsaţi şi ei în propria lor rătăcire, în care nu se poate afla nicio dispoziţie apropiată de credinţa şi de temerea de Dumnezeu, ci numai o ambiţie uscată, secetoasă şi străbătută de toată patima cea rea. E ambiţia ce poate fi caracterizată prin îngâmfare [trufie], care e o patimă blestemată ce constă din împreunarea a două rele: mândria şi slava deşartă. Dintre acestea, mândria tăgădueşte pe Cel ce e cauza virtuţii şi a * firii, iar slava deşartă falsifică firea şi însăşi virtutea [38]. Căci cel mândru nu face nimic după Dumnezeu, iar cel robit de slava deşartă nu întreprinde nimic după fire.   Iar din amestecarea lor se naşte îmgâmfarea, care pe Dumnezeu îl dispreţueşte, bârfind şi hulind Providenţa, iar dela fire se înstreinează, f folosind toate ale firii împotriva firii şi stricând frw-museţea şi buna întocmire a firii prin reaua întrebuinţare a lor.   Scurt vorbind, poporul Iudeu, îngăduind prin necredinţa în Hristos, dracului trufaş să-i lege mintea, a urît deopotrivă pe Dumnezeu şi pe oameni: pe Dumnezeu, întrucât II pune mai prejos de plăcerea trupului şi de aceea respinge slujirea Lui în duh; iar pe oameni, întrucât socoteşte pe cei
ce nu-şi coboară neamul după trup din Iacob cu desăvârşire streini de Făcător şi de aceea îşi închipue că uciderile pe cari le plănueşte împotriva noastră sunt bineplăcute lui Dumnezeu. El nu ştie, pe cât se pare, în nebunia lui, că trupul şi înrudirea de neam nu pot apropia de Dumnezeu aşa de mult cum , poate apropia sufletul, care poartă aceeaşi pecete a credinţiii ca şi celelate suflete şi aceeaşi aplecare lăuntrică a voii spre bine. Iar aceasta stinge legea trupului cu totul, îneât nu se mai străvede decât raţiunea lui Dumnezeu arătându-se prin duh şi fă-cându-i pe toţi una după minte, ca să cunoască pe unul Dumnezeu şi ca să fie între toţi o singură iubire şi armonie [39], datorită căreia niciunul nu mai este despărţit duhovniceşte de niciunul, chiar dacă trupeşte, după locurile ce le ocupă, sunt departe unul de altul
Deci vântul arzător este trufia, care e patima urii de Dumnezeu şi de oameni. Fiindcă ea uscă inima necredincioşilor, veştejind cugetările evlavioase despre Dumnezeu şi raţiunile drepte despre fire, ca un vânt arzător. Căci spun unii că acest vânt se produce prin amestecarea unui vânt dela răsărit şi a unuia dela miazăzi şi de aceea usucă umezeala împrăştiată în pământ. El se mai numeşte şi Evro-clidonul (Vârtejul larg] sau Tifonicul [Fumegosul]. Numele dintâi îl poartă, fiindcă stârneşte din foate părţile furtună pe pământ şi pe mare, iar al doilea, fiindcă aduce o negură uscată. Dar pe amândouă acestea le pricinueşte şi trufia.
Căci de fapt aceasta stârneşte mare turburare în suflet şi umple mintea de întunerecul neştiinţii. Acest vânt arzător l-a stârnit Dumnezeu, adică l-a lăsat să vină, după batjocorirea lui Hristos, asupra Iudeilor, cari dobândiseră o dispoziţie corăspunză-
406
FilocaH*
toare cu el, ca să se facă vădită tuturor voia lor fată de Dumnezeu şi oameni. De aceea împinşi de negura neştiinţei, s'au aruncat pe ei înşişi de bunăvoie în partea opusă lui Dumnezeu, nemai având nimic de făcut, decât să se plângă şi să se înciudeze de mântuirea prin credinţă şi de slava de care sau împărtăşit neamurile şi de pierderea drepturilor lor ee le aveau după trup. Pentru aceea riic: „Acum Doamne ia sufletele dela noi, că mai bine este nouă să murim decât să trăim". Aceasta o spun ei din pricină că s'a uscat curcubeta, adică a încetat slujirea în umbrele legii, care noaptea a crescut şi noaptea a pierit, ca una ce nu avea nicio lumină spirituală, care să poată lumina înţelegerea sufletului, fiind circumscrisă numai la figurile şi la ghiciturile simboalelor [40].
Dar noi să îmbrăţişăm duhovniceşte, prin credinţă şi prin dreptatea care o însoţeşte, duhovniceasca Ninive, adică Biserica alcătuită din neamuri, care este, precum sa scris, o mare cetate a lui Dumnezeu, mântuită după cele trei zile ce i-au fost orânduite spre pocăinţă. Şi să ne grăbim să ne facem cetăţeni ai acestei mari cetăţi a lui Dumnezeu prin pocăinţă şi prin schimbarea noastră în bine. Căci Scriptura spune în mod apriat despre ea că este o cetate mare a lui Dumnezeu: „Iar Ninive era cetate mare lui Dumnezeu". Unde poate afla Iudeul, respectuos faţă de adevăr, spunându-se în Scriptură un cuvânt ca acesta despre Ierusalimul de jos? Eu, deşi am cetit de multe ori toată Sfânta Scriptură, nu am aflat spunându-se nicăeri: „Şi Ierusalimul era cetate mare lui Dumnezeu". Dar cine ar putea, bizuindu-se pe puterea cuvântului şi pe bogăţia ideilor, să măsoare şi să circumscrie măreţia acestei cetăţi, care este şi se numeşte a lui Dumnezeu?   Mie îmi este
Răspunsuri către Taiasie
407
acest lucru cu neputinţă, precum socotesc că îi este că neputinţă oricărui om cu mintea înţeleaptă, care îşi dă seama eât de puţin de majestatea dumnezeească şi nu ignorează că toate sentinţele dumnezeeşti trebue să aibă ceva din măreţia lui Dumeezeu. )ar cum era „cetate mare lui Dumnezeu", prima fcetate a Asirienilor, în care domnea confuzia rătăcirii, unde trona regeşte nebunia slujirii la idoli, care sV afla atât de departe de ţara numită sfântă,' făgăduită lui Israil cel trupesc?   Desigur că ea nar fi pnVit fi numită aşa, dacă n ar fi văzut Dumnezeu de ma\ înainte mărimea credinţii, necuprinsă de nici un cuvW-a Bisericii celei din neamuri.  Prin aceasta a înfăţişat viitorul ca. prezent, iar ceea ce era mai înainte strein şi-a însuşit ca pe ceva propriu şi ceea ce er* vrednic de ocară din pricina necredinţii a făcut Win cuvântul Său să fie străbătut de dumnezeire plin de cinste şi cu un viitor care întrece orice citrânt [41]. De aceea a putut zice prin Proorocul; „Şi Ni»ve era cetate mare lui Dumnezeu". La această \etate a fost trimis cuvântul harului proorocesc, cary i-a vestit distrugerea cea fericită, zicând: „încă treWile şi Ninive va fi distrusă".1 Ajungând la acest lfr al sorocului de trei zile, socotesc să las celelelte luVuri, cari pot să fie spuse celor ce caută înţelesul mk înalt al Scriptuaii. Căci eu urmăresc să notez şi să \pun numai ceea ce e sigur că nu se află alătureade adevăr.
Deci auzVd că Proorocul vesteşte în chip determinat: „Inc. trei zile şi Ninive va fi distrusă", socotesc că hcfcrîrea aceasta împotriva Ninivei rămâne neschimbtă, mai bine zis sunt sigur că are să se facă cerc6area asupra Ninivei. Lucrul se înţelege aşa că d«»ă cele trei zile, pe cari le-a pe-
1 Iona 3, 5,
40S
FilocaHa
Răspunsuri către Talasie
409
trecut Proorocul ca chip în pântecele chitului, desemnând de mai înainte în «ine îngroparea de trei zile şi învierea Domnului, Scriptura aşteaptă să vină alte trei zile [42], în cari are să se arate lumina adevărului şi adevărata împlinire a tainelor preve-/ sţite, ca apoi să se producă distrugerea cetăţii, dai fiind că aceste zile din urmă nu vor mai preînchipro numai adevărul îngropării şi al învierii Mântuitorul*/, ci îl vor arăta limpede, împlinindu-se în realitate, ţe când cele trei zile de mai înainte, pe cari le-a întrecut Iona în chit, numai îl preînchipuiau. Căci d/că orice chip se referă la un adevăr aşteptat în viitor, iar chipul în acest caz a constat în petrecerea de trei zile a lui Iona în pântecele chitului, este vădit că chipul are să arate ca urmând după el, în mod/real, taina unui adevăr nou.  Şi de fapt trei zile /i trei nopţi a petrecut Domnul în inima pământului cum însuşi Domnul zice: „Precum a fost Iona în/pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fyşi Fiul omului în inima pământului trei zile şi trei/nopţi".1 Deci spunând Scriptura: „încă trei zile",/arată în chip ascuns că alte trei zile au trecut, căc/ altfel nu ar fi spus „încă", adică „vor mai fi trei zile, şpinive va fi distrusă". Deci nu chipul avea să distr/gă Ninive după hotărîrea dumnezeească, ci adevărul despre care a spus: „încă trei zile". E ca şi oand Iona ar fi zis: „Vor mai fi încă trei zile, dupăychipul arătat prin mine, în cari va avea loc o îngropare şi o înviere mai tainică, şi după aceea Ninive /a fi distrusă".
Dar ar putea întreba cineva ned/merit: Cum se mai ţine Dumnezeu de cuvânt, odată ce hotăreşie distrugerea, dar nu o execută? Răspundem acestuia că Dumnezeu îşi ţine cuvântul, distrugând de fapt şi mântuind cetatea. Primul lucru i face prin faptul
1 Matei 12. 40. /
că aceia se lapădă de rătăcire, al doilea prin faptul \ că primesc cunoştinţa adevărată. Mai bine zis, omoară rătăcirea din ei prin credinţa înviorată din nou şi le înfăptueşte mântuirea prin moartea rătăcirii. Căci Ninive se tălmăceşte prin „înegrire înăsprită" şi „frumuseţe atot lină". Deci potrivit cu înţelesurile cuvântului, Domnul, după îngroparea de trei zile şi după învierea Sa, a distrus „înegrirea înăsprită", adusă în fire de neascultare şi a înoit „frumuseţea atot lină" a firii prin ascultarea credinţii, arătând iarăşi în fire prin înviere frumuseţea atot lină a neştricăciunii, neînăsprită de nimic pământesc. Dar aceasta se poate spune şi despre firea cea obştească şi despre Sfânta Biserică şi despre sufletui fiecăruia, care a lepădat prin credinţă şi bună conştiinţă chipul lui Adam celui vechiu şi pământesc şi a îmbrăcat chipul celui ceresc.
Aşadar s'a arătat limpede că Proorocul reprezintă mai multe înţelesuri, după sensurile numelui său, care se tălmăceşte potrivit cu diferitele locuri ale Scripturii. Tălmăcit ca „fugă de podoabă" [44], indică pe Adam şi firea cea de obşte, ca „odihna şi tămăduirea lui Dumnezeu", sau „osteneala lui Dumnezeu", pe Domnul şi Dumnezeul nostru, potrivit cu explicaţia dată. Iar tălmăcit ca „porumb" şi „dar al lui Dumnezeu", indică harul propoveduirii şi bogăţia Duhului cuprinsă în el. „Osteneala lui Dumnezeu" indică multele nevoinţe ale celor ce se fac slujitori ai acestei chemări adevărate. Iar când se tălmăceşte ca „întristarea lor", indică furia Iudeilor împotriva adevărului, adică pisma pentru bunurile streine, care naşte întristarea în cei stăpâniţi de ea. Acest rău s'a înrădăcinat în firea Iudeilor, cari s'au umplut de ură faţă de Dumnezeu şi oameni, şi de aceea nu urmăresc decât să strice firea, fără ruşine, prin sânge şi ucideri.
410
Filoeatta
Răspunsuri către Talasie
411
Dar deoarece cuvântul nostru a avut un curs jrăbit, a trecut peste înţelesul căii de trei zile. Căci se zice în Scriptură: „Iar Ninive era cetate mare ha Dumnezeu, cale ca de trei zile".1 Dacă voiţi, să »-tregim puţin ceea ce am lăsat afară. Drumul de trei zile sunt diferitele moduri de vieţuire ale celor ee merg pe calea Domnului, sau vieţuirile cari corăspund fiecăreia din legile generale. Iar legi generale sunt: cea naturală, cea scrisă şi cea a harului. Căci fiecăreia din aceste legi îi corespunde o anumită vieţuhre şi un anumit curs al vieţii, ca şi o dispoziţie lăuntrică deosebită, produsă de acea lege prin voia celor ce se conformează cu ea. Fiindcă fiecare din aceste legi cre^ză o altă dispoziţie în fiecare din cei ce se află sub puterea ei [45]. De pildă legea naturală, când raţiunea nu e copleşită de simţire, ne înduplecă fără 9 învăţătură specială să îmbrăţişăm pe toţi cei înrudiţi şi de acelaş neam, întrucât firea însăşi ne învaţă să ajutorăm pe cei ce au lipsă şi să vrem toţi tuturor acefaş lucru, pe care şi-1 doreşte fiecare să-i fie făcut de alţii (46]. Aceasta ne-a spus-o însuşi ţ Domnul, zicând: „Câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea".2 Căci cei a căror fire e cârmuită de raţiune, au aceeaşi dispoziţie [47]. Iar cei cari au aceeaşi dispoziţie, e vădit că au şi acelaş mod de purtare şi acelaş curs al vieţii. In sfârşit cei al căror mod de purtare şi curs al vieţii este acelaşi, desigur că sunt uniţi de bunăvoie printr'o legă- s tură de afecţiune, care-i adună pe toţi printr'o unică ■ aplecare a voii în aceeaşi raţiune a firii, în care nu 1 se mai află câtuşi de puţin desbinarea ce stăpâneşte I acum în fire din pricina iubirii de sine a fiecăruia. I
Iar legea scrisă. înfrânând prin frica de pedepse • ,m I pornirile fără rânduiala ale celor neînţelepţi, îi oWs' I
1 Ioma 3, 3. * Mt. 1T, 12 ; Lc. 6, 35. 'Mb I
nueşte să-i socotească pe toţi egali. Prin aceasta se consolidează forţa dreptăţii, încât cu timpul devine fire, prefăcând frica sufletului într'o afecţiune faţă de bine ce se întăreşte pe încetul prin voinţă, iar obiş-ntunţa de a se curaţi prin uitare de cele de mai înainte într'o deprindere care face să se nască deodată cm sine iubirea faţă de alţii [48). Iar în aceasta stă plinirea legii, toţi unindu-se întreolaltă prin iubire! Căci plinirea legii este solidaritatea prin iubire a tuturor celor ce s'au împărtăşit de aceeaşi fire, purtând raţiunea firii încununată de dorul dragostei şi înfrumuseţând legea firii cu adausul dorului.1 Căci legea firii este raţiunea naturală care şi-a supus simţirea mo-. durilor2 [49]. Iar legea scrisă, sau plinirea legii scrise, este raţiunea naturală, care şi-a luat ca ajutor în raporturile de reciprocitate eu cei de acelaş neam ra-ţianea duhovnicească. De aceea zice: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Dar nu ziee: „Să ai pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Căci al doilea arată numai solidaritatea cu cei de acelaş neam spre menţinerea existenţii, iar primul înseamnă grija de ei în vederea fericirii [50].
In sfârşit legea harului învaţă pe cei călăuziţi de ea să imite nemijlocit pe Dumnezeu, care, dacă se poate spune aşa, ne-a iubit mai mult decât pe Sine însuşi, măcar că îi eram duşmani din pricina păcatului. Ne-a iubit. adică aşa de mult, încât a binevoit să coboare în fiinţa noastră, în mod neschimbat, Bl care este în mod suprafiinţial mai presus de orice fiinţă şi fire, şi să se facă om şi să fie unul dintre
1 Cei ce se iubesc, se doresc, Dorul mai presupuse şi o oarecare di-staaţă. Dar o aauaită distanţă se menţine oricând intre două persoane, dat fitad că după fiinţă ele nu se pet unifica. Deei oricând la dragoste e şi dar, Iar doral Înfrumuseţează pe eel dorit.
