t ILOCALIA • sau culegere din scrierile sfinţilor Părinţi cari arată cum se poate omul curaţi, lumina şi desăvârşi Volumul II Din scrierile Sf. Maxim Mărturisitorul Tradusă din grecasta da Prob stavr. Dr. DUMITRU STANILOAE .Profesor la Facultatea de teologie (Hal BucaKşH Prefaţă Intru pomenirea părinţilor : Irimie şi Reveca. Cu vrerea şi cu ajutorul milostivului şi atotputernicului Dumnezeu, putem da la lumina tiparului al doilea volum dim Filocalia, cuprinzând câteva din scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul. împlinirea acestei fapte, în greutăţile timpului de faţă, se datoreşte dragostei ce s'a trezit ,în poporul nostru faţă de această carte. E o dragoste care a cuprins până şi pe vrednicii tipografi ai Tipografiei Arhidiecezane din Sibiu, cari cu mare însufleţire, îndoindu-şi puterile de muncă şi lucrând chiar şi peste orele de serviciu, au reuşit să culeagă acest voliim în timpul record de o lună de zile. In mod special sunt dator să mulţumesc: I. P. Sf. Mitropolit al Ardealului Dr. Nicolae Bălan, care a acceptat tipărirea acestui volum în Tipografia Arhidiecezani şi, cu larga înţelegere ce-o arată necontenit oricărei fapte de cultură, a promis angajarea a cel puţin 300 exemplare din acest volum pentru bibliotecile parohiale; P. S. Episcop al Orăzli Dr. Nicolae Popovici, care, cu entuziasmul şi cu promptitudinea ce-L caracterizează, a ajutat efectiv la tipărirea acestui volum prin suma ce mi-a trimis-o deodată pentru 200 exemplare din vol. I, ed. II, datorită căreia am putut plăti o parte din hârtie, şi prin acontul apreciabil ce mi 1-a pus la dispoziţie pentru 250 exemplare din volumul de faţă, cu ajutorul căruia am achitat o parte din cheltuelile tiparului. Prin asigurarea ce mi-a dat-o că va merge cu acest număr de exemplare până la tipărirea completă a operei, P. S. Sa îmi va fi un îndemnător şi un susţinător principal la tipărirea tuturor volumelor. Ajutorul hotărîtor la tipărirea acestui volum 1-a dat însă iarăşi bunul meu fost student, Părintele Ieromonah Arsenie dela I mănăstirea'Brâncoveanu. Datorită abonamentelor masive cele-a procurat P. C. Sa, am putut face faţă unor greutăţi ce se ridicau «■munţii în calea tipăririi acestui volum. P. C. Sa poate fi numit pe drept cuvânt ctitor de frunte al Filocaliel româneşti. Dusă imboldul ce mi 1-a dat necontenit la traducerea acestei opere, •cum susţine cu putere neslăbită, lucrarea de tipărire. Dacă Dumnezeu va ajuta să apară întreaga operă în româneşte, acest act va rămânea legat într'o mare măsură de numele P. G. Sale şi de mişcarea religioasă pe care a trezit-o în jurul mănăstirii, dela Sâmbăta Jde Sus, pe cele mai autentice baze ale tradiţiei ortodoxe şi cu mijloacele celei mal curate duhovnicii, ale învăţăturii stăruitoare şi ale dragostei de suflete. Fericit că am putut da la iveală acest al doilea volum» rog pe bunul Dumnezeu să-mi ajute să pornesc îndată, încă tn vara aceasta, la tipărirea celui de al treilea volum, careva cuprinde marea scriere a Sf. Maxim Mărturisitorul; „Răspunsurile către Talasie". O parte din hârtia necesară este asigurată, fiind obţinută dela fabrică înainte de recentele urcări, prin râvna P. C. Părinte loan Cărptnlşan dela Petreşti-Alba, care mi-a pus pe ■ deasupra în chip- gratuit o cotă la dispoziţie. In faţa minunii, care se realizează prin tipărirea acestei carii in vremuri atât de grele, am simţit cu adevărat ceeace a Spus Apostotul: „Când slăbesc, atunci sunt tare" (II Cor. 12, 10). Ca adevărat puterea Domnului întru neputinţă se arată. Drept aceea, binecuvântat şi lăudat să fie Domnul pentru toate. Preamărească-L prin viaţa lor toţi cei ce vor ceti această #arte- • ■ t Bucureşti, înălţarea Domnului, 1947. Prot. Dr. DUMITRU STANIUOAE Sf. Maxim Mărturisitorul 6* Viaţa. Sf. Maxim Mărturisitorul s'a născut la anul 58 35,7 urm. că Sf. Maxim e cu totul tributar lui Evagrie, socotind ca fi.jBjW (şi ca Origen) că mintea nu trebue să iasă din sine ca să cunoască pe PfŞI* nezeu, cum susţine Dionisie Areopagitul, după care Dumnezeu e mai P**™ â# minte şi de legile de Înţelegere, aflându-se In tenebrele unui extaz s«praa»ta*»l, f al unei necunoaşteri, ce e Inafară de orice cugetare. După Hauaherr,^|aj>aza scrisului Sf. Maxim ar sta pe toată linia imanentismul şi naturalism!» Wl**'' şi raţional al lui Evagrie. Din Dionisie nu are decât adausuri verbal*.. 1 milate in. fondul cugetării lui. ' 'IT " ' Dar H. U. v. Balthasar a evidenţiat in „Kosmische Liturfie* wM**n> originală pe care a fâcut-o sf. Maxim intre Evagrie şi Areopagitul. ' 4 Aşa declară de pildă Hans Urs von Balthasar, Die „gnostiaefcwi Centuries", p, 1, nota 3. '. Maxim Mărturisitorul et Dubia1 şi 4. Tâlcuirea psalmului 59,2 întru cât nici în ele ■ nu se observă nici o urmă din disputele christolojice. 5, Balthasar consideră „Cele 100 capete gnostice", editate de Epiphanovicl în „Materiale la viaţa şi operele lui Maxim Mărturisitorul" (Chiev, 1917, 33—36), după un manuscris din Moscova, chiar mai vechi decât scrierile pomenite, poate ca prima scriere a lui Maxim, întru cât n'ar trăda încă nici o influenţă a scrierilor areopagitice, ceea ce nu mai e cazul cu nici una din celelalte scrieri ale Sf. Maxim. In schimb ea ar trăda o influenţă evagriană mai mare decât celelalte. Scrierile de până aci par să fi fost alcătuite înainte de 626, când fuge din mănăstirea sa (poate Chysopolis), împreună cu ceilalţi monahi, din faţa năvălirii Perşilor. , 6. Intre 626 şi 632 (când, se află cu Sofronie în Africa), trebue să fi fost scrise cele 4 epistole către loan, episcop al Cy-zicului,3 prin cari îl roagă să adune la sine pe monahii împrăştiaţi din mănăstirea sa şi pe fostul egumen George. Maxim e departe peste mări de loan. 7. Se poate ca ceva înainte de aceste epistole, Maxim în călătoriile sale să fi petrecut câtva timp la loan şi să fi cetit şi discutat împreună pe Grigorie de Nazianz. In urma acestei lecturi comune Maxim a pfecat, iar loan 1-a rugat din depărtare să-i tâlcuiască locurile întunecoase din Grigorie de Nazianz. Aşa ^ s'a născut partea a doua din „Ambigua" (P. G. 91, 1061—1417),, cea cu mult mai extinsă decât prima (P. G. 91, 1032-M061) şi care a fost scrisă înainte de prima, având un caracter exclusiv ascetic-mistic, spre deosebire de partea primă (ulterioară), care desbate problema lucrărilor din Iisus Hristos. Partea a doua* mai yeche, trebue să dateze de pe la 630, la începutul petrei cerii hii Maxim în Africa, înainte de izbucnirea disputei mono-telite. , 1 P. G. 90, 785—856. E a 4-a din acest volum. * P. G. 90, 855—872. 8 Ep. 28—31; P. G. 91, 620-625. VIII Dr. Dumitru Stăniloae 1. Una dintre cele mai timpurii scrieri a Sf. Maxim este „Cuvântai Ascetic".1 2. Acesteia îi urmează imediat „Cele 40& capete despre dragoste.", adresate amândouă aceluiaş Elipidie.2 Cel dintâi'este o pledoarie scurtă şi simplă pentru nevolnţele ascetice, scrisă ca pentru nişte începători. Felul simplu în care e, scrisă nici nu ne lasă să bănuim măcar pe, adâncul gânditor şl sistematizator din scrierile de mâi târziu. Iar ,; Capetele despre dragoste" sunt, după cum mărturiseşte însuşi Sf. Maxim în introducere, excerpte din scrierile Părinţilor anteriori, stilizate şl ordonate personal. De aceea P. Viller a greşit când 1-a judecat pe Sf. Maxim numai pe baza unor texte scoase din aceste „capete", declarându-1 lipsit de originalitate.3 Ele de fapt trădează o anumită dependenţă verbală de Evagrie Ponticul, dar nu după ele trebue judecat Sf. Maxim. De altfel chiar şi în acestea, dincolo de apropierile verbale, se revelează liniile unei concepţii de marcă personală.4 Tot din acest timp datează, după Balthasar s 3; Quaestione» 1 In Migne P. G. 90. 911—958, unde poartă titlul latinesc „Liber Asce-ticus". O dăm ca prima in acest volum. * In Migne P. G. 90, 959—1073 cu titlul: Capita de Charitate şi In Fi-localia greacă vol. I (ed. II pe care o am eu la dispoziţie, la pg. 201—232). £ a doua din acest volum. O traducere germană a lui Liber Asceticus a dat. Garbas, Breslau 1925. Eu n'am avut-o la Îndemână. Deasemenea nu mi-a parvenit până aeum, deşi am. comandat-o, nici traducerea franceză recentă; Centuries sur la charite. Introd. et trad, de I. Pegon, 1945, in—12, 175 pg., Paris» Editions du Cert. * P. Viller, Aux Sources de la spirituality de S. Maxime, Revue d'Ascese et de Mystique (1930), 136—184, 239— 268, 331—336. La fel susţine J. Hau*-herr S. 1. in art. .Ignorance Infinie", din Oriantalia Christiana Per. 1936, p. 357 urm, că Sf. Maxim e cu totul tributar lui Evagrie, socotind ca şi acela (şi ca Origen) că mintea nu trebue să iasă din sine ca să cunoască pe Dumnezeu, cum susţine Dionisie Areopagitul, după oare Dumnezeu e mai presu* de minte şi de legile de înţelegere, aflându-se in tenebrele unui extaz supramintal, / al unei necunoaşteri, ce e înafară de orice cugetare. După Hausherr, la buza scrisului Sf. Maxim ar sta pe toată linia imanentismul şi naturalismul mintal şi raţional al lui Evagrie. Din Dionisie nu are decât adausuri verbale, neasimilate in. fondul cugetării lui. > Dar H. U. v. Balthasar a evidenţiat im „Kosmische Liturgie" siatee* originală pe care a fâcut-o sf. Maxim intre Evagrie şi Areopagitul. 4 Aşa declară de pildă Hans Urs von Balthasar, Die „gnostischea Cen-turien", p, 1, nota 3. Maxim Mărturisitorul J2 ■ et Dubia 1 şi 4. Tâlcuirea psalmului 59,2 întru cât nici în ele nu se observă nici o urmă din disputele christologice. 5. Balthasar consideră „Cele 100 capete gnostice", editate de Epiphanovici în „Materiale la viaţa şi operele lui Maxim Mărturisitorul" (Chiev, 1917, 33—36), după un manuscris din Moscova, chiar mai vechi decât scrierile pomenite, poate ca prima scriere a lui Maxim, întru cât n'ar trăda încă nici o influenţă a scrierilor areopagitice, ceea ce nu mai e cazul cu nici una din celelalte scrieri ale Sf. Maxim. In schimb ea ar trăda o influenţă evagriană mai mare decât celelalte. Scrierile de până aci par să fi fost alcătuite înainte de 626, când fuge din mănăstirea sa (poate Chysopolis), împreună cu ceilalţi monahi, din faţa năvălirii Perşilor. , 6. Intre 626 şi 632 (când, se află cu Sofronie în Africa), trebue să fi fost scrise cele 4 epistole către loan, episcop al Cy~ zicului,3 prin cari îl roagă să adune la sine pe monahii împrăştiaţi din mănăstirea sa şi pe fostul egumen George. Maxim e departe peste mări de loan. 7. Se poate ca ceva înainte de aceste epistole, Maxim în călătoriile sale să fi petrecut câtva timp la loan şi să fi cetit şi discutat împreună pe Grigorie de Nazianz. In urma acestei lecturi comune Maxim a pFecat, iar loan 1-a rugat din depărtare să-i tâlcuiască locurile întunecoase din Grigorie de Nazianz. Aşa s'a născut partea a doua din „Ambigua" (P. G. 91, 1061—1417),, cea cu mult mai extinsă decât prima (P. G. 91, 1032-^-1061) şi care a fost scrisă înainte de prima, având un caracter exclusiv ascetic-mistic, spre deosebire de partea primă (ulterioară), care desbate problema lucrărilor din Iisus Hristos. Partea a doua, mai yeche, trebue să dateze*de pe la 630, la începutul petrecerii lui Maxim în Africa, înainte de izbucnirea disputei mono-telite. 1 P. G. 90, 785—856. E a 4-a din acest volum. * P. G, 90, 855—872. 8 Ep, 28—31; P. G. 91, 620-625. X Dr. Dumitru Stăniloae Maxim Mărturisitorul XI Prima parte a acestei scrieri, cea de mai târziu, e adre- . sată egumenului Toma, un prieten al lui Talasie. Din epistola 401 se vede că acela îl rugase pe Maxim să alcătuiască această parte a scrierii şi cererea lui fusese sprijinită şi de Talasie, ba poate fusese chiar însoţită de o scrisoare a lui Talasie. Această parte â scrierii se ocupă cu lucrările din lisus Hristos. Se vede că ea datează de prin 634, după ce isbucnise disputa monote-lită. Dar faptul că Maxim, deşi susţine că lucrarea aparţine în mod necesar firii şi chiar defineşte firea, totuşi nu vorbeşte apriat de două lucrări în Hristos, ci doar de o „lucrare îndoită" (§Kri)v âvâpţetav 1056D), arată că a fost scrisă în timpul armistiţiului dintre 634—638. El spune aci că nu se poate vorbi simplu de o lucrare în Hristos (1057B), dar cele două lucrări se întrepătrund şi lucrează unitar (1052B), în sensul termenului areopagitic: lucrare teandrică (1057A). * E felul în care scriu şi Sergie şi Sofronie în epistolele lor sinodale din 634, in urma acordului din acel an de-a nu vorbi nici de două lucrări, nici de una. Altfel va scrie Sf. Maxim după 636, când Ecthesis-ul împăratului Eraclie îl provoacă la luptă pe faţă. Deci această parte din Ambigua trebue să fi fost scrisă la scurt timp după 634, în nici un caz nu înainte de 638. 8. In timpul dintre alcătuirea părţii mai vechi (a doua) şi a celei mai noui din „Ambigua", trebue să fi scris Sf. Maxim cealaltă mare operă a sa: Răspunsuri către Talasie (Quaestiones ad Thalasium, P. G. 90, 243—7S6)2, în care lămureşte în sens mistic-ascetic 65 de locuri grele, pe cari i le trimisese prietenul său egumenul Talasie. Această operă trimite în răsp. 39 (P. G. 393B) la un loc din partea a două din Ambigua (1389C—1392D). Deci e scrisă după aceasta. Pe d amăgit dela început pe om şi avea de aceea stăpâ- nirea, morţii, văzându-L mărturisit la botez de Tatăl şi primind ca om pe Duhul înrudit din ceruri şi mergând î in pustie ca să fie ispitit de el, a pornit împotriva I Iau tot răsboiui, doar va putea cumva să-L facă şi f pe El să pună materia lumii mai presus de iubirea lui Dumnezeu. Ştiind prin urmare diavolul că trei | sunt lucrurile în jurul cărora se învârteşte tot ce-i I «omenesc, adică mâncările, avuţiile şi slava, prin cari • a prăvălit totdeauna pe om în prăpastia pierzării, cu acestea trei 1-a ispitit şi pe El în pustie. Dar >• Domnul nostru arătându-se mai presus* ca ele, a* po- runcii diavolului să plece îndărăt. 8 , Filocalfcfc * 11. Neputând deci să-L facă să calce porunca iubirii de Dumnezeu, prin cele ce I le-a făgăduit, s'a străduit pe urmă, după ce-a venit în lume, să-L facă să calce porunca iubirii de aproapelui, prin toate câte a uneltit, lucrând prin nelegiuiţii Iudei In acest scop, în vreme ce Acela învăţa căile vieţii şi zugrăvea prin fapte chipul, vieţuirii cereşti, vestea învierea morţilor şi făgăduia viaţa veşnică şi împărăţia ceruţilor celor ce cred, iar pe cei necredincioşi îi înfricoşa cu pedeapsa veşnică şi, spre întărirea spuselor Sale, arăta minunatele semne dumnezeeşti, chemând mulţimile la credinţă, diavolul îndemna pe nelegiuiţii Farisei şj Cărturari la feluritele meşteşugiţi împotriva Lui, ca neputând răbda încercările, cum credea el, să înceapă a urî pe cei ce-i întindeau viclenii şi aşa să-şi ajungă ticălosul scopul lui, făcăa-du-L să calce porunca iubirii deaproapelui. 12. Dar Domnul,' ca un Dumnezeu, cunoscând gândurile lui, nu a urît pe Fariseii puşi la lucru fie el [căci cum ar fi făcut-o, 'fiind prin fire bun?), ci prin iubirea faţă de ei, bătea pe cel ce lucra pe» ei, iar pe cei purtaţi de el nu înceta să-i sfătuiască, să-i mustre, să-i osândească, să-i plângă că pe ana ce puteau să nu se lase purtaţi de el, ci răbdau de bună voie să fie purtaţi din pricina nepăsării. Blestemat de ei se purta cu îndelungă răbdare, pătimind se arăta îngăduitor şi le arăta toate faptele iubirii. Iar pe cel ce lucra prin ei îl bătea cu iubirea de oameni faţă de cei purtaţi de el. O minunat răsboiu! In loc de ură arată iubirea şi răpune pe tatăl răutăţii prin bunătate. In acest scop, răbdând atâtea rele dela ei, sau mai adevărat vorbind pentru ei, s'a străduit până la moarte . în chip omenesc pentru porunca iubirii şi, dobândind ljiryinţa deplină împotriva diavolului, a primit cununa învierii pentru noi. Astfel noul Adam a înoit pe eel Maxim Mărturisitorul 9 vechiu. Aceasta este ceea ce zice dumnezeescul' Apostol: „Aceasta să o cugetaţi întru voi, ceea ce şi în Hristos Iisus..." 1 ş. a. m. d. 13. Acesta a fosf aşadar scopul Domnului, ca pe deoparte să asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi, păzind porunca iubirii, iar pe de alta să biruiască pe diavol, pătimind dela el, prin Cărturarii şi Fariseii puşi la lucru de el. Astfel prin faptul că s'a lăsat de bună voe învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă, şi a scăpat lumea de stăpânirea lui. In felul acesta î,Hristos a fost răstignit din neputinţă",2 neputinţă prin care a omorît moartea, şi „a surpat pe cel ce avea stăpânirea morţii",3 In felul acesta era şi Pavel slab prin el însuşi şi „se lăuda întru neputinţele, ca. să se sălăşluiască în ei puterea lui Hristos"/ 14. Cunoscând chipul acestei biruinţe, el zicea scriind Efesenilor: „nu este lupta noastră împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor, stă-pâniilor... ş. a. m. &"* Şi le porunceşte „să îmbrace platoşa dreptăţii, coiful nădejdii, pavăza credinţii şi sabia Duhului", ca cei ce poartă răsboiul cu vrăjmaşii nevăzuţi, să poată stinge toate săgeţile cele aprinse ale vicleanului. Arătând cu fapta 'chipul războirii zice: „Eu deci aşa alerg şi nu orbeşte. Aşa mă lupt, nu bătând văzduhul, ci strunesc şi supun trupul meu, ca nu cumva vestind altora, eu însumi să ajung de lepădat".6 Şi iarăşi: „Până în ceasul de faţă, flămânzim şi însetoşăm, goi .umblăm şi primim bătăi".7 Sau iarăşi: „In osteneală şi în muncă, în priveghieri pflea adesea, în frig şi des-brăcaţi, lăsând la o parte cele dinafară".1 1 Filipeni 2, 5. 2 II Corinteni 13, 4. 3 Evrei 2, 15. * II Cor." 12, 9. B Ef. 6. 12. * I Cor. 9, 20—27. 7 I Cor. 4, 11. * I Cor. 4, 11. 15. Astfel luptă împotriva dracilor, cari lucrează în trup plăcerile, alungându-i prin neputinţa tru- i pului său. El ne arată însă prin fapte şi chipul biruinţii îîmpotriva dracilor cari luptă ca să aducă pe credincioşi la ură şi de aceea stârnesc împotriva lor pe oamenii mai nebăgători de seamă, ca ispitiţi fiind prin aceştia, să-i urască şi să calce porunca iubirii. Zice. aşa dar Apostolul: „Ocăriţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi, noi răbdăm; huliţi, noi mângăem; ca nişte .; lepădături ale lumii ne-am făcut, ca gunoiul tuturor până astăzi".1 Dracii au pus la cale ocărârea, hulirea şi prigonirea lui, ca să-l mişte la ura celui ce-1 -ocăreşte, îl huleşte şi îl prigoneşte, având ca scop să-l facă să calce porunca iubirii. Iar Apostolul cunoscând gândurile lor, binecuvânta pe cei ce-1 ocărau, răbda pe cei ce-1 prigoneau şi mângâia pe cei ce-1 .huleau, ca să depărteze pe dracii cari lucrau acestea şi să se unească cu bunul Dumnezeu. Iar pe dracii cari'lucrau acestea îi bătea prin acest chip al luptei, biruindpururea răul prin bine, după asemănarea Mântuitorului. Astfel a slobozit toată lumea de sub pu- . terea dracilor şi a uhit-o cu Dumnezeu el şi ceilalţi Apostoli, biruind prin înfrângerea lor pe cei ce nă--dăjduiau să învingă. Dacă deci şi tu, frate, vei urmări «acest scop, vei putea să iubeşti pe cei ce te urăsc, ilar de nu, este cu neputinţă. 16. Şi zise fratele: Cu adevărat, Părinte, aşa este :şi nu altfel. De aceea Domnul hulit fiind şi pălmuit şi celelalte pătimindu-le, câte le-a pătimit dela Iudei, a răbdat, oompătimindu-i pe aceia ca neştiutori şi rătăciţi. De aceea a şi spus pe cruce: „Tată, iartă-le ăor, că nu ştiu ce fac". Iar viclenia şi amăgirea ^diavolului şi a căpeteniile lui le-a biruit pe cruce, luptând cu ei pentru porunca iubirii până la moarte, 1 ' '» I Cor. 4, \2—14. | iar biruinţa Lui împotriva lor dându-ne-o nouă. Şi dărâmând stăpânirea morţii, a dăruit învierea Lui, spre viaţă, întregii lumi Dar roagă-te pentru mine Părinte, ca să pot înţelege desăvârşit scopul Domnului şi al Apostolilor Săi şi să pot veghia în vremea ispitelor şi să nu fiu neştiutor cu privire la planurile diavolului şi ale dracilor lui. 17. Şi răspunzând bătrânul, zise: Dacă te. Vei îngriji mereu de cele spuse mai'nainte, vei putea să nu fii neştiutor. Iar de vei înţelege, îţi vei da seama, că precum tu eşti ispitit, la fel şi fratele tău se ispiteşte şi vei ierta pe cel ispitit; iar celui ce vrea să te ispitească, făcându-te să urăşti pe cel ispitit M vei sta împotrivă, nesupunându-te uneltirii lui. Aceasta este ceeace spune Iacob, fratele Domnului, în Epistolele soborniceşti: „Supune-ţi-vă lui Dumnezeu, staţi împotrivă diavolului, şi va fugi dela voi!"1 Dacă, precum s'a zis, vei avea neîncetat, cu mare veghe, grije la cele mai'nainte spuse, vei putea să cunoşti scopul Domnului şi al Apostolilor Săi şi să iubeşti pe oameni şi să suferi pentru ei când greşesc, dar să lupţi neîncetat împotriva dracilor vicleni prin iubire. Dar dacă suntem moleşiţi, nebăgători de seamă şi uşuratici şi ne sdufundăm cugetul în plăcerile trupeşti, nu mai combatem pe draci, ci pe noi înşine şi pe fraţi, mai bine zis slujim prin aceştia (prin fraţi] pe draci, luptând cu oamenii pentru draci. 18. Şi zise fratele: Aşa este Părinte. De fapt din nebăgare mea de seamă iau dracii totdeauna prilejuri împotriva mea. Dar te rog, Părinte, să-mi spui cum pot să dobândesc trezvia atenţiei? Şi răspunse bătrânul.' Negrija totală de cele pământeşti şi ocuparea neîntreruptă cu Sfânta Scriptură aduce sufletul la frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu ' Iac. 4, 7. ţ2 _Filocaiia aduce trezvia atenţiei. Atunci sufletul începe să vaza pe dracii, cari îl răsboesc prin gânduri şi începe să, se apere. Despre aceasta a zis David; „Şi a străbătut ochiul meu în vrăjmaşii mei".1 Spre această/ faptă îndemnând şi Petru, corifeul Apostolilor, pe ucenici, lea zis: „Fiţi treji, priveghiaţi, că protivnical vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leuj căutând pe cine să înghită; căruia staţii împotrivă, vârtoşi în credinţă".' De asemenea Domnul ne spune: „Prive--ghiaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită".3 Ecle-siastul încă zice: „Dacă se va urca peste tine duhul stăpânitorului, să nu-ţi părăseşti locul tău".4* Iar locul minţii este virtutea, cunoştinţa şi frica lui Dumnezeu. Minunatul Apostol, luptând cu mare trezvie şi vite$e„ 1 zice: „Umblând în trup, nu ne oştim trupeşte. Căci^ armele cu care luptăm nu sunt trupeşti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu ca să dărâme întăritu-rile; noi surpăm cugetările şi orice înălţare Care se ridică împotriva cunoştintii lui Dumnezeu, şi tot gândul îl robim spre ascultarea lui Hristos; şi gata suntem „ să pedepsim orice neascultare".* Dacă aşadar vei imita şi tu pe sfinţi şi desfăcându-te de toate vei sluji cu osteneală numai lui Dumnezeu, vei dobândi trezvia atenţiei 19. Şi zise fratele: Dar ce trebue să facă cineva, ca să poată să se ocupe neîncetat numai de Dumnezeu? Şi răspunse bătrânul: Este cu neputinţă câ mintea să se ocupe cu desăvârşire numai de Dumnezeu, dacă nu va dobândi aceste trei virtuţi: iubirea, înfrânarea şi rugăciunea. Căci iubirea îmblânzeşte iuţimea; înfrânarea veştejeşte pofte;, iar rugăciunea desface mintea de toate înţelesurile şi o înfăţişează goală lui Dumnezeu. Aşa dar * P». 53, 9. *.I Petru 5, 8. * Mt, 26. 41. ' * E«l. 10, 4. * II Cor. 10, 4—6. Maxim Mărturisitorul _ _ 13 aceste trei virtuţi îmbrăţişază toate virtuţile şi fără de ele mintea nu se poate ocupa de Dumnezeu, slobozită de toate celelalte. / * 20. Şi zise fratele i Rogu-te, Părinfe, să mă în- • veţi, cum îmblânzeşte iubirea iuţimea? Şi răspunse bătrânul: Fiindcă are puterea să se milostiyească şi să facă bine aproapelui şi să fie .cu îndelungă răbdare faţă de el şi să îndure cele ce îi vin dela el, cum am spus adeseori. Avându-le prin urmare iubirea pe acestea, îmblânzeşte iuţimea celui ce a do* bândit-o. Şi zise fratele: Nu sunt mici faptele ei, dar fericit este cel ce p>oate să o dobândească. Eu însă într adevăr sunt departe de ea. Dar rogu-te, Părinte, spune-mi ce însemnează a avea îndelungă răbdare ? 21. Şi răspunse bătrânul: A sta neclintit în împrejurări aspre şi a răbda relele; a aştepta sfârşitul încercării şi a nu da drumul iuţimii la întâmplare; a nu vorbi cuvânt neîoţelept, nici a^gândi ceva din cele ce nu se cuvin unui închinător al lui Dumnezeu. Căci sice Scriptura: „Până la o vreme va răbda cel cu îndelungă răbdare şi pe urmă i se va răsplăti' lui cu bucurie; până la o vreme va ascunde cuvintele lui, şi buzele multora vx>r spune înţelepciunea lui."1 22. Acestea sunt semnele îndelungei răbdări. Dar nu numai acestea, ci propriu îndelungev răbdări mai este şi a se socoti p« sine pricina încercării Şi poate că aşa şi este de fapt. Fiindcă multe dintre cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă spre îndrumarea noastră sau spre stingerea păcatelor trecute, sau , spre îndreptarea n «atenţiei prezente, sau spre oco- y lirea păcatelor viitoare. Cel ce socoteşte aşadar ca pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se răsvrăteşte când ^ lovit, mai ales dacă e conştient de păcatul s^u, nici nu învinovăţeşte pe acela * Intel. Sirak 1, 22-23. ♦ H ' _ Filocaiia prin care i-a venit încercarea, căci fie prin acela fie prinaltul, el a avut să bea paharul judecăţilor dum-nezeeşti. Ci el priveşte spre Dumnezeu şi-I mulţumeşte Lui care.a îngăduit încercarea, şi se învinovăţeşte pe sine şi primeşte certarea cu inimă bună, purtâa-du-se ca David cu Semei, sau ca Iov cu soţia sa. Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă nu a venit precum a voit el, ci precum doftorul sufletelor a socotit că e ide folos. Şi de aceea se face nepăsător şi se tulbură şi uneori se războeşte aprins cu dracii,, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel arătându-se nemulţumit,, nu primeşte decât bâta. 23. Şi zise fratele: Bine ai spus, Părinte* dar rogu-te să-mi spui şi cum veştejeşte înfrânarea pofta? Şi bătrânul răspunse: întrucât te face să te reţii dela toate care nu împlinesc o trebuinţă, ci aduc o plăcere; şi te îndeamnă să nu te împărtăşeşti de nimic decât de cele trebuincioase vieţii, nici să urmăreşti cele dulci, ci cele de folos, şi să masori cu trebuinţa mâncările şi băuturile; de asemenea întrucât te îndeamnă să nu laşi trupului must de prisos, ci să întreţii numai viaţa trupului şi să-l păzeşti netulburat de pornirea spre împreunare. Astfel veştejeşte înfrânarea pofta. Căci plăcerea şi saturarea de mâncări şi băuturi încălzeşte stomacul şi aprinde dorinţa spre poftă de ruşine, împingând întreg animalul spre amestecare nelegiuită. Acesta nu mai este atunci decât ochi neruşinaţi, mână desfrânată, limbă vorbitoare de m~ cruri care desfată auzul, ureche care primeşte cuvinte deşarte, minte dispreţuitoare 'de Dumnezeu şi suflet care desfrânează cu înţelegerea şi stârneşte trupul spre fapta neîngăduită. 24. Şi zise fratele: Cu adevărat, Părinte, aşa este. Dar rogu-te să mă înveţi şi despre rugăciune, Maxim Mărturisitorul , _ t5> cum desface mintea de toate înţelesurile? Şi răspunse 8 bătrânul: înţelesurile sunt înţelesuri ale lucrurilor. Iar dintre lucruri unele cad sub simţuri, iar unele sunt inteligibile. Ocupându-se aşadar mintea cu ele,,, poartă în sine înţelesurile lor. Harul rugăciunii însă uneşte mintea cu Dumnezeu. Iar unind-o cu Dumnezeu, o desface de toate* înţelesurile. Atunci mintea intreţinându-se cu Dumnezeu desbrăcată de toate, ajunge să ia formă dumnezeească. Ajungând, astfel, cere cele cuvenite, şi nu greşeşte niciodată în t ceeace cere. De aceea Apostolul porunceşte să ne rugăm neîncetat1 ca având mintea continuu unită cu. Dumnezeu, să o rupem câte puţin dela pofta celor materiale. 25. Şi zise fratele: Dar cum poate mintea să se-roage neîncetat? Căci cântând şi fetind, înţâlnindu-ne mai mulţi şi slujind, o tragem spre multe gânduri şi vederi. Şi răspunse bătrânul: Dumnezeească Scriptură nu porunceşte nimic din cele cu neputinţă, căci şi Apostolul cânta, cetea şi .slujea şi totuşi se ruga neîncetat Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor şi a atârna pururea cu nădejdea de El şi a te încrede • în El în toate, orice ai face şi ţi s'ar întâmpla. Aflâri-du-se în această dispoziţie, Apostolul zicea: „Cine ne vâ despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea?"... ş. a. m. d.2 Şi după puţin: „Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii". Sau iarăşi: „In toate obijduiţi, dar nu striviţi,,, în mare cumpănă, dar nu desnădăjduiţi, prigoniţi, dar nu năpăstuiţi, trântiţi jos, dar nu nimiciţi. Totdeauna, purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa.. Iui Iisus să se arate în trupul nostru muritor".* 1 I Tes. 5, 17. » Rom, 8, 35. 8 II Cor. 4. 8-lt. / 16 * Filocaiia 26. In astfel de dispoziţie aflându-se Apostolul, neîncetat se ruga. Căci în toate cele ce făcea şi i se întâmpla, atârna cu nădejdea de Dumnezeu. De aceea toţi Sfinţii când se aflau în necazuri se bucurau neîncetat, ca să dobândească aptitudinea dragosteţ. Şi de aceea zicea Apostolul: „Deci cu dulceaţă mă voiu lăuda întru neputinţele mele, ca să locuiască întru mine puterea lui Hristos".1 Iar puţin mai departe: „Când sunt slab, atunci sunt tare".2 Dar vai nouă netrebnicilor, că am părăsit calea Sfinţilor Părinţi şi de aceea suntem pustii de orice rod duhovnicesc. 27. Şi zise fratele: Dece, Părinte, nu am străpungerea inimii ? Şi răspunse bătrânul: Fiindcă nu este frica lui Dumnezeu înaintea ochilor noştri. Ne-am făcut groasa tuturor răutăţilor şi de aceea am dispreţuit ca pe-o simplă vorbă pedeapsa înfricoşată a lui Dumnezeu. Căci cine nu s'ar simţi străpuns auzind pe Moise grăind în numele lui Dumnezeu despre păcătoşi: „Foc a ieşit din mâna Mea şi va arde până la iadul cel mai de jos. Mânca-va pământul şi rodurile lui; arde-va temeliile munţilor, îngrămădi-voi asupra lui rele şi voiu rupe săgeţile Mele în ei".3 Şi iarăşi: „Voi ascuţi ca fulgerul sabia Mea şi va începe mâna Mea Judecata şi mă voiu răsbuna pe vrăjmaşii Mei şi voiu răsplăti celor ce mă urăsc".4 Să auzim şi pe Isaia strigând: „Cine va vesti vouă că focul arde, cine va vesti, vouă locul cel veşnic. Mergeţi în, lumina focului vostru şi în flacăra în care aţi ars".3 Şi iarăşi: „Vor ieşi şi vor vedea stârvurile oamenilor care s'au răsvrătit împotriva Mea Căci viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge, şi vor fi . * II Cor. 12, 9. * Ibid 10. *'. Deut. 32t 22—23. « Deut. 32, 41. 8 Is. 33, 14; 50. 11. Maxim Mărturisitorul* 1? spre vedere pentru tot trupul".1 Auzi şi pe Ieremia care zice: „Daţi Domnului Dumnezeului vostru slavă, până nu se întunecă şi până nu se poticnesc picioarele voastre prin munţi întunecoşi".3 Şi iarăşi: „Ascultaţi popor nebun şi fără de inimă: ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud. Au nu vă veţi teme de Mine, zice Domnul, şi nu veţi tremura de faţa Mea? De cel ce a pus nisipul hotar mării şi graniţă veşnică peste care nu va trece".* Şi iarăşi: „Pedepsi-te-va necredinţa ta şi răutatea ta te vă mustra. Cunoaşte şi vezică amar îţi este ţie că Mai părăsit pe Mine, zice Domnul. Eu te-am sădit viţă roditoare, toată adevărată. Cum te-ai întors la amărăciune, viţă străină?"4 Şi iarăşi: „Intru adunarea celor ce râd n'am şezut, ci mam temut de faţa mâniei Tale şi am şezut singur, căci mă săturasem de amărăciune".5 Şi cine nu va tremura auzind pe Iezechiil strigând: „Voiu vărsa mânia Mea peste tine, cheltui-voiu urgia mea asupra ta. Şi te voiu judeca pe tine în căile tale şi voiu arunca peste tine ticăloşiile tale; şi ochiul Meu nu te va cruţa, nici mă voiu milui de tine. Şi atunci vei cunoaşte că eu sunt Domnul".6 Dar cine nu se căeşte auzind pe Daniil descriind limpede ziua înfricoşatei judecăţi, când zice: „Eu Daniil am privit până fură aşezate scaunele. Şi s'a aşezat Cel vechiu de zile. Haina Lui, albă ca zăpada, iar părul capului Său, curat ca lâna. Şi scaunul Lui pară de foc* iar roţile scaunului foc arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea înaintea Lui. Mii . de mii Ii slujeau Lui şi zeci de mii de zeci de mii stăteau înaintea Lui. Judecătorul se aşeză şi cărţile fură deschise"7-^ adică faptele săvârşite. Şi iarăşi: „Văzut-am în vedenie de noapte, şi iată pe norii cerului venea cineva ca un Fiu al omului. Şi a ajuns până la Cel 1 Isaia 66, 24. 1 Iar. 13, 16. 8 Ier. 5. 21, 22 4 Ier. 2, 19, 21. 5 Ier. 15, 17. 6 Iei. 7, 4-9. 7 Daniil 7, 9-10. v' vechiu de zile^ şi L-au adus înaintea Lui, şi Iau dat Lui stăpânirea, cinstea şi împărăţia, şi toate neamurile, seminţiile şi limbile îi vor sluji Lui. Şi stăpâ-* nirea Lui stăpânire veşnică şi împărăţia împărăţie veşnică. Şi m'am cutremurat cu duhul meu, eu, Daniil, şi vedeniile din capul meu mau tulburat".1 28. Şi cine nu se înfricoşează auzind şi pe David zicând: „A grăit odată Dumnezeu şi am auzit acestea două: că puterea este a lui Dumnezeu şi a Ta este mila Doamne; că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui".2 Şi iarăşi să auzim pe Eclesiastui care zice: „Sfârşitul cuvântului: ascultă tot, teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Acesta este tot omul. Căci Dumnezeu va aduce tot ce s'a făcut întru ascuns la judecată, cu tot lucrul trecut cu ve- ' .j| derea, fie bun, fie rău".3 29. Dar cine nu tremură auzind pe Apostolul spunând lucruri asemănătoare: „Căci noi trebue să ne înfăţişem înaintea scaunului lui Hristos, ca să ia fiecare din noi, cele făcute prin trup, fie bine fie rău".* / Cine nu va plânge aşa dar necredinţa noastră şi orbirea sufletului nostru, că auzind toate acestea, nu ne căim şi nu plângem cu amar, pentru marea noastră negrijă şi uşurinţă. Acestea văzându-le de mai nainte. Ieremia zicea: „Blestemat cel ce săvârşeşte |ucrurile Domnului cu negrijă".5 Căci dacă am avea grijă de mântuirea sufletelor noastre, am tremura de cuvântul Domnului şi ne-am grăbi să împlinim poruncile Lui, prin cari ne şi mân-tînm. Dar noi auzind pe Domnul zicând: „Intraţi prin poarta cea strâmtă, Care duce la viaţă",6 am ales pe cea lată şi largă, ce duce la pierzare. De aceea vom auzi când va veni din ceruri să judece vii şi 1 Daniil 7, 13—15. • Ps. 61, 11. 9 Ecl, 12, 13-14. 4 II Cor. 5, tţj. 5 Ierea. 48, 10. 6 Mt. 7. 13. morţii: „Duceţi-vă dela Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor lui".1 30. Şi vom auzi acestea, nu fiindcă am făcut fapte rele, ci fiindcă de cele bune nam grijit şi pe aproapele n'am iubit, ţar dacă am făcut rele, cum vom îndura ziua aceea, odată ce am fost cu atâta negrijă? De altfel: „să nu curveşti, să nu furi, să nu omori" şi celelalte, au fost spuse prin Moise celor de demult. Domnul însă, ştiind că nu ajunge creştinului numai păzirea acestora spre desăvârşire, a zis: „Amin zic vouă, că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a Cărturarilor şi a Fariseilor, nu veţi intra întru împărăţia Cerurilor".* De aceea a poruncit cu orice prilej sfinţirea sufletului, pentru care se sfinţeşte şi trupul, şi dragostea curată faţă de toţi oamenii, prin cari putem să dobândim şi iubirea faţă de El; iar pe Sine ni s'a dat pildă până la moarte, ca şi pe ucenicii Săi, precum s'a zis adeseori. 31. Ce apărare vom avea aşa dar în ziua aceea, având o asemenea pildă şi fiind cu atâta negrijă? Plângându-ne Ieremia pe noi cei ce ne-am învrednicit de atâta har, dar ne-am purtat cu atâta negrijă, mai bine zis am fost plini de toată răutatea, zicea: „Cine va da capului meu apă şi ochilor mei isvor de lacrimi, ca să plâng pe poporul acesta ziua şi noaptea?".3 Dar eu aud şi pe Moise zicând despre noi: „Şi a mâncat Iacob şi s'a săturat şi s'a făcut îndărătnic cel iubit; îngrăşatu-s'a, îngroşatu-s'a şi s'a lăţit şi a părăsit pe Dumnezeu care 1-a făcut pe el şi s'a depărtat dela Dumnezeu Mântuitorul lui".4 Iar Mihea plânge şi zice: „Vai sufletului meu, că a ' Mt. 25. 41, * Mt, 5, 20, 8 Ier. 9, 1. 4 Deut. 32, 15. 20 Filocaiia pierit cel evlavios de pe pământ şi nu se mai află între oameni cel ce săvârşeşte virtutea. Fiecare necăjeşte cu necaz pe aproapele; spre rău tşi gătesc mâinile lor".1 Iar Psalmistul zice despre noi ase- ' menea: „Mântueşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios; că s'au împuţinat adevărurile dintre fiii oamenilor—" şi celelalte.2 32. Dar şi Apostolul plânge pentru noi cu Pro-rocul zicând: „Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul. Mormânt deschis este gâtlejul lor, cu limbile lor grăiau vicleşuguri. Venin de aspide este sub limbile lor, gura lor e plină de blestem şi de amărăciune. întristare şi necaz este în căile lor, şi calea păcii nu au cunoscut-o. Nu este frica lui Dumnezeu înaintea ochilor lor".3 De aceea, prevăzând cele viitoare, scrie despre purtarea noastră cea rea de acuma, către Timotei: „Cunoaşte aceasta, că în zilele cele de apoi se vor ivi vremuri înfricoşate; că vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de argint, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemuiţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici..." ş. a. m. departe.4 Vai nouă, că am ajuns la cele din urmă dintre rele, căci spune-mi mie care dintre noi nu e părtaş al relelor pomenite ? Nu s'a împlinit la noi prorocia? Nu suntem toţi lacomi cu stomacul? Nu suntem toţi iubitori de plăcere, nu toţi nebuni pentru pământ şi iubitori de materie? Nu toţi plini de mânie? iNutoţiîntărîtaţi? Nu ţinem toţi minte răul? Nu suntem toţi trădători a toată virtutea? Nu suntem toţi clevetitori ? Nu toţi iubitori de sudalme ? Nu toţi obraznici, nu 1 Miheia 7, 2. 1 Ps. 11, 1. * Rom. 3, 12—18; Ps. 13, 3; Ps, 5, 9; Ps. 9, 28; Ps. 35, 1. * II Tim. 3, 1—4. t .( Maxim Mărturisitorul 21 top' urîţori de fraţi? Nu toţi îngâmfaţi? Nu toţi trufaşi? Nu toţi lăudăroşi? Nu topi făţarnici? Nu toţi iubitori de slavă deşartă? Nu toţi vicleni, nu toţi pismaşi? Nu toţi nesupuşi? Nu toţi nepăsători? Nu toţi nestatornici? Nu toţi uşuratici, nu toţi fără grijă la poruncile Mântuitorului? Nu toţi plini de toată răutatea? Nu ne-am făcut în loc de biserică a lui Dumnezeu, templu al idolilor? Nu suntem sălaşuri ale duhurilor rele, în loc să fim ai Duhului Sfânt? Nu numim pe Dumnezeu Tată, în chip mincinos? Nu ne-am făcut în loc de fii ai lui Dumnezeu, fii ai gheenei? Nu ne-am făcut mai răi decât Iudeii, noi cei ce purtăm azi numele lui Hristos ? Nimenea să nu se răsvrătească auzind adevărul, fiindcă şi aceia, nelegiuiţi fiind, ziceau: „Noi avem un singur Tată, pe Dumnezeu".1 Dar au auzit dela Mântuitorul: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi poftele tatălui vostru diavolul vreţi să la faceţi".2 33. Cum deci, fiind şi noi călcători ai poruncilor Lui, nu vom auzi dela El aceleaşi cuvinte? Căci şi Apostolul, pe cei purtaţi de Duhul i-a numit fii ai lui Dumnezeu: „Câţi sunt, zice, purtaţi de Duhul, aceştia sunt fii ai lui Dumnezeu".2 Dar cum putem să auzim noi, cei purtaţi de moarte, că suntem fii ai lui Dumnezeu? „Căci cugetul trupului este moarte".4 Cei purtaţi de Duhul, se fac arătaţi din roadele Duhului. Să vedem aşadar roadele Duhului. „Căci roadă Duhului este, zice, iubirea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, facerea de bine, bunătatea, credinţa, blândeţea, înfrânarea".2 Oare avem acestea în noi? Sau nu cumva le avem pe toate cele potrivnice? Cum putem aşadar să auzim că suntem fii ai lui Dumnezeu, şi nu mai degrabă ai celui potrivnic? 1 Ioaa 8, 41. ' V. 44. »_Rom. 8, 14. 1 Roia. 8, t. 5 Gal. 5, 22. 2§ Filocaiia Maxim Mărturisitorul 23 Căci cel născut din cineva, este asemenea celui care 1-a născut. Arată aceasta şi Domnul zicând: „Cel născut din Duhul, duh este".1 Noi însă ne-am făcut trupuri ce poftesc împotriva Duhului şide aceea cu dreptate auzim dela £1: „Nu va rămânea Duhul Meu în oamenii aceştia, deoarece sunt numai trupuri".2 Cum putem să auzim aşa dar că suntem creştini, ne având nimic al lui Hristos în noi ? 34. Dar va zice, poate, cineva: Dar am credinţa, şi-mi ajunge credinţa în El pentru mântuire. Ii va ^ răspunde acestuia Iacob, zicând: „Că şi diavolii cred şi se cutremură".* Şi iarăşi: „Credinţa fără fapte moartă este, precum şi faptele fără credinţă".4 Dar cum şi credem în EI, sau cum Ii credem Lui în privinţa celor viitoare, noi cari nu-I credem în privinţa celor vremelnice şi prezente, şi de aceea suntem amestecaţi cu cele pământeşti şi trăim trupului, oştin-du-ne împotriva Duhului ? Cei ce au crezut cu adevărat lui Hristos Şi"L-au sălăşluit întreg în ei prin porunci, ziceau aşa: „Nu mai trăesc eu ci Hristos trăeşte în mine. Iar de trăesc acum în trup, trăesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, al Celui ce m'a iubit pe mine şi s'a dat pe Sine pentru mine".5 De aceea pătimind de dragul Lui, pentru mântuirea tuturor, ca nişte următori întocmai ai Lui şi ca nişte păzitori adevăraţi ai poruncilor Lui, ziceau: „Ocăriţi, noi binecuvântăm; prigoniţi, noi răbdăm; huliţi, noi,mângăem".6 Aceasta O făceau pentrucă-L auziseră pe El zicând: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe V*>i, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, rugaţi-vă pentru cei ce vă dosădesc pe voi" şi celelalte.7 Prin cuvintele şi faptele lor se arăta lucrând în ei Hristos. ' Ioaa 3, 6. ' Facere 6, 3. 3 Iac 2, 19. * 2, 20, * Gal. 2. 20. « 1 dor. 4, 12. ' Mt. 5, 44. Dar noi, fiindcă lucrăm împotriva tuturor poruncilor Lui, ne-am umplut de toată necurăţia. Şi de aceea am ajuns, în loc de biserică a lui Dumnezeu, casă de negustorie şi în loc de casă de rugăciune, peşteră de tâlhari; în loc de neam sfânt, neam păcătos şi ' - în loc de popor al lui Dumnezeu, popor plin de păcate; în loc de sămânţă sfântă, sămânţă rea şi în loc de fii ai lui Dumnezeu, fii ai nelegiuirii, fiindcă am părăsit poruncile Domnului şi slujim duhurilor viclene prin patimile necurate, mâniând pe Sfântul hri\Israil. 35. De aceea, plângându-ne marele Isaia şi vrând să ne ajute în căderea noastră, zice: „De ce vă mai răniţi iarăşi, adăugând fărădelege? .Tot capul vă este spre durere şi toată inima spre întristare. Dela picioare până la cap, nu este în el loc întreg. Totul este numai rană, numai vânătae şi numai bube pline de puroiu. Nu se mai poate pune plasture, nici untdelemn, nicio legătură".' Apoi urmează: „Părăsită va fi fata Sionului ca o colibă într'o vie şi ca un patul într'o .grădinărie, ca o cetate împresurată".2 Această pustiire a sufletelor noastre a arătat-o şi Apostolul, zicând: „Şi precum n'au găsit cu cale să-L cunoască pe Dumnezeu, i-a lăsat pe ei Dumnezeu în minte netrebnică să facă cele ce nu trebue; plini fiind de toată nedreptatea, răutatea, viclenia, lăcomia, plini de pismă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări urâte, şoptitori, bârfitori, urători de Dumnezeu, ocărîtori, semeţi, trufaşi, năs-cocitori de rele, nesupuşi părinţilor, desmeteci, neiubitori, călcători de cuvânt, nemilostivi, cari deşi cunosc dreptatea lui Dumnezeu, că adică cei ce fac acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac acestea, ci şi încuviinţează pe cei ce le fac. De 1 Is, 1, 5-6. * Is. 1. I. . 24_ ■ Filocaiia aceea i-a dat pe ei Dumnezeu spre patimi de necinste, ca să-şi necinstească trupurile lor între ei".1 Iar urmarea acestora este că: „Se descopere mânia lui Dumnezeu din ceruri peste toată necredinţa şi nedreptatea oamenilor",2 şi celelalte. 36. Această pustiire a sufletului, vestind-o şi Domnul, zice: „Ierusalime, Ierusalime, care ucizi pe proroci şi omori cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori nam vrut să strâng pe fiii tăi, cum îşi adună găina puii săi sub aripi, şi nai vrut? Iată casa voastră se va lăsa pustie".* Iar Isaia, văzându-ne pe noi, aşa zişii monahi, săvârşind numai slujbele trupeşti şi dispreţuind pe cele duhovniceşti, şi de aceea aflându-ne plini de trufie, a zis: „Ascultaţi cuvântul Domnului, fruntaşi ai Sodomei, luaţi aminte la legea Domnului popor al Gomorei. Ce-mi trebue Mie mulţimea jertfelor voastre ? M'am săturat de arderile de tot ale berbecilor şi nu mai vreau grăsimea meilor şi sângele taurilor şi al ţapilor. Căci cine le-a cerut acestea din mâinile voastre? Nu mai călcaţi în curtea templului Meu. De-mi veţi aduce floarea făinii, zadarnic este. Tâmâerea voastră îmi face scârbă. Lunile nouă, Sâmbetele şi ziua cea mare, nu le mai pot suferi. Sufletul Meu urăşte postul, odihna şi sărbătorile voastre. M'am săturat de voi, nu vă mai pot răbda.' Când întindeţi mâinile spre Mine, Eu îmi întorc ochii dela voi. Şi de veţi în- -* mulţi rugăciunea, nu vă voiu auzi".4 De ce? „Pentrucă - . mâinile voastre sunt pline de sânge".5 Căci „cel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni".6 De aceea toată nevoinţa [ascezaj, care nu are iubire, e străină de Dumnezeu. 37. De aceea, mustrând* de departe şi făţărnicia 1 Rom. 1, 28-32. • Rom. 1, 18. * Mt. 23, 37—38. 4 Is. 1. 10—15. s IWd. 15. « loan 3, 15. Maxim Mărturisitorul ' 2S noastră, zice: „Poporul acesta cu buzele lui mă cinsteşte ; dar inima lor este departe de Mine şi înzadar mă cinsteşte", şi celelalte.1 Căci cele pe cari Domnul nostru le-a spus, plângând pe Farisei, eu le aud ca spuse pentru noi, făţarnicii de azi, Cari ne-am, învrednicit de atâta har şi suntem mai răi ca aceia. Oare nu legăm şi noi poveri grele şi anevoe de purtat şi le punem pe umerii oamenilor, iar noi nu. vrem să le mişcăm nici cu vârful degetului? Oare nu facem şi noi toate faptele noastre spre a fi văzuţi de oameni? Oare nu iubim şi noi să şedem în fruntea mesei la ospeţe şi pe scaunul de frunte în adunări, şi să fim chemaţi de oameni: „Rabi, rabi% iar pe cei cari nu ni le dau acestea îi urmărim până , la moarte? Oare n'am luat şi noi cheia cuno-ştinţii şi închidem împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor, neîntrând nici noi' şi nelăsându-i nici pe alţii să intre? Oare nu ocolim şi noi marea şi pământul ca să facem un prozelit, şi când se întâmplă aceasta îl facem fiul gheenei, îndoit decât noi? Oare nu suntem ' şi noi povăţuitori orbi, strecurând ţintarul şi înghiţind cămila? Oare nu curăţim şi noi partea dinafară a paharului, cea dela vedere, iar cea dinăuntru nostru e plină de răpire şi lăcomie, mai bine zis de ne-curăţie? Oare nu zeciuim şi noi isma şi mărarul şi orice legumă, şi trecem cu vederea judecata şi iubirea lui Dumnezeu? Oare nu suntem şi noi nişte morminte întunecoase, arătându-ne oamenilor pe dinafară drepţi,, iar pe dinăuntru fiind plini de toată făţărnicia, nelegiuirea şi necurăţia? Oare nu zidim şi noi mormintele mucenicilor şi împodobim monumentele Apostolilor,, dar suntem asemenea cu ucigaşiii lor? 1 Is. 29. 13; Mt. 15. 8. "26 , Filocaiia Cine nu ne va plânge aşadar pe noi pentru o astfel de simţire? Cine nu va plânge o asemenea robie a noastră? De aceea noi, cei ce suntem fii cinstiţi ai lui Dumnezeu, suntem socotiţi ca nişte vase de lut De aceea s'a înegrit aurul şi s'a stricat argintul cel bun. De aceea noi, Nazareii Sio-nului, cari luminam mai tare ca zăpada, am ajuns ca nişte Abisinieni; noi, cari eram mai albi ca laptele, ne-am înegrit mai tare ca cerneala. De aceea s'a întunecat chipul nostru mai tare ca funingenea. Cei ce ne hrăneam cu nuci de cocos, ne tăvălim acum în lături. S'au mărit nelegiuirile noastre mai mult decât nelegiuirile Sodomei. Noi, cei ce eram fiii zilei şi fiii luminii, am ajuns fiii nopţii şi ai întunerecului; iar din fii ai împărăţiei, ne-am făcut fiii gheenei. De aceea noi, fiii Celui Preaînalt, murim ca nişte oameni şi cădem ca unul dintre boieri.1 De aceea am fost predaţi în manile vrăjmaşilor nelegiuiţi, adică ale dracilor cumpliţi şi ale împăratului nedrept şi atot viclean al întregului pământ, ale căpeteniei lor adică, ca unii ce am păcătuit şi am săvârşit fărădelege, nesocotind poruncile Domnului Dumnezeului nostru, şi am călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi am socotit sângele Testamentului Său lucru de rând. Dar să nu ne predai până în sfârşit, pentru numele Tău Doamne; şi să nu rupi Testamentul Tău; şi să nu depărtezi dela noi mila Ta, pentru milostivirile Tale, Tatăl nostru cel din ceruri, şi pentru mila Sfântului Tău Duh. „Nu pomeni fărădelegile noastre cele vechi, ci degrabă să vie înaintea noastră milostivirile tale, că am ajuns săraci foarte. Ajută-ne nouă Dumnezeule, Mântuitorul nostru pentru slava numelui Tău; •* Doamne milueşte-ne şi iartă-ne păcatele noastre, pentru numele Tău-.'* Doamne, adu-Ţi 1 Ps. 81. 1. 1 Psalm 78, 8—9. . i j ,' -s Maxim Mărturisitorul 27 aminte de pârga pţ 'care, luând-o dintru noi, pentru iubirea de oameni, Unul născut Fiul Tău, o tine pentru noi în ceruri, ca să ne dăruiască nădejdea tare a mântuirii şi să nu devenim din desnădejde mai răi. Mântueşte-ne pentru cinstit sângele Lui, pe care 1-a vărsat pentru viaţa lumii, pentru sfinţii Săi Apostoli şi ucenici, cari şi-au vărsat sângele lor propriu pentru numele Lui, pentru sfinţii Prooroci, Părinţi şi Patriarhi, cari s'au nevoit să facă bucurie numelui Tău. Nu trece cu vederea rugăciunea noastră Doamne şi nu ne părăsi până la sfârşit. Căci nu ne încredem m dreptăţile noastre, ci în mila Ta, prin care porţi grijă de tot neamul nostru. Cerşim şi rugăm bunătatea Ta, ca să nu ni se facă nouă spre osândă taina mântuirii, hărăzită nouă de Unul născut Fiul Tău, şl să nu ne lapezi pe noi dela faţa Ta. Nu te scârbi de nevrednicia noastră, ci ne miluieşte pe noi după mare mila Ta; şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegile noastre, ca apropiindu-ne fără de osândă înaintea sfintei Tale slave, să ne mvrednicim de acoperemântul Fiului Tău cel Unul născut şi să nu fim lepădaţi ca nişte slugi netrebnice ale păcatului. Da, Stăpâne, Doamne atotputernice, auzi rugăciunea noastră, că afară de Tine pe altul nu cunoaştem. Numele Tău numim; căci Tu eşti Cel ce lucrează toate în toţi şi ajutorul dela Tine îl cerem toţi. „Caută din cer Doamne şi priveşte din casa sfintei Tale slave. Unde este râvna şi tăria Ta? Unde este mulţimea milei Tale şi a îndurărilor Tale, că ai răbdat căderea noastră? Căci Tu eşti Tatăl nostru, fiindcă i Avram nu ne-a cunoscut pe noi şi Israil nu ne-a ştiut pe noi. G Tu, Doamne, Tatăl nostru, mântueşte-ne pe noi, că dela început este peste noi numele Tău cel sfânt şi al Fiului Tău cel Unul născut şi al Sfântului" Tău ?8 _ Filocaiia Duh. De ce ne-ai rătăcit pe noi Doamne dela calea Ta? Nu ne pedepsi pe noi cu toiagul judecăţilor Tale. De ce ai învârtoşat inimile noastre, ca să nu se teamă de Tine? Ne-ai părăsit pe noi în propria lege a rătăcirii noastre? întoarce. Doamne, pe robii Tăi pentru sfânta Ţa Biserică şi pentru toţi sfinţii Tăi din veac, ca să moştenim puţin din muntele Tău cel sfânt. Vrăjmaşii noştri au călcat locul Tău cel sfânt. Ne-am făcut ca la început, când nu stăpâneai peste noi, nici nu se chema numele Tău peşte noi." 1 38. „De vei deschide cerul, se vor cutremura de Tine munţii şi se vor topi ca ceara de faţa focului; focul va arde pe cei protivnici şi înfricoşat va fi Numele Tău vrăjmaşilor Tăi. Când vei face lucrurile Tale mărite, se vor cutremura de Tine munţii. Din veac n'am auzit, nici ochii noştri nau văzuf Dumnezeu, afară de Tine. Şi lucrurile Tale, pe cari le vei face, vor fi milă celor ce vor răbda. Căci dreptatea se va întâlni cu cei ce o fac şî-şi vor aduce aminte de căile Tale. Iată Tu te-.ai mâniat şi noi am păcătuit"2 Mai bine zis noi am greşit şi Tu te-ai mâniat „De aceea am rătăcit toţi şi ne-am făcut ca nişte necuraţi. Ca o cârpă lepădată e toată dreptatea noastră şi am căzut ca frunzele pentru fărădelegile noastre; aşa ne va duce vântul pe noi. Nu este cine să cheme numele Tău şi cine să Te pomenească spre a fi ajutat întors-ai faţa Ta dela noi şi ne-ai părăsit pe noi pentru păcatele noastre. Şi acum Doamne, Tatăl nostru e$ti Tu, iar noi tină, lucrul mâinilor Tale suntem toţi. Nu te mânia pe noi foarte,, nici pomeni vreodată.păcatele noastre. Priveşte, căci poporul Tău suntem toţi. Cetatea sfântului Tău, Sionul a ajuns pustie. Ca un pustiu s'a făcut Ierusalimul... 1 Isaia 63. 15—19. Citat liber. ' Isaia 64. 1-5. Maxim Mărturisitorul 29 Casa sfântului nostru a ajuns blestem şi slava pe care au binecuvântat-o Părinţii noştri a fost cuprinsă de foc şi toate cele mărite s'au dărâmat Şi toate acestea le-ai răbdat Doamne şi ai tăcut şi ne-ai smerit din cale afară".' 39. Toate acestea i s'au întâmplat poporului Tău vechiu prin preînchipuire, dar acum s'au împlinit cu adevărat la noi. „Făcutu-ne-am de ocară vecinilor noştri, diavolii, şi de batjocură şi de râs celor ce stau în jurul nostru".8 Ci caută din cer şi vezi şi ne mântueşte pe noi pentru numele Tău cel sfânt Fă-ne să cunoaştem meşteşugirile vrăjmaşilor noştri şi ne mântueşte de uneltirile lor. Nu depărta dela noi ajutorul Tău, că noi nu suntem în stare să învingem cele ce ne vin împotrivă, dar Tu eşti puternic să ne mântueşti de toţi vrăjmaşii Mântueşte-ne pe noi Doamne din greutăţile lumii acesteia după bunătatea Ta, ca în curată conştiinţă, trecând marea vieţii şi înfăţişându-ne întregi şi fără pată înaintea scaunului înfricoşat, să ne învrednicim de viaţa cea veşnică. 40. Auzindu-te toate acestea fratele şi cuprins fiind de mare căinţă, zise cu lacrimi bătrânului. Din câte văd Părinte, nu mi-a rămas nici o nădejde de mântuire. „Căci fărădelegile mele au covârşit capul meu".* Ci rogu-te să-mi spui ce trebue să fac? Iar bătrânul răspunzând zise : Mântuirea este un lucru oamenilor cu neputinţă. La Dumnezeu însă, toate-s cu putinţă, precum a zis însuşi Domnul.4 „Să ieşim înaintea feţii Lui întru mărturisire, să ne închinăm, să cădem şi să plângem înaintea Domnului, care ne-a făcut pe noi, căci El este Dumnezeul nostru".5 Să auzim ceeace spune El prin glasul lui Isaia: „Când te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei mântui".* 1 Isaia 64, 6—12. * Psalm 78, 4. 3 Psalm 37, 5. * Mt. 19 24. * Ps. 94, 4. * Is. 30 If; 39 y Filocaiia Si iarăşi: „Nu e puternică mâna Domnului ca să ne mântuiască? Sau s'a îngreunat urechea Lui, ca să nu audă. Dar păcatele pun zid între noi şi Dumnezeu şi din pricina păcatelor noastre s'a întors faţa Lui ca să nu ne miluiască".1 De aceea zice: „Spălaţi-vă, f ace-vă-ţi curaţi, smulgeţi răutăţile din sufletele voastre înaintea ochilor Mei, opriţi-vă din răutăţile voastre, învăţaţi să faceţi binele, cereţi judecată, scăpaţi pe cel nedreptăţit faceţi dreptate orfanului şi apăraţi pe văduvă. Şi veniţi să ne judecăm, zice DomnuL Şi de vor fi păcatele voastre ca purpura, ca zăpada le voiv albi; şi de vor fi stacojii ca focul, ca lâna le Voi albi. De veţi vrea să mă ascultaţi, bunătăţile pământului veţi mânca, căci gura Domnului a grăit acestea".2 Şi iarăşi prin Ioil: „întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră în post în plângere şi jelanie. Sfâşiaţi-vă inimile voastre şi nu hainele voastre. Căci milostiv şi îndurat este Domnul şi-I pare râu de cele rele".8 Iar către Ezechiil: „Fiul omului, spune casei lui Israil: aşa aţi vorbit zicând: rătăcirile noastre şi fărădelegile noastre asupra noastră sunt şi în ele ne topim, şi cum vom trăi? Spune lor: Viu sunt Eu, zice Domnul; nu voesc moartea necredinciosului, ci să se întoarcă dela calea lui şi să fie viu. Cu întoarcere întoarceţi-vă dela calea voastră; pentruce să muriţi casa lui Israil?"4' Iar Cartea III a Regilor, arătând covârşitoarea bunătate a lui Dumnezeu, zice prin Ilie, ca să auză Ahab, care se afla în via lui Nabot, pe care o moştenise omorîndu-1 prin Izabela: „Acestea zice Domnul: ai ucis şi ai moştenit. In locul în care au lins cânii sângele lui Nabot, acolo vor linge cânii sângele tău. Şi pe Izabela cânii o vor mânca la marginea zidului lui Izreel. Şi auzind Ahab aceste cuvinte şi-a rupt 1 Is. 5», 1-2. « Is. 1, 16-19. » Ioil 2, 12-13. 4 Ezechil 33, 10-14. S Maxim Mărturisitorul - 31 hainele sale şi-a pus sac pe trupul său, şi a postit şi a dormit în sac. Şi a fost cuvântul Domnului către Ilie zicând: Iată că s'a ruşinat Ahab de faţa Mea Nu voiu mai aduce rele în zilele lui".1 Iar David zice:: „Fărădelegea mea am cunoscut şi păcatul meu nu l-am acoperit. Zis-am: mărturisit-am împotriva mea fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai iertat necredinţa inimii mele. Pentru ea se va ruga Ţie tot cuviosul la vreme rânduită; însă în potop de ape multe de El nu se vor apropia".2 Iar în Evanghelie zice Domnul: „Pocăiţi-vă, că s'a apropiat împărăţia cerurilor".8 Iar lui Petru care întreabă: „De câte ori pe zi îmi va greşi fratele meu şi îi voiu ierta lui? Au doară până la şapte ori?", îi răspunde Cel prin fire bun şi neasemănat în bunătate: „Nu zic ţie de şapte ori,,ci până la şaptezeci de ori câte şapte".4 Ce este pe măsura acestei bunătăţi ? Ce este pe potriva acestei iubiri de oameni? 41. Cunoscând aşadar frica de Dumnezeu, bunătatea şi iubirea Lui de oameni, din Vechiul şi Noul Testament să ne întoarcem din toată inima noastră. De ce să pierim fraţilor? Să ne spălăm manile noi păcătoşii. Să ne curăţim inimile, noi cei cu sufletele îndoite. Să ne tânguim, să jelim şi să plângem pentru păcatele noastre. Să încetăm din răutăţile noastre. Să credem în milostivirile Domnului. Să ne temem de ameninţările Lui, să păzim poruncile Lui. Să ne iubim unii pe alţii din ioaţă inima. Să zicem fraţilor ş\ celor ce ne urăsc pe noi şi se scârbesc de noi, ca să se mărească numele Domnului şi să ni se arate în bucuria Lui. Să dăm iertare unii altora, noi cei ce ne-am ispitit unul pe altul,, ca unii ce am fost răsboiţi toţi de vrăjmaşul comun. 1 III Regi 21, 19, 23, 27—29. 1 Psalm 31. 5-7. 3 Matei 4, 17. 