ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE FAUNA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE INSECTA VOLUMUL XI FASCICULA 6 | LEPIDOPTERA 3 FAM. PIERIDAE (FLUTURI) DE ; EUGEN V. NICULESCU EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMÎNE 19 6 3 COMITETUL DE REDACȚIE N. B0TNAR1UC, redactor responsabil; acad. W. KNECHTEL ; M. A. IONESCU, membru corespondent al Academiei R.P.R.; VAL. PUȘCARIU; V. RADU, membru corespondent al Academiei R.P.R. INDEXUL SISTEMATIC AL SPECIILOR DIN R.P.R. Ordinul LEPIDOPTER A Superfamilia PAPILIONOIDEA Familia PIERIDAE Duponchel 1844 I. Subfamilia DISMORPHIINAE Talbot 1932 Pag, l. Genul Leptidea Billberg 1820 .......................... 61 Leptidea morsei major Grund 1905 .............. 63 Leptidea sinapis Linne 1758 ............... . 65 TL Subfamilia PIERINAE Swainson 1840 1. Tribul EUCULOINI Klots 1930 2, Genul A n t ho c a r I s Boisduval 1833 73 Anlhoearis cardamines Linne 1758 74 3. Genul Euehloe Hiibner 1823 ... 81 Euchloe ausonia Hiibner 1804 82 2. Tribul PIERINI Godman et Salvin 1889 4. Genul Aporia Htibner 1823 ,88 Aporia crataegi Linne 1758 ..... .89 5. Genul Pontia Fabricius 1807 . . ... 100 Pontia daplidiee Linne 1758 . . . . , 101 6. Genul Pieris Schrank 1801 . . .......... 107 1. Pieris napi Linne 1758 .............................. 111 2. Pieris erijane Geyer-HObncr 1827 ... ................. 120 3. Pieris mannii Maycr 1851 ...... .......... 122 4. Pieris rapae Linnă 1758 ............................... 128 5. Pieris brassicae Linnd 1758 ......... ................ 138 3. Tribul COLIADINI Van Son 1949 Pag, 7. Genul Coli as Fabricius 1807 . . 149 1. Colias erate Esper 1803 .... 154 2. Colias myrmidone Esper 1780 . 157 3. Colias hyale Linne 1758 . . 160 4. Colias palaeno Linnă 1761 . , < 167 5. Colias croeeus Fourc 1785 . . 171 6. Colias chrysolheme Esper 1780 . 180 4. Tribul GONEPTERYGW1 Vrty. corr. Niculescu 8. Ginul Gonepcteryx Lcach 1815 . 184 Gonepteryx rhamni Linn£ 1758 185 PARTEA GENERALĂ ISTORIC Fluturii din această familie au fost menționați în diverse lucrări Încă de pe vremea lui E 6 aumur, dar abia în 1758 apar numirile lor științifice în opera lui L i n n 6. Acest naturalist descrie în opera sa Sys-tema Nalurae din ediția a X-a și următoarele, numeroase specii de Pieridae din care menționăm: brassicae, cardamines, cleopatra, crataegi, daplidice, helice, hyale, napi, palaeno, rapae, rhamni etc. Toate aceste specii, azi repartizate în diferite genuri, făceau atunci parte din genul Papilio L... Ulterior ele au fost transferate în alte genuri noi, stabilite treptat de lepidopterologi. Pînă la sfîrșitul secolului al XVIII-lea Crame r, Fabricius, Esper și alții, au mai descris și ei numeroase specii noi, aparținînd tot genului Papilio. Astfel între anii 1775 și 1782, Cramei* descrie numeroase Pieridae ca : Belenois creona, Catopsilia cr ocale, Eurema brigitta, Phoebis statira etc. F a b r i -c i u s descrie și el numeroase specii noi pentru știință, majoritatea din Africa. Esper a descris pe Colias erate, C. crysotheme, C. myrmidone, 0. phicomone, C. aurora, Euchloe belemia, Synchloe callidice, Zegris euphcme etc. Începînd din prima decadă a secolului al XlX-lea, din genul Papilio numeroase specii au fost transferate în genuri noi. Astfel, S c h r a n k (1801) a creat genul Pieris unde au fost repartizate speci le brassicae, rapae și napi. în 1807 Fabricius a croat genul Colias unde au trecut speciile electo, hyale și palaeno, iar în genul Pont ia F. a fost repartizată specia daplidice. în 1815 speciile rhamni și cleopatra au fost repartizate în genul Conepteryx creat de L e a c h ; acest autor a descris și cîteva •pecii noi. între 1807 și 1823 H ii b n e r a descris un mare număr de 6 PARTEA GENERALA genuri noi, majoritatea fiind valabile și azi, fie ca genuri, fie ca subgenuri, cum sînt: Aporia, Appias, B Unois, Catopsilia, EucJdoe, Ltptosia, Nan-cipium, Synchloe, Zerene etc. De asemenea a descris și multe specii noi ca : Euchloe ausonia, E. tagis, Gonepteryx deobule, PontieuMoia chloridice etc. în 1819 G o d a r t a descris pe Colias philodice, Golotis phisadia, Dixeia doxo și Pinacopteryx eriphia, iar în 1820 Billberg a creat genul Leptidea unde a fost repartizată specia sinapis L. în 1828 Geyer-Hiibnor descriu specia Pieris ergane iar în 1830 și anii următori B o i s du val îmbogățește repertoriul faunei mondiale cu un maro număr de genuri și specii noi pentru știință ca: Anthocaris damone, Colias eurytheme, C. nastes, Colotis antevippe, Meta-poria nabellica, Nathalis iole, Nepheronia buquetii etc. Majoritatea speciilor descrise de Boisduval sînt valabile și azi. Totuși pentru unele din ele, el a fost indus în oroare de desenul și coloritul diferit și le-a considerat specii distincte, cînd în realitate acestea nu au rang specific. Astfel, de exemplu, P. charina Bsdv. (1836) nu esto altceva decît o subspecie de Dixeia doxo Godt. (1819); Pieris orbona Bsdv. (1833) esto forma $ orbona Bsdv. a speciei Appias epaphia Cr. (1779), iar P. malatha Bsdv. (1833) este forma Ș malatha Bsdv. a aceleeași specii. în aceeași perioadă au mai descris lepidoptere Donzel, Dou-bleday, K 1 u g, S w ai n s o n etc. iar D al m an, F r e y e r, Oken și Stephens au creat genuri sau specii noi, pentru forme deja cunoscute, care au trecut în sinonimie. în 1844 D up onc bel creoază termenul de Pieridae, desemnînd o grupare mai mare — familia. Doi ani mai tîrziu Doubleday și Wostwood au publicat lucrarea Genera of Diurnal Lepidoptera în care apare prima încercare de clasificație a familiei Pieridae. în a doua jumătate a secolului al XlX-lea se continuă cu descrierea de specii și genuri noi, cu scopul de a se inventaria fauna lepidoptero-logică din lumea întreagă. Pînă la finele secolului se descriu aproape toate speciile cunoscute azi. Lepidopterele palearctice au fost cercetate de următorii lepidop-terologi: Alpheraky, Eversmann, Grum-Grjimailo, M6n6tries și Oberthiir. Tot la cercetarea faunei palearctice, ca și a celei ethiopiere, au mai adus contribuții următorii lepidoptorologi: Aurivillius, Bang-Haas, Bremer, Butler, Erschoff, Felder, Grandidier, Herrich-Schăffer, Lederer, Mabille, Moore, Saalmiiller, Staudinger, Talbot, T r i m e n, W a 11 e n gr e n etc. ISTORIC în această perioadă sistematicienii acordau mai multă atenție habitusului, caracterele structurale fiind neglijate. Uneori erau cercetate doar norvațiunea, palpii și antenele; armătura genitală era însă complet ignorată. De-abia la finele secolului studiul ei (de exemplu în lucrările lui Talbot) începe să devină o preocupare tot mai frecventă, însă mulți lepidopterologi preferă să rămînă la vechea metodă a examinării habitusului în exclusivitate. De aceea ei au comis erori sistematice, rectificate mai tîrziu de urmașii lor. Dintre numeroșii lepidopterologi care au mers pe această cale greșită amintesc pe B u 11 e r care numai în genul Colotis a descris (pentru Africa de Sud) 29 specii noi. După G. Van Son (1949) acestea nu sînt specii distincte și nici măcar subspecii, ci pur și simplu forme climatice sau sezoniere a diferitelor specii do Colotis, care se disting între ele numai prin habitus. Unele specii ale genului Colotis sînt polimorfe, reprezentate prin 1—2 forme do ăă Și mai multe forme de $$ diferite prin habitus și caro în mod greșit au fost descrise de B u 11 e r ca specii distincte. Pe măsură ce numărul speciilor și genurilor creștea, se simțea tot mai mult nevoia unei clasificații. Lepidopterologii încep să stabilească subgrupe în interiorul familiei, să întrevadă legăturile filogenetice dintre acestea și să elaboreze o clasificație pe baza nervațiunii și a altor caractere morfologice. în secolul al XX-lea se continuă cu inventarierea faunei, dar lucrările din această perioadă se deosebesc fundamental de ,,listele” pur sistematice ale secolului trecut. Metodele de investigație moderne — între care un loc însemnat îl ocupă studiul genitaliei — au permis elaborarea unei sistematici raționale datorită numeroaselor revizuiri de genuri și subfamilii întregi. în 1905—1907 B i n g h a m prezintă pieridele din India britanică în cele două volume publicate atunci. în 1907—1913 apar pieridele în opera lui Seitz, familia fiind redactată deAurivillius, Fruhstorfer, Jordan, E o b e r și alții în diferite ,,Faune” de pe glob. Deși sistematica lasă de dorit în opera lui Seitz totuși această monumentală operă constitu’e un vădit progres, cuprinzînd toate speciile cunoscute la acea vreme. Se prezintă și variația geografică a speciilor, deși concepția despre specia politipică nu era încă consolidată. în opera lui S e i t z fauna africană a fost prezentată de A u r i -villius, a cărei redactare este o repetare a unei lucrări mai vechi (Rho-palocera Aethiopica din 1898). Autorul nu ține seamă nici în 1910 de genurile nou create, ci folosește genurile „mari” din trecut. G. Van B PARTEA GENERALA Son (1949) consideră lucrarea lui Aurivillius „ca o carte bună pentru colecționari”. Tot în acea vreme V e r i t y publică Rhopalocera palaearctica (1905—1911) unde autorul împarte familia Pieridae direct în genuri. în 1932 T a 1 b o t publică un catalog al pieridelor, unde sînt prezentate toate speciile de pe glob. Tot în acel an K1 o t s prezintă o excelentă lucrare de revizuire a pieridelor pe baza armăturii genitale. Despre această lucrare G. Van So n (1949) spune că „un studiu comparativ al armăturii genitale în întreaga familie procură mijloace suplimentare și importante de clasificație a grupului ca un tot și aruncă o importantă lumină asupra relațiilor filogenotico dintre genuri, triburi și subfamilii”. în 1937 T a 1 b o t publică monografia genului Delias, iar în 1939 prezintă familia Papilionidae și Pieridae din Fauna India britanică. Folosind datele procurate de armătura genitală, T a 1 b o t revizuiește „spe-eiile” lui B u 11 e r reducînd mult numărul acestora. în 1947 V e r i t y publică voi. III din marea sa operă Le Farfalle diurne d'Italia, volum în care pieridele ocupă 207 pagini. Această lucrare cuprinde un bogat material informativ referitor la morfologia, biologia, filogenia și sistematica pieridelor italiene, cu numeroase planșe colorate, foarte reușite. O lucrare de o mare valoare științifică este aceea a lui Van Son (1949) ce se referă la pieridele din Africa de Sud. Autorul prezintă un valoros ansamblu de date morfologice, biologice și sistematice a pieridelor din Africa de Sud, cu desene reușite de armături genitale, nervațiune, palpi, antene și un mare număr de planșe în negru. Date referitoare la pieridele din Australia și Noua Guinee se găsesc în lucrarea lui B a r r e 11 (1951) iar asupra celor din America în lucrările lui Klots (1951), Clark (1951) și Ford (1957). în 1956, G. B e r n a r d i publică în interesanta sa teză de doctorat o revizuire a pierinelor din fauna malgașă pe baza armăturii genitale și a altor caractere morfologice, biologice și zoog>ografice. Ulterior B orna r d i a publicat un mare număr de lucrări asupra pieridelor africane referitoare la morfologia, sistematica și zoogeografia diferitelor genuri. Cu pieridele africane s-a ocupat și B e r g e r în numeroase lucrări, din care una (1940) trateiză și genul Colias. De asemenea Berger a publicat mai multe lucrări asupra speciilor palearctice de Colias. în afară de V e r i t y și Bernardi pieridele europene au fost cercetate sub diferite aspecte de numeroși lepidopterologi. Problema speciei și variația geografică la Pieris napi bryoniae a fost cercetată de M ii 11 e r ISTORIC 9 și K autz (1939), Verity (1952), J. Moucha (1956), Z. Lor-kovic (1955), E. Niculescu (1959) etc. J. Moucha (1953 a) s-a ocupat și cu variația geografică la Leptidea morsei în Republica Socialistă Cehoslovacă și cu repartiția pieridelor (1960) în această țară. Problema speciei la Colias australis a făcut obiectul unor cercetări din partea lui Berger și Fontaine (1947), B. C. Warren (1950), S. Kiriacoff (1957), H. Beuret (1951), S. T o 11 (1956), R. B r e t s c h n e i d e r (1959), E. Reissinger (1960). Morfologia pieridelor a făcut obiectul unui mare număr de lucrări. Ouăle acestor fluturi au fost observate încă de pe vremea lui B e a u m u r. Acest savant a dat desene reușite și o descriere corectă la oul de Pieris brassicae L. Mult mai tîrziu au fost cercetate în detaliu și cu mijloace moderne. S c u d d e r (1889) a dat chiar și o clasificație a pieridelor pe baza caracterelor morfologice ale ouălor, larvelor și crisalidelor. Chapmann (1895—1896) s-a ocupat cu studiul ouălor și crisalidelor pieridelor în scopuri sistematice. Frionnet (1904) a descris și el ouăle, ca și larvele multor pieride, dar lucrarea sa este o operă de compilare, caro pe lîngă date exacte conține și erori. T o n g e (1908) figurează și descrie, sumar dar corect, ouăle unor pieride. P o y r o n (1909) a publicat o lucrare voluminoasă asupra morfologiei ouălor fluturilor scandinavi. Un mare număr de observații privind form^ și culoarea ouălor și a pontelor în ansamblu, privind pieridele din sudul Chinei, a făcut Meii (1940). L. S a r 1 e t a publicat un remarcabil studiu asupra ouălor de Rhopalocere, unde descrie detaliat ouăle a 13 specii de Pieridae din fauna belgiană. Rectificînd numeroase erori din lucrările anterioare, 8 ar 1 et completează datele existente cu observațiile sale personale, reușind să redacteze o lucrare valoroasă completată cu o cheie de determinare a speciilor după ouă și un lexic foarte util tuturor cercetătorilor din acest domeniu. Doring (1955) a publicat un studiu voluminos asupra ouălor de lepidoptere, menționînd 9 specii de Pieridae^ pe care le figurează nu numai în vedere de ansamblu, ci și cu detalii din zona micropilară, în desene reușite. Această lucrare completează în mod fericit lucrarea lui 8 a r 1 e t. Larvele și crisalidele au fost descrise de numeroși cercetători fără însă a se intra în detalii de structură. Studiile asupra adultului sînt mult mai numeroase și privesc morfologia, ecologia, biologia, sistematica și zoogeografia. Lucrările de sistematică au fost prezentate mai sus ; în celelalte domenii s-au ilustrat următorii lepidopterologi: 10 PARTEA GENERALA Palpii au fost cercetați de R e u t e r (1896), antenele de C h a p -mann și Jordan (1898); primul din aceștia a examinat și morfologia scheletului. Cu desenul aripilor s-au ocupat Herrich-Schăffer (1843 --1846), E i m e r (1889—1897), Dixey (1890—1894). Acesta din urmă a stabilit relații filogenetice în cadrul familiei pe baza desenului (1896) și a distribuției geografice a pieridelor. Au mai adus contribuții în acest domeniu: Rothschild și Jordan (1898), Schroder (1903), Spuler (1908), Rebel (1910), Verity (1911 și 1947), Kuznețov (1913), Șvanvici (1956) etc. Desenul crisalidelor și importanța sa filogenetică. a preocupat pe J. Bem m elen (1913). Coloritul aripilor a făcut obiectul unei voluminoase lucrări a lui P i e p e r s (1898). Nervațiunea aripilor a fost cercetată de mulți lepidopterologi deoarece era utilizată în scopuri sistematice. C o m s t o c k a studiat între 1887—1902 nervațiunea, ca și scheletul capului. Dixey (1894), Dyar, Grote (1898 și 1900), Spuler (1892), M e y r i c h (1895), E n d e r -le in (1902), Headlee (1907), Kuznețov (1913, 1915, 1925), Van Son (1949), Bernardi (1956) și alții au adus contribuții însemnate din acest punct de vedere. Muller (1877) și mai tîrzin Spuler (1892) s-au ocupat cu nervațiunea la crisalide. Scheletul corpului a fost minuțios cercetat de Chapmann și de Jordan (1902), care a introdus numeroși termeni morfologici noi. Armătura genitală a fost cercetată la un mare număr de pieride. Unii lepidopterologi s-au ocupat numai cu una sau cîteva specii izolate ca Rebel (1907), Schawerda (1907), Fruhstorfer (1909), W. Petersen (19C0), Spuler (1910), Lorcovic (1927—1930), Berger (1940), Niculescu (1959), Beuret (1951), S. Toii (1956), W a r r e n (1950) etc. Alții au prezentat un studiu de ansamblu asupra unui gen, a unei subfamilii sau a familiei întregi ca N. I a. Kuznețov (1925), Klots (1932), Talbot (1939), Verity (1947), Van Son (1949), Bernardi (1956) etc. S-au descris și armături genitale la gynandromorfi de către Bethune-Baker (1891), N. Ia. Kuznețov (1916) și alții. Indivizi gynandromorfi a mai descris Schultze (1903) la Colias și Gonepteryx. în fine în domeniul zoogeografiei pieridelor s-a remarcat N. Ia. Kuznețov care a publicat un interesant studiu în 1930. ISTORIC 11 ISTORICUL CERCETĂRILOR ÎN R.P.R. în țara noastră pieridele n-au făcut obiectul unor cercetări speciale nici clin punct de vedere morfologic sau biologic, nici sistematic sau zoo-geografic. Toți lepidopterologii romîni sau străini care au colectat lepidoptere, au capturat și pieride pe care le-au semnalat în listele publicate. Astfel, Mann (1866) a publicat pentru prima oară cîteva pieride din Dobrogea semnalînd de la Tulcea și Telița pe Antocharis beția L., Colias chrysotheme Esp. și Colias myrmidone Esp. Mai tîrziu P a w 1 i t -schek (1892), Cosmovici (1892), Hormuzachi (1893, 1897—1899), Car adj a (1895) și alții menționează în lucrările lor diverse pieride existente la noi în țară. în 1897 C z e k e 1 iu s semnalează pe bryoniae de pe muntele Cibin (capturat încă din 1891) și diferite specii de Colias (C. hyale L., C. chrysotheme Esp. și C. myrmidone Esp.) din Transilvania, iar în 1902 Hor-m u z a c h i semnalează prezența speciei Colias palaeno L. din Bucovina și Moldova. Unii autori de mai tîrziu n-au făcut decît să repete semnalările autorilor precedenți, adăugind diverse observații noi pentru țară. Variația geografică nu a fost urmărită de nimeni, lepidopterologii noștri examinau numai „specia” și „aberațiile” speciei. Cu biologia pieri-delor s-a ocupat numai F r. K 6 n i g care a publicat o parte din cercetările sale (1959) iar o parte din ele sînt incluse în prezenta lucrare. Cu morfologia pieridelor s-a ocupat numai autorul acestei lucrări din 1949 și pînă în prezent. S-a examinat armătura genitală la toate pieridele noastre, iar solzii, ca și exoscheletul, numai la unele specii. O deosebită atenție s-a dat studiului variației geografice și sezoniere a pieridelor fiind călăuzit de concepția speciei politipice; astfel s-au semnalat pentru prima oară 6 subspecii și 18 generații noi pentru R.P.R. De asemenea s-a introdus un termen nou pentru știință — Gonepterygini, propus pentru a înlocui pe acel de Gonepterygidi Vrty. a cărui terminație nu este conformă cu regulile internaționale de nomenclatură. în fine, culturile de larve făcute au permis precizarea numărului de generații la unele specii. în afară de lepidopterologii menționați mai sus, au mai studiat pieridele în țara noaatră șiL. Cosmovici (Iași), H. Rebel (Banat și Orșova), F 1 e c k (Azuga), A i g n e r— A b a f i, de J o a n n i s, Pax, Montandon, Salay și mai recent A1 e x i n e s c h i (Tecuci și Iași), K 6 n i g (Banat) și A. Popescu-Gorj (București, Sinaia și Dobrogea). 12 PARTEA GENERALA în entomologia aplicată au adus contribuții, G. Fințescu, C. M a n o 1 a c h e, Gr. E 1 i e s c u și alții caro au stabilit răspîndirea în R.P.R. a speciilor dăunătoare arătînd daunele provocate și mijloacele de combatere. MORFOLOGIE EXTERNĂ CAPUL Capul (fig. 1) este mare, sferic, păros. Fruntea este puțin convexă la toate speciile exceptînd genurile Leptidea și Anthocaris unde scleritul fronto-clypeal este foarte proeminent. Verboxul esto bine separat do frunte printr-o sutură foarte proeminentă la Anthocaris și Gonepteryx ; în mijlocul său se află o ridicătură transversală. Clypous este de regulă bine individualizat și este separat de frunte printr-o sutură, Pilifer i sînt mici, uneori cu totul reduși sau absenți la genul american Dlsmorphia sau la Pseudo-pontia din Africa. Procesele genale în regiunea vertex și occiput se lărgesc mult, mai ales la Leptidea unde sutura latero-facială este foarte aproape de marginea ochilor și paralelă cu ei, reducînd mult suprafața paraoculară. Antenele (fig. 2, 3) au formă și lungime diferită. La triburile Coliadini, Gonepleryg'-ni și genul Leptidea ele sînt scurte, pe cînd la genul sud-american Leptophobia ele sînt foarte lungi. Din tribul Pier ini colo mai lungi antene le găsim la genul Pontia] la celelalte genuri sînt mai scurte ca la Pontia, dar mai lungi ca la Coliadini și Gonepteryglni. Baza antenelor este lipsită do smocul de perișori. Funiculul lor do obicei este subțire, dar la Coliadini și mai ales la Gonepterygini funiculul este mai gros ca la celelalte triburi. Măciuca poate fi îngroșată treptat (antene clavate) ca la Coliadini (fig. 12) și Gonepterygini, sau brusc umflată (antene capi-tate) ca la Pierim, Euchloini și Dlsmorphiinae (fig. 2). La Aporia măciuca este mai puțin capitată ca la alte Pierini și se apropie de antenele clavate ale coliadinilor. Printre pieridele noastre, antenele cu caracter clavat cel mai pronunțat le găsim la Gonepteryx rhamni L. iar acele cu caracter capitat mai proeminent le întîlnim la Pontia daplidice L. (fig. 3). Măciuca este dispusă în prelungirea funicululuî, fără să formozo un unghi sau vreun cîrlig la vîrf; măciuca nu este deci înclinată ca la unele specii din alte familii (de exemplu Papilionidae). Aceasta se datoreșto faptului că lungimea articolelor este aceeași atît pe partea dorsală cît și ventrală. Extremitatea distală a măciucii este do obicei rotunjită sau truncată p rar ea este ascuțită ca la Leptosia alcesta Stoll. din Africa (fig. 2). MORFOLOGIE EXTERNA 13 Antenele sînt acoperite cu fosete olfactive, peri senzitivi și solzi. Fosetele olfactive se găsesc pe fiecare articol. La Aporia crataegi există cîte una pe linia mediană a fiecărui articol, pe cînd la celelalte pieride Fig. 1. — Cap de Pieris brassicae. a, antene; fr, frânte; cl, clypeus ; i, Jabrum ; e, epifaringe ; p, pili feri; g, genae : p.L, palpi labiali; p.m., palpi maxilari; ir, trompă ; s, stipes; Ib, labium; c, piesă latero-cervicală (după P(urtschellers), se găsesc cîte trei pe fiecare articol (una mediană și două laterale). La Leptidea sinapis cele trei fosete sînt contopite între ele. Pesetele sînt rotunde, eliptice etc. 14 PARTEA GENERALĂ Perii senzitivi sînt dispuși de obicei în două perechi: una pe margini — la mijlocul articolului — și a doua mai sus și mai aproape de l'nia mediană. Solzii sînt dispuși în mod foarte variat dar de obicei se găsesc mai ales pe toată partea dorsală pînă la ultimul articol al măciucii. Pe fiecare segment antenal se mai găsesc 1 —3 sulei Fig. 2. — Palpi, antene si nervațiune la Pieridae. 1, 2, 3, palp, extremi lalea dis-tală a antenei și nervatiunea la Pontia helice; 4, extremitatea dislală a antenei la Leptosia alcesia. Sc, subcostală ; R^ Rb, radi ale ; mediane; Cu^— Cu* cubitale; At — A* anale; /îs, radiată; Ps, pinten precostal (după Van Son). Tlg. 3. — Pontia daplidice. a, antene; pd, pată discală; ap, apex; m, pete marginale; s, m, pete submarginale (Original). MORFOLOGIE EXTERNA 15 (șanțuri). Culoarea antenelor de asemenea variază. De exemplu la Aporia orataegi sînt în întregime negre, exceptînd vîrful ușor alb-gălbui; la genul Pieris ele sînt negricioase și inelate cu alb. La Leptidea sinapis inelația este mai clară, la genul Colias sînt mai mult sau mai puțin brun-roșcate, iar la Gonepteryx rhamni brun închis. Palpii labialila Pierini sînt porrecți, ceva mai înalți decît capul, cu articolul bazai mai lung ca celelalte, încovoiat în jumătatea sa proximală (fig. 1 și 2). La Anthocaris palpii sînt lungi depășind capul, cu articolul median aproape tot atît de lung ca și cel bazai și cu articolul terminal lung și subțire. La Leptidea palpii sînt dimpotrivă scurți, puternic comprimați lateral și subțiri. La toate pieridele pe articolul bazai se află macula basalis de dimensiuni variate. La Pseu^dopontia din Africa palpii au numai doua articole, provenite din concreșterea a trei articole. Pe partea ventrală palpii sînt acoperiți cu peri, iar pe partea internă cu solzi. La Pseudopontia învelișul de peri și solzi e slab dezvoltat. Palpii maxilari sînt bine dezvoltați numai la Pseudopontia; papilele maxilelor sînt reduse. La celelalte pieride palpii sînt degenerați. Ochii sînt sferici, glabri fără vibrissae și nedelimitați de o bordură de solzi albi pe margini. Ocelii lipsesc. Trompa este bine dezvoltată, șanțul proboscidial relativ adînc. G î t u 1 este porțiunea moale ce leagă capul de torace. Este alcătuit din mușchi și părți membranoase. Scleritele cervicale lipsesc, TORACELE Toracele în genere are o dezvoltare moderată nefiind umflat. Protoracele este articulat mobil cu mezotoracele. La partea anterioară se află două patagia membranoase la Dismorphiinae^ Pierini și Luchloini, iar la Goliadini și Gonepterygini chitinizate (fig. 4). Pronotum este format din două sclerite : unul posterior — proscutellum — în formă de T și altul anterior și puțin lateral — proscutum. Mezonotum este ca pretutindeni bine dezvoltat. Mezoprae-icutum este vertical, mic și greu de observat. Mezoscutum este larg, convex, cu o sutură mediană dezvoltată la Goliadini și la Pierini, inexistentă la Gonepteryx. Mezoscuiellum este triunghiular și prezintă anterior la Pierini o prelungire ascuțită ce înaintează mult printre cele două jumătăți ale scleritului precedent. 16 PARTEA GENERALA La Gonepteryx mezoscutellum mai net triunghiular ca la Pier ini. este larg în jumătatea sa anterioară și lipsit de acea prelungire anterioară semnalată la Pierini. Metanotum cuprinde un metapraescutum complet acoperit de mezoscutellum, un metascutum format din două jumătăți puternic convexe și un metascuteUum mic, de formă trapezoidală, situat între cele două jumătăți ale scleritului precedent* Fig. 4. — Pronotum la Pieridae. 1. Pieris brassicae. 2. Gonepteryx rhamnu pntt pronotum; ptg, patagia. (Original). Aripile (fig. 5). Aripile anterioare sînt subtriunghiulare și largi, foarte rar înguste și alungite ca la Dismorphiinae. Costa este mai mult sau mai puțin convexă după specii, dar în general nu variază mult. Apexul este de obicei rotunjit — mai ales la Anthocaris cardamines, Leptidea sinapis, L. morsei și Leptosia alcesta. Mai rar este ascuțit ca la unele specii de Pieris și Colotis și mult mai rar este ascuțit și recurbat ca o seceră ca la Gonepteryx. La Colias și diferite specii de Pieris apexul este intermediar fiind mai rotunjit sau mai ascuțit după specii. Marginea externărareori este dreaptă (la unele exemplare de Pieris brassicae, Colias hyale, C. electo, C. palaeno etc.) sau ușor concavă. De obicei este convexă, dar acest caracter este variabil, găsindu-se la o aceeași specie indivizi cu marginea externă dreaptă, alături de alții cu această margine convexă. La unele specii femelele au marginea externă mai convexă decît masculii, ca de exemplu la Pieris napi (fig. 5 — nr. 3, 4). în fine la Gonepteryx această margine are cu totul alt contur : începe cu vîrful ascuțit al apexului apoi descrie o concavitate și spre tornus o con-numită de unii autori termen. vi Fauna R.P.R. Fig. 5. — Desenul la Pieridae. 1, Aporia cralaegi 2, Pieris brassicae $; 8, Pieris napi o fața inferioară; 4, Pieris napi fața inferioară ; 5. Pieris rapae $ ; 6, SynchloS callidice. (Original). 18 PARTEA GENERALA vexitate (fig. 63). Marginea inferioară este aproape dreaptă la toate speciile; la Aporia crataegi e?te ușor concavă (fig. 6). La pieridele din fauna ethlopiană există o și mai mare variație în forma aripilor. Aripile posterioare sînt larg rotunjite, cu cîmpul anal dezvoltat. Costa este arcuită și cu baza proeminentă. Dintre genurile de la noi numai Gonepteryx are un mic dinte spre tornus, iar la alte genuri de pe glob aripile posterioare au uneori marginea ondulată ca la Pronia cleodora Hbn. din Africa de Sud. Desenul la Pieridae nu este atît de complicat ca la Papilionidae sau alte macrolepidoptere. El este mult mai simplu, totuși destul de variat pentru a distinge mai multe tipuri. 1. Desen de tip nervural (fig. 5). Acest tip de desen este foarte răs-pîndit la Pierini, fie singur, fie în asociație cu un alt tip. în forma sa cea mai simplă îl găsim la Aporia crataegi (fig. 5—1) la care extremitatea distală a nervurilor ce se termină în apex sau în marginea externă este ușor desenată formîndu-se mici triunghiuri negre. La Pieris napi solzii se aglomerează mai dens de-a lungul nervurilor pe care le îngroașă mai ales în generația vernală (fig. 5, nr. 4). 2. Desen de tip transversal (fig. 5). Acest tip de desen se caracterizează prin pete dispuse de-a curmezișul aripii, perpendicular pe axul long tu-dinal al corpului. în forma sa cea mai simplă îl găsim la Gonepterygini unde este reprezentat numai prin cîte o mică pată discală pe fiecare aripă și cîteva puncte pe marginile aripilor. Desenul se complică cînd apare o lunulă apicală și pete extradiscale ca la Leptosia din Africa sau la unele specii de Pieris de la noi cum este Pieris rapae, P. ergane, P. brassicae (fig. 5, nr. 2, 5). Un alt grad de complicație îl găsim la acele specii unde pata apicală este și mai dezvoltată și fragmentată în pete marginale și submarginale, apărînd în plus și o pată discală. Acest grad de complicație îl întîlnim la Pontia daplidice care are desenul cel mai complicat din toate pieridele noastre (fig. 3). 3. Desen de tip transverso-nemiral (fig. 5, nr. 6). V e r i t y distinge la Pieridae numai cele două tipuri de desen menționate mai sus. Observînd însă specia Synchloe callidice, ca și un mare număr de specii de Colotis și Belenois din Africa, constatăm că desenul nu este nici tipic nervural nici tipic transversal, ci un amestec de ambele tipuri. Acest tip mixt de desen poate fi numit desen de tip transverso-nervural. Printre pieridele palearctice mai apropiate de ale noastre îl găsim la Synchloe callidice din Alpi. Această specie prezintă la desenul mai mult de tip nervural, pe cînd la $ este mai mult de tip transversal. MORFOLOGIE EXTERNA 19 în ceea ce privește coloritul se poate spune că tonul fundamental predominant al aripilor este alb și desenul negru, ca de exemplu la multe specii din tribul Pierini. Gonepteryginele însă sînt galbene, iar genul Colias galben de diferite nuanțe sau portocaliu. Unele specii de la noi au pe partea inferioară un desen de culoare verde, iar pata apicală de culoare portocalie. în țările calde se găsesc și specii cu fondul aripilor roșu sau negru, altele au aripile albe pe partea superioară, iar cea inferioară viu colorată. Nervațiunea la pieride prezintă următoarele particularități: 1. Ea este asemănătoare la toate speciile aceluiași gen. Deosebirile care există uneori sînt neînsemnate și inconstante. 2. Există variații individuale în ceea ce privește traiectul unor nervuri, lungimea unor trunchiuri de nervuri pedunculate și uneori chiar reducerea (sau absența) unei nervuri — de exemplu absența nervurii R4 la unele exemplare de Pieris brassicae, P. rapae și P. napi. 3. Nervațiunea diferă întotdeauna de la gen la gen dar deosebirile dintre genuri sînt inegale. în timp ce Pieris se deosebește de Apoi ia numai prin aceea că furca este mai mare la Aporia și traiectul unor nervuri este diferit, între genurile Anthocaris, Colias, Gonepteryx și Leptidea deosebirile sînt mult mai mari. 4. Rareori există cinci radiale. La Leptidea ele sînt toate pedunculate, pe cînd la celelalte genuri cu cinci radiale numai unele din ele sînt pedunculate. De obicei există patru radiale și uneori numai trei. 5. La aripile anterioare există întotdeauna o singură anală (A2). 6. La aripile posterioare există de obicei două anale (A2 și A3) și un pinten precostal (rareori el este redus sau absent). Aripile anterioare (fig. 5, 6, 7). Numărul nervurilor este variabil deoarece unele radiale lipsesc adeseori. Subcostala este bine dezvoltată uneori îngroșată la bază ca la Aporia (fig. 6). De obicei ea se termină cam la mijlocul marginii costale; rareori ea este mai lungă sau mai scurtă. Acest din urmă caz îl întîlnim la Gonepteryx și Leptidea. Radius dă de obicei patru radiale, mai rar cinci (Eronia, N epheronia, Anthocaris, Euchloe și Leptidea) și mai rar numai trei (Pontia, Leptosia, Mylothris). Rareori cele cinci radiale sînt pedunculate ca la Dismorphiinae (fig. 7), de obicei numai R4 și R5 sînt pedunculate sau mai rar R2 este pedunculată cu celelalte. Ri aproape totdeauna este liberă; rar este parțial sau total fuzionată cu Sc. Ea se detașează întotdeauna direct de pe radius exceptînd genul Leptidea unde Rx este pedunculată cu celelalte radiale (fig. 7). R2 întotdeauna este prezentă și liberă exceptînd genul D:lias unde lipsește. întotdeauna se detașează direct de pe radius exceptînd genul Lep- 20 PARTEA GENERALA tidea, unde R2 este pedunculată cu toate celelalte radiale și genul Colias unde R2 este pedunculată cu celelalte radiale în afară de RP La Euchloe ea este connată cu trunchiul radialelor și pornește din colțul superior al celulei. Fig. 6. — Nervațiunea la Pieridae (Aporia crataegi). R, radius; C, cubitus ; Sc. subcostală ; -Rj — Rb, radiale ; — M3 mediane ; C^—Cu^, cubitale; anală; D9—D49 discale. (Original). R3 lipsește *) în cele mai multe cazuri; ea există numai la genurile cu cinci radiale și atunci este pedunculată cu alte nervuri. x) S p u 1 e r, Enderlein și Kuznețov admit că atunci cînd există numai patru nervuri, nervura care lipsește este R3. Bernardi (1054 a) admite că R6 este nervura absentă și cele patru nervuri prezente le notează astfel : Rn R2, R3, R4 (acestea două din urmă pedunculate). Van Son (1949) admite că R3 există iar a patra nervură provine din fuzionarea nervurilor R4 și R6 și le notează astfel: R19 R2, R3, R44-6. Aceste opinii diferite au dat naștere la notații diferite a furcii rezultată din peduncularea ultimelor două nervuri radiale» Spuler și Kuznețov notează furca astfel: R4, R6; Bernardi: R3, R4; Van Son: R3, R4_j_5. Spuler a dovedit prin examinarea nervațiunii în stadiul preimagina) că R3 este nervura care dispare și nu R5. Socot că opinia sa este justă și poate fi confirmată prin următoarele observații. Cînd există cinci radiale întotdeauna R4 este mai mică decît R3 și Rfi ca de exemplu la Anthocaris, Euchloe și Eronia. Examinînd variațiile individuale la furca speciilor genului Pieris constatăm că R4 est* uneori mai mare alteori mai mică și chiar poate lipsi cu totul. La Pontia daplidice absența ei este constantă. în acest caz numărul radialelor este de trei. Lupă poziția ultimei radiale aceasta trebuie să fie R5 și deci cînd furca există ea trebuie notată R4, R6 și nu R3, R4 cum procedează Bernardi. Așadar nervura care lipsește — cînd sînt patru radiale — este R3. Pentru același motiv cînd sînt numai trei radiale acestea trebuie notate: R1? Ra, R34-4 + 6 arătînd astfel că ultima radială provine din fuzionarea nervurilor R3, R4, R6. MORFOLOGIE EXTERNĂ 21 R4 este relativ dezvoltată numai la genurile cu cinci radiale și în acest caz e pedunculată cu alte nervuri. Cînd există patru radiale, E4 este mică și formează o furcă cu EB. Maximum de reducere a furcii o găsim la Fig. 7. — Nervațiunea la Pieridae (Leplidea sinapis) R, radius; C, cubitus; Sc, subcostală; Rx—R&, radiale; mediane; Cu^-Cu^ cubitale; Ăa—As, anale; ducale ; p, pinten precostal. (Original). 22 PARTEA GENERALA speciile genului Pieris unde furca este abia vizibilă, uneori absentă și atunci există numai trei radiale. Absența constantă a nervurii E4 o constatăm la genurile Pontia, Leptosia și Mylothris care au numai trei radiale. E5 întotdeauna există, dar niciodată nu e liberă ci pedunculată. Medianele sînt în număr de trei. întotdeauna Mx este pedunculată cu E5 în afară de genurile Pronia, Nepheronia și Leptidea la care Mx este liberă. M2 și M3, ca și cele două cubitale, nu prezintă particularități. Cubitus poate fi aparent trifid sau quadrifid. Analele sînt reprezentate de obicei numai prin A2; rar se află și A3 ca o nervură scurtă la baza aripii (la genurile africane Pronia și Nepheronia), în total la aripile anterioare sînt de obicei 11 nervuri: 1 Sc, 4 E, 3 M, 2 Cu, 1 A. Eareori sînt 12 nervuri din care cinci radiale, mai rar 10 nervuri din care trei radiale sau excepțional 13 nervuri din care cinci radiale și două anale. Discalele sînt de obicei în număr de trei (D2, D3, D4). Dx deseori lipsește căci Mx este pedunculată cu sistemul radial. Ea există numai la genurile Pronia și Leptidea, unde Mx este liberă și în acest caz există patru discale (Dx, U2, P3, D4). Celula mediană diferă după genuri. La pieridele din fauna E.P.E. cea mai scurtă celulă mediană este la genul Leptidea, cea mai lungă la genul Gonepteryx. Aripile pcsterioare (fig. 2, 5). Nervațiunea este mult mai constantă ca la aripile anterioare. Pretutindeni există 9 nervuri libere aproape întotdeauna : 1 Sc, 1 E, 3 M, 2 Cu, 2 A. La toate genurile Mx se detașează direct din celulă, exceptînd genul Leptidea unde ea este pedunculată cu radiala. M2 se detașează din celulă afară de genul african Pseudopontia unde ea este pedunculată cu Mx. La toate genurile există două anale exceptînd genul Pseudopontia care are trei anale. La Pierini există un pinten precostal de obicei bine dezvoltat și îndoit în afară. Uneori acesta este redus, curbat înăuntru sau chiar absent ca la Goliadini. Celula mediană este foarte mică la Leptidea și mai mare la celelalte genuri. întotdeauna există patru discale. Picioarele sînt potrivit de dezvoltate. La toate pieridele există trei perechi de picioare funcționale, cele protoracice fiind lipsite de epifisis. Picioarele mezotoracice sînt lungi. Paronychia și pulvili de obicei există; la Gonepteryx sînt reduse iar la Colias și Nathalis lipsesc la picioarele anterioare; empodium este mic. Pintenii tibiali în număr de doi sînt mici și există la tibiile medii și posterioare la toate pieridele exceptînd dismorfiinele. Tarsele pentaarticulate au două ghiare bifide. MORFOLOGIE EXTERNA 23 ABDOMENUL Abdomenul este subțire, de obicei arcuit dorsal și relativ scurt, nedopășind aripile posterioare. La Gonepterygini el este mai gros, pe cînd la Leptidea dimpotrivă este foarte subțire și lung depășind aripile posterioare. Armătura genitală la $ este constituită după două tipuri de struc-tură, corespunzînd celor două subfamilii: Dismorphiinae și Pierinae, La Fig. 8. — Schema armăturii genitale la Dismorphiinae (Leptidea sinapis). primul tip aparține genul Leptidea la care valvele sînt fuzionate într-o capsulă rigidă (fig. 8). La al doilea tip aparțin toate celelalte pieride la care valvele sînt libere (fig. 9, 10). Modificările segmentelor abdominale pentru funcția genitală încep de obicei la segmentul 9, dar la Coliadini, tergitul 8 se prelungește posterior cu un lob ușor chitinizat numit superuncus. Van Son (1949) numește acel lob pseudouncus, dar evident aici este vorba de o eroare. Tegumenul la Coliadini (fig. 11) este scurt și îngust, la celelalte pieride fiind mult mai lung și uneori cu marginile laterale bine dezvoltate ca la genul Pieris. Uncusul prezintă la Coliadini un apendice bazai situat dorsal numit pseudouncus : acest apendice lipsește la toate celelalte pieride și se pare că lipsește și la celelalte lepidoptere fiind propriu numai tribului Coliadini și unor Papilionidae. La Leptidea uncusul prezintă o structură particulară care ne indică o stare primitivă. El se termină cu doi lobi care diverg și apoi converg amintind prin această dispoziție în inel faptul că uncusul este un segment modificat. La majoritatea pieridelor uncusul este drept, ușor recurbat ventral, terminat cu un singur vîrf. Numai la genul Leptidea și cîteva specii de Eurema din Africa el este bifid. O particularitate prezintă tegumenul 24 PARTEA GENERALA și uncusul la Eurema brigitta Cr. din Africa, unde ele sînt întoarse dorsal, nu ventral ca la alte lepidoptere (Van Son, 1949). Și la speciile genului Colias, uncusul are o structură particulară prezentînd o parte bazală Fig. 9. — Schema armăturii genitale la Pierinae, 1, Eucloini.; 2. Pierini, (Original). largă, de formă patrată, care se continuă cu uncusul propriu-zis, îngust și lung. Valvele au conformație diferită. în general ele au o structură simplă, fiind lipsite de sclerite pe fața internă, sau apofize pe margini; numai la Euchloini și unele Pierini ele au harpe. La Colias ele sînt înguste și înalte, diametrul anteropos-terior fiind foarte scurt. La celelalte Pierinae ele sînt mai mult sau mai puțin alungite, marginile avînd conformație diferită după specii. în forma cea mai simplă le găsim la Pieris rapae, P. napi, Eronia, Appiaș, Colotis etc. unde ele sînt alungite, cu marginea posterioară mai mult sau mai puțin ovală. La Pieris brassicae apare un vîrf subapical, după care marginea externă a valvei se continuă în linie curbă spre marginea inferioară. La Belenois din Africa valva se îngustează posterior terminîndu-se cu un vîrf, așa că marginea externă lipsește de fapt. O complicație o prezintă speciile cu două vîrfuri la partea posterioară a valvei ca unele specii de Dixeia din Africa. în fine, maximum de complicație în această privință îl constatăm la speciile genurilor Gonepteryx și Terias cu mai multe procese la marginea dorsală și externă a valvei. Sacculus există la majoritatea speciilor. Harpe există la puține genuri : Anthocaris, Euchlce, Pinacopteryx și Mylothris. Penisul de asemenea e diferit conformat după specii. La Colias și Catopsilia este foarte lung și puternic recurbat, cu o lungă apofiză MORFOLOGIE EXTERNA 25 penială1). Mai puțin recurbat îl găsim la Colotis, Pieris, Dixeia, Appias etc., unde de asemenea există o apofiză penială, mai scurtă dar mai largă ca la Colias. La Belenois ol este drept și cu o apofiză penială rudimentară; la Aporia crataegi această apofiză este de asemenea rudimentară, dar penisul este recurbat. Penisul este susținut ventral de un anellus ca la speciile genului Pieris sau de fultu-ra inferior ca la Colotis, Appias, Belenois. La Gonepteryx rhamni există un vallum-penis redus și slab chitinizat. La speciile genurilor Pieris și Pontia există sub anellus un calcar 2). Saccus este lung la Leptidea și Gonepteryx-, la Pierinae el este în general scurt și rotunjit la extremitatea distală afară de Eronia și Eurema unde este de asemenea lung. La unele genuri {Appias) pe saccus se găsește o tufă de peri (corema). Armătura genitală la $ (fig. 12,13) este mai puțin complicată și scleritele sale mai puțin chitinizate ca la g. Fig. 10. — Schema armăturii genitale tergitele respective; st. 1 + 2, sternitele 1 și 2 fuzionate; st. 7, sternitul 7; s, stigmate; p.a, papile anale; l.v, lobuli vaginali; b.c, bursa copulatrix; a.b, appendix bursae. (După N. Ta. Kuznețov). Sinusul vaginal este acoperit uneori cu numeroși solzi androconiali: în acest caz el se numește sinus androconial ca de exemplu la genul Gonep-teryx (fig. 14). Ostium bursae se continuă în interiorul corpului cu un canal numit ductus bursae sau canalul pungii copulatoare; el are formă tubulară, 28 PARTEA GENERALA lungime diferită după specii și este slab chitinizat. Acest canal intră în bursa copulatrix sau punga copulatoare,unde se acumulează spermatozoizii după acuplare. Punga copulatoare are formă sferică sau Fig. 14. — Armatura genitală $ la Gonepteryx rharnni. s.a, sinus an-droconial (după Freiling). ovală și este slab chitinizată. în interior se află o piesă chitinizată numită lamina dentata (signum) alungită fio în sens transversal cum este la Pieris brassicae, Aporia crataegi, Colias etc., fie în sens longitudinal ca la Pieris napi, P. ergane, P. rapae etc. Ea are forme diferite. La P. brassicae, A. crataegi, Pinacopteryx, unele specii de Colotis etc. are formă de haltere, la Leptosia este trapezoidală, la Dixeia este formată din două plăci semicirculare, iar la Mylothris ngaziya Obth. dintr-o singură placă circulară. în toate cazurile de mai sus ea este simetrică, dar poate fi și asimetrică ca la Colotis zoe Hopff, Gideona lucasi Grand., Appias epaphia Cr. etc. Uneori este foarte groasă și acoperită cu spini puternici, alteori spinii sînt mult mai fini. Și poziția ei este diferită. La Euchloini și Pierini (fig. 46) e situată pe la mijlocul pungii, pe cînd la Goliadini ea se găsește la deschiderea lui ductus bursae în punga copulatoare (fig. 12). Bursa copulatrix este legată printr-un canal mic cu o altă pungă numită appendix bursae, care are peretele mai fin. Appendix bursae ia naștere de obicei din partea anterioară a bursei, cu excepția genului Dixeia la care appendixul ia naștere din interiorul bursei, din mijlocul celor două plăci semicirculare ce constituie lamina dentata. REPRODUCERE ȘI DEZVOLTARE Pieridele sînt fluturi cu sexele separate, deseori dimorfice. Acuplarea se face jos în iarbă sau pe plante diverse. Ouăle sînt depuse izolat sau în grămezi pe fața superioară sau inferioară a frunzelor, mai rar pe pedunculii florilor sau ai fructelor. REPRODUCERE ȘI DEZVOLTARE 29 Fig. 15. — Ou dc Pieris brassicae. l3 larva; c, costule (după R. South). 1. Oul (fig. 15). Ouăle pieridelor au în general aspect fusiform. La unele specii oul are aspect de obuz ca la Gonepteryx rhamni, Anthocaris cardamines, Pieris brassicae etc., de ulcior ca la Pieris napi sau de vas cu marginea superioară ușor răsfrîntă ca la Aporia crataegi. Oul este de tip erect adică stă vertical. Extremitatea superioară a oului nu se termină niciodată în vîrf ascuțit ci este turbinoidă. La Aporia crataegi și Pieris napi această extremitate este mai largă ca la alte pieride. Cealaltă extremitate este îngustă la Colias, Catopsilia florella etc., mai largă la celelalte genuri și specii, dar întotdeauna ea este mai îngustă decît lărgimea maximă a oului care este situată de obicei la mijloc, uneori ceva mai sus. Oul este brăzdat întotdeauna de la un capăt la celălalt de numeroase costule longitudinale, variabile ca număr (cam 10—30) după specii. Unele din ele sînt meridiane adică ajung pînă la polul superior al oului. Altele sînt mai scurte nea-jungînd pînă la extremitatea superioară și alternează cu cele dintîi. Costulele sînt mai mult sau mai puțin preeminente, uneori carenate, alteori subcarenate sau foarte slab indicate ca la Mylothris. Ele delimitează spații intercostale sau șanțuri, care uneori sînt cancelatede striole mai mult sau mai puțin fine, în număr de 30—50 după specii. La unele specii aceste șanțuri sînt netede sau fin punctate ca la Gonepteryx rhamni unde punctele constituie cam 80 de linii paralele. Uneori costulele se anastomozează între ele la diverse nivele — ca la Colias croceus, C. hyale etc. La partea superioară a oului se află micropilul în jurul căruia se găsește de obicei rozeta micropilară formată din mai multe foliole. în jurul acestei rozete se află deseori o „coroană de frunze” pe unul, două, sau mai multe rînduri concentrice. Uneori această coroană este formată din „celule” dispuse neregulat ca la Colias hyale. înălțimea oului este în medie cam de 1 mm iar grosimea maximă de 0,4-0,5 mm. Unele ouă depășesc 1 mm, altele au cu puțin sub 1 mm înălțime. 30 PARTEA GENERALA Culoarea ouălor variază, pieridele avînd gama de nuanțe cea mai bogată printre ropalocere și poate chiar printre lepidoptere (Meii). Acest autor afirmă de asemenea că ouăle depuse în grămezi sînt galbene, pe cînd cele depuse izolat sînt verzi-albicioase sau de alte nuanțe. La genul sud-asiatic Leptosia ouăle sînt albastre. 2. Larva. Larvele pieridelor sînt alungite, cilindrice, de obicei subțiri și fin pubescente (fig. 19, 23, 28, 32, 36, 40, 48, 55, 60, 66). După ecloziune și în primele stadii, larva poartă tubercule setifere, relativ dezvoltate, cu peri de obicei lungi și de culoare albă sau neagră. La maturitate ea este ascuțită la capete — mai ales la cel posterior — și lipsită de apendice. La Aporia crataegi și la Mylothris trimenia Btl. din Africa, perii sînt ceva mai lungi ca la alte specii. La Nepheronia buquetii Bsdv. și la Colotis eris Klug ambele din Africa de Sud, ea are două apendice anale în toate stadiile. în primele stadii pielea larvei are tubercule destul de proeminente, pe cînd la maturitate are de obicei pielea foarte fin granulată și fin pubes-centă. Culoarea larvelor este în general verzuie, cu sau fără dungi longitudinale clare. Culoarea ci este adesea criptică și larva se disimulează bine datorită culorii și desenului ei. Există cinci stadii larvare, fiecare din ele durînd cam 5—6 zile, deci stadiul larvar total durează cam 30 de zile. Uneori însă, ca la Pieris rapae, el nu durează mai mult de 16—19 zile în timpul verii cînd generațiile, în număr de opt, se succed rapid în anumite regiuni calde din Europa meridională sau America de Nord. La speciile care hibernează ca larvă, stadiul larvar durează mai multe luni. 3. Crisalida. Capul are un singur apendice frontal a cărui formă și dimensiuni diferă după specii și genuri. Uneori apendicele frontal este scurt și rotunjit la capăt ca la Aporia crataegi și Piais brassicae. Alteori este scurt dar ascuțit ca la Colias cro-ceus, C. paleno, Pontia daplidice, Pieris napi, Colotis, Belenois, Dixeia. La Pronia cleodora din Africa este scurt și bifid. în fine, la unele specii este foarte lung și ascuțit, ca la Pinacopteryx eriphia din Africa, sau lung, rotunjit la capăt și recurbat ca la Mylothris (fig. 19, 23, 28, 32, 36, 40, 48, 55, 60, 66). Toracele are o carenă dorsală mai mult sau mai puțin tranșantă și proeminentă. Tuberculele toracelui sînt în genere foarte puțin proeminente. Dintre pieridele noastre ele sînt ceva mai dezvoltate la Pieris rapae și Pontia daplidice iar dintre speciile exotice la Mylothris chloris F., Dixeia pigea Bsdv. etc. REPRODUCERE ȘI DEZVOLTARE 31 Pterotecele uneori sînt foarte proeminente ca la Gonepteryx rhamvi din fauna noastră și mai ales la unele specii exotice ca la Phoeb s sennae L. și Ewrema nicippe Cr. din America, Eronia cleodora Hb., Colotis eivippe L. și N epheronia buquetii Bsdv. din Africa, Terias regularis din Madagascar. Abdomenul este de obicei drept și lipsit de tubercule. La Pieris rapae, Pontia daplidice etc. el este ușor curbat și cu mici tubercule dorsale. La Mylothris chloris din Africa abdomenul este prevăzut cu tubercule mari laterale încovoiate anterior, iar la Anapheis antsianaka Ward. există spini puternici pe părțile laterale (P a u 1 i a n, 1951). O formă cu totul particulară au crisalidele de Anthocaris cardamines și Leptidea sinap's. Ele sînt mult efilate la ambele extremități, iar cea de A. cardamines are în plus, la mijlocul corpului, o îndoitură accentuată aproape în unghi drept. Crisalida de Pinacopteryx eriphia este de asemenea efilată la extremități, dar corpul său nu este îndoit ci drept. Culoarea crisalidelor este în general verzuie sau galben-verzuie, mai rar gălbuie sau roșcată. Crisalida, ca și larva, este bine disimulată pe suportul unde se fixează și multe din ele sînt foarte greu de găsit. La marea majoritate a speciilor, crisalida se atașează de suport printr-o țesătură de mătase fixată de cîrligele cremasterului și este menținută în poziție verticală cu capul în sus printr-un fir de mătase ce înconjură mijlocul corpului. Numai crisalida de Zegris eupheme Esp. se formează pe sol într-o țesătură de fire rare ca cea de Parnassius appolo L. BIOLOGIE, ECOLOGIE Speciile acestei familii prezintă o serie de particularități biologice și ecologice în stare adultă ca și în stadiile preimaginale. Atît în ce privește pontele cît și obiceiurile larvelor și adulților (hrană, comportare) există particularități comune tuturor speciilor familiei și altele proprii numai unora din ele. Depunerea ouălor se face în două moduri: izolat sau în grămezi. Dintre pieridele noastre depun ouă izolat următoarele specii: Leptidea sinapis, Pieris napi, P. rapae, Pontia daplidice, Anthocaris cardamines, Goneptery x rhamni, Colias croceus, G. hyale etc., iar în grămezi Aporia crataegi și Pieris brassicae. în general ouăle sînt depuse pe fața inferioară a frunzelor, dar și pe cea superioară. Unele specii cum este Anthocaris cardamines depun ouăle pe flori sau pe fructe. 