2 Modurile sunt totdeauna modurile virtuţilor, chipuri statornice de activitate morală saa raţională, dat fiind că păcatai e «pasat bărbăţiei statoraice.
412
Filocalia
oameni Din aceeaşi iubire na refuzat să-şi însuşească osânda noastră şi să ne îndumnezeească după har aşa de mult pe cât s'a făcut £1 după iconomie şi prin fire om. Iar aceasta a făcut-o ca să învăţăm nu numai să ne ajutăm întreolaltă în chip natural şi să ne iubim unii pe alţii ca pe noi înşine in chip duhovnicesc, ci şi să purtăm de grijă de alţii mai mult decât de noi / înşine în chip dumnezeesc şi aceasta să ne fie dovada dragostei întreolaltă ca, în temeiul virtuţii noastre, să fim gata a suferi cu bucurie moartea de bună voie unii pentru alţii. „Căci nu este altă iubire mai mare ca aceasta, ca cineva să-şi pună sufletul pentru prietenii săi".1
Deci legea firii este, ca să spun pe scurt, raţiunea naturală care şi-a supus simţirea spre înlăturarea nesocotinţii [iraţionalităţii], prin care se menţine desbinarea între cei uniţi prin natură. Iar legea scrisă este raţiunea naturală care, după înlăturarea iraţionalităţii simţirii, şi-a asociat şi iubirea duhovnicească prin care susţine reciprocitatea Intre cei de acelaş neam. In sfârşit legea harului este raţiunea mai presus de fire, care preface firea în chip neschimbat2 în-dumnezeind-o şi arată în firea oamenilor ca într'o icoană arhetipul necuprins şi mai presus de fiinţă şi de fire şi procură fericirea veşnică.
1 loan 15, 13.
1 ExUtă o raţiune mai presus de fire.  Deci aă nu confundăm, ca ce ebiceiu, raţionalul cu naturalul. Mai bine zis să nu se circumscrie raţionalul la natural. Fără îndoială, naturalul este raţional, dar nu singurul raţional. Ra ţioaal mai e şi supranaturalul. Numai subnaturalul sau contranaturalul e iraţional.
Desigur raţionalul supranatural e intr'o altă privinţă sunraraţional. Şi anume in raport cu raţiunea noastră „naturală". Ne trebue o raţiune „supranaturală" ca să vedem raţiunea celor mai presus de fire. Dar raţiunea noastră are o afinitate pentru raţionalitatea adevărurilor mai presus de fire. Dea-ceoa primind raţiunea mai presus de fire, firea noastră, deci şi raţiunea naturală, nu se schimbă, nu se ştirbeşte cum sc întâmplă prin păcat.
Răspunsuri către Taiasie
413
Iar .dacă acesta este înţelesul celor trei legi, cu drept cuvânt cetatea cea mare a lui Dumnezeu, adică Biserica, sau sufletul fiecăruia se află la capătul unui drum de trei zile, ca una ce primeşte şi cuprinde dreptatea firii, a legii şi a duhului (52). Căci în aceste trei legi se află toata podoaba Bisericii, câtă se cuprinde în lărgimea virtuţii, în lungimea cunoştinţii şi in adâncimea înţelepciunii şi a cunoaşterii tainice a lui Dumnezeu (a Teologiei mistice].1 Deci să nu ne despărţim prin dispoziţia noastră lăuntrică de această cetate, ca poporul Iudeu, iubindu-ne trupul ca pe un umbrar şi îngrijindu-ne de plăcerea trupului nostru ca de o curcubeta, ca nu cumva străpungând-o viermele conştiinţii, să uşte afecţiunea noastră rătăcită spre plăceri şi venind asupra noastră, prin încercările fără de voie, pedeapsa pentru cele ce le-am făcut rău în viaţă, ca un vânt arzător, să ne scârbim de viaţă şi să ne răsvrătim împotriva judecăţii dumnezeeşti.
Căci fiecare dintre noi cei biruiţi de amăgirea celor materiale, cari ne bucurăm de plăcerile trupului, primeşte ca pe un vierme cuvântul lui Dumnezeu, care îl împunge prin conştiinţă şi roade afecţiunea lui faţă de plăcere ca pe o rădăcină, de curcubeta, ca apoi răsărirea desăvârşită a luminii cuprinse îrj cuvintele Duhului să-i uşte lucrarea păcătoasă, iar vântul cu arşiţă, adică amintirea chinurilor veşnice, să-i ardă, ca pe un creştet, începutul patimilor răutăţii, dela momelile ce vin prin simţuri [53]. Astfel vom dobândi cunoştinţa raţiunilor Providenţii şi ale Judecăţii, cari ne învaţă să preţuim cele veşnice mai mult decât cele vremelnice, a căror lipsă obişnuieşte să
' Virtutea corăspunde legii naturale. Ea e largă şi lărgeşte firea fiecăruia din noi, scoţându-ne din egoism, Cunoştinţa raţiunilor divine corăspunde legii scrise şi e iniinsă, lungind linia vederii noastre. înţelepciunea şi teolegi» mistică corăspunde legii harului şi e adâncă, adâncind vederea noastră in Dura-
414
Filocalia
Răspunsuri către Taiasie
415
întristeze pe oameni [54J. Căci dacă cuvântul Scrip-iurii arată că omul se întristează pentru umbrar şi pentru curcubeta, adică pentru trup şi pentru plăcerea trupului, iar că Dumnezeu se îngrijeşte de Ninive, vădit este că ceea ce socoteşte Dumnezeu vrednic de iubire e cu mult mai de preţ şi mai de cinste decât toate lucrurile dragi şi scumpe oamenilor, fie că există în oarecare fel, fie că nu există, ci numai par să existe, în urma unei judecăţi greşite, sau a unei prejudecăţi, neavând nici o raţiune a existenţii lor reale, oi fiind rodul nălucirii care amăgeşte mintea şi dă o figură goală celor ce nu sunt, nu însă şi un ipostas real patimii.
Scolii
1. In câte feluri se tălmăceşte Iona.
2. In câte feluri se tălmăceşte Ioppe.
3. Câte lucruri închipuieşte Iona, înţeles duhov-niceşte. (
4. Ce închipuieşte Ioppe, înţeleasă duhovniceşie.
5. Alt înţeles al cuvântului Ioppe, care se potriveşte inşilor singuratici.
6. E vorba de o furtună mult agitată.
7. „Cap" e numit aci învăţătura primă despre monadă, ca început al oricărei virtuţi; iar crepăturile munţilor sunt cugetările duhurilor viclene, în cari s'a scufundat mintea noastră prin neascultare.
8. „Pământul cel mai de jos" este deprinderea goală de orice simţire a cunoştinţii lui Dumnezeu şi de orice mişcare de viaţă virtuoasă.
9. „Adânc" [abis, noian] numeşte neştiinţa ce zace peste deprinderea păcatului, asupra căreia plutesc, ca pe un pământ, mările păcatului.
10. „Pământ" numeşte deprinderea învârtoşată în păcat, iar „zăvoarele veşnice", poftele pătimaşe după cele materiale, cari ţin robită cea mai rea dintre deprinderi.
11. „Licărirea de lumină" este cunoştinţa adevărată, iar „viaţa celor muritori" este purtarea demnă de fiinţele raţionale, de care-i lipsit cel stăpânit de-© deprindere rea.
12. „Mare" a numit aci lumea noastră, în care a venit Domnul prin trup.
13. „Odihnă" este Domnul, ca Cel ce isbăveşte de ostenelile pentru virtute; „tămăduire a lui Dumnezeu", ca doctorul care vindecă rana venită prin moarte; „harul lui Dumnezeu", ca Cel ce aduce răscumpărare ; şi „osteneală a lui Dumnezeu", ca Cel ce primeşte patimile noastre.
14. Fr. Cum este Domnul şi Dumnezeul nostru har? Vezi Nile şi nu te clătina de cuvântul „plin de har şi de adevăr".1
15. Cum închipuieşte Iona harul proorocesc.
16. Răbdarea Sfinţilor stinge puterea atacatoare a celui viclean.
6
17. Sfinţii pătimind trupeşte şi primind de bunăvoie moartea trupului pentru adevăr, au procurat
< neamurilor o viaţă de credinţă în duh.
18. Neputinţa după fire a Sfinţilor este o dovadă a puterii covârşitoare dumnezeeşti. Prin ea Domnul a biruit pe diavolul cel trufaş.
19. „împăratul" este legea naturală; „tronul", deprinderea pătimaşe a simţurilor; „vestmântul împărătesc", îmbrăcămintea slavei deşarte; „sacul", plânsul pocăinţii; „cenuşa", smerita cugetare.
1 Io. 1, 14.
416
Filocalia
20. „Oameni" numeşte pe cei ce greşesc prin raţiune; „dobitoace", pe cei ce greşesc prin poftă; „boi", pe cei ce greşesc prin iuţime; iar „pi" pe cei ce greşesc în contemplarea celor văzute.
21. Ninive înseamnă şi sufletul fiecăruia.
22. Cele fără de cari nu există nici un lucru, sunt timpul şi spaţiul, fără de cari nu există nimic ' din Cele făcute.
23. Biserica şi sufletul fiecăruia, având m ele raţiunile virtuţii şi ale cunoştinţii, cari depăşesc timpul şi firea, au mai mult de douăsprezece zeci de mii. Căci raţiunea virtuţii nu cunoaşte păcatul trupului, care e stânga; iar raţiunea cunoştinţii nu cunoaşte răutatea sufletului, care e dreapta.1
24. Cauza virtuţilor e Dumnezeu. Iar cunoştinţa cu lucrul a acestuia înseamnă prefacerea adevărată a celui ce cunoaşte pe Dumnezeu, în duh, în urma unei stăruitoare deprinderi.
25. Raţiunea naturală urcă, prin mijlocirea virtuţilor, pe cel ce se îndeletniceşte cu făptuirea la minte; iar mintea îl duce, prin contemplaţie, pe cel ce se doreşte după cunoştinţă, la înţelepciune. Dar patima neraţională înduplecă pe cel ce nesocoteşte poruncile să' se coboare la simţire [senzaţie]. Jar sfârşitul acesteia este că mintea se lipeşte de plăcere.
26. Necredinţă numeşte lepădarea poruncilor; credinţă, consimţirea cu ele; întunerec, necunoaşterea binelui; lumină, cunoştinţa lui. Hristos e numit fiinţa şi ipostasul acestora; iar diavol, deprinderea atot rea, care dă naştere tuturor relelor.
27. Virtute numeşte deprinderea atotnepătimaşă şi învârtoşată în bine, care nu are nimic contrar, nici
1 O altă precizare a păcatului a»-a Stânga si de-a dreapta. Dacă păcatul de-a dreapta este mândria ce ie naşte dia excesul virtuţii, evident că ei e ui păcat al sufîetului,
Răspunsuri către Talatie
417
pe o parte, nici pe alta. Căci ea poartă pecetea lui Dumnezeu, care nu are nimic contrar.
28. Dacă raţiunea hotărniceşte fiinţa fiecărui lucru, niciunul dintre lucruri nu se depăşeşte pe sine prin fire şi nu-şi rămâne mai prejos de sine. Hotarul făpturilor este să ajungă prin dorinţă la cunoaşterea cauzei lor; iar măsura este să o imite prin trăire, pe cât e aceasta cu putinţă făpturilor.
29. Când cele ce se mişcă îşi poartă dorinţa peste hotarul şi măsura lor, îşi fac drumul de prisos, neajungând la Dumnezeu în care se opreşte mişcarea dorinţii tuturor primind posesiunea şi bucuria lui Dumnezeu, care e ţinta finală de sine subsistentă a lor.
30. Adică ceea ce e peste hotar şi peste măsură, şi fără hotar şi fără măsură.
31. Adică prin raţiune.
32. Mintea ce se întinde spre Dumnezeu prin extaz, lasă în urmă atât raţiunile fiinţelor netrupeşti, -cât şi pe ale trupurilor. Căci nu poate fi privit deodată cu Dumnezeu ceva din cele de după Dumnezeu.
33. Cum închipuieşte Iona şi poporul Iudeu.
34. Cum se tălmăceşte Iona când închipuieşte şi mustră în sine, ca tip, poporul Iudeu.
35. Mai tare a biruit Domnul puterea tiranului, momindu-I cu slăbieiunea trupului, decât diavolul pe Adam, făgăduindu-i demnitatea dumnezeirii.
36. Domnul este vierme pentru trupul fără de sămânţă; iar soare atât pentru apusul în mormânt, prin care Cuvântul sa coborât ca om sub pământ, cât şi ca cel ce este prin fire şi după fiinţă lumină şi Dumnezeu.
37. Vântul arzător închipuieşte nu numai încercările, ci şi părăsirea de către Dumnezeu, în urma căreia nu li sa mai hărăzit Iudeilor darurile dumnezeeşti.
Pr*f. Or. O. Stinllome: „Ftfocalia" - wl. IU 27
418
FilocaHa
Răspunsuri către Taiasie
4i9
38. Propriu mândriei este a nu recunoaşte că Dumnezeu este Făcătorul virtuţii şi al firii, precum propriu slavei deşarte este să desbine firea pentru a o slăbi; iar trufia este fătul amânduora, fiind p deprindere păcătoasă compusă din tăgăduirea de bună voie a lui Dumnezeu şi din ignorarea cinstii egale a celor de aceeaşi fire.
39. înrudirea sufletească ce se înfăptueşte prin duh, desface afecţiunea voinţii pentru trup şl o leagă de Dumnezeu, prin dor.
40. Noapte numeşte sirnboalele legii, sub cari se află legea. In ele sufletul nu-şi poate găsi luminarea, dacă nu sunt înţelese duhovniceşte. ,
41. Biserica neamurilor a fost numită cetate mare închinată lui Dumnezeu, pentru taina cea mare şi de niciun cuvânt măsurată a iconomiei dumnezeeşti.
42. După fiinţă adevărul premerge tipurilor; după arătare însă, tipurile premerg temporal adevărului. Deci fiindcă Iona a zugrăvit în sine cu anticipaţie adevărul ca tip, rămânând trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, Scriptura vorbind de „încă trei zile", înţelege prin ele cele trei zile ale îngropării şi învierii Domnului, după cari va fi distrusă rătăcirea şi neştiinţa neamurilor.
43. Reînvie credinţa adică.
44. Inşirarea pe scurt a tălmăcirilor numelui lui Iona, după cum se referă acest nume prin înţelesurile lui la diferite persoane şi moduri de viaţă.
45. Adică al legii.
46. Efectul legii naturale este afecţiunea voluntară a tuturor faţă,de toţi.
47. Definiţii prin cari se arată însuşirea caracteristică a legii naturale.
48. Legea scrisă, împiedecând prin frică nedreptatea, obişnueşte pe om spre ceea ce e drept, iar cu
vremea preface obişnuinţa într'o afecţiune iubitoare de dreptate, ce dă naştere unei deprinderi ferme» spre bine, care produce uitarea răutăţilor de mai înainte.
49. Definiţii cari arată lucrarea fiecăreia din legile amintite.
50. A avea pe aproapele ca pe tine însuţi, e propriu grijii care se preocupă numai de viaţa lui, iar aceasta ţine de legea naturala. A-l iubi însă pe aproapele ca pe tine însuţi, însemnează a avea grijă şi de fericirea lui prin virtute, iar aceasta o porunceşte legea scrisă. In sfârşit a-l iubi pe aproapele mai, mult ca pe tine însuţi, e propriu legii harului.
51. Definiţii scurte, cari arată însuşirea prin care fiecare din cele trei zile înfăptueşte cele bune.
52. Calea celor trei zile este * desăvârşirea prin cele trei legi, a celui ce le păzeşte, împlinind toată dreptatea lor.
53. Alt înţeles mai subtil al umbrarului şi al curcu-betei, al viermelui, al vântului arzător şi al soarelui.
54. Cel ce e împiedecat în pornirile trupului spre plăcere, învaţă să cunoască raţiunile Providenţii, care ţine în frâu materia inflamabilă a patimilor. Iar cel ce sufere lovituri dureroase în trupul său, învaţă să cunoască raţiunile Judecăţii, care-i curăţă, prin osteneli fără de voie, de întinaciunile de mai înainte.