4 Matei 18, 22. '32 Filocaiia Să stăm împotrivă gândurilor noastre, chemând pe Dumnezeu ca aliat în lupta noastră, şi să alungăm din noi duhurile rele şi necurate. Să supunem trupul ^duhului, chinuindu-1 şi târându-1 robit,1 prin tot felul de strâmtorări. „Să ne curăţim pe noi de toată înti-năciunea trupului şi a duhului". Să ne stârnim unii pe alţii la sporirea în iubire [în text: paroxismul iubirii] şi fapte bune. Să nu ne pismuim între noi, aici pismuindu-ne să ne sălbătăcim la inimă. Mai degrabă să avem milă unii de alţii şi să ne tămăduim unii pe alţii prin smerenie. Să nu ne bârfim unii pe1 alţii, nici să nu ne batjocorim unii pe alţii, qăci suntem unii altora mădulare. Să lăpădăm dela' noi negrijă şi uşurinţa, şi să stăm bărbăteşte, luptând împotriva duhurilor răutăţii, căci „II avem pe Iisus Hristos mân-găetor drept Ia Tatăl, şi El ne-este ispăşire pentru păcatele noastre".2 Să ne rugăn*»Lui cu inimă curată din tot sufletul nostru, şi ne /'vaj ierta păcatele noastre. „Căci aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr".3 De aceea zice: „Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de lauda şi dă Celui Prea-înalt rugăciunile tale. Şi mă cheamă pe Mine în ziua necazului tău şi te voiu scăpa şi Mă vei slăvi pe Mine".* Iar Isaia zice: „Rupe toată legătura nedreptăţii, desleagă jugul legămintelor silnice, dă drumul celor asupriţi şi rupe toată scrisoarea nedreaptă. Frânge celui flămând pâinea ta şi pe săracii fără sălaş adu-i în casa ta. De vezi pe cineva gol, îmbrăcă-] şi nu trece cu vederea pe cei din sămânţa neamului tău. Atunci lumina ta va isbucni ca zorile, şi tămăduirea ta va răsări degrabă. Şi va umbla înaintea ta dreptatea ta, şi slava Domnului te va înconjura".' Iar după acestea zice: „Atunci vei striga 1 I Corinteni 9, 27. * I loan 2, t—2. * Psalm 144. 19. * Psalm 49, 15, 16. s Isaia 58, 6—8. Maxim Mărturisitorul ' 33 I şi Dumnezeu te va auzi pe tine. încă grăind tu, va zice: Iată aci sunt. Atunci va răsări în întunerec lumina ta şi întunerecul tău va fi ca amiaza. Şi Dumnezeu va fi cu tine totdeauna şi te va sătura precum pofteşte sufletul tău".' Iată aşadar că rupând toată legătura nedreptăţii din inima noastră şi deslegând tot jugul legămintelor silnice, adică al ţinerii minte a răului, şi grăbindu-ne să facem bine aproapelui din tot sufletul, ajungem să fim înconjuraţi de lumina cunoştinţii şi ne slobozim de patimile de ocară, um-plându-ne de toată virtutea, luminându-ne de slava lui Dumnezeu şi eliberându-ne de toată neştiinţa; iar ✓ rugându-L pe Hristos, suntem auziţi şi-L avem pe Dumnezeu cu noi pururea şi ni se satură dorinţa după Dumnezeu. „ ' ,42. Să ne iubim aşadar unii pe alţii şi vom fi iubiţi de Dumnezeu. Să fim cu îndelungă răbdare întreolaltă şi va fi şi El cu îndelungă răbdare faţă • de păcatele noastre. Să nu răsplătim răul cu rău şi nu vom primi după păcatele noastre. Căci iertarea greşalelor noastre o aflăm în iertarea fraţilor. Iar mila lui Dumnezeu e ascunsă în milostivirea noastră iată de aproapele. De aceea a zis Domnul: „Iertaţi, şi vi se va ierta vouă".2 Şi iarăşi: „De veţi ierta oamenilor greşalele lor şi Tatăl Vostru cel din ce- , ruri va ierta vouă greşalele voastre".3 Sau: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui".4 Sau: „Cu ce 'măsură veţi măsura, cu aceea se va măsura vouă".* Iată ne-a dăruit nouă Domnul chip de mântuire şi ne*a dat nouă putere veşnică de-a ne face fii ai lui Dumnezeu. Prin urmare în voia noastră stă mântuirea noastră. 43. Drept aceea să ne dăm pe noi înşine Dom- v nului în întregime, ca să-L primim pe El întreg. Să 1 Ibid 9—10. • Lc. 6, 37. 3 Mt. 6, 14. « Mt. 5, 7. * Mt. 7, 2, 3 34 Filocaiia ne facem dumnezei pentru £1. Căci pentru aceasta s'a făcut om, fiind Dumnezeu şi Stăpân prin fire/Să ascultăm de £1 şi va birui fără greutate asupra vrăjmaşilor noştri. „Dacă poporul Meu ar fi ascultat de Mine, zice, dacă lsrail ar fi umblat în căile Mele, aş fi umilit până la nimicire.pe vrăjmaşii lor şi aş fi pus mâna Mea pe cei ce-i necăjesc pe ei".1 Şă ne punem toată nădejdea noastră numai în £1 şi s? aruncăm toată grija noastră numai asupra Lui, şi ne va mântui pe noi de tot necazul şi toată viaţa ne va hrăni £1 însuşi. Să iubim pe tot omul din suflet; dar să nu ne punem nădejdea în niciumil dintre oameni. Căci câtă vreme ne susţine Domnul, ne înconjoară toţi prietenii şi toţi vrăjmaşii noştri sunt fără putere. A Când însă ne părăseşte Domnul, atunci ne părăsesc şi prietenii cu toţii şi toţi vrăjmaşii dobândesc putere împotriva noastră. Dar şi cel ce îndrăsneşte bi-zuindu-se pe sine, va cădea cu cădere jalnică. *Cel ce se teme însă de Domnul se va înălţa. De aceea a zis David: „Nu voi nădăjdui în arcul meu şi sabia mea nu mă va mântui. Că Tu ne-ai mântuit pe noi de cei 'ce ne necăjesc şi ai făcut de ruşine pe cei ce ne urăsc".8 44. Să nu stăruim în gânduri cari ne prezintă păcatele noastre micşorate şi cari ne spun ca nişte oracole că am primit iertarea. Intărindu-ne împotriva lor, Domnul a zis: „Păziţi-vă pe voi de proroci mincinoşi, cari vor veni'la voi în piele de oaie, iar*pe dinăuntru sunt lupi răpitori".3 Căci câtă vreme mintea noastră este încă turburată de păcat, încă n'am primit iertarea lui, fiindcă nam făcut încă roade vrednice de pocăinţă. Şi roadă căinţii este nepătimirea sufletului; iar nepătimirea înseamnă ştergerea păcatului. Dar nu avem încă desăvârşită nepătimire, 'dacă aci 1 Ps. 80, 12—13. * Ps. 43, 9. 3 Mt. 7, 15. vMaxim Mărturisitorul *__ 35 suntem turburaţi, de patimi, aci nu. Deci n'am primit încă desăvârşit nici iertarea păcatelor. De păcatul strămoşesc ne-am slobozit prin Sf. Botaz, dar de cel pe care am îndrăsnit să-l săvârşim după Botez ne slobozim prin căinţă. 45. Drept aceea să ne căim cu adevărat, ca sloboziţi de patimi, să dobândim iertarea păcatelor. Să dispreţuim cele vremelnice, ca nu cumva, luptând pentru ele cu oamenii, să călcăm porunca iubirii şi să cădem din dragostea lui Dumnezeu. „Să umblăm în duh şi nu vom mai împlini pofta trupului".' Să ve-ghiem, să fim treji, să lepădăm somnul uşurătăţii." Să râvnim a păşi pe urmele sfinţilor atleţi ai Mântuitorului; să imităm luptele lor, uitând pe cele dindărăt şi întinzându-ne spre cele dinainte. Să imităm drumul lor neodihnit, râvna lor aprinsă, stăruinţa în , înfrânare, sfinţenia neprihănirii, vitejia răbdării, neclintirea îndelungii răbdări, duioşia milei, neturbu-rarea blândeţei, căldura râvnei, nefăţărnicia iubirii, înălţimea smereniei, neprisosinţa sărăciei, bărbăţia, bunătatea, îngăduinţa. Să nu ne dedăm plăcerilor; să nu ne moleşim în cugetări; să nu ne întinăm conştiinţa. „Să urmărim pacea cu toată lumea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul".8 Pe lângă acestea, să fugim de lume, fraţilor, şi de stăpânul lumii. Să părăsim trupul şi cele trupeşti. Să păşim întins spre cer; acolo vom vedea cetatea noastră. Să imităm pe dumnezeescul Apostol, să primim pe Căpetenia vieţii, să ne bucurăm de izvorul vieţii. Să cântăm în cor cu îngerii; şă lăudăm cu Arhanghelii pe Domnul nostru Iisus Hristos, căruia I se cuvine slava şi stăpânirea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.. 1 Gal. '5, 16. 1 Evrei 12, 14. 3*. % Maxim Mărturisitorul 37 Me eelti diatre sânţi Fiiiatelm aostru KAXQI MĂRTTJRISITQBUL Cele patru sute capete despre dragoste1 Cuvânt înainte cătră Elpidie Iată am trimis Cuvioşiei tale, Părinte Elpidie, pe lângă Cuvântul despre viaţa ascetică, şi Cuvântul despre dragoste, în tot atâtea sute de capete cât cele patru Evanghelii. Poate nu este în ele nimic vrednic de aşteptarea, ta. Dar atâta ne-a fost puterea Pe lângă aceasta, să afle Sfinţia Ta că. nici acestea nu sunt roadele cugetării mele. G, străbătând scrierile Sfinţilor Părinţi şi culegând de acolo cele ce stau în legătură cu tema noastră, am îndesat lucruri multe în cuvinte puţine, ca să fie uşoare de ţinut minte. Şi aşa le-am trimis Cuvioşiei Tale, rugându-te să le citeşti cu îngăduinţă, şi să scoţi numai folosul din ele, iar lipsa de frumuseţe a cuvintelor, să o treci cu vederea şi să te rogi pentru smerenia mea, cea pustie de tot folosul duhovnicesc. 1 Mai rogu-te încă şi pentru aceea ca să nu socoteşti că le-am scris acestea ca să te conturb. Căci am împlinit o poruncă. O spun aceasta, fiindcă mulţi suntem astăzi cari conturbăm prin cuvinte, iar cei cari învaţă prin fapte, sau se lasă învăţaţi, sunt foarte puţini [1J. Dar mai ales te rog să iăi aminte cu multă stăruinţă la fiecare dintre capete. Căci soco-tesc că nu sunt toate uşor de înţeles de toţi, ci cele i Migne P. G. 954-1080; Filocaiia greaeă, vol. I. ed. II, V- 201-232, mai multe au lipsă de o împreună cercetare din partea multora, deşi pare că sunt simple după cuvânt Poate din ele va ieşi la iveală ceva folositor pentru suflet. Şi cu siguranţă prin harul lui Dumnezeu va răsări ceva folositor celui ce ceteşte fără gânduri iscoditoare, ci cu frica lui Dumnezeu şi cu dragoste. Dar celui ce nu ceteşte pentru folosul duhovnicesc această lucrare sau oricare alta, ci pentru a aduna cuvinte spre a batjocori pe scriitor, ca să se înfăţişeze pe sine, vezi Doamne, mai înţelept decât acela, ca unul ce e plin, de închipuire, nu-i va răsări de nicăiri niciodată nici un folos. întâia sută a capetelor despre dragoste 1. Dragostea este o dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinsteşte nici unul din lucruri mai mult decât cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar este cu neputinţă să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pământeşti 2. Dragostea este născută de nepătimire; nepătimirea, de nădejdea în Dumnezeu; nădejdea, de răbdare şi îndelungă răbdare; iar pe acestea le naşte înfrânarea cea atotcuprinzătoare. înfrânarea, la rândul ei, e născută de frica lui Dumnezeu. In sfârşit frica, de credinţa în Domnul.' 3. Cel ce crede în Domnul, se teme de chinuri; cel ce se teme de chinuri, se înfrânează dela patimi; cel ce se înfrânează dela patimi, rabdă necazurile; cel ce rabdă necazurile, va avea nădejde în Dumnezeu; iar nădejdea în Dumnezeu, desface mintea de toată împătimirea după cele pământeşti; în sfârşit mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu. 1 Cap. 2—3 ne arată ordinea cronologică a virtuţilor, după Sf. tAatfm Mărturistorul, 38 ' Filocaiia 4. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu [2], pretueşte cuno-• ştinţa Lui mai mult decât toate cele făcute de El şi stărueşte pe lângă ea neîncetat cu mare dor. 5. Dacă toate cele ce sunt, prin Dumnezeu şi , pentru Dumnezeu au fost făcute, şi dacă Dumnezeu este mai bun decât cele făcute de El, cel ce părăseşte pe Dumnezeu, care e neasemănat mai bun, şi se ocupă cu cele mai rele, se arată pe sine pre- - ţuind mai mult cele făcute de Dumnezeu decât pe Dumnezeu. • 6. Cel ce are mintea pironită în dragostea de, Dumnezeu, dispreţueşte toate cele văzute şi însuşi trupul său, ca pe ceva străin. 7. Dacă sufletul e mai bun decât trupul [3] şi dacă Dumnezeu, care a făcut lumea, e neasemănat mai bun decât lumea, cel ce cinsteşte trupul mai mult decât sufletul şi lumea zidită de Dumnezeu, mai mull decât pe Dumnezeu, nu se .deosebeşte întru nimic de închinătorii la idoli. 8. Cel ce şi-a desfăcut mintea de iubirea şi de preocuparea stăruitoare de Dumnezeu şi o are legată de ceva din cele ce cad sub simţuri, acela cinsteşte trupul mai muit decât sufletul şi cele făcute de Dumnezeu mai mult decât pe Dumnezeu, care le-a făcut 9. Dacă viaţa minţii este lumina cunoştinţii, iar aceasta e născută de dragostea către Dumnezeu, bine s'a zis că nimic nu este mai mare decât dragostea dumnezeească. } 10. Când mintea porneşte în focul dragostei spre Dumnezeu, nu se mai simte nici pe sine, nici vreun lucru . oarecare.- Căci, luminată fiind de lumina dumneze-V ească cea nemărginită, părăseşte simţirea faţă de toate cele făcute de Dumnezeu, precum şi ochiul sensibil nu mai simte stelele, . când răsare soarele. Maxim Mărturisitorul ■__ 39 , 11. Toate virtuţile ajută mintea să câştige dragostea dumnezeească. Dar mai mult ca toate, rugăciunea curată. Căci prin aceasta sburând cătră Dumnezeu, iese afară din toate cele ce sunt. 12. Când mintea e răpită prin dragoste de cunoştinţa dumnezeească şi, ieşind afară din toate cele făcute, simte nemărginirea dumnezeească, atunci, copleşită de prezenţa dumnezeească, se trezeşte la simţirea smereniei sale, asemenea dumnezeescului Isaia şi rosteşte cu uimire cuvintele Prorocului: „O nenorocitul de. minei Sunt pierdut! Căci om fiind şi buze spurcate având şi locuind în mijlocul unui popor ce are gură spurcată, am văzut cu ochii mei pe împăratul. Domnul Savaot".1 13. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu [4], nu poate să nu iubească şi pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi nu are plăcere de patimile celor ce nu s'au curăţit încă. De aceea când vede întoarcerea şi îndreptarea lor, se bucură cu bucurie mare» şi negrăită. 14. Necurat este sufletul pătimaş, care e plin de gânduri de poftă şi de ură. 15. Cel ce vede în inimă sa vreo urmă de ură iată de vreun om oarecare, pentru vreo anumită greşeală, e cu totul străin de iubirea de Dumnezeu, deoarece iubirea de Dumnezeu nu sufere câtuşi de puţin ura faţă de om. 16. „Cel ce Mă iubeşte pe Mine, zice Domnul va păzi poruncile Mele".2 „Iar porunca Mea aceasta este, ca să vă iubiţi unii pe alţii".3 Cel ce nu iubeşte aşadar pe aproapele, nu păzeşte porunca. Iar cel ce nu păzeşte porunca, nici pe Domnul nu-L poate iubi. 17. Fericit este omul, care poate să iubească pe 1ot omul la fel. 1 Is. 6, 5. * Io. 14, 15. 9 Io. 15, 12. 40 Filocaiia 18. Fericit este omul, care nu se lipeşte de niciun lucru stricăcios sau vremelnic. 19. Fericită este mintea, care a trecut peste toate lucrurile şi se desfătează neîncetat de frumuseţea dumnezeească. 20. Cel ce preface grija de trup în poftă şi pentru lucruri vremelnice tine minte răul dela aproapele, acela slujeşte zidirii în locul Ziditorului. 21. Cel ce-şi păstrează trupul nesupus plăcerii şi sănătos, îl are împreună slujitor spre lucrarea celor bune. 22. Cel ce fuge de toate poftele lumeşti, se aşează pe sine mai presus de toată întristarea lumească. 23. Cel ce iubeşte de Dumnezeu, cu siguranţă iubeşte şi pe aproapele. Iar unul ca acesta nu poate păstra banii, ci-i foloseşte cu dumnezeească cuviinţă,. dând> fiecăruia din cei ce au trebuinţă. 24. Cel ce face milo'stenie imitând pe Dumnezeu, nu cunoaşte deosebire între rău şi bun, între drept şi nedrept, când e vorba de cele ce sunt de trebuinţă trupului, ci împarte tuturor la fel, după trebuinţă, chiar dacă cinsteşte mai mult, pentru buna aplecare a voii, pe cel virtuos decât pe leneş. 25. Precum Dumnezeu, fiind prin fire bun şi fără patimă, iubeşte pe toţi la fel, ca făpturi ale sale, dar pe cel virtuos îl slăveşte, ca pe unul ce şi-a însuşit cunoştinţa şi prin aplecarea voii, iar pe cel leneş îl milueşte pentru bunătatea Sa şi îl întoarce în veacul acesta prin certare, tot aşa şi cel bun şi, fără patimă în aplecarea voii Sale, iubeşte pe toţi oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire şi pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel leneş îl milueşte pentru fire şi din compătimire* ca pe un lipsit de minte ce umblă în întunerec. Maxim Mărturisitorul • 41? 26. Dragostea se face cunoscută nu numai prin dăruirea de bani, ci cu mult mai mult prin împărtăşirea cuvântului lui Dumnezeu şi prin slujirea trupească. 27. Cel ce s'a lepădat cu adevărat de lucrurile lumii şi slujeşte nefăţarnic aproapelui prin iubire, se slobozeşte degrabă de orice patimă şi se face părtaş de iubirea şi cunoştinţa dumnezeească. 28. Cel ce a dobândit în sine dragostea dumnezeească, hu osteneşte urmând Domnului Dumnezeului său, asemenea dumnezeescului Ieremia1 ci sufere cu vitejie orice osteneală, batjocoră şi ocară, neluând în seamă câtuşi de puţin răul dela nimeni. 29. Când vei fi ocărit de cineva, sau dispreţuit în vreo privinţă oarecare, fii cu luare aminte dinspre gândurile mâniei, ca nu cumva, despărţindu-te de dragoste din pricina supărării, să te aşezi în ţinutul urii. 30.. Când vei suferi pentru vreo ocară sau necinste,, să şti că te alegi cu mult folos. Căci prin ocară e alungată dela tine slava deşartă. 31. Precum amintirea focului nu încălzeşte trupul, aşa credinţa fără dragoste nu lucrează în suflet iluminarea cunoştinţii. XB2. Precum lumina soarelui atrage ochiul cel sănătos, aşa şi cunoştinţa lui Dumnezeu atrage spre sine în chip firesc mintea curăţită prin dragoste* [5J. 33. Minte curată este aceea, care s'a despărţit de neştiinţă şi e luminată de lumina dumnezeească. 34. Suflet curat este acela, care s'a eliberat de patimi şi se bucură neîncetat de dragostea dumne- -zeească. ; 35. Patimă de ocară este mişcarea sufletului împotriva firii._ 1 Ieremia 17, 6. > ' 42 Filocaiia 36. Nepătimirea este o stare paşnică a sufletului, care face ca sufletul să se mişte cu anevoe spre răutate. / 37. Cel ce prin sârguinţă a dobândit roadele .dragostei, nu se strămută din aceasta, chiar de-ar pătimi zeci de mii de rele. Să te încredinţeze de spre aceasta Ştefan, ucenicul lui Hristos, şi cei ca ei, şi însuşi Mântuitorul, care se ruga Tatălui pentru ce-i «ce-L ucideau şi cerea iertarea dela El, ca pentru unii ce nu ştiau ce fac. 38: Dacă propriu iubire este să rabde îndelung şi să;fie cu bunătate, cel ce se luptă cu mânie şi plânueşte vicleşug, vădit este că se face străin de Dumnezeu, dacă Dumnezeu este dragoste. 39. „Să nu ziceţi, spune dumnezeescul Ieremia, că sunteţi biserica Domnului".1 Iar tu să nu zici că simpla credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos poate să mă* mântuiască. Căci aceasta este cu neputinţă -de nu vei dobândi şi iubirea faţă de El prin fapte. Doar despre credinţa simplă şa spus: „şi dracii cred şi se cutremură" [Iac 2, 19]. 40. Roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toată inima, a răbda îndelung, a fi cu îngăduinţă -şi a folosi lucrurile cu dreaptă judecată. . 41. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, nu întristează pe nimeni şi nu se întristează pentru cele vremelnice, întristează şi se întristează însă cu singura întristare mântuitoare, cu care şi fericitul Pavel s'a întristat şi a întristat pe Corînteni. 42. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, trăeşte pe pământ viaţă îngerească, postind şi priveghind, cântând şi rugându-se şi gândind pururea numai lucruri bune de tot omul. 1 Ieremia 7, 4. Maxim Mărturisitorul 43 43. Dacă pofteşte cineva ceva, se luptă ca să şi dobândească. Dar dintre toate bunurile şi lucrurile vrednice de poftit, cel fără asemănare mai bun şi mâi vrednic de dorit este Dumnezeu. Câtă sârguinţă nu suntem aşa dar datori să arătăm, ca să dobândim acest lucru bun şi vrednic de dorit prin fire ? 44. Să nu-ţi întinezi trupul cu fapte de ruşine şi să nu-ţi spurci sufletul cu gânduri viqjene; şi pacea lui Dumnezeu va veni peste tine aducând iubire. 45. Chinueşte-ţi trupul cu foamea şi cu prive-ghierea şi îndeletniceşte-te fără lenevire cu cântarea şi cu rugăciunea; şi sfinţenia neprihănirii va veni peşte tine aducând iubire, 46. Cel ce s'a învrednicit de cunoştinţa dumnezeească şi a dobândit lumina acesteia prin dragoste, nu va fi tulburat niciodată7 de duhul slavei deşarte. Iar cel ce nu s'a învrednicit încă de aceea, cu uşurinţă este prins de aceasta. Dacă aşadar unul ca acesta va căuta în tot ce face spre Dumnezeu, ca unul ce le face toate pentru El, mai lesne va scăpa cu Dumnezeu de ea. 47. Cel ce nu a câştigat încă cunoştinţa dumnezeească [6], care se agoniseşte prin dragoste, cugetă lucru mare despre cele săvârşite de el după voia lui Dumnezeu. Iar cel ce s'a învrednicit de ea, zice din 'suflet cuvintele Patriarhului Avraam, pe care le-a spus când s'a învrednicit de arătarea dumnezeească: „Eu sunt pământ şi cenuşă".1 48. Cel ce se teme de Domnul, are pururea ca tovarăşe smerenia, şi prin gândurile acesteia vine la dragostea şi la mulţumirea către Dumnezeu. Căci 1 Facere 18, 27. » 44 v _ Filocaka îşi aminteşte de purtarea lumească de mai 'nainte şi de feluritele greşeli, ca şi de ispitele ce i sau întâmplat din tinereţe, şi cum din toate acestea 1-a isbă-vit pe el Domnul şi 1-a strămutat dela viaţa pătimaşă la viaţa după Dumnezeu, In felul acesta dobândeşte pe lângă temere şi dragostea, mulţumind pururea cu smerenie multă Făcătorului de bine şi Cârmuitorului vieţii noastre. 49. JSa nu-ţi întinezi mintea ta, răbdând gânduri de poftă şi de mânie, ca nu cumva căzând din rugăciunea curată, să te cuprindă duhul moleşelii. 50. Mintea cade dela îndrăsnirea cea cătră Dumnezeu atunci, când se însoţeşte cu gândurile viclene şi spurcate. 51. Cel fără de minte fiind purtat de patimi, când se tulbură împins de mânie, se grăbeşte fără judecată să ocolească pe fraţi, iar când e aprins de poftă, răs-gândindu-se, fuge să-i întâlnească. Iar cel înţelept lucrează în amândouă împrejurările cu totul dimpotrivă: căci în vreme de mânie, tăind pricinile tulburării, se scutură de scârba faţă de fraţi, iar în vreme de poftă, se reţine dela pornirea spre întâlnirea nesocotită. 52. In vremea ispitelor să nu părăseşti Mănăstirea ta, ci sufere cu vitejie valurile gândurilor şi mai ales pe cele ale desnădejdii şi ale moleşelii (acedia]. Căci aşa fiind probaj cu bun rost prin necazuri, vei dobândi o nădejde şi mai întărită în Dumnezeu. Iar de-o vei părăsi, te vei afla neprobat, lipsit de bărbăţie şi nestatornic. 53. De vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu laşi nici pe tratele tău să se culce întristat împotriva ta, nici tu să nu te culci scârbit împotriva lui; ci „mergi şi te împacă cu fratele tău",1 1 Mt. 5, 24. Maxim Mărturisitorul 45 şi venind, adu lui Hristos, cu conştiinţă curată, prin rugăciune stăruitoare, darul dragostei ' 54. Dacă cel ce are toate darurile Domnului, dar dragoste nu are, nimica nu foloseşte, după dumnezeescul Apostol,1 Câtă sârguinţă trebue să arătăm ca să o dobândim pe aceasta. 55. Dacă „dragostea nu face rău aproapelui",2 cel ce pismueşte pe fratele şi se întristează de binele lui şi întinează numele lui cel bun cu defăimări, sau îi întinde niscai curse spre a-1 atrage la rele, cum nu se va face pe sine străin de dragoste şi vinovat-de osânda veşnică? 56. Dacă „plinirea legii este iubirea",8 cel ce se gândeşte la rău împotriva fratelui şi unelteşte vicleşuguri împotriva lui şi doreşte. căderea lui şi se bucură de ea, cum nu va fi călcător de lege şi vrednic de chinurile veşnice? 57. Dacă „cel ce defăima pe fratele şi-1 judecă, defăima şi judecă legea",4 iar legea lui Hristos este iubirea, cum nu va cădea defăimătorul din iubirea lui Hristos şi nu se va face sie-şi pricină a chinurilor veşnice? 58. Nu da urechea ta limbii celui ce defăima, nici limba ta urechii iubitorului de ponegrire, ascultând sau grăind cu plăcere cele rele împotriva aproapelui, ca să nu cazi din dragostea dumnezeească şi să te afli străin de viaţa veşnică. 59. Nu primi bârfeâlă împotriva Părintelui tău, nici nu-1 încuraja pe cel ce-1 necinsteşte pe el, ca să nu se mânie Domnul pentru faptele tale şi să te stârpească din pământul celor vii. 60. închide gura celui ce bârfeşte la urechile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit împreună cu 1 I Cor. 13, 1. * Rom. ti, 10, 8 Rom. 13, 10. 4 Iac. 4 11. / 46__ Filocaiia acela: pe tine obişnuindu-te cu patima pierzătoare,, iar pe acela neoprindu-1 de a flecari împotriva aproapelui, » '61, „Iar Eu zic vouă, spune Domnul, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi,, rugaţi-vă pentru cei ce vă blastămă".1 De ce a poruncit acestea? Ca să te slobozeâscă pe tine: de ură, de întristare, de mânie şi de ţinerea minte a răului, şi să te învrednicească de cea mai mare avuţie, care este dragostea desăvârşită. Căci e cu neputinţă să o aibă pe aceasta cel ce nu iubeşte pe toţi oamenii la fel, asemenea lui Dumnezeu, care iubeşte pe toţi oamenii la fel şi „vrea ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie".2 62. „Iar Eu zic vouă: să nu staţi împotriva celui rău, ci celui ce te va lovi peste obrazul drept, în-toarce-i şi pe celalalt; şi celui ce vrea să se judece cu tine ca să-ţi ia haina, lasă-i lui şi cămaşa; şi celui ce te sileşte să mergi cu el o stadie, mergi cu el două".3 De ce? Ca pe tine să te păzească nemâ-nios, netulburat şi neîntristat,'iar pe acela să-l îndrep-teze prin răbdarea ta, şi pe amândoi să vă aducă* ca un Bun, sub jugul dragostei. 63. Lucrurile faţă de cari am simţit vreodată vreo patimă, ne fac să le purtăm după aceea închipuirile pătimaşe. Cel ce a biruit aşa dar închipuirile pătimaşe, dispreţueşte desigur şi lucrurile ale căror închipuiri le purta. Căci lupta cu amintirile e cu atât mai anevoioasă, ca lupta cu lucrurile înseşi, cu cât este mai uşoară păcătuirea cu cugetul, ca cea cu fapta. 64. Dintre patimi, unele sunt trupeşti, altele sufleteşti [7]. Cele trupeşti îşi iau prilejurile din trup, * 1 Maici 5, 44. 1 1 Timotei 2, 3. 3 Matei 5, 39. Maxim Mărturisitorul__ _ 47 iar cele sufleteşti din lucrurile de dinafară. Dar şi pe unele şi pe altele le desfiinţează dragostea şi înfrânarea: cea dintâi pe cele sufleteşti; cealaltă pe cele trupeşti. 65. Unele dintre patimi sunt ale iuţimii [mâniei], altele ale părţii poftitoare a sufletului, «Dar şi unele şi altele se stârnesc prin simţuri. Se stârnesc însă . atunci când sufletul se află înafară de dragoste şi de înfrânare. 66. Mai anevoe de biruit sunt patimile iuţimii [8], decât ale părţii poftitoare. De aceea a şi dat Domnul, ca o doctorie mai tare împotriva ei, porunca dragostei. 67. Toate patimile ţin sau numai de iuţimea sufletului, sau numai de partea poftitoare a lui, sau de cea raţională, cum e uitarea sau neştiinţa. Dar mole-şeala [acedia], făcânduse stăpână peste toate puterile sufletului, stârneşte deodată aproape toate patimile. De aceea este şi cea mai grea dintre toate celelalte patimi. Bine zice aşa dar Domnul, când dă doctoria împotriva ei: „întru răbdarea voastră veţi dodândi sufletele voastre".1 68. Să nu loveşti vreodată pe vre-unul dintre . fraţi, mai ales fără pricină şi fără judecată, oa nu cumva, nerăbdând jignirea, să plece şi să n\t mai scapi niciodată de mustrarea conştiinţii, aducându-ţi . pururea întristare în vremea rugăciunii şi răpindu-ţi mintea dela dumnezeească îndrăsnire. 69. Să nu suferi bănueli, sau măcar oameni cari îţi aduc smintele împotriva altora. Căci cei cei primesc smintele în orice chip, faţă de cele ce se întâmplă cu voie sau fără voie, nu cunosc calea păcii, care'duce prin dragoste la cunoştinţa lui Dumnezeu, pe cei ce o iubesc pe ea. 1 Lc. 21. 19. 48 Maxim Mărturisitorul 49 70. încă nu are dragoste desăvârşită cel ce se mai ia după părerile oamenilor, de pildă pe unul iubindu-1, iar pe altul urîndu-1, pentru pricina aceasta sau aceea; sau pe acelaş odată iubindu-1, altădată urîndu-1, pentru aceleaşi pricini. 71. Dragostea desăvârşită nu sfâşie firea cea unică a oamenilor, luându-se după părerile şi înclinările diferite ale voii lor. Ci privind pururea la ea, iubeşte pe toţi oamenii la fel: pe cei buni şi stră-dalnici, ca pe prieteni, iar pe cei leneşi, ca pe duşmani, făcându-le bine, răbdând îndelung şi suferind cele cei vin dela ei. Ea nu ia în seamă câtuşi de puţin răul dela aceştia, ci chiar sufere pentru ei dacă -vremea o cere, ca să şi-i facă şi pe ei prieteni de este cu putinţă; iar de nu se poate, cel puţin să nu cadă din dragostea proprie faţă de ei, arătând pururea, la fel, roadeje iubirii faţă de toţi oamenii. De aceea şi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, ară-tându-şi dragostea Sa faţă de noi, a pătimit pentru toata omenirea şi tuturor le-a dăruit la fel nădejdea învierii, chiar dacă atârnă pe urmă de fiecare să se -facă pe sine vrednic fie de slavă, fie de chinuri. 72. încă nu a dobândit dragostea desăvârşită cel Ce nu dispreţueşte slava şi ocara, bogăţia şi sărăcia, plăcerea şi întristarea Ba dragostea desăvârşită nu le dispreţueşte numai pe acestea, ci şi însăşi viaţa vremelnică şi moartea. 73. Ascultă pe cei ce s'au învrednicit de dragostea desăvârşită, cum grăesc: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Oare necazul, ori strâmtorarea, ori prigoana, ori foametea, ori golă-tatea, ori primejdia, ori sabia? Căci precum este scris: pentru Tine suntem omorîţi în fiecare zi; soco-titu-ne-am ca nişte oi de junghiere. Ci în toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-â iubit pe noi. Pentrucă sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpâniile, nici puterile, nici cele ce sunt acum, nici cele ce vor fi, nici înălţimea, nici adâncimea, nici vreo altă făptură nu va putea _să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus Domnul nostru".1 74. Iar despre dragostea către aproapele, ascultă iarăşi ce spun: „Adevăr zic vouă în Hristos, nu mint, mărturisind împreună cu mine şi conştiinţa mea în Duhul Sfânt, că întristare multă îmi este şi durere necurmată inimii mele. Căci aş vrea să fiu eu însumi anatema dela Hristos pentru fraţii mei, a rudeniilor mele după trup, cari sunt Israelitii" şi celelalte.2 La fel şi Moise şi ceilalţi Sfinţi. 75. Cel ce nu dispreţueşte slava, plăcerea [9] şi iubirea de argint, care le sporeşte pe acelea şi stă în slujba lor, nu poate tăia dela sine prilejurile de mânie. Iar cel ce nu le tae pe acestea, nu poate ajunge la dragostea desăvârşită. 76. Smerenia şi reaua pătimire slobozesc pe om de tot păcatul. Cea dintâi tae patimile sufletului, cea de-a doua pe ale trupului. Aceasta se arată făcând-o şi fericitul David, când se roagă lui Dumnezeu zicând: „Priveşte la smerenia mea şi la osteneala mea, şi iartă toate păcatele mele".' 77. Prin porunci Domnul face nepătimaşi pe cei ce le împlinesc;; iar prin dumnezeeştile dogme, le dărueşte luminarea cunoştinţii. 78. Toate dogmele sunt sau despre Dumnezeu, sau despre cele văzute şi nevăzute, sau despre*Pro-videnţa şi Judecata arătată în acelea. 79. Milostenia [10] tămădueşte iuţimea sufletului; postul vestejeşte pofta; iar rugăciunea curăţeşte 1 Rom. 8. 35, * Rom. 9, 1—3. * Ps, 118, 135. 50__" _1 Filocaiia mintea şi o pregăteşte spre contemplarea lucrurilor. Căci Domnul.ne-a dăruit poruncile pentru şt potrivit cu puterile sufletului. 80. „învăţaţi dela Mine, zice, că sunt blând şi smerit cu inima" şi următoarele.1 Blândeţea păzeşte iuţimea netulburată, iar smerenia slobozeşte mintea de fumul mândriei şi de slava deşartă. 81. Temerea de Dumnezeu este îndoită. Una se naşte în noi din ameninţările chinurilor. Aceasta face să se nască în noi pe rând; înfrânarea, răbdarea, nădejdea în Dumnezeu şi nepătimirea, din care răsare dragostea. Iar cealaltă e împreunată cu dragostea. Ea susţine pururea în suflet sfiala evlaviei, ca nu cumva, pentru îndrăsneala dragostei, să ajungă la nesocotirea lui Dumnezeu. 82. Prima temere este scoasă afară de dragostea desăvârşită a sufletului, care a dobândit-o şi care nu se mai teme de chinuri. A doua temere este împreunată pururea, cum s'a spus, cu dragostea. Celei dintâi temeri i se potriveşte cuvântul: „De frica Domnului se abate tot omul dela rău";2 sau: „începutul înţelepciunii este frica Domnului".3 Celei de-a doua, cuvântul: „Frica Domnului cea curată rămâne în veacul veacului";4 sau: „Nimic nu le lipseşte celor ce se tem de El".5 83. „Omorîţi mădularele voastre cele de pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta cea rea, lăcomia" şi celelalte.6 „Pământ" a numit cugetul trupului; „curvie", păcatul cu fapta; „necurăţie" a numit învoirea; „patimă", gândul cel pătimaş; „pofta cea rea", primirea simplă a gândului de poftă; „lăcomie" a numit materia care naşte şi face să crească patima. Toate acestea a poruncit dumnezeescul Apo- 1 Mt. 11, 29. 1 Prov. 15, 27. « Prov. 1. 7. 4 fs. 18, 9. * Ps. 33. 9. * Colos. 3, 5. Maxim Mărttirisitorul 1 stol să le omorîm, ca pe nişte mădulare ale cugetului 1 trupesc. I 84. Mai întâi amintirea aduce gândul simplu în 1 minte; acesta zăbovind, se stârneşte patima. Aceasta, I la rândul ei, nefiind scoasă afară, încovoae mintea I la învoire; întâmplându-se aceasta, se ajunge, în I sfârşit, la păcatul cu fapta. Prea înţeleptul Apostol, 1 scriind către cei din neamuri, porunceşte aşa dar, I ca mai întâi să depărtăm rezultatul păcatului, apoi 1 păşind pe rând spre început, să sfârşim cu pricina I păcatului Iar pricina este, cum s'a zis mai înainte, I lăcomia, - care naşte şi face să crească patima. Şi I socot că aci este arătată lăcomia pântecului, care este I maica şi doica curviei Căci lăcomia nu este rea 1 numai când se îndreaptă spre avuţie, ci şi când se I îndreaptă spre mâncăriJ precum şi înfrânarea nu e I bună numai când se reţine dela mâncări, ci şi când ■ se reţine dela avuţie. I 85. Precum pasărea, când începe să sboare I având piciorul legat, e trasă ■ la pământ de sfoară, I aşa şi mintea care n'a dobândit încă nepătimirea (11], I dacă vrea să sboare spre cunoştinţa celor cereşti e I trasă la pământ de patimi. I 86. Când mintea s'a eliberat desăvârşit de pa- I timi, înaintează fără să se întoarcă îndărăt în con- I templarea lucrurilor, făcându-şi călătoria spre cu- I noştinţa Sf. Treimi [12]. I 87. Dacă mintea e curată când primeşte înţelesu- I rile lucrurilor, acestea o stârnesc spre contemplarea 1 duhovnicească a lor. Dar dacă din trândăvie s'a I făcut necurată, rămâne simplu Ia înţelesuri, când e I vorba de alte lucruri; iar când e vorba de oameni, 1 le preface în gânduri spurcate şi viclene. I . 88. Când ai ajuns ca niciodată în vremea rugă- I ciunii să nu-ţi mai turbure mintea vreo idee din 52_j_ -._Filocaiia cele ale lumii, să ştii că nu te mai afli înafară de hotarele nepătimirii. 89. Când sufletul începe să-şi simtă sănătatea proprie, începe să vadă şi nălucirile din visuri ca nişte lucruri deşarte ce nu-1 mai turbură. 90. Precum ochiul sensibil e atras de frumuseţea celor văzute, la fel mintea curată e atrasă de cunoştinţa celor nevăzute. Iar nevăzute socotesc pe cele netrupeşti. 91. Mare lucru este să nu fii cuprins de patimă faţă de lucruri. Dar cu mult mai mare este să rămâi fără patimă şi faţă de nălucirile lor. Căci războiul dracilor împotriva noastră prin gânduri, e mai cumplit ca războiul cel prin lucruri 92. Cel ce a dobândit virtuţile şi s'a îmbogăţit în cunoştinţă, privind de aci înainte lucrurile în chip natural, pe toate le face şi le spune după dreapta judecată, nealunecând nicidecum dela aceasta. Căci după cum întrebuinţăm lucrurile cu dreaptă judecată sau fără judecată, devenim virtuoşi sau răi. 93. Semnul celei mai depline nepătimiri stă în aceea că totdeauna se urcă la inimă numai înţelesurile simple ale lucrurilor, fie în vremea de veghe a trupului, fie în vreme de somn. 94. Prin împlinirea poruncilor, mintea se des-braeă de patimi; prin contemplarea duhovnicească a celor văzute, se desbracă şi de înţelesurile pătimaşe ale lucrurilor. In sfârşit, prin cunoaşterea celor nevăzute [13], lapădă şi contemplarea celor văzute. Iar de aceasta, se desbracă prin cunoştinţa Sfintei Treimi [13]. 95. Precum soarele, răsărind şi luminând lumea, se arată şi pe sine şi arată şi lucrurile luminate de El, tot aşa şi Soarele dreptăţii, răsărind minţii curate, Maxim Mărturisitorul se arată şi pe sine, dar arată şi raţiunile tuturor celor ce au fost făcute sau vor fi făcute de EL 96. ' Nu cunoaştem pe Dumnezeu din fiinţa Lui ci din măreţia faptelor şi din purtarea de grijă ce-o are pentru cele ce sunt. Căci prin acestea înţelegem, ca prin nişte oglinzi nemărginita bunătate, înţelepciune şi putere a Lui. 97. Mintea curată petrece sau în înţelesurile simple ale lucrurilor omeneşti, sau în contemplarea naturală a celor văzute, sau în cea a celor nevăzute, sau în lumina -Sfintei Treimi. 98. Mintea, petrecând în contemplarea .celor văzute, sau cercetează raţiunile naturale ale lor, sau pe cele indicate prin ele, sau caută însăşi Cauza lor. 99. Petrecând însă în contemplarea celor nevăzute, caută raţiunile naturale ale lor şi Cauza facerii lor, precum şi cele ce urmează din acestea. De asemenea Providenţa şi Judecata arătată în ele. 100. In sfârşit, ridicându-se mintea în Dumnezeu caută mai întâi arzând de dor, raţiunile privitoare la fiinţa Lui, dar nu află ceea ce este El însuşi [căci acesta e un lucru cu neputinţă şi oprit întregei firi create, deopotrivă]; ci se mângăe cu cele dimpre-jurul Lui, adică cu cele privitoare la veşnicia, la nesfârşirea şi la nehotărnicia Lui, la bunătatea, la înţelepciunea şi Ta puterea Creatoare, providenţiâtoare şi judecătoare a celor ce sunt Numai aceasta se poate cuprinde din cele ale Lui: nesfârşirea. Iar a nu cunoaşte din El nimic, înseamnă a cunoaşte că e mai presus de minte, cum au spus cuvântătorii de Dumnezeu Grigorie şi Dionisie. 54 i Filocaiia A aoalniaş: A doua sută a capetelor despre dragoste 1. Cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, acela se şi roagă cu totul neîmprăştiat. Şi cel ce se roagă cu totul neîmprăştiat, acela şi iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat Nu se roagă însă neîmprăştiat cel ce-şi are mintea pironită de ceva din cele pământeşti. Aşa dar nu iubeşte pe Dumnezeu cel ce are mintea legată de ceva din cele pământeşti. 2. Mintea, care zăboveşte în vreun lucru supus simţurilor, e stăpânită cu siguranţă de vreo patimă faţă de eL ca de pildă de vreo poftă, de vreo întristare, de mânie, sau de amintirea vreunui rău. Şi de nu dispreţueşte acel lucru, nu se poate slobozi de patima aceea 3. Când patimile stăpânesc mintea, o leagă de lucrurile materiale şi, despărţind-o de Dumnezeu, o fac să se ocupe cu acelea. Când însă o stăpâneşte iubirea de Dumnezeu, o desleagă de legăturile lor, înduplecând-o să dispreţuiască nu numai lucrurile ce cad sub simţuri, ci şi însăşi viaţa noastră vremelnică. 4. Rostui poruncilor [14] este să facă simple înţelesurile lucrurilor;iar al cetirii şi al contemplării, să facă mintea nepământească şi fără formă. Aceasta îi dă putinţa de a se ruga fără împrăştiere. 5. Nu ajunge făptuirea morală pentru a se slobozi mintea cu desăvârşire de patimi [15], ca să poată să se roage neîmprăştiat, dacă nu vin în ea unele după altele contemplaţiile duhovniceşti. Căci aceea slobozeşte mintea numai de neînfrânare şi de ură, pe când contemplaţiile duhovniceşti o isbăvesc 1 înţeleşii simpla al lucrului (tX&V vdljua) Înseamnă, după Sf. Maxim, desfacerea acestui Înţeles de orice gând pătimaş, - | maxim mărturisitorul _ 55 şi de uitare şi de neştiinţă. Şi numai aşa va putea să se roage cum trebue. 6. Două sunt stările cele mai înalte ale rugăciunii curate. De una au parte cei ce se îndeletnicesc cu făptuirea, de alta cei ce se îndeletnicesc cu contemplaţia. Cea dintâi se naşte în suflet din frica lui Dumnezeu şi din nădejdea cea bună; cea de a doua din dragostea dumnezeească şi din curăţia cea mai deplină. Semnele prin cari cunoaştem că am ajuns la măsura celei dintâi, le avem în aceea că mintea se adună din toate ideile lumii şi-şi face rugăciunea neîmprăştiată şi nesupărată de par'că însuşi Dumnezeu ar fi în faţa ei, precum şi este. Iar semnele celei de-a doua stau în aceea că mintea este răpită în avântul rugăciunii de lumina dumnezeească şi nemărginită, şi nu se mai simte nici pe sine nici altceva din cele ce sunt, decât numai pe Cel ce lucrează în ea prin dragoste această iluminare. Atunci, mişcată fiind şi în jurul raţiunilor despre Dumnezeu, primeşte curate şi limpezi, arătările cu privire la El. 7. Ceea ce iubeşte cineva, aceea şi îmbrăţişează cu toată puterea, dispreţuind toate cele cari îl împiedecă dela acel lucru, ca să nu fie lipsit de el. Cine iubeşte aşa dar pe Dumnezeu, stărue în rugăciunea Curată şi aruncă din sine toată patima ce-1 împiedecă dela aceasta. 8. Cel ce a lepădat dela sine pe maica patimilor, adică iubirea trupească de sine fatAauuca), uşor lapădă, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi pe celelalte, ca mânia, întristarea, pomenirea răului şi cele ce urmează. Iar cel ce e stăpânit de cea dintâi, e rănit şi de-a doua, chiar dacă nu vrea In iubirea trupească de sine, este patima îndreptată spre trup. 9. Oamenii se iubesc unii pe alţii, fie în chip vrednic de laudă, fie în chip vrednic de ocară, pentru \ 56 Filocaiia- aceste cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeşte cel virtuos pe toţi, atât pe cet virtuos cât şi pe cel ce încă nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc părinţii pe copii şi invers; sau pentru slava deşartă, cum iubeşte cel slăvit pe cel ce-1 slăveşte;-sau pentru iubirea de argint, cum iubeşte cineva pe cel bogat pentru a primi bani; sau pentru plăcere, ca cel ce-şi slujeşte stomacul şi cele de sub stomac. Dragostea cea dintâi este vrednică de laudă; a doua e mijlocie; celelalte sunt pătimaşe. 10. Dacă pe unii îi urăşti, pe alţii nici nu-i iubeşti nici nu-i urăşti, pe alţii iarăşi îi iubeşti dar potrivit, şi în sfârşit pe alţii îi iubeşti foarte tare, din această neegalitate cunoaşte că eşti departe de dragostea desăvârşită, care cere să iubeşti pe tot omul deopotrivă. 11. „Fugi de rău şi fă binele",1 adică răsboeşte pe vrăjmaş ca să-ţi micşorezi patimile, apoi ţine-te treaz ca să nu crească. Şi iarăşi: luptă ca să dobândeşti virtuţile, şi după aceea ţine-te treaz, ca să le păstrezi. Aceasta înseamnă a lucra şi a păstra. 12. Cei ce ne ispitesc cu îngăduinţa lui Dumnezeu, sau încălzesc partea poftitoare, sau turbură iuţimea, sau întunecă partea raţională, sau învălesc trupul în dureri, sau ne jefuesc de cele trupeşti. 13. Dracii sau ne ispitesc prin ei înşişi, sau înarmează împotriva noastră pe cei ce nu se tem de Domnul. Prin ei înşişi ne ispitesc când vieţuim despărţiţi de oameni, ca pe Domnul în pustie; prin oameni, când ne aflăm împreună cu oamenii, ca pe Domnul prin Farisei. Dar noi, căutând la Cel ce ne este pildă, să-i respingem din amândouă părţile. 14. Când începe mintea să înainteze în dragostea de Dumnezeu, atunci şi dracul hulirii începe. să o 1 Ps. 26, 27. Maxim Mărturisitorul__■ _57 ispitească, şi-i şopteşte astfel de gânduri, pe cari nu le poate născoci niciun om, ci numai diavolul, tatăl, lor. Iar aceasta o face pentrucă pismueşte pe cel iubitor de Dumnezeu. El vrea ca acesta, venind la des-nădejde, pentrucă a cugetat unele ca acestea, să nu mai îndrăsnească să se avânte către Dumnezeu prin .rugăciunea obişnuită. Dar cu nici un folos nu se alege din aceasta ticălosul pentru scopul său, ci şi mai tari ne face. Căci- răsboiţi fiind de el şi răsboindu-ne împotriva lui, he aflăm mai cercaţi şi mai adevăraţi în dragostea lui Dumnezeu „Iar sabia lui va intra în inima lui şi săgeţile lui se vor sdrobi".1 15. Mintea, aplecându-se spre cele văzute, înţelege lucrurile potrivit cu firea, prm mijlocirea simţurilor. Şi nici mintea nu e rea, nici înţelegerea cea după fire, nici lucrurile, nici simţurile. Căci acestea sunt lucrurile lui Dumnezeu. Ce este rău atunci? Vădit este că patima asociată la înţelesul cel după fire, şi deci ea poate să lipsească din cugetarea înţelesurilor, dacă mintea priveghează. 16. Patima este o mişcare a sufletului împotriva firii fie spre o iubire neraţională, fie spre o ură fără judecată a vreunui lucru, sau din pricina vreunui lucru din cele supuse simţurilor. De pildă e o mişcare spre iubirea neraţională a mâncărilor, sau a femeii, sau a avuţiei, sau a slavei trecătoare, sau a altui lucru din cele supuse simţurilor, sau din pricina acestora. Sau e o mişcare spre ura fără judecată a ceva din cele supuse mai înainte, sau din pricina acestora. 17. Sau iarăşi păcătoşenia este o judecată greşită cu privire la înţelesurile lucrurilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor [abuzul de lucruri]. De pildă când e vorba de femee, judecata dreaptă cu privire la împreunare trebue să vadă 1 Ps. 36, 15. ;58 _ Filocaiia scopul ei în naşterea de prunci. Deci cel ce urmă-reşte plăcerea, greşeşte în judecată, socotind ceea ce nu e bine, ca bine. Aşa dar unul ca acesta face rea întrebuinţare {abuzează] de femee, împreunau-, du-se cu ea. Tot aşa este cu celelalte lucruri şi înţelesuri. 18. Când dracii scot mintea ta din neprihănire, \ Invăluind-o în gânduri de curvie, strigă cu lacrimi către Domnul: „Scoţându-mă afară, acum mau înconjurat".1 Făcând aşa, vei fi mântuit. 19. Apăsător este dracul curviei şi năpraznic năvăleşte asupra celor ce luptă împotriva patimii, mai ales când nu sunt cu băgare de seamă la felul de hrană şi în întâlnirile cu femeile. Furând pe nebăgate de seamă mintea prin vraja plăcerii, pe urmă năvăleşte prin amintire asupra isihastului, aprin-zându-i trupul şi înfăţişând minţii felurite forme, în-demnându-1 astfel să consimtă la păcat Dacă nu vrei să zăbovească acestea în tine, apucă-te de post, «de osteneală, de priveghere şi de buna isichie unită •cu rugăciune stăruitoare. 20. Cei ce caută pururea sufletul nostru, îl caută >prin cugetări pătimaşe [16], ca să-l împingă la păcatul cu gândul, sau la cel cu lucrul. Deci când vor vedea că mintea nu-i primeşte, se vor ruşina; iar când o vor găsi ocupată cu contemplaţia duhovnicească, se vor întoarce şi se vor ruşina tare şi degrabă. 21. Slujbă de diacon împlineşte cel ce-şi găteşte mintea pentru luptele sfinte şi depărtează cugetările pătimaşe dela ea; slujbă de preot, cel ce o luminează -spre cunoaşterea lucrurilor şi alungă cunoştinţa mincinoasă; iar slujbă de episcop, cel ce o desăvârşeşte 1 Ps. 16, 11; 31, 7. Maxim Mărturisitorul__59 prin sfântul Mir al cunoştinţii sfintei şi închinatei Treimi1 22. Dracii slăbesc când prin împlinirea poruncilor se mişcorează patimile în noi; şi pier când sunt stinse cu totul prin nepătimirea sufletului, ne mai aflându-le pe acelea, prin cari se găseau în suflet şi îl răsboiau. Aceasta trebue să fie ceea ce s'a spus: „Vor slăbi şi vor pieri dela faţa Ta!".2 23. Unii dintre oameni se reţin dela patimi de frica, omenească; alţii pentru slava deşartă; alţii de dragul înfrânării; şi în sfârşit alţii se isbăvesc de ele de teama judecăţilor dumnezeeşti. 24. Cuvintele Domnului cuprind aceste patru lucruri: poruncile, dogmele, ameninţările, făgăduinţele. Pentru acestea râbdăm toată asprimea vieţuirii: posturi, priveghieri, culcarea pe jos, osteneli şi greutăţi în slujbe, necinstiri, ocări, chinuri, omorîri şi cele asemenea. „Pentru cuvintele buzelor Tale, zice, am păzit căi aspre!" 3 25. Plata înfrânării este nepătimirea, iar a cre-dinţii, cunoştinţa. Nepătimirea la^rândul ei naşte discernământul ; iar cunoştinţa, dragostea către Dumnezeu. 26. Mintea deprinsă cu făptuirea, înaintează la dreapta judecată; iar deprinsă cu contemplaţia, înaintează la cunoştinţă. Propriu celei dintâi este să ducă pe cel ce se strădueşte la puterea de-a deosebi virtutea şi păcatuL Propriu celei de-a doua, este să ducă pe cel părtaş de ea la raţiunile fiinţelor netrupeşti şi a trupurilor. Iar de harul cunoştinţii de Dumnezeu se va învrednici atunci când, străbătând toate cele spuse mai înainte prin aripile iubirii şi ajungând în 1 Suat cele trei trepte ale urcuşului duhovnicesc: a) neVointa cu fapta ia vederea purificării de patimi, b) contemplarea lui Dumnezeu prin lucruri şi, cj cunoaşterea lui nemijlocită. E o lărgire a ideii de monah, preot şi episcop. * Ps. 4. 9. * Ps. 16, 14. 60 '_^__ Filocaiia Dumnezeu, va scruta prin duhul raţiunea privitoare la El, atât cât este minţii omeneşti cu putinţă.1 27. Vrând să cunoşti pe Dumnezeu, să nu cauţi raţiunile din El [căci nu le va afla vreo minte omenească], dar nici pe ale altei existenţe de după Dumnezeii, ci cercetează-le pe cele din jurul Lui, atât cât 'se poate; de pildă pe cele privitoare la veşnicie,, nemărginire şi nehotărnicire, la bunătate şi înţelepciune, ca şi pe cele privitoare la puterea creatoare, proniatoare şi judecătoare a făpturilor. Căci acela este între - oameni mare teolog, care află raţiunile acestora întrucâtva. 28. Bărbat puternic este cel ce uneşte cunoştinţa cu făptuirea. Prin cea din urmă vestejeşte partea poftitoare şi domoleşte iuţimea, iar prin cea dintâi înaripează mintea şi călătoreşte spre Dumnezeu.2 29. Când zice Domnul: „Eu şi Tatăl una suntem",3 arată identitatea fiinţii. Iar când zice: „Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine",4 arată nedespărţirea ipo-stasurilor. Prin urmaretriteiştii, despărţind pe Fiul de Tatăl, cad pe amândouă părţile în prăpastie. Căci sau spun de Fiul că este coetern cu Tatăl, dar des-părţindu-L de El sunt siliţi să spună că nu s'a născut din El şi să susţină astfel trei Dumnezei şi trei principii, sau zic că s'a născut din Acela, dar despăr-ţindu-L sunt siliţi să spună că nu este coetern cu Tatăl şi aşa să facă supus timpului pe Stăpânul timpurilor. Deci trebue să păstrăm şi pe Dumnezeu cel unul, dar să mărturisim şi cele trei ipostasuri, după marele Grigorie; şi pe fiecare cu proprietatea Lui personală. Căci se „împarte", dar „neîmpărţit", şi „se împreună" dar „deosebinduse", după acelaş. 1 -*—'-■— * Iarăşi cele trei trepte. 1 Deci cel ce s'a ridicat pe treapta contemplaţiei, nu trebue să neglijeze activitatea morală. 8 Io. 10, 30. 4 Io. 10, 38. Maxim Mărturisitorul _._■_61 De aceea neînţeleasă este şi împărţirea şi unirea. Dar unde ar mai fi neînţelesul, dacă unirea şi despărţirea Fiului şi a Tatălui, ar fi aşa cum este unirea şi despărţirea-dintre om şi om şi n'ar mai consta în nimic altceva? 30. Cel desăvârşit în iubire şi ajuns la culmea nepătimirii, nu mai cunoaşte deosebirea între al său şi al altuia, sau între a sa şi a alteia, sau între credincios şi necredincios, între rob şi slobod, sau peste tot între bărbat şi femee; ci ridicat mai presus de tirania patimilor şi căutând la firea cea una a oamenilor, priveşte pe toţi la fel şi are faţă de toţi aceeaşi dragoste. Căci nu mai este în el Elin şi Iudeu, nici bărbat şi femee, nici rob sau slobod, ci toate şi în toţi este Hristos.1 31. Dracii iau prilejurile de-a stârni în noi gândurile pătimaşe, din patimile aflătoare îri suflet. Pe urmă, răsboindu-ne mintea prin aceste gânduri, o silesc la consimţirea cu păcatul. Astfel biruită fiind, o duc la păcatul cu cugetul Iar acest* păcat săvâr-şindu-se, o duc în sfârşit, ca pe-o roabă, la faptă. După aceasta cei ce au pustiit sufletul prin gânduri, se depărtează împreună cu ele şi rămâne în minte numai idolul păcatului, despre care zice Domnul: „Când veţi vedea urîciunea pustiirii stânnd în locul cel sfânt, — cel ce ceteşte să înţeleagă"2 că loc sfânt şi biserică a lui Dumnezeu este mintea omului, în care dracii, după ce au pustiit sufletul prin gânduri pătimaşe, au aşezat idolul păcatului. Iar că acestea s'au petrecut şi istoriceşte, cred că nu se va îndoi nici unul dintre cei ce au cetit cărţile lui Iosif.* Unii însă zic că acestea se vor întâmpla şi pe timpul lui Anticrist._ 1 Galat. 3, 18. * Mt. 24, 15. * Iosif Fia viu, istoricul evreu, care a descris cucerirea Ierusalimalui de către Romani ţi arderea templalui, la anui 70 d. H. 62 _ Filocaiia 32. Trei sunt cele ce ne mişcă pe noi spre cele bune1: Seminţele naturale, Sfintele Puteri şi hotărîrea cea bună. Seminţele naturale, de pildă atunci când ceea ce vrem să ne facă nouă oamenii facem şi noi lor asemenea, sau atunci când, văzând pe cineva în strâmtorare şi nevoie, ne milostivim de el în chip natural. Sfintele Puteri, de pildă arunci când, miş-cându-ne noi spre un lucru bun, aflăm un ajutor bun x şi isbutim în acest lucru. Iar hotărîrea cea bună, atunci când, deosebind binele de rău, alegem binele. 33. Trei sunt iarăşi cele ce ne mişcă spre cele rele: Patimile, dracii şi hotărîrea cea rea. Patimile, atunci când dorim vreun lucru împotriva raţiunii, de pildă mâncare ;fără vreme şi fără trebuinţă, femee fără scopul naşterii de prunci, sau nelegitimă; sau iarăşi când ne mâniem sau ne supărăm fără să se cuviriă, ca de pildă împotriva celui ce ne-a ocărit sau ne-a păgubit. Dracii, ca de pildă atunci când, din neatenţia noastră, folosind prilejul, stârnesc deodată cu multă furie patimile pomenite şi cele asemenea lor. Iar hotărîrea cea rea, când, cunoscând binele, alegem răul. 34. Răsplăţile ostenelilor pentru virtute sunt nepătimirea şi cunoştinţa, cari ne aduc împărăţia Cerurilor, precum patimile şi neştiinţa ne aduc chinurile veşnice. Cel ce le caută prin urmare pe acestea pentru slava dela oameni şi nu pentru binele însuşit aude Scriptura zicând: „Cereţi şi nu primiţi, pen" truca cereţi rău".1 35. Sunt multe lucruri bune prin fire făcute de oameni. De pildă postul şi privegherea, rugăciunea şi cântarea de psalmi, milostenia şi primirea de străini, sunt fapte bune. prin fire. Dar când se fac pentru slava deşartă, nu sunt bune. 1 Iac 4. 3. Maxim Mărturisitorul__ ,_ 63^' 36. Dumnezeu caută la scopul tuturor celor săvârşite de noi, ca să vadă de le facem pentru LV sau pentru altă pricină. 37. Când auzi Scriptura zicând: „Că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui",1 să ştii că Dumnezeu nu va răsplăti cu bine cele făcute fără un scop drept Căci judecata lui Dumnezeu nu priveşte la cele făcute, ci la scopul celor făcute [17J. 38. Dracul mândriei e plin de o îndoită răutate:: căci sau înduplecă pe monah să pună în socoteala sa isprăvile şi nu în a lui Dumnezeu, care este şi dătătorul celor bune şi ajutătorul spre izbutirea în ele, sau, neputându-1 îndupleca lâ aceasta, îi insuflă, gândul să dispreţuiască pe cei mai puţin desăvârşiţi dintre fraţi. Iar cel ce primeşte acest gând nu-şi dă seama că şi pe ei îl face să se lapede de ajutorul lui Dumnezeu. Căci dacă dispreţuieşte pe aceia, ca pe unii ce nu sunt în stare de isprăvile lui, vădit este că se socoteşte pe sine ca unul ce-a înfăptuit asemenea isprăvi din proprie putere. Dar aceasta n'o poate nimenea, căci însuşi Domnul a zis: „Fără de Mine, nu puteţi face nimic!"2 Fiindcă slăbiciunea noastră, mişcată spre cele bune, nu poate ajunge la ţintă, fără Dătătorul celor bune. 39. Numai cine a cunoscut slăbiciunea firii omeneşti— a făcut experienţa puterii dumnezeeşti. Iar unul ca acesta — isbutind prin ea în unele lucruri, iar în altele silindu-se să isbutească, nu va dispreţul niciodată pe niciun om. Căci ştie că precum ia ajutat lui şi 1-a slobozit din multe şi grele patimi, poate să ajute tuturor dacă vrea, şi mai ales celor ce se nevoesc de dragul Lui, deşi pentru anumite judecăţi nu isbă-veşte pe toţi deodată de patimi, ci ca un doctor bun 1 Rom. 2, 6. * loan 15, 5. I ..^4 Filocaiia şi de oameni iubitor, vindecă pe fiecare dintre cei ce se străduesc, la timpul său. 40. Când patimile işi încetează lucrarea, fie pentrucă se ascund pricinile lor, fie pentrucă se depărtează* dracii în chip viclean, se strecoară mândria. 41. Aproape tot păcatul se face de dragul plăcerii Iar desfiinţarea lui se face prin reaua pătimire şi întristare, fie de bună voe, fie fără de voe, prin pocăinţă, sau prin vreo certare adusă, de Providenţa dumnezeească*. „Căci dacă ne-am judeca pe noi înşine, nam fi judecaţi; iar judecaţi fiind de Domnul, ne pe- ' depsim ca să nu fim osândiţi împreună cu ea".1 42. Când îţi va veni vreo încercare pe neaşteptate, nu învinovăţi pe cel prin care a venit; ci întreabă pentruce a venit? Şi vei afla îndreptare. Deoarece fie prin acela, fie prin altul., trebue să bei amărăciunea judecăţii lui Dumnezeu. 43. Dacă ai purtări rele, nu ocoli reaua pătimire, ca smerindu-te prin ea, să verşi trufia din tine. 44. Unele ispite aduc oamenilor plăceri altele întristări, şi iarăşi altele dureri trupeşti. Căci după v pricina patimilor aflătoare în suflet, aduce şi doctorul sufletelor leacul prin judecăţile Lui , ; 45. Necazurile încercărilor sunt aduse peste unii pentru ştergerea păcatelor săvârşite, peste alţii pen-tru a celor *ce le săvârşesc, aciim, şi iarăşi peste alţii, pentru oprirea celor ce vor avea să le facă. Dar afară de acestea mai sunt şi cele ce vin pentru do-' vedire, ca de pildă cele venite asupra lui Iov. 46. Omul cuminte, gândindu-se la puterea tămăduitoare a judecăţilor dumnezeeşti, poartă cu mulţumire necazurile care-i vin prin ele, nef ăcând pe nimeni vinovat pentru ele decât păcatele sale. Iar cel nebun, 1 I Cor. 11, 31. Maxim Mărturisitorul__ •_ 65 necunoscând Providenţa atotînţeleaptă a lui Dumnezeu, păcătueşte şi când e mustrat, socotind fie pe Dumnezeu, fie pe oameni ca pricinuitori ai relelor sale. 47. Sunt unele lucruri cari opresc patimile din mişcarea lor şi nu le lasă să sporească în creştere; şi sunt altele cari le împuţinează şi le duc spre micşorare. De pildă postul, osteneala şi privegherea nu lasă pofta să crească; iar singurătatea, contemplaţia, rugăciunea şi dragostea de Dumnezeu, o împuţinează şi o sting cu totul. La fel se întâmplă cu mânia. De pildă îndelunga răbdare, nepomenirea răului şi blândeţea o opresc şi nu o lasă să crească; iar iubirea, milostenia, bunătatea şi iubirea de oameni o micşorează- 4o* Dacă mintea cuiva caută pururea spre Dumnezeu, pofta lui deasemenea creşte covârşitor după dragostea dumnezeească, iar iuţimea i se întoarce întreagă spre iubirea dumnezeească. Căci prin însoţirea îndelungată cu strălucirea dumnezeească, omul a ajuns întreg chip de lumină. Acela, strângând la sine partea pătimitoare a sa, s'a întors spre iubirea dumnezeească neîncetată, mutându-se cu totul dela cele pământeşti spre cele dumnezeeşti. 49. Cel ce nu pismueşte şi nu se mânie pe cel / ce 1-a întristat şi nu ţine minte * răul dela el, prin aceasta încă nu are şi dragoste faţă de acela. Căci poate să nu răsplătească răul cu rău chiar dacă nu are încă dragoste, pentrucă aşa e porunca. Dar încă nu poate răsplăti răul cu bine fără silă. Căci a face bine din îndemn lăuntric celor ce ne urăsc, este propriu numai dragostei duhovniceşti desăvârşite. 50. Cel ce nu iubeşte pe cineva, prin aceasta încă nu-1 şi urăşte; iar cel ce nu-1 urăşte, încă nu-1 şi iubeşte. Ci poate să stea la mijloc: adică nici să-l iubească, nici să-l urască. Căci dispoziţia iubitoare nu 5 1 mmm 66___ Filocaiia o produc decât numai cele cinci soiuri de dragoste,, amintite în capitolul al nouălea al acestei sute, cel de laudă, cel de mijloc şi cele de ocară. 