ACADEMIA republicii socialiste românia
FAUNA
REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
INSECTA
VOLUMUL XI
FASCICULA 11
DIPTERA—ASILIDAE
DE
M. A. IONESCU și MEDEEA WEINBERG
EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
------COMITETUL DE REDACȚIE—=—
N. BOTNARIUC, redactor responsabil; R. GODREANU, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; M. A. IONESCU, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; C. MANOLACHE, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România; G. MOTAȘ, om de știință emerit; VAL. PUȘCARIU; V. GH. RADU, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România.
INDEXUL SISTEMATIC AL SPECIILOR DIN ROMÂNIA*
Familia A SILID AE (Leach) 1819
Subfamilia DASYPOGONINAE
Pag.
Grupa P R Y T A N I I N I ............................................ 61
Genul L a p h y s t i	a Loew 1847 .................................... 61
1.	Laphystia	erberi (Schiner)	1865	  63:
2.	Laphystia	sabulieola Loew	1847 ........................... 64
Genul Hoplotrielis Hermann 1920....................................... 64
1.	Hoplotrielis pallasi (Wied.) 1838 ....................... 66:
Grupa EREMOCNEMINI.................................................... 66
Genul Stenopogon Loew 1847 ........................................... 66
1.	Stenopogon eallosus (Pallas) 1818	  70
2.	Stenopogon	coraeinus	(Loew) 1847 ........................ 71
3.	Stenopogon	elongatus	(Meig.) 1804 ........................ 72
4.	Stenopogon	maciientus Loew 1861..........................  72
5.	Stenopogon	sabaudus	(Fabr.) 1794 ........................ 74
6.	Stenopogon tristis (Meig.) 1820	........................ 76
Genul Lasiopogon Loew 1847	................................ 76
1.	Lasiopogon einetus (Fabr.) 1781..........................  76
2.	Lasiopogon montanus Schiner 1862	................ 81
Genul C y r t o p o g o n Loew 1847	............................ 82;
1.	Cyrtopogon lateralis (Fallăn) 1814.......................  84
2.	Cyrtopogon maculipennis (Macq.) 1834 ..................... 85
3.	Cyrtopogon ruîieornis (Fabr.) 1794 ....................... 86
Genurile și speciile notate cu * sînt probabile în țara noastră.
4
INDEXUL SISTEMATIC
Pag.
Genul Dioetria Meig. 1803	...................................... 87
1.	Dioetria	atrieapilla Meig. 1804 .............................. 91
2.	Dioetria	ealeeata Meig. 1820.................................. 92
3.	Dioetria	contraria Becker 1923	  93
4.	Dioetria	cothurnata Meig. 1820 ............................... 94
5.	Dioetria	îlavipennis Meig. 1820 .............................. 95
6.	Dioetria	harcyniae Loew 1844 ................................. 96
7.	Dioetria	kowarzi Frivaldski 1876	  96
8.	Dioetria	lata Loew 1853	  97
9.	Dioetria	lateralis Meig. 1804 ...............................  98
10.	Dioctiia linearis (Fabr.) 1787 .............................. 99
11.	Dioetria liturata (Loew) 1873 .............................. 100
12.	Dioetria longieornis (Meig.) 1820	......................... 101
13.	Dioetria oelandiea (L.) 1758	.............................. 101
14.	Dioetria ruiipes (De Geer) 1776	......................... 103
Genul Aneylorrhynehus Latreille 1825	.......................... 104
1.	Aneylorrhynehus glaucius (Rossi) 1790 ....................... 105
Genul Holopogon Loew 1847 ................................................ 107
1.	Holopogon	brunnipes (Meig.) 1820 ............................ 109
2.	Holopogon	dimidiatus	(Meig.) 1820 ........................... 109
3.	Holopogon	fumipennis	(Meig.) 1820	  110
4.	Holopogon	nigripennis	(Meig.) 1820	  111
Genul Lithoeciscus Bezzi 1927 ............................................ 113
1. Lithoeciscus heydeni (Loew) 1871	......................... 114
Genul Habropogon Loew 1847 ............................................... 114
1. Habropogon exquisitus (Wied.) 1820..................................... 116
Genul Stiehopogon Loew 1847 .............................................. 117
1. Stiehopogon alboîasciatus (Meig.) 1820.................................. 118
2. Stiehopogon scaliger (Loew) 1847 ....................................... 119
Genul Pyenopogon Loew 1847 ............................................... 120
1. Pyenopogon îaseiculatus (Loew) 1847 .................................... 121
Genul Crobilocerus Loew 1847 ............................................. 122
1. Crobilocerus megilliformis (Loew) 1847 ................................. 124
Grupa A G A N 1 H O C N E M I N I......................................... 124
Genul Leptarthrus Stephens 1829 .......................................... 125
1. Leptarthrus brevirostris (Meig.) 1804 .................................. 127
2. Leptarthrus vitripennis (Meig.) 1820	............................ 128
Genul Saropogon Loew 1847 ................................................ 129
1.	Saropogon	axillaris (Loew) 1851............................... 131
2.	Saropogon	luctuosus (Meig.) 1820	  132
Genul M o 1 o b r a t	i a Huli 1958 ..................................... 133
1.	Molobratia	teutonus (L.) 1767 ................................ 135
2.	Molobratia	egregia (Loew) 1869 ............................... 136
INDEXUL SISTEMATIC

Pag.
Genul Dasypogon Meig. 1803 ............................................ 137
1.	Dasypogon diadema (Fabr.) 1781	............................ 139
2.	Dasypogon oetonotatus (Loew) 1869 .......................... 140
Subfamilia LAPIIRIINAE
Genul Choorades Walker 1851	.................................. 142
1.	Choerades dioetriaeîormis (Meig.) 1820 ..................... 143
2.	Choerades îuliginosa (Panz.) 1798	......................... 144
3.	Choerades fimbriata (Meig.) 1820 ........................... 145
4.	Choerades îulva (Meig.) 1804 ..............................  146
5.	Choerades gilva (L.) 1758 .................................  147
6.	Choerades ignea (Meig.) 1820 .............................. 149
7.	Choerades marginala (L.) 1758	............................. 150
8.	Choerades rufipes (Fal.) 1814............................... 151
Genul Laphria Meig. 1803 .............................................. 152
1.	Laphria	aurea (Fabr.) 1794 ................................. 154
2.	Laphria	caspica (Herm.) 1905 ............................... 155
3.	Laphria	ephippiuni (Fabr.) 1781............................. 156
4.	Laphria	fia va (L.) 1776 ................................... 156
5.	Laphria	gibbosa (L.) 1758 .................................. 158
6.	Laphria	vulpina Meig. 1820 ................................. 159
Genul Andrenosoma Rondani 1856	............................. 160
1.	Andrenosoma albibarbe (Meig.) 1820	........................ 161
2.	Andrenosoma atra (L.) 1761	................................ 162
Genul Pogonosoma Rondani 1856 .......................................... 164
1.	Pogonosoma maroecaiiuin (Fabr.) 1794 ....................... 165
Subfamilia ASIL1NAE
Genul P r o m a e h u s (Loew) 1848 .................................... 169
1.	Promaehus leoninus Loew 1848 ............................... 171
2.	Promaehus pietus (Meig.) 1820	............................. 173
Genul Satana s Jacob. 1908	..................................... 173
1. Satanas gigas (Ever.) 1854	.................................. 175
Genul Cer distus Loew 1849	..................................... 177
1. Cerdistus zel Ieri (Schiner) 1862	............................. 179
Genul Eehthistus Loew 1849	.................................. 179
1. Eehthistus rufinervis (Wied.) 1817.................................. 181
Genul Asilus L. 1758 ................................................... 183
1. Asilus erabroniformis L. 1761....................................... 185
Genul Astoehia Becker 1913	..................................... 187
1. Astoehia easpiea sienkiewiezi lonescu și XVeinberg 1962	.......... 189
Genul A n t i p h r i s s o n Loew 1849 ................................ 191
1. Autiphrisson adpressus (Loew) 1849	........................ 192
$
INDEXUL SISTEMATIC
Pag.
Genul Pamponerus Loew 1849.................................................. 193
1.	Pamponerus germanieus (L.) 1767 ................................ 195
Genul Stilpnogaster (Loew) 1849 ............................................ 196
1.	Stilpnogaster aemula (Meig.) 1820 .............................. 198
Genul Neoitamus Ost.-Sack. 1878 ............................................ 199
1.	Neoitamus eothurnatus (Meig.) 1820	............................ 201
2.	Neoitamus cyanurus (Loew) 1849 . . . ;.......................... 202
3.	Neoitanus dasymallus (Gerst.) 1861	............................ 204
4.	Neoitamus socius (Loew) 1871 ................................... 204
Genul E r a x Scop. 1763 ................................................... 205
1.	Erax crassieauda (Loew) 1862 ................................... 207
2.	Erax punetatus (Meig.) 1804	.................................. 207
Genul P h ilo n i e u s Loew 1849 .......................................... 209
1.	Philonieus albiceps (Meig.) 1820 ............................... 211
Genul Machimus Loew 1849	...................................... 213
1.	Machimus annulipes (Brulle) 1834 ..............................  216
2.	Machimus arthriticus (Zeii.) 1840 .............................. 218
3.	Machimus atrieapillus (Fall.) 1814.............................. 219
4.	Machimus atripes (Loew) 1854 ................................... 221
4.	Machimus chrysitis (Meig.) 1820	............................ 222
6.	Machimus	eingulatus	(Fabr.) 1781	  223
7.	Machimus	cyanopus	(Loew) 1849	  224
8.	Machimus	fimbriatus	(Meig.) 1804	  225
9.	Machimus	gonatistes	(Zeii.) 1840	  226
10.	Machimus inconstans (Meig.) 1820............................... 227
11.	Machimus modestus (Loew) 1849 ................................. 228
12.	Machimus pilipes (Meig.) 1820	................................ 229
13.	Machimus rusticus (Meig.) 1820 ................................ 230
14.	Machimus setibarbus (Loew) 1849 ............................... 232
15.	Machimus setosulus (Zeii.) 1840	............................ 234
16.	Machimus tessellatus (Loew) 1849 .............................. 233
Genul E u t o 1 m u s Loew 1848	...................................... 235
1.	Eutolmus mediocris Beck. 1923 ................................. 237
2.	Eutolmus mordax (Loew) 1848 .................................... 238
3.	Eutolmus ruîibarbis (Meig.) 1820 ............................... 239
Genul Dysmaehus Loew 1860 .................................................. 240
1.	Dysmaehus	antipai Weinberg 1968	  243
2.	Dysmaehus	atripes Loew 1871	  244
3.	Dysmaehus	basalis (Loew) 1848	  245
4.	Dysmaehus	bifurcuș (Loew) 1848 ............................. 245
5.	Dysmaehus	bilobus Loew 1871 ................................ 247
6.	Dysmaehus	bimucronatus (Loew) 1854	  248
7.	Dysmaehus	dasyproctus Loew 1871 ............................ 249
8.	Dysmaehus	îuseipennis Meig. 1820	  250
9.	Dysmaehus	hamulatus (Loew) 1854 ............................ 251
INDEXUL SISTEMATIC	7
Pag.
10.	Dysmachus picipes (Meig.) 1820	.......................... 252
11.	Dysmachus praemorsus (Loew) 1854	........................ 254
12.	Dysmachus setiger (Loew) 1848 ............................ 255
13.	Dysmachus styliîer (Loew) 1854 ........................... 256
14.	Dysmachus tricuspis (Loew) 1848 .......................... 257
Genul Antipalus Loew 1849 ........................................... 258
1.	Antipalus varipes (Meig.) 1820 ............................ 260
2.	Antipalus bilobus lonescu și Weinberg 1960	............... 262
Genul Neomochtherus Ost.-Sack. 1878 ................................. 264
1.	*Neomochtherus albicans (Loew) 1849........................ 267
2.	Neomochtherus îlavicomis (Rathe.) 1831	................... 268
3.	Neomochtherus îlavipes (Meig.) 1820 ....................... 270
4.	Neomochtherus hungaricus Engel 1927 ....................... 271
5.	Neomochtherus pallipes (Meig.) 1820 ....................... 272
6.	Neomochtherus schineri (Egger) 1855 ....................... 274
INTRODUCERE
Dipterele asilide reprezintă una dintre familiile de insecte larg răspîn-dite în toate regiunile globului printr-un mare număr de genuri și specii.
Au fost descrise ca forme actuale peste 400 de genuri, cu aproximativ 4 100 de specii. Ca forme fosile au fost descrise 18 genuri și 39 de specii din eocen, oligocen și miocen. Dintre acestea, 15 genuri se găsesc și în faima actuală de asilide.
Asilidele sînt deosebit de vorace, hrănindu-se exlcusiv cu insecte, prin aceasta ele contribuind în mare măsură la menținerea echilibrului relativ în populațiile de insecte. Ca orice prădător, ele distrug atît insecte dăunătoare omului (Anisoplia, Eurydema, Eurygaster etc.), cît și folositoare, atacînd frecvent albinele.
în natură, asilidele atrag ușor atenția, cu rare excepții, adulții fiind de talie mare și foarte activi.
Asupra acestei familii de insecte s-au publicat numeroase lucrări. H. Loe w a început studiul asilidelor din lume în anul 1847 și pînă în 1874 a publicat un număr impresionant de lucrări. El este considerat printre cei mai mari specialiști care au studiat acest grup de diptere. Au urmat apoi numeroși autori care, mai ales în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, au contribuit amplu la cunoașterea acestei familii de insecte.
PARTEA GENERALĂ
ISTORIC
în ediția a X-a (1758) a monumentalei lucrări Sy stema naturae Ch. Lin ne a descris genul Asilus, atribuindu-i 11 specii, iar în ediția a Xll-a (1767) a mai adăugat la acest gen încă 4 specii. Acestea sînt primele specii de asilide descrise în această familie de diptere.
Dintre aceste 15 specii cuprinse de L in n 4 în genul Asilus, 10 specii au fost trecute ulterior de către alți autori în alte genuri, 2 specii au rămas în genul Asilus, iar 3 specii nu au putut fi recunoscute cu certitudine, ele nefiind suficient de clar descrise.
Ca tip al subfamiliei Asilinae și al întregii familii Asilidae a rămas Asilus crabroniformis L. 1758.
Diagnoza familiei Asilidae îi aparține lui L e a c h și S a m o u -e 11 e (1819). încă înainte de Leac h, J. K. Fabricius a descris în 5 publicații (1775—1805) 76 de specii exotice și europene și genul Damalis, iar între 1817 și 1830 Wiedemann a descris 235 de specii, între care multe exotice. El a propus și 3 genuri noi, care au rămas bune. între anii 1800 și 1838, M e i g e n a descris numeroase specii de asilide europene, iar în 1803 a descris 4 genuri noi.
Către mijlocul secolului al XlX-lea dipterologii din diferite țări au îmbogățit cunoașterea familiei asilidelor prin importante contribuții sistematice și zoogeografice, printre care în primul rînd au fost Loew, Macquart, Walker, Eondani și Bigot. Loew însă, pe lîngă descrierea unui foarte mare număr de specii, a descris și 83 de genuri noi, dintre care 75 au rămas valabile și astăzi. Mai tîrziu, un aport important au adus Schiner, Williston, Lynch, Philippi, Jaennicke, Boeder și Becker. Pînă în anul 1900 s-a ajuns la 254 de genuri, dintre care 170 sînt valabile și astăzi.
în prima jumătate a secolului al XX-lea au apărut mulți alți cercetători entomologi care s-au ocupat cu studiul acestei familii de dip-
12
PARTEA GENERALĂ
tere. Despre genurile și speciile sud-americane valoroase contribuții a adus H e r m an . în volumul Asilidae din marea monografie a lui L in d n er, Die Fliegen der palaearklischen Region, E n g e 1 tratează amplu familia Asilidae pentru întreaga subregiune palearctică. Apare de asemenea monografia dipterelor egiptene, a lui E f f 1 a t o u n, ca și lucrările lui Oldroyd, B e c k e r, Bezziși R i car do. Despre asilidele din Australia W h i t e a scris prima lucrare, după care a urmat mai tîrziu lucrarea, lui G. M. H a r d y.
în America de Nord, printre primii care s-au preocupat de asilide a fost Hine , apoi au urmat Curran, Bromley, Prit c h ar d , Wilcox, G. James și Martin, care au publicat numeroase lucrări, iar mai de curînd Carrera a adus contribuții asupra cunoașterii asilidelor din America de Sud.
La contribuțiile marilor monografiști se adaugă un număr considerabil de lucrări mai mici, dar tot atît de interesante pentru cunoașterea atît a sistematicii și faunisticii, cît și a răspîndirii acestor insecte, a morfologiei și aspectelor ecologice.
Cea mai nouă și mai completă lucrare monografică ce tratează familia Asilidae, pe plan mondial, în special din punct de vedere sistematic — zoogeografic, este monografia lui Frank Huli, apărută în anul 1962 ; conținutul lucrării cuprinde o parte generală și descrierile tuturor genurilor și subgenurilor cunoscute pînă azi.
Această lucrare este bazată pe cunoașterea a 1 344 de studii elaborate de peste 380 de autori, cuprinse într-o perioadă ce acoperă 200 de ani. Aranjarea speciilor pe genuri și subgenuri este făcută de Frank Huli după catalogul dipterelor lumii publicat de K e r t 6 s z în 1909, dar pentru Europa a adoptat în întregime aranjamentul speciilor palearc-tice dat de Engel (1925—1930). Huli nu a revizuit cele aproape 4 700 de specii, arată că asilidele Europei, cele din America de Nord și din nordul Mexicului sînt destul de bine cunoscute, dar multe din speciile autorilor mai vechi, mai ales cele descrise sau citate de Macquart și Wiedemann sau de alții, rămîn puțin cunoscute și ele necesită o cercetare în lumina concepțiilor actuale despre gen. Acestea sînt valabile mai ales pentru speciile genului Asilus L., Dasypogon Meigen și Lapkria Meigen.
Catalogul speciilor de asilide din monografia lui Frank Huli se sfîrșește cu anul 1954, exceptînd speciile lui Wilcox, Martin și pe cele ale lui Hui 1, la care se merge pînă în anul 1958.
F. Huli a adoptat la nomenclatură o bună parte din sinoni-miile speciilor, dar nu toate, ci doar pe acelea la care autorii arată că au cercetat tipurile din diverse colecții.
în lucrările de asilide, ilustrația este destul de bogată, după cum remarcă și F. Huli, diferiții autori dînd numeroase figuri, uneori chiar în culori. Astfel, M e 1 i n (1923) prezintă 305 figuri, S g u y 384 de figuri (1927), Carrera 210 figuri (1949), Engel 284 de
ISTORIC
13
figuri în text; 82 de figuri în culori și 352 de figuri alb — negru găsim în text la H. C. Efflatoun (1937).
în ceea ce privește morfologia stadiilor nemature și comportarea asilidelor, se remarcă valoarea deosebită a lucrării lui M e 1 i n (1923).
Putem considera în consecință volumul lui P. Huli ca lucrarea de bază în taxonomia asilidelor, care, alături de lucrarea lui E n g e 1 din Lindner, nu poate lipsi cercetătorului care studiază fauna de asilide palearctice.
CERCETĂRI PE TERITORIUL ȚĂRII NOASTRE
Dipterele asilide de pe teritoriul țării noastre sînt menționate pentru prima oară în lucrarea publicată de Gustav L. M a y r, care, în volumul al IV-lea (1853) al revistei ,,Verh. u. Mitt. d. Sieb. Ver. f. naturwiss. zu Hermanstadt”, citează 15 specii de diptere din jurul Sibiului, între care și o specie de asilid, și anume Dasypogon teutonus L. După 19 ani de la apariția acestei lucrări, în 1872, Mocsary San-d o r publică o listă destul de mare de diptere, în care sînt citate și 4 specii de asilide din Transilvania. în anul următor (1873) apare la Viena lucrarea lui K o w a r z Ferdinand asupra unor specii de diptere din fauna Ungariei, în care lucrare el citează mai multe specii de asilide din România, colectate în localități de lîngă Dunăre (Plavișevița, Orșova, Cazane, Turnu-Severin, Mehadia, Valea Cernei), în total 24, între care unele citate de autorii anteriori. Mențiuni asupra faunei de asilide din Transilvania găsim șilaalți entomologi, care în studii asupra dipterelor cuprind și specii de asilide, cum au fost J. Frivaldsky în 1876, G. Strobl în 1896, J. Thalhammer în 1918 și M. Moczar în 1952. Acest ultim autor prelucrează în lucrarea sa materiale din anii 1905-1906.
Pentru restul teritoriului țării noastre există de asemenea cîteva lucrări, unde, în cadrul cercetărilor asupra dipterelor, s-au publicat 41 de asilide : E d u ar d Fleck în 1904, A. Miiller în 1930 și P. Ș u s t e r, acesta publicînd în 1944 prima lucrare privind numai specii de asilide.
în anul 1959 încep să apară contribuțiile noastre determinate de importanța practică a acestei familii de insecte răpitoare.
Pînă la apariția volumului de față autorii au publicat 22 de lucrări asupra asilidelor din România și o lucrare asupra asilidelor din afara granițelor țării noastre (1959—1970). S-a ridicat astfel numărul total al speciilor cunoscute în România de la 77 la 122.
14
PARTEA GENERALĂ
MORFOLOGIE
Asilidele sînt în general insecte mari, păroase, active și agresive, cu torace scurt, abdomen puternic, ascuțit și, într-o măsură oarecare, redus în grosime la punctul de legătură cu toracele. Asilidele sînt prădători foarte eficienți (fig. 1 și pl. I și II). Ele sau se reped pe pradă
Fig. 1. -r Dasy pogon diadema $ (după S 6 g u y ).
sau prind prada în zbor cu o mare agilitate. Desigur că neobișnuita dezvoltare a picioarelor, deseori puternice și uneori îngroșate, înconjurate cu peri puternici, caracteristici, este în legătură cu activitatea de prădător. Ochii sînt proeminenți și bine dezvoltați, fără excepție larg dichoptic la ambele sexe. Fruntea de regulă are lățime egală la ambele sexe. Acesta este tabloul general al familiei, dar sînt și numeroase excepții la multe genuri și specii. Unele asilide sînt muște firave, cu puțini peri și cu corp delicat.
Capul este la cele mai multe asilide de lungime mijlocie (fig. 2 și 3). în puține cazuri, în special la unele Damalini, el este scurt, ochii fiind înalți, scurți și turtiți. Occiputul postocular este de regulă proeminent. Ocazional occiputul superior nu se vede din cauza dezvoltării posterioare a ochiului. Vertexul este puternic și puternic excavat, totuși sînt și excepții: la Ancylorrhynchus Latreille el poate să fie cu totul plan; la Damalini ochii sînt măriți și turtiți, mult ridicați deasupra vertexului, în acest grup intrînd unele Laphriinae ca Cerotainia
I, Dioetria oelandica $ ; 2, Promachus leoninus o; 3, Pogono-soma maroccanum $; 4, Laphria caspica (+\
PLANȘA. I
PLANȘA II
Dysmachtis fuscipennis: 1, 3;	$.
Fig. 2. — Cap de Machimus sp., aspect anterior.
15’
Fig. 3. — Cap profil; B, cap privit] din fată. I, Ancylor-rhynchus glaucius; II, Dioctria oelandica; III, Choerades sp. (după l Huli).
16
PARTEA GENERALĂ
Fig. 4. — Tipuri de antene : 1, Dioctria rufipes; 2, Laphystia erberi; 3, Stichopogon scaliger; 4, Choerades fulva; 5, Pogonosoma maroccanum; 6, Machimus annulipes.
Schiner și Rhopalogaster Marquart, la care occiputul superior și ver-texul sînt prelungite și excavate.
Fața asilidelor este pronunțat alungită, fiind în contrast cu fața înfundată, excavată, a ragionidelor și terevidelor. Nu prezintă punctele și încrețiturile adînci și vizibile lateral de la midaide și unele tabanide. Deasupra în-tregei fețe sau numai în partea inferioară a ei, se află în mod frecvent o gibozitate bine dezvoltată, marcată de peri puternici și lungi. Acești peri sînt adesea numiți mystax. Antena este în general plasată puțin deasupra mijlocului capului (fig. 4). La Dioctria și Erythropogon White ea este plasată peste mijlocul capului, în acest fel scurtînd fruntea. Sînt prezente trei articole an-tenale și la majoritatea genurilor există cel puțin un microarticol terminal, mai mult sau mai puțin dezvoltat și uneori chiar două microarticole bine dezvoltate care terminal, apical sau subapical, au un spin sau păr. La unele asilide al 3-lea articol poartă un stil terminal puternic, sub formă de păr sau aristă. Poziția și numărul perilor obișnuiți de pe frunte și ocelariu au oarecare valoare în clasificare. Un singur păr ocelar poate deveni proeminent sau poate fi numai o tufă de peri rigizi. Aria sub-epistomală sau clipeul, de regulă este distinct privit din față. Trompa este dreaptă și în majoritatea cazurilor mai
lungă decît capul, întinzîndu-se dincolo de marginea anterioară a feței, dar uneori poate fi redusă (mică și scurtă, la tribul Atomosini).
La Ancylorrhynchus Latreille forma trompei este foarte particulară, boantă, scurtă, puternică și îndreptată înapoi și în jos. La altele, direcția trompei este adesea caracteristică, fiind ținută orizontal, înainte,
MORFOLOGIE
17
la unele genuri existînd o chilă dorsală, înaltă. Apexul trompei poate fi cilindric, bifid, turtit dorso-ventral sau lateral. Anatomia gurii este descrisă detaliat de H a n s e n (1883) și M e l i n (1923). Trompa constă dintr-un labium puternic, de regulă cilindric, deschis dorso-median, în
Fig. 5. — Piesele aparatului bucal la asilide. 1, Epistoma; 2, palpul maxilar; 3, labrum ; 4, maxile ; 5, hipofaringe; 6, labium (după Huli).
formă de despicătură, avînd înăuntru o pereche de maxile ca niște lame subțiri și curbate și un hipofarinx nepereche, tubular, înconjurat de peri, în interiorul căruia se află canalul alimentar. Străpungerea prăzii se face cu hipofaringele, care intră în pradă cu vîrful lui ascuțit. Pe lingă acesta, situat dorsal și tocmai la bază se mai află și epifaringele, labrum — epifaringe. Aceasta este piesa care constituie chila dorsală a trompei. Mandibulele sînt rudimentare sau absente. Palpul maxilar se află la bază lîngă labium, avînd o mare semnificație în clasificația acestor muște. La asilidele superioare el este redus la un singur articol. La unele forme mai primitive există urme ale celui de-al 3-lea articol. Este interesant de notat că, în general, în afară de speciile mai obișnuite, articolul bazai este semicilindric; el formează un jgheab, la genunile primitive remarcîndu-se astfel diferitele stadii de fuzionare a acestuia. Articolul terminal la unele grupe este perforat la apex, deschiderea putînd să fie destul de mare. La Brachyrrhopala Macquart și la speciile înrudite articolul terminal este umflat și clavat, cu o suprafață turtită, asemă-nîndu-se cu palpul de la ragionide.
- - c. 381
90
Fig. 6. — Componentele aparatului bucal. 1, Labrum; 2, hipofarinx; 5, maxilele și palpul maxilar; 4, labium; 5, secțiune transversală în trompă (după g u y),
19
Fig. 7. — 1, Schema perilor mezonotali: a, acrosticali; de, dorsocentrali; h, umerali ph, postumerali; npl, notopleurali; pr, presuturali; sa, supraalari; ia, intraalari; pa. pos-talari; sc, scutelari; dsc, dorsoscutelari. 2, Schema perilor pleurali: npl, notopleurali; ph, postumerali; h, umerali; pr, presuturali; ia, intraalari; sa, supraalari; sc, scutelari; pa^ postalari; mtpl, metapleurali; hpl, hipopleurali; stpl, sternopleurali; pipi, pteropleu-rali; prpl, propleurali (după L i n d n e r ).
Fig. 8. — Dysmaehus fuscipennis, partea anterioară a corpului (după S ă g u y).
20
PARTEA GENERALĂ
Fig. 9. — Scutelul cu perii marginali la Dasypogon diadema. 1, Normal; 2 și cu număr anormal.
Toracele este robust și scleritele puternice, lungi și numeroase. Ele sînt cele mai utilizate în clasificație. Pronotul poate fi scurt, fără creastă anterioară sau, dacă are creastă, aceasta este ca o depresiune în formă de brazdă, marginea anterioară purtînd macro chetele. Prosternul la formele mai primitive este în general despărțit de propleurele laterale, dar e fuzionat la multe asilide. Mezonotul este ușor curbat înainte și înapoi, de regulă mai pronunțat anterior. Mezotoraxul este mic și redus. Metasternul ventral poate fi membranos, puțin sclerificat sau mai rar formînd un arc de chitină puternic și gros.
Picioarele sînt aproape întotdeauna puternice, deseori îngroșate și frecvent purtînd țepi puternici și numeroși, aceste caracteristici fiind în legătură cu activitatea de prădător care prinde și ține o pradă ce se luptă. După cum a arătat Lundbeck (1908), acești țepi sînt de diferite categorii. Ei pot fi viguroși în întregime sau puternici la bază și subțiați distal, ori, în multe cazuri, atît de subțiați îneît este greu de precizat dacă sînt țepi veritabili sau numai peri țepoși rigizi. Tibiile au la apexul lor mai mulți țepi puternici, în formă de spini, de regulă cel mult în număr de 10—12 la tibia posterioară și cel puțin 5 sau 6. Apexul tibiei anterioare poate avea un singur țep, care în decursul evoluției s-a îngroșat transformîndu-se într-un spin proeminent. Pretarsul se termină cu pulvili uneori reduși sau chiar absenți și un empodiu cu aspect de țep, de forme și lungimi variate. Ghearele pot fi ascuțite sau tocite, curbate sau drepte și îndoite numai la vîrf; la formele fără pul-vile ghearele sînt mai subțiri.
Asilidele au aripi mari, alungite și relativ înguste, dispuse în repaus în lungul corpului, la unele acoperindu-se una pe alta, la altele fiind paralele cu corpul.
Cu puține excepții, aripile au o nervură înconjurătoare completă, nervura marginală rareori în întregime absentă (Nusa Walker). Radiusul are 4 ramuri, uneori cu o urmă de nervură extinzîndu-se înapoi de la partea anterioară a nervurii a 3-a. Această urmă de nervură este uneori completă; astfel, ea se unește cu nervura a doua și la Mallophora Mac-
21
Fi^. 10. — Tipuri de picioare. 1, Leptarthrus brevirostris;
& 2, Holopogon fumipennis; 3, Dasypogon diadema.
Fig. 11. — Articulația tibio-tarsalăla Dasypogon diadema, i, Tibie ; m, metatars.
Fig. 12. — Pretars. g, Gheare; p, pulvili; e, empodiu.
22
PARTEA GENERALĂ
Fig. 13. — Tip de nervație la aripa de asilide (după Huli). 1, Nervura costală ; 2, subcostala sau auxiliara; 3, ramura 1 a nervurii radiale (prima nervură longitudinală z^); a 2-a longitudinală (r2 + r3); <5, a 3-a longitudinală <r4 4- r5); 6, ramura anterioară a nervurii a 3-a (r4); 7, ramura posterioară a nervurii a 3-a (r6); 8, ramura 1 a medianei sau nervura a 4-a	; 9, ramura 2 a
nervurii a 4-a sau nervura intercalară anterioară (m2); 10, ramura 3 a nervurii a 4-a sau nervura intercalară posterioară (m3); 11, ramura 1 a nervurii cubitale sau nervura a 5-a	; 12, ramura a 2-a a nervurii a 5-a (cu2); 13, nervura
a 2-a anală; 14. tulpina principală a nervurii radiale (jR) ; 15, tulpina principală a nervurii mediane (M); 16, tulpina principală a nervurii cubitale (C{7); 17, nervura 1 anală; 18, rest din nervura a 3-a anală; 19, ramura 1 a nervurii
cubitale; 20, nervura marginală; 21, sector radii; 22, nervura transversală ume-rală ; 23, nervura transversală anterioară sau transversală mijlocie sau mică; 24, nervura transversală posterioară sau mediană (m); 25, nervura transversală discală sau mediocubitală; 26, celula 1 bazală sau celula costală; 27, celula costală ; 28, celula subcostală; 29, celula marginală (Rj) ; 30, celula 1 submarginală (R2 4- R3); 31, celula 1 posterioară; 32, celula discală; 33, celula 2 submarginală ; 34, celula 2 posterioară ; 35, celula 3 posterioară ; 36, celula 4 posterioară ; 37, celula 5 posterioară; 38, ceiula 1 bazală; 39, celula 2 bazală; 40, celula 3 bazală, celula anală sau celula bazală inferioară; 41, celula axilară sau unghiul anal; 42, alula, lobul axilar sau lobul posterior; 43, thyridium; 44, arculus.
quart și la multe alte genuri simulează o nervură transversală. Este real echivalentă cu ramura posterioară a nervurii a 2-a (a 3-a ramură a lui radius), care s-a pierdut și dacă este prezentă o urmă de nervură, aceasta constituie un rest al ei. Mediana are 3 ramuri, cubitala are 2 ramuri, iar celula anală este deschisă sau închisă și pețiolată. La dasi-pogoninele inferioare celula marginală și toate celulele posterioare și anale sînt deschise. La multe forme celula marginală este închisă; una și uneori două celule posterioare și celula anală pot fi închise. în principiu, celula marginală este închisă. Rareori celulele posterioare pot fi reduse la 4; de regulă ele sînt reduse la 3 ; alula este absentă la puține genuri.
Abdomenul asilidelor este robust, cilindric, devenind lat și turtit (Blepharotas Westwood) sau lat, puternic și robust (Hyperechia Schiner, Laphria Meigen). Prezintă 8 tergite bine dezvoltate la masculi și la femele, la acestea adăugîndu-se armătura genitală. La femele se pot distinge 10 segmente, dacă se socotește și proctigerul, la unele subfamilii
23
pig, 15. _ Cyrtopogon ruficornis (după S e gu y).
24
PARTEA GENERALĂ
Fig. 16. — Neoitamus socius (după S e gu y).
mai puține, abdomenul fiind redus la 6 segmente vizibile. Macrochetele, cu puține excepții, sînt prezente pe laturile primului tergit și mai rar pe restul tergitelor și pe sternite. Rareori asilidele sînt pețiolate. Puține nu corp lung și subțire, ca la Dioctria Meigen. Primul sternit poate să fie împărțit în două sau mai multe benzi subțiri, sclerificate.
La asilide armătura genitală a masculului este complexă și variabilă. Pînă nu de mult au existat multe confuzii de termeni; F r a n k Huli recomandă terminologia întrebuințată de E m d e n și H e n -n i g (1956).
Armătura genitală a asilidelor și a dipterelor în general cuprinde segmentul 9 abdominal cu modificările legate de funcția lui. Componentul tergal al acestui segment formează epandrium, iar atunci cînd este furcat se numește forcepsul superior \ această formațiune poartă proctîgerul. în apex sau median, numit de unii autori Temelie și de alții cerci, cu recunoașterea poate a celui de-al 11-lea segment, originea adevăraților cerci. Proctîgerul așa cum se găsește la asilide este posibil să reprezinte părți din segmentele 10 și 11 (telsonul); parțial dublu, cum este adesea, datorită unei fisuri liniare dorsale, el reprezintă un drum de trecere mic și tubular.
Pe segmentul 9, elementul ventral sau sternitul, hipandriul, este de regulă prezent. El poate fi foarte proeminent, mult redus la unele genuri sau poate lipsi complet, ca la Clephydroneura Becker. La Bathy-pogon Loew este dezvoltat dorsal și chiar fuzionat cu epandriul, forcepsul superior începînd la oarecare distanță de baza segmentului.
între forcepsul superior (epandrium) și sternitul 9 există de regulă un organ lateral pereche, bine dezvoltat, întrucîtva mai scurt decît epandrium și atașat sau susținut de sternitul 9. Acesta este forcepsul
PLANȘA IU
Machimus gonatistes. 1, Apexul abdominal; 2, segmentul 9 și proctigorul; 3, gonopod; Aslochia caspica sienkie-
wiczi: 4, epandriu și gonopod.
MORFOLOGIE
inferior al lui O 1 d r o y d (1938). Pentru a evita utilizarea de doua ori a cuvîntului forceps, Huli numește această formațiune gonopod, întrucît este născută dorsal din hipandriu. Considerăm că această precizare de nomenclatură este bine introdusă și este necesar să fie utilizată în descrierile armăturii genitale de la asilide.
Fig. 17.— Gonopode văzu Le dorsal. A, Machimus rusticus; B, Machimus annulipes
în afară de acest punct, confuzia cu privire la procesele distale caracteristice, așa de des văzute la asilide, crește și mai mult și, deoarece lipsește o evidență clară a caracterului segmentai, Huli elimină utilizarea termenilor de stili sau suprastili pentru aceste procese. Gonopodul lateral adesea poartă o formațiune arcuită, sublamelată, mediană, mai mult sau mai puțin verticală, care tinde să înconjure aedeagus-ul (dis-tiphaUus)-, Oldroyd (1938), Huli (1962) și alții numesc acest apendice lateral clasper, atunci cînd el este derivat din gonopod. Clas-perul uneori este absent sau mult redus, ori poate fi dublu, cu 4 piese în două perechi (două de fiecare parte), care proeminează egal, provenind fiecare, ca la Astochia Becker, din mijlocul bazei gonopodului. Piesele din afara acestora se numesc pseudoclaspere. Acestea pot avea o structură similară, plecînd uneori din peretele interior al forcepsului superior, cala Oligoscliema Becker sensu stricto, și Huli le numește paralolms.
Despre rotația sau inversiunea genitaliilor de la mascul, căreia trebuie să i se acorde atenție, s-a scris foarte mult. O astfel de rotație se produce de regulă în timpul copulației la Dasypogoninae, iar genitaliile sînt permanent răsucite cu 180° la subfamilia Laphriinae. La Asilinae
26
Fig. 15. — Tipuri de ovipozitor. 1, 2, Antipalus bilobus; 3, Stenopogon callosus; 4, Laphria vulpina; 5, Erax punctatus; 6f Dysmachus fuscipennis.
DEZVOLTARE
27
forcepsul superior și proctigerul sînt, cu rare excepții, în poziție dorsală, întrucît la Dasypogoninae rotația are loc în timpul copulației, piesele tind să revină la poziția inițială și astfel în colecții se pot găsi exemplare cu armătura întoarsă parțial și uneori chiar complet. La Dasypogoninae, cu excepția genului Stenopogon Loew, acest caracter sexual mascul nu poate fi utilizat cu toată încrederea, din cauza variabilității sale.
* La dasipogoninele inferioare genitaliile femele sînt simple și încep cu segmentul 9. Dacă la abdomen se află mai puține segmente decît 8, segmentele aparent lipsă sînt scurte și ascunse parțial dedesubtul segmentului vizibil. La Dasypogonini și Stichopogonini tergitul 9 femei este sub împărțit în două plăci laterale, acantoforitele, lăsînd de fiecare parte fie un sfert de cerc de spini puternici și ascuțiți sau tociți, fie o formațiune ca o lingură, din 5 sau mai multe perechi de peri. La dasipogoninele inferioare, ca Phellus Walker și Dioctria Meigen și la toate asilinele, acest tergit este nedivizat.
DEZVOLTARE
Oul asilidelor variază atît în mărime, cît și în conformație, situîn-du-se în categoria de la oval foarte scurt, ca la Bombomima Enderlein, la oval mijlociu, ca în cazul lui Laphria Meigen, la care lungimea oului poate fi încă o dată cît lățimea. Mărimea maximă a oului variază de la 2,09 la 2,27 mm în lungime și de la 0,64 la 0,73 mm în lățime, ca la unele specii de Stenopogon, iar dimensiunile minime sînt sub 1 mm,
Fig. 19. — Ouă de Stenopogon coyote (mărimea naturală 2,09/2,27 mm) (după La-v i g n e).
ca de exemplu de 0,36 mm lungime și 0,27 mm lățime. M e 1 i n (1923) figurează 14 ouă de asilide și arată că ouăle de Laphria sînt brune-roșcate și lucioase; oul de Eutolmus rufibarbis este aproape de 4 ori mai lung decît lat. Ouăle unei specii mari de Bombomima Enderlein sînt foarte mici, scurt-ovale și de culoare purpurie. Membrana oului este în general rezistentă, puțin elastică, de culoare albă, galbenă sau brună. Uneori pe suprafața membranei se vede o rețea hexagonală mai mult sau mai puțin pronunțată (Asilus, Lapbria) sau serii neregulate de puncte (Dioctria).
28
PA RTEA GENERALĂ
Larvele asilidelor sînt alungite, cu corpul mai mult sau mai puțin cilindric, extremitățile fiind mai înguste. Tegumentul tinde să fie lucios, dar de regulă este pergamentos, tare, uneori brăzdat longitudinal cu striuri fine; segmentele abdominale sînt înconjurate de serii de tuberculi rotunjiți, purtînd pe sternite procese contractile locomotorii. Larva are cap bine distinct, trei segmente toracice și 8 segmente abdominale, ultimul segment fiind divizat transversal, în total 12 segmente și capul.
Capul este foarte mic și retractil, puternic sclerificat, de culoare brună sau neagră. Pe cap se observă cîțiva peri senzoriali occipitali și frontali. Aparatul bucal se compune dintr-un labrum median, care uneori are forme de harpon, o pereche de mandibule puternice, triunghiulare și. turtite, alteori ca niște lame, o pereche de maxile mici, alungite, care poartă palpii maxilari de regulă biarticulați. Atît mandibulele cît și maxi-lele sînt foarte mobile, putîndu-se mișca de sus în jos și lateral. Antenele sînt foarte mici, greu de observat, adesea reduse la mici organe senzitive. Larvele sînt lipsite de ochi, uneori putîndu-se observa niște pete pe cap în locul ochilor. Pe segmentele corpului sînt deseori rînduri de peri mici.
Principalele stigme sînt: o pereche pe protorace și o a doua pe segmentul penultim al abdomenului. Pentru aceasta, tipul de respirație este considerat ca amfipneustic, deși pe segmentele abdominale se găsesc așezate lateral cîte o pereche de stigme microscopice, precum și o pereche la fel de mici pe metatorace, toate acestea fiind probabil nefuncționale.
Pe segmentele toracice se observă de fiecare parte cîte un păr, iar pe segmentele abdominale 1 — 7 calozități laterale și pe segmentele 2 — 7 calozități dorsale.
Pupa asilidelor este de tipul pupă liberă și mobilă. Tecile antenelor sînt prezente, uneori divergente, situate aproape de partea mijlocie a ochilor. Melin (1923) descrie procesele spinoase distincte ale antenei sub formă de procese anterioare și posterioare, ele fiind situate unele la baza antenei, altele la partea distală. Procesele posterioare au de regulă 3 — 5 dinți.
Melin (1923) și Green (1918) consideră abdomenul pupei format din 8 segmente. Dorsal segmentele prezintă un rînd de spini, care lateral se schimbă în țepi. De regulă sînt prezente 8 stigme.
Cu studiul oului, larvei și pupei de asilide s-au ocupat mai mult de 50 de autori. Melin (1923) a arătat că majoritatea materialului descriptiv și ilustrativ, exceptînd pe cel al lui M a 1 o c h (1917) și al lui Green (1918), nu are valoare comparativă, pentru că merge în detalii. Multe observații din cele ce s-au făcut asupra presupusului mod de hrană al larvelor au un caracter de ipoteze. S e g u y (1932) ilustrează numeroase larve și pupe.
în literatură s-au descris aproape 50 de specii, distribuite astfel : Dasypogonine cu 5 genuri și 13 specii, Laphriinae cu 5 genuri și 9 specii și Asilinae cu 17 genuri și 27 de specii.
caiozitalea c.ircu/ara apica/a
ș/igma .
/pro/oracică
^caloziiaiea* circu/arâ
'Proces con/racid dorsai
y- ^pt'uues
" coniracid
-—/aierai
procesele ^anienaie
siigma
aripa pictor?
. picior?

eoni raci ii veniră/
■caioziiaie iaiera/a
siigma


■si/'gma
Tio	t ^procesele
\ \A pi o ca ie ren maia	f ier/ruha/r
cu pro ce sui	[)
Spin/for/n
Fig. 21. — Detalii de larve și nimfe (după M e 1 i n). A, Aspect dorsal la larve de Machimus atricapillus ; B, aspect ventral la larva de Dysmaehus picipes ; C, aspect ventral la larva de Choerades gilva\ D, nimfa de Machimus atricapillus.
Fig. 20. — Larvă, stadiul II, de Dysmaehus fuscipennis.
30
PARTEA GENERALA
^ândpu/f
pa/p---
antenă"
max/7e * /abrum
bapsu/ă^ cefa/tcă
esofag
B
canat sa//Van
suporta/ p/i an/nxu/ut
Fig. 22. — Capsula cefalică la larvă și nimfă. Dysmachus picipes : A, părțile chitinizate ale capsulei la larvă; B, aspect din profil al părții mediane anterioare a capsulei cefalice. Philonicus albiceps : C, schema locului pieselor bucale la nimfă (după S e g u y).
/abru/u7
teaca-max/7e/
spaha conă/fora?
t teaca ' /i/pofartnxutu/
/abrum
Ponta. După autori recenți — între care M e 1 i n (1923), A d a -mo viei (1963), Weinberg (1968) — , modul de depunere a ouălor este în strînsă legătură cu structura ovipozitorului. Astfel, la femelele de diferite specii de asilide ovipozitorul poate avea forme foarte variate, de la mult alungit pînă la scurt și gros, ascuțit sau bont, cilindric sau conic etc.; s-a constatat că femelele din diferite specii ale aceluiași gen sau din genuri asemănătoare au același tip de ovipozitor și același mod de depunere a pontei.
Asilidele depun ouăle fără ordine, fie izolat, fie cîte 2—3 împreună, dar uneori chiar în grupe mai mari, de 15—20, ca la Stenopogon hete--
PLANȘA IV
Tipuri de depunere a ouălor. 1, Erax sp.; 2, Dysmachus sp.
DEZVOLTARE
31
roneurus (Lehr 1960) sau chiar 70—80, ca la Promachus leontochlaenus (Lehr 1958); Zino v i e v a arată că numărul ouălor poate ajunge la formele mari chiar la 130. Weinberg (1968) găsește la specii de talie medie un număr de 160 de ouă. Ouăle sînt depuse pe ierburi (Dioc-
Fig. 23. — Femela depunîndu-și ponta (după M e 1 i n).
tria, Pamponerus), pe frunzele arbuștilor (Dioetria), pe ramuri de arbuști (Promachus), îngropate în nisip sau ascunse la suprafața solului (Phi-lonicus, Lasiopogon, Cyrtopogon), în lemn mort sau lemn atacat de către alte insecte (Laphria), în materii animale sau vegetale în descompunere (Asilus), pe mușchi sau pe frunze de pin, pe licheni (Rhadiurgus), în flori sau spice de graminee (Machimus, Dysmachus); uneori ouăle sînt depuse în linii mai mult sau mai puțin regulate, pe fața inferioară a frunzelor gramineelor, ierburilor sau chiar la extremitatea ramurilor uscate (Neoitamus). Adamovici (1963) arată că ouăle sînt depuse în genere în locuri ferite de soare.
Depunerea ouălor se face în diferite moduri.
Astfel, Mei in (1923) comentează depunerea ouălor în nisip de către specii de Lasiopogon Loew și Cyrtopogon Loew. F. H u 11 și alții au urmărit mersul depunerii ouălor la alte specii. Au observat specii de Diogmites Loew găurind în sol tare, vîrînd abdomenul și depu-nînd ouă, apoi presînd solul cu extremitatea abdomenului și cu spinii întinși. M e 1 i n (1923) afirmă că Philonicus Loew întrebuințează spinii ca un fel de perie.
B. J. Lavigne (1963) (fig. 19) descrie depunerea ouălor de către Stenopogon coyote Bromley în mijlocul unei tufe de Bromus tec-torum și în zone cu ierburi mici, pe teren nisipos. El arată că femela zboară aproape de sol și curăță solul mișcînd ovipozitorul lateral, apoi sapă o gropiță la baza ierburilor, cu ajutorul ovipozitorului, aproxi-
32
PARTEA GENERALĂ
Fig. 24. — Ouă de Eutolmus impla-cidus (după L e h r).
mativ de 9—10 mm adîncime; introducînd ovipozitorul și abdomenul în gropiță depune ouăle, apoi acoperă totul cu nisip și netezește terenul. Toată operația se efectuează în circa 4 minute, dar uneori și mai mult, în general o femelă depune 16—18 ouă, în două etape și în două locuri diferite.
Lehr (1960), descriind amănunțit împerecherea și ponta la Stenopogon heteroneurus, arată că depunerea ouălor se efectuează după ce femela s-a hrănit activ cu prada sa de lăcuste, și anume în a doua jumătate a zilei, cel mai devreme către ora 15, iar cel mai frecvent către orele 17—18, temperatura fiind puțin în scădere. întreaga operație de săpare a unei gropițe, depunerea ouălor și acoperirea lor a durat cam 10 minute. O femelă a depus 15—20 de ouă, care în pontă se lipesc între ele.
Tot Lehr (1962) descrie depunerea ouălor, la Eutolmus impla-cidus Loew, în teaca frunzelor de graminee. Femela se deplasează pe tulpină și caută o poziție convenabilă pentru a îndepărta puțin frunza de tulpină cu ajutorul extremității abdomenului pe care, îndoindu-1 și servindu-se de cerci și de ovipozitor, reușește să-l introducă sub teaca frunzei, depunînd ouăle pe partea interioară a acesteia (fig. 24). Numărul ouălor dintr-o pontă variază între 10 și 20.
Față de marele număr de genuri și specii de asilide cunoscute pînă în prezent, reiese că datele din literatură cu privire la comportamentul în timpul pontei la aceste insecte sînt foarte limitate. Noi nu am putut observa decît într-un singur caz depunerea ouălor, și anume la Dys-machus fuscipennis Meig. Am surprins femela depunînd ouă pe spicul de Poa pratense la pădurea Cogeacu (Dobrogea), la 3.VL1965, în jurul orei 11, pe o vreme însorită și caldă. Femela a depus în mai multe locuri pe un spic grupe de cîte 3—13 ouă, trecînd apoi și la alte spice. Apreciem că în total a depus 161 de ouă. Oul este oval-alungit, neted și lucios, de culoare gălbuie la depunere, devenind după un timp cenușiu; are lungimea de 4 pi și grosimea de 1,3 pi. Larva apare din ou la 8 zile de la depunerea pontei.
Melin (1923) descrie ponta la Dysmachus picipes Meigen, care depune ouă regulat în vîrful spicului de Avena sau
PLANȘA V
Ponta de Dysmaehus fuscipennis. 1, Spiculeț cu ouă ; 2, glumă cu ouă ; 3, pontă liniaiă, 4, pontă etajată.
DEZVOLTzlRE
33
.Daclylis și figurează forme de ouă. Larvele tinere după ieșirea din ou cad pe pămînt, căderea fiind amortizată de perii țepoși. De asemenea, el semnalează pe Neoitamus cyanurus Loew depunînd ouă în muguri de anin. II a r -d y (1929) descrie depunerea ouălor la N erterhaptomenus morus Hardy : femela introduce segmentele apicale ale abdomenului zvelt în galeriile făcute de coleoptere în tulpini de arbori de Acacia și se mișcă de la o gaură la alta, pipăind cu ovipozitorul pînă găsește locul. Un exemplar în experiența de laborator'a depus ouă în găurile unui dop de plută. K e r s h a w (1912) a arătat că o specie orientală de Promachus Loew depune ouăle într-un tub în formă de ootecă, pe tulpini de iarbă.
Spre deosebire de alte asilide, speciile genului Promachus fac ponte (fig. 25). Lehr (1958, b) descrie ponta la Promachus leontochlaenus
Fig. 25. — Pontă de Promachtis leonto-chlaeiuis (X 10) (după Lehr ).
astfel: femela depune ouăle într-o pontă, așezate în rînduri drepte și acoperite cu un strat de apărare, spumos. Lungimea pontei variază de la 3,2 la 10 mm, lățimea de la 2,3 la 3,4 mm, iar înălțimea de la 2 la 3,7 mm. Numărul ouălelor dintr-o pontă variază de la 3 la 80. Ouăle sînt dispuse în 2 — 6 rînduri. Ponta este netedă sau neregulată la exterior, cu asperități de culoare galbenă deschis. învelișul pontei e spongios și
3 - c. 381
34
PARTEA GENERALĂ
se curăță ușor prin atingere. Ponta este fixată de regulă pe tulpinile subțiri de umbelifere, pe părțile superioare ale tulpinilor de graminee {Poa etc.), pe spicele de grîu, pe ramurile uscate ale tufelor de arbuști. Femela elimină prin ovipozitor picături de masă spumoasă în care fixează fiecare ou în parte, toate împreună formînd ponta. O pontă de 20—25 de ouă este depusă cam în 45 de minute. Apariția larvelor are loc după a 5-a zi de la depunerea pontei, ele continuînd să iasă din pontă timp de 2 —3 zile și apărînd de regulă în jurul orei 8 seara. Larva iese din pontă încet timp de o oră; cînd extremitatea larvei mai este în pontă cu 1—2 segmente, larva ia o poziție orizontală (perpendiculară pe pontă) și se lasă să fie luată de vînt; căzînd pe pămînt, se ascunde în crăpăturile solului. Ea are acum lungimea de 3,5 mm.
Apariția larvelor la asilide se produce diferențiat. Astfel, din ouăle depuse la începutul zborului apariția larvelor are loc după un interval mai lung de la depunere, și anume de 6 —7 zile ; din cele depuse la sfîr-șitul zborului larvele apar după un interval cu mult mai scurt, după 2—3 zile.
Din ouăle unei ponte ies de obicei larvele la intervale de timp. Zinovieva (1959) arată că femela de Machimzcs gonotistes Zeii, a depus 29 de ouă la 15 iunie; primele larve au apărut la 17 iunie, următoarele la 19 iunie, iar ultimele la 21 iunie. Ea explică acest fenomen ca o adaptare biologică, prin apariția larvelor în număr mai redus asigurîndu-se posibilitățile de hrană mai bune, deoarece primele apărute întărindu-se se pot muta în căutarea hranei în alte locuri. Prin dezvoltarea în etape a indivizilor din aceeași pontă se asigură o perioadă de zbor a speciei mai lungă; altfel, apariția masivă a unui mare număr de indivizi, toți foarte vorace, nu ar putea găsi asigurarea hranei.
împuparea larvelor are loc în straturile superioare ale solului, de regulă la 10—15 cm. Pupa se dezvoltă în 14—20 de zile. Pupa complet dezvoltată se deplasează spre suprafața solului, iese în parte din sol, apoi adultul eclozează; exuvia pupei rămîne cam pe jumătate ieșită din sol. Pe nisipuri exuvia este în întregime pe suprafața solului.
ASPECTE ECOLOGICE
Majoritatea speciilor de asilide frecventează locurile uscate și nisipoase, după cum reiese din marele număr de specii găsite în regiunile aride și semiaride; chiar în deșert sau semideșert, albiile secate ale canalelor atrag cel mai mare număr de indivizi. Uneori întreaga populație de asilide dintr-o regiune este restrînsă la astfel de locuri, cu maximum de vegetație și deci cu cea mai mare populație de insecte cu care se hrănesc asilidele. în regiunile temperate un mic număr de specii se găsesc în locuri umede, mlăștinoase și în păduri. B r o m 1 e y (1946) a precizat că numărul de specii care se găsesc în interiorul pădurilor mari este limitat și că aceste muște tind în cele din urmă să se
ASPECTE ECOLOGICE
35
concentreze la marginea ținutului păduros, unde se găsesc arbuști și pășuni. Aceste observații au fost confirmate și de H u 11 (1962) în unele regiuni din S.U.A.
Sînt specii care preferă fînețele și cîmpiile.
Asilidele încep zborul la mai multe ore după răsăritul soarelui și sînt rareori active pînă la apusul soarelui. în general vorbind, ele sînt mai active de la 10 dimineața pînă la 2 după amiază și sînt puternic influențate de lumina fierbinte și strălucitoare a soarelui. Puține specii au viață scurtă, de o săptămînă sau 10 zi^e (specii din genurile Ere-mișca, Polisarca, Apoclea); totalitatea celorlalte specii pot trăi și pînă la 6 luni. Astfel, în Statele Unite ale Americii, în sud, Nerax inter-ruptus Macquart, o specie ubicvistă, apare la începutul lui iunie și se găsește pînă în noiembrie și mai tîrziu, depinzînd de apariția și intensitatea înghețurilor.
Huli arată că este surprinzător cît de limitată poate să fie populația la unele specii de asilide. O populație de 50 de indivizi sau mai mulți poate fi găsită pe o suprafață limitată și poate fi depărtată considerabil de alte populații. De exemplu, o populație de Asilul rubicundus Bromley a fost găsită în vîrful unui deal cu ierburi, alături de o autostradă. Deși în regiune erau habitate foarte variate pe sute de hectare, asilidele erau concentrate pe o mică suprafață nu mai mare de un sfert de hectar și într-un interval de 3 zile s-au colectat 152 de indivizi. Asemenea izolări ale populațiilor au fost observate și în alte regiuni, de exemplu în Australia. Sînt genuri și specii și chiar triburi care sînt abundente și pot fi găsite larg răspîndite. Multe asilide se găsesc pe scoarța ori pe vîrfurile ramurilor arborilor sau arbuștilor, în cîmpii mlăștinoase etc. Unele se găsesc în pădurile de pin.
Este bine cunoscut că aceste muște au unele locuri pentru odihnă sau pentru observații și că pe unele le preferă, cum sînt: trunchiul unui arbore, dintr-un anumit loc, cu anumită expoziție față de soare, ierburi din jurul culturilor; în locul preferat unele specii vin în număr mare, multe zile consecutiv.
Nu se cunosc factorii limitativi ai numărului de indivizi la populațiile de asilide. Este posibil ca lipsa de hrană a larvelor să constituie un factor. Un alt factor limitativ poate fi comportarea necorespunzătoare sau slaba abilitate a indivizilor din unele genuri de a prinde prada. Se cunosc astfel de observații la unele genuri, ca Cerdistus Loew.
Diferiți autori descriu comportamentul acestor insecte în perioada acuplării (M e 1 i n, 1923 ; Bromley, 1933 ; W i 1 c o x, 1936 ; Huli, 1962; Weinberg, 1967 b, 1968 a).
S-a observat că acuplarea speciilor din diferite genuri se produce în două moduri; unul în care masculul și femela stau în acuplare cu corpurile în direcții opuse {Molobratia teutonus, Dasypogon diadema.
___________________________PARTEA GENERALĂ_____________	_________
Stenopogon callosîis, Stenopogon săbaudus, Dchthistus rufinems, Choc-rades fulva, Choerades fimbriata, Philonicus albiceps, Dysmachus bilo-bus), iar altul în care stau cu corpurile alăturate (Asilus crabroniformis, .Machimus annulipes, Machimus fimbriatus).
26. — Poziția de odihnă și somn la Dysmachus fuscipcnnis.
înainte de acuplare masculii de diferite specii au felurite moduri de comportare, unii atacînd brutal femelele (specii de Machimus), alții urmărind mai mult timp femela (specii de Stenopogon), iar alții executând jocuri nupțiale (Dasypogon diadema).
Cu privire la momentele cele mai frecvente din zi pentru împerechere, Lehr (1960) a observat la Stenopogon heteroneurus că uneori împerecherea are loc dimineața aproape de amiază, iar alteori după amiază aproape de seară. Observațiile fiind făcute în ani diferiți, autorul consideră că împerecherea poate fi legată de condițiile de temperatură și uscăciunea aerului, precum și de perioada de zbor a lăcustelor care constituie hrana acestei specii. împerecherea a durat o oră sau chiar mai mult.
OBiceIURILe la b velob
37
La alte specii s-a observat că masculul planează cîtva timp înapoia femelei înainte de acuplare. Cele mai ample pregătiri în perioada acuplării au fost descrise la Heteropogon lautus Loew și la speciile de Cyrtopogon Loew. La speciile de Heteropogon tarsul anterior este îm-
podobit și multe specii americane de Cyrtopogon, spre deosebire de speciile europene, au ornamente tar sale. Mișcarea ornamentelor tar-sale ale masculului, însoțită de mișcarea aripilor și adesea de zumzet, reprezintă activitatea principală în această perioadă, alături de mișcări ale abdomenului și lovirea în același timp a capului și toracelui femelei cu picioarele anterioare. Perechile zboară adesea acuplate și atunci femela conduce zborul, masculul vibrînd aripile, dar stînd în poziție opusă. Bîzîitul perechii în zbor are un sunet distinct, mai jos.
Cele mai multe asilide emit un zumzet caracteristic, uneori pe un ton înalt, alteori pe un ton mai jos, după specie. Multe specii sînt excepțional de prudente, ca giganta specie australiană Phellus Walter, care este foarte greu de prins.
OBICEIURILE LARVELOR
Despre comportamentul larvelor de asilide se cunosc foarte puține date pînă în prezent. Astfel, din cele 4 661 de specii de asilide descrise de pe tot globul, se cunosc pînă acum numai larvele de la 44 de specii, dintre care din subregiunea palearctică 23 de specii, iar din Europa 21. De aici rezultă interesul care ar trebui acordat în viitor studiilor cît mai ample asupra larvelor de asilide.
Larvele multor genuri trăiesc în sol. Larvele de Laphriini și An-drenosomini trăiesc de regulă în lemn putred și triunchiuri bătrîne sau sub scoarță. Larvele de asilide au fost frecvent privite ca prădătoare,
38	PARTEA GENERALĂ
mai ales de către autorii mai Ărechi. Astfel, P e r r i s (1871) a găsit Laphria gilva în același loc cu Spondylis buprestoides și Criocephalus rusticus, ambele larve de coleoptere, și a socotit că ele prădau aceste larve. Eiley (1870) a găsit pe Nerax femoratus Macquart de mai multe ori, prădînd ouă de lăcustă. Mal loch (1917) arată că larvele din această familie pe care el le-a găsit sînt prădătoare, mîncînd alte larve de insecte din sol sau din lemn putred. Mei in, după observațiile sale proprii și după experiențe, susține că principala hrană a larvelor de asilide este vegetală. El arată că larvele de asilide se pot întreține fără un tip de hrană carnivor; consideră că atacarea sau consumarea de hrană animală, cum ar fi diverse larĂre de insecte, este cu totul secundară și sporadică, dacă într-adevăr vreodată ia locul hranei vegetale. M a 1 i o c h (1917) și Gr een (1918) arată că larvele de asilide mănîncă alte larve de insecte, dar ei nu pretind că au verificat-o direct prin observație personală sau că au văzut larve de asilide atacînd alte larAre.
Astăzi modul de hrănire al larvelor de asilide nu mai constituie o problemă, întrucît cercetările din ultimii ani au ajuns să precizeze că la un mare număr de specii de asilide larvele sînt zoofage. Din observațiile diverșilor autori reiese că larvele asilidelor sînt la fel de răpitoare ca și adulții. Lucrări recente asupra biologiei larvelor de asilide (B. G. S u r o v e n c o v, 1959,1961,1962, D. J. C r e a t h e a d, 1963) cuprind date tot mai numeroase privind regimul de hrană al larvelor de asilide. S-a arătat astfel că Machimus cingulatus este polifag. Machimus cingulatus distruge de 5 —6 ori mai multe larve de elateride decît carabidul Platysma. D. J. Creathead scrie despre larvele de asilide că sînt bine cunoscute ca răpitori în sol, citind cîteva specii la care larvele atacă ouăle din ooteea lăcustelor în Africa răsăriteană. Unele dintre aceste specii aparțin genului Stenopogon, care este bine reprezentat în fauna palearc-tică și în țara noastră. P. A. L e h r (1964) arată că posedă date de la P. A. E s i p e n c o, după care larvele de Eutolmus atacă pe lîngă larve de cărăbuș din sol și larve de asilide. Din cercetările de pînă acum asupra biologiei larvelor reiese că specii cu regim carnivor se găsesc în toate cele 3 subfamilii din palearctic și de la noi.
PRADA ȘI OBICEIURILE DE VÎVĂTOARE
Prada asilidelor a fost studiată de mai mulți autori, între care II o b b y, P o u 11 o n, Bromley, C a r r e r a, Adamovici W e i n b e r g . Unele specii din Europa și America de Nord mănîncă albine și fac mari pagube la stupării. Astfel, în Statul New York este Promachus fitchii Osten Sacken; în Texas îi corespunde Baropogon dispar Coquillet și Diogmites symmachus Loew; în sudul Europei Dasypogon diadema Fabricius. După datele lui Bromley (1934), P a r k e s a colectat peste 700 de indivizi de Baropogon dispar
PRADA SI OBICEIURILE DE VÎNĂTOARE
39
Coquillet dintr-o curte cu stupi, îu timp de 3 zile. Afară de acestea, multe alte specii au fost prinse cu albine ca pradă. Dar asilidele care atacă albine sînt mult mai numeroase. Astfel, Adamovici arată că în Iugoslavia albinele cultivate sînt atacate frecvent de către Stenopogon săbaudus, Eehthistus rufinervis, Machimus annulipes, Machimus fimbriatus și Dasypogon diadema. Toate aceste specii sînt cuprinse și în Fauna României.
Destul de multe speciile de asilide mai atacă și alte insecte utile, între care unele insecte răpitoare și altele parazite (Braconidae, Syrphidae, Formicidae, Tachinidae și altele), aceasta făcînd să scadă în oarecare măsură rolul lor pozitiv în economie.
Melin (1923) arată că speciile de Dioctria Meigen prind mai ales himenoptere. H o b b y (1923) găsește că prada lui Dioctria rufipes De Geer este constituită din 45 % himenoptere, cu predilecție ichneumo-nide, și 55% din diptere. în ceea ce privește alte analize asupra prăzii, s-au mai făcut și alte statistici. Astfel, coleopterele sînt reprezentate prin 12 familii, predominînd scarabeidele. Dintre fluturi, mai ales fluturi mici (geo-metride). L i n s 1 e y (1944) menționează că din 22 de prăzi prinse de Callinicus Loew, toate erau Osmia și Andrena. H o b b y (1931), într-un studiu amplu asupra prăzii asilidelor și comportamentului lor, analizează prăzile capturate de 23 de specii britanice. El arată că specii de Laphria Meig. zboară asupra prăzii la o distanță de 6 m. Din observațiile noastre, unele specii dintre asiline își urmăresc victima repezindu-se asupra ei pînă la 10 m distanță.
Timpul necesar pentru a consuma prada variază cu mărimea acesteia; E d w a r d (1883) a observat un asilid capturînd opt indivizi de geometride în 20 de minute. Este obișnuit să se vadă asilide în copulă, cu femela ținînd o pradă oarecare. Promaehus bastardi Macq. se hrănește cu Megaphorus clausieella Macq. (H u 11, 1962). Noi am întîl-nit acest fapt la Dysmachus fuscipennis Meig. (1968). în multe alte împrejurări s-au observat asilide care se hrănesc cu asilide, chiar cu indivizi din aceeași specie. Se citează astfel canibalism la Megaphorus clausieella Macquar (Huli, 1962), Dasypogon diadema Fabricius (P o u 11 o n, 1906).
S-au făcut și cercetări asupra rapidității cu care este paralizată victima după ce a fost prinsă. B r o m 1 e y (1923) descrie surprinzătoarea abilitate a lui Protacanthus rufus Williston de a transforma o albină vie într-o simplă carapace, sugînd aproape tot sistemul digestiv, muscular și nervos. Pentru lămurirea acestui fenomen Adamovici (1963) a făcut experiențe din care rezultă că asilidele introduc trompa în capul, toracele sau abdomenul diverselor insecte, paralizîndu-le instantaneu. Înțepînd insectele cu seringa, cu sau fără soluție Ringer, acestea au murit. Din observațiile noastre (1961, 1968), asilidele sînt astfel adaptate ca să rețină victima, lucru mai greu de realizat în cazul insectelor chitinizate puternic. Ele nu perforează cu trompa chitina victimei, ci înțeapă, în toate cazurile observate de noi, zona membranoasă
40
PARTEA GENERALĂ
a regiunii colare sau partea mediană a abdomenului aproape de scutel^ între elitre etc.
La rîndul lor asilidele au destul de mulți dușmani printre animalele în a căror hrană sînt cuprinse totdeauna insecte. Astfel, păianjenii prind asilide în pînzele lor, libelulele vînează unele specii de asilide (de ex. : Aeschna affinis vînează pe Stenopogon sabaudns), șopîrlele (Lacerta viridis) vînează și asilide cînd depun ouăle în sol, unele specii de păsări prind asilidele în perioada copulației, cînd acestea zboară încet.
Fig. 28. — Lanț trofic la Dysmachus fuscipennis.
în lucrări mai recente (D. K ah an, 1964) tratînd despre efectul toxic al mușcăturii și activitatea proteolitică a salivei și a conținutului stomacal al asilidelor se afirmă că glandele salivare ale asilidelor conțin un venin toxic pentru lăcuste și șoareci. Toxicitatea veninului variază în funcție de specie. Veninul conținut în glandele de la unul sau două exemplare de asilide ucide un șoarece alb în greutate de 20 g. 1/126 pînă la 1/2 dintr-o glandă, după mărimea speciei de asilid, omoară un individ de Locusta migratoria care are greutatea de 1 g. Se pare că veninul are un efect neurotoxic și determină la șoarecele alb apariția unor simptome ce seamănă cu acelea cauzate de veninul șerpilor colubrizi. El a mai stabilit o activitate proteolitică în salivă (pH 4—9,4) și în sucul stomacal (pH 2,4—9). Una sau ambele surse pot fi cauza digestiei extra-intestinale. Nu a fost găsită activitatea proteolitică în glandele labiale.
MIMETISM
41
Deși sînt insecte foarte vorace, totuși asilidele cruță aproape totdeauna și numai foarte rar unele specii de asilide atacă insecte ca meloide, oede-meride, coccinelide, stafilinide, pentatomide, pirocoride, reduviide, ci-micide.
MIMETISM
Mimetismul la această familie de diptere nu pare a fi atît de marcat ca la alte insecte, cum sînt sirfidele sau fluturii. Unii autori (M elin, 1923) nu acceptă mimetismul la asilide, alții (Huli, 1962) consideră că mimetismul este mai evident la aceste muște în regiunile calde și umede și poate lipsi în țările cu climat temperat. Se dau și numeroase exemple de mimetism la asilide. Astfel, Shelford (1902) atrage atenția asupra unei specii de Laphria Meigen, care seamănă cu un himenopter (Salius sericosoma); apoi Hyperechia fera Wulf, care seamănă cu Xylo-copa latipes. O specie africană de Hyperechia Schiner a fost dată de M a r s li a 11 (1902) ca semănînd foarte bine cu himenopterul Xyloeopa flavorufa. Speciile de Dasyllis Loew, care seamănă cu himenoptere din grupul Eulaema, și diferitele specii de Diogmites Loew și Blepharepiwm Rondani, care seamănă cu unele specii de viespi, pot fi considerate ca exemple de mimetism. Micul asilid Megaphorus clausicella Macquart din sudul Statelor Unite ale Americii este un bun exemplu; el mimează albinele megachile. Aceste exemple sînt în general privite ca mimetism sinaposematic sau mimetism de asemănare agresivă. Atît S h e 1 f o r t (1902), cît și Poulton (1925) au adus contribuții asupra acestui subiect. Mimetismul agresiv favorizează agresiunea și fără o măsură de protecție față de unii dușmani. Unele specii produc un bîzîit zgomotos cînd zboară, asemănător cu al unor bondari. Bigot a dat ca exemplu pe Blaphroptera scoliaeformis Haliday.
Seriile americane de asilide mimetice din Statele din sud-vest copiază viespile vînătoare din genul Pepsis Fabricius. Aceste insecte sînt mari, cu corpul negru sau negru-albăstrui, cu aripi uimitor colorate în brun-gălbui. Pe lîngă asilidul Asilus midas Brauer, seria cuprinde pe Mydas xanthopterus Loew, două stafilinide mari și o viespe mare, evb dent tip de ihneumonid. în sudul Arizonei Blepharepium secabilis Wal-ker se găsește împreună cu o specie de sfecid la fel colorată, pe care o pradă; viespea este puțin mai mare decît asilidul.
Colorația criptică (homocromia) există la unele forme. Speciile de deșert tind să ia culoarea nisipului și multe Laphiriini și specii de Atomosini ca și specii de Andrenosoma Rondani se potrivesc cu scoarța copacilor pe care stau.
Lehr (1960), descriind ponta la Stenogopon heteroneurus Mac quart, arată că femela în momentul depunerii ouălor, rămînîndu-i afară capul și toracele, poate fi luată drept o grămăjoară de pămînt, confundîndu-se perfect cu mediul înconjurător, femela fiind în acest
42
PARTEA GENERALĂ
timp fără altă apărare. Chiar și masculul prin colorația lui roșcată seamănă cu ierburile înconjurătoare.
Simularea morții a fost observată la unele asilide prinse și faptul a fost citat de T e a 1 e. De asemenea Huli notează că Proctacanthus milbertii Macquart poate să rămînă în catalepsie de la cîteva secunde pînă la cîteva minute. Cum se petrec acestea în condiții naturale nu se cunoaște.
Cercetările și observațiile asupra mimetismului la asilide au preocupat și în trecut, dar interesează și în prezent pe unii entomologi. Astfel, s-au publicat lucrări în diferite țări, arătîndu-se numeroase cazuri de asemănări mimetice, care ar reprezenta pentru asilidele adulte posibilități de apărare față de dușmanii lor sau de a le face să treacă neobservate de prada pe care astfel o pot captura mai ușor.
PALEONTOLOGIE
Se cunosc în prezent 39 de specii de asilide fosile dintr-un singur depozit din eocen, în șisturile argiloase de la Green River (S.U.A.), în care familia este reprezentată prin 2 subfamilii, 3 genuri și 3 specii, între cele 3 genuri sînt 2 forme aparținînd la genuri stinse. Una dintre acestea este Stenocindis anomala Scudder, din subfamilia Dasypogoni-nae; cealaltă, Asilopsis fusculus Cockerell, care face parte din Asilinae. Cea de-a 3-a specie, Asilus palaeolestes Cockerell, a fost inclusă de către Cockerell într-un gen nou. Eocenul este considerat sărac în forme din această familie.
în oligocen au fost găsite șase depozite de asilide, din care sînt cunoscute o specie dintre Dasypogoninae și dintre Asilinae 7 specii cu trei genuri și în plus două alte exemplare aparținînd la genul Asilus^ dar fără să fi fost descrise.
în miocen dasipogoninele sînt reprezentate prin 13 specii din 10 genuri, găsite în Colorado, cu excepția a două din ele. De asemenea, alte 12 specii de Asilinae au fost descrise din Colorado și Oeningen, toate din 3 genuri. Pînă în prezent nu a fost descrisă nici o specie de asilid dintre Laphriinae, din nici o formațiune geologică. A fost descrisă și o formă, Eoasilidea fragmentosa Bode (1953), ca aparținînd unei familii noi, fosile, familia Eoasilidae, din liasul superior.
Ținînd seama de asilidele fosile cunoscute pînă în prezent, s-a ajuns la concluzia că originea lor trebuie considerată ca fiind înainte de eocen. Cu toată lipsa de fosile din eocen, totuși două principale subfamilii apar în această perioadă geologică. Din subfamilia Dasypogoninae nu se cunosc prea multe forme din oligocen.
Numărul mai mare al speciilor din oligocen sînt din chihlimbarul de Baltica. Pare destul de curios faptul că deși dasipogoninele precedă asilinele care sînt mai specializate, totuși nu se găsesc abundente ca fosile înainte de miocen. Huli crede că o explicație a acestui fapt ar putea
ÎNRUDIRI SI FILOGENIE
43
să fie aceea că pînă în miocen dipterele din această familie încă nu erau •diferențiate în prea multe tipuri. Descoperiri viitoare ar putea să crească numărul de genuri și specii fosile. Din cît se cunoaște despre genurile și •speciile fosile, se remarcă o creștere aproape triplă a numărului de specii din oligocen față de eocen și tot așa în miocen față de oligocen.
în comparație cu speciile fosile descrise ca genuri noi și în raport cu formele actuale, Huli remarcă interesante modificări ale nervației aripilor, care în unele cazuri sugerează poziții de subgenuri.
Asilidele fosile se cunosc numai ca genuri: Stenocindis Scudder, Asilopsis Cockerell, Palaeomolobra Huli și subgenul Eosenoprosopis Huli.
ÎNRUDIRI ȘI FILO GEME
Studiul înrudirilor străvechi al mai multor familii dintre brahicere se completează cu dificultăți. Cazier (1911) și alți autori, au arătat că în orice studiu de filogenie este esențial ca cele mai fundamentale caractere ca și cele mai puțin probabil de a fi afectate de specializări adaptative, trebuie utilizate la stabilirea înrudirilor. Autorul este de părere că atunci cînd valoarea relativă a aripilor, picioarelor, părților gurii, antenelor și terminațiilor sînt luate în considerație, aripile și termina-liile sînt mai puțin probabil de a fi afectate de schimbările adaptative.
Terminațiile arată unele schimbări adaptative privind genitaliile și depunerea ouălor. Cînd o aripă are un număr suficient de nervuri pentru a suporta rezistența aerului, nu este probabil ca nervația să se schimbe adaptativ. Aripa poate furniza atunci în multe privințe o indicație adevărată a înrudirilor. Totuși apar și paralelisme în nervația aripilor. Comparația asilidelor fosile între ele arată cît de mici sînt schimbările care s-au produs în nervația aripilor.
Căutînd indicații de înrudire comune, dipterologul nu poate să nu fie impresionat de asemănarea generală a aripilor de la ragionide, tere-vide, tabanide și de la unii reprezentanți mai mici dintre asilide, avînd toate celulele marginale, posterioare și anale deschise. Asilidele, apio-ceridele, terevidele și midaidele apar ca formînd un grup natural. în acest grup asilidele sînt considerate ca avînd o poziție proprie, dar mai strîns legate de apioceride decît de midaide. Asilidele sînt așezate separat datorită prezenței empodiului simplu, setiform. în cele mai multe dintre celelalte familii de brahicere, pretarsul este caracterizat printr-un pulvil •distinct, ca o perniță sau prin arolium; rareori lipsește acest apendice median. Asilidele par a fi o veche și timpurie ramură din trunchiul comun care a dat pînă astăzi reprezentanții din familiile amintite și care într-o perioadă și mai veche s-a împărțit într-o altă direcție, dînd naștere familiilor de Bombyliformia (Bombylltâ^ Cyrthidae, Nemes-triniae). W i 11 i s t o n (1908) examinînd palpii la fiecare gen de asilid, îi consideră ca avînd o semnificație importantă. La dasipogoninele primitive, la puține tipuri generalizate, există o urmă a antepenultimului
44
PARTEA GENERAL V
articol al palpului Williston (1908) dă un rezumat al sistemelor vechi de înrudire.
Loew recunoaște trei subfamilii principale ale asilidelor; dasi-pogoninele (incluzînd și genul Leptogaster Meigen), lafriinele și asilinele. Schiner (1862) a propus subfamilia Leptogastri^ae^ care este ridicată la rangul de familie de Ch. Martin (1968). L o e w a scos în evidență deosebirile de la antene și aripi și în aceeași măsură de la cap, picioare,, chetotaxia toracică și terminaliile. Williston (1908) a considerat diferențele la palpi ca avînd semnificație mai fundamentală decît situația celulelor marginale. Malloch (1928) și alți autori au scos în evidență marea diversitate a formelor de antene în interiorul fiecărei subfamilii. Hermann (1920) a făcut o împărțire utilă a dasipogoninelor în trei mari grupe; împărțirea sa în Prytaminae, Eremocneminae și Acan-tocneminae este bazată pe reducerea numărului vizibil de segmente abdominale și pe prezența sau absența spinului apical pe tibiile anterioare. Engel (1928) a păstrat acest aranjament, utilizat și de noi. Grupele lui Hermann, deși importante, au dezavantajul unei sărace alegeri a numelor ; de la nici una din ele nu s-au dat nume de genuri. Pentru acest motiv și din cauza recunoașterii de triburi adiționale, subdiviziunile lui Hermann nu au fost utilizate de către Frank M. Huli în marea sa monografie asupra asilidelor din lume (1962).
Printre schemele recente de clasificație, Carrera (1949) a urmat pe Hardy (1934), recunoscînd numai 2 subfamilii și plasînd lafriinele cu dasipogoninele și leptogastrinele cu asilinele. B r o m le yT Hermann, Engel, Williston, Melander și V e r r a i 1 au recunoscut 4 subfamilii, această clasificare fiind admisă de Frank Huli. Noi, în urma lucrării lui Ch. Martin (1968), atribuim asilidelor doar 3 subfamilii. Ca o bază de recunoaștere a dasipogoninelorr asilinelor și leptogastridelor avem dovezi paleontologice; fiecare din aceste grupe merg mult înapoi, pînă în miocen. Asilinele se extind în oligocen și eocen. Specii fosile de lafriine nu sînt cunoscute pînă acum. Se poate ca ele să constituie o subfamilie recentă. în subfamilia lafriine găsim 77 de genuri și aproape 763 de specii, care trăiesc în cele mai mari regiuni din lume.
Hardy (1948) consideră despărțirea relativă a prosternului ca un caracter ce definește categoriile superioare. La unele asilide prosternul reprezintă un sclerit singur sau pereche, mai mult sau mai puțin sudat, care este complet izolat printr-o membrană de pleuromul lateral. La altele el este complet fuzionat cu ’pleuronul în jurul marginii antero-laterale a coxei anterioare; această conformație este descrisă ca un prostern complet sau nedespărțit. Clements (1951) a arătat că există o mare nestabi-litate în caracterul prosternului la multe grupe de asilide. Acest caracter pare a fi foarte variabil la această familie. Din cauza importanței care i se dă, F. Huli a dat prosternului o considerabilă atenție și a examinat o vastă varietate de brahicere inferioare și de nematocere, în scopul de a decide care condiție este cea mai generalizată, prosternul complet
ÎNRUDIRI SI EILOGENIE
45
sau despărțit. Astfel, o mare varietate de genuri din ordinul Diptera au prosternul despărțit, ceea ce face să se încline a privi pro sternul izolat ca cel mai primitiv aspect al dipterelor; dar există și unele cazuri care sugerează că și invers este posibil, fapt ce confirmă concluzia lui H a r d y că prosternul reprezintă o condiție generalizată. Cu un stern despărțit
Fig. 29. — Tipuri dc prostern la familia Asilidae (după H u 11). A, Coe-nomyia sp. ; B, Ommatius sp. ; C, Andrenosoma sp.; D, Nerax sp.
înconjurat de membrană, se face posibilă o mare flexibilitate, dar o mai mică rezistență din cauza reducerii mușchilor de legătură cu sclerițele. Ambele condiții apar ca necesare la un grup foarte prădător și pare probabil că factorii adaptativi au intrat evident în structura prosternu-lui la diferite genuri de brahicere inferioare.
Astfel, Huli a găsit că o serie de genuri din diferite familii au prosternul complet despărțit: Rhagio Fabricius, Dialysis Walker, Atherix Meigen, Chrysopilus Macquart, Symphoromyia Frauenfeld și Coenomyia Latreille. Dar la Solvă Walker, din contra, prosternul este complet, bine dezvoltat și sudat. Prosternul este de asemenea despărțit la Culex Linne, Tipula Linne, Exoprosopa Macquart, Eelimus Loew, Syrphus Fabricius, Milesia Latreille, CocMiomyia Townsend și la toate muscoidele și dipterele evoluate, după cum reiese din observațiile lui Huli (1962).
