ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE
FAUNA
REPUBLICII POPULARE ROMÎNE
INSECTA
VOLUMUL XI
FASCICULA 5
LEPIDOPTER A
c'
C	FAM. PAPIL1ONIDAE
"	(FLUTURI)
DE EUGEN V. NICULESCU
EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMÎNE
-------------- COMITETUL DE REDACȚIE-------------------
N. BOTNARIUC, redactor responsabil;
acad. W. KNEGHTEL; M. A. IONESGU, membru corespondent al Academiei R.P.R.; G. MANOLACHE, membru corespondent al Academiei R.P.R.; VAL. PUȘGARIU; V. RADU, membru corespondent al Academiei R.P.R.
INDEXUL SISTEMATIC AL SPECIILOR DIN R.P.R.
Ordinul LEPIDOPTER A
Superfamilia PAPILIONOIDEA
Familia PAP II. I O X l D A E Doubleday 1846
I.	Subfamilia PAPILIOXLXAE Swainson 1840
1.	Genul Pap iii o Linne 1758................................... 44
Papilio machaon Linne 1758 .................................. 46
2.	Genul I p h i c 1 i d e s Hiibner 1823 ..................... 57
Iphielides podalirius Linne 1758 .................................... 57
II.	Subfamilia ZERYXTHIINAE Kirby 1902
3.	Genul Zerynthia Ochsenheimer 1816............................ 68
Zerynthia hypsipyle Schulzens 1776 .................................. 69
Zerynthia cerisyi ferdinandi Stichel 1907 ........................... 74
III.	Subfamilia PARNASSIINAE Kirby 1896
4.	Genul Parnassius Latreille 1805 ............................. 78
Parnassius mnemosyne Linne 1758 ..................................... 81
Parnassius apollo Linne 1758	................................ 90
PARTEA GENERALĂ
ISTORIC
Prima mențiune în literatură despre vreun reprezentant al acestei familii o găsim în anul 1592 în lucrarea lui Hoefnagel care pomenește despre P. machaon. E a j u s (1710) în lucrarea Istoria insectorum vorbește despre I. podalirius, iar E e a u m u r (1734) descrie și figurează de asemenea acest fluture. De-abia în 1758 apar numirile științifice ale unor Papilionidae în opera celebră a lui L i n n 6 Systema Naturae.
Pînă la sfîrșitul secolului se descriu specii și genuri noi de către Pod a, Schulzens, De G- e e r, Fabricius, S c o p o 1 i, De P r u n n e r, Barbut, Denis et Schiffermuller dar unele din ele au căzut în sinonimie.
Așa de exemplu polyxena Denis et Schiff. (1775) nume folosit multă vreme, a fost înlocuit cu hypsipyle Schulzens (1776) deoarecepolyxena Denis et Schiff. este omonim primar cu polyxena Meerburg.
între 1775 și 1782 Cramer descrie 34 specii noi de Papilio și cam în aceeași perioadă D r u r y, Esper și Fabricius descriu respectiv 6, 9 și 23 specii noi de Papilio.
Latreille (1805) scoate pe~ apollo din genul Papilio și creează genul Parnassius Latr. valabil și azi. în 1807 Fabricius descrie genul Thais F., care a fost mult timp folosit, dar a fost înlocuit cu Zerynthia Ochs. (1816) deoarece numele de Thais era deja folosit de B o 11 e n (1798) pentru un gen de moluște.
în 1819—1822 Godart descrie 14 specii de Papilio iar Hiib-n e r între 1819 și 1823 descrie 13 genuri noi, însă numai unul singur (Iphiclides) a rămas valabil, celelalte fiind trecute în sinonimie.
în 1832 G r a y descrie 14 specii noi de Papilio din America, iar Boisduval (1836) impresionantul număr de 40 specii noi de Papilio din toate continentele. Doubleday și W e s t w o o d descriu și ei respectiv 15 și 22 specii de Papilio, mai ales din America, iar E v e r s-m a n n (1834 și 1851) descrie din Asia 5 specii noi de Parnassius.
6	PARTEA GENERALA
în prima jumătate a secolului al XlX-lea au apărut și termenii de Papilioninas (Sw a in son, 1840), Parnassidae (Duponchel, 1844) și Papilionidae (Doubleday, 1846).
în a doua jumătate a secolului al XlX-lea s-a mai descris un mare număr de specii și s-au introdus termeni noi designînd triburile.
Au descris specii noi de Papilio următorii: Felder (20), He-witson (27), Butler (12), Mo ore (7), Oberthiir (14 specii de Papilio și 4 de Parnassius), Staudinger (13 specii de Papilio și cîteva aparținînd altor genuri). Au mai adus contribuții sistematice Menetries’, Trimen, Druce, Aurivillius, Bremer, A1 -pberaky, Grum-Grshimaj 1 o, Stichel, Schultze (1917), Le Cerf (1925), T a 1 b o t (1939), Van Son (1949), W. Peters (1952), G. Bernardi (1952), Curt Eisner (1954—1960).
Aurivillius a colaborat la opera lui S e i t z (1908) redac-tînd familia Papilionidae în care menționează 79 specii africane. Despre această lucrare, ca și despre o alta din 1898, L. B e r g e r (1951) spune că „maestrul suedez n-a făcut uzaj nicăieri de genitalia. Gruparea speciilor este unic realizată după facies : culori, desen, forma aripilor etc.”. în a doua lucrare „ordinea rămîne aproape aceeași, cîteva specii sînt suprimate, altele adăugate. Metoda a rămas neschimbată, aceleași erori persistă”. Cît despre clasificația lui Bryk (1930), publicată în „Lepidopterorum Catalogus”, L. B e r g e r (1951) spune că „autorul a operat schimbări din care unele sînt cel puțin fanteziste. Cităm între altele — spune B e r-g e r — cazul speciei P. demodocus separat prin mai mult de ... 400 pagini de P. erithonioides, a cărui armătură genitală este totuși de-abia diferită de aceea a primului”, și după ce B e r g e r arată și alte erori de acest fel încheie cu exemplul acelor „specii incontestabile, cu genitalia într-a-devăr caracteristice, reunite la altele, a căror armături aparțin la tipuri foarte diferite (cazul speciilor P. plagiatus și G. aurivilliusi în special)”.
Se adeverește o dată mai mult însemnătatea genitaliei pentru sistematică.
Studiile de morfologie au mers paralel cu cele de sistematică.
Primele cercetări asupra morfologiei larvelor și crisalidelor de Papilionidae datează din 1752 cînd De G e e r studiază larva (și osmete-rium) ca și crisalida de P. apollo. Aceeași specie este apoi studiată de F a -bricius (1775), Scop oii (1777), Latreille (1806) și Go-d a r t (1832). Larva de P. mnemosyne a început a fi studiată mai tîrziu, de-abia în 1837 de F r e y e r. Larva și crisalida de P. machaon a fost cercetată de Godart (1823), Dobenek (1879), Tutt (1896), Berlese (1909), S c h u 1 z e (1911), N. Ia. Kuznețov (1915). Larva de Z. hypsipyle a fost examinată din punct de vedere morfologic și biologic mai ales de S. B eer (1946).
Ouăle papilionidelor au făcut și ele obiectul unor cercetări din partea lui Berge, Spuler, Warnecke, G i 1 m e r, U gr i u -mov, Bryk și alții. Recent D b r i n g (1955). publică într-o lucrare, consacrată exclusiv morfologiei ouălor de lepidoptere, date privitoare la ouăle de P. machaon, I. podalirius, Z. hypsipyle, P. mnemosyne, P. nord-
ISTORIC
7
manni, P. phoebus și P. apollo ] el figurează detaliat structura oului în regiunea micropilară.
Morfologia adultului a atras atenția încă din 1760, cînd Leder-m ii 11 e r studiază solzii la P. apollo, dar apoi ea a fost neglijată timp de aproape 100 de ani, căci abia în 1840 De H a a n cercetează genitalia, nervațiunea și picioarele la P. machaon. Cercetările devin mai numeroase spre sfîrșitul secolului datorită lui H a a s e (1886), E 1 w e s (1886), Scudder (1892), Eltringham (1910), Holodcovschi (1910), Verity (1911), Bryk (1912-1929), N. Ia. Kuznețov (1915).
Cu desenul aripilor la Papilionidae s-a ocupat E i m e r (1889 și 1897), Spuler (1892), Verity (1911 și 1947), Swanvici (1924 și 1956), Siiffert, Kuhn și Beer (1924 și 1946 a).
Armătura genitală a fost puțin cercetată. în 1881 și 1883 G o s s e o examinează la Papilio (Ornithoptera) remus introducînd termeni morfologici noi ca uncus și scaphium, termeni care mai tîrziu au fost folosiți în altă accepție. în 1886 Elwes descrie armătura genitală la P. apollo, P. phoebus și P. mnemosyne, iar Holodcovschi (1910) o examinează și el la P. mnemosyne. în 1911 V e r i t y studiază armătura genitală la P. apollo și P. mnemosyne, iar C h ap m a n la P. machaon ; această din urmă specie este examinată în 1927 și de N a k a h a v a.
N. Ia. Kuznețov (1915) cercetînd armătura genitală la Papilio (Ornithoptera) rhadamantus Boisd arată că ceea ce G o s s e a numit uncus este în realitate un proces al tergitului VIII și-i dă numele de super-uncus, iar scaphium al lui G o s s e nu este altceva decît uncus auct. B e r i o (1936) confirmă datele lui Kuznețov și propune termenul de ligula pentru scaphium (Pier ce).
Hering (1932) studiază armătura genitală la aproape toate speciile de Parnassius și pe baza genitahei reduce numărul de specii de la 35 la 6. în 1936 E 11 e r descrie și figurează armătura genitală la P. machaon, dar comite erori considerînd tergitul VIII drept tegumen, superuncus drept uncus și uncus drept scaphium.
V erity (1947) descrie și figurează armătura genitală la papilio-nidele din Italia. Din păcate planșele sale — fotografice — sînt complet inutilizabile, fiind nereușite.
G. Van Son (1949) descrie armătura genitală la $ și Ș la toate papilionidele sud-africane (16 specii). Această lucrare se remarcă printr-un ansamblu de date morfologice și biologice privind nu numai adultul, ci și stadiile preimaginale, fiind cea mai completă lucrare asupra acestei familii privind papilionidele sud-africane.
L. B erger (1951) descrie armătura genitală (dar fără desene) la papilionidele din fauna etiopiană, indicînd caracteristicile la cele 10 grupe de Papilio și 10 grupe de Graphium.
Paul Ehrlich (1958) prezintă o sinteză a cunoștințelor noastre asupra morfologiei și filogeniei papilionidelor comparativ cu celelalte Papi-lionoidea.
în fine, după o comunicare în litt. papilionidele din Madagascar sînt în prezent cercetate de R. Paulian și G. Bernardi.
8
PARTEA GENERALĂ
Biologia papilionidelor a fost cercetată încă de pe vremea lui Lin ne (1745) care s-a ocupat de P. apollo, Esper (1777), Godart (1822), El we s (1886), Ugriumov și alții au urmărit și ei viața acestui fluture.
Freyer (1837), Wilde (1861), Elwes (1885), T urati (1911) etc. au studiat biologia larvei și crisalidei de P. mnemosyne. Biologia larvei de Z. hypsipyle a fost cercetată de Scopoli încă de la 1777. Esper în 1780 examinează larva și crisalida acestei specii, Treit-schke larva (1840), Kirby larva (1862), Verity larva, crisalida și plantele hrănitoare descoperind modul de suspendare particular al crisalidei ; în fine B e e r (1946 b) s-a ocupat mai mulți ani cu biologia acestei specii.
Biologia speciei P. machaon a fost studiată de T o r k a (1905) iar a speciei I. podalirius de S t a n d f u s s (în 1888) — în special larva și crisalida — de H e i n r i c h (1924) și de W o h If a r t h (1954, 1955, 1956). Date interesante asupra stadiilor preimaginale la P. machaon a dat V. E e ck h o u d t în 1955.
Z. cerisyi ferdinandi a fost studiată din punct de vedere biologic de P. Schultze și Sitzber (1918).
Numeroase date asupra biologiei larvei și crisalidei papilionidelor sud-africane găsim în lucrarea lui Van Son; pentru papilionidele nord-americane găsim date biologice în lucrarea lui Clark (1951) si a lui Klots (1951).
Tot în 1951 a apărut lucrarea lui B a r r e 11 și Burns care cuprinde date biologice asupra papilionidelor din Australia și Noua Guinee.
în America, studii asupra papilionidelor au publicat F r e n c h (1886), Scudder (1889), Rothschild si Jordan (1906,1924), Haydon (1933) și Clark (1951).
în 1924 Jordan a publicat în Seitz (Fauna americană) „Familia Papilionidae”. Genul Papilio este împărțit în două secțiuni și acestea în 17 grupe de specii. în total în cele două Americi genul Papilio are după J o r d a n 169 specii.
La noi în țară pînă acum nu s-a întreprins studiul papilionidelor în mod special. Toți lepidopterologii au recoltat papilionide alături de alte lepidoptere, dar nimeni nu a publicat vreun studiu morfologic, sistematic sau zoogeografic asupra familiei.
Cu biologia reprezentanților acestei familii s-a ocupat numai F r. K 6 n i g dar nu a publicat rezultatele cercetărilor sale. O parte din acestea au fost menționate în prezenta lucrare.
O descoperire interesantă de ordin sistematic și zoogeografic a făcut A. Popescu-Gorj (1960), care a capturat în sudul Dobrogei 51 exemplare de Z. cerisyi, specie existentă la noi sub forma rasei ferdinandi.
Cu morfologia și sistematica papilionidelor s-a ocupat numai E. N i -c u 1 e s c u. Rezultatele cercetărilor sale din ultimii 10 ani sînt consemnate în lucrarea din 1961 ca și în prezenta lucrare. Aici s-au introdus cîțiva termeni morfologici noi pentru știință :
1.	Torace (la crisalidă) carenat și torace acarenat.
2.	Cremaster caudal și cremaster cefalic.
MORFOLOGIE EXTERNA
9
3.	Uncus în „etaj”.
Se folosesc pentru prima oară la Papilionidae termenii stenofag și euryfag propuși pentru a înlocui pe cei de monofag și polifag.
S-a semnalat în armătura genitală la I. podalirius o apofiză penială x) și s-au rectificat o serie de erori morfologice și sistematice datorite lui E 11 e r, V e r i t y, Van Son și Berger. Astfel, pe baza unei interpretări juste a scleritelor din armătura genitală s-a stabilit poziția sistematică justă a speciei podalirius, arătîndu-se că Iphiclides este un gen valabil și nu sinonim cu Papilio cum admite Van Son, iar Gra-phium trebuie și el considerat ca un gen distinct și nu ca un subgen de Papilio.
Prin ansamblul de date privind istoricul, morfologia, biologia, filo-genia și sistematica papilionidelor, lucrarea de față este cea mai completă din cîte s-au scris pînă acum asupra acestei familii.
MORFOLOGIE EXTERNĂ
Imago
Capul e acoperit cu numeroși peri. Pe frunte perii formează o tufă deasă, înaltă mai ales la Parnassius; perii sînt albi, negri sau galbeni — după specii. Fruntea este de obicei puțin convexă (fig. 1), ochii sînt mari și glabri.
Antenele sînt de obicei negre și nu prea lungi. La Parnassius apollo sînt gri-albicioase uniform, la P. phoebus inelate cu negru și gri; la Zerynthia cerisyi ferdinandi sînt în întregime negre, pe cînd la Z. hyp-sipyle funiculul e roșiatic și măciuca neagră.
Măciuca este mai scurtă sau mai alungită, uneori fusiformă (ca la Zerynthia). La Parnassius se termină cu un mic vîrf (antene acuminate). La toate papilionidele măciuca este curbată, afară de Parnassiinae unde este dreaptă; la Parnassius apollo antenele sînt acoperite cu solzi, la Zerynthia, Papilio și Iphiclides sînt nude și glabre. Palpii maxilari sînt bine dezvoltați la Baronia unde au două segmente.
Palpii labiali sînt mult mai scurți decît toracele. La Parnassiinae și Zerynthiinae ei sînt mai lungi decît capul pe cînd la Papilioninae ei sînt foarte scurți — mai scurți decît capul, exceptînd Teinopalpus unde ei sînt ceva mai lungi.
Trompa, de culoare neagră, este bine dezvoltată; ea are papile reduse.
G î t u 1 este porțiunea membranoasă ce leagă capul de torace.
Toracele este negru, abundent acoperit cu peri albi, galbeni sau negri.
Protoracele (fig. 1) este articulat mobil cu gîtul ca și cu mezotoracele. El e format dintr-un inel alcătuit din mai multe sclerite.
La partea anterioară se află două patagia, cîte una de fiecare parte, care în general nu se deosebesc de restul membranei decît prin aceea că sînt pigmentate în brun.
b Acest termen a fost introdus de autor într-o altă lucrare la P. brassicae și alte Pieridae (1959).
10
PARTEA GENERALA
Pronotum este format din două sclerite : unul posterior — pros-cutellum — în formă de amforă largă și altul anterior și puțin lateral — proscutum — format din două jumătăți intim sudate pe linia mediană și
Fig. 1. — Exoschelctul la Papilio machaon. fr, frunte ; g, genae ; a, antene ; o, ochi; p. g., postgenae; v, vertex; c, collum; p.s., proscutellum ; m.pr., membrana pro-toracică; mspscL, mezopraescutum; ptg., patagia; msset., mezoscutum; mssctl., mezoscutellum ; mtpsct., metapraescutum ; mtsct., metascutum; mtsctl., metascutel-lum ; tg.l, tergitul 1 ; tg. 2, tergilul 2 (original).
care la rîndul lor se sudează cu pro-pleurele.
Pro pleurele sînt formate din două sclerite (de fiecare parte) : unul mai mare — proepistern — foarte dezvoltat, care formează părțile laterale ale inelului și unul mai mic — proepimer — care se articulează cu procoxa respectivă. Inelul este închis ventral ăe prostern, format din două ramuri laterale sudate cu pro-episternul și un ram median ventral. Toate scleritele menționate sînt bine chitinizate.
Patagia la Iphiclides podalirius sînt membranoase iar la Papilio machaon lipsesc. De asemenea ele sînt absente la Zerynthia, pe cînd la Parnassius sînt relativ dezvoltate.
Mezotoracele ocupă partea cea mai mare din torace. Și el este foarte păros, mai ales la Parnassius, Pterigodele (fig. 2) sînt mici la toate papilionidele, mai ales la Parnassius; forma lor e diferită la cele patru genuri de la noi.
Mezonotum e foarte dezvoltat, alcătuit din trei părți inegale ca mărime.
1.	Mezopraescutum anterior, de formă triunghiulară, e foarte mic în comparație cu scleritul următor ; marginea sa anterioară ascuțită se sprijină pe pronotum.
2.	Mezoscutum este partea cea mai mare din mezonotum și deci din torace. Anterior e intim unit cu mezopraescutum, fără nici o urmă de sutură.
3.	Mezoscutellum, la partea posterioară a mezonotului, are forma unui triunghi isoscel, cu baza curbă. El pătrunde ca o pană spre mijlocul mezoscutumului, fiind clar conturat.
în fine metanotum, la partea posterioară a toracelui, este mult mai mic ca mezonotum și e format de asemenea din trei sclerite.
MORFOLOGIE EXTERNA
11
1.	Metapraescutum mic, la partea anterioară și abia vizibil, fiind acoperit de mezoscutellum.
2.	Metascutum e bine dezvoltat, format din două jumătăți laterale.
convexe.
3.	Metascutellum care la alte alungită în direcție transversală, aici e format dintr-un lob median foarte convex ce intră în partea mediană adînc scobită a scleritului precedent. Părțile sale laterale sînt înguste și se pierd în regiunea pleurală.
Metatoracele la Parnassitis e la fel de păros ca și mezotoracele, pe cînd la celelalte genuri el e mai puțin păros. Marginile sale însă sînt la toate genurile abundent acoperite cu peri.
Descrierea exoscheletului prezentată mai sus se referă la P. ma-
lepidoptere e redus la o placă îngustă,
chaon. La celelalte papilionide exo- Fig. 2. - Pterigodele la Iphiclides podalirius scheletul are în general aceeași con- (L și Papilio machaon (2) (original), formație cu mici deosebiri.
Aripile sînt divers conformate cu un grafism și colorit foarte variabil (fig. 3 și 4).
Aripile anterioare sînt triunghiulare sau subtriunghiulare, avînd marginea externă de înălțime și formă variabilă.
La Iphiclides și mai ales la Graphium această margine e foarte
lungă, aripa fiind astfel înaltă și îngustă, adică e alungită în direcția axului longitudinal al corpului1). La Zerynthia dimpotrivă marginea externă e scurtă și aripa e alungită în sens orizontal, adică în direcție perpendiculară pe axul longitudinal al corpului. La Papilio și Parnassius aripa e intermediară între Graphium și Zerynthia, însă la unele specii de Papilio cum e P, ascolwts Fldr. și P. zagreus Doubl. aripile anterioare sînt foarte puțin înalte și fluturele are aspectul unui heliconiid.
Un aspect cu totul aparte îl are aripa la P, antimachus Drury din Africa, cu marginea externă foarte lungă, dar nu verticală ca la Iphiclides ci foarte oblică, apexul fiind mult îndepărtat de baza aripii.
Aripile posterioare au forme și dimensiuni și mai variate. Marginea externă este rareori regulat rotunjită ca la Parnassius, De cele mai multe ori ea este mai mult sau mai puțin ondulată, uneori ondulațiile fiind transformate în ,,dinți” sau „cozi”.
Coada este scurtă și îngustă la P, machaon, scurtă și spatulată la P. blumei Boisd., P. memnon L. și multe alte specii din Africa; lungă și îngustă la I. podalirius, foarte lungă și subțire la P, androcles Bsd. etc.
x) Printre fluturii cu aripile cele mai înalte se pot cita Graphium tynderaeus F., G. anthe-don etc.
12
Fig. 3. — Diferite forme de aripi. 1, Papilio antimachus phium tynderaeus (Africa ecuatorială); 3, Papilio dardanus dardanus $ hippocoon (Africa ecuatorială) (redesenat
(Africa ecuatorială); 2, Gra-(Africa ecuatorială); 4, Papilio după A. V i 11 i e r s).
MORFOLOGIE EXTERNA
13
Cîmpul anal al aripilor posterioare este foarte redus; marginea internă a acestor aripi nu acoperă niciodată abdomenul. Această margine uneori e dreaptă sau ușor convexă, dar de cele mai multe ori ea e concavă.
Grafismul și coloritul este extrem de variat la Papilionidae. Alături de specii complet sau aproape complet albe (unele specii de Parnassius) se găsesc altele aproape complet negre, cu cîteva pete sau dungi roșii sau
Fig. 4. — Diferite forme de aripi. 1, Papilio androcles (reg. indo-australiană);
2, Papilio ascolius (America).
albastre. Nu lipsesc nici specii cu aripi în mare parte transparente, cum este G. telesilaus Fldr. din Brazilia.
Desenul la Papilionidae se prezintă sub 3 tipuri principale.
1.	Tipul longitudinal ce constă din ben zi și linii longitudinale adică mai mult sau mai puțin paralele cu axul longitudinal al corpului ca la I. podalirius și multe specii exotice ca Graphium marcellus Cr., Papilio agesilaus Gu6r«
2.	Tipul transversal ce constă din benzi, linii și pete transversale adică perpendiculare pe axul longitudinal al corpului ca la P. machaon L., P. xuthus L., P. zalmoxis Hew., P. rhetenor Westw.
3.	Pete și oceli centrate către baza aripii ca la Parnassius.
14
PARTEA GENERALA
Fondul primitiv e clar (alb, galben, verde sau albastru) și el poate fi mai mult sau mai puțin redus prin dezvoltarea și confluența benzilor și petelor negre.
Nervațiunea. La aripile anterioare există 12 nervuri (Parnassius) sau 13 (celelalte genuri). 0 întotdeauna lipsește. Sc e liberă (rar fuzionată cu Rj ca la Graphium) (fig. 5) și se termină mai mult sau mai puțin departe
Fig. 5. — Nervațiunea la Graphium. adamastor. Sc, subcos-tala ; R, radius; Rx — R5 , radiale ; Mj—M3, mediane; CUj, Cu2, cubitale ; C, cubitus ; Dx — D4 , discale ; A2 —A3 anale ;
Im, internomediană (original).
de extremitatea celulei. Radius este intim unit cu Sc la Papilio (fig. 12) pe cînd la celelalte genuri este mai mult sau mai puțin îndepărtat de Sc. Radius dă 4 radiale la Parnassius (fig. 27 și 30) și Hypermnestra, 5 la celelalte genuri.
R! de obicei e liberă. La Graphium ea e liberă numai pe o mică porțiune bazală, apoi se anastomozează cu Sc x) (fig. 5).
x) V e r i t y (1947) afirmă că la Cosmodesmidi Rx este anastomozată cu Sc pînă aproape de punctul său de despărțire de celula discoidală ca la Parnassiinae. în această afirmație sînt
MORFOLOGIE EXTERNĂ
15
La Parnassius Ei și E2 sînt complet fuzionate x) pe cînd la celelalte genuri E2 este o nervură liberă. E3 se detașează de obicei din colțul superior al celulei și este întotdeauna liberă afară de Zerynthia (fig. 23 și 25) unde este pedunculată cu trunchiul E4 + R5. Aceste două din urmă nervuri întotdeauna sînt pedunculate 2). M4 de obicei e liberă, dar uneori este pedunculată cu trunchiul E4 + E5 ca la Parnassius; celelalte mediane nu prezintă particularități. Cubitus la Papilio și Graphium este aparent „quadrifid” 3), la Parnassius și Zerynthia aparent „trifid”.
Analele sînt în număr de două (A2 și A3). A2 întotdeauna e lungă și se termină spre tornus, A3 e foarte scurtă, uneori parțial fuzionată la bază cu A2. La Papilio și Graphium mai există la bază o mică nervură numită „internomediană” 4) ce leagă cubitusul de A2.
Numărul discalelor variază de la 3 la 4. Cînd Mx e pedunculată cu sistemul radial, D4 lipsește și atunci există numai trei discale (D2, D3, D4) ca la Parnassius. De asemenea Dx lipsește cînd se detașează din același punct cu sistemul radial ca la Z. hypsipyle. Uneori D2 e frîntă ca la Parnassius sau Z. cerisyi ferdinandi. în fine mai semnalăm faptul că uneori celula e închisă numai de Dx și D2 ca la Papilio^ Iphiclides și Graphiumr alteori de D2 și D3 ca la Parnassius și Zerynthia hypsipyle.
Aripile posterioare au pretutindeni 8 nervuri afară de Baronia care are 9 nervuri. Există o singură anală (A2) iar la Baronia două (A2 și A3).. Eeducerea numărului nervurilor anale este în legătură cu reducerea cîm-pului anal deja semnalată. întotdeauna există la bază un pinten pre-costal 5) și o mică celulă prediscoidală, foarte puțin indicată la Parnassius. La majoritatea speciilor există 4 discale; excepție face numai Z. cerisyi ferdinandi la care D3 lipsește (fig. 25).
Picioarele. Procoxele sînt foarte dezvoltate și acoperite cu peri lungi. Protibia au epifisis, meso- și metatibia au cîte o pereche de pinteni tibiali puțin dezvoltați. Tarsele, lungi, se termină cu două gheare,, simetrice la P. machaon dar nesimetrice la Parnassius și Zerynthia.
două erori. Nu la toate Cosmodesmidi este anastomozată cu Sc.; Iphiclides nu prezintă acest caracter. în al doilea rînd la Parnassiinae RT nu este anastomozată cu Sc ci cu R2.
x) Cînd două nervuri sînt fuzionate de ex. R4 și R2 noi le notăm R1+2 ; cînd sînt pedunculate cum e cazul cu R4 și R5 noi le notăm R4 + R5 .
2) B e r n a r d i (1959) notează astfel cele 4 nervuri de la aripile anterioare la P. phoebus : R4, R2, R3+4. Această notație nu este justă pentru că nervura care lipsește nu este R5. ci R2 (complet fuzionată cu R^. Dacă observăm nervațiunea și la celelalte Papilionidae constatăm că la toate există un trunchi R4 + R5, deci trunchiul de la Parnassius este R4 -ț- R5 și nu R3+4 cum îl notează B e r n a r d i. Așadar nervațiunea la Parnassius trebuie notată-astfel : R1_j_2> B3, R4 + Rs-
3) Clench (1955) a exprimat prin acest termen cazul de la Papilio și Graphium unde D3 și D4 se află în prelungirea nervurii cubitus, îneît se pare că acesta din urmă dă 4 ramuri (Cu2, Gup M3, M2).
4) După Verity prezența acestei nervuri este un caracter al subfamiliei Papilioninae. Deoarece ea lipsește la Iphiclides nu poate fi un caracter general al subfamiliei, ci trebuie limitat numai la genurile Papilio și Graphium.
5) Verity afirmă (1947) că el c bifurcat; în realitate acest pinten e curbat spre exterior. De asemenea Verity afirmă în mod greșit că această nervură, ca și celula prediscoidală, lipsește la Parnassius ; ele există și la acest gen, dar celula prediscoidală e mai-puțin indicată dccît la Papilio.
16
PARTEA GENERALA
Ghearele tarsale sînt simple, afară de cîteva specii exotice de Gra-phium unde sînt bifide. Pulvilii sînt reduși sau absenți.
Abdomenul este abundent acoperit cu peri la Parnassius, mai puțin păros la celelalte genuri.
La unele specii de Parnassius (apollo, mnemosyne) numai la g abdomenul este păros, pe cînd la Ș este glabru; la P. phoebus la ambele sexe pilozitatea este abundentă.
Armătura genitală 1 a £
Modificarea segmentelor pentru funcția genitală începe la majoritatea genurilor, ca de obicei, de la segmentul IX. Numai unele Parnassiinae (ca de ex. P. smintheus Doubl.), au pseudovalve derivate din al VlII-lea tergit, iar la Papilio al VlII-lea tergit dă caudal un proces numit superuncus care are în totul forma și — probabil — și funcția uncusului de la celelalte lepidoptere și de aceea este considerat — în mod greșit — de unii lepidopterologi drept uncus. El e sudat parțial pe partea sa ventrală cu partea dorsală a tegumenului pe care îl acoperă. Marginile laterale ale tergitului VIII (luat din greșeală de unii lepidopterologi drept tegumen) ajung ventral la sternitul VIII. Superuncusul de obicei e lung și îndoit în jos, chitinizat, iar la extremitatea distală este turtit dorso-ventral; partea turtită variază ca lungime după specii. Uneori superuncusul e scurt, ca un lob membranos, semănînd cu cel de la Colias edusa acest aspect îl găsim la G. telesilaus Fldr. din Brazilia, G. sarpedon L. din Asia.
La Parnassius marginea posterioară a tergitului VIII e mai mult sau mai puțin scobită și procură caractere folosite în sistematică.
Tegumenul este bine dezvoltat la Parnassius și Zerynthia unde e larg și cu părțile laterale convexe. La Papilio el e puțin dezvoltat dorsal, } fiind fuzionat cu partea ventrală a superuncusului; numai părțile laterale ’ 7J sînt ceva mai proeminente. La Iphiclides el lipsește.
Uncusul are o conformație foarte variată. La Parnassius e puternic -chitinizat și bifid, vîrfurile fiind ascuțite ; la Zerynthia e mai mult sau mai puțin lung după specii, la Papilio e bilobat la extremitate și bine chitinizat, iar la Iphielides e de asemenea bilobat dar are altă conformație și e slab chitinizat. La unele specii de Parnassius se află subunci (ca de ex. la P. mnemosyne) iar la unele specii exotice (G. leonidas F. și G. agamedes Westw.) la baza uncusului pe părțile sale laterale se află socii.
Scaphium (gnathos auct.) lipsește la toate papilionidele x).
Valvele au de asemenea structuri variate după genuri și specii.
La Papilio valva 2) este de obicei ovalară, triunghiulară sau dreptunghiulară, uneori foarte concavă pe fața ei internă. în afară de harpe ea
x) Unii autori (E 11 e r (1936), Warr en (1957)) vorbesc de scaphium sensu Gosse, dar ceea ce ei numesc scaphium nu este altceva decît uncus.
2) Warren (1957) numește valva în mod greșit clasper; alți autori numesc valva— harpe, iar harpe —clasper. Noi nu sîntem de acord cu folosirea termenilor în acest sens.
MORFOLOGIE EXTERNĂ
17
■este, în general, lipsită de alte piese pe fața ei internă sau de apofize pe
margini.
Harpe e o piesă caracteristică, fiind de obicei lungă, paralelă cu marginea valvei și dințată. Lungimea și forma ei, ca și numărul, forma și dimensiunile dinților, variază mult dînd caractere bune, specifice.
La Iphiclides valva este de asemenea simplă însă are la marginea ex-
ternă o apofiză ascuțită. Harpe e ca un talger și fără dinți. La Graphium dimpotrivă e complicată avînd apofize simple sau dințate la marginea dorsală, api-cală și distală, foarte variate ca formă și dimensiuni. Harpe de asemenea variază foarte mult contribuind alături de apofize să dea valvei un aspect aparte și mult deosebit de al valvelor genului Papilio. Aceasta ne-a determinat să admitem validitatea generică a lui Graphium considerat de unii autori ca
Fig. 6. — Fultura inferior văzută ventral. 1, IphU clides podalirius; 2, Papilio machaon ; p, penis ; ft.i., fultura inferior.
subgen de Papilio.
La Parnassius valvele diferă și ele după specii. Un aspect neobișnuit îl au valvele la P. apollo unde partea bazală e foarte plată, înălțimea lor fiind aproape nulă. La apollo există harpe foarte dezvoltate care ocupă o mare parte din suprafața valvei. în fine la Zerynthia valvele diferă și ele după specii.
Penisul e bine chitinizat la toate speciile. La Papilio este cilindric, larg, mai mult sau mai puțin îndoit în arc, cu „gura” largă; este susținut de fultura inferior (fig. 6). La Iphiclides e mai îngust, se termină ascuțit și cu o membrană largă la extremitatea distală; fultura diferă puțin de ' cea de la Papilio.