întrebarea 65
In Cartea a doua a împăraţilor s'a scris: „Şi s'a făcut foamete în zilele lui David trei ani, unul după altul. Şi a căutat David faţa Domnului. Şi Domnul a zts." „ Peste Saul şi peste casa lui nedreptatea, fiindcă a omorât pe Ghibeonipl". Şi a chemat David pe Ghibeoniţi şi le-a zis lor : „Ce voi face vouă şi cu
420
Filocalia
ce să vă împac ca să binecuvântaţi moştenirea Domnului". Şi du zis către rege: „Bărbatul care ne-m zdrobit pe noi şi a socotit să ne stârpească pe noi, vrem să-l pierdem pe el, ca să nu mai fie în nici un hotar al lui Israil. Daţi-ne nouă şapte bărbaţi din fiii lui şi-i vom spânzura pe ei Domnului în muntele lui Saul". Şi a luat regele pe cei doi feciori ai Resfei, fiica lui Aia, ţiitoarea lui Saul, pe cari i-a născut lui Ezdriel, şi i-a dat pe ei în mâna Ghibeoniţilor. Şi i-au spânzurat pe ei în munte înaintea Domnului, şi au căzut acolo cei şapte împreună. Şi i-a omorît în zilele secerişului, la începutul secerişului orzului. Şi a luat Resfa, fiica lui Aia, sacul şi şi l-a întins sie-şi pe stâncă, până ce a căzut peste ei ploaia lui Dumnezeu din cer. Şi au împlinit toate câte a poruncit regele. Iar după acestea s'a milostivit Dumnezeu de ţară".1 De ce după moartea lui Saul i s'a cerat lui David ispăşire, stăpânind foamete peste ţară până ce a dat pe cei şapte bărbaţi din sămânţa lui Saul ca să fie omorîţi de Ghibeoniţi? Care e sensul acestor cuvinte şi cum trebue să le înţelegem duhovniceşte ?
Răspuns.
Cunoştinţa exactă a cuvintelor Duhului se des-eopere numai celor vrednici de Duhul, adică numai acelora cari printr'o îndelungată cultivare a virtuţilor, curăţindu-şi mintea de funingenea patimilor, primesc cunoştinţa celor dumnezeeşti, care se întipăreşte şi se aşează în ei dela prima atingere, asemenea unei feţe într'o oglindă curată şi străvezie [1]. Aceia însă a căror viaţă e împunsă, ca şi a mea, de petele patimilor, de abia pot să deducă din anumite socotinţe probabile  cunoştinţa  celor  dumnezeeşti,  fără să
1 II Regi 21, t—14,
Ră«p«aeari către Talasie
421
îadrăsnească a o pătrunde şi exprima cu deamă-mmtuL Şi eu ştiu limpede, cinstite Părinte, că întrucât le-ai pătimit, cunoşti cele dumnezeeşti şi le şti din experienţă mai bine decât le ştiu spune eu, care nu pot grăi nimic despre cele dumnezeeşti pe temeiul pătimirii lor [2]. Totuşi nu e de osândit nici osteneala aceasta a mea, mai ales din partea voastră, cari mi-aţi poruncit şi mi-aţi impus această osteneală «Ie-a grăi despre cele mai presus de putere.
Deci Saul înseamnă în acest loc al Sfintei Scripturi legea care împărăteşte cu litera ei prin puterea poruncii trupeşti peste Iudeii cei trupeşti [3), sau modul şi înţelesul trupesc al legii, care împărăteşte peste cei ce se lasă călăuziţi numai de literă.1 Fiindcă Saul se tălmăceşte după înţeles ca „iadul cerut". Poporul Iudeilor, adică, alegând viaţa de plăceri în locul împărăţiei şi a vieţii trăite virtuos in Duhul lui Dumnezeu, a cerut să împărătească peste el iadul, adică neştiinţa, în loc de cunoştinţă. Căci tot cel ce a căzut din iubirea dumnezeească, e stăpânit prin plăcere de legea care nu poate păzi nici 9 poruncă dumnezeească, sau nici nu vrea să o păzească.
După altă tălmăcire, Saul înseamnă „ceva dat cu dobândă" sau „împrumutat cu dobândă". Căci nu sa dat legea scrisă celor ce au primit-o spre a le ti ea o avuţie, ci ca să-i pregătească spre făgăduinţa aşteptată. De aceea dându-i Dumnezeu lui Saul împărăţia, în legământul făcut cu el nu i-a făgăduit împărăţia veşnică. Fiindcă tot ce se dă ca împrumut nu i se face celui ce l-a primit avuţie proprie, ci pricină de muncă şi de osteneală spre adunarea altei avuţii. Iar Resfa, ţiitoarea lui
.' Această interpretare a lai Saal si ia Cap. teol. II, 52—53; P. G. 9», 1143; Filoe. rom. II, p*. li».
1
42?
Filocalia
Saul, se tălmăceşte „drumul gurii".  Drum al gurii este, însă, învăţarea legii numai prin rostirea cuvintelor, adică aducerea ei în casă în mod nelegitim. Aceasta o face cel ce cultivă numai slujirea trupească a legii, din care nu i se naşte nici un rod bun şi evlavios [4J.   Căci cel ce se îndeletniceşte numai cu partea trupească a legii prin învăţarea cuvintelor, nu are slujirea aceasta a legii într'o împreunare legitimă cu raţiunea.  De aceea ceea ce i se naşte e vrednic de osândă şi de ocară. Căci din impreunarea nelegiuită cu Resfa se naşte Ermonti şi Memfivoste, cari înseamnă: „anatema lor" şi „ruşinea gurii lor".  De fapt Ermonti, după un înţeles, se tălmăceşte „anatema", iar Memfivoste, „ruşinea gurii lor". „Anatema'lor" este stricăciunea păcatului cu gura adusă de lucrarea patimilor [5J.  Iar Memfivoste este mişcarea nenaturală a minţii spre rău, sau gândul născocitor de rele al minţii, care este şi se numeşte ruşinea minţii.
Sau „anatema lor" este locul în care e ţinută firea acum spre certare, adică lumea aceasta [6], care a devenit ţinutul morţii şi al stricăciunii din pricina păcatului şi în care a căzut primul om din Rai după călcarea poruncii dumnezeeşti. Această lume o naşte prin afecţiunea iubitoare de plăcere a voii, adică prin pofta lumească, din împlinirea legii numai prin rostirea cuvintelor, cel ce nu străbate cu mintea spre frumuseţea şi măreţia dumnezeească a duhului dinlăuntru literii legii. Iar „ruşinea gurii lor" este cultivarea în minte a gândurilor iubitoare de lume şi de trup. Căci îndată ce din chipul văzut al legii trupeşti sau al literii ei obişnueşte să se nască prin afecţiunea voii lumea, adică dispoziţia iubitoare de lume, se naşte şi cultivarea cu mintea a gândurilor iubitoare de lume şi trup [7J.
Răspunsuri către Taiasie
423
Sau iarăşi „anatema lor" este mişcarea urîtă, pământească şi fără formă a patimilor, iar „ruşinea gurii lor", mişcarea minţii care adaugă patimilor un chip şi plăsmueşte o frumuseţe plăcută simţurilor {&*]. Căci fără puterea născocitoare a minţii, patima nu e dusă spre plăsmuirea unei forme. Prin urmare cel ce mărgineşte înţelesul unei făgăduinţe dumnezeeşti numai la litera legii, are învăţătura legii numai ca pş o ţiitoare, nu ca pe o soţie legitimă. De aceea în chip necesar o astfel de învăţătură naşte anatema şi ruşinea, nu din pricina ei, ci a celui care o ia, adică se împreună cu ea în chip trupesc. Căci cel ce crede că Dumnezeu a rânduit prin lege jertfele şi sărbătorile, Sâmbetele şi lunile nouă, pentru desmerdarea şi odihna trupului, cu siguranţă va cădea sub puterea patimilor şi sub ruşinea murdăriei gândurilor lor spurcate; acela va fi robul lumii ce se strică şi al îndeletnicirii cu gânduri trupeşti; de asemenea al materiei şi al formei patimilor [9], neputând avea în cinste nimic altceva decât cele supuse stricăciunii. De aceea poate unul ca acesta naşte în chip păcătos pe Merob, care la rândul ei naşte cinci fii lui Ezdriel. Merob se tălmăceşte „saturarea gâtlejului", care nu e altceva decât lăcomia pânteceluL Aceasta înţelegând porunca în chip iudaic, naşte lui Ezdriel modurile de întrebuinţare abuzivă a simţurilor. Ezdriel este partea contemplativă a sufletului, căci numele acesta se tălmăceşte „putere dumnezeească", sau „ajutor tare", sau „vedere puternică". Iar acestea nu sunt decât mintea cea făcută după chipul lui Dumnezeu, dar înduplecată apoi să se împreune cu lăcomia pântecelui, care este fiica legii înţeleasă trupeşte, adică a literii. Căci mintea fiind convinsă de litera legii că desmerdarea trupului este o poruncă dumnezeească, nu o primeşte decât pe aceasta
424
FiloeaMa
Răspunsuri către Talasie
425
spre convieţuire, socotind-o dumnezeească şi cinstind-o ca pe o fiică a legii care împărăteşte.1 Şi .1 aşa face să se nască din ea modurile de întrebuin- ' ţare abuzivă a simţurilor [10]. Căci odată ce pârlea contemplativă a sufletului, ascultând de litera legii, îmbrăţişează desmerdarea trupească în vederea con- j vieţuirii cu ea,5 socotind-o din pricina poruncii dum- i nezeească, începe să întrebuinţeze simţurile contrar firii, nemai îngăduind întrebuinţarea nici unei lucrări a simţurilor conform cu firea.
Deci cel ce se îndeleptniceşte cu slujirea legii în chip trupesc [11], are cunoştinţa celor dumnezeeşti ca pe o ţiitoare, nu ca pe o soţie legiuită, şi face să se nască din ea „anatema" (osânda] lucrării patimilor şi „ruşinea" gândurilor urîte din ele; iar din Merob (fiica lui Saul], adică din lăcomia pântecului, dobândeşte ca nepoţi modurile întrebuinţării abuzive a simţurilor [41].  Din această pricină ei obişnueşte să omoare raţiunile şi gândurile aflătoare în firea lucrurilor, adică pe cele conforme cu firea, ca pe nişte Ghibeoniţi. Căci Ghibeoniţii se tălmăcesc „munteni", sau „plutitori în văzduh" (meteori], indicând de sigur raţiunile mai înalte ale contemplaţiei naturale, sau gândurile noastre conforme cu firea.' Pe S acestea le ucide Saul şi oricine imită pe  Saul M prin dispoziţia sa lăuntrică, prin faptul că, lăsâa-      . S du-se amăgit de a se ţine numai de litera legii, |K lapădă şi strâmbă raţiunile cele după fire.  Căci m- IW menea nu poate să primească o raţiune sau un gând i»
——— . j^H
(v6uO() este îh greşeşte de genal Masculin, deci  poate ia- .'^H
caipai pe Saai, 'if^H
' Mintea (voOţ) e ia greceşte de genal mascalin,  iar desaaerdarea
ţţpUyl)] de genal femeain. Astfel li se potriveşte taaagiaea împreunării caa- -H^^M jagate.                                                                                              ' J^H
5 Raţiaaile şi gândarile (Xâţot x«l yfifiapof) sunt Ia greceşte de genul ;^^^H
firesc, dacă dă atenţie numai slujirii trupeşti a legii Fiindcă simboalele nu sunt acelaş lucru cu firea. Iar dacă simboalele nu sunt una cu firea, e limpede că cel ce se lipeşte de simboalele legii, ca de prototipuri, nu poate nici când să vadă ce sunt lucrurile dapă firea lor. De aceea respinge nebuneşte raţiunile cele după fire [12]. £1 nu cugetă că trebre ocrotiţi aceia, cari au fost cruţaţi de Iisus1 şi pentru cari acela a purtat şi un răsboiu înfricoşat împotriva celor cinci regi ce au năvălit împotriva lor, răsboiu îa care a luptat şi cerul însuşi, prin pietre de grindină,2 alăturea de Iisus împotriva celor ee s'au ridicat asupra Ghibeoniţilor; aceia pe cari Cuvântul cel întrupat i-a pus să care lemne şi apă la cortul dumnezeesc, adică la Sfânta Biserică, preînchipuită prin cort3 [13]. Căci acesta este Iisus care a ucis modurile (de activitate) şi gândurile pătimaşe, cari sau ridicat prin simţuri împotriva lor. Fiindcă totdeauna Iisus, Cuvântai [Raţiunea] lui Dumnezeu, ocroteşte raţiunile contemplaţiei naturale, punându-le să care lemne şi apă la cortul dumnezeesc al tainelor Sale, adică să procure materia ce se aprinde de lumina cunoştinţii dumnezeeşti şi să dea prilejui pentru curăţirea de petele patimilor şi pentru creşterea vieţii îa duh. Căci fără contemplaţia naturală nu se susţine în nimenea in niciun chip puterea tainelor.
Nu e greşit însă, nici protivnic evlaviei, să se spână şi aceea, că Ghibeoniţii înfăţişează soarta neamarilor ce vin la Iisus, împlinitorul făgăduinţelor dumnezeeşti, care le măntueşte învăţându-le să care lemne şi apă, adică să poarte pe umerii virtuţilor, pria fapte, raţiunea tainică şi mântuitoare a crucii şi
' Is. Nav. 9. 3 arm. * Is. Ifav. 10, 5 arm. 3 Is. Nav, 10, 21.
426
FiloeaUa
a renaşterii dumnezeeşti prin apă; şi să procure chivotului dumnezeesc al credinţii celei evlavioase prin făptuire omorîrea mădularelor pământeşti,1 ca pe nişte lemne, iar prin contemplaţie revărsarea cunoştinţii în duh, ea pe o apă [14].
Deci fie că preînchipuiesc raţiunile contemplaţiei naturale, fie neamurile mântuite prin credinţă, Ghi-beonitiiâl au pe cel ce s'a hotărît să trăiască în chip iudaic numai după litera legii, drept duşman care luptă împotriva celui ce se mântueşte.  Căci acesta, slujind pântecelui ca lui Dumnezeu2 şi înfăţişându-şi ruşinea ca pe un lucru vrednic de cinste, se alipeşte de patimile de ocară de parc ar fi dumnezeeşti şi de aceea nu se îngrijeşte decât de lucrurile vremelnice, adică de materie şi formă şi de lucrarea încincită a simţurilor rău întrebuinţate; de cele dintâi ca de nişte fiii ai ţiitoarei Resfa, iar de cele din urmă ca de nişte nepoţi dela necinstita fiică Merob.  Iar simţirea   [lucrarea  simţurilor]   unindu-se   cu materia şi forma, pe deoparte dă naştere patimei, pe de alta ucide şi stârpeşte cugetările cele după fire [15]. Pentrucă raţiunea firii nu se poate arăta la un loc cu patima, precum nici patima nu se naşte împreună cu firea* [16].
Deci cel ce se ţine numai de litera Scripturii ca Saul, pe de o parte respinge raţiunile cele după fire, iar pe de alta nu crede, în chemarea neamurilor anunţată tainie de mai înainte, căutând în lege, aşa cum o înţelege el, numai plăcerea trupului. Iar câtă vreme stăpâneşte această dispoziţie trupească peste cei ce, înţelegând astfel legea, trăiesc numai după
1 Col. 5, 3. 1 Fii. 3, 19.
* Patima e contrară firii, iar firea' existând totdeauna potrivit unei raţiuni, patima e contrară şi raţiunii.