46
PARTEA GENERALĂ
De asemenea, tabanidele, stratiomiidele, dolichopodidele, terevidele și empididele, în general, au prosternul bine dezvoltat și complet; primele trei familii sugerează o înrudire și poate aceeași tulpină; aceasta este lățirea curioasă a prosternului, care depășește cu mult coxele anterioare, între prosternul terevidelor există de asemenea o asemănare, el fiind complet fuzionat și întreg lateral. Pe lîngă aceasta, terevidele au un empodiu de tip setiform, care împreună cu similitudinea nervației pot sugera apropierea de linia strămoșilor asilidelor.
Frank Huli, luînd în considerare structura prosternului^ ajunge la concluzia că : 1) prosternul complet este generalizat și ancestral la asilide și probabil la toate brahicerele ; 2) necesitatea de a fixa puternic, mușchii (asilidele luptînd cu prada puternică și viguroasă), a întîrziat poate în a determina o ruptură a prosternului; 3) prosternul este în. curs de a se despărți la partea inferioară la cele mai multe dintre asilidele actuale, din cauza compensației prin flexibilitatea perechii I de picioare. Huli susține această părere și prin fătul că, în interiorul aceluiași gen de asilide, la acelea care au un prostern redus, membrana care-1 înconjură este mai mare.
Referitor la concluziile care pot fi trase din structura prosternului cu privire la filogenia grupului, trebuie procedat cu grijă din cauza tendinței familiilor cu foarte multe genuri de a acționa prin linii paralele. După cum observă și C 1 e m e n t s (1951), prosternul este cel mai variabil la asiline. Frank Huli este de acord cu C 1 e m e n t s că prosternul nu poate fi folosit decît numai pentru a indica afinitățile unui gen.
în lucrarea sa F. Huli subdivide familia Asilidae în cinci sub-familii: Dasypogoninae, Megapodininae, Lapliriinae și Leptogastrinae? care formează un grup cu interrelații între ele și în cele din urmă Asilinae* care sînt considerate a fi întrucîtva mai distanțate filogenetic de primele patru. Sub raportul mărimii grupelor (considerînd cu aproximație numărul speciilor), masa asilidelor o dau dasipogoninele și asilinele.
Dasipogoninele cuprind 1837 de specii, iar asilinele 1852. Megapo-dinele au 33 de specii, dintre care denumiri mai vechi pot să fie sinonine? și lafriinele 763 de specii.
în lucrarea lui Huli dasipogoninele cu celula lor marginală deschisă și cu palpul din două segmente sînt privite ca membrii cei mai primitivi ai familiei. La unii indivizi mai apar alte două structuri care sînt de o considerabilă importanță. Prima dintre aceste structuri este modificarea tergitului 9 la femelă într-o pereche de plăci laterale, adiacente, numite acantoforite, cu semicercul lor de spini însoțitori; aceasta are drept rezultat un tip caracteristic de ovipozitor, care se află numai la triburile cele mai evoluate ale acestei subfamilii. Structuri strict analoge au apărut la genuri de asiline (Proctacanthus Macquart, Philodicus Loew).
Spinii prezenți la terevide și midaide par a fi similari cu cei de la Dasypogonini, dar Huli nu îi consideră omologi.
ÎNRUDIRI 81 FILOGENIE
47
Acantoforitele lipsesc la dasipogoninele inferioare, la lafriine, me-gapodine și la majoritatea asilinelor, prin urmare nu pot fi considerate ca niște structuri generalizate. Ele sînt rezultatul specializării adaptative pentru depunerea ouălor și se întîlnesc deseori la diptere.
S-a mai remarcat apoi că cu cît dipterul este mai mare, cu atît sînt mai mari și mai puternici și spinii, pe cînd la formele mici și fine, ca Brachyrrhopala Macquart și Stiehopogon Loew, ei sînt subțiri și delicați. Altor peri suplimentari, dispuși lateral și ventral față de spini, care sînt prezenți la unele dintre aceste genuri și la unele terevide, nu li se acordă mare semnificație.
Al doilea caracter important la subfamilia Dasypogoninae este spinul tibial apical, anterior. Această formațiune nu este un spin morfologic, ci un păr puternic, îngroșat, cu aspect de spin. La formele mai mari și la toate asilidele la care se află acest spin, el apare ca un mecanism adaptativ util, un mic crampon care ține prada ce luptă pînă cînd trompa poate fi introdusă. Acest spin poate să fie de origine polifiletică. Există trei tipuri distincte care coincid cu structuri adiacente și asociate. Primul tip este întinderea bazei spinului într-o puternică protuberanță, care ajunge la maximum la Molobratia Huli. Al doilea este apariția coincidentă a unui denticul opus, la baza bazitarsului anterior, care se găsește frecvent, dar poate să și lipsească. Al treilea tip este umflarea bazitarsului, cu sau fără denticuli, într-o răsfrîngere evidentă, ajungînd cu un vîrf la N eolaparus Wiliston, Megapoda Macquart și la noi Dasypogon diadema.
Din cauză că spinul de la tibia anterioară e de mai multe tipuri, el a fost considerat ca un caracter distinctiv. Se recunosc o serie de tipuri principale de spini. Primul tip, spin mai subțire, răsucit sau sigmoid, se întîlnește la Cophura Osten Sacken și formele apropiate; la acest tip se află o dezvoltare mică a bazitarsului. Al doilea tip este cel puternic, bine dezvoltat, cu cel puțin o umflătură bazitarsală denticulară și în formă de ridicătură. Al treilea tip este un spin puternic, drept, atașat de o puternică protuberanță care se extinde dincolo de apexul tibiei, cu un proces bazitarsal cum a fost arătat mai sus, dar exagerat de mare. Cel de-al doilea și al treilea tip pot să reprezinte o specializare continuă din aceeași tulpină ca și Cophura Osten Sacken, genurile de cofuroide pornind probabil din forme ancestrale, care au fost întîrziate sau cel puțin provenite din acelea care au păstrat o formă generalizată a spinului. O altă părere ar fi aceea că aceste tipuri de spini la dasipogonine reprezintă dezvoltări polifiletice separate sau analoge ale spinului de pe tibia anterioară.
Frank Huli arată că prezența ori absența spinului sînt extrem de utile în clasificație. La dasipogoninele superioare 75 de genuri sînt lipsite de spinul tibiei anterioare, pe cînd aproximativ 50 de genuri îl au. Asilinele includ fosilele cele mai vechi cunoscute și sînt formele actuale cele mai izbutite, dominînd cîmpii și pășuni. Puternice, active și agresive, formele mai mari sînt întrecute în ferocitate numai de speciile
48
PARTEA GENERALĂ
de Microstykm Macquart dintre dasipogonine. Asilidele mai mari se apără cînd sînt colectate pe teren și imprudentul va fi repede înțepat de ele.
Asilidele sînt mai bine dezvoltate astăzi, atît ca genuri cît și ca specii, decît în terțiarul inferior și mijlociu. Se cunosc în total 39 de specii de asilide fosile, dintre care din chihlimbarul baltic se cunosc 4 specii. Poate că obiceiurile asilidelor nu sînt în așa fel încît chihlimbarul să fi putut forma o cursă pentru ele.
Fig. 30. — Arbore filogenetic al familiei Asilidae.
în această familie apar mai multe tendințe, ca rezultat al ramurilor filogenetice vechi, bine precizate. Una dintre acestea este gigantismul, care apare la Phellus Walker și la unele specii de Microstylum Macquart. Nanismul apare la Sticliopogonini, ca și la unele specii mici și delicate de Atomosini.
în fauna de asilide din Bomânia, marea majoritate a speciilor sînt de talie mijlocie (de 15—35 mm). Gigantismul este reprezentat la noi prin Salanas gigas Everson (de 38 — 50 mm). Nanismul este reprezentat prin mai multe specii de 3—5 mm: Rolopogon dimidiata, Holopogon fimipennis, Stichopogon scaliger.
Un număr mai mic de specii sînt forme mici (5—15 mm).
Z00GE0C4RAFIE
49
ZOOGEOGRAFIE
Asilidele sînt larg răspîndite în lume. Majoritatea genurilor și speciilor se găsesc la nord de tropicul sudic. Sînt anumite grupe care caracterizează anumite regiuni. Nu se cunosc din insulele Hawai nici specii endemice și nici introduse, dar Laphriini și cîteva alte specii se găsesc răzleț pe grupele mai mici de insule. Toate insulele mari din sudul Asiei au o faună de asilide destul de abundentă. O faună puțin răspîndită se află în Fidji, Samoa și Noua Zeelandă, iar în insula Christmas se găsește o specie. în regiunea neotropicală subfamilia Megapodinae este unică. în aceeași regiune se găsește o concentrație a tribului Atomosini și a ramurei Holcocephala Jaennicke dintre Damalini. O răspîndire sudică au genul Diogmites Loew dintre Dasypogoninae și genul nou Nerax dintre Asilinae. Probabil că Mexicul și partea de nord a Americii de Sud pot fi privite ca habitatul acestor două genuri; totuși, Statele Unite sînt foarte bogate în reprezentanți ai ambelor genuri.
în emisfera nordică genurile Laphria Meigen, Cyrtopogon Loew, Laslpogon Loew și genul Asilus Linne, sensu lato, predomină. Neo-lophonothus Engel, grup din Asilinae și genul Mierostylum Macquart din Dasypogoninae sînt bine reprezentate în special în sudul Africii. în sudul Asiei și în insulele mari din Pacific frumoasele muște cu nuanțe metalice din genul Maira Schiner înlocuiesc pe Laphria Meigen. La tropice, în lumea nouă, se găsesc din subfamilia Laphriinae specii cu nuanțe metalice din genul Lampria Macquart.
Numărul genurilor de asilide răspîndite aproape în întreaga lume este de 10 : Laphystia Loew, Stichopogon Loew, Saropogon Loew, din subfamilia Dasypogoninae; Laphria Meigen, Andrenosoma Eondani și Pogonosoma Eondani dintre Laphriinae; Ommatius Wedemann, Pro-machus Loew și Neoitamus Osten Sacken dintre Asilinae. Dintre toate aceste genuri, Saropogon și Laphria lipsesc din America de Sud, iar Laphystia din Australia.
Ca exemplu de areale de concentrație sînt: regiunea chileană, care are 16 genuri caracteristice ; regiunea amazoneană cu 7 genuri; regiunea La Plata, cuprinzînd partea estică a Americii de Sud pînă la sud de Eio de Janeiro și spre sud pînă la sud de Buenos Aires, cuprinde 33. în America de Nord 18 genuri caracteristice; în Africa de sud 38, dintre care 14 în regiunea Capului; puține genuri sînt în Africa centrală, pe o suprafață foarte mare, numărul lor fiind 9. Eegiunea mediteraneană are 20 de genuri și subgenuri caracteristice, iar Transcaucazul 15, ambele aceste areale fiind considerate ca excepțional de interesante în fauna de asilide.
în ceea ce privește listele de specii de asilide pe regiuni mici sau pe localități specifice, acestea sînt deosebit de interesante, dar sînt foarte puține. în America de Nord au dat astfel de liste faunistice Huli pentru Oxford și Missisipi (49 de specii); Bromley pentru Florida (96 de specii), Texas (161 de specii), Connecticut (68 de specii), Ohio (94 de
4
C. 381
50
PARTEA GENERALĂ
specii) Patagonia și Chile de sud (28 de specii); J a m e s pentru Colorado (122 de specii); Johnson pentru Mâine (45 de specii) și pentru Mas-sachusetts (72 de specii); V e r r a 11 citează din Anglia 23 de specii, 11 din Scoția și una din Irlanda; S e g u y dă 133 de specii pentru Franța; Engel 82 din B.D.G. și R.F. a Germaniei; Melin 25 de specii pentru Suedia. Localitățile din nordul îndepărtat este posibil să aibă totalul de specii crescut, prin genurile Cyrtopogon Loew și Laphria Meigen, care sînt abundente la altitudini mai înalte, Lundbeck dă 28 de specii pentru Danemarca. Din nordul Africii Efflatoun dă 38 de specii pentru B.A.U.
Pînă în prezent se cunosc în Europa 44 de genuri, care au următoarea răspîndire generală : numai în Europa, 8 ; în Europa și subregiunea palearctică, 8 ; în Europa și regiunea holarctică, 11; în întreaga lume cuprinzînd și Europa, 8 genuri; în Transcaucazia și Europa, un gen; în nordul Africii și în Europa, 8 genuri.
Huli (1962) dă un tablou general al numărului de specii de asilide cunoscute pînă azi, în toate subfamiliile și în toate regiunile zoogeo-grafice (limitele și nomenclatura regiunilor zoogeografice le-a luat după lucrarea lui Darlington din 1957).
Tabelul nr. 1
Numărul speciilor de asilide (după Huli)
Regiunea	Dasypogoninae	Megapo-dinae	Laphri-inae	Asilinae	Total
Nearctică	455			96	203	754
Neotropicală	340	33	236	432	1041
Palearctică	413	—	81	400	894
Etiopiană	326	—	117	303	746
Orientală	121	—	116	269	506
Australiană	139	—	99	172	410
Oceania	2	—	4	7	13
Localități necunoscute	38	—	14	66	118
Total					4 482
în total, pînă în 1960 an fost publicate 4 482 de specii, dintre care palearctice 894.
Este de reținut preponderența maximă a speciilor în regiunea neotropicală.
Afinitățile zoogeografice ale genurilor și speciilor de asilide din România, stabilite prin luarea în considerație a răspîndirii lor geografice, oglindesc mai multe aspecte.
în primul rînd se constată în ceea ce privește genurile că datele zoogeografice ne arată genuri din România care au răspîndire largă și altele cu răspîndire restrînsă. Astfel, unele genuri se găsesc răspîndite numai în regiunea palearctică: Molobratia, Hoplotriclis, Lithoeciscus,
ZOO GEOGRAFIE
51
Crobilocerus, Satanas, Echthistus, Pamponerus și Eutolmus. Observăm că, spre deosebire de multe alte familii de insecte, nu se găsește nici un gen de asilid cu răspîndire numai în Europa. Printre genurile cu o largă răspîndire primul loc îl dețin cele cosmopolite. Acestea sînt în număr de 16 genuri din totalul de 38 cunoscute în fauna țării noastre, din care enumerăm pe : Laphystia, Ancylorrhynchus, Dasypogon, Laphria, Pro-machus, Asilus și Machimus.
Genuri holarctice sînt 5, și anume: Dioctria, Stenopogon, Cyrtopogon, Antiphrisson și Stilpnogaster. Ca genuri cu răspîndire discontinuă apar cele cunoscute din regiunea palearctică și orientală : Choerades și Astochia; din regiunea palearctică și neotropicală genurile Pycnopogon și Dysmaehus, iar din holarctic și oriental genul Antipalus. Se cunosc două genuri cu limita arealului lor în țara noastră: Satanas și Astochia, care în România au limita vestică a arealului lor pentru Europa.
Răspîndirea în Europa a celor 122 de specii de asilide din România se prezintă astfel: 25 de specii sînt cunoscute din toată Europa, 20 de specii din Europa meridională, 9 specii din Europa orientală, o specie din Europa orientală și meridională, 32 de specii din Europa centrală și meridională, 7 specii din Europa centrală și orientală, 19 specii din Europa centrală, 7 specii din Europa centrală și de nord și 2 specii endemice.
Din cele menționate reiese că din cele 122 de specii de asilide, 90 se găsesc în Europa centrală, ceea ce arată strînsa legătură geografică a faunei noastre cu a Europei centrale, imprimîndu-i deci acest caracter. Se remarcă apoi că speciile cu afinități orientale și meridionale sînt în numărul cel mai mic.
IMPORTANȚA ECONOMICĂ
Considerate printre cele mai vorace insecte răpitoare, asilidele distrug un foarte mare număr de insecte, așa cum s-a arătat mai înainte, printre acestea figurînd multe specii dăunătoare. Din studiile făcute asupra comportamentului unor specii de asilide, iese clar în evidență marea importanță a acestor insecte ca auxiliari ai agriculturii.
Asilidele devorează insectele una după alta în activitatea lor de mai multe ori pe zi, timp de 30 de zile și chiar mai mult, îneît un asilid de talie mare ca Machimus sau Dysmaehus poate distruge în timpul vieții sale sute de insecte. Dacă vom considera că Machimus distruge într-o lună cel puțin 8 — 10 exemplare de Anisoplia, număr care în natură este mult depășit, mai ales în cazurile de înmulțire în masă a acestui coleopter, rezultă că la o frecvență de un individ de Machimus la 1 m2, cum a fost observat de noi la Valul lui Traian, pe un hectar de teren, asilidele distrug într-o lună cel puțin 100 000 de indivizi de Anisoplia. Ținînd seama, după cercetările făcute de I. Grincevici (1958) că un individ de Anisoplia consumă în perioada existenței sale aproximativ
PARTEA GENERALA
7—8 gboabe de grîu în același timp scoate din spic 50—60 de boabe, care reprezintă în total distrugerea a 12 g de boabe, rezultă că asilidele prin activitatea lor prădătoare salvează cantități foarte mari de cereale. Astfel, în anul 1960, la un atac puternic de Anisoplia al culturilor de grîu de la Stațiunea experimentală Dobrogea, a corespuns o apariție în masă a asilidului Machimus annulipes. Acesta prin acțiunea de distrugere a coleopterului a făcut ca recolta să depășească chiar media la hectar a anului precedent, cînd nu s-a manifestat atac de Anisoplia.
Fiind destul de polifage, ele atacă insectele dăunătoare și altor culturi, dar în același timp, așa cum s-a arătat mai înainte, unele specii de asilide atacă albine, prin aceasta fiind păgubitoare. Numărul acestor specii este însă mult mai mic pe de o parte, iar pe de altă parte chiar acestea nu atacă numai albine, ci și insecte dăunătoare.
METODE DE COLECTARE, CONSERVARE, PREPARARE ȘI CERCETARE
Tehnica colectării insectelor ține seama de o serie de factori care privesc : dimensiunile insectelor, robustețea corpului și a apendicelor lor, învelișul corpului (solzi, peri etc.), colorația corpului și rezistența culorilor etc. Este neapărat necesar ca cercetătorul care colectează insecte dintr-un anumit grup să cunoască sub ce raport insectele respective se află față de cele arătate mai sus. Aceasta, pentru ca insectele colectate să-și păstreze cît mai perfect toate caracterele lor morfologice (culoare, peri, apendice) nealterate.
în ceea ce privește asilidele, ele sînt incluse printre dipterele cele mai robuste. Astfel, majoritatea speciilor de asilide au culori rezistente, chetotaxia de asemenea, precum și aripile, picioarele și antenele.
în raport cu toate aceste date, cercetătorul își pregătește instrumentația de colectare pe teren. Pentru asilide capturarea necesită un fileu și borcanul entomologie pentru uciderea insectelor. Noi utilizăm un fileu cu diametrul potrivit, de exemplu de 25—30 cm și cu lungimea sacului de 50 cm, aceasta pentru că asilidele au mișcări foarte repezi și un zbor foarte iute. Pînza fileului este de preferat să fie din sită de mătase. Borcanul va avea neapărat fîșii subțiri de hîrtie de filtru ; insectele în acest fel nu se freacă între ele. Uciderea se face cu vapori de eter acetic sau cloroform. Pentru unele asilide mici (Holopogon, Dioetria^ este necesară o cutie mică de insectar, în care se vor fixa în ace entomologice imediat ce au fost ucise.
Colectarea asilidelor poate fi începută în țara noastră încă de la începutul primăverii, unele specii apărînd chiar din luna aprilie. Ele încep a deveni mai frecvente o dată eu încălzirea mai puternică a vremii, cu dezvoltarea mai amplă a vegetației și cu apariția insectelor de hrană. Numărul cel mai mare de specii și de indivizi se găsește în lunile de vară, pînă toamna.
METODE DE COLECTARE, CONSERVARE, PREPARARE SI CERCETARE
53
Reușita unei colectări implică și cunoștințe asupra comportamentului insectelor. După cum s-a arătat într-un capitol anterior, perioada zilei de maximă activitate a asilidelor este între orele 10 și 14, cînd există cea mai mare luminozitate și căldură. în ceea ce privește capturarea lor, această perioadă nu este favorabilă, ele zburînd foarte repede acum. Au zborul extrem de variabil, fiind incluse printre insectele cu cea mai bună vedere. în consecință, capturarea lor se poate face cel mai bine înainte și după această perioadă a zilei. Spre seară, cînd se retrag pe plante pentru înnoptat sau dimineața devreme, cînd încep vînătoarea se pot prinde eu mai multă ușurință.
Ca modalități de capturare, ele se pot colecta prin cosire cu fileul (specii de Jlolopogon, Dioctria și chiar specii mai mari de Machimus, Dys-machus și Stenopogon). Se pot prinde cu fileul indivizi izolați de pe plantele pe care ei stau la pîndă (Machimus, LaphriaDasypogon, Satanas).
Cînd se cunoaște perioada de acuplare a unei specii, aceasta constituie momentul cel mai indicat, pentru capturare; în această perioadă insectele zboară mai greoi de pe o plantă pe alta, alteori stau pe plante în masă. Capturarea în această perioadă mai are avantajul că se prind ambele sexe.
Se recomandă ca în cazurile de apariții în masă a unor specii să se colecteze un număr cît mai mare de indivizi, putîndu-se astfel aborda și cercetări privind variabilitatea individuală care sînt în mică măsură efectuate la asilide.
După ce s-a strîns în borcanul entomologie un număr nu prea mare de exemplare, ele se scot și se pun în cutii de carton; acestea au hîrtie de filtru pe fund, pe care se pun insectele ce se acoperă cu celofan, peste care se așază un strat subțire de vată. Insectele astfel așezate se pot transporta fără să-și piardă flexibilitatea și fără să se preseze.
în laborator insectele se așază în cutii cu baza tapetată cu vată acoperită cu tifon ; ele se așază în cutie mai rărit și de regulă pe o parte a corpului și se lasă cîtva timp să se usuce, cu capacul întredeschis. Cele mai fine se pun în ace, păstrîndu-se în cutia de insectar.
Pentru cercetări de anatomie insectele se ucid cu lichide fixatoare sau se pun imediat după ce au fost ucise în asemenea lichide fixatoare, cînd se fac studii histologice.
Pentru cercetări de sisteme și organe interne, insectele se pun, după ce au fost ucise, în soluții de alcool cu glicerină.
Materialul adus în laborator se prepară pentru a fi pus în colecția grupului respectiv, precum și pentru studii. Se urmărește ca insecta să aibă aripile și picioarele în poziția care să permită o bună observare a lor (picioarele sub abdomen, iar aripile să nu acopere abdomenul). Aripile nu se etalează la diptere, ca de exemplu la lepidoptere etc.
Materialul între timp uscîndu-se, înainte de a fi pus în colecție se prepară începînd cu umectarea lui. Pentru aceasta se folosește un crista-lizator mare, în care se pune un strat de nisip, ce se umezește după
54
PARTEA GENERALĂ
cum e necesar, acoperit cu o hîrtie de filtru, pe care se așază insectele, iar totul se acoperă cu o placă de sticlă.
Formele mijlocii și mari se înțeapă cu ace entomologice (nr. 0 și nr. 1). înțeparea se face în partea dreaptă a mezonotului, deasupra suturii notopleurale. La exemplarele mari se are în vedere ca abdomenul să rămînă în poziție orizontală. Formele mici se lipesc pe plăcuțe triunghiulare, și anume în vîrful plăcuței, pe o parte, la locul dintre torace și abdomen.
Cercetarea în laborator implică uneori și efectuarea de preparate pe lamă, pentru studii de amănunt privind structura antenelor, aripilor și mai ales a armăturilor genitale. La preparatele de aripi, picioare și antene se utilizează montarea sub lamelă în soluție cu baza de hidrat de chloral, iar pentru studiul armăturii genitale fierberea cîteva minute în soluție de hidrat de potasiu 10 %.
Noi am preferat, pentru a nu distruge membranele și legăturile dintre piese, păstrarea în hidrat de potasiu 10% timp de 24 de ore, apoi spălarea în apă de la robinet și clarificarea în glicerină timp de cîteva zile. Această tehnică ne-a oferit mari satisfacții în studiile morfologice efectuate.
Se înțelege că materialul trebuie să fie etichetat cu localitatea și data colectării, cu numele colectorului, iar în caietul de teren notate toate observațiile privind biotopul, asociațiile, comportamentul etc.
BIBLIOGRAFIE
1949 Adamovici Z. R., La moache rapace Dasypogon teutonus L. comme l’ennenie des abeilles, Arch. Sci. Biol. Belgrade, 1, 266 — 269.
1963 a — Ecology of some Asilid-Species (Asilidae, Diptera) and their relation to Honeybee (Apis Mellifica L.) Mus. Hist. Nat. de Beograd, 3, 3 — 102.
1963 b — Rezim pitania necotorih vidov dârei (Asilidae Diptera) v Jugoslavii, Arhiv biolos-kih Nauka, XV, 1-2,
1902 Becker T., Aegyptische Dipteren, Mitt. Zool. Mus. Berlin, 2, 2, 35 — 40.
1903 Bezzi M., Katalog der Palăarktischen Dipteren, Budapesta, II, 101 — 163.
1857 Bigot J. M. F., Essai d’une classif ication generale et synoplique de Vordre des insectes dipttres, Ann. Soc. Ent. France, 5, 3, 517 — 553.
1923 B r o m 1 e y S. W. Obseruations on the feeding habits of robber flies. Part. 1. Prodacanthus rufus WilL and P. brevipennis Wied., Psyche, 30, 2, 41 — 45.
1933 — Courting and mating performances of an asilid fly (Fleteropogon lautus), Psyche, 40, 144.
1932 Brues G. T., M e 1 a n d e r A. L., Classif ication of insects, Bull. Mus. Comp. Zool.
73, 297-299.
1949 G a r r e r a M., Contribui^ao ao conhecimento dos Asilidae Neotropicais (Diptera) I. Sobre, as esp^cies brasileiras com esporao no tibia, Arq. Zool. Sao Paulo, 7, 1 — 148.
1965 Cast ellani O., Crivaro G., Contributo alia conescenza degli Asilidi Paleardici (Diptera Brachycera), Boli. dell’Assoc. Romana d. Entom., XX, 3 — 4, 50 — 60.
1951 Clements A. N., The ase of the prosternam in classifying Asilidae (Diptera), Proc. Roy. Ent. Soc. Lond. Seria B., 20, 10 — 14.
1958 Gole F. R., Prey of robber flies of the genus Stenopogon (Diptera, Asilidae), Pan. Pacif. Entom., 34, 3, 176-178.
BIBLIOGRAFIE
55
1963 Creathead D. J., A revieiv of the insect enemies of Acridoidea (Orthoptera), The Trans. of the Roy. Ent. Soc. Lond., 114, 14, 437 — 517.
1883 Edwards H., Asilus and Geometer, Papilio, 3, 25.
1937 Efflatoun H. C., A monograph of Egyptian Diptera V Fam. Asilidae, Mem. Soc. Ent. Egypte, 4, 3, 199 — 443.
1956 E m d e n F., Hennig W., Diptera în Tuxen S. L. Taxonomist’s glossary of genital ia in insecta. Copenhaga, 111 — 112.
1938 Engel E. O., Asilidae în Lindner E., Die Fliegen der palaerktischen Region, Stuttgart, IV/2, 1 — 491.
1794 F a b r i c i u s J. C., Entomologica sistematica Hafniae, 4, 1 — 472.
1926 Federov S. M., Contributions ă la biologie el la distribution geographique du Satanas gigas Eversm (Diptera, Asilidae), Rev. Russe Ent., Moscova, 19, 219—223.
1904 Fleck Ed., Die Dipteren rumăniens, Bul. soc. știint. București, XIII, 1 — 2, 92 — 116.
1876 Frivaldszky J., Adatok Temes es Krasso megyek faunăjăhoz, Mat. es Term. tud. Kozlemenyek, 13, 285-378.
1918 G r e e n e C. T., A contribution to the biology of North American Diptera, Proc. Ent. Soc. Washington, 19, 149-152.
1958 Gri n ci e vi ci I., Hlebne juchi-cuzachi (Novoezbcovcogo raiona Brianscoi oblasti), Izvestia Novoezbcovscogo otd. Geograf. SSSR, 1.
1883 H a n s e n H. J., Fabrica oris Dipterorum : Dipterernes mund i Anatomsk of systematik Hanseende, Kjobenhavn, 1—220.
1934 Hardy G. H., The Asilidae of Australia, Ann. Mag. Nat. Hist. Seria 10,13,1, 498 — 525 ; 14, 2, 1-35.
1948 — On classifying Asilidae, Ent. Monthly Mag., 84, 116 — 119.
1952 Hennig W., Die Larvenformen der Dipteren, Berlin, Akad. Verlag, 3, 58 — 59, 68 — 81.
1920 Hermann F., Beitrag zur allgemeinen Systematik der Asiliden, Zool. Jahrb., 2Abt. Syst., 43, 161-194.
1931 H o b b y B. M., The British species of Asilidae (Diptera) and their prey. The Trans. of the Entom. Soc. of the South of England, 6, 1—42.
1962 Huli M. F., Robber flies of the World. The genera of the family Asilidae, Smith. Inst. Washington, 1—2, 221, 1 — 907.
1959 Io nes cu A. M. și Weinberg M., Noi contribuții la studiul asilidelor (Diptera* Asilidae) din R.P.R., St. cerc. biol. Seria biol. anim. XI, 2, 99 — 106.
1960 a Ion eseu A. M. și Weinberg M., Specii de asilide (Diptera-Asilidae) din R.P.R., Colecția Petru Șuster, St. cercet. șt. biolog, și șt. agric., Acad. R.P.R., Fii. Iași, 11, 2, 301-313.
1960 b — Contribution a Vetude des dipteres Asilidae de la R.P.R.-J, Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, 2, 213-227.
1961 a — Specii de asilide (Diptera-Asilidae) din R.P.R.; Noi contribuții, Corn. Acad. R.P.R., XI, 1, 57-64.
1961 b — Cercetări asupra biologiei și ecologiei asilidelor (Diptera, Asilidae), Corn. Acad. R.P.R., XI, 11, 1 343-1 350.
1961 c — Studien iiber die Taxonomischen Merkmale und deren Variabilităt bei Einigen Raubfliegenarten. Diptera Asilidae, Rev. Biol., VI, 4, 425 — 434.
1962	— Contribution a l^tude des dipteres de la R.P.R. (Fam. Asilidae; Fam. Bombylii-
dae), Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, III, 183 — 192.
1963 a — Some dipterous insects (Fam. Asilidae) from the collection of the Bruckenthal Mu* seum-Sibiu, Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, IV, 291 — 314.
1963 b — Beitrăge zur Kenntnis der Taxonomischen Merkmale bei Einigen Raubfliegenarten (Laphria Meigen, Diptera Asilidae), Rev. Biol., VIII, 1, 83 — 88.
1966	— Diptera from the collection of the Brukenthal Museum in Sibiu (Fam. Asilidae) II,
Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, VI, 125 — 129.
1969	— Contribuțiuni la studiul taxonomic al speciei Astochia caspica Herm. 1916
(Diptera-Asilidae), Corn, zool., II, 21 — 23.
1923 I r w i n — Smith V., Studies in life-Histories of Australian Diptera Brachycera. Part 2 Asilidae, Proc. Linnean Soc. New. South. Wal., 48, 368 — 380.
56
PARTEA GENERALĂ
1964 K a h a n D., The toxic efect of the bite and the proteolytic activity of the saliva and stomac h contets of the robber flies Diptera, Asilidae), Israel Journal of Zool., 13, 47-57.
1959 Karl E., Vergleichend- morphologische Untersuchungen der mănnlichen Kopulalionsor-gane bei Asilidae (Diptera), Beitr. Entomolog., 9, 5—6, 619 — 680.
1912 K c r s h a w J. G., The octheca of an asilid, Journ. Bombay Nat. Hist. Soc., 21, 610 — 613.
1909 Kertesz C., Catalogus Dipteioruin hucusque descriptorum, Budapestini, 4.
1873 Ko war z F., Beitrag zur Dipterenfauna Ungarns, Vcrh. bot. zool. Ges. AVien, 23? 453-464.
1867 J a e n n i c k e J. F., Beitrăge zur kenntnis der europaeischen Asiliden, Berlinei’ entom. Zeitschrift., 11, 81-94.
1959 Janssens E., Contribution ă Vetude des Asilidae mediterraneens, Bull. Inst. Roy. Sci. natur. Belgique, 35, 25, 1 — 6.
1966	— Contribution a Vetude des Asilides des Grece, Bull. et Ann. de la Soc. Roy. d’En-
tom. de Belgique, 102, 8, 131 — 138.
1963 L a v i g n e R. J., Notes on the behavior of Stenopogon coyote Bromley with a description of the eggs, Pan-Pancific Entomologist, XXXIX, 2, 87 — 88.
1819 L e a ch W. E., The entomologist’s useful compendium; or an introduction to the knowledge of British. insects, Londra, 294 — 295.
1958 a L e h r P. A., Biologhia ctirei, pitaiușciegosea saranciovîmi. Docladî Gazahckoi Academii Seliskohozeaistfenîh Năuc, 3, 16 — 23.
1958 b — Materiali po biologii Promaehus leontochlaenus Loew (Diptera-Asilidae), Caz. Acad. Sel. Năuc. Trud. Năuc. Isledov. Inst. Zasci. Ras., IV, 210 — 224.
1958 c — C biologii i znaceniiu ctirei (Diptera, Asilidae), Tr. Inst. Zoolog. A. N. Cazah. SSR, VIII 173-198.
1960	— Cttri Stenopogon heteroneurus Macq. (Diptera, Asilidae), evo povedenie i pitanie,
Gaz. Acad. Sel. Năuc. Trud. Năuc. Isledov. Inst. Zasci. Ras., VI, 131 — 146.
1962	— C sislematike i biologhii Eutolmus implacidus Loew (Diptera, Asilidae), Acad. Năuc.
Caz. SSR, (XVIII 205-215.
1963	— Obzor ctirei (Diptera, Asilidae) roda Stenonoqon Loew, Acad. Năuc. Caz. SSR,
XXI, 96.
1929 Lindner E., Zur Okologie sudamerikanischer Asiliden (Diptera), Zeitsch. f. wiss. Insektenbiologie, XXIV. 415.
1944 Linsley E. G., Prey of the robber fly Callinicus calcaneus Loew (Diptera: Asilidae)^ Pan-Pacific Entomologist, 20, 67 — 68.
1847 Loew II., Uber die europăischen Raubfliegen (Diptera asilica), Linn. Entom., Berlin.
2,	384-591.
1848	—	liber die europăischen Raubfliegen (Diptera asilica), Linn.	Entom.,	Berlin,	3,
386-495.
1849	—	Gber die europăischen Raubfliegen (Diptera asilica), Linn.	Entom.,	Berlin,	L
1-156.
1851	—	Nachtrăge zu den europăischen Asiliden, Linn. Entom. Berlin, 5, 407 — 416.
1862	—	Ueber griechische Dipteren, Berlinei* Ent. Zeit., 6, 69 — 89.
1908 Lundbeck W., Diptera Danica, II Asilidae, Copenhaga, 1 — 160.
1968 Lynch org L., Notes on two species of Machimus Lw. in Northern Europe (Diptera Asildae), Notulae Entomol., 48, 131—135.
1834 Macquart P. J. M., Histoire nalurelle des insectes. Dipteres, 1, 275 — 317.
1917 31 a 1 o c h J. R., A preliminary classif ication of Diptera, exclusive of Pupipara, based upon larval and pupai characlers, with keys to imagines in certain families, Part 1, Bul. Illinois State Lab. Nat. Hist., 12, 373-389.
1928	— Notes on Australian Diptera, Proc. Lin. Soc. New South Wales, 53, 296 — 300.
1968 Martin G. H., The new family Leptogastridae (The Grass Flies) compared with the Asilidae (Robber flies) (Diptera), Journal of the Kansas Entom. Soc., 41, 70-100.
1853 M a y r G. L., Beitrăge zur Insektenfauna von Siebenburgen, Verh. u. Mitt. d. Sieb. Ven Hermannstadt, IV, 143.
1800 Meigen J. W., Nouvelle classification des mouches ă deux ailes. Paris, 25 — 40.
BIBLIOGRAFIE
57
1818 — 1838 Meigen J. W., Syslematische Beschreibung der bekannten Europaischen zioci-flilgen Insekten, 1-2, fi, 7, 239-345, 330-334, 70-77.
1923 Meii n D., Coniribiition lo the knowledge of the biology, metamorphosis and distribution of siuedish Asilids, Zoolog. Bidrag Uppsala, VIII, 1 — 327.
1872 Mocsary S., Adatok Biharmegye Faunaja, Mat. os Tcr. Kozlemenyek, 10, 190 — 191.
1952 Moczar M., Adatok a Kudsiri havasok-Munții Sebeșului rovarfaunajahoj, Rovarlani Kozlc., V, 5, 129—140.
1966 Moucha J. și Hradsky M., Die Gaitung A nlipalus (Diptera, Asilidae), Reichen-bachia Stat. L Tierk. in Dresden, fi, 24, 191 — 198.
1930 Miiller A., Zur Kenntnis der Inseklenfauna der Silddobrudscha and Sitdbessarabicns, Verii, u. Mitt. d. Sieb. Vor. Hermannstadt, LXXV, 167 — 187.
1938 Oldroyd H., Notes ou the qenus Clephydroneura JDecker (Diptera : Asilidae), Ann. Mag. Nat. Hist. 1, 11, 450-471.
1871 P crri s E., llistoire des insectes du Pin Maritime Dipteres. Ann. Soc. Ent. France, 10, 4, 212-221.
1906 P oul ton E. B., Predaceous insecls and the ir prey Pari 1, Trans. Ent. Soc. London, 329-378.
1931	— British Asilidae (Diptera) and their prey, Proc. Ent. Soc., London, Seria A, 5,
3,	86-87.
1929 Reichar (I t H., Untersuchungen iiber den Genitalap parat der Asiliden, Zs. wiss. Zool. 135, 257-301.
1913 Ricardo G., A revision of the Asilidae of Australasia, Ann. Mag. Nat. Hist., 11, 8, 147-166, 409-424, 429-451.
1968 Richter A. V., Hicinie muhi-ctiri (Diptera, Asilidae) Caucaza, Opredeliteli Faune SSSR, Leningrad, 97, 285.
1870 R i 1 e y C. V., Food habils of Laphria thoracica, Amor. Ent., 2, 306.
1964 Rodendorf 13. B., Istoricescoe razvitie dvucr'ilih nasicomih, Trud. Paleon. Inst. An. SSSR, 100, 3-311.
1862 Schiner R. J., .Fauna austriaca, Edit. Cari. Gerold, Soim, Viena, 117 — 158.
1927 Seguy E., Dipteres (Brachyceres) Asilidae, Faime de France, Edit. P. Lechevolier Paris, 17, 1187.
1932	— Etude sur Ies dipteres parasites ou predaleurs des saukrelles, Encycl. Ent. Paris,
Seria 13., H, Dipt., 6, 11-10.
1955	— Introductivii ă 1'etude biologique et morphologique des insectes dipteres, Depart. de
imprensa nacional Rio de Janeiro, Brasil, 1 — 260.
1902 Sh elf ord R. W. C., Observat ions on some mimetic insecls and spiders from Borneo and Singapore, Proc. Zool. Soc. London, 2, 260 — 262.
1896 Strobl G.. Siebenburgische ztveiflugler, Verh. u. AHtt. d. Sieb. Vor. zu Hermann-sladt, XLVI, 11-48.
1933 Stakelberg A. A., Opredeliteli mux, Leningrad, 1 — 742.
1962 Surovenkov B. T., Polevie hicinie entomofagi (Coleoptera, Carabidae i Diptera, Asilidae) i factori opredeleaiușcie ih effektivnosti, Entom. Ob., XLI, 4, 763 — 780.
1944 Șus ter P., Beitrag zur Kenntnis der Raubfliegen (Asiliden) Rumăniens, Ann. Sc. de IJUniv. de Jassy, XXX, 120 — 132.
1918 T h a 1 h a m ni e r J., Diptera, în Fauna Regni Hungariae, Budapesta.
1968 Tsacas Iu., Revision des especes du genre Neomochthcrus Osten-Sacekn, Diptera Asilidae, Region Palearctique. Meni. Mus. Hist. Nat., Seria A. zool. XLVII, 3, 1-328.
1849 Walker F., List of the specimens of dipterous insects in the colleclion of the Brilish Mus, Londra, 299 — 484.
1965 Wcinberg M., Coniribution io the study of Asilidae (Diptera) of Ruinania, Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa” V, 185 — 190.
1967 a — Fam. Asilidae în LfEntomfaune des forets du sud de la Dobroudja, Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, VII, 213-218.
1967 b — Futher dala on the Asilidae (Diptera) from the Danube Delta, Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, VII, 299-311.
1968 a — Sur la biologie de Dysmaehus fuscipennis (Mg.) (Diptera-Asilidae), Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, VIII, 875-884.
58
PARTEA GENERALĂ
1968 b — Dysmachus antipai n.sp. (Diptera, Asilidae), Trav. Mus. Hist. Nat. ..Gr. Antipa’', VIII, 885-897.
1968 c — Fam. Asilidae în L’Entomo faune de l’tle de Letea (Delta du Danube), Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, IX, 281-285, 288-289.
1968 d — Nouuelles esp^ces de dipteres dans la faune de la Roumanie, Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, IX, 431 — 435.
1968 e — Analyse zoogeographique de la Faune d’Asilidae (Diptera) de la Dobrogea (Roumanie SE), Cong. XIII, Inter. Entomol, Moscova.
1969 a — Specii noi și rare de Asilidae (Diptera) în Fauna României, Sez. V, St. a muzeelor.
1969 b Weinberg M., u. Rozkosny R., Ober die Asiliden und Leptogastriden (Dip-tera)-Sammlung aus der Universitat J. E. Purkyne (Brunn), Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, X, 195 — 206.
1970 a Weinberg M. și Istrate G., Date asupra dipterelor din bazinul superior al Văii Moldova, Com. zool., IX, 203 — 207.
1970 b Weinberg M., Asilidae (Diptera) de la region du futur lac artificiel de ,,Porțile de Fier”, avec reference speciale sur la variabiliU et sur certaines anomalies alaires, Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, XI.
1916 White A., The Diptera-Brachycera of Tasmania, Papers Proc. Roy Soc. Tasmania, 148 — 182.
1817-1819 Wi edem an n C., Zool. Mag. (Kiel), 1, 1 -3, 4-6; 60, 26-38.
1936 Wilcox J , Asilidae, neiv and otherwise, form the Southwest, with a key to the genus Stiehopogon, Pan-Pacific Entomologist, 12, 201 — 212.
1908 Williston S. W., Manual North American Diptera, New Haven, Connecticut, 192-204.
1959 Z i n o v i e v a L. A., Biologia i ecologia ctlrei Entom. Oboz., XXXVIII, 5,
554-567.
PARTEA SISTEMATICA
Familia ASILIDAE Leach (1819)
Familia Asilidae cuprinde un mare număr de specii, de la forme mici pînă la foarte mari. Cele mai multe specii au corpul alungit, putînd fi glabru sau puternic păros; unele grupe au corpul scurt și ghebos.
Fața este bine dezvoltată, iar ochii fațetați ocupă o mare parte din cap. Ocelii se află situați între cei doi ochi, pe o ridicătură adesea puternic dezvoltată. Capul nu este globulos, ci apare mai mult turtit.
Antena are 3 articole, ultimul fiind prevăzut cu un păr terminal sau cu o gheară terminală. Trompa este puternică, rareori mai lungă decît capul. Palpul are 1 sau 2 articole. în partea inferioară a feței se află la cele mai multe genuri o proeminență caracteristică, adesea puternic dezvoltată, ghebul (germ. Hbclcer; fr. renflement facial, engl. gib-bosity), care poartă peri lungi, adesea îndreptați înainte, denumiți peri lepoși (germ. Knebelbart •, fr. moustache-, engl. bristles sau mystax). Pe partea inferioară a obrajilor se află totdeauna un grup de peri evidenția barba (germ. Backenbart, fr. barbe).
Toracele cuprinde pronotul îngust, mezonotul, deseori globulos, eu prăfuire, pilozitate și chetotaxie caracteristice, în special perii dorso-centrali și acrosticali. De asemenea, în caracterizare joacă un rol și perii scutelari. Picioarele sînt puternice, cu femurele perechii a treia adesea îngroșate. Aripile sînt mult alungite, transparente de regulă, putînd fi irizate, umbrite sau pătate pe unele porțiuni cu nervuri evidente.
Abdomenul are 6 — 7 segmente pregenitale la mascul și 7—8 la femelă. Hipopigiul este de regulă puternic dezvoltat, fiind caracteristic genurilor și speciilor. Ovipozitorul este de asemenea evident și caracteristic diferitelor forme.
Atît masculii cît și femelele sînt insecte răpitoare și chiar foarte vorace. Larva este mult alungită și cilindrică, turtită dorso-ventral. Ea are o capsulă cefalică evidentă, urmată de 11 segmente. Pupa este de
60
PABTEA SISTEMATICĂ
tip pupă liberă. Corpul său mai cuprinde în afară de cap și segmentul metatoracal, 8 segmente abdominale; ultimul segment poartă spini încovoiați, caracteristici.
Familia A S I .L I D A E
CHEIE PENTRU DETERMINAREA SUBFAMILIILOR
1 (2) Palpul este uniarticulat; articolul 3 al antenei este, aproape fără excepție, prevăzut cu un stil terminal articulat mai mult sau mai puțin lung; numărul segmentelor abdominale la mascul nu este niciodată mai mic de 8.......................................Asilinae
2 (1) Palpul este biarticulat; articolul 3 al antenei este cu sau fără gheară terminală ; numai în mod excepțional subțiindu-se într-un păr terminal nearticulat , lung; perii mezopleurali sînt prezenti sau lipsesc. Segmentele abdominale la mascul sînt în număr de 8 sau mai puține ........................................................3
3 (4) Celula marginală (RJ închisă și pețiolată. Antenele cu sau fără gheară terminală. Vîrful articolului 3 antena! la unele specii este subțiat într-un stil terminal lung și nearticulat, perii mezopleurali sînt aproape întotdeauna prezență. Segmentele abdominale la mascul sînt în număr de 7 (excepțional 6); la femelă segmentul 8 ia parte totdeauna la construcția genitaliilor. Ovipozitorul fără peri țepoși sau spini evidenți. Picioarele întotdeauna cu pulvile, vîrful tibiilor perechii I de picioare totdeauna fără un ghimpe terminal .................................................. Laphrihiae
4 (3) Celula marginală (RJ este de regulă deschisă, numai uneori este închisă sau pețiolată. Al 3-lea articol antena! cu sau fără articol terminal, în mod excepțional subțiat într-un stil terminal nearticulat și lung. Perii mezopleurali adesea lipsesc. Segmentele abdominale la mascul sînt în număr de 8 sau 7 (uneori 6). Segmentele la femelă sînt de regulă în număr de 8; sternitul segmentului 8 aproape fără excepție ia parte la formarea genitaliilor ; ovipozitorul, care în general este scurt, adesea este înconjurat de un semicerc format din spini destul de puternici. Picioarele cu sau fără pulvile; vîrfurile tibiilor anterioare cu sau fără gheară terminală evidentă.......................................Dasypogoninae
Subfamilia DASYPOGOXIXAE
CHEIE PENTRU DETERMINAREA GRUPELOR
1 (2) Abdomenul la mascul are 6 segmente.............Prytaniini
2 (1) Abdomenul la mascul are 7 segmente, iar la femelă 8......3
S UB FAMILIA DA S' Y POGON IN A E
G1
3	(4) Tibia 1 nu are la vîrf un apendice de forma unui spin încovoiat
......................................................Eremocnemini
4	(3) Tibia 1 are la vîrf apendice de forma unui spin încovoiat. . . .
....................................................Acanthocnomini
Grupa P R Y T A NUNI
CHEIE PENTRU DETERMINAREA GENURILOR
1	(2) Perii discali prezenți pe laturile tuturor segmentelor ....
..............................................................Laphystia
2	(1) Perii discali prezenți cel mult pe segmentul 1................3
3	(4) Antenele așezate pe o ridicătură lucioasă, pe frunte, cu micro -articolul aproape cît 2/3 din lungimea articolului 3 al antenei. Scutelul fără peri marginali...............................*Seytomedcs
4	(3) Antenele nu stau pe o ridicătură lucioasă pe frunte; microarti-colul lung, încovoiat apical. Scutelul pe suprafață cu peri scurți
............................................................Hoplotridis
Genul L a p h y s t i a Loew 1847
Tipul genului: Laphystia sobulicola Loew, 1847
1847 Laphystia Loew; Linnaca EnLomologica, 2, 538.
1859 Laphyctis Loew; Of vers. Svenska Vel.-Akad. Forhandl., 15, 338.
1880 Asicya Lynch ; Anal. Soc. Gient. Argentina, 9, 224.
Cuprinde diptere de talie mijlocie pînă la mică, de tip robust, cu înfățișarea generală glabră datorită pilozității scurte. Lungimea 8—15mm.
Capul, aspect lateral. Lungimea capului este cît 2/3 din înălțime. Fața este potrivit de proeminentă, aproape dreaptă și verticală. Ochiul este puternic convex anterior și la fel de dezvoltat deasupra și dedesupt. Occiputul este potrivit de proeminent, dar îndepărtat aproape de vertex și mai evident ventral. Pilozitatea occiputului este abundentă, destul de lungă și fină, dar scurtă și săracă dorsal. Occiputul superior are 3 — 5 perechi de peri. Trompa este mai scurtă decît fața, obtuză apical, cilindrică în jumătatea externă și foarte puternic și abrupt umflată la bază; la unele specii ea este mai lungă decît fața. Se află și o cută mediană ; apexul are peri fini dorsal și în lungul lui o tivitură laterală. Baza trompei are un număr de peri fini și lungi. Palpul este mic la tipul genului; articolul 1 e scurt și umflat, articolul 2 subțire, scurt, cilindric, glabru și cu 1 sau 2 peri fini apicali; articolul 1 este semicilin-dric, excavat.
62
PARTEA SISTEMATICĂ
Capul, aspect anterior. Fața este complet pubescentă și are o pilozitate abundentă lateral, care devine mai lungă deasupra epistomei. Antena, alungită, destul de puternică, primele două articole de lungime aproape egală, al doilea fiind puțin mai scurt, este atașată de treimea superioară a feței. Articolul 3 este aproape de două ori mai lung decît primele două și aproape de aceeași grosime și poartă apical două micro-articole, primul fiind scurt, al doilea mai lung și extins în afară oblic ventral, așa încît apexul este puternic trunchiat, aproape liguliform, și cu un spin mic ascuns. Articolul 1 cu peri țepoși și perișori și, caracteristic, 2 perechi de peri lungi și puternici, îndreptați anterior; articolul 2 poartă puțini peri scurți apical. Fruntea este scurtă, prăfuită, cu o pilozitate considerabilă lateral, dar fără peri țepoși. Vertexul este adînc, excavat; ocelariul e mare, lat, cu laturi ușor oblice, prăfuit și purtînd între oceli 4 sau 5 perechi de peri scurți, erecți, rigizi sau rareori 1 sau 2 peri țepoși. Fațetele centrale ale ochilor sînt mărite.
Toracele. Poartă o pubescență mică, culcată. Mezonotul este încă o dată mai lung decît înalt. Pilozitatea mezonotului este caracteristic mică, culcată și ondulată ; la unele specii există de asemenea peri abundenți, lungi și fini. Perii acrosticali sînt slab diferențiați; pilozitatea mezonotului este egal de scurtă posterior și culcată. Scutelul este potrivit de gros. Propleuronul antero-ventral are o tufă de peri fini, abundenți, zona colară numai anterior cu peri rigizi. Laturile metanotului sînt micro-pubescente, metasternul lateral și ventral e păros; aria postmetacoxală membranoasă; tegula numai pubescentă.
Picioarele. Sînt potrivit de puternice ; femurele au peri deși, scurți, culcați, pe toate laturile inclusiv fața ventrală, la care se pot adăuga la bază puțini peri ventrali, destul de lungi, subțiri; pilozitatea ventrală variază de la scurtă și culcată la lungă și erectă. Apexul tibiei fără spin ; toate ghearele sînt ascuțite ; pulvilii la tipul genului sînt reduși la jumătatea lungimii ghearelor; empodiul lung și lamelar.
Aripile. La tipul genului celula marginală este închisă sau la margine cu un pețiol scurt. Baza ramurii anterioare a nervurii a 3-a apare în unghi drept și este puternic arcuită. Celula posterioară este deschisă, totuși îngustată la jumătate din înălțimea sa maximă; uneori este închisă ; celula 4 posterioară și celulele anale sînt închise și pedunculate. Celula 2 bazală se termină în 3 nervuri; alula e mare, nervura marginală se termină cu nervura anală.
Abdomenul. Este lat cît mezonotul sau mai lat, acoperit cu peri deși, mici, scurți, culcați. La mascul sînt numai 6 tergite, iar la femelă 7 sau 8, ultimele două fiind scurte, de lungime egală și aproape 1/4 din lungimea tergitului 6; tergitul 8 poate fi foarte mult ascuns înapoia tergitului 7 la unele specii. Laturile tergitului 1 au cîte 4 sau 5 perechi de peri puternici, iar restul tergitelor cu cîte un rînd transversal, puțin dincolo de mijloc, lateral, cu 3 sau 4 peri țepoși puternici. Armătura masculă mare și răsucită la jumătate, cu un epandriu așezat ventral, avînd formă de cupă. Epadriul este nedivizat. Gonopodul este mare
GRUPA PRYTANIINI
63
bazai, tot atît de lung ca epandriul, avînd apical una sau mai multe formațiuni ascuțite, care se întind tot atît de departe ca și proctogerul care este mare. Hipandriul este triunghiular și scurt. Armătura femelă e compusă dintr-o singură placă dorsală, crestată apical, destul de mică și abia trecînd dincolo de ultimul tergit.
Biotopul preferat de aceste specii este format de terenuri cu multă umezeală, mlăștinoase, locuri nisipoase, plaje și lunci de pe malurile rîurilor, țărmurile lacurilor și mărilor; se găsesc în general chiar la marginea apelor.
Răspîndirea geografică. Neartic, cu cele mai multe specii, paleartic, cu 13 specii, apoi regiunile neotropicală, etiopiană și orientală, fiecare cu cîteva specii.
în România sînt 2 specii.
1.	Laphystia erberi (Schiner) 1865
1866 Laphystia erberi Schiner; Verh. zool. bot. Ges. Wien, XV, 996.
1930 Laphystia erberi Engl; Asilidae-Die Fliegen. d. pal. Reg., 1938, 255.
1967 Laphystia erberi M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, 7, 309.
Este o specie dintre cele mici. Fața și occiputul sînt prăfuite cenușiu. Pilozitatea întregului cap este albă-argintie. Antenele sînt negre, cu primul articol mai lung decît al doilea; articolul 3 poartă o gheară în formă de lopată și cu vîrful lat. Toracele e negru, pronotul și pleurele la mascul prăfuite puternic în alb, la femelă mai mult gălbui și în special pe mezopleure cu o pilozitate albă; perii din fața halterei sînt albi. Mezonotul este prăfuit albicios pe partea anterioară, pe umeri și la începutul benzii mediane. Toracele e acoperit cu o pilozitate albă, împrăștiată și lungă cît articolul 1 antenal. Scutelul are peri scurți, albi pe disc și peri țepoși, lungi și drepți marginali, albi. Aripa e foarte puțin umbrită cenușiu, cu nervuri brune bazai și puțin gălbui în rest; halterele galben-ocru. Coxele și restul picioarelor sînt negre. Coxele au o pilozitate deasă, albă și peri țepoși albi, care pe picioare sînt mai rari. Femurele și tibiile sînt la articulații galbene-brunii sau numai vîrfurile femurelor și jumătatea bazală a tibiilor au astfel de colorație. Tergitele sînt întrucîtva negre lucioase, foarte fin punctate, cu pilozitate lungă și albicioasă împrăștiată și numai lateral mai deasă și prăfuite în cenușiu triunghiular la colțurile posterioare; ele se ating median. Perii discali sînt albi și slab pronunțați. Sternitele sînt prăfuite cenușiu și cu marginile posterioare prăfuite în alb-gălbui. Hipopigiul e relativ mare, negru lucios, cu pilozitate albă. Ovipozitorul are de asemenea pilozitatea albă. Lungimea 9—12 mm.
Răspîndirea geografică. Europa meridională și nordul Africii.
în România la Lacul Sărat (Brăila) și Sarinasuf (Dobrogea).
64
PARTEA SISTEMATICĂ
2.	Laphystia sabulicola Loew 1817.
1847 Laphystia sabulicola Loew; Linnaea Entomologica, II, 538.
1993 Laphystia sabulicola Bezzi; Kat. d. pal. Dipt. II, 131.
1930 Laphystia sabulicola E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen. d. pal. Rcg.< 1938, 257.
Una dintre speciile cele mai mici. Fața și fruntea sînt prăfuite cenușiu-argintiu, la femelă puțin mai gălbui, cu pilozitate scurtă și nu prea deasă pe cap, albă; pe primul articol antenal numai cu peri țepoși negri. Pleurele, metan o tul, partea anterioară și cele laterale ale mezo-notului sînt puternic prăfuite alb-argintiu. Pilozitatea pleurelor și a mezonotului este albă, ca și a scutelului. Perii marginali de pe scutel lipsesc. Aripile sînt transparente, cu nervurile mai întunecate la bază; halterele sînt albe-gălbui. Picioarele sînt negre și numai articulațiile femuro-tibiale puțin gălbui, cu pilozitate împrăștiată, albicioasă și cu peri țepoși, slabi, albi. Tibiile posterioare au ventral o pilozitate deasă ca o perie. Abdomenul e negru lucios și are o pilozitate scurtă, albă, împrăștiată; pe laturile posterioare ale tergitelor are o prăfuire triunghiulară mai mare sau mai mică. Perii discali sînt albi. Sternitele sînt prăfuite puternic în cenușiu. Hipopigiul e mic, negru, lucios. Ovipozi-torul e puțin prăfuit și are peri lungi, albi. Lungimea 7—8 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și meridională, Asia Mică, în România citat de la Deva.
Genul Hoplotrielis Hermann 1920
Tipul genului: Dasypogon pallasi Wiedemann 1828.
Hoplotrielis Hermann, Zool. Jahrb., 43, 186, 1920.
Sînt diptere păroase, de mărime mijlocie, cu occiputul convex, fața lungă și prăfuită. Lungimea 12—14 mm.
Capul, aspect lateral. Capul e neobișnuit de lung, cu fața proeminentă, cu pilozitate galbenă. Pilozitatea se întinde de la baza antenei pe toată fața. Occiputul e neobișnuit de proeminent, cu excepția ver-tcxului. Partea de sus a occiputului numai cu pilozitate galbenă țepoasă și cu țepi puțini extrem de slabi aproape de vîrf. Trompa este scurtă și ținută drept înainte. Palpul e din două articole, cilindric, cu pilozitate lungă la apex și pe laturi. Antena e neobișnuit de lungă, mai lungă decît capul, subțiată, de lățime uniformă. Articolul 3 este mai lung decît primele două împreună și poartă un microarticol lung și puternic,
GENUL HOPLOTRICLIS HERMANN 1920
65
divizat transversal, pe prima porțiune purtînd lateral un spin scurt. Primele două articole antenale poartă peri fini.
Capul, aspect anterior. Fața dedesubtul antenei este cît 1/4 din lățimea capului și ușor divergentă. Vertexul este potrivit de excavat, protuberanța ocelară înaltă, cu laturile abrupte și numeroși peri rigizi și lungi. Ocelii superiori sînt vizibili din profil; ocelul anterior este foarte mare și îndreptat înainte. Laturile frunții poartă 5 sau 6 peri slabi și galbeni.
Toracele. Mezonotul e dens acoperit cu peri de culoare deschisă, lucioși, potrivit de lungi și ondulați; lateral, această pilozitate este aproape mată. Humerusul cu peri deși; notopleuronul poartă doi peri foarte slabi, greu de observat; regiunea supraalară poartă de asemenea doi peri egali, slabi; postalar pilozitatea este deasă. Scutelul prezintă pilozitate abundentă, fără peri țepoși. Pleuronul cu peri deși, ridicați pe mezopleuron, lungi; metapleuronul larg acoperit cu pilozitate lungă și fină; laturile metanotului sînt micropubescente, dar fără peri. Hipo-pleuronul, metapleuronul și mezopleuronul sînt micropubescenți; în regiunea colară pronotul cu peri deși și lungi.
Picioarele. Toate femurele sînt puternice, fără a fi deosebit de mari. Femurul posterior este întrucîtva mai lung și acoperit cu peri deși, culcați, care încep a fi ceva mai lungi ventral, mai ales către bază; perii țepoși sînt absenți. Tibia posterioară este puternică de la bază la apex, puțin mai lată la apex, cu pilozitate abundentă, scurtă, culcată; apexul poartă peri țepoși potrivit de lungi și roșeați. Bazitarsul posterior este scurt, de 2 ori mai lung decît lat. Femurul mijlociu cu o pată anterioară de peri țepoși numeroși, puternici, potrivit de lungi, galbeni-roșcați, limitați către jumătatea bazală; acest grup cuprinde cu totul 10 peri. Ghearele sînt potrivit de lungi, ascuțite, mult curbate la apex; pulvilii sînt cît 4/5 din lungimea ghearelor, late și turtite, trunchiate la apex; empodiul este 1/3 pînă la 1/2 din lungimea ghearelor, puternic la baza.
Aripile. Sînt late, cu celulele marginale larg deschise, celula a 2-a marginală numai potrivit de lățită la bază și jumătate din partea lățită se află dedesubtul nervurii a 3-a. Celula a 4-a posterioară și cea anală sînt închise la margine; nervura marginală este completă, cuprin-zînd și alula, care este lată.
Abdomenul. Este destul de puternic, însă nu atît de lat cît toracele; tergitele sînt numai puțin convexe, laturile primului tergit cu o pilozitate lungă, deasă, de culoare deschisă, aproape culcată, dar fără peri țepoși speciali; restul tergitelor fără peri țepoși. Pilozitatea dorsală este abundentă, culcată, potrivit de lungă, lateral devenind mai puțină, mai lungă și culcată și întinzîndu-se peste margini ca tufe posterioare. Tergitul al 2-lea este striat spre mijloc și aparent simulează două segmente; în acest fel ar apărea 6 tergite lungi, al 7-lea fiind destul de scurt dar numai parțial ascuns de al 6-lea. Armătura genitală destul de
5 - c. 381
66
PARTEA SISTEMATICĂ
scurtă și puțin evidentă. Sternitele poartă numai tufe lungi de peri. Aria postmetacoxală e membranoasă.
Armătura femelă este parțial vizibilă extern, dar nu este evidentă și nu are spini.
Răspîndirea geografică. Palearctic : Haplolrichis pallasi Wiedemann (1828).
în România prezent.
1. Hoplotriclis pallasi (Wied.) 1838
1838 Dasypogon pallasi Wied.; Ausser. zweifl. Ins., I, 408, 60.
1903 Triclis pallasi M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt. II, 128.
1930 Hoplotriclis pallasi E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen. d. pal. Reg., 19387 260-261.
1969 Hoplotriclis pallasi M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. „Gr. Antipa”, 9, 432.
Fața este prăfuită în gălbui pe laturi și în jurul gurii, neagră la mijlocul ridicăturii, puțin lucioasă și încrețită, purtînd peste tot peri culcați, albi mătăsoși pînă la galbeni. Numai perii bărbii sînt albi curat, întregul torace este negru și acoperit cu peri scurți, țepoși, care la mascul sînt albicioși, la femelă mai mult gălbui. Mezonotul fin punctat. Tufa de peri din fața halterei ca și perii țepoși puternici nu sînt pronunțați pe torace. Mezonotul este negru lucios. Aripile la mascul sînt galbene, la femelă de culoare deschisă, numai la mijloc puțin brunii. Celula R5 este îngustată la margine sau închisă. Haltera este galbenă. Coxele au o pilozitate de culoare deschisă. Picioarele sînt în întregime galbene-roșii sau cu partea apicală puțin înnegrită, tibiile și tarsele brune închis. O pubescență fină de culoare deschisă acoperă picioarele: peri țepoși scurți se găsesc numai la vîrful tibiilor. La mascul uneori femurele sînt complet negre, perechea a 3-a de picioare puțin alungită. Abdomenul are tergitele negre și acoperite cu pubescență deasupra mai rară, iar pe laturi mai lungă și mai deasă, așa încît partea laterală apare albă lucioasă. Sternitele sînt negre lucioase, cu marginile posterioare mai deschise și cu peri mai lungi și mai deschiși. Hipopigiul este complet negru, întors lateral. Ovipozitorul este gălbui, cu 2 cerci păroși. Ultimul sternit este lobat la marginea posterioară. Lungimeal2—14 mm.
Răspîndirea geografică. Asia Mică și nordul Caucazului. în România semnalată de la Oltina (jud. Constanța).
Grupa E R E M O 0 N E M I N I
CHEIE PENTRU DETERMINAREA GENURILOR
1 (2) Fața cu gheb puternic...........................................3
2 (1) Fața este lipsită de gheb sau cel mult este puțin boltită . . 7 3 (4) Tufa de peri din fața halterei lipsește la speciile palearctice;
PLANȘA VI
1, Stenopogon sabaudus <$; 2. Cyrtopogon maculipennis <3 ; 3, Dioctria calceata $; I, La-siopogon montanus Ș.
GRUPA EREMOCNEMINI
67
capul e mai înalt decît lat, fruntea e mai îngustă decît cele două articole bazale ale antenei împreună..................Stenopogon
4	(3) Tufa de peri din fața halterei este totdeauna prezentă; capul este mai lat decît înalt...........................................5
5	(6) Dorsocentralii sînt evident dezvoltați: fruntea este mai lată decît distanța dintre marginile inferioare ale ochilor; marginile interne ale ochilor sînt apropiate la baza antenelor.................
................................................. Lasiopogon
6	(5) Dorsocentralii nu sînt evidenți; fruntea este numai cu puțin mai lată decît distanța inferioară dintre ochi; mezonotul sub pilozitatea deasă și ridicată, este prăfuit caracteristic . . . .
..................................................Cyrtopogon
7	(8) întreaga antenă este cu mult mai lungă decît înălțimea ochiului, iar cînd se apropie numai de lungimea acestuia îi lipsește gheara antenei sau aceasta este mai scurtă decît diametrul unui articol antenal....................................................9
8	(7) întreaga antenă este mai scurtă decît înălțimea ochiului, gheara antenei este totdeauna prezentă și adesea lungă sau aproape lungă cît articolul 2 bazai al antenei (cu excepția lui Habropogon și Stiehopogon, care au gheara mai scurtă)..................13
9	(10) Antena este inserată pe o ridicătură lucioasă, neagră la marginea anterioară a frunții. Ovipozitorul nu are spini . . .Dioetria
10	(9)	Antena nu este așezată pe o ridicătură,	iar	ovipozitorul are
spini...............................................................11
11	(12)	Trompa este	scurtă și cu vîrful	încovoiat	ca	un cîrlig întors
spre torace..................................Ancylorrhinehus
12	(11)	Trompa este	dreaptă și destul de	lungă...........*Seylatieus
13	(14) Tibia 3 este măciucată apical, iar metatarsul îngroșat . . .
.................................................. Holopogon
14 (13) Tibia 3 este puțin măciucată apical sau nu este de loc măciucată ............................................................15
15 (16) Tibia 3 este puțin măciucată apical..............Lithoeciscus’.
16 (15) Tibia 3 nu este de loc măciucată.............................17
17 (18) Metatarsul la pj și p2 este scurtat evident, puțin mai lung-decît lat și abia mai lung decît unul din următoarele tarse . .
................................................. Habropogon
18 (17) Metatarsele nu sînt scurtate și totdeauna sînt mai lungi decît late.................................................................19
19 (20) Fruntea văzută din față este mai lată la unghiul superior al ochilor, decît la baza antenelor. Partea inferioară a feței este din nou lățită la marginea gurii ....................................21
20 (19) Fruntea la unghiul superior al ochilor abia e mai lată decît baza antenelor. Partea inferioară a feței e tot atît de lată pînă la marginea gurii...............................................27
21 (22) Abdomenul este îngust, lung sau scurt, dar cilindric . . . .25
22 (21) Abdomenul este scurt și lat, habitus ca de albină; ovipozitorul totdeauna cu spini..................................................25-

PARTE A SISTEMATIC Ă
23 (24) Ochii văzuți din profil sînt vizibil îngustați posterior. Abdomenul este presat dorsal, glabru, cu benzi transversale, prăfuite pe tergite.....................................................Stichopogon
24 (23) Ochii ovali, dedesubt neîngustati................... *Eriopogon
.25 (26) Gheara antenei este biarticulată, glabră, cu un păr apical senzi-
tiv. Trompa de la jumătatea înălțimii ochiului. Specii mijlocii
....................................................Pycnopogon
.26 (25) Gheara antenei păroasă apical, cu păr senzitiv lateral. Trompa puternică și lungă, pînă la 4/5 din înălțimea ochiului. Specie mare ..................................................... Crobilocerus
.27 (28) Antena inserată foarte aproape deasupra mijlocului ochiului. Barba formată din peri foarte deși, care ajung pînă la antene. Toracele prăfuit des, cu benzi lucioase și pete. Ovipozitorul cu țepi. Specii scurte, mijlocii .......................... *Amphisbetetus
28 (27) Antena inserată deasupra mijlocului ochiului; barba ajunge pînă înapoia antenelor, are peri puternici înspre gură și mai slabi în partea de sus sau este formată din peri împrăștiați, groși; ovipozitorul totdeauna țepos .......................*Heteropogon
Genul Stenopogon Loew 1847
Tipul genului: Asilus sabaudus Fabricius 1794
Sînt diptere cu abdomen alungit, glabru. Lungimea 11—35 mm.
Capul, aspect lateral. Capul este lung. Ochii sînt îngustați posterior. Obrajii sînt proeminenți. Occiputul este cu pilozitate groasă, abundentă. Trompa este puternică, ascuțită la vîrf pe partea ventrală, bine dezvoltată și cu o creastă puternică. Palpul are 2 articole; primul este semicilindric și excavat, al doilea scurt, robust, adesea curbat, cu un păr apical și pilozitate. Antena este atașată în treimea superioară a capului, este aproape cît lungimea lui și de regulă subțire. Primul articol este puțin mai lung decît al 2-lea, ambele avînd peri ventrali scurți dar puternici. Articolul 3, exclusiv microarticol, este o dată și un sfert, rareori de 2 ori cît primele două articole luate împreună; articolul 3 rareori este mai lat decît al 2-lea; el este de regulă ușor ascuțit, uneori cu o dilatare către mijlocul său. Articolul 3 are 2 microarticole, primul fiind scurt dar distinct, al 2-lea lung, de mărime variabilă, subțiat și prevăzut la vîrf cu spini.
Capul, aspect anterior. Fața este pubescentă, obrajii adesea glabri. Partea superioară a feței de regulă cu puțini peri subțiri; pe partea inferioară, gheboasă, are un triunghi lat de țepi lungi, puternici și numeroși. Capul este aproape la fel de lung cît și lat, aproape circular; fața este îngustă la antenă, dar puternic divergentă în jos. Fruntea destul de lungă, ușor divergentă în lungul marginii ochilor, cu un rînd
GENUL STENOPOGON LOEW 1847
69
de țepi puternici și cîțiva peri țepoși. Fruntea este prăfuită și puțin adîncită în mijloc, uneori cu peri submediani. Vertexul este slab excavat, ocelariul mare, dar comparativ jos, de fiecare parte cu 2 —5 perechi de țepi și 3 —7 peri.
Toracele. Mezonotul este înalt, înclinat, puțin înainte. El este acoperit aproape peste tot cu peri scurți și peri țepoși; perii acrosticali sînt diferențiați, cei dorsocentrali numai pe jumătatea posterioară, unde ei pot fi de la 4 la 8 rînduri sau pot fi ca o bandă lată cu mai multe rînduri neregulate de peri destul de puternici; această bandă poate continua sau să-și reducă lungimea către marginea anterioară. Calozi-tatea metanotului este numai micropubescentă ; scutelul de regulă micro -pubescent, gros destul de convex, cu 3 — 5 perechi de peri scutelari. Gîtul pronotal poartă țepi puternici. Metapleuronul nu are niciodată pilozitate. Aria postmetacoxală este membranoasă.
Picioarele. Femure puternice, numai cele anterioare și mijlocii fiind ușor sau moderat subțiate către bază. Pilozitatea de pe aceste femure și tibii e deasă, destul de scurtă. Țepii sînt excepțional de numeroși, puternici, dar de regulă scurți. Apexul protibial nu are spin, iar toți perii apicali se întorc spre apex. Capătul tarsului poartă gheare puternice, ascuțite, pulvili bine dezvoltați și un empodiu cu forma de lamă.
Aripile. Sînt alungite, în general cu nuanță brună sau galbenă într-un grad variat. Celula marginală este deschisă, ușor îngustată; ramura anterioară a nervurii a treia se termină deasupra vîrfului aripii, ramura posterioară la o distanță întrucîtva mai mare înapoi. La tipul genului și la multe alte specii prima celulă posterioară este larg deschisă și îngustată, dar la puține specii poate fi închisă și pețiolată. A patra celulă posterioară este de regulă închisă și pețiolată, uneori la margine închisă sau deschisă. Celula anală e deschisă sau îngust închisă. Ăluia este mare.
Abdomenul. Este lat la bază, dar nu tot atît cît și mezonotul, destul de puternic, ascuțit și alungit. Laturile sale sînt în general convexe. Pilozitatea este abundentă dar scurtă, devenind ceva mai lungă pe laturile primului tergit. Primul tergit are o grupă de peri, rîndul posterior fiind uneori mai puternic. Tergitul 2 are în mijloc și lateral o tufă de peri țepoși și uneori țepi. Masculul are 8 tergite, al 8-lea fiind 1/3 din lungimea celui de-al 7-lea. Femela are 8 tergite, ultimul fiind aproape pe jumătate de lung față de 7. Armătura masculă nu e răsucită, epan-driul larg divizat aproape de bază, formînd forcepsurile superioare destul de proeminente. Gonopodul mare, dar nu tot atît de lung cît forcepsul superior. Hipandriul variază de la o placă bazală și lată pînă la un proces lung și triunghiular. Cavitatea genitală e larg deschisă. Femelele au 7 perechi de spini lungi, puternici și bonți, pe acantoforite.
Răspîndirea geografică. Este un gen dominant în regiunea holarc-tică; speciile cunoscute sînt împărțite aproape egal între cele două emisfere ale pămîntului.
în România sînt 6 specii.
70
PARTEA SISTEMATICĂ
CHEIE PENTRU DETERMINAREA SPECIILOR
1	(2) Corpul negru; capul, toracele și 3 benzi de pe abdomen sînt brune-roșii; aripile brune închis; ghebul și barba galbene-roșii, ca și antenele; pleurele sînt negre, abdomenul negru cu bandă roș ie-brună, lată, pe segmentul 2 ; haltera este galbenă deschis .
........................................................ tristis
2	(1) Corpul altfel colorat; ghebul este mare, marginea sa superioară fiind depărtată de baza antenelor la o distanță mai mare decît lungimea primului articol antenal.......................................3
3	(4) Nervura costală este neagră și păroasă la bază ... coracinus 4 (3) Nervura costală este albicioasă, galbenă sau brună ................5
5	(6) Nervura costală este albicioasă, pînă la cenușiu-găbuie sau păroasă la bază ; specii prăfuite cenușiu-gălbui pe tot corpul . . 7
6	(5) Nervura costală este galbenă, pînă la brun-roșcat și totdeauna păroasă la bază ........................................................9
7	(8) Perii țepoși de pe picioare sînt galbeni-roșii, iar culoarea de fond a corpului este cenușie-neagră..................................elongatus
8	(7) Perii țepoși de pe picioare sînt parțial negri, mai ales pe cele posterioare, în rest galbeni-roșii, iar culoarea de fond a corpului este brună-roșcată ........................................... macilentus
9	(10) Segmentele abdomenului sînt predominant negre, unele putînd fi roșii sau cu pete roșii........................................calosus
10	(9) Segmentele abdomenului sînt predominant roșii, unele putînd avea pete negre sau prăfuire brună................................sabaudus
1.	Stenopogon callosus (Pallas) 1818
1817 Asilus callosus Wied.; Zool., Mag., I, 2, 30.
1847 Dasypogon callosus Loew; Linnaea Entomologica, II, 458, 11.
1903 Stenopogon callosus N. Bczzi; Kat. d. pal. Dipt. II, 1903, 115.
1930 Stenopogon callosus E. O. Engel; Asilidae — Die Flicgen d. pal. Reg., 1938, 286.
1944 Stenopogon callosus P. Șuster; Ann. Se. Univ. Jassy, 30, 126.
1960 Stenopogon callosus M. lonescu și M. Weinberg; St. cerc, științ. biol. șt. agric., Iași, XI, 2,309.
Culoarea generală este cenușie-negricioasă, cu umerii și picioarele galbene-roșcate. Fața și partea posterioară a capului sînt prăfuite cenu-șiu-albicios. Pilozitatea capului este albicioasă, avînd unii peri galbeni sau brunii pe frunte și pe antene. Perii din jurul trompei sînt de culoare albă. Barba are peri albi. Antenele sînt negre, iar gheara antenei este abia atît de lungă cît articolul 2 al antenei. Toracele este negru cu prăfuire cenușie-gălbuie; mezonotul e cenușiu ca ardezia. Perii țepoși de pe torace sînt albicioși pe pronot și mezonot ca și pe coxe, iar pe umeri
GENUL STENOPOGON LOEW 1847
71
sînt negri. Scutelul are aceeași culoare ca toracele și poartă la marginea lui posterioară o coroană de peri albicioși. Aripile sînt brunii, cu nervurile brune, halterele fiind albe-gălbui. Picioarele sînt roșcate, cu femurele negre cu o bandă ventrală roșcată, iar apical dorsal cu o pată roșie alungită. Tibiile și tarsele sînt roșii; tibiile uneori întrucîtva întunecate. Pilozitatea scurtă a picioarelor este gălbuie pe tibii; perii țepoși sînt negri. Abdomenul de culoare cenușie ca ardezia, pînă la negricioasă-cenușie, puțin lucios, cu pilozitate gălbuie relativ lungă; marginile posterioare ale segmenteloi' sînt galbene-roșcate; la femelă ultimele trei segmente sînt negre și lucioase. Sternitele abdominale sînt negre. Hipo-pigiul este roșu-brun, cu partea mediană negricioasă. Spinii ovipozitorului sînt negri bruni. Lungimea 23 mm.
Aspecte ecologice. în locuri cu păduri, vînînd insecte mari: coleop-tere, himenoptere, ortoptere, heteroptere, diptere, lepidoptere. Printre insectele pe care le pradă se găsesc numeroase insecte dăunătoare, dar și unele utile cum este albina meliferă. împuparea se face în galerii de insecte xilofage, larvele lor fiind zoofage.
Răspîndirea geografică. Ungaria, Iugoslavia, U.R.S.S., Asia Centrală.
în România este citată de la Iași, fiind colectată în luna august.
2.	Stenopogon coracinus (Loew) 1847
1847 Dasypogon coracinus Loew; Linnaea Entomologica, II, 454, 8.
1903 Stenopogon coracinus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt. II, 115.
1930 Stenopogon coracinus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938,
287.
1944 Stenopogon coracinus P. Șuster; Ann. Sc. Univ. Jassy, 1930, 126.
Culoarea generală este neagră, corpul lucios, cu peri țepoși negr; și| picioarele roșii. Capul are peri negri. Prăfuirea galbenă pronunțată se află pe părțile laterale ale feței, pe jumătatea inferioară a frunții, ca și pe marginile dinapoi ale ochilor; pe restul frunții și pe gheb prăfuirea este slabă. Antenele sînt negre. La torace numai pleurele sînt ușor prăfuite în cenușiu-gălbui, iar laturile mezonotului sînt brunii-albicioase. Pilozitatea scurtă și perii țepoși negri; dorsocentralii depășesc sutura cu 2—3 perechi de peri scurți. Scutelul este negru lucios și prezintă o margine prăfuită cu alb deasupra rîndului de peri marginali negri. Aripile sînt colorate bruniu, cu mijlocul celulelor mai deschis, cu porțiunea anală albicioasă, avînd baza galbenă. Costala prezintă o pilozitate neagră. Celula 4 posterioară marginală este adesea închisă. Halterele au pețiolul negru și capul galben. Picioarele roșii; femurele negre, apical fiind roșii, uneori complet roșii. Pilozitatea picioarelor este neagră, pe partea ventrală a femurelor destul de deasă și lungă. Perii țepoși
72
PARTEA SISTEMATICĂ
sînt negri complet. Abdomenul e negru lucios. Tergitele au marginea posterioară brunie, iar pe laturi sînt albe. Hipopigiul este roșu-brun, cu partea mediană neagră. Segmentele anale la femelă și spinii ovipozi-torului sînt negre și lucioase. Lungimea 18—29 mm.
Răspîndirea geografică. Grecia, Iugoslavia, R.S.S. Turkmenă. în România la Borsec.
3.	Stenopogon elongatus (Meig.) 1804
1804 Asilus elongatus Meig.; Klass, I, 248, 9.
1820 Dasypogon elongatus Meig. ; S.B., II, 265, 11.
1847 Dasypogon elongatus Loew; Linnaea Entomologica, II, 458.
1861 Stenopogon cervinus Loew; Wien. ent. Monatsclir., V, 10, 2.
1903 Stenopogon elongatus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt. II, 115.
1930 Stenopogon elongatus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Rog., 1938, 289> 1944 Stenopogon elongatus P. Șuster; Ann. Sc. Univ. Jassy, 30, 27.
Corpul este cenușiu-galben, capul albicios, prăfuit în cenușiu-gălbui, cu peri de aceeași culoare. Articolele antenei sînt cel mai adesea roșii, cu articolul 3 negru. Perii de pe barbă și de la baza trompei sînt mai deschiși decît perii țepoși de pe partea posterioară a capului. Toracele e prăfuit galben-cenușiu. Regiunea colară are peri țepoși deși, galbeni-cenușii. Mezonotul este anterior cenușiu închis lucios, cu umerii roșeați, dar prăfuiți în cenușiu. Scutelul este prăfuit la fel ca mezonotul, galben pe suprafața sa, cu peri puternici pe margini. Aripile sînt ușor gălbui, cu nervuri galbene întunecate; la baza costalei se află peri gălbui. Regiunea anală a aripii este adesea numai deschisă. Celula a 4-a postmargi-nală e deseori închisă. Halterele sînt gălbui. Picioarele sînt roșii-galbene, cu pilozitate scurtă gălbuie și peri țepoși de aceeași culoare. Toate femurele au dungi negre. Tibiile și tarsele sînt galbene-roșcate, dar uneori tibiile și tarsele posterioare sînt întunecate. Coxele sînt prăfuite cenușiu-galben, trohanterele sînt galbene-roșii; ghearele sînt negre, cu baza roșie, pulvilele galbene întunecate. Abdomenul are fondul întunecat, fiind prăfuit cenușiu-galben; pilozitatea este lungă și gălbuie. Marginile posterioare ale tergitelor sînt cenușii-galbene, pînă la roșii. Hipopigiul e galben-roșu pînă la roșu-brun. La femelă sternitele sînt adesea roșcate ca fond, iar ultimul segment sau ultimile două segmente sînt brune-roșcate lucioase. Spinii ovipozitorului sînt roșii. Lungimea 19—25 mm.
Răspîndirea geografică. Grecia, Iugoslavia, Creta, Asia Mică, în România la Balta Doamnei (Ploiești).
4.	Stenopogon macilentus Loew 1861
1861 Stenopogon macilentus Loew; Wien. ent. Monatschr., V, 11, 3.
1903 Stenopogon macilentus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt. II, 115.
GENUL STENOPOGON LOEW 1847
73
1930 Stenopogon macilentus E. O. Engcl; Asilidae — Die Fliegen. d. pal. Rog., 1938. 295.
1960 Stenopogon macilentus M. lonescu și M. Weinbcrg; St. cerc. șt. biol., șt. agric., Iași, XI, 2, 309.
Culoarea generală a corpului este roșcată-brunie, cu perii de pe cap și torace cenușii-gălbui, inclusiv umerii; pe umeri se găsesc peri izolați negri. Cele două articole bazale ale antenei sînt roșcate; articolul 3 este negru. Toracele este negru, cu prăfuire cenușie-gălbuie, dar umerii sînt totdeauna roșeați. Aripile sînt ușor colorate brun-cenușiu, costala prezentînd la bază peri cenușii-gălbui, iar restul nervurilor fiind brune.