32 PARTEA GENERALA Ecloziunea are loc după cîteva zile de la depunerea ouălor. La unele specii stadiul de ou este numai 2—3 zile, la altele durează 2—3 săptămîni. La pieridele noastre acest stadiu este în medie de 10—1.2 zile, mai rar 4—6 zile (la Pieris napi). La pieridele din țările calde stadiul de ou de asemenea este în medie de 6 —10 zile, dar uneori este și mai scurt. Larvele, de la ecloziune și pînă la nimfoză, au obiceiuri diferite, după specii. La unele specii ca de exemplu la Pieris brassicae larvele devorează ouăle care încă n-au eclozat, precum și coaja propriului ou. Larvele neonate de Colias hyale rod numai ejiderma superioară a frunzei; de-abia după a doua năpîrlire ele atacă și parenchimul. De obicei larvele trăiesc izolat sau în grupuri mici. La Pieris brassicae însă, larvele duc viață gregară, fapt ce ușurează distrugerea lor de către horticultori. Larvele de Aporia crataegi trăiesc în grupe mici de 6—10 indivizi iar peste iarnă trăiesc în pungi mătăsoase. Tot gregare sînt și larvele de Mylothris din Africa, iar larvele unui pierid din Mexic — JEucheira socialis — trăiesc în societate, ieșind noaptea în șiruri pentru a se hrăni întocmai ca și omizile prccesionare de la noi. Plantele cu care sc hrănesc pieridele în stare larvară sînt variate și aparțin familiilor Cruciferae, Leguminosae^ liosaceae, Gapparidaceae etc. Unele larve sînt eurifage, altele oligofage, altele stenofage. Aporia crataegi preferă rosaceele cultivate sau sălbatice; speciile genului Pieris și Anthocaris preferă cruciferele ; larvele de Colias și Leptidea s-au localizat pe leguminoase, iar Goneptery x rhamrd pe ramnacee. Stadiile larvare sînt în număr de cinci. Durata întregului stadiu larvar variază după specii. Acest stadiu este de 20—30 de zile la speciile care hibernează în stare de crisalidă și în timpul verii au loc mai multe generații. La Pieris rapae, în timpul verii durata vieții larvare este între 16—19 zile (primăvara este mai mare). La speciile care hibernează în stare de larvă, durata stadiului larvar variază după generații. La Colias hyale la generațiile estivale stadiul larvar durează cam 30 de zile, pe cînd la generația hibernantă larvele rămîn în această stare pînă în primăvara anului viitor. După F o n t a i n e - B e r g e r (1947) majoritatea larvelor generației a doua, după a doua năpîrlire — pe la 1 iulie - intră în diapauză și se crisalidează în aprilie—mai, deci stadiul larvar la acestea durează circa IC luni. La Aporia crataegi durata stadiului larvar este și mai mare (din luna iunie pînă în aprilie a anului următor). BIOLOGIE, ECOLOGIE 33 Dezvoltarea unor specii prezintă o particularitate în stadiul larvar și anume o oprire în dezvoltare a unei părți dintr-o populație larvară. F o n t a in e (1947) a constatat că la Colias hyale o parte din lai vele generației a doua dau crisalide și acestea fluturi de generația a treia (generație parțială). Cealaltă parte se oprește în dezvoltare în stadiul al treilea, aceste larve hibernează și în aprilie-mai a anului viitor dau fluturi de generația întîia. Biologia pieridelor este foarte interesantă din acest punct de vedere căci la multe specii avem o generație autumnală parțială. La Pieris brassicae, V e r i t y relatează faptul că generația a patra în Italia este întotdeauna parțială sau chiar poate lipsi cu totul cînd toamna este foarte aspră. Atunci larvele generației a treia se crisalidează mai tîrziu și aceste crisalide nu mai dau fluturi (generația a patra) ci hibernează ca atare dînd fluturi de generația întîia a anului viitor. Uneori se întîmplă că dezvoltarea larvară este mai lentă ca de obicei și ecloziunea adultului îndepărtată cu cîteva săptămîni sau luni. Așa de exemplu, în mod normal generația a treia la Leptidea sinapis, se desfășoară în Italia în cursul lunii august. După V e r i t y, uneori masculii apar chiar la finele lunii iulie. în Alto Adige însă Dannehl a constatat că generația a treia apare de la 15 septembrie la finele lunii octombrie după un lung interval de la generația precedentă. în Sicilia de asemenea a-a constatat că sinapis, ca și mulți alți fluturi, are un repaus de vară foarte lung. Dezvoltarea întîrziată poate avea loc și în stadiul de crisalidă. Astfel s-a constatat că la Puchloe ausonia Hb. o parte din crisalidele unei ecloziuni nu se dezvoltă împreună cu celelalte, ci rămîn în această stare pînă cînd apar noile crisalide și dau fluturi împreună cu acestea din urmă. (La această specie unele crisalide nu dau fluturi decît după doi sau chiar trei ani). Aceasta l-a determinat pe Verity (1952) să admită că de fapt nu ar exista două generații ci două „ecloziuni”. De asemenea la Pieris napi între generația a doua și a treia este un interval foarte lung în anii cu vară foarte uscată. Larvele duc viață liberă trăind „deschis” pe planta gazdă. Ele se deplasează în general puțin pe o aceeași plantă sau pe cîteva plante din jur. Rareori ele fac „migrații”. Un asemenea caz s-a observat la Pieris brassicae cînd larvele, devorînd toate plantele din regiune, au părăsit locul devastat de ele și în masă au pornit în căutarea altui cîmp cu varză. Traversînd o cale ferată ele au determinat oprirea trenului care patinînd pe șine n-a mai putut înainta din cauza trupurilor omizilor omorîte. Crisalidele se formează aproape întotdeauna în locuri deschise, pe un suport (o ramură, un gard, un zid). Rareori nimfoza are loc în locuri 5- Fauna R.P.R. 34 PARTEA GENERALĂ ascunse, cum sînt cavitățile unui trunchi, ca la Pieris napi. Crisalida se suspendă cu capul în sus, atașată de suport atît cu cîrligele cremasterului cît și cu ajutorul unei centuri de mătase ce trece pe la mijlocul corpului său. Excepțional crisalida se formează pe sol într-un cocon din fire rare ca la Zegris. Stadiul de crisalidă variază după specii. Cînd fluturele are mai multe generații, atunci stadiul de crisalidă la generațiile estivale este cam de 14 zile. Cînd fluturele iernează în stadiul de crisalidă, la generațiile estivale acest stadiu este de circa 14 zile ca și în cazul precedent, pe cînd la generația hibernantă stadiul de crisalidă durează patru pînă la cinci luni» Adulții sînt fluturi heliofiii și melitofili zburînd în poienele pădurilor. Speciile genului Pieris (în fauna noastră), mai ales Pieris napi și P. rapae, sug umiditatea solului, adunîndu-se uneori în număr mare pe o suprafață mică, strîns îngrămădiți unul lîngă altul; atunci pot fi ușor capturați. Unii au zbor lent ca Anthocaris cardamines și mai ales Leptidea sinapis. Alții ca Pieris brassicae și mai ales Colias hyale au un zbor rapid. Acesta din urmă zboară „ca săgeata” parcurgînd într-o clipă o mare distanță. Dintre speciile tropicale care au un zbor puternic și rapid cităm pe Catopsilia florella și Nepheronia thălassina. Instinctul migrator este foarte dezvoltat la multe Pieridae. Uneori fluturii zboară cîte unul, doi, la scurt interval de timp unul de altul; zborul lor durează cîteva ore sau chiar zile întregi. Alteori ei zboară în roiuri mari traversînd spații largi în adevărate migrații. S e i t z semnalează roiuri imense de fluturi de varză, considerate ca zboruri nupțiale. La noi în țară au fost observate migrații la Pieris rapae și P. brassicae de către Konig (1959). • în Italia V e r i t y a observat că Pieris rapae execută deseori migrații zburînd de la nord la sud (primăvara) iar la finele verii în sens invers. Aporia crataegi este de asemenea cunoscut ca un fluture migrator (M o u c h a, 1959). Belenois creona de asemenea execută migrații în roiuri. Despre Belenois helcida Bsdv. din Madagascar, P a u 1 i a n (1951) spune că în august 1948 a observat migrația acestui fluture. „Sute de fluturi, indivizi izolați și mai ales în grupe de doi sau trei, traversau drumul do la sud la nord într-un zbor scurt și puțin susținut, pe distanță de 7 —8 km lungime”. Migrații de mai mică amploare mai fac și Pontia daplidice, Colias crocetis, C. hyale etc. Asupra migrațiilor pieridelor din China meridională a făcut observații interesante entomologul Meii (1940). El a constatat că Pieris brassicae BIOLOGIE, ECOLOGIE 35 migrează în sezonul rece de la înălțimile versantului sudic al Himalaiei^ pînă jos unde depune ouă. Aceasta s-ar datora faptului că la o temperatură joasă ouăle nu se dezvoltă, sau numai o parte din ovule se transformă în ouă, sau ponta este inhibită. Fluturele coboară atunci mai jos unde o temperatură optimă permite dezvoltarea ouălor și face ca ponta să aibă loc. Dar, descendenții acestor migratori, la a doua sau a treia generație, suferă la temperaturile ridicate de acolo inhibiții în producerea ouălor (la 25°C) sau inhibiții în depunerea ouălor (la 28°C). Aceasta i-ar determina să urce din nou spre înălțimi, unde condițiile de temperatură sînt mai optime. Astfel specia parcurge anual 180 —200 km în zbor. Meii opiniază că migrațiile tuturor pieridelor au aceeași explicație. Un alt fenomen interesant din biologia pieridelor este acela privind numărul generațiilor. Numărul acestora depinde de mai mulți factori: 1. Latitudinea : în ținuturile meridionale ale Europei o specie dată are două — patru generații pe cînd în nord ea este monogoneutică. 2. Altitudinea : unele specii au o singură generație pe munții înalți și trei, patru generații la cîmpie. Așa de exemplu Leptidea sinapis are în Italia trei generații la altitudini mici, pe cînd în unele regiuni din Alpi are două generații, iar în Alpii Carnici numai una singură. 3. Condițiile meteorologice : în unii ani într-o aceeași localitate numărul generațiilor este diferit după condițiile externe. Generația vernală sau autumnală poate fi parțială sau chiar poate lipsi cu totul în unii ani nefavorabili, după cum uneori chiar una din generațiile estivale poate lipsi. Astfel Verity afirmă că la Pontia daplidice generația a treia este foarte puțin abundentă sau chiar poate lipsi cu totul în locuri sau în ani de mare ariditate estivală; la Atina (Italia) generația a doua poate fi suprimată. în fine, numărul generațiilor variază de la specie la specie. Unele specii ca Aporia crataegi, JEucliloe tagis, Synchloe callidice etc. sînt pretutindeni monogoneutice; Euchloe ausonia, Leptidea lathyri Dup., L, morsei etc. întotdeauna digoneutice. Lipsa sau raritatea generației întîia se explică în modul următor : în toamna anului precedent, cînd condițiile meteorologice sînt excepțional de favorabile, crisalidele unei generații (de exemplu a treia) care în mod obișnuit hibernează, nu intră în diapauză de iarnă ci dau fluturi (în totalitate sau parțial). Astfel apare a patra generație ,,extraordinară”. Larvele acestei generații însă nu se mai dezvoltă complet și crisalidele nemaipro-dueîndu-se, în anul următor generația vernală lipsește cu totul sau e rară 36 PARTEA GENERALA (în cazul cînd un mic număr de crisalide a reușit să se dezvolte și să hiberneze). Această generație „extraordinară” — de multe ori parțială — poate fi socotită atît ca generația a patra a anului în curs, cît și ca generația întîia „precoce autumnală” a anului următor. Uneori generația întîia a acestui din urmă an e reprezentată numai prin acești indivizi „precoci autumnali”, alteori ea este reprezentată prin indivizii vernali — puțini la număr — ai primăverii cît și prin acei „precoci autumnali” mai numeroși ai anului precedent. D i m o rf i s m sezonier. La speciile din țara noastră dirnor-fismul sezonier este puțin dezvoltat. în general exemplarele din generația vernală sînt mai des prăfuite cu solzi pe fața inferioară a aripilor posterioare și astfel ele se deosebesc ușor de generațiile estivale puțin prăfuite sau uneori chiar aproape total lipsite de solzi ca la speciile genului Pieris. La speciile din regiunile tropicale unde anul are două anotimpuri — unul ploios și unul secetos — cele două forme sînt mult deosebite între ele și adesea au fost descrise ca specii distincte. Bernardi (1957) afirmă că dimorfismul sezonier al majorității pieridelor africane provoacă pe dosul aripilor formelor din sezonul uscat modificările următoare față de formele din sezonul umed: 1. culoarea fondului roșcată sau gălbuie în loc de albicioasă ; 2. reducerea sau dispariția benzilor sau a petelor închise; 3. apariția de desene caracteristice numite desene striolate. Deoarece modificările apar numai pe fața inferioară a aripilor posterioare și pe aria apicală a aripilor anterioare (după regula lui Șvanvici, 1931) rezultă că fluturele cînd e în repaus prezintă o „colorație criptică” ce lipsește la formele din sezonul umed. Dimorfismul sexual este marcant la unele Pieridae, Uneori, ca de exemplu la speciile genului Pieris, femelele au un desen mai bogat ca masculii, fiind mai mult pătate cu negru. La altele masculul e mai viu colorat ca femela cum este Anthocaris cardamines din fauna noastră. La Colias hyale și Gonepteryx rhamni femelele sînt albicioase pe cînd masculii sînt colorați în galben. în fine, uneori femelele se prezintă sub două sau mai multe forme — polimorfism. La Colias eroceus alături de femelele de culoare galben-portoealie, se găsesc și femele albe cum este forma helice. Fenomenul este larg răspîndit printre pieridele din regiunile tropicale. Astfel la Dixeia pigea Bsdv. din Abisinia s-au descris șase forme de femele diferite — după Ungemach (1932); la Appias epaphia Cr. din Africa șase forme de femele, la Nepheronia argia F. din Africa de Sud șapte forme de femele numai din această regiune. Uneori polimorfismul atinge ambele sexe. Astfel la Colotis ione Godt. din BIOLOGIE, ECOLOGIE 37 Africa de Sud s-au descris trei forme de masculi și cinci forme de femele. Speciile genurilor Golotis și Gideona din Africa sînt de asemenea remarcabile prin dimorfismul lor sexual. Iernarea pieridelor. în afară de unele cazuri de diapauză estivală ce are loc în timpul stadiului larvar, diapauza de iarnă este cea mai frecventă la pieride și are loc sub trei stări: larvă, crisalidă, imago. în stadiu de larvă hibernează următoarele pieride : Aporia crataegi, Golias croceus, O. hyale, G. palaeno, G. erate, G. myrmidone și G. crysotheme, iar în stadiu de crisalidă hibernează Leptidea sinapis, L. morsei major, Anthocaris cardamines și Euchloe ausonia ca și toate speciile noastre de Pieris și Pontia daplidice. Gonepteryx rhamni și uneori G. croceus hibernează ca adult. în America de Nord hibernează ca larvă Golias interior Scud., G. nastes Bsdv. etc. iar sub formă de crisalidă Anthocaris genutia F., Euchloe olympia Edv., Pieris protodice Bsdv., Golias eurytheme Bsdv., G. philodice Latr. (acesta din urmă uneori iernează și ca adult sau larvă) etc. PLANTELE CU CARE SE HRĂNESC LARVELE PIERIDELOR CRUCIFERE Numele plantei Alliaria officinalis Andrz . Alyssum calycinum L. Arabis hirsuta Scop........... Armoracia rusticana G.M.S. Barbarea vulgaris R. Br. . . . Berteroa incana D.C. Biscutella L............. Biscutella laevigata L. Brassica rapa L. ... Brassica nigra (L.) Koch. Brassica napus L. . . Brassica oleracea L. Bunias erucago L. . Cakile maritima Scop. . Capsella bursa pastoris L............ Cardamine amara L........................... C. pratensis L....................... Dentaria bulbifera I............ Numele larvei Pieris napi Anthocaris cardamines Pontia daplidice Pieris napi, A. cardamines Pieris brassicae Anthocaris cardamines Pontia daplidice Pieris napi, Pontia daplidice P. napi bryoniae, E. ausonia Anthocaris cardamines Pieris brassicae, P. rapae, P. napi, Pontia daplidice P. brassicae P. brassicae, P. napi, Pontia daplidice Anthocaris cardamines P. napi P. napi, A. cardamines P, napi 38 PARTEA GENERALĂ Numele plantei Di plot axis mural is D.C D. tenui folia Jusl Erysimum L E. repandum Hojer . . . . ..... Hesperis matronalis L. . . . . Isatis L.................. Lepidium L................. . Lunari a rediviva L. Mallhiola R. Br............ Naslurlium officinale R. Br. Raphanus L................. R. satious L............... Sinapis L. Sisymbrium L. ..... Sisymbrium officinalis Scop. S. sophia L................ Thlaspi aroense L.......... T. perfoliatum L........... . . . Turritis L.................................. T. glabra L. Numele larvei Pontia daplidice P. napi, P, rapae, A. cardamines P. daplidice, P. napi, A. cardamines P. daplidice P. brassicae, A. cardamines P. brassicae P. brassicae, P. rapae, P. napi, P. daplidice P. napi P, brassicae P. napi P. rapae, P. napi, P. daplidice P. brassicae P, daplidice, P. rapae, P. napi, P, brassicae, A. cardamines P. napi A. cardamines Pontia daplidice, A. cardamines A. cardamines, P, daplidice A. cardamines P. daplidice A. cardamines, P. brassicae, P, rapae, P. napi LEGUMINOASE Astragalus L.................. A. austriacus Jacq.......... Coronilla L................. C. varia L.................. Cytisus laburnum L. C. nigricans L................... C. ratisbunensis Sch............. Dorycnium \ ill...................... Hippocrepis comosa L. ................. Lathyrus pratensis L. ................................... Lotus corniculatus L.................... . . . . L. uliginosus Schk............... Medicago saliva L................ M. falcata L................................... Melilotus (L) Adans . . .......... Onobrychis sativa Lam. . . . . . Orobus ........................................ Trifolium L.................................... T. repens L.................................... Vicia L........................................ V. angustifolia L. Colias croceus, Leptidea sinapis C. crysotheme C. croceus, L. sinapis C. hyale, C, crysotheme C. myrmidone C. myrmidone C. myrmidone L. sinapis C. hyale L. sinapis C. hyale, C. croceus, L, sinapis C. hyale C. hyale, C. croceus, L, sinapis >> 99 99 99 99 fS C. croceus C, croceus L. sinapis C. croceus, C. hyale, L. sinapis C. hyale Colias croceus, L, sinapis C. hyale PALEONTOLOGIE, EILOGENIE ȘI SISTEMATICA 39 Numele plantei Vo cracca L............................. V. hirsuta Gray................ Numele larvei C. hyale C. chrysotheme ROSACEE Cotoneaster Medik .... Aporia crataegi Crataegus oxycanlha L Aporia crataegi Malus silveslris Mill 99 99 Mespillus I. 9» Pi rus communis L • • ’ • >> 99 Prunus armeniaca L a 99 P. avium L 99 P. domestica L , j P, mahaleb L • ’ ♦ • 99 99 P. padus L if P. piersica L " ‘ - • Si 99 P. spinosa L 99 Roșa L 99 9? Sorbus L 9? 99 Spiraea L. ,5 9 9 ALTE FAMILII Beta L......................... Aporia crataegi Reseda L............................... P, brassicae, P. rapae, P. daplidice, P. napi, A. cardamines Tropaeolum majus L............................. P. brassicae V iburnum opulus L............................. A. crataegi Vitis L................................ A. crataegi PALEONTOLOGIE, EILOGENIE ȘI SISTEMATICĂ Resturile fosile de Pieridae sînt extrem de puține. La Radaboj (Croația) s-a găsit în miocenul mediu un fluture fosil care seamănă cu Pieris protodice din America. Se crede că acest pierid a fost distrus de frigul din timpul perioadelor glaciare și înlocuit cu Synchloe callidice ce s-a adaptat la un climat rece și care s-a refugiat ulterior în regiunile înalte ale munților Alpi. Relațiile filogenetice dintre pieride și celelalte papilionide au fost divers interpretate de autori. 40 PARTEA GENERALA Packard (1895) și Reuter (1896) afirmă că pieridele sînt îndeaproape înrudite cu papilionidele și descind din Castniidae. Dixey (1894, 1896) de asemenea admite legături filogenetice între Papilionidae și Pieridae apropiind Aporia de Parnassiiis. în 1896 Chapmann arată asemănarea oului de tip erect la Pieridae și Nymphalidae pe care le unește într-un singur grup Piero-Nymfalidea apropiind acest grup de Noctuidae care au de asemenea ouă de tip erect. Grote (1898) credea ca și Chapmann că pieridele nu sînt de loc înrudite cu papilionidele, ci cu nimfalidele unind cele două familii într-un singur grup Pieri-Nymphălidae. Tutt (1899) reia ideea lui Grote și admite că pieridele sînt strîns legate de Nymphalidae prin asemănările în morfologia ouălor, antenelor ca și prin structura regiunii anale, a aripilor posterioare unde există două nervuri anale. Și el unește pieridele și nimfalidele într-un singur grup numit Piero-Nymphalidae opus familiei Papilionidae. Jordan și Sharp neagă și ei înrudirea dintre Pieridae și Papilionidae. Jordan apropie pieridele de Erycinidae și de Plebejidae, iar Sharp le găsește înrudite numai cu plebejidele. Ecinaiclae jPtebepidcte Erycisiiclcze Urbicolicfae Fig. 16. — Schema relațiilor între familiile seriei Papilionodea (după N. Ia. Kuznețov). R ober și Schatz afirmă că pieridele au legături cu papilionidele, plebejidele și nimfalidele, dar cele mai apropiate de pieride sînt papilionidele. N. Ia. Kuznețov (1915) afirmă că pieridele nu pot fi separate de papilionide și propune schema indicată în figura alăturată (fig. 16) 2). După Meyrick (1928) pieridele n-ar avea relații filo- genetice directe cu papilionidele, dar nici cu nimfalidele, ci cu lycenidele, iar Imms (1934) plasează pieridele între Lycacnidae și Papilionidae. în fine Verity (1947) admite înrudirea dintre Pieridae și Papilionidae unindu-le în secțiunea Papilionina. El afirmă că cele două familii l) în clasificația lui Kuznețov pieridele sînt numite Danaidae. PALEONTOLOGIE, FILOGENIE $1 SISTEMATICA 41 trebuie considerate ca două ramuri paralele, ambele foarte vechi și apărute independent una de alta. Este greu de precizat, spune V e r i t y, care din cele două familii este mai primitivă, pentru că la ambele găsim atît caractere primitive cît și evoluate. Din toate schemele filogenetice prezentate pînă acum, cred că cea mai justă este aceea care plasează, pieridele între Papilionidae și Nym-phalidae, avînd raporturi mai strînse cu papilionidele decît cu nimfalidele. Examinînd în mod detaliat și comparativ structura speciilor din cele trei familii, atît la imago cît și la larve-crisalide, am constatat că pieridele au mai numeroase și mai importante caractere comune cu papilionidele decît cu nimfalidele. Se pare că papilionidele, pieridele și nimfalidele sînt trei familii ce-și au originea în strămoși comuni și care au evoluat independent și în mod divergent. Originea lor comună este arătată de caracterele comune ce le prezintă. Cred că pieridele nu pot fi opuse nici papii ‘onidelor, nici nimfalidelor, ci plasate între aceste două familii cu care prezintă cele mai strînse legături. Socot deci că opinia acelor autori care îndepărtează pieridele de Papilionidae și Nymphalidae și le apropie de Lycatnidae și Erycinidae, nu este justă. Stabilirea relațiilor filogenetice ale subfamiliilor este de asemenea dificilă. Dintre cele trei subfamilii admise în general: Pseiidipontiinae, Dismorphiinae și Pierinae, incontestabil că primele două sînt mai primitive decît pierinele. Reuter (1896) afirmă că între Dismorphiina și Pierina nu sînt semne de tranziție, nici în palpi, nici în alte organe. DismorpMina și Pierina prezintă caractere foarte primitive, alături de semne evidente de o înaltă specializare și autorul conchide că ele sînt ramuri paralele diferențiate de mult timp. După Reuter Dismorphiina prezintă palpi foarte caracteristici care trebuie considerați ca avînd un grad de specializare față de palpii de la celelalte pieride unde ei sînt mai primitivi. Tot ca o specializare este considerată și fuzionarea parțială a tuturor radialelor avînd tm trunchi comun. T u t consideră că și faptul că abdomenul crisalidei are segmentele imobile este tot un fenomen de specializare. D i x e y (1894) credea că în America cel mai vechi pierid este Eucheira socialis Westw., iar în Lumea Veche este Aporia agathon Gr. bazîndu-se în această afirmație pe faptul că larvele lor sînt gregare și-și fac un cuib din mătase. Socot că acest caracter nu este primitiv deoarece îl mai găsim și la diverse Heterocere. Cred că este vorba de o simplă particularitate biologică care nu indică neapărat o vechime a speciei. 42 PARTEA GENERALA După Verit y (1947) pieridele mai vechi ar fi Eroessa chilensis din Chile, iar în Lumea Veche Davidina din munții Pechino, Pareronia din India și Eronia din Africa. V e r i t y se bazează în această afirmație pe faptul că ele au separată de R5 și au cinci radiale. Se consideră că radius cu cinci radiale și cu liberă este un caracter de primitivitate, iar radius cu trei radiale și cu Mx fuzionată cu sistemul radial este un caracter de superioritate. Și această presupunere pare improbabilă cum ne-o dovedește observația faptelor următoare : 1. Nimfalidele și un mare număr de Heterocere au cinci radiale și Mi liberă. 2. Un număr de specii din familii ce stau aproape de Homoneura au un mic număr de nervuri. 3. La unele exemplare de Pieris brassicae, P. napi și P. rapae există patru radiale (furca prezentă), la altele numai trei radiale (furca absentă); oare indivizii cu trei radiale sînt superiori în organizație, iar cei cu patru radiale primitivi? Amintim pe de altă parte că Eeuter considera fuzionarea radialelor la DismorpUina ca o specializare (Dismor-phina au cinci radiate și Mx e liberă). Socot că pentru genuri și specii — mai mult decît pentru familii — este foarte greu de precizat vechimea lor și unele caractere socotite drept primitive sau specializate, nu sînt decît simple particularități morfologice, fără semnificație filogenetică și mai ales fără indicii de primitivitate sau de superioritate. Dovadă de dificultățile ce ni te prezintă interpretările de felul celor de mai sus o avem și în faptul că V e r i t y, deși consideră radius cu trei radiate ca un semn de specializare, începe tribul Pieridi cu genul Pontia (cu trei radiate) legat direct de Anthocaridi (cu cinci radiate) prin Pontieu-cMoia în loc să înceapă cu genul Pieris care are patru radiate. D i x e y (1894) afirmă că dismorfiinele sînt cete mai primitive dintre Diurna avînd — între alte caractere de primitivitate — un desen închis divizat de spații clare. Evoluția spre forme superioare și mai recente s-ar fi făcut prin reducerea desenelor negre și lărgirea spațiilor clare. Ce trebuie să credem despre această interpretare cînd ne gîndim că dismorfiinele noastre sînt albe, iar Nepheronia buquetii din Africa (cu cinci radiate — deci primitivă, după V e r i t y) este complet albă cu o pată apicală neagră ca la Pieris brassicae Socot că foarte multe caractere „primitive” și ,,specializate” trebuie să fie considerate ca particularități morfologice care, de cete mai multe ori, nu ne pot procura indicii pentru a stabili vechimea speciei sau a genului. Ipotezele ce s-au făcut pînă acum sînt simple presupuneri*insuficient de fundamentate. Cred că nu este just să opunem un caracter „specializat” PALEONTOLOGIE, FILOGENIE ȘI SISTEMATICA 43 unui caracter „primitiv”, primul indicînd o origine recentă, ultimul o origine mai veche. Un caracter specializat nu este neapărat recent ci poate fi și vechi; el ne arată numai o particularitate morfologică oarecare determinată de anumite condiții speciale ale mediului și nu ne indică întotdeauna vechimea. Așadar, opinia lui D i x e y după care dismorfiinele sînt primitive, avînd un desen închis, cred că trebuie modificată în felul următor. Dismorfiinele palearctice sînt tot atît de vechi ca și dismorfiinele neotropicale actuale și nu descind din acestea. Deosebirea în habitus s-ar datora faptului că cele dintîi au apucat pe un alt drum, adaptîndu-se la un climat rece, ceea ce a dus la apariția unui fond alb, ele căpătînd astfel habitusul pieridelor din regiunile temperate. Dismorfiinele neotropicale, rămînînd în aceleași condiții de mediu ca și strămoșii lor nu s-au modificat, ci au păstrat aspectul închis al acestor strămoși. Deci dismorfiinele neotropicale și palearctice au strămoși comuni și înrudirea dintre ele ne este arătată de armătura genitală, cu structură asemănătoare. Deosebirea în habitus se datorește influenței factorilor mediului extern care au atins în primul rînd habitusul. Modificarea în armătura genitală s-a făcut mult mai greu (la nivel specific și generic) dar faciesul genitaliei în ansamblu este același la cele două grupe, care se deosebesc între ele mult mai mult prin habitus decît prin armătura genitală. Dacă le-am clasifica după habitus ar trebui să le separăm în familii diferite ; genitaha ne arată că ele aparțin la aceeași subfamilie. în ce privește relațiile dintre triburile subfamiliei Pierinae se poate spune că tribul Euchloini este mai aproape de Dismorphiinae avînd ca și acesta cinci radiale, iar bursa copulatrix este lipsită de lamina dentata. în fine crisalida are ca și la Leptidea toate segmentele abdominale complet rigide. De la Euchloini trecem ușor la Pierini prin Pontieuchloia chloridice. Această specie face trecerea de la Euchloe la Pontia deci este intermediară între cele două triburi, fiind mai aproape de Pierini unde a și fost clasificată. Tribul Goliadini este considerat ca fiind cel mai diferențiat printre Pieridae, contemporan cu tribul Gonepterygini ambele evoluînd paralel. Clasificațiile prezentate în cadrul superfamiliei Papilionoidea, ca și în interiorul familiei Pieridae, au fost și ele diferite după autori. Astfel Dyar (1902) împarte ordinul Lepidoptera în șase super-familii și ultima — Papilionoidea — o subdivide in 11 familii, pieridele fiind plasate între Papilionidae și Nymphalidae. 44 PARTEA GENERALA în 1915 apare clasificația lui N. Ia. Kuznețov în care seria Papilionodea nu este așezată la urmă, ca în alte clasificații, ci e plasată între Pyralidodea și Lasiocampodea, ultima serie a ordinului — cea mai evoluată — fiind Noctuodea. Seria Papilionodea o împarte în șase familii: Urbicolidae, Papilionidae, Danaidae, Plebejidae, Lrycinidae și Nym-phalidae. în 1925 K u z n e țo v înlocuiește termenul de Danaidae prin acel de Asciidae (Pieridae). în 1926 Turner și T i 11 y a r d împart superfamilia Papilio-noidea în șase familii: Hesperiidae, Papilionidae, N ymphalidae, Pieridae, Lycaenidae și Nemeobidae. Meyrick (1928) ca și Kuznețov, plasează superfamilia Papilionoidea pe la mijlocul seriei Lepidoptera și anume între Hesperiana și Notodontina. I m m s (1934) plasează pieridele între Lycaenidae și Papilionidae. For ster (1954) ca și Meyrick plasează Papilionoidea la mijlocul seriei Lepidoptera și anume între Saturnioidea și Geometroidea. După această clasificație pieridele au relații filogenetice cu papi-lionidele. în toate clasificațiile de mai sus pieridele au componența lor actuală, adică în această familie sînt incluse și dismorfiinele. Dar în 1900 Grote scoate din familia Pieridae două subfamilii (Pseudopontiinae și Dlsmorphiinae) și le ridică la rangul de familii distincte. Deoarece dismorfiinele — reprezentate la noi prin genul L^ptidea — sînt atît de mult deosebite de celelalte subfamilii prin genitalia (ca de altfel și prin habitus și nervațiune) socot că ridicarea lor la rangul ds familie este cu totul justificată. De aceeași părere este și V e r i t y (1947) totuși dismorfiinele sînt clasificate tot printre pieride unde le menținem și noi pentru a nu încărca Sistematica cu noi unități. Vechii sistematicieni n-au operat subdiviziuni în cadrul familiei. Astfel Hiibner (1816), Doubleday (1846—1850), Herrich-Schăffer (1867) și alții împart familia direct în genuri. S c u d d e r (1889) consideră pieridele și papilionidele ca două subfamilii numite Pierinae și Papilioninae ale familiei Papilionidae. Chapmann (1895) împarte familia în patru subfamilii după structura crisalidei. PALEONTOLOGIE, 1-1LOGENIE Șl SISTEMATICA 45 Staudinger și Rebel (1901), Verity (1905 —1912)împart familia direct în genuri. N. Ia. Kuznețov (1929) împarte familia Asciidae în două subfamilii: Asciini și Dismorphiini. Subfamilia Asciini cuprinde cinci triburi: Asciici, Euchloici, Apiadici, Coliadici și Gonepterygici, iar subfamilia Dismorphiini în trei triburi: Gonophilebiici, Dismorphiici și Leptosiici. Al. K 1 o t s (1932) o împarte în trei subfamilii: Pseudopontiinae, Dismorphiinae și Pierinae. Ultima este divizată la rîndul ei în trei triburi : Duchloini, Rhodocerini și Pierini. R. Verity (1947) clasifică familia mai întîi în două grupe : Dismorphiina și Pierina. Primul grup cuprinde o singură subfamilie : Dismorphiinae și aceasta un singur trib : Leptideidi (pentru fauna italiană). Al doilea grup este divizat în trei subfamilii: Pierinae, Te^egris pyrothoe Ev. în partea meridională europeană a U.R.S.S. pînă în Asia centrală etc. Dimpotrivă Pieris napi L. se întîlnește în Asia, Europa, Africa palearctică, America nearctică și Australia (introdus recent de om). în latitudine unele Pieridae au ajuns pînă la cercul Polar. Astfel în America de Nord Colias Inotliii Curtis se întîlnește la 75° latitudine nordică, iar în Europa Colias hecla Lefebre ajunge pînă la 80° latitudine nordică. în altitudine speciile genului Colias de asemenea dețin recordul, unele din ele, cum este Colias cocandica tliraslbulus, au fost capturate la 5 100 m altitudine în Ladak. Alte specii zboară mai jos, totuși la mari înălțimi. Colias erate a fost semnalat la 2 000 m, Gonepteryx rhamni în Himalaia la 2 300 m (B e r- 48 PARTEA GENERALA n a r d i, 1952), iar Gonepteryx aspasia pînă la 3 600 m, în fine Synchloti callidice a fost capturat în Himalaia la 4 700 m, pe țărmul stîng al ghețarului Nanda Devi (B ernar di, 1952). în regiunea palearctică pieridele sînt reprezentate prin circa 25 genuri cu aproximativ 148 specii repartizate după cum urmează : (după O. B a n g - H a a s, 1937). Aporia 7 specii Anthocaris 7 specii Metaporia 16 77 Falcapica 1 77 Mesapia 1 77 Zegris 2 77 Davidina 1 77 Baltia 2 7? Delias 9 ?? Colotis 11 77 Cathaemia 1 77 Ixias 1 77 Pieris 14 7? Terias 3 77 Pontia 2 77 Catopsilia 4 7? Anapheis 1 7? Gonepteryx 6 77 Synchloe 2 77 Colias 40 7? Appias 1 7? Leptidea 5 77 Pontieuchloia 1 7» Dercas 3 77 Euchlce 7 77 La noi în țară pieridele sînt răspîndite de la țărmul mării pînă în zona alpină. Unele sînt strict euritope și euryzone, legate fie de un biotop special, cum este Colias palaeno din mlaștinile turboase unde crește Vaccinium uliginosum, fie de anumite condiții climaterice cum este Pieris napi bryoniae din zona alpină. De asemenea sînt mult localizate Pieris mannii și P. ergane. Colias erate, C. myrjnidons și C. chrysotheme, Leptidea morsei major. Altele dimpotrivă sînt larg euryzone ca Pieris brassicae, P. napi, Colias croceus etc. Formele macroendemice și microendemice lipsesc din fauna noastră. IMPOBTANȚA ECONOMICA Familia Pieridae cuprinde cîteva specii care sînt dăunători importanți pentru anumite culturi. în țara noastră, în această categorie intră IMPORTANȚA ECONOMICĂ 49 Aporia crataegi și Pieris brassicae, primul făcînd pagube arborilor fructiferi, al doilea cîmpurilor cu varză. Larvele de Aporia crataegi atacă un mare număr de arbori fructiferi ca : prunul, mărul, părul, caisul, cireșul etc. precum și sorbul, moșmonul și păducelul din păduri. Această specie este răspîndită la noi în țară atît în stepă, cît și în silvostepă, ajungînd pînă în zona bradului (fig. 29). Pagubele sînt mai mari în zona stejarului și în regiunea subcarpatică. Invazii puternice au avut loc în anii 1942—1946 și 1955—1958 cînd în anumite regiuni pagubele au fost de 70—100%. Se recomandă stropiri cu Detox sau Lindatox x). Anumite condiții climatice favorizează apariția în masă a larvelor. Astfel o importanță deosebită prezintă o iarnă bogată în zăpadă, cu temperatura ce nu coboară sub —3°. Pieirea în masă a larvelor este favorizată de un îngheț tîrziu de primăvară, ce vine după cîteva zile călduroase, după ce larvele au început să se hrănească. Larvele de Pieris brassicae atacă varza din zona de stepă și pînă în zona bradului (fig. 49). Invazii puternice s-au înregistrat în anii 1920—1926, 1932—1938, 1947—1949 și în 1952, pagubele atingînd în unele regiuni procentul de 70—80%. în urma combaterii cu Detox 5%, pagubele au scăzut mult. Mai fac daune la varză, dar în proporție redusă, larvele de Pieris rapae și Pieris napi, iar larvele de Aporia crataegi se hrănesc uneori și cu frunze de sfeclă, de viță, de trandafir și nuc. în fine uneori aduc oarecare daune cîmpurilor cu trifoi și lucernă larvele de Colias croceus și Colias hyale; cîmpurile cu ridiche sînt atacate de larvele de Pieris brassicae, Pieris rapae, Pieris napi și Pontia daplidice, iar cele cu muștar de Pieris rapae și Pieris napi. Daunele în aceste culturi sînt neînsemnate. în alte țări s-au înregistrat de asemenea daune în anumite culturi provocate de larvele pieridelor. în insula Mauricius larvele de Catopsilia thauruma Reak. aduc pagube pepinierelor de Cassia (P a u 1 i a n, 1951) iar în Africa de Sud, aceleași plante sînt atacate de Catopsilia florella, iar larvele de Colias electo aduc pagube culturilor cu lucernă (Van Son, 1949). b A sc vedea lucrarea „Protecția plantelor”. în sprijinul zonării producției agricole n R.P.R. Editura Academiei R.P.R., București, 1960. 4— Fauna R.P.R. 50 BIBLIOGRAFIE BIBLIOGRAFIE 1901 Aigner-Abafi L. V., Zur Lepidopteren fauna Rurnânicn. Bull. de la SocUte des Sciences de Bucarest, An. IX, nr. 5. 1905 -- Ober Aporia crataegi L. Vorkommen. Hyaline Form. Flugcllănge. Zeit. f. wiss. Insektenbiologic Bd. I, Caietul 5, p. 204 — 209. 1953 Alberti B., Ober Colias hyale und erate Esp. Ent. Z. 63 Jhrg. nr. 9, p. 65 — 67. 1930 Alexinschi AL, Contribuțiuni la fauna Macrolepidopterelor din Romînia. 1938 — Elemente noi pentru cunoașterea faunei Lepidopterelor din Bucovina (Rădâuți)i /Analele Moldovei, Anul I, nr. 1, 18 pag. 1951 Alexinschi Al. și P e i u M i h a i, Contribuțiuni la cunoașterea faunei Lepidopte- relor din regiunea Iași. Academia R.P.R., Filiala lași. Studii și cercetări științifice^ voi. II, fasc. 1—2, p. 1—20. 1953 — Contribuții la cunoașterea faunei Lepidopterelor regiunii lași. Bul. Șt. Secțiunea , de Șt. Biologice, Agronomice, Geologice și Geografice, T. V, nr. 3, p. 487 — 509. 1883—1884 A 1 p h e r a k y S., Ober die Gattung Colias. Stett. Ent. Zeit. XLIV 1883, 488-495 ; 1884, p. 476. 1898' A u r i v i 11 i u s C h r., Rhopalocera Aethiopica. Kongl. Sv. Akad. Handl., 31, nr. 5. 1910 — 1927 — In Seitz: Die GrosschmcLLcrlinge dor Erde, XIII. 1937 Bang Haas Otto, Catalogus Lepidoptcrorum regionis palearcticae. Dresden, Pars I Rhopalocera, 135 pag. 1951 B a r r e t Charles und B u r n s A. N., Butterflies of Australia and New-Guinea, 187 pag. 1952 Beer Sergio e Sachetti A If r e d o, Problemi di Sistematica Biologica. Edi-zione șcientifiche, Einaudi, Roma. 1949 B ei-B i en k o G. Ia., B o g d an o v-K a t ico v N. N. și colaboratori. Selișcohozia-islvennaia Entomologia, Moscova, 764 pag. 1913 B e m m c l e n J., Die phylogenetische Bedeutung dor Puppenzeichnung bei den Rhopa- loceren und ihre Beziehungen zu derjenigen der Raupen und Imagines. Verh. Deut. Zool. Ges., p. 106 — 117. 1940 B e r g e r L., Exploration du Parc National Albcrt, Mission G. F. de Witte (1933—1935). Lepidoptera-Rhopalocera. Fam. Pieridae. Bruxelles, p. 8 — 15 și 24—48. 1945 r- Note sur la chcnille de Colias palaeno europome Esp. LambiHionea, nr. 5, p. 36 — 39. 1947 B e r g e r L. A. et F o n t a i n e, L’ne esp^ce meconnue du genre Colias F. LambiHionea XLVII, nr. 11-12/1947 și XLVIII nr. 1-2, 3-4, 11-12/1948. 1948 B erge r L. A., A propos de Pieridae. Bull. el Annales de la Soc. Ent. de Belgique. T. LXXX1V, p. 28-32. 1936—1937 Beri o Emilio, Osservazioni sulla morfologia e nomenclatura dell’aparat» copulatorc dei Lcpidotten. Che cosa siano realmente TEncus e lo scaphium (con 10 figure). Fcstschrift zum 60 Geburstage Prof. Dr. E. Ștrand, Riga, voi. II, p. 205-211. 1945 Bernar d i G., Etudes sur le genre Eucloe Hb. Mise, ent., 42 pag., €5 — 104, pl. 4—6. 1947 — Rcchcrche de la position systematique exacte de trois espdccs de Pierini asia- tiques (Lep. Pieridae). Bull. de la Soc. Ent. de France, Novembre, p. 156. 1948 Bernardi G., C. Herb u lot, J. Picard, Liste des Grypoceres et Rhopaloceres de la faune frangaise conforme aux Regles internationales de la Nomenclature. Familie Pierididae par. G. Bernardi. Rev. fr. de LepidopUrologie, XI, Decembre, p. 428-430. BIBLIOGRAFIE 51 1950 Bernardi G., La variation geographique des Leptidea sinapis fran^ais (Lep. Pieridae). Bull. de la Soc. Ent. de Mulhouse, Juin, p. 41—44. 1951 — Les caract&res distinctifs de trois Pieris frangais. Rev. fr. de Ldpidoptdrologie, nr. 3 — 4, 3 pag. 1954 a — Revision des Pierinae de la faune Malgache (Thdse). M6moircs de l’Institut scien-tifique de Madagascar, Scrie E, T.V., p. 239 — 375. 1958 Bernardi G., Liste des LepidopUres, rliop alocâres rccoltds cn 1955 au Liban par H. de Lesse. Pieridae par G. Bernardi, Bull. de la Soc. Linneenne de Lyon, 27, nr. 3,. p. 60 — 61. 1959 — Note sur la variation geographique de deux dualsp(?cics : Leptosia alcesta Stoll. et Leptosia nupta Butlcr (Lep.Pieridae) Bull. de la Soc. Ent. de France, 64, 6 pag. 1951 B e u r c t H., Colias australis Vrty. bona specios. Mitt. d. Ent. Ges. Basel, Jhrg. I, nr. 1—3. 1956 B i g o t L o u i s, Biog6ographic des Lepidoptărcs de la Provcnce Occidentale. Vie et Milieu, T. VII, p. 429-480. 1957 — Biogeographie des LCpidoptdrcs de Sicile (Italie). Vie et Milieu, T. VIII, fasc. 3, p. 253-264. 1959 B r e t s c h n e i d c r R., Colias—Studicn. Ent. Z. 69 Jhrg. nr. 8, p. 81—84. 1876 B u c li a n a n W h i t c, On the male genitale armature in the european Rhopalocera. Trans. iînn. Soc. London, 2-d serie, T. I. Zool., p. 357 — 36 9. 1929 B u r e s c h Iwan und Tuleschkov I< r., Schmetterlingsfauna Bulgariens. Die horizontale Verbrcitung der Schmetterlinge (Lcpidoplera) in Bulgarien. 1954' G a i n J. A., Animal specios and thcir cvolution, 243 p., London. 1895 — 1896 Ga rad j a A., Die Gross-Schmetterlinge des Kbnigreiclies Rumănien. „Iris”, Orcsdcn, Bd. VIII, 1895, Bd. IX, 1896. 1903 — Neuer Boitrag ziir Lepidopterenfauna Rumănien. Bull. de la Soc. des Sciences Bucaresl, An. XII, nr. 5 — 6. 1934 — Neuer Bei trag zur Kenntnis der Lepidopterenfauna Rumănien. „Iris”. Dresden, Bd. 48. 1896 Chapman T., Filogcnesi ed evoluzione dei Lepidottcri in rapporto con la pupa e l uovo. Trans. Ent. Soc. London, p. 581. 1951 CI ar k H. Austin and Clark F. L e i I a, The Butterflies of Virginia. Fam. Pieridae, p. 86. Smithsonian Miscellaneous Collections, voi. 116, nr. 7. 1892 G o s m o v i c i L., Contributions â l’ctude de la faune cntomologique roumaine. Le Naturaliste, nr. 136. 1894 — Contribuții la studiul faunei Romîniei. Iași. 1894. 1892 Gzekelius D., Verzeichnis der bisher in der Umgebung von Hermannstadt gefangenen Macrolcpidoptcrcn. Verh. u. Mitt. des Siebenbiirgischen Vereins f. Nat. in Her~ mannstadt, Bd. XLII. 1897 — Kristisches Verzeichnis der Schmetterlinge Siebenburgens. Verh. u. Mitt. des Siebenbiirgischen Vereins f. Nat. zu Fermannstadt. Bd. XLVII. 1908 — Beitrăge zur Schmetterlingsfauna Siebenburgens. Verh. u. Mitt. des Siebenbiir- gischen Vereins /*. Nat. zu Bermannstadt, Bd. LVIII. 1917 — Beitrăge zur Schmetterlingsfauna SiobenbUrgens. Verh. u. Mitt. des Siebenbur- gischen Vereins f. Nat. zu Hermannstadl, Bd. LXVII. BIBLIOGRAFIE 1957 Daniel Franz, Massenauftreten von Pieris brassicae, Nachrichtenblatt der Baye-rischen Entomologen, VI Jhrg. nr. 1, p., 7 — 8. 1929 — 1930 Dioszeghy V. L., Die Lepidopteren fauna des Retyezatgebirges, Verh. and Mitt. des Siebenbilrg. V ereins far Naturivissenschaften zu Hermannstadt, Bd. LXXIX/LXXX. 1935 Dioszeghy L. V., Die I epidopterenfauna des Retyezatgebirges, Verh. u. Mitt. des Siebenbilrg. Vereins fiir Naturivissenschaften zu Hermannstadt, Bd. LXXXII1 — LXXXIV, p. 107-132. 1891 Dixey F., On the phylogeny of the Pierinae, as illustrated by their wing markings and geographical distribution. Trans. Ent. Soc. London, p. 249 — 334, pl. 3 — 5. 1909 — The phimescales of the Pierinae. Trans. Ent. Soc. London, p. 93 — 141, 3 pl. 1955 D o r i n g E w a 1 d, Zur Morphologie der Schmetterlingseier, Berlin, 154 p., 61 pl. 1933 Drosihn .1., Uber Art — und Rassen-unterscheide der Kopulationsorgane von Pie-riden. Stuttgart, 1933. 1895 Dyar H., The classification of the Lepidoptera on larval characters. Americ. Natur. XXIX, p. 1066 — 1072. 1902 — A list of North American Lepidoptera and key to the Literature. Bull. U. S. Nai. Mus., 52, Washington. 1913 Eckstein K., Die Schmetterlinge Deutschlands mit besonderer Berhcksichtigung der Biologie. 1. Bd. Tagfalter, 120 p., 16 pl. col. 1958 E h r 1 i c h R. Paul, The comparative morphology, Phylogeny and higher classification of the Butterflies (Lepidoptera: Papilionoidea), University of Kansas Science Bulletin, voi. XXXIX, nr. 8, p. 306 — 370. 1915 F i n ț e s c u G., Fluturele Aporia crataegi L. în Iași, Analele Academiei Romînc. Mem. Secț. Șt., T. 38, nr. 3. 1943 — Lepidoptere vătămătoare arborilor roditori. Analele Academiei Romîne, Mem. Secț. Șt., T. XVIII, nr. 2. 1900 Fleck E d., Die Macrolepidopteren rumăniens. Bull. de la Soc. des Sciences de Bucarest — Roumanie, An. IX, nr. 1, 1900. 1960 Font ain e M., Des hybrides Colias hyale L. X Colias australis Vrty. peuvent-ils parfois s’observcr dans la nature, Lambillionea LX, nr. 9 — 10, 1960. 1955 F o r s t e r W. și W o h 1 f a h r t T h. A., Die Schmetterlinge Mitteleuropas Tagfalter (Bd. II). Pieridae, p. 7 —21. 1956 Friese Gcrrit, Die Rhopaloceren Nordostdeutschlands (Mecklenburg und Brandenburg). Mit zoogeographischen Erorterung und einem vergleichenden Uberblick uber die Nachbargebiete. Beitrăge zur Entomologie, Bd. 6, nr. 1—6, p. 53—10 0, 403-442, 625 — 658. 1958 Friese G e r r i t, Zoogeographische Betrachtungen zur Rhopaloceren — Fauna Mitteleuropas (Lepidoptera). Proceedings tenth International Cpngress of Entomology. voi. 1, 1956. 1904 — 1914 F r i o n n e t C. (A b b e), Les premiers etats des Lepidopteres franțais. 3 voi. 1909 Fruhstorfer H., Neues uber die Genitalorgane der Pieridcn, Ent. Ztschr., XXII, Stuttgart. 1892 Garbowski T h., Lepidopterenfauna Galiziens, 1892. 1952 Gherasimov M. A., Fauna SSSR, Nasecomîe ceșuecrîlîe. T. I. Vîp. 2, Gusehițî, Moscova-Leningrad, 338 pag. 1898 Grote R., Specializations of the lepidopterous ving. I. The Pieri-Nymphalidae. Proc. Amer. Philos. Soc. XXXVII, p. 17- 44, pl. 1 -3. BIBLIOGRAFIE 53 1900 The Descent of the Pieridae. Proc. Amer. Philos. Soc., 39 : 1—68 (1900). 1951 Hackr ay J o s., Etrange disparition du Colias palaeno dans Ies Hautes Fagnes, Lam-' billionea LI, nr. 11 —12, p. 65—68. 1926 Hering M. E., Biologie der Schmetterlinge, 480 pag., 82 fig., 13 pi. 1932 - Die Schmetterlinge nach ihren Arten dargestellt. Tierw. Mitteleuropas. Leipzig, 545 pag., 813 fig. 1886 Holodcovski N., Mujskoi polovoi apparat ceșuecrîlih. Priloj K LII Tomu. Zap. Imp. Akad. Nauk, nr. 4, 1886. 1893 Hormuzachi C., Aufzâhlung der bisher aus dem Konigreiche Rumănien bekannten Tagfalter (Rhopalocera) mit Ecrucksichtigung der Nachbarlănder. Ent. Nachrichten. Jhrg. XIX, nr. 16, p. 241-246,; nr. 17, p. 265-272, nr. 18 p., 273-283. 1897 — 1899 — Die Schmetterlinge der Bucovina I Th. Verh. Zool. Bot. Ges. in Wien. 1902 Hormuzachi C., Neure Macrolepidoptercn Funde aus Rumănien. Vcrh. der K. K. Zool. bot. Gesellschaft in Wien. 1904 - Analytische Ubersicht der palăarktischen Lepidopterenfamilien. 68 p., Berlin. 1936 - Opiniuni mai noi despre evoluția geografică a faunei și florei europene aplicate în fauna lepidopterelor, Bul. S.R.R.G., LIV, București. 1934 1 m m s A. D., A Textbook of Entomology, 3 rd. ed. 1902 Jachonto v A., O sezonnom trimorfizm nccatorîh vidov semeistva Pieridae, Rev. Russe Ent. îl, 1902. 1904 — O Pieris napi var. intermedia Krul. Rev. Russe Ent. IV, 1904. 1898 J or dan K., Contributions to the morphology of Lepidoptera, I Antennae of butter-flies. Novit. Zool., V, nr. 3, p. 374 — 415. 1947 K i r i a k o f f Sergiu G., Les papillons mimetiques. LambiHionea, nr. 5 — 8. 1952 — Notes systematiques VI, Sur la taxonomic de quelques Lâpidopteres (l-re pârtie), LambiHionea, nr. 7—8, p. 41—46. 1957 — Les especes jumelles, la speciation et la continuite des espăces. Bull. et Annales de la Societe Rogale d’Entomologie de Belgique. T. XCIII, p. 17 — 25. 1931 — 1932 K 1 o t s A 1., A generic revision of the Pieridae. Entomologica Americana, voi. XII (new series), nr. 3 (1931) and nr. 4 (1932). 1951 K 1 o t s Alcxander, A field guide to the Butterflies of North America, East of the Great Plains. Fam. Pieridae, p. 181—203. 1956 K och Manfred, Wir bestimmen Schmetterlinge I. Tagfalter Dcutschlands. Berlin, 119 pag., 16 pl. col. 1953 K o j a n c i c o v I. V., Ceșuecrîlîe Lepidoptera. Jivotnii mir SSSR, T. IV, Lesnaia zona, p. 379-403. 1953 K 6 n i g F rederic, Noi contribuții pentru cunoașterea Macrolepidopterelor regiunii Băilor Herculane și Orșova, Academia R.P.R., Buletin științific, Secțiunea de Științe biologice, agronomice, geologice și geografice, 3, T. V, p. 511 — 524. 1959 — Răspîndirea orizontală și verticală a Lepidopterelor din Retezat, Godeanu, Țarcul și Pietrii-Petreanul, Academia R.P.R., Baza Timișoara. Studii și cercetări, Științe agricole, T. VI, nr. 1 — 2, p. 125 — 139. 