Răspunsuri către Taiasie
427
simţuri, nu se iveşte în ea foamea cunoştinţei duhov* niceşti [17]. Pentrucă foamea este absenţa bunurilor ce au fost cunoscute odată prin experienţa însăşi şi lipsa totală a mâncărilor duhovniceşti cari întreţin 'sufletul. Căci cum va socoti cineva ca foame sau ca lipsă absenţa celor pe cari nu le-a cunoscut niciodată? De aceea, cât trăeşte Saul nu se iveşte foametea, pentrucă nu se simţea lipsa cunoştinţei duhovniceşti cât trăia litera legii şi împărăţea peste Iudeii cei pământeşti cu înţelegerea.  Când însă începe să strălucească raza harului evanghelic şi ia David împărăţia peste cei duhovniceşti cu înţelegerea, cu alte cuvinte legea înţeleasă duhovniceşte, lucru care se întâmplă după moartea lui Saul, adică după sfârşitul literii [căci David se tălmăceşte „dispreţuire" şi „cel tare la vedere", primul înţeles potri-vindu-ise din punctul de vedere al Iudeilor, întrucât litera copleşeşte duhul, iar al doilea din punctul de vedere al creştinilor, întrucât duhul birue şte litera] [18], atunci se simte foametea cunoştinţei duhovniceşti. Şi anume o simte poporul credincios în deobşte şi sufletul fiecăruia în deosebi, când alege învelişul de dinafară al literii în locul contemplaţiei tainice în duh şi socoteşte, aşa zicând, sufletul Scripturii mai de necinste decât trupul ei [19]. Căci cu adevărat flămânzeşte poporul celor ce cred şi au cunoscut adevărul, ca şi sufletul fiecăruia, atunci când cade din contemplaţia duhovnicească prin har şi ajunge în robia formelor şi chipurilor literii, care nu hrăneşte mintea cu înţelesurile măreţe, ci umple simţirea cu năluciri pătimaşe prin figurile trupeşti ale simboalelor Scripturii. Din aceaală pricină se spune că foametea de cunoştinţa lui Dumnezeu se prelungeşte „trei ani, unul după altul". Căci tot cel ce nu-şi .însuşeşte înţelegerea duhovnicească a dumnezeeştii
428
FiloeaUa
Scripturi, lapădă pe de o parte, deodată cu ea, asemenea Iudeilor, şi legea naturală, iar pe de altă parte nu cunoaşte nici legea barului, prin care lise dă celor călăuziţi de ea îndumnezeirea. '' ,
prm urmare foametea celor trei ani înseamnă lipsa de cunoştinţă care le vine din cele trei legi, din cea naturală, din cea scrisă şi din cea a harului, •©răspunzător cu fiecare, celor ce nu caută prin contemplaţie înţelesul lor mai înalt. Căci nu poate cultiva •âtuşi de puţin ştiinţa Scripturilor acela care lapădă raţiunile naturale ale lucruritor în contemplarea sa şi dă atenţie numai simboalelor materiale, negân-dindu-se la nici un înţeles duhovnicesc mai înalt {20}. Pentruc? atâta timp cât stăpâneşte numai laturea istorică a S fripturii încă n'a încetat stăpânirea celor trecătoare şi vremelnice asupra înţelegerii, ci chiar dacă a murit Saul, mai trăesc copiii şi nepoţii lui, cari sunt şapte la număr. Cu alte cuvinte din slujirea trupească şi vremelnică a legii obişnueşte să se nască în cei iubitori de trup, pentru pricina amintită, o dispoziţie pătimaşă, ce-şi are ca încurajare în rătăcire porunca arătată în simboâle (21]. Pentru această pricină socotesc că nu s'a ivit foamete în zilele lui Saul, adică nu se simţea lipsa cunoştinţii duhovniceşti în vremea slujirii după trup a legii, ci în vremea harului evanghelic. Căci abia acum după ce a trecut împărătia Mterii, flămânzim când nu înţelegem dshovniceşie toată Scriptura, pentru faptul că nu gustăm din slujirea cea tainică în duh, aşa cum se cuvine creştinilor. Iar când ne trezim la simţire asemenea lui David şi eăntăm faţa Domnului (22], înţelegem limpede că harul cunoştinţii s'a luat dela noi din pricină că n am primit raţiunile cele după fire, pentru a întră la contemplaţia tainică în duh, ci suntem lipiţi încă de gândurile trupeşti din litera leg».
li
'4
Răspunsuri către Taiasie
42t
„Şi a căutat David, zice Scriptura, faţa Domnului. Şi a zis Domnul: Peste casa Iui Saul nedreptatea, pentru că a ojmorît pe Ghibeoniţi". David este toată nuntea străvăzătoare, care vieţueşte in Hristos (23) şi caută totdeauna faţa Domnului. Iar faţa Domnului este contemplaţia şi cunoştinţa adevărată a celor dumnezeeşti, pe care căutând-o cineva prin virtute, află pricina pentru care lipseşte (cunoştinţa] şi primeşte porunca să dea morţii pe cei doi fii al lui Saul din ţiitoarea sa Resfa şi pe cei cinci fii ai fiicei sale, Merob. Saul se tălmăceşte, cum am spus, prin „iadul cerut", sau „neştiinţa dorită". Iar „neştiinţa dorită" înseamnă desigur litera legii, adică stăpânirea slujirii trupeşti a legii, cu alte cuvinte a părţii trupeşti a legii; sau mintea lipită trupeşte numai de materia literii prin simţuri (24]. Resfa se tălmăceşte „calea gurii", care înseamnă învăţarea legii numai prin rostirea cuvintelor. Căci „calea gurii", dar nu şi a înţelegerii, o foloseşte cu adevărat numai cel strein de contemplaţia duhovnicească a iegii. Iar fii Resfei sunt Er-monti şi Memfivoste. Ermonti se tălmăceşte „anatema lor", ceea ce înseamnă stricăciunea lucrării păcătoase a patimilor prin trup. sau locul, adică lumea, în care se suportă pedeapsa pentru călcarea poruncii, cu alte cuvinte afecţiunea din plăcere faţă de lume, sau poate mişcarea pământească, urîtă şi diformă a patimilor. Iar Memfivoste se tălmăceşte „ruşinea trupului lor", ceea'ce înseamnă mişcarea nenaturală a minţii spre păcat adică gândirea născocitoare de patimi, sau poate cultivarea gândurilor iubitoare de lume şi de trup, sau, m sfârşit, mişcarea minţii care dă chip patimilor şi plăsmueşte frumuseţi plăcute pentru simţuri Aceştia sunt fiii, pe cari îi naşte legea scrisă şi mintea ce se lipeşte numai de litera legii, din slujirea legii numai prin rostirea cuvintelor. Iar Merob, fiica lui Saul, se
/
430
FilocaMa
tălmăceşte „saturarea gâtlejului", ceea ce înseamnă lăcomia pântecelui. Căci litera legii, care închide în simboale pe cei ce slujesc ei, şi mintea eare mărgineşte legea în chip literal la figuri, de dragul vieţii trupeşti, nu pot da naştere decât desmierdării trupului şi afecţiunii faţă de cele materiale. Iar cei cinci fii ai Me-robei, fiica lui Saul, sunt cele cinci moduri pătimaşe ale relei întrebuinţări a celor cinci simţuri, pe cari le naşte lui Ezdriel, adică părţii contemplative, afecţiunea care slujeşte prin lege numai trupului, prin desmierdarea lui.
Pe aceşti doi fii ai lui Saul [adică materia şi format [25], şi pe cei cinci nepoţi ai lui [adică cele cinci moduri ale mişcării abuzive a simţurilor spre materie şi formă, sau împletirea pătimaşă şi nenaturală a simţurilor cu cele sensibile, sau cu cele supuse timpului şi curgerii], după moartea lui Saul [adică după trecerea slujirii trupeşti a legii şi după trecerea ne-ştiinţii], David îi predă, ia porunca dumnezeească, Ghi-bioniţilor, cari vieţuesc pe înălţimea muntelui lui Saul [adică a contemplării duhovniceşti a legii], ca să-i omoare. Cu alte cuvinte legea duhovnicească, sau mintea, predă afecţiunea generală a celor de sub timp faţă de partea trupească şi sensibilă a simboalelor, raţiunilor şi gândurilor mai înalte ale contemplaţiei naturale, pentru a o stârpi şi ucide.
Căci dacă cineva nu a deosebit mai înainte în chip natural1 lucrurile dumnezeeşti şi spirituale din simboale [26] şi dacă drept urmare nu s'a născut în el dorul de a se apropia numai cu mintea de frumuseţea celor spirituale, scoţând cu totul afară simţirea [lucrarea simţurilor) dela adâncurile dumnezeeşti, nu se poate elibera de varietatea trupească a figurilor. Iar câtă vreme umblă după acestea, ţinându-se de literă, pe
1 tpuatXW?. Din scolia 26 se vede eă e vorba de contemplaţia naturala'
Răspunsuri câtre Talasie
431
drept cuvânt nu află alinare foamei de cunoştinţă. Căci s'a osândit pe sine să mănânce pământul Scripturii, sau trupul, asemenea şarpelui cel amăgitor, dar nu înţelesul, sau duhul şi sufletul Scripturii, adică pâinea cea cerească şi îngerească [înţeleg contemplarea şi cunoştinţa duhovnicească, cea în Hristos, a Scripturilor), mâncare pe care o dărueşte Dumnezeu din belşug celor ce-L iubesc pe El, precum s'a scris: „Pâine din cer le-a dat lor, pâinea îrigerilor a mâncat Omul".1
Prin urmare dacă dorim să ne saturăm cu harul dumnezeesc, trebue să stârpim înţelegerea trupească, cea după simţuri, a Scripturii, care dă naştere patimilor şi dispoziţiei afectuoase faţă de cele vremelnice şi trecătoare [sau lucrării pătimaşe a simţurilor, îndreptată spre cele sensibile). Să le stârpim şi pe acestea ca pe nişte fii şi nepoţi ai lui Saul prin contemplaţia naturală, întru înălţimea raţiunilor [cuvintelor] dumnezeeşti, ca într'un munte. Căci dacă, după cuvântul dumnezeesc, asupra lui Saul şi asupra casei lui atârnă nedreptatea, fiindcă a omorît pe Ghibeoniţi, e vădit că legea înţeleasă numai după literă, adică poporul Iudeilor şi tot cel ce imită pe acela în ce priveşte înţelegerea [căci pe aceştia i-a numit Scriptura casa îui Saul] săvârşeşte nedreptate faţă de adevăr. Fiindcă acesta mărgineşte înţelesul legii numai la literă şi nu primeşte contemplaţia naturală, care ajută la descoperirea cunoştinţii ascunsă tainic în literă şi mijloceşte între figuri şi adevăr, desfăcând pe cei călăuziţi de ea dela cele dintâi şi ducându-i spre cel din urmă, ci o respinge pe aceasta cu totul şi o înlătură dela cunoaşterea tainică a celor dumnezeeşti.
Aşadar cei ce caută vederile celor dumnezeeşti trebue să omoare această înţelegere trupească, vre-
1 Ps. 74, 24. Interpretarea aeeasta a pâinii îngerilor a se vedea si îa Origens De oratione, P. G. 11, 515.
432
FilM&Ua
■nelnică şi trecătoare a legii, prin contemplaţia naturală, întru înălţimea cunoştinţii, ca într'un munte. „Şi" a chemat, zice, David pe Ghibeoniţi şi le-a zis lor: Ce voi face vouă şi cu ce să vă împac, ca să binecuvântaţi moştenirea Domnului? Şi au zis către rege: Bărbatul care ne-a zdrobit pe noi şi ne-a prigonit şi a socotit să ne stârpească pe noi, să-1 pierdem pe el, ca să nu mai stea în tot hotarul lui Israil. Daţi-ne nouă şapte bărbaţi din fiii lui şi-i vom spânzura pe ei Domnului în muntele lui SauL Şi a luat regele pe cei doi feciori ai Resfei, fiica lui Aia, ţiitoarea lui Saul, pe Ermonti şi pe Memfivoste, şi pe cei cinci feciori ai Merobei, fiica lui Saul, pe cari i-a născut lui Ezdriel. Şi i-a dat pe ei în mâna Ghibeoniţilor. Şi i-au spânzurat pe ei în munte înaintea Domnului. Şi au căaut acolo cei şapte împreună. Şi i*au omorît în zilele secerişului, la începutul secerişului oarzelor".1 Unde aflăm în istorie să fi stârpit Ghibeoniţii pe Saul „ca să nu mai stea el în tot hotarul lui Israil"? Căci Maribaal, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, a fost scăpat de regele David,2 ca şi mulţi alţii din familia lui Saul, cum se arată în Cartea Paralipomenelor.3 Şi cum pot spune Ghibeoniţii, luând din sămânţa lui Saul şapte bărbaţi: „îl vom pierde pe el, ca să nu mai stea în tot hotarul lui Israil", odată ce acela murise cu mulţi ani înainte? Precum se vede sa amestecat în povestirea istorică ceva fără noimă, ca să ne îmboldească să căutăm adevărul mai înalt al celor scrise. Deci stârpeşte înţelesul cel trupesc al Scripturii, adică pe Saul din tot hotarul lui Israil, cel ce omoară de fapt prin contemplaţia naturală, ca prin nişte Ghibeoniţi, afecţiunea pofticioasă şi trupească faţă de materia
1 II bup. 21, 2—9.
' II laip. 21. 7. Dar asolo i se spune.fiului lui IenaUu tot MemriTOst*. * I Parali». 12. 2.
Răspunsuri către Taiasie
433
nestatornică şi curgătoare, afecţiune născută în suflet din legea scrisă. Acela ucide, ca pe nişte fii şi nepoţi ai lui Saul, înţelesul pogorît al legii, prin mijlocirea contemplaţiei naturale, întru înălţimea cunoştinţii ca într'un munte, şi descopere înaintea Domnului prin mărturisire, înţelegerea trupească a legii de mai înainte. Căci aşa poate fi înţeleasă „spânzurarea înaintea Domnului", de către cei iubitori de învăţătură. Aceia scot prin cunoştinţă la lumină înţelegerea greşită ce o aveau despre lege luată după literă [27]. Dar tot cel .-ce a ucis înţelegerea trupească a legii, a ucis şi a stârpit desigur litera legii „ca să nu mai stea în tot hotarul lui Israil", adică în toată raţiunea contemplaţiei duhovniceşti [28]. Căci Israil se tălmăceşte „minte văzătoare de Dumnezeu". Dar e vădit că laturea trupească a legii nu se mai poate afla în nici un fel în contemplaţia duhovnicească a celor ce au ales duhul în loc de literă. Căci, după cum s'a scris, „Duh este Dumnezeu şi cei ce se închină lui se cade să I se închine în duh şi adevăr",1 nu în literă. Fiindcă „literat omoară, iar duhul face viu".2 Pentru aceasta ceea.ce obişnueşte să omoare, trebue să fie omorî! prnv,duhul de viaţă făcător. Căci este cu neputinţă să Şi să lucreze împreună partea trupească şi partea dumnezeească a legii, adică litera şi duhul, odată ce nu poate lucra în armonie ceea ce nimiceşte viaţa cu ceea ce o hărăzeşte prin fire [29\. &
*Deâ socotind acest loc ca istorie, ceea ce spune Scriptura nu corespunde adevărului. Căci cum au stârpit Ghibeoniţii pe Saul din tot hotarul lui Israil, odată ce se află şi după aceea mulţi din familia lui in popor? Dar înţelegând acestea spiritual, aflăm în chip clar că legea scrisă, adică rânduiala trupească
1 Io. 4, 24. 4 n Cor. 3. 7,
3*
434
Fîlocalia
a slujirii în simboale e desfiinţată total prin mijlocirea contemplaţiei naturale întru înălţimea cunoştinţii. Căci unde mai dăinueşte tăierea împrejur a trupului când legea e înţeleasă duhovniceşte ? Unde mai sunt Sâmbetele şi începuturile lunilor? Unde praznicele sărbătorilor? Unde mai e rânduiala jertfelor, a odihnei pământului şi celelalte prescripţii ale slujirii trupeşti a legii? Căci privind lucrurile în chip natural, ştim că desăvârşirea nu stă în a tăia ceva din întregimea cea după fire lăsată de Dumnezeu [30]. Doar nu stă desăvârşirea în ciuntirea meşteşugită a firii şi în lepădarea prin născocire a ceea ce i s'a dat dela Dumnezeu potrivit cu raţiunea creaţiunii. Altfel am socoti Că meşteşugul e mai puternic ca Dumnezeu în întărirea dreptăţii şi am considera ciuntirea născocită a firii drept întregire a unei dreptăţi ciuntite după creaţiune [30]. Ci din locul tipic pe care-1 ocupă părticica tăiată învăţăm să facem în chip duhovnicesc [gnostic] tăierea împrejur a dispoziţiei pătimaşe a sufletului, ca aplecarea voii noastre să se conformeze mai deplin cu firea, corectând legea pătimaşă a naşterii [facerii] adăugată pe urmă. Căci tăierea tainică [mistică] împrejur constă în tăierea totală a afecţiunii pătimaşe a minţii faţă de naşterea [facerea] ivită pe urmă' [31].