Fig. 31. — Hipopigiu la Stenopogon macilentus.
Celula R5 îngustată distal, iar M3 deschisă. Haltera, galbenă murdar. Picioarele sînt brune-roșcate, cu peri țepoși negri și galbeni-cenușii, iar perii scurți galbeni-cenușii. Toate femurele prezintă dorsal cîte o dungă lată neagră, care pe femurul anterior este împărțită în două printr-o dungă longitudinală îngustă, gălbuie. E. O. E n g e 1 arată că femurul 3 și tibia 3 prezintă antero- și postero-dorsal cîte o dungă neagră mai mult sau mai puțin evidentă; arată apoi că la mascul dungile pot fi duble pe toate femurele, dar la unele femele numai pe femurele 1 și 3; în acest caz toate tarsele sînt roșii pînă la roșii-brunii. Perii negri se află mai ales pe tibiile 2 și 3 și pe femurul 3. Printre perii negri pot apărea unii izolați, galbeni-cenușii. Culoarea abdomenului este mai mult sau mai puțin brună-roșcată, întunecată. Perii discali pe segmentul 1 sînt galbeni-cenușii. Hipopigiul este brun-roșcat; lamela
71
PARTEA SISTEMATICĂ
superioară este divizată longitudinal în două părți alăturate, terminîndu-se fiecare cu cîte un cîrlig încovoiat și îndreptat unul către altul (fig. 31). Spinii ovipozitorului sînt negri. Lungimea 18—23 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală, sudul U.B.S.S.
în România la Bîrnova (Iași), colectată în luna august.
5.	Stenopogon sabaudus (Fabr.) 1794.
1794 Asilus sabaudus Fabr.; Ent. syst., IV, 385, 40.
1805 Dioctria subaudus Fabr.; Syst. Anth., 150, 2.
1820 Dasypogon sabaudus Meig. ; S. B. II, 265, 10.
1903 Stenopogon sabaudus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt. II. 116.
1930 Stenopogon sabaudus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 300.
1944 Stenopogon sabaudus P. Șuster; Ann. Sc. Univ. Jassy, XXX, 127.
Capul și regiunea occipitală sînt puțin prăfuite în galben; perii de pe cap sînt galbeni deschis ; antenele mai mult sau mai puțin roșii. Toracele și coxele, cu excepția umerilor care sînt întotdeauna roșii, sînt prăfuite galben-ocru, aproape auriu. Scutelul este prăfuit galben-ocru și poartă 10—12 peri țepoși marginali lungi. Laturile metanolului cu prăfuire, în mijloc fiind mai mult sau mai puțin negre-brune. Baza costalei cu peri galbeni-roșcați, suprafața aripii transparentă. Nervurile
Fig. 32. — Hipopigiu la Stenopogon sabaudus.
GENUL STENOPOGON LOEW 1847
75
la femelă sînt galbene, iar la mascul numai la marginea anterioară a aripii fiind galbene, iar în rest negre. Mijlocul celulelor este ușor negricios la ambele sexe, pe cînd lobul anal la mascul este alb-lăptos. Haltera este galbenă-ocru. Picioarele sînt galbene-roșcate, lucioase, cu pilozitate scurtă galbenă și peri țepoși de aceeași culoare.
în ceea ce privește colorația picioarelor, la această specie se menționează o mare variabilitate, adesea legată de regiuni geografice. Astfel, Engel arată că în Italia picioarele pot fi în întregime galbene-roșcate și cel mult puțin negre la baza femurelor; la exemplare din Spania și sudul Franței, femurele anterioare au o dungă neagră în jumătatea bazală, postero-dorsală, iar femurele mijlocii complet galbene-roșii sau puțin negre la bază și femurele posterioare brune-negre și numai distal galbene-roșii; tibiile posterioare cu extremitățile distale întunecate. Tergitele și sternitele sînt roșii, laturile tergitelor fiind colorate în negru pe o porțiune îngustă. Această colorația neagră, ușor prăfuită cu cenușiu-galben, este cel mult pe segmentele 1 și 2.
Hipopigiul este galben-roșu, cu lamelele ventrale trapezoidale prelungindu-se anal cu un vîrf bont. Spinii ovipozitorului sînt roșii. Lungimea 16—20 mm.
Observații. La această specie E. O. Engel cuprinde și o varietate fulvulus. Caracterele taxonomice ale acestei varietăți sînt încă destul de discutabile, întrucît se referă la puține particularități, dar și acestea neesențiale, unele putîndu-se încadra chiar în seria de variabilitate individuală a speciei nominate. Deosebirile de specia nominată constau în colorația fondului pe abdomen și prăfuirea lui, și anume; tergitele și sternitele au culoarea fondului neagră, dar sînt în întregime prăfuite des în cenușiu-galben, auriu.
Alte caractere, ca cele privind colorația articolelor antenale sau colorația picioarelor, se găsesc și la multe exemplare din specia nominată.
în anul 1963 P. Ă. Le r, prelucrînd genul Stenopogon, precizează că unele caractere de colorație, și anume petele negre de pe femure, date drept caracteristice pentru varietatea fulmilus, se găsesc și la specia nominată. Propune în consecință eliminarea varietății fulvulus.
Răspîndirea geografică. Italia, Spania, sudul Franței, Asia Mică, partea europeană a U.R.S.S., în nord pînă la paralela de 48°.
în România citată de P. Șuster de la Iași (1944) și din Do-brogea (1960 b, 1963 a, 1966, 1967 a, 1968).
76
PARTEA SISTEMATICĂ
6.	Stenopogon tristis (Meig.) 1820
1820 Dasypogon tristis Meig. ; S.B., II, 264, 9.
1903 Stenopogon tristis M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt. II, 116.
1930 Stenopogon tristis E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Rcg., 1938, 304.
1944 Stenopogon tristis P. Șuster; Ann. Se. Univ. Jassy, XXX, 124.
Culoarea generală a corpului este neagră. Capul, toracele și 3 benzi de pe abdomen sînt de culoare brună-roșie. Aripile sînt brune. Fața în regiunea mijlocie brună închis, iar pe marginea ochilor galbenă deschis. Ghebul și barba sînt galbene-roșcate. Antenele galbene -roșii; articolul 3 este în jumătatea de la vîrf brun, dar între cele două culori se află un inel albicios. Articolul 2 este mai mult lățit decît cilindric. Fruntea și occiputul sînt brune-roșii, iar anterior cu dungi negricioase. Pleurele sînt negre. Coxele I și II au fiecare cîte o pată aurie lucioasă. Scutelul este brun-roșu. Haltera este galbenă deschis. Picioarele sînt galbene-roșii, cu femurele mai mult brune-roșcate. Abdomenul negru puternic; segmentul II are o dungă brună-roșie, cu o întrerupere lată; pe segmentele 3 și 4 se află de asemenea o bandă la fel colorată, care la marginea posterioară este trunchiată; segmentul 5 este uniform negru intens; următoarele segmente sînt complet negre, încrețite transversal. Abdomenul este colorat xrentral ca și dorsal. Lungimea 8 mm.
Răspîndirea geografică. Ungaria.
în România citată de P. Șuster de la Iași.
Genul Lasiopogon Loew 1847
Tipul genului: Dasypogon piloseUns Loew
1847 Lasiopogon Loew; Linnaca Entoinologica, 2, 508.
1874 Daulopogon Loew; Beri. Ent. Zeirrschr., 18, 377.
Sînt diptere micii asemănătoare cu terevidele. Lungimea 8 — 12 mm.
Capul, aspect lateral. Fața este evident puternic proeminentă și convexă, tinzînd să devină redusă la nivelul ochilor la un spațiu îngust imediat dedesubtul antenei. Ochiul este lung, puternic convex anterior și destul de puternic adîncit antero-ventral. Occiputul este bine dezvoltat , pilozitatea lui este deasă și potrivit de lungă, începînd la mijloc și continuînd dedesubt, dar în jumătatea superioară este înlocuită prin numeroși peri țepoși, subțiri, care la tipul genului devin lungi și curbați
GENUL LASIOPOGON LOEW 1847
77
înainte. Trompa este îndreptată oblic înainte sau în jos. Ea apare puternică văzută dorsal și puternic dilatată către bază; apexul său este obtuz și are o creastă mediană bine dezvoltată numai în jumătatea bazală. Apexul are cîțiva peri deasupra și dedesubt, iar la bază trompa are un număr de peri rigizi, lungi, ventrali. Palpul este mic, cilindric, ușor ascuțit apical; primul său articol e scurt, semicilindric și excavat. Antena e atașată exact deasupra mijlocului capului; primele două articole sînt scurte și aproape egale în lungime ; articolul 3 e puțin mai lung, cu față de primele două luate împreună și poartă un microarticol alungit, ușor ascuțit apical, purtînd un spin neobișnuit de lung și ascuțit. Pilozitatea primelor două articole este abundentă, potrivit de lungă, oblică, rigidă.
Capul, aspect anterior. Fața este pubescentă, purtînd pe porțiunea ghebului, cu excepția unei porțiuni înguste în lungul marginii ochiului, peri țepoși rigizi, lungi și destul de numeroși. Fruntea este lungă, prăfuită, cu peri țepoși numeroși, lungi și subțiri de-a lungul marginilor laterale și un rînd submedian separat printr-o creastă longitudinală. Ocelariu mare, cu 2 sau 3 perechi de peri lungi, rigizi și în plus 3—5 perechi de peri fini, lungi. Fațetele anterioare ale ochilor sînt numai puțin mărite.
Toracele. Mezonotul prăfuit, pleurele cu o pubescență fină, culcată. Pilozitatea mezonotului e în cea mai mare parte fină și țepoasă, lungă sau scurtă, caracteristic cu peri dorsocentrali lungi, ce se întind către nivelul posterior al umerilor. Perii acrosticali sînt împrăștiați, dar distincți. Scutelul e turtit, pubescent, cu pilozitate submarginală și cu 6—8 scutelari. Propleurele au numai pilozitate; gîtul numai cu peri rigizi, regiunea posterioară numai cu peri lungi, rigizi, mezopleurele cu 7 sau 8 peri subțiri sau peri țepoși. Sternopleurele superioare cu ceva pilozitate lungă. Pteropleurele și hipopleurele glabre, metapleurele cu 8 peri puternici și lungi, într-un singur rînd, uneori reduși la număr. Metanotul e numai micropubescent, laturile metasternului fără peri, metasternul ventral sclerificat, dar îngust și separat de primul tergit numai lateral; el poartă o creastă transversală către mijloc și numai partea posterioară are peri. Aria postmetacoxală este numai membranoasă ; tegula are țepi.
Picioarele. Sînt potrivit de puternice, dar nu umflate; pilozitatea femurelor și a tibiilor este abundentă, scurtă, culcată dorsal și lateral, fină și erectă ventral, cu mulți peri țepoși lungi și subțiri la tipul genului, dar la alte specii mai puțini. Toate tarsele se termină cu gheare lungi, pulvile spatulate și un empodiu lung cu forma de lamă.
Aripile. Lungimea aripilor este de 2% ori față de lățimea lor. Celula marginală e larg deschisă. Ramura anterioară a nervurii a 3-a se termină exact înaintea apexului aripii și este ușor arcuită la bază. Prima celulă posterioară este deschisă, a patra ușor îngustată sau rareori mult îngustată. Celula anală este închisă, cu un scurt peduncul,
78
PARTEA SISTEMATICĂ
nervura marginală completă, iar nervura transversală anterioară este înaintea mijlocului celulei discale.
Abdomenul. Este comparativ robust la unele specii, iar la altele mai subțire și ușor ascuțit; armătura masculă e de regulă lată. O mare parte a suprafeței este prăfuită și are o pilozitate fină, culcată sau peri aproape culcați la mijlocul tergitelor, iar marginile laterale au peri abundenți și lungi mai ales la masculi. Masculul are 7 tergite, ultimile două mai scurte, iar femela are 8 tergite; la femelă tergitul 8 poate fi chiar mai lung decît tergitul 7 și este foarte lucios, fără prăfuire. Laturile primului tergit au un număr de peri fini. Armătura masculă este proeminentă, obtuză și complet răsucită. Cel mai evident element al său este epandriul bulbos și convex, complet despicat, cu proctiger mare retras. Jumătatea ventrală este compusă dintr-o formațiune scurtă dar evidentă și obtuză, pe care H u 11 o interpretează ca fiind gonopodul sudat pe fiecare latură cu hipandriul. Femela are acantoforite cu 8—10 spini lungi și subțiri de fiecare parte ; elementul ventral constă sau dintr-o placă plană sau dintr-o placă cu formă de barcă, parțial turtită, proeminentă apical și despicată îngust în partea prelungită.
Răspîndirea geografică. în Europa și Statele Unite ale Americii; numai 2 specii fiind cunoscute din regiunea orientală.
în România sînt 2 specii.
1.	Lasiopogon cinctus (Fabr.) 1781
1781 Asilus cinctus Fabr. ; Spec. ins. II, 465, 29.
1804 Dasypogon cinctus Meig. ; Klass, I, 252, 4, XIII, 4.
1805 Laphria cinctus Fabr. ; Syst. Antl., 163, 31.
1814 Dasypogon histellus Fallen ; Dipt. suecica, Asillidae, 11, 1.
1820 Dasypogon cinctcllus Meig. ; S.B., II, 272, 22.
1840 Dasypogon cinctus Zcller; Isis, 45, 4, var. b.
1862 Lasiopogon cinctus Schiner.; Fauna austriaca, I, 132 — 133.
1903 Lasiopogon cinctus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 122.
1918 Lasiopogon cinctus Thalhammer; Fauna Regni Hungariae.
1930 Lasiopogon cinctus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Rog., 1938, 310.
Capul este acoperit cu peri și țepi negri; barba și perii de pe trompă sînt albi. Fața este pe laturi puternic prăfuită cu galben-cenușiu pînă la brun, iar fruntea mai puțin prăfuită. Regiunea occipitală în partea inferioară și marginea ochilor sînt prăfuite cenușiu; la partea superioară mai mult cenușiu-brun. Perii occipitali sînt pe mai multe rînduri. Articolul 3 al antenei este cilindric, cu gheara la bază puțin mai îngustă decît la vîrf și adesea mai lungă decît diametrul articolului 3. Pronotul, pleurele și coxele sînt cenușii-galbene, cu pilozitate albicioasă. Mezonotul este ușor prăfuit cenușiu-bruniu; numai umerii și
GENUL LASIOPOGON LOEW 1847
79
scutelul sînt prăfuite ceva mai deschis. Scutelul prezintă marginal două rînduri de peri țepoși; toți perii țepoși și perii scurți sînt negri. Aripile sînt ușor cenușii, fără pete, cu nervuri negre. Celula discală este de 3 ori mai lungă decît lată. Nervura transversală ajunge la celula discală în jumătate proximală. Capul halterei la exemplarele din R.D.G., R.F. a Germaniei și Suedia are o pată neagră evidentă; B e z z i îl descrie
Fig. 31. — Lasiopogon cinctus. A, Cap profil; B, cap din față (după Huli).
nepătat. Picioarele sînt puternic lucioase și negre; toate femurele au dorsal o pilozitate scurtă și neagră, iar ventral una albă și lungă numai perii postero-ventrali, de la vîrful femurelor anterioare, sînt amestecați cu mulți peri negri. Perii postero-dorsali ai femurelor nu sînt puternici, dar evidenți. Tibiile și tarsele au o pilozitate scurtă și neagră. Tibia anterioară, în jumătatea antero-ventrală are o perie de peri galbeni. Ghearele sînt de culoare roșie-întunecată, aproape negre,, cu vîrfurile negre, iar pulvilele sînt brune. Abdcmenul este negru luciosr
Fig. 35. — Lasiopogon cinctus, aripă (după H u 11).
80
Fi.g. 36. — Lasiopogon cinctus. A, ou ; B, larvă ; C, nimfă (după S 6 g U y).
GENUL LASIOPOGON LOEW 1847
81
cu benzi înguste la partea posterioară, prăfuite cenușiu deschis. Perii albi-gălbui de pe laturile segmentelor 1—3 sînt aproape la fel de lungi ca și primele două articole bazale ale antenei. Perii discali de pe primul segment și perii scurți și culcați de pe partea dorsală a tergitelor sînt negri, perii scurți predomină pe ultimele trei segmente și se găsesc și pe hipopigiu. La femelă benzile cenușii de pe tergite sînt și mai înguste decît la mascul, iar perii de pe ultimele trei segmente sînt lungi. Lungimea 7—22 mm.
Răspîndirea geografică. Europa.
în România citată de T h a 1 h a m m e r de la Băile Herculane.
2.	Lasiopogon montanus Schiner 1862
1856 Lasiopogon macquardi Schiner; Diptera austriaca, 6.
1862 Lasiopogon montanus Schiner; Fauna austriaca, I, 133 (nota).
1867 Lasiopogon belardii Jaennicke ; Berlin, ent. Zeit., XI, 85, 118.
1896 Lasiopogon montanus Strobl; Verh. u. Mitt. d. Sieb.Ver., 46, 20.
1903 Lasiopogon montanus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 123.
1930 Lasiopogon montanus, E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 315.
1963 Lasiopogon montanus M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa, IV, 306.
Fața și fruntea sînt prăfuite galben-brun, numai mijlocul ghebului este mai puțin prăfuit, iar la baza antenei neprăfuit și negru lucios. Perii țepoși de pe gheb, de pe antene și de pe frunte sînt negri. Barba și trompa au peri subțiri, ondulați, albi. Perii occipitali, negri, sînt îndreptați înainte și pe mai multe rînduri. Regiunea occipitală în partea superioară ca și fruntea, marginile inferioare ale ochilor și dedesubtul bărbii sînt prăfuite albicios. Articolul 3 al antenei este trunchiat și poartă o gheară situată puțin spre partea dorsală; articolul 3 poartă dorsal 3—5 peri senzitivi. Gheara poartă și ea un păr terminal, așezat puțin dorsal. Toracele este negru și atît pleurele cît și coxele sînt prăfuite cenușiu; pe mezonot se află o prăfuire galbenă-brunie. Dungile de pe torace sînt brune și late. Sternopleurele și coxele au peri țepoși, gălbui. Aripile sînt de culoare deschisă, cu nervuri și cu pete pe nervurile transversale și la anastomoze. Halterele sînt nepătate sau cel mult cu un început de pată pe cap. Picioarele sînt negre, întrucîtva lucioase, cu pilozitate evident deasă, care pe toate femurele este egală și pe femurul anterior în treimea apicală neagră. Pe toate tibiile perii sînt negri ca și perii de pe vîrfurile tibiilor și farselor. Tibia anterioară și jumătatea antero-ventrală poartă o perie de peri gălbui. Perii țepoși dorsali pe femurul 1 lipsesc la mascul, iar la femelă au forma de peri obișnuiți. Ghearele sînt brune-roșcate întunecat, cu vîrfurile negre, iar pulvilele sînt brune-galbene. Abdomenul este negru-brun lucios și pe tergite cu
e - e. 331
82
PARTEA SISTEMATICĂ
dungile de la marginea posterioară prăfuite alb-gălbui. Sternitele au adesea marginile posterioare mai deschise și sînt în jumătatea posterioară prăfuite. Pilozitatea, gălbuie este deasă și aproape atît de lungă cît articolele bazale ale antenei. Perii discali de pe primul segment sînt negri și amestecați cu peri galbeni. Hipopigiul poartă peri negri. La femelă perii sînt scurți și de la tergitele 2—4 sînt negri numai pe partea convexă; de la segmentele 4 perii negri predomină. Segmentul anal este cilindric, dar ușor turtit dorso-ventral și negru-lucios. Ultimul sternit este de culoare brunie pînă la galben. Spinii ovipozitorului sînt negri. Lungimea 9—11 mm.
O specie din regiuni montane pînă în cele alpine. S-a colectat numai vara în iulie.
Răspîndirea gepograîică. Europa centrală.
în România, citată din munții Cibin, Cindrel, Negoiu, Făgăraș.
Genul Cyrtopogon Loew 1847
Tipul genului: Asilus ruficornis Fabr. 1794
1847 Cyrtopogon Loew; Linnaea Entomologica, 2, 516.
1851 Euarinostus Walker; Inseca saundersiana, 1, 102.
1856 Philammosius Rondani; Dipt. ital. prodr., ls 156.
Sînt diptere de mărime mijlocie, cu caractere secundare de di-morfism sexual, frecvent ornamentate, în special pe tarse. Lungimea 9—22 mm.
Capul, aspect lateral. Fața este evidentă, ușor rotunjită și zbîr-cită. Ochiul este de lungime potrivită, profilul anterior fiind oval; ochii sînt potrivit de înfundați antero-ventral și ușor turtiți aproape de marginea facială. Occiputul este proeminent în special în jumătatea inferioară. Pilozitatea occiputului este abundentă, lungă și fină, în special deasă în jumătatea inferioară. Perii dorsali pot fi absenți. Trompa este scurtă, obtuz-rotunjită la vîrf, și distinct lățită lateral către bază. La unele specii ea este mai scurtă decît fața, nelățită la bază și întrucîtva mai obtuză la apex ; trompa poartă o tufă de peri fini și scurți la apex și peri abundenți, fini și lungi la bază; creasta mediană lipsește. De regulă trompa este îndreptată oblic înainte. Palpul este din 2 articole; primul articol scobit, al 2-lea cu peri destul de subțiri, ușor îngustat spre vîrf, cu cîțiva peri fini răspîndiți spre apex. Antena este așezată în treimea superioară a capului, lungă și subțire, ceva mai scurtă decît capul. Primele două articole sînt aproape de aceeași lungime, dar de regulă primul este puțin mai lung. Articolul 3 este aproape de 2 ori mai lung decît primele două luate împreună și tinde
GENUL CYRTOPOGON LOEW 1847
83
să fie ușor și gradat dilatat deasupra mijlocului; el este puțin subțiat la apex, unde poartă două microarticole. Primul dintre acestea este scurt, al 2-lea e mai lung și poate fi cît 1/6 pînă la 1/3 din lungimea însăși a articolului 3. Ultimul microarticol este așezat într-un unghi oblic, iar apexul său poartă un spin mic, scurt, dar distinct. Pilozitatea primului articol al antenei constă din peri lungi, rigizi articolul 2 cu peri similari, adesea mai mulți peri puternici, lungi și rigizi; articolul 3 poartă dorsal puțini peri scurți, înghesuiți.
Capul, aspect anterior. Fața este des pubescentă, cu excepția marginii ochilor, cu pilozitate lungă și întrucîtva curbată, variind de la peri fini și delicați pînă la peri aspri. Fruntea este ușor divergentă, des pubescentă în lungul marginilor ochilor sau uneori pe întreaga frunte. Toată fruntea este acoperită cu o pilozitate adundentă, lungă și fină. Vertexul este puțin excavat, ridicătura ocelară este joasă, purtînd oceli mari și 2 sau 3 perechi de țepi subțiri și lungi, dintre care o pereche poate fi accentuată. Fațetele ochilor sînt mărite spre centrul ochiului.
Toracele. Este neprecis prăfuit sau potrivit de lucios, adesea cu pete de micropubescență sau de prăfuire. Pilozitatea variază de la peri fini deși, ridicați, pe întreg mezonotul, pînă la specii la care perii avînd același caracter sînt totuși mai scurți și destul de puțini. Perii acrosticali sînt prezenți, foarte slab diferențiați de restul perilor. Perii de pe jumătatea posterioară a mezonotului au de regulă o lungime ceva mai mare; cei dorsocentrali sînt nediferențiați sau foarte puțin. Perii umerali sînt lungi și abundenți. La unele specii perii laterali sînt destul de puternici și sînt mai puțini la număr. Suprafața scutelului este convexă, cu o pilozitate lungă, fină, abundentă și cu 2 pînă la 4 peri marginali. Pro-pleurele poartă în special tufe de peri lungi. Gulerul pronotal cu o bandă lată de peri rigizi, dar fără țepi propriu-ziși. Jumătatea posterioară a mezopleuronului și colțul posterior și superior al sternopleuro-nului poartă peri lungi, fini, abundenți. Metapleuronul are o bandă mediană de peri lungi. Laturile metanotului sînt numai micropubes-cente; laturile metasternului cu peri lungi și deși; aria postmetaco-xală este membranoasă. Prosternul este divizat.
Picioarele. Femurele sînt potrivit de puternice, fără să fie lățite și fără țepi, dar, atunci cînd există, sînt foarte puțini. Apexul tibiei anterioare nu are spin. Capătul tibiei este ascuțit. Ghearele sînt zvelte, pulvi-lele bine dezvoltate și empodiul puternic îngroșat la bază.
Aripile. Celula marginală, toate celulele posterioare și celula anală sînt larg deschise. Celula a 2-a bazală se termină cu 3 nervuri, nervura superioară și cea inferioară ale celulei discale au aproape aceeași lungime. Ăluia este mai mică, nervura costală este completă.
Abdomenul. Variază de la lat și robust pînă la mai puțin lat decît mezonotul și cu apexul obtuz. Pilozitatea abdomenului este variabilă. La mascul se văd 8 tergite, tergitele 7 și 8 scurtîndu-se pînă la jumătate sau mai puțin decît lungimea tergitului 6. Femela are 8 tergite la tipul genului, al 8-lea fiind scurt și ascuns de cel de-al 7-lea;
<84
PARTEA SISTEMATICĂ
la alte .specii el este puțin mai lung. Armătura masculă este răsucită într-un fel variabil, de regulă aproape 1/4 la stingă. Epandriul este obtuz și poate să fie în întregime divizat sau numai crestat aproape de apex; în unele cazuri puternic divergent, cu proctigerul scurt așezat între el. Gonopodul este proeminent, lung, oblic împins în sus și hipandriul lung, lat și convex. Femela are 5 sau 6 perechi de spini scurți, acanto-forite, care proeminează pe o mică distanță și sînt slab dezvoltați.
Răspîndirea geografică. Este un gen dominant holarctic. El are numeroase specii în Europa și există încă o concentrare și mai mare pe coasta Pacificului, în Statele Unite ale Americii.
în România sînt 3 specii.
CHEIE PENTRU DETERMINAREA SPECIILOR
1	(2) Aripile sînt în întregime deschise la culoare și numai cu unele locuri întunecate în regiunea mijlocie a nervurilor și la nervurile transversale..............................................ruficornis
2	(I) Aripile uniform brunii sau mai mult sau mai puțin brunii numai în mijloc și cu pată mai brună la vîrf ............................3
3	(4) Aripile uniform brunii; tergitele abdominale 2 și 3 acoperite cu prăfuire galbenă-cenușie sau galbenă ca alama la mascul, la femelă cu pete de aceeași culoare pe laturile primelor 4 tergite ............................................................lateralis
4 (3) Aripile sînt brunii la mijloc și cu pată mare, brună, mai mult sau mai puțin delimitată, la vîrful lor; abdomenul cu pilozitate deschisă la culoare, sărăcăcioasă și cu pete mici, triunghiulare, prăfuite albicios la unghiurile posterioare ale tergitelor............................................. maeulipennis
1.	Cyrtopogon lateralis (Fallen) 1814
1814 Dasypogon lateralis Fallen ; Diptera suecica, Asilidae.
1820 Dasypogon fimbriatus Meig. ; S.B., II, 272, 22.
1903 Cyrtopogon lateralis M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 126.
1930 Cyrtopogon lateralis E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 328.
1963 Cyrtopogon lateralis M. loncscu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. „Gr. Antipa”, IV, 307.
Este o specie mică, de culoare neagră, la care masculul are tergitele 2 și 3 și marginea anterioară a celui de-al 4-lea prăfuite puternic de la galben deschis pînă la cenușiu, iar femela are numai o prăfuire
GENUL CYRTO POGON LOEW 1847
85
deschisă pe marginea posterioară a tergitelor. Fața este prăfuită cenușiu-argintiu, iar fruntea este mai mult cenușie-brună. Ghebul este acoperit cu peri nu prea deși, de culoare neagră ca și ceilalți peri ai capului. Barba este acoperită cu peri cenușii. Articolul 3 antena! este cît cele 2 articole bazale (fără microarticol). Toracele este galben-brun. Coxele și partea de jos a pleurelor sînt prăfuite cenușiu; pilozitatea este scurtă și rară, de culoare neagră, numai coxele și tufa de peri din fața halterei au și unii peri deschiși la culoare. Scutelul este prăfuit gaîben-auriu pe linia mijlocie, discul cu peri scurți, perii marginali lungi și negri. Aripile la mascul sînt umbrite bruniu, la bază fiind puțin mai deschise; la femelă sînt ușor cenușii. Picioarele sînt negre lucioase, cu peri și peri țepoși negri; numai femurele au ventral peri deschiși la culoare. Abdomenul este negru lucios, pe laturile tergitului 1 avînd o pată cenușie; pe tergitele 2 și 3 și adesea pe partea anterioară a celui de-al 4-lea se află o prăfuire galbenă, pe laturi fiind albicioasă și lăsînd liber unghiul anterior. Tergitele 4 și 6 au o prăfuire cenușie, îngustă, la partea posterioară. La femelă tergitele 2 și 4 prezintă asemenea benzi, care pe lături se lățesc. Pilozitatea albicioasă de pe părțile prăfuite este mai lungă decît cea neagră de pe părțile neprăfuite. Sternitele sînt negre și lucioase, cu o prăfuire pe marginile posterioare la mascul și cu o pilozitate săracă; la femele acestea sînt neprăfuite și lucioase. Hipopigiul este mic, negru și lucios, cu o pilozitate neagră. Ovipozi-torul cu spini negri. Lungimea 9—12 mm.
Răspîndirca geografică. Europa centrală și de nord, în România, la Orșova, Borsec și Santa (Jud. Brașov).
2.	Cyrlopogon maculipennis (Macq.) 1834
1820 Dasypogon flaoimanus Meig.; S.B., II, 271, 20 (Ș).
1834 Dasypogon maculipennis Macq. ; Suit, â Buffon, I, 298, 22.
1841 Dasypogon litura Zeii. ; Stettin ent. ZMtg., II, 180.
1854 Dasypogon maculipennis Walk.; List. Dipt. Brit. Mus., 407, 408.
1993 Cyrlopogon maculipennis M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 126.
1930 Cyrlopogon maculipennis E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 231.
1944 Cyrlopogon maculipennis P. Șuster; Ann. Sc. Univ. Jassy, XXX, 128.
1963 Cyrlopogon maculipennis M. lonescu și M. AVcinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Anlipa”, IV, 307.
Este o specie de asilid frumoasă, mai ales datorită aripilor pătate ale masculului. Antenele, fruntea și occiputul au peri negri. Fruntea este prăfuită brun-galben, iar occiputul este cenușiu. Pe barbă se află peri galbeni deschis, numeroși. Palpii au o pilozitate neagră, iar trompa galbenă. Toracele este negru și lucios, prăfuit galben-cenușiu și bruniu
36	PARTEA SISTEMATICĂ
și acoperit cu peri negri. Umerii, calușii alari și scutelul sînt negri lucioși. Pe mijlocul marginii posterioare a mezonotului se află la ambele sexe o pată lungă, prăfuită albicios. Pe pleure, de la coxele anterioare spre mezopleură, se întinde o bandă prăfuită galben-brun. Perișorii din fața halterei sînt negri. Aripa masculului are o pată mare, brună la vîrf, care distal devine difuză, precum și pete mai mici și mai deschise la vîrful celulei anale. Nervurile aripii la femelă sînt mai mult sau mai puțin umbrite brun. Coxele sînt prăfuite galben-cenușiu, cu pilozitate deschisă la culoare; femurele negre, tibiile și tarsele brune-roșcate și numai apical întunecate. Pilozitatea și spinii de pe picioare sînt negre, iar partea ventrală a femurelor au mulți peri de culoare deschisă. Abdomenul este negru lucios. în fața marginilor posterioare ale tergitelor, care sînt prăfuite îngust cu brun-gălbui, se află pete prăfuite cenușiu; acestea, ajung la femelă aproape pînă la mijlocul tergitelor. Pilozitatea este neagră pe laturi, iar pe petele prăfuite cenușiu este albă și mai lungă. Hipo-pigiul este negru lucios și are o pilozitate neagră. Ovipozitorul are o pilozitate deschisă și spinii roșii-brunii. Lungimea 9—14 mm.
Biotop. Specia este montană atît în Europa centrală, cît și în țara noastră.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și meridională.
în România citată din Munții Cibinului, Munții Șureanu (Sebeșului) și Carpații răsăriteni.
3.	Cyrtopogon ruficornis (Fabr.) 1794
1794 Asilus ruficornis Fabr.; Ent. syst., IV, 380, 20.
1820 Dasypogon rulicornis Meig. ; S.B., II, 269, 17, XX.
1903 Cyrtopogon ruficornis M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 127.
1918 Cyrtopogon ruficornis Thalhainmer; Fauna Regni Hungariac.
1930 Cyrtopogon ruficornis E. O. Engel; Asilidae — Das Fliegen d. pal. Reg., 1938.
1952 Cyrtopogon ruficornis Moczar; Rov. Kdz. Folia ent. Hung., V, 5, 133.
1966 Cyrtopogon ruficornis M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, VI, 127.
Este o specie caracterizată prin benzile transversale de pe segmentele 2—5 abdominale, prăfuite des și galben, cu o pilozitate galbenă-aurie; de asemenea, prin antenele lor roșii. Fața este prăfuită galben-cenușiu; ghebul acoperit cu o pilozitate gălbuie, care are peri negri cel mult pe marginea gurii. Fruntea este prăfuită galben-brun; articolele bazale ale antenei sînt negre, partea superioară a occiputului este prăfuită cenușiu deschis. Perii de pe cap sînt negri, afară de barbă, care are perii galbeni deschis. Articolul 3 antenal este roșu-galben destul de îngust și ceva
GENUL DIOCTRIA MEIG. 1803
87
mai lung decît primele două articole luate împreună; la vîrf este ascuțit-conic și poartă o gheară de aceeași culoare, cu un păr senzitiv scurt și gros. Palpii au peri negri, iar trompa peri deschiși la culoare. Toracele este negru lucios, cu o prăfuire galbenă-aurie; mezonotul are o pilozitate neagră ca și partea superioară a mezopleurelor și scutelul; pleurele și coxele au peri deschiși pînă la gălbui, ca și perii din fața halterei. Aripile sînt transparente, cu nervurile mijlocii și cele transversale foarte slab și îngust umbrite brun-gălbui. Picioarele au femurele negre, tibiile roșii-brune întunecat distal, tarsele roșii-brune, ultimul articol tarsal fiind negru. La mascul tarsele anterioare sînt mai lungi decît tibia, iar la picioarele posterioare metatarsul este puțin îngroșat. Pilozitatea și spinii sînt negri și numai pe femure sînt amestecați cu mai mulți peri galbeni. Abdomenul este negru lucios, cu benzi transversale late, prăfuite galben-auriu pe tergitele 2 și 5, iar pe 3 și 4 mai înguste și încovoiate. Aceste benzi ca și laturile tergitelor respective, au peri lungi și ridicați; la femelă aceștia sînt galbeni-aurii, iar la mascul amestecați cu mulți de culoare neagră. Sternitele au peri lungi, împrăștiați, galbeni și negri amestecați. Hipopigiul și penultimul segment sînt negre lucioase, cu pilozitate foarte scurtă, neagră. Ovipozitorul cu spinii negri și pilozitatea gălbuie. Lungimea 10—19 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și meridională.
în România citată de la Mehadia, din Munții Șureanu (Sebeșului) și de la Gușterița-Sibiu.
Genul Dioetria Meig. 1803
Tipul genului: Asilus oelandicus Linne 1758
1803 Dioetria Meig. ; Insektenkunde, 2, 270.
1883 Methylla Hansen ; Naturh. Tidsskr., 14, 145, 198.
1903 Dioetria M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 103.
Sînt diptere mici sau mijlocii. Lungimea 8—20 mm.
Capul, aspect lateral. Fața este plană, netedă, ușor rotunjită și proeminentă puțin în treimea inferioară și mai mult în treimea superioară. Occiputul este scurt. Perii țepoși și spinii potrivit de abundenți dedesubt; perii curbați, puternici, încep în treimea inferioară. Trompa este puternică, îngroșată la bază, mai ascuțită apical, iar ca aspect ventral este rotunjită și curbată, cu laturile aproape paralele în treimea apicală, care poartă dorsal o tufă de perișori. Suprafața ventrală prezintă o crăpătură adîncă longitudinală; baza are dedesubt o tufă de peri. Trompa este de regulă îndreptată înainte. Palpul este alcătuit din două articole, primul fiind semicilindric, dar distinct fusiform, al 2-lea nepunctat,
88
PARTEA SISTEMATICĂ
cilindric și cu peri numeroși, puternici. Antena este de regulă atașată în partea superioară a capului, iar la subgenul Dudioctria Wilcox exact deasupra treimii superioare. Antena este alungită, evident mai lungă decît capul; articolul 1 este mai lung decît 2; articolul 3 incluzînd și microarticolul este tot atît de lung sau mai lung decît primele două articole împreună, dar aproximativ de aceeași grosime. Articolul 3 este subcilindric, ușor îngustat la apex și poartă un microarticol lung, lățit și rotunjit apical, care are un spin bazai distinct. Primele două articole prezintă peri numeroși, de regulă lungi, atît pe partea dorsală, cît și ventral. La unele specii primele două articole pot fi aproape egale în lungime.
Capul, aspect anterior. Fața între ochi este cît un sfert din lățimea capului și ușor divergentă dedesubt; aria subepistomală este mare, ușor oblică și rareori îngustă. Fața prezintă o pubescență microscopică lateral și dedesubt, adesea glabră dedesubtul antenei și în mijlocul feței; partea de jos a feței cu un mănunchi rotunjit de 20 de peri puternici și curbați sau numai cu un singur rînd transversal de 4 perechi. Fruntea este în general foarte scurtă, glabră și lucioasă, la Eudioctria prăfuită și cu un rînd evident de peri de regulă lungi și subțiri, în lungul marginii oculare. Vertexul este potrivit de scobit; proeminența ocelară înaltă, cu marginile abrupte și cu puținii peri mici și îndreptați, înainte. Fațetele ochilor sînt în cea mai mare parte ușor lățite.
Toracele. Mic, ușor încovoiat, lucios, adesea cu pubescență. Pleuronul în special lucios și cu pete sau benzi diagonale pubescente. Pilozitatea mezonotului este sărăcăcioasă de regulă, ridicată și păroasă; banda acrosticală prezentă; perii dorsocentrali distincți, scurți, mai rar lungi. Scutetul este plat pe margine cu o bandă lată de peri fini și peri discali similari sau cu discul glabru. Marginea aproape fără pilozitate la Dioctria albius. La tipul genului pleuronul are antero-ventral o tufă de peri puternici, încovoiați. Gîtul pronotal uneori cu peri. Tipic, marginea posterioară a mezopleuronului are un rînd vertical de peri slabi; metapleuronul cu 6, 7 sau 8 peri; restul pleurei fără peri. Calozitatea metano-tului numai pubescență. Metasternul cu peri lateral și ventral; aria postmetacoxală este membranoasă.
Picioarele. Toate femurele moderat alungite. Picioarele poartă dorsal peri deși, scurți, suprafața ventrală a femurelor și a tibiilor cu un rînd de peri drepți și moderat de lungi. Perii tibiali se restrîng numai la apex. Perii sînt comparativ puțini, mai numeroși pe picioarele mijlocii și posterioare; ei sînt scurți și adesea puternici. Ghearele sînt ascuțite; pulvilele pot să fie pe jumătate de lungi față de gheare și bine dezvoltate. Empodiul este lung.
Aripile. Celula marginală și celulele posterioare sînt larg deschise; celula 2 bazală se termină cu trei nervuri. Celula anală este larg deschisă la 16 specii. Ăluia este scurtă; nervura marginală este completă.
Abdomenul. Este alungit, destul de subțiat, lucios, cu peri foarte scurți, fini suberecți și rari. Masculul are 8 tergite, al 8-lea lung cît
GENUL DIOCTRIA MEIG. 1803
89
1/5 din tergitul 7. Femela cu 8 tergite; ultimul cît 1/3 din lungimea penultimului. Segmentele 2 — 5 distinct alungite și fiecare fiind mai lung decît lat. Perii tergitului 1 sînt slabi. Armătura masculă potrivit de mare, nerăsucită; epandriul nedivizat, prezintă o crăpătură adîncă, lată sau îngustă, și lobi laterali; uneori cu un dinte apical, cu o tufă de peri, sau cu un pinten scurt, lateral. Hipandrium este foarte scurt; gonopodul este mare, rotunjit și convex și în general lobat la apex. Armătura femelă foarte scurtă, divizată dorsal și fără spini.
Biotop și aspecte ecologice. Speciile de Dioctria sînt slab zburătoare și se găsesc pe frunzele plantelor joase, pe arbuști sau pe ierburi și adesea pe anini.
Răspîndirea geografică. Distribuția genului este holarctică sensu lato. Unele specii americane sînt dimorfice. Concentrările de specii se află în Europa centrală și de est și pe coasta Pacificului în Statele Unite.
în România genul are 14 specii.
CHEIE PENTRU DETERMINAREA SPECIILOR
1	(2) Culoarea de fond a mezonotului este în întregime sau parțial roșie, cel puțin umerii și calușii alari sînt bruni-roșii sau galbeni-bruni ..................................................................3
2	(1) Culoarea de fond a mezonotului în întregime neagră...............5
3	(4) Articolul 1 al antenei este cu foarte puțin mai lung decît articolul 2 ; coxele sînt în întregime sau cel puțin la baza lor negre ; mezonotul prăfuit............................................... calceata
4	(3) Articolul 1 al antenei este de 2 ori mai lung decît articolul 2; coxele sînt galbene (negre numai la o de liumeralis); abdomenul este galben, cu desen negru......................... linearis-laeta
5	(6) Articolul 1 al antenei este cel mult cît 1/5 din lungimea articolului 2, de regulă cît articolul 2 sau abia mai lung decît acesta . 7
6	(5) Articolul 1 al antenei este de regulă considerabil mai lung decît articolul 2.............................................................3
7	(8) Articolul 1 al antenei este cu 1/5 mai lung decît articolul 2; articolul 3 este cît articolul 1 și 2 ; corpul negru lucios, fără pră-fuire; pleurele au dungi albe, sclipitoare, halterele sînt galbene deschis; aripile sînt de culoare deschisă în jumătatea bazală și negricioase în jumătatea apicală ............................contraria
8 (7) Articolul 1 al antenei este numai cu 1/3 mai lung decît articolul 2; corpul negru lucios, cu picioarele negre; barba este neagră; aripile la mascul sînt albicioase în jumătatea bazală și fumurii
în rest; la femele sînt complet fumurii; halterele de culoarea sulfului.......................................... kowarzi
9 (10)	Mezonotul	este	prăfuit .................................11
10 (9)	Mezonotul	este	neprăfuit ...............................19
11 (12)	Abdomenul este negru	în întregime......................15
90
PARTEA SISTEMATICĂ
12 (II) Abdomenul are culoarea galbenă pe unele segmente ... .13 13 (14) Coxele sînt galbene; picioarele posterioare galbene, cu desen negru. Ghebul aproape tot atît de înalt cît lungimea articolului 2 al antenei; tergitele 3—5 abdominale au unghiurile anterioare galbene și, ca și restul tergitelor, marginile posterioare galbene ..................................................................... iinearis
.14 (13) Coxele galbene, picioarele complet galbene, numai tarsele au pete brune pe partea inferioară. Abdomenul este predominant galben, cu desen negru; și tergitul 1 are marginea posterioară galbenă ................................................... linearis-laeta
15 (16) Picioarele sînt în întregime roșii-gălbui; aripile la mascul sînt brune în jumătatea bazală, iar la femelă sînt de culoare deschisă și numai bazai puțin galbene. Ghebul este prăfuit galben-auriu pe partea anterioară...........................................flavipennis
16(15) Picioarele în parte întunecate, mai ales perechea a 3-a mai mult sau mai puțin neagră....................................................17
17 (18) Numai partea superioară a mezopleurelor prezintă dungi strălucitoare scurte. Mezonotul este ușor prăfuit numai de ambele părți ale benzii mediane; picioarele la mascul sînt negre cu galben, iar la femelă colorate, predominînd galben-roscat . . cothurnata
18 (17) Dungile lucioase de pe mezopleure sînt complete; ghebul din profil depășește marginea ochilor cît lungimea articolului 2 al antenei. Occiputul și palpii au peri deschiși la culoare. Mezonotul este ușor prăfuit numai lîngă banda mediană . .ruîipes 19(20) Coxele sînt galbene; benzile lucioase de pe pleure sînt întrerupte la marginea superioară a mezopleurelor; picioarele sînt colorate predominant în galben...................................... lateralis
20 (19)	Coxele sînt negre..................................................21
21 (22)	Laturile frunții sînt păroase......................................23
22 (21)	Laturile frunții sînt glabre.......................................27
23 (24)	Picioarele predominant negre; aripa	mai	mult	sau	mai puțin
neagră..................................................................25
24 (23)	Perechile de picioare 1 și 2 sînt roșii-gălbui,	cel	mult	tarsele sînt
întunecate; aripile mai mult sau mai puțin deschise la culoare ..................................................... longicornis
25 (26) Perii bărbii complet negri; mezonotul prezintă peri dorso-centrali postsuturali; aripile sînt negre, picioarele complet negre . . .
................................................................liarcyniae
26 (25) Perii bărbii sînt negri, cu vîrfurile de culoare deschisă . .lata .27 (28) Aripile sînt în întregime și uniform brune închis; picioarele roșii-gălbui, lucioase, numai vîrful tibiilor și tarsele sînt negre. Barba este galbenă deschis, restul pilozității capului fiind neagră .................................................................... oelandica
.28 (27) Aripile în întregime deschise la culoare și picioarele colorate diferit sau sînt ușor brunii peste tot sau numai în jumătatea bazală, iar la marginea anterioară brune ...............................29
GENUL DIOCTRIA MEIG. 1803
91
29 (30) Aripile sînt ușor brunii, la mascul negre în jumătatea bazală, iar la femelă brunii .................................................atricapilla
.30 (29) Aripile sînt în întregime de culoare deschisă, iar picioarele diferit colorate : px și p2 în întregime galbene, numai fi și f2 brunii ventral, iar p3 complet negre, la bază și la vîrf ușor galbene .........................................................................liturata
1. Dioctria atricapilla (Meig.) 1804
1804 Dioctria nigripes Meng.; Klass. I, 237, 5.
1814 Dioctria f tisei permis Fall.; Diptera suecica, Asilidae : 7.3.
1820 Dioctria geniculaia Meig. ; S. B., II, 243, 5.
1820 Dioctria falleni Meig.; S.B., II, 246, 11.
1820 Dioctria atrata Meig. ; S.B., II, 254, 26.
1847 Dioctria fuscipes Ginim, (nec. Nacq.); Bull. Soc. Imp. Nat. Mosc., XX, 3, 158, 1.
1903 Dioctria atricapilla M. Bezzi; K. d. pal. Dipt., II, 103.
1930 Dioctria atricapilla E.O. Engel; Asilidae — Die Fliegcn d. pal. Reg. 1938, 341.
1844 Dioctria atricapilla P. Șuster; Ann. Sc. Univ. Jassy, XXX, 127 — 128.
1962 Dioctria atricapilla Fr. Huli. ; Robber Flies of the World., Smith. Inst., part.
2, 29.
Este o specie de culoare neagră, la care masculul are aripa puternic neagră-brună în jumătatea bazală, iar femela ușor brunie; fața la mascul este neagră cu prăfuire maronie și cu peri negri și țepoși p3 gheb. Femela are prăfuire gălbuie pînă la albicioasă, cu perii de pe gheb albi-gălbui. Fruntea și triunghiul ocelar mic sînt negre lucioase, cu pilozitate scurtă. Pe laturi fruntea are perișori fini; antene negre, cu primul articol mai lung decît cel de al 2-lea, iar microarticolul mai mic decît jumătatea articolului 3 ; pilozitatea antenei este scurtă și neagră, occiputul negru lucios, iar jumătatea inferioară a marginii ochiului are o prăfuire albă și lată. Perii occipitali sînt pe mai multe rînduri și de culoare neagră. Barba și perii de pe palpi sînt negri. Numai la femelă la baza trompei sînt și peri de culoare deschisă. Toracele este negru la ambele sexe. Pleurele sînt lucioase, cu benzi prăfuite bruniu pînă la alb-gălbui. Mezonotul la mascul este negru mat, fin punctat și cu o pilozitate neagră, care lasă lucioase numai ambele părți ale benzii mediane, care se întinde pînă la sutura transversală; femela tot cu astfel de peri scurți, dar care sînt mai deși și bruni-gălbui ca la mascul și cu linia mediană glabră. Petele laterale au peri la ambele sexe. Tufa de peri de la baza halterei este neagră, iar la femelă galbenă. Scutelul este fin încrețit și numai pe margine cu peri scurți, egali cu cei de pe mezonot. Aripile la mascul peste mijloc sînt puțin brunii, cu vîrfurile transparente. Femela are aripile gălbui-brunii și mai intens colorate la bază; halterele galbene închis ; coxele negre și cu peri negri. Picioarele negre lucioase, cu peri
92
PARTEA [SISTEMATICĂ
țepoși și negri la mascul, iar la femelă cu peri galbeni-bruni și albi-gălbui, formînd tufe pe femurul III și pe tibia III la ambele sexe. Vîrful tibiei III este puțin mai puternic decît metatarsul. Abdomenul negru lucios, ușor conic, cu o pilozitate foarte discretă, de culoare neagră la mascul, iar la femelă galbenă-brună. Hipopigiul este negru, cu pilozitate de aceeași culoare. Lungimea 9—12 mm.
Răspîndirea geografică. Europa.
în România citată de la Mehadia de T h a 1 h a m m e r și de la Tulcea de P. Ș u ster.
2.	Dioetria ealceata Meig. 1820
1820 Dioetria ealceata .Meig. ; S. B., II, 253, 2l.
1963 Dioetria ealceata M. lonescu și M. 'Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, IV, 308.
Este o specie mică, cu segmentele abdominale 2 — 4 și picioarele galbene-roșcate, bine evidente. Fața este prăfuită galben-albicios. Ghebul poartă peri puțini; pe palpi și pe trompă se găsesc peri albicioși. Fruntea, ghebul teșit și occiputul sînt negre și lucioase. Partea inferioară a marginii posterioare a ochilor, precum și două pete de pe partea posterioară a capului sînt prăfuite alb-argintiu. Perii de pe barbă și perii occipitali sînt așezați într-un singur rînd și sînt negri. Articolele bazale ale antenei poartă peri scurți, de culoare deschisă; articolul 1 este puțin mai lung decît articolul 2; microarticolul terminal este aproape 1/2 din lungimea articolului 3. Toracele este negru; calușii umerali și alari sînt bruni-roșcați. Pleurele lucioase, cu benzi înguste prăfuite alb-argintiu. Scutelul este fără peri. Perii de pe mezonot sînt gălbui, iar cei subalari albi. Aripile sînt slab gălbui, însă pe marginea anterioară în întregime ușor cenușii și cu irizații. Halterele galbene deschis, cu baza stilului mai întunecată. Tufa de peri din fața halterelor este albicioasă. Coxele sînt în întregime negre sau numai la bază, restul articolelor de culoare roșie-gălbuie și numai tarsele negricioase; la a 3-a pereche de picioare tibia este distal umbrită, iar metatarsul lung cît următoarele trei articole. Perii și perii țepoși de pe picioare sînt galbeni-albicioși. La unele femele există anumite particularități, ca : tibiile anterioare cu o culoare brună apical pînă aproape la jumătatea sa. Abdomenul este alungit și lucios, cu primul segment negru, iar al 2-lea cu două pete laterale mari, negre, unite median. Segmentele 2 — 4 sînt portocalii, iar restul negre; uneori la femelă și segmentul 5 poate fi portocaliu, prezentînd median o bandă lată, de culoare neagră. Hipopigiul este mic și negru, cu pilozitate gălbuie. Ovipozitorul este foarte mic, puțin evident, cu cercii ovali și aco-periți de peri albi, rari. Lungimea 6—8 mm.
GENUL DIOCTRIA MEIG. 1803
93
Biotop. Locuri însorite înierbate, zburînd pe jos printre ierburi. Apare de regulă în jurul începutului lunii iunie, pînă spre finele lui iulie.
Răspîndirea geografică. Austria, Ungaria, Spania, sudul U.R.S.S.
în România, citată de noi de la Valea Lungă (jud. Sibiu), Coma-rova și Hagieni (jud. Constanța), Cluj.
Dioctria calceata nigriventris Strobl 1902
1902 Dioctria calceata nigriventris Strobl; Wisscnsch. Mitt. Bosn. u. Herccgow., IX, 530, 1904.
Se deosebește de specia nominală prin corpul mai robust, mai mare ca și prin colorație. Masculul are abdomenul în întregime negru; femela are segmentele abdominale 3 și 4 de culoare roșie închis numai pe o porțiune îngustă, la bază, iar restul abdomenului este negru. Picioarele sînt gălbui, cu treimea distală a tibiei I și a tibiei III de culoare brună. Tibia II este aproape în întregime roșie-galbenă. Tarsele sînt toate brune-negre. Femela are tibia anterioară cu partea brună mai evidentă, iar tibia III și în mare parte metatarsul său sînt pronunțat galbene-roșcate ; în rest, tarsele de regulă sînt brune-negre. Baza ghearelor și pulvilele sînt galbene. Aripa este transparentă și irizantă. Lungimea 8—11 mm.
Răspîndirea geografică. R.S.F. Iugoslavia (Coasta Dalmată).
în România a fost colectat un exemplar mascul la Satu Mare (jud. Satu Mare) la 27.VI.1960, leg. I. C e i a n u.
3.	Dioctria contraria Becher 1923
1923 Dioctria contraria Becker; Konowia, II, 173, 6.
1930 Dioctria contraria E.O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 345.
La mascul capul are fruntea neagră și lucioasă, cu peri negri pe marginea ochilor și pe vertex. Fața este prăfuită galben-cenușiu, iar sub antene și pe marginea gurii este neagră lucioasă. Deasupra marginii gurii se află peri țepoși negri, destul de numeroși. Occiputul și palpii au de regulă peri negri. Primul articol al antenei este o dată și jumătate mai lung față de-al 2-lea, cu peri negri, iar articolul 3 este tot atît de lung cît primele două. Mezonotul este negru lucios, fără prăfuire, cu peri scurți, galbeni deschis, care lasă liberă o linie mediană slab vizibilă. Pleurele au benzi prăfuite albicios. Aripile sînt de culoare mai deschisă în jumătatea bazală, iar în cea distală mai întunecate. Halterele sînt
94
PARTEA SISTEMATICĂ
galbene deschis. Picioarele pînă la coxe sînt negre și au peri albi. Perii țepoși de pe picioarele anterioare și mijlocii sînt gălbui, iar de pe cele posterioare mai mult negri. Tibia posterioară și metatarsul ei sînt puțin îngroșate la vîrf; ultimul este de 2 ori mai lung decît gros. Abdomenul este negru lucios, fără nuanțe mai deschise și este acoperit cu peri scurți și negri. Lungimea 9 mm.
Răspîndirea geografică. A fost semnalat pînă în prezent numai masculul, descris după un singur exemplar colectat de pe muntele Postăvarul (jud. Brașov) ce se află în colecția Becker. Specia este citată în lucrarea lui E. 6. Engel (1930).
4.	Dioctria eothurnata Meig. 1820
1817 Dioctria reinhardi Wicd.,; Zool. Mag., I, 2, 37.
1820 Dioctria eothurnata Meig. ; S.B., II, 244, 6.
1820 Dioctria umbellatarum Meig. ; S. B., II, 244, 7.
1903 Dioctria reinhardi M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 107.
1930 Dioctria eothurnata E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 345.
1963 Dioctria eothurnata AI. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, IV, 309.
Este o specie ușor de recunoscut după benzile prăfuite, scurte, de pe pleure, care acoperă numai marginea superioară a mezopleurelor. Masculul are fața prăfuită aproape alb, iar la femelă galben. Perii de pe gheb sînt foarte deși și groși și acoperă treimea inferioară a mijlocului feței. Fruntea este glabră, neagră lucioasă, iar sub antene ușor bombată anterior. Triunghiul ocelar este foarte mic și de regulă nepăros. Primul articol antena! este mai lung decît cel de-al 2-lea și ambele au peri bruni și negri; microarticolul terminal este cît 1/3 din lungimea articolului 3. Occiputul este negru lucios, cu marginea posterioară a ochiului prăfuită gălbui pe 3/4 din lungimea ei. Perii occipitali sînt galbeni-brunii și așezați pe un rînd. Palpii, trompa și barba poartă peri de la brunii pînă la galbeni. Toracele și coxele sînt negre. Pleurele sînt negre-albăstrui, cu partea superioară prăfuită pe o porțiune scurtă, de la brun pînă la gălbui. Mezonotul este mat, cu umerii și calușii alari lucioși și adesea bruni închis. Lîngă linia mediană, chiar pe mijlocul ei, se află o prăfuire gălbuie. Pilozitatea este scurtă, gălbuie la femelă și brunie la mascul. Perii țepoși sînt galbeni. Scutelul este mat, punctat, cu perii marginali foarte scurți. Tufa de peri din fața halterelor este galbenă. Aripile sînt hialine, ușor gălbui la bază și pe marginea anterioară. Halterele sînt galbene. Picioarele la mascul sînt galbene, cu jumătatea apicală a femurelor neagră, tibiile negre dar galbene bazai, tarsele negre. Femela are femurele galbene-roșcate, cu tibiile brunii, bazai roșii-galbene ca la mascul, tarsele brune.
GENUL DIOCTRIA MEIG. 1803
95
Perii țepoși sînt bruni-galbeni, peria de pe femurul 3 și tibia 3 sînt galbene. Tibia III este puțin îngroșată apical, iar metatarsul este mai subțire decît vîrful tibiei și mai lung decît următoarele trei articole. Perii scurți de pe tibii și tarse sînt negri la mascul, gălbui-brunii la femelă. Abdomenul este în formă de măciucă, negru lucios, cu peri foarte scurți, care la mascul sînt negri, iar la femelă gălbui. Hipopigiul este negru, cu peri țepoși galbeni pe partea ventrală. Lungimea 12—14 mm.
Răspîndirea geografică. Europa de nord și centrală și în U.E.S.S. (Siberia).
în România este specie de munte, zburînd din iunie pînă în septembrie. Citată din localități din munții Țibleș, Șureanu (Sebeșului) și de la Hunedoara.
5.	Dioctria îlavipennis Meig. 1820
1820 Dioctria flauipennis Meig.; S. B., II, 252, 22.
1820 Dioctria aurifrons Meig.; S. B., II, 252, 23.
1903 Dioctria aurifrons M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 102.
1930 Dioctria flauipennis E. O. Engel; Asilidae — Die Flicgen d. pal. Reg., 1938, 347. 1967 Dioctria flauipennis M. Weinberg; Irav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, VII, 216.
La această specie fața este în întregime prăfuită galben, pilozitatea fiind de aceeași culoare; marginea posterioară a triunghiului ocelar, ca și occipitul și fruntea sînt negre lucioase; fruntea este glabră. Marginea ochilor este prăfuită în galben pe 3/4 din lungimea sa. Perii occipitali sînt așezați pe un singur rînd, subțiri și galbeni. Triunghiul ocelar este atît de înalt cît articolul 2 bazai al antenei. Primul articol al antenei întrece de 2 ori lungimea articolului 2 al antenei. Microarticolul este cît 1/2 din articolul 3. Toracele este negru, cu pleure lucioase și benzile prăfuite evident. Coxele sînt negre și prăfuite galben, cu pilozitate de aceeași culoare. Tufa de peri din fața halterelor este galbenă. Mezonotul este mat, punctat, prăfuit și cu o pilozitate galbenă, ce-1 acoperă complet. Scutelul este încrețit transversal și cu aceeași pilozitate pe margine ca și mezonotul. Aripile la mascul sînt brunii intens pînă peste marginea distală a celulei discale; vîrful aripii este de culoare deschisă. Partea întunecată poate să prezinte zone mai deschise în mijlocul celulelor. La femelă aripa este în întregime ușor gălbuie. Halterele sînt albe-gălbui. Picioarele în întregime aproape galbene-roșcate. Pe picioarele anterioare și mijlocii vîrful metatarsului și ultimele 4 articole tarsale au culoarea neagră. La picioarele posterioare, extremitățile distale ale tibiilor și tarsele sînt brunii. Abdomenul este măciucat, negru lucios, cu marginea posterioară a tergitelor galbenă pe o porțiune mai mult sau mai puțin lată. în afară de aceasta, pe unghiurile anterioare ale tergitelor I, II și III se găsesc pete mici brune-gălbuL neprecis delimitate, vizibile numai la unele exemplare și mai ales la
96
PARTEA SISTEMATICĂ
femele. Pilozitatea este scurtă, puțin evidentă, galbenă : aceeași culoare o au și perii țepoși laterali de pe segmentul I; hipopigiul este negru, negru și roșu-brun sau numai roșu-brun, și cu peri galbeni. Lungimea 10—14 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală, partea europeană a U.R.S.S., Caucaz, R.S.S. Kazahă, Asia Centrală.
în România se întîlnește în Dobrogea de sud (Hagieni), la Băile Herculane și la Eșelnița.
6.	Dioetria harcyniae Loew 1841
1844 Dioetria harcyniae Loew; Stettin ent. Zeitg., V, 381.
1862 Dioetria harcyniae Schin. ; F. A. I., 123.
1903 Dioctria harcyniae M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 205.
1930 Dioctria harcyniae E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 348.
1970 Dioctria harcyniae M. Weinberg și G. Istrate, Bul. Soc. științ. biol., IX.
Este o specie mică, lucioasă, neagră-albăstruie. Fața este prăfuită alb-argintiu. Fruntea este neagră lucioasă, purtînd pe laturile ei peri lungi. Toți perii de pe cap sînt negri. Primul articol antenal este puțin mai lung decît cel de-al 2-lea, ambele purtînd peri lungi. Microarticolul este aproape jumătate de lung cît articolul 3. Ochii sînt mărginiți pe laturile externe de o fîșie fină, prăfuită alb-argintiu. Toracele este negru-albăstrui, lucios. Pleurele prezintă benzi prăfuite argintiu. Coxele mai ales la prima și a doua pereche de picioare poartă peri lungi, albi-argintii. Tufa de peri din fața halterelor este albă. Mezonotul este fin punctat, lucios și fără desen, puternic pilos, cu peri alari evidenți, ca și rîndurile de peri dorsocentrali. Scutelul este negru lucios pe mijloc, iar marginal încrețit și cu peri scurți. Aripile la ambele sexe sînt intens brune. Halterele sînt galbene-albicioase. Picioarele, negre-lucioase, cu pilozitate gălbuie, care pe femurele și tibiile posterioare, pe partea ventrală, capătă aspect de perie. Metatarsele picioarelor posterioare sînt îngroșate cît apexul tibiilor și puțin mai lungi decît următoarele trei articole tarsale. Abdomenul este negru-violet la ambele sexe, la bază neîngustat; la femelă este puțin mai lat decît la mascul. Pe primele două segmente poartă peri lungi, de culoare deschisă. Lungimea 10 mm.
Răspîndirea geografică. Specia este răspîndită în Europa centrală; a fost descrisă din Ungaria. Recent a fost semnalată și din Caucaz.
în România a fost capturată o femelă la Cîmpulung Moldovenesc la 18.V.1968 (1970 a).
7.	Dioctria kowarzi Frivaldski 1876
1876 Dioctria koivarzi Frivaldski; Add. Temes es Krasso Megyek Fauna Jahoz, XII» 368.
GENUL DIOCTRIA MEIG. 180 3
97
1930 Dioctria kowarzi E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 351* 1952 Dioctria koivarzi M. Moczar; Rev. Kozl. Folia ent. Hung. V, 132.
Are corpul negru și neted, cu picioarele de aceeași culoare; fruntea cu o prăfuire aurie, cu perii de pe gheb negri; aripile mari, la mascul albicioase de la bază și pînă la mijloc, în rest fumurii, iar la femelă complet fumurii; halterele gălbui. Capul este negru, cu pilozitatea de pe antene și occiput neagră, barba albă, perii de pe gheb negri. Toracele este neted, cu umerii ușor punctați. Scutelul este plat, potrivit de punctat, abdomenul pubescent, cenușiu. Coxele prăfuite albicios și cu peri albi. Tibiile și tarsele anterioare, acoperite cu peri gălbui; femurele posterioare către vîrf sînt puțin îngroșate. Aripile sînt mari, cu baza gălbuie, iar de la nervura umerală și pînă la nervura transversală de regulă sînt albe, în rest evident fumurii, și cu nervurile negre, la femelă aripile fiind complet fumurii. Lungimea 9—11 mm.
Specie montană.
Răspîndirea geografică. Europa centrală.
în România citată de M. Moczar din Munții Șureanu (Sebeșului). A fost descrisă ca specie nouă de Frivaldski din Munții Semenic.
8.	Dioctria lata Loew 1853
1853 Dioctria lata Loew; M. Beitr., I, 37.
1854 Dioctria lata Schiner; Verh. Zool. bot. Ges. "Wien, IV, 367, 20, 421.
1903 Dioctria lata M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 105.
1930 Dioctria lata E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 351.
Este o specie ce se recunoaște după pilozitatea puternică și abdomenul lățit uniform. Fața prăfuită gălbui deschis, perii de pe ghebul facial negri la baza lor, iar vîrful galben deschis. Laturile frunții sînt acoperite de peri lungi, triunghiul ocelar este mai puțin înalt decît o dată și jumătate din lungimea articolului 2 antenal. Articolele bazale ale antenei au o pilozitate lungă și neagră. Microarticolul este cît 1/2 din lungimea articolului 3. Occiputul este negru și lucios și are un rînd de peri țepoși. Perii din barbă și de pe trompă sînt albi. Toracele este negru, cu pleurele lucioase și cu benzi prăfuite alb, în partea superioară purtînd peri lungi, albi. Coxele sînt negre, prăfuite alb, mezonotul neprăfuit, negru lucios, des punctat, ca și scutelul. Perii țepoși alari sînt subțiri, iar perii dorsocentrali au aspect de peri; și unii și alții sînt galbeni. Aripa la mascul are baza ușor galbenă-brunie, iar la vîrf ușor cenușie. Femela are aripa în întregime brună-gălbuie; halterele albe-gălbui. Femurele negre, cu partea distală roșie-gălbuie pe o porțiune
î - 0. 381
98
PARTEA SISTEMATICĂ
mică. Tibiile I și II sînt roșii-galbene, iar tarsele lor și uneori și extremitățile tibiilor întunecate. Tibia III este neagră, cu baza roșie-gălbuie cît lungimea metatarsului, capătul distal îngroșat, metatarsul mai lățit la bază. Tarsele de la piciorul III sînt negre. Pilozitatea picioarelor este subțire, dar lungă și galbenă.
Abdomenul este lățit uniform pe toată lungimea lui, cu puncte dese, negru mat și cu o pilozitate scurtă gălbuie. Hipopigiul este negru, cu pilozitate de culoare deschisă. Lungimea 6 — 7 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și Asia.
în România semnalată de Thalhammer de la Băile Her-culane.
9.	Dioctria lateralis Meig. 1804
1804 Dioctria lateralis Meig. ; S. B., II, 249.
1903 Dioctria lateralis M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 105.
1930 Dioctria lateralis E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 351.
1965 Dioctria lateralis M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, V, 186.
Are fața prăfuită alb-gălbui, cu ghebul avînd peri de aceeași culoare; fruntea și triunghiul ocelar negre lucioase, laturile frunții glabre. Articolul 1 al antenei este mai lung decît cel de-al 2-lea cu o dată și jumătate, ambele avînd o pilozitate galbenă-brunie. Microarticolul este aproape cît jumătate din lungimea articolului 3. Occiputul este negru lucios și numai marginea posterioară este prăfuită albicios pe 3/4 din lungimea sa. Perii occipitali sînt galbeni și înșirați pe un rînd. Perii de pe trompă și palpi sînt gălbui. Toracele puternic, lucios și negru. Benzile de pe partea superioară a mezopleurelor sînt întrerupte? iar stigma protoracală este albă-argintie. Tufa de peri din fața halterelor este gălbuie. Mezonotul este lucios, cu peri scurți, răzleți, galbeni, care sînt mai regulați pe linia mediană. Perii alari sînt scurți și galbeni. Scutelul e neted la mijloc, iar pe margine are o zonă încrețită și cu peri scurți, galbeni pe margine și pe disc. Laturile metanotului sînt ușor prăfuite cenușiu. Aripile sînt transparente, ușor cenușii, irizante și puțin gălbui la bază. Nervurile sînt galbene la partea bazală și anterioară a aripii, iar spre vîrf și posterior cu nuanță negricioasă. Halterele sînt galbene. Coxele galbene, cu prăfuire albă. Picioarele anterioare și mijlocii sînt în întregime galbene. Picioarele posterioare pot fi de asemenea galbene sau adesea cu jumătatea apicală a femurelor întunecată sau cu dungi negre. Tibia III întunecată în cea mai mare parte și numai la bază de culoare deschisă și cu vîrful îngroșat. Tarsele sînt complet galbene, iar metatarsul este gros cît vîrful tibiei și lung cît restul articolelor tarsale împreună. Abdomenul este negru lucios, cu desen galben pe primul segment, cu pilozitate puțin evidentă, galbenă-brunie
GENUL DIOCTRIA MEIG. 1803
99
și cu peri țepoși, galbeni. Primul și al 2-lea tergit sînt de regulă negre. Pe toate celelalte tergite se află benzi transversale și galbene pe marginea anterioară, care adesea se prezintă numai ca pete laterale; marginile posterioare sînt mai mult sau mai puțin galbene. Adesea abdomenul este măciucat și mai rar poate fi complet negru. Sternitele la mascul sînt aproape complet negre, iar la femelă cu pete galbene. Hipopigiul este galben, cu pilozitate lungă, galbenă. Lungmea 5,5—7 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și de sud, nordul Africii, în România citată din Munții Retezat și de la Valul lui Traian (jud. Constanța).
10.	Dioctria linearis (Fabr.) 1787
1787 Asilus linearis Fabr.; Mantissa Insect., II, 361, 38.
1794 Asilus linearis Fabr.; Ent. syst., IV, 389, 60.
1839 Dioctria linearis Meig.; S.B., VI, 330, 29.
1849 Dioctria cingulata Zett. ; Dipt. scand., VIII, 2 975, 3 — 4.
1903 Dioctria linearis M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 106.
1930 Dioctria linearis E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 352.
1963 Dioctria linearis M. lonescu și M. Weinberg ; Trav. Mus. His. Nat. ,,Gr. Antipa”, IV, 309.
Fața este prăfuită galben-albicios, cu ghebul de aceeași culoare. Fruntea este neagră și lucioasă, cu laturile fără pilozitate; triunghiul ocelar este mare. Articolele bazale ale antenei au peri bruni. Primul articol al antenei este mai mare cu 1,5—2 ori față de cel de-al 2-lea. Microarticolul este cît 1/3—1/2 din lungimea articolului 3. Occiputul este negru lucios, marginile ochilor fiind prăfuite alb; perii occipitali sînt galbeni și așezați pe un rînd. Perii de la gură, de pe palpi și trompă sînt albi, mai rar gălbui. Toracele negru lucios, cu umerii parțial sau complet galbeni-bruni, adesea la fel colorați și calușii alari. Mezonotul este prăfuit des, cenușiu-galben, numai cu părțile liniei mediane negre. Scutelul este prăfuit pe disc ca și mezonotul, iar pe margine cu peri încovoiați. Metanotul adesea prăfuit. Aripile transparente, mai mult sau mai puțin gălbui, cu nervurile galbene la bază și întunecate la vîrf. Halterele sînt galbene. Picioarele anterioare și mijlocii sînt complet galbene, cu articolele tarsale brune închis pe partea ventrală ; uneori și tibia mijlocie poate fi într-o măsură oarecare întunecată apical. Femurul III are dorsal dungi lungi, întunecate, restul fiind galben. Tibia este de culoare brună întunecat în întregime sau cu două dungi brune, vîrful fiind întunecat; metatarsul său este aproape tot așa de puternic ca și vîrful tibiei, cilindric și aproape tot atît de lung cît articolele tarsale care urmează. Articolele tarsale sînt brune la toate picioarele. Pilozitatea scurtă și perii țepoși sînt de culoare galbenă. Abdomenul este negru
100
PARTEzk SISTEMATICĂ
lucios, cu pilozitate rară, cu peri și desen galbene. Primul tergit este negru, deseori și al 2-lea, care poate numai uneori să aibă marginea posterioară galbenă. Tergitele III și V au cîte un desen galben pe partea anterioară și pe cea posterioară; anterior poate avea numai pete laterale sau transversale; posterior, toate segmentele au mai mult sau mai puțin o bandă lată, galbenă. Hipopigiul este negru apical; lamele ventrale galbene; deseori este complet galben și cu peri de aceeași culoare.
Toracele și abdomenul au adesea colorit variabil; toracele poate avea unele porțiuni complet negre, desenul galben de pe abdomen adesea puternic întunecat. E. O. Engel consideră că specia Dioctria laeta Loew nu este decît o varietate a lui Dioctria linearis Fabre, care prezintă această caracteristică a desenului. Metatarsul piciorului III are aceeași caracteristică la ambele specii. Lungimea 9—13 mm.
Biotop și aspecte ecologice. Este o specie care frecventează regiuni păduroase, zburînd de la sfîrșitul lui mai pînă la finele lui iunie.
Răspîndirea geografică. Europa.
în România colectată de la Băile Herculane, din împrejurimile Sibiului și de la Băneasa (Dobrogea). Din aceleași locuri s-au colectat și exemplare cu coloritul care a fost descris la laeta.
11.	Dioctria liturata (Loew) 1873
1873 Dioctria liturata Loew; Beschr. eur. Dipt., III, 121, 70.
1930 Dioctria liturata E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen el. pal. Reg., 353.
1962 Dioctria liturata Fr. Huli; Robber Flies of the World, Smitli. Inst. I, 29.
1967 Dioctria liturata M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, VII, 216.
Culoarea generală a corpului este neagră lucioasă; fața este pudrată alb-argintiu; perii ghebului sînt albicioși-gălbui, iar perii de pe frunte negri. Toracele și scutelul sînt prevăzuți cu o pilozitate deasă, galbenă. Aripile sînt transparente, cu nervura subcostală și baza nervurii r, galbene, celelalte nervuri fiind brune. Halterele sînt galbene, cu baza pețiolului mai întunecată. Primele două perechi de picioare sînt galbene-ruginii, avînd ventral pe femure o scurtă bandă neagră, care nu atinge extremitățile. Perechea posterioară este neagră, cu excepția bazei femurului; articulația tibiei și ultimul articol tarsal sînt galbene. Pilozitatea picioarelor și a abdomenului este galbenă, fiind mai lungă pe primul segment abdominal. Hipopigiul este negru lucios, ventral avînd peri țepoși, galbeni. Lungimea 7—10 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală.
în România colectată din sudul Dobrogii, de la Băneasa (Cogeacu), la 3.VI.1967.
GENUL DIOCllilA MEIG. 1803
101
12.	Dioctria longicornis (Meig.) 1820
1797 Dioctria frontal is Panz.; Fauna germanici, XLVII, 21.
1804 Dioctria lateralis Meig.; KJass, I, 258, 8.
1820 Dioctria longicornis Meig.; S. B., II, 249, 17, XIX, 18.
1903 Dioctria longicornis M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 106.
1930 Dioctria longicornis E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 353 — 354.
1967 Dioctria longicornis M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat., ,,Gr. Antipa”, VII, 216.
Specie mică, neagră lucioasă, caracterizată prin antene lungi și o mică proeminență laterală pe ridicătură frontală. Fața pînă la nivelul ghebului și bărbia sînt prăfuitte galben-auriu; fruntea este neagră lucioasă, cu peri negri pe laturi, lungi cît articolul 2 al antenei. Bidică-tura frontală este foarte netedă și prezintă pe partea posterioară 2 proeminențe, care au peri scurți la vîrf. Primul articol al antenei este evident mai lung decît cel de-al 2-lea, iar al 3-lea, împreună cu articolul terminal, este de 1,5 ori mai lung decît suma articolelor bazale, care sînt acoperite de o pilozitate neagră. Occiputul este negru lucios, marginile posterioare ale ochilor și două pete înapoia capului sînt prăfuite alb. Perii occipitali sînt negri, deși și pe un singur rînd. Pilozitatea trompei și a gurii de culoare deschisă. Toracele este negru lucios. Benzile lucioase, albe, ale pleurelor, sînt întrerupte pe partea superioară a mezopleurelor și acoperite cu aceeași pilozitate scurtă, ca și mezonotul. Stigma proto-racală este albă-argintie. Tufa de peri din fața halterei este galbenă. Scutelul este încrețit și cu o pilozitate rară, ca și mezonotul. Aripile sînt ușor cenușii-brunii, puțin mai gălbui la bază; halterele sînt galbene. Coxele sînt negre și prăfuite albicios. Picioarele I și II sînt galbene-roșcate, cu tarsele brune; piciorul III este negru, numai articulația femuro-tibială este galbenă, tibia fiind ușor îngroșată apical, iar metatarsul de aceeași grosime și lung cît celelalte articole tarsale luate împreună. Pilozitatea și tufele de peri de pe piciorul III sînt galbene, ca și perii țepoși. Abdomenul este negru lucios, măciucat, cu o pilozitate împrăștiată, scurtă, galbenă și cu peri țepoși de aceeași culoare pe primul segment. Hipopigiul este negru, cu peri galbeni. Lungimea 6 — 7 mm.
Răspîndirea geografică. Europa.
în România menționată de la Baziaș, Mehadia, Petroșani (sudul Dobrogii).
13.	Dioctria oelandica (L.) 1758
1758 Asilus oelandica L.; Syst. nat, ed. X, 606, 11.
1903 Dioctria oelandica M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 106 — 107.
1930 Diodria oelandica E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 357.
102
PARTEA SISTEMATICĂ
1962 Dioctria oelandica Fr. Huli; Robber Flies of the World, Smith. Inst. part. I, 29'
1963 Dioctria oelandica M. lonescu și M Weinberg, Trav. Mus. Hist. Nat. „Gr. An-tipa”, IV, 309.
Este o specie negricioasă, cu fața numai pe laturi prăfuită gal-ben-albicios, mijlocul și ridicătura frontală rămînînd negre. Ghebul și perii scurți de pe trompă sînt galbeni deschis; restul pilozității de pe cap, antene, palpi, gură, este neagră. Ridicătura frontală este puternică și înaltă cît 3/4 din lungimea articolului II antenal. Primul articol antenal
Fig. 37. — Dioctria oeianaica, aripă (după Huli).
e 1 și 1/2 din lungimea articolului II. Articolul 3 al antenei, împreună cu gheara, este aproape cît lungimea articolelor bazale luate împreună. Perii occipitali sînt pe mai multe rînduri și deseori întregul occiput este puternic acoperit cu peri. Toracele și coxele sînt negre lucioase, coxele fiind prăfuite cenușiu și cu pilozitate gălbuie. Benzile lucioase de pe pleure sînt evidente. Tufa de peri din fața halterelor este galbenă. Mezonotul este negru lucios și prezintă de fiecare parte a liniei mediane o linie îndreptată spre depresiunea umerală, prăfuită ușor brun iu. Pilozitatea scurtă și perii alari sînt negri. Chiar și partea superioară și marginea posterioară a mezopleurelor sînt acoperite cu peri negri. Scutelul este încrețit pe disc, iar pe margine are peri scurți, încovoiați, de culoare întunecată.
Aripile sînt puternic colorate în brun ; numai marginea posterioară are mijlocul celulelor de culoare mai deschisă. Halterele sînt galbene-brune. Picioarele sînt roșii, numai vîrfurile tibiilor și tarsele negre. Tibia III este ușor îngroșată, metatarsul aproape tot așa de puternic ca și vîrful ei, și lung cît următoarele trei articole luate împreună. Pilozitatea scurtă, galbenă-roșcată pe porțiunile roșii, iar pe cele negre de culoare neagră. Perii țepoși sînt peste tot galbeni-roșcați. Abdomenul este măciucat, negru lucios, cu pilozitate scurtă, puțin evidentă, galbenă. Hipopigiul este negru. Lungimea 13—16 mm.
Răspîndirea geografică. Europa.
în România citată din împrejurimile lașilor, Bucureșțiului, Sibiului și din nordul Dobrogii, Valea Tismanei, Munții Șureanu (Sebeșului).
GENUL DIOCTRIA MEIG. 1803
103
14.	Dioctria rufipes (De Geer) 1776
1776 Asilus rufipes Deg.; Ins. ed. Gdtze, VI, 97, 6, 6, XIV, 2.
1794 Asilus frontalis Fabr.; Ent. syst., IV, 388.
1814 Asilus flavipes Fall.; Dipt. suecica, Asilidae 7, 2.
1820 Dioctria rufipes Meig.; S. B., II, 242, 3.
1903 Dioctria rufipes M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 107.
1930	Dioctria rufipes E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 359. 1944 Dioctria rufipes P. Șuster; Ann. Sc. Univ. Jassy, XXX, 128 — 129.
1963	Dioctria rufipes M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, IV, 1963.
Este o specie de talie mijlocie, de culoare neagră, lucioasă, cu o prăfuire argintie. Fața este prăfuită alb-gălbui, perii de pe gheb și de pe întreg capul sînt albi-gălbui, în afară de cei de pe triunghiul ocelar și de pe antene, care sînt negri. Fruntea și occiputul negre lucioase. Triunghiul ocelar evident mai înalt decît al 2-lea articol antenal. Articolul 1 al antenei este aproape încă o dată mai lung decît al 2-lea, iar al 3-lea cu micro-articolul său cît cele 2 bazale împreună. Marginea ochilor este pînă la jumătate cu o prăfuire cenușie. Perii occipitali sînt galbeni, deși în partea superioară și pe un rînd în partea inferioară. Ghebul are numai peri albi. Articolele tarsale au numai peri galbeni. Toracele este negru lucios; mezonotul este fin punctat și mat. Pilozitatea fină a toracelui și perii țepoși alari sînt galbeni. Pleurele prezintă benzi prăfuite, transversale, albe-argintii. Coxele sînt negre și prăfuite argintiu. Tufa de peri din fața halterei este galbenă. Scutelul este negru și încrețit, cu perișori fini, galbeni, pe suprafață și pe marginea posterioară. Aripile sînt deschise la culoare, cu baza ușor gălbuie, cu nervuri puternice, negre și numai la marginea anterioară galbene. Halterele sînt galbene. Picioarele anterioare și mijlocii sînt roșii-galbene, cu vîrful tibiei, al metatarselor și cu toate articolele tarsale următoare întunecate. Piciorul posterior este negru și numai la baza femurului, articulația femuro-tibială și baza metatarsului roșii-galbene. Tibia posterioară este îngroșată apical, iar metatarsul aproape tot atît de gros cît și vîrful tibiei, cilindric și ceva mai lung decît articolele tarsale următoare. Pilozitatea fină este galbenă, iar perii țepoși sînt galbeni-roșcați. Abdomenul este conic, negru lucios, cu marginile posterioare ale segmentelor foarte îngust galbene. Pilozitatea este fină și galbenă. Primul segment al abdomenului poartă peri țepoși, galbeni. Hipopigiul este negru, ventral cu pilozitate galbenă deschis. Lungimea 8—15 mm.
Biotop. Specie de regiuni montane.
Răspîndire geografică. Europa.