1953 Kovâcs L a j o s, Die Gross-Schmetterlinge Ungarns und ihre Verbreitung, Folia Entomologica hungarica (Series Nova), T. VI, nr. 2, p. 164. 1928 Krasniuc P. I., Boiarîșnița Trudî Mleevscoi sadovo-ogorodnoi stan ții. 1927 K r e m k y J e r z y, Materiale pentru studiul faunei lepidopterologice a Poloniei. Bull. Entomologique de la Pologne, T. VT. 54 BIBLIOGRAFIE 1890 K rulicovschi L., Opîti kataloga ceșuecrîlîh Kazanskoi gub. Bull. Soc. Nat. Moscova I Rhopalocera. 1949 Kurențov A. I., Dnevnîe babociki primoroscovo kraia (Opredeliteli), Moscova, 118 pag. 1956 — Vrednîie nasccomîe Icsnih cultur na Dalinem Vostoke. Trudi dalinevostocinovo filial imeni V. L. Komarova, Akadcmii Nauk Soiuza SSR, seria zoologliiceskaia, Tom. III (VI), p. 7-54. 1903 Kuznețov N. Ia., K faune Macrolep. Pskovskoi gubernii II. Novîia dannîia. Horae Societatis Entomologicae Rossicae, T. XXXVII. 1912 — O stremlenii k nazîvaniiu, kak odnom iz teccnii v entomologhiceskoi literaturi Russk. Entom. Obozr XII, nr. 2. 1913 — Jilkovanie kak odin iz kriteriev v sistcmatike ceșuecrîlîh. Rev. Russe Ent. XIII, p. XIV-XVI. 1915 — Fauna Rossii i sopredelînîh stran. Nasekomîe ceșuecrîlîe, T. I, fasc. 1, Petrograd. 1926 — The morphology of the copulatory Structures in some cases of Gynandromorfism in Lepidoptera. Biol. Bull. Woods Hole, voi. 51, p. 245 — 256, 10 fig. 1929 — Fauna SSSR i sopredelînîh stran. Nasekomîe ceșuecrîlîe, T. I, fasc. 2, Leningrad. 1930 — Abhăngigkeit der geographischen Verbreitung der Weisslinge Asciidae, von der Verbrcitung ihrer Futterpflanzen und der chcmischcn Zusammensetzung der letzteren. Zeii. f. Morph. und Okologie der Tiere 17, Ed. 4, Eerlin. 1954 Kuznețov V. 1. i Martînova E. F., Spisoc ceșuecrîlîh raiona srednevo teceniia r. Urala. Trudi zoologhicescovo instituia Akadcmii Nauk CCCP, XVI, p. 321—350. 1960 Kuznețov V. I., Materialî po faune i biologhii ceșuecrîlîh (Lepidoptera) Zapadnovo-kopet-Daga. Trudi zoologhicescovo instituia Akademii Nauk CCCP XXVII, p. 11-93. 1936 L e m p k e B. J., Catalogus der Nederlansche Macrolepidoptera, Tijdschrift voor Entomologie (1936 — 1959). 1939 — Quelques apcrțus sur Ies g6n6rations de Pieris rapae L. et Pieris napi L., Larnbil- lionca, nr. 10 ct 11, p. 193 — 200. 1948 L e s s e H. de, Rechcrches en dehors des chemins battus (Contribution â l^tude des Rhopalocdres du departcmcnt de la Ercme), Lambillionea, nr. 7 — 8. 1948 Loritz J., Sur la rcpartition verticale de quelques espdces de Lcpidoplâres dans Ies Alpes Maritimes, Ies Hautes-Alpes ct Ies Easses-Alpes. Rev. fr. de Lepidopterologiet XI, Oct.-Nov., p. 385. 1952 Loritz J., Rcmarqucs sur Colias palaeno L. race europomene Cchs. et sa variabilii dans Ies Alpes Maritimes. Bull. de la Soc. Ent. de Mulhouse, Eeccmbre, p. 89 — 93. 1954 — Rcmarques sur la fixite et la variabilii actuclles de quelques cspcces de Lepi- doptera dans Ies Alpes Maritimes et la „Regie de Eergmann” en verticale. Bull. de la „Riviera Scientifigue”, Nice, 6 pag. 1955 Lorko vie Z., Scmispecies a nccessary new taxonomic catcgory. Biol. Glasnik, 7, p. 234-235. 1958 Malicky Hans, Notizcn Ober Wandcrfalter. 1866 Mann Joseph, Aufzâhhing der im Jahre 1865 in der Dobrudscha gesammelten Schmetterlinge. Verh. d. k. k. Zool., Bot., Ges. in Wien, Jhrg. 1806. BIBLIOGRAFIE 55 1949 Manolache C. și colab., Situația dăunătorilor animali ai plantelor cultivate în anul 1947 — 1948. Institutul de cercetări agronomice. Metode, rapoarte, memorii, Seria nouă, nr. 4. 1953 - Situația dăunătorilor animali ai plantelor cultivate în anul 1949 — 1950. Institutul de cercetări agronomice. Metode, rapoarte, memorii, Seria nouă, nr. 9. 1937 Mariani Mar i o, Anatomia e fisiologia degli organi genitali fcmminili delle Pieris. Festschrift zum gy. Geburstage von Prof. Br. Embrik Ștrand vot 111, p. 434—450. 2 pl. în negru. 1940 Meii R., Invertur und okologischen Material zu einer Biologie der siidchinesischen Ficriden. Zoologica, 36 Ed., 6, ICO, Stuttgart. 1928 Meyrick E., A revised Handbook of the Eritish Lepidoptera, London. 1953 M o u c h a J., La distribution gcographique de la Leptidea morsei. Fent. en Europe (Lep. Pierididae). Bull. de la Soc. Ent. de Mulhouse. Janvier, p. 1 — 5. 1956 Contribution â la connaissance de Pieris bryoniae O. (Lep. Pieridae) des Carpathes. Bull. de la Soc. Ent. de Mulhouse, avril, p. 21—25. 1956 a — t'bcr die Verbreitung von Pieris bryoniae O. in den Karpathen, Acta Musei Silesiae. Serios A, V, p. 119-122. 1958 M o u c h a J., Pieris napi L. und Pieris bryoniae O. im Vihorlat-Gcbirge (Lep. Pieridae), Acta Entomologica Musei Nalionalis Pragae XXXII, 492, p. 91 —ICO. 1959 Neueste Forschungsergebnisse uber unscre Lepidoptercn-Fauna und deren Bedcu- tung fur die Losung zoogeographischer Fragen in der Tschechoslowakci (Lepidoptera). Acta faunislica Entomologica Musei Nalionalis Pragae, 4, p. 3 — 81. 1934 — 1935 Mullcr L e o p o 1 d, Die Formcn von Pieris bryoniae O. Internat. Ent, Zeii. Guben. 1939 Mullcr L. und K a u t z H a n s, Pieris bryoniae O. und P. napi L. Zeii, des Osterr. Ent. Vereins Bd. 1, nr. 4. 1959 N icule seu V. Eugen, Asupra taxonomiei subspeciei Pieris napi bryoniae O. (Lepidoptera, Pieridae). Academia R.P.R., Studii și cercetări de biologie, seria Biologie animală. 2, T. XI, p. 117 — 134. 1960 Lcs formes d’existcnce de respecc et la speciation chez Ies Ldpidoptdrcs. Bull. de la Sociele Enlomologique de Mulhouse. Avril, p. 25 — 30. 1961 — Contributions morphologiques et systcmatiques â Fctude des rapilionides (Lepi- doptera), Bull. de la Socie'U Enlomologique de Mulhouse, Janvier-F'evrier, p. 1—13. 1961 a — L’aberration commc phenomene biologique, Bull. de la SocieU Enlomologique de Mulhouse, mai-juin, p. 43 — 48. 1949 N o 11 e W e r n e r FI a n s, Der Kohlweissling. Aus dem Lcben eincs Tagfalters, 43 pag. 1959 P a u 1 i a n FI., Alexandri AL, C e i a n u V. și colab., Protecția plantelor, Ed. xÂgrosilvică de stat, București, 834 pag. 1951 Paulian Renaud, Papillons communs de Madagascar. Institut de Reclierches scientifiques Tananarive-Tsimbazaza, 90 pag. 1893 Pawlitschek A., Ecobachtungcn an dor Makrolcpidoptcrenfauna von Radautz ncbst eincm Verzeichnisse der daselbst bislier gefunden Arlen. Jahresberidile des Badaulzer Gymnasiums, Czernowitz, 1893. 1908 P a x Ferdinand, Eeitrag zur Lepidoptcrenfauna von Rumănicn. Bull. de la Soc. des scicnces, Bucarest, An. XVII, nr. 1 și 2, 19C8. 1949 Petcrsen B., On the cvolution of Pieris napi L. Evolution, nr. 3, p. 269 — 278. 1952 — The relations betwccn Pieris napi L. and Pieris bryoniae Ochs. Trans. IX th. Int. Congr. Ent.. voi. I, 83—86. Amsterdam. 56 BIBLIOGRAFIE 1955 Geographische variation von Pieris (napi) bryoniae durch Bastardicrung mit Pieris napi. Zoologiska Bidrag fran Uppsala, 30, p. 355 — 397, 6 fig. 1900 Pe tersen W., Beitrăge zur Morphologie der Lepidopteren. Mem. Acad. Sc. St. Peters-burg (8) IX, nr. 6, 1900. 1904 Petersen W., Die Morphologie dor Generationsorgane der Schmetterlinge und ihre Bedeutung fur die Artbildung. Meni. Acad. Sc. St. Petersburg (8) XVI, 1904. 3 909 Peyron J., Zur Morphologie der skandinavischcn Schmelterlingseier. Suensk. Vet. Akad. Handl. XLIV, nr. 1, 1909, p. 1-304, 10 pl. 1895 Peytoureau A., Contribution ă Tetude de la morphologie de Varmure genitale des insectes. Thdse, Bordeaux, 1895. 1916 Pfitzner R., Entomologische Erinnerungen an Herkulesbad. Ent. Bundschau. Jhrg. 33, p. 2-3, 7-8. 1938 Popescu-Gorj A., Noi contribuțiuni la fauna Lepidopterelor din București și împrejurimi. Academia Romînă, Memoriile Secțiunii științifice, Seria III, T. XIV, Mem. 3, p. 81-104. 1959 — Date noi asupra lepidopterelor din Dobrogea. Academia R.P.R., Studii și cercetări de biologie, Scria Biologie animală, 1, T. XI, p. 7 — 25. 1960 - Lepidopteres nouveaux ou rares pour la faune de la Republique Populaire Rou- maine. Travaux de Museum d’Histoire Naturelle „Gr. Antipa”, voi. II, p. 267 — 278. 1949 P o r t i e r Paul, La biologie des Lepidopteres, Lechevalier, Paris, 643 pag. 1903 Rebel H a n s, Studien liber die Lepidopterenfauna der Balkanlănder. Annalen k. k. Naturhist. PI of mus. Wien 18, 19/1903 — 1904. 1907 — Beschaffenheit des ăusseren mănnlichen Genitalapparates bei Pieris rapae L. und deren Varietăt manni Maycr in der Sommerform rossi. Verh. Zool. Bot. Gesell-schaft, Wien, LVII. 1908 — Entom. Exkursion in die transsylvanischen Alpen. Verh. Zool. Bot.Ges. Wien, Bd. 85. 1911 — Die Lepidopterenfauna von Herkulesbad und Orșova. Annalen des k. k. Natur- historischen Hofmuseums, Wien, Bd. XXV. 1960 Reissinger Eduard, Die Unterscheidung von Colias hyale L. und Colias australis Verity (Lep. Pieridae). Enk Zeitschr. Jhrg. 70, nr. 11, 12, 13, 14. 1896 R euter E., LTeber die Palpen der Rhopaloceren. Acta Soc. Scient. Fennicae, 22. 1930 Ronianiszyn Jan i Schille F r., Fauna Motyli Polski (Fauna Lepidopterorum Poloniae). T. I. Polska, Akademia Uniejetnosci. 1892 Rotschild Charles, Beitrag zur Lepidopterenfauna der Mezoseg. Verh. und Mitt. des Siebenb. Vereins fiir Naturiviss. in Hermannstadt, Bd. XLII, Jhrg., 1892. 1910 Salay F r., Katalog der Makrolepidopteren Rumăniens mit Berucksichtigung der Nachbarlănder und der Balkanhalbinsel, București. 1949 — 1961 Sarlet Laurent, Iconographie des oeufs de Lepidopteres. Faune de la Belgique. LambiHionea. 1953 — Sur le jaune du genre Colias. LambiHionea. LIII, nr. 11 — 12, p. 86 — 93. 1958 — Colias palaeno L. ssp. europome. Esp. en voie de disparition dans nos Fagnes, Revue Hautes Fagnes, Decembre, p. 1—6. 1960 — Contribution a la connaissance des premiers etats de Colias palaeno europome Esp , LambiHionea LX, nr. 7 — 8, p. 60 — 71. 1907 Schawerda K a r 1, Mitteilung liber Colias balcanica. Verh. Zool. Bot. Ges. Wien, LVII. BIBLIOGRAFIE 57 1889 S c u (1 d e r S., The Butterflies of the Eastern l’nited States and Canada, with special reference to New England. 1, Cambridge, p. 36 — 39, 8 pl. 1948 S c h w a r z R u d o 1 f, Motyli denni, 1. Fraga, 42 pag., 291 fig. col. 1909 — 1932 Scitz A., Die Gross-Schmctterlinge der Erde, Stuttgart. 1952 -1955 S h i r 6 z u T a k a s h i, New or little known Euttcrflies from the north-eastern Asia, with some synonymic notes. 111 Sicboldia, Acta biologica, voi. I, nr. 1 (1952), p. 11-39, nr. 3 (1955), p. 229-236. 1955 South R., The Butterflies of the British isles, 224 p., 450 fig. col. 1892 Spuler A r n o 1 d, Zui' Phylogenie und Ontogenie des Flugelgeăders der Schmetterlinge* Zeit. Wiss. Zool., Li 11, p. 579-646, p. 25, 26. 1910 — Die Schmetterlinge Europas. Stuttgart. 1957 Standel A. E., Dnevnîe babocichi {Lepidoptera, Rhopalocera) altaia. Entomologhi-ceskoe obozrenie, XXXVI, 1, p. 134 — 141. 1958 — Dnevnîe babocichi {Lepidoptera, Rhopalocera) okrestnostei Harikovo. Entomolo- ghiceskoe obozrenie, XXXVII, 4, p. 900- 902. 1914 S tandfuss R., Die aussere Genitalapparat der Lepidopteren und seine biologische Bedeutung. Mitt. Schweiz. entom. Ges., Bd. 12, p. 201. 1944 S t o k o e W. J. and S t o v i n T. H. G., The caterpillars of the British butterflies, includ, the eggs, chrysalids and food-plants, 284 pag., 68 pl. col. 1924 S van viei B. N., On the ground-plan of Wingpattern in Nymphalids and certain other familias of the Bhopalocerous Lepidoptera. Proc. Zool. Soc. London. 1956 — Ob izmencivosti risunca dnevnîh ceșuecrîlîh {Rhopalocera). Zool. Jurnal, T. XXXV, fasc. 7. 1932 Talbot G., Lepidoptcrorum catalogus. E. Ștrand, pars 53 editus. 1939 — Fauna of British India, inel. Ceylon a Burma (Lepidoptera) Butterflies, voi. I {Papilionidae, Pieridae), 600 p. + 3 pl. col., 184 fig. 1956 Toii S., Dwa nowe dla fauny .Polsky gatunki motyli. Polskie Pismo Enlomol., T. XXVI, nr. 8. 1908 Tonge A. E., Some Moths and Butterflies and their Eggs. London-Glasgow. 1926 T urne r A. J. and T i 11 y a r d R. J., The insects of zXustralia and New Zeeland, Sydney. 1899 T utt J., Natural History of British Lepidoptera I. London, 1899, p. 6 — 16, 102 — 113. 1956 Tuxe n S. L., Taxonomist’s glossary of genitalia in insects. Lepidoptera by A. Klots. Copenhagen, 284 pag. 1932 Ungemach H., Contributions â l’etude des Lepidoptâres d’Abyssinie. l-re pârtie Rhopalocdres. Memoires de la Soc. des Sc. Naturelles du Maroc, nr. XXXII, 122 pag. 1949 V an Son G., The Butterflies of Southern Africa. Part. 1 Papilionidae and Pieridae, 237 pag., 132 fig., 41 pl. negru. Pretoria. 1947 Verity R., Le farfalle diurne dT talia, voi. III, Papilionidae e Pieridae. Firenze, 318 pag., 37 pl. col., 4 pl. negru. 1952 — Les variations gcographiques et saisonni^res des Papillons diurnes en France. II Papilionidae, Pieridae et Nymphalidae, p. 203 — 364. 1950 Warren B. C. S., Speciation in the genus Colias : with special reference to C. hyale and C. australis. Lambillionea L., nr. 11 — 12, p. 90 — 98, cu 2 pl. 58 BIBLIOGRAFIE 1957 Warrcn B. C. S., Hitherto ovcrbooked anatomical data concerning the genital struc-tures in the Rhopalocera. Trans. R. ent. Soc. London, voi. 109, part. 12, p. 361 — 377, 3 pl. 1902 V a s i 1 i e v I., Aporia crataegi i eio parazitî. Tr. Biuro Ent. Gl. Upr. Zeml. III, nr. 8- 1955 V a s i 1 i e v V. P., Vrediteli sadovîh nasajdenii. Kiev, 2C5 pag. 1952 Wohlfahrt T h. A., Colias australis Vrty. im mittleren Maingebiet. Nachrichtenblatt d. Bayer. Ent. Jhrg. I, nr. 2. 1951 Worell Eugen, Contribuții la cunoașterea faunei de Coleoptere și Lepidoptere din Transilvania, mai ales din împrejurimile orașului Sibiu. Bul. Șt., Secția de științe biologice, agronomice, geologice și geografice, T. 111, nr. 3. 1903 Zander Enoch, Beitrăge zur Morphologie der mănnlicben Geschlechtsanhănge der Lepidopteren. Zeii, far Wiss. Zool. Bd. 74. PARTEA SISTEMATICĂ Familia PIERIDAE Duponchel 1844 1758 Papilio Danai Candidi Linne, Syst. Nat. ed. a X-a, p. 458 și 467. 1820 Andropoda Hiibner, Verz. bekannt. Schmett., p. 90. 1829 Pierides Loisduval, Hist. Gen. Ldp Amer. Sept., p. 2. 1844 Pieridae Duponchel, Cat. mclhodique Ldp. Eur., p. 23; 1932 Talbot în Ștrand, Lep. Cat.; 1947 Verity, Le Farfalle diurne d’ltalia, 111, p. 111 ; 1949 Kurcnțov, Dncvnîe babociki primorscovo Kraia, p. 42. 1850 Pieridi Stephens, Cat. Brit. Lep. B. M., p. 3. 1889 Pierini Godman et Salvin, Biol. Centr. Amer. II, p. 113. 1896 Pierididae Reuter, Echer die Palpcn der Rhop., Acta Soc. Sc. Fennicae, 22, p. 248 ; 1948 Eernardi, Liste des Gryp. et Rhop. de la Faune fran^aise, Rev. fr. de Ldp., XI, p. 428. 1928 Fuluroncrvidae Eryk, Ent. Zeit. Frankfurt, 13, p. 50. 1929 Asciidae Kuzncțov, Fauna SSSR i sopred. stran. Nasekomîe ceșuecrîlîe, 1, 2. Caractere generale. Pieridele sînt insecte ce fac parte din ordinul Lepidcptera, subordinul Heleroncwa, diviziunea Ditrysia, superfamilia Papilionoiăca. Fluturii, de talie mijlocie, de obicei sînt colorați în alb cu pete negre, dar și în galben, portocaliu sau negru, cu pete de diferite culori. Ochii glabri, antenele clavate sau capitate, cu măciuca dreaptă, în pre'ungirea funiculului, palpii labiali bine dezvoltați, cu macula basalis pe primul articol. Patagia membranoase sau chitinizato a) Ehrlich (1F5F) afiimă că la Dirmorphiinae și Pierinae patagia sînt membranoase, iar la Coliadinae ele sînt chitinizatc. Exnninîrd (xcschcktul la gcr.ujile picridelcr ncastic, am constatat că la Leptidea, Pieris, Anthocaris în lecui patagiilcr există o men biană. așa că sccot că ar fi mai just să admitem că la aceste genuri patagiile lipsesc și nu să considerăm ca Ehrlich că ele sînt prezente dar membranoase. 60 PARTEA SISTEMATICA Aripile anterioare sînt sub triunghiulare, fără cozi sau ondulații, rareori cu mici dinți, cu apexul rotunjit sau subacut. Desenul de tip nervural, transversal sau mixt (transversomervural). Radius dă 4, 5 sau mai rar 3 radiale, ultimele trei fiind deseori pedunculate cu Mx; R3 de obicei lipsește. La aripile posterioare există două anale (A2 și A3) și deseori si un pinten precostal. Nervura transversală, formată din 3—4 discale, este prezentă la toate aripile, formînd o celulă închisă. Tibiile anterioare sînt lipsite de epifisis, iar cele medii și posterioare de obicei sînt prevăzute cu pinteni. Tarsele pentaarticulate au două ghiare bifide. Oul este înalt, cilindric, conic sau complet fusiform, cu coaste longitudinale mai mult sau mai puțin proeminente. Larva este alungită, subțire, fin pubescentă, de obicei cu una sau două dungi gălbui longitudinale. Crisalida se fixează prin cîrligele cremasterului și este menținută vertical cu ajutorul unei centuri în jurul corpului. Apendicele cefalic de obicei este ascuțit. Grup vast, cu răspîndire cosmopolită, bogat reprezentat mai ales la tropice, mai puțin în regiunile temperate. CHEIE PENTRU DETERMINAREA SUBFAMILIILOR DIN FAMILIA PIERIDAE 1 (2) Aripile anterioare înguste, alungite transversal, cu apexul rotunjit. Există 5 radiale, toate pedunculate; Mx liberă. Abdomenul e lung și subțire, depășind marginea aripilor posterioare. Tegumenul e redus, mult mai scurt ca uncusul. Uncus foarte dezvoltat, bifid, valvele fuzionate, lamina dentata lipsește. Pintenii tibiali lipsesc .......................1. Subfam. dismorphiinae Talbot 2 (1) Aripile anterioare mai înalte, sub triunghiulare, cu apexul rar rotunjit, de obicei subacut. Există 3—5 radiale din care numai ultimele trei sînt pedunculate; Mx de obicei penduculată cu sistemul radial, rar liberă. Abdomenul mai scurt și mai gros, nedepășind marginea aripilor posterioare. Tegumenul de obicei mai lung ca uncusul, rareori redus. Uncus niciodată bifid, valvele întotdeauna libere, lamina dentata de obicei prezentă, rareori absentă. Pintenii tibiali prezenți. . 2. Subfam, pierinae Swainson SUBFAMILIA, D1SMORPHHNAE 61 1. Subfamilia DISMORPHIINAE Talbot 1932 1889 Dismorphina Godm. et Salv., Biol. Centr. Amer., 11, p. 173. 1896 Dismorphiina Reuter, Acta Soc. Sc. Fennicae, 22, p. 248. 1900 Dismorphianae Grote, Proc. Amer. Phil. Soc., 39, p. 13 și 14. 1929 Dirmorphiini Kuznețov, Fauna SSSR i sopred. stran. Nasecomîe ceșuecrîlîe, Leningrad, I, 2. 1932 Dismorphiinae Talbot, Lepid. Cat. (Ștrand), 53, p. 7; 1947 Verity, Le Farfalle Diurne dTtalia, 111, p. 114 ; 1958 Ehrlich, Phylogeny and classification of Butter-flies, The University Science Bulletin Kansas, XXXIX, 8, p. 343. Aripile anterioare au cinci radiale, toate pedunculate, detașîndu-se din trunchiul comun mai departe de baza aripii decît locul unde sînt situate discalele. Mi nependunculată cu sistemul radial (la dismorfiinele noastre) și se detașează separat din vîrful celulei. Aripile posterioare cu pinten precostal. Picioarele sînt lipsite de pinteni tibiali. Tegumenul redus, mult mai scurt ca uncusul. Uncus foarte dezvoltat, bifid, valvele fuzionate formînd împreună cu segmentul IX o capsulă rigidă și imobilă. La Ș lamina dentata lipsește. Larva la dismorfiinele din R.P.R. este cilindrică și subțiată la extremitatea posterioară. Crisalida are segmentele abdominale imobile. Răspîndite mai ales în regiunea neotropicală, unde sînt reprezentate prin 2 genuri, din care Dismorphia are peste 100 de specii. în regiunea palearctică este un singur gen, și anume Leptidea. Genul Leptidea1) Billberg 1820 1820 Leptidea 2) Billberg, Enumeratio Insectorum in Museo Gust. Joh. Billberg, p. 76 ; 1947 Verity, Le Farfalle Diurne d’ltalia, voi. III, p. 114. 1827 Leucophasia Stephens, III, Brit. Ent., Havstellata, 1, p. 24. 1875 Leptidia Scudd., Proc. Amer. Ac. A. et S., X, p. 204. 1900 Azalais Grote. Proc. Amer. Phil. Soc., 38, p. 13. Capul are fruntea foarte convexă. Antenele sînt inelate alb cu negru, măciuca brusc umflată și ovoidă. Palpii sînt subțiri, acoperiți cu peri țepoși. Aripile anterioare sînt alungite, au apexul rotunjit și marginea externă convexă. Nervațiunea este cu totul caracteristică: 5 radiale x) Majoritatea autorilor folosesc numele de Leptidia transcris in mod greșit de Scudder (1875) de unde a trecut în lucrările lui Staudinger și Rebel, Seitz etc. Numele exact este Leptidea, așa cum l-a folosit pentru prima oară Billberg în lucrarea din 1820. 2) Numele de Leptosia Hb. este anterior (1818) dar nu poate fi acceptat ca gen al speciei sinapis, deoarece tipul valid al acestui gen e chlorographa Hb. fixat de Scudder în 1875, iar sinapis L. fixat de Butier în 1879 nu era inclus printre acelea citate de Hubner în lucrarea din 1818. Astăzi la genul Leptosia aparțin o serie de specii cu totul distincte de Leptidea și care fac parte din subfamilia Pierinae. 62 PARTEA SISTEMATICA pedunculate, Mi se detașează separat din celulă caro este extrem de redusă și așezată cu totul la baza aripii. Abdomenul este foarte lung și subțire. Armătura genitală este de asemenea cu totul particulară, prin sudarea celor două valve, formînd cu tegumenul o capsulă rigidă și imobilă. Larva este subțire, fin pubescentă și ascuțită la capote. Crisalida efilată la ambele extremități. F i I'o g e n i e și clasificație Leptidea este un gen cu totul izolat în fauna palearctică. El nu se aseamănă cu pieridele palearctice decît prin habitus, în special prin aripi; nervațiunea și mai ales armătura genitală îl îndepărtează do Pierinae și-l apropie de dismorfiinele sud-americano. Acestea se loagă do Pierinae prin micul gen Pseudopieris care are nervațiunea ca la Dismorphia, dar structura antenei și habitusul general amintesc Leptophobia, Terias și unele Pierinae americano. Este incontestabil, cum am arătat la capitolul filogenio, că Leptidea a derivat din dismorfiinele tropicale, strămoși comuni ai dismorfiinolor americane actuale și ai genului palearctic Leptidea. Adaptîndu-se la climatul rece al vechiului continent polar și apoi la climatul continentului eurasiatic, formele care au pătruns în aceste regiuni și-au modificat desenul și coloritul, antenele și nervațiunea (celula foarte scurtă la toate aripile) și au luat aspectul pieridelor din aceste ținuturi. Genul Leptidea cuprinde aproximativ 5 specii, între care și gigantea Leech. Unii admit un gen distinct pentru această specie : Azalais Grote. Se pare însă că gigantea nu e diferențiată do sinapis la grad generic și deci Azalais este un sinonim al genului Leptidea. Răspîndire geografică. Acest gon, care cuprinde aproximativ 5 specii, este exclusiv palearctic. Din cele cinci specii, trei trăiesc în Europa: L. morsei major, L. sinapis și L. lathyri Dup., iar la noi în țară, numai primele două. CHEIE PENTRU DETERMINAREA SPECIILOR GENULUI LEPTIDEA 1 (2) Apexul aripilor anterioare e subacut, pata apicală mai redusă. Culoarea aripilor posterioare pe fața inferioară o galben-ocracoe, anvergura 40—46 mm . . 1. Leptidea morsei major Grund. 2 (1) Apexul aripilor anterioare e rotunjit, pata apicală mai dezvoltată. Culoarea aripilor posterioare po fața inferioară e gri-verzuie, anvergura 36—40 mm.............................2. Leptidea sinapis L. GENUL LEPTIDEA 63 Leptidea morsei major Grund. 19C5 1881 Leptidia morsei Fenton, Troc. Zool. Soc. London, p. 855. 1905 Leptidia sinapis f. major Grund, Ent. Zcit. Gubcn, p. 145 — 147. 1930 Leptidea morsei major Lorkovic, Zeit. Cesterr. Ent. Ver. Wien, 14, p. 60; 1947 Verity, Le Farfalle Diurne d’ltalia, 111, p. 119. Leptidea morsei Fenton este o specie a cărei ssp. nominală — morsei F. trăiește în Japonia. La noi, specia este reprezentată prin ssp. major Grund. Ea se aseamănă mult cu L. sinapis L.? dar se distinge prin cîtcva particularități morfologice și biologice atît în habitus cît și în genitalia *). Această specie este mai mare ca sinapis și are marginea externă a aripilor mai puțin rotunjită în regiunea apicală (apex șubacut)* 2). Pata apicală esto mai redusă ca la sinapiS) iar pe partea inferioară a aripilor posterioare desenul este caracterizat prin două dungi transversale foarte distincte și striuri nervurale caro ating marginea externă; culoarea acestor aripi este mai mult galbon-ocracee decît gri-verzuie. La aripile anterioare în regiunea apicală, pe fața inferioară, nervurile sînt striate cu gri pînă la margine ; acestea do obico lipsesc la sinapis. Nervurile de la baza aripilor posterioare nu au pe partea inferioară pilozitatea fină de la sinapis pînă la jumătatea aripii. Armătura genitală este puțin diferită de a speciei sinapis. Tegumenul și uncusul sînt mai lungi ca la sinapis, iar apofiza terminală a celor două valve fuzionate este mai lată și bifidă. Stadiile preimaginale Oul se deosebește de cel do la sinapis numai prin dimensiunile sale mai mari (Lorkovic). Larva este mai mare ca cea do sinapis și mai deschisă la culoare, cu liniile laterale do un galben mai viu și cele dorsale mai largi. Pe fiecare segment larva are pe partea dorsală 2 —3 puncte mici de un negru intens. Crisalida se deosebește și mai mult de sinapis decît larva (Lorkovic). Apendicele frontal este mai lung, pterotecele mai umflate, iar partea dorsală dreaptă, pe cînd la sinapis e îndoită. Culoarea roz, x) Deosebirile existente între morsei și sinapis sînt atît de mici, îneît cred că morsei nu este bona species. Deoarece nu am avut suficient material pentru studiul morfologic, nu ani examinat primele stadii și nici nu cunosc ssp. nominală din Japonia, nu pot infirma cu certitudine validitatea specifică a lui morsei. De aceea, în prezenta lucrare accept — cu titlu provizoriu — validitatea specifică a acestei forme. 2) Totuși, la indivizii de morsei major din generația estivală apexul este la fel de rotunjit ca și la sinapis. 64 PARTE/X SISTEM A'l ICA pe care o capătă ochii și antenele la sinapis cu cîteva zile înainte de ecloziune, aici lipsește. Biologic. După Lorkovic, acest fluture preferă luminișurile și drumurile din păduri și nu zboară în finețe (ca sinapis) decît la lisiera pădurilor. Nu se cunoaște planta gazdă a acestei specii. Lorkovic afirmă că a căutat-o zadarnic trei ani și nu a descoperit-o. Totuși, a observat că larvele tinere de major consumau — fiind înfometate — unele leguminoase. De asemenea, a constatat că o femelă în captivitate depunea ouă pe leguminoase în mod dezordonat și fără nici o alegere. Variația individuală este extrem de redusă. Uneori pata apicală la este foarte mică și separată în două jumătăți oval are printr-o strie albă: este ab. grundi Lork. descrisă de Lorkovic în 1927. Dimorfismul sexual există ca și la sinapis, adică $ are pata apicală bine dezvoltată, pe cînd la Ș ea este foarte redusă sau absentă. Dimorfismul sezonier constă în aceea că la o pata apicală e difuză la generația vernală și pronunțată la generația estivală. De asemenea, $ dip generația vernală prezintă o proeminență accentuată a aripii în regiunea apicală, redusă sau absentă la generația estivală, unde aripa e rotunjită ca la sinapis. Generații anuale Specia este digoneutică și acest caracter biologic a fost prezentat ca un caracter specific de mare valoare ce ar distinge specia aceasta de sinapis, care este trigoneutică. Prima generație apare de la mijlocul lunii aprilie pînă la finele lunii mai, a doua — de la finele lunii iunie la jumătatea lui august. Răspîndire geografică. Specia este răspîndită în regiunea palearctică, de unde s-au descris cîteva rase din Asia și Europa. în Siberia și în Europa se găsește ssp. major Grund., aceeași care există și la noi. în Europa e localizată în partea de sud-est a Europei centrale și în sud-estul Europei. Limita occidentală o atinge în munții ce se ridică deasupra orașului Fiume. Se găsește în toate țările vecine țării noastre, exceptînd Republica Populară Bulgaria, de unde Buresch (1929) nu o citează. în R.P.R. Leptidea morsei este reprezentată prin ssp. major Grund. Ea are două generații: generația I croatica Grund, și generația a II-a major Grund. A fost semnalată pentru prima oară de Dioszeghy (1929) de pe Retezat, afirmînd că în acești munți toate exemplarele de Leptidea aparțin speciei L. morsei ssp. major, iar L. sinapis nu zboară în Retezat. Mai tîrziu, în lucrarea din 1935, semnalînd pe L. sinapis din Retezat, GENUL LEPTIDEA spune că „du a putut constata pînă acum dacă L. hroatica există localizată pe Retezat, sau zboară pretutindeni împreună cu L. sinapis”. Aceasta ne arată cît de mult se poate confunda croatica cu sinapis. Alexinschi (1930) afirmă — dar în mod eronat — că acest fluture a fost găsit de O. Mar cu în 1928 pe Piatra Cloșanilor (Mehedinți — Regiunea Oltenia), în 1930 Lorkovic îl descopere la Mehadia, iar în 1934 Car adj a îl semnalează do la Cluj după exemplare capturate de A. Ostrogovich. K o n i g (1953) îl capturează la Băile Herculane, considerîndu-1 ca o aberație de L. sinapis. A. Popescu-Gorj revizuind colecția Ostrogovich aflată la Muzeul „Gr. Antipa” din București a identificat generația vernală croatica Grund, de la Cheile Turzii (11.V.1933) și Cluj (10.IV, 29.V. 1933), iar generația estivală major Grund, de la Rîșnov (27.VII.1926), Băile Her-culane (12.VII.1929) și Cluj în cursul lunii iulie. Leptidea sinapis L. 1758 1758 Papilio sinapis Linne, Syst. Nat. ed. X, p. 468. 1827 Leucophasia sinapis Stephens, 11 Erit. Ent. Haust. 1, p. 24 ; 1896 Caradja, Iris, Ed. VIII și Bd. IX ; 1897 Hormuzachi, Verh. Z. Bot. Ges. in Wien. 1869 Leptosia sinapis Butler, Cat., Fabr. Lep., p. 231. 1876 Leptidia sinapis Ochsenheimer, Sch. Eur. 1 : 2, p. 169 ; 1907 Rober in Seitz Macro-lep., 1, p. 70. 1930 Leptidea sinapis Verity, Journ. Linn. Soc. Lond. Zool. 32, p. 179; 1947 Verity. Le Farfalle diurne d’ltalia, III, jp. 121. Capul se distinge prin marea convexitate a frunții, care amintește pe cea de la Anthocaris. La Leptidea convexitatea e și mai accentuată și fruntea e lipsită de șanțul median și cele două șanțuri laterale. Smocul de peri din frunte e format din peri negri amestecați cu puțini peri gri. Antenele au pe fiecare articol cîte o dungă longitudinală albă și datorită acestor dungi ele par inelate (alb cu negru). Măciuca, brusc umflată, are culoare neagră amestecată cu alb. Pe partea externă spațiul alb e redus, pe cînd pe cea internă partea albă ocupă aproape toată măciuca. Apexul este negru la bază, brun sau ușor portocaliu la vîrf. Palpii sînt acoperiți cu solzi albi pe partea dorsală și parțial pe părțile laterale; pe partea ventrală și parțial pe părțile laterale se găsesc peri albi lungi amestecați cu peri negri în proporții variabile, după indivizi, în articolul terminal perii negri predomină. Toracele este scurt și larg; patagiile lipsesc1). b A se vedea nota de la p. 59. Fauna R.P.R. 66 PARTEA SISTEMATICĂ Aripile sînt complet albe, cu o ușoară prăfuire neagră în regiunea bazală a aripilor anterioare, care se întinde puțin și pe costa. în regiunea apicală se află o pată neagră traversată de 2 —3 nervuri albe. Pe partea inferioară a aripilor anterioare se observă o pată apicală de aceeași mărime ca cea de pe partea superioară, dar do culoare verzuie. Femela are pata apicală mai redusă ca la uneori chiar total absentă, în cazuri dubioase se va cerceta segmentul VIII abdominal, care are extremitatea ascuțită la £ și rotunjită la Ș. Nervațiunea este cu totul particulară (fig. 7). La aripile anterioare există 12 nervuri din care 5 radiale. Toate radialele au un trunchi comun ce se detașează din vîrful celulei. Sistemul median nu este pedunculat cu sistemul radial. Cele 3 mediane se detașează separat din vîrful celulei, Cux și Cu2 de pe cubitus, iar A2 de la bază. O altă caracteristică a nervațiunii o constituie și celula mediană care este foarte scurtă, cam a treia parte din lungimea aripii; de asemenea Sc este scurtă. La aripile anterioare există 4 discale. Și la aripile posterioare celula este foarte scurtă, Sc e ușor încovoiată numai la bază și apoi se întinde în linie aproape dreaptă pînă la apex. Eadiala se fuzionează cu Mx — caz unic printre pieridele noastre, A2 nu e fuzionată cu A3. Există un pinten precostal. Fig. 17. — Armătura genitală $ la Leptidea sinapis văzută lateral, p, penis; a, uncus; v.p. vallum-penis; v, valvele fuzionate; sa, saccus. (Original). Abdomenul, lung și subțire, este comprimat lateral și recurbat ventral. Este acoperit cu solzi albi, amestecați — mai ales pe partea dorsală — cu solzi negri. Armătura genitală la (fig. 17) are o structură foarte particulară. Segmentul VIII acoperă în întregime armătura genitală; GENUL LEPTIDEA 67 îndepărtîndu-1 pe linia mediană, apare complexul tegumen-uncus. Tegumenul, relativ scurt în diametrul antero-posterior, se continuă cu un uncus larg la bază și cu o depresiune largă în mijlocul său. Uncusul este dublu și cele două procese, după ce au descris o curbă largă, dive gînd și îndoindu-se în jos, se întorc în jumătatea lor distală convergînd și înuhi-zînd astfel inelul cu lumen larg. Această structură cu totul particulară ne arată că uncusul este un segment abdominal modificat. Dar caracterul cel mai proeminent al armăturii genitale este dat de valve care sînt fuzionate într-o singură piesă, ea însăși fuzionată cu tegumenul, formînd o capsulă rigidă și imobilă, puternic chitinizată, unde nu se poate distinge un vinculum ca la alte lepidoptere. Partea ventrală a celor două valve contopite e neagră în partea sa anterioară, gălbuie în cea posterioară, care se termină cu o apofiză neagră ușor recurbată în sus. Penisul este curbat, vizibil numai în partea sa proximală și distală. Saccus e lung cît și valvele, ușor lărgit la extremitatea distală. Fig. 18. — Oul de Leptidea sinapis. J, vedere de ansamblu (rede-senat după Sarlct, cu modificări); 2, 3, detalii de structură (rede-senat după Doring). Linia verticală reprezintă 1 mm. Stadiile p r e i m a g i n a 1 o O u 1 este fusiform (fig. 18), puțin comprimat lateral. Este înalt de 1,4 mm, cu diametul de 0,5 mm, avînd baza mai îngustă ca la Pieris. 68 PARTEA SISTEMATICA Este străbătut de 12 costale largi, laciniate, puțin proeminente, legate prin circa 40 de striole ce traversează atît spațiile intercostale cît și costalele însăși. Toate costulele sînt meridiane, adică ajung pînă la vîrf. Micro-pilul se află în mijlocul unei depresiuni crateriforme ; rozeta micropilară are, după cît se pare, șasefoliole. Colorația oului e alb-gălbuie, foarte lucioasă. L ar v a (fig. 19), lungă de 2 cm, este cilindrică aproape în toată lungimea ei; numai la extremitatea posterioară ea se subțiază ușor. Capul este globulos. Corpul, de un verde viu, fiumos, prezintă 6 cute pe fiecare segment și o fină pubescență. Pe partea medio-dorsală se află o linie verde închis, tivită cu verde-gălbui iar lateral se află linia stig-matică bine vizibilă, de culoare galbenă, tivită cu verde închis; stigmele sînt puțin perceptibile. Partea ventrală și picioarele sînt de un verde translucid. Crisalida (fig. 19) este îngustă, cu extremitățile efilate. Ptero-tecele sînt foarte proeminente și crisalida are la nivelul lor diametrul Fig. 19. - Larva și crisalida de Leptidea sinapis (redesenat după R. South). dublu. Culoarea e verde cu gălbui pe abdomen. Pe părțile laterale e o dungă trandafirie largă, pe care se află stigmele verzui. Culoarea ei e foarte variabilă, găsindu-se crisalide galben-ocru, verzui și gri. GENUL LEPTIDEA 69 Biologie. Femela depune ouăle izolat, pe partea inferioară a frunzelor de Medicago (Sarlet). Larva, care apare cam după 6 zile, se hrănește cu Medicago satina, Lotus corniculatus, Lathyrus pratensis, Orobus, Vicia, Coronilla, Trifolium, Astragalus, Dorycnium și alte leguminoase; ea este deci eurifagă. Hibernează în stadiu de crisalidă, stadiu care durează deci mai multe luni, pe cînd crisalidele generației a doua și a treia se dezvoltă cam în 10 zile. Fluturele are uneori o diapauză estivală prelungită, care se arată în apariția generației a IH-a în octombrie, după un lung interval scurs de la generația a Il-a. Fluturele are un zbor lent. Este o specie comună în Europa, găsindu-se aproape în toate biotopurile, de la șesurile mlăștinoase ale litoralului pînă în munți la 2 000 m; este deci euritopă și eurizonă. Zboară de obicei în jurul tufișurilor și în pcienile pădurilor, ca și de-a lungul drumurilor din pădure pe care le străbate în zbor lent în ambele sensuri; uneori se așază pe flori. I) i m o r î i s iu, v a r i a b i 1 i t a t e D imo rf is m u 1 sexual este marcant. Femela se deosebește de mascul prin aceea că pata apicală e mai îngustă, mai puțin intensă și uneori cu totul absentă. D i m o r f i s m u 1 sezonier este de asemenea prezent. Generația de primăvară se deosebește de cea de vară avînd pe fața inferioară a aripilor posterioare o prăfuire verzuie și desene gri-negricioase ample, pe cînd generația de vară are aripile complet albe. Generații anuale Specia are trei generații, rar două, iar in munții înalți numai una. Generația I apare în aprilie-mai, uneori chiar în martie și ține pînă în iunie. Generația a II-a apare la finele lui mai (deci este o suprapunere parțială cu generația I) și durează în iunie și pînă la jumătatea lunii iulie. După Verity, în unele regiuni meridionale din Italia, toată ecloziunea are loc în prima jumătate a lunii iulie. Generația a IlI-a se desfășoară în august și ține pînă la jumătatea lui septembrie. După D a n n e h 1, generația a III-a apare în Alto-Adige de la 15 septembrie și ține pînă la finele lui octombrie, după un interval foarte lung de la generația a II-a. 70 PARTEA SISTEMATICĂ în munți, generația I apare mai tîrziu decît la cîmpie. La altitudini medii sînt tot trei generații, dar în anumite locuri din Alpi—ca de exemplu în Alpii Carnici — fluturele apare într-o singură generație (V e r i t y). Variația individuală constă în dezvoltarea mai mult sau mai nutin accentuată a desenului gri-negricios de pe partea inferioară și a petei api-cale de pe partea superioară. Așa de exemplu femela poate uneori să aibă desenele negre ca și la mascul (andromorphica Vrty.); desenele negre pot lipsi cu totul pe ambele părți ca la ab. Ș erysimi Brkli. Uneori partea inferioară a aripilor posterioare c gălbuie ca la simbruina Dannehl, descrisă din Carpații meridionali și căreia în mod greșit i se aplică numele de sartha EiihL Filogenie și sistematică Această specie are strînse legături filogenetice cu L. morsei și L. amurensis. L. sinapis cuprinde cîteva subspecii descrise din Europa. Ssp. diniensis Bsdv. se distinge de sinapis prin aceea că aripile posterioare au pe partea inferioară o culoare galbenă, iar desenele sînt reduse sau absente. Această subspecie nu a fost semnalată ca atare la noi în țară. Nouă pentru R.P.R. Ssp. diniensis are la noi în țară trei generații: Generația I lathyri Hbn. se distinge de generațiile estivale prin aceea că desenele închise de pe fața inferioară a aripilor sînt bine dezvoltate și par verzui. Fluturii acestei generații zboară de la începutul lunii aprilie și pînă la finele lui mai; în munți, ei apar mai tîrziu. Generația a Il-a diniensis Bsdv. se deosebește de prima prin faptul că desenele de pe partea inferioară a aripilor sînt puțin dezvoltate, iar pata apicală este mai redusă dar mai intens colorată în negru. Zboară în cursul lunii iunie. Generația a III-a diniensis Bsdv. are desenele reduse ca și la generația precedentă, dar are talia mai mică. Zboară în luna august și în prima jumătate a lunii septembrie. Răspîndire geografică. Această specie este larg răspîndită în regiunea palearctică, unde formează mai multe subspecii. Variația geografică nu este prea accentuată. în afară de sinapis nominal din Europa nordică și centrală s-au mai descris corsica Vrty. din insula cu același nume, sartha Biihl din Sicilia, diniensis Bsdv. din Europa meridională, deserticola Vrty. din Siria, pseudodiniensis Pfeiff, din Anatolia etc. în munții Carpați, ea urcă în Tatra pînă la 1 550 m (Moucha, 1960). SUBFAMILIA PIERINAE 71 în R.P.R. este o specie comună, întîlnindu-se atît la cîmpie, cît și la munte. A fost semnalată de H o r m u z a c h i încă din 1893 ca Leucophasia sinapis împreună cu ab. Ș erysimi Borkh. la Dulcești și Valea Seacă; Car adj a (1895) de asemenea semnalează pe Leucophasia sinapis și ab. Ș erysimi în aprilie-iunie, apoi în iulie pînă în septembrie generația I lathyri Hbn. la Agapia, generația a Il-a diniensis — la Văratec. Czekelius (1897) semnalează specia din Transilvania în trei ,,aberații” : ab. lathyri, ab. diniensis și ab. Ș erysimi. E e b e 1 (1911) semnalează fluturele sub numele de Leptidia sinapis în două generații, „var”, diniensis zburînd în iulie-august. Dioszeghy (1935) îl capturează de pe Retezat; alți lepidopterologi (A 1 e x i n s c h i, S a 1 a y etc.) folosesc de asemenea numele de Leptidia în loc de Leptidea, semnalînd numai două generații și folosind ca mai sus numele de lathyri și diniensis. K onig (1936) atașează și ab. major la această specie. Cel dintîi lepidopterolog care folosește corect numele de Leptidea este A. Popescu-Gorj (1960), care a semnalat încă din 1938 generația vernală lathyri și generația estivală diniensis din împrejurimile orașului București. El afirmă (în litt.) că subspecia diniensis este larg răspîndită în țară, în colecția Ostrogovich identificînd exemplare din munții Gilăului (16.VIII.1928), Hunedoara (7-24.VIII.1930), Cluj (31.VII.1938) etc. Generația lathyri Hbn. o semnalează (in litt.)de la Trivale (Pitești) la 3.V.1929, Andronache (București) la 2.V. 1954 și Cluj la 1.V.1928. Forma Ș erysimi Brkh. a capturat-o de la Andronache la 30. VI.1936, iar ab. api-cedivisa Std. la 13.VI, în aceeași pădure. în colecția Ostrogovich se mai găsește ab. subgrisea Stgr. (Cheile Turzii, 21.V .1933) și ab. flavescens Gr. (Oradea Mare, 26.VI.1928). Personal am capturat subspecia dinierisis în cele 3 generații la București, Cernica, Călimănești, Curtea de Argeș, Lugoj, Băile Herculane,» Comarnic, Sinaia și NicuLțel (Dobrogea), între anii 1946 și 1960. 2. Subfamilia Pierinae Swainson 1840 Pierinae Swainson, Cab. Cycl., p. 87 ; 1947 Verity, Le Farfalle diurne dUtalia, III, p. 135 ; 1949 G. Van Son, The Butterflies of Southern Africa, I, p. 58 ; 1958 Ehriich, Fhylogcny and classification of Butterflies, The University Science Bull. Kansas, XXX.X, 8, p. 344. 1896 Pierididi Reutcr, Ueber die Palpen der Rhopaloceren (Acta Soc. Sc. Fennicae, 22, p. 231). 1929 Asciini Kusznețov, Fauna SSSR i sopred. stran. Nasecomîe ceșuecrîlîe, I, 2. 72 PARTEA SISTEMATICA Fluturii din această subfamilie au patagia membranoase sau chiti-nizate. Aripile anterioare au 3—5 radiale, din care cel puțin una se detașează de pe radius : este R1, care întotdeauna se desprinde mai aproape de baza aripii decît locul discalelor. M1 este pedunculată cu sistemul radial (la pier inele noastre). Aripile posterioare au un pinten precostal de obicei bine dezvoltat, uneori redus sau absent. Picioarele medii și posterioare au pinteni tibiali. Uncus simplu. Valvele nefuzionate, mobile față de segmentul IX. La Ș lamina dentata prezentă sau absentă. CHEIE PENTRU DETERMINAREA TRIBURILOR DIN SUBFAMILIA PIERINAE 1 (6) Aripi anterioare cu apexul subacut, cu 3—1 radiale. Patagia chitinizate sau membranoase. Valvele sînt lipsite de harpe (rareori ele există), superuncus, pseudouncus și anellus prezente sau absente, lamina dentata prezentă.................................... 2 2 (5) Antene clavate, funicului relativ gros, aripi galbene sau portocalii, de pe radius se detașează 1—2 radiale, patagia chitinizate, anellus absent.................................................... 3 3 (4) Aripi galbene, portocalii sau albicioase, cu o bordură neagră, apexul neîndoit în formă de seceră, de pe radius se detașează numai E>r Superuncus și pseudouncus există, valve înalte, penisul relativ scurt, mult recurbat ventral, apofiza penială prezentă, val-lum-penis absent; saccus scurt.. 3. Tribul coliadini Van Son. 4 (3) Aripi galbene sau albicioase, fără bordură neagră, apexul îndoit în formă de seceră, de pe radius se detașează două radiale (Rt și R2). Superuncus și pseudouncus lipsesc, valve alungite transversal, penisul foarte lung și aproape drept, apofiza penială lipsește, anellus absent, vallum-penis prezent; saccus lung. . . . ............................ 4. Tribul gonepterygini Niculescu 5 (2) Antene capitate, funiculul subțire, aripi albe cu pete negre, de pe radius se detașează două radiale (1^ și R2), patagia membranoase, anellus prezent . . 2. Tribul pierini Godm. et Salvin fi (1) Aripi anterioare cu apexul rotunjit, cu 5 radiale. Patagia membranoase. Valvele au harpe. Superuncus și pseudouncus lipsesc, anellus lipsește sau există și în acest caz e rudimentar. Lamina dentata absentă sau e rudimentară .. 1. Tribul elciiloini Klots GENUL ANTHOCARIS 73 1. Tribul EUCHLOINI Klots 1930 1890 Anthocaritini Reutcr, Oeber die Balpen der Rhopalocercn. Acta Suc .Sc. Fennicae, 22, p. 236. 1896 Anthocaridi Tult, Handbook Frit. Butt., p. 86; 1947 Verity, Le Farfalle diurne detalia, III, p. 136. 1929 Eachloici Kusznețov, Fauna SSSR i sopred. stran. Nasecomîe ceșuecrîlîc, 1, 2. 1930 Euchloini Klots, Erooklyn Ent. Soc., 25, p. 80-95 ; 1949 Van Son, The Eutter-flies of Southern Africa, I, p. 59. Fluturii din acest trib au aripile anterioare cu 5 radiale. La aripile posterioare? pintenul precostal e îndoit în direcție proximală. Armătura genitală se caracterizează prin valve puțin înalte și mult alungite antero-posterior, cu harpe dezvoltate avînd marginea liberă îndreptată posterior. Superuncus și pseudouncus lipsesc. Penisul este lipsit de coecum-penis; anellus de obicei lipsește, iar cînd există (Elphinstonia), e rudimentar. La $ lamina dentata lipsește sau e rudimentară. Crisalida are toate segmentele abdominale complet rigide. Forma ei este la majoritatea speciilor foarte alungită, efilată la extremități și umflată la mijloc pe partea ventrală, datorită pterotecelor foarte proeminente, ansamblul semănînd bine cu o silicvă de crucifiere. CHEIE PENTRU DETERMINAREA GENURILOR DIN TRIBUL EUCHLOINI KLOTS 1 (2) Antenele au măciuca treptat îngroșată. Pata apicală e lunulară și întreagă. La 3 o pată mare portocalie în jumătatea externă a aripilor anterioare. Pata discală e redusă......................... ........................................1. Genul Anthocaris Bsdv. 2 (1) Antenele au măciuca brusc îngroșată. Pata apicală e descompusă în pete marginale și o bandă antemarginală, separate prin pete albe submarginale. La lipsește pata portocalie. Pata discală e mai mare și de formă aproximativ dreptunghiulară......................... ..........................2. Genul E u e h 1 o e Hiibner 1. Genul A n t h o c a r i s Boisduval 1833 1833 Anthocaris1) Boisduval, Rambur et Graslin, Coli. icon. hist. ( henilles Europe (pars. 21), pl. 5; 1947 Verity, Le Farfalle diurne d’italia, III, p. 137; 1955 Forster und Wohlfahrt, Die Schmetterlinge Mitteleuropas, II Tagfalter, p. 13. x) Cantenor (1834) scrie numele Anthocaris cu h (după c) și doi ani mai tîrziu însuși Boisduval a adoptat numele de Anthocharis. Autorii de mai tîrziu crezînd că acest nume a fost creat în 1836 l-au folosit și ci, dar această modificare e lipsită de validitate și numele de Anthocaris arc prioritate, fiind din 1833. 74 PARTEA SISTEMATICA 1834 Anthocharis Cantener, Papillons Diurnes des Haut et Bas Rhin, p. 24 ; 1937 O. Bang-Haas, Catalogus Lepidoplerorum regionis palaearcticae, nr. 61, I, p. 31 ; 1948, Schwarz, Motyli, 1, p. XIV; 1956 M. Koch, Wir bestimmen Schmetterlinge. I, Tagfalter, p. 70. 1898 Tetracharis Grote, Proc. Am. Phil. Soc., 37. 1900 Euchloe (Hbn) Grote, Proc. Amer. Phil. Soc., 39, p. 39. Aripile anterioare au la o pată portocalie în regiunea apicală și uneori ea e prezentă și la Ș, dar e mai redusă. Apexul e larg rotunjit. Nervațiunea se caracterizează prin existența a 5 radiale, din care și R2 libere, celelalte pedunculate cu Mr Armătura genitală la 3 se caracterizează prin valve mult alungite transversal, înguste și prevăzute cu harpe; penisul este lipsit de fultura inferior, iar punga copulatoare la 9 este lipsită de lamina dentata. Crisalida are o formă particulară, fiind efilatăla ambele extremități și îngroșată în regiunea mediană (formă naviculară). Există o singură generație anuală. F i 1 o g e n i e și clasiîicație Genul Anthocaris are strînse raporturi filogenetice cu Euchloe, Ele sînt atît de apropiate, încît unele specii sînt trecute dintr-un gen în altul. Cardamines, considerată și azi de unii ca o specie de Euchloe, este în realitate o specie de Anthocaris. Specia americană genutia F. este considerată de Klo t s ca aparținînd genului Anthocaris. Răspîndire geografică. Acest gen este exclusiv holarctic, dar limitat în special în părțile meridionale, cu excepția speciei cardamines, răspîndită și în părțile nordice ale regiunii palearctice. în total, genul cuprinde 14 specii, din care 7 sînt palearctice și 7 nearctice. în Europa trăiesc numai 3 specii, iar la noi în țară una singură: Anthocaris cardamines Linn£ 1758 1758 Papilio cardamines Linne, Syst. Nat. ed. X, p. 468. 1833 Anthocaris cardamines Boisduval, Rambur et Graslin, Coli. icon. et hist. chen. Eur. (pars. 21), pl. V, fig. 6, 7 ; 1947 Verity, Le Farfalle diurne d’ltalia, III, p. 143. 1834 Anihocharis cardamines Cantener, Hist. Nat. Lep., p. 24 ; 1836 Boisduval, Spec. G6n. L6p., 1, p. 564 ; 1907 Rbbcr in Seitz Macrolep. 1, p. 54 ; 1932 Talbot in Ștrand, Lep. Cat., 53, 1, p. 307. 