Iar Sâmbăta [Sabatul] este oprirea deplină a lucrării patimilor şi încetarea totală a mişcării mmţii
1 Despre tăierea împrejur veri si Capetele fi no st. I, 40—41; Filocalia II, p. 137; P. G. 90, 10%. şi Ambigua P. G. 91, 1392—3. Acolo am tradus; ntpl rt)V TfEVSOlV; fată de cele ce se nasc şi pier, luându-mă după interpretarea lui Hans Urs von Balthasar. Dar Întrucât de aci se vede că legea acestei feveoiC e introdusă ulterior la creaţie, ea trebae să Însemn» modul pătimaş al naşterii, sau patima Împreunată cu ea şi nu in general facerea, saa devenirea, sau cele ce se nasc şi pier. Ea e iiclxnjtoy sau knelotXXXOV, adausă la fire, nu ţine fiinţial de fire şi prin tăierea ei nu se Înlătură ceva. propriu firii, ci voinţa se conformează mai degrabă firii.
R&spunsur? către Talasie
435
spre cele create, precum şi desăvârşita trecere la Dumnezeu1 [32]. Cel ajans apoi la Dumnezea, atât cât e cu putinţă omului, prin virtute şi cunoştinţă, nu trebue să mai cugete, ca la niscai lemne,2 la vreo materie oarecare ce aprinde patimile, nici să mai adune raţiunile firii, ca să nu dogmatizăm ca Elinii un Dumnezeu ce se îndulceşte cu patimile sau se măsoară cu hotarele [definiţiile] firii.8 Căci atunci pe Dumnezeu nu-L strigă decât tăcerea desăvârşită [33] şi nu şi-L reprezintă dvcât neştiinţa totală prin depăşire
Iar începuturile luntrilor zicem că sunt diferitele iluminări ce ne întâmpină pe drumul zilelor trăite în virtute şi cunoştinţă [34], cu ajutorul cărora privind deodată peste toate veacurile, Împlinim anul
1 Despre Sabat vezi şi cap. gaost. I 35—3", 51— 60, II 64—65. In general şi In acele locuri găsim aceeaş Întreită gradaţie ia intrepretarea mistică a Sâmbetei; 1. oprirea dela păcat, 2. oprirea dela activităţile indreptate spre făpturi. 3 străbaterea minţii la Damnezeu. Dar in cap. gnost. mai găsim intre prima oprire şi a doua Încă una: oprirea activităţii naturale a simţurilor, când rămâne activă numai mintea In contemplarea naturală a raţiunilor din lucruri (I 38). Evagrie spusese: „Sabatul este liniştea sufleiului raţional care na trece hotarele firii" (cap. prognost. IY, 44, Frankeaberg p 291). Conform ca imanentismul său, Evagrie nu interpretează Sâmbăta şi ea o depăşire a graniţelor firii. Comentarul lui Baboi intrepretează acest cap. aşa :
.Cei ce prin vieţuire morală au ajuns la acea linişte naturală, îacât safletul nu se mai lasă atras de cele pământeşti, păstrează acea ordine naturală şi nu mai trec peste graniţn naturală a firii lor raţionale, pe care • pus-o Dumnezeu In ei la creaţiune. ci o păzesc cu grijă in lăuntrul lor sp»« fericirea proprie'1.
Pe când pentru Maaim Sâmbăta simbolizează şi o trecere a sufletului dincolo de toate la Dumnezeu, pentru Evagrie ea e numai o revenire a firii la graniţele ei, din abaterile prin păcat. După Maxim Sâmbăta simbolizează mai mult decât tăierea imprujar, eare e Înlăturarea a tot ce s'a adaus In chip rău la fire; pentru Evagrie au e mai mult.
' Num. 15, 32. Evagrie incă folosise tipul omului care, adunând lemne Sâmbăta, a fost ars (se Înţelege In cuptorul patimilor). (Cap, prognost. IV, 36, Frankenberg, 281).
3 De aci se vede că Sâmbăta simbolizează ridicarea şi' peste contemplarea raţiunilor din lume.
* Sâmbăta aşadar simbolizează şi teologia apofatică.
28*.
436
Filoca||a
primit al Domnului1 „împodobit cu cununa bunătăţii".8 Iar cununa bunătăţii este credinţa curată, Împodobită cu cuvintele înalte ale dogmelor şi ca cugetările duhovniceşti, ca cu nişte pietre preţioase şi încoronând mintea iubitoare de Dumnezeu, ca pe un cap [35]. Sau mai bine, cununa bunătăţii este [36] Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, care cu felurimea modurilor Providenţii şi ale Judecăţii, adică prin înfrâ-narea dela patimile de bunăvoie şi prin răbdarea celor fără de voie [37], înconjoară mintea ca pe o frunte \şi prin împărtăşirea harului îndumnezeirii face mintea mai frumoasă decât pe Sine însuşi.
Dintre sărbători, cea dintâi [38] este simbolul filosofiei active, care trece pe cei călăuziţi de ea din Egiptul păcatului la virtute; a doua [39] este chipul contemplaţiei naturale în duh, care aduce lui Dumnezeu ca pe o pârgă a secerişului cunoştinţa evlavioasă despre lucruri; a treia simbolizează taina teologiei [a cunoştinţii de Dumnezeu [40], îmbrăţişând aptitudinea [deprinderea] cunoaşterii tuturor raţiunilor duhovniceşti din făpturi, desăvârşita nepăcătuire prin har în temeiul iconomiei Cuvântului întrupat şi ne-schimbabi itatea nemuritoare şi desăvârşită în bine, ca una ce e împreunată cu trâmbiţi, cu jertfă de împăcare şi cu fixarea de corturi.3
Acesta socotesc că este un înţeles al cinstirii zilelor. Căci nu a poruncit Dumnezeu să se cinstească Sâmbăta, începuturile lunilor şi sărbătorile, fiindcă a voit să fie cinstite anumite zile de către oameni In felul acesta i-ar fi învăţat prin porunca legii să slujească făpturii in locul Făcătorului, fă-cândui să-şi închipue că zilele sunt venerabile prin
1 Is. 61, 2. /   * Ps. 42, 2.
3 Trâmbiţele vestesc cunoştinţa, jertfa adnee curSţta <3e păcate, iar fixarea costului Înseamnă fixarea trupului ca să n« se mai sfărâme.
Răspunsuri către Taiasie
437
fire şi de aceea trebue să li se aducă închinare [41]. Dumnezeu însă a indicat simbolic că El este acela care trebue să fie cinstit prin zile. Căci El este Sâmbăta, ca Cel ce e repausul sufletului după ostenelile în trup şi odihnajdupă străduinţele pentru dreptate [42].1 El este şi Pasca,  fiindcă  slobozeşte pe cei ţinuţi în robia amară a păcatului.  Dar este şi Cincizecimea, ca început şi sfârşit [ţintă finală] aî lucrurilor şi ca raţiune [cuvânt], întru care se cuprind toate prin fire [44].   Căci dacă Cincizecimea cade după perioada unei săptămâni de săptâmânf,   ea este o zecime  încincită.  Dar  aceasta   înseamnă că natura celor create, care după raţiunea sa e încincită, din pricina simţurilor, după străbaterea naturală a timpului şi a veacurilor se va sălăşlui în Dumnezeu, Cel unul după fire, ne mai având nici o margine,* căci în Dumnezeu nu este nici un interval. Fiindcă spun unii că Cuvântul este o monadă ce se lărgeşte ca Providenţă, înaintând în cele zece porunci. Când însă firea se va uni după har cu Cuvântul, nu vor mai exista cele fără de cari nu este nimic,3 încetând mişcarea ce transformă [alterează] pe cele ce se mişcă prin fire. Căci stabilitatea mărginită» în care se găseşte în chip necesar prin transformare mişcarea
' Sensul acesta al Sâmbetei nu-1 găsim atât de clar in cap. gnost. De aci se pare eă cap. gnost. sunt scrise inainte de Răsp. către Taiasie şi nu pe urmă, cum crede Urs von Balthasar. In Ambigua se spune despre Sâmbăta eeva apropiat. Ea e t „marea zi a odihnii de lucrurile dumnezeeşti, care, după Scriptura Genezei, r.u are nici început, nici sfârşit, nici facfere; e arătarea eelor mai presus de hotar şi măsură după mişcarea celor definite prin măsură ; e identitatea nesfârşită a celor necuprinse ai neserise împrejur după ssUimea celor ce pot fi cuprinse şi scrise împrejur" (P. G. 91 ,1392), Aşadar7 Sâmbăta nu e numai ceva negativ, numai oprirea dela cele naturale, ci apariţia vieţii dumnezeeşti în om, sau mai bine zis chiar odihna dela cete naturale nu e decât opera lui Dumnezeu.
* La care să ajungă.
* Timpul şi spaţiul.
438
Fil6«alk
celor ce se mişcă, trebue să primească un sfârşit prin venirea stabilităţii nesfârşite, în care are să se odihnească mişcarea celor ce se mişcă.1 'Pentrucă unde este o graniţă după fire, este şi o mişcare ce transformă pe cele ce se află în acel cuprins. Iar unde nu este o graniţă, desigur că nu se va cunoaşte nici o mişcare care să transforme pe cele cuprinse acolo.* Lumea însă este un spaţiu mărginit şi o stabilitate mărginită, iar timpul o mişcare circumscrisă. De aceea mişcarea din cursul vieţii transformă cele aflătoare în lume.  Când însă firea va trece cu lucrarea şi cugetarea   peste  spaţiu şi timp [adică peste cele fără de cari nu este nimic, sau peste stabilitatea şi mişcarea mărginită) şi se va împreuna nemijlocit cu Providenţa, va afla Proviednţa ca pe o raţiune prin fire simplă şi stabilă ce nu are nicio margine şi de aceea nicio mişcare.  Deci până ce fjrea se află în lume în chip temporal, e supusă mişcării transformatoare, din pricina stabilităţii măr-
1 Lumea aceasta a tuturor lucrurilor şi fiinţelor e o stabilitate iatre două granife. (De pildă intre naştere şi moarte). Când graniţa din urmă a fost atinsă de o fiinţă, ea a Încetat, adică a trecat dincolo de graniţă. Dac tn Daanezeu fiinţele ni mai au nicio graniţă, deci nu mal au numai o afabilitate mărginită, ci una ««mărginită.
8 Prin făptui că orice lacra sau fiinţă creată are doaă graniţe, trebue si străbată distaaţa dela uaa până la alta. Acest interval (5l(£cnrac?Cţ) pe care trebae eă-1 parcurgă fiinţa, o fine In mişcare. Faptul că are o margine o face să •e mişte, dar şi să meară, sau să se transforme ia altceva când mişcarea o dace la graniţa sa ultimă. Dar In Dumnezeu nu mai • o margine peatra nimic. Deci ia El nimic nu mai moare sau nu se mai transformă. In El e o stabill-iate eternă. Pe de altă parte El nefiind caprina intre două graniţi, neaflâa-du-se un interval sau atai multe ce trebuesc străbătute, tn El na e nici mişcare propriu zis. Facem două observaţii. Prima; Stabilitatea (ardent) e luată aci In alt cens, decât In acela de iucremanire. E o stabilitate in sensul de persistare ta fiinţa proprie. Deci o stabilitate care na exclude desăvârşirea. Aşa se sintetizează odihna fi mişcarea (Ambig. P. G. 91, 1221: Dumaezem aici nu se mişcă, aiol nu stă). O altă observaţie: Intervalul e atât ceea ce   se   cuprinde   tatuatru   a  doaă   graniţi,   cât   şi   spaţiul   dintre gra-
ftăspunauri către Talasie
439
ginite a lumii şi a coruperii prin alterare în cursul timpului Dar ajunsă în Dumnezeu, va avea, datorită monadei naturale a Celui în care a ajuns,' o stabilitate pururea în mişcare şi o identică mişcare stabilă, săvârşită etern în jurul Aceluiaş, Unul şi Singur. £ ceea ce numeşte Scriptura sălăşluirea statornică şi nemijlocită a celor create în jurul primei lor cauze.
Taina Cincizecimii este deci unirea nemijlocită a celor providenţiaţi cu Providenţa, adică unirea' firii cu Cuvântul, prin lucrarea Providenţii, unire în care nu se mai arată nici timp nici devenire.* Iar trâmbiţa este Cuvântul, ca cel ce face să răsune în noi cunoştinţele dumnezeeşti şi negrăite. Tot El este şi ispăşire, ca Cel ce s'a făcut ca noi şi topeşte în Sine fărădelegile noastre şi cu darul harului du-novnicesc îndumnezeeşte firea care a păcătuit. Şi în
ai ţa finală părăsită şi alta iniţială neatiasă. Nici unul din aceste intervale na • In Dumnezeu. De aceea ia El făptura nu are parte nici de o evoluţie pria •are scoate la iveală forme aoui, nici de an sfârşit sau alterare, adică de-e Încetare totală de-a exista ca fiinţa cutare, pentru a iacepe după aceea ca altceva. Deci aici de mişcare (ca alterare), aici de încetare (ca moarte), ci de oprire ca mişcare eternă fi identică, de mobilitate stabilă, sau de stabilitate mobilă.
Un loc paralel al lai Maxim: „începutul oricărei mişcări naturale a eelor ce se mişcă este facerea (fiveat;) celor ce se mişcă* iar' Început al iaeerii lor este Dumnezeu ca Făcător. Sfârşit al facerii celor făeutc este stabilitatea (arhaic) pe care o produce după străbaterea tuturor celor mărginite, nemărginirea (dbmpfa). In aceasta se opreşte toată mişcarea celor ce ac mişcă tn mod natural, pentru faptul să nu există la ea nicio distanţă sau interval (Sc&irnua), neavând deci unde, cum şi spre ce să se mişte, Întrucât are pe Dumnezeu, care hotărniceşte chiar şi nemărginirea ce hotar- , aieeşte toată mişcarea, ca sfârşit în calitate de cauză". Amb. Lib. 91, 1217.
1 Dumnezeu, fiind prin natura Lai unitatea care e identică cu tetul, na are niei • graniţă. De aceea^cel aflător în Dumnezeu, neajungând nici când la o graniţă, nu piere şi nu se alterează in vaci. Continuitatea nemărginiţi a monadei divine, saa a vieţii ei, care se face viaţă a celui ajuns in Dumnczea, asigură stabilitatea eternă a acelaja.
* Ţtveoic. In anirea cu Dumnezeu nu mai e naştere, facere, deşvoltare şi moarte, sau transformare în altceva.