în România citată din munții Șureanu (Sebeșului) și Făgăraș, de la Măgura Sibiu, Orșova și Tulcea.
104
PARTEA SISTEMATICĂ
Genul Ancylorrh y n c h u s Latreille 1825
Tipul genului: Asilus glaucius Rossi, 1790
1825 Ancylorrhynchus Latreille; Fam. nat. regne animal, Paris, 490.
1834 Xiphocera Macq.; Hist. Nat. Ins dipt., 1, 279.
1845 Elasmocera Rondani; Ann. Acad. Asp. Nat. Napoli, 3, 153.
1840 Enchocera Blanchard; Hist. Nat. Inst. 3, 579.
Cuprinde diptere cu pilozitate mai ales scurtă. Lungimea 15—20mm.
Capul, aspect lateral. Fața moderat pronunțată, cu un profil aproape drept sau foarte ușor convex. Ochii sînt la fel de proeminenți, mai lungi median. Occiputul este foarte puternic și proeminent, țepii sînt absenți, pilozitatea este rigidă. Trompa este scurtă, excepțional de umflată la bază, cu un apex bont, îndreptat înapoi, așa încît din profil apare curbată și convexă; apexul poartă o pilozitate scurtă, rigidă; baza, înapoia părții umflate, poartă numeroși peri țepoși, rigizi. Palpul este mare, cu articolul 2 umflat. Articolul 1 este excavat; articolul 2 are numeroși peri lungi și rigizi pe toate laturile, exceptînd mijlocul. Antena este atașată de pătrimea superioară a capului și este excepțional de lungă, fiind aproape de 2 ori mai lungă decît capul. Primul articol este puternic, de 3 sau de mai multe ori mai lung decît articolul 2, care este scurt. Articolul 3 este de 4 ori mai lung decît primele două articole împreună și la apex se termină într-o deschidere oblică, ovală, destul de mică, care conține un spin mic. Primul articol are puțini peri dorsal și peri mai lungi lateral.
Capul, aspect anterior. Fața este micropubescentă, prăfuită numai pe marginea laterală epistomală. Începînd chiar de sub antene, fața poartă peri țepoși, destul de lungi, rigizi, care sînt mai lungi și mai abundenți dedesubt și îndreptați oblic în jos. Fruntea este ușor divergentă și continuată în același fel în sus spre vertex. Laturile frunții au peri numeroși, lungi și rigizi, și o pată submediană de peri. Vertexul nu este excavat; ocelariul este mare, ocelii sînt umflați, cel mijlociu poartă 6 peri groși sau mai mulți, de fiecare parte. Fațetele centrale ale ochilor sînt ușor mărite.
Toracele. Mezonotul este prăfuit numai median pe humerus și lateral pe aria notopleurală. Pleuronul cu prăfuire fină. Pilozitatea mezonotului este fină, sărăcăcioasă și erectă. Humerusul cu 6 sau 7 peri slabi antero-ventral. Perii laterali ai mezonotului sînt potrivit de puternici și de lungi. Sînt prezenți cîțiva peri lungi prescutelari și 8 perechi de peri scutelari. Laturile metanotului nu au peri sau țepi. Laturile metasternului au o pilozitate lungă și fină. Aria postmetaco-xală este membranoasă. Prosternul este divizat.
planșa vii
GENUL ANCYLORRHYNCHUS LATllElLLE 1825
105
Picioarele. Femurul anterior este puternic, dar neîngroșat. Femurul posterior și tibia sa sînt alungite; acest femur este ușor lățit distal și poartă peri lateral și dorsal, dar nu apical. Toate tarsele se termină cu pulvile lungi, spatulate; empodiul este puternic, iar ghearele ascuțite-
Aripile. Celula marginală este larg deschisă. Ramura anterioară a nervurii a 3-a se termină aproape de apexul aripii sau deasupra; celula 2 posterioară începe aproape la capătul celulei discale. Toate celulele posterioare sînt deschise, a 4-a întrucîtva îngustată; celula anală este deschisă, celula 2 bazală se termină în 3 nervuri, dintre care cea din mijloc este scurtă; alula este mare, nervura marginală completă.
Abdomenul. Este robust, puternic, convex și subcilindric. Primul tergit este întrucîtva umflat lateral. Abdomenul este tot atît de lung sau aproape tot atît de lung ca și aripile. Pilozitatea este abundentă, fină și aproape dreaptă, cu pete de peri rigizi numai pe tergitele 2 și 5, posterior și sublateral. Numai primul tergit are peri și aceștia sînt extrem de numeroși, lungi și relativ subțiri și amestecați cu alții rigizi. Sternitele poartă peri lungi, drepți și rigizi. Masculul și femela au cîte 8 tergite-La mascul epandriul este despicat total sau aproape total pînă la bază. Gonopodul este bine dezvoltat, dar nu atît de lung ca forcepsul superior -Hipandriul este potrivit de lung, lăsînd cavitatea armăturii larg deschisă, ca la Scylaticus Loew sau Bathypogon Loew. Acantoforitele au spini; procesele laterale poartă dedesubt peri spinoși albi. Ultimul ster-nit este nedivizat și cu un lob posterior foarte scurt și răsturnat.
Răspîndire geografică. Cele mai multe specii sînt palearctice și etiopiene, cîteva orientale și australiene.
în România o specie.
1. Aneylorrhynehus glaucius (Rossi) 1790
1790 Asilus glaucius Rossi; Fauna etr., II, 437.
1805 Laphria glaucius Fabr.; Syst. Antb., 163, 30.
1817 Dasypogon. glaucius Wied.; Zool. Mag., I, 2, 32.
1821 Dioctria pictus Wied. ; Dipt. exot., I, 180.
1862 Xiphocerus glacius Schiener; Fauna A., I, 126.
1918 Aneylorrhynehus glaucius Thalhammer; Fauna Regni Hungariae.
1930 Aneylorrhynehus glaucius E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., IV^, 365.
1963 Aneylorrhynehus glaucius M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat-„Gr. Antipa", IV, 309.
Capul este negru, cu prăfuire cenușie-albicioasă și cu pilozitate albă-gălbuie. Fața prăfuită cenușiu-argintiu, perii de pe gheb și de pe-palpi albi. Antenele sînt negre, cu peri albi. Articolul 3 antenal de la femelă este uneori mai îngust decît la mascul (Engel arată că adesea.
106
PARTEA SISTEMATICĂ
este mai lat —1938, p. 365), Fruntea și occiputul sînt slab prăfuite cenușiu, cu pilozitate albă-gălbuie, mai deschisă la mascul. Toracele este negru, cu prăfuire ce se întinde pe părțile laterale, cenușie - argintie la mascul și cenușie-gălbuie la femelă; această prăfuire se găsește de asemenea pe călușul alar și pe coxe. Pilozitatea pe pronot, mezonot și
Fig. 38. — Ancylorrhynchus glaucius, aripă (după II u 11).
zona colară este mai mult ridicată, perii fiind lungi cam cît articolul 1 antenal. Aripile sînt transparente, ușor gălbui, cu nervuri brune, care în partea anterioară sînt mai deschise la culoare. Celulele marginale în număr de 4, a 4-a mult îngustată la margine. Haltera gălbuie, cu peduncul negru-brun în jumătatea bazală. Picioarele la mascul au femurele negre, dar apical foarte puțin galbene-roșcate la perechile I și II, la perechea III fiind și bazai puțin roșii; tibiile I și II negre, cu pete roșii; tibia I numai în treimea bazală galbenă-roșcată, tibia II aproximativ jumătate galbenă-roșcată, iar tibia III complet galbenă-roșcată, cu partea apicală neagră extern. Tarsele I și II negre, la piciorul III primele 3 articole galbene-roșcate, iar apical brune-negre; următoarele articole negre. Picioarele la femelă sînt galbene-roșcate mai închis la jumătatea bazală a femurelor I, puțin bazai la femurele II, apical la tibiile I și II, de asemenea apical la primele 3 articole tarsale, iar ultimele 2 articole tarsale întunecate.
Abdomenul la ambele sexe este negru de la al 2-lea tergit spre extremitatea abdomenului; marginea posterioară a tergitelor și sternitelor este galbenă sau galbenă-roșcată. Forcepsul superior are vîrful brun-gălbui. La femelă ultimele două segmente sînt lucioase și de culoare roșie-brună. Spinii ovipozitorului sînt roșeați. Lungimea 12—16 mm la exemplarele de la noi; în literatură 13—17 mm.
Biotop și aspecte ecologice. Sînt insecte ce preferă locurile deschise, luminoase — liziere de pădure, ierburi înalte de regulă. Specie termofilă de origine sudică. Adulții zboară mai ales în luna iulie ; se găsesc exemplare destul de rare ; în orele aproape de amiază am colectat exemplare la cosit de pe ierburi, stînd la pîndă.
Răspîndirea geografică. Europa meridională, Asia Mică.
în România este citată de la Mangalia, Băneasa (Dobrogea), Mehadia (Banat).
GENUL SOLOPOGON LOEW 1847
107
Genul H o 1 op o g o n Loew 1847
Tipul genului: Dasypogon negripennis Meig. 1820
1847 Holopogon Loew; Linnaea Entomologica, 2, 473.
1856 Ceraturgus Rondani; Dipt. ital. prodr., 1, 156.
Sînt diptere mici. Lungimea 4,5~9mm.
Capul, aspect lateral. Fața este scurtă. Occiputul este potrivit de dezvoltat, dar mai scurt ventral și dorsal. Pilozitatea occiputului este sărăcăcioasă, cu excepția jumătății inferioare, unde perii sînt mai lungi și mai abundenți. Trompa este scurtă, rotunjită obtuz la apex, îndreptată sau înainte sau oblic în jos; baza nu este umflată, creasta mediană absentă, fiind prezentă o crăpătură îngustă, ventrală, în pătrimea bazală. Palpul are 2 articole mici și scurte; primul este excavat, al 2-lea cu peri și cu un păr apical. Antena atașată exact deasupra mijlocului capului văzut din profil; este alungită și subțiată, primul articol puțin mai lung decît al 2-lea, care este mai lung decît înalt, dilatat distal. Al 3-lea articol este puțin mai îngust decît al 2-lea, lățit bazai, ascuțindu-se ușor către apex și purtînd două microarticole, primul scurt, al 2-lea gros, apical cu un spin țepos și scurt. Aceste microarticole sînt ținute de regulă îndreptate în jos într-un unghi oblic. Lungimea totală a articolului 3 este de 1,5—2 ori mai mare față de lungimea primelor două articole. Pilozitatea articolului 1 și al 2-lea este excepțional de lungă ventral, compusă din peri foarte subțiri sau peri țepoși: uneori articolul 2 are la mijloc, dedesubt, un păr puternic, excepțional de lung.
Capul, aspect anterior. Fața dedesubtul antenei este mai puțin de 1 /4 din lățimea: capului și divergentă ; fruntea este divergentă pe aproape o treime din lățimea capului. Aria subepistomală este scurtă, aproape orizontală, concavă și pubescentă. Fața este dens pubescentă, la tipul genului cu peri țepoși, deși și lungi imediat dedesubtul antenei pînă la marginea subepistomală, lăsînd numai laturile îngust-glabre. La multe specii pilozitatea este mult redusă și foarte sărăcăcioasă pe jumătatea superioară a feței. Fruntea este pubescentă, distinct divergentă și uneori destul de puternic lățită, cu pilozitatea abundentă lateral; ver-texul este potrivit de scobit și ocelariul proeminent, cu laturile verticale purtînd 2 sau 3 perechi de peri lungi și subțiri și uneori o pilozitate scurtă. Fațetele ochilor sînt puternic mărite către centrul ochiului.
Toracele. Este prăfuit. La multe specii mezonotul este convex. Pilozitatea mezonotului este destul de sărăcăcioasă, dar lungă, fină și dreaptă; la unele specii această pilozitate este înlocuită printr-o pilozitate țepoasă, dar rară. Humerusul cu peri lungi, delicați. Scutelul este glabru sau pubescent, ori cu pilozitate lungă; el este mai mult subțire, dar convex. Propleuronul și mezopleuronul cu peri lungi și fini; meta-pleuronul cu o bandă verticală de peri lungi, delicați, răsuciți. Hipo-
108
PABTEA SISTEMATICĂ
pleuronul cu peri puțini, lungi și fini, pteropleuronul glabru. Laturile metanotului numai micropubescente; metasternul lateral și ventral cu peri lungi și fini; aria postmetacoxală membranoasă. Prosternul divizat.
Picioarele. Femurele sînt puternice, fără să fie umflate; tibiile și tarsele sînt subțiate, cu excepția perechii a 3-a. Țepii sînt sărăcăcios dezvoltați, dar pot fi lungi și subțiri, puțin îngroșați către bază, apical mai mult sau mai puțin oblici. Ei sînt lungi în special posterior și postero-ventral pe tibii. Tibia anterioară nu are spin. La unele specii pilozitatea dorsală de pe femure este fină, culcată; pot fi 2 peri potrivit, de puternici, așezați subapical și dorsal, 2 mai fini și mai scurți, la. apex; ventral femurele pot avea un grup de peri fini și drepți, iar pe partea ventrală a jumătății bazale 2 peri țepoși, lungi și subțiri. Picioarele prezintă uneori peri bine dezvoltați. Perii posteriori sînt lungi și subțiați. Toate tarsele se termină cu gheare scurte, ascuțite; pulvilele bine dezvoltate și empodiul umflat.
Aripile. Celula marginală este larg deschisă; ramura anterioară a nervurii a 3-a se termină la apexul aripii; ramura posterioară este scurtată înapoi. Toate celulele posterioare sînt larg deschise; celula anală, este închisă la tipul genului cu o scurtă codiță, dar larg deschisă la multe specii. Nervura anterioară transversală atinge celula discală în treimea bazală sau la distanță de aceasta. Alula este relativ îngustă; nervura marginală este completă.
Abdomenul. Este de regulă puțin mai îngust decît mezonotul și are laturile aproape paralele; tergitele sînt mai mult convexe. Pilozitatea este scurtă, fină și mai rară spre mijlocul tergitelor, începînd a fi mai lungă și mai proeminentă lateral, adesea pe laturile primelor 3 tergite. Sternitele au caracteristic o pilozitate lungă și deasă. Masculul are 8 tergite, al 8-lea pe jumătate de lung față de-al 7-lea; femela are 8 tergite, al 7-lea și al 8-lea fiind fiecare din ele reduse cît două treimi din lungimea celui de-al 6-lea. Armătura masculă e scurtă și în parte răsucită. Epandriul nu este despicat sau crestat, dar este foarte lat. Gono-podul poartă un braț caracteristic, apical, răsucit spre interior, subțiat și cu peri la vîrf; el apare ca fiind sudat dorsal cu epandriul, dar are de asemenea un proces anterior și dorsal, subțiat și întors în sus. Hipan-driul este scurt și obtuz, dar distinct. Armătura femelă are 4 sau 5 perechi de spini rotunjiți apical, mici și scurți, puțin evidenți.
Răspîndirea geografică. Este similară și înrudită cu aceea a genurilor Heteropogon Loew și Cyrtopogon Loew. Există mai multe specii în Europa decît în America de Nord.
în România sînt 4 specii.
CHEIE PENTRU DETERMINAREA SPECIILOR
1 (2) Aripa este în întregime clară sau de la ușor cenușie la ușor brună........................................................5
GENUL HOLOPOGON LOEW 1847
109
2	(1) Baza aripii este mai mult sau mai puțin clară și vîrful umbrit sau baza este întunecată și vîrful clar................................3
3	(4) Baza aripii este pe o întindere mai mare sau mai mică deschisă la culoare, iar vîrful întunecat; barba e galbenă-aurie; pilozitatea mezonotului înaintea suturii este galbenă-aurie, iar înapoia suturii neagră. Treimea bazală a aripii este albicioasă . .
................................................... nigripennis
4	(3) Baza aripii este întunecată, iar vîrful clar; barba este neagră; mezonotul și scutelul au peri negri; tufa de peri din fața halterei este albă.............................................. dimidiatus
5	(6) Aripa este în întregime clară; picioarele de culoare roșie cărămizie ........................................................ brunnipes
fi (5) Aripa este ușor brunie sau ușor negricioasă; picioarele sînt negre........................................................ fumipennis
1.	Holopogon brunnipes (Meig.) 1820
1820 Dasypogon brunnipes Meig. ; S. B., II, 279, <33.
1903 Holopogon brunnipes M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 119.
1930 Holopogon brunnipes E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 377. 1944 — 47 Holopogon brunnipes P. Șuster; Ann. Sc. Univ. Jassy, 30, 129.
Corpul este negru lucios ; partea de jos a feței este gălbuie, ghebul eu peri galbeni; fruntea negricioasă. Toracele negru lucios, avînd anterior de ambele părți cîte o pată cenușie, mătăsoasă, iar pleurele cenușii. Aripile sînt transparente, late și lungi; celulele marginale și cele sub-marginale sînt deschise ; celula anală închisă și scurt pețiolată. Halterele sînt galbene. Picioarele sînt scurte, cu puțină pilozitate și puțini peri țepoși. Culoarea picioarelor este roșie-cărămizie, cu femurele roșii-brune; femurele posterioare au formă de măciucă, dedesubt avînd o pilozitate deasă, fină, de culoare galbenă; metatarsul respectiv este îngroșat. Lungimea 2 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală.
în România colectată din pădurea Bîrnova (Iași) în iulie.
2.	Holopogon dimidiatus (Meig.) 1820
1820 Dasypogon fuscipennis Meig. ; S. B., II, 280, 35.
1820 Dasypogon dimidiatus Meig.; S. B., II, 280, 34.
1903 Holopogon dimidiatus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 119.
1930 Holopogon dimidiatus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 378.
1944 — 47 Holopogon dimidiata P. Șuster; Ann. Sc. Univ. Jassy, 30, 130.
1965 Holopogon dimidiata M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, V, 187.
110
PARTEA SISTEMATICĂ
Fața este prăfuită alb-argintiu; la femelă ghebul cu peri albi-gălbui, împrăștiați, iar la mascul cu peri negri. Antenele, fruntea și occiputul lucios poartă peri negri. Articolul 3 al antenei nu are gheară și este mai lung decît cele două articole bazale împreună. Barba este formată din peri gălbui. Toracele este negru lucios, pleurele și coxele sînt prăfuite cenușiu. Pe călușul alar se află un păr lung notopleural și unii peri; aceștia, ca și pilozitatea scurtă de pe mezonot și scutel, sînt negri. Tufa de peri din fața halterei este neagră la mascul și galbenă la femelă. Aripile sînt colorate brun în partea bazală, iar către partea dinspre vîrf culoarea clar conturată se continuă proximal de la bifurcarea lui r4_,5 și distal de la capătul celulei discale pînă la marginea posterioară. Halterele sînt albe. Picioarele sînt negre, lucioase; femurele cu peri răzleți, tibiile ventral cu peri albi mai deși și cu peri negri țepoși. Abdomenul este negru-violet, lucios; pe sternite și pe primele două tergite, lateral, cu peri mai lungi, albi sau negri. Hipopigiul este mic, lucios, cu peri negri. Ovipozitorul cu spini negri. Lungimea 4—5 mm masculul; 5—6 mm femela.
Biotop și aspecte ecologice. Preferă locuri adăpostite și cu ierburi înalte, zburînd lin, aproape de sol, printre plante. Prinde mici insecte, mai ales diptere și himenoptere. Zboară la finele lui iunie și mai ales în iulie.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și meridională, în sudul și în partea europeană a U.R.S.S.
în România de la Schitul Durău (jud. Neamț) (840 m altitudine)? Valul lui Traian și Băneasa (Dobrogea).
3.	Holopogon fumipennis (Meig.) 1820
1820 Dasypogon funii permis Meig. ; S. B., II, 278, 30.
1820 Dasypogon albipi’us Meig. ; S. B., II, 281, 36.
1918 Holopogon fumipennis Thalhammer; Fauna Rcgni Hungariae, 1918.
Fața masculului este prăfuită de la cenușiu-argintiu pînă la gălbui; la femelă este cenușie. La ambele sexe ghebul este puternic acoperit în mijlocul jumătății inferioare cu peri albi, iar pe marginea gurii, pe laturi și pe partea superioară cu peri negri. Antenele sînt negre, fruntea slab prăfuită, cu peri negri ca și antenele și regiunea occipitală. Barba este cenușie. Gheara antenei la mascul este dreaptă și ascuțită, iar la femelă este ceva mai lățită decît articolul 3 antenal și pe jumătate de lungă față de acest articol.’ Toracele este negru lucios, pleurele puternic prăfuite în alb și de asemenea cu peri albi. Tufa de peri din fața halterei este albă. Pe mezonot, între umeri și banda mediană, se găsește o pată prăfuită cenușiu-argintiu la mascul și puțin mai gălbuie la femelă. Pilozitatea mezonotului în fața suturii este mai scurtă și albă, iar înapoi mai lungă și neagră. Scutelul,
GENUL HOLOPOGON LOEW 1847
111
negru, poartă peri negri foarte lucioși și care, luminați într-un anumit fel, apar albi. Aripa la mascul este transparentă, puțin cenușie, puternic irizată, cu nervurile negre. La femelă întreaga aripă este colorată slab în brun. Halterele sînt albe, cu pețiolul întunecat. Picioarele sînt negre lucioase, cu pilozitate și peri țepoși albi pe tibiile anterioare și mijlocii, iar pe tibiile posterioare cu peri țepoși negri, scurți în jumătatea apicală. Metatarsele posterioare sînt îngroșate și puțin mai lungi decît următoarele două articole. Abdomenul are o pilozitate albă pe toate sternitele și neagră pe tergite, cu excepția laturilor tergitelor 1 și 2, peste care se suprapun perii albi și lungi de pe sternite. Hipopigiul este mic, negru și cu peri negri. Ovipozitorul cu spini negri. Lungimea 5—6 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și meridională. în România citată de la Mehadia și Periprava.
4.	Holopogon nigripennis (Meig.) 1820
1820 Dasypogon nigripennis Meig. ; S. B., II, 278, 29.
1903 Holopogon nigripennis M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 120.
1930 Holopogon nigripennis E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 382..
1944 — 47 Holopogon nigripennis P. Șuster; Ann. Sc. Univ. Jassy, XXX, 129.
Corpul este negru lucios, capul prăfuit cenușiu-galben, bruniu numai pe laturile obrajilor și pe frunte; la mascul ghebul este galben-auriu, cu perii deși, iar la femelă are peri negri și albi, amestecați. La un exemplar, deasupra gurii s-au observat cîțiva peri negri, ceva mai numeroși
Fig. 39. — Holopogon nigripennis. A, Cap profil; B, cap din față (după Hull)^
112
PARTEA SISTEMATICĂ
de o parte și de alta. De asemenea, fața și fruntea la femelă sînt prăfuite mai cenușiu-albicios. Perii de pe frunte, antenă și occiputul lucios și negru sînt de culoare neagră la ambele sexe; numai barba și baza trompei au peri albicioși. Gheara antenei este 3/4 din articolul 3 antenal. Toracele este negru lucios, cu pleurele prăfuite alb și cu peri albi; perii din fața hal-
Fig. 40. — Holopogon nigripennis, antenă (după H u 11).
terelor sînt albi. Mezonotul la mascul are înaintea suturii pilozitatea galbenă-aurie, scurtă și deasă; numai pe laturi, înapoia suturii și pe scutel poartă peri și peri țepoși, lungi, negri. La femelă perii scurți, albi, sînt amestecați cu peri negri, destul de răspîndiți. între umeri și linia mediană totdeauna există o pată prăfuită cenușiu-argintiu, destul de mare, care se întinde pe notopleure, vizibilă prin luminare. Aripa la mascul se deosebește de cea a femelei printr-o colorație diferită, și anume : la mascul aripa este albicioasă în jumătatea bazală, iar partea dinspre vîrf fumurie ; la femelă aripa este în întregime fumurie. La mascul nervurile sînt galbene în porțiunea albicioasă și negre spre vîrf. La femelă nervurile negre sînt în partea bazală. Halterele sînt albe-gălbui, cu pețiolul mai întunecat. Picioarele sînt negre, cu peri și peri țepoși gălbui la mascul pe tibiile anterioare și mijlocii, iar la femelă albi. Vîrfurile tibiilor posterioare au peri țepoși negri, ventral cu o pilozitate scurtă, galbenă, deasă. Abdomenul este negru-violaceu, la mascul cu pilozitatea neagră și scurtă pe tergite, iar pe sternite lungă și deasă, cu excepția primelor două segmente pe care se află mulți peri albicioși. La femelă sternitele sînt cu peri lungi, împrăștiați, albi, iar tergitele ca la masculi. Hipopigiul mic și negru, iar coroana de spini de pe ovipozitor de asemenea neagră. Lungimea 7 mm.
Biotop și aspecte ecologice. Pe flori și ierburi din locuri însorite. Zboară din iunie pînă în septembrie.
Răspîndirea geografică. Europa centrală, Franța.
în România colectată de la Cluj în luna iunie și de la Bîrnova.
GENUL I,ITH0ECiSCr7S BEZZI 1927
113
Genul Lithoeciscus Bezzi 1927
Tipul genului: Holopogon heydeni Loew 1871
1927 Lithoeciscus M. Bezzi; Mem. Soc. Ent. Italiana, 5, 61.
Sînt diptere mici, care par să fie legate de Holopogon Loew prin caracterul tibiei posterioare și al bazitarsului posterior. Lungimea 9 mm.
Capul, aspect lateral. Capul are lungime mijlocie, fața este scurtă și glabră văzută din profil, retrasă dedesubtul ochilor. Occiputul este potrivit de proeminent pe toată înălțimea sa, dar retras deasupra și dedesubtul colțurilor ochilor; el poartă o pilozitate fină și abundentă în jumătatea inferioară, iar în jumătatea superioară peri țepoși, încovoiați. Trompa este scurtă și obtuză la apex, purtînd o creastă dorsală, joasă. Palpul este evident compus din două articole, primul scobit, al 2-lea de aceeași lungime, puternic și puțin îngustat la apex, cu păr apical și numai cu cîțiva peri fini. Antena este inserată dedesubtul treimii capului; primul articol este de 2 ori mai lung decît lat, al 2-lea este de 1,5 ori mai lung decît lat și lățit dorsal; al 3-lea este îngustat ușor dincolo de bază și din nou la apex; fără microarticol fiind de l1/2 ori mai lung decît primele două articole împreună. El poartă 2 microarticole, unul scurt și puternic, urmat de cel de al 2-lea considerabil mai lung, la fel de puternic, îngustat apical, care poartă peri țepoși apicali, scurți. Ambele articole sînt îndreptate oblic în jos, cu peri scurți, primul cu peri țepoși, lungi, iar al 2-lea cu 2 peri țepoși mai subțiri și 1 sau 2 peri ventrali.
Capul, aspect anterior. Lățimea capului este mai mare decît înălțimea. Fața dedesubtul antenei este 1/5 din lățimea capului și ușor mai lată dedesubt. Ea poartă o pubescență culcată și nu are pilozitate, doar peri țepoși, lungi și foarte subțiri. în mijlocul marginii epistomale se află 1 sau 2 peri puternici. Fruntea este distinct mai lată decît fața, pubescentă și poartă peri țepoși, considerabil de lungi; vertexul ușor îngustat, adînc excavat și cu un ocelariu mare, rotunjit dorsal.
Toracele. Este scurt și potrivit de înalt, mezonotul prăfuit, cu un rînd dublu de peri acrosticali diferențiați și numeroși peri laterali, lungi. Perii dorsocentrali încep exact înaintea suturii și posterior prezintă 4 perechi potrivit de puternice. Perii laterali sînt destul de puternici și fin subțiați. Scutelul nu este complet turtit, are o scobitură bazală adîncă, suprafața sa fiind pubescentă, dar fără peri. Marginea sa este însă lucioasă, cu 3 perechi de peri puternici. Pronotul are peri țepoși, slabi. Metapleuronul are o bandă verticală de peri numeroși, lungi și subțiri. Aria postmeta-coxală este membranoasă, metatarsul lateral și ventral are o pilozitate lungă. Prosternul este complet divizat.
Picioarele. Toate femurele sînt puternice, lucioase, și poartă dorsal numeroși peri culcați. Tibia posterioară este îngustă numai la bază, fiind puternică și umflată în rest, cu bazitarsul umflat, mai lung decît cele 2
8 - c. 381
114
PARTEA SISTEMATICĂ
articole următoare, care sînt de asemenea întrucîtva umflate. Ghearele sînt subțiri, încovoiate la vîrf și ascuțite; pulvilele sînt lungi și înguste, empodiul scurt și puternic.
Aripile. Sînt subțiri, transparente, cenușii, exceptînd baza celulelor bazale și costale. Celula marginală este larg deschisă, ramura anterioară a nervurii a 3-a se sfîrșește deasupra apexului aripii. Toate celulele posterioare sînt deschise destul de larg, celula anală deschisă îngust sau închisă la margini. Nervura transversală anterioară atinge celula discală la mijloc; nervura transversală posterioară este scurtă. Alula destul de îngustă, nervura marginală completă. Celula a 2-a submarginală este mai subțire spre bază și de asemenea îngustă apical.
Abdomenul. Potrivit de lat la bază, puțin mai îngust decît mezonotul, lucios, cu peri fini, culcați și prăfuit lateral pe tergite și posterior. Laturile segmentului 1 au 4—5 peri lungi, subțiri și o pilozitate mai scurtă. Masculul are 8 tergite, al 8-lea este 1/3 din lungimea celui de-al 7-lea, iar acesta pe jumătate cît 6. Armătura genitală masculă este mică și scurtă și parțial răsucită. Epandriul este excepțional de mic și scurt. Gonopodul scurt, hipandriul scurt, dar lat.
Răspîndirea geografică. Palearctic.
în România o specie.
1.	Lithoeciscus hcydeni (Loew) 1871
Lithoeciscus hcydeni (Loew) 1871 este singura specie a acestui gen.
De la această specie s-au citat pînă în prezent indivizi masculi din Spania, după care s-a făcut descrierea originală, apoi din sudul Tirolului (Austria) și de la Mehadia (România). Lungimea 6—7 mm.
Genul Habropogon Loew 1847
Tipul genului: Dasypogon exquisitus Meig. 1820
1847 Habropogon Loew; Linnaea Entomologica, 2, 463.
1856 Dactiliscus Rondani; Dipt. ital. prodr., 1, 158.
Sînt insecte de talie mică pînă la mijlocie și în cea mai mare parte cu pilozitate scurtă sau redusă și puternic prăfuite. Lungimea 9—14 mm.
Capul, aspect lateral. Fața este mai mult scurtă, ușor convexă. Ochii sînt obișnuit de lungi, puternici convecși. Occiputul este proeminent, foarte gros și se continuă către vertex. Pilozitatea este potrivit de deasă, rigidă și grosolană ventral, iar dorsal ca o bandă de peri numeroși. Trompa este potrivit de lungă, puternică, concavă dedesubt și comprimată dorso-
GENUL HABROPOGON LOEW 1847	115
ventral în treimea apicală; ca aspect lateral baza este umflată ventral și median are o cută înaltă, care se întinde către treimea externă. Apexul poartă puțini peri fini și scurți, iar baza cîțiva peri mai lungi și rigizi. Palpul are articolul bazai scurt și membranos lateral, sclerificat ventral, fusiform median; articolul 2 este neobișnuit de mare, umflat și poartă numeroși peri rigizi sau peri țepoși, cu excepția suprafeței dorso-mediane, care este glabră și mai mult sau mai puțin dreaptă.
Capul, aspect anterior. Fața este pubescență pe jumătatea inferioară. Antena este atașată la treimea superioară a capului sau chiar mai sus, potrivit de alungită; primele două articole sînt scurte, aproape egale în lungime sau primul e puțin mai mic decît al 2-lea. Articolul 3 este ceva mai lat la mijloc, ușor ascuțit spre bază și spre apex ; el poartă un singur microarticol alungit și subțiat, de 5 —6 ori mailung decît gros, trunchiat apical și cu un spin mic. Pilozitatea pe primele două articole, ventral, constă din mai mulți peri țepoși, scurți și rigizi, uneori numai 2 peri pe primul articol și un păr lung, rigid, pe al 2-lea. Fruntea variază în lățime; poate fi puternic divergentă; vertexul neexcavat în întregime.
Toracele. Este puternic prăfuit, pilozitatea mezonotului abundentă, mai mult sau mai puțin erectă, cu peri țepoși care lateral sînt mai fini. Anterior nu se găsesc peri umerali, acrosticali și dorso-centrali diferențiați. Scutelul este plat, prăfuit, fără peri, cu 7 sau 8 perechi marginali. Prople-uronul cu peri abundenți, lungi. Laturile metanotului sînt numai micro-pubescente; tegula nu are peri.
Picioarele. Sînt puternice, dar neumflate; ele sînt acoperite cu peri groși, deși și lungi, culcați pe părțile dorsale și laterale ale femurelor, devenind mai drepți (erecți) pe jumătatea ventrală; tibiile sînt acoperite cu peri similari, culcați sau aproape culcați, abundenți, cei țepoși fiind mai proeminenți. Apexul tibiei este lipsit de spini. Tarsul anterior este scurt, în special bazitarsul, care este însă puțin mai lung decît articolul 2. Extremitatea tarsului este puternică, cu gheare mai mult tocite, cupulvili mari, lățiți și un empodiu lung, cu formă de păr umflat la bază puțin sau foarte puțin; empodiul poate fi redus pînă ajunge cel mult dincolo de umflătura bazală a ghearei.
Aripile. Celula marginală este larg deschisă; ramura anterioară a nervurii a 3-a se termină la apexul aripii, ramura posterioară la o distanță mică, înapoi. Prima celulă posterioară este larg deschisă, a 4-a celulă ușor îngustată la 2/3 din lățimea sa maximă sau uneori brusc îngustată, dar deschisă la toate speciile examinate. Celula anală neobișnuit de larg deschisă; nervura terminală mijlocie a celulei a 2-a bazală este scurtă; alula potrivit de lată; nervura marginală este completă.
Abdomenul. La bază este aproape tot atît de lat cît și mezonotul și destul de puternic ascuțit. Masculul are 8 tergite, al 8-lea fiind de la 1/3 la 1/2 de lung față de tergitul 7 ; femela cu 8 tergite, ultimul fiind lung. Pilozitatea abdomenului este fină, scurtă, erectă sau culcată, dar începînd să fie ceva mai lungă lateral, în special pe primele 3 tergite. Armătura masculă este destul de mare, răsucită cam 1/4. Epandriul este despicat
PARTEA SISTEMATICA
către bază, dar laturile sînt adiacente, exceptînd apexul. Gonopodul este proeminent, bazai umflat, cu un proces distal lung, cilindric și obtuz. Proctigerul este lung, plat, proeminent și în formă de lopată. Hipandriul este distinct, dar destul de scurt. Toată armătura masculului are un aspect ca de măciucă. Armătura femelă prezintă 5 perechi de spini lungi, rotunjiți apical, cu o ușoară lățire la apex, fiind comprimați dorso-ventral. Ultimul sternit este neobișnuit de lung și în formă de albie, crestat apical sau crăpat pe o mică distanță și întinzîndu-se foarte mult dincolo de tergitul 8.
Răspîndirea geografică. Palearctic, iar în regiunea etiopiană 3 specii și în cea orientală o specie.
în România o specie.
1. Habropogon exquisitus (Wied.) 1820
1820 Dasypogon exquisitus Meig. ; S.B., II, 267, 14.
1903 Habropogon exquisitus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 118.
1930 Habropogon exquisitus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 390. 1944 Habropogon exquisitus P. Șuster; Ann. Sc. Univ. Jassy, XXX, 130.
Este o specie mică, cu fața gălbuie, prăfuită, iar fruntea de culoare mai închisă. Toți perii sînt țepoși; pilozitatea capului este galbenă. Perii de pe gheb ajung pînă aproape de baza antenelor. Palpii sînt negri și cu peri galbeni. Antenele roșii, articolele bazale fiind aproape la fel de lungi, iar articolul 3 puțin mai lung decît suma celor 2 bazale. Perii de pe ocelariu, ca și perii țepoși de pe partea occipitală a capului sînt brunii. Pleurele sînt prăfuite alb-gălbui, mezonotul alb. Banda mediană este roșie-brună. Pilozitatea, împrăștiată, scurtă, ca și perii țepoși au culoarea galbenă. Scutelul este prăfuit alb, pe margine galben și prezintă o coroană de peri țepoși, galbeni, încovoiați. Aripile sînt de culoare deschisă, cu nervuri galbene, care spre vîrf devin întunecate. Nervura r-meste situată proxima! față de mijlocul celulei discale. Picioarele sînt galbene-roșcate și cu pilozitate și peri țepoși, galbeni. Femurele mijlocii prezintă dungi scurte, brune la bază, antero-ventral, care nu ajung pînă la mijloc; femurul posterior prezintă dorsal sau numai postero-dorsal o culoare brună, cu tibia sa dungată ventral, pe toată lungimea ei, cu brun. Metatarsul și ultimul articol tarsal de la piciorul posterior sînt adesea brunii; femurul este puțin îngroșat. Tibia anterioară și cea mijlocie sînt adesea lung-păroase. Abdomenul la mascul este galben-roșu, cu triunghiuri galbene cu alb, pe laturile tergi-telor negru sau cel puțin închis la culoare; la femelă abdomenul e brun-roșcat, adesea cu o pată alungită, închisă la culoare, îngustă, formînd o linie mediană, care uneori este neclară. Sternitele colorate uniform galben sau brun la femelă, cu marginile posterioare de culoare deschisă. Pilozi
GENUL STICHO POGON LOEW 1847
117
tatea sa este scurtă, galbenă. Hipopigiul este galben-roșcat, lamela mijlocie nepereche este ovală și lată. Ultimele trei segmente ale femelei sînt brune, lucioase. Ovipozitorul prezintă spini dorsali. Lungimea 8—12 mm.
Răspîndirea geografică. Europa meridională, Africa de nord.
în România a fost semnalată de P. Ș u s t e r de la Tarcău și regăsită în mai multe localități din Dobrogea.
Genul S t ich o p o g o n Loew 1847
Tipul genului: Dasypogon eleganhdus Wied.
1847 Stichopogon Loew; Linnaea Entomologica, 2, 499.
Sînt diptere mici, de culori închise și de regulă cu benzi ușor prăfuite. Lungimea 3—8 mm.
Capul, aspect lateral. Capul este comparativ lung, cu ochii puternic convecși anterior, și antero-ventral, retrași pe o întintere însemnată. Fața este extrem de scurtă. Occiputul este proeminent ventral și la mijloc, puțin vizibil în partea posterioară a ochilor; el este peste tot prăfuit, cu o pilozitate fină și deasă. Trompa este puternică și cilindrică, cu apex bont, uneori îngustată apical sau dorso-ventral turtită la apex. Poartă peri foarte mici la apex și la bază și peri scurți sau lungi, abundenți, pe porțiunea ventrală. Palpul are 2 articole, primul foarte mic, al doilea mai subțire, cilindric și cu puțini peri mici ventro-laterali, aproape de bază. Antena este atașată aproape de mijlocul capului, mică subțire (zveltă); primele două articole scurte sînt aproape egale; articolul 3 e aproape de 2 ori mai lung decît primele 2 articole și poartă un stil scurt, cu formă de spin, lung aproape cît jumătate din articolul 3.
Capul, aspect anterior. Fața divergentă dedesubt, prăfuită, totdeauna cu un grup de peri potrivit de puternici, așezați transversal și îndreptați oblic în jos. Fruntea cu puțini peri rigizi și împreună cu vertexul puternic divergentă, potrivit excavată. Ocelariul variază de la extrem de jos pînă la de 2 ori înălțimea ocelară; el are sau puțini peri divergenți sau uneori o pereche de peri slabi. Fațetele anterioare ale ochilor sînt mult mărite.
Toracele. Mezonotul adesea lucios, în parte sau total prăfuit; pilozitatea este sărăcăcioasă, rigidă și nediferențiată. Pe marginea scutelară 1 sau 2 rînduri de peri lungi, rigizi și o mică pilozitate pe disc. Metasternul larg, sclerificat, cu peri răzleți; aria postmetacoxală este membranoasă. Prosternul nedivizat.
Picioarele. Femurele sînt destul de puternice, mai ales perechile anterioară și mijlocie, cu peri țepoși, slabi și scurți. Ghearele ascuțite, pul-vilele bine dezvoltate și subțiri, empodiul față de gheare pe jumătate de lung.
118
PARTEA. SISTEMATICĂ
Aripile. Celulele marginală și posterioară sînt larg deschise, celula anală închisă și cu un pețiol scurt; baza ramurii anterioare a nervurii a 3-a este puternic ascuțită. Celula a 2-a bazală se termină cu 2 nervuri. Nervura transversală anterioară atinge celula discală puțin înainte sau după treimea bazală. Nervura marginală este completă. Ăluia e absentă.
Abdomenul. Este comparativ robust și destul de turtit spre bază; aproape tot atît de lat cît și toracele și cel mult cît lățimea mezonotului. Abdomenul este prăfuit, cu pilozitate culcată, mai lungă pe laturi și pe primul tergit; perii sînt absenți pe primul tergit. Masculul are 8 tergite, al 8-lea scurt, iar al 9-lea (epandriul) nedivizat, excepțional de lung și întors oblic în jos. Gonopodul este mic și scurt, ascuns în interiorul cupei epandriului. Proctigerul mic și descoperit. Hipandriul foarte scurt și divizat median. Femela are 8 tergite, ultimul tot atît de lung sau mai lung decît tergitul 7 și cu 5 perechi de spini lungi, rotunjiți apical. Sternitul 8 adînc crestat sau divizat totdeauna la bază.
Biotop și aspecte ecologice. Genul cuprinde unele dintre cele mai mici asilide. Sînt specii frecvente în locuri nisipoase, comune în lungul țărmurilor sau chiar în locuri cu grădini.
Răspîndirea geografică. Palearctic, de unde se cunosc cele mai multe specii. Cîteva specii sînt nearctice, neotropicale, etiopiene, orientale și australiene.
în România 2 specii.
1. Stichopogon albofasciatus (Meig.) 1820
1820 Dasypogon albofasciatus Meig. ; S. B. II, 281, 37.
1820 Dasypogon nigrifrons Loew; Linnaea Entomologica, II, 281, 37.
1854 Dasypogon albofasciatus Walk. ; List. Dipt. Brit. Mus., VI, 413 și 415, 63.
1872 Stichopogon arenivagus Koch. ; Verii, zool. bot. Ges. Wien, XXII, 80.
1872 Stichopogon schineri Koch. ; Verii, zool. bot. Ges. Wien, XXII, 7, 79.
1903 Stichopogon albofasciatus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 123.
1930 Stichopogon albofasciatus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Rog., 1938, 398-399,
1944 Stichopogon albofasciatus P. Șuster; Ann. Sc. Univ. Jassy, XXX, 130.
Fața este prăfuită alb-argintiu, perii de pe gheb sînt negri; în jurul gurii se află peri țepoși groși, pe maimulte rînduri. Deasupra gurii, lamijloc, se găsesc cîțiva peri țepoși mai slabi, albi. Fruntea este ușor prăfuită cenușiu, cu luciu negricios, cu peri negri, dar fără peri țepoși ocelari pro-priu-ziși; pe ocelariu se găsesc adesea, în mijloc, peri albi. Antenele sînt negre și au pilozitate neagră pe articolele bazale. Occiputul este prăfuit des, cenușiu-alb și poartă în jumătatea superioară de fiecare parte, 7 —8 peri occipitali groși, negri, iar în partea inferioară numai peri albi, fini. Pe torace, pleurele, marginea mezonotului și coxele sînt prăfuite foarte
GENUL STICHOPOGON LOEW 1847
119
des cemișiu-alb. Pe pleure și pe coxe cu peri albi. Mezonotul negricios și cu peri scurți, negri, avînd peri țepoși alari puternici, negri. Partea posterioară a mezopleurelor poartă peri albi, care acoperă și marginea scu-telului, fiind la fel și tufa din fața halterelor. Aripile sînt foarte ușor cenușii, cu nervuri negre numai la bază și la marginea anterioară, în rest fiind glabre. Celula M3 este deschisă larg distal. Halterele gălbui. Picioarele complet negre, cu prăfuire cenușie și peri țepoși lungi, albi, mai ales pe tibiile anterioare, pe femure fiind numai peri țepoși slabi, scurți și la vîrful femurelor mijlocii și posterioare. Abdomenul pe sternite și pe tergitele 2, 3, 6 și 7 este negru lucios, restul tergitelor, cel puțin pe laturi, sînt prăfuite ca triunghiuri late, albe. Totdeauna ultimul tergit este prăfuit cenușiu, pe cînd ambele segmente penultime sînt în întregime negre. Sternitul anal al femelei are la partea posterioară o tufă de peri albi-gălbui, lungi și încovoiați. Pilozitatea abdomenului este albă, segmentul I are peri lungi pe laturi. Sternitele II și III sînt cu peri deși și scurți. Lamelele mari, superioare, ale hipopigiului sînt prăfuite cenușiu și au peri albi; cele inferioare negre, cu peri slabi țepoși, negri. Lungimea 4—10 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și meridională și Asia Mică, în România a fost semnalată de Thalhammei' (1918) de la Mehadia și Orșova și de P. Șuster (1944) de la Bîrnova (jud. Iași).
2.	Stiehopogon scaliger (Loew) 1847
1847 Dasypogon scaliger Loew; Linnaea Entomologica, II, 501, 31.
1903 Stiehopogon scaliger M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 124.
1930 Stiehopogon scaliger E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 407
1965 Stiehopogon scaliger Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, V, 186-187.
Este o specie foarte variabilă ca mărime și culoare, ceea ce a dus la descrierea mai multor subspecii.
Capul prezintă peri țepoși, puternici, 7-10 peri țepoși occipitali, așezați în rînduri de fiecare parte ; fruntea nu prezintă bandă transversală brună. Pe mezonot se află 6 peri țepoși, puternici, scurți; perii de pe partea dorsală a mezonotului sînt scurți, cei posteriori, așezați în rînduri, dorso-centrali, puțin evidenți. Pleurele sînt glabre. Propleurele au puțini peri, iar mezopleurele au în partea superioară și posterioară un rînd de peri albi pe tibii. Tufa de peri din fața halterei este compusă din 8—12 peri țepoși, metapleurali, foarte lungi și încovoiați. Femurele anterioare au dorsal și aproape de vîrf un singur păr țepos, puternic, iar pe partea ventrală, în mijloc, numai cîțiva peri. Picioarele sînt peste tot mate, inelul femurelor fiind însă lucios și cu o pată apicală neagră.
Exemplarele mai mici (5,5 —7,5 mm) au fața și perii de pe gheb cel mai adesea galbeni-aurii sau gălbui 5 mezonotul cenușiu, cu pete gălbui,
120
PAHTEA S ISTEM ATICĂ
puțin evidente ; abdomenul cenușiu, cu o bandă transversală pe segmentele 2 — 6, lată și neagră; aceasta acoperă aproape întregul tergit, avînd pe părțile laterale și anterior forma triunghiulară. Segmentul 7 este pătat cu negru la mijloc. Lamela dorsală a hipopigiului este scurtă, cilindrică, la partea posterioară puțin alungită; apendicele galben ventral.
Exemplarele mai mari (8—10 mm) au fața și perii de pe gheb mai mult albi sau ușor gălbui; benzile negre ale abdomenului late, dar mai înguste la mascul. Lamelele femelei cu cîrlige lungi, încovoiate. Spinii ovipozitorului bonți, lungi și puternici, negri sau la exemplarele tinere galbene închis. Segmentele ultim și penultim sînt la ambele sexe prăfuite cenușiu-galben. Perii țepoși ai picioarelor sînt albi; tarsele negre, numai baza metatarselor mai mult sau mai puțin galbene-roșii. Lungimea 5,5—11 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și meridională și Asia, în România a fost semnalată de M e d e e a W e i n b e r g în 1965 din Delta Dunării.
Genul Pycnopogon Loew 1847
Tipul genului: Pycnopogon mixtus Lowe 1847
1847 Pycnopogon Loew; Linnaea Entomologica, 2, 526.
Cuprinde asilide de talie mijlocie și robuste. Se remarcă prin pilozitatea extrem de lungă de pe torace, cap, picioare și părțile laterale ale abdomenului. Lungimea 10—17 mm.
Capul, aspect lateral. Fața este destul de scurtă, ușor convexă; lungimea ochilor este mijlocie, ei fiind bine dezvoltați deasupra și dedesubt, iar anterior puternic convecși. Occiputul scurt, dar bine dezvoltat ventral în zona mijlocie, cu pilozitate deasă, încîlcită și lungă. Trompa este scurtă, puternică, obtuz-ascuțită și subțiată în special apical. Palpul este format din2 articole, primul scobit, iar al 2-lea cilindric și cu numeroși perișori lungi, cu excepția porțiunii mijlocii. Antena este atașată de sfertul superior al capului, destul de lungă și subțire și vizibil mai lungă decît capul. Primul articol este puțin mai lung decît al 2-lea, iar cel de-al 3-lea, inclusiv stilul, este aproape de 2 ori mai lung decît primele două. Articolul 3 are lățimea sa maximă la bază; este mai subțire decît articolul precedent, puternic îngustat, trunchiat oblic la apex și poartă două microarticole care sînt ținute în jos, în unghi oblic ventral. Primul microarticol este scurt, iar al 2-lea se îngustează, terminîndu-se cu un spin scurt. Articolele 1 și 2 poartă peri lungi și țepi.
Capul, aspect anterior. Dedesubtul antenei lățimea feței reprezintă o treime din lățimea capului, fiind puțin divergentă dedesubt. Zona sub-
GENUL PYCNO POGON LOEW 1S47
121
epistomală este mare și fără peri, concavă și ascunsă aproape complet de perii de pe gheb. Pilozitatea feței este foarte bogată.
Toracele. Pe mezonot pilozitatea este evidentă, dar posterior e mai mult sau mai puțin glabru. Pilozitatea mezonotului, deasă, prezintă lateral peri țepoși. Pe marginea scutelului sînt 6 perechi de peri țepoși, lungi și subțiri. La unele specii acest număr poate fi mai redus.
Picioarele. Femurele posterioare sînt deosebit de puternice. Femurele și tibiile au o pilozitate deasă și stufoasă, care ascunde perii țepoși. Articolele tarsale sînt scurte și puternice și se termină cu gheare puternice și ascuțite, curbate la bază.
Aripile. Sînt largi, late, cu celula marginală largă și deschisă. Ramura anterioară a nervurii 3 se termină deasupra apexului aripii, iar ramura posterioară îndărătul apexului. Prima celulă posterioară e larg deschisă și mai lată la margine decît la mijloc; astfel, celula posterioară 2 apare mai îngustă. Celula anală e închisă și scurt-pedunculată sau cu o deschidere îngustă. Alula e de lățime medie și costala completă, fără cili.
Abdomenul. Este lat și robust, de aceeași lățime ca și toracele și mai mult sau mai puțin turtit. Masculul are 8 tergite, ultimele trei de lungime ceva mai mică. Femela are 8 tergite. Pilozitatea abdomenului e scurtă, turtită la mijlocul tergitelor și cu 3 —4 perișori țepoși pe primul tergit. Hipopigiul scurt; ovipozitorul cu 3 și 4 perechi de spini puternici.
Răspîndirea geografică. Genul este cunoscut din regiunile palearctică (13 specii) și neotropicală (1 specie).
în România o specie.
1. Pyenopogon fasciculatus (Loew) 1847
1847 Dasypogon fasciculatus Loew; Linnaea Entomologica, II, 527, 44.
1903 Pyenopogon fasciculatus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 129.
1965 Pyenopogon fasciculatus M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, V, 187-188.
Este o specie cu pilozitate abundentă. Fața prăfuită cenușiu-gălbui, cu peri lungi și deși ce depășesc trompa, învăluind-o. Perii sînt de culoare neagră pe partea inferioară și albi-gălbui pe cea superioară. Pe cap restul perilor sînt lungi și albi-gălbui; doar pe articolele bazale ale antenei și pe frunte sînt și peri negri. Toracele este acoperit cu o pilozitate deasă, albă-gălbuie, mai lungă lateral. în literatură se indică pe torace și porțiuni cu mulți peri negri. Pleurele sînt negre, lucioase și nude. Femurele și tibiile sînt în întregime negre. 8 6 g u y (1927) descrie tibiile ca brune sau roșii, iar Engel (1938) arată că ele pot fi dorsal cu benzi roșii-brune. Pilozitatea picioarelor este caracteristică, prezentînd pe femure și tibii tufe de peri albi-gălbui și negri, ca și rînduri de peri țepoși, gălbui și negri. Tarsele primelor 2 perechi de picioare sînt acoperite de o pilozitate fină și
122
PARTEA SISTEMATICĂ
albă, iar cele ale perechii posterioare cu o pilozitate scurtă și neagră. Aripile transparente au nervurile brune, iar cele transversale sînt umbrite.
La exemplarele de la noi din țară femelele au pe torace porțiuni cu peri negri, așa cum este dat în literatură, în timp ce la masculi aceștia sînt foarte rari sau pot lipsi complet la unele exemplare.
Abdomenul este negru lucios, cu peri scurți, negri, dorsal mai lungi; lateral pe marginile posterioare ale tuturor tergitelor sînt tufe de peri albi-gălbui, care pe ultimele două le acoperă în întregime. Hipopigiul este negru lucios, cu extremități brunii, acoperit de o pilozitate rară de culoare albă-gălbuie și cu peri rari, negri. Lungimea 9—11 mm.
Răspîndirea geografică. Franța, Iugoslavia (Macedonia), Corfu, Triest și R. A. Siria.
în România a fost găsită numai în sudul Dobrogii.
Genul Crobilocerus Loew 1847
Tipul genului: Dasypogon megilliformis Loew 1847
1847 Crobilocerus Loew; Linnaea Entomologica, 2, 533.
Sînt diptere de talie mijlocie, lung-păroase pe torace, dar scurt-păroase pe abdomen. Lungimea 10—18 mm.
Capul, aspect lateral. Fata este moderat extinsă. Ochii sînt scurți, distinct retrași antero-ventral, începînd să descrească deasupra mijlocului ochiului. Occiputul proeminent și cu pilozitate lungă, deasă și fină peste tot. Printre perii dorsali există 10 pînă la 12 perechi de peri puternici. Trompa este mare, puternic comprimată lateral, cu o creastă înaltă mediană, dezvoltată subbazal, și continuînd către treimea exterioară sau mai îngustată către apex. Laturile trompei au aproape de bază 5 sau 6 peri subțiri și același număr ventral. Trompa este îndreptată oblic în jos. Palpul este mare și robust, cu primul articol scurt și excavat, cu pilozitate fină și lungă dedesubt; articolul al 2-lea este subțiat spre apex, cu peri puternici, numeroși ventral și lateral, dar numai subapical; apexul cu peri microscopici. Antena este atașată la pătrimea superioară a capului, este lungă și subțire, cu primele două articole robuste și scurte; primul articol este numai cu puțin mai lung decît al 2-lea; al 2-lea fiind aproape sferic. Articolul al 3-lea este mai subțire decît al 2-lea, foarte ușor subțiat distal și cu microarticolul său de 2 ori mai lung decît primele două articole. Microarticolul stă oblic ; el este de 2—3 ori mai lung decît gros, oblic trunchiat la apex și purtînd o tufă de 5 sau 6 peri țepoși; apexul de asemenea are un spin dorso-lateral. Fruntea este scurtă, cu pilozitate laterală deasă și lungă, lăsînd mijlocul aproape glabru. Vertexul este potrivit de excavat, cu laturile oblice, ocelariul mare, înalt și purtînd 3—4 perechi de peri
GENUL CROBILOCERUS LOEW 1847
123
țepoși, fini, către mijloc. Ochii sînt mari. Fațetele anterioare ale ochilor sînt potrivit de mari.
Capul, aspect anterior. Fața este foarte slab pubescentă, mai mult sau mai puțin glabră la mijloc, pe jumătatea dorsală acoperită des cu pilozitate fină, pe jumătatea ventrală cu peri numeroși de lungime egală. Fruntea e scurtă, puțin pubescentă, dar cu o mare pată de peri fini și lungi lateral, lăsînd treimea mijlocie goală. Fruntea și vertexul sînt puțin mai late decît fața, vertexul însă puțin excavat. Ocelariul este mare, cu laturile verticale, cu oceli mari și cu 2 sau 4 perechi de peri lungi și subțiri între ochi și mai multe perechi între ocelii posteriori. Fațetele anterioare ale ochilor sînt puțin mărite.
Toracele. Pleuronul este lucios; mezonotul ușor prăfuit. Pilozitatea mezonotului este deasă, fină, potrivit de lungă și erectă, cu o bandă îngustă •de peri acrosticali. Elementele dorso-centrale sînt clar dezvoltate, deși pilozitatea prescutelară este puțin mai lungă. Călușul umeral poartă o pilozitate lungă și abundentă și 4 peri țepoși. Scutelul este ușor convexy cu 3 depresiuni transversale. Părțile laterale ale mezonotului sînt numai micropubescente. Jumătatea postero-laterală a metas ternului, ca și meta-sternul ventral sînt convexe și acoperite cu o pilozitate lungă și deasă. Aria postmetacoxală este membranoasă; tegula poartă peri țepoși.
Picioarele. Femurele sînt puternice, fără a fi umflate; aceasta este valabil mai ales pentru ultima pătrime. Femurul posterior are o pilozitate abundentă, foarte lungă, fină și erectă. Perii de pe picioare sînt neobișnuit de numeroși, puternici, oblici și de lungime mijlocie. Tarsele se termină cu gheare subțiate, ascuțite, curbate de la bază. Pulvilele se întind către treimea exterioară a ghearei; empodiul de aceeași lungime, destul de puternic bazai.
Aripile. Toate celulele aripii sînt deschise larg, cu excepția celulei anale care este deschisă îngust. Nervura anterioară transversală atinge celula discală la mijlocul ei sau dincolo de mijloc; a doua celulă bazală se termină în 3 nervuri, cea mijlocie fiind lungă. Ăluia este puțin mai lată decît celula costală, nervura marginală bine dezvoltată spre celula anală, continuînd redusă peste toată aripa.
Abdomenul. E neobișnuit de lat și puternic și mai lat decît toracele; este destul de plat pe mijlocul tergitelor anterioare. Masculul are 7 tergite, al 7-lea și al 8-lea aproape egale în lungime, dar fiecare pe jumătate de lungi față de tergitul 6. Femela are 8 tergite, ultimele 2 de asemenea de lungime egală și puțin mai scurte decît tergitul 6. Pilozitatea abdomenului este mică, culcată peste mijlocul tergitelor, formînd tufe lungi lateral pe marginile posterioare ale tergitelor și de asemenea tufe de peri la colțurile posterioare. Laturile tergitului 1 poartă mai multe perechi de peri slabi, iar la mijlocul părții laterale a tergitului 2 un rînd sau o pată de peri scurți, slabi, culcați. Armătura masculă este scurtă, lată și arcuită înapoi ca la Acnephalum Macquart și nerăsucită. Gonopodul are terminal un pinten
124
PARTEA SISTEMATICĂ
ascuțit. Femela are 6 perechi de spini lungi, spatulați, rotunjiți apical și cu formă de lingură și mai mulți peri ventro-laterali.
Răspîndirea geografică. Palearctic : Crobilocerus m-egilliformis Loew 1847.
Prezent în România
1.	Crobilocerus megilliformis (Loew) 1847
1847 Dasypogon megilliformis Loew; Linnaea Entomologica, II, 534, 48.
1903 Crobilocerus megilliformis M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 129.
1918 Crobilocerus megilliformis Thalhammer; Fauna Regni Hungariae.
1930 Crobilocerus megilliformis E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., IV, 418-419.
Culoarea perilor de pe întregul corp este galbenă deschis la exemplarele mai vechi și la mascul. Ghebul și barba la femelă sînt albe-gălbui pînă la alb, cu excepția perilor țepoși, negri, de deasupra gurii, ai farselor și ai trompei. Fruntea și partea superioară a occiputului au peri mai mult galbeni. Perii de pe articolele bazale ale antenei și de pe microarticol sînt albicioși; la fel sînt colorați și perii colari de pe pronot și de pe coxele anterioare. Mezonotul slab prăfuit brun. Perii ridicați de pe partea anterioară a mezonotului și de pe călușul prealar sînt galbeni-brunii, pilozitatea marginii posterioare a mezonotului și perii marginali ai scutelului sînt lungi și de culoare galbenă deschis. în jurul nervurilor aripile sînt brunii. Halterele sînt albe-gălbui. Perii lungi de pe coxele mediane și posterioare, ca și toate femurele sînt galbene deschis dorsal și antero - dorsal; toate femurele sînt negre postero-ventral și ventral, în mod special distaL Perii de pe tibii și tarse sînt albi; toți perii țepoși sînt albi-gălbui, cu excepția perilor foarte scurți și negri de pe partea ventrală a tuturor articolelor tarsale. Primele 3 tergite abdominale, poartă median peri scurți, galbeni, iar lateral peri lungi și deși, de culoare galbenă-roșie. Ultimele 4 tergite poartă median o pilozitate scurtă și neagră, care pe laturi formează mici triunghiuri din peri deși, galbeni deschis, mai scurți, care se întind puțin și posterior. Sternitele cu peri lungi, rari, galbeni și negri amestecați. Ultimul sternit al femelei este scurt și cu pilozitate galbenă. Lungimea 10—18 mm.
Răspîndirea geografică. Specie termofilă, în Grecia și Asia Mică, în România de la Băile Herculane și Orșova.
Grupa ACANTHOCNEMINI
CHEIE PENTRU DETERMINAREA GENURILOR
1	(2) Gheara articolului 3 al antenei biarticulată, cel mai adesea îndreptată oblic înapoi.............................................Leptarthrus
GENUL LEPTJRTHRUS STEPHENS 1329
125
2	(1)	Gheara	articolului 3 al antenei lipsește sau este uniarticulată	și
atunci stă mai mult sau mai	puțin în prelungirea articolului	3
al antenei..............................................................3
3	(4)	Ghebul	este dezvoltat adesea	numai pe jumătatea superioară	a
feței și	are de regulă formă	de umbrelă, acoperind marginea
gurii...........................................................Saropogon
4	(3) Ghebul ajunge pînă aproape de baza antenelor și este uneori prelungit cu unii peri scurți ..........................................5
5	(6) Gheara antenei este conică, ascuțită și are un vîrf terminal senzitiv ; articolul 3 al antenei are peri fumurii; celula M3 deschisă ............................................................................................  Molobratia
€ (5) Gheara este cilindrică și pe vîrful său teșit are un spin senzitiv; articolul 3 al antenei este glabru dorsal, celula M3 închisă........... .......................................................................Dasypogon
Genul L c p t ar t h r us Stephens 1829
Tipul genului: Dioctria brevirostris Meig.
1829 Leptarlhrus Spethens; Syst. Cat. Britisli Insects, 2, 258.
1847 Isopogon Loew; Linnaea Entomologica, 2, 492.
Sînt diptere mici, caracterizate prin abdomen robust, ascuțit numai la apex. Au în general o pilozitate scurtă, culcată, dar una deasă și lungă pc cap și mezonot. Masculii se disting prin bazitarsul lor posterior, care este caracteristic cu formă de sabie, subțire și turtit lateral, iar femelele prin ovipozitorul subțire și alungit, simplu, format din segmentele 6—8, înguste și cu formă ele tub. Lungimea 10 mm.
Capul, aspect lateral. Fața este joasă și ușor rotunjită, puțin proeminentă dedesubtul antenelor și puțin mai mult pe partea de jos. Ochii puternic convecși anterior, mai puțin posterior, fără retragere ventrală. Occiputul proeminent, potrivit de dezvoltat, subțiindu-se la vertex și în partea de jos a ochilor. Occiputul nu are peri țepoși, dar are o pilozitate uniform de deasă, lungă și delicată; perii lungi încep la oarecare distanță de marginea ochiului. Trompa este mică, scurtă, oblică, obtuză, puternic umflată către bază, iar văzută dorsal triunghiulară; are o creastă joasă, mediană și o pilozitate scurtă și rigidă, la apex și latero-median; la bază, ventral, are numeroși peri fini. Palpul este distinct biarticulat, primul articol mai lung, robust, cu numeroși peri lungi, fini lateral și cu pilozitate rigidă dedesubt. Primul segment apical, scurt, poartă postero-median o cută care poate indica o subîmpărțire și poartă puțini peri lungi și subțiri. Antena este atașată deasupra mijlocului capului. Primele 2 articole sînt scurte, globuloase și de lungime egală. Articolul 3 este destul de lung, subțire, ascuțit de la mijloc pînă la apex și poartă 2 microarticole, primul
126
PARTEA SISTEMATICĂ
destul de scurt, al 2-lea de 3 sau 4 ori mai lung, cu un spin la apex. Mi-croarticolele și articolul 3 poartă peri groși. Primele 2 articole antenale au dorsal mai mulți peri lungi și rigizi; primul articol are ventral și lateral 8 sau mai mulți peri țepoși, subțiri și lungi, iar articolul 2 are 2 sau 3 peri.
Capul, aspect anterior. Fața este lată, cu puțin mai mult decît 1/4 din cap și ușor divergentă jos. Fața este pubescentă sau uneori glabră în mijloc, purtînd numeroși peri rigizi, lungi și curbați; aceștia se extind pînă aproape de antenă și sînt mult îndreptați înainte; cei de jos sînt mai numeroși și curbați în jos. Subepistoma este mică, concavă și incomplet orizontală. Fruntea este scurtă, foarte ușor divergentă, iar vertexul are aceeași lățime. Fruntea poartă lateral un număr de peri țepoși, subțiri, vertexul este ușor excavat și are laturi oblice. Ocelariul este mare și lat, cu toți ocelii umflați; el poartă 10—15 perechi de peri lungi, erecți, rigizi, ușor divergenți. Fațetele centrale ale ochilor sînt puternic mărite și zonate.
Toracele. Mezonotul este înalt și puternic arcuit, pubescent în primul rînd pe aria notopleurală, iar sutura transversală este puternic ascuțită și se curbează înapoi. Partea anterioară a calozității posterioare, regiunea supraalară și pleurele, cu excepția unei pete glabre mezopleurale, sînt pubescente. Pilozitatea metanotului este destul de deasă și deosebit de lungă, dar fină și delicată, aproape culcată și îndreptată înapoi. Umărul este păros. Peri laterali slabi, cu 3 sau 4 peri subțiri notopleurali. Majoritatea scutelului poartă peri lungi și delicați. Scutelul este gros, convex, glabru și lucios, dar pubescent pe marginea inferioară. Propleurele cu peri deși, lungi, delicați, cuprinzînd și gîtul. Mezopleurele superioare cu numeroși peri fini, sternopleurele cu 2 peri, pteropleurele și hipopleurele numai cu micropubescență ; metapleurele cu o bandă de peri lungi, fini și delicați, deasupra cu puțini peri rigizi. Laturile metanotului numai cu micropubescență, metasternul cu peri abundenți lungi și fini; aria postmeta-coxală membranoasă.
Picioarele. Femurele sînt puțin robuste, perechea posterioară abia dilatată în jumătatea apicală. Tibia posterioară este puternică, dar dreaptă. Femurul posterior poartă deasupra peri culcați. La mascul bazitarsul posterior se prelungește cu o formațiune foarte subțire, distal ascuțită, turtită lateral și mai lungă decît însuși femurul. Restul articolelor tarsale sînt mici, mult scurtate, cu excepția ultimului, care este puțin umflat. La femelă bazitarsul deși este alungit, și aproape tot atît de lung cît restul articolelor, este robust și cilindric, și cu aspect anormal. Apexul tibiei anterioare are un spin scurt, ascuțit, subțire și curbat. Pulvilele cît lungimea ghearelor ; empodiul fin, lung aproape cît jumătate din lungimea pulvilului.
Aripile. Celula marginală este larg deschisă; toate celulele posterioare sînt larg deschise, celula anală închisă și pețiolată, celula 2 bazală închisă prin trei nervuri. Ăluia potrivit de dezvoltată; nervura marginală este completă.
GENUL LEPTARTHRUS STEPHENS 1829
127
Abdomenul. Este destul de robust, ușor mai lățit la partea posterioară a tergitelor 2 și 3, unde este mai lat decît mezonotul; la al 4-lea tergit este ușor ascuțit, mult ascuțit la tergitul 5. Masculul are 7 tergite, al 7-lea lung cel mult cît jumătatea celui de-al 6-lea, care este numai puțin redus. Femela are 5 tergite bine dezvoltate; tergitele 6, 7 și 8 sînt mici, scurte, turtite dorso-ventral împreună cu ovipozitorul. Pilozitatea abdomenului fină, deasă, aproape culcată, considerabil de lungă pe laturile tergitului 2 și lateral, pe tergitul 1. Perii țepoși sînt absenți. Laturile abdomenului sînt curbate; sternitele au o pilozitate abundentă, lungă și fină; tergitele sînt convexe. Armătura masculă este mică, scurtă și nerăsucită. Epandriul întors înapoi, ascuțit și cu formă de scufie. Gonopodul este bine dezvoltat, dar hipandriul este mult redus. Proctigerul dorsal are o crăpătură adîncă, liniară, mediană.
Răspîndirea geografică. Genul cuprinde puține specii, 2 palearctice și 1 etiopiană.
în România 2 specii.
1.	Leptarthrus brevirostris (Meig.) 1804
1804 Dioctria brevirostris Meig. ; Klass, I, 2, 551, XIII.
1814 Dasypogon armillatus Fall.; Diptera suecica, Asilidae, 12, 3.
1814 Dasypogon longitarsis Fall. ; Diptera suecica, Asilidae, 13, 4.
1823 Dasypogon brevirostris Gurt. ; Brit. entom., 153.
18-10 Dasypogon apicalis V. Ross.; Wurtemb., Corrbl., I, 52.
1862 Isopogon brevirostris Schiner; F. Austr., I, 131.
1903 Leptarthrus brevirostris M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 113.
1930 Isopogon brevirostris E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Rog., 1938, 439.
1947 Isopogon brevirostris P. Șuster; Ann. Sc. Univ. Jassy, XXX, 1944 — 1947, 131.
Are fața convexă și împreună cu fruntea sînt negre lucioase ; numai partea internă a marginii ochilor este prăfuită îngust cu alb. Ghebul și fruntea au peri lungi, negri la mascul și galbeni la femelă. La ambele sexe partea posterioară a capului este prăfuită alb și poartă o pilozitate argintie. Antenele sînt negre și ceva mai lungi decît la Leptarthrus vitri-pennis. Trompa nu atinge diametrul vertical al ochiului. Toracele este negru, cu pleurele prăfuite cenușiu-argintiu și cu pilozitate albicioasă,, care pe pronot și pe coxe este mai lungă, iar la femelă este ușor gălbuie și încrețită. Tufa de peri din fața halterei este de aceeași culoare și înfățișare. Mezonotul este negru lucios și fin punctat, mai des în depresiunea ume-rală ; el prezintă unele pete prăfuite cenușiu-argintiu numai în regiunea notopleurală, în spatele suturii. Pe toată suprafața notului se află peri lungi, îndreptați posterior, care la mascul sînt negri, cu excepția celor din rîndul posterior, care sînt mai lungi, iar la femelă sînt gălbui. Scutelul
128	PARTEA SISTEMATICĂ
este fin punctat și poartă o coroană de peri marginali de culoare deschisă. Aripile la mascul sînt complet transparente și numai spre vîrf puțin umbrite ; la femelă la partea bazală sînt brune-gălbui, iar la vîrf și la marginea posterioară sînt deschise la culoare. Haltera este galbenă deschis, iar la exemplarele uscate este albicioasă. Picioarele sînt puternice, cu femurele negre, tibiile roșii în jumătatea bazală și negre apical. Tarsele sînt negre; la mascul tibiile sînt de regulă complet negre, iar porțiunea roșie de pe tibiile 2 și 3 este mai scurtă decît la femelă. Perii de pe picioare, mai ales pe partea ventrală a femurelor și tibiilor, sînt albi-argintii; perii țepoși de pe tibii și tarse sînt negri. La femelă toate picioarele sînt simple, la mascul tibia 3 este îngroșată la mijloc, iar metatarsul său este tot atît de lung cît și tibia. La ambele sexe abdomenul este grosolan punctat, la mascul cir o pilozitate scurtă și deasă, dar mai lungă pe primele două segmente, albă-argintie, pilozitate care devine neagră și deasă pe ultimele sternite și pe hipopigiu. Femela are o pilozitate ceva mai subțire, iar pe tergitele 1—5, pe unghiurile laterale, prezintă pete triunghiulare, prăfuite cenușiu-argintiu. Lungimea 9—12 mm.
Răspîndirea geografică. Europa.
în România specia a fost citată din locuri muntoase: Mehadia, Carpații răsăriteni și Munții Șureanu (Sebeșului).
2.	Leptarthrus vitripennis (Meig.) 1820
1794 Asilus hotentotus Fabr.; Ent. sist., IV, 388 (?).
1804 Dioctria hyalipennis Meig.; Klass., I, 255.
1820 Dasypogon vitripennis Meig. ; S. B., II, 274.
1820 Dasypogon elatus Meig. ; S. B., II, 275.
1842 Dasypogon vitripennis Zett.; Dipt. scand., I, 180.
1862 Isopogon hotentotus Schin. ; F. A., I, 131.
1903 Leptarthrus vitripennis M. Bezzi; Kat. d. pal. Dip., II, 114.
1930 Isopogon vitripennis E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 439.
1966 Leptarthrus vitripennis M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. „Gr. Antipa”, VI, 127.
Este o specie relativ mică, cu corpul negru strălucitor, avînd o pilozitate fină, gălbuie; pe corp se observă caracteristic peste tot puncte fine. Capul este puțin mai lat decît toracele, cu ghebul foarte puțin dezvoltat, acoperit cu peri fini, negri la femele, tot astfel și antenele, fruntea și triunghiul ocelar. în literatură se arată că atît la mascul, cît și la femelă această pilozitate este de culoare deschisă, albă-gălbuie sau albă-cenușie. Perii de pe occiput sînt albi. Pleurele, baza scutelului, călușul alar și coxele sînt prăfuite argintiu. Scutelul prezintă la bază două pete mici prăfuite, iar la margine poartă o coroană de peri țepoși, încovoiați, deschiși la cu
GBUPUL SAROPOGON LOEW 1347
129
loare. Aripile sînt complet transparente sau puțin brunii la bază, de regulă la femele. Haltera este galbenă-albicioasă. Femurele și tarsele sînt negre, tibiile roșii pe diferite întinderi și cu extremitățile distale negre. Perii țepoși sînt în majoritate negri. Pe femure și pe tibii se află peri fini, lungi, galbeni. La mascul, pe partea dorsală a femurului și tibiei 1 se află peri lungi, deși și albi. Abdomenul este negru, evident punctat, rămînînd neted doar pe marginea tergitelor, unde lateral sînt prăfuite argintiu sub forma unor pete. Ovipozitorul este lung și îngust, format din segmentele 6—8 abdominale și nu prezintă spini. Lungimea 7—12 mm.
Răspîndirea geografică. Europa.
în România la Gușterița (Sibiu), colectată în iunie. Specie montană, ca și în restul Europei.
Genul Saropogon Loew 1847
Tipul genului: Dasypogon luctuosus Wied. 1820
1847 Saropogon Loew; Linnaea Entomologica 2, 430.
Diptere de talie mijlocie. Speciile acestui gen sînt de talie mijlocie; sexele pot fi uneori mult diferite la culoare. Lungimea 10—20 mm.
Capul, aspect lateral. Capul este de lungime mijlocie, cu fața scurtă și de regulă plană; uneori fața este foarte slab convexă. Occiputul nu este niciodată proeminent, cu excepția unei ușoare adînciri antero-ventrale a ochiului. Pilozitatea occipitală este rigidă și împrăștiată, cu peri slab dezvoltați pe planul median al occiputului. Trompa este proeminentă, întinzîndu-se bine dincolo de față, cu o creastă mediană înaltă, care dispare apical. Apexul este destul de ascuțit și poartă o pilozitate fină; baza și laturile poartă dedesubt peri țepoși numeroși și lungi. Palpul are două articole: primul excavat, al 2-lea cu formă de fus, cu păr apical și numeroși peri țepoși. Antena este alungită și atașată în pătrimea superioară a capului; de regulă de aceeași lungime ca și capul, dar poate fi puțin mai lungă; al 3-lea articol este la fel de lung sau puțin mai lung decît primele două articole împreună; el poartă un microarticol scurt sau lung și trunchiat oblic, terminat cu spin. Articolul 3 poate fi puțin mai lat decît al 2-lea sau poate fi lățit la mijloc, ori pe toată lungimea. Perii dorsali lipsesc.
Capul, aspect anterior. Fața este pubescentă și de regulă fără pilozitate sau peri, asemenea elemente găsindu-se adesea pe marginea îngustă supraepistomală. Fața este lată cît 1/4 sau 2/5 din lățimea capului, fruntea fiind ușor mai lată decît partea superioară a feței, prăfuită, cu peri împrăștiați, fini și cu peri țepoși de fiecare parte; vertexul mai mult
O - c. 381
130
PARTEA SISTEMATICĂ
sau mai puțin excavat, cu o protuberanță ocelară joasă, lată, purtînd 2 sau 3 perechi de peri țepoși. Fațetele anterioare centrale ale ochilor sînt potrivit de mărite.
Toracele. Mezonotul este în general glabru în aparență; pilozitatea este restrînsă la peri mai mult mici, răspîndiți, culcați, cu peri țepoși și uneori mai lungi în lungul marginii laterale. Mezonotul este jos, cel mai adesea ușor convex, adesea prăfuit și poartă peri. Peri scutelari 1—4 perechi. Pronotul poartă peri puternici. Pleuronul poate fi complet glabru, puțin sau dens pubescent. Mezopleuronul, pteropleuronul și hipopleuronul nu au pilozitate; metapleuronul are un rînd vertical sau o bandă de peri potrivit de puternici.
Prosternul este divizat. Calozitatea metanotală nu are pilozitate și nici peri. Aria postmetacoxală este membranoasă. Metasternul are pilozitate laterală.
Picioarele. Femurul posterior este puternic, fără a fi umflat; pilozitatea lui constă din peri destul de deși, fini, aproape culcați, perii țepoși reduși la puțini sau lipsesc; caracteristic este un păr puternic, lateral în treimea bazală; tibia respectivă poartă peri mai mult scurți, puternici. Apexul are 8—10 peri, toți afară de unul fiind ventrali. Femurul anterior și mijlociu are peri similari scurți și un singur păr posterior, aproape de apex. Tibia anterioară și mijlocie fiecare au rînduri de peri antero-dorsali, postero-dorsali, postro-ventrali; toți acești peri sînt scurți și puternici, cu excepția elementelor ventrale mai lungi; pilozitatea este sărăcăcioasă sau absentă, dar sînt comuni peri culcați. Apexul tibiei anterioare de regulă are o scurtă protuberanță, rareori extinsă dincolo de apex și purtînd un spin puternic, uneori încovoiat. Baza bazitarsului are puțini dințișori. Ghearele sînt ascuțite, pulvilele bine dezvoltate, empodiul turtit.
Aripile. Sînt în general late, celula marginală și toate celulele posterioare sînt larg deschise, cu excepția celei de-a 4-a, care este deschisă, însă uneori îngustată. Celula anală este de regulă larg deschisă, rar închisă la margine. Ăluia prezentă, nervura marginală completă.
Abdomenul. Este în general cilindric, ocazional turtit de-a curmezișul mijlocului tergitelor. Laturile sînt sau aproape paralele sau numai ușor divergente. Masculii au 8 tergite, al 8-lea scurt. Femela are tergitul 8 aproximativ pe jumătate de lung cît tergitul 7. Pilozitatea abdomenului este sărăcăcioasă, scurtă, fină și culcată, dînd acestor diptere un aspect glabru. Perii sînt restrînși de regulă la primul tergit, unde lateral sînt 2—6 perechi puternice. Tergitul 2 excepțional cu 1—2 peri. Armătura masculă are epandriul nedivizat, convex și conic sau lat, divizat apical sau în întregime, dar niciodată cu un forceps superior în formă de furcă bine dezvoltat; această variație este în legătură cu subgenurile. Armătura femelă are un cerc de spini pe acantoforite.
Răspîndirea geografică. Saropogon are o largă răspîndire geografică. Unele specii arată mici diferențe și, întrucît au fost grupate mai ales după armătura masculă și nu au fost găsite diferențe corespunzătoare pentru armătura femelă, este greu de prevăzut cum aceste deosebiri pot clasifica
GENUL SAROPOGON LOEW 1847
131
mai mult decît subgenuri. Genul este cel mai bine reprezentat în nordul Africii, în Europa centrală și de sud; se mai găsește în Statele Unite ale Americii și cîteva specii în Noua Zeelandă.
în România 2 specii.
1.	Saropogon axillaris (Loew) 1851
1851 Dasypogon axillaris Loew; Bemerk. Fam. Asii., 9.
1903 Saropogon axillaris M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 111.
1930 Saropogon axillaris E. O. Engel; Asilidae — Die Fiegen d. pal. Reg., 1938, 450 — 451.
Fața la mascul este prăfuită galben deschis ca alama, iar la femelă mai închis. Perii de pe gheb sînt galbeni. Fruntea și triunghiul occiputului sînt negre, restul occiputului fiind prăfuit galben. La ambele sexe perii bărbii și cei de la baza trompei sînt galbeni-bruni, iar palpii și antenele negre. La mascul, perii occipitali țepoși, așezați pe un rînd, și perii occipitali superiori sînt negri, iar la femelă galbeni întunecat, ca și perii de pe frunte, aceștia din urmă la mascul fiind negri. Perii țepoși de pe gheb sînt așezați în 3 rînduri unul peste altul și încrucișați pe marginea gurii. Articolul 3 al antenei este abia puțin mai lung decît suma celorlalte articole bazale, care sînt brune; în rest, antena este cel mai adesea neagră. Toracele are culoarea de fond neagră, numai uneori galbenă-roșie. Calușii alari, uneori și marginea scutelului, sînt galbeni-bruni. Pleurele sînt negre lucioase. Tufa de peri din fața halterei este galbenă-brună, coxele sînt negre și prăfuite alb, cu peri albi-gălbui deschis. Mezonotul este prăfuit gălbui-auriu pe umeri și pe laturi. Dorsal, pronotul și suprafața scutelului sînt prăfuite deschis și des. Perii țepoși colari la femelă sînt galbeni-brunii; la mascul, perii țepoși laterali, cele 3 — 4 perechi de peri dorso-centrali mai slabi din fața scutelului și cei 2 — 4 peri marginali ai scutelului sînt negri. Perii scurți și negri lasă ambele părți ale benzii mediane neacoperite. Părțile laterale ale metanotului sînt negre lucioase și prăfuite des galben-auriu. Aripile sînt de culoare deschisă, uneori foarte slab brunii, iar la bază și anterior gălbui. Celula M3 este deschisă. Haltera este galbenă. Coxele și trohanterele sînt negre, primele cu prăfuire galbenă și cu peri țepoși galbeni. Picioarele sînt roșii-galbene, cu peri țepoși, negri; peri negri, scurți pe părțile dorsale ale femurelor și tibiilor și gălbui pe părțile ventrale. Abdomenul are marginea posterioară de pe tergite galbenă-roșie, de lățime variabilă, îngustă însă pe tergitul 1. Părțile laterale ale tergitelor 2 și 3 sînt prăfuite îngust cu alb. Sternitele sînt negre lucioase și au marginile posterioare îngust brune-gălbui. Perii scurți, împrăștiați, sînt negri pe părțile de culoare neagră, iar pe cele roșii-gălbui sînt galbeni. Perii țepoși de pe segmentul lateral sînt totdeauna galbeni. Hipopigiul este galben-roșu, ventral cu peri țepoși lungi. Partea
132
PABTEA SISTEMATICĂ
bazală a forcepsului superior este sudată. La femelă întregul segment terminal și spinii ovipozitorului sînt galbeni-roșcați. Lungimea 13—15 mm.
Răspîndirea geografică. Europa meridională.