51. Când vezi mintea ta ocupându-se cu ^plăcere cu cele materiale şi zăbovind pe lângă chipurile lor,, cunoaşte că le iubeşti pe acestea mai mult decât pe Dumnezeu. „Căci unde este comoara ta, acolo e şi inima ta", zice Domnul.1 » 52. Mintea unindu-se cu Dumnezeu şi petrecând în El prin rugăciune şi dragoste, se face înţeleaptă, bună, puternică, iubitoare de oameni, milostivă, îndelung răbdătoare şi, simplu vorbind, poartă în sine aproape toate însuşirile dumnezeeşti. Dar despărţia-du-se de El şi lipindu-se de cele materiale, sau se face dobitocească, ca una ce a devenit iubitoare de plăcere, sau sălbatică, răsboindu-se cu oamenii pentru acestea. 53. „Lume" numeşte Scriptura lucrurile materiale; iar lumeşti sunt cei ce zăbovesc cu mintea în acestea.. Pe aceştia îi îndeamnă: „Nu iubiţi lumea, nici cele din lume! Pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii nu sunt dela Dumnezeu, ci dela lume" şi cele următoare.2 54. Monah este cel ce şi-a desfăcut mintea de lucrurile pământeşti şi prin înfrânare, prin dragoste,, prin cântare de psalmi şi prin rugăciune se lipeşte statornic de Dumnezeu. j 55. Păstor de vite spiritual este cel ce se îndeletniceşte cu făptuirea,3 căci isprăvile morale au înţelesul de vite. De aceea a spus Iacob: „Păstorii de vite sunt slugile tale".4 Iar păstor de, oi este cel ce se mdejetniceşte cu cunoaşterea.5 Căci cugetările a» 1 Mt, 6, 21. * I loan 2, 15. 3 6 TtpaXttX&S. 1 Facere 47, 5. "6 fy<0 pătimaşe, ca unele ce constau din patimă şi idee-Aşa fiind, se pot vedea multe din cele simple urmând celor compuse, când încep să fie mişcate 1 I. Cor", 15, .47, * loan 14, 6. 3 Mt, 7, 14. spre păcatul cu mintea. Să luăm de pildă aurul. In amintirea cuiva s'a iscat un gând pătimaş despre aur, iar acest fapt la dus cu mintea la furt şi la săvârşirea păcatului în cuget. Amintirii aurului i-a urmat deci îndată amintirea 'pungii, a lădiţei, a vis-tierei şi cele următoare. Amintirea aurului era compusă, căci avea în ea patima. Dar a pungii, a lădiţei şi a celor următoare era simplă. Căci mintea nu nutrea nici o patimă faţă de ele. La fel stau lucrurile cu orice gând, gu slava deşartă, cu femeea şi cu celelalte. Căci nu toate gândurile cari urmează gândului pătimaş, sunt şi ele pătimaşe, cum am arătat mai sus. Din acestea putem cunoaşte cari sunt înţelesurile pătimaşe şi cari cele simple. 85. Unii spun că dracii, atingându-se în somn de anumite părţi ale trupului, stârnesc patima curviei. Pe urmă patima stârnită aduce în minte forma femeii, prin amintire. Iar alţii zic că aceia se arată minţii în chip de femee şi, atingând părţile trupului, stârnesc dorinţa, şi aşa se ivesc nălucirile. rAlţii iarăşi spun că patima, care domneşte în dracul ce se apropie, -stârneşte patima şi aşa se aprinde sufletul spre gânduri, aducând înainte formele prin amintiri. De asemenea despre alte năluciri pătimaşe, unii spun că se produc într'un fel, alţii, într'alt fel. Dar în niciunul din modurile amintite nu pot dracii să mişte niciun fel de patimă, dacă se găsesc în suflet iubirea şi înfrânarea,. fie că se află trupul în stare de veghe, fie în stare de somn. 86. Unele dintre poruncile legii trebue păzite şi trupeşte şi duhovniceşte; altele numai duhovniceşte. De pildă: să nu curveşti, să nu ucizi, să nu furi şi cele asemenea, trebue păzite şi trupeşte şi duhovniceşte. Iar duhovniceşte în chip întreit.1 Dar tăerea 1 Vezi cap. următor. 74 : Filocaiia împrejur, păzirea Sâmbetei, junghierea mielului şi mâncarea azimei cu lăptuci amare şi cele asemenea, numai duhovniceşte. 87. Trei sunt stările morale cele mai generale la monahi. Cea dintâi stă în a nu păcătui cu lucrul. A doua, în a nu zăbovi în suflet gândurile pătimaşe. , Iar a treia, în a privi cu mintea formele femeilor şi ale celor ce i-au întristat, fără patimă. 88. Sărac este cel ce s'a lepădat de toate avuţiile şi nu mai are nimic pe pământ afară de trup; . iar de acesta nu-1 mai leagă nici o afecţiune, ci toată grija de sine a încredinţat-o lui Dumnezeu şi creştinilor evlavioşi. 89. In ce priveşte lucrurile posedate, unii le posedă fără patimă; de aceea când le pierd nu se întristează. Aşa sunt cei ce primesc cu bucurie răpirea bunurilor lor. Alţii le posedă cu patimă; de aceea la gândul că le vor pierde se întristează, ca bogatul din Evanghelie, „care a plecat întristat";1 iar când le pierd de fapt, se' întristează până la moarte. Prin urmare pierderea lor dă pe faţă atât dispoziţia celui fără patimă, cât şi a celui pătimaş. 90. Dracii războesc pe cei ce se ridică pe cea mai înaltă treaptă a rugăciunii, ca să nu primească . simple înţelesurile [chipurile] lucrurilor sensibile; pe cei ce se îndeletnicesc cu cunoaşterea, ca să zăbovească în ei gândurile pătimaşe; iar pe cei ce se nevoesc cu făptuirea, ca să-i înduplece să păcă-tuiască cu lucrul.2 In tot felul îi războesc pe toţi, ca ' să-îi despartă, nemernicii pe" oameni de Dumnezeu. 91. Cei ce se nevoesc în viaţa aceasta spre evlavie sub îndrumarea Providenţii dumnezeeşti, sunt 1 Mt. 19. 22. * Aci aceleaşi trei trepte, dar cea mai înaltă e numită nu a cunoaşterii tainice a lui Damnez eu — a teologiei — ci a rugăciunii. Naxim Mărturisitorul___ 75 probaţi prin aceste.trei ispite: Sau li se dăruesc cele plăcute, ca sănătate, frumuseţe, belşug de prunci, bogăţie, slavă şi cele asemenea; sau vin asupra lor pricini da întristare, ca lipsa de prunci, de avuţie şi de slavă; sau le vin pricini de dureri în trup, ca boli, chinuri şi cele asemenea [20]. Către cei dintâi aice Domnul: „De nu se va lepăda cineva de toate câte le are, nu va putea să fie ucenicul Meu".1 Iar către cei de-al doilea şi de-al treilea: „Intru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre".2 92. Acestea patru zic unii că schimbă starea organică a trupului şi dau minţii prin ea gânduri, fie pătimaşe, fie fără patimi: îngerii* dracii, aerul şi hrana. îngerii, zic, o schimbă prin cuvânt [raţiune]; dracii, prin atingere; aerul, prin ardere [metabolism]; iar hrana, prin felurile mâncărilor şi beuturilor, prin înmulţirea sau împuţinarea lor. Mai sunt, apoi schimbările cari se ivesc prin amintire, auz şi vedere, oând pătimeşte întâi sufletul din pricina unor lucruri de întristare, sau de bucurie. Pătimind din pricina acestora mai întâi sufletul, schimbă starea organică * a trupului Cele mai înainte înşirate, însă, schimbă întâi starea organică, iar aceasta insuflă apoi minţii gândurile. 93. Moartea înseamnă propriu zis despărţirea de Dumnezeu. Iar boldul morţii este păcatul,3 pe care primindu-1 Âdam a fost isgonit şi dela pomul vieţii şi din Raiu şi dela Dumnezeu. Acestei morţi i-a urmat în chip necesar şi moartea trupului. Căci viaţa este propriu zis Cel ce a zis: „Eu sunt Viaţa".4 Acesta coborîndu-se în moarte, 1-a adus pe cel •morît iarăşi la viaţă. * 94. Cuvântul scris se scrie sau ca să-l ţie minte «el ce 1-a scris, sau pentru vreun folos, sau pentru * Luca 14, 33. * Laca 21, 19. 3 I Corinteni 15, 56. * loan 14, 6. 7o Filocalia amândouă, sau pentru păgubirea vreunora, sau pentru dovedire, sau din trebuinţă. 55. „Locul păşunii" este virtutea lucrătoare; iar „apa odihnei", cunoştinţa lucrurilor.1 « 96. „Umbra morţii" este viaţa omenească. Dacă prin urmare cineva este cu Dumnezeu şi Dumnezeu este cu el, acela poate spune limpede: „Chiar de voiu umbla în mijlocul umbrei morţii, nu mă, voiu teme de rele, căci Tu cu mine eşti".2 97. Mintea curată vede lucrurile, drepte; raţiunea exercitată aduce cele văzute sub privire; iar auzul clar le primeşte. Cel lipsit însă de acestea trei, ocăreşte pe cel ce îi vorbeşte de ele. 98. „Cu Dumnezeu" este cel ce cunoaşte pe Sf-Treime, lumea făcută de Ea şi Providenţa, şi şi-a făcut partea pătimitoare a sufletului nepătimaşe. 99. „Toiagul" spun unii că însemnează Judecata lui Dumnezeu; iar „varga", Providenţa. Cel ce s'a împărtăşit de cunoştinţa lor, poate să zică: „Toiagul şi varga Ta, acestea mau mângâiat".3 100. Când mintea se goleşte de patimi şi se luminează prin contemplarea făpturilor, atunci poate să ajungă' şi în Dumnezeu şi să se roage cum ţtrebue. Suta a treia a capetelor despre dragoste 1, Folosindu-ne cu dreaptă judecată de înţeles*-rile lucrurilor, dobândim cumpătare, iubire şi cunoştinţă. Iar folosindu-ne fără judecată, cădem în ne-cumpătare, ură şi neştiinţă. 2. „Gătit-ai înaintea mea masă" .„şi cele următoare, „Masă" aci însemnează virtutea lucrătoare. 1 Ps. 22, 2. * Ps. 22, 4. 3 Ps. 22, 5. Maxim Mărturisitorul 77 Căci aceasta ne-a fost gătită de Hristos „împotriva celor ce ne necăjesc". Iar „untul-de-lemnul care unge mintea", este contemplaţia făpturilor. „Paharul" e cunoştinţa lui Dumnezeu. Iar „mila Lui", Cuvântul Său şi Dumnezeu. Căci aceasta, prin întruparea Lui, ne „urmăreşte în toate zilele", până ce ne va prinde pe toţi cei ce ne vom mântui, ca pe Pavel. Iar „casa", însemnează împărăţia în care sunt reaşezaţi toţi sfinţii In sfârşit „îndelungarea de zile" este viaţa veşnică.1 3. Păcatele ne vin prin reaua întrebuinţare a puterilor [facultăţilor] sufletului,2 a celei poftitoare, irascibile şi raţionale. Neştiinţa şi nechibzuinţa vin din reaua întrebuinţare a puterii raţionale. Ura şi ne-cumpătarea, din reaua întrebuinţare a puterii irascibile [iuţimea] şi poftitoare. Iar din buna întrebuinţare a acestora ne vine cunoştinţa şi chibzuinţă, iubirea şi cumpătarea. Dacă e aşa, nimic din cele create şi făcute de Dumnezeu nu eşte rău. * 4. Nu mâncările sunt rele, ci lăcomia pântecelui; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava deşartă. Iar dacă-i aşa, nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuinţare, care vine din negrija minţii de-a cultiva cele fireşti. 5. Răul din draci stă în acestea, zice fericitul Dio-nisie:3 în mânia fără judecată, în poftirea fără minte, în închipuirea pripită. Iar lipsa de judecată, lipsa de minte şi pripirea la fiinţele raţionale sunt scăderi ale raţiunii, ale minţii şi ale chibziririi. Scăderile însă vin după aptitudini.4 Aşa dar a fost odată când era în 1 Tot acest cap. este o explicare a Ps. 22. * Prin „reaua întrebuinţare" am tradus totdeauna gecescul, JtapaXPTl«î, aleg&nd ma cuvânt mai poporal. Dar poate că .abuzul" ar reda mai bine sensul» s De div. nam. cap! 4. . 4 Prin scăderi am tradus grecescul creepf|aett, iar prin aptitudini 78 Filocaiia ei raţiune, minte şi chibzuială cuviinciosă. Iar dacă-i aşa, nici dracii nu sunt prin fire răi, ci prin reaua întrebuinţare a puterilor fireşfi s'au făcut răi. 6. Unele dintre patimi pricinuesc necumpătare; altele ură; şi iarăşi altele şi necumpătare şi ură. 7. Multa mâncare şi mâncarea cu plăcere sunt pricini de necumpătare; iubirea de argint şi slava deşartă,, sunt pricini de ură. faţă de aproapele. Iar maica acestora: iubirea trupească de sine este pricină a amândurora. 8. Iubirea trupească de sine este iubirea pătimaşă şi neraţională faţă de trup. Ei i se împotriveşte iubirea şi înfrânarea. Cel ce are iubirea trupească de sine, e vădit că are toate patimile. 9. „Nimenea, zice Apostolul, nu şi-a urât trupul său",1 dar „îl struneşte şi târeşte robit",2 nedându-i nimic mai mult afară de hrană şi îmbrăcăminte, iar din acestea numai atâta cât este de trebuinţă pentru a trăi. Aşa îşi iubeşte cineva fără patimă trupul şi-1 hrăneşte ca pe un slujitor al celor dumnezeeşti şi-1 încălzeşte numai cu cele ce-i împlinesc cele de trebuinţă. 10. Pe cine iubeşte cineva, pe azela se şi grăbeşte să-l slujească. Dacă iubeşte deci cineva pe Dumnezeu, acela se şi grăbeşte să facă cele plăcute Lui. Iar dacă îşi iubeşte trupul, se grăbeşte să împlinească cele ce-1 desfătează pe acesta. 11. Lui Dumnezeu îi place iubirea, cumpătarea, contemplaţia şi rugăciunea, iar trupului, lăcomia pân-tecelui, necumpătarea şi cele ce le sporesc pe acestea. De aceea: „Cei ce sunt în trup, nu pot să placă lui Dumnezeu".8 Iar „cei ai lui Hristos şi-au răstignit trupul dimpreună cu patimile şi cu poftele".4 1 Efes. 5, 29. * I Cor, 9, 27. 3 Rom. 8, «. * Gal. 5, 24. Maxim Mărturisitorul 7»- 12. Dacă mintea înclină spre Dumnezeu, are trupul ca rob şi nu-i dă nimic mai mult decât cele de trebuinţă pentru a trăi. Iar dacă înclină spre trup, e robită de patimi, punând pururea grija ei în slujba poftelor. 13. Dacă vrei să biruieşti gândurile, tămădueşte-ţi patimile şi uşor le vei scoate afară din minte. J>e pildă, pentru curvie, posteşte, priveghiază, ostene-şte-te şi petrece în singurătate. Pentru mânie şi întristare, dispreţueşte slava, necinstea şi lucrurile materiale. Iar .pentru ţinerea minte a răului, roagă-te pentru cel ce te-a supărat şi te vei isbăvi. 14. Nu te măsura pe tine cu cei mai slăbănogi dintre oameni, ci tinde mai degrabă spre 'porunca dragostei. Căci măsurându-te cu aceia, cazi în prăpastia închipuirii de sine; dar întinzându-te după acestea, te ridici la înălţimea smeritei'cugetări. 15. Dacă păzeşti deplin porunca dragostei faţă de aproapele, pentru ce laşi să se nască în tine amărăciunea întristării ? Vădit este că, făcând astfel, pui mai presus de dragoste lucrurile vremelnice şi pe. acestea le cauţi, luptând împotriva fratelui. 16. Nu din trebuinţă e atât de râvnit aurul de către oameni, cât pentru faptul că mulţimea îşi împlineşte prin el plăcerile. 17. Trei sunt pricinile dragostei de bani [21]: Iubirea de plăcere, slava deşartă şi necredinţa. Cea mai rea dintre acestea este necredinţa. 18. Iubitorul de plăceri iubeşte argintul, ca să-şi procure desmierdări printr'ânsul; iubitorul de slavă deşartă, ca să se slăvească printr'ânsul; iar necredinciosul, ca să-l ascundă şi să-l păstreze, temân-du-se de foamete, de bătrâneţe, de boală, sau de ajungerea între streini. Acesta nădăjdueşte mai mult 30 . ' Filocalia în argint decât în Dumnezeu, Făcătorul tuturor lucrurilor şi Proniatorul tuturor, până şi al celor mai de pe urmă şi mai mici vietăţi. 19. -Patru sunt oamenii cari se îngrijesc de bani: cei trei de mai 'nainte şi cel econom. Dar numai acesta se îngrijeşte în chip drept, ca să nu înceteze adică niciodată de-a ajuta pe fiecare la trebuinţă. 20. Toate gândurile pătimaşe sau aţâţă partea poftitoare a sufletului, sau turbură pe cea irascibilă [raţiunea], sau întunecă pe cea raţională. De aceea orbesc mintea, împiedecând-o dela contemplarea duhovnicească şi dela călătoria prin rugăciune. Din această pricină monahul şi mai ales cel ce se linişteşte este dator sa ia aminte la gânduri şi să cunoască şi să tae pricinile lor. Astfel poate cunoaşte, de pildă, cum partea poftitoare a sufletului e aţâţată de amintirile pătimaşe ale femeilor şi cum pricina acestora este necumpătarea la mâncări şi băuturi şi întâlnirea deasă şi neraţională cu femeile înseşi. Dar le tae pe acestea foamea, setea, priveghierea şi retragerea în singurătate. Iuţimea e turburată de amintirile pătimaşe ale celor ce ne-au supărat Iar pricina acestora este iubirea de plăcere, slava deşartă şi iubirea de cele materiale. Căci pentru acestea se supără cel pătimaş, fie că. le-a pierdut, fie că nu le-a dobândit. Şi le tae pe acestea dispreţuirea şi nesocotirea lor, pentru dragostea de Dumnezeu. 21. Dumnezeu se cunoaşte pe Sine însuşi, dar cunoaşte şi cele făcute de El. Sfintele Puteri de asemenea cunosc pe Dumnezeu şi cunosc şi cele făcute de Dumnezeu. Dar nu cum se cunoaşte Dumnezeu pe sine şi cele făcute de El, cunosc Sfintele Puteri pe Dumnezeu şi cele făcute de El. 22. Dumnezeu se cunoaşte pe Sine din fiinţa Sa cea fericită; iar cele făcute de El din înţelepciunea Maxim Mărturisitorul _ 81 Sa, prin care şi în care a făcut toate.1 Dar Sfintele Puteri II cunosc pe Dumnezeu prin participare, El fiind deasupra participării; iar cele făcute de El, prin perceperea aspectelor şi sensurilor din ele. 23. Lucrurile făcute sunt înafară de minte; dar ea primeşte înlăuntrul ei vederea lor. Nu tot aşa este la Dumnezeu cel veşnic, nemărginit şi nesfârşit, care a dăruit celor ce sunt atât existenţa, cât existenţa ifericită şi deapururea. 24. Fiinţa raţională şi mintală se împărtăşeşte de Dumnezeu Cel Sfânt, adică de bunătatea şi înţelepciunea Lui, prin însuşi faptul că există şi prin capacitatea de-a fi fericită, ca şi prin harul de-a dăinui veşnic. Prin aceasta cunoaşte pe Dumnezeu. Iar cele făcute de El le cunoaşte, cum s'a zis, prin perceperea înţelepciunii artistice [22] contemplată în făpturi, care este simplă şi fără ipostas propriu, aflându-se numai în minte. 25. Patru dintre însuşirile dumnezeeşti cari susţin, păzesc şi isbăvesc cele ce sunt, le-a împărtăşit Dumnezeu, pentru bunătatea Sa desăvârşită, aducând la existenţă fiinţa raţională şi mintală; Existenţa, existenţa veşnică, bunătatea şi înţelepciunea. Dintre acestea, primele două le-a dăruit fiinţii, iar ultimele două, adică bunătatea şi înţelepciunea, capacităţii de-a voi. Aceasta, pentru ca ceea ce este El prin fiinţă să ajungă şi zidirea prin împărtăşire. Pentru acestea se spune de ea că s'a făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; după chipul existenţei, ca existenţă şi după chipul existenţei veşnice, ca existenţă veşnică; căci deşi nu e fără de început, este fără de sfârşit; şi după asemănarea Celui bun şi 1 E Sofia, punctul de trecere al lui Dumnezeu spre lumea ereată şi mediul in care se ridică făpturile prin îndumnezeire şi unde petrec veşnic. >E împărăţia cerurilor, ' « • % 82 Filocaiia Maxim Mărturisitorul 83 drept după fiinţă, c,el bun şi înţelept după har. Adică toată firea raţională este după chipul lui Dumnezeu;: dar numai cei buni şi cei înţelepţi sunt după asemănarea Lui. x 26. Toată firea raţională şi mintală se împarte în două: adică în firea îngerească şi în firea omenească. Şi toată firea îngerească se împarte iarăşi în două grupe generale şi în două feluri de voinţe generale;. întruna sfântă şi întruna păcătoasă; adică în Sfintele Puteri şi în dracii necuraţi. Firea omenească însă se împarte numai în două feluri de voinţe generale: evlavioase şi necuvioâse. 27. Dumnezeu, ca cel ce este însăşi existenţa, însăşi bunătatea şi însăşi înţelepciunea, mai adevărat vorbind chiar şi deasupra tuturor acestora, nu are nimic contrariu. Dar făpturile, cari toate au existenţa prin participare şi har, iar cele raţionale şi mintale, şi capacitatea de bunătate şi înţelepciune, au ceva contrariu. Şi anume existenţii lor i se opune neexistenţa, iar capacităţii de bunătate şi înţelepciune, răutatea şi neştiinţa.1 Deci ca ele să existe deapururi sau să nu existe, stă în puterea Celui ce le-a făcut; dar ca să participe la bunătatea şi la înţelepciunea Lui, sau ca să nu participe, stă în voia fiinţelor raţionale. 28. Elinii, spunând că fiinţa lucrurilor există împreună cu Dumnezeu din veci şi că numai calităţile din jurul fiinţii le au dela El, susţineau că fiinţa nu are nimic contrariu şi contradicţia este numai între calităţi. Noi însă zicem că numai fiinţa dumnezeească 1 Fipturile au chiar in ele o virtualitate contrară. Existenţa lor e ameninţată de neant, bunătatea lor de răutate. Sâmburele lor, luate tn ele îa-şile, este „nimicnicia" (Nichtigkeit, cum ii spune Heidegger]. In Dumnezeu insă nu e nici o virtualitate contrară, Existenţa Lui nu e ameninţată de non-existenţă, nici bunătatea de răutate. Căci atunci cine l-ar ajuta să rămână la. existenţă,* cum aiută El făpturile, sau ce-ar fi dacă ar Înceta să fie bun ? nu are nimic contrariu, ca fiind veşnică şi infinită şi dăruind şi altora veşnicia. Fiinţa, lucrurilor, însă, are contrară ei neexistenţa. Deci stă în puterea Celui ce este cu adevărat ca ea să existe deapururi sau să nu existe. Dar fiindcă Lui nu-I pare rău de darurile Sale, ea va exista veşnic şi va fi susţinută prin puterea Lui atotţiitoare, chiar dacă are nimicul contrariu ei, cum s'a zis, ca una ce a fost adusă la existenţă din neexistenţa şi stă în voia Lui ca ea să fie sau să nu fie. 29. Precum răul este lipsa binelui şi neştiinţa lipsa cunoştinţii, tot aşa şi neexistenţa este lipsa existenţii; dar nu a existenţii celei adevărate şi proprii, căci aceea nu are nimic contrariu, ci a celei ce există prin împărtăşire de existenţa cea adşvărată. Lipsa celor dintâi atârnă de voinţa făpturilor; a celei dea doua atârnă de voinţa Făcătorului, care vrea însă, pentru bunătatea Sa, ca făpturile să existe veşnic şi veşnic să aibă parte de binefacerile Lui. 30. Dintre făpturi unele sunt raţionale şi mintale şi capabile de cele contrare, ca de pildă de virtute şi păcat, de cunoştinţă şi neştiinţă; altele sunt corpuri de diferite soiuri, constatatoare din elemente contrarii, adică din pământ, aer„ foc şi apă. Cele dintâi synt cu totul netrupeşti şi nemateriale, chiar dacă unele din ele sunt legate de trupuri; cele de-al doilea sunt alcătuite numai din materie şi formă. 31. Toate trupurile sunt după fire inerte; ele sunt mişcate de suflet. Unele de suflet raţional, altele de suflet neraţional, şi iarăşi altele de suflet fără simţire. 32. Dintre puterile sufleteşti, una hrăneşte şi susţine creşterea, alta este imaginativă şi impulsivă, iar alta este raţională şi intelectuală. De cea dintâi se împărtăşesc plantele. Fiinţele neraţionale, pe lângă 6* 84_ Filocalia aceasta, se mai împărtăşesc şi de-a doua. Iar oamenii, pe lângă acestea două, şi de-a treia. Primele două puteri sunt supuse stricăciunii, a treia se dovedeşte nestricăcioasă şi nemuritoare, . 33. Sfintele Puteri, comunicându-şi una alteia lumina, precum o comunică şi firii omeneşti, împărtăşesc sau din virtutea lor, sau din cunoştinţa eare este în ele. împărtăşind din virtute, adică dintr o bunătate ce imită bunătatea dumnezeească, îşi fac bine atât lor înseşi, cât şi una alteia şi celor mai prejos de ele, devenind toate deiforme. Iar împărtăşind din cunoştinţă, dau sau ceva mai înalt despre Dumnezeu (.Ci Tu Doamne, zice, eşti Cei mai înalt pururea"1], sau ceva mai adânc despre corpuri, sau ceva mai cu deamănuntul despre fiinţele netrupeşti, sau ceva mai limpede despre Providenţă, sau ceva mai lămurit despre Judecată. 34. Necurăţia minţii constă întâi în a avea o cunoştinţă mincinoasă; al doilea, în a ignora ceva din. cele universale [zic aceasta despre mintea omenească, căci îngerului îi e propriu să nu-i fie necunoscut nimic din cele particulare]; al treilea, în a avek gânduri pătimaşe [23]; iar al patrulea, în a consimţi cu păcatul. 35. Necurăţia sufletului constă în a nu lucra după fire [24]. Căci din aceasta se nasc în minte gândurile pătimaşe. Şi lucrează după fire atunci când puterile ei pătimitoare, [pasionale], adică iuţimea şi pofta, rămân fără patimă în întâlnirea cu lucrurile şi cu înţelesurile [chipurile] lor. 36. Necurăţia trupului este păcatul cu fapta. 37. Iubeşte liniştea şi singurătatea [isihia] cel ce nu se împătimeşte de lucrurile lumii. Iubeşte pe toţi oamenii cel ce nu iubeşte nimic omenesc. Şi are cu- 1 Ps. 92, 9. . Maxim Mărturisitorul noştinţa luiy Dumnezeu şi a celor dumnezeeşti cel ce nu se sminteşte de cineva, fie că greşeşte, fie că nutreşte gânduri bănuitoare. 38. Mare virtute este să nu te împătimeşti de lucruri. Dar cu mult mai mare decât aceasta, e să rămâi fără patimă faţă de înţelesurile [chipurile] lor. 39. Iubirea şi înfrânarea păstrează mintea nepătimaşă faţă de lucruri şi faţă de înţelesurile lor. 40. Mintea celui iubitor de Dumnezeu nu luptă împotriva lucrurilor, nici împotriva înţelesurilor acestora, ci împotriva patimilor împletite cu înţelesurile. De pildă nu luptă împotriva femeii, nici împotriva celui ce 1-a supărat, nici împotriva chipurilor acestora, ci împotriva patimilor împletite cu ele. 41. Tot răsboiul monahului împotriva dracilor urmăreşte să despartă patimile de înţelesuri [chipurile]. Căci altfel nu poate privi lucrurile fără patimă. 42. Altceva este lucrul, altceva înţelesul lui, şi altceva patima. Lucrul este de pildă: bărbat, femee, aur şi aşa mai departe. înţelesul [chipul] este amintirea simplă a ceva din cele de mai sus. Iar patima este iubirea neraţională sau ura fără judecată a ceva din cele de mai înainte. Deci lupta monahului este împotriva patimei. 43. înţeles pătimaş este gândul compus din patimă şi înţeles. Să despărţim patima de înţeles şi va rămânea gândul simplu. Şi o despărţim prin iubire duhovnicească şi înfrânare, dacă voim. \ 44. Virtuţile despart mintea de patimi; contemplaţiile duhovniceşti, de înţelesurile simple; în sfârşit, rugăciunea curată o înfăţişează lui Dumnezeu însuşi 45. Virtuţile sunt pentru cunoştinţa lucrurilor create; cunoştinţa, pentru cunoscător; iar cunoscătorul, pentru Cel cunoscut în chip necunoscut şi pentru Cel ce cunoaşte mai presus de cunoştinţă. 86 Filocaiia 46. Dumnezeu, Cel supraplin, na adus cele create la existenţă fiindcă avea lipsă de ceva, ci ca acestea să se bucure împărtăşindu-se de El pe măsura şi pe potriva lor, iar El să se veselească de lucrurile Sale, văzându-le pe ele veselindu-se şi săturându-se fără saturare de Cei de care nu se pot sătura. 47. Mulţi săraci cu duhul are lumea, dar nu cum se cuvine. Şi mulţi cari plâng, dar pentru pagube de bani sau pentru pierderi de copii. Şi mulţi blânzi, dar faţă de patimile necurate. Mulţi cari flămânzesc şi însetoşează, dar pentru a răpi cele străine şi a câştiga din nedreptate. Mulţi milostivi, dar faţă de trup şi cele ale trupului. Şi curaţi cu inima, dar pentru slava deşartă. Şi făcători de pace, dar prin aceea că supun sufletul trupului. Mulţi prigoniţi, dar fiindcă sunt fără rânduială. Mulţi ocăriţi, dar pentru păcate ruşinoase. Fericiţi sunt însă numai aceia [25], cari fac şi pătimesc acestea pentru Hristos şi după pilda lui Hristos. De ce? Pentru că „a lor este împărăţia Ceru-rilor", şi pentru că „aceştia vor vedea pe Dumnezeu",1 şi aşa mai departe. Aşa dar nu fiindcă fac acestea şi le pătimesc sunt fericiţi, căci şi cei mai nainte pomeniţi fac acelaşi lucru. Ci ^pentru că fac şi pătimesc acestea pentru Hristos şi după pilda lui Hristos. 48. In toate cele făcute de noi, Dumnezeu ia seama la scop [26], cum s'a spus adeseori: de lucrăm pentru E!, sau pentru altceva. Când vrem deci să facem vreun bine,: să avem de scop nu plăcerea oamenilor^ ci pe Dumnezeu, ca privind pururea la EI toate să le facem pentru El, ca nu cumva să răbdăm şi oboseala şi să pierdem şi plata. 49. In vremea rugăciunii alungă din minte şi înţelesurile simple ale lucrurilor omeneşti şi vederile tuturor celor create, ca nu cumva, încărcat cu închi- 1 Mt. 5, 3 urm. ' Maxim Mărturisitorul 87 puirile celor mărunte, să cazi dela Cel neasemănat mai înalt şi mai bun decât toate cele ce sunt. 50. De vom iubi pe Dumnezeu cu adevărat, vom lepăda patimile prin însăşi această iubire. îar iubirea faţă de El stă în a-1 preţuii pe El mai mult decât lumea şi sufletul mai mult decât trupul şi în a dis-preţui lucrurile lumeşti şi a ne îndeletnici cu El pururea prin înfrâaare, dragoste, rugăciune, cântare de psalmi şi cele asemenea. 51. De ne vom îndeletnici cu Dumnezeu vreme îndelungată şi vom avea grijă de partea pătimitoare {pasională] a sufletului, nu vom mai fi atraşi de momelile gândurilor, ci înţelegând mai exact pricinile lor şi tăindu-le dela noi, vom deveni mai străvăzători şi aşa se va împlini cu noigcuvântul: „Şi a văzut ochiul •meu în duşmanii mei; şi întru cei vicleni ce se scoală asupra mea va auzi urechea urechea mea".1 .52. Când vezi mintea ta petrecând cu evlavie şi cu dreptate în ideile lumii, cunoaşte că şi trupul tău rămâne curat şi fără de păcat Dar când vezi mintea Jndeletnicindu-se cu păcatele şi nu o opreşti, cunoaşte că nu va întârzia nici trupul să alunece în ele. 53. Precum trupul are ca lume lucrurile, aşa şi mintea are ca lume ideile. Şi precum trupul desfrânează cu trupul femeii, aşa şi mintea desfrânează cu ideia femeii prin chipul trupului propriu. Căci vede în gând forma trupului propriu, amestecată cu forma femeii. De asemenea se răsbună în gând cu chipul celui ce 1-a supărat, prin chipul trupului propriu. Şi acelaş lucru se întâmplă şi cu alte păcate. Căci cele ce le face trupul cu fapta în lumea lucrurilor, acelea le face, şi mintea în lumea gândurilor. 54. Nu trebue să ne cutremurăm, să ne mirăm şi să ne uimim cu mintea de faptul că Dumnezeu şi 1 Ps. 91. 11. 88 Filocalia Maxim Mărturisitorul 89 Tatăl nu judecă pe nimenea, ci toată judecata a dat-o Fiului".1 Căci zice Fiul: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi, nu osândiţi ca să nu fiţi osândiţi".2 Iar Apostolul la fel: „Nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul",3 şi: „Cu judecata cu care judeci pe altul, te judeci pe tine însuţi".4 Dar oamenii, lăsând grija de a-şi plânge păcatele lor, au luat judecata dela Fiul şi se judecă şi se osândesc unii pe alţii, de pare că ar fi fără păcat. „Cerul s'a uimit de aceasta şi pământul s'a cutremurat*.* Ei însă nu se ruşinează, ca nişte nesimţiţi. 55. Cel ce iscodeşte păcatele altora, sau judecă din bănueli pe fratele său, încă nu a pus început pocăinţii, nici cercetării şi cunoaşterii păcatelor sale, cari sunt cu adevărat mai grele ca plumbul ce cântăreşte mai mulţi talanţi. Acela na cunoscut încă nici din ce pricină se face omul greoiu la inimă, iubind deşertăciunea şi căutând minciuna. De aceea,» ca un nebun şi ca unul ce umblă în întunerec, lăsând păcatele sale, cugetă la ale altora, fie* că există de fapt, fie că şi le închipue el din bănuială. 56. Iubirea trupească de sine, cum s'ia spus adeseori, e pricina tuturor gândurilor pătimaşe. Căci din ea se nasc cele trei gânduri mai generale ale poftei: al lăcomiei pântecelui, al iubirei de argint şi al slavei deşarte. La rândul lor, din lăcomia pântecelui se naşte gândul curviei? din iubirea de argint, gândul lăcomiei şi al sgârceniei; iar din slava deşartă, gândul mândriei. Şi toate celelalte gânduri isvorăsc din aceste trei: al mândriei, al întristării, al pomenirii răului, al desnădejdii, al pismei, al bâr-firii şi celelalte. Aceste patimi leagă mintea de lucrurile materiale [27] şi o ţin la pământ, stând cu. 1 loan 5, 22. 1 Mt. 7, L. Le 6, 37. 8 I. Cor. 4. 5, , * Rom, 2, l. s Ier. 2, 12. toate deasupra ei asemenea unui bolovan foarte greu,, eâ fiind prin fire mai uşoară şi mai sprintenă ca focul. 57. începutul tuturor patimilor este iubirea trupească de sine, iar sfârşitul este mândria. Iubirea trupească de sine este iubirea neraţională faţă de trup. Cine a tăiat-o pe aceasta, a tăiat de odată toate patimile cari se nasc din ea. 58. Precum părinţii trupurilor sunt împătimiţi de dragostea faţă de cei născuţi din ei, la fel şi mintea se alipeşte prin fjre de cuvintele sale. Şi precum celor mai împătimiţi dintre aceia, copiii lor, chiar de vor fi în toate privinţele cei mai de râs, li se vor părea cei mai drăgălaşi şi mai frumoşi dintre toţi, la fel minţii nebune îi vor părea cuvintele ei, chiar de vor fi cele mai prosteşti, cele mai înţelepte dintre toate. înţeleptului însă nu-i apar aşa cuvintele sale, ci când i se va părea că e mai sigur că sunt adevărate şi bune, atunci se va încrede mai puţin în judecata lui. El ia pe alţi înţelepţi ca judecători ai .cuvintelor şi gândurilor sale, ca „să nu alerge sau să nu fi alergat în deşert";1 şi prin ei primeşte întărirea. 59. Când birui vreuna dintre 'patimile mai necinstite, de pildă lăcomia pântecelui, sau curvia, sau mânia, sau lăcomia, îndată se repede asupra ta gândul slavei deşarte. Iar de birui şi pe acesta, îi urmează cel al mândriei. 60. Toate patimile necinstite, când stăpânesc sufletul, alungă din el gândul slavei deşarte. Iar când toate cele mai înainte înşirate sunt biruite [23], îl trimit pe acela. 61. Slava deşartă, fie că e alungată, fie că e de faţă, naşte mândria. Când e alungată, naşte părerea. de sine; când e de faţă, îngâmfarea. 1 Gul. 2, 2. Maxim Mărturisitorul 91 62. Slava deşartă e alungată de făptuirea în-4r ascuns; iar mândria, de voinţa de-a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile. 63. Cel ce s'a învrednicit de cunoştinţa lui Dumnezeu şi se împărtăşeşte de dulceaţa ei cu adevărat, dispreţueşte toate plăcerile născute din poftă. 64. Cel ce pofteşte cele pământeşti, sau pofteşte anâncări, sau cele ce satisfac pe cele de sub pântece, sau slava omenească, sau bani, sau altceva din cele ce urmează acestora. Şi dacă nu «află. mintea ceva ~ mai înalt decât acestea, la cari să-şi mute pofta, nu poate fi înduplecată să le dispreţuiască pe acestea până la capăt. Dar mai bună decât acestea fără de asemănare, este cunoştinţa lui Dumnezeu şi a celor dumnezeeşti. 65. Cei ce dispreţuesc plăcerile, ie dispreţuesc datorită sau fricii [29], sau nădejdii, sau cunoştinţii, sau dragostei de Dumnezeu. 66. Cunoştinţa fără pasiune1 a celor dumnezeeşti ; încă nu înduplecă mintea să dispreţuiască până la capăt cele materiale, ci ea se aseamănă înţelesului simplu al unui lucru ce cade sub simţuri De aceea se găsesc mulţi* dintre oameni, cari au multă cunoştinţă, dar cari se tăvălesc în patimile trupului ca nişte porci în mocirlă. Căci curăţindu-se pentru puţină vreme cu sârguinţă şi dobândind cunoştinţă,»ne mai având pe Urmă nici o grijă, se aseamănă lui Saul, ^---- / 1 In greceşte itoldos, deci acelaş cuvânt ca pentru patimile pe cari le desaprobă toţi scriitorii ascetici. Dar In cap. următor sf. Maxim ne spune că •există o patimă fericită, deosebită de cele necinstite. Ea trebue să însorească cunoştinţa de Dumnezeu, ca aceasta să nu rămână o simplă teorie in- :l telectuală. Pasiunea aceasta fericită e iubirea. De aci se vede că nepătimirea , l căutată de sfinţi nu e o nesimţire, ci o supremă iubire de Dumnezeu şi de oameni. ./ care învrednicindu-se de împărăţie dar purtându-se cu nevrednicie, a fost lepădat cu mânie înfricoşată din ea. 67. Precum înţelesul1 simplu al lucrurilor omeneşti [30] nu sileşte mintea să dispreţuiască cele dumnezeeşti, aşa nici cunoştinţa simplă a celor dumnezeeşti nu o înduplecă deplin să dispreţuiască cele omeneşti, deoarece adevărul se află acum în umbre şi ghicituri. De aceea este nevoie.de fericita pasiune a sfintei iubiri, care leagă mintea de vederile [contemplaţiile] duhovniceşti şi o înduplecă să preţuiască cele nemateriale mai mult decât pe cele materiale şi cele inteligibile şi dumnezeeşti mai mult decât pe cele supuse simţurilor; N 68. Cel ce a tăiat patimile dela sine şi şi-a făcut gândurile simple, prin aceasta încă nu le-a întors spre cele dumnezeeşti, ci poate să nu fie împătimit nici de cele omeneşti nici de cele dumnezeeşti. Aceasta se întâmplă însă numai celor aflători pe treapta făptuirii, cari nu s'au învrednicit încă de cunoştinţă [31] şi cari se reţin dela patimi mai mult de frica chinurilor, decât din nădejdea împărăţiei 69. „Prin credinţă umblăm, nu prin vedere" ;2 şi în oglinzi şi în ghicituri avem cunoştinţa. De aceea avem lipsă de multă îndeletnicire cu aceasta, ca prin îndelungata cercetare şi pătrundere a lor, să ne câştigăm o deprindere anevoie de abătut dela aceste .vederi [contemplaţii]. 70. Dacă tăiem pricinile patimilor pentru puţin timp şi ne îndeletnicim cu vederile duhovniceşti, dar nu petrecem în ele deapururi, ocupându-ne anume 1 Cuvântul v6r](Xa, pe care l-am tradus de obiceiu prin „înţeles", sar putea traduce şi prin „chipul" sau „reprezentarea" uaui lucru, păstrată prin amintire. * II Cor. 5, 7. 92 FilocaUa. cu acest lucru, cu uşurinţă ne întoarcem iarăşi la patimile trupului [32], nedobândind alt rod de-acolo decât cunoştinţa simplă împreunată cu părerea de sine. Iar sfârşitul acesteia este întunecarea treptată a cunoştinţii şi totala abatere a minţii spre cele materiale. 71. Patima de ocară a dragostei ocupă mintea cu lucrurile materiale; iar patima de laudă a dragostei o leagă de cele dumnezeeşti. Căci în cari lucruri zăboveşte mintea, în acelea se şi lărgeşte. Şi cu lucrurile în cari se lărgeşte, cu acelea îşi nutreşte şi pofta şi iubirea, fie cu cele dumnezeeşti şi proprii şi inteligibile, fie cu lucrurile şi cu patimile trupului. 72. Dumnezeu a zidit şi lumea nevăzută şi pe cea văzută; deci El a făcut şi sufletul şi trupul. Dacă lumea văzută este aşa de frumoasă, cu cât mai mult nu va fi cea nevăzută? Iar dacă aceea este mai frumoasă şi mai bună decât aceasta, cu cât nu le va întrece pe amândouă Dumnezeu, care le-a făcut pe ele? Dacă prin urmare Făcătorul tuturor bunurilor e mai bun decât toate cele făcute, pentru care pricină părăseşte mintea pe Cel ce e mai bun decât toate şi se ocupă cu cele mai rele decât toate, adică cu patimile trupului? E vădit că pentru faptul că a petrecut şi s'a obişnuit cu trupul dela naştere, iar experienţa Celui mâi bun şi mai presus de toate încăn'a făcut-o desăvârşit. Dacă prin urmare printr'o deprindere îndelungată cu .înfrânarea de plăceri şi prinir'o îndeletnicire cu cele dumnezeeşti rupem puţin câte puţin această legătură şi afecţiune, mintea se lărgeşte în cele dumnezeeşti, înaintând treptat în ele, şi-şi descopere demnitatea proprie.- Iar sfârşitul este, că îşi mută tot dorul spre Dumnezeu. 73. Cel ce spune păcatul fratelui fără patimă, îl spune din două pricini: sau ca să-1 îndrepteze pe el„ Maxim Mărturisitorul " 93 sau să folosească pe altul. Iar dacă îi spune pentru alte pricini, fie aceluia, fie altuia, îl spune pentru a-1 batjocori sau a-1 bârfi Dar atunci nu va scăpa de părăsirea dumnezeească, ci va cădea sigur fie în aceeaşi greşală, fie în alta, şi va suferi ruşine, mustrat fiind şi batjocorit de alţii. * 74. Acelaş păcat săvârşit de mai mulţi, nu are © singură pricină, ci mai multe. De pildă altceva este a păcătui din deprindere şi altceva a păcătui dintr'o nebăgare de seamă. Cel din urmă nu s'a gândit la păcat nici înainte de a-1 săvârşi, nici după aceea. 'Ba chiar e foarte îndurerat pentru ceea ce s'a întâmplat Cel ce a păcătuit însă din deprindere, dimpotrivăînainte de-a săvârşi păcatul, nu înceta de-a păcătui cu gândul, iar după ce 1-a săvârşit păstrează aceeaşi dispoziţie. 75. Cel ce cultivă virtuţile pentru slava deşartă, vădit este că şi cunoştinţa o cultivă pentru slava deşartă. Iar unul ca acesta nu face şi nu grăeşte nimic spre zidire, ci în toate vânează slava dela cei ce privesc sau ascultă. Dar patima aceasta e dată pe faţă [33], când unii dintre cei pomeniţi îl ocărăsc pentru anumite fapte sau cuvinte. Atunci acela se întristează foarte; nu pentrucă nu s'au zidit aceia [nici nu era acesta scopul lui], ci pentrucă a fost dispreţuit el. 76. Patima iubirii de argint se dă pe faţă în bucuria ce-o are cineva când primeşte şi în întristarea ce-o are când dă. Unul ca acesta nu economiseşte bunurile pentru a ajuta pe cei lipsiţi. 77. Omul rabdă pătimiri pentru una din acestea: sau pentru dragostea lui Dumnezeu, sau pentru nădejdea răsplăţii, sau de frica muncilor, sau de frica oamenilor, sau pentru fire, sau pentru plăcere, sau pentru câştig, sau pentru slava deşartă, sau de nevoe. mm w*m 94 Filocaiia Maxim Mărturisitorul 78. Altceva este a te isbăvi de gânduri şi altceva a te elibera de patimi. Adeseori se isbăveşte cineva de gânduri, când nu sunt de faţă acele lucruri, faţă de cari are anumite patimi. Dar patimile se ascund în suflet, iar când se arată lucrurile ies la iveală. Prin urmare trebue să observăm mintea în faţa lucrurilor, ca să cunoaştem pentru care din ele e stăpânită de patimă. 79. Prieten adevărat este acela care îndură necazurile, nevoile şi nenorocirile aproapelui, atunci când acela e încercat, ca pe ale sale, fără sgomot şi fără turburare. 80. Să nu-ţi dispreţueşti conştiinţa, care totdeauna îţi dă sfaturile cele mai bune. Căci ea îţi insuflă socotinţa şi hotărîrea dumnezeească şi îngerească şi te slobozeşte de întinăciunile ascunse ale inimii, iar în vremea ieşirii îţi dărueşte îndrăsnire către Dumnezeu. 81. De vrei să fii cu pătrundere şi cu dreaptă măsură şi să nu slujeşti patimii închipuirii de sine, caută totdeauna să cunoşti ce ascund lucrurile bune pentru cunoştinţa ta. Şi aflând foarte multe şi felurite cunoştinţe ascunse de tine, te vei mira de neştiinţa ta şi-ţi vei înfrâna cugetul. Iar cunoscându-te pe tine, vei înţelege multe, mari şi minunate lucruri. Fiindcă socotinţa că ştii nu te lasă să sporeşti în a şti [34]. 82. Numai acesta vrea cu dinadinsul să se mântuiască, care nu se împotriveşte leacurilor doftoriceşti. Iar acestea sunt durerile şi întristările aduse de diferitele lovituri. Cel ce se împotriveşte însă, nu ştie ce negustorie se face aci, nici cu ce câştig va ieşi d.e-aci. > 83. Slava deşartă şi iubirea de argint se nasc una pe alta. Căci cei ce iubesc slava deşartă, se silesc să se îmbogăţească; iar cei ce s'au îmbogăţit, 95 doresc şă fie slăviţi. Dar acşasta se întâmplă la mireni. Căci monahul tocmai când e sărac sufere mai mult de slava deşartă, iar când are argint îl ascunde, ruşinându-se că are un lucru nepotrivit cu schima. 84. Propriu slavei deşarte a monahului este că se "întemeiază pe virtute şi pe cele ce urmează acesteia. Propriu mândriei lui este că se făleşte cu biruinţele sale morale, punându-le pe seama sa, nu pe a lui Dumnezeu, iar pe alţii îi dispreţueşte. Iar propriu slavei deşarte şi mândriei mireanului este că se făleşte cu frumuseţea, cu bogăţia, cu puterea şi cu chibzuinţă lui. 85. Izbânzile mirenilor sunt decăderile monahilor,-, iar izbânzile monahilor sunt decăderile mirenilor. De pildă izbânzile mirenilor sunt bogăţia, slava, puterea, desfătarea, bunăstarea trupească, belşugul de prunci şi cele asemenea, la cari ajungând monahul se pierde. Iar izbânzile monahului sunt sărăcia, lipsa de slavă, lipsa de putere, înfrânarea, reaua pătimire şi cele asemenea, la cari ajungând iubitorul de lume, împotriva voii, le socoteşte o mare decădere, fiind adeseori chiar în primejdie să se spânzure, cum s'au şi spânzurat unii. 86. Mâncările s'au făcut pentru două pricini: pentru hrană şi pentru tămăduire. Prin urmare cei ce se împărtăşesc de ele în afară de aceste pricini, se vor osândi ca unii ce s'au dedat desfătărilor, folosind rău cele date de Dumnezeu spre trebuinţă. Şi în toate lucrurile reaiia folosire este păcat. 87. Smerita cugetare este o rugăciune neîntreruptă, împreunată cu lacrimi şi cu durere. Căci aceasta,, chemând pururea pe Dumnezeu într'ajutor, nu lasă pe om să se încreadă nebuneşte în puterea şi înţelepciunea proprie, nici să se ridice peste alţii, lucruri cari sunt boale înfrieoşate ale patimii mândriei. Filocalîa 88. Altceva este a lupta împotriva gândului simplu J35J, ca să nu stârnească patima; şi altceva este a lupta împotriva gândului pătimaş, ca să nu se producă consimţirea. Dar nici unul din aceste două feluri de luptă nu lasă gândurile să zăbovească în suflet. 89. Supărarea este împletită cu amintirea răului. Prin urmare când mintea va oglindi faţa fratelui cu supărare, vădit este că-şi aminteşte răul dela el. „Iar căile celor ce ţin minte răul, duc spre moarte",1 fiindcă „tot cel ce ţine minte răul e nelegiuit".2 90. Dacă îţi aminteşte de răul dela cineva, roagă-te pentru el şi vei, opri patima din mişcare, despărţind, prin rugăciune, supărarea de amintirea răului ce ţi 1-a făcui Iar devenind iubitor de oameni, vei şterge cu totul patima din suflet. Dacă însă altul ţine minte răul dela tine, fii îndatoritor şi smerit faţă de el şi stai cu dragoste în preajma lui şi-1 vei isbăvi de patima lui. 91. Supărarea celui ce te pismueşte o vei alina prin osteneală. Căci el îşi socoteşte pricină de nenorocire ceea ce pismueşte la tine. De aceea nu poţi „ să-1 alini altfel, decât ascunzând-o aceasta de el. Dacă aceasta le foloseşte multora, iar pe acela îl întristează, pe care parte o vei nesocoti? E de trebuinţă, de sigur, să.fii de folos eelor mulţi, dar, după putere, nici pe acela să nu-1 nesocoteşti.- Să nu te laşi înrâurit de răutatea patimei lui. Căci nu te răsbuni pe patimă, ci pe pătimaş. Drept aceea socoteşte-1 întru smerenie pe acela mai presus de tine şi în toată vremea, în tot locul şi lucrul dă-i lui mai multă cinste. Iar pisma ta o poţi alină, dacă te bucuri împreună cu cel pi-smuit de cele ce se bucură el şi te întristezi împreună cu acela de cele ce se întristează el, împlinind cuvântul Apostolului: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu cei ce plâng".3 1 Proy. 12. 29. 1 Prov. 21, 24. # * Rom. 12, 15. Maxim Mărturisitorul _■>___97 * 92. Mintea noastră este la mijloc între două fiinţe, cari îşi lucrează fiecare cele proprii, una virtutea cealaltă răutatea; adică între înger şi drac. Dar ea are libertatea şi puterea să urmeze sau să se împotrivească cui vrea. 93. Sfintele Puteri ne îndeamnă spre cele bune, iar seminţele naturale şi hotărârea cea bună, ne ajută. La rândul lor atacurile [momelile] dracilor sunt ajutate de patimi şi de hotărârea cea rea. 94. Mintea curată primeşte uneori învăţătură dela Dumnezeu însuşi, care vine în ea. Alteori îi insuflă cele bune Sfintele Puteri. Şi iarăşi alteori, firea lucru- . rilor contemplate. 95. Mintea care s'a învrednicit de cunoştinţă, trebue să păstreze înţelesurile lucrurilor, nepătimaşe, vederile duhovniceşti [contemplaţiile], limpezi şi starea rugăciunii, neturburată. Dar nu poate să le apere pe ..acestea necontenit de isbucnirile trupului, umplân-du-se de fum prin meşteşugirile dracilor. 96. Nu ne mâniem pentru toate câte ne întristăm. Căci sunt mai multe cele ce ne pricinuesc întristare, decât cele ce ne pricinuesc mânie. De pildă s'a spart vasul acesta, s'a pierdut lucrul acela, a murit cutare. Pentru unele ca acestea numai ne întristăm. Pentru celelalte însă ne şi întristăm şi ne şi mâniem, dove-dindu-ne lipsiţi de înţelepciune. 97. Primind mintea chipurile lucrurilor, îşi schimbă forma după fiecare chip; iar privindu-le duhovniceşte, se modifică în chip felurit după fiecare vedere. Ajungând însă în Dumnezeu, devine cu totul fără chip şi iară formă. Căci contemplând pe Cel uniform, devine uniformă şi întreagă luminoasă. 98. Suflet desăvârşit este acela, a cărui putere pătimitoare pasională înclină cu totul spre Dumnezeu. 98__ Filocaiia 99. Mintea desăvârşită este aceea, care prin credinţa adevărată a supracunoscut în chip supraneştiut pe Cel supranecunoscut şi contemplă trăsăturile universale ale făpturilor Lui şi a primit dela Dumnezeu cunoştinţa cuprinzătoare a Providenţii şi a Judecăţii arătată în ele; se înţelege, atâta cât e cu putinţă oa- . menilor. 100. Timpul se împarte în trei. Credinţa se întinde împreună cu toate trei părţile; nădejdea, cu una din ele; iar dragostea, cu două.1 Atât credinţa cât şi nădejdea sunt până la o vreme; dar iubirea, supra-unindu-se pentru veacuri nemărginite cu Cel supra-hemărginit, rămâne pururea, crescând mereu mai sus de ea. De aceea „mai mare decât toate este dragostea".8 A Aeilii&ş A patra suta a capetelor despre dragoste 1. Mai întâi se minunează mintea, gândindu-se la nemărginirea lui Dumnezeu în toate privinţele şi la acel ocean nestrăbătut şi mult dorit. In al doilea rând se uimeşte, întrebându-se cum a adus toate lucrurile din nimic la existenţă. Dar precum „măreţia Lui nu are margine",3 la fel „înţelepciunea Lui nu poate fi iscodită".4 2. Dar cum să nu se minuneze, privind [contemplând] acel ocean nemărginit şi mai presus de uimire al bunătăţii? Sau cum să nu se umple de uimire, întrebându-se cum şi de unde s'a făcut fiinţa raţională şi mintală şi cele patru elemente, din cari sunt cor- * Cred ia cele trecute, prezente şi viitoare, nădăjdaesc în cele viitoare iubtsc cele prezente şi viitoare- Pentru iubire nimic nu aparţine trecutului,, nimic nu e mort, ci totul viu. ' • I Cor, 13, 13. 3 Ps. 144. 3. 4 Baruch 3. 18, purile, odată ce nu exista nicio materie mai'nainte de ce s'au făcut acestea? Sau întrebându-se ce fel de putere este aceea care. mişcată spre faptă, a adus acestea la existenţă? Dar Elinii nu primesc aceasta, necunoscând bunătatea atotputernică, înţelepciunea şi cunoştinţa Lui, capabile de lucru şi mai presus de minte. 3. Dumnezeu, fiind Făcător din veci, crează când vrea prin Cuvântul cel de o fiinţă şi prin Duhul, pentru bunătatea Sa nemărginită. Să nu zici: pentru care , motiv le-a făcut acuma, odată ce e pururea bun? Fiindcă înţelepciunea fiinţii nemărginite e nepătrunsă şi nu cade sub cunoştinţa omenească. 4. Cunoştinţa lucrurilor având-0 Făcătorul preexistentă în Sine din veci, a adus-o la fiinţă [a sub-stanţializat-o]1 şi a scos-o la iveală atunci când a voit. Căci este o nebunie a te îndoi că Dumnezeu Cel atotputernic poate să aducă ceva la fiinţă, atunci când vrea. 5. Pentru care pricină a creat Dumnezeu, cercetează! Căci e chestiune de cunoştinţă. Dar cum şi de ce acum de curând, nu căuta! Căci nu e%lucru care să poată cădea sub mintea ta. Fiindcă cele dumnezeeşti, unele sunt cu putinţă de cuprins, altele nu pot fi^ cuprinse de "oameni. Căci „vederea fără frâu poate să împingă pe cineva şi în prăpăstii", precum a zis oarecare dintre sfinţi.2 6. Unii spun că făpturile există dimpreună cu . Dumnezeu din veci. Dar aceasta este cu neputinţă. Căci cum pot cele întru toate mărginite, să existe din veci împreună cu Cel întru totul nemărginit? Sau cum mai sunt propriu zis făpturi, dacă sunt împreună veş* nice cu Făcătorul? Dar aceasta este învăţătura Eli-nilor, cari nu socotesc pe Dumnezeu Făcător al fiin- 1 oiaiwae 2 Sf. Grigorie, Cuv. la ziua Naşterii şi Cuv. a Il-a la Paşti. 7». 100 Filocalia ţelor, ci numai al însuşirilor. Dar noi cunoscând pe atotputernicul Dumnezeu, zicem că El este Făcătorul nu al însuşirilor, ci al fiinţelor străbătute de însuşiri. Iar dacă e aşa, făpturile nu există împreună cu Dumnezeu din veci. ' 7. Intr'o anumită privinţă Dumnezeu şi cele dumnezeeşti pot fi cunoscute; în altă privinţă nu pot fi cunoscute. Poate fi cunoscut prin cele din jurul Lui; dar nu poate fi cunoscut în ceea ce este El însuşi. 8. Să nu cauţi deprinderi şi aptitudini la fiinţa simplă şi nemărginită a Sfintei Treimi, ca să nu o faci compusă ca pe făpturi. Căci este un lucru nebunesc şi neîngăduit să gândeşti aşa ceva cu privire la Dumnezeu. 9. Singură fiinţa nemărginită, atotputernică şi a toate făcătoare este simplă, uniformă, fără calităţi, liniştită şi nedesbinată. Toată făptura însă e compusă din fiinţă şi accident şi are pururea trebuinţă de Providenţa dumnezeească, nefiind slobodă de prefacere. 10. Toată fiinţa mintală şi sensibilă, adusă la existenţă de Dumnezeu, a primit puteri de-a percepe lucrurile; fiinţa mintală, puterile de înţelegere; iar cea sensibilă, simţurile. 11. Dumnezeu se lasă împărtăşit'numai; zidirea însă şi primeşte prin împărtăşire şi dă mai departe. Primeşte prin împărtăşire existenţa şi fericirea; dar dă mai departe numai fericirea. Insă altfel fiinţa trupească şi altfel cea netrupească. 12. Fiinţa netrupească transmite fericirea vorbind, lucrând şi fiind contemplată; cea trupească, numai prin faptul că e contemplată. 13.7Ca să existe fiinţa raţională şi mintală veşnic, sau să nu existe, atârnă de voia Celui ce a zidit toate bune; dar ca să fie bune acestea sau rele, după libera alegere, atârnă de voia făpturilor. Maxim Mărturisitorul 101 14. Răul nu se contemplă ca stând în legătură cu fiinţa făpturilor, ci în legătură cu mişcarea lor greşită şi neraţională. 15. Sufletul se mişcă cum se cuvine când facultatea lui poftitoare s'a pătruns de înfrânare, iuţimea stărue în dragoste, întorcându-se dela ură, iar raţiunea se îndreaptă spre Dumnezeu, prin rugăciune şi contemplaţie duhovnicească. 16. încă nu are dragoste desăvârşită, nici conştiinţa adâncă a Providenţei dumnezeeşti, cel ce în, vreme de încercare nu sufere cu îndelungă răbdare întâmplările supărătoare, ci se depărtează dela dragostea fraţilor duhovniceşti. 17. Scopul Providenţei dumnezeeşti este să unească pe cei pe cari i-a desbinat răutatea în tot felul, prin dreaptă credinţă şi dragoste duhovnicească. Căci qentru aceasta a pătimit Mântuitorul, ca pe copiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi să-i adune spre a fi una.1 Prin urmare cel ce nu rabdă lucrurile supărătoare, nu sufere pe cele întristătoare şi nu le îndură pe cele dureroase, umblă înafară de dragostea dumnezeească şi de scopul Providenţei. 18. Dacă „dragostea îndelung rabdă şi se milo-stiveşte",2 cel ce se descurajează de întâmplările supărătoare, şi de aceea se poartă cu răutate faţă de cei ce l-au supărat şi se întoarce dela dragostea faţă de ei, cum nu va cădea dela scopul Providenţei dumnezeeşti? v 19. Ia aminte la tine, de nu cumva răutatea care te desparte de fratele tău nu se află în fratele, ci în tine. Şi grăbeşte de te împacă cu el, ca să nu cazi din porunca dragostei. 1 loan 11, 52. 1 I. Cor. 13, 4^ "ACADEMIEI* 102_ *_Filocaiia 20. Să nu dispreţueşti porunca dragostei, fiindcă printr ansa vei fi fiul lui Dumnezeu. Dar călcând-o, te vei afla fiul gheenei. 21. Cele ce desfac dragostea dintre prieteni sunt acestea: a pismui sau a fi pismuit; a păgubi sau a fi păgubit; a nu cinsti sau a nu fi cinstit; gândurile bănuitoare. Deci ia seama, nu cumva ai făcut sau ai pătimit vreuna din acestea şi de aceea eşti despărţit de dragostea prietenului ? 22. Ţi-a venit vreo ispită dela fratele şi supărarea te-a dus la ură? Nu te lăsa biruit de ură, ci învinge ura în dragOsţe. Şi vei învinge în chipul acesta: rugându-te pentru el cu adevărat lui Dumnezeu, primind apărarea lui, sau chiar iscodindu-i tu apărarea şi socotindu-te pe tine cauză a ispitei şi fiind cu îndelungă răbdare până va trece norul. 23. îndelung răbdător este cel ce aşteaptă sfârşitul ispitei şi lauda stăruinţii. ' 24. „Bărbatul îndelung răbdător feste cu mare •înţelepciune",1 fiindcă toate cele ce-i vin asupra le aduce în legătură cu sfârşitul; şi aşteptându-1 pe acesta, rabd? întâmplările supărătoare; iar „sfârşitul este viaţa veşnică",2 după dumnezeescul apostol. „Iar viaţa veşnică aceasta este, ca şă te cunoască pe Tine Unul adevăratul Dumnezeu şi pe Cel ce L-ai trimis, Iisus Hristos".3 25. Nu lepăda cu uşurinţă dragostea duhovnicească, fiindcă altă cale a mântuirii nu le-a rămas oamenilor. 26. Pe fratele ce-1 socoteai ieri duhovnicesc şi virtuos (36], nu-1 socoti azi rău şi viclean, pentru ura care sa ivit în tine din ispita celui rău, ci prin dragostea îndelung răbdătoare gândeşte-te la lucrurile bune de ieri şi alungă ura de astăzi din suflet. 1 Prc-T. 14, 29. * Rom. 6. 22. 1 loan 17, 3. Maxim Mărturisitorul 103 27. Pe fratele ce-1 lăudai ieri ca bun şi-1 vesteai ca virtuos, nu-1 bârfi astăzi ca rău şi viclean, făcând din defăimarea fratelui motiv de apărare a urii viclene din tine, în urma mutării tale dela dragoste la ură. Ci stărue în aceleaşi laude chiar dacă eşti încă stăpânit de supărare şi uşor te vei întoarce la dragostea mântuitoare. 28. Lauda obişnuită pe care o aduci fratelui [37], să nu o pătezi, în întâlnirea cu ceilalţi fraţi, din pricina supărării ascunse pe care o ai împotriva lui, amestecând pe neobservate defăimarea în cuvintele tale, ci foloseşte în întâlniri lauda curată şi roagă-te sincer pentru el ca pentru tine. In chipul acesta te vei isbăvi repede de ura pierzătoare. 29. Să nu zici: nu urăsc pe fratele meu, în vreme ce te scârbeşti de pomenirea lui. Ci ascultă pe Moisi, care zice: „Să nu urăşti pe fratele tău în cugetul tău; cu mustrare vei mustra pe fratele tău şi hu vei lua pentru el păcat".1 / 30. Dacă vreun frate, ispitit fiind, stărue în a te vorbi de rău, nu te lăsa scos din starea dragostei, răbdând câtă vreme acelaş diavol rău caută să-ţi tulbure cugetul. Şi nu vei fi scos din ea, dacă, ocărit fiind, vei binecuvânta şi pândit cu gânduri rele, te f vei purta cu bunăvoinţă. Căci aceasta este calea înţelepciunii după Hristos Şi cel ce nu merge pe eâ, nu va locui împreună cu EL 31. Nu-i socoti binevoitori pe cei ce-ţi aduc vorbe cari produc în tine supărare şi ură împotriva fratelui {38], chiar dacă s'ar părea că spun adevărul. Ci în-toarce-te dela unii ca aceştia, ca dela nişte şerpi cari omoară, ca lor să le retezi vorbirea de rău, iar su-fletul tău să-l isbăveşti de răutate. 1 Levit. 19, 17. 104 _ Filocaiia 32. Nu înţepa cu vorbe acoperite pe fratele tău, ca nu cumva primind şi tu cele asemenea dela el", să alungi dela amândoi starea dragostei. Ci mergi şi mustrai pe el cu îndrăsnire iubitoare, ca împrăştiind pricinile supărării să te isbăveşti şi pe tine şi pe e\f de tulburare şi de supărare. 33. Cercetează-ţi conştiinţa cu deamănuntul, ca să vezi nu* cumva din pricina ta nu e împăcat fratele tău? Şi nu o nesocoti, căci eâ cunoaşte cele ascunse ale tale şi te va pârî în vremea ieşirii, iar în vremea rugăciunii ţi se va face pierlecă. 34. Nu aminti în vreme de pace cele spuse de fra-tele tău în vreme de supărare, fie că au fost spuse acele lucruri supărătoare în faţa ta, fie că au fost spuse către altul, iar tu le-ai auzit după aceea. Aceasta pentrucă nu cumva, stăruind în ţinerea de minte a răului, să te întorci la ura pierzătoare a fratelui. 35. Sufletul raţional care nutreşte ură faţă de om, nu poate avea pace cu Dumnezeu, dătătorul poruncilor. „Căci de nu veţi ierta, zice, oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru cel ceresc nu va, ierta greşalele voastre".1 Iar dacă acela nu vrea să se împace, pă-zeşte-te măcar pe tine de ură, rugându-te pentru el sincer şi negrăindu-1 de rău faţă de cineva. 36. Pacea negrăită a Sfinţilor îngeri se susţine prin aceste două dispoziţii: prin dragostea faţă de . Dumnezeu şi prin dragostea întreolaltă. Asemenea stă lucrul şi cu toţi sfinţii din veac. Deci prea frumos s'a spus de către Mântuitorul nostru: „In aceste două porunci atârnă toată Legea şi Prorocii".2 37. Nu umbla să-ţi placi ţie, şi nu vei urî pe fratele tău; şi nu fii iubitorxde trupul tău, şi vei fi iubitor de; Dumnezeu. 1 Matei 6, 14. » Matei 22, 40. Maxim Mărturisitorql 105*» 38. De ţi-ai ales să vieţueşti cu cei duhovniceşti*, lapadă la porţi w)ile tale. Căci nu vei putea în alt chip să trăeşti în pace nici cu Dumnezeu, nici cu cei împreună vieţuitori. 