1841 Euchloe cardamines Humphr. et Westw., Brit. Butt., p. 31 : 1869 Rutier, Cat. Fabr. Lep., p. 214 ; 1896 Tutt, Brit. Butt., p. 243. GENUL ANTHOCARIS 75 Capul se deosebește net de al celorlalte Pieridae prin fruntea sa mult proeminentă și împărțită în două jumătăți (dreaptă și stingă) printr-un șanț mediodorsal. Ea este acoperită cu un smoc de peri lungi albi și negri, iar vertexul cu solzi negri. Acest smoc e mai dezvoltat ca la alte Pieridae, depășind lungimea capului. Ochii glabri sînt mărginiți ventral și lateral de o dungă de solzi galbeni. Antenele au un aspect inelat; măciuca lor se îngroașe treptat, totuși antenele sînt de tip capitat; vîrful ei e alb-gălbui. La $ măciuca e clar inelată la unele exemplare, la altele inelația este ștearsă; partea acoperită cu solzi negri e mai dezvoltată ca la & Palpii depășesc mult nivelul capului; ei sînt acoperiți pe partea dorsală și pe părțile laterale cu solzi și peri scurți, iar pe partea ventrală — cu peri lungi albi, amestecați cu peri negri. Toracele e acoperit pe margini cu peri albi dispuși rar, iar dorsal cu solzi negri rari și peri lungi albi. Pterigodele sînt mici, de formă auriculară și acoperite cu peri. Aripile au o culoare albă (uneori alb-gălbuie), cu o mare pată portocalie la Ea ocupă jumătatea externă a aripii, depășind spre interior pata discală. Spre apex se află o pată semilunară, formată din solzi negri, acoperiți în bună parte cu solzi portocalii; văzută cu ochiul liber, această pată apare de culoare castanie. Pe nervura transversală se află o pată neagră mică, de formă aproximativ semilunară. Aripile posterioare sînt albe, dar se vede prin transparență desenul de pe fața inferioară. Acest desen e alcătuit din pete verzui dispuse în trei benzi: una externă, una mediană și una bazală. Printre ele se găsesc spații albe cu contur neregulat, ca și petele verzui. Femela se deose Fig. 20. — Nervațiunea la Anthocaris cardamines. Sc, subcostală; R, radius; R1~R4, radiale. (Original). bește de mascul prin absența petei portocalii; pata discală e mai mare, iar pata apicală e neagră și mai lată ca la mascul. Nervațiunea (fig. 20) aripilor se remarcă prin cele 12 nervuri la aripile anterioare, din care 5 radiale. Rj și R2 se detașează separat, direct de pe radius. R3 este pedunculată cu R4 + R5 și acest trunchi comun este pedunculat cu Mr La aripile posterioare, radius e destul de lung, radiala detașîndu-se mai departe de baza aripii. Celula e mai lungă decît la P. daplidice, de aceea medianele și Cu2 sînt mai scurte. I- AR TEA SISTEMATICA Abdomenul e mai puțin păros ca toracele. Primele două segmente abdominale poartă dorsal și lateral peri albi lungi; restul abdomenului are peri scurți, rari, iar pe partea ventrală, pe lingă peri, se află și un strat de solzi albi amestecați cu solzi negri. Tergitele de asemenea sînt acoperite cu solzi negri dedesubtul învelișului pilos. big. 21. — Armătura genitală £ la Anthocaris cardamines. Valva dreaptă văzută lateral pe fața internă, o, valvă; h, harpe. (Original). Armătura genitală la (fig. 21). Tergitul VIII acoperă cea mai mare parte din armătura genitală, lăsînd descoperite numai uncusul și extremitatea distală a valvelor. Tegumenul e larg, puțin convex pe partea dorsală. La bază este scobit, iar spre uncus prezintă pe fața dorsală două vîrci oblice a căror formă și dimensiuni variază individual. Uncusul prezintă o parte bazală largă triunghiulară și o parte distală îngustă și recurbată ventral. Valvele sînt înguste și mult alungite antero-posterior. Costa este ușor convexă, apexul rotunjit, marginea posterioară aproape inexistentă; ea trece pe nesimțite în marginea inferioară oblică. Marginea anterioară este foarte oblică și legată de vinculum printr-o membrană neobișnuit de lată. O bună parte din fața internă a valvei e acoperită cu un sclerit mare numit harpe, de forma unui hîrleț, cu marginea posterioară regulat curbă. Penisul este potrivit de lung, cu o accentuată curbură în jumătatea proximală după care se continuă aproape direct. Posedă un coecum-penis și o apofiză penială și este înconjurat de un anellus. Saccus este potrivit de lung. GENUL ANTHOCARIS Armătura genitală la Ș. La femelă se observă un sinus vaginal și patru lobuli vaginali: doi anteriori în formă de lopățică, recurbați la vîrf, și doi posteriori, largi. Pe fundul sinusului vaginal se află un mic mamelon membranos. Punga copulatoare e lipsită de lamina dentata. Tergitul VII nu acoperă ultimele tergite ; tergitul VIII are formă de inel, tergitele IX și X sînt contopite. Papilele anale au două papile genitale mici; toate papilele sînt acoperite cu peri galbeni-albicioși de diferite lungimi. Stadiile p r e i ni a g i n a 1 e 1. O u 1 (fig. 22), înalt de 1,1—1,4 mm și cu diametrul maximal de 0,4—0,5 mm, este fusiform, cu lărgimea maximă puțin mai jos de jumătatea lungimii. Vîrful e aproape ascuțit și zona micropilară foarte Fig. 22. — Oul de Anthocaris cardamines. 1, vedere de ansamblu (redesenat după Sarlet cu modificări); 2—3, detalii de structură (redesenat după Dbring). Linia verticală reprezintă 1 mm. mică. E brăzdat de 13—14 costule proeminente, delimitînd șanțuri largi, traversate de circa 40 de striole paralele ce leagă costulele meridiane. Bozeta micropilară e formată din 6 foliole înconjurate de o rețea de ,,celule” dispuse pe două rînduri concentrice. Culoarea oului la început e verde- 78 PARTEA SISTEMATICA alburie, apoi oul devine succesiv galben, portocaliu intens și cenușiu cu reflexe violacee și cu apexul mai închis. 2. Larva la maturitate (fig. 23) este lungă de 3,5—4 cm, are culoare verde-albăstrie, foarte fin punctată cu negru, avînd în lungul corpului două linii laterale albe în dreptul stigmelor. Capul este brun, punctat cu negru; picioarele, ca și partea ventrală a corpului, sînt verzi. Larva se observă foarte greu pe silicva plantei datorită culorii verzi și liniilor ei laterale. 3. Crisalida (fig. 23) are o formă naviculară cu totul neobișnuită printre Pieridae, fiind efilată la ambele extremități. Partea dorsală e mai mult sau mai puțin concavă, mai ales spre extremități, pe cînd cea ventrală prezintă la mijlocul corpului o îndoitură aproape în unghi drept, părțile laterale ale acestei îndoituri fiind ocupate de pterotecele foarte proeminente. Vîrful cefalic al crisalidei e mai ascuțit ca cel posterior, unde se distinge cu greu un cremaster foarte puțin indicat. El este rotunjit Fig. 23. — Larva și crisalida de Anthocaris cardamines (redesenat după R. South). și lipsit de carenelo dorsale și ventrale existente la alte crisalide. Suprafața sa e acoperită cu hamuli extrem de fini, de culoare brună. Crisalida are culoarea nisipului, semănînd prin forma și culoarea ei cu o silicvă de cruciferc. Se atașează do tulpină sau alte suporturi în modul obișnuit al pieridelor, dar în natură de obicei nu se găsește pe planta hrănitoare, ci pe alto plante. GENUL ANTHOCARIS 79 Biologie. Anthocaris cardamines este unul dintre vestitorii primăverii, apărînd foarte de timpuriu. La Cernica vizitează următoarele plante : Vinca sp., Viola odorata, Lathraea squamaria, Taraxacum officinale, Anemone ranunculoides, Lamium purpureitm, Glechoma hedaracea, Viola tricolor, Sisymbrium alliaria etc. Zborul său este lent și la mică înălțime, uneori chiar printre ierburile joase. Femela depune ouăle cîte unul, pe pedunculul unei flori pe cale de vestejire, mai rar pe pedunculul fructului sau pe dosul unei funze (Cardamines pratensis și Sisymbrium officinalis). Uneori se găsesc două sau trei ouă pe o aceeași plantă, fixate pe diferiți pedunculi florali. S a r 1 e t (1949) afirmă că aceste ouă provin de la femele diferite, deoarece ele se deosebesc prin colorit. S-a constatat că oul are nevoie de cel puțin 3 zile pentru a căpăta culoarea galbenă și de aceea se poate bănui că ouăle provin de la femele diferite. Dar nu este exclusă nici depunerea ouălor de o aceeași femelă la intervale diferite. Ecloziunea larvelor are loc după 7 —15 zile, în funcție de condițiile meteorologice. După Meii (1940), în Alpi la 800 m ecloziunea are loc după 6 zile. Larvele stau de obicei ascunse pe tulpina și fructele plantei, fiind bine disimulate, datorită culorii verzui și aspectului lor, liniile laterale imitînd bine nervurile frunzelor. Ele se hrănesc nu numai cu Carda-mine pratensis și Sisymbrium officinalis, ci și cu alte plante, ca : Barbarea vulgaris, Brassica rapa, B. nigra, B. napus, Capsella bursa pastoris, Ery-simum, Hesperis matronalis, Reseda, Sinapis arvensis și Turritis glabra. De obicei, ele se hrănesc cu fructe (silicvă) și numai în lipsa lor consumă și frunze (V e rity, 1947). D i m o r f i s m, variabilitate D i m o r f i s m u 1 sexual este foarte accentuat, masculul avînd o pată mare portocalie ce lipsește la femelă 2). Pata discală e mai mare la femelă și de aspect semilunar mai pronunțat ca la mascul. Dimorfismul sezonier este absent, specia fiind mono-goneutică. Generații anuale Fluturele are o singură generație, durata de zbor eșalonîndu-se pe o perioadă medie de 30 de zile. Totuși, în 1953 am constatat că această perioadă a durat 50 de zile, adică de la 3 aprilie pînă la 26 mai. l) Ea există în mod excepțional la unele aberații, ca de exemplu la $ andromorpha Vrty. 80 PARTEA SISTEMATICA Variația individuală este destul de pronunțată. Uneori portocaliul este înlocuit prin galben pur ca la ab. Iuțea Gillm. sau crocea Rob (la aceasta din urmă acest caracter e combinat cu un altul — aria galbenă e mai mică ca de obicei). La ab. turritis O. aria portocalie nu depășește pata discală; această pată poate lipsi la ab. immaculata Pabst. Uneori culoarea aripilor posterioare este aproape în întregime gălbuie, mai ales la femelă, ca la ab. ochrea Tutt. Filogenii; și sistematică Această specie are strînse legături filogenetice cu congenerele sale din Europa : Anthocaris euphenoidcs Stgr. și A. damone Bsdv. Legăturile sale cu Ruchloe ausonia sînt, se înțelege, mai îndepărtate. în afară de subspecia cardamines nominal s-au mai descris și alte subspecii dintre care voi prezenta mai jos subspecia meridionalis Vrty. care zboară și la noi în țară. Ssp. meridionalis Vrty. Această subspecie prezintă următoarele caractere : 1. Pata portocalie depășește punctul negru discal. 2. Lunula apicală virează spre brun și nu atinge unghiul posterior al aripii. 3. Lunula apicală pe fața inferioară a aripilor anterioare e, în mare parte, albă, amestecată cu puțin gălbui. 4. Desenul verde de pe fața inferioară a aripilor posterioare e mult redus prin lărgirea spațiilor albe și e amestecat cu mult gălbui. Această subspecie nu a fost semnalată pînă acum la noi în țară. 'Nouă pentru R.P.R. Pentru a ajuta determinarea ei de către cercetătorii mai tineri și a o distinge de cardamines nominal care s-ar putea găsi în nordul țării, dau mai jos diagnoza acestei din urmă subspecii: 1. Pata portocalie nu atinge decît rareori punctul negru discal. 2. Lunula apicală e de un negru intens și se întinde pînă la unghiul posterior al aripii. 3. Desenul verde de pe fața inferioară a aripilor posterioare e mai abundent și spațiile albe mult mai restrînse; galbenul lipsește aproape complet. Răspîndire geografică. Această specie este răspîndită în regiunea palearctică pînă în Extremul Orient, unde formează diverse subspecii GENUL EUCHLOE 81 locale : thibetana Obth., sajana Bob., isshilâi Mats. etc. în Europa trăiesc vreo 8 subspecii: cardamines L., turritiferens Vrty., meridional Vrty., montivaga Trti. și Vrty., hibernica Wllms., graeca etc. Fluturele zboară nu numai la șes ci și la munte. în Alpii Carnici a fost semnalat de Verity la 1 700 m, iar în Bepublica Socialistă Cehoslovacă, în munții Bujacie, la 1 800 m (M o u c h a , 1950). în B.P.B. această specie este foarte comună și este reprezentată, în regiunile meridionale ale țării, prin subspecia meridionalis La Comica (Begiunea București), fluturele apare în luna aprilie. Apariția cea mai timpurie am înregistrat-o la 3 aprilie 1953, iar cea mai tîrzie, la 17 aprilie 1946. Perioada de zbor durează în tot cursul lunii mai, rareori trece și în iunie; la Budești (Begiunea București), l-am capturat și la 6 iunie. în munți zboară mai tîrziu. La Sinaia Lam capturat la 2 iulie 1953 și mai sus pe A7alea Peleșului pe la 1 000 m la 15 iulie 1956. Specia la noi în țară a fost citată de toți lepidoptorologii noștri. Eebel (1911) o semnalează sub numele de Euchloe cardamines, ceea ce este o greșeală; idem Car adj a (1903), care a găsit și rara ab. turritis O. la Comana în luna iunie. Konig (1959) o semnalează de pe Botezat la 2 000 m în iulie-august. La Timișoara Konig (in litt.) a constatat că planta gazdă este Cardamine pratensis și Turritis glabra, larvele hrănindu-se cu flori și fructe verzi, mai rar cu frunze. Ca forme aberaționale menționează ab. immaculata Pabst. lipsită de punctul negru pe aripile anterioare. Ab. ochrea Tutt am găsit-o de mai multe ori la Cernica. A. Popescu-Gorj menționează (in litt.) ca aberații: ab. divis a Sholj și ab. quadripunctata Fuchs, ambele din regiunea București, iar în colecția Ostrogovich a identificat pe parvipuncta Tti. de la București (23.V.1910), hesperidis Newuh. de la Băile Herculane (19.V.1929) și ochrea Tutt de la Oradea Mare (15.VI.1929). După opinia sa, subspecia meridionalis este răspîndită și în restul țării pe baza materialului colectat personal sau existent în colecția Ostrogovich. 2. Genul Eu chl o e Hubner 1823 1823 Euchloe Hubner, Verz. bekannt. Schmett., p. 94 ; 1870 Eutler, Cistula Ent., 1, p. 53 ; 1945, Eernardi, fîtudes sur le genre Euchloe Hb. Mise, ent., 42, p. 65 ; 1947 Verity, Le Farfalle diurne d’ltalia, 111, p. 152. 1875 Synchloe (Hbn.) Scudder, Proc. Amer. Ac. A. et S.X, p. 273. 1892 Anthocharis (Esdv.) Schatz, Ex. Schm. II, p. 70; 1900 Grote, Proc. Amer. Phil. Soc. 39, p. 40. fi — Fauna R.P.R. 82 PARTEA SISTEMATICĂ Acest gen se distinge de Anthocaris prin aceea că măciuca antenelor este mai brusc umflată, apexul aripilor anterioare mai puțin rotunjit și pata portocalie lipsește. Aripile anterioare au tot cinci radiale, dar de pe radius se detașează numai B1? pe cînd B2 pornește de la vîrful celulei din același punct cu trunchiul celorlalte radiale. Acest trunchi e mai lung la Euchloe ca la Anthocaris. Armătura genitală la $ e formată de asemenea din valve alungite și înguste, dar mai largi ca la genul precedent. Harpe are o poziție aproape verticală și o formă diferită de cea a genului Anthocaris. Penisul este susținut de fultura inferior. Crisalida de asemenea are o formă naviculară, dar e mai ascuțită, cu pterotecele mai proeminente. F i 1 o g e n i e și clasifica ți e Genul Euchloe este înrudit cu Anthocaris prin genul Zegris intermediar între ele, după cum ne-o dovedește armătura genitală : valva e scurtă ca la Euchloe, dar extremitatea e rotunjită ca la Anthocaris. De asemenea, Zegris seamănă cu Euchloe prin forma aripilor și prin desen, dar aripile au un început de pată portocalie ca la Anthocaris. Prin Pontieuchloia, genul Euchloe se leagă de genul Pontia. ca și de genul Synchloe. Sistematica acestui gen este și astăzi discutată. Diferitele specii din tribul Euchloini au trecut mereu din genul Euchloe în genul Anthocaris și invers. Și astăzi unii lepidopterologi încă mai vorbesc de Euchloe cardamines, dovadă că acordul nu e definitiv stabilit. Toate speciile celor două genuri ar putea fi just reunite în unul singur — Euchloe, cu un sub-gen — Anthocaris. Atunci cînd Synchloe poate fi considerat ca un subgen de Pieris (T a 1 b o t, K 1 o t s, B e r n a r d i), ca și Pontia (Klo t 8, Van Son), socot că Anthocaris — cu atît mai mult —poate fi acceptat ca un subgen de Euchloe. Cercetările viitoare vor arăta dacă acest punct de vedere este just. Răspîndire geografică. Genul Euchloe este răspîndit în regiunea holarctică. în regiunea palearctică există cam 7 specii din care trei (tagis, ausonia și simplonia) în Europa, iar la noi în țară una singură: Euchloe ausonia Hiibner 1804 1782 Papilio belia Stoll (nec Linn.) în Cram. Pap. ex. IV, p. 225. 1804 Papilio ausonia Hiibner, Eur. Schmett., 1, fig. 582. 1832 Pieris ausonia Duponchel, Hist. Nat. Lep. Fr., p. 383. GENUL EUCHLOE 83 1836 Anthocharis ausonia Boisduval, Spec. Gen. Lep., 1, p. 559 ; 1870 Erschoff, Cat. Lep. Russ., p. 11 ; 1907 Rober în Seitz Macrolep, 1, fig. 52. 1907 Synchloc ausonia Eingham, Faun. Erit. Ind. Butt. II, p. 180. 1932 Euchloe ausonia Talbot, în Ștrand. Lepid. Cat., 53, i, p. 292; 1947 Verity, Le Farfalle diurne dTtalia, III, p. 156 ; 1959 Popescu-Gorj, Studii și cerc, de Biol, anim., 1, XI, p. 11. Capul are fruntea acoperită cu un smoc de peri tot atît de dezvoltat ca și la Anthocaris; smocul e format din peri albi și negri. Măciuca antenelor este gri-albicioasă pe toate părțile, exceptînd o dungă îngustă pe partea latero-ventrală, de culoare gălbuie. Palpii sînt acoperiți cu peri albi și negri lungi, mai abundenți și mai lungi pe partea ventrală. Toracele e acoperit cu peri albi lungi, amestecați în jumătatea anterioară cu peri gri. în jumătatea posterioară, perii sînt albi-argintii și mai lungi ca cei din partea anterioară. Aripile anterioare sînt albe, cu un contur deosebit de al celor de la genul Anthocaris. Ele sînt mai înguste, apexul mult mai puțin rotunjit si marginea externă are direcția oblică de la apex spre tornus, fără nici o convexitate. Ele au o pată apicală triunghiulară, de culoare neagră-castanie, mai lată cala Anthocaris cardamines și întreruptă de pete albe. Pata neagră discală e mai mare ca la A. cardamines și de foTmă neregulată, de obicei aproximativ dreptunghiular. Costa este presărată cu mici pete negre punctiforme. Aripile posterioare sînt mai înguste ca la A. cardamines, iar cîinpul anal mai puțin dezvoltat; ele au un aspect elegant, datorită numeroaselor pete albe — uneori cu strălucire sidefoasă, dispuse neregulat pe un fond verzui care ocupă cea mai mare parte din aripi pe partea inferioară. Nervațiunea prezintă cîteva deosebiri față de A. cardamines. De pe radius se detașează o singură radială (EJ, iar E2 se detașează separat din vîrful celulei. Ca și la A. cardamines, E3, E4, E5 și Mx formează un trunchi comun care însă e mai lung ca la această specie, pe cînd E4 și E5 sînt mai scurte. Abdomenul e foarte păros în jumătatea sa anterioară, perii fiind lungi și mătăsoși ca și pe metatorace; în rest perii sînt mai scurți. Armătura genitală la (fig. 24). Tergitul VIII acoperă armătura genitală aproape în întregime. Tegumenul e puțin convex dorsal și mult asemănător cu cel de la A. cardamines. Uncusul, de asemenea, are analogie cu cel de la cardamines, însă partea sa bazală trece pe nesimțite în cea distală fără demarcație pronunțată. El este mai puternic ca la această din urmă specie și mai larg în partea sa distală. Valvele sînt mult alungite antero-posterior, aproape ca și la cardamines, dar se deosebesc în mod apreciabil de valvele de la această specie. Astfel, în regiunea api- 84 PARTEA SISTEMATICĂ cală ele sînt mult mai largi și prezintă o largă răsfrîngere spre fața internă a valvei. Această răsfrîngere începe la costa printr-un vîrf triunghiular cu direcție ventrală și se lărgește treptat pînă la apexul rotunjit, unde are maximum de lățime. Apoi descrește și se îngustează treptat, pierzîn-du-se în marginea inferioară care este o linie oblică. La baza valvei există Fig. 24. — Armătura genitală g la Euchloe ausonia. Valva dreaptă văzută lateral pe fața internă, v, valvă; h, harpe. (Original). un sacculus accentuat. Harpe e mai mică decît la cardamines. începe la costa printr-o cută largă și ondulată și se continuă cu marginea externă mai puțin regulat curbă și mai îngustă ca la cardamines. Apoi se pierde treptat, confundîndu-se cu fundul valvei. Fața internă a valvei este concavă și lipsită de perișori; aceștia se găsesc numai pe marginea inferioară și pe sacculus. Penisul se sprijină pe fultura inferior. Saccus nu prezintă particularități. Stadiile preima finale Oul este alungit, cam ascuțit la partea superioară, cu coaste longitudinale, de culoare galben-brun, apoi gri-plombat (Spuler). Larva (după Oberthur) este pubescentă, lungă de 3 —3,5 cm, de culoare verde sau gălbuie, des punctată cu puncte negre—uneori roșiatice. Pe linia mediană dorsală se află o linie albicioasă, iar lateral, la nivelul stigmelor, cîte una de fiecare parte, de aceeași culoare. Stigmele ovale sînt albe, încercuite cu negru. Capul e verzui, pubescent, fin punctat cu negru, picioarele toracice și abdominale, verzui. GENUL EUCHLOE 85 C r i 8 a 11 da, fcaite atenuată la cele două extremități, este brună virînd în trandafiriu sau ocraceu, cu puncte negre, fine. Pterotecele sînt brune cu o rețea albă corespunzînd cu nervurile adultului. Biologie. Larva acestei specii se hrănește cu Biscutella laevigata, Erucastrum pollichiij Iberis primata, Sinapis alba și alte crucifere. După Vorbrodt ea se hrănește și cu Turritis. B e 11 i e r afirmă că larvele trăiesc mai mult în colonii decît izolat, sînt foarte vorace și cresc cu multă rapiditate. După Verity larvele din generația a II-a se împart în două grupe de indivizi: unul ajunge repede la nimfoză, la începutul secetei de vară și al doilea crește lent, estivează în stare larvară ajungînd la nimfoză abia în septembrie. La această specie s-a constatat că la prima ecloziune un oarecare număr de crisalide nu se dezvoltă atunci, ci la următoarea. Din această cauză, există întotdeauna un amestec do crisalide digoneutice și mono-goneutice, complicat încă cu un mic număr de crisalide care nu eclozează decît după doi sau chiar trei ani. A ceasta La determinat pe Verity să nu folosească termenul de generație, ci de ,,ecloziune”, deși deosebirea de aspect foarte netă între fluturii ecloziunii I și a II-a se păstrează în mod constant. D i m o r î i s m, variabilitate Dimorfismul sexual este puțin marcat. Femelele sînt mai mari ca masculii și pe fața inferioară a aripilor posterioare desenul verde are mai mult galben ca la mascul, mai ales de-a lungul nervurilor. Dimorfismul sezonier este, dimpotrivă, apreciabil. Fluturii din generația I sînt mai mici, cu apexul aripilor anterioare și tornusul aripilor posterioare mai acuminato ca la cei din generația a II-a. Petele albe au o strălucire sidefoasă ce lipsește la generația estivală; ele sînt mai clar conturate, iar verdele e mai puțin nuanțat cu galben. Generații anuale în Italia, această specie este monogoneutică sau digoneutică, după subspecii. Ssp. crameri Btl. are două generații, pe care Verity le numește ,,ecloziuni”. Uneori se produce o a treia ,,ecloziune” extraordinară, la f nele lunii septembrie și în octombrie; ea are loc foarte rar și constă într-un număr foarte mic de indivizi. S-a crezut de unii că e vorba de două specii, fiecare cu o singură generație ; dar prin culturi de larve, C a t h o -rine (1920) și alții au dovedit că este vorba de o singură specie. .SG PARTEA SISTEMATICĂ Variația individuală e foarte largă la această specie, deși desenul și coloritul sînt relativ simple. Uneori pata discală e redusă la un punct sau ștearsă cu totul. Uneori lunula apicală este mult redusă, alteori desenul verde de pe dos este foarte redus, sau, dimpotrivă, contopit într-o suprafață uniformă verde-gălbuie, albul fiind redus la mici spații albe pe margine. F i I o y e ii i e si c i a s i î i e a ț i e Această specie are legături filogenetice cu Eucliloe belemia Esp. și în al doilea rînd cu E. tagis Hbn. S-a crezut mai de mult, în mod eronat, că cele două generații sînt două specii distincte, fiecare cu o singură generație. în urma creșterilor de larve făcute de Catherine, Romei și alții, s-a ajuns la concluzia că e vorba de o singură specie cu două generații obișnuite și o a treia extraordinară. Răspîndhe geografică. Această specie palearctică e mult localizată în sudul Europei, Africa palearctică, vestul Asiei pînă în Asia centrală și Himalaia occidentală. E mult mai rară ca Anthocaris cardamines, lipsind pe vaste teritorii din arealul ei. în Europa centrală lipsește, limita sa nordică în această parte fiind în Alpii occidentali, unde este reprezentată (For ster. 1955) prin ssp. simplonia Frr. în Wallis, Tessin, Piemont etc., la 1 000—2 500 m. Dintre țările vecine țării noastre de asemenea lipsește din Republica Socialistă Cehoslovacă, din Republica Populară Polonia și Republica Populară Ungară. în Republica Populară Bulgaria ea există, ca și în U.R.S.S., unde a fost semnalată, între alții, de K r u -licovski (1908) din regiunea Viatsca sub forma subspeciei locale volgensis Krul. La această specie variația geografică este largă. S-au descris un mare număr de subspecii locale din Europa, Africa și Asia, ca : aegyptiaca Vrty. și libyca Trti. din Africa; insularis Stgr. din Corsica și Sardinia; crameri Btl. din Italia și Franța meridională; romana Calb. din Italia peninsulară; gigantea Car. din Republica Populară Bulgaria; volgensis Krul. din Urali pînă în Crimeia; naina Kozh. din Siberia meridională etc. în R.P.R., specia atinge limita sa nordică pentru Europa. Specia a fost de mult citată din Dobrogea de M a n n (1865) sub numele de Anthocaris beția de la Tulcea în luna iunie. Alți autori (C a r a g e a, Hormuzacki, Salay) au reprodus semnalarea lui M a n n. La 2.VII.1954 am capturat la Niculițel (Dobrogea) un exemplar Ș apar-ținînd generației a Il-a, iar mai recent (1959) A. Popescu-Gorj GENUL EUCHLOE 87 a semnalat acest fluture în sud-vestul Dobrogei la 13 mai. Specia nu a fost menționată nici din Regiunea București (N i cui e s c u), nici din sudul Moldovei (Alexinschi), nici din Banat (K o n i g), regiuni intens explorate din punct de vedere lepidopterologic. 2. Tribul pieiuxi Godm. et Salv. 1889 1889 Pierini Godman et Salvin, Biol. Centr. Amer., 11, p. 113 ; 1898 Grote, Proc. Amer. Philos., Soc., XXXVII, p. 17 44; 1949 Van Son, The Butterflies of Southern Africa, 1, p. 81. 1896 Pierididi Reuter, Acta Soc. Sc. Femiicae 22, p. 231. 1929 Asciici Kusznețov, Fauna SSSR i sopred. stran. Nasecomîe ceșuecrîHe, I, 2. 1947 Pieridi Verity, Le Farfalle diurne dTtalia, III, p. 171. Articolul median al palpilor măsoară circa jumătate din cel bazai, iar cel terminal niciodată nu e scurt, ci alungit, acuminat și uneori ch’ar mult mai lung ca cel median. Antenele au măciuca bine distinctă, de obicei lărgită și turtită, funiculul subțire. Patagia membranoase. Aripile au fondul în general alb, cu pete negre, mai mult sau mai puțin dezvoltate, cu sau fără bordură neagră, cu apexul mai mult sau mai puțin rotunjit, niciodată cu un dinte subapical. Tegumenul mai lung ca uncusul, valvele de obicei fără harpe, superuncus și pseudouncus absente, coecum penis cu apofiză penială, anellus prezent are dimensiuni variabile. La $ lamina dentata este bine dezvoltată și situată spre mijlocul pungii copulatoare. Există un sinus vaginal și lobuli vaginali, iar sinusul androconial lipsește. Oul este fusiform, uneori în formă de vas sau ulcior. Larva cilindrică, de obicei îngustată posterior, fin pubescentă. Crisalida, mai mult sau mai puțin comprimată lateral, are un singur apendice frontal, uneori cu procese laterale pe abdomen. Tribul e larg răspîndit în toate regiunile globului, cuprinzînd 37 de genuri (Klots): 14 în regiunea neotropicală, 13 în regiunea indo-australiană, 16 în regiunea holarctică, din care 11 în regiunea palearctică. CHEIE PENTRU DETERMINAREA GENURILOR DIN TRIBUL PIERINI 1 (4) Aripile anterioare acoperite cu solzi abundenți, apexul subacut, cu desene negre mai mult sau mai puțin abundente, nervurile aproape indistincte, rareori îngroșate cu solzi............................2 «8 PARTEA SISTEMATICĂ 2 (3) Aripile anterioare cu pata apicală întreagă, rar descompusă în pete marginale, pata discală absentă, fața superioară a aripilor posterioare numai cu o pată apicală, rareori cu dungi nervurale ce se văd de pe fața inferioară................Genul Pieris Schrank 3 (2) Aripile anterioare cu pata apicală descompusă în pete marginale și antemarginale, separate prin pete albe submarginale, pata discală prezentă și traversată de nervura transversală albă, fața superioară a aripilor posterioare cu un bogat desen în pete marginale, antemarginale, mediane și bazale.................................. ......................................................................... Genul Pontia Fabricius 4 (1) Aripile anterioare acoperite cu solzi rari, cu spații transparente, apexul rotunjit, cu desene negre foarte reduse, limitate la marginea externă a aripilor, nervurile clar reliefate pe suprafața alară . . .............................................. Genul Aporia Hiibner 4. Genul Aporia Hiibner 1823 1823 Aporia Hubner, Verz. bekannt. Schmctt. (f), p. 90 ; 1947 Verity, Le Farfalle diurne detalia, III, p. 185 ; 1955 Forster und Wohlfahrt, Die Schmetterlinge Mittel-europas, II, Tagfalter, p. 7. 1827 Pieris Schrank (part.), Steph., 111, Lrit. Ent.Haust. I,p. 25 ; 1907 Verity, Rhop. Pal. 1837 Leuconea Donzel, Ann. Soc. Ent. France, VI, p. 80; 1894 Cosmovici, Contrib. la studiul faunei Romîniei, Iași. 1870 Mclaporia Butier, Cistula Entom., 1, p. 51. 1928 Fuluronerva Bryk. Ent. Zeit., XLII, p. 50. Antenele neinelate au măciuca treptat îngroșată; palpii labiali scurți. Aripile sînt albe, puțin solzoase, în parte transparente — mai ales la femelă — cu aspect pergamentos, cu apexul mai rotunjit ca la Pieris. Nervurile înnegrite sînt clar reliefate. Aripile anterioare au 11 nervuri, din care 4 radiale; R4 și E5 formează o furca mare, bine vizibilă. Fluturii au un zbor mai lent decît speciile genului Pieris. Filogenie și clasificație Genul Aporia se înrudește mult cu Parnassius mnemosyne și socot că face legătura dintre Papilionidae și Pieridae, cu toate că unii lepi-dopterologi contestă cu totul legăturile filogenetice dintre cele două familii. Caracterele ce unesc papilionidele și pieridele au fost arătate la capitolul Filogenie din Partea Generală. GENUL APORIA 89 Prin unele particularități ale habitusului și ale nervațiunii, Aporia se apropie de Parnassiinae prin altele, atît în habitus, și în nervațiune, cît și în armătura genitală, se apropie de Pieris. Modul de crisalidare este, de asemenea, de tip pierid și se îndepărtează de Parnassiinae. Caracterele genitaliei avînd întîietate asupra habitusului au făcut ca acest gen să fie clasificat printre Pieridae și nu alături de Parnassius, cum ar sugera habitusuh îm cadrul familiei Pieridae și al subfamiliei Pierinae, Aporia se plasează în tribul Pierini alături de Pieris și Synchloe, tot după caracterele genitaliei. De Synchloe se leagă prin habitus, prin structura palpilor și mai ales prin genitalia. Unele specii de Aporia au fost separate de B u 11 e r într-un gen distinct — Meiaporia, pe baza unei mici particularități în nervațiune. Nu toți lepidopterologii însă au acceptat acest gen și printre aceștia se numără și Verity, care crede că Met ap or ia nu are nici măcar valoare de subgen și acest nume nu este decît un sinonim cu Aporia. Cercetările mele confirmă opinia lui Verity și se poate afirma cu toată certitudinea că valabilitatea generică a ,,genului” Metaporia trebuie contestată și cele 16 specii din Asia trebuie să treacă din nou la genul Aporia. Răspîndire geografică. Genul Aporia, inclusiv speciile din genul Metaporia, este un gen palearctic. Aporia s.L are cam 23 de specii, majoritatea asiat’ce, ajungînd pînă în Japon'a. Dintre acestea numai una singură se află în Europa. în marea lor majoritate, speciile acestui gen trăiesc în munți, numai cîteva, între ca.e și spec a de la noi, s-au adaptat și la regiuni mai jcase, ajungînd pînă la cîmpie. La noi în țară este o singură specie : Aporia cralaegi Linn6 1758 1758 Papilio crataegi Linne, Syst. Nat. 1, p. 476. 1801 Pieris crataegi Schrank, Fauna Boica 11:1, p. 164; 1907 Verity, Rhop. Pal., p. 118. 1820 Aporia crataegi Hubner, Europ. Schmctt. I, fig. 339, 340 ; 1907 Rober în Scitz Macrolep. 1, p. 40 ; 1947 Verity, Le Farfalle diurne d’Italia, HI, p. 186 ; 1955 Forster u. Wohlfahrt, Eie Schmctt. VJtteleuropas, II, p. 7. 1837 Leuconea crataegi Donzel, Ann. Soc. Ent. Fr., p. 80 ; 1894 Cosmovici, Contrib. la studiul faunei Romîniei, lași. 90 PARTEA SISTEMATICĂ Capul, de culoare neagră, nu prezintă particularități. Pe frunte se află un mic smoc de peri albi și negri, iar pe vertex se găsesc de asemenea peri negri la mijloc și albi pe, margini. Antenele sînt lungi, negre, cu funiculul aproape glabru, ce se termină cu o măciucă treptat îngroșată; din acest punct de vedere antenele acestui fluture sînt intermediare între antenele clavate de la genul Colias și antenele tipic capitate de la genul Pontia. Ultimul articol la o și ultimele 4 — 5 la 2 sînt albe. Palpii sînt acoperiți cu solzi albi și peri negri amestecați cu albi. Perii de la bază sînt mult mai lungi, unii dintre ei depășind lungimea articolului bazai. Trompa e neagră ca și capul. Gitul este acoperit cu peri albi și negri. Toracele este negru acoperit pe partea dorsală cu peri scurți și rari de culoare neagră, printre care se găsesc și peri albi. Patagiile sînt membranoase, iar pterigodele mici au aspect aproape cordiform și sînt acoperite cu peri albi lungi amestecați cu puțini peri negri. Aripile sînt acoperite cu solzi albi, ce nu constituie un strat des, cu aspect făinos, ca la Pieris. La Ș solzii lipsesc pe un mare spațiu din aripile anterioare care apar astfel transparente. La ambele sexe, la extremitatea distală a nervurilor aripilor anterioare se găsesc solzi negri, for-mînd mici pete triunghiulare cu vîrful spre baza aripii. La aripile posterioare, solzii negri formează o prăfuire fină pe aproape toată fața lor inferioară, mai accentuată la Ș decît la Nervațiunea (fig. 6). Aripile anterioare au 11 nervuri, dintre care 4 radiale. Ex și E2 se detașează separat de pe radius, E3 lipsește, iar E4 și E5 sînt pedunculate cu Mr Discalele sînt în număr de trei (D2, D3, D4); D4 lipsește din cauza fuzionării Mx cu sistemul radial. Aripile posterioare au 9 nervuri și se caracterizează prin prezența unui pinten precostal, o singură radială, două anale (A2 și A3) și patru discale. Abdomenul e negru ca și toracele, acoperit la Ș pe tergite cu peri scurți negri și albi. Pleuritele sînt acoperite cu solzi de aceeași culoare, cei albi fiind mai numeroși pe ultimele trei segmente. Lungimea abdomenului variază la cele două sexe. La Ș, extremitatea sa posterioară nu ajunge pînă la nervura anală, pe cînd la ă depășește această nervură. Armătura genitală lac? (fig. 25). Tergitul VII lasă descoperită cea mai mare parte din armătura genitală, acoperind numai baza tegumenului. Tegumenul este convex, cu marginile laterale puțin prelungite ventral. Uncusul, bine separat de tegumen, are baza largă (în vedere dorsală), apoi se îngustează și din nou se lărgește, terminîndu-se cu un vîrf GENUL APORIA 91 alungit, subțire și recurbat ventral. Extremitatea distală are o mică carenă pe partea medio-dorsală. Uncusul prezintă variații individuale, la unii indivizi fiind mai scurt și mai înalt, cu aspect masiv și cu carena mult mai pronunțată (fig. 26). Fig. 25. — Armătura genitală la Aporia crataegi, văzută lateral pe țața internă a valvei drepte, tegumen; u, uncus; u, valvă; f, fovea; p, penis; a, anellus; c.p. coecum penis: a.p, apofiză penială ; sa, saccus. (Original). Valva are formă aproximativ triunghiulară, cu baza în sus. Costa nu este o linie dreaptă, ci formează un unghi rotunjit după care coboară oblic spre apexul rotunjit. Sub acesta, marginea externă formează o ușoară concavitate, apoi o ușoară convexitate și trece pe nesimțite în marginea inferioară într-o linie oblică. Valva este groasă dar slab chiti-nizată. în grosimea valvei se află o gaură situată cam la mijlocul valvei, mai aproape de marginea anterioară decît de cea posterioară; ea se numește fovea și are formă aproape circulară, prin care se vede fundul valvei. Marginea anterioară a valvei este o dungă chitinizată cu direcție oblică. Acolo unde întîlnește costa ea formează cu aceasta un vîrf alungit și ascuțit. Marginea anterioaiă se atașează la vinculum printr-o mem- 92 . PARTEA SISTEMATICA hrana. Toată fața internă a valvei este des acoperită cu perișori, mai a’es în treimea inferioară. Penisul prezintă la bază un coecum-penis și o mică apofiză penială. Jumătatea sa proximală e cilindrică și curbă, cu convexitatea îndreptată Fig. 26. — Armătura genitală <$ la Aporia cra-taegL 1, uncus văzul lateral; 2, penis văzut ventral ; a, anellus; P, penis.. în sus, iar jumătatea distală, de asemenea curbă, are convexitatea îndreptată în jos. Jumătatea distală nu e cilindrică, ci concavă dorsal și convexă ventral, semă-nînd cu o lingură alungită. Organul copulator se termină cu un vîrf ușor lotunjit. Pe partea vent ală el e susținut de un anellus cu aspect cordifoim (fig. 26). Saccus este scurt și larg, rotunjit la partea anterioară care se îngustează; prezintă variații individuale în ceea ce privește volumul său, fiind mai mare (și mai alungit) sau mai mic, după indivizi. Stadiile p r e i m a g i n a I e 1. Oul (fig. 27) se deosebește mult de al celorlalte Pieri-dae, avînd aspect urceolat, adică lărgit la po'ul superior. E înalt de 0,90—0,95 mm, cu diametrul de 0,40—0,45 mm în partea sa cea mai largă. Este brăzdat de 13—14 costule carenate, dintre care. 6 — 7 sînt meridiane; strio-lele lipsesc. 2. Larva după ecloziune este cenușie, cu peri negri lungi. Năpîr-lește repede, dar crește foarte lent în tot cursul verii și toamna nu are mai mult de 1,5 —2 mm lungime. Ea atinge maturitatea larvară primăvara, cînd are 3—3,5 cm; atunci e de culoare gri-plumburie, cu dungi longitudinale negre și portocalii (fig. 28). Capul este negru. Pe linia mediană dorsală se află o dungă neagră în tot lungul corpului, mai lată sau mai GENUL APORIA 93 îngustă, după indivizi. Uneori, spre jumătatea posterioară a corpului, ea devine ncagră-violacee. De o parte și de alta a acestei dungi se află cîte o dungă brun-portocalie, mai mult sau mai puțin întreruptă; ea este mai vie și mai continuă în stadiile mai tinere. Latero-dorsal se află de fiecare Fig. 27. — Oul de A poria crataegi. 7, vedere de ansamblu (redesenat după Sarlet cu modificări) ; 2— 3, detalii de structură (redesenat după Doring). Linia verticală reprezintă 1 mm. parte cîte o dungă neagră mai mult sau mai puțin continuă. Părțile laterale, ca și cea ventrală, sînt cenușii-violete, uneori albe murdar. Stigmele și picioarele toracice sînt negre. Picioarele abdominale au fiecare cîte două pete negre, dispuse simetric. Tot corpul e acoperit cu peri scurți galbeni și negri, printre care se găsesc peri albi mai lungi și mai rari ca precedenții. 3. Crisalida (fig. 28), lungă de 2,4—2,8 cm, are culoarea galbcn-verzuie, abundent pătată cu pete negre. La unele exemplare, culoarea ei este albăstruie. La extremitatea anterioară se află un apendice frontal, rotunjit și ușor bifurcat. Pe partea dorsală crisalida este alb-gălbuie (uneori verde-gălbuie), cu numeroase și mici pete negre. Pe pronotum și mezo-notum se află o carenă mediană proeminentă, de culoare neagră; ea se continuă și pe metanotum, dar aici ea este slab indicată și e galben-verzuie. Pterotecele sînt verzui, cu un rînd de pete negre pe marginea lor inferioară și un alt șir în regiunea mediană. Segmentele abdominale au și ele o carenă 94 PARTEA SISTEMATICĂ mediană, mai proeminentă pe segmentele 5, 6 și 7. Stigmele se disting cu greu, fiind negre și de aceeași mărime cu petele negre vecine. Segmentul 5 abdominal este mobil. Crisalida se atașează de suport cu pernuța mătăsoasă de pe cîrligele cremasterului și cu firul mătăsos din jurul corpului. Fig. 28. — Larva și crisalida de Aporia crataegi (redesenat după R. South Biologie. Acest fluture are o singură generație, al cărui ciclu bio logic se întinde pe o perioadă de doi ani. Oul și primele stadii larvare se GENUL APORIA 95 dezvoltă în vara unui an, ultimele stadii larvare, crisalida și adultul, în primăvara și vara anului următor. Femela depune ouăle în cursul lunii iunie pe arbori fructiferi (în special pruni), pe Crataegus și diverse alte rozacee arborescente. Ouăle sînt depuse în grămezi, unele alături de altele, fiecare grămadă conținînd de la 50—150 de ouă. O femelă depune cam 200—250 de ouă în trei sau patru ponte pe fața superioară a frunzelor. După aproximativ 15 zile are loc ecloziunea larvelor, care se adună în grupe de 6—10 indivizi - sînt deci gregare -- și încep să devoreze cuticula superioară a frunzei, respectînd nervurile. Konig (in litt.) afirmă că ele rod cuticula inferioară a frunzei. Primul stadiu — larva neonată — durează 5—6 zile. După năpîrlire larvele trec în stadiul al doilea, care durează cam 6—7 zile. După o nouă năpîrlire, ele trec în stadiul al treilea. în tot acest timp larvele secretă fire de mătase cu care țes pungi mătăsoase unde se adăpostesc. Ele nu mai mănîncă și intră în diapauză, care începe pe la 15 iulie și durează pînă în luna martie a anului următor. într-o pungă se găsește o singură larvă, uneori două, rar mai multe. După K r a s n i u c (1928), în mod excepțional se pot găsi pînă la cinci larve într-o pungă. Pungile sînt suspendate de ramuri prin fire de mătase, sau ocupă extremitatea unei ramuri avînd formă de ,,cîrjă”. în primul caz, ele sînt de tip ,,suspendat” și constituie, după K r a s n i u c, 97% din cazuri, iar cele în formă de „cîrjă” — numai 3%. în pungă, larvele rezistă atît la căldurile mari din timpul verii, cît și la frigul de iarnă. După Konig (in litt.), larvele leagă frunzele cu fire de mătase și astfel aceste frunze nu cad toamna. în frunzele înrulate, fiecare larvă își pregătește un mic cocon individual; larvele așezate una lîngă alta sînt învelite într-o pînză. în luna martie — rareori mai devreme — larvele ies din pungă și încep să se hrănească, distrugînd mugurii tineri și frunzele pe măsură ce acestea apar. în anul 1949, făcînd culturi de larve, pe care le-am hrănit cu frunze de Cydonia japonie^ am constatat că larvele de stadiul al 3-lea au năpîrlit la 10 aprilie și au intrat în stadiul al 4-lea. După zece zile, adică la 20 aprilie, ele au năpîrlit din nou și au trecut în stadiul al 5-lea, care a durat de asemenea zece zile, și la 30 aprilie au apărut primele crisalide din care primii fluturi $$ au eclozat la 12 mai, adică după 12 zile. Nimfoza are loc pe ramuri pe care crisalida se fixează printr-un fir de mătase ce îi înconjură trupul la nivelul primului segment abdominal. De asemenea, se fixează și cu ajutorul pernuței de mătase prinsă de cîrli- 96 PARTEA SISTEMATICA gele cremasterului. După 5 —8 zile apar și femelele și atunci are loc acu-plarea. Fluturii zboară în a doua jumătate a lunii mai și în iunie. Un fluture nu trăiește mai mult de 15 zile, dar perioada totală de zbor durează cam o lună, deoarece ecloziunile au loc eșalonat. La finele lunii iunie ei dispar cu totul (în Regiunea București). Cea mai mare parte din viață trăiesc în stare larvară — adică din iunie pînă în aprilie a anului următor — circa 300—330 de zile. Din toată această perioadă larvară, cea mai lungă este aceea din stadiul III, cînd are loc diapauza estivală și de iarnă. în ultimele două stadii, creșterea lor este rapidă și atunci cauzează cele mai mari stricăciuni. Fluturii sînt buni zburători și vizitează florile cele mai variate. în Regiunea București i-am văzut pe următoarele plante : Sălvia pratensis, Cardmis acanthoides, Bianthus sp., Ajuga sp., Achillea miUejolium, mai rar pe ThywMs serpyllum^ Spiraea sau Ligustrxm vulgare. Cele mai des frecventate sînt Bianthus și Carduus acanthoides. întotdeauna ei stau pe flori cu aripile ridicate vertical. Obișnuiesc să se adune în locurile umede ca și alte Pieridae. Seara ei se adună în număr mare pe arbori care devin astfel cu totul albi. S-a emis părerea că aceasta s-ar datora instinctului lor gregar, deci fenomenul ar avea o origine psihică. Krasniuc însă afirmă că e vorba do un hygrotropism, aglomerațiile fiind provocate de o atracție datorită umidității locurilor. Ambele ipoteze par acceptabile. Prima ar fi sprijinită de faptul că și larvele au instinct gregar — deși destul de redus; a doua, de faptul că umiditatea atrage multe alte specii de lepidoptere. A. crataegi este un fluture migrator. D i m o r î i s in, v a r i a b i i i t a te Dimorfismul sexual este vizibil. în afară de talie are 52—60 mm, $ 45—62 mm), femela se deosebește ușor de mascul prin aceea că aripile sale anterioare au mai puțini solzi decît la Astfel, în partea bazală și mediană a aripii, solzii sînt mai rari și dispuși pe un singur strat, făcînd ca această porțiune să fie în parte translucidă. La unele exemplare solzii sînt absenți pe mici suprafețe, îneît porțiunea respectivă devine transparentă. Dimorfismul sezonier este absent, deoarece specia este monogoneutică. GENUL APORIA 97 Generații anuale Fluturele se dezvoltă într-o singură generație, care apare la epoci diferite, după latitudine și altitudine. în Italia, fluturele apare în Sicilia chiar la finele lunii aprilie, pe cînd în nord apare din a doua jumătate a lunii mai, iar în Carniolia în iunie. în munți apare în iunie la altitudini medii, în iulie la înălțimi mai mari, putînd zbura și în august Variația individuală se referă la desen și colorit. Astfel, uneori apar indivizi ȘȘ cu aripi galbene pe fața inferioară (ab. flava Tutt), sau cu dungi între nervuri, pe partea inferioară a aripilor posterioare (ab.melana Tutt). Uneori aripile la Ș sînt aproape total transparente ca la ab. alepica Cosm.. sau cu o bordură neagră la aripile posterioare ca la ab. marginala Tutt. Uneori aripile sînt întunecate ca la suffusa Tutt, sau cu partea inferioară a aripilor nuanțată cu ocru ca la infraochreala Vrty. F i I o g e n i e și sistematica Această specie este îndeaproape înrudiră cu Aporia hippia Brem.; de asemenea, ea se înrudește și cu alte specii care pe nedrept au fost considerate ca aparținînd unui gen distinct — Metaporia. Ssp. nominală crataegi L. se deosebește de hyalina Robr. din Europa meridională prin următoarele caractere : Petele triunghiulare negre de la extremitatea distală a nervurilor aripilor anterioare sînt bine vizibile (la hyalina sînt absente); pe dos aceste pete se prelungesc ușor de-a lungul nervurilor în striuri șterse. Pata discală este ceva mai accentuată ca la hyalina. Deoarece lepidopterelegii noștri nu au menționat în lucrările lor rasa crataegi ei considerînd în aceste lucrări numai specia fără fermele subspecifice, urmează că această menționare în literatura noastră este inedită. Nouă pentru R.P.R. Cît despre augusta Trti., se pare că este vorba mai degrabă de o formă de crataegi și nu de o ssp. distinctă. Ea se deosebește de crataegi numai prin aceea că pata discală la e ceva mai la'ă, iar de hy alina se deosebește prin faptul că petele triunghiulare sînt existente, prelungin-du-se ușor de-a lungul nervurilor. Avînd în vedere că în extremul sud al Franței și în Italia continentală augusta nu se găsește, și că la augusta tipică din Sicilia caracterele sale sînt așa de puțin marcante față de ssp. crataegi^ socot că augusta este o formă 7 - Fauna R.P.R. 98 PARTEA' SISTEMATICA cu caracter aberațional care poate apare oriunde și că nu merită rangul de ssp. Este vorba de un caracter mărunt al desenului caro apare uneori în populațiile do crataegi. După o comunicare (in litt.) a prof. Mariani din Palermo (Sicilia), „varietatea augusta Trti. are puțină importanță; este o formă molanotică care se găsește împreună cu crataegi crataegi”. De asemenea, s-a contestat validitatea rasială și la alto formo. însuși Verity, caro a descris unele dintre aceste forme, afirmă că mauritanica Oberth., basanius Frhst. și meridionalis Vrty. nu sînt rase valabile, ci forme do hy alina Rob. „Masculii au fost toți descriși în același fol do acești autori; femelele sînt descrise destul de diferit, dar este vorba de formo care toate există în toate regiunile atribuite acestor așa-ziso rase la care variază, local și anual, numai proporțiile individuale respective”. Importanță economică Această specie numită popular nălbarul a adus în trecut mari daune arborilor fructiferi. Astfel, în 1943 a distrus la noi în țară livezi de pruni pricinuind pagube de 500 milioane lei. Konig (in litt ) afirmă că în reg. Timișoara larvele provoacă daune la pruni, mai rar la meri, peri și caiși. în păduri larvele se găsesc pe Prunus spinosa și Crataegus oxyacantha. Astăzi, datorită măsurilor de combatere, daunele provocate sînt mici. Larvele atacă primăvara mugurii plantelor și după dezmugurire ele trec la frunze, îneît arborii rămîn desfrunziți. Cînd atacul este puternic, recolta este compromisă în acel an, iar dacă se repetă mai mulți ani consecutiv pomii se pot usca cu totul. Atacă prunul, mărul și mulți alți pomi fructiferi, ca și păducelul, porumbarul, măcieșul și alți arbuști forestieri. Al. Alexandri (1959, vezi lucrarea P a u 1 i a n) menționează în capitolul referitor la simptomele bolilor că ,,cea mai gravă formă de atac la frunză este roaderca integrală, așa cum se întîmplă în cazul vătămărilor produse do omizile nălbarului (Aporia crataegi)^. Ca măsuri do combatere, Alexandri (1959) recomandă măsuri fizico-mocanico, ca strîngeroa manuală a cuiburilor de omizi care trebuie efectuată toamna și iarna. La această specie măsurile fizico-mocanice sînt mai eficace (și mai economice) decît cele chimice, și se recomandă cu precădere. Dintre metodele chimice se recomandă stropiri cu insecticide de ingestio sau contact (emulsii). Răspîndîre geografică. Această specie este răspîndită în toată Europa și Africa palearctică (lipsește în Egipt), iar în Asia ajunge pînă în Japonia, în toate aceste regiuni, ea se menține aproape neschimbată, variația geo GENUL APORIA grafică fiind foarte redusă. în afară de crataegi și hyălina, s-au mai descris cîtcva ssp. : sibirica Vrty. de la Tomsk. naryna Shelj. din Turchestan, ussurica Kard. și karavaievi Krul. din U.E.S.S., adherbal Frhst. și nipponica Vrty. din Japonia etc. în R.P.R. este o specie comună, întîlnindu-se atît la șes, cît și la munte (fig. 29). în părțile meridionale ale țării, apare în luna mai. în Fig. 29. — Răspîndirea îri R.P.R. a fluturelui Aporia crataegi (după A. Săvescu și Maria lonescu). milnți apare mult mai tîrziu. De la Sinaia l-am capturat la 2 iulie 1953, iar mai sus, la Piatra Arsă (Bucegi), la 15 iulie 1956. Dioszeghy (1930) l-a capturat pe Retezat la 1 400 m și chiar peste 2 000 m, de la 18 mai la 4 august. K 6 n ig (1959) de asemenea semnalează acest fluture pe Retezat în iulie, la 2 000 m. Augusta a fost citată (ca aberație) do R c bel (1911) din Banat și de Czekelius (1917) de la Sibiu. Autorul acestei lucrări a găsit un exemplar la Cernica în 1952, Alexinschi la Iași, K 6 ni g la Timișoara (in litt.), Poposcu-Gorj — la Sibiu și Piotroșița (in litt.). Uneori apar exemplare asemănătoare cu mauritanica printre populațiile de crataegi, cum este un exemplar aberațional pe care l-am obținut în cuitui i. 100 PARTEA SISTEMATICĂ 5. Genul Pontia Fabricius 1807 18C5 Pieris (Schr.) (part.) Latr., Gen. Cr. et Ins. XIV, p. III. 1806 Mancipium b Hubner, Exot. Schmctt., 1, pl. 141; 1832 Mancipium (Hîibner), F.ennie, Consp., p. 4 (part.). 1807 Pontia Fabricius, Magazin insektenk. d. illinger, 6, p. 283; 1824 Curtis, 1. rit. Entom., 1, pl. 48 ; 1947 \ crity, Le Farfalle diurne detalia, 111, p. 175 ; 1949 Van Son, The 1 utterflies of Southern Africa, 1 l apilionidae a. 1 ieridae, p. 209; 1905 Forster u. Wohlfahrth, 1 ie Schmett. Kitteleuropas, II, p. 12. 1844 Synchloe (Kiibner) 1 oisduval in Loubh'day, I ist 1 r.-Kus., p. 76. 