în România a fost semnalat de Thalhammer (1918) de la Mehadia.
2.	Saropogon luctuosus (Meig.) 1820
1820 Dasypogon luctuosus Meig.; S. B., II, 259, 3.
1844 Dioctria nigripennis O. G. Costa; Att. : Acad. NapoJi, V, 2, 86, 4, 1.
1903 Saropogon luctuosus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 111 — 112.
1930 Saropogon luctuosus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Beg., 1938, 460. 1944 Saropogon luctuosus P. Șuster; Ann. Sc. Univ. Jassy, XXX, 131.
Fața la mascul are culoarea bronzului, iar la femelă este prăfuită galben. Perii de pe gheb, galbeni, acoperă la ambele sexe numai marginile gurii. Toți perii și perii țepoși de pe cap, frunte (care este neagră lucioasă), de pe antene (de asemenea negre și la care articolul al 3-lea abia este mai lung decît suma celor două bazale), de pe palpi, barbă, ca și perii țepoși occipitali sînt negri. Toracele, coxele și trohanterele sînt negre. O bandă buclată, evidentă, precum și coxele sînt prăfuite cenușiu-galben. Mezonotul este negru mat, cu umerii prăfuiți puternic albicios, ca și pronotul dorsal, lateral fiind neprăfuit. Banda mijlocie este lată, pe margine cu pete lucioase, iar spațiul dintre ele prăfuit brun-galben. Perii scurți, negri, acoperă numai depresiunea umerilor și pe linia mijlocie formează un rînd de acrosticali. Perii țepoși laterali sînt puternici, negri. Scutelul este negru lucios, cu 4 peri marginali negri. Laturile metanotului sînt prăfuite brun-galben. Haltera este galbenă. Aripile la masculi sînt brune-galbene, mai puternic în jumătatea bazală, iar la femele colorația este mai deschisă. Celula M3 este deschisă. Tufa de peri din fața halterei este neagră. Picioarele sînt roșii-galbene. Femurele sînt adesea întunecate la bază, iar tarsele întotdeauna în întregime întunecate; perii lor țepoși, ca și perii sărăcăcioși sînt negri. Abdomenul este negru lucios, marginile posterioare ale tergitelor fiind prăfuite galben, pe laturi alb, această prăfuire a tergitelor fiind ceva mai lată la femelă. Perii sărăcăcioși sînt negri, cei țepoși de pe laturile segmentului 1 fiind bruni-galbeni. Hipopigiul este negru și cu peri țepoși negri; forcepsul superior ușor prăfuit, lăsînd vîrful său în formă de lingură în afară. Spini ovipozitorului și ultimele două segmente ale femelei sînt negre lucioase. Lungimea 13—15 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și meridională.
în România a fost semnalată numai din împrejurimile lașilor.
GENUL MOLOBBATIA HULL 1058
133
Genul M ol o b r a t ia Huli 1958
Tipul genului: Asilus teutonus L. 1767
1958 Molobralia Huli; Proc. Ent. Soc. Washington, 60, 251.
Sînt diptere mari sau mijlocii, distingîndu-se de Dasypogon. Meig. cu care a fost confundat datorită interpretării greșite a tipurilor generice prin lipsa spinilor acantoforitelor și alungirea picioarelor anterioare, prin perii ocelari și scutelari slabi sau reduși în contrast cu perii numeroși și puternici, lungi, prezenți în aceleași părți, de la Dasypogon. La Molo-bratia teutonus se află de asemenea o tufă destul de evidentă cu peri țepoși, mici, pe articolul 3 antenal, care se termină cu un microarticol ascuțit, conic; celulele posterioare ale aripii sînt deschise, a 4-a fiind închisă la Dasypogon. Lungimea 20—25 mm.
Capul, aspect lateral. Capul are lungimea mijlocie, fața potrivit de proeminentă pe toată suprafața. Occiputul neproeminent, iar pilozitatea sa peste tot rigidă și țepoasă. Perii țepoși pot fi restrînși la un singur rînd de la mijloc și pînă la vertex sau pot constitui o bandă în lungul jumătății externe a occiputului, de la vertex pînă la bază, dedesubt. Trompa este puternică, turtită lateral, destul de ascuțită și umflată către bază; apexul său și fața ventrală poartă peri fini și pe jumătatea bazală, pe laturi și la bază de asemenea poartă peri lungi și fini. Palpul are două articole, primul semicilindric, excavat, al 2-lea robust și atașat la primul dorso-apical. Ambele articole poartă numeroși peri țepoși, lungi. Antena, potrivit de alungită, ceva mai lungă decît lungimea totală a capului, este atașată aproape de pătrimea superioară a capului; articolul 3 este mai lung decît primele două împreună, uneori turtit lateral și în general ascuțit apical, cu peri lungi pe partea dorsală; poartă un microarticol bine dezvoltat, ascuțit și cu un spin apical.
Capul, aspect anterior. Fața, dedesubtul antenei, variază în lățime și are laturile sau paralele, ori potrivit de divergente în jos. Fața este pubescentă, cu o pilozitate scurtă sau lungă, rigidă, însă redusă la mijloc, ajungînd pînă aproape de antenă și cu peri țepoși, subțiri sau potrivit de puternici în treimea inferioară. Aria subepistomală este mare, oblică și concavă. Fruntea este destul de scurtă, foarte puțin mai lată decît partea superioară a feței, prăfuită sau glabră median, caracteristic cu numeroși peri țepoși, lungi și puternici, așezați lateral. Vertexul este foarte puțin adîncit, dar ocelariul proeminent, cu 3 perechi de peri țepoși, unii sau toți putînd fi subțiați, uneori toți puternici și cel puțin o pereche lungă; există uneori peri scurți postocelari. Fațetele anterioare ale ochilor sînt ușor mărite.
Toracele. Mezonotul este glabru și cu peri fini împrăștiați și adesea cu pubescență deasă, colorată, uneori cu dorsocentralii și pilozitatea acro-
131
PARTEA SISTEMATICĂ
sticală mai îngroșate. Perii țepoși sînt repartizați astfel: 5 notopleurali, 5 — 7 supraalari, 3—5 postalari. Scutelul este sau fără pilozitate sau cu peri țepoși, ori cu mai multe perechi de peri țepoși, lungi și subțiri, cu discul plat și pubescent. Regiunea colară pronotală poartă sau peri țepoși, potrivit de puternici, ori o pilozitate țepoasă; postpronotul este proeminent, mult mai înalt și separat de porțiunea anterioară printr-o cută adîncă, purtînd lateral peri țepoși sau pilozitate. Lateral, protoracele are o tufă de peri țepoși, lungi sau pilozitate. Prosternul este divizat. Din restu pleurei numai metapleuronul poartă peri sau peri țepoși; el prezintă o bandă verticală de peri țepoși împrăștiați. Calozitatea metanotală este numai micropubescentă. Aria postmetacoxală este membranoasă.
Picioarele. Femurele și tibiile sînt de regulă alungite. Bazitarsul anterior poate fi considerabil de alungit. Femurele sînt subțiri, cu peri fini, culcați și împrăștiați. Femurul posterior poartă peri țepoșiputernici și scurți. Protibia are o protuberanță excepțional de lungă, care se întinde departe dincolo de apexul tibiei și purtînd median o tivitură de peri puternici sau peri spinoși; apexul protuberanței are un spin puternic, lung sau scurt, iar bazitarsul său un dințișor ventral, mic și umflat. Ghearele sînt ascuțite, pulvilele bine dezvoltate, empodiul puternic umflat la bază.
Aripile. Celula marginală, celulele posterioare și celula anală sînt larg deschise.
Abdomenul. Este mai mult sau mai puțin cilindric sau potrivit de turtit, cu pilozitate redusă pînă la fină, cu peri culcați peste tot și cuprin-zînd și marginile laterale. Numai primul tergit poartă peri țepoși; de fiecare parte sînt 3 sau 4 perechi de peri puternici, scurți și ascuțiți sau lungi și slabi. Masculul are numai 7 tergite, al 7-lea aproape cît jumătatea celui de-al 6-lea. Femela are 8 tergite, al 8-lea fiind de la 1/2 pînă la 1/5 din lungimea celui de-al 7-lea. Armătura genitală masculă este mare, complet răsucită, cu epandriul alungit, mare, conic, evident și complet nedespicat. Gonopodul este de mărime potrivită, uneori cu protuberanță terminal. Aedeagul este simplu și complet expus. Hipandriul este mic. Armătura femelă complet neevidentă, cu excepția cercului care este potrivit de mare și de evident. Tergitul 9 este scurt, turtit la mijloc, nedespicat sau foarte îngust inserat și fără spini.
F. Huli arată că, disecînd femele de Molobratia teutoniis L., nu a găsit plăci divizate sau spini.
Engel în 1930 stabilește încă o serie de specii la Dasypogon, care acum devin Molobratia. Acestea sînt : Molobratia arcuatiis Fabr., Molobratia brevipennis Meig., Molobratia candatus Bigot, Molobratia fabricii Wied., Molobratia longus Macq., Molobratia nigriwntris Dufour, Molobratia pekinensis Bigot, Molobratia ruficatida Fabr., Molobratia ter.uis Macq. Pe acestea, Engel, în 1930, nu le așază în cheia lui cu Molobratia teutonus L. (1767) și Molobratia japonica Bigot (1878). P. Huli preferă să le lase în întregime între speciile neclare de Dasypogon.
GENUL MOLOBRATIA HULL 1958
135
F. Huli apreciază faptul că dipterologul englez H. O 1 d r o y d i-a atras atenția asupra confuziei dintre tipurile generice de Dasypogon Meigen și Selidopogon Bezzi. Tipul de Dasypogon este așezat deOldroyd la Asilus diadema Fabricius (1781), după descrierea lui Latreille (1810) și nu la Asilus teutonus L. (1767), cum a fost considerat de regulă de către alți autori. Numele de Selidopogon Bezzi (1902) reprezintă o schimbare a numelui, de la Cheilopogon Rondani (1856) și tipul său Asilus punetatus Fabr., un sinonim al lui Asilus diadema Fabr. Aceasta face pe Selidopogon echivalent cu Dasypogon Meigen (1803). Asilidul care era cunoscut pînă acum sub numele de Dasypogon teutonus Linne este părăsit deoarece această specie arată oarecare diferențe semnificative față de adevăratul Dasypogon {Selidopogon al autorilor), F. Huli propune noul nume, caracterizînd-o.
Răspîndirea geografică. Palearctic: Molobratia japonicus (Bigot) 1878; M. teutonus (L.) 1767 = marmoratus (Fourcroy) 1785; teuton (Macquart) 1834; tenthredoides (Scopoli) 1763.
în România 2 specii.
1.	Molobratia teutonus (L.) 1767
1767 Asilus teutonus L.; Syst. Nat. XII, II, 1 008, 11.
1903 Dasypogon teutonus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dip., II, 108.
1930 Dasypogon teutonus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 467. 1962 Molobratia teutonus Fr. Huli; Robber Flies of the World, Srnith. Inst. part. 1,11 —43. 1967 Molobratia teutonus M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, 7, 217.
Fața și regiunea superioară lateral a frunții sînt prăfuite galben-auriu. Vertexul este negru lucios. Antenele, fruntea, occiputul, palpii și trompa sînt roșii și au o pilozitate neagră. Perii de pe gheb sînt fini, galbeni. Gheara antenei și părul terminal sînt negri. Toracele are culoarea de fond neagră lucioasă, numai umerii sînt roșeați, restul mezonotului fiind prăfuit bruniu. Sînt prăfuite des galben-bruniu toate coxele, o parte mică de deasupra coxelor anterioare, o bandă pe mezopleure și sternopleure și o pată pe metapleure. La mezonot, umerii și laturile pînă la călușul alar sînt prăfuite galben-auriu, iar călușul alar și scutelul cenușiu-argintiu. Perii țepoși sînt negri ca și cei 6 peri marginali, scurți, ai scutelului. Tufa de peri din fața halterei este brună, perii săi avînd vîrful galben. La mascul, aripile sînt galbene intens la baza și pe marginea anterioară, pe marginea posterioară și la vîrf au lucire violetă, iar la mijloc o dungă transversală lată, nedelimitată precis ; nervurile aripilor sînt galbene la baza lor și cele de la marginea anterioară, spre marginea posterioară a aripii și spre vîrf sînt negre. La femelă aripile sînt galbene, spre vîrf devenind mai închise la culoare; nervurile sînt galbene, cu tivitură foarte îngustă, galbenă-
136
PARTEA SISTEMATICĂ
brună. Rareori masculul poate avea aripi complet violete. Haltera este galbenă. Picioarele galbene-roșii, cu extremitățile tibiilor închise la culoare ; numai tibiile anterioare și toate tarsele sînt complet negre. Picioarele au perișori foarte scurți, împrăștiați și peri țepoși, scurți, negri. Abdomenul
Fig. 41. — Molo-bratia teutonus, antenă.
este negru-albăstrui lucios, cu pete prăfuite alb, adesea sub forma unei benzi scurte pe unghiurile posterioare ale tergitelor 2—6. Hipopigiul este negru și are peri lungi, negri. Segmentul 1 are pe laturile sale peri bruni-gălbui și peri țepoși, scurți, negri. Sternitele 3—5 au marginile posterioare prăfuite deschis. Ultimul segment abdominal al femelei este negru, apical portocaliu pe întindere variabilă, ca și cercii, cu peri galbeni. Lungimea 18—21 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și meridională; Asia Mică.
în România este prezentă de la nivelul mării pînă la altitudinea de peste 800 m, fiind semnalată din județele Iași, Tulcea, Constanța, Ilfov, Prahova, Sibiu, Bihor, Caraș-Severin.
2.	Molobratia egregia (Loew) 1869
1869 Dasypogon egregius Loew; Beschr. eur. Dipt., I, 110, 67.
1903 Dasypogon egregius M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 108.
GENUL DASYPOGON MEIG. 1803
137
1930 Dasypogon egregius E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 47 E 1968 Molobratia egregia Richtcr; Dipt. Asii. Caucaza, 72.
1970 Molobratia egregia M. Weinberg, Teză de doctorat.
Specie de culoare neagră, mult asemănătoare cu Molobratia teutonus L., de care se separă, așa cum arată Loew (1869), prin două caractere distincte, și anume : colorația întunecată a aripii și armătura de culoare roșie-cărămizie.
Fața este prăfuită auriu; vertexul negru lucios, iar antenele roșii, cu pilozitate neagră ca și fruntea, occiputul, palpii și trompa. Perii de pe gheb sînt galbeni și lungi doar în treimea inferioară, restul fiind fini și îndreptați în jos. La Molobratia teutonus ghebul este acoperit cu o pilozitate mult mai evidentă și trecerea de la zona de peri țepoși lungi la cei scurți se face treptat, nu brusc.
Prăfuirea de pe torace este galbenă-brună, de nuanță mai întunecată, în afară de zona umerală. Picioarele cu coxele sînt galbene, tibiile perechii anterioare de picioare și toate tarsele picioarelor negre. Aripile brune, cu nervurile întunecate și cu apexul celulei discale mai luminat. Halterele galbene. Abdomenul, negru lucios, prezintă lateral, pe segmentele 2—6, o prăfuire argintie de formă ovală, plasată pe marginea posterioară a tergitelor. Hipopigiul este roșu-cărămiziu, cu pilozitate lungă, neagră. Lungimea 16 mm.
Răspîndirea geografică. Transcaucazia și Caucaz. în România a fost semnalată prima oară de la Periprava.
Genul Dasypogon Meig. 1803
Tipul genului: Asilus diadema Fabr. 1781
1856 Cheilopogon Rondani; Dipt. ital. prodr., 1, 157.
Diptere mari și puternice. Lungimea 25 mm.
Capul, aspect lateral. Capul este destul de lung. Ochii sînt scurțL Obrajii sînt bine dezvoltați și proeminenți. Occiputul este gros și proeminent dedesubt, în special spre mijlocul capului și redus dorsal. El are o prăfuire subțire, pilozitate lungă și deasă. Trompa este lungă, oarecum comprimată lateral, ascuțită la apex. Trompa, îndreptată în jos, are cîțiva peri fini, țepoși, lateral și ventral, în jumătatea bazală. Palpul este evident din două articole; primul este semicilindric și excavat, în parte fusiform, al 2-lea cu un apex scurt, conic și cu numeroși peri, cu excepția părții mediane. Antena este atașată pe treimea superioară a capului? alungită și comparativ subțiată, aproape tot atît de lungă cît și capul;
138
PARTEA SISTEMATICĂ
primele două articole sînt puțin mai lungi decît jumătatea celui de-al 3-lea, articolul 2 fiind mai lung decît primul; fiecare articol poartă peri deasupra și dedesubt. Articolul 3 poartă un microarticol scurt, puternic, oblic trunchiat și cu un spin apical.
Capul, aspect anterior. Capul este scurt, oval, fața aproape o treime din lățimea capului și pubescentă, cu peri țepoși dedesubtul mijlocului și cu o pată triunghiulară de peri deși, lungi și puternici în jumătatea inferioară a feței. Aria subepistomală este mare, oblică, neexcavată și lucioasă. Fruntea este ușor mai lată decît fața, convergentă la vertex ; ea este ușor excavată în jos și aproape peste tot și lateral poartă numeroși peri și peri țepoși. Vertexul puțin excavat, protuberanță ocelară mare, joasă, cu 5 perechi de peri lungi, destul de puternici și divergenți.
Toracele. Este lucios, prăfuirea fiind extrem de sărăcăcioasă. Mezonotul este lung și jos, uneori mai convex anterior; poartă o pilozitate țepoasă, scurtă și deasă, suberectă, care este nediferențiată. Tegula poartă peri; metapleuronul cu o bandă verticală de 12 peri sau mai mulți, lungi și puternici, precum și cîțiva peri țepoși; metanotul nu are pilozitate; aria postmetacoxală este membranoasă. Prosternul este complet divizat.
Picioarele. Femurele și tibiile sînt puternice, fără a fi umflate și sînt prevăzute cu peri puternici, deși și culcați. Tibia anterioară are peri similari, dar poartă la apex o protuberanță caracteristică, lungă, ajungînd dincolo de apexul tibiei, la care este atașat un spin sau pinten lung și curbat, destul de puternic. Baza bazitarsului cu o umflătură ca o protuberanță, acoperită cu dințișori. Ghearele sînt puternice, ascuțite, încovoiate la vîrf ; pulvilele mari, empodiul lung, dar destul de subțire.
Aripile. Sînt late, la tipul genului puternic nuanțate cu negru, mai ales în lungul nervurilor. A 4-a celulă posterioară este închisă la margine sau are un pețiol scurt. Prima celulă posterioară este larg deschisă. Toate celulele anale sînt închise la margine. Nervura marginală este completă.
Abdomenul. Este comparativ alungit, ușor îngustat spre vîrf la mascul, cu laturi aproape paralele la femelă. Pilozitatea abdomenului este scurtă, aspră, cu peri culcați la ambele sexe, puțin mai lungă și mai evidentă la mascul. Perii țepoși se văd pe laturile tergitului 1. Masculul are 7 tergite, ultimul fiind mai mare decît jumătatea celui de-al 6-lea. Femela are 8 tergite. Armătura masculă este mare și ușor răsucită la 90°. Epan-driul este crestat posterior, dar nedespicat, deși există o cută mediană ce merge pe toată lungimea. Gonopodul este convex și tot atît de lung cît epandriul, care este bine dezvoltat și proeminent. Femela are 4—5 perechi de spini scurți, dar puternici, pe acantoforite.
Răspîndirea geografică, a speciilor actuale, după F. Hui 1. Cele mai multe specii se repartizează aproape egal în regiunile palearctică și neotropicală (cîte circa 28 în fiecare), apoi un număr mai mic de specii în regiunile etiopiană, orientală și australiană și o singură specie în regiunea ncarctică {Dasypogon rubiginosus Bigot 1878).
în România 2 specii.
GENUL DASYPOGON MEIG. 1803
139
1.	Dasypogon diadema (Fabr.) 1781
1781 Asilus diadema Fabr. ; Spec. ins., II, 462, 11.
1781 Asilus punctatus Fabr. ; Spec. ins., II, 463, 15.
1794 Asilus analis Fabr.; Ent. sist. IV, 377, 4.
1804 Dasypogon diadema Latr. ; Dict. Hist. Nat. Dctcrv., XXIV, 109, 530.
1820 Dasypogon analis Fabr.; Syst. Antl., 164, 1.
1820 Dasypogon liburnicus Meig. ; S. B., II, 282, 40.
1820 Dasypogon punctatus Meig.; S. B., II, 260, 4.
1834 Dasypogon umbrosus Brulle; Exped. Moree., III, 1, 292, 631, XLVI, 2.
1894 Dasypogon diadema E. L. Couche ; Annal. Soc. Ent. Belg., XXXVIII, 486.
1903 Selidopogon diadema M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 109.
1930 Selidopogon diadema E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 469.
1959 Selidopogon diadema M. lonescu și M. Weinberg; St. cerc, zool., XI, 2, 1959.
1962 Dasypogon diadema Fr. Huli; Robber Flies of the World, Smith. Inst., part.
I,	226.
La mascul culoarea generală este neagră, corpul lucios, pe cînd. femela poate avea o colorație roșcată pe abdomen, cu o întindere variabilă. Fața este prăfuită gălbui-albicios. Ghebul are peri puternici, negri
Fig. 43. — Dasypogon diadema, antenă (după Huli).
Fig. 44. — Dasypogon diadema, aripă. M, Celula marginală.
140
PARTEA SISTEMATICĂ
Ia mascul, iar la femelă albi-gălbui. Antenele, fruntea și partea posterioară a capului cu peri negri la mascul; la femelă pe antene și pe frunte predomină perii galbeni, iar partea posterioară a capului are peri de asemenea galbeni; la femelă perii negri se află pe partea superioară occipitală, pe triunghiul ocelar, pe articolul II antenal, pe porțiunea mediană dintre antene și gheb, precum și baza trompei.
Toracele la mascul are peri negri, iar la femelă predomină perii țepoși, galbeni și numai în regiunea scutelară și umerală sînt peri negri. Aripile la mascul sînt brune-violacee-negricioase, iar la femelă sînt ușor gălbui, transparente. Celula M3 este închisă și pețiolată atît la mascul, cît și la femelă. Picioarele sînt negre. Piciorul anterior poartă o conformație caracteristică, atît la mascul cît și la femelă; la partea distală a tibiei poartă un cîrlig puțin încovoiat, iar partea proximală a metatarsului prezintă o ridicătură ca un gheb, cu dințișori mediani, de care se poate agăța cîrligul tibiei.
Scutelul poartă un număr variabil de peri la marginea sa posterioară. La exemplarele colectate de noi masculii prezentau 4, 5, 7, 8, 9 peri, iar femelele 4, 6 peri.
Abdomenul este lung și se termină bont, la mascul fiind negru-violaceu, pe cînd la femelă, așa cum arată și alți autori, el prezintă o varia-bilitate pronunțată a coloritului pe unele tergite; la unele exemplare tergitele 4 și 5 pot avea o culoare galbenă median și la marginea posterioară, la altele al 3-lea tergit este galben la marginea posterioară, iar tergitele 4, 5 și 6 galbene median și posterior. La alte exemplare poate fi întreg abdomenul negru. Hipopigiul este negru, cu peri negri; la femelă ovipozitorul este negru și poartă o coroană de spini bruni. Lungimea 18—26 mm.
Biotop și aspecte ecologice. în regiuni păduroase, colinare, dar și în regiuni joase și chiar la țărmul mării.
Răspîndirea geografică. în Europa centrală și de vest, în Peninsula Balcanică, în sudul U.R.S.S.
în România, în mai multe localități din județele Bacău, Constanța și Iași.
2.	Dasypogon octonotatus (Loew) 1869
1869 Dasypogon. octonotatus Loew; Beschr. eur., Dipt., I, 112 — 169.
1903 Selidopogon octonotatus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 110.
1930	Selidopogon octonotatus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 71.
1960	Selidopogon octonotatus M. Ioni seu și M. Weinberg; St. cerc. șt. Acad. R.P.R., XI, 2, 311.
1962	Dasypogon octonotatus Fr. Huli., Robber Flies of the World, Sniiths. Inst., part. 2, 228.
Specie cu aspect robust. Fața la mascul este prăfuită alb-gălbui, iar la femelă gălbui deschis. Fruntea este negricioasă, cu prăfuire mătăsoasă cu ușoare reflexe, mai puternică la femelă decît la mascul. La mascul
PLANȘA VIII
PLANȘA IX
i, 2, Choerades fuloa, cap din față și profil; 3, 4, Laphria flava, cap din față și profil.
GENUL DASYPOGON MEIG. 1803
141
perii fini și cei țepoși sînt negri, iar la femelă albi-gălbui. Culoarea de bază n toracelui este neagră la mascul, iar la femelă mezonotul este mai mult sau mai puțin intens galben-roșu, pe o porțiune mai mare sau mai mică. La mascul pleurele sînt prăfuite maroniu deschis, iarumerifalb. Pilozitatea țepoasă este neagră și la femelă pleurele sînt prăfuite alb-roșcat și de asemenea umerii, depresiunea umerală și marginea laterală, apărînd un desen •caracteristic. Perii marginali sînt roșeați la femelă, cele 4—5 perechi de dorsocentrali sînt negri. Pilozitatea neagră de pe mezonot este mai lungă la mascul. Scutelul este prăfuit numai la bază și poartă 4—6 peri marginali negri. La mascul aripile sînt brune intens pe toată suprafața, cu mijlocul celulelor mai deschis. La femelă sînt brune-galbene. Halterele albicioase. Picioarele la mascul sînt negre și au o pilozitate puternică și neagră, iar la femelă sînt roșii, cu o pilozitate gălbuie, uneori cu peri țepoși negri. La mascul abdomenul este lung, cilindric și negru și cu pilozitate neagră; pe laturile tergitelor 2—5 prezintă pete albiciosase, triunghiulare. Abdomenul la femelă este puțin mai lățit și tergitele 2—5 au cîte o pată roșie, iar uneori abdomenul poate fi complet negru; lateral, tergitele .au cîte o pată albicioasă, la fel ca și la mascul. Hipopigiul este negru și poartă peri negri; numai pe porțiunea din mijloc, ca și pe cerci are peri galbeni. Ovipozitorul este negru, cu spini negri, iar cercii cu peri galbeni. Lungimea 16—25 mm.
Răspîndirea geografică. Europa meridională, sudul U.E.S.S.
în Eomânia a fost colectată de la Bîrnova (jud. Iași) și Istria (jud. Constanța).
Subfamilia LAPHRIINAE
CHEIE PENTRU DETERMINAREA GENURILOR
I (2) Trompa este circulară în secțiune, aproape turtită dorso-ventral, dar nu are muchii ...................................................5
.2 (1) Trompa este turtită lateral și are muchii dorsal și ventral . . .3 3 (4) Ghebul este puternic, avînd lateral cîte o tufă de peri culcați.
Masculii și femelele au o grupă de peri scurți și deși, ca o periuță, pe partea ventrală la capătul distal al tibiei posterioare; masculul este lipsit de dinte la partea ventrală, distal, a tibiei posterioare ............................................................ Choerades 4 (3) Ghebul este puternic, dar nu are lateral cîte o tufă de peri culcați.
Masculii și femelele nu au periuță de peri la capătul distal și ventral al tibiei posterioare; masculul prezintă un dinte terminal, la partea ventrală și distală, la tibia posterioară.......Laphria
5 (G) Celula B3 nu este împărțită printr-o nervură transversală, așa îneît există numai două celule submarginale . . . Andrenosoma 6 (5) Celula R3 este împărțită între r3 și r4 printr-o nervură transversală, îneît există astfel trei celule submarginale . .Pogonosoma
142
PARTEA SISTEMATICĂ
Genul Choerades Walker 1851
Tipul genului: Laphria vulcanul Wied. 1828
1851 Choerades Walker; Insecta saundersiana, l/ll, 109.
1914 Epholkiolaphria Hennann; Ent. Mutt., 3, 89.
1938 Laphria — (Epholkiolaphria) E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 209.
1962 Choerades Fr. Huli; Robber Flies of the World, Smiths. Inst. 325.
Sînt diptere mari, care reprezintă o grupă destul de bogată a marelui trib Laphriini. Ele se disting în primul rînd după caracterul armăturii genitale mascule. Armătura este permanent răsucită, astfel încît epandriul este așezat ventral și este în formă de arc, nedivizat. Lungimea 15—30 cm.
Capul, aspect lateral. Fața este caracteristică prin pilozitatea și perii țepoși pe care îi poartă. Ghebul feței tinde a avea pilozitatea redusă în cantitate și lungime, dar de fiecare parte cu cîte un rînd vertical de 3—6 peri țepoși, lungi, izolați; pilozitatea de pe jumătatea superioară a feței tinde să fie culcată și turtită sau ca niște solzi, de culoare aurie sau argintie.
observații
într-o lucrare anterioară (Rev. roum. biol., nr. 1/1963), pe baza unui studiu morfologic amănunțit am precizat că există caractere foarte evidente de separare a grupului de specii aparținînd genului Laphria de grupele de specii incluse în subgenul Epholkiolaphria, în consecință, am propus separarea în cursul genului Laphria a două subgenuri bine distincte. în acest sens este întrutotul justificată prezentarea genului Choerades pentru speciile ce erau incluse în grupa Epholkiolophria,
Răspîndirea geografică. F. H a 11 arată distribuția speciilor, dintre care cele mai multe sînt palearctice și altele orientale; în stabilirea speciilor la genul Choerades el s-a condus după Engel (1928) și E n d e r 1 e i n (1911) și conchide că trebuie folosit numele de gen Choerades, dat de Walker.
în România 8 specii.
CHEIE PENTRU DETERMINAREA SPECIILOR
1 (2) Picioarele au culoarea de fond neagră.............................3
2 (1) Picioarele sînt în întregime roșii, cu excepția tarselor care sînt negre; pilozitatea foarte sărăcăcioasă............................rufipes
GENUL CHOERADES WALKER 1851
1 13
3 (4) Articolul 1 al antenei este de 3,5—4 ori mai mare decît articolul 2	.................................................5
4 (3) Articolul 1 al antenei este de 1,5—2 ori mai mare decît articolul 2	.................................................11
5	(6) Umerii și pleurele au o prăfuire deasă, de culoare deschisă . .7
6	(5) Umerii și pleurele nu sînt prăfuite, cel mult pleurele ușor prăfuite.. 9
7	(8) Primele trei tergite abdominale poartă peri culcați, albi, iar partea posterioară a mezonotului peri albi împrăștiați. . dioetriaeformis
8	(7) Toate tergitele abdominale poartă peri foarte mici, negri sau cu luciu gălbui și benzi posterioare de peri deschiși la culoare . . ................................................................marginala
9	(10) Pilozitatea este în întregime galbenă; mezonotul poartă peri erecți, potrivit de lungi; aripa este negricioasă în jumătatea apicală.......................................................fuliginosa
10	(9) Pilozitatea este altfel........................................11
11	(12) Tergitele abdomenului au culoarea de fond mai mult sau mai puțin roșie.................................................................13
12	(11) Tergitele abdomenului au totdeauna culoarea de fond neagră .15
13	(14) Scutelul are peri marginali negri; mijlocul și marginile posterioare ale tergitelor abdominale au peri culcați, roșeați, pe fond roșu. Barba este complet neagră....................................gilva
14	(13) Scutelul are peri marginali deschiși la culoare. Barba este formată din peri albi și negri ............................................ignea
15	(16) Mijlocul tergitelor abdominale au aspect glabru, cu peri foarte scurți, sărăcăcioși, negri...................................  fimbriata
16	(15) Mijlocul tergitelor abdominale prezintă o pilozitate culcată, gal-benă-aurie, ca și perii de pe restul corpului......................fulva
1.	Choerades dioctriaeîormis (Meig.) 1820
1820 Laphria dioetriaeformis Meig.; S. B., II, 300, 26.
1903 Laphria dioetriaeformis M. Bezzi ; Kat. d. pal. Dipt., II, 131.
1918 Laphria dioetriaeformis Thalhannner; Fauna Regni Hungariae.
1938 Laphria (Lpholkiolaphria) dioetriaeformis E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Rcg., 1938, 216.
1962 Choerades dioetriaeformis Fr. Huli; Robber Flies of the World Smith. Inst. part., I, 325.
Pilozitatea capului este neagră, cu excepția ghebului, care poartă peri albi-argintii și perii scurți, culcați, în mijlocul feței, ca și cei de la bază, aurii. Articolul 1 al antenei este cel mult de trei ori mai lung decît articolul 2 ; al 3-lea este ca o măciucă și puțin mai lung decît suma celor două bazale. La torace pleurele sînt prăfuite alb și negru și au peri țepoși. Pronotul și partea anterioară umerală poartă peri negri, care acoperă și
144
PARTEA SISTEMATICĂ
partea anterioară a mezonotului. Mezonotul este lucios, negru-albăstrui, avînd în fața suturii peri galbeni-aurii, iar după sutură peri albi și aproape dublu de lungi. Perii albi acoperă de asemenea și discul scutelar, care poartă marginal peri albi și negri. Pe călușul alar și pe sutura notopleu-rală sînt peri țepoși, negri. Aripile sînt ușor cenușii și brunii în jumătatea apicală; pe marginea posterioară au pete punctiforme, mai deschise la euloare. Picioarele sînt negre lucioase, cu coxele prăfuite alb și cu pilozitate tot albă. Femurele au o pilozitate scurtă, ventral mai lungă, de culoare neagră cu strălucire albă; tibiile anterioare și mijlocii au dorsal o pilozitate galbenă-aurie, iar cele posterioare o pilozitate neagră; toate tibiile poartă peri țepoși, negri. Femurul posterior este îngroșat în jumătatea posterioară, iar tibia este curbată. Tergitele abdominale I—III au o pilozitate culcată, puțin deasă, care lateral devine mai albă și ca o perie, printre care lateral se amestecă peri lungi, brunii-aurii. Tergitele IV și V au o pilozitate scurtă, neagră pe față, iar marginile posterioare cu benzi de peri galbeni. Tergitul VI are o pilozitate neagră. Văzute dinapoi aceleași tergite prezintă numai o margine îngustă posterioară, cu pilozitate albă. Sternitele au o pilozitate scurtă și neagră, la partea posterioară cu benzi de peri albi. Hipopigiul este asemănător cu cel de la marginata. Lungimea 13 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală.
în România colectată de la Mehadia.
2.	Choerades fuliginosa (Panz.) 1798
1798 Asilus fuliginosa Panz;. Fauna germ., LIV, 21.
1820 Laphria auribarbis Meig. ; S. B., II, 292, 8.
1820 Laphria cincta Meig. nec. Fabr.; S. B., II, 299, 24.
1903 Laphria fuliginosa M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 133.
1930 Laphria (Epholkiolaphria) fuliginosa E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 220.
1944 Laphria fuliginosa P. Șuster; Ann. Sc. Univ. Jassy, XXX, 126.
1962 Choerades fuliginosa Fr. Huli; Robber Flies of the World, Smith. Inst., part. I, 325.
1966 Choerades fuliginosa M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. An-tipa”, VI, 127.
Specie de talie mijlocie, semănînd cu himenopterul Halictus, de culoare neagră, cu pilozitate gălbuie. Apexul aripilor cu o tentă brunie. Fața este slab prăfuită gălbui deschis, acoperită cu pilozitate de culoare galbenă ca paiul; peri scurți de aceeași culoare se află pe restul capului și pe antene. Primul articol al antenei este de 3—3,5 ori mai lung decît articolul 2. La unele exemplare, pe gheb, mai ales spre gură, se află șicîțiva peri negri sau baza perilor galbeni este mai mult sau mai puțin închisă la culoare. Pronotul este adesea acoperit cu o pilozitate neagră. Pleurele
GKNUL rTIOER.WEX WALKEK 1851	145
sînt ușor prăfuite bruniu; mezonotul este acoperit cu o pilozitate deasă și dreaptă, lungă cît primul articol al antenei și de culoare galbenă, fiind prezentă și pe scutel. Aripa este transparentă în jumătatea bazală, iar în cea apicală este negricioasă. Picioarele sînt negre, avînd o pilozitate galbenă deschis. Tergitele abdomenului sînt acoperite pe mijloc cu o pilozitate dreaptă și scurtă, care pe marginile posterioare este mai lungă și mai deasă. Pe laturile tergitelor II și IV se amestecă și peri scurți, albi. Sternitele au o pilozitate galbenă și împrăștiată, ele fiind negre și lucioase, cu marginile posterioare brune-gălbui. Hipopigiul este caracteristic, cu lamele terminale de la forcepsul superior galbene transparente. Ovipo-zitorul este acoperit cu o pilozitate galbenă și lungă. Lungimea 8—15 mm.
Răspîndirea geografică. Europa și Asia Mică.
în România în județele Iași, Brașov și în Dobrogea.
3.	Choerades fimbriata (Meig.) 1820
1820 Laphria fimbriata Meig.; S. B., II, 293, 10.
1903 Laphria fimbriata M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 132.
1930 Laphria (Ephokiolaphria) fimbriata E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 218.
1960 Laphria (Epholkiolaphria) fimbriota M. lonescu și NI. Weinberg; Acad. R.P.R., St. cerc, șt., XI, 2, 307.
1962 Choerades fimbriata, Fr. Huli; Robber Flies of the World, Smith. Inst., part. I, 325. 1966 Choerades fimbriata M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. An-tipa”, VI, 126.
Ghebul este negru lucios, cu peri negri și lungi. De la baza antenei și pînă la gheb se află două tufe de peri culcați, albi-argintii. Fruntea și antenele au peri negri, ca și partea superioară a occiputului. Printre aceștia se află și unii peri galbeni. Barba este albă cu peri galbeni. Articolul 1 al antenei este încă o dată mai lung decît al 2-lea. Toracele este negru-albăs-trui, cu pleurele și umerii prăfuiți alb; pe pleure, peri scurți galbeni, for-mînd pe mezopleure o perie deasă, mai lungă. Marginile laterale ale mezonotului sînt ușor prăfuite alb-gălbui în fața aripilor. Restul mezonotului poartă peri răzleți gălbui, care acoperă și discul scutelului, devenind mai puternici. Peri țepoși negri se află la sutura notopleurală și pe călușul alar. Perii marginali ai scutelului sînt așezați ca o coroană și au culoarea galbenă. Tufa de peri din fața halterei este cu peri negri în partea superioară, iar în cea inferioară cu peri brunii pînă la galbeni. Aripile sînt brunii, iar spre jumătatea apicală mai intens brunii, fără locuri deschise. Nervura transversală r-m se află în treimea proximală a celulei discale. Picioarele sînt negre, cu pilozitate galbenă, nu prea deasă. Pe tibii se găsesc și peri țepoși, galbeni. Abdomenul este negru, tergitele purtînd la marginea lor posterioară cîte o fîșie de peri galbeni, care au lățimea cît 1/4 din tergit,
io - e. 381
146
PARTEA SISTEMATICĂ
fiind mai scurți la mijlocul tergitului. Pe tergitul 1 se găsesc peri lungi, albi, care pe laturi formează ca două perii. Sternitele sînt negre, cu marginile posterioare gălbui și acoperite cu pilozitate galbenă, împrăștiată. Hipopigiul este negru, de formă caracteristică. Ovipozitorul este acoperit de peri lungi, negri. Lungimea 12—15 mm.
Biotop și aspecte ecologice. Specia se poate găsi în lunile de vară mai ales în iulie și august în biotopuri de șes sau de deal, în terenuri deschise sau luminișuri de pădure. Atacă homoptere (Cercopidae, Cixiidae, Fulgaridae), heteroptere (Nabidae, Myridaey Coreidae, Pentatomidae^ coleoptere (mai ales CoccineUidae, ClirysomeUidae, Cerambycidae, Curcii-lionidae), himenoptere (Tentlwedinidae, Ichneumonidae, Braconidae), dip-tere (Chironomidae, Dolichopodidae, Stratiomiydae, Syrphidae^ Antho-myidae, Muscidae).
Răspîndirea geografică. în toată Europa.
în România în județele Iași, Bacău, Dolj, Sibiu și în Dobrogea.
4.	Choerades fulva (Meig.) 1804
1804 Laphria fulva Meig.; Klass., I, 264, 9.
1847 Laphria probascidea Loew; Linnaea Entomologica, II, 554.
1850 Laphria aurigera Dufour; Ann. Soc. ent. France, Seria, 2, 8, 146.
1862 Laphria aurifera Schiner; Fauna austriaca, I, 140.
1903 Laphria fulva M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 133.
1930 Laphria (Epholkiolaphria) fulva M. lonescu și M. Weinberg, St. cerc. șt. biol. șt. agric., Acad. R.S.R., Fii. Iași, XI, 2, 308.
1962 Choerades fulva Fr. Huli; Robber Flies of the World, Smith. Inst., part. 1, 325. 1966 Choerades fulva M.lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. „Gr. Antipa”, VI, 126.
Specie de talie mijlocie, cu capul mai lat decît toracele, corpul negru lucios, acoperit cu o pilozitate galbenă. Perii de pe gheb sînt lungi și puternici, de culoare neagră, ca și perii de pe articolul 2 al antenei, perii dintre oceli, cei occipitali și cei de pe palpi, restul perilor de pe cap sînt gal-beni-aurii. Pilozitatea capului diferă de la mascul la femelă; la mascul predomină perii negri, iar la femelă cei galbeni. Tufele de peri de la baza antenelor sînt albe-argintii la mascul, iar la femelă galbene-aurii. Primul articol antenal este de 1,5—3 ori mai lung decît cel de-al 2-lea. Toracele prezintă o prăfuire albă-argintie pe pleure și pe umeri. Mezonotul este lucios și negru-albăstrui, acoperit cu o pilozotate foarte scurtă și împrăștiată, culcată, care devine ceva mai lungă pe discul scutelului. Această pilozitate este galbenă-aurie la femelă și albă-argintie la mascul. Scutelul are peri marginali galbeni la femelă și bruni la mascul. Mezopleurele prezintă o perie deasă de peri galbeni. Tufa de peri din fața halterelor este brunie. Aripa este ușor brunie și numai lobul anal și împrejurimile
GENUL CHOERADES WALKER 1851
147
sînt mai deschise. Coxele sînt prăfuite cu alb și cu o pilozitate de aceeași culoare la mascul, care la femelă este galbenă-aurie. Picioarele sînt negre, cu o pilozitate împrăștiată galbenă și cu peri țepoși de aceeași culoare pe tibii și tarse. Femurele posterioare sînt îngroșate dorsal, apical. Tibiile posterioare sînt încovoiate. Abdomenul la mascul poartă pe primul tergit
Fig. 45. — Choerades fulva, aripă.
o pilozitate deasă și albă, în rest cu peri galbeni pînă la galbeni-aurii, scurți, numai pe marginile tergitelor sînt mai lungi, la femelă acoperind toate tergitele. Sternitele sînt negre și lucioase, cu marginile posterioare gălbui și cu foarte puțini peri galbeni. Hipopigiul asemănător cu alte specii ale genului, de culoare neagră. Ovipozitorul are o pilozitate galbenă-aurie. Lungimea 12—17 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și meridională.
în România în județele Iași, Bacău, Dolj, Cluj, Sibiu, Maramureș și în Dobrogea.
5.	Choerades gilva (L.) 1758
1761 Asilus gilva L.; Fauna succica, 1912.
1782 Asilus rufa Deg. ; Ins. ed. Gotze, VI, 97, 4, XIII, 15.
1805 Laphria gilva Fabr.; Syst. Anii., 159, 15.
1903 Laphria gilva M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 134.
1930 Laphria (Epholkiolaphria) gilva E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Beg., 1938, 221.
1960 Laphria (Epholkiolaphria) gilva M. lonescu și M. XVeinberg; St. cerc. șt. biol. șt. agric., Iași, XI, 2, 308.
1962 Choerades gilva Fr. Huli; Robber Flies of the World, Sinilh. Inst., part. I, 325.
Este o specie de talie mare, cu capul antero-posterior depășind puțin lățimea toracelui. Ghebul este negru lucios și acoperit la mascul cu
TARTEA SISTEMATIC Ă
peri albi murdar, amestecați cu peri negri, la partea superioară a gurii fiind numai negri; la femelă ghebul poartă peri în întregime negri. Ambele sexe au la baza antenelor două tufe de peri culcați, albicioși; ridicătură
Fig. 46. — Choerades gilva. A, Ou; B, aspect dorsal al larvei; C, nimfa privită din profil (după S e g u y ).
antenală și fruntea poartă peri albi și negri, amestecați. Antenele și partea superioară a occiputului sînt numai cu peri negri. Barba și baza trompei au numai peri albi. Primul articol al antenei este 1,5 ori cît cel de-al 2-lea. Mezonotul este negru-albăstrui, fin prăfuit cenușiu, îneît dunga
GENUL CHOERADES WALKER 1851
1 49
mijlocie și petele laterale sînt vizibile; pilozitatea sa este neagră, ridicată și ceva mai lungă decît articolul 2 al antenei. Spre marginea posterioară, pilozitatea este anterior cît lungimea articolului 1 și albă. Perii țepoși de pe călușul alar și cei de pe umerus sînt albi și negri, amestecați. Pleurele sînt prăfuite cenușiu, cu o pilozitate fină, de culoare deschisă. Perii țepoși mezopleurali și cei de pe marginea superioară sînt negri. Scutelul este acoperit cu peri negri, ca și perii țepoși marginali. Aripile au baza clară și vîrful brun-cenușiu. Nervura transversală r-m este situată pe treimea proximală a celulei discale. Picioarele sînt negre, cu o pilozitate amestecată, neagră și albă, care pe porțiunea ventrală a femurelor și tibiilor este mai lungă și amestecată cu peri țepoși, negri. Abdomenul pe tergitele 3 — 5 este galben-roșcat, cu laturile negre. Tergitul 1 ca și părțile îndoite ale tergitelor următoare au o pilozitate abundentă, albă. Toate tergitele începînd cu cel de-al 2-lea sînt acoperite cu o pilozitate deasă, roșie-aurie; văzute lateral, apar complet roșii pe o parte, iar pe cealaltă roșii-brune. Sternitele sînt negre lucioase, cu o pilozitate împrăștiată, neagră, numai pe primul și pe al 2-lea cu peri lungi, albi. Hipopigiul este negru lucios, cu o pilozitate neagră, mult asemănător cu cel de la specia ignea Meig. Ovi-pozitorul și ultimele două segmente scurte sînt negre lucioase. Lungimea 15—20 mm.
Răspîndirea geografică. Specie eurasiatică.
în România în județele Iași, Bacău, Mureș, Hunedoara. Trăiește în regiuni de munte.
6.	Choerades ignea (Meig.) 1820
1804 Laphria gilva Meig. (ncc. L.); Klass, I, 261, 4.
1820 Laphria ignea Meig.; S. B., II, 294, 18.
1903 Laphria ignea M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 134, 135.
1930 Laphria ignea E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 222.
1962 Choerades ignea Fr. Huli; Robber Flies of tlie World, Smith. Tnst., part. I, 325.
1963 Epholkiolaphria ignea M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. „Gr. Antipa”, VI, 301.
Specie de talie mare, cu capul mai lat decît toracele. Fața și ghebul sînt prăfuite cenușiu-galben; perii caracteristici, culcați, de la baza antenei pe laturile ghebului sînt galbeni. Perii și perii țepoși ai ghebului sînt galbeni la mascul, iar la femelă galbeni și negri, amestecați. Eidicătura ante-nală este neagră-lucioasă și poartă pe partea anterioară unii peri țepoși și peri galbeni. Fruntea și partea superioară a occiputului sînt cu peri negri. Barba și baza trompei au peri albi. Primul articol antenal este lung cît 1,5 față de articolul 2 ; al 3-lea este mai lung decît cele 2 bazale împreună. Toracele este negru mat. La mezonot banda mijlocie este lucioasă pe ambele părți. Banda mijlocie poartă anterior peri scurți, gălbui sau
150
PARTEA S1 «TEMATIC'Ă
albicioși, iar posterior mai lungi, în partea anterioară găsindu-se și mulți peri negri. Perii negri laterali și cei marginali ai scutelului sînt totdeauna gălbui, pe cînd laturile scutelului mai ales la femelă poartă peri scurți, negri. Pleurele și marginea anterioară a umerilor sînt prăfuite cenușiu; pleurele au o pilozitate moale, de culoare deschisă în comparație cu care perii țepoși mezopleurali, negri și puternici, apar evidenți. Aripile sînt clare în jumătatea bazală, iar apical ușor brunii. Nervura transversală r-m se află în treimea proximală a celulei discale. Picioarele sînt negre, cu pilozitate de culoare deschisă, ridicată, fină, amestecată cu peri și peri țepoși negri; pe tibii pilozitatea devine foarte lungă, adesea colorată în galben. Tergitele abdominale, de la al 2-lea, au pe mijloc o colorație de fond roșcată; cel de-al 2-lea are această colorație numai la marginea posterioară. Sternitele sînt negre, cu marginile posterioare brunii, pilozitatea slabă, împrăștiată. Hipopigiul este negru lucios și poartă peri țepoși, negri, puternici. Ovipozitorul și ultimele două segmente terminale sînt negre lucioase, cu peri țepoși negri și peri deschiși la culoare. Lungimea 18—22 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și de nord.
în România în munții din județele Bacău și Brașov.
7.	Choerades marginala (L.) 1758
1763 Erax nigra Scop.; Ent. carii., 362, 981.
1791 Asilus marginatus L.; Fauna suecica, 1913.
1804 Laphria femorata Meig.; Klass. I, 264, 10, XIII, 22.
1804 Laphria nigra Meig. ; Klass. I, 263, 8.
1820 Laphria fulgida Meig.; S. B., II, 298, 20.
1820. Laphria pedagrica Meig.; S. B., II, 297, 19.
1903 Laphria marginala M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 135.
1930 Laphria (Epholkiolaphria) marginala E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 224.
1960 Laphria (Epholkiolaphria) marginala M. lonescu și M. Weinberg; St. cerc. șt. Acad. R.S.R., Fii. Iași, XI, 2, 309.
1962 Choerades marginala Fr. Huli; Robber Flies of the World, Smith. Inst., part. I, 325.
1966 Choerades marginala M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. An-tipa”, VI, 127.
Specie mică, puțin păroasă, neagră lucioasă. Capul are o pilozitate neagră, cu tufele de peri de la baza antenelor albe-argintii pînă lagalbene-aurii. Barba este galbenă ; perii de la baza trompei pot fi negri sau galbeni. Fruntea în jumătatea superioară este puternic lucioasă; în spatele ochilor capul este prăfuit alb-argintiu. Primul articol antenal este de 3—3,5 ori mai lung decît articolul 2. Articolul 3 este turtit lateral, aproape de 1,5 ori mai lat decît primele două. Toracele și abdomenul sînt mai mult sau
GENUL CHOERADES WALKER 1851
151
mai puțin lucioase și negre, abdomenul prezentînd reflexe albăstrui. Pleurele și umerii sînt prăfuiți albicios. Pronotul este negru lucios, iar mezonotul cu o pilozitate foarte scurtă, gălbuie, care este mai lungă și mai țepoasă pe laturi și pe marginea scutelului.
Pe pleure vîrfurile perilor negri sînt adesea slab brunii, mai ales acelea ale tufelor de peri din fața halterelor. Aripile sînt slab colorate galben-brun, devenind intens brune la vîrf. Nervura transversală r-m este situată la capătul treimii proximale a celulei discale. Baza nervurii costale de la mascul are solzi scurți, acoperiți des, de culoare galbenă sau albi. Coxele sînt prăfuite alb și cu pilozitate de aceeași culoare. Această pilozitate este abundentă și ajunge pînă la partea inferioară a pleurelor. Picioarele sînt negre, acoperite cu peri scurti, galbeni pînă la albicioși, care în special pe tibii sînt foarte evidenți. Femurele au o pilozitate dorsală. Perii țepoși sînt negri. Femurul 3 este apical ușor îngroșat. Tergitele abdominale sînt acoperite pe partea mijlocie cu o pilozitate foarte scurtă și neagră ; acești peri pot fi însă și bruni pînă la galbeni-aurii. Pe marginile posterioare se află benzi înguste de peri de culoare galbenă sau albă, care benzi la colțuri devin ceva mai brune și mai late, cuprinzînd și peri țepoși, scurți. Sternitele sînt negre lucioase. Hipopigiul are formă caracteristică și este negru lucios. Ovipozitorul este acoperit cu peri gălbui și peri țepoși, lungi, negri. Lungimea 10—14 mm.
Biotop și aspecte ecologice. Este o specie mai răspîndită în regiuni de munte, dar este frecventă și în pădurile de foioase, adesea stînd pe ramuri. împupează în lemn putred și în Poliporus.
Răspîndirea geografică. Europa.
în România în județele Prahova, Iași, Suceava, Brașov, Caraș-Severin.
8.	Choerades rufipes (Fall.) 1814
1814 Laphria rufipes Fall.; Diptera suecica Asilidae, 6, 6.
1903 Laphria rufipes M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 136.
1930 Laphria (Epholkiolaphria) rufipes E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 226.
1962 Chorades rufipes Fr. Huli; Robber Flies of the World, Smiths. Inst., part. I, 325
Specie foarte puțin păroasă; are caracteristic picioarele roșii; peri i țepoși de pe gheb, fruntea și occiputul sînt negri. Perii de la baza antenelor sînt albi-argintii, lungi pînă aproape de deschizătura gurii. De asemenea, perii țepoși de pe gheb sînt foarte lungi. Barba și perii de la baza trompei sînt foarte lungi. Primul articol antenal este de 2 ori cît cel de-al 2-lea. Toracele este negru lucios, avînd numai pe pleure, coxe și partea anterioară a umerilor pete prăfuite albicios. Mezonotul și discul scutelar sînt acoperiți cu peri foarte scurți, culcați, aurii. Perii de pe umeri, cei noto-
152
PARTEA. SISTWATK 'Ă
pleurali, mezopleurali și marginali scutelari sînt negri. Pronotul și tufa de peri din fața halterelor sînt negri. Aripa este clară numai bazai, în rest brunie, cu celule mai dechise la culoare în partea marginală. Nervurile sînt negre și galbene numai pe marginea anterioară și bazai. Coxele au peri scurți, albi. Picioarele sînt roșcate pînă la galbene-roșii, cu peri foarte scurți, împrăștiați, negri, și cu peri țepoși, de aceeași culoare. Tro-hanterele sînt negre, articolele tarsale întunecate. Abdomenul este negru lucios și fin punctat. Tergitele poartă peri împrăștiați, foarte scurți, culcați și pe laturi puțin mai lungi, de culoare galbenă la femelă și albicioși la mascul. Toate tergitele începînd de la cel de-al 2-lea la mascul, iar la femelă mai ales porțiunea posterioară a tergitelor 2, 3 și 4 sînt acoperite de acești peri, care pe restul tergitelor apar ca dungi înguste, posterioare. Hipopigiul este foarte asemănător cu cel de la marginala. Este negru lucios și cu o pilozitate neagră. Ovipozitorul este acoperit cu peri țepoși, lungi, negri. Lungimea 12—15 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și nordică.
în România în județele Mehedinți și Hunedoara. Specie de regiuni mai înalte.
Genul Laphria Meig. 1803
Tipul genului: Asilus gibbosus L. 1758
1758 Laphria Meig- Mag. Insectenkunde, 2, 270.
Aceste asilide sînt mari, robuste și caracterizate printr-o față proeminentă și gheboasă. Pilozitatea este abundentă și culcată, mai ales pe abdomen. Lungimea 10—27 mm.
Capul, aspect lateral. Capul este lung; atît fața, cît și occiputul sînt proeminente; fața este gheboasă în jumătatea inferioară. Pilozitatea occiputului este deasă, lungă și grosolană, cu excepția părții posterioare a vertexului. Trompa este alungită, puternic comprimată lateral, bont-rotunjită la apex, care este punctat și are numeroși peri țepoși, puternici, ce se întind pe o mică distanță, ventral. Baza trompei este puțin umflată și poartă peri țepoși, lungi și numeroși. Palpul este evident din 2 articole; primul articol excavat, al 2-lea cilindric, cu peri țepoși. Antena este atașată în pătrimea superioară a capului; primul articol este o dată mai lung decît al 2-lea și poartă peri țepoși mai mult sau mai puțin erecți; articolul 2 poartă uneori apical peri țepoși lungi și puternici. Articolul 3 este mai lung decît primele două și este gradat și ușor lățit aproape de apex, care este rotund; acest articol este uneori clavat. Apexul are o mică gropiță senzorială, și un spin mic.
GENUL LAPHRIA MEIG. 1808
153
Capul, aspect anterior. Capul este aproape atît de lat cît și toracele; fața este lată aproape 1/3 din lățimea capului, și des acoperită cu o pilozitate lungă și cu peri țepoși. Aria subepistomală este mare, concavă și oblică. Fruntea este scurtă, în general glabră, cu laturile pînă lîngă ochi puternic înclinate și cu o bandă evidentă de peri lungi și subțiri sau peri țepoși. Vertexul este adînc excavat, cu pilozitate laterală.Ocelariul este mare.
Toracele. Mezonotul este lat și jos, ușor convex, acoperit des cu pilozitate erectă cuprinzînd și umerii. Pilozitatea devine mai lungă posterior. Calozitatea metanotală este de regulă fără pilozitate sau peri. Metapleu-ronul poartă o bandă lată de peri lungi. Prosternul este fuzionat și continuu.
Picioarele. Femurele sînt puternice și moderat umflate. La femurul posterior umflarea este mai mare la partea externă; tibia respectivă este de asemenea umflată, puțin curbată și destul de robustă. Pilozitatea picioarelor este evidentă, țepoasă, destul de deasă și lungă. Ghearele sînt puternice, destul de ascuțite, încovoiate puternic aproape de vîrf. Pulvilele sînt mari, late, empodiul umflat spre bază și puțin turtit.
Aripile. Celula marginală este închisă și pedunculată scurt la cele mai multe specii. Ramura anterioară a nervurii a 3-a este puternic arcuită de la bază și se termină puțin mai sus de apexul aripii; ramura posterioară se termină mult înapoi. Prima celulă posterioară este deschisă și numai puțin îngustată; nervura inferioară de la capătul celulei discale este lungă și îndreptată spre baza aripii. Celula a 4-a posterioară are un peduncul lung. Celula anală este închisă, nervura marginală completă; nervura transversală anterioară este dreptunghiulară și atinge celula discală înainte de mijloc, uneori în pătrimea bazală.
Abdomenul. La cele mai multe specii este relativ îngust și puțin alungit, tot atît de lat cît toracele. Pilozitatea abdomenului este în general deasă și erectă, aproape ascunzînd culoarea fondului. Masculul are 7 tergite, al 7-lea fiind destul de scurt; femela are 8 tergite, al 7-lea și al 8-lea scurte și putînd fi considerate la ovipozitor. Armătura masculă este răsucită 50°, vizibilă, mare și alungită. Epandriul este nedivizat și formează ca o cupă lungă, ventrală sau are formă de jgheab. Gonopodul este evident, adesea cu lobi sau furcă; hipandriul este foarte scurt sau lipsește, cavitatea genitală fiind deschisă. Armătura femelă este scurtă și conică, elementul sternal lat și turtit.
Răspîndire geografică. Laphria, este cel mai mare gen al subfamiliei, reprezentat prin foarte numeroase specii în regiunile : nearctică, palearctică, neotropicală, etiopiană, australiană, orientală; cîteva specii s-au citat din Oceania.
în România 6 specii.
CHEIE PENTRU DETERMINAREA SPECIILOR
1	(2) Tergitele abdominale au o pilozitate sărăcăcioasă, adesea predo-minînd perii negri; mezonotul poartă înaintea suturii peri negri, iar înapoia ei galbeni și lungi; picioarele au peri negri .... ephippium
154
PARTEA SISTEMATICĂ
2	. (1) Tergitele abdominale au o pilozitate bogată, cu peri culcați sau ridicați, unele specii fiind asemănătoare cu bondarii ... .3
3	(4) Tergitele abdominale au o pilozitate culcată, de culoare galbenă ca alama, care in jumătatea posterioară a abdomenului este deasă ca pîsla; mezonotul are pilozitate scurtă...........................5
4	(3) Tergitele abdominale au pilozitate ridicată, lungă și se aseamănă cu cea de la bondari. Mezonotul cel puțin înapoia suturii are pilozitate lungă ...................................................... 7
5	(6) Mezonotul are o pilozitate potrivit de lungă, cu peri negri și bruni, amestecați; primele trei segmente abdominale sînt negre și lucioase, cu o pilozitate sărăcăcioasă, ultimele trei tergite cu peri fini, galbeni ................................................gibbosa
6	(5) Mezonotul are o pilozitate brună-roșie, săracă și scurtă. Specie sudică, asemănătoare cu bondarii. Antene negre; Mezonotul are culoare de fond neagră; abdomenul cu primele trei tergite cu peri bruni-roșcați, scurți, care la marginile posterioare ale tergitelor sînt mai lungi și deși, restul tergitelor cu peri culcați, deși, galbeni .......................................................... aurea
7	(8) Corpul întreg este acoperit cu peri de culoare galbenă, cu diferite nuanțe ..................................................vulpina
8	(7) Totdeauna unele părți ale corpului sînt acoperite cu peri negri.... 9 9(10) Capul cu pilozitate predominantă brună-roșcată și neagră; jumătatea anală a abdomenului cu pilozitate scurtă, galbenă, erectă ............................................................. caspica
10 (9) Capul cu pilozitate predominantă de culoare deschisă . .flava
1.	Laphria aurea (Fabr.) 1794
1794 Asilus aurea Fabr.; Ent. syst., IV, 378, 11.
1820 Laphria Iuțea Meig. ; S. B., II, 290, 6.
1820 Laphria aurea Meig.; S. B., II, 295, 6.
1830 Laphria aurea E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 214.
1969 Laphria aurea M. Weinberg; Sez. Gom. șt. Muz. Nat., V.
Fața ajunge pînă la antene, occiputul cu pilozitate deasă, galbenă ca alama, care pe antene, față, palpi și în jurul gurii este mai mult brună-roșcată. Baza trompei are peri negri ventral. Perii de pe frunte și de pe antene sînt relativ scurți. Articolul 3 antenal este prăfuit brun. Mezonotul este brun-roșcat și poartă peri extrem de scurți; pe scutel perii devin ceva mai puternici. Partea inferioară a pleurelor este destul de glabră. Pilozitatea este brună-roșie pe mezopleure de asemenea și tufa, mai ales nervurile; în partea posterioară se văd pete luminoase. Nervura r-m este situată proximal față de mijlocul celulei discale. Coxele și picioarele sînt negre și poartă peri destul de scurți, răzleți, bruni-roșcați, iar la baza femu
GENUL LA PHRIA MEIG. 1803
155
relor amestecați cu mulți peri negri. Vîrfurile femurelor și laturile dorsale ale tibiilor și farselor prezintă peri țepoși scurți, bruni-roșcați, ventral și peri negri. Femurele puternice, puțin încovoiate. Abdomenul este negru-brun și are pe primele trei tergite peri scurți, bruni-roșcați, iar pe marginile posterioare ale tergitelor peri deși și lungi. Marginea anterioară a tergi-tului 4 poartă astfel de peri, iar cea posterioară și toate tergitele următoare au peri deși și culcați. Sternitele sînt negre și cu peri negri. Hipopigiul este relativ scurt și are pilozitate brună-roșcată. Ovipozitorul este negru lucios, ultimele segmente, scurte, poartă peri țepoși, bruni-roșcați. Lungimea 17—29 mm.
Răspîndirea geografică. Grecia, Asia Mică.
în România a fost semnalată de la Meliadia (1918) și Herculane (1969 a) (jud. Caraș-Severin).
2.	Laphria caspica (Herm.) 1905
1905 Laphria caspica Herm.; Berlin, Entom. Zeitschr., L, 18.
1930 Laphria caspica E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 215.
1961 Laphria caspica M. A. lonescu și M. Weinberg; Corn. Acad. R.P.R., 1, XI, 60 — 61.
Este o specie considerată din grupa flava. La ambele sexe perii de pe gheb sînt de culoare brună-roșcată închis; deasupra și pe marginea gurii se află și peri negri. Pe marginile interioare ale ochilor, de fiecare parte, se află peri albi-brunii. Fruntea, occiputul, baza trompei și palpii au peri negri. Pronotul și umerii de asemenea cu peri negri, dar la marginea posterioară a pronotului se văd peri gălbui, care se amestecă pe sub perii scurți ce se află înaintea suturii. Pleurele au pilozitate neagră. La partea anterioară a mezopleurelor și a tufei de peri din fața halterei se află unii peri bruni-roșii. Mezonotul înapoia suturii are o pilozitate deasă, lungă, galbenă-aurie. Aripile ușor galbene-brunii, mai deschise la bază, iar la marginea posterioară cu pete mai deschise. Nervura r-m se află proximal față de mijlocul celulei discale. Picioarele au pilozitate predominantă neagră. Pe părțile anterioare ale femurelor mijlocii și posterioare se află peri țepoși, scurți și roșeați. Tibiile anterioare și posterioare poartă numeroși peri bruni-roșcați; tibiile mijlocii au dorsal și dedesubtul pilozității negre peri gălbui. Ghearele sînt negre, cu baza galbenă, pulvilele sînt gal-bene-ocru. Primele 4 sternite abdominale au pe laturi peri lungi, gălbui, răzleți, iar sternitele 5 —7 au peri scurți, negri, cu rînduri de peri bruni-roșcați pe marginile posterioare. Sternitele sînt negre, cu peri împrăștiați negri. Hipopigiul este negru lucios, cu peri brun-roșcați. Ovipozitorul are peri gălbui pe cerci. Lungimea 18—20 mm.
Răspîndirea geografică. Lenkoran (U.R.S.S.), la Marea Caspică.
156
în România a fost capturată pe malul lacului Scropoasa (1961 a) în munții Bucegi, pe valea superioară a lalomiței la o altitudine de 1100 m, la Broșteni-Ortoaia (jud. Bacău) (1962) și Măgura Sibiului (jud. Sibiu) (1966).
3.	Laphria ephippium (Fabr.) 1781
1781 Asilus ephippium Fabr.; Spec. ins., II, 461, 6.
1805 Laphria ephippium Fabr. ; Syot. AntL, 157, 3.
1903 Laphria ephippium M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 132.
1930 Laphria ephippium E. O. Engel ; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 218.
1960 Laphria ephippium M. lonescu și M. Weinberg; St. cerc, biol., st. agric., Acad» R.S.R., Iași, XI, 2, 306.
Capul are pilozitate neagră; unii peri, mai ales de pe față la mascul, au vîrful galben; la femelă sînt complet negri; la femelă pe antene și la partea superioară a occiputului se află peri bruni. La mascul, barba și baza trompei cu perii albi, la femelă negri. Palpii sînt prevăzut! la ambele sexe cu peri negri. Toracele este negru, cu o pilozitate scurtă, dreaptă, împrăștiată, neagră pînă la sutură, iar înapoia suturii cu peri lungi și deși, galbeni. Pleurele cu pilozitate neagră și cu urme de prăfuire brună închis. Perii puternici, țepoși, lipsesc. Aripile au culoarea brună-galbenă la marginea anterioară și la vîrf, ca și unele pete mai deschise la marginea posterioară. Nervura r-m este situată proxima! față de mijlocul celulei dis-cale. Coxele anterioare și mijlocii, ca și picioarele au o pilozitate deasă, răzleață, neagră. Picioarele au adesea pe tibii și peri brunii. La mascul coxele anterioare și jumătatea ventrală a femurelor anterioare au pilozitate albă. Femurele posterioare la mascul sînt puternic îngroșate, iar tibiile posterioare încovoiate. Abdomenul are peri negri sărăcăcioși, răzleți la femelă, iar la mascul pe laturile tergitelor lungi și brunii. Și acești peri au uneori vîrful galben. Sternitele au peri negri și răzleți. Hipopigiul este negru, cu pilozitate brună dorsal și neagră ventral. Lungimea 15—20 mm.
Răspîndirea geografică. în toată Europa.
în România semnalată din: Munții Cibinului (1918), Bîrnova (jud> Iași) (1960 a), Masivul Retezat, Muntele Roșu, Slănic Moldova (jud. Bacău), Enisala-Babadag (jud. Tulcea) (1961 a), Munții Șureanu (Sebeșului), Munții Făgăraș (1952), Cîmpulung (jud. Suceava) (1962).
4.	Laphria flava (L.) 1776
1761 Asilus flava L.; Fauna suecica, 1911.
1763 Erax conopsoides Scop.; Ent. carn., 361, 978.
1763 Erax ferox Scop., Ent. carn., 360, 977.
GENUL LIPIT ELI MEIG. 1S03
157
1787 Asilus ferox Cyrill. ; Ent. Neap. Specium, XI, 3.
1794 Asilus pedemordana Fabr. ; Ent. sysL, IV, 378, 9.
1797 Asilus ephippium Panz. ; Fauna germanici, XXXIX, 24.
1804 Laphria fiara Fabr. ; Syst. Antl., 156, 2.
1903 Laphria fiara M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 132 — 133.
1930 Laphria fiara E. O. Engel; Asiliadae — Die Fliegcn d. pal. Reg., 1938, 219—220.
1944 Laphria fiara P. Șuster; Ann. Sc. Univ. Jassy, XXX, 124 — 125.
Ghebul este acoperit cu peri galbeni-albicioși la mascul, amestecați cu galbeni, în jurul gurii cu mulți peri negri, iar în partea de sus a feței numai cîțiva negri; la femelă sînt amestecați cu unii negri, care acoperă și tot restul capului. Peri gălbui sau bruni, fini, se află totdeauna aproape de marginile interne ale ochilor; palpii totdeauna cu peri negri. La mascul adesea pilozitatea ghebului, a antenelor și scutelului este brunie, iar barba și baza trompei cu peri gălbui. Primul articol al antenei este cel mult de 2 ori mai lung decît cel de-al 2-lea. Toracele este negru. Mezonotul este acoperit înaintea suturii cu peri gălbui-bruni, iar înapoia suturii cu peri mai lungi și deși, galbeni ca sulful; de asemenea, suprafața scutelului și perii marginali sînt galbeni. Pilozitate neagră au pronotul, umerii și partea superioară a pleurelor; partea inferioară a pleurelor este cu peri gălbui. La unele exemplare alpine din Europa centrală pleurele și partea anterioară a mezonotului au predominanți perii negri. Abdomenul are puțini peri galbeni, prin aceasta asemănîndu-se cu Laphria ephippium. Aripile sînt ușor colorate bruniu, cu nervurile ceva mai închise la culoare. Nervura r-m este situată în treimea proximală a celulei discale. Coxele, mai ales de la perechea anterioară, au peri galbeni aproape albicioși. Picioarele au pilozitate predominantă neagră pe femure, iar tibiile și tarsele gălbuie deschis. Baza femurelor poartă peri de culoare închisă la femelă și unii peri gălbui deschis, pe cînd la mascul apar evident astfel de peri la partea ventrală și bazală a femureloi* anterioare și postero-ventral la femurele posterioare. Cu pilozitatea totdeauna galbenă de pe picioarele masculului se amestecă adesea peri roșeați, cu aspect de peri țepoși. Toate tergitele abdominale sînt acoperite cu peri lungi, răzleți, galbeni-aurii, în mijlocul cărora sclipesc adesea peri brunii sau roșeați. Sternitele sînt negre lucioase și acoperite cu peri împrăștiați, negri la femelă și gălbui la mascul. Hipopigiul este negru lucios, cu pilozitate neagră, de asemenea și ovipozitorul și cercii. Lungimea 12—24 mm.
Răspîndirea geografică. în toată Europa.
în România a fost semnalat din munții Cibinului, Șureanu (Sebeșului), Retezat și din județele Bihor, Cluj, Sibiu, Brașov, Prahova și Ilfov.
158
PABTEA SISTEMATICĂ
5.	Laphria gibbosa (L.) 1758
1758 Asilus gibbosa L. ; Syst. Nat., cd. X, 605, 4.
1782 Asilus bombylius Deg. ; Inst. ed. Gotze, VI, 96, 1, XIII, 6.
1794 Asilus gibbosa Fabr. ; Ent. syst. nat. 378, 8.
1903 Laphria gibbosa M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 133 — 134.
1930 Laphria gibbosa E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 221.
1952 Laphria gibbosa M. Moczar; Rev. Koz. Folia, ent. Hung., V, 5, 133.
Capul este acoperit cu peri galbeni și numai în jurul gurii și pe antene se află unii peri negri, iar palpii au numai peri negri. Mezonotul și umerii au pilozitate galbenă sau brunie și la sutură peri negri, care totdeauna în partea anterioară abia sînt pe jumătate de lungi față de
Fig. 47. — Laphria gibbosa. A, Cap profil; B, cap din față (după Huli).
Fig. 48. — Laphria gibbosa, aripă (după H u 11).
GENUL LAFHBIA MEIG. 1S03	159
articolul 1 al antenei și puțin compacți; posterior acestora perii sînt mai lungi și aici, ca și pe marginea scutelului, sînt totdeauna galbeni. Pleurele brunii, numai în partea superioară cu peri negri, iar pronotul totdeauna cu coroană de peri galbeni. Aripile [ușor brunii, iar nervurile puțin mai colorate. Nervura r-m se află la capătul treimii proximale a celulei discale. Picioarele au peri bruni și negri pe femure, dar vîrful femurelor mijlocii și posterioare cu predominarea perilor negri; tibiile au pilozitate brunie, numai pe vîrful tibiilor posterioare adesea predomină perii negri. Femurul și tibia posterioară la masculii mai mari sînt puternic curbate, femurele fiind și îngroșate. Primele trei tergite abdominale au o pilozitate răzleață, care numai pe laturi este ceva mai lungă, culoarea perilor fiind brunie sau neagră; tergitele 4 — 6 sînt acoperite cu peri ca o pîslă deasă, galbenă, adesea albicioasă. Hipopigiul este negru lucios și cu peri negri. Ovipozitorul și ultimele două segmente scurte sînt negre și cu peri negri. Cercii și ultimul sternit au peri bruni-galbeni. Lungimea 15—27 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și septentrională.
în România semnalată din Munții Sebeșului (1952) și de la Mehadia și Herculane (jud. Caraș-Sever in).
6.	Laphria vulpina Meig. 1820
1820 Laphria vulpina Meig.; S. B., II, 289, 4.
1903 Laphria vulpina M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 136.
1930 Laphria vulpina E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen. pal. d. Rog., 1938, 228.
1960 Laphria vulpina M. lonescu și M. Weinberg; St. cerc, biol., șt. agric., Acad. R.P.R., Iași, 307.
Capul și antenele au pilozitate galbenă; în jurul gurii și pe marginea inferioară a ochilor, ca și pe frunte acești peri sînt aurii, iar în partea superioară a ghebului se află unii peri țepoși, negri. La femelă întreaga pilozitate a capului este mai mult galbenă-aurie. Articolul 3 antenal este mai lung decît suma celor bazale, dintre care primul este cam de 2 ori mai lung decît cel de-al 2-lea. întregul torace are peri gal-beni-aurii și numai la partea inferioară a pronotului, de ambele părți ale gîtului, se află peri negri. La mascul perii brunii și nu prea deși, răzleți, de pe partea anterioară a mezonotului, au 3/4 din lungimea articolului 1 al antenei; înapoia suturii ei sînt lungi cît articolul 1 antenal și au culoarea galbenă-aurie. La femelă pilozitatea este galbenă-aurie și pe pleure sînt ca niște tufe. Scutelul are pilozitate galbenă și peri țepoși galbeni, marginali. Aripile sînt brunii în jumătatea apicală și la marginea anterioară, către bază fiind ceva mai gălbui, iar la marginea posterioară brunii deschis, cu pete mai deschise la culoare. Picioarele sînt puternice la mascul și nu poartă peri prea deși, mai mult brunii mai
160	rvRTEA SISTEMATICĂ
ales pe femure. La femelă picioarele au peri în întregime galbeni-aurii, mai lungi și ceva mai deși. Ghearele sînt negre, cu baza galbenă. Abdomenul pe toate tergitele cu peri răzleți, deși, galbeni-aurii, lungi cît articolul 1 al antenei, la mascul fiind mai deschiși la culoare la baza abdomenului. Sternitele cu peri puțini, galbeni. Hipopigiul cu pilozitate brunie. Lungimea 25—28 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală.
în România a fost semnalată de la Bîrnova (jud. Iași) (1960 a) și Măgura Sibiului (jud. Sibiu) (1966).
Genul Andrenosoma (Rondani) 1856
Tipul genului: Asilus atra L. (1856)
1856 Andrenosoma Rondani; Dipt. ital. prodr., 1, 160.
1863 Elaeotoma A. Costa; Atti. Acad. Sci. Napoli, 1, 49.
Diptere mari, cu pilozitatea capului și a picioarelor destul de lungă și abundentă, dar partea dorsală a toracelui și a abdomenului cu o pilozitate comparativ sărăcăcioasă și mai mult scurtă. Lungimea 16 —25 mm.
Capul, aspect lateral. Capul este destul de lung, partea inferioară a feței puternic gheboasă și proeminentă. Occiputul este umflat și proeminent dedesubt datorită retragerii ochiului. Pilozitatea occiputului este deasă, fină și lungă. Trompa este excepțional de puternică, umflată la bază, puternic turtită dorso-ventral la apex, iar jumătatea bazală și ventrală are pilozitate deasă și lungă. Palpul din 2 articole, articolul 2 subțire și turtit; suprafața externă și apexul cu peri țepoși. Antena este atașată aproape de pătrimea superioară a capului și are aproximativ aceeași lungime ca a capului, primul articol fiind aproape de 2 ori mai lung decît al 2-lea. Articolul 3 la fel de lung sau puțin mai lung decît primele două, subțiat la bază, dar puternic dilatat și turtit în rest. Apexul poartă o mică gropiță și un spin ascuns.
Capul, aspect anterior. Capul nu este atît de lat cît toracele; fața este lată, aproape o treime din lățimea capului, cu pilozitate de peri țepoși, abundenți și lungi, ori cu cîțiva peri subțiri. Ghebul poartă peri potrivit de puternici, dar foarte lungi și curbați sau peri mai scurți, puțin numeroși, cu formă de spini.
Toracele. Mezonotul este lung, mat sau puternic lucios. Pilozitatea este nediferențiată, totuși adesea mai lungă înapoi. Unele specii au dife-rențiați perii acrosticali și dorsocentrali posteriori. Marginea scutelară are o bandă lată de peri țepoși, lungi și subțiri și pilozitate țepoasă. Metasternul este păros, calozitatea metanotală nu are țepi; aria post-me+acoxală este membranoasă.
GENUL ANDRENOSOMA RONDANI 1856
161
Picioarele. Femurele sînt destul de puternice și puțin umflate distal la toate picioarele; împreună cu tibiile sînt acoperite des cu peri țepoși, destul de lungi, de toate grosimile. Ghearele puternice și ascuțite, pulvilele bine dezvoltate, empodiul lung și în formă de lamă.
Aripile. Celulele marginale, a 4-a posterioară și anala sînt închise și cu un pețiol lung. Ramura anterioară a nervurii a 3-a se termină evident înaintea apexului aripii, iar ramura posterioară se termină mult înapoi. Prima celulă posterioară este închisă și cu un pețiol puternic la tipul genului sau este deschisă și puțin îngustată. Nervura terminală a celulei a 4-a posterioară s-a deplasat departe către bază și lungul marginii inferioare a celulei discale. Ăluia este bine dezvoltată, iar nervura marginală completă.
Abdomenul. Este în general lat și lucios, cu o pilozitate fină, culcată, care devine mai lungă, țepoasă, mai mult sau mai puțin erectă. Cel puțin primele 4 sau 5 tergite au 1 sau 2 peri țepoși laterali. Masculul are 6 tergite bine dezvoltate, al 7-lea mai scurt, dar neascuns. Femela are 7 tergite, ultimul destul de scurt. Armătura masculă destul de mare, răsucită, epandriul nedivizat și potrivit de lung. Gonopodul este proeminent, hipandriul destul de mic, lăsînd cavitatea genitală expusă. Armătura femelă cu tergitul 8 lat și triunghiular, convex și întrucîtva comprimat lateral; al 9-lea este alungit, subțiat și păros apical și de asemenea comprimat.
Răspîndirea geografică. Acest gen are o foarte largă răspîndire geografică, dar întîlnindu-se prin toate regiunile zoogeografice, fără o mare concentrare de specii în vreuna din ele. Sînt descrise specii din regiunile : nearctică, neotropicală, palearctică, etiopiană, orientală, australiană ; în nici una din aceste regiuni nu se cunosc pînă în prezent mai mult de 20 de specii. Palearctice se cunosc 11 specii.
în România 2 specii.
1.	Andrenosoma albibarbe Meig. (1820)
1820 Laphria albibarbe Meig.; S. B., II, 295.
1847 Laphria erythrurum Loew; Linnaea Entomologica, II, 552.
1862 Andrenosoma albibarbis Schiner; F. A., I, 141.
1863 Elaeotoma adustiventre A. Costa; Atti. Acad. Sci. Napoli, I, 50.
1903 Andrenosoma albibarbe M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 137.
1930 Andrenosoma albibarbe E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen. d. pal. Beg., IV, 2, 239.
1944 Andrenosoma albibarbe P. Șuster; Ann. Sc. Univ. Jassy, XXX, 124.
Fața este lată, cu fondul negru lucios, cu peri negri, lungi și puternici și acoperită eu peri fini, scurți, împrăștiați, cenușii-argintii. Ocelariul și occiputul în partea superioară cu peri țepoși, negri, în partea inferioară cu peri lungi, încovoiați, cenușii-argintii. Antena de 11 - c. 381
162
PARTEA SISTEMATICĂ
culoare neagră, cu articolul bazai cu peri scurți, albi și peri țepoși, negri, lungi. La mascul perii țepoși ai ghebului sînt albi în majoritate, numai pe marginea gurii sînt negri. La partea ventrală a trompei peri albi, pe palp peri negri.
Toracele negru lucios, numai pe unele porțiuni ale pleurelor și mezonotului cu o foarte ușoară prăfuire brună. Pilozitatea este împrăștiată și erectă, de culoare albă și neagră, amestecate. Peri țepoși negri pe călușul alar și pe părțile laterale ale mezonotului. Pleurele și pronotul numai cu peri și peri țepoși negri. Scutelul pe disc și pe marginea posterioară cu peri țepoși negri și puțin ridicați. Aripa cenușie, în jumătatea distală nervurile mărginite cu brun. Haltera neagră. Picioarele negre, cu pilozitate lungă dar rară, din peri negri și albi, amestecați. Peri țepoși negri se găsesc numai pe jumătatea distală a femurelor 2 și 3, precum și pe toate tibiile și tarsele respective.
Abdomenul cu tergitele lucioase; tergitul 1 este în întregime negru, celelalte sînt cărămizii în mijloc, iar lateral negre. Sternitele sînt negre-brune, cu marginile posterioare deschise. Pe partea neagră sînt peri scurți, negri, iar pe partea cărămizie peri galbeni. Perii scurți discali sînt negri. Hipopigiul este mic, negru și lucios. Extremitățile forcepsului superior apical trunchiate și nu se prelungesc cu spini scurți ca la Andrenosoma atra L. Cercii ovipozitorului aproape patrulater! și cît 3/4 din lungimea ultimului tergit. Lungimea 8—16 mm.
Biotop. Specie de regiuni muntoase.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și meridională, U.R.S.S., (Siberia), Asia Mică.
în România pe muntele Ceahlău, la altitudinea de 1 911 m și la Tușnad.
2.	Andrenosoma atra (L.) 1761
1758 Asilus atra L. ; Syst. Nat., ed. X, 605.
1761 Asilus atrum L.; Fauna Sule., 1910.
1763 Erax prostratum Scop. ; Ent. carn., 359, 973.
1804 Laphria violaceum Meig. nec. Fabr.; Klass. I, 262, 5.
1847 Laphria atrum Loew; Linnaea Entomologica, 2, 564, 17.
1862 Andrenosoma atra Schiner ; F.A.I., 141.
1903 Andrenosoma atrum M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 138.
1930 Andreonosoma atrum E. O. Engel; Adilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., IV2, 240, 1944 Andrenosoma atrum P. Șuster; Ann. Sc. Univ. Jassy, XXX, 124.