' La Parnassius penisul este lung, rigid, ascuțit la capăt și susținut de fultura inferior. La Zerynthia de asemenea este bine chitinizat și ascuțit, lung la Z. cerisyi ferdinandi, scurt și subțire la Z. hypsipyle; la ambele specii există un vallum-penis.
Saccus este în general scurt și rotunjit la Papilio și Iphiclides. La Graphium este mai dezvoltat decît la Papilio. La Parnassius este puțin alungit, de formă triunghiulară, extremitatea sa distală însă nu e ascuțită ci ușor rotunjită. La Z. cerisyi ferdinandi este puțin dezvoltat, iar la Z. hypsipyle absent.
Dimorfism sexual
în general cele două sexe sînt asemănătoare în ce privește desenul și coloritul; ele se deosebesc doar prin talie, Ș fiind în genere mai mare ca exceptînd Papilio antimachus Drury la care Ș (15 cm) e mai mică decît $ (23 cm).
C. 3 930
18
PARTEA GENERALA
Cele două sexe se mai deosebesc și prin abdomen mai ales la Papilio și Iphiclides, care la $ se termină ascuțit — cele două valve ale armăturii genitale.
Uneori Ș se deosebește de $ prin abdomenul său glabru ca la P. apollo și P. mnemosyne la care abdomenul $ e păros. Tot la Parnassius, ȘȘ au
Fig. 7. — Spermatophragma (sphragis) la Parnassius delphius (redesenat după N. I a. Kuznețov). tg. 6, tg. 7, tg. 8, tergitele 6 — 8 ; st. 6, st. 7, sternitele 6 — 7 ; spph., spermato-fragma; a, anus.
după acuplare o pungă cornoasă {sphragis) pe partea ventrală a abdomenului (fig. 7 și 28).
La multe specii exotice Ș se deosebește considerabil de 3 prin desen și colorit ca la Eurycus cressida, P. ambrax, P, glaucus.
Dimorfismul sexual cel mai remarcabil îl întîlnim la unele specii de Papilio cum e P. dardanus din Africa la care s-au descris vreo 30 de forme diferite aparținînd sexului Ș și care se deosebesc între ele ca și de $ ( a se vedea genul Papilio).
Dimorfism sezonier
Acest dimorfism e puțin dezvoltat la speciile noastre de Papilio și Iphiclides. La speciile din ținuturile calde, unde anul are un anotimp ploios și unul secetos, acest fel de dimorfism este mai accentuat. La
REPRODUCERE ȘI DEZVOLTARE
19
G. mareellus Cr. din America forma din generația vernală de asemenea se deosebește prin desen și colorit, de forma din generația estivală, aceasta din nrmă avînd și cozi mai lungi.
La Parnassius hardwickei Gray din Himalaia s-au descris trei generații (Eisner, 1941) care se deosebesc între ele.
REPRODUCERE ȘI DEZVOLTARE
1.	Oul. La Papilioninae oul este sferic ca la G. leonidas din Africa, sau mai frecvent sferoidal (P. machaon, P. demodocus din Africa, I. podalirius). La Zerynthiinae este mai turtit iar la Parnassiinae și mai turtit — mai ales la P. apollo unde diametrul transversal este mult mai mare ca cel longitudinal.
2.	Larva e groasă și de obicei — la speciile genului Papilio, mai ales cele exotice — e mai lată la extremitatea anterioară decît la cea pos-terioară. Dintre speciile noastre acest caracter îl prezintă mai ales larva de I. podalirius. De obicei pielea e netedă la maturitate (fig. 8), dar în tinerețe, acoperită cu tubercule cărnoase. La Zerynthiinae, precum și la acele specii de Papilio care se hrănesc cu Aristolochia, pielea e acoperită și la maturitate cu tubercule cărnoase setifere.
La P. dardanus larva tînără e negricioasă cu diverse apendice cefa-lice și caudale și cu tubercule pe celelalte segmente. In stadiile următoare tuberculele dispar și rămîn numai 4 apendice : două cefalice și două caudale. în ultimul stadiu—al cincilea—dispar și acestea. Larva la maturitate e verde, cu pielea netedă, lipsită de apendicele din stadiile mai tinere, ca și de tubercule. La partea anterioară e mult umflată părînd ,,gheboasă”.
La Papilio nireus larva tînără e galbenă și poartă pe fiecare segment șiruri de tubercule cu peri; apoi devine verde și lipsită de peri, dar cu apendice codale. Larva de Graphium policenes de asemenea păstrează apendicele codale și la maturitate (fig. 8).
Larva de P. demodocus în primul stadiu e brun-neagră, acoperită cu tubercule spinoase; la maturitate e verde, catifelată, netedă.
Toate larvele papilionidelor au osmeterium (sau osmaterium) (fig. 9 și 10), glandă situată la partea anterioară a protoracelui, pe partea dorsală și care de obicei stă ascunsă fiind invaginabilă, însă cînd animalul este iritat o devaginează și atunci se văd cele două ,,tentacule” ale glandei în formă de y. La papilionidele palearctice glanda este portocalie, la P. bra-sidas are o culoare albastru-indigo, la P. demoleus e galbenă cu vîrful roșu, la P. memnon e neagră la început, dar mai tîrziu devine roșie. Cele două tentacule sînt devaginate datorită presiunii lichidelor din corp și sînt invaginate cu ajutorul unor mușchi retractori. Pe partea posterioară, la bază se află (la P. machaon) așa-numita glandă „elipsoidală” (după Schulze-Kuznețov).
Mirosul ce-1 emite această glandă este mai mult sau mai puțin puternic și dezagreabil după specii. La P. anchisiades mirosul este atît de pătrunzător încît trebuie repede să te îndepărtezi. La Zerynthiinae mirosul e
to o
Fig. 8. — Stadiile preimaginale la Graphium policenes (Africa ecuatorială) (redesenat după G. Van S o n). 1, larva în primul stadiu; 2, larva în al 5-lea stadiu (dorsal), 3, idem (lateral); 4, crisalida (dorsal); 5, idem (lateral).
REPRODUCERE ȘI DEZVOLTARE
21
mai slab7 la Parnassiinae încă și mai slab sau chiar nul. Se crede că rolul acestei glande ar fi un rol de apărare împotriva dușmanilor.
3.	Crisalida e constituită după trei tipuri principale care co
respund celor 3 subfamilii.
1.	La primul tip aparțin crisalidele din subfamilia PapiUoninae. Ele au de obicei un cap larg și două procese frontale laterale. Toracele este acoperit cu trei protuberante : două laterale și una centrală mai dezvoltată ca celelalte. El poate fi carenat (Iphiclides, Graphium) * sau acarenat (Papilio), Acești termeni sînt noi pentru știință.
La unele specii (P, dardanus) cele două procese frontale ascuțite se ating încît crisalida este efilată la ambele extremități (fig. 11). La alte specii (P. machaon, P. demodocus, P. nireus) fruntea este largă și cele două procese frontale au poziție laterală, semănînd uneori cu mici tentacule. Marginea ventrală e mai mult sau mai puțin convexă, aspect vizibil în poziție laterală. La P. nireus crisalida e puternic convexă ventral și abdomenul foarte larg la extremitatea pterotecelor.
Fig. 9. — Capul și osmeterium dc Graphium pylades (Africa ecuatorială) (redesenat după A. V i 11 i e r s).
La Graphium protuberantele sînt mai dezvoltate ca la Iphiclides, la unele specii avînd vîrfuri lungi și ascuțite (ca de ex. la G. policenes (fig. 8) și G. pylades (fig. 11)).
Suprafața acestor crisalide e șagrinată, uneori fin rugoasă, alteori
cu tubercule mărunte, rotunjite; la P. antenor din Madagascar tuberculele sînt relativ dezvoltate. Trei segmente abdominale se mișcă liber. Aceste crisalide se suspendă prin cremasterul caudal și prin centura toracică.
2.	La al doilea tip aparțin crisalidele din subfamilia Zerynthiinae,. divers conformate. La Zerynthia de la noi crisalida, lungă și îngustă, se suspendă cu cremasterul caudal și cu cremasterul cefalic propriu acestui grup de fluturi. Termenii de cremaster cefalic și cremaster caudal sînt noi pentru știință.
3.	La al treilea tip aparțin crisalidele din subfamilia Parnassiinae cu aspect „noctuiform” ce seamănă cu crisalidele unor heterocere și care nu se suspendă de suport ci se formează pe sol într-un cocon din fire rare.
Fig. 10. — Capul și osmeterium de Papilio machaon (redesenat după X. T a. I< ti z n c ț o v) 1, văzut din fală, 2, văzut din spate.
Fig. 11. — Crisalide de Papilionidae. 1, Graphium pylades (dorsal); 2, idem (lateral);
3, Papilio dardanus (lateral) (redesenat după A. V i 1 l i e r s).
ECOLOGIE, BIOLOGIE
23
ECOLOGIE, BIOLOGIE
Larvele din această familie au o biologie interesantă prin felul lor de trai (hrană, comportare etc.) diferit de la specie la specie.
Unele larve se hrănesc numai noaptea, iar ziua stau ascunse și sînt greu de găsit cum este larva de P. mnemosyne care se hrănește cu Gory-dalis. Larva de I. podalirius de asemenea se hrănește noaptea, dar ziua nu se ascunde ci stă imobilă pe frunzele plantei gazdă unde se disimulează perfect fiind și ea greu de observat (fenomenul de homocromie).
Alte larve dimpotrivă se hrănesc ziua și caută razele soarelui fiind profund heliofile, cum sînt larvele de P. apollo care se hrănesc cu Sedum.
Larvele de P. machaon se hrănesc cu diferite umbelifere sălbatice sau cultivate. Este interesant de semnalat fenomenul de adaptare al larvei acestei specii la condițiile speciale de viață din regiunile deșertice. B u x -ton (citat după P o r t i e r, 1949) a observat că în Irak această larvă se hrănește succesiv cu 5 plante diferite datorită faptului că rînd pe rînd cele 5 plante fructifică și se usucă (perioada vegetativă fiind scurtă), iar larva trece pe altă plantă care este încă verde și înflorește în acel moment.
în aprilie — mai, ea se hrănește cu flori de Ruta tuberculata, mai tîrziu cu flori de Ammi majus, apoi cu Ducrosia anethifolia și cînd în iunie și această plantă se usucă ea trece pe Ammi visnaga; în fine cînd și această plantă a fructificat ea trece pe Foeniculum vulgare unde își termină dezvoltarea. Este un interesant exemplu de adaptare al larvei la condițiile mediului ambiant și care ne arată cît de mare este plasticitatea larvelor de lepidoptere. Adaptarea unei larve la alte plante gazdă — chiar din alte familii — nu este un indiciu că avem de-a face cu o nouă ,,specie” distinctă de alta prin ecologia ei; este pur și simplu un fenomen de adaptare obișnuit al animalelor, care ne arată o mare plasticitate ecologică. Alături de animale stenotherme și eurytherme, stenohalyne și euryhalyne, stenozone și euryzone, sînt deci și animale stenofage și euryfage. într-a-devăr pentru a designa proprietatea unui animal de a se hrăni cu un mare număr de plante, termenul de polifag nu e adecvat căci, după etimologia cuvîntului, polifag înseamnă „care mănîncă mult”. Or, o larvă poate mînca mult chiar folosind o singură specie de plantă. Larva care acceptă un mare număr de plante trebuie deci să fie numită euryfagă și nu poli-fagă, după cum aceea care nu folosește în alimentația sa decît o singură specie de plantă trebuie să fie numită stenofagă. Deoarece, după cunoștințele noastre termenii de stenofag și euryfag n-au fost folosiți pînă acum la Papilionidae, îi propunem ca termeni noi, pentru a înlocui pe acei de monofag și polifag (termenul de oligofag este deja întrebuințat). Larva de P. machaon hrănindu-se cu numeroase plante este deci euryfagă.
Tot euryfage sînt și speciile de Papilio si Graphium din Africa (Van Son, 1949).
Astfel larva de P. dardanus trăiește pe diverse rutacee ca Toddalia aculeata, Teclea swynnertoni, dar și pe diverse varietăți cultivate de Gitrus. Larva de P. demodocus se întîlnește pe aceleași rutacee, pe Gitrus, umbelifere (Foeniculum vulgare, Bubon galbanum) ca și pe sapindacee (FLippo-
24
PARTEA GENERALA
bromus alata). Speciile genului Graphium sînt legate de diverse plante din fam. Anonaceae,
în America larva de P, brevicauda Sunders trăiește pe umbelifere ca Heracleum și PetroseUnum; P, cresphontes Cr. pe Citrus, Zanthowylum* Ptelea și Dictamnus; P, glaucus L. pe Prunus, Liriodendron, Bekdar Populus, Fraxinus și TiUa; P, troilus L. pe Sassafras, Magnolia, Zantho-xylum^ P. palamedes Drury pe Magnolia, Persea, Sassafras,
în fine unele specii de Papilio din Africa și America se hrănesc cu Aristolochiaceae — de unde și numele de „Aristolochienfalter” dat de autorii germani acestor fluturi. De asemenea zerynthiinele noastre se hrănesc și ele cu diferite specii de Aristolochia,
Ca specii stenofage putem cita P. apollo, P. mnemosyne și Z, hypsipyle care se hrănesc respectiv cu Sedum, Corydalis și Aristolochia,. Unii autori ca S. B e e r (1946 b) afirmă că Z, hypsipyle este strict mo-nofagă pe cînd după alți autori ea ar fi oligofagă.
în Extremul Orient P, maackii f. minima Kard. se hrănește după Kurențov (1957) cu Dictamnus dasycarpus, iar forma raddei Berm. cu Phellodendron amurense,
Papilioninele noastre sînt larg euryfage. Așa de ex. P, machaon se hrănește nu numai cu diverse umbelifere sălbatice și cultivate, ci și cu Ruta-ceae, Tiliaceae, Euphorbiaceae, Papilionaceae, Ranunculaceae, iar I, podalirius cu diverse specii de Prunus, Sorbus și Amygdalus.
Durata perioadei larvare variază după specii. Astfel la G. policenes Gr. stadiul larvar dureză cam 12 zile, la G, pylades F. și G, morania Angas^ 15 zile, la P. demodocus Esp. 24 zile, la G. leonidas F. 25 zile, la P, eche-rioides Trimen, 35 zile, la P. dardanus Brown 35 — 40 zile, la I, podalirius L. și P. machaon între 30 și 45 zile.
La speciile care hibernează ca larvă perioada larvară e mai mare. Astfel P, mnemosyne trăiește ca larvă cam 9 luni. De obicei există 5 stadii larvare.
Toate larvele papilionidelor au glanda numită osmeterium. De la cercetările lui F r i t s c h (1739) se crede că această glandă e un organ de apărare. Schultze însă a constatat în 1900 că larva de machaon deși „se apără” devaginînd tentaculele sale, totuși un ichneumonid (Dinotus lapidator) o parazitează. Portier a observat și el că furnicile atacă larva de machaon. Păsările adesea mănîncă larve de papilionide. Astfel cucul american (Coccyzus americanus) se hrănește aproape exclusiv cu larve de Papilio turnus iar vrăbiile mănîncă și ele larve de machaon. S-a emis părerea că prin această glandă, larva ar elimina substanțele toxice sau inutilizabile conținute în hrană. Dacă explicația poate fi valabilă pentru acele larve care se hrănesc cu umbelifere și aristolochiacee nu e valabilă pentru acele larve cum este I, podalirius care se hrănesc cu ro-sacee ce nu sînt toxice. în general larvele duc viață liberă mișcîndu-se pe frunzele plantei gazdă; există însă cîteva specii exotice care încovoaie marginea frunzei făcîndu-și un tunel în care larva se ascunde. Unele larve sînt sociale.
La unele specii larva poate fi găsită tot anul, așa e larva de P. demodocus ce se poate întîlni pe portocali și lămîi în tot, timpul anului; ea stă pe sub frunze mimînd un excrement de pasăre.
ECOLOGIE, BIOLOGIE
25
Majoritatea papilionidelor își duc viața în păduri; puține sînt speciile ce trăiesc în stepe. Ungem ach (1932) citează pe G. pylades ba-ronis Ung. care se găsește în stepă (în Abisinia) plăcîndu-i căldura puternică ; indivizii acestei specii au obiceiul să se adune mai mulți în același loc. Tot după Ungem ach P. demodocus este comun în savanele ierboase și destul de rar în păduri.
Adulții sînt toți heliofili și anthofili. Parnassius apollo este prin excelență heliofil; razele solare sînt pentru el absolut necesare zborului. P o r t i e r (1949) a publicat interesante observații asupra acestui fluture. Autorul afirmă că dacă în timp ce fluturii zboară un nor acopere razele soarelui, ei cad imediat la pămînt pe plante, pe sol, pe orice găsesc dedesubtul lor în acel moment. Dacă norul apare cînd fluturele se află pe o floare, el rămîne acolo imobil și nu mai zboară ; atingînd tulpina cu fileul, el cade jos. Dacă ai un fluture în fileu și-l duci la umbra unui arbore, el nu zboară; așezîndu-1 pe pămînt el se mișcă cu picioarele fără însă a zbura. Trecînd printr-un loc unde umbra este mai puțin deasă, el fîlfîie ușor din aripi. în fine, dacă îl așezi mai departe de umbră unde bat razele soarelui, el își ia zborul imediat.
Noi am încercat experiența lui P o r tier cu P. mnemosyne și nu am constatat o asemenea „heliofilie” accentuată, fluturele zburînd și atunci cînd norul vine în dreptul soarelui sau în pădurea umbroasă.
Uneori fluturii se adună în număr mare pe locuri mai ridicate. Acest obicei îl are P. machaon cum a constatat J. M o u c h a (1959) în Cehoslovacia, dar s-a descris și la diverse specii exotice.
La unele specii cW zboară aproape de sol, pe cînd ȘȘ nu părăsesc decît rareori vîrful arborilor. Acest obicei îl are între alții P. zalmoxis și explică raritatea ȘȘ în colecții.
P. antheus evombarioides Eim. zboară în societate, întotdeauna la țărmul apei rîurilor și se așază pe ramurile ce spînzură deasupra apei, după Ungemach (1932).
Uneori se adună în număr mare în jurul unui punct pe pămîntul umed ca de ex. P. aethiops Roths. et Jord.; în această atitudine ei agită aripile aproape închise într-o mișcare tremurătoare continuă.
Papilio, Graphium și Iphiclides sînt buni zburători pe cînd speciile de Parnassius au un zbor lent, greoi. Armandia lidderdalei Ath. este de asemenea un bun zburător, a fost observat zburînd chiar și în timpul ploilor puternice ( C o 1 e 11 e, 1936).
Papilio amphrysus Cr. vizitează florile numai dimineața și seara, iar în restul zilei zboară deasupra coroanei arborilor. în fine ca un obicei aparte menționăm faptul că Teinopălpus imperialis Hope zboară în Himalaia pînă la 3 000 m si vine regulat să bea apă între ora 10 și 11 (C o 1 e 11 e, 1936).
Femela depune ouăle pe frunze, izolat sau în grupe mici, uneori pe muguri sau flori. Femela de P. nireus depune ouăle pe portocali și lămîi.
Mimetismul este răspîndit printre papilionidele exotice. Le C e r f (1925) a arătat că P. bedoci Le Cerf mimează Neotropidae de genul Lycorea din Guyana și în special L. ceres Cr. și L. eva F. f. pasinuntia Cr. De ase
26
PARTEA GENERALA
menea papilionidele imită danainele, morfinele, acreinele, heliconiinele, uraniidele, precum și alte papilionide (Kiriakoff, 1947).
P. dardanus Ș hippocoon mimează doi fluturi din familii diferite : Amauris niavius (Danaidae) și Pypolimnas anthedon (Nymphalidae). Se admite că danaidul emite un miros foarte puternic ce îndepărtează pe dușmani și papilionidul imitînd acest fluture ar scăpa și el de dușmani care nu-1 atacă, confundîndu-1 cu specia protejată.
Papilionidele hibernează în diferite stadii. Majoritatea hibernează în stare de crisalidă (Papilio, Graphium, Iphiclides). Totuși se găsesc și specii de Papilio care hibernează în stare de larvă cum este P. palamedes Drury și P. maackii f. minima Kard. sau în stare de imago cum este P. phi-lenor L. Ambele specii însă pot hiberna și ca crisalidă.
Parnassius hibernează ca larvă sau sub formă de ou în care se găsește larva deja formată. Zerynthia hibernează în stare de crisalidă.
Crisalidarea se face și ea în mai multe feluri. La Papilio, Iphiclides și Zerynthia crisalidarea se face pe ramuri și frunze, pe cînd la Parnassius are loc pe pămînt într-un fel de cocon din fire foarte rare.
Crisalidarea durează de obicei 14—15 zile, uneori însă mai puțin. Astfel G. Van Son (1949) menționează că crisalidarea la G. pylades durează 11—12 zile, iar la G. morania 12—15 zile. Uneori acest stadiu e mai îndelungat. Astfel la G. leonidas crisalidarea ține 12—18 zile, iar la P. demodocus, la care în mod normal e de 15 zile, în condiții nefavorabile poate dura mai multe luni.
De asemenea la papilionidele noastre care hibernează în stare de crisalidă, acest stadiu durează mai multe luni.
PALEONTOLOGIE, FILOGENIE, CLASIFICARE
Resturile fosile de Papilionidae cunoscute pînă acum sînt foarte puține.
în depozitele liguriene din eocenul superior de la Aix-en-Provence (Franța) s-a descoperit un fluture din tribul Zerynthiidi ce a fost numit Thaitis ruminiana (Heer) Scudder.
Al doilea fluture e mai recent; el a fost descris de Rebel sub numele de Doritites bosniashii Rbl. în 1899. Aparține tribului Liihdorfiidi și a fost găsit în miocenul de la Scaforno pe muntele Gabbro (Pisa) într-o marnă albă sub un strat de Congeria. După studiul lui Rebel acest fluture a mai fost studiat (nervațiunea și desenul) și de S t i c h el, Grote, S c h r o d e r, H a n d 1 i r s c h, Buresch și Bryk. După T u -r a t i, bosniaskii este strămoș direct al lui P. apollo pumilus Stichel.
Poziția sistematică a superfamiliei Papilionoidea — deci și a familiei Papilionidae — în cadrul ordinului a variat mult după autori, divergențele de opinii fiind foarte mari.
Din numeroasele clasificații ce s-au elaborat pînă acum prezentăm mai jos numai cîteva mai importante sau mai ,,originale”.
Herrich-Schăffer a arătat încă din secolul trecut că papilionidele au afinități cu hesperiidele.
PALEONTOLOGIE, FILOGENIE, CLASIFICARE
27
în 1896 T u 11 împarte superfamilia Papilionoidea în două diviziuni: 1. Lycaenida și 2. Papilionida, ultima fiind la rîndul ei împărțită în două subdiviziuni: a) Papilionidae și b) Pieridae — Nymphalidae. S e i t z în 1907 —1910 împarte superfamilia în trei secțiuni: Lycaenina, Nymphalina și Papilionina.
Clasificația lui T u 11 ne arată că pieridele și nimfalidele au caractere comune opuse papilionidelor. Un asemenea caracter e dat de prezența unui cîmp anal la aripile posterioare mai dezvoltat decît la Papilionidae și avînd două nervuri anale (numai una la Papilionidae}. Marginea inferioară a aripilor e convexă, pe cînd la Papilionidae e de obicei concavă. Trebuie însă de precizat că această concavitate e clar exprimată îndeosebi la Parnassiinae, pe cînd la Papilio (s. 1) ea e mai puțin accentuată. La Papilio (s. str.) ea încă este concavă, dar la I. podalirius ea este ușor convexă, iar la Graphium „concavitatea” e numai aparentă. în realitate marginea aripii formează un pliu îndoit în sus ; dacă se desface acest pliu marginea aripii apare convexă. Deci acest caracter nu e atît de constant și important pentru a separa papilionidele de Pieridae.
Dimpotrivă, cele două familii au* multe caractere comune.
De asemenea constatăm asemănări frapante în habitus-ul unor Papilionidae și Pieridae. Astfel Hypermnestra helios Nick. seamănă foarte bine cu Euchloe, P. mnemosyne și P. bremeri cu A. crataegi.
în 1902 D y a r împarte ordinul în 6 superfamilii ultima fiind superfamilia Papilionoidea pe care o subdivide în 11 familii, papilionidele fiind plasate în apropierea pieridelor, iar parnassiinele ridicate la rang de familie.
N. Ia. Kuznețov (1915) admite două subordine (Jugata și Prenata) iar ultimul îl împarte în șase serii. De remarcat că seria Papilio-nodea nu este așezată la urmă — ca fiind cea mai evoluată — ci e plasată între Pyralidodea și Lasiocampodea, după care urmează Sphin-godea și ultima — cea mai superioară — Noctuodea. Seria Papilionodea e împărțită în șase familii: Prbicolidae, Papilionidae, Danaidae, Plebejidae, Prycinidae și Nymphalidae.
Turner și Tillyard (1926) împart de asemenea ordinul în două subordine care au fost numite Nomoneura și Heteroneura. Ultimul este împărțit în 12 superfamilii, cea din urmă fiind Papilionoidea care cuprinde 6 familii. Autorii consideră hesperiidele ca Papilionoidea și le plasează înaintea papilionidelor cu care au raporturi filogenetice.
Handlirsch (1926) în clasificația sa reduce mult numărul familiilor considerîndu-le subfamilii. Așa de ex. după acest autor toate ropalo-cerele formează o singură familie pe care o numește Papilionidae.
M e y r i c k (1928) împarte ordinul în 12 „phyllum”, al 10-lea fiind Papilionina împărțit în 6 familii. De subliniat că M e y r i c k — ca și Kuznețov — nu plasează superfamilia la urmă, ci între Pesperiana șiNotodontina, căreia îi urmează Garadrinina, cele mai evoluate lepidoptere din ultimul grup fiind sintomididele. în cadrul superfamiliei el pune papilionidele și pieridele la cele două extreme, găsind că papilionidele se înrudesc mai îndeaproape cu nimfalidele decît cu pieridele.
28
PARTEA GENERALĂ
I m m s în 1934 consideră de asemenea două subordine (Homoneura și Heteroneura) ca și Turner-Tillyard, dar pe al doilea îl împarte în 10 superfamilii. Papilionoidea este situată între Bombycoidea și Geome-troidea, după care urmează Sphingoidea și Noctuoidea. Superfamilia Papilionoidea o împarte în 6 familii rezultînd că papilionidele au relații filo-genetice cu hesperiidele (ca și cu pieridele) dar hesperiidele sînt tot Papilionoidea și nu o superfamilie aparte.
V e r i t y (1947), care se ocupă numai de ropalocere, consideră acest grup ca subordin pe care îl împarte în două superfamilii: Papilionides și Ilesperiides, apoi superfamiliile în diviziuni și acestea în secțiuni. Astfel superfamilia Papilionides cuprinde două diviziuni: Papilionida și Ly-caenida, iar Papilionida în două secțiuni: Papilionina și Nymphalina. în fine Papilionina cuprinde două familii: Papilionidae și Pieridae.
După clasificația lui For ster (1954), hesperiidele stau foarte departe de Papilionoidea făcînd parte din subcohorta Pyralidiformes iar Geometridele, Sphingidele, Zygaenidele și toate Noctuoidea sînt mai superioare decît Papilionoidea.
Nu discutăm aici care din clasificațiile de mai sus e mai justă. Atît doar constatăm că și aici există „splitters” și „lumpers”. Aceasta reiese clar comparînd clasificațiile cele mai ,,extreme” adică a lui V e r i t y și a iui H a n d 1 i r s c h. Pe cînd la V e r i t y, Rhopalocera este un subordin divizat în superfamilii, diviziuni, secțiuni și familii, la H a n d 1 i r s c h, Rhopalocera este o familie — numită Papilionidae — împărțită în sub-f amilii.
în sistemul de clasificare pe care noi îl adoptăm, facem următoarele precizări:
1.	Nici una din cele două extreme (V e r i t y și H a n d 1 i r s c h) nu poate fi reținută.
2.	Pentru superfamilie trebuie să adoptăm terminația oidea și nu onides cum propune V e r i t y.
3.	Nu e necesar să introducem între superfamilie și familie „diviziuni” și ,,secțiuni” ca în clasificația lui V e r i t y.
4.	Poziția sistematică a familiei Papilionidae e diferită după autori. Unii plasează papilionidele, după cum am văzut, la sfîrșitul seriei Lepi-doptera, adică la extrema opusă micropterygidelor, fiind deci cele mai evoluate lepidoptere; alții consideră noctuidele ca cele mai evoluate, iar papilionidele le plasează cam pe la mijlocul seriei adică mult mai aproape de formele primitive.
în starea actuală a cunoștințelor noastre e greu de afirmat care din cele două opinii de la punctul 4 e cea mai justă.
Ceea ce putem afirma este că ipoteza primitivității papilionidelor susținută de V e r i t y nu mi se pare plauzibilă. V e r i t y afirmă că nervura internomediană de la Papilionidae este o indicație a naturii primitive a acestei familii și a originii sale directe dintr-un alt ordin de insecte unde ea există de asemenea. O semnificație analogă are după V e r i t y și mica celulă prediscoidală de la aripile posterioare. Socot că ipoteza lui V e r i t y nu este fundamentată.
PALEONTOLOGIE, F1LOGENIE, CLASIFICARE
29
Trebuie să precizăm că nu toate papilionidele au nervura interno-mediană ; astfel ea lipsește la toate parnassiinele și zerynthiinele, iar dintre Papilioninae x) lipsește la 1. podalirius.
în al doilea rînd nu toate lepidopterele primitive sau care stau aproape de formele primitive au o asemenea nervură transversală. Ne lipsește deci un criteriu valabil pentru a afirma că papilionidele sînt primitive. Prezența nervurii internomediane și a celulei prediscoidale sînt simple particularități morfologice, care, după părerea mea, nu au semnificație filo-genetică. De altfel, celula prediscoidală nici nu există la lepidopterele primitive.
în ce privește afirmația lui V e r i t y că papilionidele își au originea direct într-un alt ordin de insecte, trebuie iarăși să remarcăm că și această ipoteză este greu de admis. Dacă papilionidele ar descinde dintr-un alt ordin de insecte decît celelalte lepidoptere, ar trebui să aibă o serie de particularități — caractere vestigiale — ce ne-ar indica această origine. Asemenea particularități nu găsim și papilionidele, dimpotrivă, prezintă numeroase caractere comune cu pieridele, nimfalidele, hesperiidele, zy-gaenidele și aegeriidele, deci nu pot avea o origine separată într-un alt ordin de insecte decît celelalte lepidoptere. V e r i t y mai afirmă că papilionidele și pieridele sînt două familii ce au apărut independent una de alta ca două ramuri paralele. Nu cred că se poate afirma că papilionidele au apărut dintr-un ordin de insecte și pieridele din alt ordin, ci mai degrabă că ambele familii au un strămoș comun. De altfel lepidopterele au așa de multe caractere comune întregului ordin, încît nu mi se pare probabilă o origine polifiletică a lor.
Din cele de mai sus se vede că poziția sistematică a superfamiliei Papilionoidea nu este încă fixată, după cum nici componența ei nu e aceeași pentru toți autorii. Astfel Turner și Tillyard pun în această superfamilie și hesperiidele, după care urmează imediat papilionidele. D y a r consideră și el hesperiidele ca Papilionoidea însă între Hesperiidae și Papilionidae a interpus 8 familii. I m m s include și el hesperiidele printre Papilionoidea și în această superfamilie papilionidele stau alături de Pesperiidae care încheie seria familiilor din această superfamilie, așezată între Bombycoidea și Geonietroidea.
Divergențe s-au ivit și în stabilirea relațiilor filogenetice în interiorul familiei, ca și a componenței însăși a familiei.
încă din 1902 D y a r considera parnassiinele ca o familie distinctă. B r y k în 1930 de asemenea admite familia Parnassiidae (în care include și zerynthiinele) și ridică la rang de familie baroniinele și teinopalpinele. în 1947 V e r i t y împarte familia în 3 subfamilii: Papilioninae, Zeryn-ihiinae și Parnassiinae, iar E h r 1 i c h (1958) o împarte în Papilioninae. Parnassiinae și Baroniinae (teinopalpinele fiind după el un trib — Teino-palpini — în subfamilia Parnassiinae).
Cred că opinia lui V e r i t y este cea mai justă și parnassiinele, ca și zerynthiinele, nu trebuie separate într-o familie distinctă. Papilioninele,
*) Ver ity afirmă că ea există la toate papilioninele, dar afirmația sa nu corespunde realității.
30
PARTEA GENERALA
zerynthiinele și parnassiinele sînt 3 subfamilii ale aceleiași familii și separarea lor nu este justificată. De altfel zerynthiinele sînt intermediare între celelalte două, avînd caractere și de Papilioninae și de Parnassiinae. Dacă ele s-ar uni cu parnasiinele într-o familie aparte s-ar ignora faptul că conturul dințat al aripilor posterioare și nervațiunea celor 4 aripi (5 radiale) le apropie de Papilioninae și le îndepărtează de Parnassiinae ale căror aripi posterioare au marginea întreagă și la aripile anterioare numai 4 radiale. E mai just deci să nu le separăm și să păstrăm integritatea familiei Papilionidae. Tendi ța aceasta de a divide mereu și de a crea noi unități sistematice este respinsă de noi — cînd nu e justificată ca în cazul de față.
în ce privește originea celor 3 subfamilii, V e r i t y afirmă că nici una din ele nu poate fi derivată din cealaltă ci toate trei sînt ramuri paralele. în fiecare din cele 3 subfamilii. spune V erity, există caractere specializate, dezvoltate într-un grad înalt, alături de altele mai primitive (asemănătoare hesperiidelor sau heterocerelor).
Totuși V erity crede că are suficiente argumente să afirme că. papilioninele sînt cele mai primitive, iar parnassiinele cele mai evoluate. El își bazează afirmația pe faptul că primele au o nervură internomediană și o celulă prediscoidală ce lipsesc la ultimele. Nici observația faptelor și nici concluzia nu sînt juste. Trebuie să precizăm că nu toate papilioninele au o internomediană (ea lipsește la I. podalirius), iar celula prediscoidală — cum rezultă din cercetările noastre — există și la Parnassiinae. Pe de altă parte crisalida la Parnassius este de un tip foarte primitiv așa că superioritatea unora și inferioritatea altora e foarte greu de dovedit. Noi le considerăm ca trei subfamilii bine caracterizate din punct de vedere morfologic și zoogeografic, ca trei ramuri independente care au evoluat paralel din strămoși comuni.