1907 Leucochloe Robcr, in Seitz, Gross. Schmett., 1, p. 49. Antenele sînt lungi, cu măciuca scurtă, aproape în buton. Palpii por-recți sînt acoperiți cu solzi pe partea dorsală și cu peri pe partea ventrală. Aripile sînt albe cu pete negre, al căror desen do tip transversal e mult diferit de cel de la Pieris. Pe fața inferioară a aripilor posterioare se află un desen bogat din benzi și pete verzi pe un fond alb redus. Există numai 10 nervuri, din care 3 radiale. Sc, Ei și R2 libere, R3 și R4 lipsesc2 *), R5 pedunculată cu Armătura genitală prezintă un uncus în formă de cioc puternic; penisul are un anellus slab chitinizat și un mic calcar ascuțit, iar sub coecum-penis se află o apofiză penială. Saccus scurt și larg. F i I o g e n i e și e ) a $ i f i esi 0 e Acest gen este mult înrudit cu Pieris deși habitusul sau nu prea indică acest lucru. Armătura genitală și nervațiunea însă îl apropie considerabil de genul Pieris. La ambele genuri există un anellus și acel calcar cu totul caracteristic, care împreună cu forma generală a penisului, a valvei și a uncusului dau color două genuri un facies imit asemănător. Genul Pontia are legături și cu Synchloe, iar prin Pontieuchloia Vrty. se leagă de Euchloe. Unii lepidopterologi nu admit genul Pontia și plasează specia daplidice în genul Pieris. Alții (K 1 o t s, Van Son) consideră Pontia ca un subgen în cadrul genului Pieris; alții, în fine, îi acordă valoare generică. Această din urmă opinie se pare că este cea mai justa, întrucît habitusul e total diferit deși armătura genitală ar pleda mai degrabă pentru includerea speciilor genului Pontia în genul Pieris. b Cor grosul d' la Lisabona din 1 f 35 a hotărît si7primarea numelui Mancipium in favoarea numelui Pontia F., deoan ce nu S; ști ; cu precizie caro este mai vechi. 2) La unele exemplare de P. helice din Africa, R4 persistă, formînd o mică furcă cu Rf, ca la genul Pieris. GENUL PONTIA 101 Răspîndire geografică. Genul Pontia este răspîndit în regiunea pale-arctică și ethiopiană. în p’ima nu sînt decît două specii? din caro una — Pontia daplidice — există în toată regiunea, iar a doua — P. glauconome-— e m^i localizată. La noi în țară există o singură specie : Pontia daplidice L’nne 1758 1758 Papilio daplidice Linnc, Syst. Nat. X, p. 4€8. 1805 Pieris daplidice Latreille, Gen. Cr. et Ins., XIVt p. III. 1807 Pontia daplidice Fabr., 111. Mag. VI, p. 283 ; 1947 \ erity, Le Farfalle diurne d'Italia, IU, p. 175. 1827 Mancipium daplidice Steph., III, Erit. Ent., 1, p. 22. 1844 Synchloe daplidice L'oisduval in Eoubleday, List. Lr. Mus., p. 76. 1851 Anthocharis daplidice Nordm., Eull. Soc. Moscou, 24, p. 412. Capul. Fruntea este acoperită cu un smoc de peri lungi, albi și negri. Antenele sînt lungi, depășind nervura transversală a petei discale; ele sînt slab inelate, iar măciuca este brusc îngroșată. Palpii sînt acoperiri cu solzi negri pe partea dorsală, albi pe partea externă, cu pori negri pe partea ventrală și albi pe partea internă. Toracele este dos acoperit cu pori negri și albi. Aripile sînt albe, cu desen de tip transversal. Pata apicală o descompusă spre marginea externă în cinci pete mai mult sau mai pul in piriformo. Pata d.’scdă esto aproximativ dreptunghiulară și o traversată do o dungă albă ce corespunde cu nervura transversală. O altă pată noagră o situată spre marginea post oricâtă a aripilor anterioare între Cu2 și A2. La aripile posterioare pe partea superioară nu există nici un desen la ; la Ș însă, partea superioară a aripilor posterioare prezintă cîtova pete mari în apropiere do marginea extornă, în spațiile dintre re vuri. Nervațiunea se caracterizează prin existența a numai trei radiate. Bx și B2 se detașează separat do pe radius, B3 și B4 lipsosc, iar B5 esto pedunculată cu Mv Abdomenul este acoperit cu peri albi lungi pe primele segmente ; aceștia devin tot mai mici și dispar aproape cu totul la mijlocul abdomenului, locul lor fiind luat de solzi albi. Treimea postorioară este cu totul albă, mai ales pe sternite, undo solzii sînt mai abundenți. 102 PARTEA SISTEMATICĂ Armătura genitală la^edetîp Pieris (fig. 30). Tegumenul e larg și lung, cu marginile laterale bine dezvoltate. Se continuă cu un uncus în formă de cioc, mai puternic decît la Pieris. Valva are în general aceeași formă ca la Pieris, semănînd mai mult cu rapae sau napi. Ea este Fig. 30. — Armătura genitală 3 la Pontia daplidice văzută lateral pe fata internă a valvei drepte, t. tegumen ; u, uncus; v, valvă ; p. penis ; a, anellus ; ap, apofiză penială; c9 calcar; sa, saccus. (Original). concavă, cu marginile puțin mai îngroșate și mai pigmentate decît restul valvei, a cărei față internă este netedă, strălucitoare și total lipsită de perișori. Se atașează la vinculum printr-o membrană pergamentoasă largă. Penisul este îndoit în jumătatea sa proximală. La bază este mai bine chitinizat decît în rest și este turtit dorso-ventral, ceea ce se observă cînd se privește dorsal. Coecum-penis lipsește, dar apofiza penială există și e situată ca de obicei pe partea ventrală. Extremitatea distală se termică ca o „gură” largă. El este susținut de un anellus slab chitinizat, ce se continuă ventral cu un calcar îngust și ascuțit» Saccus este scurt și larg, cu extremitatea distală larg rotunjită. Deși genul Pontia are un habitus distinct de al genului Pieris, totuși armătura genitală are faciesul acestui gen. GENUL PONTIA 103 Stadiile p r e i m a g i n a 1 e 1. Oul (fig. 31) înalt de 0,8—0,9 mm, cu diametrul maxim de 0,5 —0,6 mm, are formă de obuz x) cu lărgimea maximă situată în apropiere de vîrf care este net truncat. E brăzdat de 14 costule proeminente, Fig. 31. —Oul de Pontia daplidice. 7. Vedere de ansamblu (re-dcsenat după Sarlet cu modificări); 2— 3 detalii de structură (redesenat după Dbring). Linia verticală reprezintă 1 mm, subcarenate, legate prin striole transversale foarte fine, în număr de aproximativ 35. Rozeta micropilară e formată din 5 foliole înconjurate de o rețea de „celule”, al cărui aspect diferă mult de cel de la rapae. 2. Larva neonată are capul negru strălucitor, cu corpul roșu, acoperit cu puncte mici negricioase și peri negri fini. La maturitate (fig. 32), larva are 3 cm și o culoare cenușiu-albăstr rie, cu 4 linii longitudinale albe marcate, iar la fiecare șanț ce separă inelcb, un punct galben de lămîie. Capul e verdo-gălbui cu puncte negre. 3. Crisalida (fig. 32) seamănă în general cu cea de P. rapae. La început are culoare cenușie cu linii galbene, dar apoi devine albicioasă, punctată cu negru și cu cîteva pete roșcate. Crisalidarea se face în locuri adăpostite și ascunse, la fel ca și la Pieris napi. Biologie. Larvele acestei specii trăiesc în grupe mici și se hrănesc cu Reseda și diverse crucifere ca Turritis, Sisymbrium, Alyssmn, Sinapis, *) După Frionn e t (1904), oul este emisferic, în formă de cupă, iar după Blaschk v (1914), el este în formă de ghindă. Sarlet (1949) afirmă că aceste dale sînt eronate. 104 PARTEA SISTEMATICA Erysimum, Tlilaspi, Birteroa etc., rozînd florile, mugurii și semințele acestor plante. După 8 ar le t, oul este depus izolat sub frunzele de Reseda hiiea. Fluturele e un bun zburător ; se avr tă mult în largul mării, populînd cele mai mici insule din Marea Meditcrană. E abundent în locuri mai calde Fig. 32. — Larva și crisalida de Pontia daplidice (redesenat după R. South). și uscate, vizitînd flori de Soabiosa, C^rduus, Scolymus și diverse crucifere. Fluturii zboară deseori în cîmpurile cu Incertă, iar seara se adună îngră-mădindu-se pe sub frunzele plantelor ierboase, unde stau în cursul nopții. GENUL PONTIA 3H m o r H s m, v a r i a b i 1 i t a t e D i m orfismul sexual esto marcat. Femela se deosebește de mascul prin extensiunea mai mare a desenelor negre, cum s-a arătat mai sus. D i m o r f i s m u 1 sezonier este vizibil. Generația I se deosebește de generațiile estivale, avînd talia mai redusă și o prăfuire bazală neagră accentuată pe fața superioară a aripilor. Generații anuale In Italia, după Verity (1947), sînt 5 generații. Prima generație apare în a doua jumătate a lunii martie (rareori în februarie), dar masa de indivizi apare în aprilie. Ea durează și în mai, iar în munți apare mai tîrziu — în iunie și începutul lui iulie, chiar și la altitudini mici. Indivizii din această generație sînt mai puțin abundenți ca cei din alte generații. A doua generație apare de obicei în iunie pînă la începutul lui iulie, rareori încă din luna mai, pe cînd în munți apare în august-soptembrie. A treia generație apare de obicei în prima jumătate a lui august, uneori în iulie (în Sicii ia). Această generație apare rar sau e reprezentată prin indivizi puțini. A patra generație — cea mai abundentă în indivizi — apare la finele lui august și durează în tot cursul lunii septembrie. în fine, a cincea, „extraordinară”, apare între 7 și 18 octombrie. Ea se produce numai în anii favorabili, cînd după un septembrie nu prea arid — caro favorizează o bună reîncepere a vegetației ierboase — urmează un octombrie blînd. Variația individuală se arată în nuanța mai deschisă sau mai închisă a desenelor negre și verzi. Uneori aripile au o culoare galbenă, ca la flava Oborth.; petele de deasupra pot fi cenușii ca la tinerea Delahayo, sau pot lipsi cu totul și atunci aripile sînt complot albe ca la ab. alba Muller. Alteori, dimpotrivă, desenele negre sînt foarte întinse și unite prin striuri ca . la ab. 9 nigranș Vrty. Filogenie și sistematica 'Relațiile filogenetice ale acestei specii au fost arătate la genul Pontia, gen care la noi nu are decît o singură specie, reprezentată prin ssp. daplidice nominal, cu cinci generații. Generația I, bdliăice Cchs., se caracterizează prin talia redusă (anvergura aripilor 30—32 mm) și prin desenul verde închis cu spațiile 106 PARTEA SISTEMATICA albe mult reduse. Prăfuirea neagră de la baza aripilor este mai intensă și mai largă decît la generațiile estivale, iar la unele exemplare desenele negre sînt voalate cu alb. Generația a Il-a, expansa Vrty., se deosebește net de bellidice, avînd talia mai marc (anvergura aripilor 38 mm 40 mm $) și desenul verde de pe dos cu nuanță gălbuie, iar spațiile albe mai dezvoltate. Nonă pentru R P.R. Generația a III-a, subalbidice Vrty., se deosebește de generația prccedentă avînd talia redusă (anvergura aripilor 34 mm) și prăfuirea neagră bazală absentă. Desenul de pe partea inferioară a aripilor posterioare e mai restrms ca la generația a Il-a și are culoare verde-gălbuie. Nouă pentru R.P.R. Generația a IV-a, daplidice L., este intermediară între generația a Il-a și a III-a în ceea ce privește talia. Se deosebește puțin de generația a Il-a avînd desenul de pe partea inferioară a aripilor de un verde ca mușchiul de pădure, pe cînd la expansa verdele are o nuanță gălbuie. Verity afirmă că această generație c cea mai frecventă în Italia. Eu am constatat că la noi, dimpotrivă, e foarte rară. Fluturii zboară în luna septembrie. Nouă pentru R.P.R, Generația a V-a, octobris Vrty., am descoperit-o la noi în țară la Dudești-Cioplea (Eegiunea București). Se remarcă printr-un desen verde-albăstrui, amintind generația I; prăfuirea bazală a aripilor de asemenea e neagră și tot atît de largă ca la generația I. Nouă pentru R.P.R. Răspîndire geografică. Specia e răspîndită în regiunea palearctică și ethiopiană; în extremul nord al Europei ea lipsește. Variația geografică este foarte redusă. S-au descris următoarele ssp. din Europa, Asia și Africa : daplidice L. din Europa, ampla Vrty. din Sicilia, albidice Obth. din Europa meridională și Africa palearctică, moorei Rob. din Himalaia, orientalis Kard. din Extremul Orient etc. în Republica Socialistă Cehoslovacă, fluturele este rar mai sus de 1 000 m (M o u c h a, 1960). în R.P.R. specia este larg răspîndită și a fost citată de toți lepidop-terologii sub numele de Leucochloe daplidice. Unii au afirmat că specia are două generații, alții au citat-o fără nici o precizare în ceea ce privește numărul de generații. GENUL PIERIS 107 Generația I, be~llidice Ochs., a fost citată de toți lopidoptorologii noștri. Fluturii sînt comuni în luna aprilie. După Dioszeghy, bellidice zboară pe Retezat în luna iunie. Generația a Il-a, expansa Vrty., este cea mai frecventă din toate generațiile; fluturii zboară în iunie și în prima jumătate a lunii iulie (în munți mai tîrziu). Am capturat această generație la Cernica (reg. București), la Curtea de Argeș (8.VII.1953), la Bușteni (6.VIII.1948 și l.VIII. 1949). Generația a III-a, subalbidice Vrty., este reprezentată la noi prin foarte puțini indivizi. Am capturat fluturi din generația a III-a la Ccrnica și Lugoj în luna august, la Căpăt (reg. Timișoara) Ia 10.VIII.1953, la Băile Herculane la 5.VIII.1954. Alexinschi (1930) semnalează generația a III-a autumnalis Jachontcwi Krul. Precizez că Jachontowi nu este numele generației a III-a, ci numele unei forme care poate să apară atît în generația a III-a subalbidice, cît și în generația a IV-a daplidice, iar numele de autumnalis ca generație nici nu a fost dat de K r u 1 i-c o v s k i. Generația a IV-a este foarte rară Ia noi (în Italia dimpotrivă ea e cea mai frecventă după V e r i t y). Fluturii zboară în luna septembrie. Am capturat această generație la Cernica. în fine, generația a V-a, octobris, am capturat-o la Dudești-Cioplea la 2, 7, 23 și 30 octombrie 1953. Specia a fost semnalată pe Retezat de Dioszeghy (1930) pînă la 1 300 m în iulie și august, dar fără indicație de generații. 6. Genul Pieris Schrank 1801 1758 Danai candidi Linn£ (part.), Syst. Nat.- ed. X, p. 467, 470. 1777 Danaus Esper., Schm., 1, p. 51 ; 1815 Danaus Oken, Lehrbuch Naturgeschichte, 3 (Zool.) (1), p. 723. 1801 Pieris Schrank, Fauna Eoica, 2 (1), p. 152 și 161 ; 1810 Latreille, Consid. g^n. Anim. Crust. Arachn. Ins., p. 440; 1947 Verity, Le Farfalle diurne dTtalia, 111, p. 191 ; 1949 Van Son, The L utterflies of Southern Africa I, Papilionidae a. Pieridae, p. 209 ; 194.9 Kurențov, Enevnîe babociki primorscovo kraia (Cpredelîtelî), p. 44 ; 1955 Forster u. Wohlfahrt, Fie Schmctt. Mitteleuropas, II, p. 8. 18C6 Mancipium Hubner, Tentamen, p. 1. 1807 Pontia Fabricius (part.), 111. Mag. 6, p. 283. 1816 Ganoris Dalman (part.), K. Vet. Ac. Han dl. (1), p. 61. 1820 Catophaga Hbn. (part.), Verz. bek. Sch., p. 93. Le acest gen fruntea este puțin proeminentă. Antenele sînt lungi cu funiculul inelat alb cu negru și măciuca bine distinctă. Palpii sînt șcurți. Aripile abundent acoperite cu solzi, dîndu-le un aspect făinos. Ele sînt 108 PARTEA SISTEMATICĂ albe cu desen de tip nervural sau transversal; rareori aripile sînt galbene sau brun-închis. Partea inferioară a aripilor posterioare fără desen vizibil sau numai cu dungi nervurale. Aripile anterioare au 11 nervuri, din care 4 — mai rar 3 — radiale; B-3 lipsește, iar R4 și R5 formează o mică furcă ce uneori lipsește (variații individuale). La aripile posterioare există un mic pinten precostal îndreptat înainte. Armătura genitală se caracterizează prin valve puțin alungite antoro-posterior. Există anellus, coecum-penis și un calcar; harpe lipsește. Larvele verzui au o fină pubescență și trăiesc pe crucifere. Crisalidele au un apendice cefalic ascuțit și o carenă dorsală; cre-mașterul lor e alungit și are numeroase cîrlige dese. Filogenie și elasifienție După Verity (1947), genul Pieris își are originea în trei trunchiuri distincte : 1. Grupul de specii din America a derivat probabil din Eucheira socialis Westw. din Mexic, considerat de D i x e y ca cel mai vechi pierid din America. 2. Grupul melele-napi pur hoiarctic este înrudit, se pare, cu genul tropical Cipora. 2. Grupul canidia, înrudit do asemenea cu Cepora. Verity afirmă că cele 3 trunchiuri au evoluat paradi și nu e posibil să admitem că speciile de Pieris din America ar fi derivat din cele asiatice sau africane și nici, invers. El își bazează afirmația sa pe asemănarea dintre unele forme de Pieris canidia, ca de exemplu ab. marg’nalis Av., cu unele rase de Gepora perimate Don. din Malaesia, ca și pe asemănarea dintre Pieris rapae orientalis Obth. cu unele forme de Cepora nerissa fără dungi nervurale. Se pot stabili, de asemenea, asemănări în habitus și între Pieris brassicae și Neplwronla înteții din Africa. Este greu do precizat dacă, genul Pieris s-a desprins din Cepora sau N epheronia, sau toate aceste trei genuri au un strămoș comun. Pe de altă parte, trebuie să remarcăm că genul Pieris are raporturi și cu Aporia (prin nervațiune și armătură genitală), cu Syn(Moe (î rin habitus, nervațiune și genitalia), cu Pontia (prin nervațiune și gonitalia), cu Ascia din America (prin habitus) etc. Dovadă cît de mult seamănă Aporia cu Pieris avem în faptul că speciile davidis și dnbernardi au fost clasificate în genul Aporia de A 1 p h e r a k y (1897), E ob er (1907), B o 11 o w (1928), B a n g ~ EL a a s (1938) și în genul Pieris de O b o r-thur (1891), Mariani (1937) și Verity (1947); iar faptul că GENUL PIERIS I 09 Talbot (1939) le pune în genul Synchloe ne arată de asemenea înrudirea dintre aceste 3 genuri. Socot că opinia cea mai justă este aceea de a considera genurile Aporia, Pieris, Pontia, N epheronia, Ccpora »și Ascia ca avînd un strămoș comun și că au evoluat în med paralel. Genul Pieris a fost în trecut mult mai bogat în specii decît astăzi. Din el s-au detașat speciile : eriphia Godt., omphale Godt., orbona Bsdv.. mabella Gr. Sm., helcida Bsdv., agrippina Fldr., clisa Voii., Grandidieri Mab., anisianaka Ward., nagamm Moore și încă multe altele ce au fost separate în genuri nou create sau deja existente ca Pinacopteryx Wall., Colotis Hbn., Appias Hbn., Belenois Hbn., Talbotia Bernardi etc., pe baza caracterelor structurale. De asemenea, speciile europene daplidice și callidice au făcut parte în trecut din acest gen, dar ulterior ele au fost transferate respectiv în genurile Pontia și Synchloe. Klots (1932) a încercat să le includă din nou, ca subgenuri, în genul Pieris, dar majoritatea lepidopterologilor n-au acceptat acest punct de vedere. Este adevărat că ambele specii au armătura genitală de tip Pieris, dar prin habitus ele se îndepărtează atît de mult de Pieris, îneît socot că distincția lor trebuie să fie la grad de gen. în fine, mai menționez că, în cadrul genului Pieris, V e r i t y a creat subgenurile Neogeia Vrty. (pentru unele specii americane), Artogeia Vrty. (pentru speciile napi, ergane, mmnii și rapae) și Pieris L.s. str. pentru brassicae. Socot că această subdiviziune este justă, dar inutilă pentru că genul poate fi împărțit direct în specii fără alte categorii intermediare. Dacă această subdiviziune este justificată, atunci fiecare gen plurispccific ar putea fi împărțit în subgenuri. Răspîndire geografică. Genul Pieris este bine reprezentat în regiunea holarctică — mai ales palearctică și slab dezvoltat în alte regiuni. Din numărul total de 20 de specii, 15 se găsesc în regiunea palearctică, răspîn-dite din insulele Canare și Madera pînă în Japonia. în țările vecine cu R.P.R. genul e sărac în specii, ca de altfel și la noi. în Republica Populară Bulgaria există o specie în plus față de țara noastră, și anume Pieris Krueperi Stgr. ( B u r e s c h, 1929), pe cînd în Republica Socialistă Cehoslovacă, o specie în minus (P. organe) după M o u c h a și S c h w a r z. Genul Pieris se găsește și în regiunea ethiopiană, unde este reprezentat prin specia P. brassicoides Guer. din Abisinia. în regiunea indo-australiană Lipsește, exceptînd Pieris medete care în peninsula Malaia formează o iasă no PARTEA SISTEMATICĂ locală. în fine, în regiunea neotropicală se găsesc vreo 4 specii, din caro 3 în America de Sud și a patra în Mexic și în America centrală. La noi în țară genul are 5 specii (6 după Popescu-Gorj, 1960) : napi, ergane, mannii, rapae și brassicae. CHEIE PENTRU DETERMINAREA SPECIILOR GENULUI PIERIS 1 (8) Pata apicală, cu marginea internă dreaptă sau ușor concavă, nu este lunulară ci dreptunghiulară sau cu contur difuz, întinzîndu-se de obicei pînă la M2 sau M3, rar atingînd Cu2 și, în acest caz, se prelungește sub formă de puncte. Masculul are o pată extradiscală pe fața superioară a aripilor anterioare. Valva e lipsită de dinte la marginea posterioară, annellus slab dezvoltat. Anvergura aripilor 33—42 mm .......................................... 2 2 (7) Pata apicală, dreptunghiulară sau cu contur difuz, nu e descompusă în pete mai mici. Marginea externă a aripilor anterioare e dreaptă sau ușor convexă, desenul de tip transversal .... 3 3 (6) Pata apicală e de formă neregulată, partea inferioară a aripilor anterioare cu pete negre, femelele cu aripi albe sau slab gălbui . 4 4 (5) Pata apicală nu atinge M3, pata extradiscală e mică și cu contur de obicei mai mult sau mai puțin circular . . 4. Pieris rapae L. 5 (4) Pata apicală atinge M3 și se prelungește prin două linii transversale de-a lungul nervurilor M3 și Cuj pînă la pata extradiscală, care este mai mare, avînd marginea externă dreaptă sau concavă . . ...............................................3. Pieris mannii Măyer 6 (3) Pata apicală aro formă dreptunghiulară, partea inferioară a aripilor anterioare o lipsită de poto negre, femelele au aripi gălbui . . . , ............................................. 2. Pieris ergane G.H. 7 (2) Pata apicală o descompusă în pete mai mici. Marginea oxtornă a aripilor anterioare e convexă, desenul de tip nervura! .... ................... ............................... 1. Pieris napi L. 8 (1) Pata apicală, cu marginea internă net concavă, e lunulară și depășește CuP Masculul e lipsit de pete pe fața superioară a aripilor anterioare în afară de pata apicală. Valva aro la marginea posterioară un dinte, anellus foarte dezvoltat. Anvergura depășește 50 mm ..........................................5. Pieris brassicae L. GENUL PIERIS 111 1. Pieris napi Linnă 1758 1758 Papilio napi Linne, Syst. Nat. 1 : 1, p. 468 ; 1881 Edwards, 1 : 6. 182'0 Pontia glazensis Schill., Arch. Schles. Ges., p. 93. 1836 Pieris napi Boisduval, Spec. Gen. Lcp., 1, p. 518 ; 1907 Rbber in Seitz Macrolep., 1, p. 48; 1907 Bingham, Fauna Erit. Ind. Butt., II, p. 175; 19C8 —1911 \ erity, Rhop. Pal., p. 142, 149, 1( 6, 331 ; 1947 Verity, Le Farfalle diurne d\talia, 111, p. 193; 1951 Klots, A Field Guide to the Eutt., p. 201. Această specie se aseamănă cu rapae și se poate confunda cu ea în generațiile estivale. în generația vernală ele sînt net deosebite prin habitus, iar în ceea ce privește armătura genitală se găsesc deosebiri nete în toate generațiile. La cap, torace și abdomen nu se pot constata deosebiri între cele două specii; doar pterigodele sînt ușor deosebite, avînd vîrful mai scurt ca la rapae. Aripile sînt net deosebite la cele două specii. La napi, marginea externă a aripilor anterioare este convexă, pe cînd la rapae ea este de obicei aproape dreaptă. Deosebirea fundamentală constă în faptul că napi are un desen de tip nervural (fig. 5, nr. 4) foarte vizibil, mai ales pe partea inferioară a aripilor posterioare. Pata apicală este mai mult sau mai puțin Fig. 33. — Armătura genitală la Pieris napi văzută lateral pe fata internă a valvei drepte. /. tegumen; u, uncus; a, valvă; p, penis; a, anellus; s.p. sinus penis; c.p.. coecum-pcnis; u.p. apofiză penială; c, calcar; sc, sacculus; sa, saccus (după E. Niculescu). PARTEA SISTEMATICA fragmentată, mai ales la femelă, arătînd și ea caracterul nervural al desenului. Uneori pata apicală este redusă, mai ales la în generația vernală* Fata extradiscală de la aripile anterioare există ca și la rapae și la $ e foarte redusă sau chiar absentă în generația vernală, bine dezvoltată în generațiile estivale* La Ș această pată este bine dezvoltată la toate generațiile și în plus mai există o pată spre marginea inferioară a aripilor anterioare, ca și o pată cuneiformă sub ca. La aripile posterioare există o mică pată preapicală, mai dezvoltată la femelă. Nervațiunea. Există 12 nervuri, din care 4 radiale ; R3 lipsește, iar furca de cele mai multe ori este prezentă; la multe exemplare ea este absentă prin dispariția nervurii R4. Această nervură, variază, ca lungime Fig. 34. — Armătura genitală la Pieris rapae (1) Pieris napi (2) văzută dorsal. /. tegumen; u, uncus (după E. Nicu’escu). după indivizi și de aceoa și furca e mai mare sau mai mică, după indivizi, Ia unii fiind cu totul absentă; atunci există numai 3 radiale. Armătura genitală la^ (fig- 33) se caracterizează prin cele două tubercule mici rotunjite, situate pe partea dorsală la baza imensului (fig. 34, 2) și după care specia se poate ușor recunoaște. Uncusul la extre GENUL PIERIS mitatea distală e mai subțire ca la rapae, terminîndu-se cu un vîrf ascuțit, spre deosebire de rapae, la care extremitatea uncusului e ușor lățită. Valva e rotunjită, semănînd mult cu cea de la rapae. Penisul are un anellus subțire și slab chitinizat și sub el un calcar cu marginea posterioară convexă. Sub coecum-penis există o apofiză penială. Saccus este scurt și nu prezintă particularități. La Ș. asemănarea între napi și rapae e și mai mare. Tergitul VIII, segmentele IX și X și papilele anale au aceeași conformație. O ușoară deosebire se constată la lobulii vaginal i, care au nuanță închisă; cei anteriori sînt la bază mai puțin largi ca la rapae. Lamina dentata este mai alungită ca la rapae și cu flagelul lung. Stadiile p r e i m a g i n a 1 e 1. O u 1 (fig. 35) e înalt de 1 mm, cu diametrul maximal de 0,4 mm. Are formă de sticlă cu gîtul scurt și truncat, deci se deosebește de ouăle Fig. 35. — Oul de Pieris napi. J. Vedere de ansamblu (redesenat după Sarlet, cu modificări); 2—3 detalii de structură (redesenat după Doring). Linia verticală reprezintă 1 mm. celorlalte Pieridae, care sînt mai mult sau mai puțin fusiforme. E brăzdat de circa 14 costule x) carenate. Rozeta micropilară e așezată într-o depre x) După Ddring (1955), numărul lor e de 15 — 16. 8 — Fauna R.P.R. 114 PARTEA SISTEMATICA siune și e formată din 6 foliole proeminente înconjurate de alte ridicători foliacee. 2. Larva neonată e alb-gălbuie, cu capul cenușiu palid; e acoperită cu peri albicioși lungi, cîte unul pe fiecare tubercul. La maturitate Fig. 36. — Larva și crisalida de Pieris napi (redesenat după R. South). larva (fig. 36), lungă de 3 cm, are pielea de culoare verde închis punctată cu negru, cu o linie dorsală închisă și una galbenă laterală, ce rezultă din inelele stigmatice. Aceasta separă regiunea abdominală cenușie de cea dorsală verde. Capul este strălucitor cu peri foarte scurți, picioarele toracice verzi, iar stigmele sînt înconjurate de o suprafață galbenă. 3. Crisalida (fig. 36) seamănă în general cu cea de rapae, dar e mai subțire și mai colțuroasă. Culoarea ci este foarte variabilă, depinzînd de suportul pe care se fixează. Astfel, se pot întîlni crisalide de culoare vcrde-gălbuie sau albicioase, galben de os, gri mai închis sau mai GENUL PIERIS 115 deschis etc. Pe linia mediană dorsală se află un șir de puncte negre mici, iar dedesubtul acestora un alt șir bilateral de puncte mai mari. La unele exemplare se găsesc pe torace, pe laturile abdomenului sau marginile pterotecelor o serie de pete galbene și brun-roșcate, pe cînd la altele ele lipsesc. Aceasta ne arată cît de prudenți trebuie să fim atunci cînd acordăm valoare specifică unor asemenea pete, examinînd un mic număr de exemplare. Biologie. Larvele se hrănesc cu plante din familia crucifore și alte familii: Brassica oleracea, Erysimum officinale, Raphanus raphanistrum, Cardamine amara, C. pratensis, Diplotaxis tenuifolia, Rcseda luteola etc. Ecloziunea larvei se face după 5 —6 zile de la depunerea ouălor. Nimfoza are loc do obicei în locuri ascunse cum sînt cavitățile unui trunchi; astfel, specia aceasta se deosebește și biologic de brassicae și rapae, la care nimfoza se face pe suporturi expuse, pe ziduri etc. După K o n i g (in litt.), această specie se găsește mai mult în apropierea pădurilor, în livezi și lunci și în general nu zboară în grădini și pe străzi, ca rapae. Nu este migrator. La această specie generația a III-a este o generație „răcoroasă”, adică apare numai cînd vremea se răcește. Cînd vara este lungă și secetoasă, între generația a Il-a și a III-a are loc un interval foarte lung, cînd larvele „estivează” și nu se crisalidează la timpul obișnuit, ci mult mai tîrziu. Pentru bryoniae Muller-Kautz afirmă că depunerea ouălor se face pe crucifore mici și puțin suculente, cum sînt speciile de Biscutella. S t au d er citează pe B. laeviyata, Schawerda pe Thlaspi alpinum, iar S e 1 z or (în Laponia) pe Arabis albida. Dacă sînt mai multe plante în locul unde zboară Ș, ea alege o singură plantă determinată, spre deosebire de napi, caro depune ouăle indiferent pe Cardamine, Reseda, Brassica etc., fără să so limiteze la o anumită specie. După S i b i 11 e (1904), bryoniae depune ouă chiar pe Arum maculatum și larvele au putut fi hrănite cu această plantă. Ecloziunea are loc la bryoniae după 8 zile. D i m o r î i s m, v a r i a b i I i t a t e Dimorfismul soxual se arată în desenul aripilor, masculul fiind mai puțin pătat ca femela. La pata apicală tinde spre forma semilunară, po cînd la $ tindo mai mult spre o formă triunghiulară. Dimorfism sezonier. Aripile generației vernalo sînt abundent presărate cu solzi, de-a lungul nervurilor formîndu-so dungi nervurale 116 PARTEA SISTEMATICA care apar și pe fața superioară. La generația a II-a, această prăfuire a nervurilor este foarte slabă, la unele exemplare fiind aproape inexistentă și în acest caz specia se poate confunda cu rapae. Generații anuale După Verity (1947), în Italia specia este trigoneutică chiar și pe munți înalți. Apare în martie, uneori chiar și în februarie, ca în 1945 la Florența. în munți apare mult mai tîrziu, generația I prelungindu-se uneori pînă la începutul lui iulie. Există însă variații după regiuni și condiții climaterice. Uneori perioada ciclului complet al unei generații durează numai o lună, alteori mai mult. în Alpii centrali și occidentali s-au semnalat 3 generații, pe cînd în Alpii orientali — numai două — chiar și la altitudini mai mici, iar peste 1 600 m se produce o singură generație în iunie și iulie. Ssp. bryoniae după M o u c h a (1956) are două generații în unele masive din Carp ați; în Belanske Tatra însă există o singură generație. Variația individuală este foarte mare, mai ales la rasa bryoniae. Uneori fondul aripilor e galben (flaveseens Wgn., Iuțea Oberth., flavicans Miill., sulphurea Schoyen etc.), alteori prăfuirea bazală e foarte largă, iar petele negre sînt mai reduse; acest din u mă caracter atinge maximum la ab. impunctata Rob., la care pata extradiscală a lipsește. Alteori, dimpotrivă, ea e foarte dezvoltată ca la dubiosa Rob., formă găsită de autor la Niculițel (regiunea Dobrogea) la 2.VII. 1954. Uneori la Ș toate aripile pe fața lor inferioară sînt lipsite de orice urmă de prăfuire neagră sau verzuie ca la ab. mulleri Diosz., găsită la noi pe Retezat de Dioszeghy (1935). Filogenie și clasificație Prin desenul său de tip nervural accentuat, napi pare, în fauna noastră, izolat de celelalte specii ale genului Pieris. Cercetînd însă și alte specii palearctice, constatăm că desenul nervural îl mai găsim, și încă foarte larg răspîndit. Dintre speciile mai apropiate de napi și mai cunoscute citez specia davidis Ob. (greșit pusă de R 6 b e r printre Aporia) și pe ocl^enheimeri Stgr.; prin davidis, napi se leagă de Pieris melete Meu. Dacă ne referim numai la speciile noastre, constatăm că napi se înrudește cel mai mult cu ergane G.H., cum ne-o dovedește a mătura genitală, iar prin ergane se leagă direct cu rapae. Nu numai a mătura genitală la napi și rapae prezintă caractere comune, dar și crisalidele sînt ase GENUL PIERIS 117 mănătoare, avînd tuberculi ascuțiți, spre deosebire de brassicae unde tuberculii sînt rotunjiți. Sistematica acestei specii este mult discutabilă, deoarece două dintre subspeciile sale (bryoniae și ochsenheimer\) sînt considerate de unii lepidopterologi drept bonae species. Despre bryoniac s-a scris mult, validitatea specifică fiind contestată de Verity, B. P e t e r s e n, G. Bernardi, Z. Lorkovic, E. N icu Ie s cu etc. Argumentele autorului au fost expuse în lucrarea din 1959 și nu mai revenim. Amintesc numai că Verity consideră bryoniac Hbn. ca un exerge și o divide în 4 rase : napacac Esp., flavescens Wagnor, b; yonapaeae Vrty. și b'iyoniae Hbn., fiecare cu numeroase subrase și forme. Nomenclatura este atît de vastă și a devenit atît de confuză, încît este absolut necesară o revizuire a tuturor fo melor, reducîndu-se numărul, ca și al raselor, la o proporție justă. însuși Verity observă că ,,metoda de a da fiecărei forme un nume diferit în fiecare ssp., cum au făcut M u 11 e r și K a u t z în monografia lor, nu este nici justă, nici practică, căci numărul considerabil de nume care u mează nu poate fi reținut și după metoda exactă trebuie să enunți numele rasei înaintea numelui fo mei ca să indici caracterele derivînd din prima, în fiecare caz unde aspectul formei este efectiv modificat sub anumite raporturi”. După cercetările mele, această specie este reprezentată în țara noastră prin două subspecii: 1. Ssp. meridionalis Heyne, răspîndită în sudul țării, ajungînd în munți pînă la 1 000 m. Nouă pentru R.P.R. 2. Ssp. bryoniae Hbn. în Carpații meridionali și răsăriteni. După observații personale, ssp. meridionalis Heyne apare în 3 generații. Generația I, rulgaris Arty., are dimensiunile mai mari ca la napi nominal și aripile mai alungite. Baza aripilor este mai abundent acoperită cu solzi negri, iar lunula apicală este redusă. Partea inferioară a aripilor posterioare are o culoare galben-verzuie, cu nervurile de un verde viu. Femelele sînt albe (niciodată gălbui ca la napi), cu petele bătînd în grL Nouă pentru R.P.R. Generația a Il-a, meridionălis. Heyne, se deosebește net de precedenta, întocmai ca și la rapae. Talia este mai mare (41—47 mm anvergură la generația a II-a, 39 —41 mm la generația I) și aripile mai albe, fără dungi nervurale pe față. Prăfuirea bazală foarte redusă sau chiar absentă, iar 118 PARTEA SISTEMATICA lunula apicală dezvoltată și culoarea petelor negre mai intensă, petele înseși fiind mult mai mari. în fine, partea inferioară a aripilor posterioare e mai uniformă, dungile nervurale fiind foarte slabe. în regiunea București, ca și în Dobrogea, unde am capturat această generație, fluturii zboară de la începutul lunii iunie și durează în tot cursul lunii iulie, indivizi întîrziați zburînd și în august. Nouă pentru R.P.R. Generația a III-a, tenuemaculosa Vrty., se caracterizează prin talia, foarte redusă (anvergura aripilor la ă 30—34 mm, la Ș 31—33 mm). Desenele negre sînt reduse, mai ales la Prăfuirea de pe dosul aripilor posterioare e ceva mai dezvoltată ca la generația a Il-a. No%iă pentru R.P.R. Durata ciclului de dezvoltare a unei generații e de minimum 30 de zile. Răspîndire geografică. Pieris napi este o specie holarctică. în regiunea palearctică ea se întîlnește din insulele Azore pînă în Japonia. Ssp. nominală napi L. zboară în Europa nordică și centrală ; ssp. bryoniae se găsește în țările nordice și în anumite regiuni din Alpi și Carpați, iar în sudul Italiei, Franței și Peninsula Balcanică, pînă în sudul țării noastre, zboară ssp. meridionatis Heyne. Alte ssp. s-au localizat în Asia, în nordul Africei și în America de Nord. Fluturii zboară atît la șes, cît și la munte. Bryoniae însă s-a localizat în special la mari înălțimi, fiind găsit în Alpi pînă la 2 600 m. în Republica Socialistă Cehoslovacă, napi nominal zboară în Vihorlat (M o u c h a, 1958) în 3 generații, pe care el le numește generația vernală. estivală și autumnală. în munții Tatra napi a fost capturat de B r c a k (1951) pînă la 1 800 m. M o u c h a (1956) afirmă că în Tatra napi se găsește pînă la 2 000 m, dar majoritatea exemplarelor zboară mai jos în două generații. Despre bryoniae M o u c h a spune că se găsește de la. 230—1 005 m, majoritatea exemplarelor zburînd la altitudini mici. Variația geografică este largă la acest fluture, descriindu-se, pelîngă napi nominal din Suedia, numeroase subspecii din Europa și Asia : meri-dionalis Heyne din Europa meridională pînă în țara noastră, sichotensis Kurenz., orientis Oberth., banghaasi Shelj, ochsenlieimeri Stgr. (considerată de unii ca bona species), euorientis Vrty. etc., toate din Asia. în Africa palearctică se cunosc 4 subspecii, iar în America de Nord 6 subspecii. GENUL PIERIS 119 în R.P.R. această specie este foarte răspîndită atît la șes cît și la munte. în părțile sudice ale țării zboară, după cercetările mele, subspecia meridionalis, a cărei limită nordică nu am stabilit-o, iar la munte la înălțimi mai mari zboară subspecia bryoniae. în ceea ce privește ssp. meridionalis, C a r a d j a (1934) afirmă că napi do la noi (este vorba de Moldova) este sigur forma din Europa centrală și nu ssp. meridionalis J) Riihl. El adavgă însă că ,,specia este foarte variabilă și aici se găsește aproape într-o regiune de tranziție”. Observația lui C a r a d j a este justă, Moldova fiind desigur zona de contact dintre regiunea sudică a țării unde zboară meridionalis Heyne și regiunile mai nordice din țările vecine unde zboară napi nominal. Formele „variabile” observate de C a r a d j a în Moldova sînt desigur hibrizi între meridionalis și napi. A. Popescu-Gorj afirmă (in litt.) că atît la București, cît și la Cumpăna (Argeș) sau Cluj zboară subspecia napi. Dintre formele de napi pe care acest autor le-a capturat în diferite regiuni din țară, menționez : ab. nana Rob. la Iași, București și Sibiu; generația estivală napaeae Esp.; ab. magnomaculata Miill. la Brașov și Tecuci și ab. subtinnotata Miill. la Covasna. Am capturat meridionalis în generația vulgaris în fiecare an în regiunea București, unde apare la începutul lunii aprilie și durează în tot timpul lunii mai. Generația a II-a meridionalis am capturat-o în regiunea București și în Dobrogea în luna iunie și iulie, iar generația a IlI-a tenue-maculosa am semnalat-o la Săbăreni (reg. București) în cursul lunii septembrie. Ssp. bryoniae Hbn. este citată încă din 1887 de Hormuzacki de la Crasna, din Bucovina. Caradja o semnalează în 1893 ca ab. bryoniae împreună cu ab. flaveseens. în 1897, Czekelius semnalează și el ab. Ș bryoniae de pe muntele Cibin unde a fost capturată la 3.VII.1891. A mai fost găsită de Czekelius la Pasul Turnu-Roșu, de F 1 e c k la Azuga, de P a x (1908) pe Valea Bistriței. Diferiți cercetători au folosit numele de napaeae Esp. în mod greșit, atribuind această formă ssp. napi. în realitate, napaeae Esp. aparține la exerge bryoniae Hbn.* 2), cum a stabilit Verity (1947). După acest autor, napaeae Esp. este o ssp. din Alpii Occidentali care în Alpii maritimi ^Caradja, ca și Czekelius, atribuie în mod greșit subspecia meridionalis lui R ii h 1; această subspecie a fost descrisă de Heyne și nu de R ii h 1, însă descrierea a apărut în lucrarea lui R ii h 1 (1895). Czekelius vorbește despre ab. meridionalis Ruhl, ceea ce este o greșeală. 2) Se consideră în mod greșit că bryoniae are ca autor pe O c h s e n h e i m e r. 120 PARTEA SISTEMATICĂ are 3 generații: generația I, bryoniae Hbn., generația a Il-a, napaeae-tenuemaculosa Esp. Vrty. și generația a IH-a, bryonides Vrty. După A. Popesc u-Gorj (1960) (care consideră că bryoniae este bona species), în Carpații romînești aparțin la subspecia bryoniae O. f. wolenskyi Bor ger, iar ȘȘ aparțin formelor galben-brune corespunzînd ssp. bryoniae O. f. biyoniae obscura, Mull”. pe care în regiunea Sinaia le-a capturat de la 800—2 200 m. Pentru Carpații Orientali menționează că ȘȘ aparțin formelor cenușii corespunzînd — după K a u t z — subspeciei flavescens Wgn. f. radiata Rob. și f. radiata-obscura Midi. Din cercetările mele rezultă că femelele capturate în valea Peleșului la 800—1 000 m corespund cu forma bi yonapaeae Vrty. din Alpii Pennini (pe care Verity o consideră ca rasă distinctă). Ele nu sînt altceva decît exemplare de tranziție între meridionalis care zboară mai jos și bryoniae tipic pe care l-am capturat mai sus (circa 1 400 m în Munții Bucegi). Bryoniae a mai fost capturat în munții Făgăraș (A. P o p e s c u -G o r j, 1960 ), pe masivul Hăghimașul Mare, ca și pe muntele Ceahlău de A. Alexinschi. în munții Retezat și munții Banatului lipsește cu desăvîrșire (Konig). 2. Pieris ergane Geyer-Hiibner 1827 1827 Pieris ergane Geyer-Hiibner, Eur. Sch., 1, fig. 904 — 907; 1907 Hbber în Seitz Macrolep. 1, p. 47 ; 1947 Verity, Le Farfalle diurne d’italia, III, p. 214; 1953 Komg, Eul. St. Acad. R.P.R., p. 514 ; 1955 Forster und Wohlfahrt, Eie Schmett. Mitteleur., II, p. 10. 1828 Pontia nareaea Freyer, Leit. Schm., 1, pl. 43, fig. 2. Această specie seamănă cu rapae și se poate confunda cu ea; totuși, o serie de caractere în ceea ce privește habitusul speciei o poate deosebi Ia o cercetare atentă. Aripile anterioare au pata apicală subrectangulară și prin acest caracter specia se deosebește ușor de rapae, la care pata respectivă este subtriunghiulară. Aceasta este delimitată la partea inferioară de M2; sub această nervură se observă numai cîțiva solzi rar diseminați. Pata extra-discală și cea situată dedesubtul ei se găsesc mai aproape de marginea externă decît la rapae. Un alt caracter distinctiv al acestei specii este dat de absența desenelor negre pe partea inferioară a aripilor. La aripile anterioare marginea externă este puțin mai convexă decît la rapae, în fine, 2$ se mai deosebesc de rapae și prin aceea că fondul aripilor posterioare GENUL PIERIS 121 pe partea superioară întotdeauna e gălbui (alb la rapae), iar uneori și aripile anterioare au această culoare. Nuanța gălbuie este mai pronunțată Ia generațiile estivale. Și prin talie cele două specii se deosebesc : anvergura aripilor la ergane este de 32 —34 mm, pe cînd la rapae este de 40—50 mm. Deși ergane are facies de rapae, totuși armătura genitală e de tip napi. într-adevăr, la baza uncusului se găsesc cele două protuberanțe mamelonare ca la napi, iar fo. ma valvelor și a penisului este asemănătoare la cele două specii. Totuși, se pot observa mici deosebiri, deoarece cele două protuberanțe sînt mai reduse ca la napi, la unele exemplare ele lipsesc total, pe cînd la napi întotdeauna ele sînt prezente și bine dezvoltate. Lamina dentata (după Mariani) este de asemenea asemănătoare la cele dot ă specii. Cred însă că la o cercetare mai minuțioasă și cu un măritor puternic s-ar descoperi și alte deosebiri în armătura genitală, căci prin habitus cele două specii se disting net una de alta și aceasta mă face să cred că și în armătura genitală trebuie să existe deosebiri, dar pînă acum ele n-au fost descoperite — în afară de particularitatea menționată mai sus după cercetări personale (Verity afirmă că armătura genitală este identică cu cea de la napi și nu semnalează nici o deosebire). Stadiile p r e i m a g i n a 1 e Larva (după Spuler) e ceva mai mică decît cea de rapae, avînd cam 3 cm lungime. Capul e verde-brun, cu regiunea gurii brună. Corpul are culoare verde albăstruie, presărat cu numeroase tubercule mici de culoare neagră, din fiecare pornind cîte un păr albicios. Stigmele, de un brun clar, ornate cu brun închis, sînt înconjurate fiecare de cîte o pată galbenă. Picioarele toracice sînt verzi, cu ghiarele brun clar, iar cele abdominale au talpa de aceeași culoare. Se hrănește cu aceleași plante ca și rapae . D i in o r H 8 m, v a r i a b i 1 i t a t e D imorf ismnl sexual este mai accentuat decît la rapae. Astfel, petele discale la Ș sînt mult mai mari decît la iar fondul aripilor posterioare e galben la Ș și alb la D i m o r f i s m u 1 sezonier este destul de accentuat. Generația I se deosebește de a II a prin faptul că desenele negre sînt mai deschise virînd spre gri, pe cînd la a II a ele sînt de un negru mai intens. La pata extradiscală e slab indicată (uneori puțind lipsi), pe cînd la generația a Il-a ea există întotdeauna. 122 PARTEA SISTEMATICA Generații anuale în Italia, după Verity (1947), sînt 3 generații. în Carniolia, după H a f n e r există tot 3 generații, în Franța pînă acum s-au semnalat, numai două. Variația individuală este redusă. Uneori Ia Ș petele negre Ia aripile anterioare sînt foarte dezvoltate și confluente ca la longomaculata Rostagno; alteori, dimpotrivă, ele sînt reduse și șterse, încît abia se văd ca la evanescent Vrty. Uneori petele aripilor anterioare inclusiv pata apicală sînt absente, ca la ab. immaculata Vrty. Variația geografică este de asemenea redusă, după cum rezultă din cercetările de pînă acum. Subspecia organ? zboară în Italia și în Peninsula Balcanică;exigua Vrty. în Abruzzi la 1 400 m; lueioni Duj. în Hautes-Alpes, stefanelli. Vrty în Grecia și Asia Mică, elbursina Bitt.-Br. în Persia. Filogenie. Această specie face parte din grupul canidia, dar se apropie și de napi atît prin armătura genitală cît și prin lamina dentata. Răspîndire geografică. Specia este foarte localizată în sudul Europei și Asia Mică — Persia. în Italia fluturele a fost găsit de Verity în 1925 pe versantul italian al Alpilor Cottieni (la Cesano), la 1 300 m și în munții Abruzzi la 1 500 m. Zboară și mai jos, găsindu-se la 200 m și chiar pe litoral la Formia și Ancona (Italia). în Franța a fost semnalat, numai din jurul orașului Briangon, în 1948. Se găsește și în Republica Populară Bulgaria, iar la noi în țară atinge limita sa nordică. în R.S. Cehoslovacă și în Republica Populară Polonă nu trăiește. în R.P.R. Pieris ergane e foarte rar. Pînă acum a fost semnalat numai în Banat, unde probabil zboară ssp. nomina’ă. în 1932 frații L i p -t h ay au găsit acest fluture pe Domogled, iar mai tîrziu Konig (1936 și 1938) îl capturează în aceeași regiune, afirmînd că e rar pe Domogled. Cosmovici (1894) l-a semnalat mai de mult de la Socola (Iași), dar desigur că este vorba de o eroare; în orice caz, prezența sa în această regiune cere o reconfirmare. 3. Pieris manniix) Mayer 1851 1851 Pontia mannii Mayer, Stett. Ent. Zeit., p. 151. 1852 Pieris ergane var. manni Lederer, Verh. Zool.-bot. Ges. Wien, p. 29. 3) M a y e r a numit această specie mannii, dar ulterior Stau din ger (1.901) a modificat numele în manni și toți autorii de mai tîrziu au adoptat numele modificat de Stau-din ger. După Regulile de Nomenclatură, această modificare fiind lipsită de validitate, specia trebuie să se numească P. mannii. GENUL, PIERIS 123 1880 Ganoris manni Eutler, P.Z.S., p. 411. 1901 Pieris manni Slaudinger, Cat. Lep. Pal. Ed. III, p. 10 ; 1907 Rober în Seitz Macro-lep.; 1, p. 47; 1953 Konig, Pul. Șt. Acad. R.P.R., p. 515. 1947 Pieris mannii Verity, Le Farfalle diurne d’Italia, voi. III, p. 218. Această specie se confundă ușor cu rapae, totuși se poate distinge de aceasta din urmă prin mai multe caractere din caro unele sînt constante și ușor de observat. Capul cu antenele și palpii, ca și toracele, sînt asemănătoare la cele două specii. Aripile anterioare prezintă cîteva particularități în desen, care ne permit să indentificăm specia. Pata apicală este m?j dezvoltată ca la rapae ; ea se prelungește prin pete mici punctiforme pînă la Cun pe cînd la rapae ea abia depășește M2. De asemenea, ea se prelungește în lungul ner vurilor M3 și Cu, prin două linii negre pa alele, ce ajung pînă la pata extradiscală; la rapae aceste două linii lipsesc la toate exemplarele. Pata extradiscală prezintă și ea cîteva particularități: 1. Ea este situată mai aproape de marginea aripii decît la rapae. 2. Este mai maro decît la rapae — mai ales la Ș. 3. Este prezentă la toate generațiile, pe cînd la ăă vornali de rapae adesea lipsește. 4. Ea tindo către o formă lunulară la marginea ei externă fiind de obicei concavă, uneori dreaptă, pe cînd la rapae ea are de colo mai multe ori formă circulară J). 5. Pata marginii posterioare la Ș de mannii este mai redusă decît pata extradiscală, pe cînd la rapae cele două poto au aceeași mărime. Pe partea inferioară a aripilor posterioare prăfur ea din celulă este mai regulat distribuită la mannii decît la rapae. Astfe1, observăm că treimea anterioară a celulei la mannii este la fel do des prăfuită cu solzi ca și treimea posterioară, po cînd la rapae în treimea anterioară solzii sînt foarte rar diseminați. Se mai constată deosebiri la franjurile din regiunea apicală a aripilor anterioare. Aceste franjuri — privite la lupă — sînt negre, cenușii sau albe la mannii, po cînd la rapae sînt albe uniform. în fine, și prin talie se deosebesc cele două specii, mannii fiind mai mic decît rapae. Desigur că se găsesc și indivizi de rapae mai mici decît mannii, dar într-o aceeași stațiune și pentru o aceeași formă sezonieră mannii este mai mic decît rapae. *) Acest caracter nu este constant: se pot găsi atît indivizi de mannii avînd pala cu marginea convexă, cît și indivizi de rapae avînd pata cu marginea concavă. 12 4 PARTEA SISTEMATICA N ervațiunea aripilor este întru totul asemănătoare la cele două specii. Armătura genitală la (fig. 37) este asemănătoare cu cea de la rapae, dar nu este identică; V e r 11 y (1947) re^roducmd con- Fig. 37. — Armătura genitală la Pieris mannii. 1, tegumen-uncus văzut lateral ;~2, tegumen-uncus văzut dorsal; 3, penisul văzut lateral. f, tegumen ; u, uncus; p, penis; a, anellus; c.p. coecum-penis; a.p, apofiză penială; cf calcar. (Original). GENUL PIERIS J 25 cluziile lui Lorkovic (1928) afirmă însă că ea este egală cu cea de la rapae în toate privințele. Această afirmație este inexactă, după cum rezultă din cele ce urmează : Tegumenul, privit lateral, prezintă la mannii o mai mare convexi-tate decît la rapae, iar uncusul mai mult recurbat ventral. Dacă se privește uncusul pe partea dorsală, se vede că el este net deosebit de cel de la rapa'. La mannii el are formă triunghiulară cu extremitatea distală treptat îngustată, terminîndu-se cu un vîrf ascuțit, pe cînd la rapae această extremitate este lățită terminîndu-se cu un vîrf rotunjit. Această parti-cu’aritate net vizibilă în vedere dorsală se poate observa și lateral, cum rezultă din desenele alăturate. Valvele sînt aproape în totul asemănătoare, dar penisul prezintă deosebiri față de rapae. Astfel, la mannii penisul e puțin mai scurt, mai larg și mai bine chitinizat în porțiunea distală decît la rapa\ Partea dorsală este puternic chitinizată, cea ventrală mai puțin, iar membranele semnalate la rapae aici lipsesc. Anellus și calcarul prezintă de asemenea mici deosebiri, la fel ca și coecum-penis și apofiza penială. Este deci greșită afirmația că la mannii armătura genitală este identică cu cea de la rapae. Desenele alăturate ilustrează perfect deosebirile dintre ce!e două specii. în armătura genitală $ Mariani (1937) a constatat de asemenea deosebiri, lamina dentata fiind la rapae mai lungă decît la mannii, unde este aproape circulară. Stadiile p r e i m a jj i n a 1 e 1. O u 1 e ceva mai scurt și mai îndesat decît la rapae. Culoarea la început e aproape albă sau ușor gălbuie; apoi devine crem, în a treia zi galben palid și în urmă capătă o culoare portocalie; atunci apare un inel negru care la rapae lipsește întotdeauna. Ouăle sînt depuse pe partea inferioară a frunzelor și aproape întotdeauna pe plantele ce cresc la umbră, sub stînci și în tufișuri. 