Fața, ghebul și ocelariul, ca și articolele bazale ale antenelor poartă peri țepoși, negri, printre care pe față se amestecă cu peri albi, în număr mai mare la mascul; adesea se găsesc peri albi și lungi printre perii țepoși de pe ghebul masculului. Occiputul superior poartă peri țepoși
GENUL ANDRENOSOMA RONDANI 1856
163
și peri negri. Ghebul este complet alb. Toracele este negru lucios, dar mezonotul negru mat. Pe pleure se găsesc urme de prăfuire brună. Pilozitatea scurtă și ridicată este peste tot neagră și albă, amestecate. Pro-notul are numai peri negri. Perii țepoși de pe laturile mezonotului
Fig. 49. — Andrenosoma atra,
antenă (după II u 1 1).
Fig. 50. — Andrenosoma atra. A. Gap. profil; B, cap din 'față (după
H u 11).
sînt negri. Scutelul și marginea posterioară a mezonotului sînt puternic lucioase, scutelul cu peri țepoși și negri pe disc și la marginea posterioară. Aripile brunii în partea apicală și cu mijlocul celulelor deschise la culoare. Celula B5 de regulă închisă. Haltera neagră-brună. Coxele cu peri albi. Picioarele sînt negre și lucioase, cu peri negri lungi și albi scurți. Perii țepoși, negri, se găsesc pe femure și tibii distal, ca și pe articolele tarsale. Tergitele abdominale sînt lucioase, negre-albăstrui, cu pilozitate neagră și peri discali negri. Sternitele sînt negre, cu mar
164
PARTE A SISTEMATICĂ
ginile posterioare brunii și cu peri negri, lungi, împrăștiați. Hipopigiul este negru lucios. Cercii ovipozitorului pătrați și lungi cît jumătatea ultimului tergit. Lungimea 12—20 mm.
Biotop. Specie citată atît de la cîmpie, cît și din regiunea de munte.
Răspîndirea geografică. în Europa și în Insulele Canare.
în România la Balta Doamnei (jud. Prahova).
Genul Pogonosoma Rondani 1856
Tipul genului: Asilus maroccanum Fabr.
1856 Pogonosoma Rondani; Dipt. ital. prodr., 1, 160.
Diptere mari, foarte asemănătoare cu Andrenosoma^ dar deosebin-du-se de acesta prin prezența a 3 celule submarginale și prin nervura transversală completă. Lungimea 18—24 mm.
Capul, aspect lateral. Capul este lung. Occiputul este foarte proeminent, ochii retrași în cele două treimi inferioare. Trompa este similară cu aceea de la Andrenosoma și de asemenea și palpul. Antena este atașată la pătrimea superioară a capului și este tot atît de lungă cît și capul; primele două articole antenale sînt puternice, al 2-lea fiind puțin mai scurt decît primul; articolul 3 este puternic dilatat aproape de apex și se termină cu o alveolă cu un spin mic.
Capul, aspect anterior. Capul nu este tot atît de lat cît toracele; fața este lată, ușor divergentă, acoperită cu o pilozitate deasă, grosolană și lungă. Ghebul poartă numeroși peri puternici și lungi, care uneori se întind dincolo de trompă. Aria subepistomală este mare și oblică. Fruntea este destul de scurtă, vertexul adînc excavat, ocelariul mare, cu o pereche de peri lungi și puternici și uneori cu pilozitate și peri țepoși mai subțiați. Pe laturile frunții, în lungul ochilor, se află mai mulți peri puternici și o pilozitate adițională.
Toracele. Mezonotul este lung, în general lucios sau uneori cu dungi prăfuite ; pilozitatea este relativ abundentă, suberectă și țepoasă. Este prezent un rînd dublu de peri acrosticali. Pilozitatea posterioară devine mai lungă, dar puțin diferențiată. Scutelul are 3 sau 4 perechi de peri lungi, potrivit de puternici, marginali, iar discul poartă sau o pilozitate țepoasă și lungă sau peri lungi și mai subțiri. Metapleuronul cu un triunghi mare din numeroși peri țepoși și lungi; calozitatea metanotală este numai prăfuită. Aria postmetacoxaîă este membranoasă, dar prezintă o expansiune laterală, destul de lată, a cuticulei metaster-nale ; metasternul este păros.
Picioarele. Femurele sînt excepțional de puternice și mai mult sau mai puțin umflate; tibiile sînt deasupra destul de puternice, cu
GENUL POGONOSOMA BONDANI 1856
165
bazitarsul scurt și toate tarsele puternice. Pilozitatea lor este extrem de puternică și bine diferențiată. Femurul posterior are 2 peri laterali,, puternici în cincimea apicală și un păr similar median, aproape de apex. Tibiile anterioare și mijlocii au o tivitură de peri țepoși drepți, lungi și deși și peri mai subțiri la masculi, întrucîtva reduși la femele. Ghearele sînt potrivit de ascuțite, pulvilele și empodiul lungi.
Aripile. Au o nervură transversală, completă, împărțind prima celulă marginală în două părți. Prima celulă posterioară deschisă îngust sau închisă și pețiolată; nervura marginală este completă.
Abdomenul. Este lat și robust și cu o pilozitate deasă. Primul tergit are uneori numai peri țepoși slabi, alungiți, continuați pe tergitul al 2-lea, ori pot fi 2 —4 peri puternici pe toate tergitele; masculul cu 7 tergite, al 7-lea aproape ascuns. Femela cu 7 tergite, al 7-lea destul de scurt sau uneori pe jumătate de lung față de-al 6-lea. Armătura masculă mare și alungită, răsucită 1/4, epandriul lat, scurt, nedivizat. Gonopodul este lung, proeminent și uneori are peri cu formă de spini.
Răspîndirea geografică. Este un gen cu puține specii: 3 nearctice, 4 palearctice, 1 neotropicală și 8 orientale.
în România o specie.
1. Pogonosoma maroecanum (Fabr.) 1794
1794 Asilus maroecanum Fabr. ; Ent. syst., IV, 378.
1805 Laphria maroecanum Fabr. ; Syst. Antl., 158, 7.
1857 Pogonosoma hyalinipenne A. Costa; Giamb. Vico. Napoli, II, 450.
1903 Pogonosoma maroecanum M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 137.
1930 Pogonosoma maroecanum E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., IV2, 243.
1965 Pogonosoma maroecanum M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, V, 187-188.
Culoarea corpului este neagră; corpul lucios, cu pilozitate galbenă-roșcată. Capul are pilozitatea galbenă, cu puțini peri negri la colțul superior al ochiului, pe articolul 2 al antenei și pe palpi. Fața ușor gălbuie și cu o prăfuire îngustă pe marginea ochilor. Antenele cu articolele roșii-brune, articolul 3 fiind mai închis la culoare (Engel dă culoarea antenelor neagră); articolul 3 este cît cele 2 bazale, uneori ceva mai lung. Trompa este scurtă, mai mult lată la bază, cu peri numeroși și lungi în partea bazală, scurți și îndoiți înainte în treimea apicală. Palpul este lat și subțire, cu pilozitate în treimea apicală. Ochii cu fațetele mediane mărite evident.
Toracele este negru lucios, cu pleurele ușor prăfuite gălbui (E n-g e 1 indică prăfuire cenușie) și cu peri galbeni și negri în partea superioară, împrăștiați. Perii acrosticali sînt lungi și îndreptați spre scutel,
166
PARTEA SISTEMATICĂ
formînd ca un jgheab. Perii umerali formează ca două triunghiuri cu vîrfurile prelungite pînă la scutel, unde se amestecă cu perii de la baza scutelului. Perii țepoși alari sînt galbeni-roșcați și cîțiva negri. Perii de pe discul scutelului sînt numeroși, lungi, galbeni-roșcați, de aceeași gro
Fig. 51. — Pogonosoma maroccanitm. A, Cap profil; B, cap din fața (după H u 11).
Fig. 52. — Pogonosoma maroccanum, aripă (după H u 11).
sime cu cei 8 peri marginali. Baza scutelului cu o prăfuire galbenă. Halterele sînt galbene, cu baza pețiolului mai închisă la culoare. Aripile gălbui, cu nervuri galbene-roșcate, celulele fiind mai închise la culoare pe margine, mai evident în jumătatea apicală a aripii; scvama alară este albicioasă pe margine și poartă peri negri. Picioarele sînt puternice ; femurele negre, cu peri galbeni și negri; la prima pereche de femure predomină perii galbeni și de asemenea pe partea anterioară a perechii a 2-a; pe partea posterioară a perechii a 2-a de femure ca și pe femurele perechii a 3-a predomină perii negri. Perii țepoși sînt roșeați, rar negri. Tibiile și primele 4 articole tarsale sînt galbene, cu peri țepoși
GENUL POGONOSOMA RONDANI 1856
167
și pilozitatea de aceeași culoare; ultimul articol tarsal este brun-roșcat, cu treimea bazală mai deschisă. Ghearele negre, ascuțite, arcuite apical; pulvilele sînt mari; empodiul lung cît pulvilele, galben și cu baza mai întunecată.
Abdomenul este robust, cu prăfuire galbenă pe laturile tergitelor 2—5. Pilozitatea galbenă-aurie, pe partea mediană a tergitelor culcată, pe părțile laterale erectă. Peri lungi pe primul tergit, iar pe al 2-lea tergit median sînt mai scurți, fini și negri; la unghiurile posterioare ale tergitului 1 se află și puțini peri galbeni. Hipopigiul este negru lucios; forcepsul superior are marginile brune-gălbui și pilozitate abundentă, galbenă; ovipozitorul este negru; cercii patrulateri și lungi cît ultimul tergit, au peri fini, galbeni. Ultimul sternit se prelungește cu o formațiune bilobată. Lungimea 20—26 mm (Engel indică 18—25 mm).
Biotop și aspecte ecologice. în locuri împădurite, dar preferind să stea pe trunchiuri de arbori în locuri însorite; totuși se pot găsi și pe ierburi, în locuri mlăștinoase. Perioada de zbor este de regulă în iunie — iulie, rar se pot găsi și în august. Unii autori (Seguy) arată că larvele au fost găsite în galerii de buprestide din lemne de Cytisus și Pistacia, ca și în galerii de buprestide din lemn de stejar. Specie ter-mofilă, de regiuni sudice.
Răspîndirea geografică. Europa meridională și nordul Africii, în România la Orșova, Băile Herculane și la lortmac (Dobrogea).
Subfamilia ASILINAE
CHEIE PENTRU DETERMINAREA GENURILOR
1	(2) Ambele ramuri r4 și r5 ajung la costală înaintea vîrfului aripii sau chiar la vîrful aripii .................................................3
2	(1) Ramura inferioară r5 ajunge la costală totdeauna înapoia vîrfului aripii..............................................................5
3	(4) Trompa este foarte scurtă; Hipopigiul este foarte mare; specii negre-albastre, cu aspect de Laphria...........................*Polysarea
4	(3) Trompa nu este scurtă 5 hipopigiul este mic; cercii ovipozitorului sînt scurți și nepăroși; specii de cele mai multe ori cenușii, cu aspect de veritabile asiline.................................. Satanas
5 (6) 2 R4 (3 celule marginale posterioare) sînt prezente; laturile inetanotului sînt totdeauna glabre......................................7
6	(5) 1 R4 (2 celule marginale posterioare) este prezentă ; laturile meta-notului cu peri și cu sau fără peri țepoși..............................9
7	(8) Nervura transversală între r4 și r5 se află în partea proximală a celulei R5; cercii au totdeauna țepi..........................*Phylodieus
8	(7) Nervura transversală între r4 și r5 se află la mijlocul celulei R5 sau distal față de mijlocul celulei.............................Promaehus
168
PARTEA SISTEMATICĂ
9	(10) Lipsesc perii țepoși (perii discali) înaintea marginilor posterioare ale segmentelor abdominale mijlocii...................................11
10	( 9) Există evident peri țepoși înaintea marginilor posterioare mijlocii ale segmentelor abdominale......................................19
11	(12) Fața dedesubtul antenelor și mijlocul ghebului sînt negre lucioase, neprăfuite. Mezo- și metapleurele glabre . . . *Rhadiurgus 12(11) Fața este totdeauna prăfuită în partea inferioară..............19
13 (14) Metatarsele sînt groase, puțin lățite și ventral cu peri țepoși puternici; ghebul foarte puțin dezvoltat; forcepșii superiori și inferiori ai hipopigiului evident depărtați unul de altul ....
.......................................................Astochia
14 (13) Metatarsele sînt subțiate, de formă obișnuită; ghebul are forme diferite .............................................................15
15 (16) Ghebul este puțin dezvoltat; marginea sa superioară, la limita superioară a bărbii,	este ușor îndreptată în sus...............17
16 (15) Ghebul este puternic dezvoltat și cu muchie la partea superioară; mezo- și pteropleurele au pilozitate deasă, erectă; aripile la mascul sînt umbrite în jumătatea bazală, iar la femelă sînt transparente................................................. Pamponerus
17(18) Specii galbene ca sulful și brune-roșii, cu aripi colorate puternic;
barba are peri țepoși, groși..................................... Asilus
18 (17) Specii cenușii deschis, cu barba formată din peri deși, albi, care atîrnă în jos, printre care numai în jurul gurii se află unii peri țepoși mai groși............................................Antiphrisson
19 (20) Abdomenul, negrul lucios neprăfuit cu excepția marginilor posterioare ale segmentelor care sînt prăfuite cenușiu deschis; perii discali ai abdomenului sînt fini, aproape ca perii obișnuiți; tibiile colorate viu în galben-roșu........................Stilpnogaster
20 (19) Abdomenul, cu excepția marginilor posterioare ale segmentelor, este prăfuit totdeauna pe o porțiune oarecare în cenușiu-galben, cenușiu sau gălbui....................................................21
21 (22) Metatarsele picioarelor anterioare și mijloci sînt mult scurtate, aproape de aceeași lungime cu celelalte articole tarsale.................
.................................................... Echthistus
22 (21) Metatarsele de la picioarele anterioare și mijlocii nu sînt scurtate..............................................................23
23 (24) Perii țepoși occipitali sînt foarte lungi, în jumătatea lor terminală fiind încovoiați înainte în unghi drept. Segmentul 7 și de multe ori și 6 ale abdomenului sînt negre lucioase sau albastre întunecat la femelă; la mascul totdeauna segmentul 7 se distinge prin culoare închisă și lucioasă .... Neoitamus
24 (23) Perii țepoși occipitali nu sînt niciodată încovoiați înainte; ultimele segmente abdominale nu sînt lucioase.........................25
25 (26) Numai perii țepoși postsuturali dorsocentrali există, care cel mai adesea nu ajung pînă la sutura transversală ... .27
SUBFAMILIA ASILINAE
169
26
27
28
29
30 31
32
33
34
35
36
37
38
(2a) Totdeauna perii țepoși dorsocentrali există în număr variabil înaintea suturii...................................................29
(28) Picioarele sînt predominant roșii sau galbene; culoarea corpului este cenușie sau cenușie-galbenă. Cercii ovipozitorului nu au spini................................................. Neomoehtlierus
(27) Picioarele sînt colorate predominant negre; corpul este colorat cenușiu și negru; cercii ovipozitorului au 4—6 spini ridicați . .
...............................................................Philonieus
(30) Articolul 3 antenal este subțire, cu formă de țeapă; corpul este acoperit cu peri lungi, dar slabi............................... Erax
(29) Articolul 3 antenal este întotdeauna lung și oval..............31
(32) Ghebul este puternic dezvoltat, marginea sa superioară (granița superioară a bărbii) fiind depărtată de baza antenelor cît lungimea articolului 1 al antenei sau mai puțin..................33
(31) Ghebul este slab dezvoltat, marginea sa superioară fiind depărtată de baza antenelor cu 1/5 din lungimea articolului 1 al antenei sau cel puțin cît el............................ Cerdistus
(34) Cercii ovipozitorului sînt vîrîți într-o tăietură a ultimului tergit ...............................................................35
(33) Cercii ovipozitorului sînt liberi, prinși la marginea posterioară a ultimului tergit............................................37
(36) Dorsocentralii și acrosticalii sînt puternic dezvoltați și se află înaintea suturii pînă la marginea anterioară a mezonotului . .
................................................................Dysmaehus
(35) Numai 3 — 4 presuturali dorsocentrali sînt prezenți. Acrosticalii abia pot fi deosebiți de regulă de pilozitatea scurtă a mezonotului .....................................................  Eutolmus
(38) Cercii ovipozitorului au formă de acoperiș și se ating cu marginile lor dorsale; pe marginile ventrale sînt lung păroși și cu peri țepoși; insecte robuste, cu peri țepoși, spiniformi, pe femurele 1 și 2..................................................... Antipalus
(37) Cercii ovipozitorului sînt liberi, lungi, ovali sau aproape patru-lateri.....................................................Machimus
Genul P r o m a c h u s (Loew) 1848
Tipul genului: Asilus maculatus Fabricius
1838 Trupanea Macquart; Dypteres exotiques, 1, 91.
1848 Promachus Loew; Linnaea Entomologica, 3, 390.
Grup de asilide cu o largă răspîndire și cu un mare număr de specii. Se caracterizează în general prin forme robuste, cu abdomen potrivit de alungit, puternic ascuțit, mai ales posterior. Puține specii sînt subțiri. Lungimea 17 — 40 mm.
170
PARTEA SISTEMATICĂ
Capul, aspect lateral. Capul este de lungime mijlocie, occiputul potrivit de dezvoltat și uneori neobișnuit de proeminent. Fața este de regulă plană sau are gheb în jumătatea inferioară, cu o margine dreaptă sau plană. Trompa este foarte puternică și mult umflată spre bază, cu o tufă deasă de peri rigizi la apex. Palpul este mare, alungit, uniarti-culat, cu numeroși peri țepoși, grosolani, lungi. Antena este atașată în treimea superioară a capului; primul articol este de două ori mai lung decît cel de-al 2-lea. Articolul 3 este aproximativ cît lungimea primului articol, are lățimea cea mai mare în treimea bazală și este ascuțit spre vîrf; el are uneori dorsal puțini peri scurți. Stilul este puternic și nu atît de lung cît restul antenei, cu un spin în vîrf și cu apexul simplu, ușor îngroșat sau dilatat.
Capul, aspect anterior. Capul este lat. Fața este pubescentă și poate fi acoperită des peste întreaga suprafață cu pilozitate grosolană, nu cu peri țepoși. Obișnuit, în jumătatea inferioară pe partea mijlocie se află un triunghi de peri țepoși, excepțional de puternici și lungi. Peri țepoși puternici se află de regulă și în josul laturilor ariei subepis-tomale. Jumătatea superioară a feței poartă puțini peri împrăștiați, dar uneori pilozitatea este destul de deasă. Obrajii sînt proeminenți. Fruntea este scurtă, mai mult scobită, cu un rînd de peri oculari și unul subocu-lar. Ocelariul potrivit de mare, dar destul de jos. La unele specii se află pilozitate între oceli, la altele nu. Ochii au fațetele mediane mărite.
Toracele. Este prăfuit. Perii acrosticali pot fi diferențiați sau nu. Dorsocentralii încep de regulă la sutura cu peri țepoși. Scutelul este gros, cu o margine evidentă la unele specii. Specii ca Promachus leoninus Loew nu au peri notopleurali, ci numai peri subțiri deasupra aripii sau pe partea postalară. Această specie are pilozitate deasă pe pleure și perii țepoși lipsesc pe metapleure.
Picioarele. Toate femurele sînt puternice, dar numai perechile I și II sînt umflate. Perii sînt destul de puternici și comparativ numeroși. Bazitarsul este lung cît următoarele 2 articole sau uneori cît cele 3 articole. Ghearele ascuțite, pulvilii bine dezvoltați, empodiul lamelar.
Aripile. Sînt lungi, tinzînd să devină puțin mai subțiri sau ascuțite apical, cu lobul anal adesea evident extins, lăsînd baza aripii lată. Celula marginală închisă și cu un pețiol scurt. Partea bazală a celulei 2 submar-ginală este destul de îngustă și divizată la nervura transversală posterioară sau dincolo de ea printr-o nervură transversală scurtă, dreptunghiulară, astfel îneît aripa are 3 celule submarginale. Celula submarginală 2 este foarte mult lățită distaL Ramura anterioară a nervurii a 3-a se termină mult deasupra apexului aripii, iar cea posterioară mult înapoia apexului. Celula 4 posterioară este închisă și pedunculată; celula anală este închisă; alula este mare, iar nervura marginală completă.
Abdomenul. Variază de la lat și robust bazai, fiind îngustat și ascuțit numai la ultimele trei sau patru segmente, pînă la comparativ .subțire bazai și ușor gradat ascuțit de-a lungul întregii sale lungimi. Aripile pot ajunge la capătul abdomenului, dar de regulă sînt puțin mai
GENUL PROMACHUS (LOEW) 1848
171
scurte. Suprafața abdomenului este prăfuită, frecvent cu benzi transversale în lungul marginii posterioare. Perii țepoși sînt localizați pe primul tergit; pilozitatea este grosolană, suberectă și considerabil mai lungă pe primele două tergite și lateral pe tergitele 3 și 4. Pilozitatea sternala este lungă și grosolană. Masculul are 8 tergite dezvoltate, ultimul fiind uneori redus în lungime. Femela uneori numai cu 4 sau 5 segmente, care nu au fost încorporate la ovipozitor; la cele mai multe specii ovipozitorul poate cuprinde cel puțin 3 segmente. Armătura masculă are în general forceps alungit, proctiger erect și aedeagul trifurcat, care se extinde departe dincolo de forceps. Gonopodul în general numai pe jumătate cît forcepsul, iar hipandriul scurt. Ovipozitorul este numai moderat comprimat lateral și adesea destul de alungit sau la alte grupe scurt și numai de 2 ori mai înalt decît lat.
Răspîndirea geografică. Genul este foarte larg răspîndit în toate regiunile zoogeografice și reprezentat printr-un mare număr de specii. Cele mai multe sînt etiopiene și orientale; palearctice se cunosc 31.
în România 2 specii.
1.	Promaehus leoninus Loew 1848
1848 Promaehus leoninus Loew; Linneae Entomologiei!, 3, 390.
1855 Trupanea leoninus Walk ; List. Dipt. Brit. Mus., VII, 585.
1903 Promaehus leoninus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 140.
1962 Promaehus leoninus M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. An-tipa”, III, 184.
Corpul este acoperit cu peri lungi, abundenți, tufoși, galbeni-aurii. Capul are fața și occiputul prăfuite galben. Capul cu pilozitate foarte abundentă, care acoperă trompa aproape pînă la vîrf. Antena este neagră,' cu primul articol brun-gălbui; articolul 3 este piriform, fiind lung cît articolele 1 și 2 împreună; părul antenal este lung și subțire, aproape cît restul antenei.
Toracele este brun închis, cu laturile mai deschise, roșcate. Pilozitatea abundentă ca o blană. Pe torace în mijlocul suturii este o singură bandă foarte îngustă, cu peri negri. Metanotul galben, cu prăfuire galbenă. Scutelul poartă peri deși, uniformi, lungi. Halterele sînt galbene; aripile galbene la bază, cu nervura costală mai închisă la culoare. Picioarele cu coxe brune-roșcate, prăfuite alb-gălbui; femurele brune, lucioase, cu peri fini galbeni și peri țepoși negri. Tibiile sînt galbene, numai articulațiile brune. Tarsele brune închise, cu peri țepoși puternici, negri, precum și cu peri negri, care la perechea a IH-a sînt galbeni median. Ghearele sînt negre, puternice, ascuțite, pulvilele ovale, galbene, empodiul cît 3/4 din lungimea pulvilelor.
172
PARTEA SISTEMATICĂ
Fig. 54. — Promachus leoninus. A, Cap profil; B, cap clin față; C, antenă (după H u 1 1); D, vîrful aripii.
Abdomenul este ascuțit, cu fondul negru și prăfuire galbenă, afară de ultimul segment care este negru lucios și poartă peri negri. Hipopigiul brun închis, cu pilozitate neagră; cercii ovali, cu pilozitate galbenă; în jumătatea bazală poartă o tufă de peri albi. Ovipozitorul este negru lucios. Lungimea 15—21 mm.
GENUL SAT AN AS JACOB. 1908
173
Biotop și aspecte ecologice. în teren deschis, stepic, în iulie. Răspîndirea geografică. Grecia, Turcia, Asia Mică, R.A. Siria, în România un exemplar mascul, de la Valul lui Traian.
2.	Promachus pictus (Meig.) 1820
1820 Asilus pictus Meig. ; S. B., II, 307, 2.
1855 Trupanea pictus Walker; List. Dipt. Brit. Mus., VII, 586, 3.
1903 Promachus pictus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt. II, 140.
1930 Promachus pictus E. O. Engel; Asilidae — Die Flicgen d. pal. Rog., 1938, 29. 1944 Promachus pictus P. Șuster; Ann. Sc. Univ. Jassy, XXX, 121.
Culoarea generală roșie-cărămizie. Partea inferioară a feței este negricioasă, cu ghebul și barba gălbui. Fruntea este brună. Antenele negre, cu părul terminal prăfuit îa vîrf; ele stau puțin depărtate la bază, specific acestui gen. Palpii negri, scurți, cilindrici, bonți, păroși la vîrf. Toracele are dorsal dungi negre în formă de raze. Scutelul este roșu-cărămiziu. Segmentele abdominale sînt mărginite cu alb; dorsal au pete negre, care pe segmentul 1 dau o singură pată, pe cel de-al 2-lea aproape pe o pată întreagă, iar pe următoarele patru segmente pata formează un semicerc; segmentul 7 nu are pată. Aripile sînt înguste și puțin brunii. Halterele brune închis. Picioarele sînt negre, tibia 1 cărămizie, tarsele cenușii-brune; ghearele mari, galbene deschis. Hipopigiul este acoperit deasupra cu un smoc de peri albi, lucioși. Lungimea 23 mm. P. Șuster indică în lucrarea în care o citează (1944) lungimea de 10 mm (în colecția sa nu s-a găsit această specie, iar noi nu am găsit-o în țară).
Răspîndirea geografică. Europa centrală.
în România, citată de P. Șuster de la Tarcău (jud. Neamț).
Genul S a t a n a s Jacob. 1908
Tipul genului: Proctacanthus gigas Eversmann
1908 Satanas Jacobson ; Ann. Mus. Zool. Acad. Imp. Sc. St. Petersburg, 13.
Asilide foarte mari, cu abdomen alungit. Lungimea 35—50 mm.
Capul, aspect lateral. Este de lungime mijlocie, cu fața plană și scurtă. Ochii mult îngustați dedesubt. Occiputul este potrivit de dezvoltat peste tot și poartă peri țepoși, puternici. Trompa este destul de subțire, alungită, întrucîtva subțiată în cincimea distală și are o pilo-
174
PARTEA SISTEMATICĂ
zitate apicală fină. Palpul uniarticulat, scurt și mic și cu o urmă de articol bazai. Antena este atașată la partea superioară în treimea capului și destul de alungită; articolul 3 lung cît primele două articole împreună și poartă un microarticol distinct, scurt și un stil gros, prevăzut la vîrf cu un spin.
Capul, aspect anterior. Nu este prea mare, dar puțin mai lat decît înalt. Fața este des pubescentă, fără pilozitate pe treimea superioară și cu un triunghi median înalt de peri țepoși, puternici, lungi, albi. Fruntea este scurtă, prăfuită, cu un rînd ocular și subocular scurt de peri țepoși și pilozitate țepoasă; laturile sale sînt ușor divergente și îngustate spre vertex. Vertexul potrivit și excavat; ocelariul este jos, cu 3 perechi de peri între oceli și o pereche înapoi.
Toracele. Mezonotul este lung, cu o prăfuire deasă, palidă și acoperit des cu peri fini, aproape culcați. Elementele acrosticale sînt nediferențiate și perii dorso-centrali sînt prezenți numai pe planul anterior al regiunii postalare, unde se află 3 sau 4 perechi de peri puternici și lungi. Humerusul cu peri scurți. Scutelul este prăfuit des, gros numai la bază și are o urmă de margine imprimată; discul poartă o pilozitate fină, împrăștiată și 3 perechi de peri scutelari. Pronotul cu 15—20 perechi de peri spinoși, puternici; propleurele laterale de asemenea cu peri puternici. Calozitatea metanotală cu o pată deasă de pilozitate grosolană, evidentă; prosternul fuzionat. Metasternul păros și aria post-metacoxală membranoasă; tegula cu peri foarte fini.
Picioarele. Toate picioarele sînt puternice, femurele alungite, dar puțin sau de loc umflate. Pilozitatea picioarelor este deasă, grosolană și lipită de suprafață, mai ales la perechea posterioară. Perii țepoși sînt puternici, de lungime potrivită și nu abundenți. Toate coxele poartă lateral peri puternici. Ghearele sînt puternice, potrivit de ascuțite, pulvi-lele și empodiul lamelar sînt lungi.
Aripile. Sînt scurte și late, mult mai scurte decît abdomenul; celula 2 marginală este larg dilatată pe cea mai mare parte din lungimea ei, dar gradat. Celula 2 posterioară este mult lățită. Celula 4 posterioară este închisă și are un pețiol lung; alula este mare.
Abdomenul. Este alungit, ascuțindu-se evident, mai ales la femelă, mai puțin la mascul, din cauza armăturii sale mari și măciucate. Pilozitatea este potrivit de abundentă, dar culcată, puțin mai lungă lateral, chiar pe segmentul bazai. Laturile primului tergit cu aproximativ 10 peri țepoși, lungi, și mai mulți scurți; mijlocul tergitului 2 cu o pată de 6 peri puternici și unii mai mici, iar marginea sa posterioară cu 7—8 perechi. Tergitul 3 cu peri țepoși, laterali și postmarginali, iar tergitul 4 numai cu peri postmarginali. Sternitele 2 —4 cu peri țepoși, puternici. Masculul cu 8 tergite, al 8-lea pe jumătate de lung față de cel de-al 7-lea. Femela cu 7 segmente necuprinse în ovipozitor, iar al 7-lea parțial modificat. Masculul are armătură scurtă, dar mare și măciucată. Forcepsul superior puternic, gonopodul mult mai scurt, hipandriul bine dezvoltat, proctigerul mare și oblic. Ovipozitorul alun
GENUL S.4 TANAS JACOB. 1908
175-
git și cilindric, întrucîtva conic; cea mai mare parte din lungimea sa este dată de segmentul 8, care este aproape de 3 ori lungimea ultimelor două segmente împreună. Segmentul 10 poartă deasupra și dedesubt peri deși și scurți.
Răspîndirea geografică. Genul are o răspîndire exclusiv palearcticăr cunoscîndu-se 8 specii.
în România o specie.
1. Satanas gigas (Ever.) 1854
1855 Asilus gigas Evers ; Bull. Soc. Tmp. Nat. Moscow, XXVII, 2, 200.
1903 Proctacanthus gigas M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 141.
1930 Satanas gigas Ever. ; rXsilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., IV, 2, 20.
1961 Satanas gigas M. lonescu și M. Weinberg; Com. Acad. R.P.R., XI, 1, 57.
Apare ca cea mai mare dintre toate speciile genului Satanas din subregiunea palearctică, indivizii avînd lungimea corpului între 38 și 50 mm. Culoarea generală a corpului este brună închis, aproape neagră, mascată de prăfuire cenușie și pilozitate albă. Perii de pe cap sînt albi-gălbui, dar printre perii țepoși occipitali aflîndu-se rareori și peri țepoși negri. Antenele au articolele bazale negre, iar articolul 3 și părul terminal bruni-roșcați; toată antena este prăfuită cenușiu. Articolul 3 antenal,. exceptînd părul terminal, este mai mic decît cele 2 articole bazale împreună. Palpul are pilozitate albă. Regiunea colară are o coroană de peri țepoși, albi, pe mai multe rînduri. Toracele în treimea anterioară este acoperit cu peri scurți, negri; deasupra aripii în jurul scutelului se află peri fini, mai lungi, albi. Perii țepoși dorsocentrali sînt negri, ca și perii postalari. Pleurele sînt la fel colorate ca și mezonotul, dar acoperite cu peri fini, lungi, albi. Scutelul este scurt și lat, discul purtînd peri fini, albi, iar perii țepoși marginali lungi, încovoiați, de culoare albă-gălbuie. La exemplarele noastre găsim un număr de 7—11 peri țepoși marginali pe scutel la femelă și 7—12 la mascul. Aripile transparente, cu o nuanță gălbuie în jumătatea apicală, mai mult ventral; nervurile au culoare brună, mai mult sau mai puțin închisă, extremitățile nervurilor fiind mai șterse de la cele mediane spre anale; nervura costală se prelungește numai puțin dincolo de radiala 5; radiala 5 ajunge la marginea aripii deasupra apexului. Balansierele sînt în întregime brune. Picioarele au culoarea de fond neagră-brunie și sînt acoperite cu peri deși, albi-gălbui, foarte culcați. La picioarele posterioare perii de pe ultimele 4 articole tarsale sînt negri. Pe toate picioarele perii țepoși sînt negri. Ghearele, pulvilele și empodiul sînt puternice; ghearele sînt negre, cu baza puțin roșcată, iar pulvilele și empodiul galbene.
176
PAETEA SISTEMATICĂ
Abdomenul fără pete, cu perii albi culcați, iar prăfuirea cenușie; perii țepoși discali sînt mai lungi pe laturile tergitelor, devenind treptat mai scurți către extremitatea abdomenului. Hipopigiul este mare, măciu-cat, de culoare brună-roșcată, cu peri albi, culcați; pe laturile forcepsu
Fig. 55. — Satanas gigas. A, Cap profil; B, cap din față ; C, aripă (după H u 11).
lui și spre vîrful său perii sînt mai lungi. Ovipozitorul are segmentele 7 și 8 de culoare brună, lucioase; cercerii sînt scurți și cu o pilozitate deasă și neagră. Lungimea 38—50 mm.
Biotop și aspecte ecologice. Se întîlnește în locuri mai calde, nisipoase, pe grinduri în Delta Dunării, la marginea pădurii Letea; zboară de la mijlocul lunii iunie pînă la finele lui iulie, exemplarele tîrzii avînd în general aripi sfîșiate. Atacă insecte mari, chiar odonate și multe ortoptere. Zborul este rapid, dar întrerupt, la pornirea în zbor producînd un zumzet puternic, scurt, caracteristic în privința intensității lui. Nu se întîlnesc des și numai indivizi izolați. Sînt activi în mijlocul zilei.
GENUL CERDISTUS LOEW 1849
177
Răspîndirea geografică. în sudul U.R.S.S. și în R.A.U. în regiuni deșertice.
în România în Delta Dunării de la Periprava, Sulina, Caraorman și Rosetti.
Genul Cerdistus Loew 1849
Tipul genului: Asilus erythrurus Meig.
1849 Cerdistus Loew; Linnaea Entomologica, 4, 74.
1909 Paritamus Vcrrall; British Flies, 5, 679.
1916 Rhabdoitamus White; Papers Proc. Roy. Soc. Tasmania, 1916, 95.
Diptere mici. Lungimea 10—20 mm.
Capul, aspect lateral. Fața are un gheb jos, puțin evident, rotunjit, limitat la jumătatea inferioară a feței; partea superioară este aproape plană cu ochiul. Ochii sînt puternic convecși anterior. Occiputul este scurt, dar prezent în tot lungul înălțimii ochiului; dorsal el se înclină gradat dedesubtul marginii ochiului. Pilozitatea este fină și sărăcăcioasă median, puțin mai lungă și mult mai abundentă ventral. Există peri slabi în mijlocul occiputului, 5—8 perechi de peri, destul de puternici, dorsal. Trompa este potrivit de puternică; baza sa este puțin umflată lateral sau dorsal, iar apexul este bont rotunjit și cu puțini peri rigizi; baza sa are ventral de la puțini pînă la mulți peri lungi și fini. Palpul este cilindric și scurt, cu peri rigizi apical și pe toate laturile. Antena este atașată în treimea superioară a capului și comparativ scurtă. Primul articol este la fel de lung sau puțin mai lung decît al doilea; articolul 3 nu este de două ori mai lung decît al 2-lea, cu excepția lui Cerdistus anonymus Williston. Articolul 3 poartă un microarticol scurt, distinct; stilul poate fi numai cît jumătatea articolului 3 sau de lungimea acestuia.
Capul, aspect anterior. Ghebul facial, jos, poartă destul de mulți peri care adesea sînt puternici în centru, albicioși, negri sau amestecați, cu cel puțin 8 perechi sau mai mult decît dublul acestui număr și cu peri așezați jos, lateral, în lungul laturilor subepistomei. Fruntea este destul de scurtă, pubescentă, cu 7 sau 8 perechi de peri rigizi, lateral, sau numai cu 5 sau 6 peri rigizi. Laturile frunții sînt foarte ușor divergente, dar convergente la vertex ; vertexul este îngust și adînc excavat. Ocelariul este comparativ mare, potrivit de înalt, purtînd o pereche de peri mici spre mijloc și o pereche înapoia ocelilor și uneori în plus cu 1 sau 2 perechi de peri fini, cu lungimi variabile. Fațetele anterioare ale ochilor sînt mărite.
Toracele. Este pubescent, mezonotul comparativ înalt în contrast cu lungimea lui. Pilozitatea sa este compusă din peri țepoși numeroși, 12 - c. 381
178
PAKTEA SISTEMATICĂ
fini, încovoiați posterior pe partea antero-mediană; perii acrosticali nu sînt diferențiați. Cei dorsocentrali sînt diferențiați numai puțin înaintea suturii, unde pot fi 1 sau 2 perechi; înapoia suturii se află 3 sau 4 perechi de peri puternici și lungi, dorso-centrali. Humerusul cu pilozitate lungă și fină. De regulă o singură pereche de peri scutelari, dar uneori cu 2 perechi. Scutelul numai cu o margine potrivit de îngroșată, convexă și distinctă, discul pubescent, cu puțini peri fini sau cu numeroși peri lungi și rigizi, încovoiați înainte la Cerdistus pallidus. Propleurele posterioare și ventrale cu pilozitate lungă, abundentă. Pronotul cu 3 sau 4 perechi de peri fini. Mezopleurele și sternopleurele, cu excepția părții anterioare, nu au peri. Laturile metanotului cu o tufă de peri lungi, țepoși; metasternul lateral cu pilozitate, metasternul ventral cu peri lungi, aria postmetacoxală pubescentă și membranoasă. Tegula numai pubescentă.
Picioarele. Poartă peri, dorsal și lateral, destul de deși, culcați, scurți; toate femurele sînt îngroșate, perechea posterioară mai puțin decît celelalte. Toate tarsele se termină cu gheare subțiri, ascuțite, curbate apical; pulvili lungi și empodiu potrivit de puternic.
Aripile. Celula marginală este închisă cu un pețiol destul de scurt; celula subcostală este îngustă, aripa nu este lățită anterior și numai ușor ondulată. Prima celulă posterioară este ușor îngustată la mijlocj celula 2 posterioară este ușor umflată antero-bazal; celula 4 posterioară este închisă și pețiolată, destul de lungă, ușor convexă anterior și distal. Nervura inferioară terminală a celulei discale este îndreptată către bază; alula destul de mare, nervura marginală completă; nervura mijlocie terminală a celulei a 2-a bazală este scurtă.
Abdomenul. Este subcilindric, destul de puternic ascuțit la femelă, mai puțin la mascul. Pilozitatea abdomenului este destul de sărăcăcioasă, fină, aproape culcată, cu peri laterali țepoși puțin mai lungi pe primele 2 sau 3 tergite. Masculul are 7 tergite, al 6-lea fiind cît 2/3 din tergitul 5; al 7-lea 1/4 din tergitul 6, iar tergitul 8 este vizibil numai puțin lateral la tipul genului. Femela are 7 tergite, al 6-lea fiind 3/4 din lungimea tergitului 6. Armătura masculă este potrivit de mare, nerăsucită ; proctigerul dorsal este alungit, tinzînd a fi destul de mult arcuit în afară ; aedeagul fără bifurcații. Armătura femelă este potrivit de lungă și destul de puternic turtită lateral; segmentul 8 este conic, lărgit numai aproape de bază și dorsal. Sternitul 1 fără peri, restul cu peri lungi, subțiri.
Răspîndirea geografică. Acest gen nu are un număr prea mare de specii și nici nu este prea larg răspîndită pe glob. Cele mai multe specii se cunosc din regiunea palearctică (25 de specii) și regiunea australiană (27 de specii), din regiunile nearctică și neotropicală mult mai puține și din regiunea orientală o specie.
în România o specie.
GENUL CERDISTUS LOEW 1849
179’
1. Cerdistus zelleri (Schiner) 1862
1849 Asilus erythrurus Loew; Linnaea Enlomologica, IV.
1862 Asilus zelleri Schiner; Fr. A. 1, 154.
1903 Cerdistus zelleri M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 158.
1930 Cerdistus zelleri E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 101.
1963 Cerdistus zelleri M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. „Gr. Antipa”, 4, 293.
Specie de talie mică. Fața prăfuită cenușiu-argintiu, cu ghebul acoperit cu peri negri deasupra și lateral, iar dedesubt albi. Fruntea este prăfuită cenușiu. Perii țepoși occipitali și cei de pe antene sînt negri. Perii de pe partea posterioară a capului, de pe palpi și barbă sînt albi. Părul antenal este puternic, negru și cît 3/4 din articolul 3 al antenei, acesta fiind mai scurt decît suma celor două bazale.
Toracele este prăfuit cenușiu, cu desene laterale prăfuite auriu-castaniu pe mezonot. Dunga mediană este anterior dublu de lată față de distanța dintre ochi. Pilozitatea scurtă și rară a mezonotului este neagră și numai în fața calușilor alari se găsesc și unii de culoare deschisă. Perii dorsocentrali depășesc sutura transversală prin 2—3 perechi. Pilozitatea țepoasă este în general neagră și puternică. Perii de pe pleure sînt albicioși. Scutelul are pe disc o pilozitate fină de culoare deschisă, cu unii peri mai groși, rari, negri și 2 peri țepoși marginali, de aceeași culoare. iVripile sînt deschise la culoare, cu o ușoară nuanță spre vîrf; celula r-m este așezată puțin distal față de mijlocul celulei discale. Halterele sînt galbene. Femurele negre anterior și brune-roșcate dorsal; tibiile și tarsele brune-roșcate, apical mai întunecate ; perii țepoși negri. Perii lungi din jumătatea ventrală și bazală a femurelor, ca și perii lungi și țepoși de pe tibiile anterioare sînt albicioși.
Abdomenul prăfuit cenușiu, mai auriu pe mijlocul tergitelor. Pilozitatea culcată este neagră ca și perii discali. Pe laturile tergitelor se află două perechi de peri albi. Perii de pe sternite sînt albi.
Hipopigiul este roșu-ruginiu, lung, cu pilozitate neagră. Lungimea 9 mm.
Răspîndirea geografică. Sicilia.
în România la Valea Lungă (jud. Sibiu).
Genul Eehthistus Loew 1849
Tipul genului: Asilus rufinervis Meig.
1849 Eehthistus Loew; Linnaea Enlomologica, 4, 142.
Asilide de talie mijlocie, caracterizate de peri țepoși cu forma de spini de pe fața ventrală a primelor două perechi de picioare. Lungimea 20 mm.
180
PAKTEA SISTEMATICĂ
Capul, aspect lateral. Fața este foarte proeminentă. Occiputul este deosebit de gros, cu maximum de grosime la oarecare distanță de marginea ochiului, și se întinde aproape de vertex. Pilozitatea occipitală este sărăcăcioasă la mijloc, dar excepțional de abundentă, lungă și fină înapoia vertexului și abundentă. Trompa este de lungime potrivită, îndreptată oblic în jos, comparativ subțiată, subcilindrică, ușor umflată la bază, cu marginea dorsală înaltă și proeminentă; apexul puțin ascuțit, bont rotunjit și purtînd pe toate laturile o pilozitate destul de lungă, rigidă; partea ventrală pînă la mijloc poartă peri rigizi, lungi, numeroși. Palpul este uniarticulat și cu o urmă distinctă de articol bazai; părțile ventrală și laterală poartă peri lungi, iar apexul mulți peri slabi. Antena este atașată la treimea superioară a capului, destul de lungă și subțire ; primul articol este mai puțin de 2 ori mai lung decît cel de-al 2-lea; articolul 3 este puțin mai lung decît cele două bazale împreună și nu este mai gros decît apexul umflat al articolului 2 ; este ușor ascuțit la apex și poartă un scurt microarticol, cu un stil scurt, gros, care poartă un spin apical. Stilul este 2/3 din lungimea articolului 3. Articolul 1 are mai mulți peri, dintre care mulți sînt tot atît de lungi cît și articolul ; articolul 2 are 2 sau 3 peri scurți deasupra și dedesubt; articolul 3 are dorsal 2 sau mai mulți peri.
Capul, aspect anterior. Fața este micropubescentă, lipsită de pilozitate, cu excepția colțurilor laterale inferioare ale marginii epistomale. Perii țepoși de pe față sînt numeroși. Mijlocul feței cu un rînd transversal de peri țepoși, puternici. Fruntea este ușor divergentă, vertexul puțin convergent. Laturile frunții cu 12 — 14 peri lungi și subțiri sau cu peri țepoși. Vertexul cel mult ușor excavat. Ocelariul potrivit de înalt, purtînd peri lungi, subțiați și divergenți. Ochii ușor măriți.
Toracele. Mezonotul cu pleurele prăfuite; pilozitatea mezonotului este erectă, potrivit de lungă, fină, întrucîtva ondulată. Se află o bandă lată de peri acrosticali; perii dorsocentrali sînt caracteristici și devin puternici și lungi la un nivel puțin înapoia umărului, care este păros. O pereche de peri scutelari. Discul scutelar este gros, convex, cu margine imprimată, purtînd un număr de peri fini, erecți. Propleurele cu pilozitate abundentă ; pronotul are de fiecare parte aproape 14 peri puternici și excepțional de lungi. Mezopleurele au posterior deasupra și anterior peri lungi, rigizi și de asemenea sternopleuronul deasupra. Laturile metanotului au o pată mare de peri lungi și fini. Metasternul, lateral și ventral, cu peri numeroși și fini; aria postmetacoxală este membranoasă ; la baza aripii 4 peri; scvama cu mai mulți ciucuri. Prosternul este legat de propleurele laterale printr-o bandă sclerificată.
Picioarele. Toate femurele sînt puternice; cele anterioare și mijlocii sînt distinct îngroșate spre bază, femurul posterior ușor alungit și aproape o dată și jumătate mai lung decît cel mijlociu. Pilozitatea acestor femure este abundentă, culcată, compusă din peri rigizi. Perii sînt foarte numeroși și în cea mai mare parte destul de lungi și excepțional de puternici. Pe fețele ventrale ale picioarelor anterioare și mij
GENUL ECHTHISTUS LOEW 1849
181
locii se află peri încovoiați, foarte ascuțiți, tuberculați, cu formă de spini. Tarsul se termină cu pulvili mari, un empodiu puternic care este 2/3 din lungimea ghearei și gheare puternice, potrivit de ascuțite, curbate de la bază.
Aripile. Celula marginală este închisă și are un pețiol scurt; ramura anterioară a nervurii a 3-a se termină evident deasupra apexului aripii, iar ramura posterioară se termină înapoia apexului. Celula a 2-a submarginală începe de la capătul celulei discale. Prima celulă posterioară este ușor îngustată la mijloc; celula discală este îngustată la mijloc. Celula a 4-a posterioară este închisă și are un pețiol lung ; celula anală este închisă ; celula a 2-a bazală se termină cu 2 nervuri; alula este mare ; nervura marginală completă.
Abdomenul. Este subcilindric. Primul tergit este umflat lateral. Pilozitatea sărăcăcioasă, scurtă, culcată, cu unii peri ceva mai lungi erecți, pe marginile laterale. Pe sternite puțini peri erecți, lungi și fini. Primul tergit cu 3 peri laterali și cu o tufă de 5 sau 6 peri în mijloc și lateral pe tergitele 2 —5, și puțini pe tergitele 6 și 7. Sternitele caracteristic cu tufe de peri lateral și central. Abdomenul este lung cît aripile. La mascul sînt 8 tergite, al 8-lea numai 1/5 din lungimea celui de-al 7-lea și de lățime uniformă; femela cu 7 tergite, al 8-lea încorporat la ovipozitor. Armătura masculă cu forcepsurile superioare robuste, divergente, la apex; partea apicală crestată lasă un spațiu lat dorsal. Proctigerul plat și extins oblic în sus. Gonopodul scurt, hipandriul și mai scurt. întreaga cavitate este larg deschisă privită ventral. Sternitul 8 destul de scurt, retras la marginea posterioară, în mijloc. Armătura femelă cu partea ventrală puternic comprimată lateral, dar cu partea superioară formînd un acoperiș bazai lat, ușor convex, care lămîne deasupra părții inferioare; apexul este subțiat.
Răspîndirea geografică. Genul cuprinde numai cîteva specii (aproximativ 3), cunoscute numai din subregiunea palearctică.
în România o specie.
1. Echithistus rufinervis (Wied.) 1817
1817 Asilus rufinervis Wied. Zool. Mag., I, 2, 30.
1903 Echihistus rufinervis M. Bezzi ; Kat. d. pal. Dipt., II, 146.
1930 Echihistus rufinervis E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938.
1960 Echihistus rufinervis M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, II, 214.
Capul este puternic prăfuit galben-cenușiu, fruntea fiind ceva mai întunecată și puțin prăfuită lateral. Pilozitatea ghebului este gălbuie-aurie ca și barba și occiputul; ghebul în partea superioară, fruntea și articolele bazale ale antenei sînt negre. Toracele este prăfuit
182
PARTEA SISTEMATICĂ
galben, cu umerii ceva mai deschiși la culoare. Banda mijlocie este împărțită printr-o linie mijlocie galbenă și este aproape de 3 ori mai lată anterior, porțiunea posterioară fiind îngustată și terminîndu-se înapoia suturii. Pilozitatea este neagră, pe jumătate de lungă față de
Fig. 56. — Eehthistus rufinervis, antenă (după Huli).
peni doroscentrali, iar această pilozitate este deasă și fină mai ales pe banda mijlocie; presuturalii dorsocentrali sînt slabi și cu formă mai mult de peri, negri și gălbui. Pleurele sînt cu peri galbeni. Scutelul are
pe suprafață peri galbeni, printre care și puțini negri; peri marginali galbeni, 2—4 ; la exemplarele noastre găsim 4—7 peri marginali. Aripile sînt gălbui, cu nervuri galbene-roșcate ; la bază aripile sînt brunii. Halterele sînt brune-roșcate. Femurele sînt negre lucioase, tibiile și tarsele roșii-brune. Spinii de pe femurele anterioare sînt negri, de pe femurele II sînt negri și galbeni, iar de pe femurele III sînt galbeni. Perii de pe tibii sînt galbeni-roșcați, lungi; perii scurți de pe tibii și tarse sînt negri. Perii țepoși de pe tibii și tarse sînt galbeni și negri, amestecați. Pe tibiile anterioare, pe partea pos-tero-ventrală, se află o perie din peri scurți și deși, galbeni. Abdomenul este aproape uniform prăfuit cenușiu-gălbui. Pilozitatea abdomenului este cenușie-gălbuie,
Fig. 57. — Eehthistus rufinervis. i, i-iipopigiu; deasă, mai ales ventral și cu peri 2, ovipozitor.	discali galbeni pe tergite și ster-
nite. Hipopigiul este negru brun, cu pilozitate galbenă-portocalie. Segmentul 8 al ovipozitorului este negru lucios. Lungimea 10—25 mm.
GENUL ASILUS L. 1758
183
Biotop și aspecte ecologice. Este o specie de terenuri de șes, cu caracter de stepă, mai rar și în unele locuri umede. Atacă numeroase specii de insecte, între care Cercopidae, Coreidae, Pentatomidae, Cicin-delidae, Scarabaeidae^ Cerambycidae, Pormicidae, Sphecidae, Apidae, Statiomyidae, Bombyliidae, Asilidae (chiar canibalism), Syrphidae, Musci-dac, Phasiidae, Lycaenidae, Noctuidae, Pyralididae.
Răspîndirea geografică. în Europa centrală și în toată partea europeană a U.R.S.S., de la nord la sud.
în România în județele Dolj, Prahova și în Dobrogea.
Genul Asilus L. 1758
Tipul genului: Asilus crabroniformis L.
1758 Asilus L.; Syst. Nat., ed. 10, 605, 227.
Diptere de talie mijlocie pînă la mare. Lungimea 16—28 mm.
Capul, aspect lateral. Capul este de lungime mijlocie, fața potrivit de dezvoltată în jumătatea superioară și întrucîtva concavă, cu un gheb la partea inferioară a feței. Occiputul este gros, proeminent, în special în jos, datorită retragerii posterior și ventral a ochiului în treimea inferioară. El are numeroși peri, începînd de la mijlocul capului și devenind mai puternici la vertex; perii inferiori sînt într-un singur rînd, cei superiori grupați. Trompa este lungă, puternică și robustă bazai, aproape plană sau ușor concavă pe fața inferioară, destul de puternic îngustată și ascuțită în cincimea apicală, iar fața dorsală este ușor arcuită. Apexul poartă o pilozitate țepoasă. Trompa este în general îndreptată înainte. Palpul uniarticulat, evident și robust, cu o urmă de articol bazai. Antena este așezată în treimea superioară a capului și comparativ alungită în special prin articolul 3. Articolele 1 și 2 sînt lungi, al 2-lea fiind puțin mai scurt decît primul; articolul 3 antenal este tot atît de lung sau chiar puțin mai lung decît primele două articole luate împreună; el este mai lat aproape de bază și apical atenuat, cu un microarticol distinct; stilul este tot atît de lung sau întrucîtva mai scurt decît articolul 3.
Capul, aspect anterior. Capul este potrivit de lat, mai îngust decît toracele. Obrajii sînt întinși și împreună cu fața pubescenți. Pilozitatea lipsește pe jumătatea superioară a feței la tipul genului, iar partea cu gheb este prevăzută cu peri lungi și destul de puternici, care se întind pe laturile ariei subepistomale. Fruntea este prăfuită și poartă cîte un rînd de peri puternici, suboculari. Fruntea este mai lată decît partea superioară a feței, iar vertexul este ușor îngustat, potrivit de excavat, cu un ocelariu destul de mare, care poartă 3 perechi de peri între oceli și o pereche înapoia ocelilor; toți ocehi sînt mari.
184
PARTEA SISTEMATICA
Toracele. Mezonotul este potrivit de înalt, comparativ lung și numai ușor convex, cu excepția părții anterioare și a celei de lîngă scuteL Suprafața mezonotului este prăfuită, destul de des acoperită cu peri rigizi, scurți și aproape culcați, nediferențiați anterior, dar cu peri proe-minenți, dorsocentrali, începînd de la partea anterioară a regiunii pos-talare. Există de regulă 4—6 perechi de peri lungi, postdorsocentralh Humerusul cu pilozitate țepoasă. Scutelul este potrivit de gros, cu un rînd distinct de peri numeroși, drepți și 2—5 perechi de peri scutelari. Pronotul cu 5 sau 6 perechi de peri. Marginea superioară a mezopleuronu-lui și cea posterioară de asemenea cu peri țepoși. Calozitatea metanotală este acoperită cu pilozitate și cu peri țepoși.
Picioarele. Femurele destul de puternice și numai prima pătrime a lor puțin umflată, toate fiind potrivit de lungi. Pilozitatea lor este abundentă, aproape culcată, fără rînduri evidente de peri lungi pe femure sau pe tibii, cu excepția tibiilor anterioare la care suprafețele ventrale și postero-ventrale poartă peri țepoși, potrivit de lungi. Perii țepoși sînt numeroși și puternici. Bazitarsul anterior este mai lung decît următoarele 2 articole, bazitarsul posterior tot atît de lung cît următoarele articole. Ghearele sînt puternice, ascuțite, puternic încovoiate la vîrf; pulvilele mari, empodiul în formă de lamă.
Aripile. Sînt adesea nuanțate cu galben sau brun; ramura anterioară a nervurii a 3-a se termină puțin înainte de apexul aripii, iar ramura posterioară puțin înapoi. Baza celulei a 2-a submarginală este lățită deasupra și dedesubtul nervurii a 3-a ; baza celulei a 2-a posterioară este brusc lățită și cel puțin de două ori mai lată decît capătul celulei dis-cale. Nervura transversală posterioară este mult mai lungă decît capătul celulei discale. Celula a 4-a posterioară este închisă și cu un peduncul destul de lung. Ăluia este mare, nervura marginală completă.
Abdomenul. Este puternic și alungit, destul de ascuțit la ambele sexe de la capăt și pînă la segmentul 4. Perii țepoși sînt restrînși la laturile primului tergit, uneori cu un grup de peri (ca la tipul genului) în mijlocul marginii laterale a segmentului al 2-lea și niciodată la restul segmentelor. Pilozitatea este potrivit de abundentă, fină, aproape culcată și cu peri lungi și rigizi pe primul segment, lateral, uneori și pe al 2-lea, iar alteori cu peri țepoși mai scurți pe segmentul 3, lateral. Sternitele cu puțini peri împrăștiați, rigizi, pe primele 3 sau 4 segmente și peri obișnuiți în rest. Masculul cu 7 tergite și o urmă al celui de-al 8-lea segment numai lateral. Femelele cu 7 segmente necuprinse în ovi-pozitor. Armătura masculă este comparativ mică, numai cu forcepsurile superioare potrivit de lungi, late la bază, ușor îngustate, rotunjite apical și îndreptate întrucîtva oblic în sus. Gonopodul este aproape cu două treimi mai lung decît lat și întors în sus. Proctîgerul proeminent și erect. Hipandriul este bine dezvoltat. Aedeagul trifurcat fin. Ovipozitorul format din segmentul 8, conic, subcilindric, care este tot atît de lung cît segmetul 7, cu peri țepoși, ascuțiți, erecți, laterali și dorsali
GENUL ASILUS L. 1758
185
și cu segmentele 9 și 10 mai scurte și mai mici, care sînt de asemenea mult mai înguste. Segmentul 10 este liber.
Răspîndirea geografică. Cele mai multe specii sînt palearctice și neotropicale, destul de multe specii nearctice, orientale și australiene, mai puține specii etiopiene și în Oceania.
în România o specie.
1. Asikis crabroniformis L. (1761)
1761 Asilus crabroniformis L. ; Fauna Suecica, 1 908.
1763 Erax crabroniformis Scop.; Ent. carn, 359, 974.
1803 Asilus algirus Schrank (ncc L.); Fauna boi., III, 157, 2 540.
1862 Asilus crabroniformis Schincr ; Fauna austriaca, 143.
1903 Asilus crabroniformis M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 144, 145.
1896 Asilus crabroniformis Strobl. ; Verh. u. Mitt. d. Sieb. Ver. Hcrm., 46, 20.
1960 Asilus crabroniformis M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. „Gr. An-tipa”, II, 215.
Culoarea corpului galbenă-aurie anterior și posterior, în rest brună închis. Capul este prăfuit galben și acoperit cu peri galbeni în majoritate. Articolele bazale ale antenei sînt roșii-galbene ; articolul 3 împreună cu părul terminal sînt negre. Articolele bazale ale antenei și palpii pot avea peri negri. Perii colari sînt galbeni-aurii. Mezonotul poartă peri scurți, negri, în regiunea umerală și lateral galbeni. Perii țepoși de pe torace sînt în majoritate galbeni, cu cîteva perechi negri. Scutelul este prăfuit galben, cu peri scurți pe disc și cu peri marginali galbeni și negri, încovoiați. Metanotul este negru strălucitor sau brun cu peri negri; balansiera este galbenă-aurie, cu capul brun. Aripile galbene, cu nervuri gălbui, cu pete întunecate la marginea aripii. Picioarele sînt galbene, cu femurele mai întunecate. Perii scurți au culoarea deschisă galbenă și peri rari negri, mai ales pe femurele și tibiile posterioare. Perii țepoși sînt cei mai mulți galbeni, cîțiva negri. Ghearele puternice, negre cu baza galbenă; empodiul este galben și mai lung decît pulvilele, care au aceeași culoare. Abdomenul are primele trei segmente negre, cu tufe de peri la marginile posterioare ale tergitelor gălbui-albicioși și negri; segmentele următoare sînt galbene-aurii la masculi, cu laturile prăfuite bruniu, pilozitatea fiind galbenă pe mijlocul tergitelor, iar lateral cu peri scurți, negri, pe primele tergite; la femelă tergitele au aceeași prăfuire ca și la mascul, cu pilozitatea neagră pe toate tergitele pînă la ovipozitor, iar ultimul tergit fiind acoperit aproape în întregime de acești peri. Sternitele la masculi au aceeași prăfuire ca și tergitele, cu pilozitate galbenă, mai lungă bazai și mai scurtă apical, peri negri, scurți în regiunea bazală și împuținîndu-se spre apex. La femelă sternitele sînt mai închise la culoare și acoperite cu peri negri și peri gal-
186
Fig. 58. — Asilus crabronifonnis. A, Gap profil; B, cap din față; C, antenă (după H u 11).
Fig. 59. — Asilus crabronifonnis, aripă
GENUL ASTOCHIA BECKER 1913
187
Leni rari. Hipopigiul este scurt, galben-brun, cu părți .mai închise la culoare și cu pilozitate galbenă. Ovipozitorul este brun-roșcat, cu pilozitate neagră; cercii sînt bonți și cu pilozitate galbenă. Lungimea 18—27 mm masculul ; 19 — 28 mm femela; E n g e 1 arată pentru ambele sexe lungimea de 20—25 mm.
Biotop și aspecte ecologice. în România a fost colectată mai ales din locuri păduroase. Specie nu prea
comună, care zboară la noi în țară din iulie pînă în sep-brie. Este citată ca vînînd ortoptere (Acrididae), lepidoptere (Lycaenidae), coleoptere {Stapliylinidae, Silphidae, Sca-rabaeidae, Cantharidaeși Chry-
Somelidae), himenoptere (Ves- Fig. 60. — Asillas crabroniformis. 1, Hipopigiu; pidae, Andrenidae, precum și	ovipozitor.
Apidae — Apis mellifica L.), diptere (Tipulidae, Tabanidae, Asilidae*, sînt cunoscute și cazuri de canibalism, Empididae, Syrphidae, Taehinidae și Anthomyidae.
Răspîndirea geografică. în toată Europa.
în România îa Borsec, Tîrgu Jiu, Palota și Preajba (jud. Gorj),
Bîrnova (jud. , Iași), în Munții Făgăraș.
Genul Astoehia Becker 1913
Tipul genului: Astoehia metatarsata Becker
1913 Astoehia Becker; Ann. Mus. Zool. Acad. Imp. St. Petersbourg, 17, 538.
Diptere mari, cu cap mare și scurt. Lungimea 16—30 mm.
Capul, aspecte lateral. Capul este comparativ scurt și lat, ochii puternici. Fața este aproape plană împreună cu ochii pe jumătatea superioară. Occiputul este potrivit de proeminent și ochii puternic adînciți postero-ventral în pătrimea inferioară. Pilozitatea occiputului este deasă, lungă și fină ventral, mai grosolană în lungimea mijlocului
188
PARTEA SISTEMATICĂ
și deasupra și perii puternici se restrîng de regulă la 3 sau 5 perechi așezate dorsal, aproape de colțurile superioare ale ochilor. Trompa este de mărime mijlocie, destul de puternic ascuțită în cincimea distală și jumătate din această porțiune poartă peri țepoși, lungi și rigizi. Ea se întinde mult dincolo de față și este ținută oblic sau chiar aproape orizontal îndreptată înainte ; baza trompei este puțin umflată. Palpul este mare, cilindric, cu peri apical și terminal și cu peri rigizi spre bază. Antena este atașată în treimea superioară a capului și potrivit de lungă. Primul articol este distinct mai lung decît al 2-lea. Articolul 3 este mai lat aproape de bază, ușor ascuțit către apex și este aproximativ tot atît de lung cît lungimea primelor două articole; în general nu este mai gros decît orice parte a celui de-al 2-lea. Un microarticol lipsește, iar stilul este aproape tot atît de lung cît primele trei articole, cu un păr în apex. Pe primele 2 articole perii țepoși sînt distribuiți mai ales în lungul feței ventrale și dorsal la apex.
Capul, aspect anterior. Capul este lat.
Fața cu pubescență deasă și în general fără pilozitate pe jumătatea superioară; ghebul este jos și poartă peri numeroși mai mult subțiați și peri lungi. Grupul inferior de peri țepoși este adesea albicios, cu cîțiva peri potrivit de puternici, cei mai dorsali așezați și subțiați fiind adesea negri. Obrajii sînt potrivit de proeminenți. Fruntea este mică, pubescentă, marginea suboculară cu un rînd de peri subțiri sau cu peri țepoși continuați pe vertex, iar median față de acest rînd se află anterior o pată de 7 sau 8 peri țepoși. Fruntea este ușor divergentă ; vertexul este abia îngustat, potrivit de excavat, cu laturile păroase; ocelariul este comparativ înalt, cu laturi verticale; o pereche de peri subțiri se află între oceli și uneori alți peri și 4 sau 5 perechi de peri țepoși înapoia ocelilor.
Toracele. Mezonotul este potrivit de înalt, cu suprafața prăfuită și destul de larg acoperită cu peri fini, împrăștiați și cu pilozitate țepoasă. Există o bandă bine diferențiată, lată, de peri acrosticali, iar elementele dorso-centrale sînt diferențiate numai înapoia suturii și sînt de regulă subțiri, uneori cu 1 sau 2 elemente puternice. Humerusul are peri lungi. Lateral sînt peri lungi și puternici. Scutelul este convex și cu o margine distinct imprimată. Discul este cu peri fini, împrăștiați sau cu peri erecți, fini și rigizi și 2—5 perechi scutelari. Pronotul cu 3 — 4 peri în genere slabi. Mezopleuronul cu peri numeroși, lungi și erecți, pe cea mai mare suprafață a sa și de asemenea cu pilozitate abundentă pe partea superioară a stenopleuronului și pteropleuronului; peri țepoși numeroși pe posthipopleuron. Metapleuronul cu o bandă verticală de numeroși peri subțiri și peri țepoși. Calozitatea metanotală cu o pată mare de peri erecți, grosolani. Prosternul este divizat, metasternul păros,, aria postmetacoxală membranoasă.
Picioarele. Sînt neobișnuit de lungi, mai ales femurul posterior și tibia. Femurul posterior este mai subțire bazai și ușor îngroșat dis-tal; din cele 3 perechi, perechea mijlocie este cea mai umflată, îngro-
GENUL AS TOCMIA NECKER 1913
189
sarea sa crescînd numai dorsal. Pilozitatea picioarelor este abundentă, culcată dorsal, cu fața postero-ventrală a femurelor perechii I și a Il-a fără peri. Toate bazitarsele sînt puternice, cu peri în formă de cui; Bazitarsul posterior este lung cît cele 3 articole apropiate; bazitarsul anterior este cel puțin mai lung decît cele 2 articole apropiate, caracteristic, evident puternic și umflat. Ghearele sînt puternice, uneori destul de boante la capăt, dar în general potrivit de ascuțite ; pulvilii și empo-diu bine dezvoltați. Suprafețele laterale ale coxelor și trohanterele posterioare cu peri slabi sau absenți.
Aripile. Sînt adesea cu tentă palidă sau galbene; celula marginală este închisă, cu un peduncul potrivit de lung și foarte puțin lățită. Ramura anterioară a nervurii a 3-a se termină puțin deasupra apexului aripii; ramura posterioară este puternic sinuoasă și se termină la o mică distanță înapoia apexului aripii. Ăluia mare, nervura marginală completă.
Abdomenul. Este robust și de lungime potrivită, mai lung la femele din cauza ovipozitorului. Abdomenul masculului este subcilindric și distinct ascuțit; la femelă primele 5 segmente devin întrucîtva mai umflate și mai mult sau mai puțin ovale, puternic ascuțite la al 5-lea segment, de la care pornește ovipozitorul subțiat. Pilozitatea abdomenului este deasă, împrăștiată și chiar erectă. Pe o porțiune îngustă deasupra părții mediane a tergitelor perii tind a fi culcați. Perii țepoși sînt restrînși pe laturile primului tergit, unde ei pot fi într-un mănunchi de 5 sau pot fi absenți, dar înlocuiți cu o pilozitate deasă. Masculul are 8 tergite, dar al 8-lea extrem de scurt. Armătura masculă este caracteristică ; hipandriul, clasperul și gonopodul evidente, iar forcepsul superior ascuțit înainte și ușor în sus. Forcepsul superior poartă apical paralobi, care pot fi eviclenți, iar proctigerul median este lung, proeminent și erect. Armătura femelă constă din 5 segmente terminale; segmentele 6, 7 și 8 sînt excepțional de lungi și aproape de lungime egală, al 6-lea și al 7-lea cilindrice; segmentul 8 și următoarele sînt puternic turtite lateral. Fiecare segment al ovipozitorului este progresiv mai îngust decît cel alăturat.
Răspîndirea geografică. Genul are o răspîndire restrînsă și se cunosc puține specii. S-au descris din regiunea palearctică 6 specii și din regiunea orientală 11 specii.
în România o subspecie.
1. Astochia caspica sienkiewiezi lonescu și Weinberg 1962
1962 Astoehia caspica sienkieiuiczi M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. „Gr. Antipa”, III, 186, 188.
Culoarea generală este neagră, cu o prăfuire cenușie. Capul are o pubescentă cenușie-gălbuie și prezintă o pilozitate galbenă-albicioasă. Perii de pe cap sînt albi. Ghebul facial este puțin umflat și are o prăfuire
190
PARTEA SISTEMATICA
albă-cenușie, acoperit cu peri destul de lungi, ca și barba, de culoare albă-gălbuie. Antenele sînt negre, perii colari albi. Pronotul și pleurele au o prăfuire cenușie-gălbuie, cu peri deși, albicioși. Scutelul are o prăfuire la fel de colorată, cu peri fini, deși, albi, cu un singur rînd de peri marginali puternici, toți albi-gălbui. Femela are aceeași pilozitate, dar cu o culoare ușor mai gălbuie. Aripa este transparentă, puțin galbenă, cu o ușoară nuanță fumurie la vîrf. Halterele sînt galbene,, picioarele roșcate și lucioase; femurele I și II negre la extremități și de aceeași culoare este și partea antero-dorsală. Tibiile I și II distal și tibia III negre aproape cît treimea distală; tarsele negricioase, cu peri scurți albi, peri țepoși scurți și albi și peri lungi negri. Abdomenul este negru, acoperit cu peri scurți de culoare albă-gălbuie, mult mai lungi la partea anterioară. Hipopigiul este negru lucios, cu peri albi-gălbui. Forcepsul superior (epandriul) este ca la majoritatea asilinelor, format din două piese bine individualizate, dreptunghiulare, cu latura superioară mai scurtă și rotunjite apical. Pe partea superioară și apical se află două formațiuni sclerificate, în formă de lobi; cea apicală este păroasă. Proctigerul poartă cerci de formă oval-alungită, și este fixat la baza epan-driului. Hipandriul este trapezoidal și poartă pe laturi peri negri, iar apical gălbui. Gonopodele sînt formate din două piese caracteristice; bazistilul triunghiular, puternic sclerificat, iar dististilul este dublu și inserat bazai pe bazistil. Aedeagul este lung cît partea ventrală a epan-driului, bazai lățit, cu apodemele de inserție înalte; în rest este tubular și se termină cu trei filamente scurte, sclerificate. Ovipozitorul este negru lucios, de aceeași culoare fiind și segmentele abdominale pornind de la al 6-lea. El este acoperit cu peri negri și rari; cercii sînt acoperiți cu peri albi-gălbui.
Această subspecie are o colorație a perilor caracteristică, deosebită de a speciei nominate. Astfel, la specia nominată perii de pe antene, frunte, triunghiul ocelar și cei occipitali sînt negri; ghebul și barba au peri albi. Perii colari sînt negri. Toracele are perii țepoși scurți, negri și perii scutelari și alari de asemenea negri; Pleurele cu peri albi. Picioarele cu peri țepoși, negri pe femure și tibii; abdomenul cu peri negri și numai pe laturile tergitelor cu peri albi. Lungimea 20—24 mm.
Biotop și aspecte ecologice. Trăiește pe locuri nisipoase, puternic însorite, din Delta Dunării. Acuplarea are loc în mijlocul lunii iulie, cînd se găsesc în masă pe plante și pe dune. Pradă coleoptere scara-beide, mai ales specii, de Anomala, iar dintre diptere mai multe specii de muscide. Zboară de la sfîrșitul lui iunie pînă la începutul lui august.
Răspîndirea geografică. Endemic.
în România a fost capturat de pe grindurile Letea și Caraorman și de la Sulina.
GENUL ANTIPHRISSON LOEW 1849
191
Genul Antiphrisson Loew 1849
Tipul genului: Antiphrisson trifarius Loew
1849 Antiphrisson Loew; Linnaea Entomologica, 4, 124.
Sînt asilide mai mici decît talia mijlocie, caracterizate prin fața potrivit de proeminentă, cu peri deși, îndreptați în jos. Pilozitatea corpului este abundentă, dar scurtă și culcată. Sînt apropiate de Asilus Linne. Lungimea 16 mm.
Capul, aspect lateral. Fața este ușor ieșită în jumătatea superioară,, dar este puțin mai proeminentă în jumătatea inferioară, neavînd însă un gheb facial puternic. Ochii sînt lungi. Occiputul este bine dezvoltat și se întinde pînă la vertex; pilozitatea sa este potrivit de abundentă în jumătatea superioară, cu o linie fără peri pe părțile laterale și median și cu peri lungi, abundenți, ondulați, pe jumătatea inferioară a occiputului. Perii slabi încep dedesubtul mijlocului capului și formează 12 perechi, cu 1 peri adiționali în vîrful vertexului, puternici și scurți și cu o tufă de peri de fiecare parte înapoia vertexului. Trompa este scurtă, puternică, mult îngroșată spre bază, cu o creastă dorsală potrivit de înaltă; apexul său este obtuz trunchiat și poartă lateral un rînd apical de peri țepoși; baza dedesubt cu peri lungi, grosolani. Palpul uniarticulat, cu peri rigizi apical. Antena este prinsă puțin deasupra mijlocului capului și întrucîtva mai scurtă decît de regulă. Articolul 1 puțin mai lung decît articolul 2, acesta fiind distal lățit. Articolul 3 este lung cît primele două împreună, puternic umflat, privit însă lateral este turtit; el poartă un scurt dar distinct microarticol și un stil foarte scurt; stilul are un spin apical. Articolul 1 are numeroși peri scurți.
Capul, aspect anterior. Fața este pubescență, pilozitatea și perii țepoși sînt restrînși la o arie mare, triunghiulară, în mijlocul feței și în partea ei inferioară. Fruntea este potrivit de divergentă, vertexul ușor convergent. Laturile frunții au peri țepoși, numeroși și subțiri; vertexul este potrivit de scobit, cu laturi ușor oblice; ocelariul este jos, purtînd 6—8 perechi de peri rigizi. Fațetele anterioare ale ochilor sînt ușor mărite.
Toracele. Mezonotul și pleuronul sînt prăfuite ; mezonotul este mai mult sau mai puțin uniform, acoperit cu peri scurți și numeroși, aproape culcați; laturile, inclusiv umerii, poartă o pilozitate mai lungă, grosolană. Elementele acrosticale nu sînt diferențiate. Marginile laterale poartă peri lungi și puternici, constînd din: 2 notopleurali, 2 supra-alari, 3 postalari; scutelul este gros, convex, prăfuit și cu numeroși peri lungi și rigizi pe disc. Propleuronul cu o pilozitate abundentă; pronotul cu peri țepoși, rigizi. Posthipopleuronul cu 2 peri lungi sau mai mulți. Metapleuronul cu 5—10 peri lungi și subțiri; laturile metano tu -lui cu cîte o pată mare de peri deși, rigizi sau slabi. Metasternul lateral și ventral are peri lungi, aria postmetacoxală este membranoasă; sevama are franjuri; prosternul este unit cu propleuronal lateral printr-un sclerit.
192
PARTEA SISTEMATICĂ
Picioarele. Toate femurele sînt puternice, cele anterioare distinct îngroșate spre bază. Femurul posterior este gros și cu peri lungi, culcați, dorsal lateral și ventral și cu puțini peri împrăștiați median și ventral. Tarsele se termină cu pulvili bine dezvoltați, empodiu lung, gheare lungi, ascuțite și încovoiate la vîrf.
Aripile. Celula marginală este închisă și are un pețiol scurt; ramura anterioară a nervurii a 3-a se termină deasupra apexului aripii în ramura posterioară, la o egală distanță de vîrful aripii. Prima celulă posterioară este ușor îngustată la mijloc; celula 2 posterioară este ușor umflată la bază; ramura de jos a celulei discale se îndreaptă înapoi. Celula 4 posterioară este închisă și pedunculată. Celula discală este numai ușor îngustată la mijloc; celula anală închisă. Ăluia este mare, nervura marginală se termină la celula anală.
Abdomenul. Este cilindric și ascuțit, tergitul 1 umflat și convex lateral, iar abdomenul puțin mai lung decît aripile. Pilozitatea abdominală este culcată, fină, întrucîtva mai lungă și mai dreaptă pe laturile primelor 3 segmente; pilozitatea sternală este săracă, fină și lungă pe primele 3 segmente, culcată și scurtă pe restul sternitelor. Perii țepoși sînt restrînși la primul tergit cu 5 sau 7 peri. Masculul are 8 tergite, al 8-lea însă foarte îngust și liniar; femela are 7 tergite, exclusiv ovipozitorul. Armătura masculă este potrivit de mare și nerăsucită. Forcepsul superior este subțire, lung și îndreptat în jos. Gonopodul față de forceps este aproape 1/2 de lung și arcuit în sus. Proctigerul proeminent, ieșit în afară și erect. Hipandriul este scurt și transvers; cavitatea genitală larg deschisă. Aceste armături sînt foarte asemănătoare cu cele de la Asilus, sensu stricto. Armătura femelă constă din segmentul 8 potrivit de lung, la care tergitul este aproape cilindric, iar sternitul puțin umflat și turtit. Tergitul și sternitul 8 poartă o pilozitate destul de abundentă, erectă, rigidă, care amintește pe cea de la Asilus. Tergitul 9 este alungit, convex la vîrf, ușor mai lung decît tergitul 10. Ultimul segment este acoperit des cu peri țepoși, mici și erecți. Segmentul 8 este puțin mai lung decît 7.
Răspîndire geografică. Genul este puțin răspîndit și are puține specii; 1 specie în regiunea nearctică și 8 specii în regiunea palearctică. în România o specie și probabile speciile : Antiplvrisson elachyp-terys Loew, Antiplvrisson fuligineus Loew, Antiplvrisson sareptanus Lichw., Antiplvrisson thalhammeri Lichtw., Antiplvrisson trifarius Loew.
1. Antiphrisson adpressus (Loew) 1849
1849 Asilus adpressus Loew; Linnae Entomologica, IV, 125, 63.
1903 Antiphrisson adpressus AL Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 143.
1930 Antiphrisson adpressus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 58.
1968 Antiphrisson adpressus AL Weinberg (sub tipar).
GENTIL POMPONERUS (LOEW) 184»
193
Specie de talie mijlocie, caracterizată de tufa de peri albi îndreptați înainte, dintre dorsocentrali. Capul este prăfuit alb și acoperit de o pilozitate albă. Trompa și palpii au o pilozitate neagră, care poate fi înlocuită de peri țepoși. Părul antenal este 2/3 față de lungimea articolului 3 antenal, care este puțin mai scurt decît ambele articole bazale luate împreună. Mezonotul prăfuit galben-cenușiu, cu o pilozitate culcată. Perii țepoși alari și notopleurali sînt albi. Scutelul poartă pe disc 2 tufe de peri lungi, albi, ca și perii marginali. Aripile sînt transparente și cu nervuri gălbui. Picioarele sînt galbene-roșcate, cu pilozitate deasă, albă, culcată. Toate femurele sînt negre antero-dorsal, cu excepția vîrfurilor, care sînt roșii. Tibiile anterioare și mijlocii sînt negre în aceeași măsură, afară de baza lor; tibia posterioară este neagră, cu baza roșie. Abdomenul este cenușiu-gălbui, cu pete rotunde brune-roșcate pe linia mediană a tergitelor; posterior și lateral tergitele au marginile albicioase. Lungimea hipopigiului este 1/5 față de ultimul segment și are vîrfurile rotunjite, culoarea neagră și pilozitatea albă. Ovipozitorul este negru lucios și cercii mai scurți decît ultimul tergit. Lungimea 12—15 mm.
Răspîndirea geografică. în sud-estul părții europene a U.B.S.S., B.A.U. și Asia.
în Eomânia a fost capturată de la Valul lui Traian, în luna august.
Genul Pamponerus Loew 1849
Tipul genului: Asilus germanicus L.
1849 Pamponerus Loew; Linnaea Entomologica, 1, 135.
Diptere de talie mijlocie, cu calozitate metanotală păroasă. Perii țepoși se află numai pe primul tergit abdominal, iar fața are un gheb proeminent, dorsal abrupt. Lungimea 18—25 mm.
Capul, aspect lateral. Capul este neobișnuit de lung, cu un gheb remarcabil proeminent; occiputul este de asemenea proeminent. Trompa este potrivit de mare, cilindrică, cu apex ascuțit și ușor umflat la bază; ea poartă o pilozitate apicală fină și o carenă dorsală joasă. Palpul este evident, alungit, cilindric, numai cu peri țepoși. Antena este atașată în treimea superioară a capului și primul articol are o pilozitate deasă, lungă și fină, de două ori mai lung decît articolul 2. Articolul 3 este cît primele două împreună, subțiindu-se de la bază pînă la apexul îngust; el are un microarticol distinct și un stil gros, care este aproape exact atît de lung cît articolul 3 ; stilul poartă un păr în vîrf, ca un spin mic.
Capul, aspect anterior. Capul este mai puțin lat decît toracele, dar mai lat decît mezonotul; el este puțin mai lat decît înalt, cu obrajii proeminenți. Fața este fin pubescentă, glabră pe partea dorsală, scurtă
13
c. 381
194
PARTEA SISTEMATICĂ
și are un gheb des păros cu un amestec de peri potrivit de puternici și fini; peri țepoși lungi se află pe părțile de jos ale marginii epistomale, care este mare și oblică. Fruntea este îngustă. Vertexul este puțin îngustat, puțin sau complet excavat, iar occelariul destul de mare, cu 3 sau 4 perechi de peri subțiri între oceli și mai mulți posterior.
Toracele. Mezonotul este înalt, abrupt anterior și aproape brusc rotunjit înapoi. Suprafața sa este prăfuită întunecat și cu pilozitate abundentă fină, aproape erectă și nediferențiată, cu excepția părții posterioare a suturii, unde se află aproximativ 6 perechi de peri dorso-centrali și alți peri lungi. Scutelul este gros, prăfuit, cu pilozitate erectă lungă și fină, cu margine imprimată și 1 sau 2 perechi de peri scutelari. Propleuronul numai cu pilozitate erectă, lungă și fină. Calo-zitatea metanotului cu peri lungi și fini. Axa postmetacoxală este membranoasă. Prosternul divizat.
Picioarele. Sînt puternice, numai perechile I și II sînt puțin mai umflate; perechea posterioară este ușor umflată. Perii țepoși sînt numeroși și puternici; pilozitatea este aproape culcată. Ghearele sînt puternice, comparativ ascuțite la apex, empodiul cu formă de lamă și pulvilii lungi. Coxele posterioare și mijlocii numai cu peri lungi, lateral. Toate coxele au puțini peri antero-ventrali, subțiri. Trohanterele posterioare cu 7 peri puternici pe fața mediană.