39. Cel ce a putut dobândi dragostea desăvârşită şi şi-a întocmit toată viaţa potrivit cu aceasta, acela zice „Doamne Iisuse._" în Duhul Sfânt. Iar cel dimpotrivă cele dimpotrivă le face. 40. Dragostea faţă de Dumnezeu doreşte pururea să întraripeze mintea spre vorbirea dumne-zeească; iar cea către aproapele o face să cugete totdeauna cele bune despre el. 41. Cel ce iubeşte încă slava deşartă, sau e legat de vreunul din lucrurile materiale, se supără pe oameni pentru cele vremelnice, sau ţine minte răul* sau are ură faţă de ei, sau slujeşte gândurilor urîte. Dar pentru sufletul iubitor de Dumnezeu toate acestea sunt străine. 42. Când nu zici şi nu faci cu gândul niciun lucru rău, şi când nu ţii minte răul dela cel ce te-a păgubit sau te-a bârfit, şi când în vremea rugăciunii ai mintea pururea nematerială şi fără formă, să ştii că ai ajuns la măsura nepătimirii şi a dragostei desăvârşite. 43. Nu mică luptă se cere pentru a te isbăvide slava deşartă; şi se isbăveste cineva de aceasta prin lucrarea ascunsă a virtuţilor şi prin rugăciunea deasă. Iar semnul isbăvirii stă în a nu mai ţine minte răul dela cel ce te-a defăimat sau te defăimează. 44. De vrei să fii drept, dă fiecărei părţi din tiner adică sufletului şi trupului, cele de cari sunt vrednice. Părţii raţionale a sufletului dă-i citiri, vederi duhovniceşti şi rugăciune; iuţimii dă-i dragoste duhovnicească ce se opune urii; părţii poftitoare dă-i 106 Filocaiia Maxim Mărturisitorul 107 cumpătare şi înfrânare; iar trupului, hrană şi îmbrăcăminte, atâta cât sunt de trebuinţă. 45. Mintea lucrează după fire (39], când şi-a supus patimile şi contemplă raţiunile lucrurilor, aducându-le în legătură cu Dumnezeu. 46. Precum se rapoartă sănătatea şi boala la trupul animalului şi lumina şi întunerecul la ochiu, tot aşa se raportă virtutea şi păcatul la suflet şi' cunoştinţa şi neştiinţa la minte. 47. In aceste trei stă filosof ia creştinului: în porunci, în dogme şi în credinţă. Poruncile, despart mintea de patimi; dogmele o aduc la cunoştinţa făpturilor ; iar credinţa la contemplarea Sfintei Treimi. 48. Unii dintre cei ce se nevoesc, resping numai gândurile pătimaşe; alţii însă tae şi patimile înseşi. Gândurile pătimaşe se resping fie prin psalmodiere, fie prin rugăciune, fie prin înălţarea minţii spre cer, sau "prin altă oarecare desfacere de lucruri şi de loc. Iar patimile le tae, nesocotind acele lucruri faţă de cari le nutresc. 49. Lucrurile spre cari putem nutri vreo patimă sunt de pildă aCestea: femeia, banii, darurile şi cele asemenea. Femeia o poate nesocoti cineva, când, după retragerea din lume, îşi veştejeşte şi trupul cum trebue, prin înfrânare. Banii, când îşi convinge cugetul ca în toate să se mulţumească cu ceea ce are. Iar slava, când iubeşte lucrarea ascunsă a vir-iuţilor, arătată numai lui Dumnezeu, In privinţa celorlalte trebue făcut la fel. Cel ce nesocoteşte acestea, nu va ajunge niciodată la ura împotriva cuiva. 50. Cel ce s'a lepădat de lucruri, de pildă-de femee şi de bani şi de celelalte, a făcut pe omul dinafară monah; dar încă nu şi pe cel dinlăuntru. Iar cel ce s'a lepădat şi de înţelesurile [chipurile] pă-«timaşe ale acestora, 1-a făcut şi pe omul dinlăuntru, care este mintea. Pe omul dinafară îl poate face ci- ' ne va uşor monah, numai să vrea. Dar nu mică e lupta care se cere pentru a face pe omul dinlăuntru monah. 51. Cine s'a isbăvit atunci în acest neam cu totul de înţelesurile pătimaşe şi s'a învrednicit de rugăciunea curată şi nematerială, ceea ce este semnul monahului dinlăuntru? 52. Multe patimi sunt ascunse în sufletele noastre [40]; ele ies la iveală de abia atunci, când se arată lucrurile. 53. Cineva poate să nu fie turburat de patimi, când lipsesc lucrurile, bucurându-se de-o parţială nepătimire; când însă se arată lucrurile, îndată răpesc patimile mintea. 54. Nu socoti că ai, ajuns la nepătimirea desăvârşită, câtă vreme lipseşte lucrul. Când se arată însă şi te lasă nemişcat atât lucrul cât şi amintirea lui de după aceea, să ştii că ai intrat în hotarele ei. Totuşi nici atunci să nu dispreţueşti grija, deoarece numai virtutea prelungită omoară patimile, pe când cea neglijată le scormoneşte iarăşi. 55. Cel ce iubeşte pe Hristos [41], desigur că-L ^i imită, după putere. Astfel Hristos n'a încetat să facă bine oamenilor; iar răsplătit cu nerecunoştinţa si cu hulă, se purta cu îndelungă răbdare; în sfârşit, bătut şi omorît de ei, răbda, neînvinuind pe nimeni. Aceste trei sunt faptele dragostei faţă de aproapele, iară de cari cel ce zice că iubeşte pe Hristos sau că va dobândi împărăţia Lui, se amăgeşte pe sine: „Căci nu cel ce-mi zice Mie Doamne, Doamne, va intra întru împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu".1 Şi iarăşi: „Cel ce mă iubeşte pe Mine, păzeşte poruncile Mele"... şi celelalte.2 1 Mt. 7, 21. 1 loan 14, 11. 108 Filocalla I 56. Tot scopul poruncilor Mântuitorului este să slobozească mintea de necumpătare şi de ură şi să o ducă la dragostea Lui şi a aproapelui, din care se naşte în mod efectiv lumina sfintei cunoştinţe. 57. Dacă te^ai învrednicit de puţină cunoştinţă dela Dumnezeu, nu nesocoti dragostea şi înfrânarea. Căci acestea curăţind [42] partea pasională [pătimi-ţoare] a sufletului, îţi gătesc necontenit calea spre cunoştinţă.1 58. Calea spre/ cunoştinţă este [43] nepătimirea şi smerenia, fără .de cari nimeni nu va vedea pe Domnul. ' ' 59. Deoarece „cunoştinţa îngâmfă, iar iubirea zideşte",2 împreună dragostea cu cunoştinţa şi vei fi fără trufie şi ziditor duhovnicesc, zidindu-te atât pe tine, cât şi pe toţi cei ce se apropie de tine. 60. Dragostea zideşte prin aceea că nu pismu-ieşţe şi nu se supără pe cei ce ne pismuesc; dar nici nu se făleşte cu lucruL pismuit şi nu se soco- • teste pe sine că a ajuns la ţintă. Iar în privinţa lucrurilor pe cari nu le ştie îşi mărturiseşte fără să roşească, neştiinţa. Astfel face mintea fără trufie [44] şi o pregăteşte să sporească necontenit în cunoştinţă. 61. De obiceiu cunoştinţa e însoţită de închipuirea de sine şi de pismă, mai ales la început. închipuirea de sine vine numai dinlăuntru; iar pisma,. şi dinlăuntru şi dinafară. Dinlăuntru, ca să se îndrepte împotriva celor ce au cunoştinţă; iar dinafară, dela cei ce deasemenea au cunoştinţă. Dar dragostea le împrăştie pe toate trei: închipuirea de sine, întrucât nu se îngâmfă; pisma dinlăuntru, întrucât nu pis-mueşte; iar pe cea dinafară, întrucât îndelung rabdă 1 Din acest cap. şi cel anterior se vede că dragostea şi cunoştinţa se nasc şi se sporesc una pe alta, după SL Maxim. * I Cor. 8, 1. * Maxim Mărturisitorul 109 şi se milostiveşte. E.de trebuinţă deci ca cel ce are cunoştinţa să dobândească şi dragostea, ca să-şi păzească mintea întru toate nerănită. 62. Cel ce s'a învrednicit de darul [harisma] cunoştinţii şi e stăpânit de supărare, sau de ţinerea minte a răului, sau de ură, este asemenea celui ce înghimpă ochii cu spini şi mărăcini. De aceea cunoştinţa are numaidecât lipsă de dragoste. 63. Ia aminte să nu-ţi închini toajă preocuparea ia trupului, ci hotărăşte-i lui nevoinţă, după putere. Şi toată mintea ta întoarce-o spre cele dinlăuntru. Căci „nevoinţa trupească la puţini foloseşte, iar evlavia spre toate este de folos"... şi cele următoare.1 64. Cel ce petrece neîncetat întru cele dinlăuntru, este cumpătat, rabdă îndelung, se milostiveşte şi cugetă smerit Dar nu numai atâta, ci şi contemplă, teologhîseşte2 şi se roagă. Aceasta este ceea cexspune Apostolul: „In duh să umblaţi"* şi cele următoare.3 65. Cel ce nu ştie să umble pe calea duhovnicească, nu e cu grijă la gândurile pătimaşe, ci toată preocuparea lui se mişcă numai în jurul trupului. Iar urmarea e că sau petrece _în lăcomia pântecelui, în neînfrânare, în supărare, în mânie şi în pomenirea răului şi prin* aceasta i se întunecă mintea, sau se dă la o nevoinţă fără măsură şi-şi turbură înţelegerea. 66. Scriptura nu înlătură nimic din cele ,date nouă de Dumnezeu spre folosire, dar pedepseşte lipsa de măsură şi îndreaptă lipsa de judecată. De pildă nu opreşte pe om să mănânce, să facă copii, să aibă avere şi să -o chivernisească drept 1 I, Tim. 4, 8, * Contemplă raţiunile din fire şi cunoaşte tainic pe Dumnezeu în mod nemijlocit. * Gal. 5, 16. * 110__. Filocaiia Dar îl opreşte dela lăcomia pântecelui, dela des-frânare şi celelalte. Nu-1. opreşte nici să cugete la "acestea [căci pentru aceasta s'au făcut), dar îl opreşte să cugete pătimaş. 67. Unele dintre cele săvârşite de noi după voia lui Dumnezeu, se săvârşesc potrivit poruncii: altele nu din poruncă, ci, cum ar zice cineva, ca o jertfă de bună voe. De pildă, potrivit poruncii este a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, a iubi pe duşmani, a*nu desfrâna, a nu ucide şi celelalte, pe cari căl-cându-le vom fi osândiţi. Iau*nu din poruncă este traiul în feciorie, necăsătoria, sărăcia, retragerea din lume şi celelalte.1 Acestea au înţelesul de daruri, că de nu vom putea să împlinim din slăbiciune vreunele dintre porunci, să câştigăm prin daruri îndurarea Bunului nostru Stăpân. 68. Cel ce şi-a ales viaţa în necăsătorie sau ia feciorie, e dator „să aibă mijlocul încins şi făclia aprinsă";2 mijlocul prin înfrânare, iar făclia prin rugăciune, contemplaţie şi dragoste duhovnicească. 69. Unii dintre fraţi se socotesc că sunt afară de darurile [harismele] Duhului Sfânt. Lenevirea în lucrarea poruncilor îi face să nu ştie că cel ce are credinţa în Hristos nesmintită, are în sine deodată toate darurile dumnezeeşti. Căci' aflându-ne, din pricina lenii, departe de dragostea lucrătoare faţă de EV care ne arată comorile dumnezeeşti ascunse în •„ noi, ne socotim, pe drept cuvânt, afară de darurile r-dumnezeeşti. 70. Dacă „Hristos locueşte în inimile noastre prin credinţă",3 după dumnezeescul Apostol, pe de altă parte „toate comorile înţelepciunii şi ale cuno» 1 Sfaturile evanghelice, * Lc, 12, 35, 'JEfeseni 3, 17. Maxim Mărturisitorul 111' ştinţii sunt ascunse în El",1 atunci toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţii sunt ascunse în inimile k noastre. Şi se vor face cunoscute inimii pe măsura curăţirii fiecăruia prin porunci.2 71. Aceasta este comoara ascunsă în ţarina inimii tale, pe care nu ai aflat-o încă din pricina nelucrării. Căci de ai fi aflat-o, ai fi vândut toate1 şi ai fi cumpărat ţarina aceasta. Dar acum, fiindcă ai părăsit ţarina, te îngrijeşti de cele din jurul ţarinei, în* cari riu se află nimic altceva decât spini şi pălă-midă [45]. 72. De aceea zice Mântuitorul: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu".3 Deci îl vor vedea pe EL şi comorile din El atunci când se vor curaţi pe ei înşişi prin dragoste şi înfrânare; şi cu atât mai. mult, cu cât vor spori curăţirea. 73. De aceea iarăşi zice: „Vindeţi averile voastre şi daţi-le milostenie şi iată toate vor fi vouă curate".4 Adecă nu vă mai îndeletniciţi cu lucrurile din jurul trupului, ci străduiţi-vă de vă curăţiţi mintea de ură şi neputinţă, prin inimă înţelegând Domnul mintea.5 Căci acestea întinând mintea, nu o lasă să vadă pe Hristos, care locueşte în ea, prin harul Sf. Botez. % 74 „Căi" numeşte Scriptura virtuţile. Iar mai mare decât toate virtuţile este, dragostea. De aceea a zis Apostolul: „Vă arăt vouă încă o cile mai 1 Colos. 2, 3. * Oela cap. 69 la cap. 78 se expune tema Sf. Marcu Ascetul din „Despre Botez", Filocaiia vol. I, * Mt. 5, 8. 4 Lc. 12, 33 ; It, 41. * Adeseori Sf. Rărinti folosesc alternativ termenii „minte" şi „inimă" şi chiar „duh". Inima ar fi, după ei, un fel de centru al mintii, mintea,, fiind centrul omului. Vezi şi Diadoch al Foticeii. Filocaiia vol. I. ' 113 • Filocalia presus de 'orice altă cale"1 ca una ce-i înduplecă să dispreţuiască lucrurile materiale şi să nu pună nimic din cele vremelnice mai presus-de cele veşnice. 75. Dragostea de Dumnezeu se împotriveşte poftei [46], căci înduplecă mintea sase înfrâneze sufletului 80. înfrânează iuţimea sufletului cu dragostea; vestejeşte partea poftitoare a lui cu înfrânarea; înaripează partea raţională "a lui cu rugăciunea. Şi lumina minţii nu se va întuneca niciodată. 81. Cele ce risipesc dragostea sunt acestea: necinstirea, păgubirea, defăimarea, fie că sunt îndreptate împotriva credinţii, fie împotriva vieţii; apoi bătăile, rănirile şi cele următoare. Şi acestea fie că se întâmplă cuiva personal, fie vreunuia dintre rudeniile sau prietenii lui. Prin urmare cel ce stinge dragostea prin vreuna din acestea, încă n'a cunoscut care este scopul iporuncilor lui Hristos. 82. Sileşte-te pe cât poţi să iubeşti pe tot omuL Iar dacă nu poţi încă, cel puţin să nu urăşti pe nimeni Dar nu vei putea face nici aceasta, dacă nu vei dispreţui lucrurile lumii 83. Te-a blestemat cineva? Să nu-1 urăşti pe el, ci blestemul şi pe dracul care a pus la cale blestemul Căci dacă urăşti pe cel ce te-a blestemat, ai urît un om şi ai călcat porunca. Şi ceea ce a făcut acela cu cuvântul, tu faci cu fapta. Iar de păzeşti porunca, arată semnele dragostei; şide poţi face ceva, ajută-1, ca să-1 isbăveşti de rău. 114 Filocaiia 84. Hristos nu vrea ca tu să porţi vreunui om ură sau supărare, sau mânie, sau să- ţii minte răul» în niciun chip şi pentru niciun lucru vremelnic. Aceasta o strigă cele patru Evanghelii. 85. Mulţi suntem cei ce vorbim, dar puţini cei ce facem. Dar nimenea nu trebue să strice cuvântul lui Dumnezeu pentru negrijă proprie, ci să-şi- mărturisească neputinţa sa, nu să ascunză adevărul lui Dumnezeu. Aceasta pentru ca nu cumva să ne facem vinovaţi, pe lângă călcarea poruncilor, şi de răstălmăcirea cuvântului lui Dumnezeu. 86. Iubirea şi înfrânarea slobozesc sufletul de patimi; cetirea şi contemplarea isbăvesc mintea de neştiinţă; iar starea de rugăciune o înfăţişează lui Dumnezeu însuşi. 87. Când ne văd dracii că dispreţuim lucrurile lumii [48], ca să nu mai urîm pentru ele pe oameni şi să cădem din dragoste, stârnesc împotriva noastră defăimări, ca nerăbdând supărarea să urîm pe cei ce ne defăima. 88. Nu este durere mai grea a sufletului decât defăimarea, fie că-ţi defăima cineva credinţa, fie că viaţa [49]. Şi nimenea nu poate să o dispreţuiască» decât numai cel ce caută la Dumnezeu, ca Susana, singurul care poate să ne isbăvească din nevoi, ca şi pe aceea, şi' să le descopere oamenilor adevărul, ca şi în cazul aceleia, şi să mângăe sufletul cu nădejdea. , 89. Cu cât te rogi mai mult din suflet pentru cel ce te defăima, cu atât Dumnezeu Ie arată adevărul celor ce se smintesc, 90. Singur Dumnezeu e bun prin fire; iar bun prin hotărîrea voinţii e numai cel ce imită pe Dumnezeu. Scopul acestuia este să unească pe cei răi cu Cel Maxim Mărturisitorul 115 bun prin fire, ca să se facă buni. De aceea, când e batjocorit, binecuvintează; când e prigonit, rabdă; Când e blestemat, mângăe; iar când e ucis, se roagă cu prisosinţă.1 Toate le face ca să nu cadă dela scopul iubirii. 91. Poruncile Domnului ne învaţă să folosim cu bună judecată lucrurile de mijloc.2 Căci întrebuinţarea cu bună judecată a celor de mijloc, curăţeşte starea sufletului. Iar starea curată, naşte puterea de discernământ [dreapta socoteală]. Puterea de discernământ, la rândul ei,' naşte nepătimirea, din care se naşte dragostea desăvârşită. 92. încă nu a ajuns la nepătimire acela care, pentru vreo încercare întâmplătoare, nu e în stare să treacă cu vederea scăderea prietenului, fie ea numai părută. Căci numai fiindcă s'au turburat patimile cari zăceau în suflet [50], i s'a orbit înţelegerea şi nu o lasă să pătrundă la razele adevărului, nici să deosebească binele de rău. Deci unul ca acesta nu a dobândit nici dragostea desăvârşită, care aruncă afară frica judecăţii. , -1 - 93. „Pe prietenul credincios nu-1 poţi schimba cu nimic".* Căci el socoteşte nenorocirile prietenului, ca ale sale proprii şi rabdă împreună cu el până la moarte, rău -pătimind. 94. Mulţi sunt prietenii, dar la vreme bună. In vremea încercărilor însă, abia de vei afla vreunui 95. Să iubim pe tot/ omul din suflet, dar să ne punem nădejdea numai în Dumnezeu şi Lui să-I slujim din toată puterea. Câtă vreme ne susţine El, umblă în jurul nostru toţi prietenii şi duşmanii n'au nici o putere împotriva noastră. Când însă ne pă- 1 I Corinteni 4. 12. 2 Poate e vorba de „lucrările cari servesc de mijloace" (K>Cţ uioOlţ npiipaot). * Eclesiastul 4, 15. 116 Filocalia Maxim Mărturisitorul 117 zeşte El, ne ocolesc prietenii şi duşmanii capătă putere împotriva noastră. 96. Patru sunt felurile generale ale părăsirii: Una din iconomie, cum este la Domnul, ca prin păruta părăsire cei părăsiţi să se mântuiască. Alta spre dovedire, cum este la Iov şi Iosif, ca să se arate unul stâlp al bărbăţiei, altul al neprihănirii A treia spre povăţuire duhovnicească, cum este la Apostolul, ca, smerindu-se în cugetare, să păstreze covârşirea harului In sfârşit a patra este lepădarea, ca la Iudei, ca pedepsiţi fiind, să fie încovoiaţi spre pocăinţă. Dar toate felurile sunt mântuitoare şi pline de bunătatea' şi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.1 97. Numai cei ce păzesc întocmai poruncile şi cunosc cu adevărat judecăţile dumnezeeşti, nu părăsesc pe* prietenii încercaţi prin îngăduinţa lui Dumnezeu. Dar cei ce dispreţuesc poruncile şi nu cunosc judecăţile dumnezeeşti, când îi merge prietenului bine, se bucură împreună cu el, iar când e încercat şi pătimeşte, îl părăsesc. Ba uneori se dau chiar cu duşmanii. 98. Prietenii lui Hristos iubesc din inimă pe toţi Dar nu sunt iubiţi de toţi Iar prietenii lumii nici nu iubesc pe toţi, nici nu sunt iubiţi de toţi Prietenii lui Hristos păstrează dragostea neîntreruptă până la sfârşit; ai lumii, până ce se ciocnesc întreolaltă din pricina lucrurilor lumii 99. „Prietenul credincios este acoperemânt puternic".-' Când îi merge prietenului bine, îi este sfătuitor bun şi ajutător din suflet; iar în vremea pătimirii îi este sprijinitorul cel mai sincer şi apărătorul cel mai duios. • 1 Vest Diadoch in vol. I al Filocaliei rom., car* cunoaşte numai două părăsiri. * Ecl. 6, 14. 100. Mulţi au spus multe despre dragoste. Dar numai căutând-o între ucenicii lui Hristos o vei afla. Căci numai ei au avut Dragostea adevărată, ca învăţător al dragostei. Ei ziceau despre ea: „De aş avea prorocie şi de-aş cunoaşte toate tainele şi toată cunoştinţa, iară dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte".1 Cel ce a dobândit prin urmare dragostea, a dobândit pe Dumnezeu însuşi, întrucât „Dumnezeu iubire este".2 A lui e slava în veci. Amin. Sfârşitul sutei a patra a capetelor despre dragoste. Scoliile unui necunoscut3 1. Noi nu putem învăţa şi nu ne lăsăm învăţaţi nici prin cuvinte, nici prin fa^te. Dar totuşi vrem să învăţăm prin cuvinte şi să ne facem altora doftori, când noi înşine suntem plini de răni. Gândeşte-te şi la aceea că: „Nu toate sunt uşor de înţeles celor ce vreau să înţeleagă, chiar dacă se pare că da". Deci cine nu se va mira de cei ce făgăduiesc, cu 'toată seriozitatea, să înveţe acestea chiar şi pe mueruştile ce trăesc în desfătări şi pe prunci 2. Când Apostolul zice: „Iar de iubeşte cineva pe Dumnezeu, acela cunoscut este de El",4 vrea să spună că iubindu-1 noi pe Domnul, suntem cunoscuţi de El. „Iar dacă suntem cunoscuţi, suntem şi învăţaţi", zice Grigorie cel mare atât în virtute cât şi în teologie. Acesta cred că este şi. înţelesul sentinţei: 1 I Cor. 13, 2.' « I loan 4, 16. * După scolia 49, ar putea presupune cineva că' autorul e Dimitri* Cy-do»e sau fratele său Prohor, adversarii Si. Grigorie Palama tn v. 14. Fieaexe avea motiv să se plângă că ti este defăimată „viata şi credinţa," fiind declaraţi eretici de Biserică. Numai cât aceia se numeau KuS&VTjţ, pe când acesta tai. zice Kl)§6vi0£. (Vezi despre Dim. Cydone la Guiseppe Cammelli: Demetrias Cydones, Correspondence, Paris 1930), 4 I Cor. 8, 3. m 118 Filocaiia «Iubirea e născută de nepătimire; iar iubirea naşte lumina cunoştinţii". 3. Pe cine nu impresionează această sentinţă? Socotesc că mai ales pe cei ce mor pentru Mamona, adică pentru domnul şi stăpânul lumii acesteia 4. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi pentru toţi a murit, ca toţi să se mântuiască. Deci cel ce iubeşte pe Dumnezeu, păzeşte ceea ce vrea Dumnezeu. Iar păzind aceasta, cum nu va iubi pe tot omul şi nu va vrea ca toţi să se mântuiască, odată ce Dumnezeu o vrea aceasta? 5. Prin cunoştinţa lui Dumnezeu înţelege credinţa. Iar prin dragoste păzirea poruncilor, pe cari le numeşte şi voia lui Dumnezeu, dreptăţile şi lumina Lui, după cuvântul: „Lumină sunt poruncile Tale".1 Sentinţa vorbeşte de cunoştinţa lucrătoare. 6. Cauza virtuţilor e Dumnezeu. Iar cunoaşterea efectivă a acestuia înseamnă prefacerea în duh prin deprindere a celui ce a cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu. 7. Ceteşte capitolul 76 aceleiaşi sute şi vei afla acelaş lucru, dar cu alte cuvinte. . 8 Precum porunca iubirii sa dat ca doftorie împotriva * mâniei, înfrânarea ş'a dat împotriva poftei. Ceteşte cap. 79. 9. Iar noi cari suntem robii tuturor trei, câtă uri nu nutrim între olaltă, ajungând să nu ne mai saturăm de patimă. Ceteşte cap. 64. 10. Spunând în cap. 77 că prin porunci Domnul ne face nepătimaşi, acum prin acest cap. arată cum: prin dragoste şi post, înfrânare şi rugăciune. 11. Gnosticul de asemenea e tras iarăşi în jos. 1 iMia 26, 9. Maxim Mărturisitorul ' 119 12. Dar noi cei înfundaţi în patimi, cum vom contempla? Sau cum nu ne vor scoate cele pe cari le contemplăm dela cunoştinţa Sfintei Treimi? 13. Vezi treptele contemplaţiei? 14. Precum în credinţă nu e nici o raţiune a ne-credinţii, tot aşa în raţiunile după fire nu e nimic neraţional. Iar sâmburele poruncilor e o raţiune lucră- , toare. Ceteşte cap. 84 (suta II} şi vei afla destul. 15. Contemplaţia naturală a poruncilor, adică dra-gostea sinceră faţă de aproapele, eliberează pe cei ce o păzesc de iubirea trupească de sine. şi de ură |tiraniej. Iar cunoştinţa lucrurilor isbăveşte pe cei ce se îndeletnicesc cu cunoştinţa [gnostici] de uitare şi de neştiinţă. Prin acestea toate se presupune că cele trei părţi ale sufletului, mişcându-se conform cu raţiunea şi cu firea, lucrează orice virtute: dar mişcându-se* contrar raţiunii şi firii, lucrează toată răutatea. Adu-ţi aminte că isvoarele şi pricinile în-iregei răutăţi sunt acestea trei: neştiinţa, iubirea trupească de sine şi ura [tirania]. Iar acestea le-a aşezat Vicleanul în noi, folosindu-se de reaua întrebuinţare a puterilor din noi. « 16. De aceste cugetări pătimaşe curăţă (tjnXoooiv) înţelesurile lucrurilor poruncile, cum s'a arătat în cap 4 al acestei sute (a Il-al 17. Cele săvârşite fără un scop drept sunt cele făcute împotriva voii lui Dumnezeu, care vrea ceea ce e bun, bineplăcut şi desăvârşit, adică dispoziţie bună faţă de aproapele pentru Dumnezeu. Iar căx lipsa dispoziţiei bune faţă de aproapele e potrivnică voii lui Duninezeu, arată Domnul în Evanghelie, când zice:: „întrucât le-aţi făcut, şi întrucât nu le-aţi făcut",1 înşirând apoi felurile dragostei şi ale urii. Bagă de seamă că cei ce au lucrat împo- 1 Mt. 25, 40. 120_._ Filoeatta triva scopului drept, adică împotriva poruncii Ini Dumnezeu, lepădând iubirea de oameni, apar- ca unii ce nu pot înfiripa niqi 6 apărare şi nu pot dovedi un scop. Ei ştiu că cel ce face ceva înafară de scopul cel drept al lui Dumnezeu, chiar dacă ar aduce zeci de mii de argumente, nu va scăpa de gheenă. 18. Pofta e oprită de dragostea lui Dumnezeu, Iar dragostea aproapelui domoleşte mânia înfuriată. 19. Cei ce confundă chipurile materiale cu caracterele spirituale ale lui Dumnezeu simbolizate de acelea, abuzează de înţelesurile caracterelor. Căci caraqterele spirituale indicând ipostasul divin, aceia socotesc substanţa sau materia, în care sunt simbolizate caracterele, drept caractere. Dar abuzând în gând, în mod necesar abuzează şi cu fapta, arzând fără ruşine caracterele sfinte ca materie simplă şi mută. 20. Ia seama la deosebirea dintre supărare şi durere, precum şi la faptul că durerea e urmarea plăcerii, iar supărarea a slavei deşarte. 21. Cele trei capete următoare ne iau orice scuză, prin care voim să ne ţinem avuţiile! 22. înţelepciune artistică numeşte nu pe cea câştigată prin învăţătură, ci pe cea prin care a făcut Dumnezeu toate. 23. Trei feluri de necuraţii întinează mintea-Dar mai e una: a se socoti pe sine mai înţeleaptă ca alţii. 24. Niciodată n'a lucrat sufletul meu potrivit cu firea. Ştie aceasta Cel ce cunoaşte toate. Şi niciodată n'a încetat de-a săvârşi păcate cu fapta. 25. Aşadar atunci nu putem arăta un scop, când nu facem ceva pentru ' Hristos,, ci pentru altceva.. Maxim Mărturisitorul 121 Aceasta pentrucă am lucrat nu după scopul lui Dumnezeu, ci după al nostru. 26. De însetează cineva după răpirea celor străine,, ceea ce nu este voia lui Dumnezeu, cum va arăta că lucrează după scopul Lui, când scopul lui Dumnezeu este să facem milă şi să dăruim? 27. Cel ce slujeşte iubirii de trup, e greoi la inimă, iubind şi căutând deşertăciunea şi minciuna» care este cugetul trupesc. . -.s 28. Cele spuse mai înainte sunt iubirea de plăcere, de slavă şi de argint. Dacă cineva se ţine strâns de ele, ca mine, nu văd cum se va putea învrednici de, cunoştinţa lui Dumnezeu. 29. Deci sau ca robii, sau ca cei cu plată, sau ca nişte fii, adică sau ca cei ce se îndeletnicesc numai cu făptuirea [practicii), sau ca cei ce ş'au învrednicit şi de cunoştinţă [gnosticii]. 30. Gând simplu e cel fără patimă. Căci cel pătimaş depărtează dela Dumnezeu. Tot aşa nici cunoştinţa simplă nu depărtează dela cele omeneşti, ci cea care* pătimeşte iubirea [e încărcată de pasiunea iubirii]. Iar aceasta e prefacerea în duh, prin deprindere. 31. Fiii se reţin dela patimi prin^cunoştinţă şi iubire. Iar robii şi cei cu plată, sau cel ce se îndeletnicesc cu făptuirea [practicii], sau de frică, sau din nădejde. 32. Acestea încă îi opresc pe cei ce vreau să scrie, arătând din sfârşit paguba. 33. Socotesc că la noi s'a gândit scriind acestea. 34. Cei ce socotesc că ştiu, 'n'au înţeles câştigai oe-1 pot avea din metoda aceasta. Căci de l-ar fi cunoscut, ar fi câştigat înaintând la cunoştinţă. 35. Zăbovind gândul simplu, se stârneşte patima»., iar zăbovind cel pătimaş, se produce învoirea* » 122 Filocaiia 36. Ştii, Doamne, cum mă judec azi şi pentru «are pricină; nu ne părăsi pe noi. 37i Nu poate face acestea cel ce crede raţiunilor sale şi socoteşte că a cuprins cele ce şi după ce-au fost cuprinse rămân după fire necuprinse. 38. Supărarea şi ura sunt boli ale părţii patinatoare [pasionale] a sufletului. 39 Priveşte cum ne amăgim, făcând cele con* trare şi socotind că vieţuim după Hristos, ba ceea ce e mai grav închipuindu-ne că deja pătimim dragostea duhovnicească. * 40. Cineva sufere de patima lăcomiei, dar nu are prilejul de-a se lacomi. Când însă are prilejul, îndată se dă pe faţă. 41. Priveşte când trebue folosită îndelunga răbdare şi când răbdarea. Căci chiar dacă amândouă se arată în încercările fără voie, dar prequm acestea se împart în cuvinte şi în răni, aşa se împart împreună cu ele şi acelea pentru cei ce înţeleg. 42. Cunoştinţa cea bună şi lucrătoare se naşte prin înfrânare şi iubire. 43 Deci ce aiuresc unii oameni pătimaşi şi îngâmfaţi, fălihdu-se că au cunoştinţa dumnezeească? . Poate din patimă şi fudulie ? 44. Iar cel ce îşi închipue că a înţeles şi ştie tot ■ e vădit că nu are dragoste. Iar neavând cum va înainta la cunoştinţă? 45. Avanii spinii şi mărăcinii răutăţii şi ai ne-ştiinţii, socotim că avem virtute şi cunoştinţă duhovnicească. 46. Aci a zugrăvit mai deplin dragostea şi cei doi dinari i-a tălmăcit ca dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Maxim Mărturisitorul 123 47. Cunoştinţa lui Hristos ne vine prin curăţirea eelor trei părţi ale sufletului. 48. Cei ce se îngrijesc de lucrurile lumii, cad cu necesitate din dragostea lui Hristos şi din pricina lor se umplu de ură neîmpăcată faţă de semeni. 49. In amândouă privinţele a fost defăimat sf. monah Cedonie. Dar căutând spre Dumnezeul Su-sanei, se întăreşte cu nădejdea dumnezeească. 50. Cel ce slujeşte patimilor şi-a învârtoşat înţelegerea şi având puterea de discernământ oarbă, nu poate deosebi binele de rău. Maxim Mărturisitorul 125 Ala cehi diate § sflaţl Pistatelni nostru ' MAXM MÂBTUBISITORIIL Cele două sute de capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu,1 Suta întâia 1. Dumnezeu este unul, fără de început, necuprins, având toată puterea de-a exista. El exclude pe „când" şi „cum",2 întru cât e cu totul inaccesibil şi nu poate fi cuprins de niciuna dintre făpturi, prin vreo descoperire fiinţială a Sa. 2. Dumnezeu nu este în şi pentru Sine însuşi [cât ne este cu putinţă să ştim] nici început,3 nici mijloc,4 nici sfârşit, nici altceva din cele ce sunt cugetate în chip natural ca existând după El. Căci este nedeterminat, nemişcat şi infinit,5 ca Cel ce e infinit mai presus de toată fiinţa, puterea şi lucrarea [rea-lizarea]. _ 1 Migne. P. G. 90, 1083—1186; Capita theole-gica. et oeconomica, ai im Filocalia greacă vol. I, ed. II, p. 232—256,, unde în continuare ca suta. 3—7, sunt cele 500 capete P. G. 90, 1177—1392. * Dumnezeu exclude din fiinţa Sa timpul şi orice modalitate determinată a existenţii, căci acestea i-ar lua caracterul de absolută infinitate. * Nu e principiu, sa» izvor, din care să pornească ceva inlăuntrul său, M să aibă o desvoltare, cum la făpturi fiinţa e principiul,, izvorul mişcării, tar aceasta e mijlocia ce duce la o realizară, ca sfârşit sau ţinta finală. 4 Intervalul dintre punctul de plecare, sau dintre Începutul şi punctul 1 nai. sau sfârşitul. * '* Nedeterminat (indefinit, nerotunjit in sine) Înseamnă lipsa unui bare «c plecare; nemişcat, lipsa unui interval Intre baza de plecare şi sfârşit, care să fie par curs prin mişcare; iar-infinit înseamnă lipsa unui sfârşit, a-tatei ţinte, care odată realizată, Dumnezeu să-ţi fi terminat lucrarea. 3. Toată fiinţa, purtându-şi îh sine determinarea proprie, este izvorul (principiul, începutul] mişcării sale, ce se cugetă existând în ea în mod virtual. Toată mişcarea naturală spre realizarea unei lucrări, presupune înainte de ea fiinţa; dar pe de altă parte, fiind cugetată ca condiţia lucrării, ea deţine locul de mijloc, aflându-se în chip natural între amândouă, ca intermediară. Şi toată lucrarea [realizarea], definită după sensul ei natural, este sfârşitul mişcării fiin-ţiale,1 ce e cugetată ca aflându-se înainte de aceea. 4. Dumnezeu nu este fiinţă, în sens de fiinţă pur şi simplu, sau de fiinţă determinată în oarecare fel.2 ca să fie şi principiu [început, izvor], nici putere, în sens de putere pur şi simplu, sau de putere în oarecare fel determinată, ca să fie şi mijloc,* nici lucrare [realizare], în sens de lucrare pur şi simplu, sau de lucrare în oarecare fel determinată, ca să fie şi sfârşit al mişcării fiinţiale, gândită ca existând mai înainte ca virtualitate. Ci este entitate de viaţă^ăcătoare şi suprafiinţialăj şi temelie de putere făcătoare şi mai presus de toată puterea; şi aptitudine lucrătoare şi fără de sfârşit;4 scurt vorbind, e entitate făcătoare a toată fiinţa.6 1 Aci Maxim corectează opinia lui Origen şi Evagrie că mişcarea nn aparţine naturii fiinţelor, ci a apărut în urma căderii în păcat. Vezi Hans' Urs von Balthasar, Die „gnostischen" Centurie» desMaximus Confessor, Fr. i Br. (Herder), 1941, p. 110. * Adică în sensul fiinţei celei mai. generale a întregei lumi create, sau In sensul fiinţei cuţărui sau cutărui lucru. * Interval intre început şi sfârşit. 4 In Dumnezeu nu se poate cugeta deosebit fiinţa, puterea (mişcarea) şi realizarea; de aceea la El fiinţa e totodată mişcare şi lucrare, ee nu se opreşte, ajungând la un sfârşit. Dumnezeu e deodată şi etern început şi sfârşit, ipX^l *«l teXoţ, cum zice Evagrie (Urs von Balthasar, o. c. 110) | nu e întâi început (principiu), ca apoi să ajungă sfârşit (ţipiă realizată). De aceea El propriu zis nu e nici început nici sfârşit. 5 Dar pe de altă parte Dumnezeu e Făcătorul fiinţi), al mişcării şi al realizărilor din lume, deci al începutului (şi începuturilor) şi al sfârşitului (resp. sfârşiturilor) din ea, Dacă-i aşa, mişcarea din lume nu mai e produs al păcatului, cum, după Urs von Balthasar, ar spune Origen şi Evagrie. 126 Filocaiia Maxim Mărturisitorul 127 5. începutul [principiul], mijlocul şi sfârşitul, sunt '» însuşirile celor pe cari le împarte timpul;1 ba ar putea zice cineva, fără să greşească, că sunt ale celor privite la un loc în veac.2 Căci timpul, având mişcarea măsurată, se circumscrie prin număr; iar veacul, fiind cugetat în existenţa lui împreună cu categoria lui „când" [cu timpul], implică intervalul,* întrucât îşi are un început al existenţii. Iar dacă • timpul şi veacul nu sunt fără de început, cu atât mai mult cele cuprinse în ele. 6. Dumnezeu este cu adevărat şi pururea Unul şi singur după fire, cuprinzând în Sine, în tot chipul, toată existenţa propriu zisă, ca Unul ce, propriu zis, e mai presus chiar şi decât existenţa. Iar dacă e aşa, Cel ce are existenţa propriu zisă; nu are nicicând şi nici unde nimic din al celor ce se spun că există. Prin urmare, nimic din ceea ce este după fiinţă deosebit, nu poate fi cugetat împreună cu El din veci: nici veac, nici timp, nici ceva din cele ce petrec în acestea. Căci nu se pot întruni laolaltă niciodată ceea ce există propriu zis şi ceea ce nu există în mod propriu. 7. Nici un început, nici un mijloc şi nici un sfârşit nu exclud însuşirea de-a atârna, prin relaţie, de alt- 1 Fiecare făptura e împărţită sau deşirată de^ timp in inceput sau punct 4e plecare, tn mijlocul sau intervalul dinamic dintre inceput şi sfârşit, şi ia sfârşit, sau forma realizată. •* După Balthasar, o, c. 112, deosebirea Intre timp şi veac o ia'Maxim «lela Grigorie «ie Nissa, dar le desparte mai consecvent ca acesta. Timpal e t măsurat, deci mărginit şi de aceea circumscris de un număr precis. Aceasta Împotriva neoplatonicilor, cari făceau timpul infinit. Veacul (eonul) e fiinţa a tot ce e dreat. • Termenul distanţă ,sau interval (8taau]|jwc), termenul central al lai Grigorie de Nissa, exprimând prin el „distanţa făpturii de ea Însăşi", sa» dramul parcurs dela punctul ei de plecare (fiinţă) până la punctul de realizare, prin mişcare, e reluat de Sf, Maxim ca 2u£otaat£, cf. Hans Urs von Balthasar, o, c, 110. ceva. Dumnezeu însă, fiind de infinite ori infinit cu totul mai presus de orice relaţie, cu drept cuvânt nu e nici început, nici mijloc, nici sfârşit, şi peste tot nici altceva din acelea în cari poate fi privit vreun predicat al relaţiei faţă de ceva. 8. Toate existenţele se numesc inteligibile, întrucât principiile cunoaşterii lor pot fi demonstrate. Dumnezeu însă, e numit neînţelesul, pentrucă e crezut numai că există, pe baza celor ce pot fi înţelese. De aceea, nimic din cele ce pot fi înţelese nu se compară cu El în niciun chip. 9. Cunoştinţele lucrurilor îşi au raţiunile proprii, împreunate în mod natural cu ele, spre demonstrarea lor. Prin acestea ele primesc în chip natural definiţia lor. Dumnezeu însă este crezut numai că există, pe baza raţiunilor din lucruri. Dar el dărueşte celor evlavioşi o credinţă în existenţa Lui, mai întemeiată decât orice demonstraţie. Căci credinţa este o cunoştinţă adevărată, întemeiată pe principii ce nu pot fi demonstrate, ca una ce este temelia lucrurilor mai presus de minte şi de raţiune. 10. începutul [principiul], mijlocul şi sfârşitul existenţelor este Dumnezeu ca Cel ce le face, dar nu ca cel ce le pătimeşte; în acelaş fel este El şi toate celelalte, prin câte îl numim. Este început, ca Făcător; mijloc, ca Proniator, şi sfârşit ca Cel ce le tcircumscrie.1 Căci „din El, zice, şi prin El şi spre El sunt toate".2 1 Aci se arată pozitiv că punctul de plecare, mijlocul şi sfârşitul lucrurilor este Dumnezeu; de asemenea al tuturor celorlalte însuşiri pozitive, contemplate în lumea creată. Dar Dumnezeu nu sufere 'El însuşi, in Sine. aceste determinări, ci numai le face şi le susţine pe seama făpturilor. Ele se reflectă asupra Lui, ca să fie şi în el un Început, un sfârşit şi o desvol-tare. Ca Făcător, e principiu, ca Providenţiator, care susţine mişcarea spre ţintă a făpturilor, e intervalul dintre punctul lor de plecare şi ţinta spre care tind, iar ca graniţă finală a desvoltării lor, o sfârşit. ' ' Rom. 11, 15. 128 Filocaiia 11. Nu este suflet raţional mai cinstit după fiinţă decât alt suflet raţional. Căci Dumnezeu Cel bun, făcând tot sufletul după chipul Său, îl aduce la existenţă înzestrat cu capacitatea de-a se mişca prin sine. Dar fiecare prin hotărîre liberă îşi alege de bună voe cinstea, sau îşi agoniseşte prin fapte necinstea. 12. Dumnezeu este, precum s'a scris» „Soarele dreptăţii",1 revărsând peste toţi razele bunătăţii. Dar sufletul se comportă prin hotărîrea liberă a voii lui sau ca ceara, prin iubirea faţă de Dumnezeu, sau ca lutul, prin iubirea de cele pământeşti. Precum deci lutul se usucă prin fire sub razele soarelui, iar ceara se înmoae prin fire, la fel sufletul iubitor de pământ şi de lume, îndemnat fiind de Dumnezeu şi împotri-vindu-se,2 prin hotărîrea voii sale, se învârtoşează ca lutul şi se împinge pe sine spre pierzanie, asemenea lui Faraon; dar sufletul iubitor de Dumnezeu se înmoae ca ceara şi primind formele şi întipăririle dumnezeeşti, se face lăcaşul lui Dumnezeu în duh. 13. Cel ce şi-a luminat mintea cu înţelesurile dumnezeeşti şi şi-a obişnuit raţiunea să-L laude pe Făcător neîncetat prin cântări dumnezeeşti, iar simţirea şi-a sfinţit-o prin imagini curate, acela adaugă la bunătatea naturală a „chipului", bunătatea voită a „asemănării" cu Dumnezeu. 14. îşi păzeşte cineva sufletul fără pată pentru Dumnezeu, dacă se sileşte să-şi îndrepte cugetarea numai spre Dumnezeu şi spre însuşirile Lui, să-şi facă raţiunea tălmăcitoare dreaptă a virtuţilor şi să-şi deprindă simţurile. să privească şi să-şi imagineze în chip evlavios lumea văzută şi cele din ea, vestind sufletului măreţia raţiunilor din ele. < 1 Maleahi 4, 2. sa dvţttuitoOoa = refuză *ă te modeleze după tiparul divin, ba se modelează In chip contrar. X Maxim Mărturisitorul 129 15. Dumnezeu, care ne-a slobozit pe noi din robia amară a dracilor ce ne asupreau, ne-a dăruit ca jug iubitor de oameni şi cinstitor de Dumnezeu, smerita cugetare. Prin aceasta se îmblânzeşte toată puterea drăcească, se zideşte tot binele în cei ce au ales-o şi se păzeşte nevătămat 16. Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereşte; cel ce se smereşte, se îmblânzeşte, dobândind deprinderea de a-şi linişti mişcările cele potrivnice firii ale iuţimii şi poftei; cel blând, pă-.zeşte poruncile; iar cel ce păzeşte poruncile, se cu-•răţeşte; cel ce s'a curăţit, se luminează; iar cel ce s'a luminat, se învredniceşte să se sălăşluească în cămara tainelor cu Mirele-Cu vântul. 17. Precum plugarul, căutând un loc potrivit unde să răsădească niscai pomi sălbatici, dă peste o comoară neaşteptată, la fel cel ce se nevoeşte cu cuget smerit şi neprefăcut şi cu suflet curăţit de hăţişul celor pământeşti, asemenea preafericitului «Eacob, întrebat fiind de tatăl despre modul în care a ajuns la cunoştinţă, [„Cum ai aflat aceasta aşa de repede fiule?"], răspunde zicând: „Fiindcă mi-a dat-o Domnul Dumnezeu înainte".1 Căci atunci când Dumnezeu ne dă din înţelepciunea Sa vederile înţelepte/fără osteneală, nouă cari nu ne-am aşteptat, socotim că am aflat aşa deodată o comoară. Fiindcă nevoitorul [ascetul] încercat este şi el un plugar duhovnicesc care transplantează contemplaţia îndreptată spre cele văzute de simţuri, ca pe un pom sălbatic, în pământul celor spirituale, unde află, ca pe o comoară, descoperirea prin har a înţelepciunii din lucruri. 18. Cunoştinţa vederilor dumnezeeşti, venindu-i nevoitorului, care nu se aşteaptă, deodată, pentru smerenia lui, frânge raţionamentul celui ce o caută 1 Facere 27, ^0. 130 pe aceasta cu osteneală şi cu durere, ca să se mândrească cu ea, dar nu o află, şi naşte în cel nebun pisma deşartă împotriva fratelui şi gând de ucidere, împreună cu multă întristare, fiindcă e lipsit de îngâmfarea din laude. 19. Cei ce caută cunoştinţa cu osteneală şi nu reuşesc, nu isbutesc sau din pricina necredinţii, sau poate pentrucă plănuesc să se ridice prosteşte cu ceartă împotriva celor ce cunosc, ca norodul de odinioară împotriva lui Moise. De aceştia zice Legea ca dreptate, că „grăbindu-se oarecari, s'au suit în munte, şi a ieşit Amoreul cel ce locuia în muntele acela şi i-a sdrobit pe ei".1 Căci e sigur că cei ce se îmbracă în chipul virtuţii, ca să se fălească, nu numai că nu. vor reuşi în vicleşugul lor împotriva evlaviei, ci vor fi şi sdrobiţi de conştiinţă. 20. Cel ce doreşte cunoştinţa pentru ase făli cu ea şi nu o dobândeşte, să nu pismuească pe aproapele, nici să se întristeze, ci să-şi facă pregătirea în vecinătatea ei, precum s'a rânduit; adică să se ostenească întâi cu faptele în trup, spre a pregăti sufletul pentru cunoştinţă.2 21. Cei ce se apropie de. lucruri cu evlavie şi nu născocesc nici un prilej de-a se mândri, vor afla înţelesurile prea. luminoase ale lor venindu-le întru întâmpinare şi sădind în ei înţelegerea cea mai deplină a lor. Către aceştia zice Legea: „Intrând aţi moştenit cetăţi mari şi frumoase şi case pline de toate bunătăţile, pe cari nu le-aţi zidit, şi lacuri săpate, pe cari ne le-aţi săpat, şi vite şi livezi de măslini, pe cari nu le-aţi sădit".8 Qăci cel ce nu trăeşte sieşi, ci lui Dum- , 1 Num. 14, 40. * Nimenea nu peate ajunge la cunoştinţa lui Dumnezeu (gnoză), pană ce nu s'a- ostenit cu Împlinirea poruncilor (cu practica). Trupul e vecinul sufletului. Să se ostenească deci eu fapta morali a trupului, Înainte de-a ajunge la trăirea ini Dumnezeu in suflet. * Iosua 24, 13. nezeu, se umple de toate darurile dumnezeeşti, cari nu s'au arătat jnai nainte din pricina patimilor, cari apăsau cu povara lor. 22. Cuvântul „simţire" are.două înţelesuri. Prin-tr'unul se arată simţirea ca aptitudine şi deprindere ce se află în noi şi când dormim, chiar dacă nu percepem nici un lucru. De acesta navem nici un folos, când nu tinde spre o lucrare. Printr'al doilea înţeles se arată simţirea ca lucrare. Prin ea percepem lucrurile supuse simţurilor. Tot aşa şi cunoştinţa este de două feluri. Una are caracter de ştiinţă, adunând prin simpla deprindere raţiunile lucrurilor. Ea nu e de niciun folos, dacă nu tinde spre lucrarea poruncilor, Iar cealaltă este practică şi lucrătoare, procu-rându-ne prin experienţa lucrurilor însăşi înţelegerea adevărată a lor. 23. Făţarnicul, până îşi închipue că e acoperit, e liniştit, vânând slava din aparenţă că e drept Dar când e dat pe faţă, scoate cuvinte purtătoare de moarte, închipuindu-şi că-şi ascunde urâţenia proprie prin ocărite împotriva altora. Pe unul ca acesta Scriptura, asemănându-1 cu puiul de năpârcă, ca pe un făţarnic ce e, îl îndeamnă să facă roade vrednice de pocăinţă, adică să-şi schimbe dispoziţia ascunsă a inimii după purtările văzute. 24. Spun unii că tot ce e socotit de lege necurat dintre vieţuitoarele din aer, de pe pământ şi din mare, e fiară sălbatică, chiar dacă pare blând la purtare. Dar Scriptura dă numele acestor fiară fiecărui om, după patima ce o are. 25. Cel ce ia înfăţişarea prieteniei spre vătămarea aproapelui, este lup ce-şi ascunde răutatea în piele de oae. Acesta când află pe careva dintre ai lui Hristos, comportându-se cu simplitate sau rostind vreun.cuvânt naiv, îl răpeşte şi îl sfâşie, vărsând ne- Filocalia Maxim Mărturisitorul 131 mmmmm 132, ' , Filocaiia numărate ocări asupra acelora peste ale căror cuvinte şi chipuri de purtare dă năvală, ca un „isco-. ditor al slobozeniei fraţilor în Hristos".1 26. Cel ce face pe tăcutul de. dragul răutăţii, plă-nueşte vicleşug împotriva' aproapelui. Neizbândind întru aceasta, se depărtează, adăugând durere la patima sa. Dar cel ce tace pentru folos, sporeşte prietenia şi se depărtează bucurându-se, ca unul ce a luat lumina ce împrăştie întunerecul. v 27. Cel ce întrerupe cu obrăznicie pe cel ce grăeşte în adunare, nu se poate ascunde că boleşte de slavă deşartă. Stăpânit de aceasta, pune nenumărate piedeci propunerilor, voind să tae şirul celor ce se spun. 28. înţeleptul, fie că învaţă pe alţii, fie că primeşte învăţătură, vrea să înveţe pe alţii şi să înveţe el însuşi numai cele de folos. Dar cel înţelept numai la părere, şi când întreabă şi când e întrebat scoate înainte numai lucrurile curioase. 29. Bunurile de cari s'a împărtăşit cineva prin harul lui Dumnezeu, e dator să le împărtăşească şi altora, cu inima largă. „In dar aţi luat, zice, în dar să daţi".2 Căci cel ce ascunde darul în pământ, bârfeşte pe Stăpân că e aspru şi-şi cruţă trupul, ocolind virtutea. Iar cel ce vinde duşmanilor adevărul, pe urmă, neputând suporta ruşinea, ca unul ce e chinuit de slava deşartă, se spânzură. , 30. Cei ce, încă se tem de războiul cu patimile şi de năvala vrăjmaşilor nevăzuţi, trebue să tacă, adică să nu ia asupra lor însărcinarea de-a răspunde pentru - virtute, ci să lase lui Dumnezeu, prin rugăciune, grija pentru ei. In „Ieşire" se zice către aceştia: „Domnul va lupta pentru voi şi voi veţi tăcea".3 Iar cei ce, după 1 Oalatenl 2, 4. « Mt 10, 8. * Ieşire 14, 14, Maxim Mărturisitorul . ? . 133 surparea prigonitorilor, cercetează chipurile virtuţilor spre a le învăţa cu recunoştinţă, trebue să aibă numai deschisă urechea înţelegerii. Către aceştia zice: „Ascultă Israile".1 In sfârşit, celui ce doreşte cu putere cunoştinţa dumnezeească, din pricina curăţeniei, ise potriveşte îndrăsneala cucernică. Către el se zice: „Ce.strigi cătră.Mine?"2 Aşa dar celui ce din pricina temerii i s'a rânduit tăcere, i se cuvine să-şi caute scăparea numai la Dumnezeu; celui ce i se porunceşte să asculte, i se cade să fie gata spre ascultarea poruncilor dumnezeeşti; în sfârşit, celui ce se îndeletniceşte cu cunoaşterea, i se cuvine să strige neîncetat, rugându-se pentru depărtarea relelor şi * mulţumind penjru bunătăţile de cari s'a împărtăşit.3 •' 31. Sufletul nu se poate întinde niciodată după cunoştinţa lui Dumnezeu, dacă nu se va atinge Dumnezeu de el, făcând pogorământ, şi nu îl va ridica spre Sine. Căci nu poate străbate mintea omenească atâta cale, încât să ajungă la perceperea vreunei iluminări dumnezeeşti, dacă nu o atrage însuşi Dumnezeu [cât e cu putinţă minţii omeneşti să fie atrasă] şi nu o luminează cu razele dumnezeeşti.4 32. Cel ce imită pe ucenicii Domnului, nu se sperie de Farisei să facă Sâmbăta drumul printre semănături şi să smulgă spice; ci, după străduinţele cu fapta, ajungând la starea de nepătimire, culege raţiunile făpturilor, nutrindu-se în chip evlavios cu ştiinţa dumnezeească despre existenţe.5 1 A doua lege 6, 4. * Ieşire 14, ^5. 3 Trei trepte: Începătorii tae; progresaţi! ascultă, fiind numai urechi; desăvârşiţii strigă către Dumnezeu cu îndrăsneala, 4 Orice cunoştinţă a lui Dumnezeu'(gnoză) e prin har. " Sâmbăta e la sfârşitul activităţii morale; ea reprezintă nepătimirea la care ajunge sufletul prin împlinirea poruncilor. Iar ajuns la această stare culege prin contemplaţie raţiunile din făpturi, ca pe nişte spice. Numai când sufletul a ajuns la această fază, raţiunile făpturilor s'au „copt" pentru el, sunt bune să-l hrănească. Î34 Filocalia 33. După Evanghelie, cel ce este numai credincios, mută muntele răutăţi lui prin făptuire,1 scuturând dela sine afecţiunea de mai înainte faţă de lucrurile ce sunt prinse în şuvoiul nestatornic al celor ce cad sub simţuri. Cel ce poate însă să fie învăţăcel, primind în mâinile sale dela Cuvântul sfărâmiturile pâinilor cunoştinţii, hrăneşte mii, arătând cu faptă înmulţirea puterii cuvântului.2 Iar cel ce poate să fie şi Apostol, vindecă toată boala şi toată neputinţa, scoţând draci, adică alungând puterea patimilor, vindecând bolnavi, adică readucând prin nădejde la deprinderea evlaviei pe cei lipsiţi de eâ şi trezind prin cuvântul despre judecată pe cei moleşiţi de lenevie.3 Căci cel ce a dat putere ucenicilor, să calce peste şerpi şi peste scorpii,4 nimiceşte atât începutul cât şi sfârşitul păcatului.5 . 34. Apostolul şi învăţăcelul este, desigur, şi credincios, învăţăcelul însă numeşte sigur şi Apostol, dar eate credincios. Iar ce.1 ce e numai credincios, nu e mei învăţăcel, nici Apostol.* Dar prin viaţă şi contemplaţie, al treilea poate să fie mutat pe treapta şi la vrednicia celui de-al doilea, iar al doilea într'a celui dintâi. 35. Câte se produc în timp, potrivit cu legea timpului, când s'au desăvârşit se opresc la capătul creşterii lor naturale. Câte se fac însă din virtute, prin ştiinţa Jui Dumnezeu, când s'au desăvârşit, se mişcă iarăşi spre o nouă creştere. Căci sfârşiturile lor al-cătuesc începuturile altora.'Aşa cel ce face să înce- 1 Mt. 17, 19. « Mt. 15, 32. * Mt, 10, 1. * Lc. Î0, 19. Şarpele e începutul, scorpia e sfârşitul păcatului. s Cele trei trepte ale lui Origen; credinciosul simplu, învăţăcelul şi apostolul, • Deci cel ajuns la contemplaţie nu părăseşte activitatea practică, ci, iubind pe Dumnezeu, ajută şi pe oameni. Acuza apuseană că contemplaţia Ră-săritenilor dispreţueşte practica vieţii, « greşita. Maxim Mărturisitorul 135 teze în sine, prin virtuţile cu fapta, ipostasul celor stricăcioase, a pus începutul altor modelări mai dumnezeeşti. Căci Dumnezeu niciodată nu încetează de-a împărtăşi din bunătăţile Sale, cari nu au nici început. Rindea precum e propriu luminii să lumineze, tot aşa e propriu lui Dumnezeu să facă bine. De aceea în Lege, care descrie existenţa şi desăvârşirea în timp a celor supuse facerii şi stricăciunii, se cinsteşte Sâmbăta prin inactivitate. In Evanghelie însă, care înfăţişează [introducej stadiul celor spirituale, Sâmbăta e luminată prin, săvârşirea de fapte bune,1 chiar dacă se turbură cei ce încă nu ştiu că/ Sâmbăta s'a făcut pentru om şi nu omul pentru Sâmbătă şi că „Fiul Omului Domn este şi al Sâmbetii".8 36. In Lege şi Proroci se vorbeşte 'de Sâmbăta, de Sâmbete şi de Sâmbetele Sâmbetelor,3 precum se vorbeşte de tăerea împrejur şi de tăerea tăerii îm- 1 Aci Începe şirul capetelor despre Sâmbăta, tn care sf. Maxim îşi desfăşoară teologia sa proprie,. prin tipuri folosite şi Înainte de el. Iată cum priveşte Balthasar aceaslă teologie (o, c. 118) s Pentru Origen şi Evagrie, Sâm-» băta e odihna de pe urma mişcării adusă de căderea in păcat şi totodată actualizarea desăvârşită a minţii omului lăuntric. Pentru Dionisie Areopagitul ea e extazul făpturii peste natura sa şi deci nu mai e o lucrare, ci o pătimire. Maxim insă, urmând lui Grigorie de Nissa. cunoaşte o mişcare temporală care ia sfârşit şi una eternă, care după orice realizare a unei ţinte, porneşte mai departe. Dar această mişcare eternă nu aparţine naturii spiritului creat, cun» nare a socoti Grigorie de Nissa, ci e prin harul dumnezeesc. In begea veche Sâmbăta se cinstea prin odihnă, căci ea era socotită că încheie mişcarea în ti«p, după ea ne mai armând nimic. In Evanghelie e cinstită prin facere de bine, arătându-se că după desăvârşirea ajunsă prin activitatea practică, începe urcuşul spre o nouă desăvârşire, începe stadiul cunoaşterii duhovniceşti. Dar contemplativul nu se opreşte nici din împlinirea poruncilor, nu incetează de-a fi şi credincios (7cpaxtlX&(), cum s'a spus în cap. 34. De aceea stadiul cel nou «este inaugurat tot prin fapte, dar săvârşite cu altă înţelegere. Astfel cade ac»ca Apusenilor că Ortodocşii,. considerând contemplaţia superioară activităţii, neglijează opera caritativă. * Mc. 2, 27. 8 Ieşire .31. 13-15. 136 Filowiia prejur; şi tot aşa de seceriş şi de secerişul seceri- ♦ şului, după cum s'a spus: „Când seceraţi secerişul Vostru''.1 „Sâmbăta" este sfârşitul filosofiei active, naturale şi teologice." „Sâmbetele" sunt sfârşitul facerii [al devenirii] şi al raţiunilor ei. Iar „Sâmbetele Sâmbetelor", intrarea la raţiunile mai duhovniceşti cu simţirea şi cu mintea, şi gustarea fericită a lor. Iar aceasta se petrece în chip întreit cu fiecare din cele spuse, ca să cunoască ce) ce se îndeletniceşte cu cunoştinţa [gnosticul], raţiunile pentru cari Moise, murind, se odihneşte [sabatizează] afară de pământul sfânt,8 Iisus Navi, trecând Iordanul, săvârşeşte tăerea împrejur,4 iar cei ce moştenesc pământul cel bun aduc lui Dumnezeu prinos din prisosinţa secerişului îndoit' 37. Sâmbăta este, nepătimirea sufletului raţional* care prin făptuire a "lepădat cu totul semnele păcatului. 38. Sâmbetele înseamnă slobozenia sufletului raţional, care a lepădat chiar şi lucrarea după fire a simţurilor, prin contemplaţia naturală în duh. 39. Sâmbetele Sâmbetelor înseamnă odihna duhovnicească a sufletului raţional, care-şi retrage mintea chiar şi dela raţiunile mai dumnezeeşti din lucruri şi şi-o leagă cu totul numai de Dumnezeu în extazul iubirii, şi prin teologia mistică [cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu) o face cu desăvârşire neclintită dela Dumnezeu.6 1 Lev. 13, 10. 'Sfârşitul celor trei trepte ale urcuşului duhovnicesc. ' A doua lege 34, 16, * Iosua 5, 3. 5 E o gradaţie: Moise rămâne In afară de locul Iui Dumnezeu (Canaan), oarecum în curtea templului: Iisus Navi Introduce pe cei conduşi de-el, prin a doua tăere împrejur (e sporită curăţire) în locul Domnului (Sfânta),, iar cei ce se busură de secerişul îndoit din ea au ajuns în Sfânta Sfintelor. 8 In cap, 36 —47 se descriu cele trei trepte ale urcuşului duhovnicesc, cSri corespund cu ale lui Evagrie: a) treapta activă (practică), a curăţirii ari* Maxim Mărturisitorul 137 40. Tăerea împrejur este lepădarea afecţiunii pătimaşe a sufletului pentru cele ce se nasc şi pier. 41. Tăerea împrejur a tăerii împrejur este lepădarea şi tăerea desăvârşită chiar şi a pornirilor fireşti ale sufletului spre ele; ce se nasc şi pier.1 42. Secerişul sufletului raţional este culegerea şi cunoaşterea pricepută a raţiunilor mai duhovniceşti, fie ale virtuţii, fie ale naturii. 43. Secerişul secerişului este înţelegerea total inaccesibilă a lui Dumnezeu, ce se iveşte în minte în chip necunoscut, după contemplarea tainică a celor inteligibile; pe aceasta o aduce după cuviinţă Domnului, cel ce laudă pe Ziditor cu vrednicie din cele văzute şi nevăzute. 44. Dar mai este şi un alt seceriş mai duhovnicesc, despre care se spune că este al lui Dumnezeu însuşi; şi o altă tăere împrejur mai tainică; împlinirea poruncilor, b) treapta contemplării raţiunilor din lume, căreia ii zice contemplare naturală («puoixixîj dsiupete), pentrucă e orientată spre natură, nu pentrucă s'ar face cu puterea naturală a raţiunii, căci e contemplare pria har şi în duh şi c) treapta cunoaşterii mistice, directe a Tui Dumnezeu, ta extazul dragostei. Cele trei tipuri corespund In gradaţia lor aproximativ astfel ••' Sâmbăta Sâmbetele Sâmbetele Sâmbetelor Tăerea Împrejur A doua tăere împrejur Secerişul Secerişul îndoit Activitatea practică Contemplaţia naturală Teologia mistică In cap. 36 din tipul prim se ia prima treaptă (Moise), din al doilea a dona (Iisus Navi) şi din al treilea a treja (Secerişul Îndoit). In capitolul 37-47 se desvoltă apoi tema din capitolul 36. 1 Sf. Maxim foloseşte termenul de fgveaiţ, care cuprinde orice facere şi devenire, şi nu de f&YVrptţ, care înseamnă naştere. De aceea am tradus :~ „afecţiunea pătimaşă (resp. mişcarea naturală) faţă de cele ce se nasc şi pier* şi nu „faţă de naştere". (Vezi Balthasar, Op. c. 121). Im ac. cap. 40—41 cele două tăieri împrejur înseamnă dobândirea deplinei nepătimiri prin omorlrea.» afecţiunii faţă de lucruri, deci prima treaptă sau purificarea (corăsp. cu Sâmbăta), cele două secerişuri din cap. 42—43 reprezentând treapta a 2-a şi a 3-a. - 138 Filocalia şi o altă Sâmbătă mai ascunsă, în care se odihneşte Dumnezeu, oprindu-se din lucrurile Sale.1 Căci zice Scriptura: „Secerişul este mult, iar lucrătorii putini";2 şi „tăerea împrejur a inimii în duh",8 şi: „A binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o pe ea, că în aceasta s'a odihnit de toate lucrurile Sale, pe cari a început Dumnezeu să le facă".4 45. iSecerişul lui Dumnezeu este sălăşluirea şi aşezarea totală întru El a celor vrednici, lucru ce va avea loc la sfârşitul veacurilor. 46. Tăerea împrejur a «inimii în duh este înlăturarea totală a lucrărilor naturale ale simţirii şi minţii, îndreptate spre cele sensibile şi inteligibile, prin prezenţa [parusia] nemijlocită a Duhului, care preface în întregime sufletul şi trupul în ceea ce este mai dumnezeesc. 