2. Larva neonată e cu totul diferită do cea do rapae, avînd culoare castanie, cu capul negru, pe cînd larva de rapae e ocracoo, cu capul ceva mai închis, dar nu negru. Această deosebire se păstrează în timpul primelor 3 stadii larvare. în ultimul stadiu culoarea devine cenușiu-albăstiuie și segmentele abdomniale sînt mai evidente ca cele toracice, dîndu-i un aspect mai aspru decît la rapae. E acoperită cu tubercule și puncte negre setifere, vizibile și cu ochiul liber, pe cînd la rapae acestea sînt abia vizibile. Pe linia mediană dorsală se află o dungă de un galben de crom foarte .viu, care este de trei ori mai largă decît la rapae, la care 126 PARTEA SISTEMATICĂ dunga e fină și de culoare galben-verzuie. în regiunea stigmolor se află de fiecare parte cîte o linie de un galben do crom, lată și continuă (la rapae are culoare galben de primulă și e întreruptă). Stigmele sînt palide și abia vizibile (la rapae sînt negre și bine marcate). Stadiul larvar durează 4—5 săptămîni. 3. Crisalida e mai scurtă, cu apendicele cefalic mai larg la bază, mai scurt și mai puțin ascuțit decît la rapae. Acesta este lipsit de dunga bilaterală neagră, întotdeauna prezentă la rapae. Carona toracică este mai rotunjită și mai puțin înaltă decît la rapae. Cei doi tuberculi laterali sînt mai atenuați decît la rapae; ptorotocolo sînt mai rotunjite și mai puțin alungite decît la rapae. în ansamblu crisalida are un aspect mat și nu strălucitor ca la rapae. Culoarea e foarte variabilă. Verity a observat într-o singură creștere 8 crisalide do un verde de mazăre clar, 14 verzui, 21 albe cu tendință la vicLjCou-holiotrop și una neagră. în general ea seamănă mai mult cu crisalida do brassicae decît cu cea de rapae. De obicei o atîrnată de stînci și pietre. Biologie. Această specie este stenotopă, localizată în anumite regiuni limitate. Larva se găsește pe cruciforme sălbatice, niciodată pe cele cultivate, ca rapae și alte specii de Pieris. Planta gazdă obișnuită este Diplo-taxis tenuifolia. în Franța, P o w e 11 a găsit larva po D. erucoides și pe Lep: diurn graminifolium, dar planta proferată oste Iberis sempervirens și uneori I dini folia și I pinnata. S-a găsit și pe Reseda și se credo că consumă și alte crucifero. Larvele în captivitate au arătat instincto puternice de canibalism. Specia lipsește cu dosăvîrșiro în regiunile cultivate, spre deosobire de rapae care, dimpotrivă, proferă acolo locuri. Caută terenurile aride și evită fînoțolo lipsite do umbră. Adultul vizitează florile do Origanum, Scabiosa, Lavanda,, Lavandula etc. Aro un zbor greoi și mai lent decît rapae, semănînd din acest punct do vedere cu Leptidea. După P o w e 11, ciclul complet al unoi generații este de aproximativ o lună. Este specia do Pieris caro în rogiunilo noastre apare cel mai tîrziu. Ea nu face migrații ca alto specii do Pieris și așa se explică faptul că produce subspecii locale. Konig ( n litt.) afirmă că „nu se găsoșto pretutindeni, proferă locuri calcaroaso stîncoaso însă cu vegetație bogată”. D i in o r tis m, v a r i a h i 1 i t a t e D i m o r f i s m u 1 s e x u a 1 este reprezentat prin extensiunea, mai maro a desenelor negre la Pata extradiscală, mai mare ca la GENUL PIERIS 127 are o formă mai curînd dreptunghiulară; în plus se adaugă o pată la ma'ginea inferioară a aripilor anterioare ce lipsește la D im o r f ism u 1 sezonier există și aici, exemplarele din generația vernală avînd aripile mai intens prăfuite pe partea inferioară decît cele din generațiile estivale. Generații anuale După Verity, în Italia există 5 generații, atît in nord cît și în sud. Generația I apare de la finele lunii martie și în toată luna aprilie pînă la începutul lunii mai. Generația a Il-a apare pe la 10 iunie cu indivizi tardivi pînă la 15 iulie. Generația a III-a apare între 25 iulie și 10 august, continuînd să apară în tot cursul lunii august. Generația a IV-a apare la începutul lunii septembrie și durează toată luna, uneori pînă la începutul lui octombrie. Generația a V-a apare numai în anumiți ani favorabili, între 10 și 20 octombrie și întotdeauna e în număr mic. Variația individuală este foarte accentuată, mai ales la $?. Jachontov a descris în 1911 forma alpherakyi Jach. cu fond gălbui. S Iau dor (1921) a descris Șperfecta Staudor cu petele aripilor anterioare foarte mari. Uneori există pete negre supranumeroaso, sau pe partea inferioară a aripilor petele sînt extrem de reduse, pe cînd pe partea superioară sînt dezvoltate ca la ab. czekelii Diosz., descrisă do pe Retezat de Dioszeghy în 1930. Filogeuie și clasific a ț i e Cele mai strînse raporturi filogenetice le aro cu Pieris rapae (a se vedea schoma relațiilor filogenetice la această specie). Subspecia existentă la noi în țară este rossii Stof. Nouă pentru P.P R. Am stabilit această subspecie după exemplarele capturate de K o n i g în Banat. Din lipsă de material, nu am putut identifica pînă acum, din colo 5 generații, decît generația a III-a rossii Stof., caracteri- 128 PARTEA SISTEMATICA zată prin desene transversale foarte negre și largi și partea inferioară a aripilor de un galben adesea viu, foarte puțin presărat cu negru. Răspîndire geografică. Această specie este răsrîndită în regiunea palearctică, fiind foarte localizată. Se găsește în toate țările vecine cu țara noastră. în răsărit ajunge pînă în Caucaz și Asia Mică. Variația geografică este redusă. S-au descris cîteva subspecii ca todaroana Pincit. din Sicilia, rossii Stef. din Italia și Peninsula Balcanică, gallla Mezger din Alpii Maritimi etc. în B.P.E. această specie e foarte rară și localizată în vestul țării, în 1908 Czekelius a capturat fluturele pe Betezat; în 1911 Rebel l-a semnalat de la Orșova în iunie și de la Băile Ilerculane în iulie (forma rossi Stef.). în 1930 Dioszeghy l-a capturat pe Betezat în generația I și a II-a și afirmă că exemplarele din generația I sînt mai mici decît cele din generația a II-a. Prima generație zboară de la 20 mai în regiunile mai joase (pînă la 1 200 m), iar mai sus (între 1 700 și 1 900 m) —- cu 3 săptămîni mai tîrziu. Generația a II-a este, după Dioszeghy. ab. rossi Stef., care apare de la 23 iulie și se întîlnește pînă la 2 000 m. De aici Dioszeghy a dese is și ab. czekelii Diosz. Tot de pe Betezat a fost capturat și de S c h m i d t . Mai recent, K 6 nig (1953) l-a semnalat de pe Domogled (lîngă Băile Herculane) și pe Valea Cernei de la 400 m în sus. ,,Prima generație, spune K 6 nig, este foarte rară, apare însă în număr mare în generația a II-a f. rossii Stef”. Specia a fost găsită și pe Parîng de către A 1 e x i n s c h i, la 16 iulie (citat de A. P o p e s c u - G o r j, 1960). Remarcăm că nomenclatura folosită la noi a fost greșită, căci rossii Stef. nu este o formă, ci o subspecie de mannii care are 5 generații. Generația a II-a nu poartă numele de rossii, ci secundogenita Vrty., iar generația a IlI-a se numește rossii Stef. Datele din literatura noastră indicînd f. rossii Stef. ca generația a II-a sînt greșite. în colecția A. P o p e s c u - G o r j se află mai multe exemplare de mannii capturate la Băile Herculane (18.VII.1938), Mehadia (2.VTII. 1954) și pe muntele Pa.îng la 16.VII.1954. 4. Pieris rapae Linne 1758 17.58 Papilio rapae Linne, Syst. Nat. 1, p. 4C8. 1869 Ganoris rapae Lutlcr, Cat. Fabr. Lep., p. 201. 1904 Panaus rapae Moore, l ep. Ind. VI, p. 131. 1907 Pieris rapae Rober in Seitz Macrolep. 1, p. 46 ; 1947 Verity, Le bartaHe diurne dCtalia, 111, p. 231. 1930 Ascia rapae Gund. Ihill. Soc. Cal. r\c. Sc. 29 : 2, p. <8. GENUL PILLRIS 129 Această specie seamănă prin habitus cu P. brassicae, dar prezintă suficiente particularități pentru a o deosebi de aceasta din urmă. Capul și toracele prezintă aceleași caractere ca la brassicae, doar pterigodele au vîrful mai alungit ca la această specie. Aripile au de asemenea aceeași formă, cu apexul subacut, dar aspectul lor e mai puțin „făinos^ ca la brassicae, nervurile fiind ceva mai proeminente, deși total acoperite cu solzi albi ca și la specia vecină. Pata apicală este unul dintre caracterele cele mai importante ce disting această specie. Ea este mult mai scurtă ca la brassicae, de-abia depășind puțin M2. Are culoare neagră x) și e abundent acoperită cu solzi albi. Al doilea caracter în desen ce distinge rapae de brassicae este dat de pata extradiscală care la rapae este prezentă pe partea superioară a aripilor anterioare, pe cînd la brassicae este absentă. Pe partea superioară a aripilor posterioare există o pată neagră la marginea costală ca și la brassicae. Pe partea inferioară a aripilor desenul este același ca la brassicae ; pata apicală e galbenă (la brassicae e galben-verzuie). Nervațiunea este aproape cu totul asemănătoare la cele două specii. R3 lipsește, furca de cele mai multe ori este prezentă. Nervura R4 variază ca lungime după indivizi și de aceea și furca e mai mare sau mai mică după indivizi, la unii fiind cu totul absentă, din cauza dispariției nervurii R4. Ar mătura genitală la^ (fig. 38) prezintă deosebiri mult mai mari decît habitusul la cele două specii. V e r i t y apreciază aceste deosebiri ca avînd grad de subgen, ceea ce l-a determinat să reunească rapae și celelalte specii înrudite în subgenul Artogeia Vrty., separînd pe brassicae în subgenul Pieris s.str. Complexul tegumen-uncus e mai scurt ca la brassicae. Valvele de asemenea se deosebesc prin forma lor generală și mai ales prin absența apofizei terminale și a scobiturii existente la brassicae. Pe fața externă valvele sînt acoperite cu solzi albi, iar pe marginea inferioară și puțin intern, cu perișori scurți; fața internă este glabră. Pe fundul valvei, cam la mijlocul ei, se află o cută membranoasă; sacculus e mai mic decît la brassicae. Penisul nu prezintă acele gîtuituri și gheburi de la brassicae, fiind uniform recurbat ventral, cu extremitatea distală largă. De asemenea 2) Unii autori afirmă că pata c gri; în realitate ca e neagră, clar coloritul gri nc apare datorită amestecului solzilor negri (cu o ușoară nuanță de brun) cu solzi albi. R.P.R. 130 PARTEA SISTEMATICĂ anellus e diferit, fiind lipsit de aripile laterale; el se continuă ventral cu un calcar mai rotunjit și mai mic ca la brassicae. Apofiza penială, atașată la coecum-penis, prezintă variații individuale. Saccus e globulos, îngustîndu-se ușor la extremitatea sa distală. Fig. 38. — Armătura genitală la Pieris rapae, văzută lateral pe fața internă a valvei drepte t, tegumen; u, uncus; v, valvă; p, penis; a, anellus; sp. sinus penis; cp., coecum-penis; c, calcar; ap. apofiză penială; sc, sacculus; sa, saccus (după E. Niculescu). Armătura genitală la Ș prezintă în linii mari aceeași conformație ca la brassicae, cu următoarele deosebiri: partea membranoasă a segmentului VIII e mai redusă; lobulii vaginali anteriori nu au formă de lopățele alungite ca la brassicae, ci sînt triunghiulari. Toți cei patru lobuli au o consistență mai membranoasă și o culoare mai deschisă decît la brassicae; toți sînt acoperiți cu perișori fini și deși. Mamelonul de pe fundul sinusului vaginal lipsește. Lamina dentata se deosebește mult prin forma ei de cea de la brassicae, fiind formată din două jumătăți mai mult sau mai puțin dreptunghiulare, care la unele exemplare au marginea externă convexă; ambele jumătăți sînt acoperite cu spinișori extrem de fini. Ea se apropie mai mult de napi decît de brassicae, fiind alungită în sens longitudinal și nu transversal. GENUL PIERIS 131 Stadiile p r e i m a g i n a 1 e 1. Oul (fig. 39) este înalt de 1 mm sau puțin mai înalt și cu diametrul de 0,4—0,5 mm. Este fusiform dar îndesat, diametrul la bază fiind cu puțin mai îngust decît lărgimea maximă de la mijloc. E brăzdat de Fig. 39. — Oul de Pieris rapae. 1, Vedere de ansamblu (redesenat după Sarlet, cu modificări); 2— 3, detalii de structură (redesenat după Ddring). Linia verticală reprezintă 1 mm. 13 costule subcarenate, bine vizibile pe toată lungimea lor. Ele sînt cance-late de circa 32 de striole transversale care brăzdează de-a curmezișul și șanțurile intercostale. Eozeta micropilară, foarte mică și puțin vizibilă, e formată din 5—6 foliole, înconjurate de 4 coaste transversale; ea e situată pe o proeminență ce se află în mijlocul unei depresiuni. Culoarea oului la început e albă, dar puțin după aceea devine verzuie. 2. L a r v a în primele stadii are culoare ocracee, cu capul negru închis. în ultimul stadiu (fig. 40) capul e verde, punctat cu atomi negri setiferi, iar pielea este verde-cenușiu închis cu tubercule și puncte negre foarte fine. Pe partea dorsală prezintă o linie fină de culoare galben-verzuie și cîte o linie stigmatică de fiecare parte, de un galben de primulă, linie care nu e continuă, ci întreruptă. Stigmele sînt negre și bine vizibile. Partea ventrală a corpului e de un verde palid uniform, cu ușoară nuanță cenușie sau albăstruie. Tot corpul e acoperit cu o fină pubescență; lungimea la maturitate e de 2,5—3 cm. 132 PARTEA SISTEMATICĂ 3» Crisalida (fig. 40) are un apendice cefalic ascuțit, prevăzut cu o strie bilaterală neagră. Toracele are o carenă dorsală și tuberculi laterali ascuțiți. Culoarea sa variază : de obicei e verzuie, fin punctată Fig. 40. — Larva și crisalida de Pieris rapae (redesenat după R. South). cu negru și cu 3 dungi galbene. K 6 n i g (in litt.) a observat că crisalidele de vară sînt verzi, gălbui sau gri deschis, pe cînd cele care hibernează sînt gri-verzui închis. Biologie. Ouăle sînt depuse izolat pe partea inferioară a frunzelor plantei hrănitoare. Larvele care se mențin tot timpul pe partea inferioară a frunzelor (K 6 ni g) se hrănesc cu numeroase crucifore atît cultivate, GENUL PIERIS 133 cît și sălbatice, fără să aibă preferință pentru vreuna dintre ele; așa se explică larga răspîndire a acestei specii. Larvele trăiesc izolat. Crisalidarea se face pe suporturi expuse, crisalidele găsindu-se chiar și iarna pe ziduri în preajma locuințelor. Fluturele migrează deseori, după cum relatează diverși autori. V e r i t y afirmă că fluturele execută deseori migrații la mari distanțe, fie cîte doi indivizi, sau doi-trei, fie în masă, zburînd încontinuu zile întregi. Primăvara zboară de la nord la sud (în văile montane din jos în sus), iar la finele verii, în sens invers. Urmează pretutindeni pe om, oriunde există grădini și cîmpuri cu gulii; în munți e mai rar decît în preajma locuințelor. Konig (1959) afirmă că din 1947 a observat migrații aproape în fiecare an. în 1947 la 27.VII fluturii au zburat între vîrfurile Murariu și Godeanu, la circa 2 100 m, dinspre valea Rîului Șes spre valea Cernei. în 1956, peste 50 de exemplare au trecut într-o oră dinspre valea Cernei spre valea Lăpușnicului. Fluturii zburau individual, la intervale de cîteva minute în direcția contrară vîntului. Loeliger (1948) afirmă că la 1.VIII.1947 a observat în Valais, la 4 000 m altitudine, un roi de fluturi zburînd de la sud-vest la nord-est în grupe de 10 fluturi la fiecare 5 minute. Se găseau și pe ghiață indivizi amorțiți sau înghețați. La această specie s-a observat un mare număr de generații în părțile meridionale ale Europei și în America. S-a constatat că se pot produce pînă la 8 generații po an, generații care se suprapun parțial. S-au observat acuplări frecvente între ȘȘ tardive ale unei generații și precoci ai generației următoare (Verity). De asemenea, s-a remarcat că uneori o generație estivală poate fi total suprimată din cauza uscăciunii, iar toamna o generație poate fi suprimată din cauza frigului. Personal am făcut culturi de larve dar restrînse numai la o singură generație, constatînd că durata dezvoltării tuturor stadiilor e de 30 — 32 de zile în luna august. Femelele capturate în jurul Bucureștiului la 21 .VII. 1952 au depus ouă la 22 și 23 iulie; la 25 și 26 au apărut larvele ce au fost hrănite cu frunze de varză și diverse crucifere sălbatice. După 16 —19 zile au apărut crisalidele (la 8, 9, 10 și ll.VIII), iar după alte 11—12 zile, adulții (la 19, 20, 21, 22 și 23.VIII). După caracterele prezentate de aceștia, ei aparțin generației a IV-a. Avînd în vedere că în 1952 primii au apărut la 25.III și că fluturii capturați la Dudești-Cioplea la 23.X și 30.X.1952, ca și la 5.XI.1955, corespund după desen și colorit cu cei din Italia din generația a V-a, putem afirma că și la noi, cel puțin în anumiți ani și în regiunile meridionale ale țării, fluturele are 5 generații. 134 PARTEA SISTEM ATICĂ D i ni o r f i s ni, v a r i a b i 1 i t a t e Dimorfismul sexual constă în extensiunea mai mare a desenelor negre la Ș. Astfel, pata extradiscală de pe partea superioară a aripilor anterioare este mai mare la Ș decît la $ și dreptunghiulară, pe cînd la este de obicei circulară și mult mai mică, uneori lipsind cu totul. Pata inferioară este prezentă la Ș, absentă la & Dimorfismul sezonier. Toate cele 5 generații se deosebesc între ele, dar cel mai mult se deosebește generația vernală de generațiile estivale. Prima e dens presărată cu solzi negri pe partea inferioară a aripilor posterioare, pe cînd la generațiile estivale solzii negri sînt rar diseminați. Generații anuale Numărul generațiilor depinde de condițiile climatice și e diferit după latitudine și altitudine. în nordul Europei sînt două generații, iar în sudul Franței și în Italia fluturele este pentagoneutic (Verity). în 1932 Q u e r c i a publicat rezultatele creșterilor făcute în Fila-delfia (Statele Unite), afirmînd că acolo a obținut 8 generații. Experiențele au fost repetate în Italia de Lycaena Romei care a constatat același lucru. După acești autori rezultă că durata de dezvoltare la unele generații nu este mai mare de 19 zile vara și atinge maximum 46 de zile primăvara. în Apenini, la mari înălțimi, sînt numai 3 generații (Verity); acest autor afirmă că nicăieri în Italia nu se produc mai puțin de două generații, număi care există și în Finlanda sau în extremul nord al Scoției. Variația individuală se referă în special la desen, și mai puțin la colorit (fig. 41). Astfel, în generația vernală petele negre variază individual ca dimensiuni. Pata apicală e mai mult sau mai puțin redusă pînă la dispariție aproape totală, ca la leucotera Stef.; la fel, pata extradiscală poate și ea lipsi ca la immaculata De Selys. Uneori partea superioară a aripilor este galbenă, ca la ab. flavescens Rob. sau de nuanța gălbenușului de ou ca la ab. flavida Peters. La ab. vestalis Std. aripile au o culoare de un alb pur pe ambele fețe. Pata extradiscală la $ pe aripile anterioare poate fi dublă, ca la ab. praeterita Krul. în fine și talia variază, găsindu-se indivizi pitici ca mairlotii Lamb. (anvergura aripilor 30 mm); un exemplar £ din această formă am găsit la Capăt (rog. Timișoara) la 10.VIII. 19153 care măsoară numai 28 mm. GENUL P1EK1S 135 Filogenie și clasificați© Deși prin habitus P. rapae se apropie de brassicae, totuși ea nu are raporturi filogenetice directe cu această specie. Armătura genitală, cum s-a arătat mai sus, este diferită de aceea de la brassicae. liapae face parte din grupul canidia Sparrm. în care, pe lîngă rapae și canidia, mai intră mannii și ergane. Prin ergane se leagă de grupul meletenapi, iar tadgika o leagă de brassicae. Relațiile filogenetice ale acestei specii cu alte specii ale genului pot fi arătate în următoarea schemă: brassicae deota I krueperi t a d j i k a can’dia —rapae — ergane I mannii napi--------------------ochserheimeri da v idiș Din schema de mai sus se poate vedea că rapae stă mai aproape de napi decît de brassicae și dintre speciile de la noi relațiile cele mai apropiate le are cu mannii și ergane. Această specie cuprinde mai multe subspecii din care subspecia rapae nominală este reprezentată și în țara noastră prin tertia Vrty.cu u mătoarele generații: Generația I verna Z. Talia e mai redusă (anvergura aripilor 40 mm), aripile puțin mai lungi, apexul mai ascuțit; petele negre mult reduse, uneori dispărînd complet, exceptînd pata apicală redusă la o ușoară prăfuire gri, abia perceptibilă. Prăfuirea bazală de pe partea superioară a aripilor e neagră și relativ întinsă. Pe partea inferioară a aripilor posterioare prăfuirea neagră este dezvoltată, cuprinzînd aripa aproape în întregime. Culoarea acestor aripi e de un galben mai viu, niciodată galben-ocru. Nouă pentru R.P.R. Generația a Il-a secunda Vrty. are talia mai mare (45 mm anvergură), aripile mai scurte și mai largi ca la generația precedentă, apexul puțin mai rotunjit, partea inferioară a aripilor posterioare mai puțin prăfuită și tonul fundamental de un galben palid. Nouă pentru R.P.R. Generația a Ill-a tertia Nrty. este mai mică decît precedentele (anvergura 35—38 mm). Se distinge ușor prin desenele de un negru intens GENUL PIERIS 137 cu conturul foarte net. Prăfuirea bazală la este aproape inexistentă, iar partea inferioară a aripilor posterioare este și mai puțin prăfuită decît la generația a II-a. Nouă pentru R.P.R, Generația a IV-a rapae L. are talia ca și generația I, de care se deosebește prin aceea că la $ desenele negre sînt mult mai mari, iar prăfuirea bazală este mult mai intensă. Prin acest din urmă caracter generația a IV-a se distinge de toate celelalte. Desenele negre însă nu sînt atît de net conturate ca la generația a IlI-a. Partea inferioară a aripilor posterioare este galben de sulf și prăfuirea neagră mai redusă ca la generația I. Nouă pentru R.P.R, Generația a V-a ultima Rocci cuprinde fluturi înnegriți deasupra, iar partea inferioară a aripilor posterioare are aspectul generației I. Nouă pentru R.P.R. Răspîndire geografică. Pieris rapae este o specie holarctică x), dar trebuie să precizăm că în America de Nord fluturele a fost introdus de om prin anul 1860. Pretutindeni e o specie comună, fiind larg euryzonă. Se deplasează ușor de la un loc la altul, în munți ajungînd pînă la 2 300 m (în Alpi), excepțional pînă la 4 000 m. Variația geografică este destul de pronunțată, existînd diverse ssp. locale în Europa, Asia și America de Nord, ca : atomaria Frhst. din Dalmația, orientalis Oberth. din regiunea Ussuri (U.R.S.S.), novangliae Scudd. și margindlis Scudd. din America etc. în R.P.R. specia este foarte comună la șes ca și la munte. Din cercetările mele rezultă că la noi în țară> cel puțin în anumiți ani și în regiunile meridionale ale țării, fluturele are 5 generații : Generația I verna Z. am capturat-o în regiunea București de la finele lunii martie pînă la începutul lui mai (de la 19.III.1961). Generația a II-a secunda Vrty. se dezvoltă în Regiunea București între 30 mai și 5 iulie. Generația a IlI-a tertia Vrty. apare la Cernica (Rog. București) pe la 15 iulie și zboară pînă la 15 august. Generația a IV-a rapae L. se dezvoltă de la 19 august pînă la finele lui septembrie. Am capturat fluturi aparținînd acestei generații la Cernica b în 1939 s-au găsit fluturi din această specie în mai multe regiuni din Austriala unde au fost introduși accidental de om. 138 PARTEA SISTEMATICĂ în anii 1949, 1953,1958,1959. In colecția Ostrogovich se află cîteva exemplare capturate la 2 octombrie 1938 la Valea Pleșca și care după faciesul lor aparțin generației a IV-a. Generația a V-a ultima Eocci am capturat-o la Dudești-Cioplea (Eeg. București) la 23 și 30.X.1952 și la 5.XI.1955. Fluturele a fost capturat și menționat în lucrări de către lepidop-terologii noștri, dar fără a se arăta numărul generațiilor, iar cînd acestea au fost indicate, numărul lor a fost redus la numai două generații. Eroarea a fost comisă de E e b e 1 (1911) și apoi repetată de toți lepidopter ologii. De asemenea, este eronată și afirmația după care generația a Il-a este identică cu prima. K o n i g (in litt.) semnalează fluturele în munți la înălțimi de 2 000 m și ca forme citează pe immaculata Czkl., debilis Alph. și divisa G£lin; iar A. P o p e s cu - 6 or j semnalează (in litt.) ab. leucotera Stef. de la Cluj și Andronache în aprilie 1931, 1936, 1946. Mai semnalează pe unimaculata Dziurcz. de la Oltina (29.VII) și f. minor Costa de la Vasile Eoaită (16. VIII). 5. Pieris brassicae Linne 1758 1758 Papilio brassicae Linne, Syst. Nat. ed. X, p. 467. 1836 Pieris brassicae Boisduval, Spec. Gen. Lep. 1, p. 521 : 1907 Robei’ in Seitz Macrolep. 1, p. 44; 1947 Verity, Le Farfalle diurne d’ltalia, III, p. 241 ; 1955 Forster u. Wohlfahrt, Die Schmetterlinge Mitteleuropas, II, p. 8. 1900 Mancipium brassicae Grote, Proc. Amer. Phil. Soc., 39, p. 21 ; 1929 Rocci, Mem. Soc. Ent. Ital., 8, p. 93. Capul (fig. 1) e abundent acoperit cu solzi negri, galbeni și albi și cu peri galbeni și negri, atît pe vertex, cit și pe frunte, unde perii sînt mai lungi, formînd un moț caracteristic. Antenele sînt lungi, negricioase, i nelate cu alb și negru, iar măciuca este cenușie, cu ultimul articol alb sau gălbui. Palpii, mai lungi ca la Aporia crataegi, sînt acoperiți cu solzi albi, galbeni și negri și cu peri albi și negri. Toracele e negru ca și capul. Protoracele e vizibil printre perii relativ deși, galbeni și albi. Mezo- și metatoracele sînt acoperite cu peri albi și negri dispuși mai rar ca pe protorace, patagia membranoase (fig. 4 — J și pterigodele de culoare neagră intens cu chitina foarte strălucitoare. Aripile sînt acoperite cu solzi albi dispuși des, dîndu-le un aspect făinos. Desenul aripilor e de tip transversal. La <3 e reprezentat numai printr-o pată apicală neagră mai mult sau mai puțin presărată cu solzi albi. Solzi negri se mai găsesc în regiunea costală a aripilor anterioare, GENUL PIERIS 139 de la marginea arip i pînă la radius. Aripile posterioare sînt lipsite de solzi negri, exceptînd o pată apicală și cîțiva solzi împrăștiați în regiunea bazală. Femela se deosebește ușor de mascul, avînd pete mai numeroase, care arată mai clar aspectul desenului de tip transversal. Pata apicală neagră este mai lată și se găsește mai jos decît la Două pete negre mari și o a treia cuneiformă, situată transversal la marginea inferioară, dau aripii un aspect diferit de al Prăfuirea din regiunea bazală e mai abundentă ca la & La aripile posterioare există o pată ca și la Pe partea inferioară desenul și coloritul sînt la fel ca la Toate aripile prezintă, ca și la franjuri de jur împrejur. Nervațiunea. La aripile anterioare Ex și E2 se detașează separat de pe radius, E3 lipsește, iar E4 și E5 au un trunchi comun formînd în apropiere de Fig. 42. — Nervațiunea la Pieris brassicae. R, radius, C, cubitus; Sc, subcostală; F^— R^, radiale, Mx—M3, mediane, Cu^—Cu^ cubitale; A2, anală. (Original). apex o mică furcă care uneori lipsește prin reducerea totală a nervurii E4. Sistemul radial este pedunculat cu Mx și de aceea Dx lip sește. Cele 3 mediane și cubitalele nu prezintă particularități; există o singură anală — A2. Numărul total al nervurilor e deci de 11, din care 4 radiale (fig. 42). La aripile posterioare Sc. și radiala sînt mai puțin recurbate, A2 are un traiect rectilin, iar A3 e mai îndepărtată (la bază) de A2 decît la Aporia; celula e mai largă la bază ca la acest gen. La aripile posterioare există un pinten precostal. Abdomenul e acoperit pe primele tergite cu peri lungi albi, ca și pe metatorace. Ei devin tot mai mici și mai rari pînă dispar. Locul lor e luat de solzi albi, rar diseminați pe tergite, abundenți pe pleurite și sternite, dînd abdomenului culoare albă în aceste părți. Armătura genitală la (fig. 43). Dacă se îndepărtează tot învelișul de solzi și peri, apar valvele parțial acoperite de tergitul VIII. Tergitul IX este reprezentat prin tegumen și tergitul X prin uncus. Partea anterioară a tegumenului este convexă și de culoare brun închisă, iar cea posterioară plană dorsal cu margin le ușor convexe. Uncusul este separat de tegumen printr-un șanț și se îndreaptă posterior în direcție aproape orizontală, cu vîrful ascuțit și îndreptat în jos. 140 PA IVIT. A SISTEMATICA Valvele sînt abundent acoperite cu solzi albi pe fața lor externă; ele sînt puțin alungite antero-posterior și se termină cu un croșet — apofiză terminală — deasupra căruia marginea valvei prezintă o scobitură. Marginea inferioară a valvei este îngroșată pe , toată lungimea ei, mai ales în partea sa bazală, unde formează un sacculus. Pe partea Fig. 43. - Armătura genitală la Pieris brassicae, văzută lateral pe fața internă’a valvei drepte, t, tegumen ; a, uncus ; v. valvă ; p, penis ; a, anellus ; sp. sinus penis ; c.p. coecum-penis ; ap. apofiză penială; c, calcar; sc, sacculus; sa, saccus (după E. Niculescu). internă valva este concavă și nu se distinge nici o formațiune, în afară de o mică cută membranoasă situată în mijlocul ei și avînd o direcție oblică. Pe partea internă și pe cele două margini ale valvei se află peri rar diseminați. Penisul are o formă caracteristică, prezentînd două ingroșări, a doua fiind mai mare și ca un gheb; alternînd cu ele se află două gîtuituri. Organul în ansamblu e ușor aplecat în jos. La partea proximală se află un coecum-penis1), dedesubtul căruia se observă, pe partea sa ventrală, o lamă pe r) Coecum-penis prezintă o ușoară depresiune pe partea dorsală. în această parte — membranoasă — se deschide partea membranoasă a penisului în interiorul căruia se află canalul ejaculator (fig. 44). GENUL PIERIS 141 care am mimit-o într-o lucrare anterioară (1959) apofiză penială. Este o lamă foliacee chitinizată, dispusă perpendicular pe coecum-penis, turtită lateral, mai mult sau mai puțin semitransparentă și fără comunicație cu lumenul coecumului; pe ea se insera mușchii penisului. în lucrarea din 1959 am arătat că ea a fost confundată de K 1 o t s, Bernardi (1945) și D r o s i h n (1933) cu coecum-penis și că ea nu dă bune caractere specifice, deoarece variază mult individual (fig. 44). Anellus este bine dezvoltat la această specie, avînd două aripi laterale bine chiti-nizate. Sub anellus se află scleritul numit calcar, semnalat la această specie pentru prima Fig. 44. — Extremitatea proximală a penisului la Pieris brassicae. 1, lateral; 2, ventral și puțin lateral. c.p. coecum-penis ; a.p. apofiză penială (după E. Nicu-lescu). oară de autor în lucrarea din 1959; el este gol în interior, puternic și recurbat în sus la extremitatea sa distală. In fine, la extremitatea distală a penisului se află o expansiune membranoasă atît pe partea Fig. 45. — Extremitatea distală a abdomenului la Pieris brassicae $ văzută lateral după îndepărtarea solzilor. ig. 6, Ig. 7, ig. 8, tergitele segmentelor 6, 7 și 8 ; segm. .9 4- 10, segmentele 9 4- 10 fuzionate; p.a. papilă anală; p.g. pa-pilă genitală ; pl. pleurit; st. 7, st. 8y sternitele segmentelor 7 și 8 ; m.i. membrană intersegmentală. (Original). dorsală cit și pe cea ventrală; capătul penisului e larg ca gura unei pîlnii. Armătura genitală la 2 (fig. 45 și 46). Tergitul VII acoperă ultimele trei tergite modificate. Tergitul VIII este redus la un inel chitinos care se continuă ventral cu sternitul VIII și acesta cu o parte membranoasă. Tergitul IX și tergitul X sînt fuzionate, formîndu-se un inel de care se atașează două papile anale păroase între care se deschide rectumul și oviductu. 142 PARTEA SISTEMATICA Sternitul VIII prezintă patru apendice ca niște lopățele slab chitinizate, numite lobuli vaginali. Ei sînt dispuși perechi, doi cîte doi, deli-mitînd astfel un spațiu numit sinus vaginal pe fundul căruia se află un mamelon membranos. Lobulii anteriori sînt largi, cei posteriori Fig. 46. — Armătura genitală $ la Pieris brassicae văzută lateral. tg, 6, tg. 7, tg. 8, tergitele segmentelor 6, 7 și 8 ; m.i. membrană intersegmentală; segm. 9 -p 10, segmentele 9 + 10 fuzionate; p.a., papilă anală; p.g., papilă genitală; st. 8, sternitul 8; p.m. a s. 8, partea membranoasă a sternitului 8 ; l.v., lobuli vaginali; s.v., sinus vaginal, m.m., mamelon membranos ; o.b.t ostium bursae; l.d.. lamina dentata ; p.c., punga copulatrice : c.p., canalul pungii copulative (Appendix bursae nu a fost figurat). (Original). mai înguști și îndoiți la vîrf (dispoziție inversă ca la A. cardamines); toți lobulii sînt des acoperiți cu perișori extrem de fini. între lobulii anteriori se deschide orificiul vaginal (ostium bursae) al canalului pungii copulatoare. Această pungă are pereții de consistență pergamentoasă și conține în ea lamina dentata, ce are numeroși dințișori mărunți. Uneori în pungă se găsește un spermatofor unde se adună spermatozoizii după acuplare. Punga prezintă la polul opus canalului o dilatație sferică numită appendix bursae (nefigurată în desenul original). Stadiile preimayinale 1. Oul (fig. 47) este fusiform, cu baza foarte largă. înălțimea e de 1,20 —1,40 mm, iar diametrul în partea cea mai umflată este de 0,6 mm. în treimea superioară prezintă o ușoară dilatare, apoi se îngustează ter-minîndu-se cu un vîrf turbinoid. Rozeta micropilară, situată pe o proe GENUL PIERIS 143 minență granuloasă, este formată din 8 foliole. Oul este străbătut în lungul său de 14 costule1) (Sarlet) foarte proeminente, din care 8—9 sînt meridiane, ajungînd pînă la vîrf. Costulele și șanțurile pe care acestea le delimitează sînt străbătute de striole transversale — circa 30 la număr — Fig. 47. — Oul dc Pieris brassicae. 1. vedere de ansamblu (redesenat după Sarlet, cu modificări); 2— 3 detalii de structură (redesenat după Ddring). Linia verticală reprezintă 1 mm. .și care proeminează atît pe șanțuri cît și pe meridiane. Culoarea la început e galbenă, clar strălucitoare, apoi devine roșietică și la urmă albăstruie. 2. L a r v a la ecloziune are capul negru și corpul verzui, acoperit cu mici tubercule negre setifere din care iese cîte un păr lung. Culoarea corpului se schimbă la fiecare năpîrlire. După a patra și ultima năpîrlire capul devine albăstrui cu puncte negre, iar corpul, lung de 3 —4 cm (fig. 48), verde-gălbui, cu pielea fin pubescentă. Primul segment toracic are pe el o placă dorsală. Pe linia mediană dorsală se află o dungă longitudinală galben închis, iar alte două dungi galbene se întind în lungul corpului în regiunea stigmelor. Aceste dungi galbene sînt separate prin pete negre ușor tuberculate, purtînd fiecare un mic păr albicios. Abdomenul este *) Verity afirmă în lucrarea Rhopalocera palearctica că sînt 20 — 22 costule ; în lucrarea din 1947 el reduce numărul la 15 — 17. Sarlet afirmă că Verity a numărat greșit costulele și că acestea sînt în număr de 14. După Ddring (1955) se găsesc 16 — 17 costule, din care 12 meridiane. 144 PARTEA SISTEMATICA verzui, lucitor, fin punctat cu negru; picioarele sînt gălbui cu pete negre, iar stigmele palide cu inele negre. 3. Crisalida (fig. 48) este colțuroasă, cu un apendice cefalic i otunjit și două tubercule laterale pe torace. Are culoarea gri-verzuie, cu Fig. 48. — Larva crisalida și ponta de Pieris brassicae (redesenat după R. South). puncte negre și galbene și cu pete galbene în lungul tuberculelor. Pe pterotece există numeroase pete negre, mai mici ca la A. crataegi cu care crisalida se aseamănă. Culoarea crisalidei variază după culoarea suportului pe care se fixează. Se pot găsi crisalide gri-verzi, brune, alb-cenușii sau chiar verzi -albicioase. GENUL PIERIS 145 Biologie. Femela depune ouăle pe partea inferioară a frunzelor de varză, în grupe de 50—100 (fig. 48). După 10—12 zile are loc ecloziunea larvelor, care devorează complet coaja oului. Ele se hrănesc cu varză și alte crucifere cultivate și sălbatece, mai rar cu Reseda, Tropacolam, Cap-paridaceae. Cînd sînt tinere trăiesc în colonii, dar nu fac cuiburi de mătase ca Aporia crataegi. După L a m b i 11 i o n, larvele, devorează ouă care încă n-au eclozat. Larvele din jurul locuințelor, în apropiere de crisalidare, se urcă pe ziduri pînă sub acoperiș, unde se crisalizează; uneori se pot vedea crisalide în număr mare suspendate de lemnăria acoperișului. Cînd larvele sînt în număr mare se observă apariții în masă a fluturelui. Un asemenea fenomen a fost semnalat de Daniel (1957). Fluturii sînt heliofili ca și alte Rhopalocere. J. Aubert (1949) a constatat un fototropism pozitiv în captivitate. Pieris brassicae este un fluture migrator. Despre migrațiile lui în Himalaia s-a vorbit la capitolul Biologie din Partea Generală. La noi în țară Konig (1959) a semnalat migrații pe Retezat dinspre Transilvania spre Oltenia și dinspre Oltenia spre Banat. I) i m o rîi s m, v ari a hi H ta le Dimorfismul sexual este mai accentuat ca ia alte specii ale genului prin aceea că are pe partea superioară a aripilor anterioare numai pata apicală; celelalte pete negre semnalate la Ș aici lipsesc. Dimorfismul sezonier se arată mai ales în desenul aripilor posterioare. Astfel, la generația vernală prăfuirea de pe partea inferioară a acestor aripi e mai densă și împrăștiată uniform pe toată suprafața alară, pe cînd la generația a Il-a această prăfuire e mult mai rară și fondul aripilor e de un alb-perlaceu sau gălbui. Uneori prăfuirea neagră de la baza aripilor pe partea superioară e mai accentuată la generația vernală ca la generațiile estivale. G e n e r a ț i i a n u a 1 c în unele țări, ca de exemplu în Italia, fluturele este tetragoneutic, avînd la mică altitudine 4 generații din care trei se produc regulat, iar a patra este parțială, putînd uneori lipsi cu totul cînd toamna este friguroasă. Numărul generațiilor depinde și de latitudine. Astfel, în regiunile meridionale ale U.R.S.S. numărul lor este de 3 — 5, în cele de mijloc două (rar trei), iar la nord de obicei două și în peninsula Kola una singură. în SC — Fauna R.P.R. 146 PARTEA SISTEMATICĂ Transcaucazia, în condițiile subtropicale umede, teoretic sînt posibile cinci generații (B e i - B i e n c o, 1949). Variația individuală este redusă, fondul păstrîndu-se întotdeauna alb sau ușor gălbui, iar extensiunea și intensitatea desenelor negre este foarte puțin variabilă. Uneori aripile sînt de un galben viu pe ambele părți ca la ab. Iuțea Rob., sau de un galben palid, ca la ab. flava Krul; la ab. nigrescens New. fondul aripilor e uniform acoperit cu solzi negri. La ab. nigronotata Jack. pe partea superioară a aripilor anterioare se află o dungă fină sau mai rar o pată neagră ovală; la pseudocatoleuca Std. petele negre la $ sînt mult mai mari ca la exemplarele obișnuite; dimpotrivă, uneori aceste pete sînt foarte reduse, ca la parvomaculata Rocci, și atunci brassicae seamănă cu rapae. Filogenie și c 1 a s i î i c a ț i e Dacă ne-am orienta numai după habitus, atunci ar trebui să așezăm pe brassicae alături de rapae. Armătura genitală însă ne arată că rapae se îndepărtează de brassicae și această din urmă specie trebuie s-o plasăm în apropiere de P. deota Nicev. Ceva mai departe de brassicae stă P. krueperi Stgr., și apoi urmează P. rapae. Relațiile filogenetice ale speciei brassicae cu celelalte specii ale genului Pieris au fost arătate în schema de la p. 136. Pe baza armăturii genitale a Ș — respectiv lamina dentata —Mariani (1937) a stabilit aceleași legături filogenetice. S-au descris cîteva rase, din care brassicae nominal zboară și la noi în țară. Subrasa brassicae are 3 generații. Generația I chariclea Stef. se caracterizează prin marea extensiune a prăfuirii negre pe partea inferioară a aripilor posterioare și prin pata apicală cenușie la exterior, neagră la interior. De asemenea, prăfuirea neagră de la baza aripilor este dezvoltată. Noua pentru N.P.N. Generația a Il-a brassicae L. (lepidii Rob.) se deosebește de prima prin faptul că dimensiunile sînt mai mari și prăfuirea de pe partea inferioară a aripilor mult mai redusă. Pata apicală este de un negru mai intens și prăfuită cu gri ca la generația precedentă, iar prăfuirea de la baza aripilor aproape inexistentă. Generația a III-a brassicae L. nu se deosebește prin nimic de generația precedentă; ea se dezvoltă în a doua jumătate a lui august și în septembrie. GENUL PIERIS 147 Generația a IV-a autumnalis Rocci (= ultimogenita Vrtyj) există și la noi în țară, judecind după exemplarele pe care le-am capturat la Dudești-Cioplea la 23.X.1953 și care corespund cu caracterele prezentate de E o c ci pentru această generație : au o prăfuire pe partea inferioară a aripilor aproape tot atît de densă ca și la generația I, pata apicală este voalată cu gri iar prăfuirea de la baza aripilor intermediară între generația I și generațiile estivale. Noiiă pentru R.P.R. 1 m p o r t a ii ț ă economic ă Această specie este dăunătoare culturilor de zarzavaturi, făcînd pagube în cîmpurile cu varză. Daunele provocate la noi în țară au fost arătate la capitolul Importanță economică din Partea Generală. Răspîndire geografică. Specia este răspîndită în toată regiunea palearctică, afară de Extremul Orient și de regiunile nordice. în vest ajunge pînă în insulele Canare și Azore, iar în est pînă în Tibet, Yunnan și Sikkim. în Alpi fluturele a fost întîlnit pînă la 2 300 m în generația a II-a (V e r i t y). Acest autor afirmă că și la mari altitudini brassicae are două generații anuale și nu crede în existența unor populații monogoneutice. în Alpii Maritimi L o r i t z (1954) l-a întîlnit la 2 100 m și afirmă că mai sus de 1 800 m n-a putut constata cu certitudine o a doua generație. în Carpați a fost semnalat în munții Tatra la 2 100 m (B r c â k, 1951). Variația geografică este destul de redusă. Remarcabilă este rasa cheir.anthi Hbn. din insulele Canare cu pete negre mari confluente la aripile anterioare la Ș; de asemenea wollastoni Btl. din insula Madera cu partea inferioară a aripilor posterioare de un gri-verzui. S-au mai descris următoarele subspecii: vasquezi Oberth. din Spania, veneta Vrty. din Maroc, italorum Std. din Italia meridională, azorensis Rbl. din insulele Azore, etc. în R.P.R. (fig. 49) această specie este comună, totuși mai rară decît P. rapae și P. napi. K 6 n i g (in litt.) afirmă că ,,în general este o raritate la noi, trec ani de-a rîndul pînă cînd apare din nou și niciodată nu am văzut-o în masă”. Ea este rară în păduri, dar în general destul de comună în pădurile din preajma locuințelor unde se fac culturi de varză. A fost citată de toți lepidopterologii noștri, dar fără indicații de generații sau cu indicații eronate. în multe lucrări se afirmă că fluturele are două generații, ceea ce este inexact. 148 PARTEA SISTEMATICA Am capturat generația I chariclea Stef. la finele lunii martie în 1953 la Cernica, ca și în aprilie — mai în aceeași localitate; rar durează pînă în iunie, cum am constatat la Dudești-Cioplea (Reg. București), unde am capturat 1 exemplar Ș la 19.VI.1953. Generația I a fost semnalată de Alexinschi (in litt.), dar fără dată și localitate. Fig. 49. Răspîndirea în R.P.R. a fluturelui Pieris brassicae (după A. Săvescu și Maria lonescu). Generația a H-a brassicae L. (lepidii Rob.) apare la finele lunii mai și durează în tot cursul lunilor iunie și iulie. Ea este parțial suprapusă generației I. în ziua de 19.VI.1953 am capturat la Dudești-Cioplea, pe lingă exemplarul Ș aparținînd generației I amintită mai sus, mai mulți aparținînd generației a Il-a. Această generație a fost citată de numeroși lepidopterologi. Generația a III-a brassicae L. zboaiă în august și septembrie și e comună la noi. Am capturat numeroase exemplare la Dudești-Cioplea la 14, 17 și 24.IX.1953. Generația a IV-a autumnalis Rocci am capturat-o la 23.X.1953 la Dudești-Cioplea. GENUL COLIAS 149 în 1939, făcînd culturi de larve pornind de la ouăle depuse de prima . generație din aprilie, am urmărit dezvoltarea completă a trei generații. Cîteva crisalide obținute la 29 septembrie au dat adulți în prima jumătate a lunii octombrie care aparțin generației autumnalis. Faptul că și în natură am capturat exemplare care corespund cu descrierea lui R o c c i pentru generația autumnalis mă îndreptățește să afirm că la noi în țară, cel puțin în părțile meridionale, P. brassicae arc 4 generații. Toate indicațiile din literatura noastră care arată numai două generații sînt inexacte. De altfel, existența generației a treia rezultă și din observațiile lui P e i u care crescînd larve culese la 15 august 1949 a obținut adulți la finele lui septembrie. Alexandri (vezi P a u 1 i a n, 1959), afirmă de asemenea că în luna septembrie apare generația a III-a. în munți, fluturele a fost observat de Kbnig (in litt.) pînă la ,1 200 m. 3. Tribul Coliadini Van Son 1949 1920 Coliadi Verity, Bull. Lab. Zool. Porției, XIV, p. 51. 1929 Coliadici Kusznețov,. Fauna SSSR i sopred. stran. Nasecomîc ceșuecrîlîe, T. I, fasc. 2. 1936 Coliadidi Verity, E. R., suppl., p. 10 ; 1947 Verity, Le Farfalle diurne d’Italia, IU, p. 253. 1949 Coliadini Van Son, The Butterfl. of south. Africa, I, p. 63. Patagia chitinizate, al treilea articol al palpilor e mic, cu vîrful oval. Aripile de obicei cu o bordură neagră, cu sau fără pete clare, cu apexul ușor rotunjit. Tegumenul foarte îngust, pseudouncus, superuncus și apo-fiza penială prezente, valvele înguste și înalte, penisul lung și încovoiat ca un arc. La Ș lamina dentata e situată la marginea bursei cu totul în apropierea lui ductus bursae; există un sinus vaginal, dar lobulii vaginali lipsesc, ca și sinusul androconial. La noi în țară este un singur gen : 7. Genul Colias Fabricius 1807 1807 Colias Fabricius, Mag. Insekt. di llliger, 6, p. 284 ; 1829 Curtis, Brit. Entom., 6, pl. 242. 1823 Zerene Hiibner, Vcrz. bekannt. Schmett., p. 97; 1871 Scudder, 4 th Ann. Rep. Peabody Acad. Sci., p. 59. L) A se vedea lucrarea Alexinschi - P ei u (1951). 150 PA RTEA SISTEMATIC A 1829 Eurymus Horsfield, Cat. Lepid. Ins. East Indian Corn., p. 134. 1871 Scalidoneura Butler., Proc. Zool. Soc. p. 250. 1895 Eriocolias Watson, Entomologist, 28, p. 1GG. 1931 Coliastes Hemming, 64, p. 273. Antenele scurte sînt brune sau roșietice, cu funiculul mai gros ca la alte Pieridae și cu măciuca alungită, umflată gradat și necomprimată. Palpii porrecți se ridică deasupra tufei frontale. Aripile anterioare au costa aproape dreaptă, exceptînd baza care e ușor convexă; apexul e obtuz, fiind mai puțin ascuțit ca la Pieris și mai puțin rotunjit ca la Anthocaris ; marginea externă e ușor convexă rareori dreaptă. Culoarea aripilor variază de la albicios sau galben-verzui la portocaliu intens, uneori roșu aprins. La toate speciile noastre există la aripile anterioare o bordură neagră și o pată discală neagră iar la aripile posterioare o pată discală portocalie, uneori foarte palidă. Nervațiunea se caracterizează prin aceea că se detașează de pe radius, pe cînd R2 e pedunculată cu celelalte radiale. Armătura g e n i t a 1 ă la $ se caracterizează printr-un superuncus 2) (prelungire a tergitului VIII), un pseudouncus (apendice dorsal al uncusului)-, valve înalte și înguste și un penis îndoit ca un arc și prevăzut ventral cu o apofiză penială lungă. Extremitatea superioară a valvei este mai mult sau mai puțin conturată prezentînd o creastă la partea anterioară pe care am denumit-o din cauza formei ei creastă auriculară. La partea opusă se află un ,,dinte apical” .Marginea posterioară a valvei prezintă sub dintele apical o concavitate căreia îi urmează o convexitate. Atît concavitatea cît și convexitatea sînt mai atenuate sau mai accentuate după specii și procură bune caractere specifice. Din cele 9 specii de Colias examinate, am constatat că atenuarea maximă o prezintă (7. cocandica Ersch. din Asia, iar accentuarea cea mai puternică o găsim la C. palaeno și C. erate. De asemenea, bune caractere specifice dau creasta auriculară și forma uncusului privite dorsal. Armătura genitală Ș (fig. 12) se caracterizează prin cele două papile anale cu procese laterale și un sinus vaginal slab chitinizat, lipsit delobuli vaginali. Apofizele anterioare sînt scurte și largi, cele posterioare lungi și subțiri. în fine, punga copulatoare are lamina dentata mică, alungită transversal și simetrică, situată aproape de ductus bursae care este scurt, parțial chitinizat. Ouăle sînt fusiforme, cu costule longitudinale anastomozate la diferite nivele. Larvele sînt alungite, cilindrice, fin pubescente. Există 5 *) Van Son (1949) îl numește în mod greșit „pseudouncus”. GENUL COLIAS 151 stadii larvare. Larvele se hrănesc cu leguminoase ca Trifolwrn, Medicagp, Vicia, Cytisus, Hippocrepis, Lotus, Astragnlus, Coronilla etc. Ele hibernează. F i 1 o țj e n i e și el a s i î i e a ț i e Genul Colias are relații filogenetice cu genul Catopsilia, cum se poate deduce din structura genitaliei. La acest gen există ca și la Colias un superuncus, un pseudouncus, iar penisul este de asemenea recurbat și prevăzut cu o mare apofiză penială. După părerea noastră genul Colias ar avea legături și cu genul Papilio, unde de asemenea găsim în armătura genitală un superuncus. Dacă cele două familii {Papilionidae și Pieridae) au avut un strămoș comun, cum admit unii lepidopterologi, e posibil ca unii descendenți ai acestui strămoș să fi evoluat spre genul Papillio, alții spre genul Colias, alții spre genul Aporia etc. care au mers pe căi divergente, diversificîndu-se neîncetat. Genul Colias este un gen foarte omogen, atît prin habitus cît și prin genitalia și nu a dat loc la remanieri sistematice, componența sa rămînînd aceeași ca și în secolul trecut. Răspîndire geografică. Genul Colias are 65 specii în fauna mondială (Berger, 1940), repartizate după cum urmează: 39 proprii regiunii palearctice ; 11 proprii regiunii nearctice ; 9 proprii regiunii neotropicale ; o specie proprie regiunii etiopiene; 4 specii comune regiunii holarctice și una comună regiunii palearctice și etiopiene. în Tndia — exceptînd Himalaia — ca și în Australia, genul lipsește. în latitudine genul Colias înaintează departe în regiunile arctice. Astfel, C. boothii ajunge în America pînă la 75° latitudine nordică, iar în Groenlanda C. hecla a fost capturat la 83° latitudine nordică. în altitudine de asemenea se ridică în munți la mari înălțimi. După B e r g e r (1038 și 1940) C. electo pseudobecate Berger se găsește în Kenya pînă la 3 000 m; C. arida Alph. zboară în munții Burchan Buddha la 4 000 m, iar C. cocandica thrasibulus Prhst. zboară în Ladak la 5100 m. La noi în țară există 6 speciix). 