Aripile. Sînt colorate în brun palid. Ramura anterioară a nervurii a 3-a ajunge numai cu puțin înaintea apexului aripii, iar ramura posterioară puțin înapoia apexului. Celula 4 posterioară închisă și cu un pețiol lung și oblic. Celula anală este închisă : alula este mare, nervura marginală completă.
Abdomenul. Este cilindric, întunecat, mai ales lucios și prăfuit, prăfuirea fiind distribuită cel mai mult lateral. Pilozitatea abundentă,, aproape culcată și destul de lungă pe mijlocul ultimelor 5 sau 6 segmente ; pilozitatea este suberectă lateral pe aceste segmente; pe laturile primelor patru tergite este mai lungă, erectă și abundentă. Tergitul 1 poartă 5 sau 6 peri laterali lungi și subțiri; restul tergitelor nu au peri țepoși. Masculul cu 8 tergite, dar al 8-lea este ascuns sau apare dorsal ca o margine și este în întregime scurtat lateral. Femela cu 7 tergite, exclusiv ovipozitorul. Armătura masculă cu forcepsul superior divergent și cu o formațiune distală, mediană și un proctiger mare, oblic. Gono-podul este mai scurt, iar hipandriul cu totul scurt. Ovipozitorul este scurt; segmentul 8 este conic, lat, ușor turtit și nu mai lung decît lungimea segmentelor terminale împreună. Segmentul 10 este comparativ lung și liber.
Răspîndirea geografică. Este un gen exclusiv palearctic, cunoscîn-du-se numai 4 specii și 3 subspecii.
în România o specie.
GENUL PAMPONERUS LOEW 1849
195
1. Pamponerus germanicus L. (1767)
1767 Asilus germanicus L.; Syst. Nat., XII, II, 1 008.
1793 Asilus tibialis Frabr.; Ent. syst., IV, 383.
1867 Asilus germanus Gaenn.; Berlin, ent. Zeit., XI, 94, 168.
1894 Asilus germanicus E. L. Coucke; Annal. Soc. ent., Belg., 38, 491.
1903 Pamponerus germanicus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 193, 144.
1930 Pamponerus germanicus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938? IV2, 54.
1952 Pamponerus germanicus Moczar; Rev. Kdz. Folia ent. Hung., 133.
1963 Pamponerus germanicus M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, IV, 292.
Partea inferioară a feței și ghebul sînt prăfuite cenușiu-gălbui. Ghebul este înalt cît lungimea primului articol antenal. Limita sa superioară este depărtată de baza antenei cît 3/4 din lungimea primului articol antenal. Ghebul este acoperit în jumătatea lui inferioară și în mijloc cu peri țepoși, albi-gălbui, în rest cu peri țepoși, negri. Barba și perii din jurul capului sînt albi-gălbui; perii țepoși occipitali sînt negri. Fruntea și antenele sînt acoperite de peri negri. Toracele și pleurele sînt prăfuite cenușiu-gălbui. Banda mediană brună-neagră este anterior ceva mai lată decît distanța superioară dintre ochi, se termină ascuțit puțin înaintea scutelului și este despărțită pe toată lungimea ei de o linie mediană galbenă. Partea posterioară a umerilor și sutura meta-pleurală sînt brune-roșcate. Pilozitatea mezonotului este scurtă și neagră. Se găsesc 5 — 6 perechi de peri dorsocentrali și destul de numeroși peri alari, toți relativ slabi. Cîțiva peri puternici se află în unghiul dintre suturile transversală și notopleurală. Pleurele și regiunea colară au peri galbeni, ultima purtînd o coroană de peri țepoși, negri. Pilozitatea scutelului este neagră. Femurele sînt negre, tibiile sînt roșii, cu capetele distale negre; tarsele de asemenea roșii, dar apical negre. Pilozitatea scurtă și gălbuie lasă vizibilă colorația neagră a picioarelor; perii țepoși sînt peste tot negri; tibia antenală poartă posterior și ventral peri lungi, deschiși la culoare. Abdomenul este negru-brun, ușor lucios, cu marginile tergitelor prăfuite puternic gălbui. Capătul posterior este prăfuit cenușiu. Sternitele sînt prăfuite galben-cenușiu și cu o pilozitate galbenă puțin mai deasă decît pe părțile laterale ale tergitelor. Hipo-pigiul și ovipozitorul sînt negre lucioase; tergitul 8 al ovipozitorului este aproape tot atît de lung ca și 7, iar cercii sînt la fel de lungi cît tergitul 9 și rotunjiți distal. Lungimea 18—21 mm.
Biotop și aspecte ecologice. în România este citată din regiuni de platouri sau munți. Pradă Scarabaeidae, Tenthredinidae, Ichneomoni-dae, diptere Bibiomidae. Zboară la noi în mai și iunie, în puține exemplare. Adesea a fost găsită și în apropierea pădurilor sau chiar în păduri și în locuri nisipoase și terenuri deschise.
196
PARTEA SISTEMATICA
Răspîndirea geografică. în toată Europa.
în România la Gușterița (Sibiu) și în Munții Șureanu (Sebeșului).
Genul Stilpnogaster (Loew) 1849
Tipul genului: Asilus aemulus Meig.
1849 Stilpnogaster Loew; Linnaea Entomologica, 4, 82.
Asilide mai mici decît talia mijlocie. Lungimea 16 mm.
Capul, aspect lateral. Fața este ușor prelungită în treimea superioară, dedesubtul antenei; ghebul evident, rotunjit. Ochii sînt neobișnuit de lungi. Occiputul este potrivit de gros și continuă fără să scadă pînă la vertex. Pilozitatea deasupra săracă, dar pilozitatea occipitală inferioară este abundentă, lungă și ondulată; perii țepoși încep dedesubtul mijlocului capului. Trompa destul de mică, cilindrică și obtuză; apexul poartă pilozitate rigidă la vîrf și dedesubt și un număr de peri rigizi și lungi pe jumătatea ventrală; creasta dorsală este înaltă; este îndreptată oblic în jos. Palpul uniarticulat, cu puțini peri rigizi la apex. Antena este atașată în treimea superioară a capului, subțire, și de lungime mijlocie. Articolul 1 este de două ori mai lung decît cel de-al 2-lea, articolul 2 este scurt și globulos, articolul 3 este cel mai lat la bază și ușor ascuțit la apex, comprimat lateral și poartă un microarticol potrivit de lung. Articolul 3 este 1,1/2 din lungimea primelor două articole împreună ; el are un microarticol și un stil scurt purtînd un păr apical; stilul este 1/3 din lungimea articolului 3. Pilozitatea articolului 1 se compune din peri deși, oblici, potrivit de lungi. Articolul 2 prezintă puțini peri scurți.
Capul, aspect anterior. Capul este numai cu puțin mai lat decît înalt. Aria subepistomală este potrivit de mare, adînc concavă și pubescentă. Fața, pubescentă, poartă peri puternici și lungi, numeroși pe partea mijlocie a ghebului și pe marginile laterale ale epistomei. Elementele superioare sînt îndreptate înainte și curbate. Fruntea este ușor divergentă; laturile frunții sînt convexe și poartă 6 sau 7 peri slabi; vertexul puțin excavat, cu laturi oblice; ocelariul mare, cu laturi verticale și purtînd 3 sau 4 perechi de peri fini. Ochiul are fațetele centrale puțin mărite.
Toracele. Mezonotul este prăfuit pe o dungă laterală și pe întregul pleuron, cu excepția unei dungi glabre, diagonale, pe mezopleuron. Pilozitatea mezonotului este săracă, compusă din peri fini, ascuțiți, culcați; anterior se află un dublu rînd de peri acrosticali, aproape absent pe mijlocul mezonotului. La nivelul notopleural perii dorsocentrali încep să devină lungi. Humerusul cu puțini perișori și peri lungi. Perii laterali ai
GENUL STILPNOGASTER (LOEW) 1849
197
mezonotului sînt excepțional de lungi și puternici. Scutelul este gros, convex, prăfuit, cu peri fini, erecți, pe disc și 3 perechi de peri scutelari. Propleuronul cu peri lungi, fini și peri puternici pe pronot. Laturile metanotului cu 3 sau 4 peri și cu pilozitate lungă. Metasternul cu pilozitate lungă. Aria postmetacoxală este membranoasă; tegula numai pubescență; scvama cu o tivitură multiplă. Prosternul este divizat.
Picioarele. Toate femurele sînt puternice; perechile I și II sînt distinct îngroșate. Femurul posterior și tibia respectivă sînt potrivit de alungite; tibia este puternică și împreună cu femurul sînt ușor îngustate către bază; femurul are peri culcați pe toate părțile și peri puternici. Tarsele se termină cu pulvili mari; empodiul este 2/3 din lungimea ghearei; gheara este ascuțită și încovoiată mai ales la vîrf.
Aripile. Sînt transparente; celula marginală este închisă și are un scurt pețiol; ramura anterioară a nervurii 3 se termină la vîrful aripii sau deasupra; celula 1 posterioară este ușor îngustată la mijloc; celula 4 posterioară este închisă și are un pețiol lung ; ea este mai mult convexă anterior; celula anală este închisă; celula 2 bazală se termină cu două nervuri; celula 2 submarginală își are originea la scurtă distanță dincolo de extremitatea celulei discale ; alula este mare, iar nervura marginală este completă.
Abdomenul. Este relativ puternic și lat cît mezonotul; primele două tergite sînt mai mult sau mai puțin plate la mijloc, dar în rest subcilindrice pînă la capătul segmentului 5 ; femela are abdomenul turtit lateral la acest segment. Primul tergit este puternic umflat lateral și convex, iar anterior cu creste. Pilozitatea abdomenului este fină și culcată; pilozitatea sternală este cea mai lungă și săracă pe sternitele bazale, scurtă și culcată posterior. Laturile tergitelor 1 și 2 au o pilozitate fină, foarte lungă. Peri țepoși puternici se află pe toate tergitele ; marginile posterioare ale restului tergitelor poartă 2 sau mai mulți peri puternici, laterali; tergitele 2 și 3 au 2 peri, al 4-lea și al 5-lea au 3 sau 4 fiecare, tergitul 6 cu 4 sau 5 peri. Pe aceste tergite perii devin mai slabi către mijlocul lor și către marginile laterale. Toate sternitele au lateral peri țepoși distincți, mai mult lungi și subțiri. Masculul are 8 tergite, al 8-lea mai mult decît 1/2 din lungimea tergitului 7, dar ambele reduse ; femela are 7 tergite, al 8-lea făcînd parte din ovipozitor. Armătura masculă este proeminentă, dar scurtă și robustă. Forcepsul superior este convex și obtuz, cu o crestătură apicală și curbat către linia mijlocie; proctigerul proeminent și erect; gonopodul scurt și obtuz. Hi-pandriul este mare, relativ lung și transvers ; aedeagul are trei bifurcații unite. Armătura femelă este relativ scurtă; tergitul 8 este puternic comprimat, dar sternitul corespunzător este cilindric; acest segment este puțin mai lung decît segmentul 7. Segmentele 9 și 10 sînt mult mai mici și aproximativ de lungime egală și potrivit de comprimate.
Răspîndirea geografică. Genul este reprezentat prin 4 specii palcarc-tice și o specie nearctică.
în România o specie cu o subspecie.
198
PARTEA SISTEMATICĂ
1. Stilpnogaster aemula Meig. (1820)
1820 Asilus aemulus Meig.; S.B., II, 329, 35.
1834 Asilus nigricans Macquart; Suit, â Buffon, I, 309, 25.
1903	Stilpnogaster	aemula	M.	Bezzi; Kat. d. pal. Dipt.,	II,	161.
1930	Stilpnogaster	aemula	E.	O. Engel; Asilidae — Die	Fliegen, d.	pal., Reg., 1938,
VI2 60.
1952	Stilpnogaster	aemula	M.	Moczar; Rev. Kdz. Folia	ent.	Hung.,	V,	1952, 5,	133.
1963	Stilpnogaster	aemula	M.	lonescu și M. Weinberg; Trav.	Mus. Hist.	Nat. ,,Gr.	An-
tipa”, IV, 193, 292.
Fața și ghebul sînt prăfuite galben; perii de pe gheb sînt negri, puternici, cu cîțiva peri galbeni-albicioși spre gură. Diagnoza din literatură indică pe gheb peri negri în partea superioară și peri galbeni în partea inferioară; barba cu peri albi, împrăștiați. Fruntea și antenele sînt mate și negre, ușor prăfuite cenușiu. Perii de pe frunte și perii occipitali sînt negri. Palp ii cu peri galbeni. Mezonotul este negru lucios, prăfuit galben și galben-cenușiu. Dunga mediană lată este anterior dublu de lată față de frunte, iar posterior se îngustează pînă la scutel. Pilozitatea este scurtă, neagră și împrăștiată ; dorsocentralii sînt, ca și noto-pleuralii și alarii, de culoare neagră. Pleurele sînt prăfuite des cenușiu
Fig. 61. — Stilpnogaster aemula, aripă (după H u 1 1).
și au o pilozitate albă-gălbuie. Tufa de peri mezopleurali este albicioasă, iar coxele prăfuite cenușiu, cu peri deschiși la culoare și cîte 1 păr negru. Proeminența metanotală este prăfuită cenușiu și cu peri negri. Scutelul este cenușiu, pe disc peri scurți, negri și rari; perii marginali sînt negri și scurți pe părțile laterale, iar în mijloc există 4 — 6 peri lungi, negri, încovoiați. Aripile au o nuanță fumurie, mai accentuată spre apex. Halterele sînt gălbui, ușor întunecate la bază. Femurele negre lucioase, tibiile și tarsele roșii și lucioase, cu extremitățile apicale mai închise, brunii. Perii țepoși de pe picioare sînt negri, uneori și cu cîțiva albi; femurul anterior are peri lungi numai ventral, de asemenea și tibia anterioară postero-ventral, unde în lungul ei este o perie deasă mai
GENUL NEOITAMUS OST.-SACK. 1878
199
lată spre apexul articolului, acești perișori fiind galbeni. Ghearele sînt negre, pulvilele galbene ca și empodiul. Tergitele și sternitele abdomenului sînt negre lucioase, cu marginea posterioară argintie, cu pilozitate fină. Perii discali sînt relativ slabi. Hipopigiul este negru lucios, de aceeași lățime ca abdomenul și cu o pilozitate scurtă și neagră. Aspectul hipo-pigiului este caracteristic atît din profil cît mai ales dorsal. Ovipozitorul este negru lucios, turtit lateral, aproape tot atît de lung cît și ultimele segmente, cercii fiind liberi și tot atît de lungi cît și ultimul tergit. La bază ovipozitorul poartă peri negri, iar distal peri galbeni, ca și cei de pe cerci. Lungimea 13—18 mm.
Biotop și aspecte ecologice. Este o specie cu largă răspîndire în biotopuri de munte, atît în regiuni montane cît și alpine. în țară la noi s-a observat zborul acestei specii din luna mai și pînă la sfîrșitul lui august. Indivizii se găsesc destul de izolați, rareori cîțiva împreună.
Răspîndirea geografică. în Europa centrală și de nord.
în România citată de la lacul Zănoaga (Munții Retezat), din multe localități din jud. Brașov, din munții Cibinului, Șureanu (Sebeșului), Bihor și din Dobrogea.
Această specie are o subspecie: Stilpnogaster aemula setiventris Zett. (1859), care se caracterizează prin pilozitatea mai puternică a abdomenului și culoarea roșie de pe tibii și tarse mai întinsă.
Genul Neoitamus Ost.-Sack. 1878
Tipul genului: Asilus cyanurus Loew 1849
1849 Itamus Loew; Linnaea Entomologica, 4, 84.
1878 Neoitamus Osten Sacken; Cat. of the descr. Dipt., of N. Amer. Smiths. Mise. Coli., 16, 82, 235.
1917 Trichoitamus White; Pap. Proc. Reg. Soc. Tasmania, 91.
Asilide de talie mică sau mijlocie. Lungimea 15—22 mm.
Capul, aspect lateral. Capul este de mărime și lungime mijlocii. Ochiul este puternic convex anterior, plan posterior, cu excepția cincimii inferioare, unde ochiul este postero-ventral retras. Jumătatea superioară a feței este în același plan cu ochiul; jumătatea inferioară are un gheb proeminent, care tinde să devină plat cu marginile laterale și este în general brusc dezvoltat dorsal. Occiputul este numai moderat proeminent, puțin mai bine dezvoltat aproape de vertex și poartă perii subțiri puternic înclinați. Trompa este comparativ subțire, cu o carenă dorsală joasă ; baza trompei este foarte ușor umflată și apexul bont rotunjit, cu puțini peri fini. Palpul este cilindric, de lungime potrivită, cu
200
PARTEA SISTEMATICĂ
peri slabi apical. Antena este atașată puțin deasupra treimii superioare a capului; articolul 2 este scurt și aproape jumătate din lungimea primului articol. Ambele articole, 1 și 2, poartă ventral numeroși peri țepoși și subțiri. Articolul 3 subțire, în general nu atît de lat cît articolul 2, cel mai lat fiind aproape de bază. El este aproximativ tot atît de lung sau puțin mai scurt decît primele două articole împreună și poartă un microarticol distinct și un stil aproape de aceeași lungime cu articolul 3.
Capul, aspect anterior. Capul este aproape sau chiar cît lățimea toracelui, de formă aproape circulară. Perii ghebului tind să se restrîngă la mijlocul său; pe întreaga lungime sînt numeroși și lungi, dar mai subțiri și se extind oblic în jos pe laturile subepistomei. Fruntea este mai lată decît fața superioară, iar vertexul este ușor îngustat. Fruntea este prăfuită, cu o singură bandă sublaterală de peri țepoși pe 2 rînduri neregulate. Vertexul puțin excavat, cu laturi oblice și ocelariu mare, purtînd 2 sau 3 perechi între oceli și același număr posterior.
Toracele. Mezonotul este înalt, puternic arcuit anterior și posterior. El este prăfuit lateral și în general prăfuit pe părțile submediane. Pilozitatea este săracă, distinct țepoasă, destul de lungă și aproape erectă, cu o suprafață submediană glabră începînd din partea posterioară a umărului. Perii țepoși acrosticali sînt bine diferențiați. Elementele dorsocentrale devin lungi, subțiri, dar proeminente într-un punct corespunzător cu planul posterior umeral. Calozitatea este păroasă. Scutelul este destul de gros și convex, cu o margine vizibilă și cu peri erecți, rigizi, împrăștiați și 1—3 perechi de peri scutelari. Pronotul cu peri puțini, slabi. Marginea superioară a mezopleuronului are o tivitură de peri lungi și în general puțini peri posterior sau de loc. Pteropleu-ronul superior cu mai mulți peri. Colțul superior și posterior al sterno-pleuronului are peri numeroși și fini. Hipopleuronul posterior și meta-pleuronul fiecare cu cîte o bandă verticală de peri și puțini peri țepoși, puternici. Calozitatea metanotală cu pilozitate. Metasternul păros. Aria postmetacoxală este membranoasă; prosternul este divizat.
Picioarele. Femurele anterioare și mijlocii sînt puternice și puțin umflate în special către mijloc și bază. Toate femurele și tibiile sînt comparativ lungi, mai ales la perechea posterioară, care este mai subțire. Pilozitatea picioarelor este fină, aproape culcată și abundentă. Perii țepoși sînt numeroși, dar foarte subțiri, cu vîrfuri fine. Bazitarsul anterior este tot atît de lung ca și cele 3 articole apropiate. Ghearele sînt comparativ subțiri, ascuțite și pulvilii ca și empodiul bine dezvoltați.
Aripile. Nervațiunea este destul de similară cu cea de la Asilus, dar cu baza celulei 2 posterioară numai ușor lățită. La tipul genului nervura 3 se bifurcă dincolo de celula discală și nervura transversală posterioară este mult mai lungă decît capătul celulei discale.
Abdomenul. Este subțire și cilindric; primul segment este evident mai lat decît restul segmentelor. Laturile primului tergit cu 4 sau 5 perechi de peri. Treimea laterală a marginii posterioare de la toate
GENUL NEOITAMUS OST.-SACK. I878
201
celelalte tergite poartă peri țepoși. Pilozitatea abdomenului este sărăcăcioasă, fină, aproape erectă și devine mai lungă pe laturile primelor trei segmente. Sternitele poartă peri țepoși, lungi, fini, împrăștiați și nu are peri puternici. Cea mai mare parte a abdomenului este prăfuită. Ultimele trei segmente sînt uneori lucioase. Masculul are 8 tergite, al 8-lea fiind mai scurt sau potrivit de lung, aproape tot atît de lung cît și lat. Femela are 5 tergite, în afară de ovipozitor. Armătura masculă este destul de mare și cu formă de măciucă, forcepsul superior scurt, dar înalt și lat la bază. Gonopodul este lat bazai și cu o formațiune puternică apical sau un triunghi drept, dispus astfel încît rămîne un gol între el și forcepsul superior, întrucîtva ca la Astoehia Becker. Hipandriul lung și proeminent, aparent fuzionat lateral cu baza îngustată a forcepsului superior și cu peri rigizi, lungi și numeroși. Proctigerul este lung? proeminent și aproape erect. Ovipozitorul este format din 5 segmente care scad pogresiv în mărime, toate puternic comprimate lateral și cu segmentul 10 liber; nu se află spini pe ovipozitor, ci pe toate segmentele sale sînt peri țepoși, sărăcăcioși, lungi și fini.
Răspîndire geografică. Genul este larg răspîndit în toate regiunile globului.
în România 4 specii.
CHEIE PENTRU DETERMINAREA SPECIILOR
1	(2) Barba este alcătuită din peri predominanți negri. . dasymaUus
2	(1) Barba este alcătuită din peri predominanți albi...........3
3	(4) Marginea superioară a ghebului este depărtată de baza antenei cît lungimea articolului 1 al antenei; perii țepoși de pe picioare sînt predominant negri, iar ultimele segmente abdominale la mascul sînt negre-albăstrui......................................5
4	(3) Marginea superioară a ghebului este apropiată de baza antenei; pe picioare predomină perii țepoși galbeni; ultimele segmente ale abdomenului la mascul sînt negre...................cothurnatus
5	(6) Pilozitatea pe întregul corp este lungă; pilozitatea ventrală pe femurele 1 este în cea mai mare parte neagră; ghebul este înalt cît 2/3 din lungimea primului articol antenal . . . .cyanurus
6	(5) Pilozitatea corpului este scurtă; pilozitatea ventrală pe femurele 1 este predominant neagră; ghebul este mai mic decît 2/3 din lungimea primului articol antenal...........................socius
1.	Neoitamus cothurnatus (Meig.) 1820
1820 Asilus cothurnatus Meig. ; S. B., II, 317, 16.
1842 Asilus aestiuus Zett., p. o.; Dipt. seand., I, 163, 3.
1862 Asilus cothurnatus Scliin., F. A. I, 155.
202
PARTEA SISTEMATICA
1903 Neoitamus cothumatus M. Bezzi, Kat. d. pal. Dipt., II, 154.
1930 Neoitamus cothumatus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, IV2, 63.
1970 Neoitamus cothumatus M. Weinberg și G. Istrate; Bul. secț. șt. biol., București, IV.
Specie de talie mijlocie, prăfuită cenușiu-gălbui, caracterizată prin luciul negru al ultimelor segmente abdominale.
Partea inferioară a feței este prăfuită albicios. Ghebul este înalt cît 3/4 din lungimea primului articol antenal. El este acoperit cu peri țepoși, lungi, albi în mijloc, iar pe laturi negri. Perii din partea inferioară a capului sînt albi și slabi. Perii de pe palpi, antene, frunte și occiput sînt negri. Mezonotul și pleurele prăfuite cenușiu-gălbui. Pilozitatea nu este puternică, dar este lungă. Perii dorsocentrali ajung pînă spre humerus, cei acrosticali mărginesc pe două rînduri linia mediană pînă la partea anterioară. Perii țepoși, chiar și cei colari sînt în marea lor majoritate negri, amestecați în număr variabil cu peri galbeni. Scutelul pe disc cu peri deschiși la culoare și cu 4—6 peri țepoși, îndoiți cel mai adesea, negri. Aripile transparente la bază, cu nervurile galbene, în rest întunecate și cu o tentă întunecată spre apex și marginea posterioară. Femurele negre lucioase, cu pilozitate de nuanță întunecată; toate tibiile și tarsele sînt galbene-roșcate, cu apexul negru, acoperite de peri fini, galbeni și peri țepoși, negri.
Abdomenul prin prăfuire aparea negru pe partea mediană și cenușiu-gălbui lateral, iar marginile posterioare ale primelor 5 segmente la mascul cenușii deschis; al 6-lea și al 7-lea segment sînt slab prăfuite și nu prezintă marginile posterioare cenușii. Pe partea ventrală sînt prăfuite puternic cenușiu-gălbui, marginile posterioare fiind doar puțin mai deschise la culoare. Perii discali sînt galbeni și puternici, pilozitatea scurtă de pe mijlocul tergitelor este neagră. Ultimele segmente ale abdomenului și hipopigiul au formă sferică și sînt negre lucioase. La femelă abdomenul de la segmentul 6 este negru lucios, cercii ovipozitorului sînt 3/3 față de lungimea ultimului tergit. Lungimea 12—22 mm.
Biotop și aspecte ecologice. Preferă locurile împădurite, prezente mai ales în luna mai-iunie.
Răspîndirea geografică. în Europa centrală.
în România au fost colectate mai multe exemplare din nord-estul țării, de la Valea Putnei și Cîmpulung Moldovenesc.
2.	Neoitamus cyaranus (Loew) 1849
1814 Asilus tibialis Fall. ; Dipt. Suecica, Asilidae, 9, 4.
1820 Asilus aestivus p.p. Meig. ; S. B., II, 316, 15.
1849 Asilus cyanurus Loew; Linnaea Entomologica, IV, 84, 49.
GENUL NEOITAMUS OST.-SACK. 1878
203
1855 Asilus aestivus Zett. ; Dipt. scand., XII, 4 561, 3.
1871 Itamus cyanurus Loew; Besclir., cur., Dipt., II, 183.
1882 Asilus cyanurus Beling.; Archiv., Naturgcscli., XL, VIII, 204, 14.
1903 Neoitamus cyanurus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 155.
1930 Neoitamus cyanurus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, IV2, 64.
1960 Neoitamus cyanurus M. lonescu și M. Weinberg; St. cerc, biol., șt. agric., Iași, Acad. R.P.R., XI, 2, 301-302.
Specie de talie mijlocie, cu prăfuire cenușie, partea inferioară a feței fiind prăfuită alb-gălbui. Ghebul este înalt cît lungimea primului articol antenal și mai depărtat de baza antenei mai mult decît lungimea primului articol antenal 5 barba este albă-gălbuie, perii occipitali negri. Toracele -este prăfuit ca pleurele, mai mult cenușiu-gălbui, acestea avînd și o pilo-
Fig. 62. — Neoitamus cyanurus. A, Apexul abdomenului $; B, scutel.
zitate galbenă. Scutelul are aceeași pilozitate, avînd pe disc peri deschiși la culoare și 2—4 peri țepoși marginali, negri. Aripa este deschisă, cu nervuri brune și cu o nuanță cenușie la apex și la marginea posterioară. Picioarele au femurele negre, cu peri țepoși de aceeași culoare, toate tibiile galbene-roșcate, cu apexul negru și cu peri țepoși negri predominanți; tarsele brune închis și numai metatarsul cu baza roșcată. Pilozitatea lungă de pe partea ventrală a femurelor este în mare parte neagră; pe partea anterioară a femurelor mijlocii și posterioare se găsesc rînduri de peri țepoși scurți, dar puternici. Tergitele abdomenului de la 1 pînă la 5 sînt negre mătăsoase, cu marginile posterioare cu pete mici triunghiulare laterale de culoare cenușie. Sternitele sînt puternic prăfuite galben-cenușiu.
Restul segmentelor la mascul sînt lucioase și albastre ca oțelul, iar la femelă negre lucioase; perii discali sînt galbeni, hipopigiul este negru lucios, cu pilozitate deschisă la culoare, tot ca și a abdomenului. Lungimea 12—17 mm.
Biotop și aspecte ecologice. Specie frecventă în locuri păduroase; prinde coleoptere ca Aphodius, lepidoptere, hepialide și diptere din genurile Tipula, Empis, Syrphus^ Myopa^ ca și unele specii de asilide, uneori chiar Neoitamus cyanurus.
204
PARTEA SISTEMATICĂ
Răspîndirea geografică. Specie nordică, comună în nordul Europeir dar se găsește pînă în nordul Italiei. Mai comună în Danemarca. Nu tocmai, frecventă în U.R.S.S.
în România citată de la Bîrnova (Iași), din Munții Bucegi de pe jepi la 2 000 m altitudine, din munții Șureanu (Sebeșului) și Retezat.
3.	Neoitamus dasymallus (Gerst.) 1861
1861 Itamus dasymallus Gerst. ; Monatsber. Akad. Berlin, 1012.
1903 Neoitamus dasymallus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 155.
1930 Neoitamus dasymallus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen. d. pal. Reg., 1938y IV2, 64.
1962 Neoitamus dasymallus M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. An* tipa”, III, 188 — 189.
Culoarea generală cenușie, abdomenul acoperit cu peri lungi și rari. Capul, antenele, ghebul și barba negre; perii occipitali negri și recurbați anterior în unghi drept. La mascul ghebul poate fi uneori cu perii de la-marginea gurii albi. Mezonotul este cenușiu, cu pilozitate moale, în genere neagră. Scutelul poartă peri lungi, negri și 2 peri marginali tot negri. Femurele și tarsele sînt galbene-roșcate, cu apexurile întunecate. Celelalte articole ale picioarelor sînt negre. Aripile transparente. Abdomenul este cenușiu-negru, cu peri marginali albi și cu pilozitate neagră. Segmentele 6—8 sînt negre lucioase. Hipopigiul este negru lucios, sferic, cu pilozitate neagră. Epandriul și gonopodele sînt deosebit de groase, sferice, încît partea inferioară se vede foarte puțin. Lungimea 14—18 mm.
Răspîndirea geografică. Grecia.
în România citat de la Broșteni (jud. Bacău), Șanta și Poiana Brașov (jud. Brașov).
4.	Neoitamus soeius (Loew) 1871
1820 Asilus aestivus p.p. Meig. ; S. B., II, 316; 15.
1871 Itamus soeius Loew; Beschr., cur. Dipt., II, 180, 97.
1903 Neoitamus soeius M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 153.
1930 Neoitamus soeius E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, IV2, 65.
1970 Neoitamus soeius M. Weinberg și G. Istrate ; Bul. Soc. șt. biol., IX.
Specie mult asemănătoare cu Neoitamus cyanurus, dar se deosebește prin următoarele caractere : pilozitate mai scurtă, pe tot corpul, de asemenea și pe gheb, pilozitatea neagră mai deasă pe femurele anterioare ?
Fig. 63. — Neoitamus clasymallus, Ș.
GENUL ERAX SCOP. 1763
205
lamelele hipopigiului negre sau albastre-negre, mai lungi, iar la vîrf trunchiate. Lungimea 12—18 mm.
Biotop. Se găsește de regulă în aceleași biotopuri ca și Neoitamus ^yanurus.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și de nord.
în România citată din munții Cibinului, Postăvarul, Bucegi și Ompulung Moldovenesc.
Genul E r a x Scopoli 1763
Tipul genului: Erax barbatus Scopoli
1763 Erax Scopoli; Entomologica carniolica, 359.
1848 Lophonotus Macq. Loew; Linnaea Entomologica, III, 423, 1.
1860 Protophan.es Loew; Abh. Naturw. Ver. Halle, Berlin, 2, 143.
Mărimea corpului este mijlocie. Lungimea 15—20 mm.
Capul, aspect lateral. Fața este neobișnuit de proeminentă, îngustată lateral și convexă anterior; ea este foarte abruptă dorsal și pe o mică distanță dedesubtul antenei este redusă la nivelul ochilor. Occiputul este destul de umflat median, mai proeminent deasupra mijlocului; pilozitatea sa este deasă, destul de lungă și fină, mai scurtă la mijloc, dar extrem de lungă vertical. Pe pătrimea superioară sînt aproximativ 5 perechi de peri subțiri. Trompa este scurtă. Palpul este destul de lung, potrivit de puternic, cilindric, cu peri țepoși fini la apex. Antena este atașată puțin dedesubtul treimii superioare a capului, are o lungime obișnuită, dar foarte subțire; primul articol este 1,1/2 mai lung față de articolul 2, care este foarte lățit distal. Articolul 3 distinct mai îngust decît cel de-al 2-lea și aproape 1,1/2 mai lung față de primele două împreună; el poartă distal un microarticol foarte scurt, urmat de un stil subțiat, pe jumătate de lung față de articolul 3, avînd un păr apical. Articolul 1 antenal poartă peri țepoși numeroși, mai mult fini, deschiși la culoare, pe toate laturile; apexul articolului 2 poartă o pilozitate similară, dar mai scurtă.
Capul, aspect anterior. Fața este proeminentă cu laturile plane, în întregime puternic convexă, formînd ghebul care se înalță brusc la mică distanță dedesubtul antenei; fața imediat sub antenă este în același plan cu ochiul, antena atașată pe o proeminență joasă. Fața are peste tot numeroși peri țepoși, subțiri, destul de lungi, curbați. Fruntea poartă o tufă laterală de numeroși peri țepoși, deși, destul de lungi, sau peri țepoși slabi; vertexul este potrivit de excavat, ocelariul mare, cu ocelii proeminenți și purtînd către mijloc 4 sau 5 perechi de peri țepoși subțiri și alții înapoia ocelilor. Fațetele anterioare ale ochilor sînt puțin mărite.
Toracele. Este prăfuit; pilozitatea abundentă, foarte lungă, fină și țepoasă, cu o bandă puțin diferențiată de peri acrosticali și cu elemente lungi, mai subțiri dorsocentral pe jumătatea anterioară, care devin extrem
206
PARTEA SISTEMATICĂ
de lungi și întrucîtva mai puternici posterior și constau din 8—10 perechi înapoia suturii. Humerusul numai cu o pilozitate scurtă, fină, erectă. Scutelul este gros și convex, cu o margine imprimată evidentă; el este pubescent și cu o pilozitate lungă și fină. Propleuronul cu peri lungi și fini, deși; pronotul fără peri țepoși, pronotul postero-lateral de asemenea numai cu o pilozitate fină. Părțile laterale ale metanotului cu o pată de pilozitate țepoasă; metasternul ventral cu o pilozitate lungă și abundentă. Aria postmetacoxală membranoasă; tegula cu peri mici, la baza aripii și posterior cu 4 sau 5 peri subțiri ventrali, iar anterior numai pubescență. Scvama cu o tivitură multiplă.
Picioarele. Femurele sînt numai potrivit de puternice, cel posterior mai puțin puternic, cel anterior ușor îngroșat spre bază. Tibia posterioară este mai scurtă decît femurul respectiv. Femurul posterior cu o pilozitate destul de sărăcăcioasă, fină, aproape culcată, puțin mai lungă și culcată lateral; suprafața sa ventrală poartă puțini peri fini, aproape culcați și ventral și median o linie de peri fini, lungi, abundenți. Tibia posterioară ventral numai cu o pilozitate fină, scurtă, aproape culcată și cu o tufă mediană de peri începînd de la bază. Bazitarsul posterior este lung cît cele 3 articole apropiate. Tarsele se termină cu gheare subțiate, ascuțite, puternic încovoiate apical; pulvilii sînt lungi, empodiul puternic la bază. La prima pereche de picioare empodiul este lung cît 3/4 din lungimea ghearei, la perechea a 3-a numai cît jumătatea ghearei.
Aripile. Celula marginală este închisă și are un scurt pețiol; celula subcostală destul de îngustă, celula marginală mai lată. Ramura anterioară a nervurii a 3-a este puternic sinuoasă; celula 2 submarginală este lată la bază, puternic arcuită antero-bazal, îngustată la mijloc, dar puțin mai lată apical și apare la distanță de capătul celulei discale; celula anală închisă, cu un pețiol lung, concavă posterior; celula a 2-a bazală se termină în 2 nervuri, nervura transversală atinge celula discală dincolo de mijloc > alula este mare, nervura marginală completă.
Abdomenul. La mascul abdomenul este distinct mai scurt decît aripa; primul tergit este numai de lățimea mezonotului, cu laturile proeminente. Abdomenul la mascul este foarte robust, cilindric sau ușor comprimat lateral. Pilozitatea sa este săracă, scurtă dorsal, devenind mai lungă imediat spre laturi, fină și mai mult sau mai puțin erectă, cu excepția în lungul mijlocului, posterior, unde tinde să fie culcată. Laturile tergitului 1 au 4 perechi de peri subțiri. La mascul tergitele 2 și 3 poartă postero-lateral cel puțin 3 sau 4 peri distincți, destul de lungi și subțiri. Femela la fel, perii țepoși continuînd pînă la tergitul 7. Marginea apicală a primului tergit la mascul are o linie posterioară de peri țepoși; sternitele cu pilozitate țepoasă lungă; sternitul 1 cu pilozitate săracă. Masculul cu 8 tergite, al 8-lea mai lung lateral, de la 1/2 pînă la 1/4 față de tergitul 7 și mai scurt dorsal. Ultimele 4 tergite se scurtează progresiv, tergitele 3, 4 și 5 fiind aproximativ de aceeași lungime. Femela are 7 tergite, afară de cele care sînt cuprinse în ovipozitor. Armătura masculă este foarte mare, forcepsul superior măciucat, cu o formațiune boantă postero-mediană; gonopodul
GENUL ERAX SCOP. 176»
207
este mai scurt. Marginea posterioară a ultimului sternit cu o linie de peri țepoși lungi, roșii; hipandriul aparent lipsește; întreaga armătură nu este răsucită. Armătura femelă este destul de plată, subțire, turtită, cu tergitul 8 mai lung decît precedentele trei tergite. Tergitele 9 și 10 sînt scurte.
Răspîndirea geografică. Genul cuprinde puține specii (11 palearctice, 3 etiopiene, 2 orientale, 3 australiene).
în România 2 specii.
1.	Erax crassicauda (Loew) 1862
1903 Protophanes crassicauda M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 146.
1930 Protophanes crassicauda E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, IV2, 89.
1959 Protophanes crassicauda M. lonescu și M. Weinberg; St. cerc, biol., an. XI, 2, 99-100.
1962 Erax crassicauda Fr. Huli; Robber Flies of the World, Smith. Inst., part. II, 559.
Specie foarte apropiată de Erax punctatus prin îngustimea articolului 3 al antenei și prin prezența unei scurte benzi de peri scurți, albi, în formă de coamă, dinaintea scutelului, deosebindu-se de această specie prin : tenta vîrfului aripii, care este foarte puțin pronunțată, precum și prin aceea că lobii lamelari sînt cu mult mai mari și cu totul altfel construiți. Pe cînd la punctatus forcepsul are o formă destul de măciucată și îndreptat către partea interioară, la crassicauda are forma unei săbii late, îndoite în jos, cu vîrful rotunjit și nu este îndreptat către interior, ci către partea posterioară. Culoarea sa este roșie-brună pe marginea externă și pe toată partea internă; uneori toată partea externă este roșie-brună, iar în jumătatea inferioară a părții interne prezintă, la o anumită lumină, o prăfuire albă sclipitoare. Lungimea 12—17 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și orientală.
în România, citată de la Pasărea, Comana, Periș (jud. Ilfov).
2.	Erax punctatus (Meig.) 1804
1820 Asilus punctipennis Meig.; S. B., II, 330, 37.
1903 Protophanes punctipennis M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 146.
1930 Protophanes punctatus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938.
IVa, 90-91.
1967 Erax punctatus M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. „Gr. Antipa”, VII, 214.
Fața este prăfuită galben-cenușiu în partea inferioară. Perii de pe gheb sînt albi în interiorul tufei, iar cei de la exterior groși și negri. Ghebul
208
PARTEA SISTEMATICĂ
este foarte puternic dezvoltat, limita sa superioară fiind îndepărtată de baza antenelor cît lățimea articolului 1 al antenei. Laturile frunții sînt prăfuite galben și poartă peri împrăștiați, lungi, negri. Articolul 3 al antenei este aproape de aceeași lățime pe toată lungimea sa și lung cît suma celor 2 articole bazale; părul antenal este ceva mai lung decît jumătatea
Fig. 64. — Erax punctatus, aripă.
articolului 3. Coroana de peri occipitali este formată de peri negri, țepoși; barba albicioasă. Perii dorsocentrali nu sînt așezați regulat, sînt lungi, mai slabi înaintea suturii decît cei după sutură. Acrosticalii sînt scurți în partea anterioară; în partea posterioară sînt pe două rînduri și dispar înaintea scutelului. Mezonotul este prăfuit cenușiu-gălbui și are în afară peri țepoși împrăștiați, negri, potrivit de lungi; median prezintă o bandă longitudinală brună, care nu este mai lată decît lățimea ochiului și este împărțită în două printr-o linie mijlocie, fină, galbenă, care dispare înaintea suturii. Benzile laterale sînt formate din pete mari, dar imprecis delimitate, în partea anterioară și din pete mai mici în partea posterioară. Pleurele sînt prăfuite cenușiu. Mezo- și propleurele au peri negri. Scutelul are peri albi și ridicați și un rînd marginal de 8—10 peri încovoiați, negri, la marginea posterioară. Aripile sînt cenușii la vîrf și prezintă pete brune la ramificația nervurilor anală și subcostală, a sectorului radial, a radialei, a nervurii r-m și mai mult sau mai puțin la părțile distale ale celulelor de la marginea posterioară a aripii. Picioarele sînt roșii-brune. Toate femurele anterior mai mult sau mai puțin negre, iar tibiile bazai mai mult sau mai puțin întunecate. Picioarele au o pilozitate lungă și deasă, galbenă pe părțile ventrale ale femurelor anterioare și mijlocii. Femurele mijlocii și posterioare au unii peri țepoși negri. Tarsele, cu excepția meta-tarselor, sînt întunecate și poartă peri țepoși puternici, negri. Abdomenul este încă o dată mai lung decît toracele și are pînă la capăt aceeași lățime. Tergitele sînt prăfuite pe mijloc galben-cenușiu, pe laturi cenușiu,
GENUL PHILONICUS LOEW 1849
209
marginile posterioare cenușiu-gălbui mătăsos. Perii discali sînt negri sau albi și puternici. Toate segmentele au pilozitate lungă, dar împrăștiată. Ventral abdomenul este cenușiu, cu pete gălbui sclipitoare. Hipopigiul este complet negru, ca și ovipozitorul. Ovipozitorul este turtit lateral, compus din segmentele 8 și 9 și mai scurt decît ultimele trei segmente 5 cercii sînt liberi, lungi, patrulateri, lungimea lor fiind 3/4 din tergitul 9. Lungimea 12—17 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și meridională.
în România citată de la Balta Doamnei (jud. Prahova), Căldăru-șani, Chitila, Periș, Andronache, Comana (jud. Ilfov), Esichioi (jud. Constanța).
Genul Philonicus Loew 1849
Tipul genului: Asilus albieeps Meig.
1849 Philonicus Loew; Linnaea Entomologica, 4, 144.
1886 Philonicus Neuhans; Diptera marchica, 67.
Asilide mai mici decît talia mijlocie, cu corp scurt, păros. Lungimea 12—18 mm.
Capul, aspect lateral. Fața pe jumătatea superioară este aproape în același plan cu ochii și poartă un gheb potrivit de proeminent și rotunjit. Occiputul gros și proeminent peste tot, întinzîndu-se pînă la vertex. Pilozitatea occipitală este fină și săracă; perii țepoși încep de la mijloc și constă din 15 elemente puternice, dar scurte și ușor curbate. Trompa este scurtă, ușor umflată spre bază, puternică și aproape cilindrică; ea are o creastă mediană, iar apexul poartă pilozitate rigidă, curbată înainte. Baza are dedesubt puțini peri lungi, rigizi. Palpul este uniarticulat, destul de scurt, avînd subapical o pilozitate rigidă, relativ scurtă. Antena este atașată în treimea superioară a capului și primele două articole sînt egale în lungime. Articolul 3 este comprimat lateral, ușor mai lat decît articolul 2, în treimea bazală; de la acest punct el se subțiază către treimea externă și este astfel mai subțiat către apex. Articolul 3 este egal cu lungimea primelor două articole împreună; el poartă un scurt microarticol și un stil gros, care este foarte puțin mai lung decît articolul 3 ; apexul cu un spin mic. Primul articol antenal poartă deasupra mai mulți peri rigizi, culcați, precum și 1 sau 2 peri lungi, fini. Articolul 2 cu 5 sau 6 peri rigizi, ventral și mai puțin deasupra; articolul 3 cu 1 sau 2 peri mici, dorsal.
Capul, aspect anterior. Fața dedesubtul antenei este mai îngustă cu 1/4 față de lățimea capului și numai ușor divergentă; aria subepisto-mală este mare, oblică, aproape plană. Fața este pubescență și poartă peri numeroși, proeminenți, destul de lungi pe partea mijlocie a ghebului.
14 - e. 381
210
PARTEA SISTEMATICĂ
Perii superiori sînt îndreptați direct înainte, ceilalți curbați oblic în jos; perii țepoși se continuă în lungul laturilor subepistomei. Fruntea este ușor divergentă, vertexul ușor convergent. Laturile frunții prezintă puțini peri. Vertexul ușor excavat, cu laturile oblice. Ocelariul potrivit de mare, cu 4 peri țepoși scurți și curbați. Fațetele ochilor mărite central.
Toracele. Este prăfuit; pilozitatea mezonotului este săracă, dar uniform distribuită și se compune din peri puternici la bază. Elementele acro-sticale sînt prezente, dar sărac diferențiate către mijlocul mezonotului. Perii dorso-centrali diferențiați. Humerusul cu peri fini, erecți. Perii laterali mezonotali sînt lungi și puternici. Scutelul este gros, convex, cu marginea imprimată și pilozitate erectă destul de fină, împrăștiată și cu o pereche de peri scutelari. Propleuronul cu pilozitate tufoasă, deasă și lungă; partea ventrală poartă posterior 3 peri subțiri; pronotul cu peri slabi. Mezopleuronul dorsal cu o bandă de peri foarte fini, erecți, posterior numai cu puțini peri. Sternopleuronul superior cu o pată mare de peri lungi, fini și erecți; pteropleuronul cu o pată similară; posthipopleuronul cu 1—3 peri puternici și mai mulți peri lungi. Metapleuronul cu un rînd vertical de 9 sau 10 peri. Prosternul larg fuzionat lateral, numai ușor redus postero-lateral.
Picioarele. Femurul posterior și tibia sînt potrivit de alungite și relativ subțiri. Femurul anterior este slab îngroșat spre bază; toate femurele și tibiile au peri deși, culcați, pe toate fețele. Bazitarsul posterior este destul de subțire și alungit și aproape atît de lung cît restul articolelor împreună; articolele 2—4 sînt de lungime egală. Perii postero-apicali ai articolului tarsal sînt deosebit de lungi și puternici; tarsele au pulvili mari, aproape dreptunghiulari, lungi, empodiu lung și puternic, gheare ascuțite, încovoiate mai ales la apex.
Aripile. Sînt transparente și ușor ondulate anterior; nu sînt mai late bazai. Celula marginală este închisă și cu un pețiol scurt; ramura anterioară a nervurii a 3-a se termină ușor, dar distinct deasupra apexului aripii. Celula marginală 2 este ușor îngustată la mijloc, iar celula 2 posterioară numai puțin lățită bazai; celula 4 posterioară este închisă și pedunculată, ușor sau distinct convexă anterior; celula anală este închisă și peduncu-lată; celula 2 bazală se termină cu două nervuri; alula este mare, nervura marginală completă.
Abdomenul. Este mai îngust decît mezonotul, cilindric și ușor ascuțit și de aceeași lungime cu aripile. Pilozitatea sa este abundentă, dar culcată; numai laturile primelor două tergite poartă peri lungi, fini, erecți; tergitul 3 are foarte puțini peri erecți, laterali. Sternitele, cu excepția ultimelor trei, poartă o pilozitate lungă, erectă. Perii țepoși sînt prezenți pe toate tergitele, dar slabi pe ultimele trei. Tergitul 1 are 2 peri puternici și lungi și o pilozitate lungă și rigidă. Tergitele 2, 3 și 4 cu peri țepoși proeminenți, lungi, puternici și aproape erecți.
Masculul are 8 tergite, al 8-lea scurt și aproximativ 1/5 din lungimea tergitului 7. Armătura masculă este mare, alungită, extinsă posterior, nerăsucită. Forcepsul superior alungit și subțire; apexul fiecărei jumătăți
GENUL PHILONICUS LOEW 1849
211
tinde să se îndoaie pe linia mijlocie, lăsînd un spațiu deschis dincolo de gonopod. Gonopodul cam pe jumătate de lung față de forcepsul superior; hipandriul bine dezvoltat. Aedeagul cu trei bifurcați!. Proctigerul proeminent, dar oblic. Armătura femelă constă din segmentul 8, care e aproape cît al 7-lea de lung, neted și lucios și posterior comprimat lateral. Sternitul este de asemenea comprimat și se întinde dedesubtul tergitului 9. Tergitul 9 puțin mai lung decît 10. La apex tergitul 10 poartă caracteristic de fiecare parte 4 spini ascuțiți, care descresc în mărime, cel mai mare fiind dorsal.
Răspîndirea geografică. Genul cuprinde puține specii (10 palearctice, 1 neotropicală, 1 orientală, 1 australiană).
în România o specie.
1. Philonicus albiceps (Meig.) 1820
1820 Asilus albiceps Xleig. ; S. B., II, 212, 8.
1820 Asilus conescens Meig. ; S. B., II, 336, 47.
1840 Asilus nudus Loew; Isis, 542, 9 et 548.
1840 Asilus albibarbus Zeilor; Isis, 66, 18.
1903 Philonicus albiceps M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt. II, 142.
1923 Cerdistus marinus Becker; Bev. d. Loew’shen Dipt., Wicn.
1923 Cerditus pulcher Becker; Rev. d. Loew’schcn Dipt., Wien.
1930 Philonicus albiceps E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., IV2, 86.
1960 Philonicus albiceps M. lonescu și M. Weinberg, Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, II, 216-217.
Culoarea generală este cenușie deschis. Ghebul văzut din profil este aproape de aceeași înălțime ca și lungimea primului articol al antenei. Marginea superioară a ghebului este îndepărtată de baza antenei cu o distanță egală cu primele două articole antenale. Fața este prăfuită albicios pînă la cenușiu-galben. Ghebul poartă peri țepoși, albi; numai la partea
Fig. 65. — Philonicus albiceps, aripă (după H u 11).
de sus se află cîțiva peri negri. Barba are peri țepoși și peri albi. Coroana cu peri țepoși are peri albi, care numai pe marginea superioară a ochilor sînt negri. Perii de pe frunte și de pe primele două articole ale antenei sînt
Fig. 66. — Philonicus albieeps, apexul abdominal
Fig. 67. — Philonicus albieeps. ă, Larva; B, nimfă (după S 6 g u y).
GENUL MACHIMUS LOEW 1849
213
negri. Palpii an peri albi. Mezonotul și pleurele sînt prăfuite cenușiu deschis pînă la ușor gălbui. Perii scurți de pe mezonot sînt în mare majoritate negri; perii țepoși sînt albi și destul de lungi. Regiunea colară cu o coroană de peri țepoși, albi. Pleurele și coxele cu peri albi. Scutelul poartă peri scurți pe disc, iar marginal doi peri țepoși, încovoiați, de regulă albi. Aripile transparente cu nervuri brune, numai la bază ușor gălbui. Picioarele negre, cu pilozitate foarte scurtă și fină și cu peri țepoși, albi, care pe tibiile și femurele anterioare, pe partea ventrală, sînt aproape țepoși. Tibia anterioară și cea posterioară, ca și metatarsele lor au ventral peri foarte scurți și deși, de culoare galbenă-aurie. Pulvilele sînt galbene; ghearele negre, dar puțin gălbui la baza lor. Abdomenul este cenușiu ca și mezonotul; tergitele cu pete catifelate, cenușii-brune; marginea posterioară a tergitelor este prăfuită cenușiu-alb. Toate segmentele abdominale poartă peri discali albi, puternici. Sternitele uniform cenușiu, cu o pilozitate fină, albă. Hipopigiul este negru lucios, cu peri albi lateral și negri dorsal. Segmentul 8 la femelă și ovipozitorul sînt negre lucioase și poartă peri scurți, negri. Cercii poartă fiecare cîte 2 spini scurți și 2 lungi, toți fiind negri (Engel descrie la fiecare cîte 2 lungi și 1 scurt). Lungimea 17—21 mm.
Biotop și aspecte ecologice. Specie răspîndită mai ales în locuri uscate, nisipoase, dar și pe malurile rîurilor, pe plaje și uneori se găsește și în locuri păduroase de pe dealuri și de la șes. Atacă himenoptere (for-micide, tentredinide, albine), ortoptere, heteroptere, homoptere, coleop-tere, diptere (bibionide, chironomide, asilide, terevide, bombiliide, sirfide, tachinide, muscide, antomiide), trichoptere și lepidoptere. Zboară în lunile iunie — august.
Răspîndirea geografică. Europa, U.R.S.S. (Siberia), Japonia, în România citată din Brașov, Iași, București, Dobrogea, Oltenia.
Genul Machimus Loew 1849
Tipul genului: Asilus chrysitis Meig. 1820
1849 Machimus Loew; Linnaea Entomologica, IV, 1—3.
1849 Tolmerus Loew; Linnaea Entomologica, IV, 94.
1849 Epitriptus Loew; Linnaea Entomologica, IV, 108.
Diptere mici (Epitriptus, Tolmerus auct.), mijlocii și mari. Ghebul poate fi puternic pînă la puțin proeminent, acoperit cu peri țepoși, deși. Pe cele mai multe tergite se găsesc peri țepoși, puternici, postlaterali; la unele specii mici (Tolmerus auct.) perii țepoși de pe tergite sînt foarte puțini, pilozitatea abdomenului la acestea fiind săracă și culcată. Sternitele au puțini peri și mai puternici (Epitriptus auct.). Scutelul este lung
214
PARTEA SISTEMATICĂ
și gros și poartă marginal peri țepoși, în număr variabil, 2—8. Cercii (proctigerul) femelei sînt liberi. La mascul sternitul 8 poate prezenta o prelungire apicală cu formă de lob, care lipsește la unele specii. Lungimea 10—25 mm.
Capul, aspect lateral. De lungime mijlocie, cu fața proeminentă, dar partea de sub antene este aproape în același plan cu ochii. Occiputul proeminent mai ales ventral și numai la unele specii mici (Epitriptus auct.) occiputul este peste tot la fel de gros. Trompa este aproape cilindrică, dar la unele specii (Tobnerus, Epitriptus auct.) este mai umflată către bază; apexul trompei este rotunjit. Palpul este uniarticulat, cu numeroși peri țepoși, avînd și o urmă de segment bazai. Antena este lungă cît și capul. Articolele 1 și 2 sînt lungi, articolul 2 fiind ceva mai scurt decît 1; articolul 3 este aproape cît primele două împreună, dar nu mai lat decît articolul 2. El poartă un microarticol scurt, urmat de un stil puternic, de lungime mijlocie, care se termină cu un păr țepos. Stilul cu microarticolul împreună sînt cît lungimea articolului 3.
Capul, aspect anterior. Fața este pubescență și în general acoperită cu peri răzleți. Ghebul poartă peri puternici, încovoiați înainte. Obrajii sînt de mărime mijlocie, pubescență. Fruntea este scurtă și pubescență ca și obrajii și poartă un rînd superior de peri țepoși, scurți, oculari; ea este îngustată la vertex. Vertexul este adîncit, iar triunghiul ocular este mare și poartă 3—4 perechi de peri țepoși între oceli și două sau trei perechi de peri țepoși postocelari. Perii țepoși occipitali superiori sînt puternici și drepți sau abia încovoiați.
Toracele. Mezonotul este înalt, mai mult trunchiat anterior și posterior. El este prăfuit și poartă peri destul de deși și de lungi, mai mult drepți. Acrosticalii sînt nediferențiați, iar dorsocentralii sînt lungi și puternici și se află numai în partea posterioară, unde pot fi cîte 4—9 în fiecare rînd. Perii laterali sînt lungi și puternici. Scutelul este convex și gros, prăfuit, cu margine evidentă, cu peri destul de deși pe disc și 2—8 perechi scutelari. Pronotul are peri țepoși puternici și peri obișnuiți, deși. Mezopleurele au peri deasupra și posterior. Călușul metanotal are un mănunchi de peri țepoși. Femurele sînt puternice, puțin îngroșate proximal. Aripile au celula marginală lățită datorită celulei subcostale, închisă și pețiolată; celulele a 4-a posterioară și cea anală sînt închise; alula mare, nervura marginală completă.
Abdomenul. Este cilindric, ușor subțiat spre apex; are pilozitate netedă, culcată; sternitele an o pilozitate lungă; țepoasă. Pe laturile ter-gitului 1 se află 4—6 peri țepoși, puternici, iar marginea posterioară la tergitele 2—5 poartă peri țepoși puternici; de regulă fiecare segment are 3 — 7 peri țepoși. Masculul are 8 tergite, al 8-lea fiind mai scurt median și mai lung lateral; femela are 7 tergite, inclusiv ovipozitorul. Armătura genitală este mare, cu forcepsurile superioare proeminente. Proctigerul dorsal este mic, oblic îndreptat în sus. Sternitul 8 este caracteristic și la cele mai multe specii prezintă o formațiune ca un lob sau ca o cupă, în
GENUL MACHIMUS LOEW 1849
215
conjurată de peri. Ovipozitorul este potrivit de lung, puternic comprimat, proctigerul comparativ lung și liber.
Răspîndirea geografică. în nearctic 2 specii, în neotropical 1 specie, în etiopian 4 specii, în oriental 18 specii, în palearctic 80 de specii, în Australia o specie.
în România 16 specii.
CHEIE PENTRU DETERMINAREA SPECIILOR
1 (2) Specii de regulă peste 18 mm lungime și eu 6—8 peri scutelari marginali .....................................................3
2 (1) Specii de regulă sub 18 mm lungime și cu 2—4 peri scutelari marginali............................................................19
3	(4) Toate femurele sînt complet negre.............................5
4	(3) Toate femurele sînt mai mult sau mai puțin roșii pînă la roșii-brune apical sau cu dungi longitudinale..............................15
5	(6) Toate tibiile sînt negre .....................................7
6	(5) Toate tibiile sînt roșii pînă la roșii-brune bazai pe diferite întinderi ............................................................9
7	(8) Barba este formată deasupra din peri țepoși, groși, negri, culcați și numai în jurul gurii se află peri albi, fini; abdomenul cu pete ca niște dungi lucioase, negre ..............................setibarbus
8	(7) Barba este formată din peri țepoși, toți asemănători, predominînd negru și numai în jurul gurii sînt unii peri albi . . . cyanopus
9	(10) Perii de pe picioare sînt predominanți albi-gălbui, mai mult sau mai puțin negri; barba este albă-gălbuie și numai la unghiul superior al ochilor sînt peri negri; toate tibiile au la capătul bazai culoarea galbenă-roșie, care se întinde cît diametrul femurului; armătura genitală masculă se caracterizează prin lungimea penisului, care este cît a epandriului, iar cele trei filamente terminale ale penisului au lungimea aproape egală........................rusticus
10	(9) Perii de pe picioare sînt predominanți negri; toate tibiile sînt negre, numai bazai sînt roșii sau brune-roșii, pe o porțiune mai mare sau mai mică ....................................................11
11	(12) Tibiile 1 și 2 sînt roșii-brune pe o porțiune cît diametrul femurului, iar tibia 3 mai puțin; metatarsele și tarsele sînt negre; armătura genitală masculă caracterizată prin lungimea penisului, care întrece pe cea a epandriului, iar din cele trei filamente terminale ale penisului, unul este mai scurt ................................annulipes
12	(11) Toate tibiile sînt puțin roșii-brune, uneori cu limită neprecisă spre partea apicală; antenele adesea și părțile laterale ale frunții au peri albi și peri țepoși negri.....................................  .13
13 (14) Numai capătul terminal al benzii umerale este întunecat; barba cu peri albi, iar coxele galbene-brune........................fimbriatus
216
PARTEA SISTEMATICĂ
14 (13) Benzile umerale an formă de S și înapoia umerilor se află totdeauna o pată închisă la culoare. Coxele și barba au peri albi; culoarea roșie-brună de la baza tibiilor este adesea foarte îngustă................... .............................................................................gonatistes
15 (16) Femurele sînt negre și au inel apical roșu sau o pată postero-dorsală; toate tibiile și tarsele sînt roșii; perii țepoși de pe picioare sînt negri; barba este neagră și cu peri galbeni pe marginea gurii ................................................................... chrysitis
16 (15) Femurele sînt negre cu benzi longitudinale roșii și frecvent roșii-brune .....................................................................17
17 (18) Femurele 1 prezintă la ambele sexe peri țepoși ventrali, .modestus 18 (17) Femurele 1 prezintă la ambele sexe numai peri ventrali; picioarele au pilozitatea deasă și scurtă, dar nu culcată, de culoare deschisă; toate femurele au benzi roșii, late, postero-dorsal; barba roșcată, albă și neagră; toracele cenușiu ....................................pilipes
19 (20) Ultimul sternit la mascul proeminează în mijlocul marginii posterioare în formă de coadă de rîndunică......................... ................................................................atricapillus
20 (19) Ultimul sternit la mascul are marginea posterioară dreaptă . . 21
21 (22) Femurele complet negre............................................23
22 (21) Femurele mai mult sau mai puțin roșii pînă la brune-roșcate și cu dungi sau pătate apical.................................................25
23 (24) Tibiile complet negre........................................atripes
24 (23) Tibiile mai mult sau mai puțin colorate în roșu . .arthriticus
25 (26) Femurul 1 cu peri țepoși ventrali; la ambele sexe sternitele abdominale totdeauna cu peri țepoși ...........................................27
26 (25) Femurul 1 păros, fără peri țepoși, la ambele sexe.................29
27 (28) Barba și coroana de peri galbene-albicioase; perii țepoși de pe picioare albicioși; picioarele predominînd roșcat; pe toate picioarele partea anterioară de la bază este dungată cu negru . ineonstans
28 (27) Barba este neagră cu alb; coroana de peri este neagră la unghiul superior al ochilor; picioarele negricioase, peri țepoși negri și albi .............................................................. setosulus
29 (30) Toate tibiile sînt puternic roșii-galbene, cu vîrf negricios, avînd la mijloc un inel mai mult sau mai puțin lat, negru sau o dungă longitudinală scurtă. Abdomen gălbui, cu pete lucioase, închise la culoare	.......................................cingulatus
30 (29) Toate tibiile sînt roșii pînă la roșii-brune, cu desen negru; abdomenul este cenușiu, cu dungi transversale negre pe tergite sau cu pete lucioase, care au totdeauna un luciu brun-auriu . .tesselatus
1.	Machimus annulipes (Brulle) 1834
1834 Asilus annulipes; Expd. Moree, III, 295, 634.
1849 Asilus basalis Loew; Linnaea Entomologica, IV, 16, 26.
1855 Asilus annulipes Walk.; List. Dipt. Brit. Mus., VII, 685, 690, 96.
GENUL MACHIMUS LOEW 1849
217
1903 Machimus annulipes M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 152.
1930 Machimus annulipes E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 160.
1960 Machimus annulipes M. lonescu și M. Weinberg; St. cerc, biol., Acad. R.S.R., Iași, II, 305.
Culoarea generală este brunie, corpul fiind prăfuit galben-auriu, avînd tibiile de culoare roșie-brună la baza lor și pe o întindere variabilă, care la unele exemplare poate fi brună închisă. Fața este prăfuită galben și mai lată decît jumătatea ochiului. Ghebul se termină la 3/4 din lungimea articolului bazai al antenei și este acoperit cu peri care în jurul gurii și în mijloc sînt galbeni-aurii; deasupra și pe laturi peri mai fini, de culoare neagră. Palpii de cele mai multe ori au peri de culoare galbenă. Fruntea este acoperită cu peri negri. Perii occipitali sînt de regulă negri. Eestul
Fig. 68. — Machimus annulipes. A, aedeagul; B : 1, dististil; 2, bazistil;
3, epandriu.
pilozității capului, a bărbii și a trompei cel mai adesea este galbenă deschis. Părul antenal este 3/4 din lungimea articolului 3 al antenei. Toracele este bruniu și are o prăfuire gălbuie. Perii țepoși dorso-centrali postsuturali stau pe o bandă mai întunecată, devenind mult mai lungi în fața scutelului și de regulă galbeni; în fața suturii cel mai adesea sînt negri și mai scurți. Scutelul are o pilozitate fină, galbenă, uneori putînd fi ameste câți și peri negri. Perii marginali ai scutelului sînt 4—8, galbeni, uneori amestecați
218	PAKTEA SISTEMATICĂ
cu negru. Picioarele au culoarea generală neagră; bazai tibiile sînt de la roșii-brunii pînă la brune întunecat, culoare care la picioarele anterioare și mediane are o întindere mai mare decît la cele posterioare, unde această culoare de la bază este îngustă. Perii țepoși de la picioare sînt în marea lor majoritate negri, amestecați cu puțin gălbui. Aripile sînt ușor gălbui, cu o tentă mai închisă la vîrful aripii și la marginea posterioară. Nervura r-m este situată puțin distal față de mijlocul celulei discale. Abdomenul este prăfuit brun-gălbui, apărînd pe mijlocul tergitelor pete mai închise, care de regulă lasă laturile libere. Sternitele sînt prăfuite cenușiu-galben, perii discali și pilozitatea lungă a sternitelor sînt galbeni. Hipopigiul este negru lucios, cu o pilozitate de regulă galbenă. Sternitul 8 este prăfuit și cu marginea posterioară proeminentă, în mijloc cu un apendice acoperit cu o pilozitate deasă, de regulă galbenă. Ovipozitorul este aproape tot atît de lung cît ultimele trei segmente abdominale.
Această specie prezintă un interes deosebit în ceea ce privește marea sa variabilitate cu privire la coloritul diferitelor părți ale apendicelor și la chetotaxie, ca și cu privire la dimensiunile unor apendice și la numărul unor peri cu importanță taxonomică. Variabilitatea s-a constatat în interiorul aceleiași populații. Astfel, la antene articolul 3 poate fi complet negru sau poate să aibă baza roșie. Picioarele au variabilitatea coloritului la tibii atît în intensitate, cît și ca întindere. Pilozitatea de pe frunte, antene, palpi, dorsocentrali și de pe scutel poate prezenta peri negri, galbeni sau amestecați. Părul antenal are, în raport cu articolul 3, dimensiuni care variază de la mai puțin de 1/2 pînă la 3/4 din articolul 3. Perii scutelari marginali stabilesc după numărul lor 2 grupe la acest gen după Engel, și anume : 2—4 peri și 6—8. La o populație de Machimus annu-lipes din România s-au găsit exemplare cu 4—8 peri. Deci cele două grupe nu sînt un criteriu bun de diferențiere.
De asemenea, pentru evitarea oricărei confuzii cu Machimus rusticus, examinarea hipopigiului în amănunțime pune în evidență caracterele pieselor la fiecare din cele două specii (fig. 78, A, B). Lungimea corpului 18—25 mm.
Biotop și aspecte ecologice. în regiuni de cîmpie, în regiunea culturilor de cereale; este o specie răpitoare deosebit de folositoare, capturînd un număr mare de Anisoplia.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și meridională, în România este o specie larg răspîndită.
2.	Machimus arthriticus (Zeii.) 1840
1840 Asilus arthriticus Zeller; Isis, 64, 16, 1840.
1903 Epitriptus arthriticus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 159.
1930 Epitriptus arthriticus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., IV2,1938.
1952 Machimus arthriticus Moczar; Rov. Koz., Folia ent., Hung., 1952, V, 5, 133.
GENUL MACHIMUS LOEW 1849
219
Specie de mărime mijlocie, cu capul prăfuit cenușiu-gălbui; se recunoaște după abdomenul scurt și puțin lățit, cu genitalii foarte mici la ambele sexe. Picioarele sînt negre și au tibiile cu baza de culoare roșcată pe întindere variabilă. Fața este prăfuită albicios. Ghebul este depărtat de baza antenei cît lungimea primului articol antenal și acoperit cu peri galbeni pe marginea gurii și în mijloc, iar pe laturi și deasupra cu peri negri. Se mai găsesc peri negri și pe palpi, antene, frunte, ca și pe perii occipitali. Barba este din peri albi-gălbui. Articolul 3 antenal, fără părul antenal, este mai scurt decît cele 2 articole bazale împreună. Toracele este prăfuit gălbui, cu linia mediană brună închis, care este anterior de 2 ori mai lată decît fruntea. Pilozitatea dorsală este în fața scutelului; -scutelul cu peri de aceeași culoare și cu 2 peri țepoși marginali, negri. Pleurele sînt acoperite cu pilozitate deschisă la culoare, împrăștiată. Aripile ușor gălbui, cu nervuri gălbui și cu vîrful galben-cenușiu; nervura r-m stă aproape de mijlocul celulei discale. Picioarele sînt negre și numai tibiile sînt roșcate la bază pe întindere variabilă. Pe picioare pilozitatea este scurtă și deasă, de culoare galbenă ca și perii țepoși. Abdomenul prăfuit cenușiu-gălbui. Pilozitatea de pe tergite este de o întindere variabilă și neagră, în rest peri galbeni, mai puternici. Perii discali sînt lungi și galbeni și prezenți atît pe tergite, cît și pe sternite. Hipopigiul este negru lucios, cu pilozitate galbenă, simplu ca structură și foarte mic, abia de două ori mai lung decît ultimul segment. Ovipozitorul este triunghiular, aproape cît ultimele două segmente abdominale. Ultimul sternit poartă pe marginea posterioară peri negri. Lungimea 16—18 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală.
în România citată de M 6 c z a r, din Munții Șureanu (Sebeșului).
3.	Machimus atricapillus Fall. 1814
1814 Asilus atricapillus Fall.; Dipt. Suecica Asilidae, 10.5.
1820 Asilus calceatus Meig.; S. B., II, 316, 14.
1820 Asilus opacus Meig.; S. B., II, 315, 13.
1820 Asilus plebejus Meig.; S. B., II, 340, 55.
1820 Asilus rufimanus Meig.; S. B., II, 339, 53.
1840 Asilus bicornis Zeii.; Isis, 1840, 56, 10.
1810 Asilus subulatus Loew; Isis, 1840, 542, 12 și 548,
1847 Asilus atricapillus Zeii.; Stettin. ent. Zeitg., VIII, 281, 8.
1903 Machimus atricapillus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 152.
1930 Machimus atricapillus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., IV2, 1938, 162-163.
1960 Machimus atricapillus M. lonescu și M. Weinberg; St. cerc. biol. șt. agric., Acad. R.S.R., Fii. Iași, XI, 2, 306.
220
PARTEA SISTEMATICĂ
La această specie culoarea corpului este foarte variabilă. Fața este prăfuită gălbui și mai îngustă decît jumătatea ochiului. Ghebul este puternic și acoperit cu peri țepoși; predomină cei negri, în jurul gurii fiind gălbui. Fruntea și perii țepoși din coroana occipitală sînt negri în unghiul superior al ochilor; pilozitatea occipitală și barba sînt albe-gălbui. Palpii au peri negri. Părul antenal este cît 3/4 din lungimea articolului 3 al antenei. Mezonotul prăfuit cenușiu-gălbui, numai umerii și pleurele lucesc albicios. Banda mijlocie brună închis, la partea anterioară fiind cu 1,5 ori mai lată față de lățimea frunții. Perii țepoși sînt negri; dorsocentralii trec cu 3—4 perechi scurte în partea anterioară a suturii. Pleurele cu peri negri în partea superioară și albicioși în partea inferioară. Scutelul are peri negri-albicioși, iar la marginea posterioară numai 4 peri țepoși, negri. Aripile sînt aproape brunii, cu tentă cenușie la vîrf și la marginea posterioară. Femurele au culoarea neagră foarte variabilă : astfel, postero-ventral se află o dungă roșie mai mult sau mai puțin lată, la toate perechile ; de multe ori și vîrful are un inel roșu mai lat sau mai îngust, care de asemenea se poate vedea numai la picioarele anterioare și mijlocii, pe cînd la cele posterioare lipsește. Tibiile sînt roșii pînă la roșii-brune, apical și ventral totdeauna negre. Tarsele totdeauna roșii, cu vîrful negru. Picioarele au o pilozitate scurtă, albicioasă, perii țepoși fiind negri. Pe partea ventrală a femurelor anterioare pilozitatea are mulți peri negri. Abdomenul este cenușiu-gălbui, cu pete lucioase brunii, care în mijloc sînt mai închise la culoare, iar văzute lateral lucesc negricios. Pilozitatea scurtă este neagră pe mijlocul tergitelor și albicioasă pe laturi; perii discali sînt deschiși la culoare. Sternitul 8 la mascul este alungit, marginea sa posterioară are peri negri și se termină convex. Hipopigiul este negru, cu peri deschiși la culoare. Ovipozitorul este lung cît ultimele două segmente. Lungimea 14—18 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și meridională, Insulele Canare.
în România a fost semnalat de la malul mării (Agigea) pînă în munți (Munții Apuseni).
Machimus atricapillus calceatus Meig. 1820
1820 Asilus Calceatus Meig. : S. B., II, 316, 14.
1930 Machimus atricapillus calceatus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Beg., IV2, 1938, 163.
1959 Machimus atricapillus calceatus M. lonescu și M. Weinberg; St. cerc. biol. anim.,. XI, 2, 102-104.
Această subspecie se deosebește de atricapillus Fall. prin pilozitatea albă a frunții, avînd numai pe ridicătura ocelară peri negri; apoi prin coroana occipitală de peri albicioși, la care apar numai cîțiva peri țepoși,
GENUL MACHIMUS LOEW 1849
221
negri; prin articolul 3 al antenei, care este mai lat și mai scurt și prin pilozitatea albă dintre rîndurile de peri prescutelari dorsocentrali și capătul ultimului sternit abdominal. Lungimea 14—18 mm.
Răspîndirea geografică. Franța.
în România a fost semnalată de la Șimleul Silvaniei (jud. Sălaj) și Hagieni (jud. Constanța).
4.	Machimus atripes (Loew) 1854
1854 Tolmerus atripes Loew; N. Beitr., II, 15, 30.
1903 Tolmerus atripes M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 160.
1930 Tolmerus atripes E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen, d. pal. Reg., IV2, 1938, 163. 1962 Machimus atripes Fr. Huli; Robber Flies of the World, Smith. Inst., part. 2, 564. 1963 Tolmerus atripes M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, IV, 298-299.
Specie mult apropiată de M. corsicus Schin., dar de care se deosebește prin picioarele sale complet negre și abdomenul mult mai puțin prăfuit. Fața sa este prăfuită cenușiu-gălbui și aproximativ 1/3 din lățimea ochiului, fiind neagră lucioasă pe gheb și dedesubtul antenelor. Perii țepoși de pe gheb sînt negri și numai în jurul gurii se găsesc albi. Palpii, antenele și fruntea, precum și perii țepoși ai coroanei occipitale, din partea sa superioară, și pînă la mijlocul ochilor, sînt negri. Perii țepoși din partea inferioară a occiputului, ca și barba, sînt albi. Părul antenei este aproape tot atît de lung cît articolul 3 antenal și destul de puternic. Mezonotul este cenușiu-gălbui, partea sa prescutelară și pleurele sînt prăfuite cenușiu. Banda mijlocie a mezonotului este dublu de lată anterior față de frunte; linia sa mijlocie nu este bine precizată. Pilozitatea scurtă și perii țepoși, puternici, sînt negri. Perii dorsocentrali ajung de cele mai multe ori pînă la sutură. Pleurele și scutelul au o pilozitate albă, scutelul cu 4 peri țepoși la marginea sa posterioară. Aripile sînt ușor brunii la marginea anterioară și la vîrf. Picioarele sînt complet negre și au peri țepoși negri; pilozitatea mai lungă este mai ales pe femure neagră amestecată cu alb. Pe femurele anterioare și posterioare perii ventrali albi sînt adesea cu aspect țepos : afară de aceasta, tibiile anterioare și posterioare și metatarsele lor au o pilozitate foarte fină, galbenă-aurie, evidentă. Tergitele abdomenului au fondul brun cu benzi transversale late, negre, lucioase, care spre partea anterioară și pe laturi se văd cenușii. Abdomenul este ușor cenușiu-galben, cu pilozitate albă. Perii scurți de pe mijlocul tergitelor sînt negri, iar pe laturi albi; tot așa sînt și perii discali, deasupra negri și scurți, pe laturi mai lungi și albi. Ultimul sternit la mascul are un rînd de peri țepoși, rari, negri, la marginea posterioară. Hipopigiul este negru, simplu, cu forcepsul superior drept și cu peri țepoși negri. Ovipozitorul este puțin mai lung decît ultimele 2 segmente. Lungimea 13 — 14 mm.
222
PAKTEA SISTEMATICĂ
Răspîndirea geografică. Europa centrală și meridională; Japonia, în România a fost semnalată din Transilvania.
5.	Maehimus chrysitis (Meig.) 1820
1820 Asilus chrysitis Meig.; S. B., II, 310, 5, XXI, G.
1840 Asilus femoralis Zeii.; Lsis, 1840, 49, 3.
1849 Asilus chrysitis Loew; Linnaea Entomologica, IV, 7, 24.
1903 Machimus chrysitis M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 152.
1944 Machimus chrysitis P. Șuster; Ann. Sc. Univ. Jassy, XXX, 1944 — 1947, 123 — 124..
Fața este prăfuită cenușiu-gălbui și lată cît jumătatea ochiului și retrasă în jos la o distanță cît jumătatea lungimii primului articol al antenei. Perii de pe gheb sînt fini, galbeni în mijloc și în jurul gurii, iar pe laturi și deasupra negri. Palpii au peri negri, de asemenea și fruntea, dar în apropierea antenelor și pe articolele bazale ale acesteia se află peri negri și peri galbeni, fini. Coroana de peri occipitali are peri negri numai în unghiul ocelar. Pilozitatea occipitală și barba sînt galbene. Părul antenal este aproape atît de lung cît articolul 3 al antenei. Toracele este prăfuit cenușiu-galben pe fond brun. Banda mediană este brună și anterior lată, nu cît fruntea, îngustîndu-se posterior pînă la scutel. Ea are o linie mediană» foarte îngustă. Mezonotul are pilozitate scurtă și peri țepoși, toți negri. Perii dorsocentrali întrec în partea anterioară sutura cu trei perechi scurți și au în lungul lor, între rînduri, peri lungi, negri. Pleurele sînt cu peri galbeni, ca și cei de pe suprafața scutelului. La partea posterioară și marginal, scutelul poartă o carenă de 6 —8 peri țepoși, galbeni sau negri. Aripile sînt ușor brunii-galbene, cu pete spre vîrf și cu nervuri galbene la bază. Nervura r-m este situată distal față de mijlocul celulei discale. Picioarele au peri negri și pilozitate galbenă-aurie. Toate femurele sînt negre, cu Vîrful mai mult sau mai puțin roșu, care către bază se reduce mai mult sau mai puțin la o linie. Tibiile și tarsele sînt complet galbene-roșii, femurul anterior cu peri galbeni, femurul mijlociu cu 3—4 peri țepoși antero-ventral; femurul 3 are antero- și postero-ventral rînduri longitudinale de peri țepoși, negri, puternici, dar scurți. Abdomenul este prăfuit galben-auriu și prezintă în mijloc și pe laturile tergitelor pete negricioase brune, strălucitoare. Perii discali sînt galbeni. Sternitele cenușii-gălbui, cu pilozitate lungă, galbenă. Apendicele bont al ultimului sternit de la mascul are o tufă de peri galbeni. Hipopigiul este negru lucios, cu peri galbeni. Ovipozitorul abia este mai lung decît ultimele două segmente și poartă pilozitate neagră, care se găsește de asemenea și pe marginea posterioară a ultimului sternit. Lungimea 19—24 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și meridională.
în România specia a fost semnalată de la Tarcău Neamț (jud. Neamț) și din Delta Dunării de la Periprava.
C4ENUL MACHIMUS LOEW 1849
223
6.	Machimus cingulatus (Fabr.) 1781
1781 Asilus cingulatus Fabr. ; Spec. Ins., II, 464, 25.
1826 Asilus annulatus Macq. ; Soc. Sci. Lille, 36, 16.
1903 Epitriptus cingulatus; Kat. d. pal. Dipt., II, 159.
1930 Epitriptus cingulatus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., IV2,165, 166.
1963 Epitriptus cingulatus M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. „Gr.
Antipa”, IV, 297.
Fața este prăfuită gălbui și mai puțin lată decît jumătatea ochiului. Perii țepoși ai ghebului sînt albi pe marginea gurii, precum și în mijlocul său pînă la 3/4 din înălțimea lui, iar deasupra și pe laturi sînt negri. Palpii au peri negri. Antenele, partea de sus a frunții și unghiurile superioare ale
Fig. 69. — Machimus cingulatus. A, Aripă; B, apexul abdominal <J.
ochilor, pînă la jumătatea lor, sînt negri; restul perilor de pe cap și barbă sînt albi. Părul antenal este cel mult 2/3 din lungimea articolului 3, care este aproximativ de 3—4 ori mai lung decît lat. Toracele este prăfuit cenușiu-gălbui, pînă la ocru murdar. Dunga mediană este brună închis, anterior dublu de lată față de frunte și se termină la scutel, îngustîndu-se la jumătate, dincolo de sutură. Perii de pe mezonot și perii țepoși sînt negri. Perii dintre rîndurile de perechi dorsocentrali sînt împrăștiați, scurți și
224
PABTEA SISTEMATICĂ
slabi; pleurele cel mai des sînt prăfuite cenușiu mai curat decît mezonotul și cu pilozitate gălbuie. Scutelul are pe disc peri albicioși și2 —4 peri negri sau galbeni marginali. Aripile sînt foarte slab brunii, cu o nuanță mai accentuată la vîrf. Nervura transversală anterioară este în mijlocul celulei discale. Femurele sînt negre, cu un inel apical roșu, lat cît diametrul femurului (la exemplarele femele studiate de noi femurele de la toate picioarele sînt roșcate în jumătatea internă, cealaltă jumătate fiind neagră, cu o pată roșie apical). Tibiile sînt roșii, cu cîte un inel la mijloc mai mult sau mai puțin lat, de culoare neagră, adesea puțin vizibil, care poate să fie întrerupt ventral, distal tibiile fiind negre. Toate articolele tarsale sînt roșii, numai apical negre. Pilozitatea fină este gălbuie, iar perii țepoși negri. Femurele au ventral peri gălbui, lungi. Tibiile anterioare au postero-ventral 2—3 peri țepoși, negri și lungi și peri lungi, galbeni. Femurul 2 are antero-ventral 1 — 2 și pe lîngă aceștia 3 peri țepoși, care apical devin mai lungi. Abdomenul este prăfuit ocru-galben murdar. Tergitele au median pete brune închis, de formă oval-alungită. Sternitele uniform colorate cenușiu-gălbui și cu peri lungi, gălbui. Pilozitatea scurtă de pe mijlocul tergitelor este neagră, iar pe laturi galbenă. Chiar și perii discali sînt deschiși la culoare, numai cîțiva laterali pot fi negri. Hipopigiul este brun-roșcat pînă la negru, cu peri scurți, de culoare deschisă și cîțiva peri țepoși, lungi și negri, pe forcepsurile inferioare; forcepsul superior este îngust, cu formă de păstae, cu vîrful îndreptat în jos. Ovipozitorul este lung cît ultimele două segmente, sternitele sale avînd peri negri. Lungimea 10—13 mm.
Biotop și aspecte ecologice. Sînt specii de regiuni joase în țara noastră (cîmpie sau regiuni colinare), zburînd din iunie pînă în octombrie. Se găsește uneori pe terenuri nisipoase. Capturează diferite insecte de talie mică, cum sînt: jasidele, afidele, tineidele, micetofilidele, sirfidele, tachi-nidele, antomiidele, sepsidele, chloropidele și sferoceridele.