47. Odihna de Sâmbătă a lui Dumnezeu [saba-tismul lui Dumnezeu] este revenirea deplină a tuturor celor făcute la El, când lucrarea Lui atotdum-nezeească, ce se săvârşeşte în cnip negrăit, se va odihni de lucrarea naturală din ele. Căci Dumnezeu se va odihni de lucrarea naturală din, fiecare făptură, prin care se mişcă în chip natural fiecare, atunci când fiecare, primind după măsura sa lu- 1 In capitolul acesta se anunţă, iar în cele trei următoare se descrie •prirea sau tăierea totală a lucrărilor naturale afle făpturilor, ceea ce se Întâmplă prin odihna lui Dumnezeu din activitatea care întreţine aceste lu-*rări. E odihna din veacul viitor, când toate cele create revin la Dumnezeu, Dumnezeu e totul în ele. E înlocuirea lucrării create prin cea dumnezeiască. Făptura devine „Ioc" pur al apariţiei lui Dumnezeu. E cea mai înaltă treaptă la care ajung făpturile. Dumnezeu ne adună pe toţi ca la un -seceriş, ne tae împrejur, adică ne curăţă prin lucrarea lui exclusivă şi se •dihneşte de lucrarea naturală din noi. * Lc. 10, 2. / 3 Rosa. 2, 29. i Facere 2, 2. mşm Maxim Mărturisitorul 439 ararea dumnezeească, va fi ajuns la graniţa lucrării sale naturale îndreptată spre Dumnezeu.1 48. Cei ce^ se străduesc, trebue să cerceteze, cari sunt lucrurile de cari se cuvine să gândim că Dumnezeu a pus un început facerii lor; şi cari sunt acelea cărora nu le-a pus nici un început ? Căci dacă „Dumnezeu se odihneşte de toate lucrurile pe cari a început să le facă",2 Vădit este că nu se odihneşte de acelea pe cari n'a început să le facă. Lucruri ale lui Dumnezeu, cari au început să existe în timp, sunt toate acelea cari există prin participare neiăxovro). Aşa sunt de pildă diferitele esenţe ale lucrurilor. Căci ele au neexistenţa mai bătrână decât existenţa lor. A fost odată când lucrurile Cari există prin participare nu erau. Iar lucruri ale lui Dumnezeu, caii n aii început să existe în timp. sunt cele participate, (c<* {isdsxt4)j la cari participă prin har cele cari se împărtăşesc. Aşa este de pildă bunătatea şi tot ce se cuprinde în raţiunea bunătăţii. Şi simplu vorbind, toată viaţa, nemurirea, simplitatea, neschimbabilitatea şi infinitatea, şi câte sunt cugetate ca existând fiin-ţial în preajma lui Dumnezeu. Acestea, sunt şi lucruri ale lui Dumnezeu, dar şi neîncepute temporal Căci n'a fost neexistenţa mai veche ca virtutea, nici ca altceva din cete spuse, deşi cele cari participă, la ele, în ele însele, au început să existe în timp. Căci fără de început este toată virtutea, nea vând timpul mai bătrân decât ea, ca una ce are pe Dum- 1 Lucrarea naturală din 'fiecare va înceta atunci când va fi ajuns la •raniţa puterilor in strădania de-a cunoaşte pe Dumnezeu ânâcav r)]V X0CC& ţ6oiV opicr») evipŢSiav. *E un fel de moarte mistică a făpturii în Dumnezeu, •a aă invie şi să se arate Dumnezeu în ea. (Comp. cap. 62 din suta Il-a a Capetelor despre dragoste). * Facere 2, 2. HO* Filocaiia ] nezeu din veci ca singurul Părinte născător al exi- ] stenţii ei.1 j 49. Dumnezeu este de infinite ori infinit deasupra 1 tuturor lucrurilor [ale celor ce sunt], atât al celor | cari participă, cât şi al celor participate. Căci tot ce are existenţa ca predicat, este lucru al lui Dumnezeu,. I chiar dacă unul a început să existe temporal prin 1 facere, iar altul e sădit după har in cele ce s'au făcut, ca o oarecare putere înnăscută, vestind limpede pe Dumnezeu, care există în toate.2 1 Acest cap, stă în legătură ca cel dinainte, Dacă Dumnezeu se va •dihni dela susţinerea activităţilor create, se pune intrebare: ce este în făţ>- j iuri creat şi ce necreat? Create sunt în făpturi cele ce există prin participare, iar necreate cele de cari se împărtăşesc acestea. De pildă in bunătatea j «menească se distinge o strădanie a omului de-a se împărtăşi de bunătatea | divină, care pe de altă parte e şi ea o forţă ce susţine şi atrage strădania. j omenească. In viaţa viitoare strădania omenească, ajungând la limitele ei, se j va odihni întreagă în harul de bine făcător al lui Dumnezeu, ne mai rămâ- j aând decât bunătatea dumnezeească în făpturi. Acestea vor continua să • j * existe ca subiecte, dar vor fi umplute Întregi de puterile, de lucrările şi de I însuşirile divine: de bunătatea, de nemurirea, de neschimbabilitatea, de inii- 1 nitatea lui Dumnezeu, nu prin natura lor, ci prin har. De observat că şi pe j acestea le numuşte Sf. Maxim lucruri sau fapte (lpf«) ale lui Damneze» j şi nu Dumnezeu insuşi, care este infinit mai presus de ele, cum arată capi- ] toiul următor. De aceea Sf. Grigorie Palama a folosit acest cap. şi cel «r- ] mător pentru a dovedi teza despre deosebirea Intre fiinţa şi lucrările ■«- j ereate ale lui Dumnezeu. La Încetarea celor pieritoare şi la continuarea celor j ■ecreate în făpturi aplicase Origen cuvântul Domnului: «Cerul şi pământal j vor trece, dar raţiunile mele X&^Ol nu vor trece". E vorba de raţiunile di- , ,1 «amice, cari au creat şi îndumnezeesc făptura. (Vezi Balthasar, op, c. 104-5). 3 * Ideea că Dumnezeu este de infinite ori infinit mai presus de lucrările 1 Sale necreate, intre cari aflăm chiar şi.infinitatea, se Înţelege In sensul că | făptura creată, chiar dobândind lucrările divine, totuşi nu le are dela începat, -j ba chiar niciodată, în întregime, ci contimţă eterii să sporească In ele, cum -j va explica mai târziu Sf. Grigorie Palama. Iar la identificarea cu însăşi fiinţa ] lui Dumnezeu nu va ajunge niciodată. E de remarcat apoi că şi aceste la- ] crări şi- Însuşiri necreate Sf. Maxim le numeşte tot gp-ra 9i tot 8vra ca şi pe 1 lucrurile create (rcivetov tfiv dvtwv xal (utexâvtcov xaî Jiet«XO|i£vu>v), 1 aşadar le consideră într'o solidaritate cu creaţiunea. De aci urmează că la- I Maxim Mărturisitorul ,141 50. Toate cele nemuritoare şi însăşi nemurirea, toate cele ce vieţuiesc şi însăşi viaţa, toate cele sfinte şi însăşi sfinţenia, toate cele virtuoase şi însăşi virtutea, toate cele bune şi însăşi bunătatea, toate cele ce există şi însăşi existenţa, e vădit că sunt lucrurile [Ipfa} lui Dumnezeu. Dar unele au început să existe în timp, căci a fost odată când nu erau, iar altele n'au început să existe în timp, căci n'a fost vreodată când nu era virtute şi bunătate, sfinţenie şi nemurire. Şi cele cari au început în timp, sunt şi se numesc ceea ce sunt şi se numesc, prin participare Ia cele ce n'au început în timp. Căci Dumnezeu este Ziditorul a toată viaţa, nemurirea, sfinţenia şi virtutea Iar El este deasupra fiinţii tuturor celor ce sunt cugetate şi numite. • Sil Ziua a şasea, după Scriptură, arată Împlinirea celor ce sunt sub fire; a şaptea pune capăt [circumscrie] mişcării temporale; iar a opta închipueşte felul stării celei mai presus de fire şi de vreme.1 crările şi atributele necreate, de cari e vorba, sunt lucrări şi atribute intime destinate făpturilor, având rostul de a le da acestora subsistenţă şi de a le desăvârşi. Deci ca unele ce sunt- oricum adaptate făpturilor şi „coborîte" la ele, aceste lucrări sunt infinit mai jos decât Dumnezeu în absoluta Sa suveranitate şi transcendenţă. O nemurire a făpturii nu va fi niciodată o nemurire egală cu a lui Dumnezeu, chiar dacă e primită dela El, căci e o nemurire adaptată la măsura (fitvaX6?u)£) făpturii. Sf. Grigorie Palama avea dreptate şă vorbească de dumnezeire superioară şi inferioară. De observat iarăşi că Sf. Maxim, deşi face o distincţie categorică intre firea omului ca creatură şt harul cel necreat, totuşi spune de har că e înnăscut ei, in sensul că ea aspiră după el, că numai prin el se poate desvolta, că este pentru ea o necesitate „naturală", Sf. Părinţi răsăriteni fac o distincţie, dar nu o separaţie funcţională între natură şi har. Lumea concretă e pentru ei totdeauna o totalitate constituită din natură şi har. 1 Cap. acesta anunţă tema desvoltată In cap. 52—57. Prin icoana zilei 6, 7 şi 8 se reia din nou problema trecerii făpturii la Dumnezeu. In ziua a şasea creaţiuuea se încheie, ajunge la Împlinirea ei, având curând să Înceapă «a nou stadiu dincolo de hotarul ei natural. In ziua a şaptea încetează cu 4otal orice mişcare temporală din cuprinsul ei. „E momentul golului (der Au- 142 Filocalia 52. Cel ce trăeşte ziua a şasea numai în spiritul Legii, fugind de tirania patimilor cari tulbură sufletul în mod activ, trece prin mare fără frică în pustiu, unde serbează numai Sâmbăta nelucrării patimilor. Dar cel care a trecut şi Iordanul, părăsind chiar şi starea de nelucrare a patimilor,a venit la moştenirea virtuţilor.1 53. Cel ce trăeşte ziua a şasea în duhul Evangheliei, omorând mai întâi primele mişcări ale păcatului, trece prin virtuţi la starea de nepătimire, pustie de tot păcatul, odihnindu-se cu mintea [serbând Sâmbăta], chiar şi de simpla închipuire a patimilor. Iar cel ce a trecut Iordanul, se mută în ţara cuno-ştinţii, în care mintea, fiind zidită tainic de puterea păcii, devine locaş al Uri Dumnezeu în duh.* genblick der „Leere") între mişcarea ei naturală ajunsă la limită şi prezent* lui Dumuezeu In ea", cum zice Balthasar (Op. cit. 124], ca ziua a opta să însemneze starea cea nouă de dincolo de fire şi de vreme. Despre simbolica numerelor* la cei vechi a se vedea: F. I. Dolger, Das Octogon und die Sym-bolik der Acbtzahl, Antike und Christentum 4, 3 Heft (1934), 153—187 şi Staehle, Die Zahlenmystik bei Philo von Alexandrien (cf. H. Urs v, Balthasar». Op. c. 125—126J. 1 O altă interpretare mistică a zilei a şasea, a şaptea şi a opta. Cele trei zile, Înţelese în spiritul legii. îl ajută pe om să devină numai un Ttpax-ţtx6ţ, dar nu-1 duce până la unirea mistică. Starea aceasta se dobândeşte şt ea în trei etape; a) fuga de patimi, bj nepătimirea ca simplă absenţă a patimilor (pustia) şi c) intrarea în tara virtuţilor. Aceste etape sunt cunoscute încă de Evagrie (Balthasar, Op. c. 126—127] Cele trei zile trăite în spirit»! legii corespund acestor trei etape. Icoana celor trei zile e împletită cu aceea 1 a: a) fugii din Egipt (ţara demonilor), b) intrarea in pustie şi c) intrarea în Canaan, (lisus Navi care viază în ţara cea nouă, in ziua a 8-a). . Cel ce a trecut dintr'o stare în alta, trebue să se simtă despărţit ca printr'o mare, sau ca printr'un râu, de cea dinainte. ' A doua treaptă a urcuşului spre desăvârşire este împărţită şi ea în trei etape, închipuite prin cele trei zile (a 6-a, a 7-a şi a 8-a) trăite evanghelic. m) Prima etapă (ziua a 6-a) înseamnă smulgerea ultimelor rădăcini ale păcatelor, adică a primelor gânduri ale lui. b) In a doua etapă (ziua a 7-a) s'a obţinut eliberarea chiar şi de închipuirile patimilor, c) Iar in a treia (ziua a 8-a) mintea, ajunsă în ţara cunoaşterii tainice a lui Dumnezeu, e zidită de 'pacea» pe care a dobânditro, in templu al lui Dumnezeu, Maxim Mărturisitorul 143. 54. Cel ce şi-a umplut sie-şi ziua a şasea, în cnip dumnezeesc, cu fapte şi cu gânduri cuviincioase şi şi-a isprăvit cu Dumnezeu, bine, lucrurile sale, a trecut cu înţelegerea dincolo de toată realitatea celor aflătoare sub fire şi sub vreme, şi s'a mutat la contemplaţia tainică a veacurilor şi a celor veşnice, odihnindu-se (serbând Sâmbăta] cu mintea în chip neştiut,, prin părăsirea şi depăşirea tuturor existenţelor. Iar cel ce s'a învrednicit şi- de ziua a opta, a înviat din morţi, adică din toate cele ce sunt după Dumnezeu^ sensibile şi inteligibile, raţiuni şi idei, şi a. trecut la viaţa fericită a lui Dumnezeu, care singur este şi se zice cu adevărat şi propriu „Viaţă", devenind şi el însuşi, prin îndumnezeire, dumnezeu.1 55. Ziua a şasea este ultima împlinire a faptelor naturale ale virtuţii; a şaptea este isprăvirea şi oprirea cugetărilor contemplative naturale ale cuno-ştinţii negrăite; iar a opta este trecerea şi strămutarea celor vrednici, la starea de îndumnezeire.2 1 A treia treaptă a urcuşului şi ultima are şi ea trei etape, (De remarcat insă că fiecare treaptă roia oarecum pe cele' anterioare, radicalizând opera lor. Fiecare curăţeşte, luminează şi apropie de Dumnezeu. Aşa cum, după Dionisie Areopagitul, fiecare treaptă îngerească se curăţă, se iluminează şi se desăvârşeşte, deşi o treaptă superioară e deasupra desăvârşirii obţinută de una inferioară). Cele trei etape ale ultimei trepte sunt: a) Fapte şi gânduri cuvioase — virtuţi (ziua a şasea, zi de lucru, ziua ultimelor lucruri); b) Pe de o parte contemplarea celor veşnice, pe de alta „golirea", prin depăşirea tuturor -existenţelor (ziua a 7-a); c) „Dar ziua a şaptea nu e ultima, ci starea ultimă apare de-abia cu ziua a opta, invierea mistică la viaţa dumnezeească. Căci tot ce e creat trebue să moară pentru a dobândi această viaţă dumnezeească". (Balthasar, o. c. 128). Tot ce-i creat trece prin moarte pentru a învia, sau muritorul trebue să se îmbrace în nemurire (l Cor. 15, 51—53). 1 0 scurtă recapitulare. Cele trei zile înfăţişează cele trei trepte generale ale urcuşului duhovnicesc: lucrarea virtuţilor, iluminarea prin contemplarea raţiunilor din făpturi, îndumnezeirea prin ridicarea deasupra firii. Mai bine zis arată pe cel ce s'a desăvârşit in fiecare din aceste faze, aflându-se la capătul lor şi pe cale de-a trece in cea superioară. Ziua a 6-a fiind ul-- 144 Filocaiia Domnul, vrând să arate că nu este ceva mai tainic decât ziua a şaptea şi a opta, le-a numit ziua şi ceasul desăvârşirii,' ca cele ce circumscriu tainele şi raţiunile tuturor. Aceste zile nu le va putea cunoaşte în nici un chip nici una din Puterile cereşti şi pământeşti, înainte de-a le încerca prin experienţă, afară de fericita Dumnezeire, care le-a făcut pe acestea. 56. Ziua a şasea indică ideea existenţii simple a făpturilor; a şaptea însemnează modul existenţii fericite a lor; iar a opta indică taina negrăită a veşnicei existenţe* fericite a făpturilor.2 57. Cunoscând că ziua a ^şasea este simbolul lucrării practice, să împlinim în ea toată datoria faptelor virtuţii, ca şă se spună şi despre noi: „Şi a văzut Dumnezeu toate câte le-a făcut şi iată erau bune foarte".3 58. Iar datoria bunei lucrări, lăudată de Dumnezeu, şi-o împlineşte cel ce se osteneşte cu trupul să pregătească sufletului podoaba bogată şi felurită a virtuţilor. ' ttma zi de lucru, reprezintă desăvârşirea în practica virtuţilor, dar tocmai de aceea punctul de incheere a acestei faze şi de trecere în ziua a 7-a, In faza iluminării. Tot aşa ziua a 7-a reprezintă şi contemplarea raţiunilor, dar şi is-prâvirea acestui lucru şi odihna de el, golul care aşteaptă să se umple de Dumnezeu în ziua a 8-a, sau în faza a treia. 1 loan 19, 30. 1 E o altă gradaţie in trei trepte, obişnuită la si Maxim. Făptura primeşte la început simpla existenţă (rt> sfvat), cu aspiraţia spre existenţa fezi-li* li 55 S^Vat)' ca aPoi 83 dobândească existenţa fericită pentru veci (to del s5 sfvat). E iarăşi începutul, mijlocul, sfârşitul. In. Ambigua [P. G. 91, 1389 D. urm.] Sf. Maxim complectează schema aceasta printr'o alta: a) existenţa simplă, b) realizarea existenţii pnn mişcare şi libertate şi starea de graţie, Intru cât făptura nu-şi poate ajunge prin sine desăvârşirea şi tnves-nicirea. La ultima se ajunge prin trecerea dincolo de posibilităţile naturale. ... Ea e ziua a 8-a. 3 Facere 1, 31. Căci intru câtva toate cele bune săvârşite de noi, Dumnezeu le face prin noi, şi deci sunt opera Lui. Maxim Mărturisitorul 145 59. Cel ce a isprăvit „pregătirea"1 faptelor dreptăţii, a trecut la odihna contemplaţiei cunoscătoare, ca adunând prin ea în chip demn de Dumnezeu raţiunile lucrurilor, să se odihnească apoi cu mintea de mişcarea în jurul ei, 60. Cel ce s'a facut părtaş de odihna zilei a şaptea a lui Dumnezeu, luată asupra Sa pentru noi, se va împărtăşi şi de lucrarea Lui îndumnezeitoare, întreprinsă deasemenea .pentru noi, din ziua a opta, adică de învierea cea tainică, părăsind si el în mormânt giulgiul şi ştergarul de pe cap, pe cari văzându-le vreun oarecare Petru şi loan, cred că a înviat Domnul.2 61. Mormântul Domnului este sau lumea aceasta, sau inima fiecăruia dintre credincioşi; giulgiurile sunt 1 Dapă ce In cap. 57—58 a arătat ce Înseamnă In special ziua a 6-a, ca ultima fază de lucru, aşadar ca etapa de isprăvire, de desăvârşire a activităţii morale, în cap. 59 se precizează că- ea e etapa .pregătirii1' [in greceşte icapaoxeuţ), care e numele zilei de Vineri], iar cel ce a terminat a ceată pregătire trece la ziua Sâmbetei, care e faza a doua • urcuşului duhovnicesc al omului, adică contemplarea raţiunilor din lume, dar totodată şi isprăvirea acestui lucru şi deci odihna minţii de orice mişcară. După această fază sau după ziua Sâmbetei urmează răpirea mintii la vederea lui Dumnezeu, fără aici o activitate din partea ei. Dar cel ce a ajuns Ia această stare, care e ziua -a 8-a, ia Înviat tn Domnul. Deci Începând eu cap. 60 până la cap. 6T, Sf. Maxim transpune simbolica celor trei zile de pe planul creaţiei şi ăl desăvârşirii ei, pe planul patimilor şi al învierii Mântuitorului i Vinari (ziua a 6-a) e faza de pregătire prin virtuţi pentru moartea lucrărilor naturale din noi {Sâmbăta], ca să Învie Jn noi numai lucrarea dumnezeească a lui Hristos [Duminecă]. * E moartea lui Hristos pentru noi, prin care s'a odihnit de activitatea Sa pământească. Odihna aceasta e o paralelă a odihnii lui Dumnezeu de activitatea paterilor naturale din noi- Şi odihna aceasta şi cea a lui Hristos, sunt luate de Dumnezeu pentru noi. Dumnezeu «se coboară" la noi şi cu lucrările ţi cu odihna Sa. Ideea odihnii lui Damnezeu de ziua a şaptea e împreunată cu ideea morţii lui Hristos. Hans Urs von Balthazar [o. c. 132] spune «ă împreunarea celor două simbolici face din cap. ce urmează până la 67 cele mai adânci şi mai frumoase din toată opera. In ele se accentuiaaă caracterul îhristdlogic al misticii. ^ 146 Filocalia Maxim Mărturisitorul 147 raţiunile lucrurilor, împreună cu modalităţile virtuţilor; iar ştergarul, cunoştinţa simplă şi nefelurită a celor inteligibile, împreună cu teologia, câtă ne este cu putinţă. Prin acestea ni se face cunoscut mai întâi Cuvântul, căci fără de acestea înţelegerea Lui cea mai presus de acestea, ne rămâne necuprinsă.1 62. Cei ce înmormântează cu cinste pe Domnul, II vor vedea şi înviind cu slavă. Dar nu poate fi văzut de nimenea din cei cari nu sunt din aceştia. Căci nu mai poate fi prins de cursele vrăjmaşilor, ne mai având veştmintele de dinafară, prin cari părea că vrea să fie prins de cei ce umblau să-1 prindă, şi primea să pătimească pentru mântuirea tuturor.2 1 Pentru credinciosul simplu, la începutul urcuşului duhovnicesc, care crede dar nu are Încă evidenta cunoştinţei, lumea e mormântul Domnului, Intru cât ştie că ascunde in ea raţiunile şi peste tot puterile Lui, dar na-1 vede pe El in aod evident, A şti că lumea e un mormânt al Domnului e un privilegiu al credinţii, pe care nu-1 are cel necredincios, care nu-i acordă lumii acest caracter de-a ascunde pe Dumnezeu. Dar pentru cel progresat in viată duhovnicească, Dumnezeu nu mai e ascuns in lume, ci se străvede prin ea, ieşit de sub acoperemântul mormântului. Tot aşa ceh aflător in faza strădaniilor pentru virtute, cate crede dar n'are încă evidenta celor crezute, e sigur că Hristos se află în adâncul inimii sale dela Botez şi El ii dă toată puterea nevoinfelor sale pentru virtute. Dar lucrul acesta îl ştie prin credinţă, nu prin evidenţă ca cel ce a progresat la cunoaşterea tainică [gnosticul]. Hristos e în sine, dar acoperit. In faza a doua, a iluminării, vedem giulgiurile Domnului, dar au pe El însuşi, adică raţiunile divine din lume, sau modalităţile virtuţilor din noi [Sf. Maxim urmând lui Marcu Ascetul distinge între raţiunile lucrurilor şi chiar ale virtuţilor şi „modurile", sau modalităţile lor, adecă între sensurile şi diferitele înfăţişări practice luate de ele], ca semne vădite că El a fost sau este In lume sau in noi, dar când să-L sesizăm ne scapă, ca fiind mai presus de puterea noastră de înţelegere. Chiar ştergarul de pe cap, sau intnţia unitară şi nedeScursivă a înţelepciunii divine din lume, nu e o sesizare a lui Dumnezeu însuşi, care rămâne mereu mai presus de cuprinderea noastră. Putem avea o tot mai copleşitoare evidenţă tainică neconceptuală a prezenţii Lui, dar nu-L putem cuprindă pe El însuşi, oum nu 1-a putut atinge Maria Magdals-na după înviere [loan 20, 16]. V 1 Cei ce cred că lumea sau inima proprie e mormântul Domnului, îl. înmormântează cu cinste, ca Nicodim şi Iosif din Arimatea. Aceştia se pre- 63. Cel ce înmormântează cu cinste pe Domnul, este cinstit de cei iubitori de Dumnezeu, căci L-a scăpat pe £1 după cuviinţă de ocara mulţimii, nelâ-sând ca motiv de hulire celor necredincioşi, pironirea Lui pe lemn. Iar cei ce pecetluesc mormântul şi rân-duesc ostaşi, sunt vrednici de ură; aceştia, şi când înviază Cuvântul, II defăimează că a fost furat, cumpărând, cu argint pe ostaşi pentru a-L batjocori pe Mântuitorul cel înviat, precum au cumpărat pe mincinosul ucenic [adică chipul înşelător al virtuţii], pentru a Li-1 vinde. Cel ce se îndeletniceşte cu cunoaşterea [gnosticul], cunoaşte înţelesul celor spuse. El ştie cum şi de câte ori se răstigneşte Domnul, se înmormântează şi învie, omorînd gândurile pătimaşe, aduse de draci în inimă, gânduri cari şi-au împărţit între ele în vremea ispitelor, ca pe.nişte haine, chipurile bunei purtări morale, şi ridicându-se ca deasupra unor pe-ceţi, peste semnele păcatelor de mai 'nainte, întipărite în suflet1 gătesc ca să vadă şi învierea Lui, silindu-se prin faptele virtuţii să ajungă la evidenţa cunoştinţii. Dar cei cari nu pornesc de-acolo, dela credinţa care nu ţine dela început să vadă, şi dela străduinţele asumate pe baza ei, ci vreau să-L vadă dela început în mod palpabil, demonstrat, sau arătat ca orice obiect material, nîi-1 vor vedea pe Domnul, Aceştia sunt duşmanii Lui, sau leneşii. Trebue să admiţi la început că Domnul nu poate fi văzut, dar să ţii de lucru sigur că este, că este în lume şi in tine prin Botez, iar pe baza acestei credinţe să iai asupra ta osteneala îndelungată a purificării tale de patimi şi a dobândirii virtuţilor, ca apoi să-L vezi înviind din adâncul tău sau al lumii unde era înmormântat, dar de unde iţi dăruia puterea vieţii morale. Cine vrea să-L vadă pe Domnul dela început şi apoi să se angajeze Ia credinţa in El, nu va ajunge să-L vadă. E cel ce vrea să-L cunoască dela început prin raţionament şi prin vedere, nu prin credinţă. Dar cel ce întreprinde purificarea sa de patimi prin lucrarea virtuţilor, se omoară şi se suie împreună cu Hristos, adecă se omoară pe sine ca om vechiu pentru a învia apoi, tot cu Hristos, ca om nou. 1 Cei ce înmormântează cu cinste pe Domnul, o-fac cu nădejdea că va învia, făcând totul pentru' aceasta prin împlinirea poruncilor, Aceştia cred in prezenţa şi în puterea Lui ascunsă in ei. Dar cei ce pecetluesc mormântul şi ir. 148 Filocaiia 64. Tot iubitorul de argint, făţărind virtutea prin evlavie, când află materia pe care doreşte să şi-o agonisească, delătură înfăţişarea prin care era socotit mai nainte ucenic al Domnului. 65. Când vezi pe unii îngâmfaţi, că nu rabdă să fie lăudaţi aceia cari sunt mai buni, ci caută să înăbuşe adevărul care se grăeşte, împiedecându-1 prin tot felul de încercări şi clevetiri necuviincioase, înţelege că Domnul e răstignit şi înmormântat din nou de aceştia şi păzit de ostaşi şi de peceţi.1 Dar Cuvântul, răsturnându-i la pământ, învie iarăşi, ară-tându-se cu atât mai luminos cu cât este mai combătut, întărindu-se în nepătimire prin pătimiri Căci este mai tare ca toţi, ca Cel ce este şi se numeşte AdevăruL 66. Taina întrupării Cuvântului cuprinde în sine înţelesul tuturor ghiciturilor' şi tipurilor din Scriptură şi ştiinţa tuturor făpturilor văzute şi cugetate. Căci cel,ce a cunoscut taina crucii şi a mormântului, a Înţeles raţiunile celor mai'nainte spuse; iar cel ce a cunoscut înţelesul tainic al învierii, a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a întemeiat toate de mai 'nainte.2 pan ostaşi, sunt cei ce cred că a murit definitiv, că nu va mai învia. Iar când anii spun de £1 că a înviat in niscai credincioşi, ii cumpără ca să explice altfel acest lucru. Gnosticul, cel progresat până la ultima treaptă a experienţii Învierii Domnului in sine, ştie insă că Domnul se răstigneşte şi invie chiar in el de multeori. Căci viata spirituală nu înaintează in linie suitoare dreaptă, ci are nenumărate zigzaguri şi întoarceri. Cel ajuns pe treptele cele mai inalte nu rămâne mereu acolo, ci mereu are să reia lupta cu ispitele gândurilor pătimaşe, urcând iarăşi pentru câtva timp Ia trăirea clară a prezenţii lui Dumnezeu. 1 E înmormântarea cea fără evlavie, spre deosebire de ceâ evlavioasă descrisă în cap. de mai sus. * „Acest cap. şt cel următor ne Introduce tn sanctuarul cugetării Sf. Maxim. Într'un anumit sens ele alcătuesc centrul acestei opere, căci se împleteşte speculaţia despre Logos a lui Origen [iconomia] cu sabatismul şi problema transcendenţei [teologia],.. întruparea Domnului este centrul, sensul Maxim Mărturisitorul 149 67. Toate cele văzute [fenomenele] se cer după cruce, adică după deprinderea de-a stăvili afecţiunea faţă de ele a celor ce sunt duşi prin simţuri spre ele.1 Iar cele inteligibile [noumenale] toate au trebuinţă de mormânt, adică de nemişcarea totală a celor ce sunt purtaţi spre ele de minte.* Căci împreună cu afecţi- ^—— " şi scopul lumii, ba moartea şi învierea lui Hristos sunt numai forma concretă a legii universale în general, cum arată cap, următor, chiar făcând abstracţie de păcat. Desigur Maxim nu exclude păcatul — deci nu e martor direct pentru teoria scotistă a întrupării — dar modelează legea întrupării după legea firii, ba aceasta e întocmită în sfatul dumnezeesc In vederea aceleia. Lumea este prin natura ei destinată să fie.jertfită lui Dumnezeu şi de aceea mântuirea lui Hristos are forma morţii ca jertfă; dar destinaţia aceasta s'a dat lumii ia vederea fainii lui Hristos", [Hans Urs von Balthasar, o. c, 135], Sau pe un plan mai înalt, voluntar şi duhovnicesc, Hristos împlineşte o lege, pe care, involuntar şi natural, trebue să o împlinească toată zidirea. E o lege supremă, după care tot ce e muritor trebue să moară pentru a .primi nemurirea, neputând coexista elementul muritor cu cel nemuritor in aceeaş fiinţă, sau creaturalul ca funcţie activă cu necreatul primit ca har. Sau altfel: făptura ori se mistue duhovniceşte ca omagiu adus lui Dumnazeu, dacă vrea să trăiască prin El, sau e omorltă de păcat şi pedeapsă, Ea trebue să aleagă o moarte, saa moartea spre viaţă, sau moartea spre moarte. 1 E explicarea cuvântului paulin: „Mie lumea s'a răstignit". Dar nu numai prin voinţa mea de-a le socoti moarte, ci prin faptul că mă învaţă să constat că toate se vestejesc şi pier, ceea ce îmi domoleşte pasiunea faţă de ele. Lumea făpturilor mi se răstigneşte într'un mod foarte obiectiv: prin faptul că toate sunt prin ele Inşile moarte. Prin aceasta ea vrea să creeze in mine deprinderea (aptitudinea e£t£) da a mă reţine dela afecţiunea faţă de ea, de-a ieşi din relaţia (a^eaiî) care mă leagă de ea, «se cere" după această deprindere a mea de-a o răstigni. Această deprindere e crucea prin oare omor afecţiunea mea faţă de ele, sau prin ea le amor pe ele pentru mine. * Cele inteligibile se cer şi ele, prin caracterul lor definit şi relativ, după mormânt. Iar mormântul lor este nemişcarea minţii noastre spre ele. După ce le-a cunoscut, mintea se opreşte de-a mai cugeta la ele. Toată activitatea ei naturală încetează, aşteptând în ea lucrarea lui Dumnezeu, prin care să-1 cunoască pe El nemijlocit. Pe acestea nu s'ar putea spune că le-a Îngropat afară de sine, odată ce le-a cunoscut. Dar nemai cugetând la ele, le-a îngropat tn sine, fiindu-i totuşi bune la agerirea ei, prin care va cunoaşte mai uşor raţiunile lor în Dumnezeu, 150 Filocalia Maxim Mărturisitorul 151 unea şi cu mişcarea aceasta fiind înlăturată şi lucrarea şi mişcarea naturală îndreptată spre cele create, răsare Cuvântul singur, existând de sine, ca ridicat din morţi, circumscriind toate cele ce au provenit din El. Acum nimenea nu mai e legat de El prin relaţie naturală, căci după har, dar nu după fire se efectuiază mântuirea celor ce se mântuesc.1 68. Şi veacurile şi timpurile şi locurile sunt din cele ce există pentru ceva [sunt relative]; căci fără de acestea nu este nimic din cele ce sunt gândite împreună cu ele. Dumnezeu, însă, nu este din cele ce există pentru ceva; căci nu are nimic, care să fie împreună gândit cu el. Dacă, prin urmare, însuşi Dumnezeu este moştenirea celor vrednici, cel ce se va învrednici) de acest har, va fi mai presus de toate veacurile, timpurile şi locurile, având ca loc pe însuşi Dumnezeu, după cum s'a scris: „Fii mie Dumnezeu ocrotitor şi loc întărit ca să mă mântueşti pe mine" [Ps. 70, 3].* 1 Toate trebue să moară pentru noi, realităţi fenomenale şi noumenale, P«»tru ca Hristos să se ridice pentru noi singur din toate aceste lucruri moarte. * învierea fiind o stare transcendentă întregei existenţe şi activităţi naturale, toată aceasta trebue să moară in noi, aşadar Întreg omul fenomenal şi nou-menal, ca să putem ajunge la ea prin har. Nici mintea în starea ei naturală nu obţine pe Hristos, cum ar părea că susţine Evagrie, ci numai omul transcendent, de dincolo; nu natura, ci harul. Mintea (voO?) e numai facultatea capabilă de-a primi prin har pe Dumnezeu, dar nu aceea care cuprinde potenţial ea însăşi pe Dumnezeu [Hans Urs von Balthasar, O. c. p. 136], Până activează omul prin puterile sale naturale, e legat de Logos prin relaţie naturală. Dar mântuirea se efectuiază dincolo de planul raţional, exclusiv prin har. In sensul acesta, că Hristos e cel ce ne dă şi puterea de a-1 primi, trebue Înţeles că tot ce e natural moare, ca să apară singur Hristos, dar nu -în sensul dispariţiei făpturii, ca totul în noi şi afară de noi să devină Hristos [pan .— sau isochritism]. O spune aceasta sf. Maxim în rândurile din urmă ale acestui cap., declarând că Hristos „le circumscrie" pe toate în sine, dar nu le desfiinţează; le ridică pe planul relaţiei prin har cu El, adică le mân-tueşte prin iubirea Lui, nu prin puterile lor naturale, y * Cel ce va avea pe Dumnezeu, va fi mai presus de timp, de spaţiu şi \ de veacuri, căci Dumnezeu nu există împreunat cu vreuna din acestea. 69. Ţinta nu are nimic asemănător mijlocului, căci atunci n'ar fi ţintă. Iar mijloc sunt toate cele de după început, cari sunt departe de ţintă. Dacă prin urmare toate veacurile, timpurile şi locurile, cu cele împreună cugetate cu ele, sunt după Dumnezeu, care este începutul fără de început şi sunt departe de Et ca ţintă nesfârşită, nu se deosebesc întru nimic de mijloc. Jar dacă ţinta celof ce se mântuesc este Dumnezeu, când aceştia ajung la ţinta cea mai depe urmă, nu mai trebue cugetat nimic din cele ale mijlocului ca aflându-se în) ei.1 70. întreaga lume, hotărnicită [definită, determinată] prin raţiunile ei, este şi se numeşte loc şi veac al celor ce $e află în ea. Având ca moduri ale înţelegerii naturale pe cele concrescute cu ea, acestea pot hărăzi celor ce o lo-cuesc o cunoaştere parţială a înţelepciunii lui Dumnezeu, răspândită în toate. Până ce oamenii se folosesc de aceste moduri ale înţelegerii, nu se pot afla în afară de mijloc şi de cunoaşterea din parte. Dar -când va înceta ceea ce e din parte, prin arătarea a ceea ce e desăvârşit şi vor trece toate oglinzile şi ghiciturile, venind Adevărul faţă cătră faţă, atunci cel ce se mântueşte, desăvarşindu-se după Dumnezeu, va fi mai presus de toate lumile, de toate veacurile 1 Aceeaşi idee din cap. anterior, argumentată cu schema început, mijloc, sfârşit [ţintă]. Cel ce a ajuns la ţintă, la Dumnezeu, nu mai poate avea în sine nimic din cele dela mijloc [veacuri, timpuri şi cele ce ţin de ele']. In cel ajuns în Dumnezeu totul e transcendent, supranatural, nu prin desvol-tarea naturalului, ci prin „moartea" sau oprirea şi apoi prin depăşirea lui. Dumnezeu este „începutul fără de început", adică început sau principiu .pentru lume, dar nu pentru sine. Dumnezeu e o „ţintă nesfârşită", exislă adică un progres etern în El, dar totuşi din moment ce s'a depăşit naturalul şi s'a intrat ia zona Lui, s'a intrat in zona „sfârşitului", s'a ieşit din cele dela mijloc. 152 Filocalia şi de toate locurile, prin cari era condus mai nainte,. ca prunc.1 71. Pilat este tipul legii firii; iar gloata jidovilor este tipul legii scrise. Cel ce nu sa ridicat deci prin credinţă peste acestea două, nu poate primi Adevărul mai presus de fire şi de raţiune, ci răstigneşte sigur pe Cuvântul, fie socotind Evanghelia, sminteală, ca Iudeul, fie nebunie, ca Elinul. 72. Când vezi pe Irod şi pe Pilat împrietenin-du-se pentru omorîrea lui Iisus, gândeşte-te la întâlnirea într'un gând a dracului desfrânării şi al slavei deşarte pentru a omorî raţiunea virtuţii şi a cuno-şţinţii. Căci dracul iubirii de slavă deşartă, făţărni-cindu-se că iubeşte cunoştinţa duhovnicească, o trimite dracului desfrânării. Iar cel al desfrânării, făţărnicind curăţenia prin renunţare, o trimite dracului slavei deşarte. De aceea: „îmbrăcând, zice, Irod haină strălucită, a trimis pe Iisus înapoi lui Pilat".2 i 1 Aceeaş idee ca în cele dona capete anterioare. Cunoaşterea prin modurile lumii — ale mijlocul — e o cunoaştere din parte. Când vom ajunge faţă către fată cu Dumnezeu, vom părăsi aceste moduri de cunoaştere. Pentru Maxim „raţiunea unui lucru este totodată graniţa, definiţia, măsura lui, aşadar exprimă în acelaş timp fiinţa şi mărginirea lui" (Balthasar,. Op. c. 116). Cunoaşterea acestor raţiuni', care foloseşte cele dela mijloc (veacuri, timpuri, locuri], nu e o cunoaştere desăvârşită. Desigur ea nu e numai o cunoaştere a acestor raţiuni, deci numai prin raţiune, căci ele sunt totuşi o oglindă a Celui infinit, dar mai multul acestei „vederi" să străvede totuşi prin oglinda raţiunilor sesizate de raţiune. Deci nu e o intuiţie care se dispensează de „raţiune" ca instrument subiectiv, şi de „raţiuni" ca obiect direct al ei. Dar trebue notat că numai raţiunea călăuzită de credinţă vede „prin raţiuni" mai mult decât ele; numai pentru acea raţiune, raţiunile sunt oglinzi, având o natură de simbol, ca şi ghiciturile sau tipurile legii. Pentru raţiunea căzută, raţiunile nu mai sunt oglinzi ce trimit spre altceva, ci sunt ultima realitate. Ea omoară Adevărul dumnezeesc. Iar o altă raţiune decât ceau căzută, sau decât cea călăuzită de credinţă şi de har, nu. există. Aceasta •> spune in cap. următoare [71—43]. 1 Lc. 23, 11. Maxim Mărturisitorul 153~ 73. Bine este a nu îngădui minţii să zăbovească în cele trupeşti şi în patimi. Căci „nu culeg, nici din ciulini smochini", adecă din patimi virtuţi, „nici din scaeţi struguri",1 adică din trup cunoştinţa care dă bucuria. 74. Ascetul cercat prin răbdarea năcazurilor, curăţit prin disciplinarea şi strunirea trupului şi desăvârşit prin îndeletnicirea cu vederile [contemplaţiile! înalte, se învredniceşte de mângăerea dumnezeiască. Căci „Venit-a Domnul zice Moise, din Sinai*. adică din încercări, „şi s'a arătat nouă din Seir", adică din ostenele trupeşti; „şi s'a grăbit din muntele Faran., împreună cu zeci de mii de sfinţi",4 adică din muntele credinţii, cu zeci de mii de sfinte cunoştinţe. 75. Irod are înţelesul cugetului trupesc; Pilat, al percepţiei prin simţuri; Cesarul, al celor ce cad sub simţuri; iar Iudeii au înţelesul gândurildr sufleteşti-Sufletul, alipindu-se din neştiinţă de cele ce cad sub simţuri, predă Cuvântul [Raţiunea], simţurilor spre moarte, întărind împotriva lui, prin proprie mărtu-turisire, împărăţia celor stricăcioase.3 Căci zic Iudeii : „Nu avem împărat decât pe Cezarul".4 76. Irod ţine locul lucrării patimilor. Pilat, pe ăl, deprinderii amăgită de ele; Cezarul, pe al întunecatului stăpânitor al lumii; Iudeii, pe al sufletului- 1 Mt. 7, 16. < ' * A doua lege 33, 2. 8 Cap. 71—75 e o transpunere a răstignirii Logosului pe plan interior [Logos-mystik], în sensul lui Origen. Ceea ce e caracteristic, e că în această, interiorizare Logosul e considerat mai mult ca Adevăr sau virtute, nu atât ca. persoană. Irod, Pilat, Cezarul, poporul iudeu, sunt diverşi factori psihologici, cari conlucra la omorîrea Adevărului, a Raţiunii în'noi. Iudeii sunt gândurile-sufleteşti pătimaşe, cari, conduse de Irod sau de cugetul trupesc, se ataşează» împărăţiei lucrurilor sensibile stricăcioase şi lasă Adevărul pe seama percepţiei simţurilor, cate propriu zis nu-1 mai vede, îl omoară, dacă Adevărul nu stă în materia percepută de simţuri, ci în raţiunile lor şi in ceea ce se-străvede dincolo de ele, 4 loan 19, 13. 154 J Filocaiia Când deci sufletul, supunându-se patimilor, predă virtutea deprinderii păcătoase, respinge împărăţia lui Dumnezeu şi trece sub stăpânirea aducătoare de stricăciune a diavolului. 77. Nu ajunge sufletului pentru dobândirea bucuriei duhovniceşti să-şi supună patimile, dacă nu dobândeşte virtuţile prin împlinirea poruncilor „Nu vă bucuraţi că vi se supun dracii", adică lucrările patimilor, „ci că numele voastre au fost scrise în cer,"1 fiind trecute la locuL nepătimirii de harul înfierii, dobândit prin porunci. 78. Cel ce a ajuns la treapta cunoaşterii,2 are neapărată trebuinţă de bogăţia virtuţilor cu fapta. „Cel ce are, zice, pungă", adică cunoştinţă duhovnicească, „să-şi ia, de asemenea şi traista", adică bogăţia virtuţilor cu fapta^ care nutreşte din belşug sufletul, „Iar cel ce nu are [pungă şi traista, adică cunoştinţă şi virtute], să-şi vândă haina şi să-şi cumpere sabie".3 Să-şi predea adică cu râvnă trupul său ostenelilor virtuţilor şi să întreprindă, cu înţelepciune, războiul cu patimile şi cu dracii, pentru pacea lui Dumnezeu, spre a dobândi deprinderea de-a deosebi în cuvântul lui Dumnezeu ceea ce este rău de ceea ce este bun.4 79. Domnul se arată în lume când are treizeci de ani, învăţând în chip ascuns pe cei ce străvăd prin acest număr tainele privitoare la El. Căci numărul treizeci, înţeles tainic, înfăţişează pe Domnul ca Făcător şi Proniator al timpului, al firii şi al celor intehgibile de deasupra firii văzute. Al timpului, prin numărul şapte; căci timpul este înşeptit.5 Ai firii, prin 1 Lc. li. 2«. « gnosticul * Lc. 22. 36. 4 De aici iarăşi se vede oă treptole superioare ale urcuşului duhovnicesc nu exclud pe cele inferioare, ci le implică. Contemplativul nu trebue să uite de virtuţile cu fapta. / * Timpul se repetă mereu ia cicluri de câte 7 zile. Maxim Mărturisitorul 155 cinci; căci firea este încincită, împărţindu-se pentru simţuri în cinci. Al celor inteligibile, prin opt;-căci cele inteligibile sunt mai presus de perioada măsurată a timpului Iar Proniator este prin zece, pentru decada sfântă a poruncilor, care călăuzeşte pe oameni spre fericire, şi pentrucă Domnul şi-a făcut ca inceput al numelui, în chip tainic, această literă,1 când sa făcut om. Adunând aşa dar pe cinci cu şapte, cu opt şi cu zece, avem treizeci Deci cel ce ştie să urmeze bine Domnului, ca unei Căpetenii, va cunoaşte pricina pentru care va apărea şi el la treizeci de ani, putând vesti Evanghelia împărăţiei Căci când va zidi fără greşală, ca pe o fire văzută, lumea virtuţilor cu fapta, neschimbând perioada care se deapănă in suflet, asemenea timpului, prin întâmplări contrare, iar prin contemplaţie va secera cunoştinţa celor inteligibile fără sminteală şi va putea să sădească proniator aceeaşi deprindere şi în alţii, atunci şi el, orice vârstă trupească ar avea, va fi de treizeci de ani în duh, arătând lucrarea darurilor proprii şi în alţii 80. Cel slăbănogit2 prin plăcerile trupuhii, nu e ki stare nici de lucrarea virtuţilor şi nu se mişcă uşor nici spre cunoştinţă. De* aceea nu are nici om, adică gând înţelept, ca atunci când se turbură apa să-l arunce în scăldătoarea adică în virtutea capabilă de cunoştinţă, care vindecă toată boala. Căci suferind de moleşală şi de nepăsare, tot amână aceasta şi astfel e luat pe dinainte de altul, care-1 împiedecă să ajungă la vindecare. De aceea zace treizeci şi opt de ani în boală. Căci cel ce nu priveşte creaţiunea văzută spre slava lui Dumnezeu, ca să-şi urce gândul cu evlavie spre cea inteligibilă, rămâne cu adevărat 1 In greceşte semnul pentru numărul lt şi pentru litera I (iota) e acelaş. Iar numele lui Iisus Începe cu I (iota, sau zece), * Io. 5, 5. 156 Filocaiia. bolnav atâţia ani câţi s'au amintit mai sus. Fiindcă numărul treizeci, înţeles natural, însemnează firea sensibilă, precum privit practic, însemnează virtutea cii fapta. Iar numărul opt, înţeles natural, arată firea inteligibilă a celor netrupeşti, precum privit gnostic,, arată teologia atotînţeleaptă.1 Cel ce nu e mişcat de acestea spre Dumnezeu, rămâne olog până când, venind Cuvântul, îl învaţă pe scurt chipul vindecării zicând: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă", adică îi porunceşte să-şi ridice mintea din iubirea de plăcere ce o leagă şi să-şi ia trupul pe umerii virtuţilor şi să plece la casa sa, adică la cer. Căci e mai bine ca ceeace" este inferior să fie luat pe umerii faptei de ceea ce este superior, spre a fi dus spre virtute, decât ca ceeace este superior să fie purtat de me-leşeala celui inferior spre iubirea de plăceri. 81. Până nu am ieşit, în chip curat, cu înţelegerea din fiinţa noastră şi a tuturor celor ce sunt după Dumnezeu, încă n'am dobândit deprinderea stăruinţii . neclintite in virtute. Dar când vom dobândi această vrednicie prin iubire, vom cunoaşte puterea făgă-duinţii dumnezeeşti. Căci trebue să credem că cei vrednici stăruiesc să rămână neclintiţi acolo unde mintea şi-a înrădăcinat de mai înainte prin iubire puterea sa. Deci cel ce n'a ieştit din sine şi din toate 1 Numerii pot fi Înţeleşi, după sf. Maxim, TţpaXKXftg, (puoixSţ şi jmattxStZ, adică altfel pe fiecare din cele trei trepte ale vieţii duhovniceşti :■ pe cea activă, pe cea care contemplă raţiunile din natută şi pe cea care contemplă pe Dumnezeu direct. Pentru cel de pe treapta activă numărul.treizeci, rezultând din Înmulţirea celor zece porunci cu cele trei puteri sufleteşti, reprezintă virtutea cu fapta. Pentru cel de pe treapta contemplaţiei naturii, rezultând O» orie zece categorii ale realităţii şi din aceleaşi trei puteri sufleteşti, reprezintă firea sensibilă (Quaest. ad Thalas. P. G. 90, 544 A). Numărul opt, fiind numărul ce depăşeşte ciclul timpului reprezentat prin şapte, înţeles de cel ce contemplă raţiunile, reprezintă fiinţele netrupeşti,, iar pentru cel ce se ridică mai sus reprezintă cunoaşterea Iui Dumnezeu (teologia). • Maxim Mărturisitorul 157 câte pot fi gândite în orice fel şi nu s'a statornicit în tăcere mai presus de înţelegere [cugetare], nu poate fi cu totul slobod de schimbare.1 82. Orice act de cugetare cuprinde mai multe lucruri, sau cel puţin două. Căci este o relaţie care mijloceşte între două capete, legându-le întreolaltă: pe cel ce cugetă şi ceea ce e cugetat2 La rândul lor nici una din acestea nu e simplă. Căci cel ce cugetă este un suport, care posedă puterea de a cugeta. Iar ceea ce e cugetat este un suport sau într'un suport, adică o substanţă cu posibilitatea de a fi cugetată. Căci nu există ceva din cele create, care să fie prin sine sau substanţă, sau cugetare simplă, ca să fie astfel o unitate neîmpărţită. Dar Dumnezeu, dacă îi spunem fiinţă [substanţă), nu are unită eu sine în chip natural posibilitatea de a fi cugetat, ca să fie compus; iar dacă îi zicem cugetare, nu are în chip natural ca suport o fiinţă [substanţă] capabilă de cugetare. Ci Dumnezeu este după fiinţa însăşi cugetare şi întreg cugetare şi numai cugetare; şi după cugetarea însăşi este fiinţă şi întreg fiinţă şi numai fiinţă Şi întreg este mai presus de fiinţă, şi întreg mai presus de cugetare, deoarece este unitate neîmpărţită, fără părţi şi simplă. Prin urmare cel ce mai cugetă în vreun fel oarecare, încă n'a ieşit din dualitate. Iar cel ce a părăsit cugetarea cu totul, a ajuns 1 De aci aflăm că, deşi virtutea se câştt»* P« priva* treaptă a urcuşului duhovnicesc, totuşi neclintirea în ea se asigură numai pe treapta cea mai înaltă, când cineva a ieşit din sine (exfiac eauTOfJ) sl s'a ridicat în tăcerea cea mai presus de Înţelegere. Până ce are omul idei, el treee dela o idee la alta. Dar această mutare dela o idee la alte uşor ti poate muta şi dela o atitudine la alta. Iar când «ant multe idei, nici una nu reprezintă pe Dumnezeu. Numai când se fixează mintea întreagă şi statornic cu gândul la Dumnezeu, nu mal na loc nici mutări intelectuale nici morale. Iar cel ce • fixat Întreg cu gândul la Dumnezeu, a uitat de sine, a ieşit din preocuparea de sine. 1 Subiectul «1 obiectul 158 Filocalia întrucâtva în unitate, lepădând, prin depăşire supremă, puterea de a cugeta [de a înţelege].1 83. Intre cele multe domneşte diversitate, nease-mănare şi deosebire. Dar în Dumnezeu, care este cu adevărat unul şi singur, este numai identitate şi simplitate. Deci nu este lucru cuminte să ne apropiem de contemplarea lui Dumnezeu, înainte de a ieşi din cele multe. O arată aceasta Moise, care înfige întâi cortul cugetării în afară de tabără şi abia după aceea intră în convorbire cu Dumnezeu.2 Căci este primejdios a încerca să exprimi pe cel negrăit prin cuvântul rostit. Pentrucă orice cuvânt rostit este o dualitate sau şi mai mult..Iar a contempla pe Cel ce este, fără, grain, numai cu sufletul, e tot ce emai bun. Căci Acela este o unitate neîmpărţită şi nu o multiciplitate. Arhiereul, căruia i s'a rânduit să intre abia odată pe an în Sfânta Sfintelor, înăuntrul cata-petesmei, arată şi el că numai acela trebue să se apropie, cu mintea desbrăcajă şi golită, de închipuirile referitoare la Dumnezeu, care a trecut prin curte şi prin Sfânta şi a ajuns la Sfânta Sfintelor, adică acela care a lăsat în urmă toată firea celor sensibile şi inteligibile şi s'a făcut curat de tot ce este propriu lucrurilor cari se nasc şi pier.3 j-■—--_ > 1 Cugetarea nu este un act simplu, ci p sinteză a următorilor' factorii cugetare: fiinţă-putere ca putere-fiinţă ca subiect obiect Această Împletire de mai multe lucruri trebue să o depăşească sufletul, dacă vrea^să intre in unitatea lui Dumnezeu. De aceea spune Maxim in .Ambigua" că Dumnezeu e mai presus de subiect şi obiect (P, G. 91, 1220 A). Dumnezeu e mai presus de orice contradicţii şi sinteze din lume, chiar mai presus de adevăr şi mincină (P/G.- 296 C). Dumnezeu este monadă in sens absolut. Căci toate cele din lume, avându-şi originea în El, se cuprind în EI, dar El nu e o sinteză ulterioară a celor despărţite, ci principiu simplu al lor. ' Ieşire 33, 7. * Se continua ideea din cele două capete anterioare. Hans Urs von Balthasar (0. c. p, 197) spune că sf. Maxim învinge aci contrastul dintre Maxim Mărturisitorul 15* 84. Marele Moise, înfigând afară de tabără cortul său, adică fixând afară de cele văzute voinţa şi cugetarea sa, începe să se închine lui Dumnezeu. Apoi intrând în întuneric, adică în locul lipsit de formă şi de materie al cunoştiinţii, rămâne acolo iniţiindu-se în sfintele rândueli.1 85. întunericul este starea fără formă, fără materie şi fără trup, care are cunoştinţa modelelor lucrurilor. Cel ce ajunge înlăuntrul ei, ca un alt Moise, contemplă cu firea muritoare cele nevăzute. Prin aceasta, zugrăvind în sine frumuseţea dumnezeeştilor virtuţi ca pe un desen uşor de imitat, în care se răsfrânge frumuseţea originară, coboară, înfăţişâ-du-se pe sine celor ce vreau să-i imite virtutea şi arătând prin aceasta dragostea de oameni şi belşugul harului de care s'a împărtăşit.2 Dionisie Areopagitul şi Evagrie cu ajutorul lui Philo. Dionisie ar susţine că omul trebue să iasă dincolo chiar şi de mintea sa pentru a întâlni pe Dumnezeu, pe când Evagrie ar admite o întâlnire cu Dumnezeu in adâncul minţii. (La Dionisie o transcendenţă totală, la Evagrie o imanenţă). La Maxim mintea contemplă ea însăşi pe Dumnezeu, dar după ce se ridică peste cugetarea ei naturală, ca sinteză între cele multe. —„închipuirile" (ţavtaafoct) referitoare la Dumnezeu, pe cari le contemplă mintea, sunt, după Balthasar, o expresie în-drisneaţă şi surprinzătoare, după ce tot Maxim spune că mintea trebue să treacă dincolo de toate intipăririle sensibile şi inteligibile. Balthasar citează ' însă pe Dionisie Areopagitul, care spune că teate modurile cunoaşterii omeneşti se pot aplica nu numai apofatic, ci şi catafatic cunoaşterii lui Dumnezeu (x*i Iotiv afooo xal v6ij5tc xal A670C... xal tpamnala, De div. nom. 7, 3; 872 A). 1 „Cortul cugetării" şi peste tot urcuşul lui Moise pe Sinai, ca simbol, al urcuşului mistic al sufletului, îl întâlnim întâi la Origen (Num. Horn. 17, 4), apoi la sf. Grigorie al Nisei şi Dionisie Areopagitul. „Intunerecul" lui Dionisie este la sf. Maxim „locul fără formă şi materie al cunoştinţei", adică nu o ignoranţă absolută, ci o cunoştinţă, care nu mai sesizească un obiect constatator dintr'o substanţă şi formă, cum sunt făpturile, deearece Dumnezeu nu este nici una nici alta, sau este mai presus de această dualitate. * Se repetă aceeaşi caracterizare a „intunerecului" de pe vârful muntelui Sinai. In acel intunerec sufletul primeşte o cunoştinţă pozitivă: e cu- 160 Filocaiia 86. Cei ce se ocupă fără pată cu filosof ia cea după Dumnezeu, află cel mai mare câştig din ştiinţa ei: să nu-şi mai schimbe aplecarea voii deodată cu lucrurile, ci cu tărie statornică să şi-o potrivească fără şovăire după raţiunile virtuţii. 67. Cei ce ne-am botezat prin Duh în cea dintâi nestricăciune a lui Hristos după trup, aşteptăm în duh nestricăciunea cea de pe urmă a Lui, păzind prin stăruinţa în fapte bune şi prin mortificarea de bunăvoie, pe cea dintâi nepătată. Dintre cei ce o au pe aceasta, niciunul nu se teme de pierderea bunurilor pe cari le are.1. 88. Voind Dumnezeu să trimită celor de pe pământ harul virtuţii dumnezeeşti din cer, pentru mila Sa cea către noi, a pregătit simbolic cortul sfânt şi noştinţa modelelor după cari s'au creat ţi se desvoltă lucrurile (ifj napcxSet--fuattx)) lG>V Svtov fV&ats). Ele se întipăresc tn fiinţa spirituală a celui ce se află tn preajma lui Dumnezeu, adică nu numai ca idei, ci ca stări totale, existenţiale, cari implică şi o viaţă de virtute. In cursul nostru de Mistică, ţinut la Facultatea de Teologie din Bucureşti, am încercat să lămurim aceste întipăriri, cărora Dionisie Areopagitul şi sf. Grigorie Palama le zice tireoc, prin noţiunea de structuri. .închipuirile" din cap, anterior (84), .zugrăvirea' din cap. prezent., trebue să fie acelaş lucru: sant stări totale precis structurate, dar nu forme conceptuale. (Vezi termenul rtrcoţ la Maxim în acest sens, tn Ambigua P. G. 91, 1117; 1149). Starea aceasta, fiind modelată şi ca stare virtuoasă, se arată din nou că pentru Maxim contemplativul nu e un teoretician ce se dezinteresează de lume, ci el coboară din viziunile sale între ceilalţi oameni, înrâurind ca model asupra lor. ■ Cap. 81—85, ca şi 68—79, ne-au descris această treaptă supremă de •cunoaştere tainică a lui Dumnezeu (ziua a opta), după ce în capetele de mai Înainte s'a vorbit de treapta întâia a activităţii morale, reprezentată prin ziua a şasea, şi a contemplării raţiunilor sau a odihnei după activitatea naturală, reprezentată prin înmormântarea Domnului, sau prin ziua a şaptea. 1 Prin Botez am primit o nestricăciune virtuală, pe care o putem pierde. Ea Iacă nu e asimilată de noi prin voinţă şi fapte (e după trup, nu după duh). Dar prin stăruinţa in fapte, ne devine nestricăciune In duh şi n'o mai putem pierde. Maxim Mărturisitorul 161 toate cele din el, care este o răsfrângere, un chip şi o imitare a înţelepciunii1 89. Harul Noului Testament eră ascuns tainic ia litera Vechiului. De aceea zice Apostolul că „legea este duhovnicească."2 Prin urmare Legea după literă se învecheşte, îmbătrâneşte şi încetează; dar după duh e totdeauna tânără şi lucrătoare.3 Căci harul niciodată nu se învecheşte. 90. Legea este umbra Evangheliei; iar Evanghelia este icoana bunurilor viitoare. Cea dintâi opreşte săvârşirea celor rele; cea de a doua porunceşte faptele cele bune. 91. întreaga Sfânta Scriptură zicem că se împarte în trup şi în duh, fiind ca un om duhovnicesc Cel ce zice aşadar, că cuvântul Scripturii este trup, iar înţelesul ei duh sau suflet, nu păcătueşte faţă de adevăr. Dar înţelept este cu adevărat cel ce lasă la o parte ceea ce e stricăcios şi se alipeşte întreg de ceea ce e nestricăcios. 92. Legea este trupul omului duhovnicesc, care este Sfânta Scriptură; Prorocii sunt simţirea [percepţia simţuală]; Evanghelia sufletul mintal, care lucrează prin trupul legii şi prin simţirea Prorocilor şi prin aceste lucrări îşi arată puterea ei. 1 Sf, Grigorie de Nisa (Viaţa lui Moise, P. G. 44, 381 A) şi sf. Grigorie Palama (Trat. III, din cele posterioare) ne spun că cortul văzut de Moise este însuşi Iisus Hristos care, ca Dumnezeu şi om, le cuprinde pe toate, Aci ni se spune că cortul construit pe pământ este oglindirea înţelepciunii divine. Dar înţelepciunea divină, care cuprinde ideile tuturor lucrurilor, fără formă şi materie, este Logosul divin, cum spune şi Grigorie de Nisa In acelaş loc. El le oblădueşte pe toate ca un cort sau un templu universal. E Sofia, punctul de trecere dela unitatea divină la multiplicitatea lumii. Pe acesta tl vede mintea intrată tn tntunerecul divin. El e nu numai adevărul, ci şl virtutea, ~ai cine e modelat de vederea lui, e modelat şi de virtutea cerească, aşadar in toată fiinţa lui. Balthasar (Op. e. p. 85) a arătat că ideea acestui cap e .luată di* Philo (Quis rerum.dtvinarum heres, §126). ' Rom. 7. 14. * Evr. 8, 13. 11 J Î62 FHocalla 93. Legea era umbra, iar Prorocii icoana bunurilor dumnezeeşti şi duhovniceşti din Evanghelie. Evanghelia. însă ne-a arătat prin litere însuşi adevărul venit la noi, preumbrit prin Lege şi preînchipuit prin Proroci. 94. Cel ce împlineşte legea prin viaţă şi purtare, pune capăt numai urmărilor păcatului, jertfind lui Dumnezeu lucrarea patimilor neraţionale, şi se mulţumeşte cu atâta pentru mântuire, din pricina prunciei lui duhovniceşti. 95. Cel călăuzit de cuvântul prorocesc, pe lângă lepădarea lucrării patimilor, scoate dela sine şi învoirile cu ele, aflătoare în suflet, ca nu cumva, reţi-nându-se cu ceea Ce e inferior, adică cu trupul, dela păcat, să uite să se reţină şi cu ceea ce e superior, adică cu sufletul şi să-1 săvârşească din belşug, 96. Cel ce îmbrăţişează din inimă viaţa evanghelică, a tăiat dela sine şi începutul şi sfârşitul păcatului, şi cultivă toată virtutea cu fapta şi cu cuvântul şi cu raţiunea. Acesta aduce jertfe de laudă şi de mărturisire, scăpat de toată supărarea lucrării patimilor şi slobod de lupta minţii împotriva lor. El nu mai are decât plăcerea nesăturată a nădejdii bunurilor viitoare, care-i nutreşte sufletul. 97. Celor ce se îndeletnicesc cu mai multă sâr-uihţă cu dumtiezeeştile Scripturi, Cuvântul Domnului e apare în doua forme: întruna comună şi mai simplă, care e văzută de cei mulţi, potrivit cu ceea ce s'a scris: „L-am văzut pe El şi n'avea nici chip nicifru-rrrriseţe," 1 iar in alta mai ascunsă şi numai de puţini cunoscută, de cei ce au devenit ca sfinţii Apostoli Petru,Tâcrib $iloân,mâititea cărdrâDomnu^ls'â^clHmbat la fată, îmbrăcândii-Se în slava care a liiruit sim- 1 I*. 53, 2. Maxim Mărturistlorul 163 ţurile. După aceasta este „mai frumos la înfăţişare ca fiii oamenilor".1 Dintre aceste două forme, cea dintâi se potriveşte celor începători; a doua e pe măsura celor desăvârşiţi în cunoştinţă, atâta cât este cu putinţă oamenilor. Cea dintâi este icoana primei veniri a Domnului, la care se referă litera Evangheliei şi care curăţeşte prin pătimiri pe cei de pe treapta făptuirii; a doua este preînchipuirea celei de a doua veniri întru slavă, la care se referă duhul Evangheliei şi care preface prin înţelepciune pe cei de pe treapta cunoaşterii, ridicându-i la starea de în-dumnezeire. Aceştia, în temeiul schimbării la faţă a Cuvântului în ei, oglindesc cu faţa descoperită slava Domnului. 98. Cel ce rezistă neclintit în lupte şi necazuri pentru virtute, are în sine lucrătoare cea dintâi venire a Cuvântului, care-1 curăţeşte de toată pata. Iar cel ce şi-a mutat mintea prin contemplaţie îri starea îngerilor, are în el puterea celei de a doua veniri, care lucrează în el nepătimirea, ca să nu poată fi biruit2 1 Ps. 44, 3. * Ideea că cel ce se află pe treapta nevoinţii pentru curăţirea de patimi şi a luptei pentru dobândirea virtuţilor' are m sine ne Hristos in forma smerită a primei parusii, iar cel ce se află pe treapta nepătimirii şi a cunoaşterii mistice il are anticipat îh forma slăvită a celei de a doua parusii, arătată o clipă pe muntele Tabor, porneşte deia Origen. Ideea aceasta se Împleteşte cu o alta: că prin Botes Hristos se ascunde in adâncol nostru si stă acolo nevăzut, in suprema chenoză, până ce prin Împlinirea poruncilor, curăţicdu-ne, devenim tot mai conştienţi de El, iar El se oglindeşte tot mai vădit din fiinţa noastră îmbunătăţită. E o idee desvoltafă mai ales de Marcu Ascetul şi Diadoh împotriva Mesalienilor, cari spuneau «ă frebtae să simţim pe Hristos m noi din primul moment fn care se sălăştaeşte m noi; astfel nu-1 avem. Hristos prezent în noi dela Botez, deşi nesimţit de noi, ne dă puterea de a birui patimile. Aceasta e puterea lucrătoare a primei parusii. La început Iisus îndemnându-ne de sub văl numai, prin porunci, ne apare aspru, fără „frumuseţe". Abia pe urmă ni se arată şi ne atrage prin dulceaţa şi frumuseţea cunoaşterii Lui. 11* I 164 Filocaiia 99. Simţirea întovărăşeşte pe cei ce se află pe treapta făptuirii şi care dobândeşte virtuţile prin osteneală; iar lipsa de simţire pe cel ce. se află pe treapta cunoaşterii, care şi-a retras mintea dela trup şi dela lume. îrdreptându-şi-o spre Dumnezeu. Cel dintâi, luptându-se prin făptuire să-şi desfacă sufletul de legăturile afecţiunii naturale faţă de trup, îşi simte dispoziţia voii continuu atinsă de dureri Dar cel ce a smuls piroanele acestei afecţiuni, prin contemplaţie, nu mai este reţinut de nimic, făcându-se curat de tot ce-1 făcea să pătimească şi să fie stăpânit de către cei ce voiau să-l biruiască. 