1) Colias phicomone Esp. a fost citat de Hormuzacki (1893) de la Comănești (după L e o n). Desigur că es te vorba de o eroare, căci această specie nu coboară nicăieri la această altitudine. Deoarece nici un lepidopterolog nu l-a mai citat de atunci dintr-o altă localitate, cred că se poate afirma că C. phicomone nu aparține faunei R.P.R. în orice caz, dacă a trăit cîndva la noi în țară, specia a dispărut. Ceea ce mă determină să fac această afirmație este și faptul că ea lipsește și în CSR. J. Moucha (1959) nu o citează din această țară iar R. S cli w ar z (in litt.) afirmă că C. phicomone nu mai trăiește în Republica Socialistă Cehoslovacă, ne mai fiind semnalat din 1918. Lipsește și din Republica Populară Ungară K o w a c i, 1953). 152 PARTEA SISTEMATICĂ CHEIE PENTRU DETERMINAREA SPECIILOR GENULUI COLIAS 1 10) Pata discală argintie de pe partea inferioară a aripilor posterioare e dublă, semănînd cu un 8; pe partea superioară această pată, de asemenea dublă, are de obicei culoarea galben-portocalie bine vizibilă, rar galben palidă. Pata discală de pe partea superioară a aripilor anterioare e bine dezvoltată...........................2 2 (9) Culoarea fundamentală a aripilor e portocalie, galben de sulf sau galben de lămîie. Banda marginală neagră la aripile anterioare e lipsită de pete clare, iar la aripile posterioare întotdeauna e prezentă ............................................................3 3 (6) Culoarea fundamentală a aripilor e galben-portocalie sau galben de lămîie (forma palidă), pata discală de pe fața superioară a aripilor anterioare e mare și complet neagră; la aripile posterioare există o maculă androconială.............................. . . . 4 4 (5) Culoarea fundamentală a aripilor e galben-portocalie (individual poate fi și galben de lămîie). Banda marginală neagră la cele 4 aripi e lată, traversată de obicei la aripile anterioare de dungi galbene ; la partea inferioară ea înaintează ceva mai mult spre baza aripii (pînă la mijlocul ei).....................5. Colias croceus Fon c. 5 (4) Culoarea fundamentală a aripilor e un galben-portocaliu aprins. Banda marginală neagră la toate aripile, e îngustă și nu e traversată niciodată la aripile anterioare de dungi galbene; la partea inferioară ea înaintează mai puțin spre baza aripii (nu ajunge la mijlocul ei)..............................2. Colias myrmîdone Esp. 4 G (3) Culoarea fundamentală a aripilor e galben de lămîie sau galben de sulf, cu pata discală de pe partea superioară a aripilor anterioare sau îngustă și presărată cu solzi albi la mijloc, sau aproape circulară și fără solzi albi; la aripile posterioare lipsește macula androconială......................................................7 7 (8) Culoarea fundamentală a aripilor e galben de lămîie sau portocaliu palid. Pata discală întotdeauna e îngustă, cu solzi albi la mijloc, banda marginală neagră îngustă. . 6. Colias ehrysstheme Esp. 8 (7) Culoarea fundamentală a aripilor e galben de sulf. Pata discală de obicei e mare și lipsită de solzi albi, rareori (individual) e îngustă și presărată cu solzi albi; banda marginală neagră e lată . . . ...............................................1. Colias erato Esp. 9 (2) Culoarea fundamentală a aripilor e galben de sulf și numai rareori (individual) e galben-aurie. Banda marginală neagră la aripile anterioare are pete clare, la.aripile posterioare ea e prezentă, redusă sau absentă...............................3. Colias hyale L. GENUL COLIAS 153 10 (1) Pata discală argintie de pe partea inferioară a aripilor posterioare e simplă (unică); pe partea superioară această pată, de asemenea simplă, are culoare galben-alticioasă și de abia se distinge de fondul aripilor. Pata discală de pe partea superioară a aripilor anterioare e foarte redusă, abia vizibilă. Culoarea aripilor e galben-verzuie.........................................4. Colias palaeno L. CHEIE PENTRU RE TERMINAREA SPECIILOR GENULUI COLIAS $$ 1 10) Pata discală argintie de pe partea inferioară a aripilor posterioare e dublă, semănînd cu un 8 ; pe partea superioară această pată, de asemenea dublă, are de obicei culoare galben-portocalie, bine vizibilă, rar galben palid. Pata discală de pe partea superioară a aripilor anterioare e bine dezvoltată................................2 2 (9) Culoarea fundamentală a aripilor e portocalie, galben palid, galben de lămîie, sau albicioasă. Banda marginală neagră la aripile anterioare ajunge în toată lărgimea ei pînă la tornus. La aripile posterioare această bandă întotdeauna e prezentă. La toate aripile există pete clare în banda marginală neagră..............................3 3 (6) Culoarea fundamentală a aripilor e galben-portocalie sau galben de lămîie (forma palidă). Pata discală de pe partea superioară a aripilor anterioare e mare, aproape circulară și complet neagră . 4 4 (5) Culoarea fundamentală a aripilor e galben-portocalie, individual poate fi și galben de lămîie sau albicioasă la unele ȘȘ. Banda marginală neagră la toate aripile e lată, petele clare din banda aripilor posterioare sînt mici, cu contur difuz, uneori lipsesc total și numai raieori sînt mari...................5. Colias croceus Fourc. 5 (4) Culoarea fundamentală a aripilor e de un galben-portocaliu aprins. Banda marginală neagră, la toate aripile, e mai îngustă, petele clare din banda aripilor posterioare sînt numeroase, mari și regulate .....................................2. Colias myrmidone Esp. 6 (3) Culoarea fundamentală a aripilor e galben de lămîie sau galben palid. Pata discală de pe partea superioară a aripilor anterioare sau e îngustă și presărată cu solzi albi la mijloc, sau aproape circulară și fără solzi albi...........................................7 7 (8) Culoarea fundamentală a aripilor e galben de lămîie sau portocaliu palid. Pata discală întotdeauna e îngustă cu solzi albi la mijloc, banda marginală neagră îngustă '. 6. Colias chrysothcme Esp. 1 54 PARTEA SISTEMATICĂ 8 (7) Culoarea fundamentală a aripilor e galben de sulf. Pata discală de obicei e mare și lipsită de solzi albi, rareori (individual) e îngustă și presărată cu solzi albi, banda marginală neagră e lată . . . ......................................................1. Colias erate Esp. 9 (2) Culoarea fundamentală a aripilor e galben de sulf și numai rareori (individual) e galben-aurie. Banda marginală neagră la aripile anterioare se îngustează spre tornus, are pete clare; la aripile posterioare banda marginală e prezentă, redusă sau absentă . . ......................................................3. Colias hyale L. 10 (1) Pata discală argintie de pe partea inferioară a aripilor posterioare e simplă (unică); pe partea superioară această pată, de asemenea simplă, are culoare galben-albicioasă și de abia se distinge de fondul aripilor. Pata discală de pe partea superioară a aripilor anterioare e foarte redusă, abia vizibilă. Culoarea aripilor este galben-verzuie ...................................................... 4. Colias palaeno L. 1. Colias erate Esper 1803 1803 erate Esper Ausl. Sch. 1 : 2, pl. 119, fig. 3 ; 1906 Scitz Die Grosschemett. d. Erde, I; 1937 O. B. Haas. Cat. Lepid., p. 36 ; 1957 Alexinschi și Niculescu, Pieridae noi sau rare p. Fauna R.P.R., Acad. R.P.R., filiala lași, St. și cerc. St. Biol, și St. Agricole, An. VIII, fasc. 2, p. 217. Aceaslă specie seamănă pe de o parte cu hyale (prin colorit), pe de altă parte cu croceus (prin desen). De hyale se deosebește prin aceea că bordura neagră e mai lată și lipsită de pete clare (la ; de croceus se deosebește prin faptul că tonul fundamental e galben de sulf (rar gălbui, niciodată portocaliu), iar bordura nu se prelungește la partea ei inferioară într-un vîrf triunghiular spre baza aripii; numai rareori această prelungire există, dar întotdeauna e mai redusă ca la croceus. în fine, caracterul distinctiv cel mai constant este absența de maculă androconială pe aripile posterioare. Pe frunte se află un smoc de peri gri-gălbui amestecați cu peri ușor colorați în roz. Antenele au funiculul brun deschis, cu nuanță trandafirie, iar măciuca brun închis. Palpii au solzi și peri verzui, amestecați cu peri negri. Gîtul e acoperit cu un colier format din peri alb-gălbui cu vîrful roz. Toracele este păros mai ales pe pterigode, ce sînt acoperite cu peri lungi albi-gălbui cu vîrful roz. GENUL COLIAS Aripile anterioare au o culoare galben de sulf, cu o bordură lată de culoare brun-negricioasă, lipsită de pete clare la dar la Ș aceste pete există. Pata discală este ovală, mai mult sau mai puțin dezvoltată. Aripile posterioare au aceeași culoare, dar baza lor este larg acoperită cu solzi negri (la aripile anterioare porțiunea înnegrită este foarte redusă). Pata portocalie există, ca și la croceus, dar de obicei este unică și nu dublă. Pe partea inferioară a aripilor culoarea e galben-verzuie, mai mult sau mai puțin prăfuită cu solzi negri pe cele posterioare. Pata discală de pe acestea din urmă are strălucire argintie și e dublă. Abdomenul e acoperit pe partea dorsală cu peri albi-gălbui rari, iar lateral și ventral cu solzi galbeni-verzui și cu peri albi. Armătura genitală (fig. 50) se deosebește mult, de a altor specii de Colias, Valva se remarcă prin forma ei mai largă ca la 'hyale și cu Fig. 50. — Armătura genitalii la Colias erate. 1. Vedere de ansamblu lateral pe fala internă a valvei drepte. 2. Valva stingă văzută lateral pe fața externă, t, tegumen ; u, uncus ; ps, pseudouncus; v,^ valvă ; p, penis; ap. apofiză penială ; sc, sacculus; sa, saccus; ca. creastă auriculară. (Original). concavitatea mult mai accentuată. Marginea posterioară a valvei prezintă sub concavitate o răsfrîngere îndreptată spre interior, ceea ce de asemenea dă valvei un aspect aparte. 156 PARTEA SISTEMATICĂ Variația individuala la această specie este foarte accentuată. Se găsesc indivizi cu pete clare în bordură, întocmai ca hyale; alții au tonul fundamental portocaliu, cum este ab. chrysodona Bsdv. sau alb ca la ab. $ pallida Stgr. Un exemplar interesant, capturat la 2.X.1953 la Dudești-Cioplea, are în totul aspect de croceus, avînd culoarea galben ca lămîia, ca multe dintre exemplarele palide de croceus. La început a fost clasificat printre croceus, dar examinîndu-i armătura genitală am constatat că e de tip erate; apartenența sa la această specie o confirmă și absența petei andro-coniale. Propun pentru această remarcabilă aberație numele de croceiformis nov. Holotipul se află în colecția autorului. Această aberație, ca și chrysodona, marchează un fenomen interesant la lepidoptere : variația în coloritul aripilor merge uneori atît de departe, îneît o specie poate căpăta aspectul altei specii și să se confunde total cu ^.Croceiformis seamănă cu croceus și nu cu erate, dar armătura genitală — mai constantă decît habitusul — ne arată că este vorba de erat . Fenomenul ne dovedește că coloritul este sub dependență directă a factorilor mediului extern și că în timpul ontogenezei el poate fi ușor modificat do acești factori. Acest fapt este o confirmare strălucită a punctului de vedere susținut în altă lucrare (1960), și anume că în procesul de transformare a unei specii în alta întîi se modifică habitudinile animalului, în al doilea rînd habitusul și la urmă armătura genitală. Modificările în habitus se fac atît de ușor, îneît chiar în timpul scurt al dezvoltării ontogenetice un individ poate căpăta habitusul altei specii; el însă are numai habitus străin, prin structura genitaliei el aparține speciei sale și nu aceleia cu care seamănă pînă la confundare. Se dovedește o dată mai mult însemnătatea genitaliei pentru sistematică. Variația geografică este de asemenea largă. S-au descris un mare număr de subspecii care mai de mult erau considerate ca aparținînd speciei hyale. Toate aceste subspecii aparțin acum speciei erate cum a dovedit Berger (1940), pe baza studiului armăturii genitale. Verificarea am făcut-o cu polyographus și am constatat că Berger a procedat just transferînd aceste subspecii la specia erate. Răspîndire geografică. Această specie este răspîndită în regiunea palearctică și ethiopiană, formînd mai multe ssp. cum s-a arătat mai sus. Dintre țările vecine a fost semnalată numai din U.E.S.S. și E.P. Bulgaria. în E.P.E. această specie este foarte rară. Ea a fost capturată pentru prima oară de autorul acestei lucrări la Dudești-Cioplea în 1953. Sub forma GENUL COLIAS 157 var. sareptensis Stgr. cu pete clare în bordură, ca la hyab, a fost capturată de 0. H o rmu za cki în Bucovina și de Al. Alexinschi la Tecuci în 1930 și la Rădăuți în 1938. Prin capturarea făcută la Dudești-Cioplea (Regiunea București), limita sâ vestică se deplasează spre sud-vest de Rădăuți. După o comunicare (in litt.) specia a fost capturată de Alexinschi și în Valea David (l ași) la 10.V.1957 și 11.X.1959, specimenele fiind determinate de Ă. P o p e s c u - G o r j. Alte semnalări ale acestei specii la noi în țară nu se mai cunosc, C. erate fiind una dintre cele mai rare specii de la noi. 2. Colias myrmidone Esper 1780 1780 myrmidone Esper., Sch. I : 2, pl. 65, fig. 1, 2. Această specie este mult asemănătoare cu C. croceus — mai ales 2. Totuși, cele două specii se pot distinge prin următoarele caractere constante: 1. Tonul fundamental al aripilor la myrmidone este portocaliu aprins. 2. Bordura aripilor posterioare este mai îngustă ca la croceus. Capul și toracele nu prezintă deosebiri față de croceus. Aripile anterioare la £ sînt de un portocaliu aprins cum nu se vede decît rareori la croceus, ca de exemplu la ab. flammea. Bordura neagră e la fel ca la croceus, cu deosebirea că nu e traversată de nervurile galbene ca la această din urmă specie și e acoperită cu solzi galbeni - verzui, cum se observă rareori la croceus (la ab. relata}. , Aripile posterioare sînt la fel colorate ca și cele anterioare, dar sînt în bună parte acoperite cu solzi negri. Femela seamănă și mai mult cu cea de croceus. Singura deosebire este aceea că petele galbene submarginale de la aripile posterioare sînt mult mai mari și mai bine conturate ca la croceus. Totuși, la această din urmă specie se găsesc uneori indivizi — ab. myrmidoneformis — care cu greu se pot deosebi de myrmidone. Abdomenul este aproape în întregime colorat în galben. Armătura genitală la^ (fig. 51). Deși prin habitus myrmidone se aseamănă cu croceus, totuși armătura genitală este de tip erate. De aceea în sistemul de clasificație al pieridelor myrmidone trebuie să stea alături de erate și nu lingă croceus. 158 PARTEA SISTEMATICA Pseudouncusul este mai scurt ca la croceus, iar uncusul este mai larg și de formă triunghiulară în vedere dorsală. Valvele ne arată și mai clar asemănarea cu erate avînd acea răsfrîngere pe marginea externă caracteristică speciei erate. Se deosebește totuși de aceasta din urmă prin lipsa Fig. 51. — Armătura genitală la Colias mijrmidone. 1. Vedere de ansamblu pe partea dorsală; 2. Valva dreaptă privită lateral pe fața internă. t} tegumen ; a, uncus; ps, pseudouncus; v, valvă. (Original). unui sacculus și prin concavitatea de sub dintele apical mai puțin prelungă ca la erate, valva fiind mai îngustă ca la această specie. Penisul și saccus nu prezintă particularități. Stadiile p r e i m a g i n a 1 e Oul este lung, fusiform, de culoare roșietică. Larva este verde, cu o linie dorsală neagră și una laterală albicioasă, și cu stigmele galbene. Corpul ei este fin punctat cu negru. Crisalida e verde, cu o dungă gălbuie lateral și mici pete închise pe marginile abdomenului. Biologie. Femela depune ouă izolat pe frunze de Cytisus ratisbonensis Sch., O. capitatus Scop., C. nigrieans L. și C. laburnum L. Larvele hibernează. GENUL COLIAS 159 D i m o r îi s m, v a r i a b i 1 i t a t e Dimorfismul sexual există ca și la croceus, 2 avînd pete galbene în bordura aripilor. Dimorfismul sezonier există, fluturii din generația I fiind mai mici ca cei din generația a II-a. Generații anuale Această specie are 3 generații: generația I în mai-iunie, a II-a în iulie-septembrie și a IlI-a în septembrie-octombrie. Generația I verna Vrty. este mai mică decît a doua și mai rară. Generația a II-a 'myrmidone Esp. este mai mare, mai viu colorată și mai abundentă. Variația individuală este foarte mare și se referă la nuanțele diferite ale aripilor pe partea lor superioară și la lărgimea bordurii negre. Ca și la croceus ȘȘ sînt dimorfice, căci alături de ȘȘ portocalii se găsesc și ȘȘ albe : este f. alba Stg. ce corespunde cu f. Ș helice Hbn. de la croceus. Se pot găsi de asemenea indivizi cu aripile galbene în loc de portocalii, sau ȘȘ albe dar cu portocaliu în mijlocul aripilor anterioare. De asemenea ȘȘ uneori sînt lipsite de pete clare. F i 1 o g e n 1 e Pînă acum se admitea că specia myrmidone prezintă relații filogenetice cu croceus lîngă care era plasată de toți autorii. Studiul armăturii genitale mi-a dovedit că myrmidone se înrudește cu erate și nu cu croceus; asemănarea cu croceus este pur externă. Deoarece relațiile filogenetice se stabilesc pe baza caracterelor structurale și nu după aspectul exterior, urmează să plasăm această specie în apropiere de erate. Răspîndire geografică. Colias myrmidone este o specie palearctică-în Europa se găsește în centrul și sud-estul continentului, deci lipsește în nord, în Franța, Spania, Italia. în răsărit ajunge pînă în Persia. A fost semnalată din toate țările vecine cu E.P.E. Astfel din U.E.S.S. a fost citată de K r uli c o v s k i (1908) din regiunea Viatsca, precum și din alte locuri; din Republica Populară Polonă a fost citată de Gârbov-s c hi (1892) și K r em sk y (1927), din Eepublica Socialistă Cehoslovacă de Schwarz (1948) și Moue ha (1960), din Eepublica Populară Ungară de K o v a c s (1953), din Eepublica Populară Bulgaria de 160 PARTEA SISTEMATICĂ Buresch și Tuleschkov (1929) sub forma rasei balcanica Rbl., din Iugoslavia de Schaweida (1921) sub forma*rasei balcanica, descriind și numeroase aberații ca niicans Schaw., Rebeli Schaw., aphrodite Schaw., ini maculata Schaw. etc. în R.P.R. această specie este foarte rară. Cel dintîi lepidopterolog care a capturat fluturele a fost J. M a n n (1865) care îl citează din Dobrogea în luna mai. H o r v a t h și Pa vel l-au capturat la Mehadia, Rebel (1911) la Băile Heiculane și T. Severin; A. Caradja de la Telița (după Mann) și T. Severin, Ed. Fleck de la Azuga sub forma ab. alba și ab. flavescens, Czekelius (1897) de la Sibiu și împrejurimi în iunie și august. în Muntenia și Moldova încă nu a fost semnalat. Konig (in litt.) afirmă că în Banat lipsește, dar a văzut cîteva exemplare în valea Rîul Sadului lîngă Turnu-Roșu iar P o p e s c u -G o r j posedă în colecția sa un exemplar capturat la Sibiu la 8.VIIU940 și două exemplare (leg. Prall) de la Sibiu (21.VIII.1909). 3. Colias hyale Linne 1758 1758 hyale Linne, Syst. Nat. ed. X-a, p. 469 ; 1906 Seitz Die Grossschmett. der Erde, 1 ; 1937 O. B. Haas, Cat. Lepid., p. 35, 1913 Eckstein, Die Schmett. Deutsch. 1 p. 59 ; 4947 Verity, Le Farfalle diurne d’Italia, IH, p. 256 ; 1955 Forster u. Wohl-fahrth, Die Schmett. Mitteleuropas, II, p. 17. Capul, toracele și pterigodele nu prezintă nici o deosebire față de croceus; numai la mezonotum se constată că suturile de la mezoscutellum sînt mai șterse decît la croceus. Aripile anterioare la au o nuanță galben de sulf curat. O pată apicală mare, neagră se continuă pînă la tornus, formînd o bandă marginală mai îngustă ca la croceus și netraversată de dungi galbene; în schimb, în regiunea apicală se află pete galbene care la croceus lipsesc. Paralel cu bordura marginală se află o bandă antemarginală, care uneori se pierde în banda marginală, alteori se prelungește într-o fîșie îngustă, continuă sau întreruptă, paralel cu banda marginală și separată de ea prin pete galbene. Pata discală este neagră, de formă ovală sau aproape circulară. Baza aripilor este prăfuită cu solzi negri. Aripile posterioare au de asemenea culoare galben de sulf, cu o bordură neagră la marginea externă, foarte îngustă, uneori fragmentată, alteori foarte scurtă. în regiunea discală se află o pată portocalie bipu- GENUL COLIAS 161 pilată, uneori galben palidă și unipupilată. Pe marginile aripilor se găsesc franjuri albe și trandafirii. Femela are culoare albicioasă. Desenul este în totul asemănător cu al £ la cele 4 aripi pe partea lor superioară. Partea inferioară a aripilor anterioare se deosebește de a $ prin faptul că regiunea apicală e galbenă ; în rest aripile sînt de culoare albicioasă și se găsesc aceleași pete ca la Aripile posterioare au același desen ca la g, dar culoarea e mai palidă. De jur împrejurul celor 4 aripi se află franjuri trandafirii. Nervațiunea aripilor (fig. 52) e ca la croceus. Uneori se pot observa variații individuale la trunchiul comun al radialelor cu M3 care are lungimi diferite, după indivizi. M2 e mai aproape deMj decît deM3 există 3 discale (D2, D3, D4). La aripile hyale. R, radius, C, cubitus; sc, sub-costală; — radiale; — mediane; Cu1—Cu2, cubitale; Â2, anală (Original). posterioare celula e lărgită spre extremitate; pintenul precostal lipsește. Armătura genitală la. o (fig- o3 și 54) este net distinctă de a speciei croceus. Tegumenul e îngust, uncusul mai puternic, mai lung și mai mult recurbat ca la croceus. Superuncus e mai îngust și mai lung depășind mult extremitatea valvelor. Pseudouncusul e mai lung ca la croceus și ușor îngroșat la extremitatea distală; prezintă variații individuale. Valvele sînt înalte și înguste, cu concavitatea de pe marginea posterioară mai big. 53. — Armătura genitală £ la Colias hyale. /. Vedere de ansamblu pe partea ventrală; 2. Valva stingă văzută lateral pe fața externă (Original). prelungă ca la croceus, iar convexitatea ce-i urmează mai atenuată. Deosebirea principală între hyale și celelalte specii de la noi constă în il — Fauna R.P.R. 162 PARTEA SISTEMATICĂ existența acelei excrescențe conice situată pe marginea posterioara a valvei. Aspectul particular al valvelor se vede mai bine cînd se pri- / Fig. 54. — Armătura genitală £ la cîteva specii de Colias văzută ventral. 7, C. hyale; 2, C. australis; 3, C. croceus și C. chrysolheme; 4, C. myrmidone și C. erate (după Bretschneider), vește armătura genitală pe partea ventrală ; atunci se observă clar cele două excrescențe care converg una către alta pe linia mediană. Penisul e mult recurbat, cu o apofiză penială lungă; saccus e ca la croceus, dar mai pigmentat. în armătura genitală $ se constată că lamina den- tata e puțin mai lungă ca la croceus, avînd la ambele extremități unghiul posterior rotunjit. Stadiile p r e i m a g I n a 1 e 1» Oul1) (fig. 55) este fusiform, înalt de 1,20 mm și larg de 0,5 mm. Este brăzdat de 26 —28 costule foarte fine, care se anastomo-zează la diferite nivele. Eozeta micropilară e formată din 5—6 foliole înconjurate de mai multe rînduri concentrice de ,,celule” foliacee formînd ,,coroana de frunze”. Șanțurile sînt străbătute de vreo 50 de striole fine, subparalele; coaja oului este fin punctată. Culoarea oului este albă la început, apoi oul devine repede galben și la urmă brun. 2. Larva ia ecloziune este brună, cu capul negru. Corpul ei este acoperit cu peri gri-albicioși, măciucați. înainte de a năpîrli are culoare galbenă, dar după prima năpîrlire corpul ei devine verde închis. Cînd larva ajunge la maturitate (fig. 56) are aceeași culoare verde închis, fin pubes-centă, avînd de fiecare parte a corpului, în regiunea stigmatală, cîte o bandă longitudinală galben-albicioasă împodobită cu mici puncte roșii-portocalii. Larva de ausLralis (fig. 56) se deosebește (după Fo n taine) de larva de hyale, avînd o culoare verde cu nuanță albăstruie și, în afară de cele două benzi stigmatale, mai posedă alte două benzi longitudinale galbene subdorsale, dedesubtul cărora se află numeroase pete negre. E de ’) Verity (1947) afirmă că oul de hyale este în totul asemănător cu cel de croceus. Comparînd descrierile celor două specii, se vede că afirmația sa este inexactă. GENUL COLIAS 163 notat că larva de hyale seamănă așa de mult cu larva de croceus, incit se poate confunda cu ea. Totuși, V er i t y afirmă că la hyale perii sînt mai lungi și mai închiși, aspectul larvei este mai aspru și forma generală mai puțin rotunjită. 3. C r i s a 1 i d a are culoare verde, este ascuțită la extremitatea cefalică și conică la partea opusă. Pe linia mediană dorsală se află pe torace o carenă. Sub pterotecele largi se întinde o linie longitudinală galbenă, iar pe margini pterotecele au mici pete negre. Stadiul de crisalidă durează 9—13 zile. Ea se suspendă între două sau mai multe frunze ale plantei gazdă pe care larva le unește cu cîteva fire de mătase, făcîndu-și un mic adăpost. Crisalida, ca și larva, seamănă cu cea de croceus, dar e mai lungă și mai subțire. Biologie. Ouăle sînt depuse izolat pe frunze, iar după 8 zile are loc ecloziunea. Larvele trăiesc pe specii de Trifolium, Medicago, Vicia, Coronilla,Hippocrepis, Fig. 55. — Oui de Colias hyale. 1. Vedere de ansamblu și 4 detaliu de structură (redesenat după Sarlet); ^—5 detalii de structură (redesenat după Doring). Cytisus, Lotus și alte leguminoase. Larva la început roade epiderma superioară a frunzei de lîngă nervura centrală iar în repaus se așază deasupra nervurii, astfel că atunci cînd frunza se închide — de exemplu noaptea sau cînd condițiile meteorologice sînt defavorabile — ea rămîne în interior. După a doua năpîrlire roade și parenchimul frunzei; atunci se repauzează pe codița frunzei cu capul în jos. Maximum de activitate al larvei se arată atunci cînd ea se află la soare. în experiențele în care a fost expusă la o căldură artificială, larva numai se agită dar nu se hrănește. Specia hibernează ca larvă. La generația hibernantă creșterea larvei este foarte lentă : în timp de 5 —6 săptămîni ea năpîrlește numai de două 164 PARTEA SISTEMATICĂ ori, astfel că la începutul hibernării ea are de-abia 8 mm lungime. Atunci larva țese un covor de mătase pe fața superioară a unei frunze și se fixează pe nervura centrală, fiind protejată de cei doi lobi ai frunzei, cum s-a arătat mai sus. Stadiul de crisalidă durează 9—13 zile. Crisalida e suspendată între două sau mai multe frunze ale plantei nutritive pe care larva le unește cu cîteva fire de mătase, făcîndu-și un mic adăpost. Această specie poate exista individual în orice fel de localitate, deoarece fluturele este bun zburător și face migrații, dar locurile unde se reproduce regulat și există în număr mare sînt mult mai limitate ca la Fig. 56. — Larva de Colias. 1. Colias hyale; 2, Colias australis (redesenat după R. South). croceus. Hyale evită extremele atît cele de umiditate, cît și de uscăciune. Cîmpurile cu trifoi și lucerna sînt locurile preferate. Uneori este foarte rar, putînd chiar să dispară din regiuni întregi și în anul următor sa fie foarte abundent. Fo n t a in e afirmă că hyale zboară în cîmpurile cu trifoi GENUL COLIAS 165 și lucernă; este puțin sperios și de obicei ușor de prins. Prima generație întotdeauna este rară (după F ontaine) pe cînd cea estivală merge de la raritate relativă la abundență extremă, după ani”. D i ni orii sm, vâri abilita te I) i m o r f i s m u 1 sexual este clar exprimat în coloritul aripilor : (J e galben de sulf și Ș e albă cu o ușoară nuanță verzuie. De asemenea, la abdomenul e gălbui pe părțile laterale și ventrală, pe cînd la 2 e alb. Dimorfismul sezonier este puțin marcat. Indivizii din generația I sînt mai mici ca cei din generațiile estivale, baza aripilor mai larg presătată cu gri, benzile negre mai puțin întinse și partea inferioară a aripilor mai întunecată. La australis Vrty. generația vernalis se deosebește și mai mult de celelalte generații, fondul aripilor fiind de un galben palid. G e ii orații anuale După V e r i t y, fluturele are în Italia 3 generații și a 4-a extraordinară și întotdeauna parțială. Generația I începe pe la 10 aprilie, uneori chiar la 17 martie și durează pînă la jumătatea sau finele lui mai. Generația a Il-a apare de obicei pe la jumătatea lui iunie și durează pînă la jumătatea lui iulie. Generația a III-a variază în mod considerabil, putînd să apară la începutul lui august sau începutul lui septembrie și să dureze pînă la jumătatea acestei luni sau chiar pînă la 15 octombrie. Generația a IV-a apare la finele lui octombrie pînă la jumătatea lunii noiembrie și excepțional pot apare $3 la începutul lui decembrie. Variabilitatea individuală se arată în desen și colorit. La unele exemplare desenul negru la aripile anterioare este mult redus, iar la aripile posterioare chiar lipsește cu totul, ca la ab. obsoleta Tutt. Uneori pata portocalie nu e dublă ci unică ca la ab. unimăculâta Tutt. Există foarte clari ca la ab. albeseens Metschl., după cum există și ȘȘ galbene, cum este ab. Ș inversa Alph. în colecția Ostrogovich se află un exemplar din această formă rară. Uneori partea superioară a aripilor e galben-aurie palid, ca la ab. fulvocoma Krul. în colecția autorului se află cîteva exemplare de acest fel (leg. K 6 ni g) capturate la Remetea (Reg. Timișoara). 166 PARTEA SISTEMATICA Filogenie, clasificați® Această spec’e are legături filogenetice cu erate și palacno. Una dintre formele sale, australie Vrty., a fost ridicată de Berger și F o n t a i n e (1910) la rangul de specie. Această formă nu este altceva decît ceea ce Verity a descris încă din 1909 sub numele de calida. După Verity această subspecie caracterizează regiunile meridionale ale Italiei și Franței, dar se găsește și în Italia de nord, ca și în Alpi. Deoarece s-a constatat ulterior că hyale și australie sînt în multe locuri simpatrice (ceea ce am verificat și eu în țara noastră) nu putem considera australi» ca o subspecie. De altfel, chiar dacă australie și hyals ar fi allopatrice, tot nu aș putea acorda formei australie un rang subspecific, deoarece caracterele sale distinctive sînt puțin proeminente și foarte variabile. Cu atît mai mult nu putem admite validitatea sa specifică. Argumentele au fost expuse pe larg într-o altă lucrare ce se află sub tipar. Socot că australi» nu este decît una dintre formele de existență ale speciei hyale care se află de-abia în primele stadii ale fenomenului de subspeciație. La noi în țară această specie are 3 generații. Generația I vernalis Vrty. se deosebește de celelalte avînd talia mai redusă, tonul fundamental de un galben mai palid și desenele negre mai reduse. Nouă pentru R.P.R. Generația a II-a hyale L. este mai mare, tonul fundamental de un galben mai viu, desenele negre mai întinse. Generația a IlI-a, hyale L. nu se deosebește prin nimic de a doua. Nu este exclus să existe și o a patra generație parțială, dar aceasta trebuie verificat. Răspîndire geografică, Specia este exclusiv palearctică și se întîl-nește din vestul Europei pînă în Asia, dar nu atinge Extremul Orient, ci se oprește în Altai, districtul Kuldja și regiunea lacului Baical. Se găsește în toate țările din jurul R.P.R. Variația geografică este redusă. Din U.R.S.S. s-au descris ssp. meridionalis Krul. (nec Obratsov) din partea meridional-europeană a U.R.S.S., nauhratis’Frhst., șipalidis Frhst. din Siberia, altaica Vrty. din Altai. în R.P.R. această specie este relativ comună, mai frecventă decît erate, dar mai rară ca croceus. Amintesc că numele de supervacanea Krul. nu este numele generației a IIl-a, ci numele unei forme care apare printre exemplarele generației a 111-a cf. datelor lui K r u 1 i c o v s c h ț GENUL COLIAS 167 Generația I vernalis Vrty. este sporadică și foarte rară. în regiunea București, am capturat în 18 ani numai 5 exemplare de vernalis. Zboară la finele lui aprilie și începutul lui mai. Alexinschi (1951) a capturat 2 exemplare la 16.V și 22.V.1949 în regiunea Iași și declară generația I nouă pentru R.P.R. Deoarece în această semnalare nu s-a arătat și numele generației, așa cum se obișnuiește, socot că generația I vernaUs. prezentată în lucrarea de față, este nouă pentru R.P.R. Generația a Il a hyale zboară în luna iulie; am capturat-o la Curtea-de-Argeș ia 14 VIU 953, la Govora la 29.VIL 1959 etc. Generația a III-a hyale am capturat-o într-un mare număr de exemplare la Comica, Dudești-Cioplea, Curtea-do-Argeș, Băile Herculane și mai ales la Căpăt (reg. Timișoara) în luna august. Colias hyale a fost semnalat mai de mult și de alți lepidopterologi: Czekelius (1897) din Transilvania la 9.V, 10.VII, 31.VIII și 26.IX; Salay (1910) in iulie-octombrie; Rebel (1911) în Banat, d’n mai pîră în septembrie; D i o s z e g h y (19-9) de pe Retezat de la 600—1200 m, de la 15.VI. —4.X. în două generații. Konig (in litt.) a capturat specia în Banat încă de la 14 aprilie; în munți a observat-o pînă la 1 700 m (de exemplu în mod frecvent pe Retezat), iar mai sus de 1 700 m numai în trecere. Ultimele exemplare capturate de Konig poartă data de 26 noiembiie; probabil că ele aparțin generației a 4-a. în fine, A. P o p e s c u- G o r j semnalează (in litt.) următoarele forme : ab. flava Husz. la 10.IX. 1931 (Cluj); ab. obsoleta Tutt. la 19.VII.1932 (Mihăilești-Argeș); ab. flavofasoiata Lamb. la 12. VI. 1935 (Piatra Neamț); ab. de marginala Nitsche la 13.IX. 1950 ; ab. 9 pseudohelice Metschl. la 19.VHL 1945. 4. Colias palaeno Linn6 1 761 1761 palaeno Linne, Fauna Suecica, p. 272. 1805 philomene Hubner, Eur, Schmett., 1, fig. 602. Capul e acoperit cu un smoc de peri negri și roșii în proporție variabilă, după indivizi. Antenele au funiculul roșu și măciuca brună cu vîrful alb ; pe partea ventrală măciuca e roșcată. Palpii sînt acoperiți cu solzi și peri albi, aceștia din urmă amestecați cu puțini peri negri. Gîtul e acoperit cu un colier lat de culoare roșie. Toracele este relativ păros, perii avînd o culoare albă. Pteri-godele au de asemenea peri albi lungi (la $ în parte roșii). Aripile anterioare (la 31) au culoare galbenă, cu solzi roșii și negri pe costa. La marginea externă se află o bordură neagră care se întinde 168 PA R Iii A SI STEM ATICĂ pînă la marginea inferioară, prelungindu-se spre bază cu un vîrf triunghiular. Baza lor este ușor prăfuită cu solzi negri. Pata discală este foarte fină, de-abia indicată de forma unui cerculeț turtit. Aripile posterioare au o culoare galben verzuie, aproape în întregime acoperite cu solzi negri. Pata discală este argintie. în regiunea bazală există o mică aglomerare de Fig. 57. - Armătura fgenitală o la Colias palaeno. 1. Vedere de ansamblu pe partea dorsală; 2, unctis văzut lateral; t, tegumen ; u, uncus ; ps, pseudouncus ; v,valvă. (Original). solzi roșii. Franjurile tuturor aripilor sînt roșii. Femela se deosebește de mascul prin aceea că aripile sînt albicioase --rareori gălbui — și banda marginală mai largă. în partea internă ea dă mici prelungiri ca niște dinți, iar spre partea inferioară această bandă se continuă cu o prăfuire mult mai puțin densă decît în rest, lipsind și vîrful triunghiular semnalat la A b d o m e n u 1 nu prezintă particularități, exceptînd linia galbenă laterală, care este foarte evidentă la A r m ă t u r a genitală la prezintă cîteva particularități prin care specia se poate distinge ușor (fig. 57). Pseudouncusul este relativ lung și subțire. Tegumenul este îngust și are marginea anterioară concavă', iar cea posterioară convexă. Uncusul se deosebește de uncusul celorlalte specii fiind scurt și gros. Dintre speciile noastre cel mai mult seamănă cu uncusul de la erate, dar se deosebește mult de croceus. Partea bazala largă este mult mai dezvoltată decît cea distală scurtă și groasă, care se termină cu un mic vîrf ascuțit și recurbat ventral. Valva are creasta auriculară puternică, dintele apical mic dar ascuțit. Partea concavă de la marginea externă este mai scurtă decît la erate (și mai puțin adîncă) și cu atît mai mult față de croceus și alte specii unde GENUL COLIAS ' concavitatea este prelungită. Celelalte piese din armătura genitală nu prezintă particularități. Caracterele distinctive ale armăturii genitale se văd clar în desenele alăturate. Ele ne arată că speciile de Colias se disting bine prin armătura genitală și deci afirmația lui Berger (1940) că numai hyale și erate se pot distinge prin genitalia este inexactă. Stadiile p r e i ni a q i ti a 1 e 1. O u 1 este fusiform, înalt de 1,25 mm, cu diametrul de 0,45 mm (S a r 1 e t). Este brăzdat de circa 20 de costule traversate de 45 striole. Polul superior al oului este convex; aici se află rozeta micropilară alcătuită din 5 foliole. Stadiul de ou durează 6—7 zile. 2. Larva are culoare verde închis pe partea dorsală, mult mai clar pe partea ventrală. Sarlet spune că este inexactă afirmația acelor autori după care omida este pătată cu negru; tuberculii negri sînt microscopici și ei nu se văd cu ochiul liber. în regiunea stigmelor se află o linie longitudinală galbenă, largă de 0,4 mm, acoperind în întregime stigmele ovalare înconjurate fiecare de o fină dungă neagră. Această linie galbenă nu este mărginită dedesubt de nici o linie neagră cum afirmă Verity, L a m p e r t și alții; de asemenea nu există nici pete negre, cum spun diferiți autori. La maturitate larva atinge 32 -33 mm. 3. Crisalida are culoare verde-gălbuie, cu pterotecele de un verde mai închis și cu o linie galbenă abdominală pe margini. Spre sfîrșitul nimfozei crisalida se îngălbenește conturîndu-se un triunghi roșiatic pe partea ventrală în jumătatea anterioară, iar pe partea dorsală apare o nuanță închisă. Stadiul de crisalidă durează circa 15 zile. Biologie. Larva, după observațiile lui S a r 1 e t, imediat după ecloziune devorează coaja oului. Apoi ea se hrănește cu frunze și flori de Vac-cinium uliginosum, mîncînd nu numai floarea propriu-zisă ci și pedunculul floral. Este foarte lentă în mișcările și deplasările ei. De obicei consumă toate frunzele unei ramuri înainte de a trece pe alta. Dacă o atingi, ea se încolăcește, cade jos și rămîne mult timp în această poziție. Rezistă bine la intemperii și nu se ascunde, putînd fi găsită, chiar și pe vreme rece sau ploioasă. Ea se crisalidează pe planta gazdă, avînd nevoie cam de 3 zile dentru a-și pregăti firele de care se prinde de suport. Stadiul de crisalidă durează cam 15 zile și în primele zile de iulie apare fluturele. Femela depune ouăle în număr de 500—600 (S c h w a r z, 1948), unul cîte unul, pe fața superioară a frunzelor de Vaccinium uliginosum, în special pe tufișurile bine însorite. Sarlet afirmă că nu se găsesc 170 PARTEA SISTEMATICĂ două ouă depuse de o aceeași femelă pe o aceeași frunză, nici chiar pe același tufiș. Este posibil ca Ș să revie pe aceeași frunză, dar numai după un interval de cîteva zile. Atunci ouăle au culori diferite, ceea ce denotă că ele au fost de] usc în mod succesiv. După 6—7 zile apare larva care devorează chorionul oului. Larva hibernează pe sol, uneori înrulată într-o frunză, sub un strat de frunze moarte sau de mușchi, totul fiind acoperit de un strat de zăpadă protector. Ea își reia activitatea în primăvara viitoare. Această specie este legată de un biotop particular : turbării alcătuite din Sphagmtm unde crește planta gazdă Vaccinium 'idig^ncsum. Pentru dezvoltarea insectei este necesară o anumită umiditate și temperatură, în Belgia H a c k r a y (1951) a constatat că specia — deja în diminuție de mai mulți ani — dispăruse aproape cu totul în 1951. Autorul explică această dispariție datorită culturilor unor conifere (Picta excelsa) care usucă solul și face să dispară mușchii și întreaga asociație vegetală inclusiv planta gazdă. Dacă la aceasta se adaugă și un climat secetos care lipsește solul de umiditatea necesară der.vjltării asociației vegetale cu V. uligi-nosum, atunci se creează condiții nefavorabile pentru larve. Ele au de asemenea nevoie de o anumită căldură, în timpul iernii, cînd hibernează, în iernile cu precipitații atmosferice scăzute, lipsind zăpada, stratul de turbă unde iernează larvele este expus înghețului și astfel acestea pot ușor peri. Fluturele execută migrații ca și alte specii de Colias. în 1934, H a c-k r a y a observat în Belgia zborul a 150 de indivizi în t'mp de 3 ore. Toți aveau aceeași direcție și nu s-au mai reîntors. Dimorfism, variabililate Dimorfismul sexual este vizibil datorită fondului aripilor care e galben la £ și alb la Ș. Banda marginală — mai lată la Ș ca la — are conturul intern mai bine delimitat la decît la $, cum s-a arătat mai sus. Această bandă la este uneori acoperită cu solzi galbeni, formînd o prăfuiro fină ce lipsește întotdeauna la $. Dimorfismul sezonier nu există, specia fiind monogo-neutică. Generații anuale Unica generație apare de obicei în prima jumătate a lunii iulie. Perioada de zbor este extrem de scurtă — c rea o săptămînă. Variația indw.duală. Uneori banda marginală e de un negru intens, alteori castanie. Tonul fundamental al ȘȘ variază de la alb la gălbui sau GENUL COLIAS 171 verzui, ajungînd uneori la aceeași culoare ca a masculului. De asemenea, culoarea franjurilor variază de la roșu la cenușiu și alb, fie parțial, fie pe toată marginea aripii. Răspîndirc geografică. Specia este holarctică, întîlnindmse atît în Eurasia, cît și în America de Nord. în ținuturile nordice (Alaska, Labrador, nordul Europei și Siberiei) zboară în cîmpie pînă la 70° latitudine nordică, în Europa se întîlneste de obicei în regiunile alpine între 1 600 și 2 300 m, rareori mai sus; Loritz (1952) îl semnalează din Alpii Maritimi la 2 350 m, iar V e r i t y pînă la 2 600 m ajungînd pînă la limita zăpezilor veșnice. în general e localizat mai ales pe pantele acoperite cu Rliododen-dron și în turbării unde crește V accinium uliginosum. Se întîlnește sub forma ssp. europome și în regiuni mai puțin înalte ca în Jura, Vosgi, Pădurea Neagră, precum și în Belgia pe platoul Fagnes între 500 și 700 m. Variat a geografică Specia formează mai multe subspecii locale, din care menționez : europome Esp., europomene Ochs., jurassica Vrty., arctica Vrty., poktussanni OBH., sachalinensis M. etc. în Europa se cunosc trei subspecii: 1. Palaeno nominal din Scandinavia și partea nord-europeană a U.E.S.S. Este o subspecie cu o culoare mai palidă cu prăfuirea de pe partea inferioară a aripilor de un verde mai cenușiu și cu bandă neagră ceva mai mică decît la celelalte subspecii. 2. Europomene Ochs. din Alpi. 3. Europome Esp. mai mare ca precedenta și mai gălbuie; se întîlnește în Belgia, în Jura, Vosgi, la altitudini mult mai mici ca europomene, în R.P.R. C. palaeno este o specie foarte rară, fiind localizată în anumite regiuni cu turbării din nordul țării. Fluturele a fost semnalat de C. Hormuzacki (1902) la Ortoia (Suceava) și pe dealurile înalte din Moldova (800 m) la 15 august. Hormuzacki îl menționează ca subspecia eitropomene Ochs. Dat fiind altitudinea mică la care s-a găsit, socot că e vorba de europome Esp. care a fost semnalat și în Republica Socialistă Cehoslovacă (S c h w a r z, 1948) ca și în alți munți, cum s-a arătat mai sus, europomene fiind subspecia din Alpi de la mari altitudini. 5. Colias croceus Fourc. 1785 1785 croceus (Geoffroi in) Fourcroy, Ent. Parisiensis, 2, p. 250 ; 1947 ‘Vcrity, Le Farfalle diurne dLtalia, III, p. 275. 1787 edusa Fabricius, Mantisse Insect., 2, p. 23 ; 1913 Eckstein, Die Schmetterlinge Deutschlands, I, p. 00. 1844 helena Herrich-Schâffer, Syst. Bearb. Schmett. Eur., 1. 17'2 PARTEA SISTEMATICĂ C a p u 1 e acoperit cu peri galbeni amestecați cu peri roz-brun for-mînd pe frunte un smoc ridicat în sus. Antenele sînt roz, cu măciuca brună pe partea dorsală, de culoarea nisipului pe partea ventrală. Măciuca e alungită, îngroșîndu-se treptat cam de la articolul 24 (antene clavate). Palpii sînt galbeni-verzui; la unii indivizi solzii sînt galbeni, iar perii au această culoare numai în jumătatea lor bazală, restul fiind roz. Gîtul e acoperit des cu peri, formînd un colier la baza capului. De obicei, el e format din peri albicioși cu o ușoară nuanță rozee la vîrf ; uneori însă perii sînt în cea mai mare parte roz și de multe ori colierul este aproape în întregime portocaliu. Toracele este acoperit cu peri albicioși sau alb-verzui, după indivizi. Aripile anterioare lă £ au culoare galben-portocalie și o bordură neagră largă la marginea externă traversată de cîteva linii galbene care sînt nervurile acoperite cu solzi galbeni pe o oarecare întindere. Pata discală e neagră, de formă mai mult sau mai puțin circulară. La baza aripilor anterioare se găsesc solzi negri amestecați cu alții galben-verzui, iar costa e acoperită cu solzi galbeni-verzui și cu perișori trandafirii foarte scurți. Aripile posterioare au de asemenea culoarea fundamentală portocalie, însă mare parte din aripă e acoperită cu o prăfuire neagră. La baza aripilor,, între Sc și R se află la o o maculă androconială galben-albicioasă, sau btun-rozee cu aspect făinos. Franjurile la toate aripile sînt trandafirii. Femela se deosebește de mascul prin aceea că bordura e lipsită de dungi transversale galbene, în schimb există pete galbene al căror număr și mărime variază foarte mult individual. La aripile posterioare de asemenea se observă pete galbene pe bordură, iar culoarea fundamentală galbenă e mult mascată cu brun-verzui. Pe fața inferioară este același desen și colorit ca la Nervațiunea. Aripile anterioare au 11 nervuri, din care 4 radiale. Sc se termină dincolo de extremitatea celulei; Rt se detașează de pe radius, iar R? e pedunculată cu R4, R5 și Mp trunchiul comun deta-șîndu-se din colțul superior al celulei. R3 lipsește. Celula este relativ scurtă. La aripile posterioare lipsește pintenul precostal. La această specie, ca și la hydle, există uneori variații individuale în traiectul nervurilor, mai ales în lungimea trunchiurilor nervurilor pedunculate. A b d o m e n u 1 e negru, acoperit cu solzi galben-verzui pe tergite și pleurite. Pe primele segmente deasupra solzilor se prind peri albi care devin gălbui, pentru a dispare cu totul pe la mijlocul abdomenului. Ster- GEiNUL COLIAS 173 nițele sînt acoperite cu un strat dens de solzi galbeni și peri de aceeași culoare. Armătura genitală la o (fig. 58, 59 și 60). Tergitul VIU se prelungește posterior cu un apendice ca o șapcă numit superuncus. El acopere cu totul complexul tegumen-uncus, depășind puțin marginea I?ig. 58. - Armatura genitala £ la Colias croceus, văzută lateral pe fața internă a valvei drepte, tg. 8, tergitul 8 ; /, tegumen ; ps, pseudouncus; u, uncus; v, valvă; sc, sacculus; p, penis; a.p apofiză penială ; vi, vinculum ; sa, saccus (Original). superioară a valvelor. Bestul tergitului Vili acoperă armătura genitală lăsînd liberă numai jumătatea externă a valvelor. Tegumenul este foarte îngust și se continuă pe margini cu vinculum care coboară vertical pînă Ia sternitul IX. Tegumenul se continuă cu uncus ce prezintă la bază, pe partea sa dorsală, un apendice numit pseudouncus care variază individual în ceea ce privește forma și dimensiunile sale. Uncusul are o structură particulară, fiind format din două părți: una bazală largă, de formă pătrată (în vedere dorsală) și uncusul propriu-zis umflat în partea sa proximală care se continuă distal mult îngustat. Această parte distală este recurbată ventral și se termină cu un vîrf ascuțit. Această structură a nncusului nu a mai fost semnalată pînă acum. 174 PARTEA SISTEMATICA Valvele de asemenea sînt caracteristice. Ele nu sînt alungite antoro-posterior ca la Pierini, ci înguste și înalte. Marginea lor superioară este Fig. 59. — Armătura genitală £ la Colias croceus. 1. Vedere de ansamblu pe partea ventrală; 2, valva stingă văzută lateral pe faț.a externă, c.a, creastă auriculară; d.a. dinte apical (Original). foarte îngustă și prezintă proximul o „creastă auriculară*, iar distal — un „dinte apicalu. Sub dintele apical se află o concavi-tate, căreia îi urmează o convexitate ce constituie marginea posterioară a valvei; ea trece în marginea inferioară a valvei, scurtă ca și cea superioară. Valvele sînt lipsite de sclerite pe fața lor internă. Această față e împărțită în două jumătăți: una internă aproape plată, și una externă, ușor convexă și mai chitinizată decît cea dintîi. La baza valvei se Fig. 60.— Armătura genitală^ Ia Colias croceus. 1. Vedere de ansamblu pe partea dorsală; 2, tegumenul la un alt exemplar; t, tegumen; u. uncus ; ps, pseudouncus ; ot valvă (Original). află un sacculus. Penisul are o formă cu totul particulară: partea sa chitinizată e îndoită ca un semicerc ; coecum-penis e foarte puțin indicat, în schimb există o apofiză penială lungă îndreptată antero-posterior. Ful tura inferior lipsește. Saccus este scurt și umflat la extremitatea sa distală. La Ș se constată că sinusul vaginal este slab chitinizat și lo-bulii vaginali semnalați la Pieris aici lipsesc. Tergitul VIII este mai puțin chitinizat ca la Pieris, iar segmentul IX și X formează o placă mai redusă ca la Pieris. Sternitul VIII se continuă anterior cu o placă largă, puțin pigmeu- GENUL COLIAS 175 tată, care nu este altceva decît lamella antevaginală și postvaginală fuzionate; spre marginea ei anterioară se deschide orificiul vaginal. Acest complex, adică placa împreună cu tergitul VIII, segmentul IX și X și papilele anale, este în întregime acoperit de segmentul VII, caro lasă descoperită numai marginea externă a papilelor anale. Pe fiecare din cele două papile anale se vede clar cîte o papilă genitală rotunjită, mai proeminentă decît la alte Pierida e Toate pa ilele sînt acoperite cu perișori, în orificiul vaginal se deschide canalul pungii copulatoare; la locul de plecare al canalului se află în pungă lamina dentata care este brună, alungită, de formă dreptunghiulară, cu numeroși dinți. La capătul anterior al pungii se află appendix bursae, care uneori e mai mare decît însăși punga. Stadiile preimaginale 1. Oul (fig. 61) este net fusiform. Are înălțimea de 1,27 mm și grosimea maximă de 0,5 mm. Dintre toate pieridele noastre, oul de Colias prezintă în cel mai înalt grad aspectul fusiform. Este brăzdat do 24—26 costule foarte fin proeminente, care din loc în loc se anastomozează la nivele diferite. 2. Larva (fig. 61) se deosebește puțin de cea de hyale. După Verity ea are peri mai scurți și ceva mai deschiși la culoare, un aspect mai catifelat și forma generală mai rotunjită. Bestul caracterelor arătate la hyale se aplică și la croceus. 