în ce privește pozițiile sistematice ale triburilor subfamiliei Papilioninae, V erity face iarăși supoziții care nu mi se par întemeiate. Astfel el afirmă că tribul Pharmacophagidi *) e mai primitiv ca Papilionidi și Cosmodesmidi deoarece larvele se hrănesc cu Aristolochia — fanero-game primitive. Dar numeroase specii de Papilio „Aristolochienfalter” din America și regiunea indo-australiană au de asemenea larve ce se hrănesc cu Aristolochia. Afară de asta zerynthiinele au de asemenea larve ce se hrănesc cu Aristolochia și totuși ele sînt considerate de Verity ca superioare papilioninelor.
Dimpotrivă, spune Verity, Cosmodesmidi sînt cele mai diferențiate avînd, ca și la Parnassiinae, Sc și R anastomozate. Nici această concluzie nu poate fi reținută deoarece se bazează pe o eroare morfologică cum s-a arătat mai sus.
RĂSPÎNDIRE GEOGRAFICĂ
Familia Papilionidae este o familie cosmopolită. Astăzi se cunosc cam 600 specii repartizate în toate latitudinile, dar mai ales în regiunile tropicale.
’) Aceste triburi ar trebui denumite Pharmacophagini, Papilionini și CosmodesminL.
RĂSPÎNDIRE GEOGRAFICĂ
31
Genul cel mai bogat în specii este genul Papilio care cuprinde peste 450 specii (vezi genul Papilio, p. 44) majoritatea în țările calde.
Genul Parnassius este un gen holarctic fiind răspîndit în Eurasia și America de Nord.
Toate celelalte genuri — paucispecifice — sînt foarte localizate. Zerynthia este propriu regiunii palearctice : Z. rumina L. se găsește în sud-vestul Europei, Z. hypsipyle Schulzens în Europa centrală, meridională și Asia Mică, iar Z. cerisyi Godt. în Peninsula Balcanică și Asia mică.
Archon, cu o singură specie : A. apollinus Hbst., este de asemenea localizat în vestul Asiei palearctice.
Sericinus cu specia telamon Don., Lilhdorfia cu speciile L. puziloi Ersch. și L. japonica Lch., Armandia cu speciile A. thaidina Bl. și A. lid-derdalei Atk., ILypermnestra cu o singură specie : B. helios Nick., Lampro-ptera cu o singură specie : L. curius F. și Teinopalpus, de asemenea mono-specific (T. imperialis Hope) sînt mai mult sau mai puțin localizate în regiunea palearctică. Dacă la acestea mai adăugăm genul Baronia cu o singură specie : B. brevicornis Salv. din Mexic, genul Eurycus cu o singură specie : B. cressida F. și Buryades cu două specii din fauna americană, am menționat toate genurile de Papilionidae (pentru unele genuri nou create a se vedea Papilio și Parnassius1)).
Nu numai genurile sînt inegal distribuite, ci și speciile, unele fiind larg răspîndite, altele mai mult sau mai puțin localizate într-o mică regiune sau într-o insulă.
Așa de exemplu P. machaon are o largă răspîndire fiind o specie holarctică; Parnassius phoebus de asemenea se găsește în Europa, Asia și America. Altele dimpotrivă sînt foarte localizate. în afară de relictele Baronia brevicornis Salv. din Chilpancingo (Mexic) și Teinopalpus imperialis Hope din Asam (Himalaia) mai cităm Papilio hospiton Gene din Corsica și Sardinia, P. alexanor Esp. (în cîteva țări din Europa meridională), Parnassius nordmanni Men. din Caucaz, I. feisthameli Dup. din Spania și sudul Franței etc.
Familia Papilionidae are reprezentanți în toate latitudinile, de la Ecuator pînă dincolo de Cercul polar (P.machaon a fost găsit în Finmark— Norvegia de nord).
Papilioninele sînt eminamente tropicale, pe cînd parnassiinele sînt localizate — cu excepția a două specii (Archon apollinus și Rypermvestra helios) în regiunile temperate și reci, iar zerynthiinele se întîlnesc atît în regiunile temperate cît și calde.
în altitudine papilionidele sînt foarte euryzone întîlnindu-se de la țărmul mării și pînă la 6 000 m în Himalaia.
P. machaon în Europa zboară de la malul mării pînă la 2 500 m în munți, iar unele rase din Himalaia ating înălțimi și mai mari cum este P. machaon asiatica Men. care zboară de la 500 la 4 500 m. Dimpotrivă
1) Genurile Lingamius, Koramius, Kailasius etc.. care pentru noi nu au valabilitate generică, nu le-am menționat aici.
32
PARTEA GENERALA
P. machaon ladalcenisis Moore este strict stenozon, zburînd numai de la 4 000 m în sus.
Parnassius apollonius Ev. zboară în districtul Kuldja (în martie-aprilie) la 700 m pe cînd în munții Turkestanului îl găsim în iulie la 3 000 m.
La noi P. mnemosyne zboară începînd de la cîțiva zeci de metri pînă pe Retezat la 1 600 m; în Scandinavia îl găsim pe coline joase, pe cînd în Alpi el zboară la înălțimi mari.
Dacă unele specii de Parnassius le găsim în Siberia centrală pe țărmul rîului Tunguska la mică înălțime cum sînt P. tenedius Ev., P. evers-manni Men., P. stubbendorfi Men., în schimb altele zboară numai la mari înălțimi. Astfel P. delphius Ev. zboară în Tian Șan la 2 500—3 000 m; P. charltonius Gray în Hindukuș la 3 800 m (Eisner) și P. simo Gr. în Tibet la 5 000 m (Eisner); de asemenea P. hardicickei Gray zboară în Tibet la 5 000 m (Eisner) iar P. epaphus Obth. se întîlnește în Himalaia între 4 300 și 4 500 m.
în Europa P. phoebus e localizat numai la înălțimi mari, pe cînd P. apollo zboară de la 200 m pînă la 2 800 m.
La noi în țară papilionidele sînt larg răspîndite de la țărmul mării pînă în regiunea alpină. P. machaon, I. podalirius și P. mnemosyne sînt larg euryzone, pe cînd P. apollo e localizat mai ales în Carpații orientali la înălțimi. Z. hypsipyle se întîlnește mai ales în sudul țării, iar Z. cerisyi ferdinandi e localizat numai în sudul Dobrogei.
Speciile noastre aparțin la 4 tipuri de răspîndire (din cele 12 tipuri stabilite de G. F r i e s e (1956—1958) și anume : Z. hypsipyle șiZ. cerisyi sînt elemente ponto-mediteraneene; I. podalirius element euro-medite-ranean — Asia Mică; P. apollo și P. mnemosyne elemente european — vest-asiatice și P. machaon element holarctic.
IMPORTANȚĂ ECONOMICĂ
Marea majoritate a papilionidelor sînt inofensive pentru om și nu aduc daune hrănindu-se cu plante sălbatice (Umbeliferae, Rutaceae, Aristo-lochiaceae, Anonaceae, Papaveraceae, Crassulaceae, Liliaceae, Euphorbiaceae, Papilionaceae, Ranunculaceae, Sapindaceae, Magnoliaceae etc.).
La noi în țară, Papillio machaon și Iphiclides podalirius pot aduce uneori daune la umbeliferele și rosaceele cultivate; totuși aceste specii nu sînt considerate ca dăunătoare, deoarece ele se dezvoltă mai mult în păduri pe plante sălbatice decît pe cele cultivate de om.
în alte țări însă unele specii de Papilio aduc uneori prejudicii serioase culturilor de portocali și lămîi cum este Papilio anchisiades idaeus F. care dăunează uneori plantațiilor de Citrus în Mexic. De asemenea larvele de P. bianor maackii Men., P. xuthus L. și P. machaon ussuriensis Shel. din Extremul Orient aduc prejudicii pădurilor de foioase și pepinierelor din regiunea Amurului și pînă în Kamciatka (după K u r e n ț o v, 1956).
BIBLIOGRAFIE
33
BIBLIOGRAFIE
1932 Alexinschi Alexe, Contribuțiuni la cunoașterea faunei Lepidopterelor din Moldova de mijloc (Comuna Dărmănești, Județul Bacău). Bal. Soc. Stud. în Șt. Naturale, An. III, p. 125-131.
1951 Alexinschi Alexe și Peiu M i h a i, Contribuțiuni la cunoașterea faunei Lepidopterelor din regiunea Iași, Partea I. Studii și cercetări științifice, Academia R.P.R., Filiala Iași, voi. II, fasc. 1 — 2, p. 1—20.
1954	— Contribuții la cunoașterea Lepidopterelor din Oltenia (comuna Căciulătești și
pădurile Roaba și Sado va, reg. Craiova). Bul. științific, secțiunea șt. biologice, agronomice, geologice și geografice, t. VI, nr. 1, p. 319 — 328.
1949 Aubert J a c q u e s F., Papillons d’Europe. I, Diurnes et Ecailles, Neuchâtel, 207, p., 48 pl. col.
1889 Austaut J u 1 e s L eon, Les Parnassiens de la Faune palearctique, Leipzig, 222 p., 32 pl. col.
1937 Bang Haas Otto, Catalogus Lepidopterorum regionis palaearcticae. Dresden, nr. 61.
1951 Barret Charles and B u r n s N. A., Butterflies of Australia and New Guinea. Melbourne, 187 p., 6 pl. col.
1946 a Beer Sergio, Colori e disegni nel mondo animale. Genova, 116 p., 3 pl.
1946 b — Ricerche sulla biologia di „Zerynthia hypsipyle”. Mem. Soc. Entom. II.
1952 Beer Sergio e S a ch e t ti Alfredo, Problemi di Sistematica Biologica. Edi-zione scientifiche Einaudi, Roma.
1950 Berger Lucien A., Gatalogues raisonnes de la Faune Entomologique du Congo belge. Lepidopteres-Rhopaloceres I. Fam. Papilionidae. Ann. Mus. Congo belge (C). Tervuren, Serie III (II), voi. VIII, fasc. 1, p. 1 — 104, 96 fig.
1951	— Syst6matique des Papilionidae de la faune ethiopienne (Lepidoptera-Rhopalocera)
IIIe Congres National des Sciences. Extrait du voi. 8 (Congo Belge). Bruxelles, p. 47-50.
1952 Bergmann Arno, Die Grossschmetterlinge Mitteldeutsschlands. Bd. 2 Tagfalter. Papilionidae. Jena, p. 52—73.
1936—1937 Berio Emilio, Osservazioni sulla morfologia e nomenclatura delFapparato copulatore dei Lepidotteri. Che cosa siano realmente l’Uncus e lo Scaphium (con 10 figure). Festschrift zum 60. Geburtstage Prof. Dr. E. Ștrand. Riga, voi. II, p. 205-211.
1909 Berlese A., Gli insetti I. Milano, 1 004 p.
1950 B ernardi G., Les Rhopaloceres decrits par Geoffroy. Revue frangaise de Lepidopte-rologie XII, p. 278-281.
1952	— Lepidopteres recoltes par A. Barbezat au cours de FExpedition Lyonnaise 1951 au
Garhwal. Papilionidae. Bull. mensuel de la Soc. Linn. de Lyon, 21-me Annee, p. 251-256, N-os 6, 7, 8 et 10/1952.
1956	— Contribution ă l'6tude des categories taxonomiques : I Avant-propos, Nomen-
clature et Definitions. Bull. de la Soc. Ent. de France, t. 61, p. 194 — 200.
1957	— Idem, II. Les Regles Internationales de la nomenclature zoologique etla notation
des categories taxonomiques. Bull. de la Soc. Ent. de France, t. 62, p. 224 — 250.
1958	— Liste des Lepidopteres Rhopaloceres rdcoltes en 1955 au Liban par H. de Lesse.
Papilionidae. Bull. Mensuel de la Soc. Linn de Lyon. 27-me Annee, nr. 3, p. 59 — 60.
3 — c. 1930
34
BIBLIOGRAFIE
1959 B emardi G., Le Papilio alexanor Esper, un des joyaux de la faune lepidopterologique francaise. Alexanor, t. I, fasc. 1. p. 4 — 6.
1959 — La rehabilitation du Parnassius phoebus gazeli Praviel (Lep. Papilionidae). Alexanor,. t. I, fasc. 1, p. 23-27.
1960 Bernardi G., Enquete sur le polyinorphisme des Lepidopteres francais. Alexanor. t. I, fasc. 6, p. 171 — 174.
1948 Bernardi G., Herbul o t C. et Picard J., Liste des Grypoceres et Rhopalo-ceres de la Faune francaise conforme aux Regles internationales de la Nomencia-ture. Fam. Papilionidae par G. Bernardi. Revue francaise de Lepidopterologie XI, p. 427-428.
1948 B e t z T. J., La Faune Rhopalocere Anglaise et sa distribution sur le continent dans ses regions Ies plus voisincs de FAngleterre. Lambillionea, nr. 1 — 2.
1906 B o 11 o w G h r., Gattung Parnassius Latr. in Seitz : Die Grossschmetterlinge der Erde,. Bd. 1, Die palaearktischen Tagfalter, Stuttgart.
1939 Borner C., Die Grundlagen meines Lepidoptcrensytems. Verhandl. des VII. Intern.. Kongress fiir Entomologie, t. II, p. 1372 — 1424.
1951 Bourgone J e an, Lepidoptera in Grasse P. P. : Trăită de Zoologie, Paris, t. X, fasc. 1.
1960	— Observations sur Ies Lycencs des Landes du Finistere. Alexanor, t. I, fasc. 5,
p. 129-134.
1943 Bour sin Gh., Sur une „Conistra” nouvelle de la faune atlanto-mediteraneenne. Memoires du Museum National d’Histoire Naturelle, t. XVIII, fasc. 4.
1923 Bryk F e 1 i x, Lepidoptcrorum Catalogus Pars 27 Baroniidae, Teinopalpidae, Par-nassiidae, 247 p.
1930	— Idem, Pars 37 : Papilionidae II, Pars 39, Papilionidae III, Berlin, 676. p.
1929 Buresch Iwan und T u 1 e s c h k o w Kr., Schmetterlingsfauna Bulgariens. Die horizontale Verbreitung der Schmetterlinge (Lepidoptera) in Bulgariei!, 5 voi.,. Fam. Papilionidae, Sofia, p. 19 — 27.
1954 Gain J. A., Animal species and their evolution. London, p. 243.
1895 — 1896 Car adj a Aristide, Die Grossschmetterlinge des Konigreiches Rumân ien. Dresden, Iris, Bd. VIII, Bd. IX.
1947	— Papilio alexanor Esp. in Rumănien. Academie Roumaine. Bull. de la Section Scienti-
fique, t. XXX-eme, nr. 2, 1 p.
1951 Clark H. Austin and Clark F. L e i 1 a, The Butterflies ofVirginia (31 pl.). Fam. Papilionidae. Smithsonian Institution, Washington, voi. 116, nr. 7, p. 118-147.
1936 G o 1 e 11 e, Splendeur des Papillons. 12 planches de papillons cxotiques reproduits direc-tement en couleurs naturelles. Gollection „Iris'’, Pion.
1894 Cosmovici Leon, Contribuții la studiul faunei Romînici. Iași.
1897 Czekelius Daniel, Kritisches Verzeichnis der Schmetterlinge Sicbenburgens,. Verh. und Mitt. des Siebenburg. Vereins fur Naturiviss. zu Hermannstadt. Bd. XLVII.
1917	— Beitrăge zur Schmetterlingsfauna Sicbenburgens. Verh. und. Mitt. des Siebenb.
Vereins f. Naturiviss. zu Hermannstadt. Bd. LXVII, Caietul 1 — 6.
1935	— Beitrăge zur Schmetterlingsfauna Sicbenburgens. Verh. und Mitt. des Siebenburg.
Vereins f. Naturiviss. zu Hermannstadt, Bd. LXXXIII — LXXXIV, p. 59 — 69.
1951 Daniel Franz, Forster Walter Osthelder Ludwig, Beitrăge zur Lepidopterenfauna Mazcdoniens. Rhopalocera von W. Forster, Mtinchen, 77. p..
BIBLIOGRAFIE
1930 D i o s z e ghy V. L adislau s, Die Lepidopterenfauna des Retyezat gebirges. Verh.
und Mitt. des Siebenbiirg. Vereins f. Natunviss. zu Hermannstadt. Bd. LXX IX-LXXX, p. 188-289.
1935 Dioszeghy V. L a d i s 1 a u s, Dic Lepidopterenfauna des Retyezatgebirges. Verh.
und Mitt. des Siebenbiirg. Vereins f. Naturwiss. zu Hermannstadt, Bd. LXXXIII. LXXXIV, p. 107-132.
1955 Doring E w a 1 d, Zur Morphologic dor Schmetterlingseier. Berlin, 58 pl. negru, 3 pl. col., 154. p.
1949 — 1950 Du j ar din F., La genese quaternaire et monographie raisonnee des races de Lysandra hispana H. S. Lambillionea, nr. 11 — 12, nr. 3 — 4, nr. 11 — 12.
— Dupont L., Le peuplement des Iles Britanniques. La faune des Lepidopteres des îles brilanniques, p. 8.
1902 Dyar G. H., A list of Nymphalid American Lepidoptera S Key to the Literature. Bull. U. S. Nat. Museum, nr. 2.
1955 Eeckhoudt V., De la chenille au papillon, p. 96.
1889 E i m e r T h., Die Artbildung und Vemandschaft bei den Schmetterlingen. Eine syste-
matische Darstellung der Abanderungen. Abarten und Arten der Segelfalter-ahnlichen Formen der Gattung Papilio. Jena, voi. XII + 243 p., 4 pl.
1895	— Die Artbildung und Verwandschaft bei den Schmetterlingen. II. Eine systematische
Darstellung der Abanderungen, Abarten und Arten der Schwalbenschwanz-ăhn-lichen Formen der Gattung Papilio. Jena, voi. VIII + 153 p., 4 pl.
1941 Eisner Cur t, Ist im gcnus Parnassius Saisondimorphismus anzutreffen? Zool. Me-dedelingen. Leiden, XXIII, p. 44 — 46, 1 pl.
1958	— Influence of climatic conditions upon the individual facies of Parnassius. Journal
of the Bengal Natural History Sociely. voi. 30, nr. 2, p. 108 — 109.
1954 — 1960 — Kritischc Revision der Gattung Parnassius Zool. Mededelingen — Parnassiana Nova. Leiden, I-XXVIII.
1958 Ehrlich R. Paul, The comparative Morphology, Phylogeny, and Higher Classi-
fication of the Butterflies (Lepidoptera : Papilionoidea). Univcrsity of Kansas Science Bulletin, voi. XXXIX, nr. 8, p. 305-370.
1936 E 11 e r K a r 1, Die Rasen von P. machaon L. Abh. Bayr. Akademie d. Wissensch.. ma-them., naturiv. Abt. N. F., caietul 36, 96 p., 16 pl.
1938	— Fragen und Probleme zur Zoogeographie und zur Rasen- und Artbildung in der
Papilio machaon Gruppe. VII. Internat ionaler Kongress ftir Entomologie, Berlin, p. 74 — 101, 2 pl.
1886 E 1 w e s H., On butterflies of the genus Parnassius. Proc. Soc. London, p. 6 — 53, pl. 1 — 4.
1960 Fiammengo R. et M., Pterourus alexanor Esp. dans le Bassin superieur de la Tinee (Alpes-Maritimes). Bull. de la Soc. Ent. de Mulhouse, Fevrier-Mars, p. 19 — 20.
1945 Fischer Charles, Papilio podalirius L. forme zanclaeides cn Alsace. Bull. de la Soc. Ent. de Mulhouse. Nov. —Dec.
1950 a — Parnassius Latreille mnemosyne Linne. Bull. de la Soc. Ent. de Mulhouse, VII, VIII, X.
1950 b — Papilio machaon Linne. Bull. de la Soc. Ent. de Mulhouse, 4 p.
1950 c —	Papilio podalirius Linne. Bull. de la Soc. Ent. de Mulhouse, 7 p.
1952 Fischer Charles, Parnassius Latreille apollo Linne. Bull. de la Soc. Ent. de Mulhouse, I, II, III, IV, V, VII, VIII, IX, X, XI, 1951 et I, 1952.
1926 F 1 e u r y de P., Etudes sur la Faune lepidopterologique de la Guinde franțaise. Annales de la Soc. Ent. de France, voi. XCV, p. 131 — 155.
36
BIBLIOGRAFIE
1955 Forster W. und Wohlfahrt A. Th., Die Schmetterlinge Mitteleuropas. II Tagfalter Diurna (Rhopalocera und Hesperiidae). Stuttgart, 126 p. 4-28 pl. col.
1956 Friese Gerrit, Die Rhopaloceren Nordostdeutschlands. Beilr. Ent. 6: 53 — 100, 403-442, 625-658.
1956—1958 — Zoogeographische Betrachtungen zur Rhopaloceren-Fauna Mitteleuropas (Le-pidoptera). Proceedings tenth International Congress of Entomology, voi. I.
1904 — 1914 Frionnet C., Les premiers etats des Lepidopteres franțais, 3 voi.
1949 Galassi Renato e Fiori Attilio, Appunti sulla biologia della larva di Zerynthia hypsipyle Schulzens (Lepidoptera : Papilionidae). Boli, della Soc. Ent. Italiana, voi. LXXIX, nr. 3-4, p. 2.
1952 Gherasimov M. A., Fauna SSSR, Nasecomiie ceșuecrilîe, t. I, vîp. 2, Gusenițî, Moscova-Leningrad, 338 p.
1881 G o s s e H., The prchensors of male Butterflies of the genera Ornithoptera and Papilio. Proc. Roy. Soc. London, XXXIII.
1891 H a a s e, Untersuchungen uber Mimicry auf Grundlage eines naturi. Syst. der Papilio-niden, Stuttgart.
1925—1926 Han dlirsch A., Schrdder’s Handbuch der Entomologie, voi. III.
1926 Hering M. E., Biologie der Schmetterlinge. 480 p.,13 pl., 82 fig.
1932 a Hering M. E., Die Schmetterlinge nach ihren Arten dargestellt. 813 fig. (Tierw. Mitteleuropas). Leipzig, 545 p.
1932 b — Morphologische Untersuchungen in der Gattung Parnassius Latr. (Lepid.) als Beitrag zu einer Kritik am Begriff der Unterart. Mitteilungen aus dem zoolog. Museum in Berlin. Voi. 18, caietul 3.
1946 H o h 1 F e r n a n d, Notes sur Papilio machaon L. Bull. de la Soc. Ent. de Mulhouse.
1910 Holodcovschi N., Ueber den Geschlechtsapparat von Parnassius mnemosyne L. III, Zeitschr. Ent. V.
1893 Hormuzachi C., Aufzăhlung der b.^her aus dem Konigreiche Rumănien bekannten Tagfalter (Rhopalocera) mit berucksichtigung der Nachbarlănder. Entomologische Nachrichten Jhrg. XIX, Berlin.
1904	— Analytische Uebersicht der palăarktischen Lepidopterenfamilien. Berlin, 64. p.
1816 Hubner Jacob, Verzeichnis bekannter Schmetterlinge, Augsburg.
1952 Issekutz Lâszlo, Parnassius apollo (L.) in the Garpathians. Annales Historico-Naturales Masei Nationalis Hungarici, Budapest, t. II, p. 133 — 140, 2 pl.
1892 J o a n n i s L. et J. de, La liste des Lepidoptăres captures par A. Montandon ă Buca-rest et Comana. Bull. de la Soc. Ent. de France.
1947 Kiriakoff Sergiu G., Les papillons mimetiques. Lambillionea, nr. 5 — 8.
1951 K 1 o t s B. A 1 e x a n d e r, A field Guide to the Butterflies of North America, East of the Great Plains. Boston, 349 p.
1856 K o ch M a n f r e d, Wir bestimmen Schmetterlinge. I Tagfalter Dcutschlands, Berlin, 119 p., 16 pl. col.
1948 — 1953 Ko j anciko v V. L, Jîvotnîi mir SSSR, t. II; t. IV, Lesnaia zona, Leningrad.
1959 K 6 n i g F r e d e r i c, Răspîndirca orizontală și verticală a Lepidopterelor din Retezat, Godeanu-Țarcul și Pietrii Petreanul. Academia R.P.R. Baza Timișoara. Studii și Cercetări Științe Agricole, t. VI, nr. 1 — 2, p. 125 — 139.
1956 Kovăcs L., Die Grossschmcttcrlinge Ungarns und ihre Verbreitung. Folia Entomo-logica hungarica (t. VI, nr. 2, 164 p., 1953), t. IX, nr. 4.
1949 Kurențov A. L, Dncvnîe babocichi primorscovo craia. Moscova, 118 p.
BIBLIOGRAFIE
37
1956 Kurențov A. L, Vrednîie nasecomîe lesnîh' kultur na Dalinem Vostoke. Trudi dalinevostocinovo filial imeni V. L. Komarova. Akademii Nauk SSSR, Seria zoo-loghiceskaia, t. III (VI), p. 7 — 54.
1957	— Istoricescaia zoogeografia i vidoobrazovanie. Akademia nauk SSSR, Dalinevosto-
cinîi filial im. V. L. Komarov, Vladivostoc, p. 27 — 53.
1954 Kuznețov V. I. și Martin ova E. F., Spisok cesuecrîlîh raiona teceniia r« Urala. Trudi zoologhiceskaia Instituia, Akademii Nauk SSSR, XVI.
1915 Kuznețov N. Ia., Fauna Rossii i sopredelinîh stran. Nasecomîe cesuecrîlîe. Retrograd, t. I, fasc. 1.
1925 — 1926 Le G e r f F., Un nouveau Papilio de Guyane francaise. Lepidoptera — Recueil d’etudes bioloqigues et systcmatigues sur Ies Lepidopteres du globe, Paris, t. I, p. 49-52, 1 pl.
1933 L e m p k e B. J., La morphologie d'Iphiclides podalirius L. Lambillionea, nr. 11 și 12/1932, nr. 1/1933.
1936 — 1952 — Catalogus der Nederlandsche Macrolepidoptera. Tijdschrift voor Entomologie I-XI, 930 p.
1948 L e s s e H. de, Recherches en dehors des chemins battus (Contribution â Fetude des Rhopaloceres du departement de la Drome). Lambillionea, 7 — 8.
1948 — 1949 Loritz Jean, Sur la repartition verticale de quelques especes de Lepidopteres dans Ies Alpes-Maritimes, Ies Hautes-Alpes et Ies Basses-Alpes. Revue frâng, de Lepidopterologie XI.
1954	— Remarques sur la fixite et la variabilite actuelles de quelques especes de
Lepidopteres dans Ies Alpes-Maritimes et la ,,Regie de Bergmann” en verticale. Bull. de la ,,Riviera Scientifique”. Nice.
1955	— Quelques observations et objections au sujet de aber. vitrina Rothschild de
Zerynthia polyxena Schiff. Bull. de la Soc. Ent. de Mulhouse. Sept.-oct.
1955	— Remarques comparatives sur Iphiclides podalirius L. dans Ies Alpes-Maritimes et
ailleurs. Bull. de la Soc. Ent. de Mulhouse. Marș.
1956	— Sur quelques formes de Zerynthia hypsipyle Schulzens du littoral des Alpes-
Maritimes. Bull. de la Soc. Ent. de Mulhouse, Janvier.
1959	— Sur une nouvelle station de Parnassius mnemosyne ssp. matuta Bryk dans Ies
Alpes-Maritimes. Bull. de la Soc. Ent. de Mulhouse, 5 p., Fevrier.
1960	— Stations connues et nouvelles de Pterourus alexanor Esp., appartenant au regime
fluvial des Alpes-Maritimes. Bull. de la Soc. Ent. de Mulhouse, 15, p., mai-juin.
1953 Mayr E., Linsley G. and Usingcr R. L., Methods and principles of syste-matic zoology. New York.
1866 Mann J o s e p h, Aufzăhlung der im Jahre 1865 in der Dobrudscha gesammelten Schmetterlinge. Verh. d. K. K. zool. Bot. Ges. im Wien, Jhrg. 1866.
1957 Mariani Mario, Alcuni elementi per lo studio della zoogeografia della Sicilia. Boli, di Zoologia, voi. XXIV.
1930 Miller E., Zubovschi N., Rusei n schi A., Materiale pentru fauna entomo-logică din Basarabia — Macrolepidoptera. Suplimentul III. Chișinău.
1960 M 1 a d i n o v L i d i j a, Prilog Fauni Leptira {Lepidoptera) Otoka paga. Hrvatski na-rodni zooloski muzej Zagreb, nr. 2.
1947 Moingeon M., Quelques remarques sur P. podalirius L. Bull. de la Soc. Ent. de Mulhouse, Marș.
38
BIBLIOGRAFIE
1954 M o u ch a J o s c p h, Contribution ă Ia connaissance du Papilio machaon de Palestinc — Lep. Papilionidac. Bull. de la Soc. Enl. de Mulhouse, Decembre.
1957	—	Uber Papilio machaon L. im Nahen Osten. Acta Ent. Mus. Nat. Pragae.
Praha 31 : 167-170.
1959	—	Neuestc Forschungsergebnisse iiber unsere Lepidoptercn-Fauna und deren
Bedeutung fur die Lbsung zoogeographischer Fragen in der Tschcchoslowakei (Lepidoptera). Acta Faunistica Entomologica. Musei Nationalis Pragae, 81, p. 4.
1959 Niculescu V. Eugen, Asupra taxonomiei subspeciei Pieris napi bryoniae O. (Lepidoptera — Pieridae). Studii si cercetări de biologie, Seria Biologie animală, 2, t. XI, p. 117-134, 5 fig.
1960 Niculescu V. Eugen, Les formes d’existence de l’especc et la spcciation chez Ies Lepidopteres. Bull. de la Soc. Entomologique de Mulhouse, 6 p. A vrii.
1961	— Gontributions morphologiqucs et systematiques â Fctude des Papilionidae
(Lepidoptera}. Bulletin de la Soc. Entomologique de Mulhouse, 12 p. Janvier.
1912 — 1921 Oberthur Charles et Houlbert Constant, Lepidopteres Rho-paloceres. 256 p., 343 fig.
1950 O z o r s c h i E., Etudions les races. Bull. de la Soc. Ent. de Mulhouse, Avril.
1951 Paulian Renaud, Papillons communs de Madagascar. Institut de Recherche Scientifique Tananariue-Tsimbazaza, 90 p.
1892 — 1893 Pawlitschek A., Beobachtungen an der Makrolepidopterenfauna von Ra-dautz. Dreizehnter Jahresbericht des K. K. Staats Obergymnasiums in Radautz fur das Schuljahr. 1892—93.
1908 Pax F er din an d, Beitrag zur Lepidopterenfauna von Rumănien. Bull. de la Soc. des Sciences. București, A. XVII, nr. 1 și 2.
1952 P e t e r s W., A provisional chek-list of the Butterflies of the Ethiopian region. Feltham, 201 p.
1938 Popescu-Gorj A., Noi contribuțiuni la fauna Lepidopterelor din București și împrejurimi. Academia Romînă. Memoriile secț. științ., seria III, t. XIV, mem. 3, p. 81-104.
1959	— Date noi asupra Lepidopterelor din Dobrogea. Studii și cercetări de Biologie,
Seria ,,Biologie animală”, t. XI, nr. 1, p. 7 — 25.
1960	— Lepidopteres nouveaux ou rares pour la Faune de la Republiquc Populaire Rou-
maine. Travaux du Museum d’Histoire Naturelle ,,Gr. Antipa”, voi. II, p. 267 — 278.
1949 Portier Paul, La Biologie des Lepidopteres. Paris, 643 p.
1911 Rebel Hans, Die Lepidopterenfauna von Herkulesbad und Orșova, Annalen des K. K. Naturhistorischen Hofmuseums. Wien, Bd. XXV.
1931 Rebel Hans und Zerny Hans, Die Lepidopterenfauna Albaniens. Denkschriften der Akademie der Wiss. in Wien, Mathematisch-Naturwissenschaftliche Klasse. Wien, Bd. 103, p. 41-161.
1896 Reuter E., Ucber die Palpen der Rhopaloceren. Act., Soc. Sci. Fenn., XXII, 16 + 577 p., 6 pl.
1910 Salay Franz, Katalog der Makrolepidopteren Rumăniens mit Berucksichtigung der Nachbarlănder und der Balkanhalbinsel. Bul. Soc. Științe. București, An. XIX, nr. 1-4, p. 77-206 și 453-616.
1917 Schultze A., Die Papilioniden der Kolonie Kamerun. Arch. Bientol., 4, p. 3 — 28, pl. 15-17.
1911 Schulze P., Die Nackengabel der Papilionidenraupen. Zool. Jahrb. Anat., XXXII, p. 181-244, 3 pl.
BIBLIOGRAFIE
39
1948 S c h w a r z R u d o 1 f, Motyli denni 1. Praga, 42 p., 291 fig. col.
1906 — 1932 Scitz Adalbcrt, Dic Grossschmetterlinge der Erde, Bd. 1, Die Palaeark-
1892
1908
1957
1958
1924
•1956
1939
1905
1896
1956
1932
1949
1947
1952
1957
1944
1957
1952
1953
tischen Tagfalter Gattung Papilio von A. Seitz, Gattung Parnassius von Glir. Bollow. Stuttgart, 1906.
Bd. 5, Dic american. Tagfalter, Fam. Papilionidae von K. Jordan, 1924.
Bd. 9, Die indo-austral. Tagfalter. Fam. Papilionidae von K. Jordan, 1927.
Bd. 13, Dic african. Tagfalter, Fam. Papilionidae von C. Aurivillius, 1908, SuppL zu Abt. I, Bd. 1, 1932.
S p u 1 e r A r n o 1 d, Zur Phylogenie und Ontogenie des Fltigelgeaders der Schmetter-lingc. Zeitschr. Wiss. Zool., LIII, p. 597 — 646.
—	Die Schmetterlinge Europas, Stuttgart, voi. I, 385 p.