440 FiloeaUa
sfârşit El este şi infigerea corturilor, ca Cel ce ne fixează în neschimbabilitate prin deprinderea noastră
în bine asemenea lui Dumnezeu şi constitue legătura |
«are ne duce prin prefacere spre nemurire [45]. fP I
Iar dacă ne apropiem cu înţelegerea naturală de | Scriptură, nu credem că prin tăierea de dobitoace ne-
cuvântătoare şi prin stropiri de sânge II îndulcim pe |
Dumnezeu, ca să dea iertarea păcatelor ca o răsplată i
celor ce Ie aduc. Dacă am crede aceasta, ne-am în- .j
china, fără să ne dăm seama, unui Dumnezeu pătimaş, 1
eare doreşte cu patimă şi cu multă sârguinţă acele j&
lucruri,   pentru cari socotim şi pe oamenii ce le §
Caută   cu   mare   poftă,   ca   neînfrânaţi   şi   nestă- 1
pâniţi [46].   Ci   e  vorba  aci de  jertfe   duhovni- |
ceşti.   Căci  jertfe   duhovniceşti   ştim că sunt nu s
numai omorîrea patimilor înjunghiate cu sabia Du- •]
hului, care e cuvântul lui Dumnezeu, şi deşertarea în J intenţie a întregei vieţi din trup, asemenea sângelui, ci
şi aducerea înţeleaptă a moravurilor şi a tuturor *s facultăţilor naturale lui Dumnezeu, ca ardere de tot
în focul harului celui în duh, spre a le preda lui Dum- Jj
nezeu [47]. Astfel, înţelegând în chip natural1 fiecare m
din simboalele aflătoare în Scriptură, omorîm întru M
înălţimea contemplaţiei tainice, ca pe un munte, pe J|
şapte dintre fii lui Saul, adică predania vremelnică *
a legii2 şi stârpim pe Saul, adică înţelesul trupesc JH
legat de litera Scripturii, „spre a nu mai sta el în tot W
hotarul lui Israil", adică în contemplaţia duhovnicească. M
Căci trăind acesta cu adevărat, zdrobeşte, prigoneşte *
şi stârpeşte raţiunile şi gândurile naturale, prin faptul £W
că mărgineşte legea numai la trup, cinstind ca dum- jMâ
1 E Torba de contemplarea naturală, care se face în dnh, pria «ar, Î|H
spre deosebirea de privirea trupească, exterioară. tlHB
* Numărul «apte închipaeşte timpul. E vorba aci de latnra vremelnică» JuB
trecătoare a legii.                                 • j^H
Rjrnpunsuri către Taiasie _ 441
nezeeşti patimile de ocară [48]. Dar gândurile naturale, luând încuviinţare dela legea duhului, omoară aceste patimi pe toate deodată, la începutul secerişului oar-eelor, adică atunci când prin filosofia lucrătoare o raţiune cumpănită adună la un Ioc toate virtuţile.1 Atunci e omorît înţelesul pământesc al Scripturilor şi toată , năzuinţa trupească e stârpită cu desăvârşire. Căci îndată ce se îndeletniceşte cineva în mod raţional cu filosofia virtuţilor, şi-a mutat în chip firesc2 înţelegerea Scripturilor spre duh. El slujeşte acum în chip activ lui Dumnezeu întru înoirea duhului prin vederile ceie înalte şi nu întru vechimea literii prin înţelegerea coborîtă trupească şi simţuală a legii, spre a hrăni patimile şi a sluji păcatului, asemenea Iudeilor (49). El ucide cu fapta, prin gândurile naturale, înţelegerea pătimaşă şi trupească a leghV cum istoriseşte cuvântul Scripturiii, zicând: „Şi a luat regele pe cei doi fii ai Resfei, fiica lui Aia,, ţiitoarea lui Saul, pe Ermonti şi pe Memfivoste. şi pe cei cinci fii ai Merobei, fiica lui Saul, pe cari i-a născut lui Ezdriel, şi i-a dat pe ei în mâna Ghibeo-miţilor". Mâna Ghibeomiţilor este activitatea virtuoasă a gândurilor naturale [50], prin care sunt ucişi fiii Resfei, Ermonti şi Memfivoste, adică lucrarea patimilor şi mişcarea desfrânată a gândurilor născute dia învăţarea trupească a legii, numai prin rostirea cuvintelor. De asemenea cei cinci fii ai Merobei, adică modurile desfrânate ale celor cinci simţuri, născute din voluptate, prin întrebuinţarea contrară firii a lucrării lor. Pe acestea le omoară împreună,
1 E faza primă a vieţii duhovniceşti, faza purificării sau a dobândirii virtuţilor.
1 Mutarea la înţelegerea duhovnicească a Seripturii e naturali, pentrucă e «mrformă ca firea noastră şi cu firea Sofi^tnrM. Dar oa na are loc decât prin contemplarea naturală, care se faee ca a'utorul Duhului. Restabilirea in '        fire şi rămânerea în ea, nu se poate realiza lără harul de sus.
442
Filoeattm
Răspunsuri către Talasie
443
ca într'un munte, pe înălţimea contemplaţiei duhov- \\
niceşti, orice minte înaltă şi sublimă în cele dumne- H zeeşti, la începutul secerişului oarzelor, adică la începutul activităţii virtuoase, sau al contemplaţiei evlavioase conforme cu firea. Le omoară împreună, întrucât înjunghie deodată lucrarea patimilor, mişcarea urîtă a gândurilor şi modurile desfrânate ale lucrării abuzive a simţurilor.
„Şi au căzut, zice, împreună cei şapte şi i-au | omorît la începutul secerişului oarzelor.  Şi a luat 1 Resfa, fiica lui Aia, sac şi l-a întins sie-şi pe piatră, I până a căzut peste ei ploaia lui Dumuezeu din cer". 1 Resfa, precum am spus, înseamnă „drumul gurii", \ care este învăţarea trupească a legii numai prin rostirea cuvântului. Aceasta, după ce sunt omorîte pa- : timile născute din ea şi după ce se fac arătate, ca j: pe un munte, pe vârfurile contemplaţiei naturale, în ţ inima celor stăpâniţi mai înainte de ea (51], îşi aşterne ca un sac căinţa pe piatră (adică pe credinţa || în Domnul], împlinind în duh, prin pocăinţa cea după 1 Hristos, cele orânduite. Ziua şi noaptea ea are adică 1 înaintea ochilor prin amintire, ca pe nişte fii, împli- ■ nirea trupească de mai înainte a legii, până ce cade   ' I ploaia lui Dumnezeu din cer, adică până ce sunt tri- M mise cunoştinţele dumnezeeşti ale Scripturii din înăl- I ţicnea contemplaţiei duhovniceşti [52], ca să stingă .1 patimile şi să restaureze virtuţile. Căci deprinderea . .« in ale legii, venind prin pocăinţă la Hristos, piatra cea adevărată şi tare, primeşte ploaia dumnezeească -M a cunoştinţii duhovniceşti a Scripturii, după împli- "jjjfl nirea poruncii regelui David, adică a minţii celei tari ;JH la vedere. Căci se zice: „Şi a făcut toate câte le-a S poruncit regele. Iar după acestea is'a milostivit Dum- '^M nezeu de ţară".  Prin urmare deprinderea cu dum- jH iiezeeştile Scripturi, strămutându-se la Hristos, adică
la piatră, după porunca regelui David [adică a „legii duhovniceşti", sau „a minţii celei tari la vedere"), prin mijlocirea căinţii [al cărei simbol e sacul], împreunată cu lucrarea virtuţilor, face să coboare ploaia dumnezeească a cunoştinţii şi-L înduplecă pe Dumnezeu să se milostivească de pământul [ţara] inimii şi să trimită şuvoaiele dumnezeeşti ale darurilor [harismelor] şi să procure din belşug roadele dreptăţii. Prin aceasta pune capăt neştiinţa de mai Înainte a celor dumnezeeşti, care stăpânea ca 0 foamete, şi umple ţara de bunătăţile duhovniceşti, încărcând sufletul cu grâu, cu vin şi cu unt de lemn. Cel dintâi (53) îl întăreşte ca învăţătură a cunoştinţii lucrătoare; al doilea [54] îl înveseleşte ca o dragoste dumnezeească ce înviorează ardoarea dorinţii după unirea cu Dumnezeu; iar cel din urmă [55] luminează faţa virtuţilor ca o nepătimire lină şi liniştită, străvezie şi luminoasă şi liberă de toată mişcarea pământească (56). v
Deci să zicem şi noi asemenea marelui David: Să stârpim pe Saul din tot hotarul lui Israil, adică să omorîm slujirea cea pământească şi trupească a legii, său chipul iudaic al slujirii şi înţelesul trupesc şi imediat al literii Scripturii din toată contemplaţia tainică şi să trecem la înţelesul duhovnicesc care îndumnezeeşte şi să ne împăcăm cu Ghibeoniţii [adică cu raţiunile naturale ale lucrurilor), pe cari i-a scăpat neatinşi Iisus,1 adevăratul împlinitor al făgăduinţelor dumnezeeşti, şi pentru a căror stârpire de către Saul a oprit Dumnezeu ploaia dumnezeească a cunoştinţii tainice. Iar prin Ghibeoniţi, adică prin contemplaţia naturală, să omorîm înţelegerea pătimaşă, materială şi vremelnică a legii, adică pe cei şapte bărbaţi din fiii lui Saul, pe cari îi naşte Resfa, sau
1 losatt 9, 20.
444 Filocalia
drumul gurii, care este învăţarea trupească a legii, şi Merob, care se tălmăceşte saturarea gâtlejului, adică desmerdarea pântecelui, cea dintâi născând adică pe Memefivoste şi pe Ermonti, dintre cari primul se tălmăceşte „ruşinea gurii", iar celalalt „anatema lor", sau deprinderea şi lucrarea patimilor, iar cea de-a doua născând lui Ezdriel, adică părţii contemplative a sufletului, pe cei cinci fii, adică cele cinci moduri pătimaşe ale relei întrebuinţări a simţurilor. Stârpindu-le pe acestea prin contemplaţia na-" turală, împăcăm pe Dumnezeu cel mâniat, ca unii ce am trecut dela literă la duh. Prin aceasta facem să coboare ploaia dumnezeească a cunoştinţii şi ne bucurăm din belşug de roadele dreptăţii. Căci ridicând litera legii, ca pe un Saul oarecare, sau înţelegerea materială a literii, născută în cei pământeşti la înţelegere, ca pe nişte fiii şi nepoţi ai lui Saul, la înlă-ţimea cunoştinţii tainice şi duhovniceşti, prin mijlocirea contemplaţiei naturale, omorîm tot înţelesul trupesc şi vremelnic, sau mai bine zis pământesc al legii, dacă l-am urît şi noi pe Saul cu Dumnezeu şi l-am socotit nevrednic să mai împărătească peste Israil;1 adică dacă am resprins modul trupesc ai Scripturii, sau Iudaismul, ca să nu mai împărătească peste puterea cugetătoare din noi spre a o robi trupului.
Căci trebue să-1 urîm pe Saul [sau slujirea trupească a legii] şi să-1 scoatem din demnitatea împărătească, fiindcă a cruţat pe Agag regele lui AmaleC, şi pe cele mai grase din oile şi vitele aceluia, ca şi viile şi măslinii lui, adică materiile cari aprind mânia şi pofta şi pricinile desmerdărilor, ba pe însuşi Agag l-a trecut viu în pământul făgăduinţa,' ceea ce înseamnă că a strămutat viţelul, sau cugetul pămân-
1 I Regi 16. 1. * I Regi 15 8.
Răşpqattri o»tre Tala ale 445
\h tescal trupului, în locul cunoştinţii dumnezeeşti, adică
* în inimă [57]. Căci Agag se tălmăceşte „viţel", fiind poate viţelul acela pe care nebunul şi neînţeleptul Israil [58], turnându-şii în pustie, l-a îndumnezeit,1 preţuind mai mult plăcerea pântecelui decât slujirea dumnezeească. Pe acest viţel îi nimiceşte Moi si şi Samuil: cei dintâi fărămiţându-l şi imprăştiindu-I sub apă, iar cel de al doilea înjunghiindu-1 cu sabia duhov-
l aicească." Cu alte cuvinte îl nimiceşte harul viu şi lu-
I crător al Duhului Sfânt [căci aceasta înseamnă Moisi)
I şi ascultarea lui Dumnezeu prin împlinirea poruncilor
I (căci aceasta înseamnă Samuil].'   De fapt Moise se
1 tălmăceşte „apă săltătoare", iar Samuil „ascultarea
* lui Dumnezeu", care este credinţa adevărată şi viaţa după voia lui Dumnezeu.
J Deci stăpânirea păcatului sau cugetul trupesc e
omorît pe deoparte de harul- sfântului Botez, iar pe
Ide alta e înjunghiat de ascultarea lucrătoare a poruncilor dumnezeeşti cu sabia Duhului [adică cu cuvântul cunoştinţii dumnezeeşti, celei în duh]. Căci ascultarea aceasta strigă tainic către patima păcatului, cum a strigat şi marele Samuil către Agag: „Precum sabia ta a lipsit pe mame de copiii lor, aşa şi mama ta va fi azi între femei lipsită de fii".4 De fapt patima. lăcomiei stomaculni a lipsit multe virtuţi de fii, pierzându-i prin gândul lucios şi lunecos al plăcerii, ca printr'o sabie. Căci prin necumpătare
* . stârpeşte seminţele cumpătării, prin lăcomie strică I cumpăna egală a dreptăţii, prin iubirea trupească de 1 sine taie legătura naturală a iubirii de oameni, şi
* scurt vorbind patima lăcomiei pântecelui omoară
■ 1 Exod 32, 4.
■ * Exod 32, 20; I Regi 15, 32.
8 * Moise simbolizează harul Botezului, Samuil Împlinirea poruncilor de
■ după aceea. Nici «na fără alta au ajunge pentru nimicirea păcatului.
■ 4 I Regi ÎS, 33.
446
Filocalia
toţi copiii ce se nasc din virtute. Iar această patimă o desfiinţează, precum am zis, numai harul Botezului şi împlinirea poruncilor prin ascultarea hii Dumnezeu [59]. Deci Dumnezeu după ce a uns ca rege a) lui Israil legea, care cultivă prin literă patima aceasta, se căeşte şi trece puterea împărăţiei dela ea, dând-o lui David, adică legii evanghelice şi duhovniceşti. Căci David este fiul lui Iese, iar Iese. se tâlcueşte „facerea lui Dumnezeu". Deci sfânta Evangheliei este rodul facerii, sau al lucrării proprii a lui Dumnezeu în trup. Ea primeşte împărăţia pentru veacuri nesfârşite. Sub stăpânirea ei avem parte de o bucurie şi de o veselie netrecătoare, căci ea e ziua neînserată şi fără de sfârşit. Fiindcă se spune: „Aceasta este ziua pe care a făcuto Domnul; să na bucurăm şi să ne veselim într ansa".1 Iar ziua înseamnă aici harul evanghelic,2 sau taina Aeeluia care a adus acest har şi în care vrea să umblăm, cum zice dumnezeescul Apostol, noi toţi cu bunăcuviinţă, ca în ziua cunoştinţii şi a adevărului.3 Căci ziua luminii veşnice este Hristos însuşi, în care trebue să vieţuiască toţi cei ce au crezut în El, întru bunăcuviinţă virtuţilor.
Fiindcă El singur a fost făcut de Dumnezeu după trup fără de sămânţă şi a înoit legile firii şi a fost „gătit înaintea feţii tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi spre slava poporului lui Israil".4 Căci Domnul nostru este într adevăr lumină neamurilor, descoperindu-le prin cunoştinţa cea adevărată ochii înţelegerii, acoperiţi de întunerecul neştiinţii [60]; şi cu adevărat sa gătit pe Sine popoarelor credincioase pildă bună a virtuţii şi, a vieţuirii
1 Ps. 117, 23.
* Harul      X^P'î) m «*••***« e femenin, deci poate fi înţeles ca ziua.
3 Rom. 13, 13.
4 Le 2, 31—2.
Răsjnţnsuri către Taiasie
447
dumnezeeşti, făcându-Se chip şi model al feţei celei virtuoase [61], spre care privind, ca spre călăuza mântuirii noastre, isbutim să dobândim, imitându-1 prin faptele noastre, virtuţile, pe cât ne este cu putinţă. Dar tot El este, ca Dumnezeu şi Cuvântul, şi slavă poporului Israil, întrucât umple mintea de strălucirea luminii dumnezeeşti a cunoştinţii prin contemplaţie tainică [62]. Sau poate Scriptura numeşte „popoare" „raţiunile naturale, . iar „faţă" a lor slava fără pată, a cărei pregătire [lumină spre cunoaştere] s'a făcut însuşi Cuvântul ca Făcător ai firii [63]. Iar „neamurile" 1 sunt patimile contra firii [64J, pe cari le descopere din ascunzişul lor, dăruind lumina cunoştinţii, şi le smulge cu totul din fire. Deci Cuvântul se face slavă a lui Israil deoarece cură-ţeşte mintea de patimile contra firii şi o împodobeşte cu raţiunile cele după fire, dar pe lângă aceea şi pentrucă o înconjoară cu diadema neschimbării, prin îndumnezeire [65]. Căci slava adevărată a lui Israil constă fn isbăvirea de patimile contrare firii şi în dobândirea raţiunilor fire şi a bunurilor mai presus de fire.
Iar cel ce primeşte pe acest David spiritual, deşi e pismuit de Saul, nu e biruit. Dimpotrivă, dată fiind marea sa iubire de oameni şi nepătimirea la care a ajuns, chiar urît fiind linişteşte prin chitara Duhului pe duşmanul chinuit de duhul cel rău şi-1 domoleşte, scăpându-1, ca da un drac viclean, de boala cea rea [epilepsia] a cugetului pământesc.2 Căci tot cel ce urăşte din pismă şi ponegreşte cu răutate pe cel ce e mai tare în nevoinţele virtuţilor şi mai bogat în cuvântul cunoştinţii duhovniceşti, este un Saul chi-
1 „Neamurile" au un Înţeles inferior .popoarelor", fimd neamurile streine sau păgâne.
* I Regi 16, ÎS; 18, 9.