100. Mana dată lui Israil în pustie, este Cuvântul lui Dumnezeu, care hărăzeşte toată plăcerea duhovnicească celor ce-1 mănâncă şi se potriveşte cu orice gust, după deosebirea poftelor celor ce-L mănâncă. Căci are calitatea oricărei mâncări duhovniceşti. De aceea celor ce s'au născut de sus, din sămânţă ne-stricăcioasă prin Duh, li se face lapte duhovnicesc neînşelător; celor slăbiţi, legumă care reface puterea suferindă a sufletului; celor cari prin deprindere şi-au exercitat simţurile sufletului în deosebirea binelui de rău, se dă pe Sine ca mâncare vârtoasă. Dar Cuvântul lui Pumnezeu are şi alte puteri nemăginite, pe cari nu le poate încăpea nimeni în veacul de aici. Când însă moare cineva şi se face vrednic să fie aşezat peste multe sau peste toate, va primi şi acele puteri ale Cuvântului, toate sau unele din ele, fiindcă a fost aici credincios peste puţine. Căci orice culme a darurilor dumnezeeşti date nouă aici, este de tot mică şi smerită în asemănare cu cele viitoare. Maxim Mărturisitorul 165 â act A doua sută a capetelor gnostice 1. Unul este Dumnezeu, pentrucă una este dumnezeirea : Unitate fără de început, simplă, mai presus de fiinţă, fără păr-ţi şi neîmpărţită. Una şi aceeaşi este unitate şi Treime; aceeaşi întreagă unitate, şi aceeaşi întreagă Treime; aceeaşi, întreagă unitate după fiinţă, şi aceeaşi întreagă Treime după ipostasuri. Căci dumnezeirea e Tată, Fiu şi Duh Sfânt, şi dumnezeirea este în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt Aceeaşi e întreagă în întreg Tatăl; şi Tatăl e întreg în aceeaşi întreagă. Şi aceeaşi e întreagă în întreg Fiul; şi Fiul e întreg în aceeaşi întreagă. Şi aceeaşi e întreagă în întreg Duhul Sfânt; şi Duhul Sfânt e întreg în aceeaşi întreagă, întreagă e Tată şi în Tatăl întreg; şi întreg Tatăl e în ea întreagă, şi întreg Tatăl e ea întreagă. Şi aceeaşi întreagă e întreg Fiul; şi aceeaşi întreagă în întreg Fiul; şi întreg Fiul este ea întreagă şi în ea întreagă. Şi aceeaşi întreagă este întreg Duhul Sfânt şi în întreg Duhul; şi întreg Duhul Sfânt este ea întreagă, şi întreg Duhul Sfânt este în aceeaşi întreagă. Căci nu este dumnezeirea numai în parte în Tatăl, sau Tatăl numai în parte Dumnezeu; nici nu este dumnezeirea numai în parte în Fiul, sau Fiul numai în parte Dumnezeu; nici nu este dumnezeirea numai în parte în Duhul Sfânt, sau Duhul Sfânt numai în parte Dumnezeu. Căci nu se împarte dumnezeirea, nici nu este Dumnezeu nedesăvârşit Tatăl sau Fiul sau Duhul Sfânt -f|Ci întreagă este aceeaşi, desăvârşită, în chip desăvârşit, în Tatăl cel desăvârşit; şi întreagă aceeaşi, desăvârşită, în chip desăvârşit, în Fiul cel desăvârşit; şi întreagă aceeaşi, desăvârşită, în chip desăvârşit în Duhul Sfânt cel desăvârşit Căci Tatăl este întreg 166 Filocalia în întreg Fiul şi în întreg Duhul Sfânt în chip desăvârşit; şi întreg este Fiul în întreg Tatăl şi în întreg Duhul Sfânt, în chip desăvârşit; şi întreg este Duhul Sfânt în întreg Tatăl şi în întreg Fiul, în chip desăvârşit. De aceea Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, sunt un Dumnezeu. Căci una şi aceeaşi este fiinţa, puterea şi lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, nefiind şi neînţelegânduse niciunul fără celalalt. 2. Orice cugetare este [o sinteză] a celor ce cugetă1 şi a celor cugetate.2 Dar Dumnezeu nu este nici dintre cei ce cugetă, nici dintre cele cugetate. El este deasupra acestora. Căci altfel s'ar circumscrie, ca subiect ce cugetă având lipsă de relaţia cu ceea ce cugetă, iar ca obiect cugetat căzând, datorită relaţiei, în chip firesc sub vederea celui ce cugetă. Urmează aşa dar că pe Dumnezeu nu trebue să-L socotim nici că cugetă, nici că este cugetat. El este mai presus de a cugeta şi de a fi cugetat. Căci e propriu şi firesc celor după El să cugete şi să fie cugetate.3 3. Orice cugetare, precum îşi are baza într'o fiinţă, fiind o calitate a ei, tot aşa îşi are mişcarea îndreptată spre o fiinţă. Căci nu e cu putinţă să îl socotim ca ceva cu totul desfăcut şi simplu. Dumnezeu însă este simplu în amândouă chipurile, fiind fiinţă care nu alcătueşte suportul a ceva, şi cugetare care nu are ceva ca suport. Astfel El nu este dintre »cele cari cugetă şi sunt cugetate, aflându-se adică mai presus de fiinţă şi de cugetare.4 1 Subiectul. * Obiectul. 3 E aceeaşi idee ca in cap. 82 (suta Ij. Dumnezeu nu poate fi subiect deosebit de obiect, sau obiect deosebit de subiect, căci altfel ar fi mărginit. Dar aceasta nu Înseamnă că Dumnezeu nu cugetă sau' nu se cugetă (contemplă), ci că El eşte deodată subiect ce cugetă şi obiect ce se cugetă. ■* O Întemeiere mai profundă a pluralităţii actului de cugetare (vezi eap. S2, suta I). EL nu presupune numai ^un subiect ce cugetă şi un obiect Maxim Mărturisitorul 167 4. Precum în centrul de unde pornesc liniile în direcţie dreaptă, acestea sunt văzute cu desăvârşire neîmpărţit, la fel cel ce se învredniceşte să ajungă' îrr-Dumnezeu cunoaşte toate raţiunile făpturilor preexistente în el, printr o cunoştinţă simplă şi neîm-părţită.1 5. Cugetarea modelându-se după obiectele cugetate, cugetarea cea una se preschimbă în multe idei, luând forma fiecăruia dintre obiectele cugetate. Când însă trece dincolo de mulţimea lucrurilor sensibile şi inteligibile, cari îi întipăresc forma lor şi devine astfel cu totul fără formă/ şi-o ataşează Cuvântul cel mai presus de cugetare, desfăcând-o de lucrurile cari o alterau prin formele ideilor (<*XAo»ov). Iar cel ce a pătimit aceasta, „s'a odihnit şi el de lucrurile sale. precum Dumnezeu de ale Lui".2 6. Cel ce a ajuns la desăvârşirea îngăduită aici oamenilor, rodeşte lui Dumnezeu dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, iar pentru viaţa viitoare nestricăciune, veşnicie şi cele asemenea acestora. Cele dintâi se cuvin celui ce s'a desăvârşit întru cugetat, deosebit de acest subiect, ci în subiectul însuşi e o dualitate^ Căci subiectnl cugetător constă dintr'o fiinţă ce cugetă şi din actul.sau din puterea cugetării. Cugetarea nu poate exista de sine, simplă, poate atât prin faptul că isvoreşte dintr'o fiinţă (substanţă), cât şi prin faptul că e orientată spre o fiinţă, sau se întoarce asupra fiinţii din care porneşte. Dumnezeu e însă mai presus nu numai de dualitatea subiect-obiect, ci şi de dualitatea fiinţă—cugetare. Nici chiar termenul: „subiect ce cugetă" nu e întru totul potrivit la Dumnezeu, întrucât prin subieot s'ar putea înţelege un suport deosebit de actul cugetării. 1 După Hans Urs von Balthasar (Op. c. 1*3), Şf. Maxim „nu vizează aci atât pe Dumnezeu cel absolut, cât punctul de trecere dela unitatea divină la multiplicitatea lumii: „Sofia". _ Acest cap. valorifică şi străduinţa omului de a cunoaşte raţiuni/e lucrurilor în mod deosebit Prin aceasta mintea i se exercită de-a le recunoaşte in mod neîmpărţit în Dumnezeu. * .Evr. 4, 10. făptuire, iar cele de al doilea, celui ce prin cunoştinţa adevărată a ieşit din cele create.1 7. Precum rodul neascultării este păcatul, aşa rodul ascultării este virtutea; şi precum neascultării îi urmează călcarea poruncilor şi desbinarea de Cel ce a poruncit, aşa ascultării îi urmează păzirea poruncilor şi unirea cu Cel ce a poruncit. Prin urmare, cel ce prin ascultare a păzit o poruncă şi a Săvârşit dreptatea, a păstrat şi unirea nedesbi-nată cu Cel ce a poruncit; iar cel ce a călcat prin neascultare o poruncă şi a săvârşit păcatul, s'a desfăcut de sine şi din unirea dragostei cu Cel ce a poruncit. 8. Cel ce se reculege din desbinarea adusă de călcarea poruncilor, se desparte mai întâi de patimi,, apoi de gândurile pătimaşe, apoi de fire şi de raţiunile firii, apoi de idei şi de Cunoştinţele aduse de ele, şi la urmă, străbătând dincolo de varietatea raţiunilor Providenţii, ajunge în chip neştiut la însăşi raţiunea Monadei. Abia în lumina acesteia îşi contemplă mintea neschimbabilitatea sa, ceea ce o face să se bucure cu o bucurie negrăită. Căci a primit pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea şi păzeşte neîncetat de orice cădere pe cel ce s'a învrednicit de ea.8 9. Frica de gheenă face pe începători să fugă de păcat; dorul de răsplata bunătăţilor dărueşte Celor înaintaţi râvna virtuţilor cu lucrul; iar taina 1 Paralela între făptuire şi viata de aici pe de o parte, între cunoştinţă (gnoză) şi viaţa de dincolo Ieste alexandrină. Nici Origen, nici Evagrie au tuaosc dincolo o făptuire (Balthasar, Op. c. 89). 2 In cap. acesta şi In cap. 5, miniea e considerată că se înstrăinează dela firea ei când îşi fărâmiţează cugetarea după mulţimea lucrurilor. AslfeL e conform cu natura ei (Ttpoc^po&s) să se unească cu Cuvântul după ieşirea» din formele ideilor multiple, cari o alterau. Iar regăsirea neschimbalităţii sale,, li produce minţii o bucurie negrăită. dragostei, ridicând mintea deasupra tuturor celor create, o face oarbă faţă de toate cele ce sunt după Dumnezeu. Căci Domnul înţelepţeşte numai pe cei ce au devenit orbi faţă de toate cele de după Dumnezeu, arătându-le cele ce sunt mai dumnezeeşti 10. Cuvântul lui Dumnezeu, asemenea grăuntelui de muştar, pare foarte mic înainte de a-1 cultiva. Dar după ce a fost cultivat cum trebue, se arată aşa de mare încât se odihnesc în el raţiunile măreţe ale făpturilor sensibile şi inteligibile, ca nişte paseri.1 Căci raţiunile tuturor încap în El; iar El nu poate fi încăput de nici una din făpturi. De aceea a zis Domnul că „cel ce are credinţă cât un grăunte de muştar, poate muta muntele"2 cu Cuvântul, adică poate alunga stăpânirea diavolului dela noi şi să o mute de pe temelia ei.3 11. Grăunte de muştar este Domnul, semănat prin credinţă în duh, în inimile celor ce-L primesc. Cel ce II cultiyă cu grijă prin virtuţi, mută muntele cugetului pământesc, depărtând dela sine deprinderea anevoie de clintit care-1 stăpâneşte, şi dă odihnă în sine, ca unor paseri ale cerului, raţiunilor şi modurilor poruncilor, sau puterilor dumnezeeşti4 t 12. Zidind pe Domnul, ca pe o temelie a cre-dinţii, edificiul înalt al virtuţilor, să aşezăm in el aur, argint, pietre scumpe, adică cunoştinţă curată şi neîntinată despre Dumnezeu [teologie], viaţă stră- 1 Mt. 13, 31. Când ni se descopere Cuvântul, vede» în El totodată, toate raţiunile lucrurilor. ' 2 Mt. 17. 19. 3 Căci in credinţă se ascunde toată puterea lui Dumnezeu-Cuvântul.. având să se desvolte ca grăuntele de muştar. 1 Iisus Hristos sau harul Lui se ascunde dela Betez in adâncul inimii noastre, ca Într'un pământ, cum zice Marcu Ascetul, C«ltivându-L prin virtuţi, El se desvoltă şi iese la iveală, cuprinzându-ne în întregime. „Raţiunile" poruncilor sunt sensurile lor, iar „modurile", modalităţile de aplieare. 170 Filocaiia vezie şi strălucită, gânduri dumnezeeşti şi idei lumi. noase. Să nu aşezăm nici lemne, nici iarbă, nici trestie, adică nici idolatrie sau alipire la cele sensibile, nici viaţă nesocotită, nici gânduri pătimaşe şi lipsite de înţelegerea înţelepciunii, ca naiste spice goale.1 13. Cel ce doreşte cunoştinţă, şi-a aşezat temeliile sufletului neclintite lângă Domnul, cum zice Dumnezeu lui Moise: „Iar tu stai aci cu Mine!"2 Dar trebue să se ştie că şi între cei ce stau lângă Domnul există deosebiri, dacă nu se ceteşte în zadar de către iubitorul de învăţătură, cuvântul: „Sunt unii dintre cei ce stau aci, cari ^fu vor gusta moarte până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere".3 Căci nu tuturor celor ce stau lângă El li se arată Domnul totdeauna întru slavă; ci celor începători îi se arată în chip de rob, iar celor ce pot să-L urmeze, urcânduse pe muntele înalt al Schimbării Sale la faţă, li se arată în înfăţişarea lui Dumnezeu, în care ^a fost mai 'nainte de-a fi lumea Deci este cu putinţă ca Domnul să nu se arate în acelaş fel tuturor celor ce stau lângă El; ci unora într'un fel, altora altfel, schimbându-şi arătarea după măsura credinţii din fiecare. 14. Când Cuvântul lui Dumnezeu se face în noi clar şi luminos şi faţa lui străluceşte ca soarele, atunci şi hainele Lui se fac albe. Iar acestea sunt cuvintele [raţiunile] Sfintei Scripturi a Evangheliilor, cari se fac străvezii şi clare ne mai având nimic acoperit Ba apar lângă El şi Moise şi Ilie, adică raţiunile [înţelesurile] mai duhovniceşti ale Legii şi al Prorocilor. 15. Precum va veni Fiul Omului/cum s'a scris, cu îngerii Săi întru slava Tatălui, aşa după fiecare înaintare în virtute se schimbă la faţă pentru cei vred- 1 I Cor. 3, 12. 1 Ieşire 33, 2. 3 Mc. 8, 39. Maxim Mărturisitorul 171 nici Cuvântul lui Dumnezeu, venind cu îngerii Săi întru slava Tatălui Iar raţiunile mai duhovniceşti din Lege şi Proroci, pe cari le închipuesc Moise şi Ilie, arătându-se cu Domnul la Schimbarea la faţă a Lui, se desvălue proporţional cu slava de care se împărtăşesc aceştia, descoperind atâta înţeles cât pot cuprinde cei vrednici1 16. Cel iniţiat întrucâtva în învăţătura despre Monadă [unitate], a cunoscut în orice caz şi raţiunile Providenţii şi ale Judecăţii, cari apar împreună cu aceea. De aceea celor ce li se arată, li se şi pare că ,este bine să facă trei colibi, cum a propus Petru, adică să-şi zidească cele trei deprinderi, prin cari se dobândeşte mântuirea: a virtuţii, a cunoştinţii şi a cunoştinţii de Dumnezeu [a teologiei]. Prima are lipsă de bărbăţia şi cumpătarea cu fapta, al căror fericit ^ chip a fost Ilie; a doua, de dreptatea contemplaţiei ''naturale, pe care a arătat-o prin sine marele Moise; iar a treia, de desăvârşirea neştirbită a înţelepciunii, pe care a arătat-o Domnul Iar colibi au fost numite acestea pentru faptul că sunt şi alte locaşuri mai bune şi mai strălucite decât ele, cari vor primi în viitor pe cei vrednici2 1 La Origen pe măsura ce creşte Dumnezeu-Cuvântul In suflet, dispar celelalte Înţelesuri. De aceea pentru Orige» pe Tabor Moise şi Ilie (Legea şi Prarocli), se absorb in Hristos (Levit. horn. 6, 2; Mt. Co. 12, 43). Dimpotrivă psntru Maxim apariţia Logosului e însoţită de logoi. Tocmai apariţia slavei lui Dumnezeu face lames să apară In toată, claritatea şi distincţia ei (Bal-tkasar, Op. c. 45), * Avem aci următoarele scheme paralele, luate In parte dela Evagrie s Hristos Moise Ilie Monadă Providenţă Judecată Teologie , Gnoză Virtute Desăvârşire Contemplarea naturii Făptuire înţelepciune Dreptate Bărbăţie şi cumpătare Urcuşul duhovnicesc se face dela treapta reprezentată prin terminii din iurmă prin treapta reprezentată de terminii mijlocii spre cea reprezentată de cei 172 Filocalia 17. Cel ce se află pe treapta făptuirii, se zice că petrece ca un străin în trup, ca unul ce şi-a tăiat prin virtute afecţiunea sufletului faţă de trup şi a smuls din sine înşelăciunea celor materiale. Cel ce se află pe treapta cunoaşterii, se zice că locueşte ca un străin chiar şi în virtute, ca unul ce priveşte încă adevărul în oglinzi şi ghicituri. Căci încă nu i s'au arătat chipurile de sine stătătoare ale bunătăţilor, aşa cum sunt, ca să se bucure de ele faţă cătră faţă.1 Fiindcă orice sfânt călătoreşte având în faţă icoana bunătăţilor, cari-l chiamă spre viitor. El strigă: „Străin şi călător sunt pe acest pământ ca toţi părinţii mei".2 18. Cel ce se roagă nu trebue să se oprească vreodată din urcuşul spre înălţime, care duce la Dumnezeu. Căci precum ca un urcuş din putere spre putere trebue înţeleasă înaintarea în lucrarea virtuţilor şi ca un şi mai mare urcuş din slavă în slavă, spo- ^ rirea în cunoştinţele duhovniceşti ale contemplaţiei şi trecerea dela litera Sfintei şi dumnezeeştei Scripturi la duhul ei, tot aşa trebue să facă şi cel ce a ajuns în locul rugăciunilor: să-şi ridice mintea dela cele omeneşti şi cugetul sufletului spre cele mai dumnezeeşti; ca mintea să poată urma Celui ce a străbătut cerurile, lui Iisus Fiul lui Dumnezeu, Celui ce dintâi. Virtuţii sau făptuirii ii corăspuade Judecata, ca disciplinare aspră a •nralui din partea lui Dumnezeu, spre a-1 ridica la Înţelegerea Provident", sau la contemplarea raţiunilor pozitive ale lui Dumnezeu din natură şî apoi la desăvârşire sau cunoaşterea lui Dumnezeu, ea isvor unitar al varietăţii, lucrurilor. 1 Chiar cunoştinţa gnosticului «este o cunoştinţă in oglinzi şi ghicituri faţă de cunoştinţa veacului viitor. Chipurile de sine stătătoare sunt realităţile spirituale, neacoperite de învelişurile simboalelor. Mai ales sunt persoanele Sf- Treimi. Iar cel ce are numai ieoana şi petrece sub regimul ei, t ci u străin ce se grăbeşte spre realitate. Chiar virtutea e ceva provizoriu şi ne dă doar asigurarea că Hristos e ascuns in noi, că încă nu s'a arătat în formă, descoperită. 1 Ps. 38, 17, Maxim Mărturisitorul 173 este pretutindenea şi toate le străbate din grijă pentru noi, ca şi noi, urmându-I Lui, să străbatem toate cele de după El şi să ajungem la El. Şi vom isbândi în aceasta, de-L vom înţelege nu după puţinătatea pe care a arătat-o coborându-Se pentru noi, ci după măreţia nemărginirii Sale fireşti.1 19. Bine este să ne îndeletnicim pururea cu Dumnezeu şi să-L căutăm pe El precum ni s'a poruncit. Căci chiar dacă în viaţa de faţă mi putem ajunge, prin această căutare, la capătul adâncului lui Dumnezeu, poate totuşi, apropiindu-ne puţin de acest adânc, ajungem să contemplăm lucruri tot mai sfinte din cele sfinte şi tot mai duhovniceşti din cele duhovniceşti. Aceasta o arată prin închipuire Arhiereul, care intră dela cele Sfinte, cari sunt mai sfinte decât curtea, la Sfintele Sfintelor, cari sunt mai sfinte ca Sfintele. 20. Orice cuvânt al lui Dumnezeu nu e vorbă, multă, nici vorbărie, ci e unul, alcătuit din diferite vederi [contemplaţii], fiecare fiind o parte a cuvân- 1 Aci apar mai întâi iarăşi cele trei trepte, din ţari ultima aci e numită a rugăciunii: a) făptuitorul, b) eunosoătorul şi c) rugătorul, care e mai aproape de Dumnezeu, Primul trebue să înainteze din virtute in virtute (virtutea e numită aci putere). Al doilea, din cunoştinţă în cunoştinţă, la o tot mai duhovnicească şi mai adâncă înţelegere a raţiunilor divine din natură şi Scriptură. Al treilea, «are s'a ridicat peste cele dela mijloc, direct la cele dumnezeeşti, să Înainteze spre cele ce sunt tot mai dumnezeeşti, Bnergiile dumnezeeşti coborite la noi sant infinite, dar ele se Întind in sus până în sânul fiinţii divine pe o scară infinită'. Căci fiinţa divina este „de infinite ori infinit" mai presus de energiile sale infinite (Capit theol- I, 49), Energiile acestea, acomodate treptelor noastre de înţelegere şi de cuprindere şi necesităţilor creerii şi guvernării unor făpturi finite, sunt Sofia, sau Dumnezeu coborit lângă lume. In cuprinsul ei se face urcuşul etern al oamenilor şi al Îngerilor. In acest sens spâne Sf. Grigorie de Nisa in „Viaţa hu Moise" că pe deoparte omul „stă" în urcuşul lui (se opreşte), adică nu mai cade de unde este, dar pe de alta înaintează etern. Această ^înaintare necontenită e descrisă şi ia cap. 19. 174 FUocalia tului. De aceea cel ce grăeşte pentru adevăr, chiar de-ar putea vorbi aşa încât să nu lase nimic afară din ceeace vrea să spună, n'a spus decât un singur cuvânt al lui Dumnezeu.1 21. In Hristos, care este Dumnezeu şi Cuvântul Tatălui, „locueşte, după fiinţă, toată plinătatea dumnezeirii".2 Iar în noi locueşte plinătatea dumnezeirii după har, atunci când adunăm în noi toată virtutea şi înţelepciunea, ne mai lipsindu-ne în niciun chip, după cât e cu putinţă omului, nimic din imitarea adevărată a modelului. Căci nu este lucru necuvenit ca prin strădania noastră să locuiască şi :n noi plinătatea dumnezeirii, alcătuită din diferite vederi [contemplaţii] duhovniceşti. 22. Precum cuvântul nostru, pornind după fire din minte, este vestitorul [îngerul] mişcărilor ascunse ale minţii, la fel Cuvântul lui Dumnezeu, care cunoaşte duţîă fiinţă pe Tatăl [aşa cum cunoaşte Cuvântul Mintea care L-a născut], pe care nu-L poate cunoaşte niciuna dintre făpturi fără de El, descopere pe Tatăl pe care L-a cunoscut, ca Cel ce este cuvântul Lui după fire; de aceea i se zice „înger [vestitor) al marelui sfat".3 1 Orice cuvânt sau orice raţiunea lui Duumnezeu concentrează in sine • multiplicitate de înţelesuri, cari apoi pot Ii expuse în multe cuvinte omeneşti. E o pildă despre felul cum in Dumnezeu Cuvântul sunt concentrate şi pot fi contemplate unitar toate raţiunile lucrărilor. Cu cât cineva s'a deprins să cunoască la formă separată mai multe Înţelesuri, cu atât va fi mai în măsură să le constate mai repede şi mai deplin într'un cuvânt sau într'o raţiune cuprinzătoare. Astfel sa arată importanţa strădaniei omeneşti de-a cunoaşte în viaţa de aici raţiunile cât mai multor lucruri şi evenimente, pentru a fi în stare să le vadă în mod unitar în Dumnezen-Cuvântul şi in viaţa eternă. A «astea ateătuest Sofia, de care cap. următor (21J spune că poate locui şi îh noi tot aşâ de deplin ca şi în Dumnezeu Cuvântul, dar in noi prin har, iar in El după filaţi. • Colos, 2,9. \h. 9. t. Prin cuvânt (X4lf0£) se poate Înţelege şi raţiunea {raţiunea noastră sau cea divină). Mintea e mai adâncă decât raţiunea, iar raţiunea e- Maxim Mărturisitorul 175 23. Marele sfat al lui Dumnezeu şi Tatăl este taina ce-a tăcuta şi neştiută a iconomiei, pe care,, împlinind-o prin întrupare, Fiul cel unul născut a descoperit-o, făcându-Se înger al marelui sfat dinainte de veci al lui Dumnezeu şi Tatăl. Tot aşa se face înger' al marelui sfat dinainte de veci al lui Dumnezeu şi Tatăl, cel ce cunoaşte raţiunea [înţelesul] tainei şi se înalţă fără de sfârşit prin faptă şi raţiune peste toate atât de mult, până ce ajunge ia Cel ce s'a coborât atât de mult. y 24. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu s'a coborât pentru noi din iconomie până la cele mai de jos părţi ale pământului şi s'a înălţat mai presus de toate cerurile,1 El care este după fire cu totul nemişcat, înfăptuind cu anticipaţie în Sine ca om, după iconomie, cele ce vor fi, cel ce iubeşte cunoştinţa să se gândească cu bucurie tainică, ce minunat va fi sfârşitul făgăduit celor ce-L iubesc pe Domnul | 25. Dacă pentru aceea s'a făcut Fiu al Omului şi Om, Dumnezeu Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu şi Tatăl, ca să facă dumnezei şi fii ai lui Dumnezeu pe oameni, sa credem că vom ajunge acolo unde este acum însuşi Hristos, capul întregului trup,2 care s'a făcut pentru noi înainte mergător la Tatăl,3 prin' ceeace este ca noi. Căci în adunarea dumnezeilor,, adică a celor ce se mântuesc, va sta Dumnezeu în mijloc,4 împărţind răsplăţile fericirii de-acolo, ne mai fiind nicio distanţă între El şi cei vrednici. 26. Cel ce împlineşte încă poftele pătimaşe ale trupului, locueşte, ca un închinător şi făcător de idoli, în pământul Chaldeilor. Dar când a început să autorevelarea minţii. Deci între minte ca cunoaştere intuitivă şi raţiune ca cunoaştere discursivă nu e- o opoziţie, ci ultima porneşte şi se întoarce la prima. 1 Efes. 4, 9—10. * Colos. 1, 1«. 'Ev'r. 6, 20. * Ps. 81, 1. 176 Filocalia deosebească puţin lucrurile şi să dobândească astfel simţirea modurilor de purtare la care-1 îndatorează firea, a părăsit pământul Chaldeilor şi a venit în Ha-ranul Mesopotamiei, adică la stătea dintre virtute şi păcat, care încă nu s'a curăţit de înşelăciunea sim-ţirei. Căci aceasta este Haran. In sfârşit, când se ridică şi peste această înţelegere măsurată a binelui, ' la care a ajuns prin simţire, se grăbeşte spre pământul ce-1 bun, adică spre starea cea slobodă de tot păcatul şi neştiinţa, pe care nemincinosul Dumnezeu arată şi făgădueşte că o va da, ca pe o cunună a virtuţii, celor ce-L iubesc pe EL 27. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu „s'a răstignit pentru noi din neputinţă şi s'a ridicat din puterea lui Dumnezeu",1 vădit este că o face şi o pătimeşte aceasta pentru noi pururea, ca Unul ce se face tuturor toate, ca pe toţi să-i mântuiască. Deci bine le spune dumnezeescul Apostol Corintenilor, cari se află întru neputinţă, că nu a socotit de bine să ştie nimic, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit;' iar Efesenilor, cari sunt desăvârşiţi, că: „Dumnezeu ne-a ridicat şi ne-a aşezat pe noi împreună cu dânsul în cele cereşti, întru Hristos Iisus".* El spune prin acestea că Cuvântul lui Dumnezeu se face fiecăruia, după măsura puterii lui. Astfel se răstigneşte în cei cari încep viaţa de evlavie prin fapte, pironind prin frica de Dumnezeu lucrările pătimaşe ale lor; şi învie şi se înalţă ia ceruri în cei ce au desbrăcat întreg omul vechiu, care se strică prin poftele amăgitoare, şi au îmbrăcat pe întreg cel nou, pe cel ce se zideşte prin duhul după chipul lui Dumnezeu,4 şi s'au apropiat de Părintele harului din ei: „mai presus de toată începătoria, stăpânia, puterea şi domnia, şi de 1 It Cor. 13, 4. « I Cor. 2. 2. ' Ei 2, 6. * Ef. 4. 22—24î Colos. 3, 9—Ti). Maxim Mărturisitorul 177 tot numele ce se numeşte, fie in veacul acesta, fie în cel viitor".1 Căci toate cele de după Dumnezeu, lucruri, nume şi demnităţi, vor fi sub cel ce va ajunge prin har în Dumnezeu.3 28. Precum înainte de venirea văzută şi în trup, Cuvântul lui Dumnezeu venea spiritual la Patriarhi şi la Proroci, preînchipuind tainele venirii Lui, tot aşa şi după-această sosire, vine nu numai în cei ce sunt încă prunci, nutrindu-i duhovniceşte şi du- ' cându-i spre viaţa desăvârşirii cea după Dumnezeu, ci şi în cei desăvârşiţi, desemnându-le de mai'nainte, în chip ascuns, forma venirii lui viitoare, ca într'o icoană. .29. Precum cuvintele Legii şi ale Prorocilor, fiind înaintemergătoarele venirii Lui în trup, călăuzeau sufletele la Hristos, la fel şi Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat, ridicat întru slavă, s'a făcut însuşi înainte-mergătorul venirii Sale duhovniceşti, călăuzind sufletele prin propriile Sale cuvinte, spre primirea luminoasei Sale veniri dumnezeeşti. Această venire o 1 Ef. 1, 21. ' Dela cap. 10 (suta de faţă) până la 47 (cu unele • excepţii) şi dela 57 până la 100 (iarăşi cu unele excepţii), Sf. Maxim pune in lumină caracterul hristologic al misticei sale. Tot urcuşul duhovnicesc al omului, dela treapta cea mai de jos a virtuţii până la vederea Iui Dumnezeu, se efectuiază in Hristos. Propriu zis Hristos Îşi face din nou cu fiecare credincios drumul Său, sau fiecare credincios repetă drumul Lui, Împreunat cu El. In omorîrea •murai vechiu al patimilor, act care numai Începe la Botez, Hristos însuşi participă la durerile simţite de credinciosul care se desbracă de fiinţa sa > veche, precum El este cel ce din ascunsul inimii ti dă puterea acestei mortificări. Când omul cel nou iese la iveală cu chipul luminat, Hristos Însuşi învie în el. Contemplarea raţiunilor din lume e contemplarea veştmintelor Lui. In veacurile viitoare în Hristos vom Înainta fiecare, ajungând prin har până «nde a ajuns omenitatea Lui prin unirea cea.ipostatică'(nu până unde este firea dumnezeească insaşi, adică până la transformarea In ea). Prin Întrupare 3Fiul lui Dumnezeu ne-a întins scara de raze dumnezeeşti a Sofie» până in «firea noastră, ca aceasta să urce apoi pe treptele ei până la El. 12 178 Filocaiia înfăptueşte £1 pururea, preschimbând prin virtuţi pe cei vrednici din trup în duh, dar o va înfăptui şi la sfârşitul veacului, descoperind în chip vădit cele ce erau mai înainte ascunse tuturor.1 30. Câtă vreme eu sunt nedesăvârşit şi nesupus, neascultând de Dumnezeu prin lucrarea poruncilor şi nedesăvârşindu-mă în cugetare prin cunoştinţă, îmi apare şi Hristos ca om nedesăvârşit şi nesupus din pricina mea. Căci necrescând împreună cu El după duh, II micşorez şi-L ciuntesc şi pe £1, ca unul ce sunt trup al lui Hristos şi mădular din parte.* 31. „Răsare soarele şi apune soarele", zice Scriptura.' Deci şi Cuvântul, când e socotit sus, când jos, după vrednicia şi după raţiunea şi modul de comportare al celor ce cultivă virtutea şi se străduesc după cunoştinţa dumnezeească. Fericit însă cel ce ţine, ca Iisus Navi,4 neapus în sine Soarele dreptăţii în cursul întregei zile a vieţii de acum, nehotărnicit de seara păcatului şi a neştiinţii, ca să poată zdrobi şi fugări după lege pe dracii cei,vicleni, cari se ridică împotriva Iui. 32. Inălţându-se în noi Cuvântul lui Dumnezeu prin făptuire şi contemplaţie, „atrage la Sine" 5 toate gândurile şi raţiunile noastre privitoare la trup, la suflet şi la firea lucrurilor; şi/sfinţeşte înseşi mădu- 1 Venirea lai Hristos in fiecare suflet e nu numai o repetare a Întrupării Sale istorice şi a patimilor şi Învierii Sale, ci şi o anticipare a venirii celei de-a doua, transformând pe cei ce vreau din trup în dub, prin virtuţi, adică începând de aici indumnescirea lor. La fel îşi anticipează Hristos prima venire In trup prin vizitarea .inteligibilă" a Patriarhilor şi Prorocilor, pre-gătind«-i şi pa aceia pentru Înţelegerea Întrupării Sale. (astfel Întreaga istoriceşte latr'o desfăşurare spre ridicarea ei In Sofia dumnezeească, având in sânul ei ca factor dinamic, dar transcendent totuşi, nu imanent ei, pe însuşit Dumnezeu Cuvântul, care o duce şi o atrage spre ţintă. 1 I Cor. 11, 27. » Eel. 1, 5. " < Iisus Navi 10,12. * loan 12, 32. mmmmmmm Maxim Mărturisitorul 179 larele trupului şi simţirile prin virtute şi cunoştinţă, punându-le sub jugul Lui.1 Deci văzătorul celor dumnezeeşti să urce cu sârguinţă, urmând Cuvântului, până va ajunge la locul unde este £1. Căci acolo îi atrage, cum zice Eclesiastul [„Şi spre locul Său atrage"],2 pe cei ce-I urmează Lui, ca marelui Arhiereu, cărei duce în Sfânta Sfintelor, unde însuşi a intrat ca om, făcându-Se înaintemergător pentru noi.3 33. CelLce cultivă în chip evlavios filosof ia4 şi luptă împotriva puterilor nevăzute, să se roage să rămână în el puterea naturală de discernământ5 [care are o lumină măsurată]'şi harul luminător al Bunului. Căci cea dintâi călăuzeşte trupul spre virtute prin fapte; iar eel de al doilea luminează mintea pentru a alege mai presus de toate tovărăşia înţelepciunii,6 prin care „surpă întăriturile păcatului şi orice culme ridicată împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu".7 Aceasta o arată prin rugăciune Iisus Navi, care se roagă „să stea soarele deasupra Ghibeonului",8 adică să-i fie păzită neapusă lumina cunoştinţii lui Dumnezeu pe muntele contemplaţiei mintale; şi „lună deasupra văii", adică să-i rămână puterea naturală de discernământ în neputinţa trupului, neabătută dela virtute. 34. Ghibeon este mintea înaltă; iar valea este trupul care s'a smerit prin mortificare.9 Soarele este Cuvântul care luminează mintea, îi hărăzeşte puterea vederilor [contemplării] şi o isbăveşte de toată ne- 1 E ideia Sf. Maxim Ascetul din scrierea «Despre Botez", Filoc. rom. Vol. I. * Eel. 1, 5. * Evr. 6, 20. * Filosofia a vieţuirea virtuoasă 5 E dreapta socoteală. * Inţelep. Sol. 8, 2. E vorba de convieţuirea conjugală intij minte [greceşte VOOj, de genul masculin] şi Înţelepciune. . i II Cor. 18. 4. » Iisus Navi 10, 12. ' Mintea se Înalţă, când se smereşte trupul şi viec-versa. 12*. 180 Filocalia ştiinţa.' Iar luna este legea firii, care înduplecă trupul să se supue după lege duhului, spre a primi jugul poruncilor. Căci luna e simbolul firii, fiindcă e schim-băcioasă. Dar în sfinţi ea rămâne neschimbăcioasă, pentru deprinderea Lor neclintită în virtute [pentru habitul neschimbăcios al virtuţii]. 35. Domnul nu trebue căutat înaf ară de cei ce-L caută; ci în ei înşişi trebue să-L caute cei ce-L caută, prin credinţa arătată în fapte. Căci s'a zis: „Aproape de tine este Cuvântul, în gura ta şi în inima ta; adică Cuvântul credinţii".1 Iar Cuvântul căutat este Hristos însuşi. 36. Când cugetăm la înălţimea nesfârşită a lui Dumnezeu, să nu ne pierdem nădejdea în iubirea de oameni a Lui, ca şi când n'âr ajunge până la noi din pricina înălţimii; iar când ne gândim la adâncul nesfârşit al căderii noastre din pricina păcatului, să nu ne pierdem credinţa în învierea virtuţii noastre omo-rîte. Căci amândouă sunt cu putinţă la Dumnezeu: şi să coboare ca să lumineze minţea noastră prin cunoştinţă, şi să învie iarăşi virtutea în noi ca să ne înalţe împreună cu Sine, prin faptele dreptăţii. „Să nu zici, spune Scriptura, în inima ta: Cine se va sui la cer? Ca să coboare adică pe Hristos. Sau: Cine seva coborî în adânc? Ca să ridice adică pe Hristos din morţi".2 După alt înţeles, „adâncul" însemnează aci toate cele de după Dumnezeu, în cari Cuvântul lui Dumnezeu coboară întreg tuturor, prin Providenţă, ca viaţa ce străbate prin.toate cele ce sunt moarte.» Căci moarte sunt toate cele ce vieţuesc numai prin Împărtăşirea de Viaţă, far „cerul" înseamnă aci ascunsul natural al lui Dumnezeu, datorită căruia nu 10, 6—7. 1 Rom. 10. 8. « Rom. 10, 6—7. * Sau „morţi", aceste rânduri fiind un contentar la curtatele din Rom, Maxim Mărturisitorul 181 poate fi cuprins de nimic şi de nimeni. Iar dacă cineva ar mai spune că „cerul" este cunoştinţa despre Dumnezeu [teologia], iar „adâncul", taina iconomiei, nu va greşi după părerea mea. Căci amândouă sunt cu anevoe de pătruns pentru cei ce încearcă să le cerceteze prin demonstraţii; mai bine zis, sunt cu totul de nepătruns, când sunt cercetate fără credinţă.1 37. In cel ce se află pe treapta făptuirii, Cuvântul, îngroşindu-se prin chipurile [modalităţile] virtuţii, se face trup; în cel contemplativ însă, subţiin-du-se prin cugetările duhovniceşti, se face precum era la început, Dumnezeu-Cuvântul.2 1 Sunt două infinităţi: cea pozitivă a lui Dumnezeu şi cea negativă a noastră; sau infinitatea Vieţii şi infinitatea nimicniciei noastre, când vrem să stăm prin ,noi Înşine, adică in păcat. „Abisul" infinităţii noastre in nimic, e una cu moartea. Toate făpturile prin ele inşile sunt moarte. Numai prin Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce le susţine prin Providenţă, trăesc. Sunt vii numai Întrucât participă la viaţa lui Dumnezeu; dar aceasta înseamnă in acelaş timp că prin ele sunt moarte, Origen privise participarea ca semn al morţii intrinsece. Aceasta o făcuse şi Grigorie de Nisa, Dar aceştia priviseră moartea numai.din punct de vedeie moral: ca slăbiciune adusă de păcat. Sf. Maxim însă, identifică înseşi „viaţa participată" cu viaţa moartă (Balthasar, Op. c 40). Cuvântul este astfel nu numai recreatorul vieţii supranaturale., prin opera de mântuire, ci şi susţinătorul celei naturale, prin Providenţă. Fără El nu e şi nu continuă nimic in Univers. El e cauza şi motorul tuturor. > 1 Origen vorbeşte de-o îngroşare a spiritului prin păcat (Io. Co. 13, 21). După el, Logosul*distruge cugetările mai groase şi mai materiale din suflet (Io. Co. 2. 7). Dar nu' foloseşte termenul de îngroşare pentru existenta Logosului în lume. Formula o întrebuinţează deabia Grigorie de Nazianz (Or. în Epiph. P. G. 36, 313 B). Sf. Maxim o comentează în Ambigua (P. G. 91*1285 C. 1288 A). „Ingroşarea" se face prin asemănări şi chipuri, prin „cartea" lucrurilor din natură şi în sfârşit prin întrupare, pentrucă noi, cei „groşi cu înţelegerea", să-L putem cuprinde şi să ne putem urca la contemplarea spirituală a Lui, In cap. acesta se face prima aplicare „iconomică" a idtii de „îngroşare" şi „sub-tiere". Logosul se „îngroaşe" în opera omului, in făptuirea săvârşită prin trup, şi se subţiază in opera lui Dumnezeu, în cunoştinţă: Evagrie spusese şi el de contemplaţia naturală că e un corp spiritual al gnozei (Cent. 2, 5), sau „ultima haină* (Cent. 3, 8), pe care desbrăcând-d apoi mintea, după ce-a desbrăcat haina mai groasă a făptuirii, se înfăţişează 182 Filocaiia 38. Cel ce înfăţişează învăţătura morală a Cuvântului prin pilde şi cuvinte mai îngroşate, potrivit cu înţelegerea ascultătorilor, face Cuvântul trup. Iar cel ce expune Teologia mistică [cunoştinţa tainică despre Dumnezeu) prin vederi înalte, face iarăşi Cuvântul duh. 39. Cel ce vrea să cunoască pe Dumnezeu în mod afirmativ din afirmări, face Cuvântul trup, neputând să cunoască pe Dumnezeu drept cauză din altă parte decât din cele văzute şi pipăite. Iar cel ce vrea să-L cunoască în mod negativ prin. negaţii, face Cuvântul duh, cunoscând cum se cuvine pe Cel supra-necu-noscut, ca pe Cel ce era la început Dumnezeu şi era la Dumnezeu, dar nu din ceva din cele ce pot fi. cunoscute.1 i 40. Cel ce a învăţat să sape, prin fapte şi contemplaţie, fântânile virtutir şi ale cunoştinţii din sine, asemenea Patriarhilor, va afla înlăuntru pe Hristos, isvorul Vieţii,2 din care ne îndeamnă înţelepciunea goală Înaintea lui Dumnezeu. Ba Evagrie chiar numeşte virtutea şi gnoza trupuri ale mintii (Cent. 2, 18). Pararela exactă la Maxim este insă sentinţa: «Trupul Domnului sunt virtuţile... sângele lui Hristos contemplarea naturii... . inima lui Hristos cunoaşterea lui Dumnezeu" (Sent. ad. frates; P. G. 4d, 1282 A), ceea ce spune şi Maxim în Quaest. ad. Thalas. P. G. 90, 377 C. D. (Balthasar. Op. c. p. 34—35). Oare nu dîn asemenea idei — cari se află şi la gânditorii păgâni din anticitate — s'au desvoltat teoriile fantastice ale teosofilor despre diferitele corpuri ale fiinţelor, pejcari insă, spre deosebire de aceia, le concep atât de materialist'? 1 Ca şi Dionisie Areopagitul, Sf. Maxim consideră teologia' negativă superioară celei pozitive. Teologia pozitivă 11 cunoaşte pe Dumnezeu ca simplă cauză din făpturi. Teologia negativă cunoaşte mai mnlt din El (mai „substanţial")/ pentrucă nu-1 cunoaşte din făpturi, din cele ce pot fi propriu zis cunoscute prin puterile noastre naturale, ci din El însuşi, prin puterea Lui şi prin descoperirea Lui nemijlocită. De aci se vede că Sf. Maacim nu Înţelege prin teologia negativă o teologie intelectuală,1 paralelă cu cea afirmativă, ci o trăire mistică a lui Dumnezeu ce nu poate fi cuprinsă in conceptele şi terminii Împrumutaţi din lumea creată. ' E Înlăuntru nostru dela Botez, dar nu ţinând de fiinţa noastră. Cf. Marcu Ascetul, scrierea „Despre Botez", Filocaiia vol. I. Maxim Mărturisitorul 183 să bem, zicând: „Bea apă din vasele tale şi din isvorul fântânilor".1 Făcând aceasta, vom afla înlăuntrul nostru comorile ei. 41. Cei ce trăesc dobitoceşte, numai pentru simţuri, se primejduesc pe ei, făcând Cuvântul trup, ca unii ce abuzează de făpturile lui Dumnezeu spre a sluji patimilor, şi nu pătrund înţelesul înţelepciunii care se arată în toate, pentru a cunoaşte şi a slăvi pe Dumnezeu din făpturile Lui, şi a înţelege de unde, ca ce şi spre ce scop am fost făcuţi şi în ce direcţie avem să ne lăsăm călăuziţi de cele văzute. Ci umblând în veacul acesta în întunerec' pipăie cu amândouă manile numai neştiinţa când e vorba de Dumnezeu. 42. Cei ce se ţin numai de litera Sfintei Scripturi, şi coboară demnitatea sufletului robind-o slujirii trupeşti a legii, îşi fac loru-şi, în chip vrednic de ocară, . Cuvântul trup, socotind că Dumnezeu se mulţumeşte cu jertfe de animale. Curăţindu-se pe dinafară, • toată grija lor le este pentru trup. Dar de frumuseţea sufletului nu au grijă, ci o lasă să fie întinată de petele păcatului, deşi pentru suflet a fost adusă la existenţă toată ordinea celor văzute şi pentru el s'a dat tot cuvântul dumnezeesc şi Legea. 43. Sfânta Evanghelie zice că Domnul „a fost pus spre căderea şi ridicarea multora".2 Prin urmare să băgăm de seamă de nu cumva e pus spre căderea celor ce privesc creaţiunea văzută numai cu simţurile şi se ţin numai de litera Sfintei Scripturi, ca unii ce nu pot străbate spre duhul cel nou al harului, pentru nebunia lor; şi spre ridicarea celor ce privesc duhovniceşte făpturile lui Dumnezeu şi ascultă duhovniceşte cuvintele Lui şi se îngrijesc prin J Prov. V. .15. J Lc. II, 34. ▼ 184 FilocaJiau purtările cuviincioase numai de chipul dumnezeesc al sufletului. 44. Cuvântul că Domnul „a fost sus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israil", înţeles numai în sens hun, înseamnă că e pus spre căderea patimilor şi gândurilor rele.din fiecare credincios şi spre ridicarea virtuţilor şi a tot gândul iubitor de Dumnezeu.- 45. Cel ce socoteşte pe Domnul, ziditor numai al celor ce sunt supuse naşterii şi stricăciunii, II ia în chip greşit drept un grădinar, asemenea Măriei Mag-dalena. De aceea spre folosul aceluia se fereşte Domnul de atingerea lui, întrucât pentru el încă nu s'a putut sui la Tatăl. Astfel zice: „Nu mă atinge".1 Căci ştie că cel ce se apropie de El cu o asemenea prejudecată coborîtă se vatămă.2 46. Cei ce de frica Iudeilor şed într'im foişor din Galileia cu uşile încuiate, adică cei ce, de frica duhurilor răutăţii, petrec în regiunea descoperirilor pe înălţimea vederilor [contemplaţiilor] dumnezeeşti, în-cuind pentru siguranţă simţurile ca pe nişte uşi, primesc în chip neînţeles pe Cuvântul lui Dumnezeu, care vine la ei şi li se arată fără lucrarea simţurilor. Iar venind EI, le dărueşte starea de nepătimire, spu- 1 Io. XX. 17. * încă pentru Origen singurul rost al „coborîrii" Curantului in lume* este „Înălţarea" Lui din lume. Credinciosul deci trebue să .facă totul ca să nu refină pe Dumnezeu-Cuvântul jos in lume,, ci să-I înlesnească în duhul său propriu înălţarea, la cer. Orice credincios trebue să înţeleagă pe Hristos tot mai mult după duh, nu după trup (II Cor. V, 16). De aceea Domnul nu se lasă atins de cel ce-L înţelege după trup, chiar spre folosul lui, ca să nu se mulţumească cu aceasta, ci să se ridice la o înţelegere mai Înaltă a Sa. E rorba de cel ce se află încă pe treapta făptuirii, care nu are încă descoperit pe Domnul pentru a tinde spre depăşirea acestei faze. Domnul cel coborît' în lume, este Domnul ascuns. în porunci. Cel ice se află încă în faza exclusivă, a împlinirii poruncilor, II ţine pe Domnul cobori* şi slara Lui acoperită de; trupul faptelor ascetico-morale (cap. theoli II,. 94).. Maxim Mărturisitorul 185 nându-le „pace *vouă", şi împărţirile Duhului Sfânt, suflând asupra lor; de asemenea le dă „putere" asupra duhurilor rele şi le arată simboalele tainelor Sale.1 47. Pentru cei cari cercetează după trup învăţătura despre. Dumnezeu, Domnul nu se sue la Tatăl ;i dar pentru cei cari o cercetează după duh, prin vederi [contemplaţii] înalte, se sue la Tatăl. Să nu ţinem aşadar pentru totdeauna jos pe Cel ce a coborît jos pentru iubirea de oameni; ci să ne suim sus la Tatăl împreună cu El, părăsind pământul şi cele ale pământului, ca să nu ne spună şi nouă, ceea ce s'a spus Iudeilor cari au rămas neîndreptaţi: „Mă duc unde voi nu puteţi veni"." Căci fără Cuvântul, e cu neputinţă a ajunge la Tatăl Cuvântului. 48. Pământul Chaldeilor este viaţa- pătimaşă în care se făuresc şi se cinstesc idolii păcatelor. Iar Mesopotamia [ţara dintre râuri] este vieţuirea ce se mişcă între cele potrivnice. Pământul făgăduinţii este starea umplută de tot binele, de toate virtuţile Prin urmare tot cel ce nu are grijă de această deprindere, asemenea vechiului Israil, e târît iarăşi în robia patimilor, Iipsindu-se de slobozenia primită. 49. De însemnat că de niciunul dintre sfinţi n*. se spune să fi coborît de bunăvoe în Babilon. Căci 1 E e tâlcuire duhovnicească a lui loan 20, 19—23. Galileia e regiunea descoperirilor mistice. Sf. Grigorie de Nazianz tâlcuise sala cinei de taină,, ca loc al gnozei (Or. 41 în Pent; P. G, 36, 444, A. BJ. Acum foişorul die* regiunea descoperirilor este, ca înălţime a vederilor mistice, locul unirii cu Dumnezeu Cuvântul, Acolo Domnul dă sufletelor pacea nepătimirii, le împarte-prin insuflare puterile Duhului şi le,arată coasta Sa de unde a curs sânge şi apă — simboalele Euharistiei. înălţimea contemplaţiei nu e desfăcută de taina Euharistiei, ci abia acolo îşi actualizează ea toată puterea. Arătare» tainică a Domnului in suflet se produce atunci când sufletul şi-a încetat orice-actTvitate naturală a Tui. Această e o.idee fundamentală a teologiei mistice. Io. 8, 21. Ideea din cap, 45. nu e îngăduit, nici nu ţine de judecata înţeleaptă ca să 'aleagă cei ce iubesc pe Dumnezeu, cele rele în locul c2lor bune. Iar dacă unii dintre ei au fost duşi acolo cu sila dimpreună cu poporul, prin aceştia înţelegem pe cei ce nu de voia lor, ci din nevoe, pentru mântuirea celor ce au lipsă de povăţuire, părăsesc rostul mai înalt al cunoştinţii şi coboară la învăţătura despre patimi. Pentru acest motiv şi marele Apostol socotea că e mai de folos să fie în trup, adică să se ocupe cu învăţătura morală, deşi tot dorul lui era să se desfacă de învăţătura morală şi să fie cu Hristos,1 prin contemplaţia supralumească şi simplă a minţii. 50. Precum fericitul David liniştea pe Saul cel chinuit de duhul rău, cântându-i din chitară,2 la fel tot cuvântul duhovnicesc, îndulcit prin vederile [contemplaţiile] cunoştinţii, odihneşte mintea muncită, slo-bozind-o de conştiinţa rea,* care o chinueşte. 51. Bălai cu ochi frumoşi este, ca şi marele David,3 •cel în care cunoştinţa luminoasă se însoţeşte cu strălucirea vieţii după Dumnezeu. Iar acestea sunt făptuirea şi contemplaţia.4 Cea dintâi străluceşte prin chipurile virtuţilor; a doua luminează prin cugetările dumnezeeşti 52. Domnia lui Saul este chipul slujirii trupeşti a.legii, pe care Domnul a desfiinţat-o, ca una ce n'a desăvârşit nimic „Căci legea, zice, n'a desăvârşit nimic".5 Iar domnia marelui David este preînchipuirea slujirii evanghelice; căci ea cuprinde în chip desăvârşit toate voile din* inima lui Dumnezeu.6 53. Saul este legea naturală, care a primit la început dela Domnul să stăpânească peste fire. Dar când a călcat porunca prin neascultare, cruţând pe 1 Filip 1, 23. Se arată importanţa misiunii printre cei mai de jos. • I Regi 16, 23. • Ibid. 16, 12. • Treapta mai înaltă păstrează ţi pe cea mai de jos. • Err. 7, 19. • I Regi 16, 1. Agag, regele lai Amalec, adică trupul, şi a alunecat . în patimi,1 a fost scos din domnie, ca să ia David pe Jsrail, adecă legea duhului, care naşte pacea* ce zideşte lui Dumnezeu templul măreţ al contemplaţiei 54. Samuil se tălmăceşte „ascultare de Dumnezeu". Deci până ce preoţeşte în noi Cuvântul3 prin ascultare, chiar de va cruţa Saul pe Agag, adică cugetul trupesc, îl va uqde pe acesta cu toată râvna Cuvântul preot, şi va ruşina cu mustrări mintea iubitoare de păcat, ca pe una ce a călcat drepturile lui pumnezeu.4 55. Când mintea, semeţindu-se, încetează să întrebe, prin cuvenita cercetare, pe Cuvântul dătător 4e învăţătură, care a uns-o împotriva patimilor, despre cele ce trebue să facă şi să nu facă, cade în chip sigur sub puterea patimilor din pricina neştiinţii. Acestea despărţind-o treptat de Dumnezeu, o fac să se întoarcă în vreme de strâmtoare spre draci şi să-şi în-dumnezeească pântecele, vrând să primească dela acestea mângăere în necazuri. Să te încredinţeze despre aceasta Saul, care neluând în toate pe Samuil ca sfetnic este dus cu sila la slujirea idolilor şi întreabă de .sfat pe vrăjitoarea .ventrilogă. ca pe un Dumnezeu.5 56. Cel ce se roagă să primească pâinea cea spre fiinţă nu o primeşte desigur întreagă, cum e pâinea însăşi, ci precum o poate el primi. Căci Pâinea vieţii se dă pe sine tuturor celor ce o cer, pentru iubirea de oameni, dar nu la fel tuturor, ci celor ce au săvârşit mari fapte ale dreptăţii, mai mult, iar celor mai mici în acestea mai puţin. Fiecăruia după cât poate primi cu vrednicia minţii.6 1 I Regi 15, 8—9. * Adică pe Solomon. f v * Ar.putea fi fi raţiunea « I Regi 15, 17. 5 I Regi 28, 7 urm. • E 6 kenosă a darurilor, a energiilor divine, după capacitatea celor -ce le primesc; 188 Filocalia 57. Domnul, în parte e absent, în parte e de fafa. E absent pentru privirea faţă către faţă; e de -faţă pentru privirea în oglindă şighicitură.1 58. Domnul e de faţă prin virtuţi în cel ce se află pe treapta făptuirii; iar de cel ce nu preţueşte întru nimic virtutea e departe. Şi iarăşi în cel ce se află pe treapta contemplaţiei e de faţă prin cunoştinţa adevărată a lucrurilor; dar de cel ce e lipsit de aceasta în vreo privinţă e departe. , 59. E departe de trup cel ce s'a mutat dela aptitudinea făptuirii la cea a cunoaşterii, fiind răpit de cugetările mai înalte ca în nouri, în văzduhul străveziu al vederii tainice [al contemplaţiei mistice], în care va putea fi cu Domnul totdeauna. Şi e departe de Domnul cel ce nu poate încă privi [contempla] înţelesurile cu mintea curată, fără lucrările simţurilor, atât cât e omului cu putinţă, şi nu poate cuprinde fără ghicituri raţiunea, simplă a Domnului. 60. Cuvântul lui Dumnezeu se numeşte trup nu numai fiindcă S'a întrupat, ci şi fiindcă Dumnezeu-Cuvântul cel simplu, care era la început la Dumnezeu şi Tatăl şi aVea în Sine limpezi şi des-văluite modelele tuturor, necuprinzând asemănări şi* ghicituri, nici istorii alegorice, când vine la oameni, cari nu pot să se apropie cu mintea desbrăcată 2 de cele inteligibile desbrăcate, desfăcându-se d« cele obişnuite lor, se face trup,' fmbrăcându-se şi multiplicându-se în varietatea istorisirilor, ghiciturilor, asemănărilor şi cuvintelor întunecoase. Căci la prima întâlnire mintea noastră nu sesizează Cuvântul desvăluit, ci Cuvântul întrupat, adică în felurimea cuvintelor, fiind Cuvânt %prin fire, dar trup la vedere. Aşa încât celor mulţi 1 Până ce parusia mistică nu trece im cea eshatologică, ea rămâne in. parte absentă. ' Minte goală) inteligibile goale. Maxim Mărturisitorul 18? li se pare că văd un trup şi nu Cuvântul,, deşi după^ adevăr este Cuvântul. Fiindcă înţelesul Scripturii nu este acela care li se pare celor mulţi, ci altul decât acela care li se pare. Căci Cuvântul se face trup prin fiecare din cuvintele,scrise. 61. începutul uceniciei oamenilor în evlavie e legat de trup. Căci la prima apropiere de cinstirea lui Dumnezeu vorbim după literă nu după duh. Dar înaintând pe încetul în duh şi răzuind grosimea cuvintelor prin vederile [contemplaţiile] mai subţiri, ajungem în chip curat în Hristos cel curat, pe. cât e cu putinţă oamenilor. Atunci putem zice ca Apostolul: „Deşi am cunoscut pe Hristos după trup, dar acum nu-L mai cunoaştem".1 Aceasta datorită apropierii simple a minţii de Cuvântul, prin înlăturarea acoperemintelor de pe El. Astfel am înaintat dela cunoaşterea Cuvântului după trup, la slava Lui, ca a , Unuia născut din Tatăl. 62. Cel ce îşi trăeşte viaţa în Hristos, s'a ridicat deasupra dreptăţii legii şi a firii. Arătând aceasta, dumnezeescul Apostol zice: „Căci în Hristos Iisus nu mai este nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur".1 Prin tăierea împrejur a arătat dreptatea legală; iar prin netăierea împrejur a arătat dreptatea naturală. 63. Unii se renasc din apă şi din duh;3 alţii primesc botezul în Duh Sfânt şi foc. Dar aceste patru, adică: apa,'duhul, focul şi Duhul Sfânt, sunt unul şi acelaş Duh al. lui Dumnezeu. Căci unora Duhul Sfânt le este apă, întrucât îi spală de întinăciunile din afară ale trupului; altora numai duh, întrucât lucrează în ei bunurile virtuţii; altora iarăşi foc, întrucât le curăţă petele dinlăuntru, din adâncul sufletului; şi în sfârşit altora, ca marelui Danul, le este Duh Sfânt, întrucât le dărueşte înţelepciune şi cu- 1 II Cor. 5. 16. * Gal. 6, 15. 3 Mat. 3, 14; Io. 3, 5. in I in viii» I 9 mm t 190 Filocaiia noştinţă. Căci după deosebirea lucrărilor din subiecte, primeşte unul şi acelaş Duh diferite numiri.1 ^64. Legea a rânduit Sâmbăta: „ca să se odihnească boul tău dejug şi sluga ta".4 Amândoi aceştia arată prin ghicituri, trupul. Căci trupul este vita de jug a mintii lucrătoare,3,fiind nevoit să. poarte de silă povara virtuţilor prin fapte. Tot el este şi sluga mintii contemplative, întrucât slujeşte în chip rational poruncilor mintii, care a ajuns la cunoştinţă, ca unul ce s'a pătruns şi el de raţiune prin contemplaţiile mintii. Sâmbăta este sfârşitul amândoura, hărăzind fiecăruia odihna cuvenită de bunurile cărora le slujesc prin făptuire şi contemplaţie. 65. Cel ce lucrează virtutea cu cuvenită cunoştinţă, are ca bou de jug trupul, pe care îl mână lâ împlinirea datoriilor cuv raţiunea, iar ca slugă modul de înfăptuire a virtuţii, pe care îl cumpără cu judecăţile dreptei socoteli, cari ţin loc de bani. Iar Sâmbăta este starea de pace şi de nepătimire întru virtute a sufletului şi a trupului, sau deprinderea ne- schimbă cioasă.* •__. 1 Aci urcuşul duhovnicesc.are patru Hrepte, corespunzând la patru lucrări ale Duhului Sfânt, cari toate sunt date potential la Botez. E o largă viziune a efactelor Betesului. De fapt harurile celorlalte taine trebue să se tn-copcieze cumva de harul Botezului, sau mai bine zis de unul sau altul «Un laturile acestui har, ducându-1 mai departe. Cele patru trepte sunt: a) curăţirea de patimi, b) dobândirea virtuţilor, c) inlăturatea ultimelor rădăcini ale patimilor din suflet (a gândurilor) şi d) dobândirea înţelepciunii şi a cunoştinţii. In împărţirea tripartită primele ddkă cbnstitue pe d» altă parte faza practică. ' Ieşire 23, 12. * A minţi aflătoare în faza practică sau activă.' 4 Sf. Maxim descrie în cap. 64—65 modul în care facultăţile inferioare ale omului .ae Împărtăşesc de Sâmbăta (de odihna) mintii şi cum trupul din animal ■ neraţlonal devine — prin educaţie — slujitor raţional (Xoftadev). In cap. 65 locul trupului îl ia modul (zpinOi), adică acea cale practică personală spre Împlinirea unei virtuţi,, care la Maxim c paralela practică a logosului teoretic: Maxim Mărturisitorul 191 66. Cuvântul lui Dumnezeu le este celor a căror grijă se învârteşte mai mult în jurul virtuţilor trupeşti, pae şi fân, nutrind partea pătimitoare [pasională] a sufletului lor spre lucrarea virtuţilor. Dar \ celor ce s'au ridicat prin contemplaţie adevărată la înţelegerea celor duhovniceşti, le este pâne care le nutreşte partea mintală a sufletului spre desăvârşirea după chipul lui Dumnezeu.1 De aceea vedem pe Patriarhi hrănindu-se la drum pe ei cu pâine,, iar vitele cu nutreţ.2 Iar levitul din Judecători zice bătrânului, care l-a primit ca oaspe: „Avem şi noi pâni şi vitele noastre pae şi nu avem trebuinţă de nici una din slugile tale".3 67. Cuvântul lui Dumnezeu se numeşte şi este şi „rouă" şi „apă" şi „isvor" şi „râu",4 precum s'a scris, fiind şi făcându-se acestea după puterea ce se află în cei cerL primesc. Unora le este rouă, întrucât le stinge fierbinţeala şi lucrarea patimilor, care le încinge trupul de dinafară. Celor ce sunt scuturaţi în adânc de frigurile veninului răutăţii, le este apă, nu numai întrucât nimiceşte printr o însuşire contrară ceea ce este opus, ci şi întrucât le dărueşte putere de viaţă al unui lucru (Quest, ad. Thalas. 90, 321 B) (Balthasar, lop. c. 144). Odihna trupului şi a sufletului după strădania de a Împlini virtutea, nu e • ieşire din starea de virtute, ci dimpotrivă o consolidare statornică în ea. Odihna înseamnă numai că omul nu mai trebue să se încordeze atât de mult pentru, împlinirea virtuţii, căci ea i-a devenit deprindere. Această deprindere, ridicată.; peste agitaţie şi încordare, « tocmai starea' da nepătimire, care aşa dar nu e o stare de neutralitate, de nepăsare, ci una de neclintire In virtute. Nepătimirea, ca Incheere a fazei active din urcuşul duhovnicesc, e tocmai Sabatul dela capătul activităţii practice. 1 Desăvârşirea deiformă. ' Facere 24. 32. 8 Jud. 19, 19. Se continuă asemănarea din cap. 64-65, a celor ce lucrează virtuţile trupeşti cu vita de jug, cărora Logosul li se face o hrană^ inferioară, pe măsura lor. 1 Deut. 32, 2; Eel. 1, 5; 15, 3; 24, 41—43. 192 Filocalia pentru o existenţă fericită. Iar isvor le este celor ce au în ei ca o ţâşnire necontenită deprinderea contemplaţiei, întrucât le dărueşte înţelepciune. In sfârşit râu le este celor ce varsă ca un râu învăţătura cucernică, dreaptă şi mântuitoare,- întrucât adapă din belşug oameni, dobitoace, fiare şi plante. Şi o face aceasta ca oamenii să se indumnezeească, înălţându-se prin înţelesurile celor grăite; cei îndobitociţi de patimi să-şi primească din nou puterea raţiunii naturale, redo-bândindu-şi omenia prin arătarea sârguincioasă a chipurilor virtuţii; cei însălbăticiţi prin deprinderile şi faptele lor ticăloase să se înmoaie prin îndemnurile dulci şi line şi să revină la blândeţea firii; iar cei deveniţi nesimţitori faţă de cele bune, asemenea ş plantelor, subţiindu-se prin străbaterea cuvântului în adâncime, să dobândească simţirea spre aducere de roade, iar puterea cuvântului să le fie ca o sevă care-i nutreşte. 68. Cuvântul lui Dumnezeu este Cale celor ce străbat bine şi în chip susţinut drumul virtuţii prin fapte şi nu se abat nici la dreapta prin slavă deşartă, nici la stânga prin aplecarea spre patimi, ci-şi îndreaptă paşii spre Dumnezeu. Acest lucru nepăzindu-1 până la sfârşit Asa, regele din Iuda, se zice că la bătrâneţe suferea de picioare, fiindcă slăbise-în păşirea pe drumul lui Dumnezeu.1 69. Cuvântul lui Dumnezeu se zice uşă, fiindcă introduce la cunoştinţă pe cei ,ce-au străbătut bine toată calea virtuţilor pe drumul cel fără de prihană al faptelor şi fiindcă le arată ca o lumină comorile, mult strălucitoare ale înţelepciunii Căci unul şi acelaş este şi cale şi uşă şi cheie şi împărăţie: Cale, ca cel ce călăuzeşte; chee, ca cel ce deschide şi se deschide celor vrednici de cele dumnezeeşti; uşă, ea 1 III Regi. 15. 23. Maxim Mărturisitorul 193 cel ce duce înlăuntru; împărăţie, ca cel ce e moştenit şi se dă prin împărtăşire tuturor.1 70. Domnul se zice: lumină, viaţă, înviere şi adevăr. Lumină, ca- cel ce dă strălucire sufletelor, alungă întunerecul neştiinţa, luminează mintea spre înţelegerea lucrurilor tainice şi arată tainele cari nu pot fi văzute decât de cei curaţi cu inima; viaţă, ca cei ce dă sufletelor ce iubesc pe Domnul, puterea de a se^ mişca spre cele dumnezeeşti; înviere, ca cel ce ridică mintea din alipirea moartă de cele materiale, curăţind-o de toată stricăciunea şi amorţirea; adevăr, că cel ce dărueşte celor vrednici deprinderea ne-schimbăcioasă a celor bune. 71. Cuvântul lui Dumnezeu şi al Tatălui se află tainic în fiecare dintre poruncile sale; iar Dumnezeu şi Tatăl se află întreg nedespărţit în întreg Cuvântul Său în chip firesc. Cel ce primeşte prin urmare porunca dumnezeească şi o împlineşte, primeşte pe Cuvântul lui Dumnezeu aflător în ea. Iar cel ce, a primit pe Cuvântul prin porunci, a primit totodată prin £1 pe Tatăl care se află în £1 în chip firesc, şi pe Duhul Sfânt, care se află în El în chip firesc. Căci a zis: „Amin zic vouă, cel ce primeşte pe Cel • ce-1 voiu trimite, pe Mine mă primeşte; iar cel ce mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce m'a trimis pe Mine".2 Aşadar cel ce a primit o poruncă şi *a împlinit-o pe eă, a primit tainic pe sfânta Treime.3 72. Slăveşte pe Dumnezeu în sine, nu cel ce-L laudă pe Dumnezeu în cuvinte, ci cel ce rabdă, de 1 Cale e in special celor de pe treapta făptuirii, uşă şi cheie celor ce trec pe treapta cunoaşterii, iar împărăţie celor îndumnezeiţi. * loan 13, 20. 