Șt and el A. E., Dnevnîe babocichi (Lepidoptera. Rhopalocera) altaia. Entomologhi-ceskoe obozrenie, XXXVI, 1, p. 134 — 141.
—	Dnevnîe babociki (Lepidoptera — Rhopalocera) Okrestnostei Harkova. Entomolo-ghiceskoe obozrenie, XXXVII, 4, p. 900 — 902.
Ș v a n v i c i B. N., On the ground-plan of Wingpattern in Nymphalides and certain other familias of the Rhopalocerous Lepidoptera. Proc. Zool. Soc. London.
Ș van vi ci B. N., Ob izmencivosti risunca dnevnîh ceșuecrîlîh (Rhopalocera). Zool. Jurnal, t. XXXV, fasc. 7.
Talbot G., Fauna of British India, inel. Ceylon a. Burma (Lepidoptera) Butterflies, voi. I (Papilionidae, Pieridae), 600 p. 4- 3 pl. col., 184 fig.
Torka V., Beitrăge zur Biologie von Papilio machaon L. Ent. Zeitschr., 19, 14 — 15. T u 11, Handbook Brit. Butterflies.
T u x e n L. S., Taxonomist’s glossary of genitalia in insects. Lepidoptera by Alexander B. Klots. Copenhagen, 284 p.
Ungemach H., Contribution ă l’etude des Lepidopteres d'Abyssinie. l-re pârtie Rhopaloceres. Memoires de la Societe des Sciences Naturelles du Maroc, nr. XXXII, 122 p., 2 pl.
Van Son G., The Butterflies of Southern Africa, Part. I. Papilionidae and Pieridae. Transvaal Museum, Mem. nr. 3, 237 p., XLI.
Verity Ruggero, Le Farfale diurne d’Italia, Volume terzo. Fam. Papilionidae e Pieridae. Firenze, 318 p., 37 pl. col., 4 pl. negru.
—	Les variations geographiques et saisonnieres des Papillons diurnes en France. II Fam. Papilionidae, Pieridae et Nymphalidae, Paris, p. 203—364.
Villiers A., Les Lepidopteres de PAfrique Noire franțaise, fasc. 2, Papilionidae. Dakar, 48 p., 79 fig.
Warnecke G., Uber Zwilingsarten oder Doppelarten (Dualspecies) bei Lepido-pteren. Stettiner, Ent. Ztg. nr. 105.
Warren S. C. B., Hitherto overbooked anatomical data concerning the genital structures in the Rhopalocera. Trans. R. ent. Soc. Lond., London, voi. 109, part. 12, p. 361-377, 3 pl.
W o h 1 f a h r t T h. A., Uber den Wert wcnig beachteter Merkmale fur die Klassifi-cation der Schmetterlinge. The Lepidopterists News, voi. 6, Nr. 1 — 3.
—	A propos des elements distinctifs caracterisant la variabilite saisonniere d’Iphiclides podalirius L. dans les populations des regions eloignees. Bull. de la Soc. Ent. de Mulhouse, Fevrier.
BIBLIOGRAFIE
1954	— Beobachtungen iiber Fărbung und Zeichnung an Raupen und Puppen des
Segelfalters I. podalirius (L.) und iiber die Ursache des Auftretens seiner Sommcr-generation in Mitteleuropa. Entom. Zeitschr. Jahrg., 64, nr. 14 — 15.
1955 Wohlfahrt T h. A., Lichteinfliisse bestimmen die Generationenfolge beim Segelfaltcr.
Die Umschau in W issenschaft und Technik. Caietul 24. Frankfurt am Main.
1955	— Die Grbsse der Individuen in der Friihjahrs- und Sommergeneration des
Segelfalters I. podalirius L. (Papilionidae, Rhopal.). Verhandt. der Deutschen Zool, Ges. in Erlagen.
1956 — 1957 — Uber die zeitliche Variabilităt des Segelfalters Iphiclides podalirius L. und ihre
Abhăngigkeit von der Tageslănge. Berichte der Physicalisch-Medizinischen Ges. zu Wiirzburg. Bd. 68.
1957 Wohlfahrt Th. A., Uber den Einfluss von Licht, Falterqualitât und Temperatur
auf Puppenruhe und Diapause des mitteleuropăischen Segelfalters Iphiclides podalirius L. Berlin, Tagungsbericht nr. 11.
1951 Worell Eugen, Contribuții la cunoașterea faunei de Coleoptere și Lepidoptere din
Transilvania, mai ales din împrejurimile orașului Sibiu. Bull. Științ., secția de Științe Biologice, Agronomice, Geologice și Geografice, t. III, nr. 3.
1938 W u F. Ch enf u, Catalogus insectorum Sinensium, voi. IV, Lepidoptera. Peking, 1007 p.
PARTEA SISTEMATICĂ
Familia PAPILIONIDAE Doubl. 1846
1836 Papilionides Boisduval, Species General Lepid. I, p. 171.
1840 Papilioninae Swainson, Gab. Gyc., Hist. and. Nat. An. Ins., p. 87 (1840) e Bates Journ. Ent. p. 177 (1864).
1846 Papilionidae Doubleday, Gen. Diurn. Lep. I, p. 1.
1913 Papilioniformia Bryk, Arch. f. Naturg. Jahrg. 79, A. 2, p. 116.
Papilionidele fac parte din clasa Insecta, ordinul Lepidoptera, subordinul Heteroneura, diviziunea Ditrysia, superfamilia Papilionoidea.
Capul mare păros, ochii glabri, palpii labiali de obicei foarte scurți (mai scurți decît capul) antenele cu măciuca de obicei curbată și plată, trompa lungă cu papile foarte reduse. Scleritele cervicale unite sub gît de o bandă strimtă chitinizată.
Toracele robust, patagia absente, membranoase sau cu părți chitinizate înguste, pterygode scurte. Picioarele lungi, protibiile cu epi-fisis, tibiile medii și posterioare cu o pereche de pinteni, ghearele tarsale de obicei simple, rar bifide, lipsite de apendice și în general simetrice, rar asimetrice.
Aripile anterioare triunghiulare, uneori foarte înalte cu celula de obicei lungă. Radius cu 4—5 radiale, Rx liberă, uneori anastomozată cu Sc. sau cu R2; R4 și R5 pedunculate, cubitus aparent quadrifid sau trifid, de obicei două anale (A2 și A3). aproape întotdeauna bine dezvoltată. D3 orientată în unghi obtuz față de D2. La unele genuri există la aripile anterioare o nervură internomediană.
Aripile posterioare au rar marginea externă uniformă ovală, de obicei e ondulată, dințată sau cu o ,,coadă” și cu cîmpul anal foarte redus ; există o singură anală, rar două, marginea abdominală a aripii fiind mai mult sau mai puțin concavă, uneori ușor convexă și întotdeauna îndepărtată de abdomen.
Abdomenul alungit, adesea lărgit la extremitatea distală.
42
PARTEA SISTEMATICĂ
Armătura genitală prezintă uneori superuncus; uncus variat (bilobat, bifid, în „etaj” etc.), valvele de forme diferite cu marginile simple sau prevăzute cu dinți și apofize, de obicei cu harpe, fără alte formațiuni chitinoase interne. Penisul uneori e larg, alteori mai îngust, ascuțit și puternic chitinizat, sau scurt și subțire, susținut de fultura inferior sau vallum-penis. Saccus de obicei scurt, rareori lung sau absent.
Ouăle de obicei sferoidale, uneori mult turtite, sînt depuse izolat sau în mici grupe, pe frunzele plantei hrănitoare.
Larvele mature de obicei îngroșate la partea anterioară, au pielea netedă, rar e acoperită cu tuberculi cărnoși setiferi. Pe primul segment toracic se află osmeterium.
Crisalidele au o proeminență cefalică tocită care poate fi bifidă sau simplă, rareori ea lipsește.
De obicei crisalida se atașează de suport prin cremaster și cu ajutorul unei centuri de mătase de la mijlocul corpului. La unele specii ea se formează pe sol într-un cocon din fire rare.
Familia e cosmopolită, dar mai bine reprezentată în regiunile tropicale. Unele specii sînt mimetice.
Fluturii au talie mare sau mijlocie, de culori foarte variate, cu tonul fundamental galben, verde sau albastru mai mult sau mai puțin invadat de negru.
CHEIE PENTRU DETERMINAREA SUBFAMILIILOR DE PAPILIONIDAE
1	(4) Antene cu măciuca îndoită, patagia absente sau ușor chitinizate,
aripi abundent solzoase nepergamentoase. Aripi anterioare înalte sau alungite, Mj niciodată nu e pedunculată cu sistemul radial, Di întotdeauna prezentă. Aripi posterioare rareori fără „coadă” de obicei cu „coadă”, dinți sau festonate. Larva nu hibernează, crisalida liberă hibernează.......................................2
2	(3) Antene de obicei lungi, palpii labiali foarte scurți. Aripi anterioare
înalte, radius cu 5 radiale, internomediana de obicei prezentă. Aripi posterioare cu „coadă” sau fără „coadă”. Larva la maturitate cu pielea netedă . . . 1. Subfamilia papilioninae Swainson
3	(2) Antene scurte și fine, palpii labiali mai lungi decît capul. Aripi
anterioare alungite transversal, radius cu 4 sau 5 radiale, internomediana lipsește. Aripi posterioare cu „coadă” sau festonate. Larva la maturitate cu tubercule setifere.....................
. ............................... 2. Subfamilia zerynthiinae Kirby
4	(1) Antene cu măciuca dreaptă, acuminată, patagia relativ dezvol-
tate, aripi pergamentoase cu zone hialine. e pedunculată cu sistemul radial, Di de obicei absentă. Aripi posterioare întotdeauna cu marginea externă larg ovală. Larva poate hiberna, crisalida închisă într-un cocon din fire rare nu hibernează...... ..............................................................3. Subfamilia parnassiinae Kirby
SUBFAM. PAPILIONINAE
43
1.	Subfamilia PAPILIONINAE Swainson 1840
1840 Papilioninae Swainson, Cab. Cyc., Hist. an Nat. An. Ins., p. 87.
1889 Papilionidi Scudder, Butt. East. U.S. Can., 2, p. 120.
Antene de obicei lungi și fine, măciuca îndoită. Palpii labiali foarte scurți nu sînt mai lungi decît capul. Patagia, absente sau slab chitinizate. Aripile des acoperite cu solzi, desenul de tip transversal sau longitudinal, foarte variabil și în diferite grade de complicație. Aripile anterioare înalte, radius cu 5 radiale, Rx și E2 fiind mult apropiate între ele. întotdeauna bine dezvoltată, D3 în prelungirea lui I)4 și D4 în prelungirea nervurii cubitus (cubitus „quadrifid”). Internomediana de obicei există, rareori lipsește. Aripile posterioare de obicei cu ,,coadă” în care se prelungește M3. O singură anală. Precostala și celula prediscoidală prezente. Ghearele tarsale simetrice și de obicei simple (rar bifide). Abdomenul de lungime variabilă, de obicei gros.
Genitalia. Tergitul IX mai mult sau mai puțin atrofiat și înfundat în parte sub tergitul VIII. La majoritatea speciilor există un superuncus; uncus bilobat, valvele cu sau fără procese.
Oul sferoidal nu hibernează.
Larva e chilognatiformă, chilopodiformă sau thysanuriformă; nu hibernează (excepțiile sînt puține). La maturitate are pielea netedă.
Crisalida, carenată sau acarenată, are două procese frontale tocite și o proeminență dorsală toracică. Se suspendă prin cremaster și cu ajutorul unei centuri de fire de mătase la mijlocul corpului. Hibernează.
CHEIE PENTRU DETERMINAREA GENURILOR SUBFAMILIEI PAPILIONINAE
1	(2) Toate aripile au pete galbene submarginale semilunare. Aripile
anterioare au pete negre și nervuri negre, există o nervură interno-mediană. Aripile posterioare sînt lipsite de semilune albastre submarginale, ,,coada” lor e scurtă, au o pată circulară roșietică la tornus, marginea internă e concavă. Există un superuncus, penis cilindric, larg, mai mult sau mai puțin îndoit, cu partea distală largă.....................................1.	Genul Papilio L.
2	(1) Aripile sînt lipsite de pete galbene submarginale, semilunare. Ari-
pile anterioare au dungi cuneiforme negre și nervuri galbene fine iar nervura internomediană lipsește. Aripile posterioare au 4 semilune albastre submarginale ,,coada” lor e lungă, au o pată neagră pupilată cu albastru la tornus, marginea internă e convexă. Superuncus absent, penis mai îngust, cu extremitatea distală ascuțită......................2.	Genul Iphiclides Hbn.
44
PARTEA SISTEMATICĂ
1.	Genul Papilio1) L. 1758
1758 Linnaeus, 1758, Syst. Nat., ed. X : 458, nr. 203. Tip : Papilio machaon L. (1758),. fixat de Latreille, 1810.
1777 Pterourous Scopoli, Intr. Hist. Nat. : 433. Tip : Papilio troilus L. fixat de Scud-der, 1872.
1806 — 1807 Princeps Hb. Exot. Schmett. 1, pl. 116. Tip: Papilio domoleus L. 1764 nec. 1758.
1816 Amaryssus Dalm., K. Vet. Ac. Handl. 1 : 60. Tip : Papilio machaon L.
1823 Iphiclides Hb., Verz. Bek. Schmett. (6): 82. Tip: Papilio podalirius L. fixat de Scudder, 1872.
1823 Jasoniades Hb., 1. c. p. 83. Tip : Papilio turnus L. fixat de Scudder, 1875.
1823 Euphoeades Hb., 1. c. p. 83. Tip : Papilio glaucus L., fixat de Scudder 1872.
1823 Heraclides Hb., l.c.p. 83. Tip : Papilio thoas L., fixat de Scudder 1875.
1823 Menelaides Hb., l.c.p. 84. Tip : Papilio polytes L., fixat de Scudder 1875.
1823 Achillides Hb., l.c.p. 85. Tip : Papilio paris L., fixat de Scudder, 1875.
1823 Nestorides Hb., l.c.p. 86. Tip : Papilio gambrisius Cr., o singură specie.
1823 Orpheides Hb., l.c.p. 86. Tip : Papilio domoleus L., 1764 nec. 1758 ; fixat de Scudder, 1875.
1823 Calaides Hb., l.c.p. 86. Tip : Papilio androgeus Cr. fixat de Rothschild și Jordan, 1906.
1823 Iliades Hb., l.c.p. 88. Tip : Papilio memnon L., fixat de Scudder, 1875.
1833 Thoas Swains., Zool. III (2) 3 : 121. Tip : Papilio thoas L.
1896 Achivus Kirby, Allen’s Nat. Hist. Handb. Lep. 1, Butt. 2:286. Tip: Papilio machaon L.
1896 Eques Kirby, l.c. : 290. Tip : Papilio nireus L., fixat de Kirby 1896.
Fluturi de talie mare și mijlocie, divers colorati, cu pete și dungi formînd un desen de tip orizontal.
Capul mare, fruntea acoperită des cu peri, palpii foarte scurți. Antenele potrivit de lungi, au cam a treia parte sau mai mult din lungimea marginii anterioare a aripii, cu măciuca alungită și recurbată. Trompa lungă.
Aripile anterioare larg triunghiulare, costa arcuită; există 13 nervuri (5 radiale) și o internomediană. Sc întotdeauna liberă; Sc și radius intim unite la bază, Ei și E2 (libere) se detașează de pe radius înainte de unghiul superior al celulei. E3 și trunchiul E4 + E5 sînt connate în unghiul superior al celulei; nervura transversală frîntă în afară. Există 4 discale, cubitus aparent quadrifid. A3 unită la bază cu A2, e scurtă și îndoită spre marginea inferioară a aripii.
Aripile posterioare au marginea externă ondulată, cîteodată cu lobi sau cu o ,,coadă” 2); marginea internă e concavă. Există un pinten pre-costal și o celulă prediscoidală. A3 absentă.
Procoxele sînt mobile și păroase, tarsele au primul articol lung, articolul terminal cu o pereche de ghiare mari, simple ; paronychia și pulvili lipsesc.
x) Sinonimiile genului Papilio au fost luate după G. Van Son (1949).
2) La multe specii exotice „coada” lipsește.
GENUL PAPILIO
45
Abdomenul potrivit de lung, mai scurt decît marginea anală a aripilor posterioare.
Armătura genitală. Tergitul VIII emite posterior un proces-superuncus, uncus de obicei bilobat la extremitate, valvele de forme diferite cu harpe pe fața internă divers conformate, saccus scurt și larg, penisul larg, mai mult sau mai puțin îndoit.
Dimorfism, zoogeografie și sistematică
Dimorfism sexual. Numeroase sînt speciile genului Papilio unde dimorfismul sexual este accentuat. Astfel la P. dardanus Brown din Africa $ este foarte constant în desen și colorit, pe cînd ȘȘ sînt foarte variabile. S-au descris vreo 30 de forme diferite între ele : hippocoon F„ heimsi Suffert, acenides Le Cerf, nioboides Auriv. și care se deosebesc și de £ prin lipsa „cozii”. Multe din aceste ȘȘ mimează diverse Danaidae.
Dimorfism sezonier. La multe specii de Papilio din Africa cele două forme din anotimpul ploios și secetos diferă între ele. Astfel la P. phorcas Cr. forma congoanus Roths. din anotimpul ploios este mai mare ca cea din anotimpul secetos, avînd și banda mediană mai largă.
Răspîndirea geografică și sistematică. Acest gen este cosmopolit și cel mai bogat în specii (peste 450) din întreaga familie.
La noi în țară genul are o singură specie; în Europa 3, în regiunea palearctică 58. Cele mai numeroase specii se găsesc în țările calde : 82 specii în regiunea etiopiană, 169 în regiunea nearctică și neotropicală și 198 în regiunea indo-australiană, din care Australia are numai 15 specii. Din cele 82 specii etiopiene, 10 sînt indigene în Madagascar și numai 2 comune insulei și Africii continentale. în Africa de Sud se întîlnesc 16 specii (din care 9 aparțin genului Graphium).
încă de pe vremea lui H ii b n e r un număr de specii au fost separate în genuri distincte. Acest autor a creat—pe baza habitus-ului—13 genuri noi pe seama genului Papilio^ din care 11 genuri sînt considerate de G. Van Son (1949) ca sinonime cu Papilio iar două sinonime cu Graphium.
Din cercetările mele rezultă că Iphiclides și Graphium sînt genuri distincte. Dacă multe din genurile lui Hubner sînt într-adevăr sinonime cu Papilio sau Graphium cum admite G. Van Son, nu e mai puțin adevărat că vor mai trebui create cîteva genuri noi sau de acceptat din cele deja existente, căci armătura genitală, și alte caractere morfologice, sînt prea variate și nu e posibil de admis singurul gen Papilio.
Ca și la celelalte lepidoptere și aici armătura genitală are preeminență asupra habitus-ului.
Examinînd armătura genitală la un număr de specii de Papilio și Graphium 2) din Asia, Africa și America am constatat cît de mult se deose-x) La unele specii africane „harpe” este absentă.
2) P. dardanus, P. demodocus, P. protenor, P. bianor, P. herinosanus, P. Uiaiivartus, P. lycophron, P. polydcunas, G. leonidas, G. policenes, G. agamedes, G. antlieus, G. sarpedon, G. doson, G. vertumniis, G. telesilaus, etc.
46
PARTEA SISTEMATICĂ
besc între ele diferitele specii ale unui gen după grafism și colorit și cît de mult se aseamănă prin genitalia avînd același facies generic. Așa se explică greșelile făcute de Aurivillius și Bryk semnalate de B e r -ger (1951) și menționate în istoric.
Astfel cu ajutorul genitaliei se pot separa bine speciile genului Gra-phum de Papilio în care erau odinioară incluse. La Papilio există un superuncus care lipsește la GrapMum x); uncusul la Papilio e bilobat pe cînd la Graphium rareori e bilobat. Valvele la Graphizm sînt profund deosebite de cele de la Papilio, avînd harpe complicate și numeroase apofize la marginea dorsală, la apex sau la marginea externă, ce lipsesc la Papilio, Așadar armătura genitală confirmă întru totul separarea genurilor Papilio, Gra-phium și Iphiclides făcută pe baza unui ansamblu de caractere morfologice și biologice (tabloul sinoptic, p. 65).
Papilio machaon Linn6 1758 (pi. i)
1758 Papilio machaon. Linne, Syst. Nat. ed. X, p. 462, nr. 27, 1907 S e i t z, Gross Schmett. Erde, 1, p. 12, pl. 6 c; 1930 Bryk in Ștrand. Lepid. Cat., Papii. II (papilio) pars 37, p. 120; 1947 Verity, Le farf. diurne d’Italia, voi. III, p. 16 ; 1948 S c h w a r z, M o t y 1 i 1, p. I, pl. 1, 2, 3, 4.
1763 Papilio Eques, Achivus Scopoli, Ent. Carn., p. 166.
1801 Pieris machaon Schranck, Fauna Boica, 2:1, p. 16.
1816 Jasoniades machaon Hiibner, Verz. Bek. Schmett. p. 83, n. 843.
1816 Amaryssus machaon Dalman, Vet. Acad. Han dl., 37, p. 85.
Capul. Pe frunte se află un smoc mare de peri dispuși în 3 benzi longitudinale.
Antenele negre sînt cu totul glabre și nude.
Palpii sînt foarte mici, arcuiți și strîns lipiți de cap.
Toracele este negru strălucitor și acoperit cu rari solzi negri.
Protoracele e acoperit cu solzi negri la mijloc și cu tufe de peri galbeni pe margini. In continuarea acestor tufe se află pterygodele, acoperite cu peri lungi, galbeni.
Aripile anterioare sînt galbene, cu pete și benzi negre. Zona mediană galbenă este traversată de nervurile radiale, mediane și cubitale înnegrite, formînd raze pînă la zona externă.
Aripile posterioare au regiunea bazală și mediană galbenă (numai zona anală e neagră) și o dungă neagră pe nervura transversală. O pată ruginie mărginită cu albastru și încercuită aproape complet cu negru și o „coadă”, străbătută în lungul ei de nervura M3 dau acestor aripi un aspect aparte după care specia se recunoaște ușor.
N ervațiunea (fig. 12). Aripile anterioare au 13 nervuri din care 5 radiale. Radius e lipit de Sc pînă aproape de punctul de detașare a nervurii R^
b La G. sarpedon am constatat un superuncus scurt, rotunjit la capăt și membranos. Poate că poziția sistematică a acestei specii va trebui revizuită.
47
Fig. 12. — Nervațiunea la Papilio machaon. R, radius; C, cubitus; Sc, subcostală; Rj — R6, radiale ; Mx — M3, mediane ; Cux — Cu2, cubitale ; Dx — D4, discale ; A2 — A3, anale ; Im, internomediană; Pc, pinten precostal; Cpd, celulă prediscoidală (original).
48
PARTEA SISTEMATICA
Primele 3 radiale sînt libere, iar R4 și R5 sînt pedunculate. Celula discoidală depășește jumătate din lungimea aripii; mai prezintă particularitatea de a nu fi ascuțită spre marginea externă și e închisă în această
Fig. 13. — Extremitatea distală a abdomenului de Papilio machaon (exoschelet) văzută dorsal, tg. VII, tg. VIII, tergitele VII și VIII; teg., tegumen; u, uncus; spru, superuncus (original).
Fig. 14. — Abdomenul (exoschelet) la Papilio machaon văzut dorsal. I —VIII scgmentale abdominale; v, valve ; spu, superuncus (original).
parte numai de Dx și D2, pe cînd D3 și D4 se află în continuarea nervurii cubitus, deci ele delimitează împreună cu cubitus marginea posterioară a celulei discoidale și nu participă ca de obicei la închiderea celulei spre vîrf, neavînd direcție transversală. A2 e lungă, A3 e foarte scurtă, fuzionată la bază cu A2.
în fine la aripile anterioare există o mică nervură transversală numită internomediană ce unește cubitus cu A2 aproape de baza aripii. La aripile posterioare se află un pinten precostal și o mică celulă ,,prediscoidală”. Există 4 discoidale, cele mai mari fiind Dx și D2.
GENUL PAPILIO
49
Picioarele. Procoxele sînt foarte lungi; tibiile primei perechi ;au epifisis, iar tibiile perechii a doua și a treia au cîte o pereche de pinteni tibiali terminali. Tarsele au 2 gheare lungi de aceleași dimensiuni.
Fig. 15. — Armătura genitală la Papilio machaon văzută lateral pe fața internă a valvei drepte, teg., tegumen ; u, uncus ; spu, superuncus ; tg. VIII, tergitul VIII; p.a.v., placă anală ventrală ; v, valvă ; h, harpe ; p, penis ; s.p., sinus penis ; c.p., coecum penis ; ft.i,fultura inferior; vi, vinculum ; sa, saccus ; sc, sacculus (original).
Abdomenul la generația vernală e negru acoperit cu solzi negri și cu peri negri și albi, aceștia din urmă rari și mai lungi ca cei negri.
La generația estivală abdomenul la Ș are o bandă longitudinală mediană neagră și două benzi laterale galbene care se continuă și pe partea ventrală.
Armătura genitală la £ se deosebește mult de cea a altor Papilio-nidae, La această specie, modificările segmentelor pentru funcția genitală încep de la segmentul VIII al cărui tergit se prelungește cu o lamă ce se turtește dorso-ventral la extremitate, se îngustează și se recurbează ventral (fig. 13, 14, 15). Această piesă care depășește uncusul, se numește superuncus și, dată fiind forma ei, îndeplinește desigur funcțiile uncusului.
Tergitul VIII și superuncusul acoperă parțial tegumenul. Acesta e reprezentat numai prin părțile sale laterale — convexe, partea dorsală
4 - c. 1&30
50
PARTEA SISTEM ATICA
fiind fuzionată cu partea ventrală a superuncusului. Tegumenul se continuă în jos cu vinculum, iar posterior cu uncus care are o formă cu totul particulară. El e format din doi lobi largi (uncus bilobat) și fiecare lob are un „etaj” dorsal și unul ventral. Am denumit acest uncus — uncus în „etaj”. Etajul dorsal e acoperit cu mici perișori și rugozități extrem de fine. Sub uncus se află placa anală ventrală ușor chitinizată și orificiul anal.
Valvele sînt alungite triunghiular avînd fața internă concavă, cea externă ușor convexă. în apropiere de marginea inferioară se află harpe ca o lamă de fierăstrău, cu dinții în sus; numărul, forma și mărimea dinților variază individual.
Sacculus, format din două jumătățile situat la baza valvei, vizibil atît lateral cît și mai ales ventral. Pe marginea valvei ca și pe toată fața ei internă, se găsesc peri negri distribuiți relativ rar; numai spre marginea superioară ei sînt mai abundenți. Saccus scurt și rotunjit, e relativ mic în comparație cu valvele. Penisul, este un tub cilindric nu prea lung, dar larg mai ales la extremități. El este susținut de fultura inferior, sclerit înalt, vertical, puțin chitinizat ale cărui margini se pierd în diafragmă.
Biologie. Cînd fluturele iese din crisalidă are aripile mici. Ele se desfac și „cresc” încetul cu încetul, fiind complet dezvoltate după 15 — 20 de minute. Ele sînt încă moi și umede și fluturele mai are nevoie încă de o oră și jumătate pentru ca aripile să se usuce, să se întărească și să zboare.
După Seitz (1906) fluturele suge nectarul florilor de JEchium^ Tri-folium și Lychnis. în afară de acestea am mai văzut fluturele și pe următoarele plante :
în aprilie — mai: pe Frumos spinosa, Lamium purpureum, Cory-dalis cava și Taraxacum officinale; în iulie — august : pe Cirsium cănim, Carduus acanthoides, Linaria sp. și Centaur ea solstitialis.
Se așază pe sol cu aripile întinse orizontal. Se acuplează în iarbă (observație făcută la Cernica la 28.IV.1955).
Fluturii au un zbor rapid și elegant; uneori ei se lasă în zbor planat. Parcurg și distanțe mari. Astfel V erity menționează (1952) că ma-chaon trece în zbor din insula Sardinia în insula Corsica.
Stadiile p r e i m a g i n a 1 e (fig. 16, 17, 18 și 19)
1.	Oul este sferoidal, ușor turtit de sus în jos, înalt de 0,95 mm și cu diametrul de 1,2 mm. Rozeta micropilară, înfundată în centru, are 10—12 foliole, suprafața oului e aproape complet netedă. La început are culoare galbenă palid uniform, dar apoi își schimbă culoarea devenind verzui și mai tîrziu cu o pată roșiatică la polul superior. Apoi devine albastru de oțel și în fine violaceu-negricios. Ouăle sînt depuse izolat sau în grupe de 4—5 pe muguri și flori, dar și pe fața inferioară a frunzelor. Durata incubației variază după temperatură ; dacă ouăle sînt expuse la soare ecloziunea are loc după 5 sau 6 zile, pe cînd la 20° C după 10 zile.
GENUL PAPILIO
51
2.	Larva neonată e neagră catifelată, avînd. pe segmente mici tubercule trandafirii. La maturitate, larva lungă de 4 — 5 cm este complet glabră și are o culoare verde gălbuie cu dungi transversale negre și puncte portocalii roșietice.
Capul orthognat este globulos și are pe fondul verzui cîteva dungi și pete negre. O particularitate a capului este aceea că sutura metopică este foarte lungă; suturile lambdoidea și deltoidea sînt clare. Tot capul este acoperit cu perișori fini foarte scurți.
Toracele e verde-gălbui pe partea dorsală, negricios pe cea ventrală.
Protoracele are glanda caracteristică papilionidelor — osmeterium, două tentacule portocalii retractile. De obicei animalul le ține retractate și nu se văd, dar cînd e neliniștit ele devin vizibile și emit un lichid rău mirositor 1).
Mezotoracele are o dungă neagră transversală cu patru pete porto-calii-roșietice și de fiecare parte cîte o pată neagră pe părțile laterale.
Metatoracele e la fel constituit ca și segmentul precedent. Toate picioarele toracice sînt negre.
Abdomenul e galben-verzui atît. dorsal cît și ventral. Fiecare segment poartă cîte o dungă neagră transversală care de obicei are numai două scobituri căci cele laterale s-au accentuat cu totul încît s-a separat de fiecare parte cîte o pată neagră. Alte pete negre, al căror număr variază pe diferitele segmente abdominale, completează desenul pe părțile laterale.
Pe partea ventrală a abdomenului se află pedesspurii — de culoare verzuie; cîrligele picioarelor abdominale au diferite mărimi, dispoziția lor fiind în „rînd median trietajat” (după terminologia lui Gh er a sim o v, 1952).
Fiecare segment al corpului e delimitat de următorul printr-un inel negru care uneori e așa de larg încît culoarea verde aproape dispare și larva e negricioasă.
Durata stadiului larvar e cam de 30 — 40 zile. Larva apare de două ori pe an; o dată în iunie și a doua oară în august. Ea trăiește pe numeroase plante în special umbelifere : Daucus carota, Anethum foeniculum, Peucedanum oreoselinum și P. palustre, Heracletm sphondylium, Ferula, Meum, Pimpinella saxifraga, Angelica silvestris, Ruta graveolens, Foeniculum officinale etc.
J.	Bourgogne (1960) afirmă că pe litoralul finisterian larva de P. machaon trăiește pe Crithmum maritimum, iar R. și M. Fia m -m e n g o (1960), pe Ptychotis heterophyUa (umbelifere).
S eh w ar z (1948) mai citează Aethusa cynaputm, Allium schoe-noprasum, Anethum graveolens, Ferula communis, Foeniculum capilla-ceum,. ChaerophyUum temulum, Laserpitium gallicum, Libanotis montana,
x) Nu se cunoaște precis rolul acestui organ ; se bănuiește că datorită mirosului grețos, larva ar scăpa de atacurile dușmanilor. într-adevăr, s-a observat că dacă larva este înțepată se ridică brusc și proiectează tentaculele sale în direcția părții înțepate, cmițînd vapori cu miros de acid butiric. J. Auber t (1919) spune că aceste emanații sînt atît de puternice încît dacă se înțeapă 6 — 10 omizi timp de cîteva minute, mirosul dezagreabil se răspîndcște în curînd în toată camera. „După mai multe provocări omida pare epuizată și devine incapabilă să mai proiecteze organul său în formă de Y. Ea caută atunci salvarea sa în fugă”.
52
PARTEA SISTEMATICA
Lotus corniculatus, Melanocarpus crithmifolius, Pastinaca satira, Peuce-danum cervaria, Pimpinella magna, Panunculus acris, Seseli montanum etc.
b ig. 16.— Fazele dezvoltării preimaginale la Papilio machaon (redesenat după V. E e c k h o u d t).
Larva are preferință pentru flori și mănîncă aproape exclusiv noaptea, încît e mai ușor să o găsești pe întunecate.
Larva (și crisalida) e parazitată de următoarele insecte (după Schwarz): Ambly-teles gravid/us Rud., Dinoto-mus coeruleator F., Epicampo-cerasetifacies JlowiA., Chalcis intermedia, Microtachina eru-carum Rud., Meigenia incana Fall., Peletieria nigricornis Mg., Pimpla instigator F., P. rufata Gmel., P. lapidator F., Tachina Iarvarum L., T. papilionis Brisch., Trogus (Dinotomus, Psilomastaw) coeruleator F.
3. Crisalida. Fața ventrală. Capul e mare și fruntea prezintă două mari procese frontale. Sub frunte se află clypeus cu aspect cor-diform și dedesubt labrum foarte îngust, flancat lateral de doi mari paraclypei. Pe linia mediană se observă ma-xilele și picioarele marcate de cîte o pereche de mici tubercule tocite. De o parte și alta a picioarelor mezotoracice se văd antenele, iar mai jos extremitatea picioarelor me-tatoracice. Pterotecele sînt largi cu suprafața foarte fin rugoasă. Marginile aripilor anterioare sînt marcate de un șir de mici asperități punctiforme.
Segmentele abdominalei, 2 și 3 nu sînt vizibile ventral, fiind acoperite de pterotece. Segmentele 4,5,6, 7 și 8 sînt net delimitate, iar 9 și 10 fuzionate. La extremitatea seg
GENUL PAPILIO
53
mentului 10, numeroasele cîrlige (hamuli) constituie un cremaster cu care se fixează de suport.