■ki
448
Filoeafta
nuit de duhul cel rău, întrucât nu sufere faima şi fericirea celui mai bun tn virtute şi cunoştinţă şi se înfurie cu atât mai tare cu cât nu-1 poate ucide pe binefăcător.1 Adeseori acesta îl repede cu ciudă chiar şi pe prea iubitul său Ionatan, adică gândul intim ai conştiinţii, care mustră ura nedreaptă şi povesteşte cu respect de adevăr vredniciile celui urî£8 £1 se poartă deci întocmai ca Saul, nebunul de odinioară, către care a zis Samuil, după ce a călcat poruncile dumnezeeşti: „Nebuneşte ai Jucrat că ai călcat porunca mea, care ţi-a dat-o ţie Dumnezeu".* Iar Saul este, cum am spus înainte, sau legea scrisă, sau naţia Iudeilor care vieţuieşte după ledea scrisă Căci dela amândouă acestea, cari sunt împletite întreolaltă în chip pământesc, se depărtează Duhul Domnului, adică contemplaţia şi cunoştinţa duhovnicească, în locul lui venind duhul rău [adică cugetul pământesc), care le chinueşte cu turburările şi frământările neîntrerupte ale celor supuse facerii şi stricăciunii, ca pe unele ce sunt posedate de boala nestatorniciei gândurilor. Căci legea privită numai după literă şi înţeleasă material, e pai că stăpânită de boala cea rea, fiind frământată de nenumărate contraziceri şi neavând nicio armonie cu ea însăşi iar mintea iudaizantă, zăpăcită până la nebunie de învârtirea şi nestatornicia celor materiale, îşi schimbă în chip necesar şi ea mereu dispoziţia. Dar când David, adică Domnul nostru Iisus, care e prin fire cu adevărat cântăreţ, încântă prin duhul contemplaţiei tainice, legea şi pe Iudeu, pe cea dintâi o face din pământească duhovnicească, iar pe cel de al doilea îl mută dela necredinţă la credinţă. Deci ase-
, .   1 I. Regi 3(0, 30. » I Regi 19. 5. * I Regi 15. 1».
menea lui Saul, atât legea cât şi naţia iudaică pot fi şi posedate şi înţelepte. Legea este posedată când e înţeleasă pământeşte, iar Iudeul este posedat când vrea să slujească lui Dumnezeu pământeşte. Şi iarăşi, legea este înţeleaptă când e înţeleasă duhovniceşte, iar Iudeul e înţelept când a trecut dela slujirea trupească la cea duhovnicească a lui Dumnezeu.
De notat că pe cei scăpaţi de Iisus îi omoară Saul. Căci pe cei pe cari îi salvează duhul, îi omoară litera. De aceea Dumnezeu care a uns pe Saul, înţeleg legea scrisă, ca să împărătească peste Israil, • se căeşte când o vede înţeleasă trupeşte de către Iudei şi dă puterea împărăţiei duhului, care este aproapele literei, însă mai bun decât ea. „Şi voi da, zice, împărăţia aproapelui tău, care este mai bun ca tine".1 Căci precum David era aproape de Saul, la fel duhul se află în vecinătatea literii. obişnuind să se arate după moartea literii [66].
Să rugăm deci şi noi pe David cel spiritual [67] să cânte minţii noastre posedate de cele materiale, din harfa contemplaţiei şi cunoştinţii duhovniceşti şi să alunge duhul rău, care o rostogoleşte prin simţuri în cele materiale, ca să putem înţelege legea duhovniceşte şi să aflăm raţiunea tainică ascunsă în ea, spre a ne-o face avuţie statornică şi merinde spre viaţa veşnică, ca să nu rămânem numai cu împrumutul legii simbolice a literii, străini de cunoştinţa duhovnicească cea după har, şi să ne îndeletnicim numai cu întrebarea despre cele dumnezeeşti, ca unii ce nu vedem, lipsindu-ne de privirea atot clară a adevărului indicat de cuvintele tainice [68]. {Căci Saul, tălmăcit în greceşte, înseamnă amândouă acestea. Fiindcă, pe lângă cele spuse, el mai înseamnă
1 I Reg. 15, 28.
Prof. Dr. D. Stăniloae: „Filocalia" - voi. III
29
Răspunsuri către Taiasie
451
fie „un lucru înprumutat", fie „întrebare". Iar legea scrisă este şi una şi alta. Este primul lucru, întrucât nu este un bun propriu al firii, ci o însoţeşte pe aceasta în existenţa ei. Iar al doilea, Întrucât ne stârneşte spre cunoştinţa adevărată şi spre înţelepciunea originară pe noi cei ce nu socotim întrebarea ea Însăşi înţelegerea adevărului originar al celor dumnezeeşti, ci ne sârguim numai prin simboalele trupeşti ale legii, ca printr'o întrebare oarecare, spre înţelegerea bunurilor dumnezeeşti]. Aceasta, ca să ne odihnim de grija întrebării, în care se află poate de multe ori şi rătăcire [69], odată ajunşi la adevărul celor după cari întrebăm, şi să primim fericirea produsă în chip neschimbat de împărtăşirea de ele, [70] fericire ce preface trăsăturile fiinţii noastre după chipul ei, întru Hristos lisus, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, Căruia să-I fie slava In vecii vecilor, Amin,
Scolii
1. Mintea curăţită până la capăt prin virtuţi învaţă să cunoască raţiunile virtuţilor, făcându-şi din cunoştinţa întipărită de. ele în mod dumnezeesc o faţă proprie. Căci prin sine mintea este fără formă şi fără trăsături, având ca formă dobândită fie cunoştinţa în duh Întemeiată pe virtuţi, fie neştiinţa produsă de patimi.
2. Cel ce a primit ca formă a minţii cunoştinţa dumnezeeacă în duh, cea din virtuţi, se zice că pătimeşte cele dumnezeeşti, fiindcă nu a primit-o pe aceasta prin fire datorită existenţii, ci prin har după participare. Iar cel ce n'a primit cunoştinţa cea din har, chiar de ar spune ceva ce ţină de cunoştinţă, nu cunoaşte din experienţă înţelesul a ceea ce spune. Căci învăţarea simplă a unui lucru uu dă cunoştinţa pe care o dă deprinderea.
3. Spune bine cum trebue înţeles Saul în acest loc al Scripturii. Căci acest înţeles se potriveşte îa
. multe privinţe cu înţelesul din alte locuri şi cu ceea ce rezultă din istorie.
4. Precum cel ce se împreună cu o tiitoare nu are căsătoria legiuită, la fel cel ce se îndeletniceşte cu învăţarea legii trupeşte, nu are cu ea o convie-
4 ţuire legiuită, născând din ea dogme nelegitime, cari
se strică odată cu viaţa trupului.
5. CeJ^ce-şi însuşeşte Scriptura trupeşte, învaţă din ea păcatul cu fapta, iar mintea i se deprinde să
\ cugete îa păcat Acela învaţă din litera legii despre
desmerdări, împreunări desfrânate şi ucideri, şi se deprinde să socotească spurcată toată zidirea lui Dumnezeu.
6. Alt Înţeles spiritual. „Anatema" este lumea aceasta, ca loc de osândă, pe care-1 naşte prin patimă sau prin poftă cei' ce nu străbate cu mintea la duhul legii.
7. Lucrul spre care ne simţim atraşi, la acelaşi /    cugetăm cu mintea.
8. După alt înţeles „anatema" este mişcarea fără chip a patimilor: iar „ruşinea gurii" este mişcarea minţii ce dă patimii un chip pentru simţuri şi procură prin născociri o materie potrivită patimii.
9. înfăţişează în rezumat cele trei înţelesuri ale textului.
' 10. Cel ce e convins că e poruncă dela Dum-
nezeu să se desfăteze trupeşte după lege. primeşte cu bucurie lăcomia pântecelui, ca pe un dar dum- ^ nezeesc spre împreună vieţuire, şi din ea naşte modurile ce întinează prin rea întrebuinţare lucrarea simţurilor. «
11. Scurtă recapitulare a celor spuse mai înainte, prin care se arată că cel ce înţelege legea trupeşte i
29*. I
1
452
Filocalia
Răspunsuri către Talasie
453
are învăţătura despre ea ca pe o ţiitoare, din care naşte deprinderea şi lucrarea patimilor, şi-şi aduce în casă lăcomia pântecelui, de parc'ar fi dumnezeească, dând naştere modurilor cari întinează prin rea întrebuinţare simţurile, ca prin ele să stârpească j raţiunile şi seminţele naturale din lucruri.
12. Cel ce rămâne la simboalele legii nu poate J să privească firea lucrurilor potrivit cu raţiunea şi
să îngrijească de raţiunile puse de Făcător fiinţial în lucruri, din pricina deosebirii între simbo^e şi firea lucrurilor.
13. Raţiunile firii cară lemne, făcându-se materie pe seama cunoştinţii celor dumnezeeşti, şi cară apă, înfăptuind curăţirea de patimi şi răspândirea lucrării , de viaţă dătătoare a Duhului.
.14. Alt înţeles al aceloraşi, înfăţişând prin Ghi- | beoniţi chemarea neamurilor.
15. Ermonti şi Memfivoâte sunt materia şi forma, i iar cei cinci fiii ai Merobei, încincita rea întrebuinţare a simţurilor. Impreunându-le pe acestea laolaltă, adică împletind simţurile cu materia şi formă, în urma înţelegerii trupeşti a legii, cel ce mărgineşte înţelesul la literă pe deoparte dă naştere patimei trupeşti, iar pe de alta corupe raţiunile naturale.
16. Patima şi firea, după raţiunea existenţii lor, niciodată nu există împreună.
17. Cel ce nu crede că Scriptura este duhovnicească, nu-şi simte puţinătatea cunoştinţii.
18. Când David e înţeles ca lege, în sens iudaic, îndinând litera, se tălmăceşte „dispreţuire", pentru tradiţia interpretării trupeşti a celor dumnezeeşti, iar Teând înseamnă în sens creştin duhul, se tălmăceşte „cel tare la vedere", pentru contemplaţia cunoştinţii ce se petrece în minte.
19. Prin sufletul Scripturii a înţeles duhul ei, iar prin trup litera.
20. Cei trei ani sunt cele trei legi, cea scrisă, cea naturală şi cea a harului, cari vin una după alta. Deci cel ce înţelege legea scrisă trupeşte, nu hrăneşte sufletul cu virtuţi; la fel cel ce nu sesizează raţiunile lucrurilor, nu-şi nutreşte mintea din belşug cu înţelepciunea variată a lui Dumnezeu; iar cei ce nu cunoaşte marea taină a harului celui nou, nu se veseleşte cu nădejdea viitoarei îndumnezeirL Aşadar lipsa contemplaţiei duhovniceşti sub regimul legii scrise e urmată de lipsa înţelepciunii variate a lui Dumnezeu ce se poate primi prin legea naturală, iar aceasta e urmată la rândul ei de ignorarea îndumnezeirii ce se va da prin har în temeiul tainei celei noui.1
21. Cel ce nu înţelege legea duhovniceşte, chiar dacă legea a murit pentru el, dat fiind că nu-i mai serveşte trupeşte,, dar mai păstrează înţelesurile coborîte ale legii, mai cruţă încă pe copiii şi pe nepoţii lui Saul. De aceea e chinuit de foamea cuno sfinţii.
22. Precum faţa e pecetea caracteristică pentru fiecare, la fel cunoştinţa duhovnicească caracterizează şi revelează dumnezeescul. De aceea cel ce o caută pe aceasta, caută faţa Domnului.
1 Este interesant că in această ordine a legilor, legea naturală e aşezată după cea scrisă, fiind socotită pe o treaptă mai tnaltă. Această ordine corăspunde cu cele trei trepte ale urcuşului duhovnicesc i a activi'ăţii virtuoase, a contemplării naturale, a îndumnezeirii. Ordinea aceasta a legilor o Înţelegem dacă o considerăm nu atât pe planul istoriei, ci pe al vieţii fiecărui ins. Apoi dacă prin legea scrisă se înţelege in special legea celor zece porunci. Astfel fiecare om trebue să inceapă dela Împlinirea poruncilor, pentru a se ridica la contemplarea Iul Dumnezeu In natură şi apoi a se uni cu Dumnezeu,
494 _.__ FiloeaUa |
23. David se mai tălmăceşte „cel tare la vedere" \ şi „minte străvăzătoare". {
24. Cel devenit în întregime trup prin jertfele j sângeroase aduse după litera legii, iubeşte neştiinţa, socotind că porunca e numai spre plăcerea trupului j
25. Cel ce slujeşte, zice, legii trupeşte, naşte păcatul cu fapta ca materie şi modelează consimţirea minţii cu păcatul ca formă, prin plăcerile corespunzătoare simţurilor. Iar cel ce primeşte Scriptura du-hovniceşte, omoară prin cugetările naturale pe înălţimea contemplaţiei lucrarea păcatului ca materie şi consimţirea cu păcatul ca formă, împreună cu mo- j durile întrebuinţării abuzive a simţurilor, fn vederea \ plăcerii, ca pe nişte fii şi nepoţi ai legii scrise.
26. Fără contemplaţia naturală nimeni nu cunoaşte deosebirea simboalelor legii de lucrurile dumnezeeşti.
27. Prin spânzurare a înţeles scoaterea la iveală ; a literii omorîte a legii pe înălţimea , contemplaţiei, j prin cunoştinţa în duh. |
28. Prin „hotarul lui Israil" a înţeles toată ra- 1 ţiunea şi tot modul contemplaţiei, în care nu se poate ! menţine deloc predania înţelegerii trupeşti a legii. )
29. Duhul zice, e' dătătorul vieţii, iar legea omo-rîtoarea vieţii. Prin urmare nu poate lucra deodată | şi litera şi duhul, precum nu există împreună ceea ce e făcător de viaţă cu ceea ce e făcător de stricăciune.
30. Părticica ce se taie împrejur [prepuţulj, e Ceva natural şi tot ce e natural e o faptă a creaţi-unii dumnezeeşti. Iar fapta creaţiunii dumnezeeşti este „bună foarte", după cuvântul care zice: „A văzut Dumnezeu toate câte le-a făcut şi iată erau bune j foarte". Legea însă, poruncind înlăturarea acelei păr-
Răspunsuri către Taiasie 455
ticele prhi tăerea împrejur. înfăţişează pe Dumnezeu ca pe unul ce şi-ar corecta în chip artificial propriul Său lucru, ceea ce chiar şi numai a gândi constitue culmea impietăţii. De aceea cel ce înţelege în mod natural 1 simboalele legii, ştie că Dumnezeu nu urmăreşte să corecteze firea îa chip artificial, ci porunceşte să fie tăiată pasionalitatea adausă la raţiunea [constituţia] sufletului şi indicată tipic prin acea părticică trupească. Pe aceasta o lapădă cunoştinţa prin bărbăţia ' voinţii arătată în făptuire. Căci preotul care face tăerea împrejur închipueşte cunoştinţa ce mânueşte, ca pe un cuţit împotriva patimii, bărbăţia raţiunii arătată In fapte. Aşa e desfiinţată predania trupească a legii, când duhul covârşeşte litera.
31. Scurtă definiţie a contemplaţiei tainice [mistice].
32. Definiţia instituţiei tainice a Sâmbetei, prin care se arată în chip mistic ce este Sâmbăta şi care este raţiunea duhovnicească a ei. Ea este oprirea patimilor şi a mişcării minţii în jurul firii celor create.
33. Dumnezeu adică.
34. Ce însemnează începutul lunilor.
35. Definiţia cununii bunătăţii.
36. Altă definiţie mai tainică a aceloraşi.
37. Aci spune că înfrânarea este o lucrare a Pro-videnţii, ca una ce curăţă de patimile de bunăvoie, iar răbdarea o lucrare a Judecăţii, ca una ce înfruntă încercările fără de voie.
38. Prin cea dintâi sărbătoare înţelege Pasca.
39. Prin a doua sărbătoare înţelege Cincizecimea.
40. A treia sărbătoare este ziua împăcării din luna a şaptea.
1 Prin contemplaţia natural» In dnk.
456 Filocalia j
41. Priveşte cum pierde legea pe cei ce o în- 1 ţeleg trupeşte, convingându-i să slujească făpturii în
locul Făcătorului şi să-şi închipue că cele făcute pentru ei sunt prin fire vrednice de închinat, iar pe Cel pentru care au fost făcuţi ei să nu-L cunoască.