3 învăţătura că Domnul este ascuns In porunci, luată dela Marcu Ascetul, devine prin desvoltare o temă fundamentală in sistemul Sf. Maxim. (La Marcu Aacetul in Legea duhov. cap. 190, Filoc. rom. vol. Led. I. p. 249; la Sf. Maxim inQuaest. ad Thalas. 90. 381 A; Quaest.et Dubia 90, 833; Ambigua 91, 1172). « 13 194 Filocaiia dragul lui Dumnezeu, pentru virtute, pătimiri, dureri şi osteneli. Acesta e slăvit la rândul său de Dumnezeu cu slava aflătoare în Dumnezeu, primind prin împărtăşire harul nepătimirii ca,o încoronare a virtuţii.1 Căci tot cel ce slăveşte pe Dumnezeu în sine prin pătimiri pentru virtute în decursul făptuirii, se slăveşte şi -el în Dumnezeu, primind lumina celor dumnezeeşti într'o contemplaţie liberă de patima. Căci zice Domnul venind la patima Sa: „Acum s'a preamărit Fiul Omului şi Dumnezeu S'a preamărit întru El. Iar dacă Dumnezeu S'a preamărit întru El şi Dumnezeu II fva preamări pe El întru Sine. Şi îndată II va preamări pe El".? De aci se vede limpede că pătimirilor pentru virtute Ie urmează darurile dumnezeeşti.3 73. Până ce vedem pe Cuvântul lui Dumnezeu întrupat în litera Sfintei Scripturi, în chip felurit prin ghicituri, încă n'am văzut spiritual pe Tatăl Cel netrupesc, simplu, unul şi singur, cum se află în Fiul Cel netrupesc, simplu, unul şi singur, după cuvântul: „Cel ce mă vede pe Mine, vede pe Tatăl**;4 sau „Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine".5 E nevoie aşadar de multă ştiinţă ca, înlăturând mai întâi cu grijă vălurile literelor cari acopere Cuvântul, să putem privi cu mintea desvăluită* pe Cuvântul însuşi, stând de 1 Nepătimirea e deprinderea neclintită in virtute; aceasta nu poate ▼eni decât la capătul străduinţelor de purificare de patimi şi de dobândire a virtuţilor. Dar atunci se dă ca bar, nu ca un simplu rezultat al eforturilor •meneşti. * loan' 13, 31. * O nouă precizare a treptei active şi a celei contemplative. Activul prin pătimirile sale pentru virtute, slăveşte pe Dumnezeu făcându-se pe sine mic şi Incordându-şi toate puterile numai In slujba poruncilor lui Damnezeu. Dar ca răsplată primeşte cunoştinţa, lumina, indumnezeirea, prin cari e slăvit de Dumnezeu. Acum Dumnezeu lucrează in acela slava Sa, mărindu-1 in faţa tuturor. v * loan 14, 9. ' loan 14, 1*. * Cu mintea goală. Maxim Mărturisitorul 195 Sine şi arătând în Sine limpede pe Tatăl, atâta cât e cu putinţă oamenilor. De aceea e de trebuinţă ca cel ce caută cu evlavie pe Dumnezeu, să nu fie reţinut de nicio literă, ca nu cumva să primească în locul lui Dumnezeu cele din jurul lui Dumnezeu, adică să îmbrăţişeze in chip greşit, fără să-şi dea seama, în locul Cuvântului literile Scripturi}. Căci Cuvântul scapă minţii, care crede că prin văluri a prins pe Cuvântul cel netrupesc, aşa cum Egipteanca n'a apucat pe Iosif, ci veştmintele lui; sau aşa cum cei de demult, rămânând numai la podoaba celor văzute, n'au băgat de seamă că slujesc făpturii şi nu Făcătorului.1 ^ 74. Cuvântul Sfintei Scripturi după ce s'a des-brăcat treptat de adausurile trupeşti aşezate asupra lui, prin ieşirea la iveală a înţelesurilor lui mai înalte, se arată minţii mai străvăzătoare ca aflându-se într'o adiere subţire.2 E vorba adică de acea minte care, părăsind total lucrările ei fireşti, e în stare să primească numai simţirea acelei simplităţi care-L anunţă întrucâtva pe Cuvântul, aşa cum marele Die s'a învrednicit în peştera din Horeb de această vedere. Horeb se tălmăceşte noutate şi indică deprinderea virtuţilor în duhul cel nou. Iar peştera este ascunzişul înţelepciunii în minte, în care ajungând cineva va simţi tainic cunoştinţa cea mai presus de simţire, în care se zice că se află Dumnezeu. Deci tot cel ce caută cu adevărat pe Dumnezeu, ca marele Hie, nu va fi numai în Horeb, adică în deprinderea virtuţilor, ca cel de pe treapta făptuirii, ci şi în peştera din Horeb, adică în ascunzişul înţelepciunii, aflătoare numai în deprinderea virtuţilor, ca un contemplativ.3 1 Facere 39, 12. Rom. 1, 25. » III Regi 19, 12. 3 Aşa cum se desbracă mintea de diferite haine sau trupuri, pentru a deveni goală, aşa se desbracă şi Logosul dumnezeesc pentru mintea goală. „Simţirea mai presus de simţire a cunoştinţii1' nu e un sentiment in sensul * 13* 196 Filocalia 75. Când mintea se va scutura de multele păreri despre lucruri ce s'au aşezat asupra ei, i se va descoperi ljmpede Cuvântul adevărului,1 dându-i temeiurile cunoştinţii adevărate şi depărtând prejudecăţile ei de mai'nainte, ca pe nişte solzi de pe puterile văzătoare, cum s'a întâmplat cu dumnezeescul şi marele Apostol PaveL. Căci părerile cari se nasc din atenţia îndreptată numai la litera Scripturii şi socotinţele pătimaşe ce se ivesc din privirea celor văzute numai cu simţurile, sunt cu adevărat solzi aşezaţi pe puterea străvăzătoare a sufletului, cari împiedecă străbaterea lâ Cuvântul neştirbit al adevărului.2 76. Dumnezeescul Apostol Pavel zice că are numai din parte cunoştinţa Cuvântului.3 Iar. marele Evanghelist loan zice că a văzut slava Lui: „Am văzut, zice, slava Lui, slavă ca a Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr".4 Sfântul Pavel a spus că are numai din parte cunoştinţa Cuvântului ca Dumnezeu. Căci se cunoaşte numai într'o măsură oarecare din lucrări. Deoarece cunoaşterea Lui după psihologic modern al cuvântului, ei e un act subţire de sesizare a unei prezenţe simple spirituale. Încă Origen vorbise de „simţirea nesensibilă" (afotb]Olţ odx atodijcfj). Grigorie de Nisa ii spune „simţirea unei prezenţe oarecare" (afofojoic rcapoualaţ «vi?; Cant. horn, 11; P. G. 44, 1001 B), iar Diadoch o desvoltă original, in sensul eă sufletul părăseşte cele cinci simţuri externe când se actualizează simţul spiritual cel unic şi mistic al mintii. Peştera e ascunzişul cunoştinţii tainice, dar ea se află numaidecât pe muntele Horeb, adică pe culmea deprinderii intru virtute. Cel ce-a ajuns la cunoştinţă, au trebue să părăsească virtutea. 1 Sau raţiunea adevărului. 2 Numai mintea curăţită de solzi sau desbrăcată de văluri vede—ade-vărnl sau pe Logosul desvăluit de văluri. Vălurile de pe minte, devin văluri ee acopere adevărul. Interesantă sugestie pentru interpretarea categoriilor kantian* sau de orice fel, cari prelueră „lucrul in «ine", realitatea goală, adu-•ându-nc-o la cunoştinţă numai disimulată de văluri, sau categorii ■ » I Cor. 13, 9. 4 loan 1, 14. «WyV Maxim Mărturisitorul 197 fiinţă şi ipostas nU e cu putinţă în nici un fel nimănui, fiind la fel de inaccesibilă tuturor îngerilor şi oamenilor. Sfântul loan însă, care a cUnoscut raţiunea întrupării Cuvântului în chip desăvârşit, atât cât e cu putinţă oamenilor, a spus că a văzut slava Cuvântului ca trup, adică a văzut f aţiunea sau scopul pentru care Dumnezeu s'a făcut om, plin de har şi de adevăr. Căci nu întrucât e Dumnezeu după fiinţă şi de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl a fost dăruit cu har Unul născut, ci întrucât s'a făcut după iconomie prin fire om şi tte o fiinţă cu noi, a fost dăruit cu har pentru noi cari avem trebuinţă de har; şi din plinirea Lui primim necontenit, la orice înaintare a noastră, harul pe măsura noastră. Prin urmare cel ce păzeşte în sine nepătat cuvântul [raţiunea] Cuvântului lui Dumnezeu, care s'a întrupat pentru noi, va primi slava plină de har şi de adevăr a Celui ce S'a slăvit şi S'a sfinţit pe Sine pentru noi ca om în timpul petrecerii Lui între noi. „Căci când se va arăta Acela, zice, asemenea Lui vom fi".1 77. Până când sufletul trece din putere în putere şi din slavă în slavă, adică înaintează din virtute în virtute mai mare şi urcă din cunoştinţă în cunoştinţă mai înaltă, nu încetează de a fi departe de patria sa, precum s'a spus: „De mult nemerniceşte sufletul meu".* Căci lungă este distanţa şi mare e mulţimea cunoştinţelor pe cari trebue să le străbată „până ce va ajunge la locul cortului minunat, până la casa lui Dumnezeu, în glas de bucurie şi de mărturisire şi în sunet de sărbătoare".3 El adaugă la cuvintele pline de înţeles alte cuvinte pline de înţeles în înaintarea sa în contemplaţiile dumnezeeşti, sporind totodată în veselia minţii pentru cele văzute, adică în 1 I loan 3. 2. * Ps. 119, 6. 3 Ps. 41. 5. V 198 Filocaiia Maxim Mărturisitorul 199 bucuria şi mulţumirea corespunzătoare.1 Căci toţi cei ce au primit Duhul harului le sărbătoresc acestea, strigând în inimile lor: „Avva Părinte!"2 78. „Locul cortului minunat" este deprinderea nepătimaşă şi neştirbită a virtuţilor. Cuvântul lui Dumnezeu, coborîndu-se în această deprindere, împodobeşte sufletul ca pe un cort, cu feluritele frumuseţi ale virtuţilor. Iar „casa lui Dumnezeu" este cunoştinţa alcătuită din multe şi felurite vederi [contemplaţii]. Dumnezeu, sălăşluindu-se prin ea în suflet, îl umple de belşugul înţelepciunii. „Glasul de bucurie" este săltarea sufletului pentru bogăţia virtuţilor. Iar „glasul de mărturisire" este mulţumirea pentru participarea plină de slavă la ospăţul înţelepciunii In sfârşit „sunetul" este doxologîa tainică şi neîntreruptă, alcătuită din amestecarea amândurora, a bucuriei şi y a mărturisirii.3 79. Cel ce a luptat vitejeşte cu patimile trupului şi a războit cu tărie duhurile necurate şi a alungat din ţinutul sufletului său gândurile lor, să se roage 1 După ce. in cap. 76 s'a făcut deosebirea intre plinirea (tX/jptOJia) harului şi adevărului aflătoare în Iisus ca om şi intre dumnezeirea Lui fiintială, această pliramă fiind una cu lucrările dumnezeeşti destinate lumii create. (Sofia) şi după ce a spus că noi din această (pliromă aşezată în firea lui omenească primim treptat la orice înaintare spirituală, în acest cap. arată cât de lungă' este distanta până la casa noastră cea adevărată, sau până la casa lui Dumnezeu, pe care trebue să o parcurgem î prin această înaintare. Energiile divine cobortte la noi, deşi infinite din prima clipă ce începem să le primim, seltntind pe o distantă infinită până la fiinţa divină, care este „de infinite •ri infinit" deasupra lor. Lumea Sofiei este un câmp infinit, deschis progresului etern de sofianizare a creaturii, adecă de Indumnezeire, sau de creştere a energiilor divine în ea, devenită subiect" după har al lor. ' « Gal. 4, 6.. * Pe de o parte progresul în împărtăşirea de înţelepciunea dumnezeească (Sofia) este nesfârşit, dar pe de alta, când omul a părăsit tot ce e creat şi deci schimbăcios şi nestatornic, nemaiavând în sine decât .energiile necreate divine şî deci neclintirea in virtute şi tn cunoştinţă, a ajuns acasă. să i se dea inimă curată şi să i se înnoiască duh drept întru cele dinlăuntru,1 adică să fie golit cu desăvârşire de gândurile întinate şi să fie umplut prin har de gândurile dumnezeeşti, ca să devină astfel în chip spiritual o lume a lui Dumnezeu, strălucită şi mare, alcătuită din vederi [contemplaţii] morale, naturale şi teologice.2 80. Cel ce şi-a făcut inima curată, cunoaşte nu numai raţiunile celor inferioare şi de după Dumnezeu, ci priveşte întru câtva şi în Dumnezeu însuşi, după ce a trecut peste to#te; iar acesta este capătul cel mai de pe urină al bunătăţilor. In această inimă venind Dumnezeu, binevoeşte să-şi sape în ea prin duh trăsăturile proprii, ca în nişte table ale lui Moise. Şi aceasta în măsura în care acea inimă a sporit prin făptuire şi contemplaţie, după cuvântul ce porunceşte tainic: ^Sporeşte!"3 81. Inimă curată poate se numeşte aceea care nu mai are în nici un fel nici o mişcare naturală, spre nimic. In aceasta venind Domnul, pentru simplitatea ei desăvârşită, îşi înscrie legile Sale ca într'o tăbliţă bine netezită. 82. Inimă curată este aceea, care îşi înfăţişează memoria sa lui Dumnezeu cu totul fără formă şi fără chip, gata să se lase însemnată numai de întipăririle Lui, prin cari obişniieşte să se facă arătat.4 1 Ps. 5SS. 12. > * Inima.curată e un dâr de sus, care tntrece orice efort omenesc. Sufletul a fost considerat încă de Philo şi Origen" ca lume duhovnicească (Balthasar, o. c. 91). Inima aceasta devine o lume tot mai mare pe măsură ce primeşte In ea tot mai mult din lumea raţiunilor şi energiilor divine (Sofia). * Facere 35. Îl. * Ideea lui Evagrie că mintea sau inima trebue să • devină fără formă, dacă vrea să contemple pe Dumnezeu, e complectată în cap. 80—82 ca ideea că Dumnezeu îşi înscrie în ea trăsăturile, semnele, formele sale. T6ltO{ la Maxim Înseamnă şi modelul originar, ideea lucrului în Logos (cap. 2, 60). 200 Filocalia 83. Mintea lui Hristos, pe care o primesc Sfinţii» după cuvântul: „Iar noi avem mintea lui Hristos",' nu vine în noi ca să ne lipsească de puterea noastră mintală, nici ca să întregească mintea noastră, ci ca să lumineze, prin calitatea ei, puterea minţii noastre şi să o ducă la aceeaşi lucrare cu a Lui. Găci mintea lui Hristos eu zic că o are cel ce cugetă ca El şi prin toate îl cugetă pe El.2 84. Trup al lui Hristos nî se zice că suntem, după cuvântul: „Iar noi suntem trupul lui Hristos şi mădulări din parte",3 nu fJ|odcă ne-am lipsi de trupurile noastre şi ne-am face trupul Lui, nici fiindcă Acela s'ar preschimba în noi după ipostas, sau s'ar tăia în mădulare, ci fiindcă lepădăm stricăciunea păcatului, după asemănarea trupului Domnului. Căci precum Hristos era după fire om fără de păcat, având trup şi suflet aşa şi noi, cei ce-am crezut în El şi ne-am îmbrăcat în El în duh, putem fi prin voia li-beră fără de păcat în El. Privirea acestor fircoi, echivalează cu privirea lumii in Dumnezeu. Tot CtiltO£" se numeşte modelul cortului văzut de Moise pe Sinai, pe când idolii Iudeilor se numesc âwzizimoi, contramodele. De aci urmează că cel ce^contemplă pe Dumnezeu e modelat după modelul originar al fiintii sale, mintea lui fiind ridicată insă peste toate formele finite. E o modelare necontenită prin care fiinţa omului e adusă tot mai aproape de modelul său, intrând totodată in legătură tot mai strânsă cu modelele tuturor lucrurilor. —: Interesant e că inima curată e considerată aci inima care şi-a oprit orice mişcare naturali, ca mişcare ce prin Însuşi faptul că e finită nu poate sesiza pe Dumnezeu, ci se opreşte la lucrurile mărginite. Chiar când vrea să vizeze prin vreunul din ele pe Dumnezeu, o face intr'o formă imperfectă, nedemnă de Dumnezeu. 1 I Cor. 2, 16, ' " * Sălăşluirea lui Hristos in noi nu are ca efect o absorbire a spiriUdui creat in Logosul divin, ci o activare divină şi supranaturală a iacultăţii naturale, ceea facultate rămâne naturală. Cum zice Sf.Maxim in altă parte: „Căci niciodată harul nu distruge puterea naturii. Dimpotrivă: el face natura subită prin abuzul nenatural iarăşi capabilă de activttatea ei naturală" (Quaest„ adi Thalas 59; 90, 608 A). 8 I Cor. 12, 27. . . Mexim Mărturisitorul 20 W 85. In Scriptură sunt veacuri temporale, apoi de acelea cari cuprind sfârşitul altor veacuri, după cuvântul: „Ci acum la sfârşitul veacurilor" şi următoarele.1 Şi iarăşi alte veacuri, slobode de natura temporală, după veacul din timpul de faţă, care e la sfârşitul veacurilor, potrivit cuvântului: „Ca să se arate în veacurile ce vor veni bogăţia Lui covârşitoare" şi cele următoare.2 Mai aflăm în Scriptură şi mulţime de veacuri trecute, prezente şi viitoare. Iar unele veacuri sunt veacuri ale veacurilor; apoi e veacul veacului, timpuri veşnice şi neamuri legate de veacuri. Nu vom spune acum ce vrea să indice Scriptura prin veacuri temporale,, ce prin timpuri şi neamuri veşnice, cari sunt simplu veacurile şi cari veacurile veacurilor, ce este veacul şi ce veacul veacului. Căci dacă am face-o aceasta, am lungi mult peste intenţie cuvântul nostru. De aceea vom lăsa celor iubitori de învăţătură să cerceteze acestea şi ne vom întoarce la scopul pentru care am scris acestea. 86. Ştim că, după Scriptură, este ceva mai presus de veacuri. Că este aceasta, a spus-o Scriptura. Dar ce este aceasta, nu a arătat Se zice adică în ea: „Domnul împărăteşte îrr veac şi după aceea".3 Deci este ceva mai presus de veacuri: Împărăţia adevărată a lui Dumnezeu. Căci nu e îngăduit a spune că împărăţia lui Dumnezeu a început, sau că ea cade sub veacuri şi timpuri. Iar aceasta credem că este moştenirea celor ce se mântuesc, lăcaşul şi locul lor, precum ne învaţă cuvântul cel adevărat; ea e ţinta celor ce sunt mişcaţi de dorinţă spre ultimul lucru dorit şi la care ajungând, primesc încetarea oricărei mişcări, întru cât nu mai este vreun timp sau vreun veac pe care trebue să-1 străbată. Căci ei au ajuns după toate la 1 Evr. 9, 26. « Ef. 2, 7. * Ieşire 15, 18. 202 Filocaiia Dumnezeu, care este înainte de toate veacurile şi la care nu poate ajunge firea veacurilor.1 87. Câtă vreme este cineva în viaţa aceasta, chiar de ar fi desăvârşit după starea de aici şi în fapte şi în contemplaţie, are numai în parte cunoştinţa, pro-rocia şi arvuna Duhului, dar nu plinătatea însăşi. Dar când va ajunge, după isprăvirea veacurilor, la sfârşitul desăvârşit, când se va arăta celor vrednici faţă Cătră faţă însuşi Adevărul de sine stătător, nu va mai avea numai o parte din plinătate, ci va primi prin împărtăşire însăşi plinătatea harului. „Căci vom ajunge toţi, zice Apostolul, [adică cei mântuiţi] la starea bărbatului desăvârşit, la măsura plinătăţii lui Hristos,"2 în care sunt „ascunse comorile ştiinţii şi ale înţelepciunii".3 Arătându-se aceasta, ceea ce e din parte va înceta. 88. Întreabă unii, cum va fi starea celor ce se învrednicesc de desăvârşire în împărăţia lui Dumnezeu? Va fi una de înaintare şi de strămutare, sau de identitate nemişcată? Apoi cum trebue să înţelegem că vor fi trupurile şi sufletele ? La acestea ar putea. răspunde cineva, dându-şi cu părerea, că precum în viaţa trupească rostul mâncării este îndoit, unul pentru creştere, iar altul pentru susţinerea celor ce se hrănesc [căci până ajungem la desăvârşirea staturii trupeşti, ne hrănim în vederea creşterii, iar după ce trupul se opreşte din sporirea în mărime, nu se mai nutreşte pentru creştere, ci pentru susţinere], aşa şi în privinţa sufletului, rostul nutririi este îndoit. Căci se 1 împărăţia lui Dumnezeu e mai presus de mişcarea de devenire a celor create. Cei ce ajung In ea se odihnesc de orice mişcare. La ea nu ajunge nimeni prin mişcarea naturală a spiritului, ci vine ca un dar al lui Dumnezeu, «a o Încoronare a acestor eforturi, dar când ele au încetat. Ea e ultimul lucru dorit spre care tindem şi acesta e un nou. motiv pentru care ajunşi la ea, ne odihnim de orice mişcare temporală. ' Ef. 4, 13. * I Cor. 13, lt. Col. 2, 3. Maxim Mărturisitorul 203 nutreşte înaintând în virtuţi şi contemplaţii, până când, străbătând toate lucrurile, ajunge la măsura plinătăţii lui Hristos. Ajungând însă la aceasta, se opreşte din înaintarea în creştere şi sporire prin cele ce sunt la mijloc, nutrindu-se nemijlocit cu ceea ce e mai presus de înţelegere şi de aceea poate mai presus de creştere. De aci înainte, primind un soiu de hrană ne-stricăcioasă spre păstrarea desăvârşirii deiforme ce i-a fost dăruită şi împărtăşindu-se de dulceţea nesfârşită a acelei hrane, prin care primeşte puterea de a fi veşnic la fel de fericit, devine Dumnezeu prin împărtăşire de harul dumnezeesc, odihnindu-se de toate lucrările minţii şi ale simţirii şi deodată cu aceasta dând odihnă şi tuturor lucrărilor naturale ale trupului, care se îndumnezeeşte şi el împreună cu sufletul, prin împărtăşirea de îndumnezeire pe potriva lui. Aşa încât nu se mai vede decât Dumnezeu atât prin suflet cât şi prin trup, însuşirile naturale fiind biruite prin Covârşirea slavei.1 1 Este viaţa.eternă statică sau dinamică? Aceasta era marea întrebare a lui Origen şi Grigorie de Nisa, Origen rămăsese la un dualism nesatisfăcător al stării şi al mişcării, întrucât mişcarea o socotea legată de lumea finită, iar starea nu o socotea ca o mişcare împlinită, ci numai ca o oprire ce implica pericolul plictiselii. Sf. Grigorie a introdus cu îndrăsneala ideea mişcării veşnice, împlinite şi fericite, care depăşea contradicţia dintre stare şi mişcare, ba chiar realiza o identitate (Vita Moysis, P. G. 44, 406). Sf. Maxim caută deasemenea o împăcare, dar deosebind mai categoric ca sf. Grigorie mişcarea din lumea finită de elementul de mişcare ce intră in starea din viaţa eternă. In sensul acestei sinteze vorbeşte el de „mobilitatea nemişcată" sau „nemişcarea mobilă" (Quaest. ad Thalas. 90, 769 A), sau cum spune in cap. acesta tde o gustare 'necontenită a bunurilor spirituale, însă nu în vederea creşterii, ci a conservării desăvârşirii dobândite. In cap. 25 se spunea că atunci nu va mai fi nici o „distanţă Spaţială" între Dumnezeu şi cei vrednici. Propriu zis distanţă spaţială nu e nici când, dacă Dumnezeu e pretutindenea de fată. Prin aceasta se spune că nu va mai fi nimic la mijloc Intre vederea noastră şi Dumnezeu. Pentrucă toate se îndumnezeesc sau se sofianizează. adică tot ce e creat în toate se copleşeşte de atributele dumnezeeşti. Toate se îmbracă In Dumnezeesc, ca Într'o lumină de soare, şi deci dumnezeescul e văzut Întâi şi prin străveziul Lui făpturile revenite la El şi in El, Ele după fiinţă rămân făpturi, nu devin înseşi izvoare ale atributelor divine şi aceasta exclude orice panteism. Dar toate trăesc ia concret prin atributele lui Dumnezeu şi in Dumnezeu, Insă cu conştiinţa lor 204 Filocalia Maxim Mărturisitorul 205 89. întreabă unii dintre cei iubitori de învăţătură: în ce va consta deosebirea dintre locaşurile, şi făgăduinţele veşnice? Se vor deosebi după aşezarea locală, sau după calitatea şi cantitatea duhovnicească proprie fiecărui locaş? Unora li se pare adevărată prima părere, altora cea de-a doua. Dar cel ce a cunoscut că „împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" 1 şi că „la Tatăl multe locaşuri isunt",2 socoteşte mai adevărată părerea a doua.3 90. întreabă unii: care este deosebirea între împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia Cerurilor? Se deosebesc în substanţă, sau numai în idee. Către aceştia trebue spus că se deosebesc, dar nu în sub- de făpturi deosebite fiinţial de Dumnezeu. Astfel dacă in viaţa de aici vedem întâi făpturile şi abia prin ele cu mare greu pe Dumnezeu, atunci vom vedea întâi pe Dumnezeu şi în lumina lui străvezie toate făpturile într'un mod cu mult mai clar şi mai deplin şi mai adânc de cum le vedem în obiectivitatea pământească. Aflându-se făpturile în Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că ele nu mai sporesc să se îndumnezeească în El. Căci nu se află în fiinţa Lui, ci în mediul sofiânic al energiilor Lui, mai infinit ca un ocean. Desigur Dumnezeu ca subiect e în întreg acest mediu şi cine se află în el e în „faţa" lui Dumnezeu. Dar interiorul subiectului divin e deosebit de mediul acesta al manifestărilor Lui. In interiorul acelui mediu încă sunt trepte şi pe ele lumile Îngereşti şi categoriile drepţilor. Iar Iisus Hristos ii cuprinde şi ii-străbate pe-toţi. Deci pe de oparte nu e nici o distanţă intre Dumnezeu şi fiecare drept, dar pe de - alta fiecare are o „cale atât de lungă" pe care să înainteze în Dumnezeu. Dar întrucât această sporire în îndumnezeire nu e o creştere a facultăţilor naturale, căci acestea toate s'au oprit din creştere după ce s'au desăvârşit, ci o sporire prin pătimirea lucrării divine, e just să se spună pe de altă. parte că făpturile în viaţa viitoare „stau". 1 loan 14, 2. 2 Lc. 17, 21. ' Deci diferitele locaşuri din cer nu se deosebesc spaţial, ci exprimă progresul sufletului dintr'o sferă într'alta, Sf. Grigorie de Nisa socoteşte că sufletele se deosebesc numai după gradul de înălţime al virtuţii. Sf. Maxim înlătură şi el distanţa spaţială (cap, 11, 25), Ce înseamnă insă calitate şi cantitate? Evagrie socoteşte rugăciunea celui activ-cantitate, iar a celui contemplativ calitate (Despre rugăciune, Filoc. rom. vol. I, ed. I, p. 75). „Cantitatea" sufletului este deci gradul de virtute practică, „calitatea" este cunoştinţa dobândită. Sf. Grigorie de Năzianz explică „locaşurile cele multe" ca grade de virtute dobândite şi cere să nu rămână nimeni într'unul, ci sâ treacă prin. toate (Or, 14, 5; P. G. 35, 86 B). , stanţă. Căci amândouă sunt una după substanţă. Deci se deosebesc pentru cugetare.* Căci împărăţia Cerurilor este posesiunea cunoştinţii curate a lucrurilor după raţiunile lor din. Dumnezeu, iar împărăţia hii Dumnezeu este împărtăşirea prin har de bunătăţile pe cari le are Dumnezeu prin fire. Cea dintâi e la sfârşitul lumii create, iar cea de-a doua, deosebită de prima în idee, după sfârşitul lumii.1 91. Cuvântul: „S'a apropiat împărăţia Cerurilor" nu însemnează, pe cât socotesc, o scurtare a timpului „Căci nu vine în chip văzut, nici nu vor spune: iat-o. aici, sau iat-o acolo". Ci ea este afecţiunea lăuntrică a celor vrednici faţă. de ea. Căci „împărăţia lui Dumnezeu, zice, înlăuntrul vostru este".2 92. împărăţia lui Dumnezeu şi Tatăl este în potentă în toţi cei ce cred; iar în lucrare, în cei ce au lepădat din dispoziţia lor toată viaţa Vlupă fire a sufletului şi a trupului şi au dobândit numai pe cea a duhului, încât pot zice: „Nu mai trăesc eu, ci Hristos trăeşte în mine" [Gal 2, 20]. 93. Unii spun că împărăţia Cerurilor este petrecerea celor vrednici în cer; alţii, starea asemenea cu îngerii a celor mântuiţi; iar alţii, însuşi chipul frumuseţii dumnezeeşti, pe care-1 au aceia cari poartă icoana Celui ceresc.3 După cât mi se pare, toate trei părerile consună cu adevărul Căci harul viitor se 1 E problema raportului între Logos (sau Dumnezeu) şi Sofia, desbătută mai târziu. In Logos se află deodată energiile divine şi lumea, ca ansamblu de idei eterne ale lucrurilor (Sofia). După Sf, Maxim ele nu sunt despărţite ca două realităţi substanţiale, dar totuşi pentru cugetare nu se confundă. De aceea, contemplarea ideilor lumii în Dumnezeu, oricât ar fi de desăvârşită, nu e tot «na cu participarea la energiile Iui Dumnezeu Însuşi. Altfel socotea Origen: pentru el nu era deosebire intre cele doua împărăţii, ceea ce ducea, -aşor la absorbirea lumii în fiinţa lui Dumnezeu. 1 Lc, 17, 21. 8 I Cor. 15, 49. r 206 Filocaiia dă tuturor, după măsura dreptăţii lor calitative şi cantitative.1 / 94. Până ce străbate cineva bărbăteşte prin luptele dumnezeeşti ale filosof iei lucrătoare, ţine în sine Cuvântul, care a venit în lume dela Tatăl, prin porunci. Dar după ce a lăsat în urmă luptele cu fapta împotriva patimilor, dovedindu-se biruitor al patimilor şi al dracilor, şi a trecut la filosof ia cunoaşterii prin contemplaţie, îngădue Cuvântului, în chip tainic, să părăsească iarăşi lumea şi să meargă la Tatăl. De aceea zice Dqmnul ucenicilor: „Voi maţi iubit pe Mine şi aţi crezut că dela Dumnezeu am ieşit. Eu dela Tatăl am ieşit şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl".2 Lume numeşte, poate, lucrarea ostenitoare a virtublorvcu fapta. Iar Tată, starea minţii cea mai presus de lume şi slobodă de tot cugetul păjnântesc, dela care Cuvântul lui Dumnezeu vine în noi, punând capăt luptei împotriva patimilor şi a dracilor.* 95. Cel ce a putut omorî prin fapte mădularele cele de pe pământ4 şi birui prin Cuvântul din porunci5 lumea patimilor în el, nu va mai avea nici un necaz, odată ce a părăsit lumea şi se află în Hristos, care a biruit lumea patimilor şi dărueşte toată pacea. Căci cel ce n'a lepădat împătimirea după cele materiale, va avea pururea necaz, schim-bându-şi înclinările voii, deodată cu cele ce se schimbă prin firea lor. Dar cel ce a ajuns în Hri- 1 Vezi cap. 89. * loan 16, 27. * Ne ridică de pe treapta primă a făptuirii, pe a doua a cunoştinţii. 4 Colos. 3, 5, 1 Logosul din porunci sau virtuţi e totodată raţiunea din porunci sa* din virtuţi, prin care omoară iraţionalitatea patimilor sau eliberează raţiunea din robia patimilor, făcând-o fermă In obiectivitatea ei, prin care poate cunoaşte adevărul. ' Maxim Mărturisitor»! 207 stos nu se va mai resimţi în nici un fel de schim- ( barea şi stricarea celor materiale. De aceea zice Domnul: „Acestea le-am grăit vouă, ca în Mine pace sa aveţi. In lume necazuri veţi avea; dar îndrăsniţi,, Eu am biruit lumea".1 Cu alte cuvinte: In Mine, Cuvântul Virtuţii, aveţi pace, izbăviţi fiind de vârtejul şi de tulburarea produsă de patimi şi de lucrurile materiale; dar în lume, adică în împătimirea după cele materiale, aveţi necazuri, pentru schimbarea şi stricarea neîncetată a lor. Căci necazuri au amândoi: atât cel ce săvârşeşte virtutea, pentru osteneala şi durerea împreunată cu ea, cât şi tcel ce iubeşte lumea, pentru nedobândirea statornică a celor materiale. Dar cel dintâi are necazuri mântuitoare; iar cel de al doilea necazuri stricătoare şi pierzătoare.. Amândurora le este Domnul uşurare: celui dintâi, pentrucă-1 odihneşte în Sine de ostenelele virtuţii, ridicându-I la contemplaţie prin nepătimire; celui de-al doilea, pentru că-i smulge împătimirea după cele stricăcioase, prin pocăinţă. 96. Scrisoarea din titlul vinei Mântuitorului, L-a arătat pe Cel răstignit, ca împărat şi Domn al filosofiei practice, naturale şi teologice.2 Căci zice că s'a scris în latineşte, elineşte şi evreeşte. Prin latineşte înţeleg filosofia practică, deoarece împărăţia Romanilor a fost rânduită, după Daniil, să fie cea mai bărbătească dintre toate împărăţiile de pe pământ; iar propriu înţelepciunii practice, mai mult decât orice, este bărbăţia. Prin elineşte, contemplaţia naturală, deoarece neamul Elinilor s'a ocupat, mai mult ca ceilalţi oameni, cu filosofia naturală. Iar prin evreeşte, cunoştinţa tainică despre Dum- 1 loan 16, 33. * Cele trei trepte ale urcuşului duhovnicesc: fapte, contemplarea naturii" şi cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu. ) 208 Filocalia nezeu, deoarece acest popor a fost închinat în chip vădit lui Dumnezeu, pentru părinţii lui. 97. Trebue să fim nu numai omorâtorii patimilor trupeşti, ci şi pierzătorii gândurilor pătimaşe din suflet, după Sfântul care zice: „In dimineţi am ucis pe toţi păcătoşii pământului, ca să pierd din cetatea Domnului pe toţi cei ce săvârşesc fărădelegea",1 adică patimile trupului şi gândurile nelegiuite ale sufletului. 98. Cel ce păzeşte calea virtuţilor, nevătămată, cu evlavie şi dreaptă cunoştinţă, fără aplecarea într'o parte sau într'alta, îşi va da seama de venirea la el a lui Dumnezeu, prin nepalimire. -„Capta-voiu şi voiu înţelege în calea cea fără prihană de unde vei veni la mine".2 Cântarea arată făptuirea virtuoasă; iar înţelegerea, cunoştinţa care se adaugă la virtute, prin care simte venirea lui Dumnezeu, cel ce aşteaptă pe Domnul, priveghind prin virtuţi 99. începătorul în evlavie nu trebue să fie dus la împlinirea poruncilor numai de bunătate, ci trebue să fie şi războit adeseori cu asprime, ca să-şi amintească dreptăţile dumnezeeşti; pentrucă nu numai să iubească cu dor cele dumnezeeşti, ci să se şi reţină cu frică dela păcat: „Cânta-voiu, zice, mila şi judecate Ta Doamne" [Ps. 100, 1]. El trebue sa cânte lui Dumnezeu cu dragoste, desfătându-se, dar să deschidă gura spre cântare cu frică. 100. Cel ce şi-a adaptat trupul sufletului, prin virtute şi cunoştinţă, s'a făcut chitară a lui Dumnezeu şi flaut şi biserică. Chitară, fiindcă păzeşte bine armonia virtuţilor; flaut, pentrucă primeşte prin vederile [contemplaţiile] dumnezeeşti insuflarea Duhului; biserică, deoarece, pentru curăţenia minţii, S'a făcut locaş al Cuvântului.3 1 Ps, 100. 8. 1 Ps. 100, 2. * Iarăşi cele trei trepte ale urcuaului. Al* cdai dintre iteţl PărlnUlnl nostru MAXIM MAETUBISITOEUL întrebări, nedumeriri şi răspunsuri1 întrebarea 1 Cari sunt mrtuţile sufletului şi cari ale trupului? Răspuns Virtuţile sufletului sunt acestea: iubirea, sme-trenia, blândeţea, îndelunga răbdare, îngăduinţa, ne-pomenirea răuhri, nemânierea, neînfurierea, neză-vistia, nejudecareâ, necăutarea la slăvi, milostenia, neprihănirea, neiubirea de argint, compătimirea, lipsa de trufie, Mpsa de mândrie, străpungerea inimii. Iar virtuţile trupului simt: Culcarea pe jos, privegherea, postul, înfrânarea, sărăcia, neîmprăştierea. întrebarea i Ce înseamnă ce s'a zis de Apostol: nCânt cu duhlii, dar cânt şi ca mintea"?2 Răspuns Cântă cineva cu duhul când rosteşte numai cu limba cele cântate. Şi cântă cu mintea, când, cunoscând înţelesul celor cântate, se veseleşte în contemplarea lor. 1 Migne P. G. 90, 785—856, cm titlul latinesc prescurtat „QuaesUones *t Dabia". * I Cor. 14, 15. J4 210 filocaiia întrebarea 3 Ce înseamnă: „In fărădelegi m'am zămislit şi în păcate m'a născut maica mea"?1 Răspuns Scopul de mai înainte al lui Dumnezeu a fost să nu ne naştem prin legătura nuntii din stricăciune. Dar călcarea poruncii a adus nunta, fiindcă a greşit Adam, adică a nesocotit legea dată lui de Dumnezeu. Deci toti cei ce se nasc din Adam, „s'e zămislesc în fărădelegi", căzând sub osânda protopărintelui. Iar jk păcate m'a născut maica mea", însemnează că Eva maica cea dintâi a noastră a tuturor, a născut în păcat, ca una ce s'a aprins spre plăcere. De aceea şi noi căzând sub osânda maicii, zicem că ne naştem în păcate. întrebarea 4 Ce însemnează cuvântul spus de Apostol: „Să fiu anatema dela Hristos pentru rudeniile mele"?* Răspuns ■ Aş dori, zice, să fiu predat de Hristos diavolului, ca să fiu chinuit şi să sufăr pentru Israil pedepsele pe cari le datorează el din pricina neCredinţii m Dumnezeu, numai câ să se mântuiască, aşa cum şi Domnul s'a dat pe Sine şi s'a făcut pentru noi blestem* întrebarea 5 In câte feluri păcătueşte omul? Răspuns Socotesc că în patru feluri păcătueşte omul: prin răpire, prin amăgire, prin neştiinţă şi prin aplecare ____ i 1 Ps. 50. 7. * Rom. 9, 3. * Gal. 2. 10; 3. 13. Maxim Mărturisitorul 211 [dispoziţie] sufletească. Primele trei feluri aduc pe om uşor la recunoaşterea păcatului şi la pocăinţă. Dar cel ce păcătueşte din aplecare sufletească şi nu vine la pocăinţă nici în urma experienţii, nici cu trecerea vremii, va avea parte^ de chinuri în chip sigur. întrebarea 6 Ce vrea să spună Domnul în Evanghelie prin cuvintele: „Două paseri se vând pe un asariu"?1 Răspuns Zic unii că asarul cuprinde zece bănuţi. Iar prin zece se arată litera L Dar această literă e începutul numelui Domnului Iisus Hristos. Deci prin numele Domnului se răscumpără noul şi vechiul popor; şi omul dinlăuntru şi cel din afară. întrebarea 7 Ce înseamnă cuvântul spus de Ilie şi repetat de Etiseiu: „Unde este Dumnezeu Afu"?2 Răspuns Se tălmăceşte în trei feluri: Unde este Dumnezeul Tatălui meu ? Sau: Unde este Dumnezeul mai marelui meu? Sau: Unde este Dumnezeul celui ce s'a ascuns ? întrebarea 8 De câte feluri sunt alegoriile şi ce sunt tropii? Răspuns Alegoria se foloseşte de lucruri neînsufleţite, ca munţi, dealuri, pomi şi celelalte. Tropii de mădularele 1 Mt 10, 29. Zace aaari erau ua dinar. Deci asarul era un bănuţ foarte mărunt Iar asarul area şi el 10 bănuţi. * IV Regi 2, 14. 212 Filocaiia noastre, cum e capul, ochii şi celelalte. Căci tropul înseamnă schimbare (itp&teadai).1 întrebarea 9 Ce înseamnă cuvântul din Psalmi: „Şezănd cleveteai pe fratele tău şi unelteai sminteală contra fiului maicii tale?" 2 Răspuns Cel ce bârfeşte activitatea celui de aceeaşi ere-dintă şi stărue în defăimarea lui, pe drept cuvânt e socotit clevetitor al fratelui său; iar cel ce ponegreşte, purtat de pismă, pe cer împodobit cu înţelepciune, şi sminteşte pe toţi, cu adevărat unelteşte sminteală contra fiului maicii sale. întrebarea 10 Fiindcă în cap. 100 al sf. Diadoh e scris că unii vor fi judecaţi în veacul viitor prin foc şi aşa se vor curaţi, te rog să-mi descoperi înţelesul acestor cuvinte. Răspuns Cei ce au dobândit iubirea desăvârşită faţă de Dumnezeu şi şi-au înălţat în văzduh aripile sufletului prin virtuţi, se răpesc în nouri şi la judecată nu vin, cum zice Apostolul. Iar cei ce nu au câştigat cu totul desăvârşirea, ci au păcate şi isprăvi. bune laolaltă, % vin. la locul de judecată şi acolo, fiind arşi oarecum prin cercetarea faptelor bune şi rele, dacă se va îngreuna cumpăna celor bune se vor isbăvi de munci întrebarea 11 . Despre diferite dreptăţi. 1 1 Nota lui Combefis, Migne P. G. 90, 792, dă ca exemplu de foloaka tropica a mădularelor omeneşti „Cântarea Cântărilor''. « P». 49, 20. Maxim Mărturisitorul 213 Răspuns înţelepţii în cele dumnezeeşti zic că sunt trei dreptăţi: omenească, îngerească şi dumnezeească. Cea omenească zic că este împărţirea egală şi cinstită a lucrurilor'văzute ale lumii; cea îngerească, împărtăşirea îmbelşugată a cunoştinţii dumnezeeşti; iar cea dumnezeească spun că stă în a suferi pentru cei păcătoşi. întrebarea 12 Pentru ce Domnul, certându-l pe Petru, i-a zis: „Satano"?1 Răspuns Domnul nu l-a numit pe Petru Satana în înţeles injurios. Toate cele de cari s'a lipsit Domnul ni s'au făcut nouă pricină de bunuri pozitive: astfel moartea Lui ni s'a făcut nouă viaţă; ocara Lui ni s'a făeut nouă slavă. Aceasta neştiind-o Apostolul Petru, când a spus Domnul că va pătimi, a socotit, potrivit cu firea lucrurilor, că e cu neputinţă să moară Viaţa, sau să fie necinstită Slava cea atât de mare. Domnul, înlăturând această judecată şi yrând să arate că nu trebue căutată o ordine a firii in cele mai presus de fire, a hotărît să pricinuiască bunuri pozitive prin cele contrare lor: prin moarte viaţă, prin ocară slavă. Deci acestei judecăţi ce i se opune, îi zice: „Mergi înapoia mea", în loc de: „Urmează hotărîrii mele şi nu păşi înainte, luându-te după ordinea lucrurilor". Căci numele de Satana se tălmăceşte: cel ce se opune. Deci Domnul nu l-a rostit în mod injurios, ci oarecum a zis: tu, cel ce te opui intenţiei mele! întrebarea 13 Fiindcă celor ce nu înţeleg înălţimea cugetării lui 1 Mt. 16, 23. 214 Filocalia Grigorie al Nisei,1 li se pare că admite în multe locuri restaurarea (apocatastasmj, te rog spune-mi ce ştii despre ea? Răspuns Biserica cunoaşte trei restaurări [apocatastase]. Una ea fiecăruia în parte, pe temeiul virtuţii; prut aceasta se restaurează fiecare ins care a împlinit în * sine raţiunea virtuţii. A doua e aceea a firii întregi la înviere; e restaurarea în nestricăciune şi nemurire. Iar a treia, de care vorbeşte mai mult în tratatele sale Grigorie al Nisei, este restaurarea puterilor sufleteşti, căzute prin păcat, în starea în care au fost create. Căci precum toate îşi vor primi prin învierea trupului la vremea sperată nestricăciunea, aşa trebue să lapede şi puterile pervertite ale sufletului, în cursul prelungirii veacurilor, amintirile păcatului sălăşluite în el, şi, străbătând [sufletul] toate veacurile şi nea-flând odihnă, să vină la Dumnezeu, Cel ce nu are sfârşii Şi astfel prin recunoaşterea bunurilor, nu prin împărtăşirea de ele, să reprimească [sufletul] puterile sale şi să fie restaurat şi să se arate că Făcătorul nu e cauza răului.3 întrebarea 14 Pentru care pricină, fiind multe injuriile cele grele, Domnul hotărăşte în Evanghelii că cel ce zice fratelui său: „Nebune" e vinovat gheenii,iar celce-i zice „Raca" e supus judecăţii?* Răspuns Numele „nebun" spun tălmăcitorii că se dă celui smintit şi fără de minte; iar cel de „raca" în limba 1 Libr. de opific. horn. c, 21 mm. * Combefcs declari că e greu de înţeles acest text. In orice caz din acest text nu se poate deduce la o apocatastasi a celor ce nu se pocăiesc pe pământ şi cu atât mai puţin la a duhurilor rele. 8 Mt. 5, 22. Maxim Mărturisitorul 215 evreiască înseamnă „netrebnic". Deci fiindcă numele de „nebun" s'a dat celui necredincios, după cuvântul: „Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu",1 sau după cuvântul lui Moisi: „Poporul acesta e nebun şi nu înţelept",2 cel ce zice fratelui său de aceeaşi credinţă, necredincios şi închinător la idoli, sau eretic, îi^zice „nebun" şi se face vinovat pe drept cuvânt de gheenă. Dar cel ce îi zice „raca", adică „netrebnice şi necurate", ponegreşte viaţa fratelui său şi e supus pe dreptate unei pedepse mai uşoare. întrebarea 15 Cum trebue înţeles cuvântul din Simbol: „S'a întrupat dela Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara"? Răspuns Zic unii dintre sfinţi că din Duhul Sfânt şi-a luat sufletul ca din sămânţă bărbătească, iar trupul şi 1-a format din sângele feciorelnic. întrebarea 16 Pe cine arată Apostolul, zicând către Efeseni: „Pe cei ce au nădăjduit mai înainte în Hristos" ?% Răspuns Pe oricare dintre sfinţii dinainte de Domnul, care, nevoindu-se întru virtute, chiar dacă n'a cunoscut tot misterul iconomiei, ci a fost mişcat în parte de fire, a nădăjduit şi a aşteptat că Domnul, care a făcut firea, o va şi reface, odată coruptă. Irod se tălmăceşte: de piele. Deci trebue să ne scârbim,de gândurile trupeşti. 1 Ps. J3, 1. * Deut. 32, * Ef. t 12. 216 Filocalia' întrebarea 17 Ce însemnează cuvântul Apostolului că „Trupul şi sângele nu pot moşteni împărăţia lui Dumnezeu"?1 Răspuns Trupul este pofta, iar sângele mânia. Cii dreptate deci cel ce nu se curăţeşte de acestea, nu poate moşteni împărăţia lui Dumnezeu? întrebarea 18 Ce este diapsalmul? Răspuns) Socotesc că trecerea dela o cugetare la alta, sau dela un fel de învăţătură la alta. întrebarea 19 Ce tâlc are istoria lui Lameh?2 Răspuns Zic unii dintre învăţaţii în cele dumnezeeşti că în vremea lui Lameh, fiind tulburare şi neorânduială, cel puternic stăpânea, asupra celui slab. Deci acest Lameh, întâlnind un bărbat cu soţie, 1-a ucis şi i-a luat femeia. întâlnind iarăşi un frate cu o soră, 1-a ucis şi pe acela şi a luat pe sora lui. Pe cel dintâi 1-a numit „bărbat"; pe al doilea „tânăr". Acestea după istorie. Dar după înţelesul mai adânc, Lameh înseamnă lucrarea păcatului. Deci aceasta a ucis în noi pe bărbat, sau legea naturală3 şi pe tânăr, sau legea duhovnicească şi a luat dela ele litera,4 ca ame- 1 1 Cor. 15, 50. * Gen. 4, 23 urm. , * In greceşte legea e de genul masculin. 4 In greceşte e Sidvota (Înţelesul), dar sensul e acesta de literă, in acord cu concepţia sf. Maxim. Maxim Mârturisiiorul 21T stecându-se cu ea semănătorul răului să facă să nască păcatul. De aceea „răsbunarea pentru Lameh va fi de şaptezeci de ori câte şapte" prin ceea ce se în-* ţelege că vor fi iertate pedepsele ce vin de pe urma consimţirii şi săvârşirii păcatului. Pentru aceea când Petru întreabă: „De câte ori voi ierta fratelui meu de-mi va greşi; până la şapte ori?", Domnul îi răspunde: „Nu numai până la şapte ori, ci până la şapte zeci de ori câte şapte".1 Adică celui ce ţi se pocă-eşte să-i ierţi, nu numai cele mici săvârşite prin consimţirea cugetului, ci şi faptele. întrebarea 20 Despre diferitele voiri ale lui Dumnezeu. Răspuns , Trei voiri trebue să înţelegem la Dumnezeu: cea după plăcere [bunăvoinţă], cea după iconomie şi cea după îngăduinţă. Cea după plăcere o arată cele petrecute cu Avraam, când i-a zis Dumnezeu: „Ieşi din pământul tău".2 Cea după iconomie o arată cele aduse asupra lui Iosif, pentru a face eu putinţă cele ce au venit după aceea. Iar cea după îngăduinţă o arată cele întâmplate cu Iov. întrebarea 21 Ce vrea să arate psalmistul, zicând de vrăjmaşi? „Cei ce năvălesc de jur împrejur"?3 Răspuns „De jur împrejur" înseamnă înainte, îndărăt, la dreapta şi la stânga. Deci dracii dau năvală asupra noastră de dinainte, când ne vrăjesc prin înfăţişările materiei; de dinapoi, când stârnesc amintirea păca- 1 Mt. 18, 2i—22. 2 Gen, 12, 1. * Ps, 3, 6, 218 Filocaiia Maxim Mărturisitorul 219 iului, prin gândurile ce le-am avut mai demult; de la stânga, când turbură sufletul prin patimile trupeşti şi neînfrânate; şi dela dreapta, când dau năvală asupra sufletului prin mândrie şi slavă deşartă. întrebarea 22 Ce înseamnă: „Luaţi psalmul şi daţi timpanul; harfa cea dulce cu chitara?"1 Răspuns Luaţi învăţătura dumnezeească şi daţi făptuirea virtuoasă prin mortificarea trupului. Iar „harfa cea dulce cu chitara" este duhul şi sufletul, precum timpanul este trupul.2 întrebarea 23 Ce înseamnă: „ Trestia zdrobită nu o va frânge şi inul ce fumegă nu-l va stinge" 7* Răspuns Cel ce urmează pilda Domnului şi se poartă cu milă, nu-1 face nici pe cel zdrobit de păcat să se frângă de tot şi nu-1 stinge nici pe cel ce are raţiunea plină de fumul slavei deşarte pentru niscai virtuţi, ci-1 lasă în râvna lui, până vine la lumina cunoştinţii. Căci aceasta i înseamnă, socotesc, a creşte împreună cu sămânţa cea bună şi neghina, adică a odrăsli împreună cu virtuţile şi patima de a plăcea oamenilor şi de-a fi slăvit de ei. De aceea plugarul sufletelor nu porunceşte să fie smulsă aceasta, până nu se prind statornic rădăcinile virtuţilor, ca nu cumva, vrând cineva să o smulgă pe aceasta, să smulgă împreună cu ea şi râvna virtuţilor. 1 Ps. 80, 3. 1 Ia trad. Patr. Nicodim se spâne „bateţi timpanul", deci bateţi trupul. '» Is, 42, 3; Mt, 12, 20. întrebarea 24 Ce înseamnă: „De te loveşte cineva peste obrazul 4rept, întoarce-i şi pe celalalt" ?1 Răspuns Când dracii te ispitesc, prin gândurile ce-fi le aduc, la obrazul drept, făcându-te să te mândreşti pentru faptele cele de-a dreapta, întoarce celalalt obraz, adică sco.ate la vedere faptele de-a stânga săvârşite de noi2 întrebarea 25 ' Cum trebue să înţelegem în mod cucernic cuvântul Evangheliei: „Tatăl nu va judeca pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului",3 Şide ce zice în alt loc: „Eu nu voiu judeca pe nimeni, ci cuvântul pe care l-am grăit, acela îl va judeca".* Răspuns Ca Dumnezeu, nici Tatăl, nici Fiul nu va judeca pe nimeni. Căci nici omul nu se face judecător al celor necuvântătoare, ci al oamenilor. Deci Tatăl a dat toată judecata Fiului, nu întru cât Fiul este Dumnezeu, ci întru cât s'a făcut om. Iar acesta va judeca pe toţi, comparând vieţuirea sa ca om cu a noastră. Iar „cuvântul Lui care va judeca", este învăţătura pe care a arătat-o-prin fapte, după cum s'a scris: „Cele ce a început Iisus să le facă şi să le înveţe".5 1 Mt. 5, 29. 2 Sf. Părinţi numesc mândria şi Încântarea ascunsă de pe urma virtuţilor, păcate de-a dreapta. 3 loan 5, 22. * loan 8, 15; 12, 48. * F. A. 1, 1. Dumnezeu Ia calitate de fiinţă superioară nu judecă pe •m, ca fiinţă inferioară, aşa cum nici omul nu judecă animalele. Pentru că a judeca Înseamnă a te lua pe tine ca măsură. Dar Dumnezeu nu se poate lua «a măsură pentru am. 220 Filocalia întrebarea 26 Ce înseamnă hula împotriva Duhului şi cum: „ Tot păcatul se va ierta oamenilor, dar celor ce vor huli nu li se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor" ?l Răspuns întrebarea cu privirş la hula împotriva Duhului Sfânt îşi are deslegarea aceasta: Domnul făcând multe vindecări, Iudeii puneau lucrările Duhului în socoteala stăpânitorului dracilor. Iar cuvântul că nici aici, nici în veacul viitor nu vor avea iertare cei ce hulesc, trebue înţeles precum urmează: Zic unii dintre cei ce au cercetat acestea prin Duhul, că sunt patru feluri de iertare a păcatelor: două aici şi două în veacul viitor. Fiindcă memoria nu e în stare să-şi amintească greşalele timpului întreg, ca omul să se pocăiască aici pentru ele, Stăpânul firii, în iubirea Sa de oameni, a rânduit, cum s'a zis, şi pentru noi cei ce nu ne pocăim, două moduri de pocăinţă în veacul viitor. Astfel, când unul păcătueşte aici cu indiferenţă, dar apoi face .bine tot cu indiferenţă, fie mişcat de milă sau simpatie faţă de aproapele, fje de alte motive filantropice, faptele lui vor fi cântărite în veacul viitor la vremea judecăţii şi, văzân-du-se înclinarea lui spre cele din urmă, va dobândi iertare. Acesta este un mod. Iar al doilea e următorul: Când vreunul e vinovat de păcate, dar auzind cuvântul Domnului: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi",2 se teme şi nu judecă pe nimeni când cercetează cele făptuite, nu va fi judecat, ca unul ce a păzit porunca Căci nu uită de făgăduinţa dată prin porunca Sa Cel atotnemincinos. 1 Mt, 12, 31; Lc, 12, 10, 1 Mt, 7, 1, Maxim Mărturisitorul 211 Iar celelalte două moduri, se referă la iertarea de aici, când cineva, aflându-se în păcate, e lăsat de Providenţă cu bun rost în neajunsuri/în nevoi, în boli. Căci fără să ştie acela, Dumnezeu îl curăţeşte prin unele ca acestea. Şi dacă acela, încercat în felul acesta, mulţumeşte, ia plată pentru mulţumire. Iar de nu mulţumeşte pentru certările de pe urma păcatelor sale, Răspuns Garizim se tălmăceşte prin tăiere-împrejur. Iar Bal prin amestecătură. Deci în amestecătura blestemată de neamuri îşi aşează altarul Domnul nostru Iisus Hristos. întrebarea 44 Ce înseamnă Bavones? Cana, Galileia, Doec,4 Ermon?5 Răspuns Hanoves se tălmăceşte prin ferestre. Cana prin agonisire. Galileia înseamnă descoperire. Doec Si- 1 Ef. 3, 10. * losua 8. 33. 3 Textul din Migne (Combefis) trimite la Ier. 7, 18. 4 I Reg. 21, 7; 22, 18. 5 Deut. 3, 8; 4. 48. 230 Filocaiia rianul este gândul îngâmfat. Iar Ermon se tălmăceşte prin alungarea fiarelor. Unii spun că de acolo izvorăşte Iordanul. Prin acestea se indică harul sfântului Botez. întrebarea 45 Ce însemnează cuvântul din Psalmi: „Opriţi-vă ţi cunoaşteţi că eu sunt Dumnezeu"?1 Răspuns Sunt şase opriri, pe cari însuşindu-ni-le putem cunoaşte pe Dumnezeu. Prima e dela săvârşirea păcatului; a doua dela hrana care ne aprinde; a treia dela amestecul cu cei ce vieţuesc fără strajă; a patra dela îndeletnicirea care ne depărtează dela viaţa cea după Dumnezeu; a cincea dela avuţia cea vrednică de osândă, care trage mintea spre multe; a şasea înseamnă a nu mai avea peste tot o voie proprie. Aceasta este lepădarea şi ascultarea cea adevărată şi după Dumnezeu. întrebarea 46 Pe cine închipueşte Ieftae şi fata lui?1 Răspuns Ieftae închipueşte persoana Domnului. Iar fata lui, trupul preacurat al Aceluia.8 Căci precum Ieftae era născut dintr'o desfrânată şi a fost alungat dintre ai lui, iar ieşind a luptat şi a biruit pe duşmani, făgăduind lui Dumnezeu să aducă drept jertfă pe primul din familiia sa, care-1 va întâmpina la întoarcere, la fel şi Domnul, născându-Se după trup din firea noastră cea desfrânată, în chip nepăcătos, prin aceea că s'a făcut semănătorul propriului Său trup, * P«. 45, 10. « Jud. 11, 1. 1 ReamintiM că trupul In greceşte e feminim. ' Maxim Mărturisitorul 231 alungat fiind de cei ce se socoteau a fi Iudei şi biruind în războiul cel pentru noi, a adus trupul Său propriu lui Dumnezeu şi Tatăl. Fiindcă Ieftae se tălmăceşte „deschizătură a lui Dumnezeu". întrebarea 47 JCum să înţelegem cuvântul din Evanghelie: „Mai mare ca loan între cei născuţi nu se va ridica, dar cine e mai mic în împărăţia Cerurilor e mai mare ca el" ?1 Răspuns Cel ce se va smeri pe sine mai mult ca loan, căci aceasta înseamnă „mai mic", acela e mai mare ca loan. Sau altfel: fiindcă se credea că loan a dobândit prin contemplaţie toată cunoştinţa îngăduită aici, cunoştinţa cea mai mică şi cea mai de pe urmă în viaţa viitoare e mai mare decât cea de aici. Sau: teologul cel mai înalt e mai mic decât cel mai de pe urmă dintre îrigeri. Sau: cel ce stă pe treapta cea ;mai de pe urmă în vieţuirea evanghelică, e mai mare ca cel mai înălţat în treapta legii. \ întrebarea 48 .ISC* însemnează cuvântul din Proverbe: „Cel ce pune mână peste mână, nu va fi fără vină" ? * Răspuns Cel ce amestecă fapta rea cu fapta virtuoasă, nu va fi fără vină. întrebarea 49 Ce înseamnă : „De şapte ori va cădea dreptul şi se va ridica" ? 8 1 Mt. 11,11; Lc. 7. 23. « Pro». 16, 3. * Prev. 23, 16. 232 Filocalia Răspuns Dreptul este aci Domnul nostru Iisus Hristos, singurul cu adevărat drept. Căci de El se zice că şi cade şi se şi ridică în noi, ca unul ce a primit toate cele ale noastre. Iar firea noastră a căzut de şapte ori. Prima cădere s'a produs prin greşeala proto-părintelui; a doua prin uciderea de om a Iui Cain, care a introdus prima dată uciderea; a treia în vremea generaţiei lui Noe, asupra căreia n'a mai rămas Duhul lui Dumnezeu, deoarece oamenii erau numai trupuri; a patra pe vremea zidirii turnului; a cincea pe vremea generaţiei lui Avraam, din care singur acesta a plăcut lui Dumnezeu; a şasea pe vremea lui Moise, a cărui generaţie sporise atât de mult înjnecredinţă, încât a fost trimis el/dela Dumnezeu spre tămăduirea acestei necredinţe; a şaptea pe vremea generaţiei Prorocilor, care a întrecut generaţiile de mai înainte în măsura răutăţii. Deci fiindcă, precum s'a zis, firea noastră a căzut de şapte ori. Domnul, mişcat de iubirea de oameni, a ridicat-o, unind-o cu Sine după ipor.tas. « întrebarea 50 Ce înseamnă cuvântul Evangheliei: „Spală faţa ta şi capul tău îl unge" ?1 Răspuns Faţa noastră este viaţa, arătând, ca şi vederea, cum suntem după omul dinlăuntru. Aceasta porun^ ceste Scriptura să o spălăm, adică să ne curăţim viaţa de toată pata păcatului. Iar capul este mintea noastră, pe care Scriptură porunceşte să o ungem, adică să o facem să strălucească de cunoştinţa duirmezeeaseă. 1 Mt. 6. 17. Maxim Msrt'irisUorul 232 întrebarea 51 Ce înseamnă cuvântul: „Mai de folos i-ar fi fost aceluia să i se. lege o piatră de moară de grumaz şi să fie mruncat în mare, decât să smintească pe unul din cei mici" ?1 Răspuns „Mici" socotesc că numeşte pe cei simpli la cugetare, cari din pricina micimii minţii nu pot să deosebească judecăţile Providenţii. Deci dacă cineva sminteşte pe unii ca aceştia, mai de folos i-ar fi fost să facă parte din ceata păgânilor, cari, asemenea asinului legat la piatra de moară, se ţin numai în ogaşa mişcării lumii, şi să se arunce în mare, adecă într'o viaţă plină de confuzie. Aceasta o întăreşte şi Apostolul Petru zicând: „Mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât cunoscând-o să se întoarcă spre cele dinapoi".2 întrebarea 52 Pe cine închipueşte Cain şi Avei? Răspuns Cain închipueşte cugetul trupesc, iar Avei plânsul sau pocăinţa. întrebarea 53 Ce înseamnă : „Să nu fericeşti pe bărbat înainte de moartea, lui" ?3 Răspuns Chiar pentru înţelegerea celor mulţi e limpede^ că, din pricina r.esiguranţii şi a nestatorniciei voii omeneşti, nu trebue să fericeşti pe cineva, până ce, 1 Lc. 17, 2. 1 II Petru 2, 21. 3 Ecl. li, 30, 234 Filocaiia trecând prin toată virtutea, nu-şi va încheia viaţa cu sfârşitul cel neîndoelnic. Iar în înţelesul mai înalt, cel ce-a început, prin pocăinţă şi nevoinţă, să umilească cugetul pământesc ce trăeşte în el şi să-l slăbească, încă nu trebue fericit până ce nu se va mortifica prin asceza unor osteneli încordate şi nu va primi sfârşitul. Numai acesta e fericit, ca unul ce a murit împreună cu Hristos prin nelucrarea păcatelor, şi a înviat împreună cu El pentru înălţimea virtuţilor. Aceasta o spune şi psalmistul, zicând: „Fericiţi cei nepătaţi, adică cei curaţi de păcat, cari umblă în legea Domnului",1 adică păşesc înainte prin faptele bune. întrebarea 54 Ce înseamnă cuvântul: „Când vă vor \izgoni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în alta" ?8 s Răspuns Cetăţile au rostul să păzească şi să asigure lucrurile de preţ. Deci în înţeles alegoric cetatea este nevoinţa constatatoare din diferite virtuţi, ca de pildă: înfrânarea dela vin, reţinerea dela mâncări, cari sunt spre pază şi siguranţă. Deci când ne izgonesc dracii din una din acestea, strecurând în noi înfumurarea şi slava deşartă pentru o astfel de nevoinţă, e bine să dăm înapoi dintr o asemenea silinţă ce ni se pare osârduitoare, ca să nu cădem în mândrie, şi să fugim la altă virtute, slobodă de slava deşartă, până va veni la noi puterea nepătimirii. Sau, înalt înţeles, cetăţi numeşte sufletele omeneşti. Căci la acestea fiind trimişi Apostolii de Mântuitorul, când sunt alungaţi dela cele nevrednice, trec la sufletele altora, cari s'au făcut în stare să primească 1 Ps. 118. 