Fața dorsală. Capul e lat ca și pe partea ventrală. între cele două
Fig. 17. — Fazele dezvoltării preirnaginale la Papilio machaon (continuare).
Fig. 18. — Fazele dezvoltării preirnaginale Ia Papilio machaon (continuare).
procese frontale se observă vertexul iar mai jos occiputul; pe părțile laterale ale corpului se văd bazele celor două antene.
T o r a c e 1 e e bine vizibil și e alcătuit din trei părți :
1.	PronoUm-, format din două jumătăți simetrice ’ unite printr-o sutură mediană.
54
PARTEA SISTEMATICA
2.	Mezonotum ocupă partea cea mai mare din torace și are la mijloc o proeminență bilobată.
3.	Metanotum, mult mai îngust, are marginea anterioară concavă.
Abdomenul e format din 10 segmente toate vizibile pe partea dorsală a crisalidei. Tergitul 1 este mai scurt ca următoarele, 2 și 3 se lărgesc progresiv și abdomenul atinge grosimea maximă în dreptul segmentului 3, apoi de la segmentul 4 se îngustează treptat. Pe fiecare tergit se
află cîte o pereche de tubercule, dar ele sînt mai pronunțate numai pe segmentele 4, 5, 6 și 7 ; vîrful lor este tocit.
Culoarea crisalidelor variază foarte mult de la verde-gălbui la culoarea osului, iar uneori de la ce-nușiu-roz la cenușiu închis aproape negru. Coloritul este strîns legat de condițiile de hrană, cum au dovedit experimental M e r -riefieldși Poulton (1899). Aceasta se observă și în natură, căci toamna nu mai apar crisalide verzi, ci brune-gălbui cu desene negricioase.
Nimfoza durează cel puțin 10 zile, dar uneori ea e mult mai lungă. Durata variază chiar la indivizii de aceeași vîrstă crescuți împreună. După S c h w a r z (1948) stadiul de crisalidă de la generația a doua la a treia durează 7 —30 zile. Crisalida hibernează.
D i mo r îi sm, v a r i a b i 1 i t a t e
D i m o r f i 8 m sexual. Dimorfismul se-
xual este foarte redus. Mas-
culul de obicei e mai mic decît Ș și se distinge de aceasta prin forma abdomenului care e mai îngust ca la $ și se termină prin două clape (valvele), de multe ori îndepărtate una de alta. La Ș vîrful abdomenului nu e „despicat” ca la o, ci mai rotunjit.
GENUL PAPILIO
55
Anvergura aripilor :	42—67 mm, ȘȘ 63 — 77 mm la exemplarele
din colecția mea.
Dimorfism sezonier. Indivizii din generația vernală sînt mai mici, cu desenele negre mai accentuate. Deosebirea cea mai remarcabilă o constatăm la abdomen. La generația vernală, abdomenul văzut dorsal e în întregime negru, pe cînd la generația estivală numai o zonă longitudinal mediană e neagră, iar de o parte și alta a acestei dungi negre abdomenul e galben.
Și crisalidele celor două generații diferă. Crisalida de vară e verde, iar cea care hibernează e brun-gălbuie cu pete negricioase.
Variațiile individuale sînt numeroase. Se găsesc exemplare cu coloritul fondului de un galben foarte clar; la unele dimpotrivă galbenul este foarte închis, altele sînt aproape sau complet negre. S-au descris numeroase aberații dar ele neconstituind o categorie sistematică le lăsăm la o parte; astăzi numai colecționarii mai adună și descriu aberații; lepidopterologii au renunțat de mult la ele.
Variația geografică nu e atît de largă ca la alte Papilionidae x). Totuși și aici s-au descris numeroase rase și subrase din care multe n-au drept la existență.
Generații anuale
Fluturele are de obicei două generații: prima în aprilie—mai, a doua în iulie —august. Prima generație cuprinde fluturi mai mici, cu corpul mai negru (galbenul fiind mai redus — mai ales pe abdomen) și cu fondul galben al aripilor mai palid.
La exemplarele din generația a Il-a — care sînt mai mari — galbenul de pe abdomen e mai dezvoltat și dunga neagră mult mai îngustă, iar fondul aripilor are o culoare galbenă mai vie.
Numărul generațiilor depinde de latitudine și altitudine. Astfel în Anglia, Scandinavia, Kamciatka ca și pe munți (Alpi, Carpați, Caucaz, Pamir, Altai) fluturele e monogoneutic.
în Italia (după Verity) se pot produce regulat 3 generații, iar cînd condițiile locale și anuale sînt favorabile o a patra ecloziune de puțini indivizi are loc în octombrie. Așa de exemplu generația l-a (sphyrus Hb.) apare la Palermo uneori la 22 martie, generația a Il-a la 29 iunie, iar generația a IV-a (revertens Vrty) apare tot la Palermo, în octombrie. După unii autori numărul generațiilor s-ar ridica la cinci în anumite regiuni ale vastului său areal (holarctic).
Există anumite locuri favorabile unde fluturele zboară aproape fără întrerupere din aprilie pînă în octombrie, indivizii unei generații dispărînd din primele zile de apariție a generației următoare. De asemenea în anumite perioade poți găsi specia reprezentată concomitent prin toate cele patru stadii : ou, larvă, crisalidă și imago.
b Posed în colecția mea exemplare din Franța (Mulhouse și Alpii Maritimi), care nu se deosebesc prin nimic de unele exemplare de la Cernica.
56
PARTEA SISTEMATICĂ
La noi în țară prima generație apare în aprilie. Ecloziunea cea mai timpurie am înregistrat-o la 5 aprilie 1960 și apariția fluturilor continuă în tot cursul lunii aprilie, iar fluturii zboară și în luna mai. Spre sfîrșitul acestei luni ei se răresc și de obicei dispar la finele lunii.
A doua generație apare de obicei la începutul lui iulie și durează cam două luni. Uneori însă ea apare și mai devreme, cum am constatat la Cer-nica (23 iunie 1949 și 26 iunie 1953). în 1954 însă prima generație a durat și în cursul lunii iunie — pînă la 24 al acestei luni — iar a doua generație a apărut la 12 iulie.
Se pare că uneori și la noi se produce o a treia generație, dar aceasta nu se poate afirma cu toată certitudinea. La Dudești-Cioplea am capturat fluturi proaspeți la 11, 14 și 24 septembrie 1953, care, probabil aparțin generației a IlI-a. O crisalidă găsită la 14 septembrie a dat un fluture ^la 18 septembrie. S-ar putea însă ca fluturii din septembrie să aparțină generației a doua — întîrziate, după cum în 1954 prima generație a durat și în luna iunie. Numai urmărirea ciclului prin creșteri de larve ar putea să ne informeze cu preciziune asupra existenței unei a treia generații; la noi însă nimeni nu s-a ocupat pînă acum cu această problemă.
Răspîndire geografică. Această specie este larg răspîndită în holar-etic. In palearctic se întîlnește, în diferite rase în Europa, Asia și nordul Africii. în Anglia e foarte rar, localizat în sudul țării — rasa britannicus Seitz. în Suedia, Norvegia și Finlanda fluturele zboară pînă la Cercul Polar. Se cunosc chiar două localități (Sydvaranger și Porsang^er) situate dincolo de Cercul Polar unde fluturele a fost văzut zburînd. în Europa centrală și meridională e foarte comun, zburînd și la marile înălțimi din munți. J. L o r i t z (1948) l-a găsit în Alpi pe vîrful Aigliere la 2 015 m unde în fiecare an zboară o colonie de machaon ț iar în exemplare izolate l-a găsit și mai sus de 2 045 m.
în sudul Europei zboară o rasă — sphyrus Hbn. cu benzile și petele negre foarte largi.
în Asia de răsărit regiunea de răspîndire cea mai nordică este peninsula Kamciatka unde specia e reprezentată prin rasa kamtschadalus Alph. în munții Asiei de asemenea e reprezentat prin rase locale : mon-tanus Alph. în munții din China occidentală, asiatica Men. de la 500 la 4 500 m, ladakensis Moore de la 4 000 m în sus, everesti Riley între 5 000 și 6 000 m în Himalaia. în Altai e comun și are două generații după Standel (1957); în Extremul Orient e reprezentat prin rasa ussuriensis Shel. (după Kurențov (1949)).
în America de Nord machaon e reprezentat de asemenea prin rase locale : aliaska Scudd. în peninsula Alaska, htidsoniamis A. H. Clark în Manitoba etc.
în R.P.R. fluturele e foarte comun întîlnindu-se din stepa dobrogeană pînă în regiunea montană. L-am capturat în multe localități din țară (între altele pădurea Letea din deltă) și pînă la Cheile Bicazului și pe Rarău (1930) și am constatat că nu produce rase locale. De altfel și în Europa el formează puține rase—mai puține decît a descris V e r i t y ; cîteva exemplare primite din Franța (Alpii Maritimi, Mulhouse), sau din Italia sînt în tutui asemănătoare cu cele de la Cernica.
GENUL
IPHICLIDES
57
în Carpații meridionali specia a fost semnalată de K o nig (1959) pe Retezat la 1 700 m și pe vîrful Gugu la 2 293 m.
Rasa care zboară la noi este asemănătoare cu gorganus Frhst. care se deosebește, de altfel puțin de rasa machaon L. din Scandinavia, avînd tonul fundamental al aripilor de un galben mai viu, iar nervurile aripilor anterioare mai înnegrite.
C z e k e 1 i u s menționează în lucrarea sa din 1917 ab. sphyrus Hb. din Transilvania. Desigur că este vorba de o eroare. Sphyrus nu este o aberație ci o rasă din Europa meridională. Probabil exemplarul lui Cze-k e 1 i u s avea banda neagră antemarginală mai largă ca la alte exemplare și a crezut că este în prezența unui sphyrus. Această bandă este uneori mai largă ca de obicei cum am constatat și la unele exemplare de la Cernica, dar e vorba de un caracter aberațional al rasei gorganus și nu de rasa sphyrus proprie țărilor calde mediteraneene.
A. Popescu-Gorj (1959) menționează din Dobrogea ssp. gi-ganteus Vrty din care a găsit două exemplare $3. Această subspecie (numele corect estegiganteaNrty) nu este, după părerea mea, o rasă geografică ci o formă aberațională care se distinge de machaon prin talia ei superioară.
A mai fost citat de Rebel (1911) de la Băile Herculane, de A. M ii 11 e r (1930) din sudul Dobrogei, de L. von D i o s z e g h y (1930), din Retezat (Albele 1 400 m) la 15.VII.1930, de Alexins chi (1953) de la Bîrnova (Iași) la 10.VIII.1952.
2. Genul Iphiclides Hiibner 1823
1823 Iphiclides Hbn. Verz. bckannt. Schmett., p. 82.
1883 Podalirius Swains., Zool. Illustr., 3, pl. 105.
1903 Pathysa Moore, Lep. Ind., 6, p. 22.
1903 Pazala Moore, Lep. Ind., 6, p. 33.
Fluturi de talie mijlocie, de culoare galbenă cu desen de tip longitudinal, cu aripile anterioare triunghiulare, cu 13 nervuri — 5 radiale — și nervura internomediană absentă. Sc și radius separate chiar de la bază, nervura transversală aproape dreaptă. Aripile posterioare au o ,,coadă’' și marginea lor internă e convexă; o anală.
Armătura genitală. Superuncus lipsește, uncus bilobat, valvele cu apo-fiză distală, harpe ca un talger, penis ascuțit la vîrf și cu o largă membrană.
Genul e răspîndit în regiunea palearctică.
O singură specie :
Iphiclides podalirius Linne 1758 (pi. ii)
1758 Papilio podalirius Linne, Syst. Nat., ed. X, p. 463;
1906 Scitz, Grossschmett. Erde, 1, p. 25;
1930 Bryk in Ștrand. Lepid. Cat., Papii. II (Papilio) pars 37, p. 288;
1948 Schwarz, Motyli 1, p. III, pl. 5, 6, 7.
58
PARTEA SISTEMATICA
1761 Papilio sinon Poda, Ins. Musei Graecensis, p. 62, n. 2, pl. 2, fig. 1.
1776 Papilio podalyrius Denis et Schiffermuller, Verz. Schmett. Wien, 241, p. 162.
1785 Papilio flammaeus Geoffroy, Ent. Parisiensis, 2, p. 242, nr. 24.
1807 Papilio brassicae Fabricius, Syst. Gloss., p. 43, n. 86.
1831 — 1833 Podalirius europaeus Swainson, Zool. Illustr. (2), p. 105.
1897 Iphiclides podalirius Grote, Mitt. Roem. Mus. Hildesh., p. 35; 1947 Verity, Le farf. diurne d’Italia, voi. III, p. 38, pl. 20. 1955 Forster u. Wohlfahrt, Die Schmett. Mitteleur. Bd. II, p. 3, pl. 1 (2, 3).
1958 Graphium podalirius Bernardi, Lep. Rhop. Liban, Bull. Soc. Lin. Lyon, Nr. 3, p. 59.
Capul. Fruntea e acoperită cu un smoc des de peri lungi negri și albi. în partea sa anterioară și posterioară predomină perii albi-gălbui, pe cînd la mijloc cei negri. Pe vertex se găsesc de asemenea peri albi și negri dar mult mai mici. Antenele sînt brune cu măciuca umflată. Palpii foarte mici sînt acoperiți cu lungi peri albi.
Toracele are pe părțile laterale ale pronotului peri albi, dispuși des iar restul toracelui e acoperit cu solzi mărunți negri și cu peri rari — mai ales pe margini.
Aripile anterioare au fondul galben palid și sînt străbătute de 7 dungi negre, din care 5 sînt alungite triunghiular (cuneiforme). Nervurile sînt foarte fine ; numai radialele și medianele sînt ușor înnegrite, cubitalele și analele sînt galbene.
Aripile posterioare, de asemenea galbene, și cu nervurile fine, au marginea externă festonată ca și la machaon, dar marginea internă nu e răs-croită ci dimpotrivă e ușor convexă. Spre tornus se află ca și la machaon, o ,,coadă” mărginită la bază cu galben; vîrful ei de asemenea e galben. Puțin înaintea unghiului anal există o pată ocelată neagră cu o lunulă albastră și mărginită spre interior de o pată semicirculară roșie-portocalie.
Nervațiunea (fig. 20). La aripile anterioare sînt 13 nervuri din care 5 radiale. Dispoziția nervurilor este în general aceeași ca și la machaon cu mici deosebiri. Internomediană lipsește. Verity comite o eroare cînd afirmă că papilioninele au o internomediană, deoarece ea lipsește la Iphiclides. De asemenea este eronată și afirmația după care la Cosmodesmidi Ei este anastomozată cu Sc pînă aproape de punctul său de separare de celulă ca la Parnassiinae. Acest caracter îl găsim numai la Graphium, dar lipsește la Iphiclides. în al doilea rînd anastomozarea de care e vorba nu e totală ca la Parnassiinae, ci parțială. Rx este (la Graphium) o nervură inițial separată, dar după un scurt traiect se fuzionează cu Sc, pe cînd la Parnassiinae fuzionarea e totală și există numai 4 radiale. în fine la Parnassiinae Rx este anastomozată cu R2 și nu cu Sc.
Picioarele. Procoxele foarte lungi sînt des acoperite de lungi peri gălbui. Tibiile anterioare au epifisis, cele medii și posterioare o pereche de pinteni tibiali. Tarsele lungi se termină fiecare cu două gheare lungi și recurbate.
GENUL IPHICLIDES
59
Abdomenul la (la generația-vernală) e complet negru pe partea dorsală fiind acoperit cu solzi negri mărunți. La generația estivală abdomenul la $ e abundent acoperit cu solzi albi pe părțile laterale, iar în a doua
Fig. 20. — Nervațiunea la Iphiclides podalirius. R, radius ; G, cubitus ; Sc, subcostală ; Ri —R5, radiale; Mx —M3, mediane; Guj—Cu2, cubitale ; D! —D4, discale ; A2—A3, anale; Pc,pinten precostal; Cpd, celulă prediscoidală (original).
60
PARTEA SISTEMATICA
jumătate a corpului acești solzi acoperă aproape în întregime și regiunea dorsală.
Armătura genitală la^se deosebește atît de mult de cea de la machaon încît justifică pe deplin separarea speciei podalirius într-un gen distinct de Papilio.
Fig. 21. — Armătura genitalei la Iphiclides podalirius £ văzută lateral pe fața internă a valvei drepte, a.p., apofiză penială; leg., tegumen ; u, uncus; p. a. v, placă anală ventrală; v, valvă; h, harpe; p., penis; s.p., sinus penis.;	c.p.. coecum penis; ft.i.,
fultura inferior; vi, vincuhun ; sa, saccus; sc, sacculus (original).
Segmentul VIII e mai îngust ca cele precedente și nu acoperă armătura genitală; spre deosebire de machaon superuncusul lipsește (fig. 21).
Tegumenul lipsește; cele două ramuri ce constituie vinculum se continuă fiecare cu cîte un lob al uncusului. Uncusul nu are forma obișnuită a acestui sclerit, ci e scurt, lat și alcătuit din două jumătăți (lobi) — uncus bilobat. Scaphium (gnathos auct.) lipsește.
Valvele sînt alungite triunghiular și extremitatea lor posterioară e mult mai ascuțită ca la machaon terminîndu-se cu un vîrf ca un dinte. La baza valvei se află sacculus. Pe fața internă a valvei se observă un sclerit — harpe în formă de talger, așezat aproape vertical, avînd marginea superioară convexă. Saccus, ceva mai dezvoltat ca la machaon, este rotunjit la capăt. în fine penisul are și el o formă particulară. Este puternic chiti-nizat și încovoiat ca un arc. Extremitatea sa distală nu e cilindrică ca la machaon ci turtită dorso-ventral și se termină cu un vîrf ascuțit. în partea proximală penisul prezintă o placă turtită, lată, pe care o numim apofiză
GENUL IPHICLIDES
61
penială1); pe fața ei dorsală se află coecum-penis foarte umflat. Sinus-penis este mult mai dezvoltat ca la alte lepidoptere. Penisul în ansamblu nu este perfect cilindric, ci ușor turtit dorso-ventral.
Pe partea sa ventrală penisul este susținut de fultura inferior, un sclerit nepereche ce se ridică vertical de la sacculus pînă la organul copulator.
Stadiile p r e i m a g i n a 1 e
1.	Oul e sferoidal cu diametrul de 1,5 mm și înălțimea de 1,1 — 1,2 mm. E acoperit de o rețea formată din ochiuri poligonale iar rozeta micropilară e alcătuită din 10 foliole. Culoarea sa e verde-gălbuie.
Ouăle sînt depuse izolat sau două cîte două pe fața superioară a frunzelor și anume pe nervura centrală.
2.	L a r v a. în primul stadiu larvar e neagră cu o dungă galbenă largă. La maturitate, larva,,de 3—4 cm, are culoarea ce variază de la verde palid la galben-roșcat. Corpul e neted și umflat la partea anterioară. Are aspect „chilognatiform’’ datorită faptului că segmentele 3 și 4 sînt îngroșate și diametrul descrește brusc înainte și treptat în urmă.
Fenomenul de homochromie este foarte evident la această larvă. Ea stă nemișcată pe nervura centrală a frunzei și datorită culorii ei este bine disimulată, frunza avînd și ea culoare verzuie.
Se hrănește cu Primus spinosa, Pirus communis, Crataegus oxy-acantha, Prunus avium, P. cerasus, P. padus, P. mahaleb, P, persica, Sorbus aucuparia, 8. domestica, Amygdalus communis și alte plante. J. L o r i t z (1954) citează și Berberis vulgaris și Prunus brigantica (în Alpii Maritimi). Ajunge la maturitate în 5 —6 săptămîni.
Larva (și crisalida) e parazitată de Amblyteles crassipesBU., Comp-silura concinnata Mg. și Chalcis intermedia Nees.
3.	Crisalida (fig. 22). Fața ventrală. Fruntea prezintă două procese frontale ascuțite cu vîrfurile negre.
Clypeus, slab indicat, e aproape circular. Sub el se distinge bine un labrum foarte mic, iar deoparte și alta a lui se află doi paraclypei de asemenea clar conturați.
Pe linia mediană se observă maxilele, picioarele și antenele. Ptero-tecele largi arată clar desenată nervațiunea aripilor. Din sternitele abdominale se văd sternitele 4—8 inclusiv, bine delimitate, pe cînd al 9-lea, foarte îngust, este în parte fuzionat cu al 10-lea — larg și alungit antero-posterior.
Fața dorsală. între cele două procese frontale se observă vertexul^ mai bine delimitat ca la machaon. Sub el se află occipitul de formă emis-ferică, de asemenea clar conturat; de o parte și alta se disting bazele antenelor.
x) Am denumit apofiză penială, într-o lucrare anterioară, (1959) o placă lată, situată în vecinătatea lui coecum-penis și care a fost confundată de unii autori cu acesta din urmă. Pe ea se inseră mușchii penisului.
C2
Fig. 22. — Crisalidă de Iphiclides podalirius văzută dorsal, v, vertex ; o, occiput; a, baza antenelor; pn, pronotum; ms, mesonotum ; int, metanotum ; c.m.a., carenă mediană anterioară ; c. m. p., crrenă mediană posterioară; c.l.a., carenă laterală anterioară; c.l.p., carenă laterală posterioară; c.a, carenă abdominală; tg. 1, tg. 5, tg. 10, tergitele 1, 5, 10 (original).
GENUL IPHICLIDES
63
Toracele de formă poligonală e bine conturat și se caracterizează printr-o serie de carene ce pornesc din partea centrală și se îndreaptă ra-diar. O asemenea dispoziție proprie genului Iphiclides și Graphium o designăm prin termenul de „torace carenat” ; prin aceasta crisalida de Iphi-clides se deosebește profund de cea de Papilio lipsită de carene. Se disting 6 carene : două mediane și patru laterale.
Carena mediană posterioară se oprește la marginea posterioară a me-zonotului. De aici încep „carenele abdominale”. Partea inițială a lor se află pe metatorace, iar restul pe abdomen. în fine pe abdomen se observă două carene abdominale mult mai slab marcate decît carenele toracice.
Prin forma generală, prin aspectul ei (tegumentul e foarte fin șa-grinat) și mai ales prin prezența carenelor, crisalida de podalirius se deosebește profund de cea de la machaon — încă un argument în plus pentru a separa cele două specii în genuri distincte.
Biologie. Fluturele este un bun zburător, totuși zborul său e mai puțin rapid ca la machaon^ uneori se lasă în zbor planat ca și ruda sa. în anumite zile după ploaie, ei se adună în număr mare pe o suprafață mică sugînd umiditatea solului.
Fluturii din generația vernală vizitează următoarele plante (după observații personale) : Prunus spinosa, Crataegus oxyacantha, Vinca her-bacea, Lamium purpureum; cei din generația estivală se așază pe Carduus acanthoides, Cirsium canum, Knautia arvensis, Centaurea solstitialis, Me-dicago satira și Sambucus ebulus.
J. Loritz (1955) mai citează Valeriana.
în munții înalți podalirius nu produce decît o singură generație; în asemenea cazuri starea de crisalidă durează cam 9 luni și poate chiar și mai mult (Loritz). în experiențele sale prof. Wohlfahrt a constatat în 1954 că în creșteri de larve, crisalidarea a durat la unele exemplare 24 zile, iar la altele 250 zile — fluturii ieșiți din aceste crisalide aparținînd la aceeași generație.
Aceste experiențe confirmă observațiile mai vechi ale lui Moi n -geon (1947).
Dimorfism, va fiabilitate
Dimorfismul sexual se reduce la talie, $ fiind mai mic decît Ș; în afară de aceasta $ se deosebește ușor de $ și prin extremitatea abdomenului unde se află cele două valve ascuțite ale armăturii genitale. Anvergura aripilor la exemplarele din colecția mea :	51—66 mm,
ȘȘ 55—68 mm.
Dimorfismul sezonier e vizibil. La zanclaeus Z. (generație estivală) abdomenul e în mare parte alb-gălbui la ambele sexe, aripile mai clare, mai transparente și cozile mai lungi ca la generația vernală.
V amabilitatea individuală nu e prea accentuată în comparație cu parnassiinele. S-a descris totuși un mare număr de aberații, dar care nu prezintă interes taxonomic. Una din cele mai remarcabile este ab. lucifer Avinoff la care aripile sînt de un gris-negricios în loc de galben.
64
PARTEA SISTEMATICA
în ce privește variația geografică ea este redusă datorită faptului că podalirius ca și machaon este un bun zburător. Numeroasele „rase” descrise de V e r i t y (inalpina, valesiaca, elongata etc.) nu pot fi reținute (Nicules cu, 1961).
Populațiile generației estivale din regiuni mai reci, cum este Lom-bardia, au fost numite de V e r i t y zanclaeides Vrty. Aici este vorba de mici variații individuale, căci zanclaeides poate să apară și mai la sud printre exemplare obișnuite de zanclaeus. Aceasta este cu totul natural, știind că zanclaeus este un produs al factorilor mediului extern. Dacă într-o regiune unde zboară zanclaeus un număr de crisalide sînt supuse unor condiții particulare de microclimat (temperatură mai scăzută) ele pot da zanclaeides.
Generații anuale
Fluturele apare în două generații. La Cernica (reg. București) prima generație are loc în aprilie-mai, a doua în iulie-august. La podalirius cele două generații sînt mai bine separate ca la machaon și distanțate prin o perioadă în care nici un fluture nu zboară.
în unele țări cum e de exemplu Elveția, Belgia, fluturele e mono-goneutic; la fel în regiunile înalte ale Alpilor. Dimpotrivă în Italia, în locuri mai joase, el este trigoneutic (V erity). în U.R.S.S. are două generații (în jurul orașului Harkov) dar în vara anului 1954, neobișnuit de călduroasă, s-au semnalat 3 generații (Șt and el, 1958).
în Europa meridonală generația estivală e clar deosebită de generația vernală și a primit numele de zanclaeus Z. Ea se întîlnește și în R.P.R. Prezintă următoarele caractere. Tufa frontală de peri e scurtă, abdomenul aproape în întregime albicios; doar o dungă negricioasă se mai observă pe tergite, dungă ce se tot îngustează spre vîrf unde dispare. Afară de aceasta abdomenul e glabru, pe cînd la generația vernală e păros.
Zanclaeus Zeii, este deci generația estivală a rasei podalirius și nu o rasă distinctă cum cred unii.
Sistematica
Poziția sistematică a speciei I. podalirius nu este nici azi lămurită. După ce timp de mai bine de 100 de ani a fost considerată ca aparținînd genului Papilio această specie a trecut în genul Iphiclides stabilit de H ii b n e r și apoi în genul Graphium Scop. Astăzi ea „se plimbă” în cele trei genuri — după autori.
Deoarece un autor de seamă ca Van Son care a studiat armătura genitală la papilionidele sud-africane, afirmă (1949) că Iphiclides este sinonim cu Papilio și caracterele lui podalirius (nervațiunea, genitalia, primele stări) concordă cu Papilio s. str., trebuie să precizăm că această afirmație este cu totul eronată și problema trebuie elucidată.
GENUL IPHICLIDES
65
Pentru a dovedi acest lucru voi prezenta în tabloul de mai jos caracteristicile genurilor Papilio, Graphium și Iphiclides.
TABLOU SINOPTIC
	Papilio	Iphiclides	Graphium
Aripi Desen	de tip transversal	de tip longitudinal	de tip transversal cu treceri spre cel longitudinal
Forma aripilor anterioare	larg triunghiulare	larg triunghiulare	mult mai înalte și mai înguste
Marginea inferioară a aripilor posterioare	concavă	convexă	largă formînd un pliu îndoit în sus
Nervațiunea Nervura internome-diană	prezentă	absentă	prezentă
Sc și Radius	intim unite la bază	îndepărtate una de alta la bază	foarte puțin îndepărtate una de alta la bază
Ri	liberă	liberă	liberă numai la bază dar apoi anastomo-zată cu Sc
Nervura transversală	frîntă în afară	aproape dreaptă	ușor frîntă în afară
Armătura genitală Superuncus	prezent	absent	absent
Valva	de obicei triunghiulară sau ovalară simplă, numai cu harpe	ovalară, cu o apofiză scurtă la marginea externă	ovalară, foarte complicată, cu numeroase apofize și dinți atît pe margini, cît și pe fața internă
Harpe	de obicei o lamă alungită, deseori dințată	scurtă ca un talger	divers conformată
Penis	cilindric, larg, mai mult sau mai puțin îndoit, cu extremitatea distală largă, apofiza penială absentă	mai puțin cilindric, ușor îndoit, cu extremitatea distală ascuțită și cu o membrană formînd o „gură” largă, a-pofiza penială prezentă	cilindric, drept, cu extremitatea distală ascuțită
1930
66
PARTEA SISTEMATICA
TABLOU SINOPTIC	(urmare)
	Papilio	Iphiclides	Graphium
Saccus	scurt	scurt	lung și larg
Larva	trăiește pe diverse um-belifere sălbatice și cultivate, pe Ru-taceae sălbatice și cultivate (Citrus) și pe diferite specii de Sapindaceae, Mag-noliaceae, Liliaceae, Euphorbiaceae etc.	trăiește pe diverse specii de Prunus, Sorbus și Amydalus	trăiește pe diverse specii din familia Anonaceae
Crisalida	acarenată	carenată, cu vîrfuri scurte	carenată, cu vîrfuri lungi
Așadar Iphiclides nu este un sinonim cu Papilio ci un gen distinct,, ca și Graphwm,; iar podalirius avînd toate caracteristicile genului Iphi-clides trebuie să facă parte din acest gen. Acei care plasează pe podalirius. în genul Papilio sau în genul Graphium comit o eroare sistematică.
Interesante observații asupra speciei I, podalirius a făcut W o bifa li r t (1953—1954) care a constatat că ,,fluturii din generația a Il-a a unei veri umede și ploioase seamănă mai mult cu prima generație, atunci cînd fluturii unei veri calde și uscate aveau o mare asemănare cu formele meridionale”. Se pare, zice W o h 1 f a h r t, că ,,marea diversitate geografică a speciei podalirius în generația estivală este condiționată nu atît de o ereditate rasială, ci mai degrabă de influențe modificatoare externe”.
Noi sîntem cu totul de acord cu aceste afirmații și ele concordă cu observațiile noastre și cu concluziile referitoare la invaliditatea subspeci-fică a ,,rasei” zanclaeides Vrty ca și a multor alte rase.
în vara anului 1959, an ploios și rece, am găsit la Cernica exemplare aparținînd generației a Il-a cu abdomenul aproape negru, pe cînd în 1946—1947, an foarte secetos — specimenele de la Cernica aveau abdomenul alb deci corespund perfect cu generația zanclaeus. Așa stînd lucrurile avem suficiente argumente să nu acordăm un rang subspecific formei zanclaeides Vrty sau formei elongata Vrty care nu sînt decît populații de podalirius.
Răspîndirea geografică. I. podalirius nu are un areal atît de vast ca P, machaon. El lipsește din America precum și din multe țări din Europa» Astfel în Anglia această specie nu trăiește, iar în Olanda este extrem de rară; Lempke (1933) afirmă că din 1789 nu s-au prins decît 8 exemplare.
în Alpi a fost menționat de J. L o r i t z (1948) la 1 800 m aproape de Esting, iar V e r i t y (1947) îl semnalează — după D annehl - la 1 600 m pe Mendola și la 2 000 m pe Ortelio.
SUBFAM. ZERYXT HIINAE	67
Rasa nominată a fost descrisă de la Livorno (Italia) . în Europa, acolo unde zboară fluturele, generația vernală este pretutindeni alcătuită din rasa nominată (Lempke, 1933). Dimpotrivă generația estivală este diferită după localități și a primit nume diferite.
în R.P.R. fluturele este mai comun decît machaon, răspîndit de la țărmul mării pînă în regiunea montană. Limita sa în altitudine nu e stabilită. K o n i g (în litt.) afirmă că ,.în munți e mai rar și nu pătrunde pînă în regiunile subalpine și alpine”. Eu l-am văzut zburînd mai sus de Predeal pe la altitudinea de 1 200 m în august 1958.
La noi zboară rasa podalirius cu generația estivală zanclaeus. Limita nordică a generației zanclaeus nu a fost stabilită; cred că ea se oprește în nordul țării, căci în Cehoslovacia zanclaeus nu apare (M o u c h a).
Specia a fost semnalată de numeroși lepidopterologi dintre care menționez :
A. P a v li t s c h ek (1892) din Rădăuți; H. R e b e 1 (1911) de la Băile Herculane ; D. C z e c k e 1 i u s (1917) din Transilvania ; L. von Dioszeghy (1930) de pe Retezat (506 m) de la 31.V la 31.VII, iar zanclaeus Zeii. (792 m) la 22 iulie; A. Alexinschi (1932) de la Dăr-mănești (Bacău); același autor o citează în 1951 de la Breazu (Iași) la 4.V. 1949 și în lucrarea din 1954 de la pădurea Roaba (Craiova) la 22.VI; A. P o p e s c u (1938) citează generația vernală de la Băneasa (București) de la 2.IV — 30.IV, iar generația zanclaeus Zeii, de la Andronache (București) de la 30.VI - 30.VHI. 3
2. Subfamilia ZERYNTHHAAE Kirby 1902
1896 Thaidinae Kirby, Handbook Lep., 2, p. 242.
1896 Thaiinae Radei. Grote, Trans. Ent. Soc. London, p. 339.
1896 Luehdorfiidi + Thaidi Tutt, Handbook Brit. Butt., p. 84.
1899 Zerynthianae Radei. Grote, Proc. Amer. Philos. Soc. Philad., 38, p. 17..
1902 Zerynthiinae Kirby, Hubner e Geycr, Exot. Schmett., p. 86.
1907 Zerynthiidi Stichel in Wystman, Gen. Ins., Lep., 59., p. 5.
Antene scurte și fine, cu măciuca îndoită. Palpii labiali mai lungi decît capul. Patagia în general ușor chitinizate. Desenul aripilor cu dungi și serii de pete transversale. Radius cu 4 —5 radiale, D-t și D3 prezente dar foarte scurte și D3 orientată în unghi obtuz față de D4. Internomediană lipsește. Aripile posterioare au ,,coadă” la genurile Sericinus, Armandia și Luhdorfia, pe cînd la Zerynthia sînt numai festonate. Precostala și celula prediscoidală există. Ghearele tarsale simple.