3. Crisalida (fig. 61) seamănă mult cu cea de hyale. Singura deosebire este — după Verity — aceea că crisalida de croceus este mai groasă și mai scurtă; altfel, prin formă, culoare și desen, crisalidele celor două specii sînt identice. După F o n t a i n o crisalida de croceus se distinge de cea de hyale avînd o nuanță gălbuie, pe cînd la hyale ea este verde. Biologie. Larva se hrănește cu frunze de leguminoase ca Medicago saliva, M.falcata, Trifolium, Lotus corniculatus, Cytisus capitatus, Onobiy-chis satira, Pippocrepis comosa, Astragalus, Mdllotas, Coronilla și Vicia. Comportarea biologică e la fel ca la hyale, afară de faptul că la croceus larva hibernantă nu cade în adevărată letargie, sau cel puțin nu face aceasta la Florența (Verity). într-o cultură do larve Verity a constatat că ele creșteau lent în timpul întregii ierni, hrănindu-se în toate ocaziile favorabile. Fluturele migrează spre Europa de nord mult mai constant și mai abundent decît hyale. Croceus este mai rezistent la frig și la umezeală decît PARTEA SISTEMATICA hyale și de aceea se dezvoltă mai mult decît acesta în timpul iernii. Generația a IV-a de la finele lunii octombrie și prima jumătate a lunii noiembrie este abundentă în mulți ani pe Riviera, la Genova, Nisa etc., unde un Fig. 61. — Oul, larva și crisalida de Colias croceus. Oul redcsenat după Sarlet; larva și crisalida redesenate după R. South. Linia verticală reprezintă 1 mm. oarecare număr de indivizi nu se reproduc în acea perioadă, ci iernează ca adulți (Rebel și Stauder) reproducîndu-se în martie-aprilie cînd deja zboară indivizii generației I ce apar atunci. Este vorba de un caz tipic de ,,ecloziune precoce autumnală44 a generației I. In regiunile unde clima nu e atît de blîndă în timpul iernii, toți adulții mor : totuși, în anumiți ani mai călduroși, pot apare uneori indivizi izolați. V e r i t y a găsit GENUL- COLIAS 17 o 2 la 7.XII. 1944 aproape de Villa di Cicaleto în cîmpia Mugnone la Temperatura de 4-2°C ziua și 0°C noaptea, iar o altă 2 cu aripile încă moi a fost capturată la 9.II. 1899 pe Oascine di Firenze. S-a constatat de asemenea că în unii ani și în anumite regiuni în toți anii, generația I nu se dezvoltă de loc, sau este reprezentată printr-un număr foarte mic de indivizi. în acest caz se presupune că larvele iernează foarte mici și încep să se hrănească și să se dezvolte abia la finele primăverii, fluturii apărînd în iunie, dar cu aspectul generației a doua. S-a observat de altfel că atunci cînd generația autumnală este abundentă, generația vernală a primăverii viitoare este slabă. Aceasta l-a făcut pe V e r i t y să presupună că o adevărată generație a IV-a n-ar exista — nici chiar parțială; generația a IV -a a unui an și generația I a anului următor n-ar fi decît ecloziunea „precoce autumnală’' și „tardivă primăvăratecă^* a uneia și aceleiași generații. I) i mi o r i i s in, v a r i a h i i i t ;i ( e 1) i m o r f i s m u 1 se x u a 1 este accentuat. La o în banda neagră marginală nu există pete clare ca la Ș; banda însăși e mai îngustă și traversată de nervuri galbene ce lipsesc întotdeauna la Ș. Conturul ei intern e mai bine delimitat și mai regulat la o decît la Ș. De asemenea, are o maculă androconială pe aripile posterioare ce lipsește la Ș. în fine, mai adăugăm că Ș2 sînt dimorfice, fenomen ce nu-1 întîlnim la A- D i m o r f i s m u 1 sezonier e puțin accentuat. Doar generația I wrndlis se deosebește mai pregnant de generațiile estivale; acestea din urmă se aseamănă mult între ele, avînd totuși unele particularități diferențiale existente cel puțin la unii indivizi. G e n e r a Și i a n ti a î e După V e r i t y (1947) în Italia sînt 4 generații. Generația T-a vernalis Vrty. apare în martie-aprilie și durează pînă m mai. Generația a Il-a începe în mai și durează pînă în iulie; ea este parțial suprapusă generației I, căci apare cînd încă mai zboară indivizi din generația I. Generația a ITI-a croceus Fourcr. este cea mai constantă și mai abundentă; începe în iunie și durează pînă la finele lunii septembrie. Generația a IV-a autumnali# Rocci începe în octombrie și ține pînă la finele lunii noiembrie. la una R.P.R. 178 PARTEA SISTEMATICA Variația, individuală este largă la această specie și se referă atît la desen, cît și la colorit. Formele extreme se deosebesc atît de mult între ele îneît de multe ori au fost considerate ca aparținînd altor specii. Verity relatează faptul că M a n n și alți lepidopterologi au citat pe O. c'hrysotheme din Italia, specie care a fost confundată cu anumiți indivizi de croceus din generația vernalis Vrty. Ei însă se deosebesc prin aceea că aceștia din urmă au macula androconială ce lipsește la chrysotheme, iar pata discală — pe partea inferioară a aripilor anterioare — este lipsită de un punct alb în mijloc ce caracterizează această din urmă specie. Unii indivizi de un portocaliu intens se pot confunda cu myrmidone — mai ales Ș$. Alături de acești indivizi roșietici se găsesc alții de un galben de lămîie — ter-gestina Std. și între ei un mare număr de intermediari mai apropiați cînd de tergestina^ cînd de mynnvdoneformis s&uflammea. Mai mult, unii seamănă chiar cu erate — gradul extrem de paliditate la £. Asemănarea este perfectă și totală și nu pot fi deosebiți după desen și colorit. Acești indivizi merită să aibă un nume pentru care propun pe acela de erateformis nov. Ei au culoarea aripilor galben de sulf cu aspectul general al speciei erate. Se deosebesc însă de erate prin armătura genitală ca și prin prezența macule! androconiale. Este un frumos exemplu de asemănare totală a două specii care au habitusul identic, precum și un exemplu instructiv de erorile ce le pot face lepidopterologii care își bazează determinările lor numai pe habitus, ignorînd caracterele structurale. în fine, mai amintim de dimorfice : alături de portocalii sau galbene de diferite nuanțe, se găsesc albe sau albicioase, cu galben în diferite proporții. Menționarea tuturor variațiilor individuale ar fi prea lungă; în lucrarea Alexinschi-Niculescu (195 7) am prezentat pe acelea capturate în B.P.B. Există forme cu banda marginală excesiv de lată, cu banda aripilor posterioare lipsită total de pete clare, forme cu o prăfuire de solzi galbeni-verzui pe bordura aripilor anterioare, forme lipsite complet de dungile galbene nervurale etc. Filogenie și clasificați© Această specie are raporturi filogenetice cu C. cknfsotheme. Începînd cu Staudinger (1888), unii autori ca Lempke (1933), Van Son (1949), Schwarz (1948) și alții consideră pe croceus ca o subspecie de electo. Verity (1947) spune că armătura GENUL COLIAS 179 genitală, la cele două, forme este identică,, totuși între ele există unele deosebiri, deși ușoare dar constante, și ar putea fi considerate ca exerge. Recent, Van Son a emis părerea (in litt.) că este vorba de două specii diferite după cum ne-o dovedește între altele armătura genitală Ș: lamina dentata la croceus este de două ori mai mare ca la electo și aranjarea dinților este foarte diferită. Examinînd lamina dentata Ia croceus însă, am constatat că ea este mult asemănătoare cu cea figurată de Van Son (1948). Pînă la noi cercetări, consider în mod provizoriu că croceus este bona species urmînd să mă pronunț definitiv după examinarea detaliată a speciei electo. Subspecia nominală croceus prezintă la noi 4 generații: generația I vemalis Vrty. cuprinde indivizi mai mici ca cei din generațiile estivale, cu partea inferioară a aripilor posterioare aproape complet acoperită cu verde și cu petele clare din banda marginală mai accentuate. Nouă pentru R.P.R. Generația a Il-a croceus Fourcr. și ge'nerația a IlI-a croceus Fourcr. nu prezintă deosebiri între ele. Generația a IV-a autumnalis Rocci se deosebește de celelalte. Banda marginală la ambele aripi este mai largă și de un negru mai profund ca la generațiile do vară; la ea este mai frecvent traversată de nervuri galbene. La $ petele gălbui din această bandă sînt mai mari și mai numeroase ca la generațiile precedente, unde deseori ele sînt de-abia indicate sau chiar lipsesc cu totul pe aripile posterioare. Pata discală e mare și mult mai frecvent rotundă. Nouă pentru R.P.R. Răspîndire geografică. Această specie este larg răspîndită în Europa, Asia și nordul Africii. în Europa este comună în partea centrală și meridională a continentului; mai la nord de Europa centrală este rară, iar în țările nordice este absentă. în munți se ridică pînă la 2 600 m, fiind rară între 1 300 și 2 000 m și abundentă sub 1 300 m pînă la șes. în munții Tatra după B r 6 ă k (1951) urcă pînă la 1 700 m. Variația geografică este aproape nulă, iar fluturele este un bun zburător și face deseori migrații. Din Algeria s-a descris dcserticola Vrty. Deosebirile locale ce uneori se constată nu au nici măcar valoare subrasială pentru că variază prea mult de la un an la altul și nu sînt decît somații. în R.P.R. fluturele este foarte comun și a fost citat de toți lepi-dopterologii. 180 PARTEA SASTIAjATICA Generația I vernalis Vrty. este foarte sporadică și puțin numeroasă; nu a fost de nimeni semnalată în țara noastră. în decurs de 15 ani am capturat generația vernalis numai de două ori în regiunea București: la Cernica (13.V.1948) și la Cozieni (\6.IV.1949). Generația a Il-a și a IlI-a sînt acelea colectate de toți lepidopterologii noștri. Generația a III-a în special e cea mai abundentă și se prinde în august și septembrie ; se poate spune că există pretutindeni. Am capturat-o în regiunea București, la Govora, Curtea-de-Argeș, Sinaia și Găpăt (reg. Timișoara}. Generația a IV-a autumnalis este mult mai rară și se găsește în octombrie și noiembrie. Am capturat 35 de exemplare aparținînd acestei generații în jurul orașului București, în special la Dudești-Cioplea în octombrie și noiembrie, 1953—1954. Bebe 1 (1911) citează acest fluture de la Băile Hercuiane în două generații. D i s z e g h y (1929) îl semnalează pe Betezat „pretutindeni chiar peste 2 000 m în 3 generații : din mai pînă în iunie, iulie pînă în august și septembrie pînă în octombrie”. Konig (in litt.) afirmă că specia aceasta are la noi 3 generații (a IlI-a în septembrie-octombrie) este migrator, fluturii zburînd dinspre sud. Forma helice este frecventă mai ales toamna împreună cu helicina Oberth. A. P o-p e s c u - G o r j semnalează (in litt.) numeroase aberații ca enervata velata Bagusa, crassesignata Kitt., myrmidone^ autumnalis Bocci (de la Andronache, reg. București la 18.X.1936, 2.XI.1936 și 10.XI.1936), helice Hbn., helicina Obth., pallida Tutt. în lucrarea A 1 e x i n s c li i - X i c u 1 e s c u (1957) am publicat 16 aberații de C. croceus, majoritatea noi pentru B.P.B.; ele ne arată marea variabilitate individuală a acestei specii. 6. Colias ehrysotheme Esper 1780 ehrysotheme Hsper, Schm. i, pl. 65, fig'. 3, 4. Această specie seamănă mult cu C. croceus de care se deosebește prin următoarele particularități : 1. Culoarea aripilor este mai palidă. 2. Bordura aripilor este de un negru mai puțin intens. 3. Pata discală a aripilor anterioare e mai mică și are un punct alb în mijloc, vizibil mai ales pe partea inferioară. 4. Aripile posterioare sînt lipsite de maculă androconială. 5. Talia e mai redusă. Capul și toracele prezintă aceleași particularități ca și la croceus. GENUL COLIAS 181 Aripile anterioare au culoarea galben-palid cu o bordură care niciodată nu este neagră intens ci virează spre brun traversată de nervurile galbene. Marginea ei internă, ca și la croceus, e mai bine delimitată la $ decît la $ ; la acest din urmă sex ea are pete clare. O caracteristică a acestei specii o constituie pata discală care este de obicei ovală sau chiar fusiformă, foarte rar aproape circulară și care are Fig. 62. — Armătura genitală la Colias chrysolheme. J. Vedere de ansamblu pe partea dorsală; 2. valva stingă văzută lateral pe fața externă. t. tegumen; u, uncus ; ps, pseudouncus; v, valvă; c.a, creastă auriculară; d.a, dinte apical; (Original). la mijloc un punct alb, ce apare întotdeauna la ambele sexe pe partea inferioară a aripilor și uneori chiar și pe cea superioară. ' Aripile posterioare au aceeași culoare ca și cele anterioare, cu deosebirea că ele au o largă prăfuire neagră, mai accentuată spre bază. Bordura prezintă la $ pete clare ca și la croceus. Pata portocalie e mai intensă sau mai palidă, după indivizi 5 pe partea inferioară e argintie și clar bipupilată. Culoarea aripilor pe această parte e galben-verzuie sau galben-ocru după indivizi. Abdomenul este la fel conformat ca la croceus. Armătura genitală ia (fig. 62) se aseamănă cu cea de la croceus de care se distinge prin următoarele particularități : 1. Pseudouncusul este mai scurti 2. Tegumenul are scobitura de la marginea anterioară mai ascuțită (la croceus e mai largă). 182 PARTEA SISTEMATICA 3. Uncusul are partea bazală mai largă, iar uncusul propriu-zis se detașează mai net din această porțiune bazală fiind mai lung și mai ascuțit ca la croceus. 4. Valvele văzute dorsal ne apar mai largi ca la croceus cu creasta auriculară mai redusă. Convexitatea de pe marginea posterioară e mai prelungă și proeminează mai mult în afară decît la croceus. Stadiile p r e i magii» ale 1. O ti 1 este cilindroconic, cu vîrful ascuțit. La început e albicios, apoi devine gălbui. 2. Larva neonată are capul negricios, corpul do culoare verde murdar, puțin păroasă. La maturitate larva are o frumoasă culoare verde de iris, cu linia laterală albă mai bine marcată ca în stadiile precedente; în această zonă albă se găsesc și stigmele de asemenea albe. O linie longitudinală roșie care se întrerupe și formează din loc în loc pete roșii, completează desenul larvei. Corpul ei este acoperit cu peri scurți; picioarele și abdomenul sînt colorate în verde-gălbui. Hibernează. 3. Crisalida este verde-gălbuie, pătată cu puncte închise la extremitățile nervurilor și pe pterotece, iar pe abdomen se găsesc pete negre pe părțile laterale. Stadiul de crisalidă durează 14 zile (S p u 1 e r). B i m o r î i s m, variabili late Dimorfismul sexual există ca și la croceus. Femela se deosebește de mascul avînd aripile mai verzui și bordura marginală mai lată, cu conturul intern mai difuz ; pe ea se găsesc pete clare ce lipsesc la â- Dimorfismul sezonier este de asemenea prezent. Exemplarele din generația vernală sînt mai palide ca acelea din generația estivală care au un colorit mai viu, bătînd ușor în portocaliu. La 3$ din generația vernală costa este marcată de o dungă galben citrin mult mai pronunțată ca la exemplarele din generația vernală. Generații, a n n a i e Fluturele apare în două generații; prjra în aprilie ir ai, a doua în august-septembrie. Generația I minor Skala este mult mai rară ca generația a If-a și e mai mică. GENUL COLIAS 183 V ariabilitatea individuală se arată prin culoarea fundamentală a aripilor anterioare de diferite nuanțe. De asemenea, aripile posterioare sînt mai mult sau mai puțin prăfuite cu negru după indivizi. Răspîndirc geografică. Această specie palearctică este mult mai localizată și mai rară ca croceus. Lipsește din nordul Europei, Anglia, Franța, Italia și alte țări europene. S-a semnalat din Austria, Republica Socialistă Cehoslovacă, Republica Populară Ungară, Republica Populară Polonă, Asia Mică și U.R.S.S. pînă în Altai. B u r e s c h (1929) nu o citează din Republica Populară Bulgaria. în R.P.R. această specie este rară; ea a fost semnalată pentru prima oară de M a n n (1865) din Dobrogoa (Tulcea). A mai fost menționată de Ho r va t h G e z a și Pa vel J a no s de la Orșova. C a r a d j a reproduce semnalarea lui M a n n și o mai menționează din Banat în august. Czekelius (1897) o semnalează din Transilvania, iar C. H o r-m u z a c k i (1902) de la Stînca-Ștefănoști în august în var. sibirica Gr. Gr. A. Popesc u-Gorj (1938) semnalează fluturele pentru prima oară în Muntenia, captu’înd2 exemplare <33 și un exemplar $ la Andro-nache (Regiunea București) între 18 octombrie și 10 noiembrie. în 1947 W o r e 11 (1951) a capturat fluturele în jurul Sibiului și de atunci l-a regăsit în fiecare an în septembrie. Numeroase exemplare capturate de W o r e 11 în septembrie 1947,195.1 și 1954 se află în colecția P o p e s c u - G o r j. în j urul Bucureștiului este foarte rar și nu l-am găsit decît o singură dată la Dudești-Cioplea la 11.IX. 1953. Și în Banat este rar. Konig care explorează regiunea de 25 de ani nu l-a găsit niciodată, deși el a fost tapturat mai do mult; nici Rebel nu-1 menționează în lucrarea sa din 1911. în Moldova de asemenea este rar. Recent a fost capturat de A1 e-i in schi (in litt.) un exemplar 3 la 10.VII.1959 la Valea David (lași)j det. A. Popescu Gorj. 4. Tribul Gon eptery gini nomen novum 1889 Rhodoceridi Scudder (partim), The Eutterflies of the Eastem United a. Canada. 1896 Calopsiliidi Reuter (partim.) Acta Soc. Sc. Fennicae, 22. 1920 Gonepterygidi Verity, Eoll. Lab. Zool. Porției, XIV, p. 51. 1947 Verity, Le Farfalle diurne dTtalia, III, p. 290. 1929 Gonepterygici Kuznețov, Fauna SSSR i sopred. stran., I, 2. 1931 — 1932 Rhodocerini Klots (partim), Ent. Amer. XII, 3 a. 4. 1949 Coliadini Van Son (partim), The Eutterflies of Southern Africa, I, p. 63. 184 PARTEA SISTEMATICĂ Măciuca antenelor se îngroașă treptat, caracterul ei clavat este și mai puțin pronunțat ca la Goliadini, măciuca fiind abia distinctă de funicul. Patagia chitinizate. Aripile de obicei lipsite de bordura neagră sînt uniform colorate, cu desenele extrem de reduse, apexul cu un vîrf ascuțit sub apical îndoit ca o secere,, sau rotunjit (la formele africane și americane). Rt întotdeauna se detașează de pe radius^ R2 fie de pe radius;, fie din vîrful celulei, din același punct cu celelalte radiale. Pintenul precostal la aripile posterioare este rudimentar sau absent. Valvele sînt alungite transversal și se termină cu unul, două sau mai multe vîrfurf, astfel că marginea posterioară a valvei este mai mult sau mai puțin neregulată. Harpe, pseudouncus superuncus absente. Penisul este lung, cu extremitatea distală uneori lărgită ca o pîlnie; există un vallum-penis, coecum-penis rudimentar sau absent, saccus foarte lung. La Ș segmentul 8 abdominal este aproape în întregime membranos, mai ales pe partea ventrală și e unit cu segmentul 7 printr-o membrană interseg-mentală largă. în regiunea ostium bursae există adesea un larg sinus androconial, Ductus bursae este membranos. Tribul are strînse raporturi filogenetice cu tribul Coliadini și între aceste două triburi există interesante forme intermediare cum. este Anteos menippe II b. Sistematica tribului a dat naștere la ample discuții care au arătat încă o dată importanța studiului genitaliei și preeminența sa asupra altor caractere structurale și mai ales asupra habitusului. Astfel, R e u t e r, pe baza studiului palpilor, ca și pe baza habitusului, a clasificat Anteos din America alături de Gonepteryx. K 1 o t s însă a arătat că Anteos, în ciuda asemănării izbitoare în habitus cu Gonepteryx, are armătura genitală de tip Colias. Dimpotrivă, speciile din Phoebis, considerate congenerice cu Catopsilia din cauza habitusului asemănător, au armătura genitală de tip Gonepteryx. Astfel, în urma cercetărilor făcute de K 1 o t s și V e r i t y tribul Gonepterygini cuprinde următoarele genuri: Natlialis, Eurema (cu subgenul Terias), Gandaca, Lencidia, Kricogonia, Pheobis. Dercas'^i Gonepteryx. La noi se găsește un singur gen : 8. Genul G o b e p t e r y x ') Leach 1815 1815 Gonepteryx Lcach, Brewster’s Edinb. Enc., 9, p. 127. 1820 Goneptera Billbcrg, Enum. ins., p. 76; 1934 Hemming, Generic names Holarct. Butt., 1, p. 14C. 1) Numele de Goniapteryx Westwood (1840), Goniopleryx Wallengren (1853) și Gonop-teryx Schatz (1886) au fost folosite per lapsum. GENUL GONEPTERYX 185 1830 Rhodocera Boisduval et Leconte, Hist. lepid. Amer. sept., p. 70; 1840 manchard, Hist. Nat. Ins., 3. p. 431. 1839 Harina Speycr, isis, p. 98 : 1933 Klots, Ent. amer., Brooklyn (n.s), 12, p. 152 și 179. Antenele au un funicul gros, eu măciuca treptat îngroșată. Palpii nu depășesc capul. Aripile anterioare sînt colorate în galben de diferite nuanțe (la Ș albe) cu desenele extrem de reduse, iar apexul este recurbat ca o secere formînd un vîrf ascuțit. Aripile posterioare de asemenea.au un dinte ascuțit spre tornus. Costa aripilor anterioare prezintă la bază o puternică con-vexitate. Sc este groasă la bază și arcuită. RT și R2 se detașează de pe radius, R3 lipsește iar R4 și R5 sînt pedunculate, cu Mr Celula este lungă. La aripile posterioare pintenul precostal lipsește. Abdomenul este scurt și înalt. Filogenie. Genul Goneptenjx are strînse raporturi filogenetice eugenul Eurema (subgenul Terias). Armătura genitală la T. hecabe din Africa și G. rhawi/i este mult asemănătoare prin aspectul valvelor, saccus lung etc. De asemenea, genul Gonepteryx se înrudește îndeaproape cu Phoebis și Naihalis din America de Nord. Răspîndire geografică. Acest gen este exclusiv palearctic și este reprezentat prin 6 specii, din care 3 specii trăiesc în Europa. La noi în țaiă genul cuprinde o singură specie: Gonepteryx rhamni Linne 1758 .1758 Papilio rhamni Linne, Syst. Nat., ed. a X-a, p. 470. 1909 Gonepteryx rhamni Seitz. Die Grossschmctt dor Erde, I; 1913 Eckstein, Die Schmett Deulsch., 1, p. 58. C a p u I este foarte larg. Fruntea este bine separată de vertex prin-tr-o sutură vizibilă ; postgenae sînt foarte largi. Pe frunte există un'mare smoc de peri albicioși cu vîrful trandafiriu, iar pe vertex sînt peri albi. Antenele se deosebesc de ale tuturor pieridelor noastre, inclusiv coliadimle, prin faptul că deosebirea dintre măciucă și funicul este atît de mică, îneît măciuca abia se distinge. Deci măciuca este mai mică și funi-culul mai gros decît la celelalte Pieridae. Apexul măciucii nu este truncat, cum afirmă V erit y, ci dimpotrivă âcuminat. Extremitatea distală a antenei este aplecată în jos. Culoarea antenei este brună cu o ușoară nuanță roz ; vîrful ei e brun închis. Ochii sînt înconjurați de un inel îngust roz. 186 PARTEA SISTEMATICA Pripii, co depășesc smocul de peri de pe frunte, sînt cafenii pe partea-dorsală, pe cînd pe cea ventrală ei au peri lungi de culoare galben-verzuie. Gîtul e acoperit cu un colier format din peri albi abundenți. Toracele este negru, acoperit cu peri mătăsoși. Pronotum are formă triunghiulară, cu o lungă prelungire posterioară. La partea sa anterioară, pe margini, se prind două mici patagia cu aspect reniform; ele sînt chitinizato (fig. 4). în partea anterioară a mezonotumului se prinde o pereche de pteri-godo bine dezvoltate și abundent acoperite cu peri mătăsoși lungi de culoare albă. Rostul toracelui este acoperit cu peri albi. în zona mediană ei sînt scurți, pe cînd pe margini, ca și în partea sa posterioară, ei sînt foarte lungi, cu strălucire mătăsoas ă. în partea mijlocie a toracelui perii se ridică în sus, împreunîndu-so pe linia medio-dorsală. Aripile, do culoare galben de lămîie la 3 și albicioase la $, prezintă cîtova particularități în forma lor ca și în nervațiune. Apexul aripilor anterioare o recurbat ca o secere, formînd un vîrf între R4 și Mv Costa, prezintă la bază o puternică convexitate. Desenul, extrem de redus, e reprezentat printr-o mică pată discală portocalie și cîteva puncte tran- Fig. 63. — Nețvațiunea la Gonepterijx rhamni. Sc, subcostală ; R, radius; C, cubitus; radiale; mediane; Cu1 — Cu2, cubitale; anală. (Original). dafini pe marginile aripii, la extremitatea distală a nervurilor. La baza, aripilor se află peri albi, mai lungi la $. decît la ă- Aripile posterioare se remarcă printr-o dezvoltare puternică a cîm-pului anal, marginea internă fiind foarte convexă îneît cele două aripi se ating pe linia mediană și chiar se suprapun parțial, acoperind cu totul partea ventrală a abdomenului, pe jumătate din lungimea sa. Nervațiunea (fig. 63). La aripile anterioare sînt 11 nervuri, din care 4 radiale. Sc e mai scurtă ca la alte Pieridae și prezintă o con-vexitato accentuată la mijlocul ei. E4 și E2 se detașează separat din celulă, R3 lipsește, E4 și E5 au o tulpină comună pedunculată cu Mr Există trei discale : D2, D3, D4. Abdomenul, foarte scurt și înalt, este acoperit la bază cu peri lungi pe partea dorsală. în rest, se găsesc solzi negri amestecați cu solzi GENUL GONEPTERYX 1X7 albi. Jumătatea posterioară este alb-gălbuie la 3 și albă la $. Pe linia medio-dorsală și medioventrală se găsesc și peri albi rar diseminați. .Armătura genitală la 31 (fig. 64). Tegumenul este scurt, convex pe partea dorsală, larg și cu marginile laterale de asemenea convexe. El se continuă, fără demarcație netă, cu un uncus de culoare alb-gălbuie, a cărui parte distală (privită dorsal) nu este ascuțită ca de obicei și se termină cu un vîrf recurbat ventral. Valva este alungită antero-posterior, terminîndu-se cu un dinte ascuțit. La marginea anterioară se află ca și la alte Pieridae, o cută groasă, chitinizată și pigmentată în negru. Valva se atașează la vinculum printr-o membrană pergamentoasă largă. Pe fața internă a valvei această membrană este do asemenea vizibilă, dar spre costa ea este acoperită de o formațiune chitinizată care formează o largă bordură a marginii costale ce unește valva cu vinculum în această parte. Costa descrie la început o convexitate, apoi coboară oblic în jos pînă la apex, unde se află un dinte apical. Bordura semnalată mai sus se continuă posterior cu o îngroșare ocupînd cam 3/4 din lungimea valvei. Marginea inferioară a acestei îngroșări este o linie paralelă cu costa; ea mi se pierde treptat spre mijlocul valvei ci atîrnă abrupt, ca un mal erodat la bază de ape; pe ea se găsesc perișori fini. Spre extremitatea posterioară îngroșarea se termină cu un dinte lung, ascuțit, recurbat ventral (dinte costal). Cînd se privește armătma genitală dorsal sau ventral cei patru dinți, de la ambele valve, se văd clar, con-vergînd unul către altul. Dintele apical este punctul posterior al valvei. De aici valva coboară oblic așa că se poate spune că valva rici nu are o margine externă (posterioară). După dintele apical urmează o scurtă concavitate pînă la un dinte minuscul (care la unele exemplare lipsește), apoi marginea valvei coboară oblic fără nici o demarcație între marginea externă și cea inferioară. Aceasta din urmă este o linie ușor convexă ce ajunge la baza valvei unde se află un sacculus bine dezvoltat. Valvele sînt lipsite de perișori pe fața internă; numai pe sacculus și pe o îngroșare a marginii postero-inferioare se află perișori fini. în apropiere de costa valva prezintă o fovea largă ovală sau circulară, după indivizi. Penisul este foarte lung, poate mai lung decît la toate pieridele, depășind 4 mm, adică lungimea totală a întregii armături genitale (valva plus saccus, care este de asemenea lung). Este fcarte subțire, avînd același cahbru pe aprcape tcată lungimea lui. Numai în partea proximală este puțin mai gros, dar nu se distinge un coecum-penis. De asemenea, la vîrf se lărgește puțin terminîndu-se în pîlnie tăiată oblic. Pe 2/3 din lungimea sa este aproape drept și ultima treime descrie o ușoară convexitate, vîrful ușor recurbat. Sinus-penis este ușor chitinizat. Vallum-penis este Fig. 64. — Armătura genitală la Gonepterijx rhamni, văzută lateral pe fala internă a valvei drepte, t, tegumen; u, uncus; f, foveâ; d.c, dinte costal; d.a, dinte apical; p, penis; v. valvă; s.p. sinus penis; v.p. vallum-penis; pf, vinculum ; se, sacculus: st. /X, sternitul 9; sa, saccus. (Original). GENUL GONEPTERYX 189 larg, chitinizat și înconjură penisul ca un manșon pe o porțiune din lungimea sa. Saccus este lung de circa 2 mm, umflat la extremitatea distală. Ca o particularitate a armăturii genitale a acestei specii semnalăm prezența sternitului IX foarte dezvoltat. Armătura genitală 2 se caracterizează prin prezența unui larg sinus androconial în regiunea ostium bursae (fig. 14). Papilele anale sînt late, membranoase, cu marginea externă convexă; papilele genitale sînt rotunjite și foarte mici; toate papilele sînt acoperite cu perișori lungi. Bursa copulatrix este aproape sferică, legată printr-un canal relativ lung cu appendix bursae. La baza canalului numit ductus bursae, se află în interiorul pungii, lamina dentata, un sclerit masiv, alungit în direcție transversală, de culoare neagră și prevăzut cu numeroși dinți de diferite mărimi. Stadiile p r e i ni a (j i n a I e 1. O u 1 (fig. 65) este fusiform înalt de 1,4—1,5 mm și cu diametrul maxim de 0,7 mm. Este brăzdat în lungul său de 12 costule fine, destul Fig. 65. - Oul de Gonepteryx' rhamni. 7. Vedere de ansamblu (redesenat după Sarlet, cu modificări). 2 — 3, detalii de structură (redesenat după Doring). Aww A IDO® € de proeminente. Șanțurile intercostale nu sînt traversate de strioie ci de puncte ce formează cam 80 de linii de puncte. Rozeta micropilară. 90 PARTEA SISTEMATICA este alcătuită din 6—7 foliole, înconjurate de coaste transversale foarte mici. Culoarea oului la început este de un galben palid, apoi devinegalben intens și înainte de ecloziune este gri, virînd spre castaniu. Fig. 66. — Larva și crisalida de Gonepteryx rhamni (redesenat după B. South). 2. Larva, neonată are o culoare gălbuie, acoperită cu puncte negre mici rare și cu tubercule din care iese cîte un păr scurt. La maturitate, larva (fig. 66) lungă de 4,5—5 cm, este cilindrică, puțin comprimată dorso-ventral, mai ales ultimele două segmente și capul care este mult turtit. Are culoare verde mată, virmd. ușor în albastru închis. Pe partea GENUL GONEPTERYX 191 superioară a-corpului se găsesc numeroase puncte negre și peri scurți iar pe margini se află o linie do un alb verzui; stigmele sînt fin delimitate cu verde închis. Creșterea larvei este foarte rapidă. 3. Crisalida (fig. 66) are o formă particulară avînd pterotecele foarte dezvoltate, formînd o puternică convoxitate pe partea ventrală și cu un vîrf colorat în brun la baza lor. La partea anterioară a capului se află un apendice „nazal” foarte proeminent, de culoare galbenă, cu vîrful violaceu. Pe linia mediană dorsală se află o proeminență în tot lungul toracelui, convexă în dreptul mezotoracelui și concavă în dreptul metato-racelui. Culoarea crisalidei este verde-albăstruie, avînd o linie dorsală de un verde mai închis și sub ea pete subdorsale. Datorită culorii verzi, ea este bine disimulată și se găsește cu greu. Stadiul de crisalidă durează 10 — 15 zile. Biologie. Femela depune ouăle izolat sau cîte două pe partea inferioară a frunzelor de lihamnus, și anume pe una din nervurile laterale sau pe cea centrală. Ouăle sînt depuse și pe lăstarelo tinere în pădurile tăiate do cîtiva ani. S a ri e t menționează că uneori se not vodca omizilo în număr mare devorînd frunzele moi ale puieților. Larvele se crisalidoază sub frunzele plantei hrănitoare. Această specie hibernează ca imago și în primăvara următoare fluturii apar devreme, se acuplează și depun ouă din care vor ieși larve care crisalidîndu-se vor da adulți în luna iunie. Acești fluturi aparțin generației I, iar cei ce zboară în martie-aprilie aparțin generației a Il-a a anului trecut care au hibernat. Fluturele vizitează următoarele plante (după observații personale) : Scilla bifolia, Anemone sylvestris, Corydalis cava, Taraxacum officinale, Lamium purpureum^ Dianthus sp., Silene sp., Ajuga sp., Trifolium repens, Sambucus ebulus, Ligustrum vulgare, Carduis acanthoides, Glechoma bede-racea, Cirsium canum și Telekia speciosa. D i m o r î i 8 m, variâbilitate Dimorfismul sexual osto vizibil și se manifestă în coloritul aripilor, diferit la cele două sexe. Astfel o galbon-verzui, Ș e albă cu o ușoară nuanță verzuie. s Dimorfismul sezonier este foarte slab : indivizii din gene rația a TT-a sînt mai mici ca cei din generația I. 192 P RTE A SI ST EM ATIC A G e n e r ații a n u a 1 e După V cri t y fluturele are două generații : una în iunie-iulie, a doua la finele lui august și începutul iui septembrie; aceasta din urmă este parțială și aproape întotdeauna rara. O s t h e 1 d e r citează cazul unei femele ce a depus ouă la 6 august în Bavaria meridională, iar V e-r i t y a constatat același fenomen la 4 iulie 1926 aproape de Milano. Variația individuală este slabă. Uneori culoarea galbenă a 3 este foarte palidă ca la palii da TIannemann ; femela poate avea pe aripă o pată roz care amintește cleopatra o cum este ab. 2 roseotineta Debauche. F i 1 e n i c și c I « s i î i e a ț i e Această specie are cele mai strînse raporturi filogenetice cu Gonepteryx aminiha Blanch. și cu G. aspasia Men. din Asia răsăriteană, apoi cu G. farinosa Zeii. din Grecia și Asia Mică. La noi în țară specia este reprezentată prin ssp. transiens Vrty. Ssp. transieiis Vrty. Această subspecie prezintă următoarele caractere : 1. Dimensiunile corpului sînt mai mari ca la rhamni : anvergura aripilor este de 55 mm la c? și 58 — 60 mm la 2 (la rhamni 50 — 55 mm r>, 54—56 mm Ș). 2. Culoarea aripilor : la (5 galben-verzui viu colorat (la rhamni e galben-verzui palid), la Ș culoarea e albă cu ușoară nuanță de verde-albăstrui (la rhamni culoarea aripilor e de un alb mai pur). 3. Petele discocelulare sînt pronunțate (la rhamni sînt aproape imperceptibile) . 4. Apexul este mai puțin ascuțit și recurbat decît la rhamni. Nouă pentru R.P.R. Generația I f r a n s i e n s Vrty. Nouă pentru Existența unei a doua generații este sub semnul întrebării, deși am capturat exemplare proaspete în august și septembrie. GENUL GONEPTERYX 193 Faptele expuse de Verity în favoarea unei a doua generații mi se par insuficiente. La noi s-a afirmat (Alexinschi) că fluturele zboară în două generații: prima în martie-aprilie, a doua în august-sep-tembrie, iar după A. P o p e s c u - G o r j (1938) prima generație zboară în martie-aprilie, a doua în iunie-iulie. Cum am arătat mai sus, generația I apare în iunie, iar exemplarele din martie-aprilie sînt exemplare hibernante, fie că admitem una sau două generații. Konig (in litt.) de asemenea înclină pentru două generații, pentru că „în august apar exemplare foarte bine conservate-’. Numai creșteri de larve din generația I ne-ar putea informa în mod precis dacă fluturele e monogoneutic sau bigoneutic. Faptul că în august apar exemplare proaspete nu este un indiciu că ele aparțin generației a Il-a. Ani capturat în aprilie exemplare de asemenea bine conservate care totuși au hibernat și nu s-au deteriorat. Deci exemplarele proaspete capturate în august ar putea să fie exemplare din generația I care s-au păstrat în stare bună. Nici capturarea unui fluture în noiembrie nu este un indiciu că el aparține unei a doua generații, căci uneori fluturii își întrerup hibernarea și zboară în zile însorite deasupra stratului de zăpadă (K o n i g). Problema numărului generațiilor rămîne încă deschisă. Răspîndire geografică. Această specie este răspîndită în toată regiunea palearctică. Ssp. nominată rhamni zboară în Europa nordică și centrală, în Franța (exceptînd unele regiuni din sud-est) și în Italia în cîteva regiuni de pe versantul meridional al Alpilor. Alte subspecii zboară în Europa meridională și Africa de nord, în Italia, în China etc. în altitudine se ridică pînă la 2 300 m. Este mai frecvent în pădurile și parcurile unde crește Rhamnus, planta sa hrănitoare. în munții din Republica Socialistă Cehoslovacă a fost observat de B r c ă k la 1 700 m, dar adesea se găsește și mai sus (M o u c h a). La noi în țară a fost semnalat de Konig (in litt.) pînă la 1 700 m. Variația geografică este foarte slabă, deși fluturele nu are instincte migratorii. Se cunosc cîteva rase palearctice ca meridionalis Rob. din Africa și Asia Mică, transiens Vrty. din Italia, chinensis Vrty. din China etc. și rhamni nominal din Europa nordică și centrală. în R.P.E. acest fluture este foarte comun și a fost citat de toți lepidopterologii. Comparînd exemplarele capturate în sudul țării cu cele 14 - Fauna R.P.R. 194 PARTEA SISTEMATICĂ ,' din Italia care aparțin la ssp. transiens Vrty., am constatat că ele se aseamănă întru totul și corespund caracterelor subspeciei transiens. Generația I transiens Vrty. apare în regiunea București în cursul lunii iunie și zboară în această lună pînă la finele lunii iulie. Apariția cea mai timpurie am constatat-o la Oernica la 10.VI.1953, maximum de frecvență fiind la finele acestei luni. Fluturele poate fi capturat în tot cursul lunilor iulie, august și septembrie. La Cernica l-am văzut zburînd în aceste trei luni în. fiecare an. Dioszeghy (1929) îl citează de pe- Retezat din iulie pînă în august pînă la 1 900 m. P o p e s c u - G o r j (in litt.) semnalează ab. hoefnageli Bryk capturată la Andronache la 10.VI.1934. INDEX ALFABETIC A adherbal, Aporia crataegi 99 agathon, Aporia 41 aegyptiaca, Euchloe ausonia 86 alba, Pontia daplidice ab. 105 albescens ab. 165 albidice, Pontia daplidice 106 alepica, Aporia crataegi ab. 97 alpherakyi f. 127 altaica, Colias hyale 166 amintha, Gonepteryx 192 . ampla, Pontia daplidice 106 amurensis, Leptidea 70 A n a p h e i s 48 andromorpha, Anthocaris cardamines ab. Ș 79 andromorphica, Leptidea sinapis f. Ș 70 A n d r o p o d a 59 Andropodum 47 antevippe, Colatis 6 antsianaka, Anapheis 31, 109 Anthocaridi 42, 45, 73 * Anthocaris 15, 19, 24, 73 A n t h o c h a r i s 12, 74 AnthochariHni 73 A o a 47 aphrodite ab. 160 apicedivisa ab. 71 apollo, Parnassius 31 Aporia 6, 12, 88 Appiadici 45 A p p i a s 6, 24, 27, 47 argia. Aepheronia 36 arctica, Colias palaeno 171 arida, Colias 151 A r 1 o g e ia 109. A s e i a 108 Asciici 45, 87 A S CUI) A E. -44, 45, 59 Asciini 45, 71 atomaria, Pieris rapae 137 augusta f. 97 aurora, Colias 5 ausonia, Anthocaris 82 ausonia, Euchloe 6, 33, 83 ausonia, Euchloe ausonia 80 ausonia, Papilio 82 ausonia, Pieris 82 ausonia, Synchloe 82 australis, Colias hyale f. 9, 162 autumnalis, Colias croceus gen. a IV-a 177 Azalais 61,62 azorensis, Pieris brassicae 147 B balcanica, Colias myrmidone 160 B a 1 t i a 48 banghaasi, Pieris napi 118 basanius, Aporia crataegi f. 98 belcmia, Euchloe 5, 86 Belenois 6, 18, 24, 27 belia, Anthocharis 11, 86 bclia, Papilio 82 bellidice, gen. I 105, 107 boothii, Colias 47, 151 brassicae, Maneipium 138 brassicae, Papilio 138 brassicae, Pieris 5, 9, 13, 18, 138 brassicoides, Pieris 109 B R A S S O L I D A E 44 brigitta, Eurema 5, 24 196 Index alfabetic bryonapeae f. 117, 120 bryoniae-obscura f. 120 bryoniae, Pieris napi 8, 116 bryonides, gen a ÎTI-a 120 C calida, Colias hyale 166 callidice, Synchloe 5, 18, 35, 39,48 candidi, Danai 107 candidi, Papilio Ihmai 59 canidia, Pieris 108, 135 cardamiues, Anthocaris 16, 29, 71 cardamiues, Anthocharis 74 cardamiues, Euehioe 74 cardamincs, Papilio 74 CASTMIDAE 40 C a t h a e m i a 48 C a t o p h a ga 107 C a t o p s i li a 6, 24, 48 Catopsiliidi 183 C e p o r a 108 chariclea gen. 1 146 charina, Pieris 6 cheiranthi, Pieris brassicae 147 ehilensis, Eroessa 42 chinensis, Gonepteryx rhamni 193 chloridice, Pontieuchloia 6, 43 chloris, Mylothris 30, 31 chlorographa, Leptosia 61 chrysodona ab. 156 ehrysotheme, Colias 5, 11, 38, 178, 180 tinerea, Pont ia daplidice ab. 105 cleobule, Gonepteryx 6 cleodora, Eronia 18, 30, 31 eleopatra, Gonepteryx 5, 192 cocandiea, Colias 150 Coliadi 14 9 Coliadici 15, 149 Coliadidi 45, 149 COLIADINAE 45 Coliadini 12, 23, 149, 183 C o li a s 5, 8, 10, 19, 149 C o 1 i a s t e s 150 Col o tis 18, 24, 37 corsica, Leptidea sinapis 70 crameri, Euchloe ausonia 85, 86 crassesignata ab. 180 crataegi, Aporia 5, 13, 18, 28, 89 crataegi, Aporia crataegi 97 crataegi, Leuconea 89 crataegi, Papilio 89 crataegi Pieris 89 crcona, Belenois 5 croatica gen. 1 64 croeale, Catopsilia 5, 34 crocea, Anthocaris cardamines ab.. 80 croceiformis ab. 156 croceus, Colias 38, 163, 171 czekelii ab. 127 D damone, Anthocaris 6, 47, 80 D A \r A 11) A E 40, 44 I) a n a u s 107 daplidice gen. a IV-a 106 daplidice, Anthocharis 101 daplidice, LeucochloS 107 daplidice, Mancipium 101 daplidice, Papilio 101 daplidice Pieris 101 daplidice, Pontia 5, 12, 14, 20, 101 daplidice, Pontia daplidice 105 daplidice, Synchloe 101 D a v i d i n a 12, 48 davidis, Pieris 108, 116, 136 dcbilis ab. 138 De li as 19, 47, 48 demarginata ab. 167 deota, Pieris 136, 146 D e r c a s 48, 184 dcserlicola, Leptidea sinapis L) deserlicola, Colias croieus 179 diniensis gen. a II-a 70 diniensis ab. 71 diniensis var. 71 diniensis Leptidea sinapis 70 D i s m o r p h i a 12, 47, 62 DISMORPHIANAE 61 Dismorphiici 15 Dismorphiina 41, 45, 61 DIS1VIORP11IINAE 12, 15, 41, 43, 6v, 61 Dismorphiini 45, 61 DISMORPHINA 42, 01 Index alfabetic 197 DITRYSIA 59 DIURNA 12 divisa, Anthocaris cardamines ab. 81 Dixeia 6, 24 Dubernardi, Pieris 108 dubiosa f. 116 E Ea rina 185 edusa, Colias 171 edusa Papilio 171 elbursina, Pieris ergane 122 eleelo, Colias 5, 16, 26, 49, 178 elisa 109 Elphinstonia 73 enervata ab. 180 epaphia, Appias 6, 28, 36 erate, Colias 5, 47 154 erateformis ab. 178 ergane, Pieris 6, 18, 28, 109, 120 E r i o e o 1 i a s 150 eripliia, Pinacopteryx 6, 30, 109 eris, Colotis 30 E r o n i a 19, 20, 42 E R Y C 1 N 1 I) A E 40, 44 erysimi, Leptidea sinapis ab. Ș 70 Euchloe 6, 19, 24, 81 Euchloici 45, 73 Euchloini 12, 15, 43, 45, 73 euippe, Colotis 31 euorientis, Pieris napi 118 eupheme, Zegris 5, 31 eupbenoides, Anthocaris 80 E u r e in a 23, 184 europomene, Colias palaeno 171 E ur y mus 150 eurythenie, Colias 6, 37 evanescens f. 122 exigua, Pieris ergane 122 expansa gen. Ti 106 F F a 1 c a p i c a 48 tarinosa, Gonepteryx 192 fasciata f. 146 fiammea ab. 157, 178 flava, Aporia crataegi ab. 97 flava, Colias hyale 167 flava, Pieris brassicae 146 flava, Pontia daplidice 105 flavescens, Colias myrmidone 160 flavesceas, Pieris napi 116, 117 flavescens, Pieris rapae 134 flavicans f. 116 flavida ab. 134 flavofasciata ab. 167 florella, Catopsilia 29, 34, 49 fulvocoma ab. 165 Futuronerva 88 F U 1 U R O N E R V I I) A E 59 G gatlia, Pieris mannii 128 G a n d a c a 184 G a u o r i s 107 genutia, Anthocaris 37, 74 GEOMETROIDEA 44 G i d e o n a 37 gigantea, Euchloe ausonia 86 gigantea, Leptidea 62 glauconome, Pontia 101 glazensis, Pontia 111 Gonepterygici 45, 183 Gonepterygidi 11, 45, 183 Gonepterygini 11, 12, 18, 183 Gonepteryx 12, 184 Goni apter y x 184 Goniopteryx 184 Gonophlebiici 45 G o u o p t e r y x 184 graeca, Anthocaris cardamines 81 grundi ab. 64 H hecabe, Terias 185 hecla, Colias 47, 151 helcida, Beilcnois 34, 109 helena, Colias 171 helice, Colias croceus f. 36, 180 198 Index alfabetic helice, Pontia 5 helicina f. 180 HELIC ONIID AE 44 HESPERIANA 44 hesperidis, Anthocaris cardamines ab. 81 H E S PE R III) A E 44 HETERONEURA 59 hibernica, Anthocaris cardamines 81 hippia, Aporia 97 hoefnageli ab. 194 HOMONEURA 42 hyale, Colias 5, 11, 16, 160 hyalina, Aporia crataegi 97 I iînmaculata, Anthocaris cardamines ab. 80, immaculata, Colias myrmidone 160 immaculata, Pieris ergane 122 immaculata, Pieris rapae 134, 138 impunctata ab. 116 infraochreata, Aporia crataegi ab. 97 insularis, Euchloe ausonia 86 interior, Colias 37 inversa ab. $ 165 iole, Nathalis 6 ione, Colotis 36 isshikii, Anthocaris cardamines 81 italorum, Pieris brassicae 147 I.TH OM IID AE 43 I x i a s, 48 J jachontoivi, Pontia daplidice f. 107 jurassica, Colias palaeno 171 K karawajtvi, Aporia crataeqi 99 Krieogonia 184 kroatica, Leptidea 65 krueperi, Pieris 109, 136 L LASIOCAMPODEA 11 lathyri ab. 71 lathyri gen. I 70 lathyri, Leptidea 35, 6 2 lepidii gen. a Il-a 146 LEPIDOPTERA 43, 44, 59 Leptidea 6,12, 15, 19, 23, 61 Leptideidi 45 L e p t i d i a 61 L e p t o p h o b i a 12, 62 Leptosia 6, 18, 19, 22, 28, 61 Leptosiici 45 Lencidia 184 LEUCINIANAE 59 Leucochloe 100 Leuconea 88 L e ue o p h a s i a 61 leucotera f. 134, 138 libyca, Euchloe ausonia 86 longomaculata 122 Incași, Gideona 28 lucieni, Pieris ergane 122 Iuțea, Anthocaris cardamines ab. 80 Iuțea, Pieris brassicae ab. 146 LYCAENIDAE 40, 44 M magnomaculata ab. 119 mairlotii ab. 134 major gen. a Il-a 64 major, Leptidea morsei 62, 63, 64 major, Leptidea sinapis f. 63 malatha, Pieris 6 Mancipium 6, 100, 107 manni, Pieris ergane var. 122 manni, Ganoris 123 manii, Pieris 47, 122 mannii, Pontia 122 marginalis ab. 108 marginalis, Pieris rapae 137-marginala, Aporia crataegi ab. 97 mauritanica, Aporia crataegi f. 98 melana, Aporia crataegi ab. 97 melete, Pieris 109, 116 menippe, Anteos 184 meridionalis, Antocaris cardamines 80 meridionalis, Aporia crataegi 98 meridionalis, Colias hyale 166 Index alfabetic 199 meridionalis, Gonepteryx rhamni 193 meridionalis Pieris napi 117 meridionalis gen. a II-a 117 M‘e s a p i a 46, 48 M e t a p o ri a 48, 88, 89 micans ab. 160 minor f. 138, 182 mnemosyne, Parnassius 88 montivaga, Anthocaris cardamines 81 moorei, Pontia daplidice 106 MORPHIDAE 40 morsei, Leptidea 9, 16 35, 63 morsei, Leptidea morsei 63 Mylothris 19, 22, 29, miilleri ab. 116 myrmidone, Colias 5, 11, 38, 157, 178 myrmidoneformis ab. 157, 178, 180' N nabellica, Metaporia 6 naina, Euchloe ausonia 86 nana ab. 119 napaeae gen. aestiv. 117 napi, Papilio 111 napi, Pieris 5, 16, 19, 111 uarcaea, Pontia 120 naryna, Aporia crataegi 99 nastes, Colias 6, 37 N a 1 h a 1 i s 22, 184 naukratis, Colias hyale 166 Ne o g ei a 109 nigronotata, Pieris brassicae ab. 146 O obsoleta ab. 165, 167 ochrea Anthocaris cardamines ab. 80 oehsenheimeri, Pieris 47, 116, 118 octobris gen. a IV-a 106, 107 olympia, Euchloe 37 orbona, Pieris 6, 109 orientalis, Pieris napi 118 orientalis, Pieris rapae 108, 137 orientalis Pontia daplidice 106 orientis Pieris napi 118 P palaeno, Colias 5, 11, 16, 167 palidis, Colias hyale 166 pallida, Colias croceus ab. 180 pallida, Colias erate ab. 156 pallida, Goneptyeryx rhamni 192 Papilio 5, 59 PAPILIONIDAE 12, 41, 43, 44 PAPILIONINA 40 PAPILIONINAE 41 PAPILIONODEA 44 PAPILIONOIDEA 43, 44, 59 parvomaculata ab. 146 perfecta f. 127 perimale, Cepora 108 phicomone, Colias 5, 26, 151 philodice, Colias 6, 37 pilomene, Colias .167 phisadia, Colotis 6, P h o e b i s 184 phoenissa, Anthocgris cardamines 81 Pieri de s 59 Pieridi 42, 15, 59, 87 Pierididi 71, 87 PIERIDIDAE 59 PIERINA 41, 15 PIERINAE 26, 43, 60 Pierini 12, 15, 19, 22 43, 59, 87 Pieris 5, 25, 42, 88, 100, 107 pigea, Dixeia 30, 36 Pinacopteryx 24, 27, P L E B E J I D A E 40, 44 poktussanni, Colias palaeno 171 polyographus, Colias erate 156 Pontia 12, 19, 88, 90, 100, 107 P o n t i e u e h 1 o i a 42 praeterita ab. 134 progressa, Anthocaris cardamines 81 protodice, Pieris 37, 39 pseudocatoleuca ab. 146 pseudodiniensis, Leptidea sinapis 70 pseudohecate Colias electo 151 pseudohelice ab. 167 Pseudopieris 62 PSEUDOPONTIINAE 41 PYRALIDODEA 44 pyrothog, Microzegris 47 200 Index alfabetic rapae, Ascia 128 rapae, Danaus 128 rapae, Ganoris 128 rapae, Papilio 128 rapae, Pieris 5, 18, 19, 128 rebeli ab. 160 rețjularis, Terias 31, rhamni, Gonepteryx 12, 15, 185 rhamni, Papilio 185 Rhodocera 45, 185 Rhodoceridi 183 Rhodocerini 45, 183 II I O I) I N 1I) A E 41 romana, Euchloe ausonia 86 roseotincta ab. 192 rossii, Pieris mannii 127 S sachalinensis, Colias palaeno 171 sajana, Anthocaris cardamiues 81 sareptensis var. 157 sartha, Leptidea sinapis 70 SATURNIOIDEA 11 S caii doneura 150 secunda gen. a Il-a 136, 137 secundogenita gen. a Il-a 128 sennae, Phoebis 31 sibirica, Aporia crataegi 99 sichotensis, Pieris napi 118 simbruina ab. 70 simplonia, Euchloe ansonia 86 sinapis, Leptidea 6, 13, 16, 65, 68 sinapis, Leptidia 65 sinapis, Leptosia 65 sinapis, Leucophasia 65 sinapis, Papilio 65 soeialis, Euclieira 41, 108 statira, Phoebis 5 stefanelli, Pieris ergane 122 subalbidice gen. a III-a 106 subgrisea, Leptidea sinapis ab. 71 subtinotata ab. 119 suffusa, Aporia crataegi ab. 97 sulphurea f. 116 supervacanea f. 166 Synchloe 6, 81, 100 T tadjika, Pieris 135, 136 tagîs, Euchloe 6, 35, 86 tenuemaculosa gen. a III-a 118 TERACOLINAE 45 tergestina ab. 178 Terias 24, 48, 62, 184 T e t r a c h a r i s 74 lertia gen. a III-a 136, 137 tertia subrasa 137 thalassina, Nepheronia 34 thauruma, Catopsilia 49 thibetana, Anthocaris cardamines 81 thrasibulus, Colias cocandica 47, 151 thysa, Belenois 27 todaroana, Pieris mannii 128 transiens, Gonepteryx rhamni 192 trimenia, Mylothris 30 turritiferens, Anthocaris cardamines 81 turritis, Anthocaris cardamines ab. 80 U ultima gen. a IV-a 137, 138 ultimogenita gen. a IV-a 147 unimaculata ab. 138, 165 unimaculata, Colias hyale ab. 165 URBICOLID AE 40, 44 ussurica, Aporia crataegi 99 V uasquezi, Pieris brassicae 147 velata, Colias croceus ab. 157, 180 veneta, Pieris brassicae 147 verna, Colias myrmidone gen. 1 159 vernalis, Colias croceus gen. I 177 vernalis, Colias hyale gen. I 166 vestalis ab. 134 oolgensis, Euchloe ausonia 86 oulgaris, gen. I 117, 119 W ivolenskyi f. 120 iDollastoni, Pieris brassicae 147 Z Zegris 34, 48, 82 Z e r e n e 6,149 xoe, Colotis 7 PLANȘA I 1, Leptidea morsei major Grund- ^partea superioară; 2, Idem partea inferioară (coli. A. Popes c u-G o r j, foto N. S ă viile s c u); 3, Leptidea sinapis L. - ; 4, Leptidea sinapis L. —• Ș. />LANȘA II \ nlhocaris 1, Leptidea sinapis L. - J, generația vernală, partea inferioară; 2, Amlhocaris cardamines L. cardamines L. □ ; 4, Anlhucaris cardamines L. partea inferioară. 1, Euchloe ausonia Hbn.-- o , partea inferioară; 2, Aporia crataegi L. — ; 3, Euchloe ausonia Hbn. 4. Pontia da- plidice L. — (J. PLAXȘA IV 1, Colilia daplidice L. — 2; 2. Pontia daplidice L. — generația I. bellidice Ochs., partea inferioara ; 3, Ponlia daplidice — generația a 11-a e.vpansa Vrty., partea inferioară; 4, Pieris napi meridionalis lleyne □, generația 1 mil-garis Vrty., partea inferioară. PLANȘA V 1, Pieris napi meridionalis Heyne- o, generația 1 imUjaris Vrty. ; 2, Pieris napi meridionalis Heyne — 2, generația a II-a meridionalis Heyne; 3, Pieris napi meridionalis Heyne—-q generația a I l-a meridionalis Heyne ; 4, Pieris napi meridionalis Heyne — q generația a Hl-a lenuemaculosa Vrty. PLAXȘA VI 1. Pieris napi meridionalis Heyne general ia a 3, Pieris napi bryoniae 1 Ibn. 11 l-a lenuemaculosa Vrly.. ; 2, Pieris napi bryoniae. Hbn. 2: -1, Pieris napi bryoniae Hbn. 2. PLANȘA VII 1, 2, 3, I, Diferite forme de Pieris napi bryuniae Ulm. 1, Pieris napi, brțjoniae Hbn. y ; 2, Pieris ergane G.H. 4 3, Pieris ergane G.H- j; -1, Pieris mannii .Mayer — y. 1, Pieris: mannii Maycr — Ș; 2, Pieris rapae L. — generația 1 verna Z; 3. Pieris rapae L. — Ș. generația a 1 l-a secunda Vrly. ; 1. Pieris brassicae L. — $ PLAXSA X 1, Pieris brassicae L. — $; 2, Colias erate Esp. — q ; 3, Colias mijnnidone Esp. □ ; L C.olias inijrmidone l