1. Mt. 10, 27. Maxim Mărturisitorul 235 învăţătura lor. Şi aceste cetăţi ale lui Israil nu le vor isprăvi de cercetat, fie că în unele sunt primiţi, fie că de altele sunt alungaţi, până nu va sosi Fiul omului, împlinind toate la venirea Lui cea întru slavă. întrebarea 55 Cum se înţelege că va pune „mila Sa la cântar", cum se zice la dumnezeescul Isaia?1. Şi că nu se dă nici un bine fără judecată, chiar dacă lucrătorilor din vie aşa li se pare. Răspuns Dacă se cântăreşte mila lui Dumnezeu, se şi circumscrie desigur. Deci aşa trebue să înţelegem acest loc, că precum având putere să vedem, să auzim şi să respirăm, aceasta nu ne face să luăm în noi tot aerul, lumina, glasul, căci atunci nu ar mai rămânea de ce să se împărtăşească şi altul, tot aşa mila lui Dumnezeu dă fiecăruia, după calitatea dispoziţiilor, atât iertarea cât şi harul De pildă s'a căit cineva în chip desăvârşit, e şi iertat în chip desăvârşit; tot aşa şi cu cel ce iubeşte. întrebarea 56 Ce înseamnă ceea ce se spune la Esdra: „Infrico* şează-i pe ei cu legea lemnului".2 Răspuns „Infricoşează-i pe ei" s'a zis în loc de: scutură-i, nu făgăduindu-le cele bune, ci ameninţându-i cu cele înfricoşate. Căci metoda aceasta, bună pentru slugi, se potriveşte Iudeilor. întrebarea 57 Ce înseamnă: „Armă în fricile nopţii, odihnă în ostenelile zileV\_ 1 Is. 28, 17. * 1 Esdra 7, 14, I 236 Filocalia Răspuns „Noapte" a numit atacurile [momelile) ascunse şi viclene ale vrăjmaşului. Iar „zi" ispitele făţişe. Deci cei ce a dobândit destoinicia [deprinderea, habitudinea] cunoştinţii dumnszeeşti şi nu mai ignorează nici unul din gândurile vrăjmaşului, nu se teme de vreunul din atacurile ascunse ale lui. Căci frica nu este nimic altceva decât un rău aşteptat. Iar ostenelile îndurate pentru ispitele făţişe le socoteşte odihnă, pentru experienţa câştigată din lupta cu ele şi pentru nădejdea cununii fericite a nestricăciunii, ce va fi obţinută după biruirea lor. întrebarea 58" Ce înseamnă cuvântul spus în Psalmul 75, .Gândul omului se va mărturisi ţie şi rămăşiţa gândului său îţi va fi Ţie sărbătoare". Răspuns „Sărbătoarea" este a celor ce se veselesc. Iar „mărturisirea" a celor supuşi cercetării. Cea din urmă e însoţită de întristare; cea dintâi de bucurie. Deci aceasta o spune, că punându-se în cumpănă ceea ce e trecător şi nedesăvârşit în gândul bun cu ceea ce e statornic şi desăvârşit, partea din urmă e mai grea. Astfel partea întâi se supune cercetării; partea a doua se face pricină de bucurie. întrebarea 59 \ Care este etimologia gastrimargiei (lăcomia pântecului). Răspuns Nu s'a găsit nimenea nici dintre grămătici [filologi], nici dintre oratori să pomenească de aceasta. Dar Aristotel în scrierea „Despre animale" pome- Maxim Mărturisitorul 237 neşte de un animal, numit margos, care se naşte din putreziciunea ce se află între pământ şi apă. Acesta, din clipa în care se naşte, nu mai încetează să mănânce la pământ, până ce nu găureşte pământul şi iese la suprafaţă. Iar după ce iese, moare în trei zile. După alte trei zile vine un nour de ploaie şi plouă deasupra lui şi-1 readuce la viaţă, dar acuma nu mai mănâncă întruna. De aici socotesc că au pornit vechii filosofi când au numit pe cei ce mănâncă mult gastrimargi. Dar cel ce ştie să privească cu evlavie la lucruri, poate să înţeleagă cele spuse şi într'un sens duhovnicesc. Astfel toată patima obişnueşte să se nască din putreziciune. Iar după ce se naşte nu încetează să mănânce inima care i-a dat fiinţă, până nu iesewprin deprinderea întru cunoştinţă, la arătare. Iar ieşind, moare în cele trei facultăţi ale sufletului.1 Apoi harul Duhului, arătându-se prin nourul învăţăturii, aduce şiroaie de cunoştinţă şi o reînviorează. Dar nu la viaţa pătimaşă de mai înainte, ci la una virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu.2 întrebarea 60 Ce înţeles are parabola din Evanghelie despre lucrătorii din vie şi ce înseamnă neegalitatea aceea?'3 Răspuns Judecata lui Dumnezeu nu se face ţinând seama de hmp şi de trup, deoarece sufletul, fiind netemporal şi netrupesc, nu creşte şi nu sfârşeşte deodată cu timpul, iar mişcările şi înclinările lui nu se nasc în chip temporal. De pildă adeseori unul are înviata călugărească şaptezeci de ani, iar altul o singură zi. 1 După ce ne-am deprins de-a discerne stările sufleteşti, scoatem la iveală patima cu uriciunea ei. Dar prin aceasta ea moare. * Spiritualizează energia din ea. 3 Mt. 20. 1. 238 Filocaiia Pe de altă parte scopul călugăriei este să desfacă sufletul de împătimirea şi înlănţuirea de cele materiale şi să-l întoarcă spre Dumnezeu. Deci punem cazul că cel dintâi, având şaptezeci de ani, a murit neîngrijindu-se deloc de o astfel de nepătimire, iar cel de-al doilea, având numai o zi şi-a desfăcut tot cugetul pătimaş dela cele pământeşti. La răsplătirea ce se va face la judecată, cel din urmă va lua plata după vrednicie, ca unul ce-a dus ţinta făg^duinţii sale la împlinire; cel dintâi însă o va lua în dar şi numai pentrucă a răbdat osteneala nevoinţii. întrebarea 61 De ce s'a pogorît Duhul tocmai dupa zece zile dela înălţarea Domnului? ^ Răspuns Zic unii dintre învăţaţii în cele dumnezeeşti că deoarece, după Dionisie Areopagitul, Puterile îngereşti sunt rânduite în nouă cete, înălţându-se Domnul după omenitate [căci după dumnezeire toate le umple], fiecărei cete i-a dăruit o zi, dela prima până la ultima. Căci aveau lipsă şi ele de venirea Domnului la ele, fiindcă „în El, zice Apostolul s'au reunit toate, nu numai cele de pe pământ ci şi cele din cer".1 După aceea s'a arătat lui Dumnezeu şi Tatăl şi apoi s'a coborît Duhul. Dar lucrul acesta poate fi înţeles şi altfel: Cuvântul lui Dumnezeu, ascuns în cele zece porunci ale Sale, se face corp în noi, coborîndu-se cu noi în activitatea noastră morală, pe urmă iarăşi ne ridică prin cunoştinţă, înălţându-ne până ne urcăm la cea mai înaltă dintre toate poruncile, care zice: „Domnul Dumnezeul tău, Domnul Unul este".2 Când deci mintea noastră s'a desfăcut de toate, mai bine zis a< părăsit 1 1 Efes. 1, 10. ' Deut, 6, 4. Maxim Mărturisitorul 239^ toate şi a ajuns la Dumnezeu însuşi, atunci primeşte limbile de foc, devenind Dumnezeu după har.1 întrebarea 62 n Ce înseamnă: „Du-ţi rar piciorul spre prietenul tău, ca nu cumva, săturăndu-se de tine, să te urască11.2 Răspuns Prietenul este aci trupul nostru, pentru unirea şi dragostea naturală ce-o avem faţă de el. Deci Scriptura te îndeamnă să nu te încarci ppea mult cu grija de trup, ci să te îngrijeşti de el numai atâta cât să poată merge pe urmele sufletului. Iar aceasta rar, ca nu cumva, îngrijindu-te prea mult de odihna lui, să se arate în tine cele ale vrăjmaşilor şi ale celor ce te urăsc. întrebarea 63 Ce închipueşte junca din lege, junghiată la vale, în cazul unui omor al cărui autor n'a fost descoperit?3 x Răspuns Prin acestea se închipueşte gândul duhovnicesc al Scripturii că nu numai pentru greşalele vădite trebue să ne temem, ca unii ce vom avea să suferim pedepse pentru ele, ci şi pentru cele săvârşite de ' noi în chip neştiut, dând mereu junca, adică trupul nostru,4 să fie junghiat în valea înfrânării şi a nevoinţii. De aceea se părăsea junca încă vie,5 ca să ' 1 întreg urcuşul dealungul celor trei trepte (făptuire, cunoaştere şi vedere descoperită a lui Dumnezeu) e susţinut de Hristos sălăşluit in noi, eare urcă impreună cu noi, făcându-ni-se tot mai descoperit. * Prov. 25, 17. 3 Deut. 21, 4-6. ' 4 Trupul în greceşte e femenin. G^p!» * In Sf. Scriptură junca nu rămâne vie, e jungkiată, dar Sf, Maxim a» Înţeles prin verbul veupoxorcerv o lovire şi o slăbire a juacii, nu o jungaiere a ei.. 240 Fiiocalia jnvăţăm că nu trebue să omorîm trupul, ci numai să îunghiem şi îmblânzim plăcerile răsculate. întrebarea 64 Ce închipueşte slăbănogul coborît de patra inşi prin acoperiş? Oare se putea descoperi casa, cum spune istoria?1 ' , Răspuns După istorie cu siguranţă s'a descoperit casa, căci vizitatorii acelor locuri zic că acoperişurile caselor, făcute di# piatră poroasă, sunt foarte uşoare, încât cel ce vrea să le descopere, o poate face aceasta uşor şi repede. Dar după înţelesul mai înalt, slăbănogul este orice minte ce boleşte în păcate şi nu poate vedea pe Cuvântul [Raţiunea supremă] prin contemplaţia naturală, care e uşa. Deci înlăturând prin credinţă acoperişul gros al literii legii, e coborîtă prin cei patru dela înălţimea deşartă spre Cuvântul care sa smerit pe Sine [chenoza] şi primeşte prin credinţă şi făptuire putinţa de-a umbla. întrebarea 65 De ce Eliseiu Prorocul s'a rugat şi au ieşit urşi şi au sfâşiat 42 din copiii ce râdeau de el?2 Răspuns Zic unii că copiii aceştia nu sunt Israiliţi, ci din alte neamuri; şi nu sunt copii după vârstă, ci după minte. Deci aceştia auzind de Proroc că făcea multe semne, n'au crezut, ci au1 râs de el. Dâr erau şi unii cari nu s'au împărtăşit de părerea lor deşartă. Deci ca să nu fie vătămaţi aceştia şi blasfemia să se urce la cer, ie-a venit în ajutor Dumnezeu. —————— ■* 1 Lc. 5, 19. • ' 1 IV Regi, 2, 25. ' Maxim Mărturisitorul 241 Iar după înţelesul duhovnicesc, ori ce minte care e, ca şi Eliseiu, pleşuvă, adică curată de cugetări pământeşti, e luată adeseori în râs, în urcuşul cunoştinţii ei, de gândurile orientate spre lucrurile ce cad sub simţuri şi spre materie şi formă. Căci numărul patruzeci înseamnă lucrurile ce cad sub simţuri,1 la cari adăugându-se materia şi forma, se naşte numărul patruzeci şi doui. Deci mintea e luată în râs de asemenea gânduri, cari vreau să o facă să simtă virtutea ca pe o povară. Aceste gânduri le omoară mintea prin rugăciune şi prin urşi, adică prin plăcere şi poftă. Căci aceste pătimi întrebuinţate întors,1 adică spre bine, ucid gândurile batjocuritoare. întrebarea 66 Cum trebue să înţelegem neştiinţa Fiului despre sfârşitul lumii?3 Răspuns Există două feluri de neştiinţă: Una vrednică de ocară, alta nevinovată. Cea1 dintâi atârnă de noi, a doua nu atârnă de noi. Cea vrednică de ocară şi atârnă-toare de noi este neştiinţa cu privire la virtute şi evlavie. Cea nevinovată şi neatârnătoare de noi e neştiinţa cu privire la toate acele lucruri, câte, vrând să le cunoaştem, nu le cunoaştem: de pildă cu privire la lucrurile ce se petrec departe, sau la cele ce se vor întâmpla în viitor. Dar dacă sfinţii Proroci au -cunoscut prin har cele de departe şi neatârnătoare de noi, cum nu le-ar fi ştiut cu atât mai vârtos pe toate Fiul lui Dumnezeu, iar prin El şi omenitatea Lui, nu prin fire, ci prin unirea cu Cuvântul? Căci precum 1 Patra Închipueşte cele patru elemente, cari după cei vechi alcătuesc natura. Deci patruzeci e natura constituită. Energia lor e transferată pe plan' spiritual. * Mc. 13, 32, 16 7* I," 242 Filocalfa fierul ars în foc, are toate însuşirile focului, pentrucă luminează şi arde, şi totuşi prin fire nu e foc, ci fier, la fel şi omenitatea Domnului, întrucât era unită cu Cuvântul le ştia toate şi aceste însuşiri dumnezeeşti le arată în sine, dar ca fire omenească luată de sine, adică neunită, se zice că nu le ştia. întrebarea 67 Ce închipueşte îmbrăcămintea (schinia) monachală şi mai ales tunderea părului? Răspuns Precum capul e în fruntea tuturor mădularelor din trup, tot aşa mintea deţine rolul de cap în suflet. Deci aceasta trebue tunsă de toate cugetările lumeşti. Colovionul, care acopere tot trupul şi lasă goale numai manile, înseamnă Că trebue să îmbrăcăm filosofia morală, care înlătură lucrările ce săvârşesc păcatul, şi că aceasta trebue să acopere şi puterea şi lucrarea. Căci puterea stăpânirii celui rău este, cum zice Iov,1 sub buricul pântecelui; iar sufletele, după fericitul David, sunt pline de batjocurile dracilor.2 Şi aceste batjocuri sunt lucrările curviei. Iar *analavul, fiindcă are. pe el crucea şi înainte şi înapoi, înseamnă că trebue, cum zice Apostolul, să ne răstignim nu > numai noi lumii, ci şi lumea nouă.3 Aceasta pentrucă, fugind noi de lume, să nu mai avem nici o piedecă şi să nu mai fim reţinuţi de plăcerea faţă de ea» amăgiţi de suprafaţa ei, dar nici să nu mai fim urmăriţi de ea dinapoi, prin încercările fără de voie, şi aşa să slăbim din încordarea credinţii. Ci să rămânem nesimţitori şi morţi atât faţă de patimile cele de Voie* 1 Iot. 11, 11. • Ps. 37, 8. 3 Gal. 6, 14. Maxim Mărturisitorul___243 cât şi faţă de cele fără de voie.1 Culionul închipueşte harul lui Dumnezeu, care păzeşte şi acopere mintea noastră. Căci cel ce s'a tuns de cugetările lumii, primeşte coiful mântuirii.2 Iar sandalele au acest înţeles: Fiindcă sunt din piei moarte şi stau dedesuptul unei mici părţi din trup, la fel Cum întreg trupul se foloseşte de o rămăşiţă de piele, trebue să se folosească sufletul de trup, iar pe acesta să-l omoare faţă de patimi. Periboleul [pallium, haina de deasupra), fiind în patru colţuri, cum e lumea din patru elemente, arată că trebue să ne îmbrăcăm în contemplaţia naturală, încât să nu mai privim cele ce se văd de dragul simţirii şi al patimilor, ci prin raţiunea ce se află în ele să ne înălţăm spre Ziditorul lor. Faptul că mâna stângă rămâne descoperită,3 arată că faptele bune trebue şă lumineze din noi, după cuvântul Mântuitorului, aşa' ca să vadă oamenii faptele noastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl nostru* cel din ceriuri. Iar' vestmintele trebue să fie negre, ca să arate că trebue să fim nearătoşi [nevăzuţi] pentru lume, ca unii ce avem petrecerea în cer. Dacă cineva mai socoteşte că haina de deasupra [pallium] prin cele patru colţuri mai închipueşte şi cele patru virtuţi generale, nu va greşi.. întrebarea 68 1 . Răspuns Preotul spune Bisericii „pace" de pe înălţimea scaunului [catedrei], imitând pe Domnul de pe scaun 1 Patimile cele de voie sunt cele cari ne atrag spre plăceri, cele fără de voie sunt suferinţele de cari vrem să fugim. Deci să nu ne pese nici de plăcere, nici de durere, nici de cele din fată, nici de cele din ssate. • Efes, 6, 17, * Combefis se Întreabă de nu e greşală de text, fiind vorba de mana dreaptă. 244 Filocalia (catedră], care, Sa. Iar poporul să spună: „Neînţelegere între nedespărţită cu care l-ai pus în nedespărţiţi de înălţându-se, I-a lăsat şi I-a dat pacea răspunzând: „Şi cu. duhul tău",1 vrea ai dat nouă pace, Doamne, şi bună noi. Dă-ne şi pacea care este unirea Tine, ca împăcaţi cu Duhul Tău, pe noi la începutul creaţiunii, să ajungem dragostea Ta". întrebarea 69 Dacă morţii învie în întregime, de ce nu învie în întregime trupurile noastre! De ce credem apoi că prin Botez, ele se prefac ? Răspuns întrebarea 70 Răspuns Dacă vreai o tâlcuire mistică a Scripturii, aceasta trebue să se înţeleagă aşa: „Lăudaţi pe Domnul în glas de trâmbiţă",* înseamnă: prin pomenirea învierii, care va fi anunţată prin trâmbiţă, precum s'a scris. „Lăudaţi-L pe El în psaltire şi chitară", adică prin limba noastră şi prin gură, lovindu-le cu duhul ca cu un plectru [pană]- „Lăudaţi-L în tobă şi alăută", adică în trup şi suflet, dela care, ca dela o alăută, străbat cererile la Dumnezeu. „Lăudaţi-L în strune şi în organe", adică în inimă şi în toate măruntaele şi în toate fibrele dinlăuntru, pe cari le-a numit organe. „Lăudaţi-L pe El în chimvale bine răsunătoare", adică prin buze, prin cari se împletesc melodiile armonioase ale psalmodiriL 1 Din explicaţia ce urmează se pare că aţa ar trebui să se traducă „nud zŞ lEVs6(iatc aoO". Aşa traduce şi Combefis. « Ps. 150, 3—5. ' I Maxim Mărturisitorul 245 întrebarea 71 In unele manuscrise ale Apostolului se spune : „Toţi vom adormi, dar nu toţi ne vom schimba" ; în altele: „Nu toţi vom adormi, dar toţi ne vom schimba".1 Te rog arată-mi, care versiune trebue primită şi ce înseamnă cele scrise? Răspuns Socotesc că nu se abate cineva dela gândul Apostolului, dacă primeşte cu evlavie amândouă versiunile, pentrucă şi manuscrisele vechi le cuprind pe amândouă. Pe cea dintâi: „Toţi vom adormi, dar nu toţi ne vom schimba", trebue să o înţelegem în sensul că toţi vom avea de suportat adormirea prin moarte, dar nu toţi ne vom preschimba primind slava şi în-drăsnirea. Aceasta o arată acelaş Apostol în alt loc şi mai limpede, zicând: „Numai să ne aflăm îmbrăcaţi şi nu desbrăcaţi".2 Iar pe cea de-a doua: „Nu toţi vom adormi, dar toţi ne vom schimba", trebue să o înţelegem în sensul că nu toţi vom adormi cu adormirea pentru un timp oarecare, ca să avem lipsă de mormânt şi de risipirea prin stricăciune, ci cei de atunci vor suporta o moarte scurtă, neavând lipsă de adormirea pentru un timp oarecare, deoarece îndată se va produce învierea. Dar toţi se vor schimba, adecă se vor îmbrăca întru nestricăciune. întrebarea 72 Luca spune în Fapte despre Pavel că „se grăbea, de i-ar fi cu putinţă să facă ziua Cincizecimii la Ierusalim". Dar atunci cum face Pavel îngenunchieri, ceea ce e oprit de canoane ?z 1 I Cor. 15, 51. * II Cor. 5. 3. * Fapte 20, 16, 36. Canoanele Bisericii opreau ingenuncbierile intre Paşti şi Rusalii, fiind timp de bucurie pentru învierea Domnului. 246 Filocalia Răspuns Nu despre Cincizecimea însăşi, în care s'a po-gorît Duhul, vorbeşte, ci fijndcă toate cele cincizeci de zile se numesc zile ale Cincizecimii, Pavel se grăbea să facă la Ierusalim prima zi de după Paşti. Deci e limpede că şi-a plecat ghenunchiul în vremea postului. întrebarea 73 Ce înseamnă cuvintele: „Cel ce zideşte pe temelia aceasta aur, sau argint, sau pietri preţioase, lemne, iarbă, trestie, focul le va cerca. Deci cel al cărui lucru, pe care l-a zidit, vd rămânea, plată va lud, iar cel al cărui lucru va arde, se va păgubi. El însă se va mântui, dar aşa ca prin foc'1.1 Răspuns Temelia este credinţa lui Hristos. Aurul zidit de cineva în ea este cunoştinţa tainică despre Dumnezeu [mistogogia teologică]; argintul viaţa străluminată de virtuţi; pietrele preţioase, cugetările evlavioase; lemnele, împătiihirea de cele ce cad sub simţiri; iarba o zideşte cel ce se hrăneşte cu nesocotinţa; trestia, cel ce lucrează stricăciunea. Deci pe cei cari au fapte bune- ziua cunoştinţii îi arată, că în foc, adică în tiuh şa făcut descoperirea lor. In ce-i priveşte însă pe cei păcătoşi, lucrurile lor se ard prin judecata din cunoştinţă, care arde conştiinţa; ea desfiinţează păcatele şi mântueşte pe om, dar îl păgubeşte de virtuţile pe cari nu le-a lucrat In timpul de mai înainte. Dar şi în veacul viitor lucrurile păcatului se topesc în neexistenţa, firea reprimind înapoi puterile sale prin foc şi prin judecată.2 1 I. Cor. 3, 13—15. * Aci nu se Învaţă că păcătoşii se, vor „mântui" in sensul că pedepsele lor odată vor Înceta, ci că ei nu vor pieri ca lucrurile lor, ci vor fi Maxim Mărturisitorul 247 întrebarea 74 Ce înseamnă ceea ce spune David cântând: „Dă slugii Tak puterea Ta şi mântueşte pe fiul slujnicei Tale".1 Răspuns Fiindcă suntem după fire slugi ale lui Dumnezeu şi fii ai slujnicii Sale înţelepciunea, se roagă să ni se dea nouă întâi puterea, adică stăpânirea asupra patimilor. Pe urmă, prin aceasta vine mântuirea.^ întrebarea 75 In cărţile Regilor scrie că Dumnezeu a mişcat pe David să numere poporul. Dar în Paralipomene. se zice aceasta de diavolul. Cum se poate arăta acordul Scripturii cu ea însăşi ?' Răspuns Apostolul numeşte pe diavolul dumnezeu al veacului acesta. Aşa trebue înţeles. cuvântul din Regi. Sau şi altfel: fiindcă afară de Providenţa lui Dumnezeu nu se. întâmplă nimic, ci toate se întâmplă fie din bunăvoinţa, fie din iconomia, fie din îngăduinţa Lui, cuvântul din Regi că „Dumnezeu a mişcat", trebue înţeles că „Dumnezeu a îngăduit", iar cel din Paralipomene că diavolul a lucrat, el a fost cauza. Pe urmă cad cei şaptezeci de mii, cari se aflau cu Avesalon şi sufereau de patima închipuirii de sine şi a mândriei. In înţeles mai înalt aceasta înseamnă că „păstraţi" „dar in focul veşnic". Sf. Maxim e de acord cu Sf. loan Gură de Aur, horn, 9 in I Cor. 3, unde spune: „Ceeace spune aceasta este; Nu se,va pierde şi el ca lucrurile cari se topesc in nimic, ci va rămânea in foc". Vezi şi locuri dela alH PărinU în acelaş sens, 4n nota lui Combefis, P. G. •90, 847. 1 Ps. 85, 16, * II Regi 24, 1 ; I, Parlip 21, 1. 243 , Filocaiia David e orice om care a născut, nu din aplecare [dispoziţie] lăuntrică, ci din uitare de sine, un gând de mândrie, dar pe urmă se căeşte şi se roagă lui Dumnezeu. Iar făcând aşa, mor gândurile privitoare la celevre melnice şi trecătoare. Căci numărul şaptezeci înseamnă mişcarea temporală, pentru cercul înşeptit ce se repetă. De aceea e mai bine a fi prigonit de vrăjmaşii draci, decât a suporta.foamea neauzirii cuvântului lui Dumnezeu. întrebarea 76 Ce înseamnă cuvântul dela Apostolul: „O de sar şi tăia încaltea".1 Răspuns Acesta s'a zis în loc de: Vor plânge şi se vor lovi, ajunşi la pocăinţa pentru păcatele pe cari le-au săvârşit, turburând pe credincioşi. întrebarea 77 De ce li se interzice Moabiţilor şi Amoniţilor să intre în templul Domnului, până la al treilea şi al patrulea şi al zecilea neam; şi până în veac?2 Răspuns Moabit se tălmăceşte intestinul tatălui (Svtepov),. iar Amonit tatăl maicii. Prin acestea se spune că cel ce ia pildă de răutate dela altul, a descoperit intestinul tatălui; iar cel ce naşte păcatul din sine este tatăl maicii, adică al păcatului său propriu. Deci aceştia nu vor intra în casa Domnului până la al treilea şi al patrulea şi al zecilea neam; şi până în veac. Adică cel ce nu s'a apropiat de Dumnezeu prin dobândirea deprinderi binelui, şi prin făptuirea lui [căci acestea sunt al treilea şi al pa- 1 Gal. 5, 12. * Deut. 23, 3; I Ezdr. 13, 1. Maxim Mărturisitorul 249 trulea neam al virtuţilor], apoi prin numele şi prin credinţa Domnului Iisus şi prin cele zece porunci ale Legii, nu va intra, prin renaşterea viitoare din veacul cel netrecător, în casa lui Dumnezeu, adică în cetatea cerească în care e locuinţa tuturor celor ce se veselesc.1 întrebarea 78 Din ce pricină cel ce era numai în parte lepros, era în faţa Legii necurat, iar cel lepros în întregime, era curat?'1 y Răspuns Cel lepros în vreo parte, are moartă partea în care e lepra Căci retrăgându-se sângele ce întreţine: viaţa, se goleşte locui Şi când prin atingerea preotului se adânceşte locul leprei, îl spurcă pe cel lepros. Tot aşa şi cel lepros în vreo parte a sufletului, golindu-i-se sufletul, adecă adâncindu-se prin retragerea puterii vitale a virtuţii, se face necurat. Dar cel lepros în întregime e drept că are culoarea leprei, însă sângele vieţii avându-1 împrăştiat prin tot trupul, îl are semănat şi la suprafaţă. Aceasta înseamnă că cel ce a ajuns la ultimul capăt al răutăţii,, dar pe urmă s'a căit, redobândeşte puterea vitală a virtuţii. Numai conştiinţa o are colorată de urmele cugetărilor dinainte [iar? «poţepatţ npoX^eaiv]. Căci nu poate să nu cugete la cele ce le-a făcut, ca şi când nu le-ar fi făcut. De aceea îl declară Legea pe unul ca acesta curat întrebarea 79 Ce înseamnă cele cinci feluri de jertfe aduse după: rânduiala Legii: oaia, boul, capra, turtureaua şi porumbelul? ' 1 Ps. 86, 7. • Lcvit 13, 1, 12. 250 Filocalia Răspuns După unul din înţelesuri, berbecul, ca cel ce e căpetenie, închipueşte puterea raţională; taurul, iu-ţimea; iar capra, pofta. Turtureaua, la rândul ei, închipueşte neprihănirea, iar porumbul, sfinţenia. Dacă însă trebue să luăm seama şi la însuşirile naturale ale fiecărui animal şi să le căutăm înţelesul potrivit, cei pricepuţi în astfel de lucruri spun că oaia aduce trei lucruri stăpânului: lâna, laptele şi mielul. Iar pupila ochiului ei se întoarce după soare şi în fiecare zi dă afară 365 de bobite. La fel oiţa raţională, care este omul, dacă vrea să se aducă jertfă Stăpânului, trebue să-i dea ca lână făptuirea morală, ca lapte contemplaţia naturală Jcăci aceasta hrăneşte mintea], iar ca miel îrivăţăcelufpe care îl naşte prin învăţătură, silindu-se să-1 facă întru totul ca pe sine şi să-1 aducă desăvârşit lui Dumnezeu. Dar şi pupila ochiului unuia ca acesta se întoarce după soare, adică mintea lui se îndreaptă după Soarele dreptăţii, care călăuzeşte toate ale noastre prin cârmuirea providenţială a lucrurilor; căci în necazuri şi în zile bune el Ii mulţumeşte Aceluia pentru Providenţa care le călăuzeşte bine pe toate. Unul ca acesta lapădă în fiecare zi 365 bobite, adică aruncă de fiecare dată cele stricăcioase şi de prisos, supuse timpului şi prefacerii Cât despre bou, se spune că el are inima în trei colţuri şi rinichii cu cinci ieşituri; mai are apoi trei stomacuri. Ziua el are ochii luminoşi, iar noaptea în chipul focului. O treime din zi şi o treime din noapte rumegă (itvdet 256 Filocalia Maxim Mărturisitorul 257 între Dumnezeu şi oameni este, după dumnezeescul Apostol, Domnul Iisus,1 care a arătat oamenilor prin trupul său pe Tatăl cel necunoscut, iar Tatălui i-a adus pe oameni în Sine, împăcaţi prin Duhul. Pentru aceştia, făcându-Se om în chip neschimbat, se face pricinuitorul şi învăţătorul unor taine nouă şi multe, încât mulţimea şi mărimea lor nu a putut-o cuprinde raţiunea în vreo măsură oarecare. Dintre ele a dăruit oamenilor, cu dărnicia Sa, care întrece toate, şapte la număr, mai generale decât celelalte. Deci scopul rugăciunii este, cum am zis, să îmbrăţişeze tainic tocmai înţelesul acestora, adică: 1. învăţătura despre Dumnezeu [teologia], 2. înfierea prin har, 3. egalitatea în cinste cu îngerii, 4. împărtăşirea de viaţă veşnică, 5. restaurarea firii ca să încline spre ea însăşi în chip nepătimaş, 6. desfiinţarea legii păcatului şi 7. surparea celui rău, care ne stăpâneşte prin înşelăciune, Să cercetăm aşa dar adevărul celor spuse. Teologie ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu prin faptul că se întrupează, arătând în Sine pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt. Fiindcă întreg Tatăl şi întreg Duhul Sfânt erau fiinţial şi desăvârşit în Fiul şi după ce s'a întrupat, fără ca ei să se întrupeze, ci Unul bine-voind, iar celalalt împreună lucrând cu Fiul, care însuşi şi-a lucrat întruparea. Căci Cuvântul a rămas mintal şi viu2 şi neîncăput de nimeni altul după fiinţă, decât numai de Tatăl şi de Duhul Sfânt şi atunci când şi-a făcut, prin iubirea de oameni, unirea după ipostas cu trupul înfierea ne-o hărăzeşte, dăruindu-ne după hâr naşterea cea mai presus de fire, de sus, prin Duh. Pe 1 I Tim, 2, 5. ' ' ' y * Sf, Părinţii aseamănă pe Tatăl cu mintea, pe Fiul c« raţiunea (sau -cuvântul), iar pe Duhul cu viaţa, Deci Cuvântul intrupându-se a rămas unit -cu Mintea (Tatăl) şi cu Viaţa (Duhul Sfânt), adică mintal şi viu. aceasta o păzeşte şi o păstrează, împreună cu Dumnezeu, libera voinţă a celor ce s'au născut cultivând cu dragoste adevărată harul dăruit şi sporind Rrin împlinirea sârguincibasă a poruncilor frumuseţea dăruită prin har şi înaintând prin golirea de patimi atâta în dumnezeire, cât S'a golit pe Sine Cuvântul lui Dumnezeu de slava majestăţii Sale, pentru mântuirea noastră, făcându-Se cu adevărat om. Egali in cinste cu îngerii i-a făcut pe oameni, întâi fiindcă „a împăcat prin sângele crucii Şale, cele din cer şi cele de pe pământ",1 şi a surpat puterile vrăjmaşe cari umpleau locul dintre cer şi pământ* arătând că, în privinţa împărţirii darurilor dumnezeeşti, ceata Puterilor cereşti şi pământeşti e una, firea omenească vestind întru veselie slava lui Dumnezeu împreună cu Puterile de sus prin una şi aceeaşi voinţă. Apoi fiindcă, după împlinirea lucrării Sale pentru noi, s'a înălţat la cer cu trupul primit, unind prin Sine cerul cu pământul. Prin aceasta a unit cele sensibile cu cele inteligibile şi a arătat firea cea creată ca una dela o extremitate la alta a părţilor ei, unificată în ea însăşi prin virtute şi prin cunoaşterea primei Cauze. Astfel, prin toate câte a săvârşit tainic a arătat, cred, că raţiunea este legătura de unire între cele despărţite; iar lipsa raţiunii însemnează desbinarea celor unite.* Prin aceasta n«-a 1 Colos. 1. 20. * Adică ne Împiedecaţi să ne înălţăm la Dumnezeu. * Cuvântul „logos" poate avea aci trei sensuri s raţiune, cuvânt, Ra-ţiunea sau Cuvântul dumnezeesc In toate aceste trei sensuri, logosul este legătura de unire a celor despărţite. Patima, care desuneşte, este lipsă de raţiune; la fel egoismul, care nu înţelege să se subordoneze unei raţiuni majore, ce Încadrează pe toţi. Raţiunile din lucruri şi din oameni tind după o raţiune mai Înaltă, care e mai cuprinzătoare, O raţiune particulară care nu vrea să se subordoneze uneia mai generale, nu mai e raţiune. In acest sens raţiunea uneşte lucrurile sau raţiunile lucrurilor despărţite. Iar Raţiunea supremă, care e în vârful piramidei tuturor raţiunilor, spre care tind toate rar N 1 25$ Filocaiia. îndemnat să învăţăm să ne însuşim raţiunea prin făptuire, ca să ne unim nu numai cu îngerii prin virtute, ci şi cu Dumnezeu prin cunoştinţă, negând toate cele ce sunt.1 Părtaşi de viaţă dumnezeească ne face, dându-Se pe Sine de mâncare, cum numai El ştie şi cei ce au primit dela El o astfel de simţire mintală, încât prin gustarea acestei mâncări să cunoască prin cunoştinţă adevărată că „bun este Domnul".? Prin aceasta, pe cei ce mănâncă îi umple de o calitate dumnezeească ce-i îndumnezeeşte, ca Unul ce este în ehip vădit şi se numeşte „Pâine a vieţii şi a puterii". Firea o readună în ea însăşi, nu numai întrucât,, făcându-Se om, şi-a păstrat voia nepătimaşă şi ne-răsvrătită împotriva firii [neclintindu-se din temelia ei cea după fire, nici măcar împotriva celor ce L-au răstignit; dimpotrivă, alegând mai bucuros moartea pentru ei decât viaţa, cum arată şi caracterul voluntar al patimii, sporit prin dragostea de oameni a Celui -:-:- y ţiuaile, este Dumnezeu Cuvântai. El le uneşte pe toate. Dar şi cuvântul omului către om e o trăsătură de unire intre ei. Având acest rost, se Înţelege că adevăratul cuvânt e o expresie a raţiunii unificatoare, a unei raţiuni care se ridică dela raţiunea individualistă, la raţiunea superioară ce se arcueşţe-peste raţiunile particulare ale celor doi. Altfel cuvântul nu mai e raţional, nu mai e din raţiune. Logos mai înseamnă insă şi sens. Un lucru particular are sens numai dacă face parte dintr'un ansamblu. Individualul, dacă ar sta cu totul de sine, ar însemna un non-sens. Sensul uneşte lucrurile. 1 E o Învăţătură statornică a sf. Părinţi că numai prin făptuire, ptiu , practici, dobândim adevărata raţiune [şi totodată apare In conştiinţa noastră Hristos cel ascuas in noi dela Botez). Unirea cu îngerii prin virtute arată că virtutea rămâne un bun permanent in cel ce se ridică mai presus de treapta făptuirii, la contemplaţie. De remarcat e că dobândirea adevăratei raţiuni e necesară şi pentru cunoaşterea mistică a lui Dumnezeu prin gaoza apofatică. Ca să fii In stare să negi toate lui Dumnezeu, pentru a urca la cunoaşterna Lui, trebue să te fi pătruns întâi prin raţiune de mărginirea şi de relativitatea lor» * Expresia „simţirea minţii" (sensibilitatea spiritului) am întâlnit-o şi. la Diadoch (Cap. 3a, Filoc. vol. I). • Maxim Mărturisitorul 259 ce a pătimit], ci şi întru cât a desfiinţat duşmănia, pironind pe cruce zapisul păcatului,1 pentru care avea firea războiul neîmpăcat cu ea însăşi. Prin aceasta a chemat pe cei de departe şi pe cei.de aproape, adică pe cei de sub lege şi pe cei dinafară legii şi „surpând peretele din mijloc al despărţiturii, adică desfiinţând legea poruncilor cu învăţăturile ei, a zidit pe cei doi într'un singur om nou, făcând pace şi îm-păcându-ne" prin Sine cu Tatăl2 şi întreolaltă, ca pe unii cari nu mai avem o voe ce se împotriveşte raţiunii firii, ci, precum în privinţa firii, tot aşa şi în privinţa voii, rămânem neschimbăcioşi. Iar firea a f ăcut-o din nou curată de legea păcatului, neîngăduind ca întruparea Sa cea pentru noi să fie anticipată de plăcere. Pentru că zămislirea Lui s'a făcut în chip minunat, fără de sămânţă, iar naşterea, mai presus de fire, fără stricăciune; Căci Dumnezeu, născându-Se din Maică, îi strângea prin naştere legăturile fecioriei mai mult de cât firea. Şi a slobozit de sub domnia legii toată firea în cei ce voesc să imite moartea Lui de Dună voie, prin omorîrea din simţire a mădularelor celor de pe pământ3 Căci taina mântuirii se lucrează numai în cei ce vreau, nu şi în cei ce rămân sub stăpânirea care-i robeşte. In sfârşit surparea tiraniei celui rău, care ne stăpânea prin înşelăciuner o face întinzând trupul biruit în Adam ca armă împotriva lui şi biruindu-1. Prin aceasta a arătat trupul, înghiţit mai înainte de moarte, înghiţind pe înghiţitoarea moarte şi stricând viaţa aceleia [a morţii] prin moartea firească. Trupul Lui s'a făcut Vicleanului otravă, ca pe toţi câţi isbutise să-i înghită câtă vreme i-a stăpânit prin moarte, să-i verse afară. Iar neamului omenesc acelaş trup îi dă-rueşte viaţă, împingând ca pe o frământătură toată 1 Colos. 2, 14. 1 Efes. 2, 14—15. 3 Colos. 3. 5. 1 260 Filocalia firea spre învierea vieţii. Căci mai ales pentru aceasta Cuvântul, fiind Dumnezeu, se face om [cu adevărat străin lucru la auzire!] şi primeşte de bună voie moartea trupului • Deci cererea tuturor acestora, cum am zis, vom afla că se cuprinde în cuvântul Rugăciunii. Căci el spune „Tată", pomeneşte „Numele" Tatălui şi „împărăţia" Lui. Iar^pe-cel ce se roagă, îl arată ca fiind „fiu" după har al acestui „Tată". El vrea ca cei din cer şi cei de pe pământ să ajungă la o singură voinţă. Porunceşte apoi să se ceară „pâinea cea spre fiinţă" şi cere oamenilor să se împace, unind firea cu ea însăşi prin porunca de a ierta şi de a i se ierta, ca să nu mai fie tăiată prin deosebirea dintre voinţe. învaţă apoi pe oameni să se roage să nu cadă în ispită, ca lege a păcatului, şi să fie izbăviţi de cel viclean. Şi se cădea ca însuşi Pricinuitorul şi Dătătorul acestor bunuri să fie şi învăţător al lor, ca să dea cele spuse îh această rugăciune ca reguli de viaţă ucenicilor cari cred în El şi imită vieţuirea Lui în trup. Prin ele a arătat „comorile ascunse ale înţelepciunii şi ale cunoştinţii", aflătoare cu adevărat în El,1 trezind dorinţa celor ce se roagă spre dobândirea lor. Scriptura a numit, cred, această învăţătură „rugăciune", deoarece cuprinde xererea darurilor date oamenilor de Dumnezeu prin har. Căci de Dumnezeu insuflaţii noştri Părinţi au spus hotărît că rugăciunea este cererea acelora ce le-a dăruit Dumnezeu, în chip cuvjenit cu el însuşi oamenilor, precum votul este făgăduinţa sau promisiunea acelora pe cari oamenii, slujind cu adevărat lui Dumnezeu, I Ie aduc Lui Ei au adus ca mărturie în sprijinul acestui cuvânt al lor 1 Colos. 2. 5. Maxim Mărturisitorul 261 Scriptura. De pilda: „Făgăduiţi şi daţi Domnului Dumnezeului nostru".1 Sau: „Câte am făgăduit, voiu da Domnului, Mântuitorului meu".2 Acestea se spun despre vot Iar despre rugăciune următoarele: „Şi s'a rugat Ana, zicând: Doamne Adonai, Dumnezeule al Puterilor, dacă auzind vei auzi pe roaba ta, dă-rueşte-mi mie un rod al pântecelui".3 Sau: „S'a rugat Ezechia, regele ludei, şi Isaia, fiul lui Amos, prorocul, către Domnul".4 Sau: „Iar când vă rugaţi, ziceţi Tatăl nostru cel din ceruri..." «uvinte spuse de Domnul ucenicilor. Astfel votul este păzirea poruncilor, întărită prin voia celui ce a dat votul; iar rugăciunea, cererea pe care o face cel ce păzeşte bunurile poruncilor, ca să se prefacă el însuşi în bunurile acelea. Sau mai bine, votul este lupta pentru virtute, pe care aducând-o cineva lui Dumnezeu, Acela o primeşte cu multă plăcere, iar rugăciunea este cununa virtuţii, pe care Dumnezeu- o dărueşte cu bucurie. Deci fiindcă s'a arătat că rugăciunea este cererea bunurilor procurate de Cuvântul cel întrupat luându-L pe El însuşi ca învăţător al cuvintelor rugăciunii Sale, ne vom îngădui să pornim la tâlcuirea lor, desvăluind cu grijă, atât pe cât se poate, înţelesul fiecărui cuvânt, ştiind că însuşi Cuvântul obişnueşte să hărăzească, în chip folositor, putere înţelegerii celui Ce grăeşte. 1 Ps. 15, 12. * Iona 2, 10, * I. Regi 1, 10. Origen în tâlcuirea la Tatăl Nostru se ocupă deasemenea de această deosebire intre rugăciune (npoai\}yft\) şi vot (E&X^)> făcând aceeaşi deosebire şi folosind chiar această pildă a Anei. (G. Bardy, Origene, De la priere, Paris, Gabalda, 1931, p. 33). Totuşi Sfântul Maxim în rândurile ce urmează ajunge la formulări mai adânci. Origen spune doar simplu că votul e un dar, iar rugăciunea e o cerere. Peste tot tâlcuirea Sf. Maxim e mai adâncă decât a lui Origen, luând proporţii de sistem, cu toată scurtimea ei. 4 Paralip. 32, 30. 262 Filocalia -"-"t- „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sfinţească-se , Numele Tău, vie împărăţia Ta". Domnul învaţă în aceste cuvinte pe cei ce se ' roagă, că se cuvine să înceapă îndată cu învăţătura despre Dumnezeu. £1 dă aci o învăţătură tainică despre modul existenţii Cauzei făcătoare a lucrurilor, El însuşi fiind, după fiinţă, Cauza lucrurilor. Prin cuvintele rugăciunii e arătat „Tatăl", „Numele" Tatălui şi „împărăţia" Tatălui, ca să învăţăm dela început să chemăm şi să venerăm Treimea cea una. Căci „Numele" lui Dumnezeu şi Tatăl, care subsistă fîinţial, este însuşi Fiul cel Unul născut; iar „împărăţia" lui Dumnezeu şi Tatăl, care deasemenea subsistă fiin-ţial, este Duhul Sfânt. Fiindcă ceea ce Matei numeşte aci împărăţie, în altă parte, un alt Evanghelist a numit Duh Sfânt, zicând: „Vie Duhul Tău cel Sfânt şi să ne curăţească pe noi".1 Căci Tatăl nu are Numele ca pe ceva dobândit, iar împărăţia nu o cugetăm ca o demnitate care i se adaugă. Pentru că El nu a început să fie, ca să fi început să fie şi Tată sau împărat El nu a început nici să existe, nici să existe ca Tată sau ca împărat. Iar dacă, fiind din veci, este şi Tată şi împărat din veci, atunci şi Fiul şi Duhul Sfânt există împreună cu Tatăl, fiinţial, din veci, fiind în chip natural din El şi în El, mai presus de cauză şi de raţiune, nu ivite, din pricina cauzei, după El. Căci relaţia arată deodată cu ea şi pe cele ce le leagă prin relaţie, neîngăduind să fie privite acestea una după alta. începând deci această rugăciune, suntem îndemnaţi să venerăm Treimea de o fiinţă şi mai presus de fiinţă, ca una ce este cauza facerii noastre. Pe 1 Grigorie de Nisa spune că acest loc se află la Lnca (Cur. 3 k Tatăl Nostru), dar la Luca ll, 2 se află aceleaşi cuvinte ca şi la Matei, Sf. Maxim a urmat aci lui Grigorie de Nisa, ' mm mmwm Maxim Mărturisitorul 263 lângă aceasta suntem învăţaţi să vestim şi harul înfierii ce ni s'a dat nouă, fiind învredniciţi să numim pe Cel ce ne este Făcător după fire, Tată după har. Iar aceasta ne obligă ca, cinstind numele Născătorului nostru după har, să ne silim să întipărim în viaţa noastră trăsăturile Celui ce ne-a născut adică să-I sfinţim numele pe pământ, să ne asemănăm Lui ca unui Tată, să ne arătăm fii prin fapte şi"; să preamărim pe Fiul natural al Tatălui, Pricinuitorul acestei înfieri, prin tot ce gândim şi facem. Şi sfinţim Numele Tatălui nostru cel după har, carele este în ceruri, omorînd pofta pământească şi curăţindu-ne de patimile aducătoare de stricăciune. Căci sfinţirea constă în desăvârşita oprire şi omorîre a poftei din simţire. Ajunşi la această stare se domolesc lătrăturile necuviincioase ale iuţimii, ne mai existând pofta care să o stârnească şi să o înduplece să lupte pentru plăcerile ei, odată ce a fost omo-rîtă prin starea de sfinţenie a raţiunii. Căci iuţimea fiind advocatul poftei, încetează să se înfurie când pofta e omorîtă. Iar după lepădarea iuţimii şi a poftei, cu drept cuvânt vine, cum zice rugăciunea, stăpânirea; împărăţiei lui Dumnezeu şi Tatăl, în cei ce se învrednicesc să spună după desfacerea de acelea: „vie împărăţia Ta", adică Duhul Sfânt „Peste cine, zice, mă voi odihni, dacă nu peste cel bun şi smerit, care tremură de cuvintele mele?"1 De âci este vădit că împărăţia lui Dumnezeu şi Tatăl este a celor smeriţi şi blânzi. „Fericiţi, zice, cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul".2 Se înţelege că nu pământul acesta, care deţine, după fire, locul de mijloc al lumii, la făgăduit Dumnezeu moştenire celor ce-L iubesc pe El. Căci spune: „Când vor învia din morţi, nu se vor 1 Is.. 66, 2. * Mt. 5, 4. mmw 264 Filocaiia însura şi nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii din ceruri".1 Sau: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui meu şi moşteniţi împărăţia cea gătită vouă dela întemeierea lumii".2 Iar în altă parte, zice altuia, care a lucrat cu tragere de inimă: „Intră întru bucuria Domnului tău".3 Iar după El, dumnezeescul Apostol zice: „Va suna din trâmbiţă şi cei morţi în Hristos se vor scula cei dintâi întru nestricăciune. Apoi noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiţi deodată în nouri, întru întâmpinarea Domnului în văzduh şi aşa .vom fi totdeauna cu Domnul".4 Acestea fiind făgăduite celor ce-L iubesc pe Domnul, cine va putea spune, dacă priveşte la cuvântul Scripturii şi dacă e mişcat de raţiune şi doreşte să fie slujitor al raţiunii, că cerul şi împărăţia gătită dela întemeierea lumii, apoi bucuria Domnului cea ascunsă în taină şi petrecerea şi locuirea neîncetată şi cu totul nedespărţită a celor vrednici cu Domnul, e tot una cu* „pământul" ? Deci „pământ" socotesc că numeşte deprinderea şi puterea întărită şi cu desăvârşire neclintită a neschimbatei statornicii a celor blânzi în bine. Căci aceasta este totdeauna cu Domnul şi are o bucurie neîncetată, ca una ce a primit împărăţia gătită dela început şi s'a învrednicit de fixitatea5 şi de rânduiala cea din cer. Ea e statornicită în raţiunea virtuţii, ca într'un oarecare pământ aşezat la mijlocul întregei lumi. In temeiul acestei raţiuni, cel blând stând la mijloc între numele bun şi faima rea, rămâne fără patimă, fără să se umfle de laude [înălţându se sau umplându-se de slavă deşartă] şi fără să se întristeze de ocări. Căci desfăcându-şi dorinţa dela lucrurile* de cari e liberă raţiunea după fire, nu simte când îl supără momelile lor, ca unul ce s'a liniştit de 1 Mt. 22. 30. 4 I Cor, 15, 52. 2 Mt. 25, 24. _ 3 Mt. 25. 21. 5 ocdcois. Maxim Mărturisitorul 265* orice agitaţie în legătură cu ele şi şi-a îndreptat toată puterea sufletului spre slobozenia dumnezească, ne mai urmărind niciun interes. Această slobozenie dorind Domnul să o împărtăşească ucenicilor Săi, zice: „Luaţi jugul Meu peste voi şi învăţaţi dela Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre".1 Odihnă numeşte stăpânirea împărăţiei dum-nezeeşti, care e ca o domnie ce slobozeşte pe cei vrednici de toată robia. Iar dacă dă stăpânirea netrecătoare a împărăţiei celor smeriţi şa blânzi, cine va fi atât de neiubitor şi de nedoritor al bunurilor dumnezeeşti, «ca să nu dorească la culme smerenia şi blândeţea, spre a primi pecetea împărăţiei dumnezeeşti, cât e cu putinţă omului, purtând în duhul lui, prin har, forma^iejştirbită a Celui ce este în mod firesc, după fiinţă, marele Împărat Hristos? In acest om, zice marele Apostol, „nu este bărbat şi femee",2 adică mânie şi poftă. Căci mânia alungă silnic raţiunea şi scoate afară din legea firii cugetarea. Iar pofta face mai iubite decât Cauza şi Fiinţa cea unică şi singură de dorit şi nepătimi-toare, cele de după ea şi de aceea socoteşte mai de cinste trupul decât duhul. De asemenea face mai atrăgătoare posesiunea celor văzute decât slava şi strălucirea celor inteligibile, trăgând mintea prin lucrarea plăcerii simţuale dela privirea dumnezeească. şi înrudită a celor spirituale. In acest om nu mai e decât raţiunea, care s'a desbrăcat, prin abundenţa virtuţii, chiar şi de iubirea şi de afecţiunea cea mai nepătimaşă, dar totuşi naturală faţă de trup. Căci duhul a biruit cu desăvârşire, firea şi a convins mintea săSse odihnească până şi dela filosofia activităţii morale», când se întâlneşte cu Raţiunea cea mai presus de fiinţă,, 1 Mt. 11, 29. 1 Gal. 3, 28. T 266 Filocalia Maxim Mărturisitorul 267 printr'o contemplaţie simplă şi neîmpărţită.1 Pentrucă dacă omul a isbutit să ajungă la această stare, în care poate tăia şi lepăda uşor cele ce curg în timp, nu este nimerit ca, odată ce s'a dovedit slobod de cele sensibile şi a trecut peste ele, să se împovăreze iarăşi cu chipul făptuirii morale ca cu un cojoc. - Aceasta o arată mai limpede marele Ilie, indicând această taină prin cele ce le-a săvârşit în chip simbolic. Acesta când fu răpit a dat cojocul, adică starea [sau lucrarea] de mortificare .a trupului, în care era fixată măreţia frumuseţii sale morale, lui Eliseiu, ca ajutor al duhului împotriva a toată puterea vrăjmaşă şi ca unealtă de lovire a firii nestatornice şi curgătoare, al cărui chip era Iordanul, ca să nu fie împiedecat ucenicul să treacă spre ţara sfântă, îne-cându-se în pofta turbure şi lunecoasă după cele materiale.2 El însă a plecat slobod spre Dumnezeu, 1 Cel blând şi numai el se ridică pe. treapta cea mai Înaltă a contemplării simple, nediscursive a Raţiunii divine. Din aceasta vedem că pentru sf. Maxim rafiunea nu se distinge net de minte, fie că nu înseamnă numai decât cugetare discursivă, fie că discursivitatea trece firesc in «contemplaţia simplă şi unitară, sau viceversa. In acest sens „om raţional" nu e om ne.con-templativ, ci un om lipsit de mânie şi poftă. Raţiunea nu se opune minţii, sau contemplaţiei, ci patimilor, O precizare: pe treapta făptuirii m«rale omul poartă încă în el o afecţiune trupească în limitele naturii, dar pe cea gnostică duhul a dovârşit-o prin aceasta. * Atât la Evagrie cât şi la sf. Maxim întâlnim adeseori- ideea unor haine sau corpuri ce trebuesc pe rând desbrăcate pentru a ajunge omul la „mintea goală". Prima haină care trebue desbrăcată e cea a patimilor. Cel ce se desbracă de ea trebue să se îmbrace in haina virtuţilor; pe o treaptă mai înaltă trebue desbrăcată şi aceasta, pentru a se îmbrăca haina vederilor con-, templaţiei naturale, ca în sfârşit să fie desbrăcată şi aceasta şi mintea să rămână .goală", ca să se întâlnească cu Raţiunea goală, cu Dumnezeu descoperit. (In acest sens se vorbeşte şi de desbrăcarea omului vechiu). Cel ce, asemenea lui Ilie, a trecut chiar şi peste afecţiunea naturală faţă de cele sensibile, trebue să desbrace şi lucrarea de mortificare a trupului, adică grija de asceză, ca pe un cojoc. Dar această grijă trebue să o îmbrace ucenicul, adică cel ce a rămas ,pe o treaptă mai jos. Aceasta nu înseamnă că cel ce desbracă grija ascezei, neoprit de nici unul din lucruri, prin vreo afecţiune faţă de ele, simplu prin dorinţă şi necompus prin voinţă, spre cel simplu prin fire,1 făcându-şi călă-. toria prin virtuţile generale ce se îmboldesc una pe alta şi se ridică împreună ca nişte cai de foc Căci ştia că ucenicul lui Hristos trebue să lapede dispoziţiile neegale, a căror deosebire îi vădeşte alterarea şi nestatornicia, dacă patima poftei provoacă revărsarea sângelui în jurul inimii, iar mânia pusă în mişcare, fierberea sângelui. Deci cel ce a ajuns să trăiască, să se mişte şi să fie în Hristos, s'a eliberat de apariţia năprasnică a dispoziţiilor neegale, ne mai purtând în elT ca pe un bărbat şi femee, afecţiunile opuse ale acestor patimi, prin cari raţiunea e robită, fiind denaturată de schimbările lor nestatornice.2 Căci în raţiunea nerobită de aceste afecţiuni el are zugrăvită măreţia chipului dumnezeesc, care înduplecă sufletul să se prefacă prin hotărîrea liberă a voii sale spre a deveni după asemănarea dumnezeească şi să se facă'lăcaş atotstrălucit al marei împărăţii, £are subsistă fimţial cu Dumnezeu şi Tatăl tuturor, adecă al Duhului Sfânt,3 lăcaş care poate să sburde de acum cu trupul, ci că în el stnrea de mortificare a devenit ceva ce se menţine dela sine, fără o grijă specială* Grija ascetică de trup l-ar împiedeca acum dela 'contemplaţie. Mortificarea e un ajutor al duhului împotriva puterii vrăjmaşe, adică prin ea se'aecentuiază aspectul de duh al firii noastre. 1 Dumnezeu e simpla după fire, dar noi ne putem desbina de fire prin voinţă făcându-ne compuşi. Deci tot prin voinţă putem ieşi iarăşi din compoziţie, unificându-ne voinţa cu firea; * Din toate acestea se vede caracterul moral al raţiunii, după sfântul Maxim. Raţiunea e mai mult ceea ce se opune patimilor, rezistând poftei şi mâniei. Numai aşa nu se|denaturează, nu se alterează. ~j* Marea împărăţie a Duhului e lumea Sofiei, sau a energiilor divine, care umplând întreagăţpe fiecare, pe măsura puterii fiecăruia, cum aceeaşi lumină ii umple pe toţi, îi uneşte pe toţţ. Dar viaţa Duhului nu se dă pe o cale străină de raţiunea insului,, deci nu e despărţită de Raţiunea (Logosul) divină, căreia i se deschide raţiunea individuală. ■apaş W 268 Filocaiia primeşte, dacă se poate spune, puterea cunoştinţii firii dumnezeeşti, atâta cât e cu putinţă. In această stare, naşterea celor rele încetează şi a celor bune ia fiinţă, sufletul păzind în sine, întocmai ca Dumnezeu, prin harul chemării sale, neatins ip ostaşul bunurilor dăruite. In acest suflet Hristos se naşte pururea de bunăvoe-în chip mistic,1 făcându-Se corp prin cei mântuiţi şi făcând sufletul ce-L naşte maica fecioară,2 întrucât acesta nu mai are, ca să spun pe scurt, prin vreo afecţiune, ca pe uh bărbat şi femeer semnele firii aflătoare sub stricăciune şi facere.8 / Să nu se mire nimeni că am pomenit stricăciunea înainte de facere. Căci privind fără patimă, cu dreaptă judecată, firea celor ce apar şi pier, va afla limpede că orice facere începe din stricăciune şi sfârşeşte în stricăciune. Dar patimile ce caracterizează cele supuse facerii şi stricăciunii, cum am spus, nu le are Hristos sau vieţuirea şi raţiunea lui Hristos sau după Hristos. Căci s'a spus: „In Hristos Iisus nu este bărbat şi femee",4 iar prin aceasta se indică semnele şi patimile firii, care e supusă stricăciunii şi facerii, într'o asemenea vieţuire nu mai este decât raţiunea ' Naşterea lui Hristos este aei apariţia Lui In viaţa conştientă a celui ce s'a purificat, fapt numit alteori învierea lui Hristos din mormântul firii, în care s'a îngropat la Botez şi de unde lucrează în chip acoperit la purificarea omului, * Sufletul în greceşte e de genul femenin. " Sf. Maxim face deosebire între facere (făVSOtg) Şi naştere (făvvqais). Facerea e orice început natural de existenţă, care e armat în mod necesar de stricăciune. Naşterea, când e naturală, e un mod special al facerii. Dar când nu e naturală, ca în cazul lui Hristos, nu se mai subsumează în facere, ca început natural al unei deveniri ce duce la moarte. Hristos, deşi a luat naşterea, n'a primit stricăciunea, sau facerea urmată totdeauna de s'ricăciune. Sufletul care L-a născut, a devenit fecioară, a scăpat de asemenea de acel fel de naştere care duce la stricăciune. 4 Gal. 3, 2*. Maxim Mărturisitorul 269 deiformă, îmbibată de cunoştinţa dumnezeească,1 şi mişcarea unitară a voii, care nu alege decât virtutea-„Nici Elin şi Iudeu". Prin acestea se indică deosebirea învăţăturilor despre Dumnezeu, sau mai adevărat vorbind opoziţia dintre ele. Cea dintâi învăţătură susţine nebuneşte multe principii, împărţind unicul principiu în lucrări şi puteri protivnice; ea născoceşte slujirea la mulţi zei, care se desbină în ea însăşi, împreună cu mulţimea celor ce se închină, şi se face de râs prin marea varietate a slujirii-Cealaltă învăţătură susţine, e drept, un singur principiu, dar îngust şi nedesăvârşit şi aproape inconsistent, fiind lipsit de raţiune şi de viaţă.2 De aceea cade într'un rău tot aşa de mare ca şi învăţătura de mai înainte, anume în laturea opusă a aceleia, în ateism, mărginind la o singură persoană principiul unic şi socotindu-1 ca subsistând fără Cuvânt şi Duh, sau străbătut de Cuvântul şi de Duhul ca de nişte simple calităţi. Aceasta nu-şi dă seama că ce Dumnezeu mai poate fi acela, care e lipsit de acestea? Sau cum se va împărtăşi Dumnezeu de acestea, ca de nişte accidente, asemenea fiinţelor raţionale supuse facerii? Niciuna dintre aceste două învăţături n* este, cum am spus, în Hristos. In El este numai învăţătura evlaviei adevărate şi legea neclintită a cunoaşterii tainice a lui Dumnezeu [a teologiei mistice], care respinge deşirarea dumnezeirii, ca prima învăţătură şi nu primeşte comprimarea dumnezeirii» ca cea de a doua. Aceasta, ca să nu desbine dumnezeirea prin înmulţirea fiinţii, căci aceasta este gre> şala elinească; nici s'o facă pătimitoare prin redu- '1 Atributul deiform precizează in chip satisfăcător sensul raţiunii, 1* sf, Maxim. Nu e raţiunea opusă contemplaţiei, ci raţiunea opusă stricăciunii patimilor, dar Îmbibată de cunoştinţa intuitivă, tainică a lui Dumnezeu. ' Adică de Logos si de Duhul Sfânt. 7 270 Filocalia Maxim Mărturisitorul 2(7 if cerea la un singur ipostas, socotind-o lipsită de Cuvânt şi ©uh, sau îmbibată de Cuvânt şi Duh ca de nişte simple calităţi, căci aceasta este greşala iudaică, după care dumnezeirea nu este: Minte, Cuvânt şi Duh. învăţătura cea întru Hristos ne învaţă pe noi, cei chemaţi de har prin credinţă la cunoştinţa adevărului, să cunoaştem o unică fire şi putere a dumnezeirii, adică un unic Dumnezeu, contemplat în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, subsistând fiinţial ca o singură Minte necauzată, născătoare a singurului Cuvânt fără început, subsistent după fiinţă, şi isvor al singurei Vieţi eterne ce subsistă fiinţial ca Duh Sfânt. Ne învaţă să cunoaştem Treimea în unime şi unimea în Treime. Nu numai pe una în alta, căci nu este Treimea în unime,ca un accident în fiinţă, sau întors unimea în Treime, căci este fără calităţi Nici (pa pe altceva şi altceva, căci nu se deosebeşte prin heterogenitatea firii unimea de Treime, fiind o fire unică şi simplă. Nici pe una înaintea alteia, căci nu se deosebeşte printr'o putere mai mică Treimea de unime, sau unimea de Treime. Nu se deosebeşte unitatea de Treime nici ca ceea . ce-i comun şi general părţilor subordonate, ca să fie contemplată numai prin cugetare, căci această unitate este o fiinţă existând de sine în sens propriu şi o putere cu adevărat puternică prin ea însăşi Nu este nici una prin alta; căci nu este la mijloc vreo relaţie ca între efect şi cauză, acolo unde e totul unul şi acelaş şi fără nici o relaţie. Dar nu este nici una din alta; căci nu provine Treimea din unitate, fiind nefăcută şi explicându-se prin sine însăşi Ci aceeaşi se zice şi se cugetă cu adevărat unitate şi Treime. Este unitate prin raţiunea fiinţii, Treime prin modul existenţii. Aceeaşi este întreagă unitate, neîmpărţită de ipostasuri; şi aceeaşi întreagă Treime, neconfundată prin unitate. Ca să nu se introducă prin împărţire mulţime de zei, sau să se înlăture prin confuzie orice Dumnezeu. învăţătura lui Hristos străluceşte prin ocolirea amândurora. Iar prin învăţătura lui Hristos înţeleg neua pro-poveduire a adevărului, în care „nu este bărbat şi femee", adică semnele şi patimile firii celei supuse stricăciunii şi naşterii; „pici Elin şi Iudeu", adică învăţăturile protivnice despre dumnezeire. In iea nu este „nici tăere împrejur şi netăere împrejur", adică slujirile corespunzătoare ale acestora. «Căci cea dintâi necinsteşte firea văzută de dragul simboalelor legii şi ocărăşte pe Creatorul însuşi, socotindu-1 Făcător al unor lucruri rele; iar cea de a doua îndum-nezeeşte firea de dragul patimilor şi ridică făptura împotriva Creatorului, sfârşind amândouă în acelaş rău, în batjocorirea lui Dumnezeu. Nu este „nici barbar şi Scit", adică despărţirea şi ridicarea firii împotriva ei însăşi, prin voinţă, desbinare prin care s'a înrădăcinat în oameni legea stricăcioasă şi pro-tivnică firii, a uciderii întreolaltă. „Nici rob sau slobod", adică împărţirea aceleiaşi firi împotriva voii, care face fără cinste ceea ce este după fire de aceeaşi cinste, având ca lege ajutătoare, ce tiranizează demnitatea chipului, bunul plac al stăpâni-torilor.1 ^ „Ci toate şi întru toate este Hristos", care zugrăveşte în duh forma (^«pcoatv) împărăţiei fără de în- 1 Dacă despărţirea în „barbar si Scit" se referă la „distanţarea" Sttzoraoiţ şi răsvrătirea voluntară a firii faţă de ea însăşi, prin certurile dintre oameni, împărţirea în „rob şi slobod" e o orândire care se impune de cele mai adeseori împotriva voii celor mulţi, prin voinţa despotică a unei minorităţi, sau a unui singur om. Ea „tiranizează" demnitatea chipului dum-nezeesc din om, în a cărui componenţă intră ca o trăsătură esenţială libertatea. 272 Filocaiia ceput, prin cele mai presus de fire şi de lege. Această formă, precum s'a arătat mai înainte, e caracterizată prin smerenia şi blândeţea inimii, a căror* urfire desăvârşeşte pe omul zidit după Hristos. Căci oricine e smerit, este desigur şi blând, şi oricine e blând, este desigur şi smerit; smerit, ca unul ce se ştie pe sine avându-şi existenţa ca dar; blând, ca unul ce înţelege întrebuinţarea ce trebue să o facă de puterile dăruite lui după fire, făcându-le să slujească raţiunii spre naşterea virtuţii şi refuzând cu totul să pună lucrarea lor la dispoziţia simţirii. De aceea el este cu mintea într'o neîntreruptă mişcare spre Dumnezeu, iar cu simţirea rămâne nemişcat, nemai vrând să simtă nici decum nimic din cele ce supără .cu adevărat trupul şi ne-lăsând să se întipărească în suflet nici o umbră de întristare, ca să nu se clatine dispoziţia pricinuitoare de bucurie din el.1 Căci nu socoteşte ca o lipsă de plăcere, durerea cea după simţiri. Fiindcă el cunoaşte O singură plăcere: unirea sufletului cu Cuvântul, a cărei lipsă este un chin fără de sfârşit, care se întinde în chip firesc peste toate veacurile. De aceea, lăsând trupul şi toate ale trupului, se duce întins spre convieţuirea cu Dumnezeu,2 gândindu-se la singura pagubă pe care ar putea-o avea, chiar dacă ar stăpâni toate bunurile pământului: nedobândirea aşteptatei, îndumnezeiri după har. 1 E o stare de „nesimţire'' voluntară pentru toate durerile xe vin asupra trupului. Aceasta nu e o nesimţire generală, căci in vreme ce nu simte durerea trupului, sufletul 'e plin de simţirea unor bucurii spirituale („simţirea mintală sau spirituală"). Dar este si o „nesimţire" pe plan sufletesc, la care trebue să ajungă cel ce caută desăvârşirea; calmul faţă de laude şi de ocări. Lipsa acestuia denotă o sensibilitate egoistă, o preocupare de sine, o stare morală inferioară, care'poate ajunge până la o susceptibilitate morbidă. • In greceşte e %§ se facă părtaş; căci dacă ar fi mâncat să se-^âtiffe din această mâncare, nu ar fi fost cuprins de-m$Wt8îi păcatului". mshjq 9p Dar cel ce se roagă să primească acea^sfa 1ffâîpe spre fiinţă, desigur nu o primeşte mtrefifia^r^uîăi este pâinea însăşi, ci cât poate el sau%rffîeu^Şa. Pâinea vieţii se dă pe Sine tuturor &Kor <ÎM| c|Me§r, cu iubire de oameni, dar nu în acSBâp fel îurarBî. Ci celor cari au făcut lucruri mar^T^Pj^^n^.iar celor mai puţini în fapte, mai pvţm^^ecarmuP^t poate primi vrednicia mintii ^^fl1^ Spre acest înţeles al cirviiiţejjjr âl.f ff'ini Mântuitorul însuşi, poruncindJ âpnat; 1 E o „coborlre" (chenoză) tainic tenţializează până la nivelul fiecăruia/ — ----r« incapacitatea de primire, în desfăşurare^^uţehlog-jTfeB^păfu^,,, dfn comoara darurilor ascunse In ea inşasi^darja c^BDeriţiano iconomie universală a lui Dumnezei? ^e4aynna¥ şr^trttffiia păturica-a-CTUiai lai Dumnezeu, ca şi întruparea Ia J&Sprensli Bre«fc"4 i*P«trâ n^faifeMMstliSe potrivit cu darurile naturale şLcu ţmnr^aritalede Sr^^le^edto^ Pxo-cesal acestei actaalizări necontenit reimrjpiloT Tftcrefft^drvinV dWMftPcIfKr şi in viaţa eternă. Sofia nu e3d£SâtO*»UW ffirtM infiffiUiMtţţaia «aOHf-Jiilor divine „coborite" la ^HJm^^RW^ ft?* frllW «tester!W" ele. Un nesfârşit dinamism ^ra^rt^fcea^TMte'„if'Vnergfilof' dl vinele coboară la nivelul fiecărei fa^ifiţWtţSQaaicUiMpaGfiliaeaaaO B9BMKş* plasa coborâtă In cuprinsul m^^Stm^^^^&K^ffi1^^ cei ce vrem să ne prindem de .ea, .dar care.continhă..să ne5 ridice, jşf dapXTce ne-a urcat in văzduhul vieţft^&rnfe? SSIlt UD IfJfllOV BiJlSOqBiB .Pâinea" a întreagă Jângtfsnstâ fifJMS. ^ U**h^e