Abdomenul mai lung și mai fin decît la Papilioninae. Genitalia : Tergitul IX mai puțin atrofiat decît la Papilioninae și neînfundat în ter-gitul VIII. Uncus din doi lobi ascuțiți, penisul subțire mai ales la Z. hypsipyle. Oul sferoidal, nu hibernează. Larva chilop o diformă are tubercule setifere la maturitate. Crisalida se atașează de suport cu cremasterul caudal și cremasterul cefalic. Hibernează.
68
PARTEA SISTEMATICA
Genul Zerynthia Ochsenheimer 1816
1777 Argyreus (part.) Scopoli, Introd. Hist. Nat., p. 432.
1787 Papilio (part.) Petagna, Spec. Ins. Calabr., p. 36.
1801 Pieris (part.) Schranck, Fauna Boica, 2, p. 162.
1807 Thais Fabricius (Syst. Gloss., M.S.), Illig., Mag. Ins., 6, p. 283.
1906 Seitz, Grossschmett. der Erde, Fauna pal. 1, p. 17.
1816 Zerynthia Ochsenheimer, Schmett. Eur., 4. p. 129.
1923 Bryk in Ștrand. Lepid. Cat., Bar., Teinop., Pani., pars 27, p. 7.
1947 Verity, Le Farf. diurne d'Italia, voi. III, p. 49.
1820 Eugraphis Billberg (Dalman III S), Enum. Ins., p. 75.
1842 Tachyptera (part.) Berge, Schmett. bucii., p. 101.
Fluturi de talie mijlocie cu fondul aripilor galben, mai mult sau mai puțin acoperit cu pete negre și roșii. Capul e negru, cu sau fără solzi roșii, palpii mai lungi ca la Parnassius sînt negri, acoperiți lateral cu peri galbeni sau roșii, antenele scurte sînt negre (uneori brune sau roșiatice) cu măciuca întotdeauna neagră și recurbată.
Toracele e negru, acoperit cu peri negri și gălbui. Aripile anterioare sînt alungite transversal cu apexul și tornusul puternic rotunjite, cu marginea externă puțin înaltă.
La toate speciile fondul e galben, mai mult sau mai puțin acoperit cu pete negre și roșii.
Aripile posterioare au marginea externă mai mult sau mai puțin ondulată, rar ușor dințată.
Nervațiunea se caracterizează prin aceea că E3, R4 și E5 la aripile anterioare sînt pedunculate.
Tarsele au gheare asimetrice.
Abdomenul e lung și păros, cu pete laterale clare.
Armătura genitală se caracterizează printr-un tegument puțin dezvoltat, uncus din două jumătăți, valvele profund concave sau din contră aproape plate, penisul bine chitinizat și înconjurat de un vallum penis. Saccus larg sau absent.
Larvele sînt scurte și groase, cu tubercule cărnoase setifere.
Crisalidele lungi și subțiri hibernează (uneori de două ori).
Fluturii sînt răspîndiți mai ales în regiunea mediteraneană; ei sînt monogoneutici.
CHEIE PENTRU DETERMINAREA SPECIILOR GENULUI ZERYNTHIA
1	(2) Aripile au numeroase pete (brune) reducînd mult fondul galben.
La aripile posterioare în celulă sînt 4 dungi negre, petele roșii bine pronunțate; în dreptul nervurii M3 dintele de la marginea externă lipsește. Pe vertex și femure, peri roșii și negri. Valva concavă, penisul scurt și subțire, saccus absent............. ......................................................  1.	Z. hypsipyle Schulzens
GENUL ZERYNTHIA
69
2	(1) Aripile au puține pete (negre), fondul galben fiind foarte dezvoltat.
La aripile posterioare în celulă lipsesc dungile negre, petele roșii puțin marcate; în dreptul nervurii M3 se află un dinte la marginea externă. Pe vertex și femure, peri galbeni și negri. Valva plată, penisul lung și mai gros, saccus prezent ... 2. Z. cerisyi ferdinandi Stich.
1. Zerynthia hypsipyle Schulzens 1776 \pi. iii)
1763 Papilio hypermnestra Scopoli, Ent. Carn., p. 149, t. 17.
1771 Papilio (Eques) polyxena Schiffermuller et Denis, Wien, Verz., p. 162 (nr. 1); p. 241, fig. frontisp.
1776 Papilio hypsipyle Fabricius, Gen. Ins., p. 265.
1798 Papilio aristolochiae de Prunner, Lep. Pedem., p. 2.
1801 Pieris polyxena Schranck, Fauna Boica, 2, p. 162.
1808 Zerynthia polyxena Ochsenheimer, Schmett. Eur. 1 (2), p. 124.
1816 Thais polyxena Ochsenheimer, Schmett. Eur. 4, p. 29 ; 1906 Seitz. Grossschmett.
Erde, Fauna pal., 1, p. 17.
1832 Thais hypsipyle Menetries, Cat. rais. zool. Voy. Caucaz, p. 293.
1923 Zerynthia hypermnestra Bryk în Ștrand. Lepid. cat., pars 27, p. 12.
1947 Zerynthia hypsipyle Verity, Le farf. diurne d’Italia, voi. III, p. 53, pl. 23;
1948 Schwarz Motyli, 1, p. IV, pl. 8, 9, 10, 11 ;
1948 Bernardi, Liste des Gryp. et Rhop. de la Fauna franc, cf. aux Regles inter, de
la nomencl. Revue fr. de Lep. XI, 1948;
1955 Forster u. Wohlfahrt, Die Schmett. Mitteleur. Bd. II, p. 4.
Capul. Fruntea e acoperită cu peri lungi de culoare neagră în jumătatea anterioară, roșie în cea posterioară.
Antenele au funiculul roșiatic 1) și măciuca neagră; aceasta din urmă este fusiformă și îndoită.
Palpii sînt ridicați vertical și depășesc mult înălțimea capului. Pe partea externă ei sînt acoperiți cu solzi și peri roșii pe articolul bazai și median, iar pe partea ventrală a acelorași articole se găsesc peri galbeni-roșietici amestecați cu peri negri; articolul terminal e negru. Trompa e neagră. Toracele este negru, acoperit cu peri negri și galbeni. Ptery-godele sînt acoperite cu lungi peri galbeni.
Aripile anterioare au fondul galben cu numeroase și mari pete brun-negricioase ce reduc spațiul galben la pete și dungi.
Aripile posterioare par dințate datorită unui desen marginal format din lobi negri cu o dungă galbenă. în realitate marginea externă a aripii e numai festonată fără dinți.
Nervațiunea (fig. 23); la aripile anterioare există 13 nervuri: 1 Sc, 5 R, 3 M, 2 Cu, 2 A. R3, B4 și B5 sînt pedunculate, trunchiul comun pleacă din vîrful celulei din același punct de unde pornește Mx și D2.
T) Există și exemplare cu funiculul brun sau negru, dar în acest din urină caz culoarea neagră este mai puțin intensă ca la măciucă.
PARTEA SISTEMATICĂ
D3 lipsește, deci "este greșită afirmația lui V e r i t y (1947) care spune că este prezentă. Există două anale (A2 și A3).
Fig. 23. — Nervațiunea la Zerynthia hypsipyle. R, radius ; C, cubitus. Sc subcostală; Rx — R5, radiale;
— M3, mediane ; Ca^ — Cu2, cubitale ; Di — D4, discale; A2 — A3, anale; Pe, pinten precostal ; Cpd, celulă prediscoidală (original).
La aripile posterioare nervațiunea e mult asemănătoare cu a celorlalte Papilionidae. Celula prediscoidală e mai bine indicată decît la Parnassius.
Picioarele. Procoxele sînt negre acoperite pe partea ventrală cu peri lungi roșii și negri. Femurele cu solzi mărunți negri și peri lungi.
GENUL ZERYNTHIA
Protibiile au epifisis pe fața lor internă, iar mezo- și metatibiile au la capătul lor distal cîte o pereche de pinteni tibiali. Tarselesînt brun-gălbui cu spini fini. Ghearele tarsale asimetrice.
Abdomenul este negru acoperit cu peri negri și albi cu dungi roșii laterale.
Fig. 24. — Armătura genitală la Zerynthia hypsipyle £ văzută lateral pe fața interna a valvei drepte, v.p., vallumpenis; teg, tegumen; u, uncus; v, valvă; h, harpe; p, penis; c.p., coecum penis; v.p., vallumpenis (original).
Armătura genitală la este în mare parte descoperită. Tergitul VIII se deosebește de tergitele precedente fiind brun-gălbui (în loc de negru) mai puternic chitinizat și strălucitor.
Tegumenul (fig. 24) larg e format din două proeminențe laterale convexe, unite printr-o șea deprimată; se continuă cu un uncus scurt și larg, cu o depresiune mediană ce se termină cu două vîrfuri (uncus bifid) ascuțite și foarte apropiate unul de altul, acoperite dorsal și lateral de o tufă de peri gălbui.
Valvele, aproximativ ovalare, au marginea superioară foarte convexă, iar marginea inferioară se continuă cu un apendice spiniform. El este acoperit cu peri rari ca și toată fața internă a valvei care este concavă. Pe această față nu există nici harpe nici sacculus, ci numai o cută triunghiulară foarte puțin pronunțată. Penisul, puternic chitinizat, este scurt, subțire și se termină ascuțit. E înconjurat de un vallum penis chitinizat mai ales pe partea medio-ventrală; în rest este mai mult membranos. Saccus lipsește.
Stadiile preirnaginale
1.	Oul sferoid, înalt de 0,6 mm și cu diametrul de 0,8 mm are la început culoarea galbenă și apoi devine negru înainte de ecloziune. E acoperit cu o rețea poligonală, iar rozeta micropilară e formată din 7—8 fo-
12
PARTEA SISTEMATIC A
liole rotunjite. Ouăle sînt depuse pe dosul frunzelor plantei hrănitoare, fie izolat, fie cîte 2—3 la un loc; un mare număr de ouă nu se dezvoltă.
2.	Larva la început are culoarea violet închisă pînă la negru, apoi gri-albăstruie și culoarea devine tot mai deschisă în stadiile următoare.
Capul e brun-gălbui în întregime.
Primul segment toracic are pe partea dorsală glanda osmeterium.
Al doilea segment toracic are la partea sa anterioară patru pete punctiforme negre și în urma lor șase tubercule : două dorsale, două latero-dor-sale și două ventrale; dimensiunile lor descresc de la partea dorsală spre cea ventrală.
Al treilea segment toracic are de asemenea patru pete punctiforme r mai vizibile ca pe segmentul precedent și șase tubercule la fel dispuse ca pe segmentul mezotoracic. Pe partea ventrală a celor 3 segmente se află picioarele toracice de culoare galben-brunie.
Pe segmentele abdominale următoare se află de asemenea cîte 6 tubercule pe fiecare segment constituind 6 șiruri longitudinale pe segmentele 1 — 7 inclusiv. Segmentul 8 are numai 4 șiruri (dorsale și latero-dorsale)r segmentul 9 numai 2 șiruri (dorsale), iar segmentul 10 e lipsit de tubercule.
Larvele trăiesc (după observațiile lui K o n i g) în colonii de 20—60 exemplare, cîte una, rar 2—3 pe o plantă, — pe partea inferioară a frunzelor. în regiunea Timișoara planta gazdă este Aristolochia clematitis (K 6 n i g). Larva se întîlnește din V—VII. în Italia larva trăiește pe A. pallida (V e r i t y) iar S c h w a r z (1948) afirmă că ea trăiește și pe A. sicula și Quercus ilex.
S. B e e r (1946) care s-a ocupat mult cu această problemă spune că larva e atît de monofagă încît în captivitate ea acceptă numai A. pallida și refuză cu totul A. elematitis. J. L o r i t z (1956) afirmă că în Franța (Alpii Maritimi) femela depune ouă pe A. elematitis și A. rotunda; A. pallida este în acel departament foarte rară și localizată. în fine A. Fiori și R e n a t o Galassi (1949) spun că ouăle și larvele acestei specii au fost găsite numai pe A. rotunda.
Larva e parazitată de : Amblyteles collaris R. D., Anomalon latro Boye, Eurilabus dirus Wesm., Labrorychus polyxenae Szepl., Panxius Wesm., Peltopius respoides Scop., Pteromalus polyxenae R. D. etc.
3.	Crisalida se deosebește mult de a papilioninelor nu numai prin forma ei alungită, conică și zveltă, ci mai ales printr-o particularitate morfologică legată de modul de suspendare cu totul particular.
într-adevăr la partea anterioară a corpului se află două procese situate unul lîngă altul pe linia mediană a corpului. Ele sînt ovale, de culoare neagră și prevăzute cu cîrlige, mai lungi dar mai fine ca acelea din cremas-terul caudal. Dat fiind rolul acestor cîrlige în fixarea crisalidei de suport r propun termenul de „cremaster cefalic” pentru această formațiune. Deci crisalida de Z. hypsipyle se caracterizează prin prezența unui al doilea cremaster.
V e r i t y a observat încă din 1905 că crisalida în momentul cînd iese din exuvia larvară, își trece firul de mătase cu care de obicei crisalidele se încing la mijlocul toracelui, pe partea anterioară și-l fixează de cîrligele de aici. Se formează o țesătură de fire cu care crisalida se atașează de suport.
GENUL ZERYNTHIA
73
Astfel la această specie crisalida se prinde nu numai cu „cremasterul cau-dal” ci și cu „cremasterul cefalic”.
Văzută pe partea ventrală se observă capul ca o proeminență rotunjită terminat cu cele două procese frontale acoperite cu cîrlige. Nici un sclerit din această regiune nu e clar delimitat, tegumentul fiind brăzdat de vîrci și șanțuri longitudinale care maschează cu totul conturul scleritelor. Se văd numai maxilele, picioarele și antenele. Pterotecele, marcate cu un șir de puncte negre pe aripile anterioare, sînt vizibile și brăzdate și ele de vîrci și șanțuri.
Segmentele abdominale 4, 5 și 6 sînt foarte bine delimitate, celelalte mai puțin. Segmentul 9 este foarte îngust pe partea ventrală, ca și la celelalte Papilionidae; el pătrunde în granițele segmentului 8, după cum segmentul 10, alungit, înaintează și el anterior în regiunea mediană a segmentului 9. La extremitatea segmentului 10 se află cîrligele (hamuli) cremasterului caudal.
Pe partea dorsală se observă la partea anterioară vertexul cu „cremasterul cefalic” și occiputul ce pare a fi format din două jumătăți sudate. Pronotum este relativ bine delimitat de occiput și mezonotum; el este foarte deprimat față de mezonotum.
Mezonotum prezintă două proeminențe laterale și una largă, mediană ; aceasta e ușor bilobată și întovărășită de alte două mult mai mici situate pe un alt plan, mai aproape de pronotum.
Metanotum, cu marginea anterioară ușor concavă, e marcat de două puncte negre pe margini. Urmează cele 10 segmente abdominale clar delimitate. Segmentele 4, 5 și 6 au marginea posterioară mai îngroșată — ca și partea ventrală — și se deosebesc ușor de celelalte. Pe linia mediană se află o largă bandă longitudinală neagră cu contur difuz; de asemenea în regiunea pleurală se află de fiecare parte cîte o bandă longitudinală neagră pe care se disting stigmatele.
Culoarea variază de la albicios la gălbui cu gri pe margini și cu pete negre la cap.
Generații anuale
Pretutindeni specia este monogoneutică, durata de zbor a fluturelui fiind foarte scurtă, de două-trei săptămîni. Apariția fluturelui e de asemenea variabilă, după localități.
D i m o r f i s m u 1 sexual este puțin pronunțat și se observă la abdomen. au anvergura aripilor de 40 — 44 mm și ȘȘ de 45 — 55 mm.
Răspîndire geografică. în E.P.R. specia este localizată mai ales în sudul țării. M a n n (1866) a semnalat-o din Dobrogea încă din anul 1865, iar J o a n n i s (1892) o citează de la București în 1892. Dacă fluturele menționat de Joannis provine întradevăr de la București, înseamnă că specia a dispărut din această regiune căci eu nu l-am întîlnit niciodată deși am explorat intens unele păduri din împrejurimile orașului București.
în regiunea Iași specia a fost semnalată mai de mult de C o s m o -viei (1894) și mai recent, în 1951, de Alexinschi-Peiu; în
P ARTE A SISTEM ATI CA
Transilvania de C z e k e 1 i u s (1897) la Sibiu și Brașov, în Banat de E e b e 1 (1911) și K 6 nig (în litt.). în Banat e rar și local, în general pe cale de dispariție din cauza înaintării agriculturii. Zboară mai mult la șes și în regiuni deluroase; în munți se găsește în văile largi pînă la 500 m. în Banat la Remetea Mare (regiunea Timișoara) a fost capturată rasa cassandra Hb. (după datele lui K o n i g, în litt.).
în ce privește variabilitatea geografică cred că la noi, ca și în alte țări, nu există rase de hypsipyle, ci populații puțin diferite între ele, unele semănînd mai mult cu rasa hypsipyle, altele mai mult cu rasa cassandra, rase de altfel puțin deosebite una de alta.
Cred că e vorba aici mai degrabă de somații, decît de forme cu caractere ereditare și în consecință nu e cazul să le considerăm rase și subrase diferite, ci pur și simplu populații care nu trebuie denumite.
2. Zerynthia cerisyi Godart 1822
1822 Thais cerisyi Godart, Mem. Soc. Linn. Paris, 2, p. 234, t. 20, f. 3, 4.
1823 Papilio cerisy Latreille et Godart, Enc. Meth. Zool. 9, Suppl. p. 812.
1832 Thais cerisy Godart in Duponchel, Hist. Nat. Lep., Suppl. 1, p. 20, t. 2, pl. 1 ' (J), 2 (?).
1885 Thais cerysii Menetres, Cat. Acad. Imp. St. Petersb. Lep. 1, p. 7.
1923 Zerynthia cerisyi Brik, in Ștrand Lepid. Cat. pars 27, Bar. Teinop. Parn., p. 8;
1947 Verity, Le farf. diurne d’Italia, voi. III, p. 50.
1958 Allancastria cerisyi Bernardi, Liste des Lep. Rhop. recoltes en 1955 au Liban par H. de Lesse, Bull. Soc. Lin. de Lyon, nr. 3, p. 59.
Specia, răspîndită în Asia Mică, Siria și Izrael, este reprezentată în B.P.E. prin subspecia ferdinandi SticheL
Zerynthia cerisyi ferdinandi Stichel 1907
1907 Zeryinlhia cerisyi var. ferdinandi, Ent. Zeitschr., 21, p. 177 —185, f. 1 — 3 (^Ș).
1929 Thais cerisyi ferdinandi Buresch, Iw. und Tuleschkov Kr., Die horizontale Ver-breitung der Schmetterlinge in Bulgarien, p. 21.
1937 Allancastria cerisyi var. ferdinandi Bang-Hass, Catalogus Lepidopterorum regionis palaearcticae, p. 7.
1960 Allancastria (= Thais) cerisyi Godr. ssp. ferdinandi A. Popescu-Gorj, Lep. nou-veaux ou rares pour la faune de laRep. Pop. Roumaine. Travaux du Mus. d’Hist. Nat. Gr. Antipa, voi. II, p. 267 — 268.
Capul. Fruntea e acoperită cu peri negri în jumătatea anterioară, iar în cea posterioară perii negri sînt amestecați cu peri albi și gălbui. Ver-texul e negru la mijloc, iar lateral se află solzi deși, ruginii.
Antenele sînt în întregime negre, cu măciuca fusiformă și îndoită.
GENUL ZERYNTHIA
75
Palpii, mult mai lungi decît capul, au solzi și peri galbeni și negri. Toracele negru, e acoperit cu peri negri și gălbui. Pterygodele
Fig. 25.— Nervațiunea la Zerynthia cerisyi ferdinandi. R, radius; C, cubitus. Sc, subcostală; Rx — R5, radiale ; Mx— M3, mediane ; Cux— Cu2, cubitale ; Dx — D4, discale ; A2 — A3, anale ; Pc, pinten precostal; Cpd, celulă prediscoidală (original).
sînt acoperite cu peri lungi, gălbui, iar pe restul toracelui se află un amestec de peri negri și gălbui.
Aripile. Tonul fundamental al aripilor e galben, cu pete negre mai mici și mai puține ca la hypsipyle. în zona marginală se află o bordură neagră care spre tornus se fragmentează în pete din ce în ce mai mici. Ur
76
PARTEA SISTEMATICA
mează spre interior un șir de pete submarginale. Restul aripii e galben curat fără pete.
Aripile posterioare au de asemenea fondul galben cu puține pete negre și pete mici, roșii.
Femela se deosebește de prin aceea că e mai pătată cu negru.
Fig. 26. — Armătura genitală internă a valvei drepte, teg.,
la Zerynthia cerisyi ferdinandi văzută lateral pe fața tegumen ; u, uncus; v, valvă; p, penis; sa, saccus ; v.p., vallum penis (original).
Nervațiunea (fig. 25) e în general asemănătoare cu cea de la Z. hypsipyle, dar prezintă cîteva particularități. La aripile anterioare Mj nu pornește din același punct cu trunchiul R3 + R4 + R5 ci separat, așa că Dx există pe cînd la hypsipyle ea lipsește. D2 e o linie frîntă și nu curbă. La aripile posterioare M2 pornește din același punct cu M3 așa că D3 lipsește, pe cînd la Tbypsipyle există.
Abdomenul la^ este negru, acoperit des pe partea dorsală cu peri lungi de culoare galbenă deschis.
Armătura genitală la (fig. 26). Tergitul VIII se deosebește mult de cel de la h/ypsipyle. El e puternic scobit pe partea dorsală lăsînd descoperite extremitățile valvelor.
SUBFAiVl. PARNASSIINAE
77
Tegumenul e puțin dezvoltat, și trece pe nesimțite în uncus, fără demarcație netă.
Uncusul seamănă în general cu cel de la hypsipyle fiind alcătuit tot din două jumătăți, dar acestea sînt foarte lungi; el e acoperit cu peri fini, mai rari și mai lungi ca la hypsipyle.
Valva se deosebește mult de cea de la hypsipyle. Ea e alungită,aproape plată și cu marginile superioară și inferioară aproximativ paralele.
Penisul este mai gros și mult mai lung ca la hypsipyle. Este puternic chitinizat și se termină ascuțit.
Vallum-penis este format din două jumătăți plate, sudate pe linia mediană; la vîrf ele diverg. Saccus este larg, rotunjit la extremitatea distală.
Răspîndire geografică. Specia Z, cerisyi Godt. este răspîndită în Asia Mică, Siria și Izrael. în Bulgaria este reprezentată prin subspecia ferdinandi Stich. Se mai găsește în Macedonia și Albania unde a fost semnalată de Rebel (1931).
La noi în țară această subspecie este localizată numai în sudul Do-brogei, limita nordică de răspîndire a ei, deci și a speciei, fiind în sud-vestul Dobrogei. Recent A. Popesc u-Gorj (1960) a capturat 40 exemplare și 11 ȘȘ la Băneasa în valea Canaraua Fetii și în valea lortmac între 12—18 mai 1957 și în 1958.
Această interesantă subspecie care zboară în luna mai cam trei săp-tămîni, este un element ponto-mediteranean (Popescu- Gorj). Anvergura aripilor (după A. Popesc u-Gorj):	51—62 mm, ȘȘ
52—58 mm.
3. Subfamilia PABNASSI1NAE Kirby 1896
1802 Parnassii Latreille, Hist. Nat. Crust. Ins., 3, p. 395 : partim.
1840 Parnassinae Swainson, Hist. Nat. Arrang. Ins. in Lardner, Gab. Gycl., p. 87, și 90 : partim.
1844 Pamassidae Duponchel, Gat. Meth. Lep. Eur., p. 22 : partim.
1886 Parnassiidae Elwes, Proc. Zool. Soc. London, p. 17 : partim.
1889 Parnassidi Scudder, Butt. East. U.S. Gan., 2, p. 1220 și 1222.
1896 Parnassiidi Reuter, Acta Soc. Sc. Fcnnica, 22, p. 222 : partim.
1896 Parnassiinae Kirby, Handbook Lep., 2, p. 236 : partim.
Antene solzoase sau nude scurte și groase, măciuca dreaptă, acumi-nată. Palpii labiali mai lungi decît capul, deci mai lungi ca la Papilioninae, dar mai scurți ca la Zerynthiinae. Patagia relativ dezvoltate. Aripile sînt pergamentoase, cu solzi foarte speciali și rari, ele fiind în anumite porțiuni translucide. Desenul cu pete negre uneori cu pete negre și roșii. Aripile anterioare largi și rotunjite, cu marginile anterioară și externă foarte convexe. Radius cu 5 radiale (Archon) sau mai frecvent cu 4 (Parnassius, Hypermnestra), Rx și R2 anastomozate. D4 aproape întotdeauna absentă pentru că M4 este pedunculată cu trunchiul R4 + R5; cînd Dx există ea e minusculă. D3 scurtă formează un unghi obtuz cu D4. Internomediana
78
PARTEA SISTEMATICA
lipsește. La aripile posterioare „coada” lipsește, ele au contur regulat rotunjit. Precostala și celula prediscoidală prezente T).
Ghearele tarsale aproape simetrice (Hypermnestra) sau asimetrice (Parnassius, Archon). Abdomenul scurt, gros și foarte păros. Genitalia : Tergitul VIII fără superuncus. Tergitul IX larg, constituind un mare te-gumen. Valvele sînt rigid unite la bază. Penisul mai lung ca la Papilioninae și Zerynthiinae ; apertura terminală se deschide pe fața dorsală a penisului. Există fultura inferior.
Oul deprimat ca o jumătate de sferă. Poate ierna ca atare sau cu larva formată în el. Larva e chilognatiformă.
Crisalida e scurtă, îndesată, rotunjită semănînd cu crisalida hetero-cerelor, acoperită cu un praf ceros alburiu (la Parnassius). E închisă într-un cocon din fire rare. Nu hibernează.
La noi un singur gen :
Genul Parnassius Latreille 1805
1758 Heliconius Linn£, Syst. Nat., Ed. 10, p. 466.
1775 Parnassii Fabricius, Syst. Ent., p. 459.
1801 Pieris Schranck, Fauna Boica, 2, p. 160 (part.).
1805 Parnassius Latreille, Hist. Nat. Grust. Ins., t. XIV, p. 110; 1906 Stichel în Seitz, Grossschmett. Erdc, Faun. pal. 1, p. 19 (part.);
1923 Bryk în Ștrand, Lepid. Gat., Bar., Tein, Parn., pars 27, p. 68;
1947 Verity, Le farfalle diurne d’Italia, voi. III, p. 62.
1807 Doritis Fabricius, Illiger Mag. Ins., 6, p. 283.
1816 Parnassis Hiibner, Verz. Schmett., p. 90.
1820 Therius Billberg (Dalman, M.S.) Enum. Ins., p. 75.
1822 Archon Hiibner, Syst. alph. Verz. z. Sammlg. Eur. Schmett., p, 2 ff. (part.).
Fluturi de talie mijlocie, de culoare albă, cu sau fără pete negre sau oceli roșii.
Capul cu fruntea foarte păroasă. Palpii proeminenți dirijați oblic de jos în sus, depășind ușor nivelul capului; primul articol este arcuit, celelalte drepte.
Antenele relativ scurte sînt alcătuite dintr-un funicul distinct articulat și o măciucă ovalară, dreaptă și acuminată ce poate fi brusc sau treptat umflată.
Aripile au aspect pergamentos. Aripile anterioare subtriunghiulare sînt întregi, cu apexul puțin proeminent și cu o bordură hialină caracteristică majorității speciilor. Aripile posterioare sînt puțin eliptice, cu marginea externă larg și regulat ovală, cu unghiul anal slab indicat și lipsite de dinți sau apendice caudale. Nervațiunea caracteristică : 12 nervuri la
x) Verity afirmă (1947) că ele sînt absente, ceea ce este eronat.
GENUL PARNASSIUS
79’
aripile anterioare din care 4 radiale (R1șiR2 complet anastomozate) nervura internomediană lipsește.
Protibiile au epifisis puternic, meso- și metatibiile au cîte 2 pinteni toate tarsele se termină cu două gheare asimetrice.
Abdomenul este ușor claviform adică umflat la extremitatea posterioară. Femelele au sub abdomen, după acuplare, o pungă cornoasă (sphragis).
Armătura genitală : Tegumenul larg, uncus bifid, uneori cu sub-unci. Penisul lung și ascuțit distal, puternic chitinizat.
Larva este groasă, cilindrică, ușor atenuată la cele două extremități-Crisalidarea se face pe sol într-un fel de cocon din fire foarte rare.
Dimorfism, variabilitate
Femela se distinge de mascul avînd aripile mai înnegrite și talia mai mare. La unele specii (apollo, mnemosyne) Ș are abdomenul glabru și $ păros. După acuplare Ș se distinge ușor de £ avînd punga cornoasă sub abdomen. Masculul se mai distinge de Ș și prin aceea că are ghearele tar-sale profund asimetrice, pe cînd la Ș ele sînt aproape simetrice.
Dimorfism sezonier. în general dimorfismul sezonier e absent deoarece speciile sînt monogoneutice. Totuși E is ner (1941) menționează la P. hardwickei Gray un dimorfism sezonier, cele două forme primind și nume : f. vernalis correcta Bryk, cu ocelii mici și f. aestivalis mai mare cu ocelii rotunjiți. Prima zboară la 2 500 m, a doua la 4 000 m. în fine în august zboară la 5 000 m f. autumnalis O. Bang-Haas, mică,, clară dar bine desemnată, $ fiind melanică.
Variabilitatea la Parnassius este extraordinar de puternică, atît individuală (mai ales la ȘȘ) cît și rasială.
Răspîndire geografică și sistematică. Genul Parnassius este un gen holarctic. Speciile sale se găsesc în regiunea palearctică, iar în America de Nord se află cîteva rase geografice aparținînd la patru specii pa-learctice.
Unele specii s-au grupat în jurul polului frigului din Siberia; altele în Asia Centrală, în India sau chiar în Tibet, locuind regiunile înalte în-cepînd de la 1 000 — 1 500 m pînă la 6 000 m.
La noi în țară se găsesc numai două specii; în Europa trei, iar restul în Asia. în celelalte regiuni genul lipsește.
Asupra componenței acestui gen există divergențe, unii admițînd 6 specii, alții 17, alții 35.
Moore și Bryk separă 18 specii în cîteva genuri (Koramius-Moore, Tadumia Moore, Kailasius Moore și Lingamius Bryk) lăsînd în genul Parnassius numai 17 specii.
în 1932 însă Hering pe baza armăturii genitale dă la iveală un studiu remarcabil care a răsturnat sistematica genului Parnassius și a provocat uimirea din partea „Parnassiologilor”. Dintre ,,genurile” lui Moore el recunoaște — ca subgen — numai pe Tadumia și împarte genul Parnassius în două subgenuri (pe baza organului epifisis) : Par-
80
PARTEA SISTEMATICA
nassius s. str. și Tadumia. Aceste subgenuri le împarte în 6 specii: Parnassius cu două specii (mnemosyne și apollo) și Tadumia cu 4 specii (delphius, tenedius, simo și aeco). Toate „speciile” lui B ryk, Seitz, Aus t aut etc. sînt considerate de Hering ca subspecii.
Subspeciile lui Hering care vicariază trebuie să le considerăm ca rase bune ale speciilor politipice respective.
în sprijinul acestei idei se poate aduce și existența numeroșilor hibrizi observați în zona de contact a arealelor a două rase sau obținuți prin încrucișări.
Cît despre formele lui Hering care au un areal comun cu o specie dată, le putem considera ca varietăți, termen ce pe nedrept a fost eliminat dintre categoriile taxonomice intraspecifice.
Faptul coabitării nu ne poate determina să le considerăm specii distincte, atunci cînd punga cornoasă și genitalia sînt asemănătoare. Se cunosc multe exemple de forme coabitante care nu sînt specii distincte ci forme de existență ale unei specii date (E. N icule s cu, 1960).
Din lucrarea lui Hering se desprinde importanța genitaliei ca un criteriu prețios în separarea speciilor.
Lucrarea cea mai recentă care expune un punct de vedere opus aceluia exprimat de noi este a lui Curt Eisner (1954—1960) care admite — fără a dovedi — genul Parnassius Latr. cu 20 specii, genul Lin-gamius Bryk cu o singură specie, genul Koramius Moore cu 5 specii, genul Tadumia Moore cu 7 specii și genul Kailasius Moore cu 2 specii.
în tendința spre „splitting” s-a mers atît de departe încît una din subspeciile de phoebus-styriacus a fost ridicată la rang specific (Parnassius styriaeus Frhst.) de către Hoffmann. Autorul afirmă că styriacus a cărui larvă trăiește pe S^dum trebuie să fie o specie distinctă de P. phoebus hansi Bryk a cărui larvă trăiește pe Saxijraga.
Concluziile lui Hering și-au găsit în parte confirmarea în cercetările mele.
Examinînd armătura genitală la P. nomion, P. tianschanicus, P. epaphus, P. actius, P. apollonius și P. bremeri, am constatat că la primele patru „specii” ea este identică cu cea de la apollo. Dat fiind că și habi-tusul acestor forme este mult asemănător cu apollo, consider că acestea sînt subspecii de apollo.
Dimpotrivă apollonius și bremeri le consider bonae species, cum ne-o dovedește atît habitusul cît și armătura genitală (E. Ni c ul e s cu, 1961).
CHEIE PENTRU DETERMINAREA SPECIILOR GENULUI PARNASSIUS
1	(2) Fluturi albi fără oceli roșii, antenele în întregime negre, măciuca
se îngroașă treptat. Există subunci, valva înaltă foarte groasă, cu rugozități pe fața externă, fără harpe. Penisul lung și relativ subțire ..................................... P.	mnemosyne L.