42. Cum este Dumnezeu însuşi Sâmbăta?
43. Cum este Dumnezeu însuşi Pasca tainică?
44. Despre taina sărbătorii Cincizecimii. Aci explică tainic sensul duhovnicesc al celor indicate, înţelegând prin Cincizecime pe Dumnezeu însuşi. Căci monada,1 rămânând stătătoare după desfăşurarea în-şeptită a săptămânii, dă Cincizecimea; sau iarăşi, prin adausurile sale la ea însăşi monada se face decadă» iar aceasta înmulţită cu cinci dă Cincizecimea, care
astfel e începutul şi sfârşitul celor ale sale [început* ; deoarece e mai înainte de orice cantitate, iar sfâr- 1 şituL deoarece e mai presus de orice cantitate]. Dar tot aşa şi Dumnezeu, care a lăsat să fie închipuit de monadă prin analogie, e începutul şi sfârşitul lucrurilor şi raţiunea prin care există toaie. E începutuL deoarece este mai înainte de toată fiinţa şi mişcarea; sfârşitul, deoarece este mai presus de toată fiinţa şi mişcarea; raţiunea, deoarece în calitate de cauză este Proniatorul tuturor şi susţine forma individuală, prin care fiecare făptură rămâne în raţiunea proprie. Când deci vor ajunge la capăt timpurile şi veacurile, al căror simbol este săptămâna, nu va mai fi decât singur Dumnezeu, fără mijlocirea acelora fără de cari nu este nimic, adică fără locuri şi timpuri, susţinând El însuşi, prin unirea adevărată cu făpturile, fiinţa celor mântuiţi, adică firea creată. Căci pe aceasta a închipuit-o prin numărul cinci, nu numai din pricina simţurilor sub care cade, ci şi din pricina ştiinţii uni-
1 Numărul unul care urmează după de 7X7=49.
Răspunsuri către Talasie 457
versate, care constă în îmbrăţişarea prin cunoştinţa fără greşală a celor spirituale [inteligibile] şi raţionale, a fiinţelor sensibile, a vieţuitoarelor şi a lucrurilor. Aşadar firea celor create va înceta odată de a mai sta în spaţiu şi de a se mai mişca în timp, ri-dicânduse în cei mântuiţi.mai presus de cele cari au fost făcute pentru ea, adică de loc şi de timp, prin unirea adevărată cu Dumnezeu, pentru care a fost făcută. Căci odată ce şi a făcut pe Dumnezeu însuşi, conform cu raţiunea Providenţii, calitate proprie, prin decada poruncilor [arătându-şi prin trăsături caracteristice improprierea îndumnezeirii prin har], se va elibera de circumscrierea pe care i-o dă starea în spaţiu şi mişcarea în timp,1 primind ca pe o stare [odihnă] pururea mobilă, posesiunea nemărginită a cei<>r dumnezeeşti şi ca pe o mişcare stătătoare, do-rinţ > nesăturată după ele.2
45. In luna a şaptea sunt trei sărbători: a trâmbiţelor, a împăcării şi a înfigerii corturilor. Dintre acestea, trâmbiţa este chipul legii şi al Proorocilor şi a' cunoştinţii propoveduite de aceştia. Sărbătoarea împăcării este simbolul împăcării lui Dumnezeu cu omul prin întrupare. Căci Dumnezeu, îmbrăcând de bună voie osânda celui osândit, a topit duşmănia învârtoşată de mai înainte împotriva Lui. Iar înfigerea
* Se va elibera de circumscrierea in spaţiu prin stare fi In timp prin mtşcar •. -
' De multe ori scoliile la această operă a Si, Maxim aduc întregiri preţioase de sens, sau sensuri noul neaflătoare In cuprinsul operei. (De pildă fi scoliile 20, 21). O astfel de contribuţie o aduce ţi scolia prezentă. Ka precizează de ce viaţa viitoare va fi o stare pururea mobilă, având accentul pe stare, pe odihnă: pentru că va poseda bunul dumnezeesc. De asemenea, de ce va tt totodată o mişcare stătătoare, cu accentul pe mişcare i pentru că acel ban, fiind nesfârşit, va Întreţine mereu dorinţa- de a-1 cupriade mai deplin» Sau va fi o odihnă mobilă,. întrucât posesiunea va Îmbrăţişa un bun nemărginit ; şi o mişcare stătătoare, Întrucât nemărginirea bunului posedat va Întreţine necontenit dorinţa după el.
Filocalia
corturilor este preînchipuirea învierii şi a prefacerii tuturor în starea de neschimbabilitate.1
46. Cel ce se bucură de jertfele sângeroase simple, e un pătimaş care face pe cei ce aduc jertfe să umble în dâra patimilor. Iar cel ce cinsteşte pe cineva sincer se bucură de ceea ce se bucură şi cel cinstit de eL*
47. Scriptura socoteşte jertfe junghierea patimilor şi închinarea facultăţilor naturale lui Dumnezeu. Dintre acestea berbecul este chipul raţiunii, taurul este simbolul mâniei, iar ţapul înfăţişează pofta;
48. Când stăpâneşte asupra sufletului înţelesul pământesc al Scripturii, acesta lapădă raţiunile naturale, omorîndu-le prin reaua Întrebuinţare a puterilor naturale.
49. îndată ce încetează cineva de a mai înţelege Scriptura trupeşte după simţuri, străbate cu mintea la duh, prin mijlocirea firii, săvârşind duhovniceşte acelea, pe cari săvâţşindu-le Iudeul mânia pe Dumnezeu.
*50. Ce este mâna Ghibeoniţilor, căreia îi predă David pe cei din sămânţa lui Saul.
51. Spânzurarea este, zice, scoaterea la iveală pe care o sufere patimile, date pe faţă de gândurile înalte ale firii prin contemplaţia înaltă.
52. Deprinderea cu împlinirea trupească a legii, având prin pocăinţă înaintea ochilor înţelesurile trupeşti ale legii omorîte, dacă se aşează lângă cuvântul
1 Nicălrl a'am găsit la sf. Maxim, «4 Întruparea si jertfa lai Hristos a avut ca scop st plătească lui Dumnezeu cu viaţa Sa pentru om, in sensul teoriei satisfacţiunii. împăcarea s'a făcut ontologic tn Hristos, nu juridic Intre Hristos si Tatăl.
* Dacă Dumnezeu s'ar bucura de jertfe de sânge, ar fi in drept să se bucure si credinciosul de primirea jertfelor dela alţii, adică să se menţină la -egoism.
RăsţwMWţri cfttfe Taiasie
49V
lui Hristos, primeşte ca pe o ploaie iluminările cereşti ale cunoştinţii.
53. Grâul adică.
54. Vinul adică.
55. Untul de lemn adică.
56. „Grâul" 1-a numit întărire a sufletului, în calitatea lui de cunoştinţă duhovnicească; „vinul", mijloc înveselitor al inimii, ca unul" ce înfăptueşte unirea cu Dumnezeu prin dragoste; iar de „untdelemn" a spus că luminează faţa, fiind semnul caracteristic al harului duhovnicesc, ce luminează mintea în starea de nepătimire.
57. Amalic este lăcomia pântecelui. Regele lui Amalic este cugetul pământesc. Boii şi oile acestuia sunt materiile cari hrănesc patimile. Viţa este mişcarea obraznică a gândului Măslinul este lucirea care aprinde pofta după plăcere. Cel ce stărue pe lângă laturea trupească a legii le mută pe acestea în deprinderea slujirii lui Dumnezeu, ca într'un pământ sfânt, luând ca plată pentru ele lepădarea de către Dumnezeu.
58. „Nebun" a fost numit poporul iudeu ca ne- -credincios, iar „neînţelept", ca cel ce făcea răul, sau ca „neevlavios şi păcătos".
59. Patima lăcomiei pântecelui omoară, zice, puii dumnezeeşti ai virtuţilor. Dar şi pe ea o omoară harul credinţii şi ascultarea poruncilor dumnezeeşti, prin raţiunea umplută de cunoştinţă.
60. Cum este Domnul lumină. /
61. Cum este Domnul pregătire înaintea feţii tuturor popoarelor.
62. Cum este Domnul şi slavă a lui Israil.
63. Ce sunt .popoarele" şi ce este pregătirea Înaintea feţii popoarelor, după alt înţeles.
460
Filocalia
64. Ce sunt „neamurile", pe cari, venind, le descopere Cuvântul.
65. In ce înţeles este iarăşi Cuvântul slavă a lui IsraiL
66. îndată ce omoară cineva înţelesul trupesc al legii, aflător în litera ei, primeşte ca împărat pe Cuvântul [raţiunea] în duh.
67. Prin David a înfeles şi pe Domnul şi Evanghelia şi legea duhovnicească şi cunoştinţa şi contemplaţia şi făptuirea şi poporul cel nou. El poate fi înţeles în multe chipuri, potrivit cu diferitele locuri.
68. Cel ce are numai tipurile, dar nu şi arhitipu-rile tainelor, are numai întrebarea, dar nu şi cunoştinţa iluminărilor în duh. El a primit ca împrumut ceea ce s'a spus mai înainte, adică experienţa prin simţuri a simboalelor legii, dar cu sufletul flămânzeşte după duhul ei, socotind ca un miop întrebarea drept adevărata cunoştinţă.
69. In dispute este de multe ori şi rătăcire.
70. Fericirea îşi întipăreşte semnele sale în cei ce s'au învrednicit de ea prin împărtăşire, şi-i face înfăţişători ai ei.
Greşeli de tipar
Pagina	rândul	Ia loc de
17	2  de jos	lagos
21	9  de jos	au scăpat
23	4  de jos	umane
23	5  de jos	Independenţă
33	5   de jos	a ce
34	9   de sus	compar şi
36	13   de sus	în trup
59	3   ce sus	
66	6   de jos	icafabv
69	3   de jos	ifxporrjvat
94	17   de sus	aceste a le suferi
134	11   de sus	unit
136	4   de sus	din raţiune
138	12   de sus	virtuţilor
191	2   de sus	imperativ
194	1   de jos	cea călca
203	6   de sus	virtuirea
219	15   de jos	conştiinţa
229	1   de sus	ludea
232	8   de sus	lipsită
233	4   de jos	mea
234	11   de jos	Se
240	5   de sus	toată
265	3   de jos	Sidvoa
301	7   de sus	cunoştinţei
302	3   de jos	al
302	7   de jos	nu se
citeşte
logos nu scapă cosmice dependenţă acte
comparaşi cu trupul -a
vcadrpbv IptpatHjvat acestea le suferă numit
a Cuvântului
lucrărilor
împotriva
ce-a călcat
virtutea
cunoştinţa
Iuda
lipsit
mai
Sau
toate
Stflcvota
conştiinţei
ai
ni se
Pagiaa		răndal	ia loc de	citeşte
302	13	de jos	atitudinea	atitudinile
303	3	de jos	aceasta	socotită
304	14	de jos	lui dela	lui, neputând avea alt
				început al naşterii ei
				decât   abaterea sufle-
				tului dela
304	11	de jos	externe	extreme
310	1	de sus	ves	vas
325	4	de sus	atotnecuvenită	atotcuvenită
345	3	de jos	curat	curată
359	11	de jos	acestea	aceştia
380	9	de jos	grin	prin
385	18	de sus	renăscuţi	renăscute
Cuprinsul
Cu>4nt taainte.......
Introducere........
Cuvânt înainte la Scolii.....
întrebarea li Despre afecte .... întrebarea 2: Despre lucrarea lui Dumnezeu întrebarea 3: Despre omal ea ulciorul întrebarea 4: Despre vestmintele Mântuitorului întrebarea 5: Despre blestemul lai Adam . întrebarea 6: Despre Îndoita naştere din Dumnea întrebarea 7: Despre binevestirea. celor morţi . întrebarea 8: Dumnezeu este lumină întrebarea 9: Ce ne-a descoperit şi ce ne va descoperi Dumnezeu întrebarea 10; Despre eele două temeri de Dumnezeu întrebarea 11: Starea dintâi a îngerilor întrebarea 12: Despre cămaşa aaânjită de trap
Despre „cele nevăzute ale lui Dumnezeu Ce este Închinarea la făpturi . Despre presenţa Duhului in toate Despre viţelul de aur din pustie Moise ameninţat cu uciderea îndreptarea din lege .... întrebarea 19: Judecata după lege . .
întrebarea 20; Despre smochinul fără rod întrebarea 21; Despre desbrăearea Stăpâniilor întrebarea 221 Despre sfârşitul veacarilor ajans la aci întrebarea 23: Despre tronai lui David dat lui llsas întrebarea 24: Cele doaă strSJi trecute de Petra întrebarea 25; Hristos e capul bărbatulai . întrebarea 261 Nabuhodonosor, slaga Domnalai întrebarea 271 Descoperirea despre Cornelie întrebarea 281 Amestecarea limbilor .
întrebarea 29: Prorocirea despre suirea lui Pavel la Ierusalim întrebarea 30: Paharul fi botezul     ... , .
întrebarea 13: întrebarea 14: întrebarea 13: întrebarea 16: întrebarea 17: întrebarea 18:
*
Pag
întrebarea 31: Dumnezeu nu locueşte. in temple făcute de mâni   . "~   . 115
întrebarea 32: Dibuirea lui Dumnezeu     .     .     .     .     ,     . .lift
întrebarea 33; Credinţa mută munţii........111
întrebarea 34: Ce primim prin rugăciune...... 136
întrebarea 35; De ce mâncăm trupul şi sângele Cuvântului, dar nu
şi oasele 7   .     ,      .     .     .     .     .     .     ,      . 122
întrebarea 36: Ce înseamnă trupul şi sângele animalelor jertfite? . . 124 întrebarea 37: Despre ştergarele puse pe trupul Ap. Payel . ■ . 120 întrebarea 38 s Despre cei şapte fraţi luaţi de o femeie . . . .131 întrebarea 39: înţelesul celor trei zile cât au stat mulţimile lângă Domnul 133 întrebarea 40: Despre cele şase vase cu apă dela nunta din Cana 134
întrebarea 411 Despre cei cinci bărbaţi ai Samarinencii       .     ;     . 143
întrebarea 42 s Cum s'a făcut Domnul păcat ?..... 146 '
întrebarea .43: Deosebirea Intre pomul vieţii şi pomul, cunoştinţii binelui
şi răului.......... 149
întrebarea 44: In ce înţeles zice Dumnezeu; „Iată Adam s'a f&cut ca
unul din noi"........ .192
întrebarea 45: Ce înseamnă pieptul legănat şi braţul despărţit      .      . 155
întrebarea 46: Despre deosebirea Intre oglindă şi ghicituri    .     .     . 156 întrebarea 47: Despre «glasul celui ce strigi In pustie" .     . .158
întrebarea 48: Şi a zidit Ozia turnuri in Ierusalim  .     . .     . 167
întrebarea 49: Ezechia astupă izvoarele ...    .     .     .     .      . .179
întrebarea 50 s logerul nimiceşte oastea lui Senacherib    .... 195
întrebarea 51: Mulţi aduceau daruri lui Dumnezeu şi plocoane lui Ezechia 204
întrebarea 52: Ezechia se înalţă, apoi se smereşte .     .     ,     .     . 216
întrebarea 53: Despre îngroparea lui Ezechia...... 225
întrebarea 54: Zorobabel binecuvânta pe Domnul..... 232
întrebarea 55: Numărătoarea celor întorşi din Babilon .      .      . 256
Întrebarea 56: Despre zidirea templului    t...... 288
întrebarea 57: Mult poate rugăciunea lucrătoare a dreptului .     .     . 299
Întrebarea 581 Bucuria în Întristări........ 300
întrebarea 59: Despre căutare şi cercetare      .      .      ,      .      .  '   . 310
întrebarea 60: Taina lui Hristos, rânduită dinainte de veacuri       .     . 325*
întrebarea 61: E vremea să înceapă judecata dela casa lui Dumnezeu  . 333
întrebarea 62s Despre secerea văzută de Zaharia    ,     .     .     .     . 348
întrebarea 63: Despre candelabrul văzut de Zaharia      .     .     .     . 363
întrebarea 64: Despre Proorocul Iona şi Ninive..... 386
întrebarea 65: Despre Ghibeoniţi şi urmaşii Iui Saul     .... 419