GENUL PARNASSIUS
81
(1) Fluturi albi cu oceli roșii, antenele numai cu măciuca neagră, care se îngroașă brusc. Subunci lipsesc, valva joasă mai ales în partea bazală unde e plată, fără rugozități, harpe există. Penisul mai scurt și mai gros.............................................P.	apollo L,
1. Parnassius mnemosyne Linne 1758
(pi. IV)
1758 Papilio mnemosyne Linne, Syst. Nat., ed. X, p. 465.
1805 Parnassius mnemosyne Latreille, Hist. Nat. Crust. Ins., 14, p. 110.
1947 Verity, Le farf. diurne d’Italia, voi. III, p. 98, pl. 27.
1955 Forster u. Wohlfahrt, Die Schmett. Mitteleur., Bd. II, p. 6, pl. 2 (2, 3, 5, 6).
1816 Parnassis mnemosyne Hubner, Verz. bekannt. Schmett., p. 90.
1819 Doritis mnemosyne Godart, Enc. Meth. Zool., 9, p. 80.
Capul este negru. Fruntea e acoperită cu un smoc mare de peri albi, avînd pe margini și puțini peri negri. Antenele sînt negre, nude (fără solzi) cu foarte puțini perișori scurți în jumătatea inferioară. Măciuca se îngroașă treptat; ultimul articol are un mic vîrf (antene acuminato). Trompa este neagră în toată lungimea ei. Palpii sînt mai lungi ca la Papilio, aco-periți cu solzi albi, iar ventral au peri lungi negri și albi.
Toracele e negru strălucitor. La £ e acoperit cu o pătură deasă de peri albi, mai lungi și mai deși pe partea ventrală.
Aripile anterioare au marginea externă convexă. La această margine o bordură lată, hialină este acoperită cu solzi rari negri. La Ș această bordură e mai largă ca la Desenul e reprezentat prin două pete negre : una mai mare în celulă, alta mai mică (discală) pe nervura transversală. Restul aripii e acoperit cu solzi albi. Aripile posterioare au cîmpul anal acoperit •cu solzi negri pînă la celulă; cîteva pete negre în regiunea mediană completează desenul redus al aripilor posterioare.
Nervațiunea (fig. 27). Prin numărul și dispoziția nervurilor Parnassius se deosebește mult de celelalte Papilionidae, avînd la aripile anterioare numai 12 nervuri din care 4 radiale. RT și Ra sînt total fuzionate într-o singură nervură, R4 + R5 au un trunchi comun cu Mr Dx lipsește.
Celula este închisă de D2 (linie frîntă) și de D3.
Ca și la alte Papilionidae există două anale, iar internomediana lipsește.
La aripile posterioare sînt 8 nervuri; o mică nervură delimitează la baza aripii o celulă prediscoidală.
Picioarele sînt negre. Tibiile primei perechi de picioare au epifisis de culoare brună-gălbuie; pintenii tibiali lipsesc la prima pereche; la a doua și a treia pereche se află la extremitatea distală a articolului tibial •cîte o pereche de pinteni tibiali nu prea dezvoltați.
La $ ghearele sînt profund asimetrice pe cînd la $ asimetria este foarte puțin accentuată, cele două ramuri ale unei gheare fiind aproape egale.
- c. 1930
82
Fig. 27. — Nervațiunea la Parnassius mnemosyne. R, radius ; C, cubitus. Sc, subcostală ; Rj^ — R5, radiale ;	— M3, me-
diane ; Cu4 — C2, cubitale ; DT — D4, discale; A2 — A3, anale;
Pc, pinten precostal; Cpd, celulă prediscoidală (original).
GENUL PARNASSIUS
83
Abdomenul e negru și acoperit la £ cu lungi peri albi; la 2 abdomenul e negru strălucitor, lipsit de peri în cea mai mare parte.
La exemplarele Ș se observă după acuplare o pungă cornoasă pe partea, ventrală a abdomenului numită spliragis sau spermatofragmă (fig. 28).
Armătura genitală la e robustă, masivă, puternic chi-tinizată și pigmentată în negru intens (fig. 29).
Fig. 28. — Spermatofragma la Parnassius mnemosyne. tg. 1, tg. 6, tg. 8, tergitelc 1, 6, 8; pa, papilă anală; s, spermatofragmă (original).
Tergitul VIII prezintă la marginea sa posterioară o scobitură care lasă descoperit uncusul și o parte din tegumen; în apropierea acestei scobituri tergitul este membranos.
Tegumenul e larg, convex și se separă de uncus printr-o adîncitură. Uncusul are la bază două proeminențe acoperite cu peri scurți și deși, separate printr-o șa și se continuă cu două vîrfuri triunghiulare (uncus dublu). Cele două vîrfuri se termină ascuțit, sînt ușor recurbate în jos la extremitate și ușor convergente. Dedesubt se află subunci cu direcție oblică, ușor divergente și mai scurte ca ramurile uncusului.
Valvele au o structură particulară. Forma lor e aproximativ dreptunghiulară, fiind alungite în sens longitudinal. Marginea internă a valvei e intim fuzionată cu vinculum ce unește tegumenul cu saccus. Jumătatea externă este groasă, puternic chitinizată, cea internă, brună deschis ș acoperită cu o membrană groasă pe care sînt înfipți peri lungi. La baza vâlvei se află sacculus și. el puternic chitinizat. Cei doi sacculus sînt intim sudați pe linia mediană. Deasupra liniei de sutură se află un sclerit numit fultura inferior în formă de Y. Ramul inferior este mai larg, celelalte două divergente mai subțiri și se pierd treptat în diafragmă. Ele susțin penisul pe partea ventrală.
84
PARTEA SISTEMATICA
Penisul este lung, întinzîndu-se de la vîrful saccusului pînă dincolo de vîrful valvelor pe care le depășește. Este relativ subțire, dar puternic chitinizat și se termină cu un vîrf tăiat oblic.
Fig. 29. — Armătura genitală la Parnassius mnemosyne văzută lateral pe fata internă a valvei drepte, su, subunci; teg, tegumen; u, uncus; v, valvă; p, penis; s.p, sinus penis; c.p. coecum penis; ft. i. fultura inferior; vi, vinculum ; sa, saccus; sc sacculus (original).
Penisul este ușor recurbat în jos subțiindu-se treptat spre capăt. La partea proximală se află coecum penis și sinus penis.
Saccus este și el puternic, cu extremitatea anterioară mai îngustă și rotunjită.
Biologie. P. mnemosyne este un fluture larg euryzon, zburînd de la altitudinile cele mai mici — cîțiva zeci de metri de la nivelul mării, pînă în regiunea alpină.
Zborul său este lent, greoi și se așază pe diverse flori pentru a suge nectarul. Zboară atît în bătaia razelor solare cît și la umbră, sau pe vreme în nourată.
La Cernica vizitează următoarele plante : Sisymbrium aUiaria, Ve-roniea sp., Trifolium repens, Salvia pratensis, Crataegus oxyacantha, Ajuga sp., Draba verna, Fragaria elatior, Iris pseudacorus, Ranunculus acris, La-mium purpiireum, Pulmonaria offieinalis, Taraxacum officinale, Dian-thus sp.
GENUL R4/M.kS\S7U.S'
85
Preferă luminișurile cu stejăriș (tufe mici) unde se așază de obicei pe Ajuga. Cînd stă pe flori și soarele e acoperit de un nor, sau dimineața pe rouă, fluturele poate fi prins și cu mîna.
La acest fluture am observat hrănirea și acuplarea. Trompa sa, formată din cele două maxile, e lungă și filiformă. Fluturele mișcă separat cele două maxile introducîndu-le alternativ în corola florii și sugînd nectarul. Nu știu dacă acest mod de hrănire este constant, eu însă l-am observat, privind de aproape un fluture așezat pe o floare.
La 7 mai 1953, am observat și fenomenul de acuplare. Pe frunzele unui arbore se găsea o femelă cuprinsă de 3 masculi. Unul din ei a fecundat-o și apoi a zburat. Grupul de 3 indivizi a căzut jos în iarbă unde al doilea mascul a fecundat-o. Apoi al treilea mascul și-a îndeplinit în același mod actul fiziologic, după care cei doi indivizi și-au luat zborul.
Stadiile preirnaginale
1.	Oul este sferoidal, înalt de 0,85—0,90 mm cu diametrul de 1,5 mm. Suprafața sa e acoperită cu o sculptură formată din celule cu contur neregulat; rozeta microp ilară din 6—8 foliole, e așezată într-odepresiune puțin adîncă. în jurul ei se află ,,coroana de frunze” formată din 5 sau 6 rînduri concentrice de celule pentagonale. Culoarea sa e albă, ușor verzuie.
Larvele eclozează în parte in același an, în parte în primăvara următoare, prin urmare mnemosyne iernează fie în stadiu de larvă, fie în stadiu de ou în care se găsește larva formată.
2.	Larva e cilindrică, subțiată la ambele extremități, e neagră acoperită cu peri fini și cu pete galbene-portocalii, picioarele negre; lungimea de 4—4,5 cm. Se hrănește în aprilie-mai cu frunze de Corydalis cava și C. solida. S-au mai semnalat și alte plante ca Sedum și PrenantMs, iar E 1 w e s citează și Heracleum. Larva e greu de găsit căci se hrănește numai noaptea, iar ziua stă ascunsă pe pămînt sub frunze. Crisalidarea se face pe pămînt într-un cocon de fire foarte rare. Larva e parazitată de Amblyteles flavopictus BD.
3.	Crisalida e scurtă, umflată, de culoare galbenă-albicioasă.
1) im o rî i s m. va r i a b i 1 i t a t e
Dimorfismul sezonier este absent, specia fiind pretutindeni monogoneutică.
Dimorfismul sexual este vizibil și se arată în pilozitatea abundentă a abdomenului la pe cînd la Ș el este aproape glabru.
Anvergura aripilor: 33 45 — 53 mm, Ș9 46 — 51 mm.
Variabilitatea la această specie este extraordinar de mare, atît individuală cît și rasială.
86
PARTEA SISTEMATICA
Trebuie însă să remarcăm că această largă variabilitate a fost greșit interpretată de „Parnassiologi”, variațiile individuale fiind luate drept variații rasiale.
S-au descris peste 130 de „rase'* de mnemosyne după particularități neînsemnate și extrem de variabile pe care le găsim și la alte rase. S-au descris „rase” din același masiv muntos, fără să se țină seamă de faptul că rasele sînt allopatrice; s-au descris „rase” după puține exemplare, sau chiar după o singură pereche sau un singur sex.
Răspîndire geografică. Această specie e răspîndită în Eurasia.
Fluturele este pretutindeni monogoneutic. Apariția sa variază după altitudine : la cîmpie apare în aprilie-mai, la munte în iunie-iulie.
în Europa nu se găsește pretutindeni. Lipsește în regiunea polară ca și în anumite țări: Anglia, Norvegia, Belgia (după L. B e r g e r), Olanda (după B. J. Lempke, 1936—1952), Spania. Nu este un locuitor exclusiv al munților cum se credea mai demult, ci trăiește și în pădurile de la șes.
în Italia se întîlnește de obicei între 1 000 și 1 800 m (rareori pînă la 2 200 m) dar coboară și la 500 m. în Apenini, după V e r i t y, fluturele apare de la finele lui iunie la începutul lui iulie, pe cînd în Sicilia se întîlnește de la finele lui mai la începutul lui iunie.
în Alpi Lorit z (1948) l-a capturat în valea Haut-Var la 2 040 m, ca și în apropiere de Esting la 1 800 m la 30.VII.1941.
în U.R.S.S. trăiește numai în partea sa vestică. Din numeroasele semnalări menționez pe acelea făcute de Ștandel în Altai (1957) și în jurul Harkovului (1958) de V. I. Kuznețov (1954) din Ural.
La noi în țară a fost citat de toți lepidopterologii noștri. Apariția cea mai timpurie am constatat-o la 23 aprilie 1947 (la Cernica) pe cînd în alți ani (1953, 1954, 1955) a apărut — tot la Cernica între 3 și 17 mai, iar în 1957 la 21 mai. în munți apare mai tîrziu. La Sinaia l-am capturat la 7 iulie 1948, la 3 iulie 1953, la Cumpăna (Argeș) la 15 iulie 1953, pe Bucegi la 25 iulie 1948. K 6 nig îl citează de pe Țarcul la 1 200 m, iar D i o s -z eghy de pe Retezat de la 20 mai la 20 iulie. La Cernica n-am constatat niciodată o perioadă de zbor atît de lungă ca pe Retezat; în fiecare an perioada sa de zbor nu durează mai mult de 2—3 săptămîni. Diverse rase au fost semnalate din Carpații meridionali, din Transilvania și Munții Rodnei de S c h m i d t, R o t h s c h i 1 d, C z e k e 1 i u s, Bryk și E i s n e r, iar A. P o p e s c u - G o r j (1959) a semnalat rasa wagneri în Dobrogea.
Rasele din R.P.R.
(pl. VI. VII)
Din R.P.R. s-au descris 9 rase de mnemosyne. Ca să înțelegem mai bine arbitrarul în alegerea caracterelor rasiale, ca și lipsa de valoare rasială a acestor caractere să analizăm mai întîi rasa wagneri Bryk (pl. VI, VII).
GENUL PARNASSIUS
87
Eisner (1954—1960) caracterizează această rasă în modul următor :
Anvergura aripilor £ Ș 28—31 mm, subspecie acoperită des cu solzi albi, cu banda hialină potrivit de largă, ajungînd pînă la Cu1? iar cu lu-nule. Petele din celulă potrivit de dezvoltate. Pata discală a Ș mai adesea antiquincunx n. c1); masculul absolut intact2), sau cu pată subcostală prezentă, ocelii mediani moderați. Femela numai în cazuri izolate are la aripile anterioare o prăfuire neagră, cu banda subcostală inegal dezvoltată. Pata marginii posterioare lipsește. La aripile posterioare ocelul median e mai lung, foarte neuniform, ocelul costal slab indicat, uneori cu totul șters.
Să analizăm pe rînd caracterele de mai sus.
1.	Anvergura 28—31 mm, aceste dimensiuni sînt obișnuite la multe alte rase.
2.	,,Subspecie acoperită des cu solzi albi”, aceeași remarcă ca mai sus.
3.	Banda hialină potrivit de largă, pînă la rar cu lunule. Banda „potrivit de largă” o găsim la foarte multe rase în această impreciziune. Nu la toate exemplarele se întinde pînă la Cuv La multe din cele 200 exemplare capturate la Cernica ea depășește Cu1? iar la unele atinge Cu2 (la 3). La Ș la toate exemplarele ea depășește Cu1? la unele depășește și Cu2, iar la altele atinge tornus.
4.	Petele din celulă „potrivit de dezvoltate”, este iarăși o caracterizare vagă care se potrivește multor rase.
5.	Pata discală a Ș de obicei antiquincunx — este de asemenea un caracter lipsit de importanță și propriu multor rase.
6.	Masculul absolut „intact”. Numărul exemplarelor lipsite de pată mediană 3) la aripile posterioare este foarte redus în comparație cu exemplarele posedînd această pată. în afară de aceasta f. intacta Krul. o găsim de asemenea și la alte rase.
7.	Masculul cu pată subcostală prezentă. Acest caracter aparține de asemenea unui mare număr de rase ; pe de altă parte la numeroase exemplare de la Cernica și Herneacova (lîngă Timișoara) această pată lipsește (ca la rasa mnemosyne).
8.	Femela cu o bandă subcostală inegal de dezvoltată la aripile anterioare — caracter variabil; la marea majoritate a exemplarelor noastre ea atinge Ma.
9.	Pata marginii posterioare lipsește. Nici acesta nu este un caracter rasial constant, căci la foarte multe exemplare de la Cernica ea este indicată, iar la un număr apreciabil ea este chiar foarte evidentă.
10.	La aripile posterioare (la Ș) ocelul median e foarte neuniform. Această particularitate o găsim și la alte rase cum e de ex. ophrinion Frhst. unde ocelul poate lipsi sau să aibă diferite forme și dimensiuni.
b Adică prezintă caracterele ab. antiquincunx Bryk cu pata discală prelungită dincolo de nervura transversală.
2) Adică prezintă caracterele ab. intacta Krul., fără pată mediană la aripile posterioare.
3) Și la rasa mnemosyne £ e lipsit de pata mediană, sau e slab indicată.
88
PARTEA SISTEMATICA
11.	Ocelul costal slab indicat, uneori cu totul șters x) la aripile posterioare (la Ș). Numeroase sînt exemplarele de la Cernica la care ocelul respectiv este mare și foarte vizibil.
Din cele de mai sus se vede că rasa wagneri nu prezintă caractere proprii și de valoare rasială; caracterizarea se poate aplica la multe alte rase și ele imprecise și variabile.
Alte rase din R.P.R.
1.	Rasa drenowskyi Bryk și Eisner, £ $ 27—31 mm. Banda hialină depășește Cux rar e prevăzută cu lumile; petele celulare obișnuit de mari. Masculul în parte f. intacta, în parte cu ocel median puternic și banda anală dublă. Femela fără sau cu pată slabă la marginea internă, ocelul median bine format, uneori unit cu banda anală, fără pată costală sau cu una mică.
Această rasă zboară la noi (după E i s n e r) la Galați.
2.	Rasa dioszeg'hyi Bryk, rasă ginecotropă, $ Ș 27—31 mm. Masculul cu pete celulare puternice, pata celulară terminală cu caracter anti-quincunx profund.
Banda hialină largă, ajungînd pînă la marginea internă, pata costală bine dezvoltată. Marginea internă cu o pată neagră la mijloc și cu o ușoară prăfuire în toată lungimea ei. La Ș petele celulare sînt mai mici; bandă hialină largă ajunge de asemenea pînă la marginea internă. Banda costală ajunge pînă la M3 pata marginii interne e mare. La aripile posterioare o pată costală mare, unită cu banda neagră extracelulară, zona hialină marginală e lată, separată de banda extracelulară printr-o zonă solzoasă albă cu contur difuz. Marginea abdominală neagră intens.
Această rasă trăiește pe Retezat între 1 000 și 1 200 m, ca și în Munții Cibinului (Czekelius) (pl. VII).
Ea este mult asemănătoare cu rasa hartmanni Stdfs. (pl. VII).
3.	Rasa bisclwffi Bryk și Eisner. Este o rasă foarte asemănătoare cu rasa precedentă, dar petele celulare la $ sînt mai dezvoltate, iar banda hialină mai largă. Această rasă a fost descrisă din Munții Rodnei după două exemplare. Zboară și pe Retezat2).
4.	Rasa czekelii Bryk și Eisner. Eisner3) caracterizează astfel această rasă. Des acoperită cu solzi albi, £ Ș 28—31 mm, cu banda hialină largă, de obicei fără lumile, ajungînd pînă la Cu2. Masculul cu pata subcostală, la aripile anterioare, moderată; la aripile posterioare de obicei cu pată mediană, dar cu banda anală absentă, cu marginea internă slab înnegrită. Femela la aripile anterioare are banda subcostală largă, pata marginii interne marcată. La aripile posterioare banda anală dublu celulată, marginea internă larg înnegrită.
Această rasă a fost descrisă din Transilvania după două exemplare. Czekelius (1935) afirmă că fluturii zboară pe văile rîurilor Someș,
x) La rasa mnemosyne de asemenea ocelul costal e rar prezent.
2) Eisner Parn. nova, XII, p. 39.
3) Pamassiana Nova, XXXVIII, p. 20.
G LINUL /WM'.LS\S7US
89’
Mureș între 350 și 500 m. A fost capturată la Cluj, Bistrița, Deva, Mediaș,. Sibiu, Tușnad. Exemplarele capturate de mine la Aiud, Sibiu și Tușnad nu diferă de cele de la Cernica (pl. VI).
5.	Rasa distincta Bryk și Eisner. Rasă mai mult ginecotropă $ Ș 26—31 mm, cu petele celulare de obicei puternice, apărînd deseori sub forma antiquincunx; banda hialină ajunge pînă la Cu2 și e lipsită de lu-nule. Masculul cu pată subcostală de obicei clară la aripile anterioare. La aripile posterioare pata mediană este unită cu marginea internă neagră în lungul discalelor și cu banda anală dublu celulată. Femela la aripile anterioare are marginea posterioară pătată; la aripile posterioare banda anală de obicei este unită cu ocelul median; submarginala uneori dezvoltată.
Zboară în Munții Bucegi, din împrejurimile orașului Brașov pînă pe Retezat și în Munții Cibinului la înălțimea de 800—1 600 m.
6.	Rasa hungaricus Rothsch. Rasă androtropă de mărime mijlocie, $c?de 32mm; banda hialină la aripile anterioare,largă, ajunge pînă laCu2. Lunulele de obicei există însă ele apar prin transparență numai slab prin banda hialină. Petele celulare moderate, pata de la vîrful celulei izolată sub forma antiquincunx. Masculul fără pată costală, sau numai cu pata costală superioară, fără pată la marginea posterioară a aripilor anterioare. Aripile posterioare de obicei f. intacta uneori cu pată costală și mediană. Femela cu banda costală dezvoltată la aripile anterioare, ajunge pînă la M3, pata marginii posterioare de obicei marcată.
Această rasă a fost descrisă din Munții Bucegi și din jurul orașului Brașov; mai tîrziu a fost găsită și la Herculane. Rebel afirmă că descrierea lui R o t h s c h i 1 d nu se aplică la exemplarele de la Herculane. în Seitz (supliment I) dimpotrivă se menționează că diagnoza lui R o t h -s child e valabilă pentru exemplarele de la Herculane, iar pentru formele din Transilvania s-au dat alte numiri (distincta, bischoffi). Eu am explorat Băile Herculane și împrejurimile în mai mulți ani în luna iulie și nu am găsit hungaricus. K 6 ni (in litt.) de asemenea afirmă că nu a găsit acest fluture la Herculane. în colecția K 6 ni g se află un exemplar de la Borlova (Țarcul Godeanu) determinat de A. P o p e s cu - G o.r j drept hungaricus Rothsch. ab. ȘmgncansBryk. Acest exemplar nu corespunde cu caracterele rasei hungaricus, iar nigricans este ,,nomina collectiva”. El seamănă mai degrabă cu un exemplar din colecția autorului primit de la Curt Eisner, care l-a determinat drept hartmanni.
7.	Rasa cibiniensis Dannehl este după Eisner sinonim cu distincta,
8.	Rasa transylvanica Schmidt este sinonim cu dioszeghyi. în 1930 Bryk a înlocuit numele de transylvanica prin dioszeghyi nomen novum, deoarece transsylvanicus Schweitzer este un nume ce s-a dat altei rase (de apollo). Această înlocuire după părerea mea nu este justificată din două motive:
1.	Celălalt nume este transsylvanicus și nu transsylvanica. 2. El de-signă o rasă de apollo și nu de mnemosyne.
90
PARTEA SISTEMATICA
Făcînd o analiză a celor 7 rase de mnemosyne găsite la noi în țară, constatăm că ele nn sînt bine separate una de alta, că la nici una din ele nu se pot găsi caractere rasiale pronunțate, net distinctive de alte rase. Argumentele au fost expuse într-o altă lucrare.
2.	Parnassius apollo Linne 1758
(pl. V, VIII, IX)
1758 Papilio apollo Linne, Syst. Nat., ed. X, 1, p. 465.
1801 Pieris apollo Schranck, Fauna Boica, 2, p. 161.
1805 Parnassius apollo Latreille, Hist. Nat. Grust. Ins., 14, p. 110;
1947 Verity, Le farf. diurne d’Italia, voi. III, p. 74, pl. 23, 24, 25, 26.
1829 Doritis apollo Meigen, Syst. Beafb. Schmett., 1, p. 9.
Capul. Fruntea este în întregime acoperită cu un smoc des de peri albi, amestecați spre ochi cu peri negri. Pe vertex perii sînt mai scurți, iar pe cele două proeminențe laterale ale vertexului, ca și la mnemosyne se află peri negri dispuși radiar. Antenele albe-cenușii au măciuca brusc umflată de culoare neagră; funiculul este acoperit cu solzi mici, alungiți, de culoare gri-albicioasă. Palpii sînt acoperiți cu solzi albi. Pe partea ventrală se află peri lungi, albi, amestecați cu peri negri pe articolul median și terminal.
Toracele este negru acoperit cu peri lungi, albi. Pterygodele mici sînt și ele acoperite cu peri albi.
Aripile anterioare sînt albe, cu pete mari negre.
Zona marginală e hialină dar închisă la culoare datorită solzilor negri, rari ce o acoperă. în regiunea submarginală există o bandă neagră și în restul aripii cinci pete de un negru intens.
Aripile posterioare sînt și ele albe avînd regiunea anală neagră, celula fiind și ea în parte acoperită cu solzi negri. Doi oceli mari dau un aspect elegant fluturelui. Ei sînt roșii sau roșii-gălbui, pupilați de obicei cu alb și încercuiți cu un inel negru.
Nervațiunea (fig. 30) se aseamănă cu cea de la mnemosyne, cu mici deosebiri.
Solzii aripilor au la această specie o formă, structură și distribuție particulară.
în zona hialină marginală solzii sînt dispuși pe un singur strat; din această cauză zona hialină pare transparentă; ea este neagră datorită culorii negre a solzilor. Ei sînt alungiți, semănînd întrucîtva cu perii. Mai în interior acești „peri” se lărgesc tot mai mult devenind solzi adevărați cu aspect cordiform. Ei sînt albi sau negri. în acest din urmă caz ei formează sau pete negre cînd sînt aglomerați și suprapuși, sau acea prăfuire neagră dintre pete cînd sînt mai rar diseminați.
Structura solzilor este de asemenea particulară. După P o r t i e r (1949) ei nu sînt brăzdați ca alți solzi de striuri longitudinale (costulae)
91
F'ig. 30. — Nervațiunea la Parnassius apollo. R, radius ; C, cubi-tus. Sc, subcostală ; Rx — R5, radiale ; Mj. — M3, mediane ; Cr^ — C2. cubitalc ; Dx — D4, discale; A2 — A3, anale; Pc, pinten precostal; Cpd, celulă prediscoidală (original).
92
PARTEA SISTEMATICA
ci de niște canale capilare vermiculare (fig. 31). Pe de altă parte ,,pedi-celul care leagă solzul de membrana alară pare găunos și se pare că stabilește o comunicație cu capilarele tralieene foarte numeroase care, cuprinse
Fig. 31. — Un solz de pe aripa anterioară la Parnassius apollo. Redesenat după P o r t i e r.
între cele două membrane alare, brăzdează aripa în toate sensurile. Aceste capilare se grupează în fascicule și se pun în legătură cu traheele conținute în nervură. Aceste particularități de structură a aripilor parnas-sienilor sînt fără îndoială în raport cu reacțiile așa de tipice ale acestor frumoase insecte față de razele solare”.
Picioarele. Femurele sînt acoperite cu lungi peri albi, iar tibiile și tarsele au spini bruni. Pe tibiile anterioare se află epifisis. Pintenii tibiali sînt puțin dezvoltați, tarsele se termină cu două gheare din care una mai mare și una mai mică (gheare asimetrice).
Ca și la mnemosyne asimetria e mai accentuată la decît la Ș.
Abdomenul la este păros ca și toracele atît dorsal cît și ventral.
Femela se deosebește de mascul prin aceea că e mai mare, mai înegrită și cu ocelii mai mari. Smocul de peri de pe frunte are un număr de peri negri mult mai mare decît la (J. Toracele e mult mai puțin păros ca la ghearele picioarelor mai mari și aproape egale.
Armătura genitală la 3 (fig. 32). Tergitul VIII e mult scobit la marginea sa posterioară lăsînd descoperit tegumenul și
uncusul; marginile sale laterale însă acoperă în întregime valvele.
Tegumenul văzut dorsal e larg și convex bine delimitat de uncus; acesta din urmă este dublu ca și la mnemosyne. Subuncii lipsesc. Dacă prin tegumen-uncus apollo se apropie de mnemosyne, prin valve se îndepărtează considerabil.
Valvele sînt alungite și foarte groase. Partea lor bazală e foarte plată. Privind armătura genitală ventral, aspectul ei e cu totul neobișnuit. în loc să observăm ca la alte lepidoptere marginea inferioară a valvelor, aici se vede valva în întregime plată, deci lipsită aproape cu totul de înălțime. Abia spre extremitatea distală valva se ridică puțin, avînd în această parte o mică concavitate pe fața ei internă. Cele două valve sînt foarte apropiate una de alta, la bază fiind chiar fuzionate pe o mică porțiune.
Valva este alungită avînd pe fața ei internă un mare sclerit — harpe — triunghiular, cu baza foarte largă ocupînd toată lățimea valvei.
GENUL PARNASSIUS
93
Extremitatea liberă se îngustează mult luînd aspectul unui cîrlig puternic chitinizat ce depășește valva și avînd vîrful recurbat dorsal. Acest sclerit ca și marginile valvei, este acoperit cu peri lungi.
Penisul, mai scurt ca la mnemosyne, este mai gros și puternic chitinizat cu vîrful ascuțit și ușor recurbat ventral. La partea sa proximală
Fig. 32. — Armătura genitală la Parnassius apollo văzută lateral pe fața internă a valvei drepte, leg, tegumen ; u, uncus; v, valvă; h, harpe; p, penis ; s.p., sinus penis; c.p., coecum penis; ft. i., fultura inferior; vi, vinculum ; sa, saccus (original).
se află un coecum penis. Este susținut de fultura inferior, două mici sclerite fuzionate la bază apoi divergente, cu vîrfurile ascuțite. Saccus este scurt, mai îngust la partea distală ușor rotunjită.
Vinculum este foarte mult înclinat apropiindu-se de orizontală j aceasta este în legătură cu particularitatea valvelor de a fi foarte joase.
Stadiile preimaginale
1. Oul, înalt de 0,8 —0,9 mm și cu diametrul de 1,5 mm are forma unui paralelogram. E acoperit de o rețea cu structură poligonală. Rozeta micropilară e formată din 7—10 foliole, înconjurată de 3—4 coroane de foliole dispuse concentric într-o depresiune adîncă.
La început oul este alb de porțelan, dar apoi devine gălbui și în fine verzui.
94
PARTEA SISTEMATICA
Toamna larva e deja formată în ou și oul hibernează ca atare; rareori oul eclozează si larva neonată hibernează puțind suporta geruri de —30°C.
Larva de 4,5—5 cm este neagră catifelată, pubescentă, cu mici negi albastru de oțel și cu puncte galbene portocalii în lungul corpului. Este groasă, cilindrică și ușor atenuată la cele două extremități.
Inelele sale sînt separate prin inciziuni profunde și sînt acoperite cu peri fini. Trăiește pe Sedum album, mai rar pe Bempervivum tectorum, iar uneori formele nordice se hrănesc și cu Sedum telephium. Larvele tinere trăiesc în societate; ele se adună în locuri comune în timpul nopții sau în zilele fără soare și mănîncă numai ziua în bătaia soarelui puternic. în momentul metamorfozării larva sucește cu fire de mătase una sau mai multe frunze și-și confecționează un fel de cocon în interiorul căruia se crisali-dează.
Ca paraziți s-au semnalat Pteromalus parnassiae RD., P. suspensus Ebg., P. puparum L., Ichneumon cinnabarinus RD., Amblyteles flavopictus RD., A. amoenus Pz., ExocMlum circumflexum L., Deuterammobia glabri-ventris Wulp.
3. Crisalida cilindro-conică este groasă și îndesată, imobilă, de culoare gălbuie la început, mai apoi devine brun-roșcată, ușor inelată cu albastru, și se acoperă cu un praf ceros ce amintește crisalida de Catocala.
Nimfoza are loc pe sol într-un cocon ușor, între frunze sau sub o piatră; stadiul de crisalidare durează cam două săptămîni. Cînd fluturele apare are o culoare galbenă, dar aceasta dispare și aripile devin albe.
Dimorfism, variabilitate
Dimorfism sezonier. Specia fiind monogoneutică acest fel de dimorfism este inexistent.
Dimorfism sexual. Masculul se deosebește de Ș fiind mai mic, mai puțin înegrit și cu abdomenul păros (la Ș e glabru). Anvergura aripilor:	57 — 77 mm, ȘȘ64 —80 mm.
Generații. Fluturele apare într-o singură generație în iulie-august. în Italia (după V e r i t y, 1947) în locurile mai joase apare încă din aprilie, pe cînd în munți apare numai la finele lui iulie și în condiții climaterice favorabile se întîlnește adesea și în septembrie. Perioada de zbor e de obicei de 6—6 săptămîni, mai rar două luni și jumătate. în Apenini perioada de zbor e numai de vreo 20 de zile. Femelele apar mult mai tîrziu ca masculii.
Variabilitate. Variabilitatea este mare atît individuală cît și rasială.
Rasa apollo din Scandinavia are talie mare, aripile de un alb pur și desene submarginale foarte slabe sau nule la aripile anterioare. Ocelii de la aripile posterioare sînt mari, bine pupilați cu alb și puternic încercuiți cu negru. Variabilitatea este mai mare la Ș Ș decît la
Caracterele variabile sînt următoarele :
1.	Talia mai mare sau mai mică.
2.	Culoarea fondului: alb-cretos, alb-gălbui etc.
GENUL PARNASSIUS
95
3.	Zona hialină marginală la aripile anterioare mai largă sau mai îngustă, mai lungă sau mai scurtă.
4.	Banda albă submarginală, mai mult sau mai puțin clar indicată.
5.	Banda neagră antemarginală mai largă sau mai îngustă, cu contur mai precis sau mai difuz, mai lungă sau mai scurtă.
6.	Petele negre mai mari sau mai mici.
7.	Regiunea mediană poate fi albă sau acoperită cu solzi negri în grade diferite de intensitate.
8.	Prezența sau absența ocelilor roșii la aripile anterioare.
9.	Forma și mărimea ocelilor la aripile posterioare.
10.	Extensiunea negrului la baza aripilor posterioare.
11.	Prezența sau absența petelor (sau benzilor) negre marginale și submarginale la aripile posterioare.
12.	Extensiunea negrului în regiunea mediană a aripilor posterioare.
Caracterele de mai sus se pot îmbina între ele în numeroase combi-nații care au dat cele 170 ! rase de apollo și un număr mare de aberații.
Desigur că dacă lepidopterologul nu are ,,simțul măsurii”, se poate merge la infinit pe această cale a combinațiilor nesfîrșite și a descrierii de „rase” și aberații „noi pentru știință”.
Răspîndire geografică. Parnassius apollo este o specie holarctică1). E comun în Europa și Asia în regiunile muntoase. In Europa se găsește aproape în toate țările afară de partea de nord a Germaniei, Anglia, Belgia și Olanda; lipsește de asemenea în insulele Corsica și Sardinia. în Sicilia există, dar nu coboară niciodată mai jos de 1 700 m. Rasa siciliae Oberth. zboară numai pe pantele celor mai înalte vîrfuri ale masivului Madonia (după M. Mariani, 1957).
Distribuția sa într-un lanț de munți prezintă uneori caracter insularr lipsind pe mari suprafețe. Astfel în Carpații meridionali apollo pînă în prezent nu a fost semnalat și desigur că lipsește. în Boemia și Moravia e o mare raritate2) (J. Moucha).
în Alpi e comun între 500—600 m (V e r i t y). Excepțional a fost găsit mai jos, la 200 m la Ascona pe țărmul lacului Major (după Vor-b r o d t) sau în apropiere de Bolzano la 300 m. Mai sus poate urca pînă la 2 800 m pe Cervino (V e r i t y). în Carpați, după I ssekutz (1952) zboară între 300—1 200 m (altitudine medie).
Din U.R.S.S. s-au semnalat mai multe rase : sibiricus Nordm. din Altai (local în VII, după Ș t a n d e 1, 1957) din regiunea Omsk (după T o Im a ce v), alpherakyi Krul. din Altai, moscovitus Bryk-Eisner de la K alunga.
b Dacă admitem clasificarea lui Bryk și Eisner care consideră nomion și phoebus-ca specii distincte atunci P. apollo este o specie palearctică. Dacă phoebus este o subspecie de apollo, atunci apollo este holarctic.
2) Moucha (1959) afirmă că ssp. albuș Rbl. și Rghf. și ssp. marcomanus Kammel nu mai există azi. Această „dispariție” o explic prin aceea că „subspeciile” respective au fost fondate după 1—2 exemplare aberaționale — lucru foarte frecvent la parnassiologi și asemenea aberații nemaiprodueîndu-se „rasa a dispărut”.
'96
PARTEA SISTEMATICA
Studiul subspecific al lui apollo a dus la descrierea unui mare număr de forme (aberații, varietăți, rase) din care foarte multe n-au drept la existență. Cînd ,,s-a hotărît” ca singura categorie intraspecifică să fie subspecia sau rasa geografică, un mare număr din vechile aberații și varietăți de apollo au devenit subspecii și aceasta de asemenea a contribuit la haosul care există în acest grup.
Este semnificativ în această privință faptul că înșiși parnassiologii nu sînt de acord între ei în ce privește validitatea subspecifică a multor rase.
Din Munții Carpați s-au descris pînă acum 13 rase. Zece din acestea sînt menționate de Bryk în monografia sa asupra parnassiine lor din 1935. Acestea sînt :
1.	Carpathietis Rbl. și Rogh. (1893) din Masivul Tatra.
2.	Candidus Vrty (1905) din munții înalți calcaroși.
3.	Cominius Frhst. (1921) din Munții Bukk (Ungaria).
4.	Liptauensis Peschke și Eisner (1932) din Masivul Liptau.
5.	Sztrecsnoensis Pax (1915) din defileul Strecno.
6.	Jaraensis Kertesz de pe valea rîului Jara (Apuseni).
7.	Artemidor Frhst. fără localitate.
8.	Transsylvanicus Schweitzer (1912) din Carpații răsăriteni (izvoarele Oltului, Borsec, Gheorghieni).
9.	Rosenius Frhst. (1923) din regiunea Suceava.
10.	Interversus Bryk (1915) din Carpații Albi (Moravia).
La aceste 10 rase, Issekutz (1952) mai adaugă încă alte 3 rase descrise de el recent.
1.	Nitriensis Issekutz (1952) din Munții Nitra.
2.	Rosnaviensis Issekutz (1952) de la Roznava.
3.	Ruthenicus Issekutz (1952) din Maramureș.
Ce trebuie să credem despre aceste 13 rase? Trei din ele (artemidor, ■cominius și sztrecsnoensis) sînt eliminate de însuși Issekutz. Despre sztrecsnoensis spune (1952) că este cel mult un „transitus” între interversus și liptauensis și așa de puțin se deosebește de interversus încît nu poate fi acceptată ca o rasă distinctă.
Dacă examinăm și celelalte „rase” constatăm că dreptul de rang subspecific ar trebui contestat și la altele. Așa de exemplu liptauensis nu este altceva decît un carpathicus mic, avînd în același timp și caractere de ■candidus.
Nici rasele lui Issekutz nu sînt mai bine individualizate.
Despre nitriensis însuși autorul spune că reprezintă un transitus x) către o altă rasă. Caracterul principal care l-a frapat pe Issekutz este culoarea clară a ȘȘ. Dar ȘȘ la apollo sînt foarte variabile și într-o populație se pot găsi exemplare clare și exemplare melanice.
P. apollo în R.P.R. în munții noștri această specie e destul de rară, în Carpații meridionali lipsește cu desărvîșire după cum relatează toți
x) Veri t y a răspîndit mult ,, sistemul” său de a denumi și exemplarele ,,transitus ad • • • Noi credem că nu este de loc indicat să considerăm ca rase exemplare ,,transitus”.
GENUL PARNASSIUS
97
cercetătorii care au explorat acest lanț de munți (Czekelius, D io-s z e g h y, K 6 n i g). Personal nu l-am găsit pe Bucegi unde am recoltat fluturi mai mulți ani de-a rîndul. în schimb din Carpații orientali a fost semnalat de mai multe ori de F r u h s t o r f e r, Schweitzer și alții. II o r m u z a c h i (1893) îl citează de pe Rarău unde este numeros; Czekelius (1917) îl semnalează de la Măgura (în Munții Rodnei); 0 a r a d j a (1895) de asemenea îl menționează din Rarău. Tot Czekelius (1897) îl semnalează și din Munții Bihor, iar K e r t e s z în 1912 descrie var. jaraensis Kertesz de pe valea rîului Jara (Apuseni).
în 1931 am văzut zburînd cîteva exemplare la Pietrele Doamnei pe Rarău; în 1933 am capturat 5 exemplare la Borsec, iar în 1950 și 1955 am capturat 4 exemplare la Cheile Bicazului. Mai recent M. P e i u a capturat 20 exemplare pe Rarău în locul numit „Muntele Aramei” între 25 iulie și 1 august .1959 (în litt.).
J. Mann în 1866, l-a semnalat de la Ciucurova (Dobrogea), dar nimeni nu l-a găsit ulterior. C ar a d j a, Hormuzachi și alții l-au menționat în lucrările lor, tratînd despre fauna lepidopterologică a Romî-niei ca existent în Dobrogea, însă ei nu fac decît să reproducă relatarea lui M a n n; ei nu afirmă nicăieri că au capturat apollo de la Ciucurova. Nu este exclusă dispariția speciei din Munții Dobrogei, fiind cunoscute și alte dispariții de specii cum personal am putut să mă conving.
Rasele din R.P.R. La noi în țară s-au descris 3 rase de apollo : transsylvanicus Schweitzer (1912), rosenius Frhst. (1923) și jaraensis Kertesz (1923).
1.	Transsylvanicus Schweitzer (pl. VIU) este o formă melanică cu culoarea fundamentală alb pur sau gălbui. Petele celulare sînt foarte largi: cea mediană este pătrată și nu rotundă, iar cea discală dreptunghiulară. La aripile posterioare petele marginale sînt bine marcate, iar cele submargi-nale se văd prin transparență. La $ petele negre sînt și mai mari, ceea ce a determinat pe Fruhstorfer să numească această formă „maurus" Zboară în Carpații răsăriteni; este forma ce se întîlnește la Borsec și Cheile Bicazului. A.’ Popesc u-G o r j (după o comunicare verbală) a capturat la 8.VII.1937, 5 și 2 ȘȘ la intrarea în Cheile Bicazului. Tot în colecția sa se găsesc 3 și 3ȘȘ capturate la Borsec de A. M ii 11 e r la 23.VII.1921.
2.	Rosenius Frhst. (pl. VIII, IX). Această rasă a fost descrisă de Fruhstorfer în 1923 din regiunea Suceava. Este mult asemănătoare cu transsylvanicus avînd de asemenea pete largi. Se întîlnește la Valea Corbu, Vatra-Dornei, Broșteni, Colibița. Exemplarele capturate de M. P e i u pe Rarău aparțin la această rasă. Ele au fost determinate drept var. transsylvanicus (in litt.). Dat fiind marea asemănare dintre rosenius și transsylvanicus această eroare este explicabilă.
3.	Jaraensis Kertesz (pl. IX) a fost descrisă de la Rechetău în Munții Apuseni în 1923. Această rasă se deosebește de transsylvanicus (după exemplarele din colecția mea) prin aceea că petele celulare sînt mai mici și rotunjite în loc de pătrate. Banda hialină marginală la aripile anterioare și banda neagră antemarginală ajung pînă la Cux (la 31), iar ocelii aripilor posterioare au numai cercul negru pupilat cu roșu, pe cînd
7 — c. 1930
98	PARTEA SISTEMATICA
la transsylvanicus pata roșie este ușor pupilată cu alb. Petele marginale și submarginale sînt abia vizibile. în col. A. Popesc u-Gorj se află 3 Și 1 ? de ia Rechetău, 3 .VII și 14.VII.1928/1929 (leg. O s t r o g o-viei).
Cele trei „rase” de apollo de la noi nu sînt nici ele bine definite și caracterele lor — variabile — se întîlnesc și la alte rase (pl. VIII și IX).
Calea pe care au mers F r u h s t o r f e r și B r y k e greșită. Din fericire ei nu au prea mulți adepțiși glasuri protestatare s-au ridicat și în alte țări1). Noi sperăm să revizuim pe alte baze rasele de Parnassius din țara noastră — în colaborare cu cercetătorii din țările vecine; pînă atunci contestăm validitatea lor subspecifică. Cu titlu provizoriu afirmăm că în țara noastră nu există decît o singură rasă de apollo.
!) Din numeroasele exemple de proteste împotriva excesului ..rasomaniștilor” citez următoarele rînduri ale prof. B e e r de la Borna (1952) : Printre Lepidoptere este genul Parnassius care prin aspectul său frumos, variabilitatca și ușurința de captură a unor specii a atras o mulțime de amatori și chiar s-a fondat și o revistă exclusivă „Parnassiana” unde s-au înregistrat și denumit cu un crescendo rossinian, rase, subrase, forme etc. fondate — afară de rare excepții —pc detalii pe cit de mărunte, pe atît de vagi ale uneia sau alteia dintre pete ; raportarea aspectului lor la acelea ale altor forme deja descrise este adesea făcută cu expresii ca ,,mai larg”, ,.mai puțin aprins”, .,mai hialin” și altele asemănătoare, bune numai să transforme într-o inextricabilă împletitură orice diagnoză și să nască bănuiala că, de multe ori, noile denumiri se fondau numai pc localități și chiar ascundeau scopuri comerciale”.
INDEXUL ALFABET]C
A
acco, Parnassius 80 a c e n i d e s 45 A c h i I I i (I e s I I A e h i v ii s 4 1 aut ins, Parnassius <80 adamastor, G ra pli iu in 11 aestiualis L 79
aethiops, Papilio 25
a<|ainedes, Graphium 16, 45
aijesilaus. Papilio 13
alexanor, Papilio 31
aliaska. Papilio machaon ssp. 56
alpherakyi, Parnassius apoilo ssp. 95 A in a r y s s n s I I ambra x, Papilio 1 <8 anchisiades, Papilio 19. 32 androeles, Papilio 11, 13 androifcus, Papilio I I antenor, Papilio 21 anthedon, Graphium 11 anthedon, Hypolimnas 26 antheus, Papilio 45 anlimachus, Papilio 11. 12. 17 apollinus, Archon 31 apollo, Doritis 90 apollo, Papilio 90
apollo, Parnassius 3, 6, 7, 8, 9, 16, 17,18, 19, 23, 24, 25, 32, 79, 80, 81, 89, 90,91, 92, 93, 94, 95, 96, 97, 98
apollo, Pieris 90
apolloniiis, Parnassius 32, 80
Archon 31, 77, 7<8
A r j| y r e u s 68
aristoloehiae, Papilio 69
A r m a n d ia 67
artemidor, Parnassius apollo ssp. 96
ascolius, Papilio 11, 13
asiatica, Papilio machaon ssp. 31, 56
aurivilliusi, Graphium 6
autumnalis f. 79
II
B a ioni a 9, 15, 31
BAKOXIINAE 29
baronis, Graphium pyPules ssp. 25
bedoci, Papilio 25
hianor, Papilio 45
bischoffi, Parnassius mnemosyne ssp. 88, 89
blumei, Papilio 11
BOMBYCOIDEA 29
bosniaskii, Doritites 26
hrassidas, Papilio 19
hrassicae, Papilio 58
brassicae, Pieris 9
brenieri, Parnassius 27. 80
brevicauda, Papilio 24
brevicornis, Baronia 31
britannicus, Papilio machaon ssp. 56
C
C alai d o s 44
CARADRININA 27
carpathicus, Parnassius apollo ssp. 96
100
INDEXUL ALFABETIC
cassandra, Zerynthia hypsipyle ssp. 74
C a t o e a 1 a 94
candidus, Parnassius apollo ssp. 96
eeres, Lycorea 25
cerisyi, Thais 74
cerisyi, Allaneastria 74
cerisy, Papilio 74
cerisy, Thais 74
cerisyi, Zerynthia 8, 31, 32, 74, 77
charltonius, Parnassius 32
cibiniensis, Parnassius mnemosyne ssp. 89
cominius, Parnassius apollo ssp. 96
congoanus, Papilio phorcas f. 45
correcta, vernalis f. 79
crataegi, Aporia 27
eresphontes, Papilio 24
cressida, Eurycus 18, 31
curius, Lampropiera 31
czekelii, Parnassius mnemosyne ssp. 88
I)
DANAIDAE 26, 27, 45
dardanus, Papilio 12, 18, 19, 21,22, 23, 24, 45
delphius, Parnassius 18, 32, 80
demodocus, Papilio 6, 19, 21,23, 24, 25,26, 45
demoleus, Papilio 19, 44
dioszeghyi, Parnassius mnemosyne ssp. 88, 89 distincta, Parnassius mm mosyne ssp. 88, 89 D o r i t i s 78
doson, Graphium 45
drenowsky, Parnassius mnemosyne ssp. 88
E
echerioides, Papilio 24
edusa, Colias 16
elongata, Iphiclides podalirius ssp. 64. C.6
epaphus, Parnassius 32, 80
E q u e s 44
eques, Papilio 46
erithonioides, Papilio 6
E’R Y C I N I D A E 27
E u e h 1 o c 27
Eugraphis 68
Euphoeades 44
europaeus, Podalirius 58
E u r y a d e s 31
E u r y c u s 31
eva, Lycorea 25
eueresti, Papilio machaon ssp. 56
eversmanni, Parnassius 32
evombarioides, Papilio antheus ssp. 25
F
teisthameli, Iphiclides 31
ferdinandi, Allaneastria cerisyi \ar. 74
ferdinandi, Allaneastria (Thais) cerisyi ssp. 74
ferdinandi, Thais cerisyi ssp. 74
ferdinandi, Zerynthia cerisyi ssp. 3,8, 9,15,
17, 32, 69, 74, 75, 76, 77
flammaeus, Papilio 58
FRENATA 27
G
gambrisius, Papilio 44
GEOMETROIDEA 28, 29
gigantea, Papilio machaon ssp. 56
giganteus, Papilio machaon ssp. 57
glaucus, Papilio 18, 24, 14
gorganus, Papilio machaon ssp. 56
G r a ph ium- 7, 9, 11, 14, 15, 16, 17, 21, 24, 25, 26, 27, 45, 46, 58, 63, 64, 65, 66
H
hansi, Parnassius phoebus ssp. 80
hardwickci, Parnassius 19, 32, 79
hartmanni, Parnassius mnemosyne ssp. 88
helios, Hypermnestra 27, 31
hermosanus, Papilio 45
H e r a c 1 i d e s 44
HESPERIANA 27
H E S P E K 11D A E 29
HESPERIIDES 28
HETERONEURA 27, 28, 41
hippocoon, Papilio dardanus f. $
HOMONEURA 27, 28, 41
hospiton, Papilio 31
hudsonianus, Papilio machaon ssp. 56
hungaricus, Parnassius mnemosyne ssp. 89
INDEXUL ALFABETIC
101
Hypermnestra 14, 31, 77, 78
hypermnestra, Papilio 69
hypermnestra, Zerynthia 69
hypsipyle, Papilio 69
hypsipyle, Thais 69
hypsipyle, Zerynthia 3, 6, 8, 9, 15, 17, 24, 31, 32, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 74, 75. 76. 77
l
idaeus, Papilio anchisiades ssp. 32
I 1 i a (1 e s 44
imperialis, Teinopalpus 25, 31
inalpina, Iphiclides podalirius ssp. 64
interversus, Parnassius apollo ssp. 96
Iphiclides 3, 5, 9, 11, 15, 16, 17, 18,21, 25, 26, 43, 44, 45, 46, 57, 58, 63, 64,65, 66
J
japonica, Liihdorfia 31
jaraensis, Parnassius apollo ssp. 96, 97
J a s o n i a d e s 44
JUGATA 27
K
K a i 1 a s i u s 31, 79, 80
kamtschadalus, Papilio machaon ssp. 56
K o r a m i u s 31, 79, 80
L
ladakensis, Papilio machaon ssp. 32, 56
Lamp r op ter a 31
LASIOCAMPODEA 27
leonidas, Graphiiim 16, 19, 24, 26, 45
LEPIDOPTERA 3, 28, n
lidderdalei, Armandia 25, 31
L i n g a m i u s 31, 79, 80
liptauensis, Parnassius apollo ssp. 96
lucifer, Iphiclides podalirius ab. 63
Luehdorfudi 26, 67
L ii d h o r f i a 31, 67
LYCAENIDA 27
LYCAENINA -
lycophron, Papilio 45
L y e o r e a 25
M
maackii, Papilio bianor ssp. 32
machaon, Ainaryssus 46
machaon, Jasoniades 46
machaon, Papilio 3, 5, 6, 7, 8,10, 11,13, 15, 19, 21, 23, 24, 25, 31, 32, 44, 46, 47, 48, 49,50, 51, 52, 53, 54, 56, 57, 58. 60, 61, 64, 66, 67
machaon. Pieris 46
mareellus, Graphium 13. 19
marcomanus, Parnassius a pol lu ssp. 95
maurus, Parnassius apollo ssp. 97
memnon, Papilio 11, 19. 44
M e n e 1 a i d e s 44
mnemosyne, Doritis 8.1
mnemosyne, Papilio 81
mnemosyne, Parnassis 81
mnemosyne, Parnassius 3, 6, 1. 8, 16, 18, 23. 24, 25, 27, 32. 79. 80, 81, 82, 83, 84, 85, 86, 87, 89, 90, 92, 93
N E O T R O P I I) A E 25
N e s t o r i d es 44
niavius, Amauris 26
nigricans, Parnassius mnemosyne ab. 89
n i o b o i d e s 45
nireus, Papilio 19, 21, 25, 44
nitriensis, Parnassius apollo ssp. 96
NOCTUODEA 27
NOCTUOIDEA 28
nomion, Parnassius 80, 95
nordmanni, Parnassius 7, 31
NOTODONTINA 27
X ¥ M P H A LI« A E 27
NYMPHALINA 27, 28
o
ophrinion, Parnassius mnemosyne ssp. 87
Orpheides 44
102
INDEXUL. ALFABETIC
P
palamedes, Papilio 24, 26
Papilio 3. 5, 6, 7, 8.9,11,14,15,16,17. 18, 19, 21, 24, 25. 26. 27, 31. .‘.2. 13, 44. 45, 46, 57, 60, 61, 65, 66. 68. 81
PAPILIONIDA 27, 2«
I» A P I I. I O N 1 « A E 3, 5, 6, 7.. 3. 13, 15, 22, 23, 20, 27, 28, 29. 30. 31, 41. 19, 55, 70, 73, 81
PAPILIONIDES 28, ii PAPILIONINA 27. 28
PAPIMONINAE 3, 6. 9, 15. 19. 21. 29,30. 41, 42, 43, 67, 78
PAPILIONODEA 27
PAPILIONO1DFA 3, 26, 27. 28. 29. 41
paris, Papilio 44
P A R X A S S 1 D A E 6. 77
Parnassidi 77
Parnassii 77, 78
P A R N A SS 11 D A E 29. 77
Parnassiidi 77
PARXASSHXAE 3, 9. 14. 15. Hi. 19. 21. 27, 29. 30, 42, 58. 77
P a r na ss is 78
P a r n a s s i u s 3, 5, 6, 7, 9, 10, 11, 1 3, 14, 15, 16, 17, 18, 25, 26, 30, 31, 32. 68. 70. 77, 78, 79, 80, 81, 98
pasinuntia, I.ijcorca cva f. 25
P a 1 h y s a 57
P a z a 1 a 57
Pharmacophagidi 30
philenor, Papilio 26
phoebus, Parnassius 7, 9, 15, 16, 31, 32, 80, 95
phorcas, Papilio 45
P I E R I D A E 27, 28
Pieris 68, 78
plagiatus, Papilio 6
PLEBE J II) A E 27
P o (1 a 1 i r i u s 57
podalirius, Graphium 58
podalirius, Iphiclides 3, 5, 6, 8. 9, 10, 11, 13, 19, 23, 24, 27, 29, 30, 32, 57, 58, 59, 60, 62, 64, 66
podalirius, Papilio 44, 57
podalyrius, Papilio 58
p.ilieenes, Graphium 19, 20, 21, 24, 45
polidamas. Papilio 15
polytes, Papilio 44
polyxena 5
polyxena, Papilio 69
polyxena, Pieris 69
polyxena, Thais 69
polyxena. Zerynlhia 69
P r i n c e p s 44
protenor, Papilio 45
P t e r o u r o u s 44
pumilus, Parnassius apollo ssp. 26
pylades, Graphium 21, 22. 24. 2G
PYRALIDODEA 27
puziloi, Liihdorfia 31
R
raddei, Papilio maacki f. 24
remus, Papilio 7
revcrtens (gen. iV-a) 55
rhadamanlus, Papilio 7
rhetenor, Papilio 13
RHOPALOCERA 28
rosnaviensis, Parnassius apollo ssp. 96 rosenius Parnassius apollo ssp. 96, 97 riunina, Zerynlhia 31
ruminiana, Thailis 26
ruthenicus. Parnassius ap(dl< ssp. 96
S
sarpedon. Graphium 16. 45, 46
S e r i c i n u s 31, 67
sibiricus, Parnassius apollo ssp. 95
simo. Parnassius 32, 80
sinon, Papilio 58
smintheus, Parnassius 16
SPHINGODEA 27
splujrus, Papilio machdon ssp. 55, 57
slubbendorfi, Parnassius 32
slyriacus, Parnassius 80
S Y X T O MIDI D A E 27
szlrecsnoensis, Parnassius apollo ssp. 96
T
T a c h y p l e r a 68
T a d u m i a 79, 80
telamon, Serieinus 31
INDEXUL T e i n o p a I p u s 9, 31 telcsilaus, Giaphium 13, 16. 15 tenedius, Parnassius 32. 80 Thaidi 67 ihaidina, Ainiandia 31 TIIAILNAE 67 T hăis 5, 68 (haiwanus, Papilio 45 T h e r i u s 77 T h o as 44 Ihoas, Papilio 44 lianschanicus. Parnassius 80 Iransylvanica, Parnassius mnemosyne ssp. 89 Iranssyluanicus, Parnassius apollo ssp. 89,96, 97, 98 hoilus, Papilio 24, 44 tu mus, Papilio 24, 4 1 (ynderaeus, Graphium 11, 12 l l R B I G 0 L I 1) A E 27	ALFABETIC	103 \ oalesiaca, Iphiclides podalirius ssp. 64 verlumnus, Graphium 45 wagneri, Parnassius mnemosyne ssp. 86. 88 X xuthus, Papilio 13, 32 Z zayrcus, Papilio 1 1 zahnoxis, Papilio 13, 25 zanclaeides (generația) 64, 66, zanclaeus (generația) 63, 64, 66, 67 Zerynthia 3, 5, 9, 10, 11, 15, 16, 17, 21, 26, 31, 67, 68 ZERYATHIAAAE 67 Zerynthudi 26, 67 ZERYXTIIIIXAE 3, 9, 19, 21, 29, 42,67, 77, 78
CUPRINSUL
Pag-
Indexul sistematic al speciilor din R.P.R» .	3
PARTEA GENERALĂ	5
Istoric ....	5
Morfologie externă ...	9
Reproducere și dezvoltare •.............................................. 19
Ecologie, biologie....................................................... 23
Paleontologie, filogenie, clasificare	.	26
Răspîndire geografică	30
Importanță economică	32
Bibliografic	33
PARTEA SISTEMATICĂ	41
Familia Papilionidae ....	41
Subfamilia Papilioninae Swainson......................................... 43
Genul Papilio L. .	44
Papilio machaon L.	46
Genul Iphiclides Hbn. .	57
Iphiclides podalirius L.	57
Subfamilia Zerynthiinae Kirby	67
Genul Zerynthia Ochs..................................................... 68
Zerynthia hypsipyle Schulzens	. .	69
Zerynthia cerisyi ferdinandi Sti chel	74
Subfamilia Parnassiinae Kirby	77
Genul Parnassius Latr. .	78
Parnassius mnemosyne L..	81
Parnassius apollo L. .	90
Indexul alfabetic	99
PLANȘA I
Papilio machaon L. 1, imago ; 2, 3, larva ; 4, crisalida (după R. S c h w a r z),
PLANȘA II
Iphiclides podalirius L. 1, imago; 2, larva; 3, crisalida (după R. S c h w a r z).
PLANȘA III
Zerynthia hypsipyle Schulzc 1, imago ; 2, imago 9; 3, larva; 4, crisalida (după R. S c h w a r z).
Parnassius mnemosyne L. 1, imago $; 2, imago
3, larva (după R. S c h w a r z).
PLANȘA V
Parnassius apollo L. 1, imago ; 2, imago $ ; 3, larva ; 4, crisalida (după R. S c li w a r z)
1, 2, 4, Parnassius mnemosyne wagneri Bryk $ — Cernica (în colecția autorului). 3, 5, Parnassius mnemosyne wagneri Bryk ^—Cernica (în colecția autorului), 6, Parnassius mnemosyne czekelii Bryk și Eisner $ — Aiud (în colecția autorului).
1, 2, 3, 4, Parnassius mnemosyne hartmanni Stndfs. $ (det. E i s n e r) (în colecția autorului). 5, Parnassius mnemosyne dioszeghyi Bryk ( = transsylvanica Schmidt) (după D i o-s z e g h y). 6, Parnassius mnemosyne hartmanni Stdfs. (det. E i s n e r) (în colecția autorului).
PLANȘA VIII
1, Parnassius apollo transsylvanicus Schweitzer — Gheorghieni (în colecția Muzeului Institutului Entomologie din Berlin). 2, Parnassius apollo transsylvanicus Schweitzer $ — Gheorghieni (în aceeași colecție). 3, Parnassius apollo transsylvanicus Schweitzer $ — Cheile Bicazului (în colecția autorului). 4. Parnassius apollo transsylvanicus Schweitzer $ — Cheile Bicazului (în colecția autorului. 5, Parnassius apollo rosenius Frhst. — Muntele Aramei (Rarău) leg. Peiu (în colecția autorului). 6, Parnassius apollo rosenius Frhst. 9 — ac< eași localitate și colecție.
PLANȘA IX
1, 2, Parnassius apollo jaraensis Kertesz $ (după G z e k e 1 i u s). 3, Parnassius apollo rubidus Frhst. Tirol (în colecția autorului). 4, Parnassius apollo valdieriensis Vrty — Gor-maiore (Alpii Graici) (în colecția autorului). 5, Parnassius apollo rosenius Frhst. $ — Muntele Aramei (în colecția P e i u). 6, Parnassius apollo rosenius Frhst. $ (aceeași localitate și colecție).
Redactor responsabil: Ecaterina Stoenescu Tehnoredactor: Elena Preda
Dat la cules 24.04.1961. Bun de tipar 2.09.1961. Apărut 1961. Tiraj 900 ex. broșate. Hîrtie velină de 80 gIm* 700* 1000[16. (’oli editoriale 8,57. Coli de tipar 6,75. Planșe tipo. 7. A 01024/1961. C.Z. pentru bibliotecile mari 591.9(498)1021) =59 T.C.Z. pentru bibliotecile mici 59 (R)
întreprinderea Poligrafică nr. 2. Str. Brezoianu nr. 23 București, R.P.R., comanda nr. 1930.
Din
FAUNA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE
au apărut:
ÎNDRUMĂTOR, partea I, Protozoare (Viermi) Arthropoda, 1951, 254 p. 4- erata, legat p., 6 lei (epuizat).
voi. L, PROTOZOA ; fasc. 1, A. Murgoci, Hypennastigina, 1951,36 p., broșat, 2,50 lei; fasc. 2, losif Lepși, Euamoebidea, 1960, 435 p., legat 29,70.
voi. II, PLATHELMINTHES ; fasc. 1, Elena Roman-Chiriac, clasa Monogenoidea, 1960, 149 p., broșat, 6,40 lei.
TROCIIELMINTHES, fasc. 2, L. Rudeseu, Rotatoria, 1960, 1195 p., legat-i-anvelopă, 75 lei. NEMATgDA, fasc. 3, I). Coman, Mermithidae, 1960, 64 p., broșat 2,70 lei.
Voi. III, MOLLUSCA; fasc. 1, Alexandru V. Grossu, Gastropoda pulmonata, 1955, 519 p., legat 13,65 iei; fasc. 2, Alexandru V. Grossu, Gastropoda prosobranchia și opislhobranchia, 1956, 222 p., legat 4- anvelopă, 9,80 lei.
voi. IV, CRUSTACEA; fasc. 1, M. Băeescu, Cumacea, 1951, 95 p., broșat 2,50 lei; fasc. 2, N. Botnariuc șiTr. Orghidan, Phyllopoda, 1953,100 p. broșat, 3,50 lei; fasc. 3, M. Băces-cu, Mysidacea, 1954, 128 p. + pl. 1, broșat, 4,75 lei; fasc. 4, S. Cărăușu, E. Dobrcanu și C. Manolache, Amphipoda (Forme salmastre de apă dulce), 1955, 410 p., 12,75 lei; fasc. 5, L. Boloșăneanu, Bathynellacea, 1959, 37 p. 4- erata, broșat, 1,50;
voi. V. ARACHNIDA; fasc. 1, Z. Feider, Acarina, Trombidoidea, 1955, 188 p., broșat, 6,20 lei ;
Voi. VII, INSECTA (I); fasc. 1, M. A. lonescu, Protura, 1951, 38 p., broșat, 2,50 lei; fasc. 2, M. A. lonescu, Diplura, 1955, 51 p., broșat 1,85 lei ; fasc. 3, G. Bogocseu, Ephemeropteru, 190 p. + erata, legat p. + anvelopa, 20 e ; fasc. 4, Wilhelm. K. Knechtel și Andrei Popoviei-Bîznoșeanu, Orthoptcra (ordinele : Saltatoria, Dermaptera, Rlattodea, Mantodea), 1959, 337 p., legat p. 4- anvelopa, 25,40 lei ;
Voi. VIII; INSECTA (II); fasc. 1, W. Knechtel, Thysanopieră, 1951, 263 p., broșat, 6 lei ; fasc. 2, M. A. lonescu, Isoptera, 1951, 24 p., broșat, 2,50 lei;
Voi. VIII, fasc. 1 a primit Premiul de stat clasa III pe 1952.
voi. IX, INSECTA (III); fasc. 1, W. K. Knechtel, Hymenoptera (Subfamilia Apinae) 1955, 114 p., broșat, 3,90 lei; fasc. 2, Mihail A. lonescu, Gynipinae, 1957, 248 p. 4- erata, legat p. + anvelopă, 22,50 lei; fasc. 3, Victoria G. luga, Hymenoptera, Apoidea (Fam. Apidae) subfam. Anthophorinae, 1958, 271 p., legat p. 4- anvelopă, 24 lei; fasc. 4, Mihai I. Constantineanu, Fam. Ichncumonidae, subfam. Icheiimoninae, tribul Ichneumoninae Stenopneusticae, 1959, 1 248 p. 4- erata, legat, 68,50 lei.
Voi. X, INSECTA (IV); Coleoptera ; fasc. 1, S. Panin, Fam. Cicindclidae, 1952, 56 p. 4- 4 pl. broșat 2,50 lei; fasc. 2 (Coleoptera') S. Panin, Fam. Carabidae (gen. Cyrchrus Rocschke și gen. Carabus Linne) (1955), 150 p. 4- 19 planșe, broșat 6,75 lei; fasc. 3, S. Panin, Fam. Scarabaeidae (subfam. 11 Melolonthinae și 12 Rutelinae), 1955. 124, p. 4- 14 pl., broșat, 5,30 lei; fasc. 4, S. Panin, Fam. Scarabaeidae (subfam. I Coprinae, II Geoirupinae, III Aphodiinae, IV Aeginalinae, V Hybosorinae, VI Odhodaeinae, VII Orphininae, VIII Troginae, IX Glaphirinae, X Sericinae, XIII Hoplinae, XIV Dynastinae, XV Val-ginae, XVI Trichiinae și XVII Cetoniinae), 1957, 316 p. 4- 36 pl. legat p. 4- anvelopă, 25 lei;
voi. XI, INSECTA (V); fasc. 1, A. Popescu-Gorj, E. Nieulescu și Ai. Alcx5nsch?, Lepidoptera (Fam. Aegeriidae), 1958, 199 p. 4- 5 pl., legat p. 4- anvelopă, 22 lei; fasc. 2, Gh. Dinu-lescu, Diptera (Fam. Tabanidae), 1958, 279 p. 4- erata, legat p. 4- anvelopă, 23,50 lei ; fasc. 3. Petru Șustcr, Diptera (Syrphidae) 1959, 287 p., legat p. 4-anvelopă, 22 lei; fasc. 4, Gh. Dinulescu, Diptera (fam. Oestridae), 168 p.
voi. XIV, AMPHIBIA; fasc. 1, 1960, 288 p., legat p. 4- anvelopă, 23,90 lei.
'T 1
V -