Răspîndirea geografică. Europa.
în România a fost colectată de la Băneasa, Agigea, Hagieni (Do-brogea), Bîrnova (jud. Iași), Trei stejari — Sibiu.
7.	Machimus cyanopus (Loew) 1849
1849 Asilus cyanopus Loew; Linnaea Entomologica, IV, 53, 36.
1903 Machimus cyanopus M. Bezzi; Kat d. pal. Dipt., II, 153.
1930 Machimus cyanopus E. O. Engel; Asilidae — Die FJiegen d. pal. Reg., IV2,1938, 168-169.
1963 Machimus cyanopus M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, IV, 296.
Are fața prăfuită cenușiu-albicios și nu este lată cît jumătatea ochiului. Perii de pe gheb sînt fini, deși și negri, numai în mijlocul marginii gurii sint albi-gălbui, iar pe marginea ochilor, dedesubt, se află și unii peri negri.
GENUL MACBIMVS LOEW 184»
225
Palpii, antenele și fruntea au peri de culoare neagră. Perii țepoși negri din coroana occipitală sînt lungi în partea superioară și pe mai multe rînduri ; dintre ei numai cei inferiori au formă de peri țepoși, scurți, pînă în dreptul mijlocului ochilor. Barba este albă-gălbuie. Părul antenal este jumătate de lung față de articolul 3 al antenei. Toracele are fondul brun și este prăfuit ușor cenușiu-galben. Banda mijlocie este brună închis, și anterior este lată cît dublul frunții, linia sa mijlocie ajungînd pînă la sutură, iar înapoia acesteia brusc îngustîndu-se la jumătate, pînă la scutel. Perii țepoși ai mezonotului sînt negri. Perii țepoși alari și notopleurali sînt mai puternici și mai lungi decît cei dorsocentrali. între rîndurile acestora din urmă se află înaintea scutelului peri lungi, negri. Pleurele sînt gălbui, numai rîndul superior de pe mezopleure are peri negri; pteropleurele au și ele unii peri țepoși, lungi și negri. Tufa de peri din fața halterei, galbenă sau neagră. Scutelul are pilozitate neagră-albă sau amestecată; pe margine 4—6 peri țepoși și negri. Aripile sînt deschise la culoare, cu o tentă brună la vîrf. Nervura r-m este situată puțin distal față de mijlocul celulei dis-cale și stă oblic. Picioarele sînt negre, cu un luciu albăstrui; perii lor țepoși sînt toți negri. Pilozitatea slabă și împrăștiată este albă și neagră, amestecat. Pe femure (și anume în pătrimea terminală a celor anterioare și mijlocii) se află peri lungi, negri, iar pe tibiile anterioare și mijlocii și postero-ventral pe femurele perechii a 3-a și pe tarsele lor se află numai peri ventrali. Tibiile 1 și 3 și metatarsele lor sînt acoperite pe partea anterioară cu peri fini, scurți și galbeni; femurele 3 au numai 3—4 peri țepoși pe partea anterioară; femurele perechii a 3-a cu două rînduri ventrale și unul antero-dorsal de 3—4 peri țepoși. Abdomenul este prăfuit cenușiu și prezintă pete mari, negre, lucioase, pe tergite, care lasă fondul cenușiu numai pe marginile posterioare și pe laturi. Perii discali sînt slabi, deasupra negri și scurți, iar pe laturi mai lungi și albicioși. Sternitele prezintă pete negricioase lucioase și o pilozitate lungă și albă, care numai pe ultimele segmente este neagră. Ultimul sternit la mascul este negru lucios și numai puțin proeminent; partea sa terminală are peri lungi, negri, dar nu deși. Hipopigiul este negru lucios, cu pilozitate proeminentă neagră. Ovipozitorul nu este tot atît de lung cît ultimele 2 segmente. Lungimea 17—19 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și meridională.
în România a fost semnalată de J. T h a 1 h a m m e r de la Orșova, de M. lonescu și M. Weinberg de la Măgura Cisnădie și Băile Herculane și de M. Weinberg din Dobrogea de la Oltina, Greci și Babadag.
8.	Machimus fimbriatus (Meig.) 1804
1804 Asilus fimbriatus Meig. ; Klan, I, 47, 8.
1820 Asilus columbrinus Meig. ; S. B., II, 335, 46.
1903 Machimus columbrinus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 153.
15 - c. 381
226
PARTEA SISTEMATICĂ
1930 Machimus fimbriatus E. O., Engel; Asilidae — Die l?Iiegen d. pal. Reg., IV0, 1938, 174-175.
1962 Machimus fimbriatus O. Jorgensen; Rap. wer. d. nat. Stud. Rumanien.
Fața este prăfuită alb-gălbui și are lățimea cît jumătatea ochiului și ajunge dedesubtul ochilor cît 2/3 din lungimea primului articol al antenei. Perii țepoși de pe gheb sînt amestecați cu mulți peri albi, toți fiind bruni la bază; numai în partea superioară și puțin pe laturi se află și peri țepoși, negri. Antenele și fruntea au peri și peri țepoși negri pe articolele bazale ale antenei și pe triunghiul ocelar. Perii țepoși occipitali sînt negri și ajung pînă la jumătatea ochilor; în partea inferioară sînt gălbui și cu baza brună. Barba este albă. Palpii au peri albi-negricioși. Părul antenei este lung cît 3/4 față de articolul 3. Toracele are fondul bruniu și prăfuit cenușiu. Banda mediană este la partea anterioară lată cît de două ori lățimea frunții. Linia sa mijlocie și banda se termină imediat după sutură. Perii țepoși sînt negri, în partea posterioară a mezonotului amestecați cu albi, tot ca și pe scutel, acesta avînd și 6 —8 peri marginali. Pilozitatea pleurelor și a coxelor este albă-gălbuie, la fel cu cea de pe gheb. Aripile deschise la culoare, cu tentă brunie la vîrf și pe marginea posterioară. Nervura r-m este situată la mică distanță de mijlocul celulei discale și are o poziție oblică. Picioarele au femurele negre, tibiile anterioare și mijlocii sînt roșcate la bază cît diametrul femurelor, iar tibiile posterioare pot fi complet negre. La femelă culoarea roșie a tibiilor este mai închisă decît la mascul. Tarsele sînt negre. Perii țepoși de pe picioare sînt negri, iar pilozitatea galbenă este amestecată la baza articolelor, ventral, cu peri negri. Femurele anterioare sînt păroase numai ventral; femurele posterioare au rînduri antero- și poster o-ventrale de peri țepoși puternici. Abdomenul este prăfuit cenușiu; luminat dinspre cap prezintă pe tergite în mijloc pete negre oval-alungite; se văd pete și luminat lateral. Perii discali sînt albi-gălbui, ca și perii de pe sternite. La mascul sternitul 8 este puțin proeminent, dar cu peri lungi și negri la marginea posterioară, în mijloc fiind negru-lucios sau cu prăfuire cenușie. Hipopigiul are peri gălbui. Ovipozitorul este puțin mai lung decît ultimele 2 segmente, dintre care ultimul are peri negri. Lungimea 26—28 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și meridională.
în România a fost semnalată de danezul O. Jorgensen de la Jurilovca (Delta Dunării).
9.	Machimus gonatistes (Zeii.) 1840
1820 Asilus? obscurus Meig.; S. B., II, 315, 12.
1840 Asilus gonatistes Zeii.; lsis, 65, 17.
1903 Machimus gonatistes M. Bezzi; Kat. cl. pal. Dipt., II, 153.
GENUL MACHIMUS LOEW 1849
227
1962 Machimus rusticus Fr. Huli; Robber Flies of Lhe World, Smith. Inst., part. 2, 564.
1967 Machimus gonatistcs M. Weinberg; Trav. Mus. Hist.
Nat. „Gr. Antipa”, VII,
304-307.
Specie de talie mare, care a fost considerată de Engel (1930) ca o subspecie a lui Machimus rusticus Meig., iar H u 11 (1962) o sinoni-mizează cu aceasta (p. 564) Weinberg (1967), pe baza studiului armăturii, reabilitează această specie.
Fața este prăfuită, ghebul puternic poartă peri țepoși albi și negri în partea superioară și lateral. Fruntea lateral are pilozitate albă, perii ocelari negri și albi. Perii occipitali pot fi numai negri sau numai albi-gălbui și uneori amestecați. Numărul perilor marginali scutelari pot fi 4—8 și de culoare gălbuie sau negri. Pilozitatea de pe palpi, torace și de pe prelungirea ultimului sternit prezintă o mare variabilitate, ea puțind fi galbenă sau neagră și amestecată în proporție variabilă.
Inelul roșu de pe tibii este prezent la toate perechile de picioare și plasat la baza lor; mai îngust la perechea posterioară.
Abdomenul este prăfuit cenușiu-galben și poartă marginal pe tergite peri discali evidenți. Hipopigiul este de culoare neagră, cu peri deschiși. Epandriul este dreptunghiular, ușor scobit dorsal și bombat ventral, cu latura superioară mai scurtă și apical trunchiat oblic. Proctigerul cu cercii ovali, ușor alungiți, fixat în treimea internă a epandriului. Hipandriul este de formă trapezoidală, drept bazai și scobit median; apical, spre extreme, lasă două proeminențe unghiular-rotunjite, care acoperă gonopo-dele. Gonopodele se articulează în treimea inferioară, median pe latura externă a epandriului, prin bazistilul de foimă triunghiular-alungită, puternic chitinizat și care poartă bazai dististilul de formă măciucată, acoperit de peri și de spini. Aedeagul aproximativ de lungimea epandriului, cu cele 3 filamente chitinizate, scurte și divergente. Lungimea 18—28 mm.
Răspîndirea geografică. Europa.
în România a fost semnalată din Delta Dunării și de la Eșelnița.
10.	Machimus ineonstans (Meig. ) 1820
1817 Asilus culciformis Wicd. ; Zool. Mag., I, 2, 32.
1820 Asilus ineonstans Meig. ; S. B., II, 323, 25.
1903 Epitriptus ineonstans M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 159.
1930 Epitriptus ineonstans E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., IV2, 1938,
179.
1967 Epitriptus ineonstans M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. „Gr. Antipa”, VII, 215.
Specie de mărime mijlocie, prăfuită brun-auriu, cu femurele negre pe partea anterioară, iar posterior brune-roșcate, tibiile fiind vărgate longitudinal mai mult sau mai puțin roșu-brun, în rest negre. Picioarele
228	PARTEA SISTEMATICĂ
cu pilozitate deasă și culcată, albă. Fața prăfuită galben-cenușiu este jumătate din lățimea ochiului. Ghebul este înalt cît lungimea primului articol antenal, iar perii de pe gheb sînt negri numai superior și lateral, iar în mijloc și spre trompă cu peri țepoși și albi. Fruntea și antenele cu peri negri numai la partea inferioară, avînd și unii peri albi; perii țepoși occipitali sînt puternici, scurți, groși și de culoare neagră. Restul perilor de deasupra sînt galbeni, iar barba numai cu peri albi. Articolul 3 antenal este puțin mai lat și părul antenal este aproape cît 3/4 din lungimea articolului 3. Antenele de culoare neagră. Toracele este prăfuit brun-auriu și are un desen brun-roșcat. Dunga mediană întunecată este anterior dublu față de frunte și divizată în lung printr-o linie foarte îngustă. Pe umeri are cîte o pată lungă în formă de cîrlig. Pilozitatea sa este scurtă, grosolană și neagră și tot astfel sînt colorați și perii dorsocentrali de pe marginile dungii mediane, ca și intraalarii și notopleuralii, pe cînd perii alari sînt galbeni. Pe pleure se află o pilozitate fină, împrăștiată, albă. Perii din fața halterei sînt gălbui. Scutelul are pe disc o pilozitate deasă și albă, precum și 2 — 4 peri marginali albi-roșcați sau negri. Aripile sînt ușor brunii, cu o tentă cenușie la vîrf. Nervura r-m este situată puțin distal față de mijlocul celulei discale. Picioarele sînt adesea puternic întunecate, cu perii țepoși de culoare galbenă, complet neagră sau amestecați. Abdomenul este gal-ben-brun, cu reflexe negre și cenușii-argintii, patrulatere, cu o pilozitate scurtă, groasă, neagră și cu perii discali de pe tergite și sternite de culoare deschisă. Petele sînt întotdeauna despărțite printr-o linie întunecată și numai posterior și lateral pe tergite prezintă reflexe argintii-cenușii. Partea ventrală este brună-galbenă, cu marginile posterioare deschise la culoare. Sternitul 8 la mascul este foarte puțin ieșit în afară la mijloc. Vîrful hipopigiului este puțin curbat ventral, cu partea ventrală curbată și cu lungimea pe jumătate față de cea superioară. Ovipozitorul este negru și lucios, puțin mai lung decît ultimul segment și cu cerci puțin mai scurți decît ultimul tergit. Lungimea 11—20 mm, în literatură 16—23 mm.
Biotop și aspecte ecologice. In România apare ca o specie dobrogeană, în locuri deschise pe plante ierboase. Zboară de la începutul lunii iulie pînă la începutul lunii octombrie. Se hrănește cu diptere și himenoptere de talie mijlocie. Este frecventă din luna iulie și pînă la mijlocul lui august.
Băspindirea geografică. în sudul Europei și în nordul Africii.
în România în Dobrogea, mai ales în regiunea centrală și de sud: Valul lui Traian, Comorova, Mangalia, Hagieni, Limanu și Băneasa.
11.	Machimus modestis (Loew) 1849
1849 Asilus modestus Loew; Linnaea Entomologica, IV, 55, 37.
1903 Machimus modestus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 154.
1930 Machimus modestus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., IV2, 1938, 186-187.
GENUL MACHIMUS LOEW 1849
229
Fața este prăfuită cenușiu-alb și lată cît jumătatea ochiului. Perii de pe mijlocul ghebului sînt albi, iar spre antene pe laturi și pe părțile laterale ale gurii totdeauna negri. Articolele bazale ale antenei și fruntea au peri negri. Coroana de peri țepoși occipitali are peri negri și groși numai în unghiul superior al ochilor, în rest și pînă la mijlocul ochilor prezintă peri țepoși fini și negri. Pilozitatea occipitală și barba sînt albe.
Palpii au pilozitate neagră. Părul antenal este cît jumătatea articolului 3. Toracele este prăfuit cenușiu-gălbui. Banda mijlocie este puternic brună închis și la partea anterioară încă o dată mai lată decît scutelul; ea prezintă o linie mediană numai pînă la sutură. Perii țepoși ai mezonotului sînt bruni, dar fini și colorați în negru. Scutelul are o pilozitate deasă, de culoare deschisă și 6 — 8 peri țepoși, marginali. Pleurele au pilozitate deschisă la culoare, cu excepția unor peri negri de la partea superioară a mezopleurelor. Aripile sînt deschise la culoare, cu tentă brunie la vîrf și la marginea posterioară. Nervura este situată puțin distal la mijlocul celulei discale. Picioarele sînt complet negre, cu peri țepoși negri și cu o pilozitate împrăștiată, albă, care ventral pe toate femurele și tibiile este evidentă. Femurele anterioare au numai peri ventrali; femurele posterioare au rîndul de peri antero- și postero-ventrali. Abdomenul este prăfuit cenușiu, iar pe tergite prezintă pete închise la culoare sau cenușii-gălbui, după cum se reflectă lumina, ajungînd pînă la marginile posterioare ale segmentelor, care sînt închise la culoare. Pe marginile laterale, încovoiate ventral, ale tergitelor 3 — 7 se află dungi longitudinale negre lucioase, care pe ultimele tergite devin ceva mai late.Perii discali sînt deschiși la culoare, cu excepția perilor țepoși de pe marginea posterioară a tergitului 1; pe laturile tergitelor și pe partea mediană a ste mitelor se află numai peri albi lungi, împrăștiați. Hipopigiul este negru lucios, cu peri negri. Forcepsu superior se îngustează apical și se încovoaie în jos. Părțile laterale, lungi, ale penisului sînt încovoiate ca niște gheare. Ultimul sternit la mascul este drept, cu peri negri la marginea posterioară. Ovipozitorul este ceva mai lung decît ultimele 2 segmente. Lungimea 18 mm.
Răspîndirea geografică. Asia Mică.
în România a fost semnalată de J. T h a 1 h a m m e r (1918) la Orșova.
12.	Machiro.us pilipes (Meig. ) 1820
1820 Asilus? pilipes Meig.; S. B., II, 320, 21.
1820 Asilus colubrinus Meig. ; S. B., II, 335, 46.
1903 Machimus colubrinus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 153.
1930 Machimus pilipes E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., IV2, 1938, 191-192.
1969 Machimus pilipes M. Weinberg; Teză de doctorat.
230
PARTEA SISTEMATICĂ
Fața este prăfuită alb-cenușiu; ghebul puternic poartă peri țepoși, albi-roșcați, care pot fi amestecați cu negri în partea superioară. Antenele și fruntea poartă peri albi, dar pe articolele bazale și pe ocelariu sînt peri țepoși și negri. Articolul 3 antenal este puțin mai lung decît cele bazale, iar părul terminal antenal este aproape cît el.
Toracele prăfuit cenușiu, cu pilozitate închisă la culoare, în general mai deschisă pe scutel și pleure. Perii marginali scutelari sînt negri și în număr de 4—6. Aripile transparente, ușor umbrite la vîrf și la marginea posterioară; r-m este situată distal față de mijlocul celulei discale. Halterele galbene-roșcate. Picioarele roșii cu benzi negre : femurele brune-roșcate ventral, cu peri lungi, albi-roșcați, anterior cu o bandă neagră; t, și t2 de asemenea brune-roșcate, care numai anterior și ventral prezintă benzi înguste și negre, tx putînd fi mult mai întunecată. Adesea și f3 aproape complet neagră, doar postero-dorsal îngust brun-roșu.
Abdomenul cenușiu, tergitele purtînd pe marginea anterioară pete patrulatere prăfuite în negru. Sternitele sînt prăfuite cenușiu. Perii discali sînt puternici și roșii. Pilozitatea abdomenului este dorsal neagră și ventral albă. Hipopigiul negru. Ultimul sternit este alungit median. Ovipozitorul este foarte scurt. Lungimea 19—23 mm.
Răspîndirea geografică. Europa meridională.
în România a fost semnalată la Agigea.
13.	Machimus rustieus (Meig.) 1820
1820 Asilus rustieus Meig.; S. B., II, 311, 7.
1840 Asilus genualis Zeller; Isis, 62, 15.
1903 Machimus rustieus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 154.
1930 Machimus rusticus E. O. Engel; Asilidae —Die Fliegen. d. pal. Reg , IV2, 1938, 194.
1960 Machimus rusticus M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, II, 224.
Specie de mărime mijlocie, cu prăfuire cenușie-gălbuie sau cenușie-albicioasă, caracterizată prin baza tibiilor roșie-brună și prezența unui număr mare de peri țepoși și albi. Fața prăfuită alb-gălbui, ghebul cu peri puternici, galbeni, care în partea superioară și pe laturi sînt mărginiți de peri negri. Fruntea și antenele au peri negri, palp ii acoperiți cu peri galbeni, rareori amestecați cu negri. Partea posterioară a capului are în partea inferioară peri deschiși la culoare, occipitalii fiind negri. Părul antenal de cele mai multe ori este cît 2/3 din articolul 3. Toracele prăfuit cenușiu-galben, prezentînd un desen caracteristic. Perii alari și notopleurali sînt galbeni, perii negri fiind rari. Pleurele sînt acoperite cu peri fini, galbeni; chiar și tufa de peri din fața halterelor este galbenă. Scutelul are pe disc peri deschiși la culoare și 6—8 peri marginali galbeni. Aripile galbene-cenușii, cu o tentă la vîrf și la marginea posterioară. Nervura r-m
231
Fie 70 - Machimus rusticus. A, aedeagul; B: 1, dististil; 2, basistil;
3, epandriu.
Fig. 71. - Machimus rusticus, ovipozitor.
232
PARTEA SISTEMATICĂ
este situată distal față de mijlocul celulei discale. Picioarele sînt negre, cu pilozitate galbenă, tibiile fiind cu inel roșu la bază. Toate femurele și tibiile au ventral peri lungi, galbeni. Abdomenul este prăfuit galben-cenușiu, eu peri distali galbeni. Sternitele sînt galbene-cenușii, cu pilozitate galbenă. Pe mijlocul tergitelor apar pete mai întunecate; perii mici sînt negri; pe laturi și pe marginea posterioară sînt galbeni. Ultimul sternit la mascul este negru mat, puțin prăfuit; în mijloc are o proeminență acoperită cu peri lungi, negri, adesea amestecați și cu galbeni. Hipopigiul este negru, cu pilozitate galbenă. Ultimul sternit la femelă poartă peri țepoși negri. Ovipozitorul este aproape lung cît ultimele două segmente. Lungimea 15—25 mm.
Răspîndirea geografică. Europa de vest, centrală și meridională; în U.R.S.S. în sud pînă în Caucaz.
în România este răspîndită pe tot teritoriul țării, de la litoral pînă în munți.
14.	Machimus setibarbus (Loew) 1849
1849 Asilus setibarbus Loew; Linnaea Entomologica, IV2, 45, 33.
1903 Machimus setibarbus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 154.
1930 Machimus setibarbus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., IV 1938, 197-198.
1967 Machimus setibarbus M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, VII, 215.
Este o specie mare, care se remarcă prin coloritul său cenușiu; picioarele negre. Fața este prăfuită cenușiu-alb și nu ajunge în lățime jumătatea ochiului; nu este mult depărtată dedesubtul ochilor. Perii de pe gheb sînt albi țepoși, albi în jurul gurii, urcîndu-se adesea pînă în mijlocul ghebului; în partea superioară bine evidenți peri țepoși puternici, negri. Palpii au peri negri, iar la partea ventrală a trompei albi. Antenele au ventral peri țepoși, groși, negri, iar dorsal peri fini, albi, care se întind în partea de jos printre perii negri care acoperă fruntea. Coroana de peri țepoși occipitali se compune din peri negri, groși, care ajung pînă la jumătatea ochiului, iar dedesubt se află peri fini, albi, ce alcătuiesc și barba. Toracele este prăfuit cenușiu-gălbui, cu reflexe galbene-brune. Banda mijlocie este brună închis și la partea anterioară dublă în lățime față de frunte. Perii țepoși ai mezonotului sînt negri. Perii țepoși alari și notopleurali sînt ceva mai lungi și mai puternici decît dorsocentralii, care în partea prescutelară între rîndurile lor au o pilozitate albă, fină. Pleurele au pilozitate albă-gălbuie și numai mezopleurele au peri negri în partea superioară. Scutelul are peri deschiși la culoare și marginal 6—8 peri țepoși. Aripile sînt ușor galbene-cenușii, cu prăfuire evidentă cenușie-brună sub formă de pete la vîrful lor. Picioarele sînt complet negre, numai tibiile sînt mai mult sau mai puțin brune-roșii la bază, cu peri amestecați albi-
GENUL MACBIMUS LOEW 1840
233
gălbui și negri și peri țepoși negri. Femurele anterioare au ventral peri lungi, albi, iar dorsal peri negri, scurți și un rînd de 3—4 peri țepoși. Femurele mijlocii au antero-ventral 3—4 peri, iar deasupra 2—3; femurele posterioare au antero-ventral un rînd, iar postero-ventral numai 2 — 3 peri țepoși. Pilozitatea scurtă a părților dorsale ale tuturor tibiilor este neagră, iar aceea a tuturor femurelor, adesea cu mulți peri negri. Abdomenul este cenușiu, pe tergite cu pete late, puțin lucioase, negre, triunghiulare, marginea posterioară a segmentelor fiind cenușie mătăsoasă. Pilozitatea scurtă de pe părțile întunecate este neagră, iar de pe cele cenușii este albă. Perii discali sînt albicioși. Sternitele unicolore, cenușii, cu pilozitate lungă, neagră, amestecată cu alb. Ultimul sternit al masculului este negru lucios, numai puțin proeminent în mijlocul marginii posterioare, și acolo cu peri negri. Hipopigiul este negru lucios, cu pilozitate neagră dorsal și gălbuie ventral. Lungimea 16—27 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și meridională, Asia Mică, în România a fost semnalată din Dobrogea de la Hagieni, Oltina, Canaraua Fetii și Băneasa.
15.	Machimus setosulus (Zeii.) 1840
1826 Asilus striatus Macq.; Soc. Sc. Lille, 35, 14.
1840 Asilus setosulus Zeii. ; Isis, 422, 58, 11.
1840 Asilus nanus Loew; Progr., 1840, 16, 5.
1903 Epitriptus setosulus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 160.
1930 Epitriptus setosulus E. O. Engel; Asilidae —Die Fliegen d. pal. Reg., IV2, 1938, 1938-199.
1963 Epitriptus setosulus M. lonescu și M. Weinberg ; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, IV, 297.
Fața este prăfuită de la gălbui pînă la alb și este lată cît jumătatea ochiului, fiind ușor trasă în jos sub ochi. Ghebul la mascul poartă peri lungi, albi și numai lateral pe partea superioară puțini peri negri; în jumătatea superioară se pot găsi puțini peri negri. La femelă ghebul este acoperit cu peri lungi, negri și peri lungi, albi și numai puțini peri scurți în treimea inferioară. Antenele au peri țepoși, negri; partea inferioară a frunții cu peri albi, iar cea superioară cu peri negri. Coroana de peri țepoși occipitali este din peri albi-gălbui, dar în porțiunea superioară se găsesc și unii peri negri. Barba este albă. Mezonotul este gălbui, aproape prăfuit cenușiu. Pilozitatea sa este scurtă, grosieră, neagră. Perii țepoși sînt negri, lungi și puternici. Unii peri țepoși alari pot fi galbeni. Banda mediană este brună închis, anterior dublu de lată față de frunte și se termină ascuțită la scutel. Scutelul are o pilozitate albă și 2 — 4 peri marginali albi sau negri. Pleurele au o pilozitate împrăștiată, de culoare deschisă. Aripile sînt transparente și cu o nuanță cenușie la vîrf și la marginea posterioară.
231
PARTEA SISTEMATICĂ
Picioarele au o pilozitate deasă, scurtă și culcată, albicioasă și peri țepoși, negri și galbeni amestecați. Femurele pe porțiunea anterioară sînt negre, posterior cu dungi brune-roșcate, late. Tibiile sînt complet roșii, cu partea ventrală întunecată și de asemenea cu vîrful întunecat, de la care pleacă o dungă întunecată spre bază. Tarsele sînt roșii, numai apical puțin negre. Abdomenul luminat de deasupra este galben-cenușiu, cu pete ovale întunecate, evidente pe mijlocul tergitelor, care pe laturi sînt ceva mai galbene-brunii. Luminate din profil unele par mai întunecate. Marginile posterioare ale segmentelor sînt prăfuite galben-cenușiu. Perii scurți de pe mijlocul tergitelor sînt negri. Pe laturile tergitelor sînt peri galbeni. Perii discali sînt albi pe tergitele 1—4 și negri pe celelalte tergite. Fiecare sternit poartă 2 peri țepoși discali, puternici, deschiși la culoare. Hipopigiul este roșu-brun, dar mai întunecat lateral, cu pilozitate galbenă și puțini peri negri la partea inferioară a forcepsului inferior. Ovipozitorul este brun închis, acoperit cu o pilozitate neagră, cu 2 peri negri, lungi, caracteristici către partea inferioară, la bază; cercii sînt acoperiți cu o pilozitate de culoare deschisă. Lungimea 12—16 mm.
Biotop și aspecte ecologice. în regiuni de dealuri, mai frecventă în august și septembrie.
Răspîndirea geografică. Europa centrală.
în România semnalată la Gușterița — Sibiu și Bîrnova (Iași).
16.	Machimus tessellatus (Loew) 1849
1849 Asilus tessellatus Loew; Linnaea Entomologica, IV, 98, 54.
1903 l'olmerus tessellatus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 160.
1930 Tolmerus tessellatus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., IV2, 1938, 202 1967 Tolmerus tessellatus M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. „Gr. Antipa”, VII, 215’
Fața este prăfuită cenușiu-argintiu și este mai îngustă decît jumătatea ochiului. Pe părțile laterale ale gurii peri negri. Coroana de peri occipitali este neagră numai în unghiul superior al ochilor. Pilozitatea occiputului și a bărbii este albă ca zăpada. Palpii au peri negri. Articolul 3 al antenei este îngust și mult mai lung decît la alte specii din același grup. Toracele cu fondul bruniu, prăfuit cenușiu deschis. Banda mijlocie a mezonotului în partea anterioară este dublu de lată comparativ cu fruntea și se termină înapoia suturii. Perii țepoși ai toracelui sînt negri; dorso-centralii numai 2 perechi înaintea suturii și 5 perechi după sutură, iar între aceștia peri lungi, negri. Pleurele au peri deschiși la culoare, cu excepția rîndului superior de peri negri de pe mezopleure. Scutelul are peri albicioși, scurți și drepți, la marginea posterioară cu 4 peri țepoși negri. Aripile sînt deschise la culoare, cu o ușoară tentă brunie-galbenă la vîrf. Nervura r-m este așezată puțin distal față de mijlocul celulei discale. Picioarele au o pilozitate împrăștiată de culoare deschisă. Femurele ante
GENCL EUTOLMUS LOEW 1848
235
rioare cu dungi apicale, late, brune-roșii. Părțile dorsale ale femurelor mijlocii și posterioare sînt complet brune-roșii. Tibiile anterioare și mijlocii sînt roșii dorsal, negre în pătrimea terminală și ventral; tibiile posterioare întunecate. Tarsele sînt negre, cu excepția în cea mai mare parte a metatar-selor care sînt brune-roșii. Perii țepoși ai picioarelor sînt negri. Femurele anterioare și cele mijlocii au peri albi. Abdomenul este prăfuit cenușiu deschis, cu benzi negricioase, late, de culoare brună-aurie, lucioase, pe tergite. Sternitele au pete lucioase, cenușii deschis de partea liniei mediane negre. Pilozitatea sternitelor este lungă și albicioasă. Perii discali ai tergitelor sînt albi. Hipopigiul este simplu, forcepsul său superior îngust, cu formă de teacă și cu peri deschiși la culoare, dublu de lungi față de cei inferiori, care poartă 2—3 peri țepoși negri. Ovipozitorul lung cît ultimele două segmente. Lungimea 16,5 mm.
Răspîndirea geografică. Transcaucazia, Asia Mică.
în România s-a semnalat din sudul Dobrogii.
Genul Eutolmus Loew 1848
Tipul genului: Asilus rufibarbis Meig.
1848 Eutolmus Loew; Linnaea Entomologica, 3, 459.
Asilide de mărimi mijlocii. Lungimea 12—20 mm.
Capul, aspect lateral. Capul este lung și fața proeminentă, cu gheb destul de puternic, acoperit cu peri deși, puternici și fini. Treimea superioară a feței este aproape plană cu ochiul și poartă numai micropubes-cență. Occiputul este potrivit de proeminent peste tot. Pilozitatea occipitală de jos este deasă și fină, cea de sus cu peri subțiri și în plus cu 5 perechi sau mai mulți de peri puternici, situați înapoia colțurilor superioare ale ochilor. Acești peri sînt ușor curbați. Trompa este cilindrică și puțin umflată la bază; ea este îndreptată oblic înainte, boantă, cu peri scurți apical, care sînt extinși dincolo de față. Palpul este numai de mărime mijlocie; el este excavat în jumătatea bazală și poartă peri apicali slabi; apare și o urmă a articolului bazai. Antena este atașată puțin dedesubtul treimii superioare a capului, alungită tot atît cît și capul. Primele două articole sînt destul de lungi și subțiri, articolul 2 mai scurt. Articolul al -3-lea tot atît de lung cît și primele două împreună; are un microarticol scurt, distinct, un stil puternic, nu mai lung decît articolul 3 și poartă un păr la vîrf.
Capul, aspect anterior. Perii feței sînt numeroși, de regulă mai subțiri pe jumătatea superioară a ghebului, puternici dedesubt și continuați jos pe laturile subepistomei. Fruntea este scurtă, prăfuită și adîncită la mijloc; pătrimea laterală a frunții are un rînd dublu de peri destul de lungi, subțiri, cu laturile divergente. Vertexul este îngustat și numai
236
PARTEA SISTEMATICĂ
potrivit de excavat; ocelariul este destul de mare, rotunjit, așezat mult înainte, cu 3 sau 4 perechi de peri centrali și mai mulți alții dorsali.
Toracele. Mezonotul este înalt, puternic înclinat posterior și brusc anterior, puțin turtit lateral în jumătatea anterioară. Pilozitatea este erectă, cu peri obișnuiți sau țepoși, cu excepția părții anterioare a regiunii postalare. Perii acrosticali sînt nediferențiați; perii dorsocentrali sînt lungi și puternici pe jumătatea posterioară. Humerusul cu pilozitate țepoasă. Scutelul este potrivit de gros și convex; el are o margine imprimată, este prăfuit, și cu peri fini, sărăcăcioși, erecți și 2 —4 perechi de peri scutelari. Aria postmetacoxală este membranoasă. Prosternul este divizat.
Picioarele. Toate femurele sînt puternice, cele anterioare și mijlocii sînt ușor umflate la bază; toate tibiile de asemenea sînt puternice ; femurele și tibiile au peri deși și fini, culcați. Perii țepoși sînt potrivit de abundenți. Bazitarsul este tot atît de lung cît cele 2 articole alăturate. Coxa are peri laterali. Ghearele sînt potrivit de ascuțite, dar boante la apex. Pulvilii și empodiul sînt mari.
Aripile. Celula marginală este închisă și pețiolată, ușor mai lată la mascul pe socoteala celulei subcostale și ondulată. Celula 2 bazală este puțin îngustă la mijloc. Celula 2 posterioară este cel puțin de 2 ori mai lată la bază decît extremitatea celulei discale. Celula 4 posterioară și celulele anale sînt închise și pețiolate. Alula este mare, nervura marginală completă.
Abdomenul. Numai tergitul 1 este lat cît mezonotul. Pilozitatea abdominală este mai mult sărăcăcioasă și culcată. Sternitele poartă puțini peri lungi, împrăștiați. Perii postlaterali sînt bine dezvoltați pe cel puțin primele 4 tergite și mai puțin pronunțați pe restul tergitelor. Abdomenul este subcilindric și ușor ascuțit. Masculul are 8 tergite, al 8-lea aproape pe jumătate de lung față de tergitul 7, atît median, cît și lateral. Femela are 7 tergite. Armătura masculă tinde a avea un forceps superior alungit, convergent posterior și un gonopod mult mai scurt, împreună cu un procti-ger erect și spatulat. Există un hipandriu destul de evident și sternitul 8 este dezvoltat într-o formațiune lungă, uneori crestată, de lungime variată. La unele specii ea este distinct mai scurtă. Armătura femelă este remarcabil de turtită lateral; tergitul 9 este aproape tot atît de lung cît și tergitul 8, proctigerul dorsal fixat la apex.
Răspîndirea geografică. Genul are o răspîndire palearctică (29 specii), iar în nearctic o singură specie.
în România există 3 specii.
CHEIE PENTRU DETERMINAREA SPECIILOR
1	(2) Femurele anterioare prezintă la ambele sexe peri țepoși pe partea ventrală, fiind tot atît de puternici cît și dorsocentralii dinapoia suturii, dar mai scurți.....................................mordax
GENUIi EUTOLMUS LOEW 1848
237
2	(1) Femurele anterioare prezintă numai peri obișnuiți............3
3	(4) Hipopigiul prezintă pe ultimul sternit un apendice ce poartă peri lungi, negri și galbeni ..............................rufibarbis
4	(3) Hipopigiul este lipsit de apendice pe ultimul sternit și poartă numai peri țepoși, negri....................................mediocris
1.	Eutolmus mediocris Beck. 1923
1923 Eutolmus mediocris Beck.; Rev. Loew. Dipt. Asii. Wien, 32, 52.
1930 Eutolmus mediocris E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., IV2 1928, 142-143.
1963 Eutolmus mediocris M. lonescu și M. Weinberg ; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa” IV, 295-296.
Specie cu picioarele negre, cu o pilozitate albă și deasă pe partea ventrală a femurelor anterioare. Fața este trasă puternic dedesubtul ochilor; este lată cît jumătatea ochiului și prăfuită cenușiu-alb. Perii de pe gheb sînt fini și negri, numai pe marginea gurii deschiși la culoare. Perii antenei și cei occipitali țepoși au culoarea neagră. Barba și perii occipitali sînt albi. Culoarea deschisă a tuturor părților este mai gălbuie la femelă. Palpii au peri negri la mascul și albi la femelă. Mezonotul și pleurele prăfuite cenușiu la mascul și mai mult cenușiu-gălbui la femelă. Banda mijlocie a mezonotului este brună închis și lată anterior cît de două ori vertexul. Perii dorsocentrali destul de puternici, lungi și negri, trec cu trei perechi peste sutură și stau pe partea cenușie aproape de banda mijlocie. Perii țepoși alari și notopleurali sînt de asemenea lungi și negri. Mezonotul are o pilozitate scurtă, neagră. Pleurele au peri albicioși, împrăștiați. Scutelul are pilozitate albă și 4 peri marginali negri. Aripile sînt ușor brunii; nervura r-m este așezată distal față de mijlocul celulei discale.
Fig. 72. — Eutolmus mediocris, ovipozitor.
Picioarele sînt complet negre, cn peri țepoși negri și peri albi numai pe partea ventrală a femurelor. Femurele anterioare cu peri numai ventral, femurele mijlocii cu peri țepoși și puternici pe laturile anterioare, femu
238
PARTEA SISTEMATICĂ
rele posterioare cu 2 rînduri de peri țepoși ventral. Abdomenul cenușiu cu pete mai brune, care la partea anterioară sînt acoperite de pete cenușii-gălbui lucioase. Perii discali sînt albi. Sternitele au numai peri deschiși la culoare. Sternitul 8 abia apare, marginea sa posterioară fiind prevăzută, cu peri țepoși și negri. Hipopigiul este simplu, negru lucios, cu pilozitate albă. La forcepsul inferior se află cîțiva peri țepoși mai lungi, negri. Ovipozitorul este lung cît ultimele două segmente. Lungimea 19 mm.
Răspîndirea geografică. Spania și Ungaria.
în România a fost capturată la Valea Lungă (jud. Brașov).
2.	Eutolmus mordax (Loew) 1848
1848 Asilus mordax Loew; Linnaea Entomologica, III, 485, 21.
1993 Eutolmus mordax M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 151.
1930 Eutolmus mordax E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., IV, 1938\ 143-144.
1962 Eutolmus mordax M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. „Gr. Antipa’L III, 190-191.
Fața este prăfuită alb-gălbui, mai lată decît jumătatea ochiului și îndepărtată mult dedesubtul lui. Ghebul este puternic și acoperit cu peri gălbui, țepoși, la partea superioară aflîndu-se și unii negri. Palpul are peri gălbui; articolele bazale ale antenelor au peri albi și peri țepoși negri. Pe frunte peri negri. Perii occipitali sînt groși și albi, cel mult la unghiul superior al ochilor, amestecați cu cîțiva negri. Părul antenal este cam pe jumătate de lung comparativ cu articolul 3. Toracele este prăfuit cenușiu-gălbui-bruniu. Banda mijlocie a mezonotului este neagră și puternică, la partea anterioară dublu de lată față de frunte ; ea prezintă o linie mijlocie galbenă, slab pronunțată. Pilozitatea toracelui este scurtă, neagră anterior și din peri galbeni pe laturi, înaintea scutelului și pe scutel; scutelul are 6 — 8 peri țepoși marginali, gălbui. Perii țepoși dorsocentrali, alari și notopleurali sînt lungi, puternici și colorați gălbui; înaintea suturii sînt cîțiva negri. Pleurele au pilozitate galbenă. Aripile transparente, cu nervurile de la marginea anterioară galbene, celelalte negre; nervura r-m se află distal față de mijlocul celulei discale. Picioarele sînt negre, numai tibiile cu un inel bazai galben-roșcat, cu pilozitate împrăștiată, albă sau galbenă și cu peri țepoși negri, amestecați cu unii galbeni. Femurul anterior cu un rînd ventral de peri țepoși negri, scurți, care la mascul se mărginesc mai mult la jumătatea bazală. Femurul mijlociu cu un rînd de 4—6 peri țepoși antero-ventral și 2—3 peri țepoși dorsal; femurul 3 cu cîte un rînd de fiecare parte. Tarsele sînt negre. Abdomenul este prăfuit cenușiu-gălbui ; luminat perpendicular pe lungimea lui apar pete negre. Pilozitatea tergitelor este scurtă și deschisă la culoare, ca și perii discali. Sternitele
Fig. 73. — Eutolmus morclax, $ .
Fig. 74. — Eutolmus mordax. Hipopigiul.
GENUL EUTOLMUS LOEW 1848	2 3$)
au o pilozitate rară, lungă, albă. Hipopigiul este negru lucios, cu peri albi. Ovipozitorul este aproape tot atît de lung cît ultimele două segmente, cercii puțin îngropați, dar cu axa longitudinală îndreptată în sus. Lungimea 18—20 mm.
Răspîndirea geografică. Asia Mică.
în România a fost semnalată la Jegălia (jud. Ilfov).
3.	Eutolmus rufibarbis (Meig.) 1820
1820 Asilus rufibarbis Meig. ; S. B., II, 311, 6.
1840 Asilus melampodius Zeii.; Iris, 1840, 67, 19.
1854 Asilus rufibarbis Schw. ; Verh. zool. bot. Ver. Wien, 18, 400, 21, 431.
1903 Eutolmus rufibarbis M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 151.
1930 Eutolmus rufibarbis E. O. Engel; Asilidae —Die Fliegen d. pal. Reg., IV2, 1938, 143-144.
1967 Eutolmus rufibarbis M. Weinberg, Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, voi. VII, 304*
Această specie se deosebește morfologic prin faptul că ultimul sternit al abdomenului de la mascul este alungit ca o lingură, așa cum se cunoaște la multe specii din genul Machimus, pe cînd după înfățișarea ovipozitoru-lui aparține genului JButolmus. Fața dedesubt este prăfuită galben și ceva mai îngustă decît jumătatea ochiului. Ghebul este puternic și poartă deasupra pe laturi peri puternici, negri, iar la mijloc și în jurul gurii peri țepoși galbeni pînă la roșeați. Antenele și fruntea au peri negri. Perii țepoși occipitali superiori sînt puternici și negri; cei inferiori, ca și barba, sînt galbeni. Palpii cu peri galbeni. Părul antenal este cît 3/4 din articolul 3 antenal. Mezonotul și pleurele sînt prăfuite galben-cenușiu. Banda mijlocie a mezonotului este brună-neagră și are aproape aceeași lățime pe toată lungimea sa pînă înapoia suturii; ea prezintă numai anterior o linie mediană foarte fină. Perii dorsocentrali sînt puțini, înaintea suturii; ei sînt negri și mai scurți decît cei alari, aceștia fiind galbeni, uneori parțial negri, ca și notopleuralii. Mezonotul are pilozitate scurtă, neagră și numai pe laturi se află peri plăpînzi, deschiși la culoare, numai în marginea superioară a mezopleurelor găsindu-se unii peri mai groși, adesea negri, cu aspect țepos. Scutelul are pilozitate de culoare deschisă și 6 peri marginali, cel mai adesea negri și cu unii galbeni. Aripile sînt fin brunii-galbene, picioarele complet negre, cu pilozitate neagră și peri scurți, galbeni. Toate femurele au ventral peri lungi, galbeni; femurele mijlocii au pe partea anterioară numai 2—3 peri țepoși izolați, iar femurele posterioare cu un rînd de peri țepoși antero-ventral. Abdomenul este prăfuit ca și toracele cenușiu-gălbui, cu pete pătrate brune-galbene, dar nu prea întunecate pe tergite. Perii discali sînt galbeni și se mai găsesc și peri galbeni, scurți, pe tergite. Pe sternite numai peri lungi, galbeni. Hipopigiul este negru lucios, cu pilozitate galbenă. Ultimul segment de asemenea negru, iar apendicele proeminent de la partea sa inferioară este lung, galben și cu peri
240
PARTEA SISTEMATICĂ
negri. Ovipozitorul este tot atît de lung cît și ultimele două segmente.
Lungimea 18—21 mm.
Răspîndirea geografică. în toată Europa.
în România a fost semnalată din Delta Dunării de la Letea.
Genul Dysmaehus Loew 1860
Tipul genului: Asilus trigonus Meig. 184
1860 Dysmaehus Loew; Abh. Naturw. Verh. Halle, 2, 143.
Sînt diptere de talie mică sau mijlocie. Lungimea 12—20 mm.
Capul, aspect lateral. Capul este destul de lung, ghebul proeminent, de regulă cu margini plane lateral; pătrimea superioară a feței este plană cu ochiul și numai micropubescentă. Occiputul este proeminent mai ales dedesubtul mijlocului. Trompa este boantă la apex, mai mult sau mai puțin cilindrică, dar părînd turtită din cauza unei carene înalte în lungul mijlocului său. Palpul este mic, subțiat, cu peri slabi. Antena este atașată puțin mai jos de treimea superioară a capului și tot atît de lungă cît și capul; primele două segmente sînt subțiri și destul de lungi; primul poartă un număr de peri țepoși și lungi ventral și uneori 2 sau 3 pari puternici, egal de lungi. Articolul 3 este destul de subțire, puțin mai lățit la mijloc, aproape tot atît de lung sau atît de lung cît primele două articole; micro -articolul este scurt, puternic, cu un stil cu formă de spin, de regulă nu tot atît de lung cît articolul 2 al antenei.
Capul, aspect anterior. Fața dedesubtul antenei este mai puțin decît 1/5 din lățimea capului și puternic divergentă și micropubescentă. Ghebul are median numeroși peri subțiri, uneori puternici și peri țepoși lungi și pe mai multe rînduri. Fruntea este potrivit de mare, pubescentă, cu un rînd subocular de peri țepoși și 2 peri superiori mai aproape de ochi. Ea are laturi aproape paralele și vertexul este numai puțin excavat; ocelariul este mare.
Toracele. Mezonotul destul de înalt, înclinat ușor posterior și brusc anterior; el poartă peri țepoși sau o pilozitate dreaptă, împrăștiată, iar suprafața sa este prăfuită. Se află o bandă lată de peri acrosticali dife-rențiați, deși cu o dungă aproape glabră de fiecare parte, continuată anterior sub pantă. Perii dorsocentrali anteriori subțiri, devin mai lungi înapoia umărului și în general rămîn mai subțiri și mai numeroși în fața scutelului. Humerusul cu peri țepoși și 3 sau 4 perecihi de peri scutelari. Scutelul potrivit de gros, convex, cu o margine imprimată, prăfuit și cu peri discali deși, lungi și țepoși. Calozitatea metanotală este globuloasă și cu peri țepoși și lungi.’Pronotul cu peri țepoși, propleurele, mezopleuronul superior și posterior, sternopleuronul superior și pteropleuronul cu tufe de
GENUL DYSMACBUS LOEW 18«0
241
peri. Posthipopleuronul și metapleuronul cu un rînd vertical sau cu o bandă de peri țepoși lungi și puternici. Prosternul este divizat. Aria post-metacoxală este membranoasă.
Picioarele. Femurele sînt puternice, tibiile mai puțin. Femurele anterioare sînt distinct umflate spre bază; acestea și tibiile poartă peri deși, culcați, grosolani. Perii țepoși sînt numeroși și puternici, cu excepția femurului anterior. Tibiile anterioare și mijlocii cu peri aproape similari. Bazitarsul este tot atît de lung cît cele 2 articole apropiate. Perii țepoși de pe primele două sau trei articole sînt pronunțați. Ghearele lungi, destul de subțiri, ascuțite, dar curbate la apex; pulvilii și empodiul sînt mari.
Aripile. Celula marginală la mascul este ușor lățită, celula subcostală închisă și pețiolată. Nervura a 3-a se bifurcă dincolo de nervura transversală posterioară, iar baza celulei a 2-a posterioară este numai ușor lățită. Aripile sînt slab ondulate. Celula a 4-a posterioară și celula anală sînt închise și pețiolate. Ăluia este mare; nervura marginală este completă.
Abdomenul. Este destul de scurt și în general mai robust decît la Machimus Loew sau la Eutolmus Loew; el este aproape cilindric și ușor ascuțit. Perii submarginali și postlaterali ai tergitelor sînt excepțional de proeminenți și numeroși, cu 4 sau 5 perechi pe toate tergitele, în afară de ultimele două. Pilozitatea aproape culcată, grosolană; sternitele poartă peri lungi și subțiri, numeroși; suprafața este prăfuită. Pe mijlocul primelor tergite tind a fi peri întrucîtva divergenți. Masculul are 8 tergite, care descresc gradat în lungime; al 8-lea este aproape ascuns median și foarte scurt lateral. Femela numai cu 7 tergite, următoarele formînd ovipozitorul. Armătura masculă este potrivit de mare, cu proctiger lung și drept, gonopod foarte scurt; sternitul 8 este extrem de scurt și nemodificat. Armătura femelă este remarcabil turtită lateral; tergitul 9 este aproape pe jumătate de lung față de 8; proctigerul dorsal este turtit și lățit, întreaga jumătate externă are peri grosolani, mici și uneori este micro-punctată.
Răspîndirea geografică. Genul, în afară de 2 specii neotropicale, are numai răspîndire palearctică.
în România sînt 14 specii.
CHEIE PENTRU DETERMINAREA SPECIILOR
1 (2) Picioarele sînt în întregime negre.............................  .3
2 (1) Picioarele sînt colorate de la brun-roșu pînă la roșu-gălbui, în
rest negru pe diferite întinderi...................................... 17
3 (4) Femurele 1 sînt numai păroase sau în treimea apicală postero-
4 (3) Femurele 1 și 2 prezintă peri țepoși puternici . . .fuscipennis 5 (8) Femurele 1 sînt păroase și în treimea apicală, postero-ventral, prezintă un păr țepos puternic, izolat...........................tricuspis
1« - «. 391
242
PARTEA SISTEMATICĂ
6	(5) Femurele 1 sînt numai păroase................................7
7	(8) Marginea superioară a ghebului este foarte aproape de baza antenelor; pilozitatea antenelor și a occiputului este foarte lungă și puternică ...........................................................9
8	(7) Marginea superioară a ghebului este depărtată de baza antenelor cu 3/4 din lungimea primului articol antenal ..........................
9	(10) Femurele 2 poartă antero-dorsal și ventral rînduri neregulate de peri țepoși ................................................praemorsus
10	(9) Femurele 2 au un număr neînsemnat de peri țepoși . .atripes
11	(12) Pata umerală este legată cu primele două pete care formează benzile laterale	...........................bimucronatus
12	(11) Pata umerală este întotdeauna despărțită de prima pată laterală . 13
13	(14) Perii țepoși antero-ventrali de pe femurele mijlocii sînt totdeauna albi ............................................................ 15
14	(13) Perii țepoși antero-ventrali de pe femurele mijlocii sînt în întregime sau predominant negri ......................................picipes
15 (16) Specie de 12—19 mm, cenușie-gălbuie. Petele de pe abdomen privite dinapoi și din profil lasă să se vadă marginile tergitelor cenușii	. ...................................stylifer
16 (15) Specie de 10—12 mm, cenușie-negricioasă. Petele de pe abdomen văzute dinapoi lasă vizibile triunghiuri înguste, cenușii. . hamulatus
17 (18) Femurele anterioare au spini sau țepi; proeminențele umeraleau peri scurți, albi; barba este predominant albă. Pata umerală adesea lipsește, iar benzile laterale sînt slab pronunțate . . . setiger
18 (17) Femurele anterioare au numai peri.............................19
19 (20) Aripile sînt scurte, încît în repaus nu acoperă ultimele două segmente ale abdomenului .......................................dasyproctus
20 (19) Aripile au lungimea normală ..................................21
21 (22) Tibiile de la picioarele anterioare și de la cele posterioare sînt galbene-roșcate la bază, pe partea dorsală, pe o lățime cît mărimea diametrului femurului, iar pe partea ventrală mai îngust; tibia mijlocie este galbenă-roșie antero-dorsal, cu excepția vîrfului său care este negru ..................................................25
22 (21) Toate tibiile sînt roșcate la bază............................23
23 (24) Tergitul 9 este mai mic decît jumătatea tergitului 8 . . bilobus
24 (23) Tergitul 9 este cît jumătate din tergitul 8, ușor punctat și terminal oblic .....................................................basalis
25 (26) Hipopigiul depășește 1,1/2 lungimea ultimelor trei segmente abdominale ; epandriul cu 2 dinți preapicali interni; partea ventrală a ovipozitorului aproape 1,1/2 cît lățimea tergitului 8 . biîurcus
26 (25) Hipopigiul rotunjit, puțin mai lung decît ultimele 3 segmente abdominale; epandriul cu un dinte preapical intern; partea ventrală a ovipozitorului puțin mai lată decît tergitul 8 . . antipa i
Fig. 75. — Antena dreaptă, a, Dijsmachus b i[urcuș; b, D. anii pai.
Fig. 76. — Apexul abdominal. A, a, Dysmaehus bifurcuș; B, b, D. antipai.
Fig. 77. — Gonopode; bazistil (A, B); dististil (a, b); A, a, Dysma-chus bifurcuș; B, b, D. antipai.
Fig. 78. — Aedcagul. A, a, Dysmachus bifurcus; B, b, D. antipai.
Fig. 79. - Dysmaehus antipai, proctiger, epandriu și gonopod.
GENUL DYSM.4HCUS LOEW 1860
243
1.	Dysmaehus antipai Weinberg 1968
1968 Dysmaehus antipai Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. „Gr. Antipa”, 8, 885.
Culoarea generală este cenușie, predominînd pilozitatea galbenă. Capul are pilozitate neagră și galbenă, fruntea și ghebul prăfuite gălbui. Ghebul este puternic și depărtat de baza antenei cu mai mult decît lungimea primului articol antenal și acoperit pe laturi și superior cu peri țepoși, negri, restul perilor fiind galbeni. Antenele și fruntea acoperite cu peri negri. La unele exemplare aceștia pot fi amestecați cu peri galbeni. Articolul 3 al antenei este mai lat la mijlocul său decît articolele bazale, iar părul lui antenal este mai scurt decît lungimea sa. Perii occipitali sînt negri, la unele exemplare putînd fi amestecați cu peri galbeni sau foarte rar toți sînt galbeni. Barba este din peri galbeni, fini și lungi, care acoperă trompa pînă aproape de vîrful ei, precum și palpii. Toracele este prăfuit gălbui, cu banda mediană evidentă și anterior mai lată decît fruntea ; el este acoperit cu peri mici, rari, negri și cu peri țepoși, galbeni și negri. Perii dorsocentrali sînt negri, cei presuturali și cei postsuturali galbeni, ca și cei alari; acrosticalii sînt negri și puțin mai lungi decît pilozitatea scurtă care acoperă toracele. Suprafața dintre dorsocentrali, și a pleurelor au numai cîțiva peri fini, galbeni. Scutelul este acoperit cu peri galbeni și are 2—4 peri marginali galbeni. Aripile sînt transparente, ușor gălbui și cu vîrful puțin întunecat. Nervurile sînt brune și numai bazai puțin mai deschise; nervura r-m la mascul este proximală față de mijlocul celulei dkcale, iar la femelă este mai mult mediană.
Picioarele au femurele negre, tibiile negre cu o bandă galbenă ce se întinde de la baza lor spre apex, care rămîne totdeauna negru. Pe tibia anterioară banda este mai scurtă și de regulă nu trece de mijlocul articolului. Tarsele sînt negre, ghearele negre cu baza galbenă, ca și pulvilele. Pilozitatea picioarelor este galbenă și numai unii peri pot fi negri la apexul femurelor, pe partea antero-dorsală a tibiilor și pe tarse.
Abdomenul este la fel prăfuit, dar mai intens lateral și marginal, lăsînd pe segmente porțiuni mai întunecate, după cum cade lumina. Are o pilozitate fină, galbenă, mai lungă pe sternite; perii țepoși dorsali sînt lateral destul de lungi și de culoare galbenă. Peri negri se află pe ultimele tergite, median și posterior. Ultimul tergit de cele mai multe ori are peri discali negri. Sternitul 9 este negru lucios, mare, proeminent median, acoperit cu peri galbeni, care la unele exemplare pot fi amestecați și cu unii negri, toți perii putînd forma o tufă.
Hipopigiul negru lucios, acoperit de peri negri și galbeni, este puțin mai lung decît ultimele trei segmente și are o formă, ovalrotunjită (fig. 76B).
Ovipozitorul este negru lucios și turtit lateral; partea lui inferioară este puțin mai lată decît tergitul 8 și lung cît tergitele 8 și 9 împreună;
2U
PARTEA SISTEMATICĂ
apical, sub tergitul 9, este rotunjit și punctat. Cercii sînt puțin mai scurți pe latura ventrală decît ultimul tergit. Periidepeovipozitor sînt galbeni, amestecați cu unii negri. Lungimea masculului 8—11 mm, a femelei 9—12 mm.
Răspîndirea geografică. A fost colectat un număr mare de exemplare din mai multe localități din jurul Bucureștiului și din numeroase localități din Dobrogea. Perioada de zbor între 22.IV și 17.VII.
2.	Dysmaehus atripes Loew 1871
1871 Dysmaehus atripes Loew; Beschr. eur. Dipt., II, 129, 79.
1903 Dysmaehus atripes M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 147.
1930 Dysmaehus atripes E. O. Engel; Asilidae —Die Fliegen d. pal. Reg., IV2, 1938, 107.
Ghebul puternic proeminent, avînd mai mult decît 2/3 din lungimea feței. Palpul, ghebul, perii de pe antene și de pe frunte, ca și cei occipitali sînt fără excepție negri; restul perilor dinapoia capului, ca și barba au o culoare gălbuie. Mijlocul mezonotului poartă peri țepoși lungi și negri, precum și peri lungi, de asemenea negri. Deasupra bazei aripilor și pe calușii alari sînt peri gălbui. Culoarea prăfuirii corpului este cenușie-gălbuie. Luminat din față și de deasupra se observă o dungă mediană neagră, care anterior este mult lățită. Pilozitatea și perii țepoși de pe scutel sînt gălbui. Mijlocul tergitelor au o pilozitate neagră, care se întinde spre segmentele posterioare, lățindu-se pe marginile laterale. Restul pilozității este gălbuie deschis, ca și perii discali; numai pe ultimele segmente sînt peri negri. Pilozitatea lungă și împrăștiată de pe sternite este aproape cu aspect de peri țepoși, de culoare gălbuie, parțial neagră în regiunea anală. Ovipozitorul este negru lucios, cu puțin mai lung decît ultimele segmente și turtit în jumătatea posterioară, baza lui apărînd puternic umflată. Cercii sînt rotunzi, cu vîrful bont și au o parte mare a lor puternic intrată în scobitură. Ovipozitorul are de la bază și pînă la mijloc o pilozitate neagră. Perii de pe coxe sînt galbeni, ca și cei de pe pleure. Picioarele sînt negre, cu o pilozitate neagră. Partea ventrală a femurelor anterioare are peri drepți, negri, lungi; femurul II are un număr neînsemnat de astfel de peri; femurele mai pot prezenta și unii peri galbeni. Perii țepoși de pe părțile externe ale tibiei anterioare și de pe tarse sînt galbeni, iar în rest pilozitatea picioarelor de obicei este neagră. Aripile au o tentă cenușie peste tot. Lungimea 13 mm.
Răspîndirea geografică. Spania, Ungaria.
în România a fost citată de la Orșova și Măgura Sibiului.
GENUL DYSMACHUS LOEW 1860
245
3.	Dysmachus basalis (Loew) 1848
1848 Asilus basalis Loew; Linnaea Entomologica, III, 450, 10.
1903 Dysmachus basalis M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 147.
1930 Dysmachus basalis E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938,107 — 108.
Specie de talie mijlocie; culoarea generală cenușie, cu picioarele negre ; tibiile ușor roșcate bazai. Ghebul puternic dezvoltat, acoperit cu o pilozitate deasă, neagră în partea superioară, iar dedesubt galbenă-roșcată. Pe marginea gurii se află peri negri amestecați cu galbeni-roșcați. Barba este galbenă deschis, iar pilozitatea de pe frunte și antene este neagră. Toracele este prăfuit și apare cu pete în diferite poziții față de lumină; linia mediană este evidentă și perii țepoși de pe mezonot sînt negri, deasupra bazei aripilor și în fața scutelului sînt de culoare galbenă deschis. Pe discul seu-telar se află peri fini, galbeni, iar cei de pe marginea lui sînt negri.
Coxele au pilozitate galbenă-fumurie deschis, picioarele negre, cu tibiile galbene-roșcate deschis pînă la prima pătrime dorsal întinzîndu-se mai mult decît ventral. Pilozitatea scurtă de pe picioare este aproape peste tot neagră, mai ales pe partea dorsală a femurelor și farselor, precum și pe partea externă a tibiilor. Femurele au peri lungi, mai deși pe partea ventrală a femurelor anterioare. Tibiile anterioare au postero-ventral unii peri negri și galbeni amestecați. Femurele anterioare nu prezintă peri țepoși. Perii țepoși de pe picioare sînt în cea mai mare parte galbeni-roșcați. Ei pot fi negri pe vîrfurile femurelor mediane și posterioare, pe partea externă a tibiilor și a farselor. Aripile sînt transparente, cu vîrfurile și marginea posterioară ușor umbrite, îneît nu se vede clar delimitarea. Abdomenul are culoarea neagră-cenușiu, pe marginile posterioare ale segmentelor cenușie-gălbuie, ca și pe laturi. Pilozitatea sa este gălbuie, iar pe mijlocul segmentelor și pe ultimul segment este neagră. Ovipozitorul este mai scurt decît ultimele trei segmente, puternic presat, lat, aproape triunghiular. Tergitul 9 este pe jumătate de lung față de tergitul 8 și aproape invizibil punctat, fiind oblic făiat terminal, îneît cercii se află între el și partea inferioară a lui, care este foarte îngustă. Pilozitatea este în cea mai mare parte neagră, ventral și bazai avînd peri groși, gălbui deschis. Lungimea 15 mm.
Răspîndirea geografică. Elveția.
în România citată din Munții Cibinului și Orlat (jud. Sibiu).
4.	Dysmachus bifurcus (Loew) 1848
1848 Asilus bifurcus Loew; Linnaea Entomologica, III, 452, 11.
1903 Dysmachus bifurcus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 147.
246
PARTEA SISTEMATICĂ
1930 Dysmaehus bițurcus E. O. Engjl; Asilida? — Die F’liegen d. pal. Rog., 1938, 180-109.
1941 Dysmaehus bifare as P. Șuster; Ann. Sc. Univ. Jassy, XXX, 1916— 1947.
Este o specie mică, cenușie, cu armătura genitală mare, proeminentă. Capul este prăfuit gălbui, ghebul puternic, fiind depărtat de baza antenei cît lungimea primului articol antenal, acoperit în partea superioară și pe laturi cu peri țepoși, negri, iar în partea mijlocie și pe marginea gurii cu peri deși, albi-gălbui. Fruntea și antenele au pilozitate neagră. Părul antenal este mai lung decît jumătatea articolului 3. Barba este galbenă. Perii occipitali sînt scurți, groși și negri. Pleurele sînt prăfuite galben-cenușiu, iar mezonotul mai mult gălbui. Perii acrosticali sînt cu puțin mai lungi decît pilozitatea scurtă a toracelui. Partea dintre perii prescutelari și cei dorsocentrali este aproape glabră, ca și pleurele. Pilozitatea lor este gălbuie. Scutelul are pe disc peri foarte scurți, galbeni, iar pe margine doi peri țepoși, îndoiți, galbeni. Aripile sînt transparente, cu vîrfurile și marginea posterioară cu o tentă ușor brunie. Nervurile sînt brune și numai la bază galbene. Nervura transversală r-m se află puțin proximal față de mijlocul celulei di scale. Picioarele au femurele negre, iar tibiile anterioare și posterioare, dorsal și la bază roșcate, cît diametrul femurului, iar ventral colorate mai îngust. Tibia mediană este roșie antero-dorsal, cu excepția vîrfului care este negru. Picioarele au pilozitate culcată, gălbuie, iar perii țepoși de aceeași culoare, cu excepția celor antero-dorsali de pe tibia anterioară.
Abdomenul este colorat uniform cenușiu-galben, cu mijlocul mai întunecat. Pilozitatea culcată a sa și perii discali sînt gălbui. Hipopigiul este negru lucios, cu epandriul lung aproape cît ultimele patru segmente. Ultimul segment are porțiunea posterioară, median, puțin convexă. Aspectul extern al sternitului 8 și al tergitului 9 a fost descrise prima dată de Loew, cum s-a arătat mai sus. Sternitul 9, respectiv hipandriul este negru lucios, prins cu baza lată de sternitul 8, avînd o formă caracteristică ce amintește două triunghiuri cu laturile inegale unite la vîrful lor cel mai ascuțit. Gonopodele sînt înguste apical și cît jumătate din lungimea epan-driului. Bazistilul este foarte puțin depășit în lungime de dististil. Dististilii au doi lobi apicali. Aedeagul nu este lung, cu apexul bilobal. Lungime 10—13 mm.
Adulții zboară între 7 iunie și 18 iulie
Răspîndirea geografică. Ungaria.
în România de la Mehadia, Orșova, Sînger (jud. Iași), Pustnicul, Braniște (juf. Ilfov), Bîrlad (jud. Vaslui), Satu] Mare jud. Satu Mare) Hănciuși|(jud.Bacău),Bozovici(judjCaraș-Severin),jEșelnița(jud.Mehedinți).
Fig. 80. — Dysmaehus bifurcus, proctiger,
epandriu și gonopod.
GEMUL DYSMACHUS LOEW 1847
247
5.	Dysmachus bilobus Loew 1871
1871 Dysmachus bilobus Loew; Beschr. eur. Dipt., II, 138, 82.
1903 Dysmachus bilobus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 147.
1930 Dysmachus bilobus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 109,
Specie de talie mică, cu capul prăfuit cenușiu. Partea inferioară a feței este mai lată decît jumătatea unui ochi și este prăfuită cenușiu. Ghebul este puternic și acoperit de peri fini, dar cu aspect țepos, care pe marginea gurii și în mijloc sînt albi, iar sus și lateral sînt negri. Pilozitatea antenelor, a frunții ca și perii țepoși au culoarea neagră. Palpii și barba au peri albi. Părul antenal este cît 3/4 din lungimea articolului 3 antenal, acesta fiind cît 3/4 din suma articolelor bazale. Pleurele și mezonotul sînt prăfuite cenușiu. Perii dorsocentrali stau pe un rînd, anterior negri, posterior suturii galbeni sau negri și lungi. Perii acrosticali sînt în partea anterioară pe jumătate de lungi față de dorsocentrali. înapoia suturii toți perii țepoși sînt la fel de lungi și amestecați cu negri și galbeni. Pilozitatea scurtă de pe mezonot este împrăștiată și neagră; pe pleure este mai fină și galbenă. Scutelul are pe disc peri galbeni, ridicați și 2 peri țepoși marginali, de culoare deschisă sau negri. Aripa este brunie și cu nervurile galbene, mai ales la bază; la femele mai întunecate chiar de la bază. Picioarele sînt negre, cu vîrfurile tibiilor și bazele tarselor foarte îngust roșcate, adesea de neobservat. La mascul pilozitatea scurtă și perii țepoși sînt albicioși, în afară de rîndurile dorsale de pe tibiile anterioare, de peiii apicali ventrali de pe tibiile anterioare și medii, ca și de părțile ventrale ale articolelor tarsale, care sînt negre; la femelă perii țepoși negri pot fi în număr mai mare. Abdomenul este cenușiu, mai întunecat pe mijloc, lăsînd părțile laterale și marginea posterioară a tergitelor cenușie. Pilozitatea scurtă, culcată și perii discali sînt albi. Ultimul sternit de la mascul este negru și are marginea posterioară tăiată sub formă de doi lobi și poartă peri fini, lungi și gălbui. Hipopigiul este negru lucios și are o formă caracteristică, epandriul purtînd în vîrf și ventral o formațiune ca un mugure. Este acoperit la bază și deasupra cu peri negri, ventral și spre apex cu peri galbeni. Ovipozitorul este lung aproape cît ultimele trei segmente abdominale; tergitul 9 este mai mic decît jumătatea tergitului 8, cu cercii cît lungimea părții ventrale a tergitului 9. Pilozitatea sa este dorsal fină, rară, neagră, iar ventral pînă la jumătate are peri țepoși galbeni, amestecați cu cîțiva negri. Cercii poartă peri galbeni. Lungimea 12—17 mm.
în România zboară de la mijlocul lunii mai pînă în august. Răspîndirea geografică. U.R.S.S. (Sarepta).
în România de la Mehadia, Satu Mare, Beliș (Huedin), Broșteni (jud. Bacău), Cîmpulung Moldovenesc, Sebeș.
248
PARTEA SISTEMATICĂ
6.	Dysmaehus bimucronatus (Loew) 1854
1854 Asilus bimucronatus Loew; N. Beitr., II, 8, 19.
1903 Dysmaehus bimucronatus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 147.
1930 Dysmaehus bimucronatus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 109.
1966 Dysmaehus bimucronatus M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. „Gr. Antipa”, VI, 126.
Specie mică, dar robustă, cu pilozitate deasă, masculul este caracterizat prin gonopode scurte, ce se termină printr-un spin. Femela este mai puțin diferențiată de speciile învecinate. Fața este prăfuită cenușiu și evident mai lată decît jumătatea ochiului. Articolele bazale ale antenei și fruntea au o pilozitate lungă, formată din peri țepoși negri. Perii occipitali superiori sînt negri, în rest pilozitatea de pe spatele capului spre trompă este gălbuie. Părul antenal este ceva mai lung decît jumătatea articolului 3 al antenei. Ghebul poartă în jumătatea lui superioară peri țepoși negri, restul fiind galbeni. Pleurele și mezonotul au prăfuire gal-benă-cenușie, desen caracteristic sub formă de pete și benzi mai întunecate. Perii dorsocentrali sînt negri și mari, cei acrosticali au aceeași culoare, dar sînt cît 3/4 din lungimea primilor. Pleurele poartă peri împrăștiați, albi. Scutelul poartă pe disc peri albicioși, fini, iar la unele exemplare se pot găsi în mijloc și unii negri; perii țepoși marginali sînt 2—4 și negri. Aripa este transparentă, cu o tentă la vîrf; nervura r-m este proximală față de mijlocul discalei. Picioarele sînt negre, puțin lucioase, cu pilozitate scurtă, albicioasă și peri țepoși, de asemenea albicioși. Perii lungi de pe partea ventrală a femurelor anterioare sînt la femelă foarte subțiri, albi, iar la mascul mai lungi, mai puternici și adesea negri. Pe celelalte femure perii țepoși pot fi în general albi și destul de puternici; de asemenea, ei sînt prezenți și pe articolele tarsale. Abdomenul este prăfuit cenușiu-gălbui dar, văzut într-o anumită lumină, pe mijlocul tergitelor apar pete brune; părțile laterale văzute din profil apar cenușii. Perii discali sînt albicioși pe ambele părți, numeroși, dar scurți.
Pilozitatea scurtă de pe mijlocul tergitelor este neagră, iar în rest cenușie-gălbuie. Ultimul sternit al masculului poartă pe marginea poste-rioară peri țepoși lungi, de regulă negri în partea mijlocie, iar lateral albi. Hipopigiul este caracteristic, avînd gonopodele cît jumătatea epandriului și terminîndu-se totdeauna ca un vîrf cu un spin scurt. Ovipozitorul este ceva mai lung decît ultimele segmente luate împreună. Lungimea 7 —19 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și meridională.
în România de la Băile Herculane, Tarcău (jud. Neamț), Hagieni (Dobrogea) și din împrejurimile Sibiului.
GENUL DYSMACHUS LOEW 1860
249
7.	Dysmaehus dasyproctus Loew 1871
1871 Dysmaehus dasyproctus Loew; Beschr. eur. Dipt., II, 143, 84.
1967 Dysmaehus dasyproctus M. Weinberg ; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, VII, 214.
Specie mică, ce se caracterizează prin aripile sale scurte și picioarele în mare parte roșcate, la mascul extremitatea posterioară trifurcată a ultimului sternit fiind împodobită cu o tufă de peri lungi. Partea inferioară a feței este prăfuită cenușiu-gălbui și este lată cît 2/3 din lățimea ochiului. Ghebul este evident mic și depărtat aproape sau ceva mai mult decît lungimea articolului 1 antenal. El este acoperit cu peri albi-gălbui, care cel mult în partea superioară se amestecă cu 1—2 negri. Pilozitatea antenei și fruntea prezintă peri negri. Barba, perii și perii țepoși occipitali sînt albi, cu excepția celei mai de sus perechi de peri țepoși occipitali. Părul antenei este cît 3/4 din lungimea articolului 3, acesta fiind mai scurt decît cele 2 articole bazale. Pleurele sînt prăfuite cenușiu-gălbui și mezonotul puternic gălbui. Fîșiile mijlocii ale mezonotului sînt brune-măslinii, în partea anterioară aproape dublu de late comparativ cu vertexul și se sfîrșesc printr-o linie mediană îngustă, imediat înapoia suturii. Dungile umerale se află ca pete mici întunecate, lîngă fîșiile mijlocii. Striurile laterale sînt foarte puțin vizibile. Perii dorsocentrali, destul de lungi, așezați pe un rînd, încep cu unii peri țepoși și scurți deasupra umerilor și sînt negri înaintea suturii, iar înapoia acesteia sînt galbeni. Perii acrosticali sînt negri, așezați pe două rînduri, tot așa de scurți ca și ceilalți peri negri și scurți ai părții dorsale. Spațiul dintre prescutelarii dorsocentrali este glabru. Perii alari și notopleurali, ca și perii de pe pleure sînt galbeni. Scutelul are o pilozitate deschisă la culoare, împrăștiată, și 2 — 4 peri țepoși marginali, încovoiați. Aripile sînt transparente, cu nervuri gălbui, nervura r-m apropiată de mijlocul celulei discale. Picioarele au femure negre, tibii roșcate dorsal și numai la extermitatea distală negricioase, iar ventral negre. Pilozitatea culcată de pe picioare este deschisă la culoare și foarte fină. Perii țepoși sînt complet albicioși, cu excepția acelora scurți de pe partea dorsală a tibiei anterioare, a unora ventrali apicali de pe tibiile 1 și 2 și a celor de pe partea centrală a articolelor tarsale, care sînt negri în întregime. Abdomenul este cenușiu-gălbui, cu dungi transversale ușor brune-gălbui pe tergite, care abia lasă libere jumătățile laterale și partea posterioară a segmentelor. Perii țepoși discali (2—4 pe laturile fiecărui tergit) și pilozitatea scurtă sînt de culoare albă-gălbuie. Partea posterioară a ultimului sternit este trifurcată, cu partea mijlocie ca un baston, iar cele laterale ca niște lobi, și acoperită cu peri lungi, galbeni. Hipopigiul este negru-maroniu, lobii terminali înguști ai forcepsului superior avînd o pilozitate deasă și gălbuie pe partea sa interioară. Ovipozitorul este puțin încovoiat ventral și abia cît lungimea ultimelor două segmente. Lungimea 9—11 mm.
Răspîndirea geografică. Insula Corciră (Grecia) și Caucaz.
în România au fost capturate mai multe exemplare din sudul Dobro-gii, la Hagieni, între 19 și 21 iunie.
250
PARTEA SISTEMATICĂ
8.	Dysmachus fuscipennis Meig. 1820
1820 Asilus fuscipennis Meig. ; S. B., II, 337, 50.
1840 Asilus spiniger Zeilor; Isis, 70, 21.
1855 Asilus fuscipennis Walk; List. Dipt. Brit. Mus., VII, 684 et 687, 82.
1903 Dysmachus spiniger M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 149.
1930 Dysmachus fuscipennis E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 117.
1959 Dysmachus fuscipennis M. lonescu și M. Weinberg ; St. cerc, biol., Acad. R.S.R., 100.
Culoarea generală este cenușie-gălbuie, cu peri lungi și albicioși. Ghebul este prăfuit alb-gălbui și poartă peri lungi și puternici, albi-gălbui la partea inferioară și înspre interior, cei superiori și cei externi fiind negri.
Fig. 81. — Dysmachus fuscipennis, hipopigiu. A, Lateral; B, dorsal.
Perii de pe frunte și de pe antene sînt negri. Mezonotul și pleurele sînt prăfuite cenușiu-gălbui. Perii dorsocentrali sînt așezați regulat și au aceeași lungime; perii acrosticali au aproximativ 2/3 din lungimea primilor și
GENUL DYSMACHUS LOEW 1860
251
sînt tot ca aceștia; în fața suturii sînt de regulă negri, iar posterior suturii devin mai țepoși, mai numeroși și galbeni. Aripile sînt [brunii; scutelul are 2—4 peri galbeni, marginali. Pe disc scutelul poate avea'peri galbeni sau galbeni cu negru. Perii marginali pot fi uneori 3, 2 galbeni și 1 negru. Picioarele sînt complet negre și au pilozitate rară, scurtă, galbenă, printre ■care și peri țepoși negri; cel mult unii dintre aceștia pot fi galbeni pe femure și pe tibiile posterioare. Abdomenul este prăfuit galben-cenușiu, cu pete sub formă de dungi brune închis pe tergite, de diferite intensități de culoare, după cum cade lumina; laturile sînt totdeauna cenușii din profil. Pilozitatea este galbenă. Hipopigiul și segmentul penultim este negru lucios, cu pilozitate neagră și galbenă. Ultimul sternit are o pilozitate deasă și galbenă pe marginea posterioară. Ovipozitorul este negru lucios ; cercii •ovali, cu vîrfuri scurte. Lungimea 14—23 mm.
La această specie se remarcă o mare variabilitate individuală fie în cadrul aceleiași populații sau din diferite localități, privind cromatica chetotaxiei.
Biotop și aspecte ecologice. Frecventă de regulă în locuri însorite, deschise, fie și luminișuri de pădure; zboară de regulă dimineața, apărînd în perioada copulației adesea pe plante înflorite sau pe dosul frunzelor.
în România, după observații de 10 ani, rezultă că are perioada de zbor de la mijlocul lunii mai și pînă la începutul lui august. Se hrănește ■cu odonate, homoptere, heteroptere, coleoptere, himenoptere, lepidoptere, unele diptere. Multe sînt insecte dăunătoare agriculturii.
Răspîndire geografică. în toată Europa și în Asia Mică.
în România este răspîndită în Banat, Dobrogea, județele Ilfov, Prahova, Bacău, Brașov.
9.	Dysmaehus hamulatus (Loew) 1854
1854 Lophonotus hamulatus Loew; N. Beitr., II, 9, 21.
1903 Dysmaehus hamulatus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 149.
1930 Dysmaehus hamulatus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 118
1967 Dysmaehus hamulatus M. Weinberg; Trav. Mas. Hist. Nat. „Gr. Antipa”, VII, 214*
Este o specie de mărime potrivită, cu fața prăfuită galben-albicios dedesubtul antenelor și puțin mii lată decît jumătatea ochiului. Perii de pe gheb sînt groși și împrăștiați în jumătatea superioară, iar la mijloc și în jurul gurii sînt amestecați cu unii peri fini, albicioși. Antenele ca și fruntea, care este puțin brună, poartă peri lungi, negri, la unghiul superior al ochilor și printre perii de pe gheb cîțiva peri țepoși scurți și negri; în rest, pilozitatea și perii țepoși, ca și barba sînt albe-gălbui. Părul antenei este ceva mai lung decît jumătatea articolului 3, acesta fiind mii scurt decît suma articolelor bazale ale antenei. Mezonotul este cenușiu-galben, pleurele
252
PARTEA SISTEMATICĂ
ceva mai deschis prăfuite. Dunga mijlocie brună închis, împărțită printr-o linie mijlocie galbenă și îngustă și bine delimitată, terminîndu-se printr-un vîrf trunchiat înaintea călușului alar. Scutelul este prevăzut cu 2 peri lungi marginali, deschiși la culoare. Perii țepoși alari și notopleurali sînt gălbui și mai puternici decît dorsocentralii. Aripile sînt ușor colorate în. galben-bruniu, cu vîrful avînd o tentă vizibilă cenușie; r-m se află înaintea jumătății celulei discale. Picioarele sînt complet negre, cu peri țepoși deschiși la culoare și cu pilozitate fină, culcată. Femurul anterior cu peri lungi, de culoare deschisă, ventrali; tibia sa cu peri lungi, deschiși la culoare, postero-ventral. Eîndul dorsal și peri țepoși scurți de pe tibia 1 sînt negri. Femurele mijlocii și posterioare poartă antero-ventral peri deschiși la culoare. Tarsele au ventral peri țepoși, scurți, negri, iar dorsal peri țepoși mai lungi și albicioși. Tergitele abdomenului sînt prăfuite cenușiu-gălbui, cu pete slabe dar mari, ușor brunii văzute lateral; văzute dinainte apar ca pete închise la culoare, lungi și ovale. Pe aceste pete se află perișori foarte scurți, închiși la culoare, toți ceilalți peri și peri țepoși discali fiind albicioși. Hipopigiul și segmentul penultim sînt negre lucioase, sternitul acestuia mărginit cu peri deschiși la culoare. Ovipozitorul poartă o pilozitate neagră și lungă cît penultimele două segmente. Lungimea 10—12 mm.
Răspîndirea geografică. Sudul Franței, Spania.
în România a fost găsită în sudul Dobrogii la Hagieni.
10.	Dymachus picipes (Meig.) 1820
1820 Asilus picipes Meig.; S. B. II, 338, 51.
1840 Asilus forcipula Zeii. ; Isis, 1840, 68, 20.
1840 Asilus mixtus Loew; Programm., 1840, 18, 10, 40.
1854 Asilus picipes Scliin.; Verb. zool. bot. Ges., Wicn, IV, 400, 18, 429.
1903 Dysmachus bifurcus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 149.
1930 Dysmachus picipes E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen ci. pal. Reg., 1938, 122.
1960 Dysmachus picipes M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa4^ II, 218, 220.
Specie foarte mult apropiată de Dysmachus fuscipennis Meig., de care se deosebește ca aspect general mai ales prin pilozitatea sa de pe femurele anterioare, ventral.
Fața este gălbuie în partea inferioară și dedesubtul antenelor este lată cît lățimea ochiului, întinzîndu-se în jos cît lungimea primului articol antenal. Ghebul este mai înalt decît acesta, cu peri gălbui în partea de jos și în mijloc și negri deasupra și la exterior. Antenele și fruntea, care este brunie, poartă o pilozitate destul de lungă, neagră. Barba este gălbuie. Perii țepoși ai antenei sînt ceva mai lungi decît jumătatea articolului 3 al antenei. Palpii au peri deschiși la culoare. Pleurele și mezonotul sînt prăfuite cenușiu-gălbui. Banda mijlocie este brună, în partea anterioară
GENUL DYSMACHUS. LOEW 1860
253
dublu de lată față de frunte, apoi se îngustează ascuțit spre scutel. Linia mijlocie este lată cît lungimea articolului 2 antenal și se remarcă numai printr-o prăfuire ușoară, de culoare galbenă. Benzile laterale sînt slab
colorate și pe ele se văd două pete brune-măslinii și o dungă întunecată lîngă călușul alar. Dungile umerale nu sînt totdeauna evidente. Pilozitatea scurtă este neagră, împrăștiată. Perii dorsocentrali nu ajung pînă la partea anterioară a mezonotului, sînt lungi, acrosticalii foarte fini, destul de deși și pe mai multe rînduri neregulate, negri și se amestecă cu peri lungi, galbeni; înaintea scutelului devin tot așa de lungi ca și dorsocentralii. Perii țepoși alari și notopleurali sînt cel mai adesea galbeni, și de asemenea nu puternici. Scutelul poartă deasupra pe disc și pe partea posterioară a mezonotului peri gălbui. Posterior, scutelul poartă 2—4 peri marginali, care cel mai adesea sînt gălbui. Pleurele și coxele cu peri deschiși la culoare și peri țepoși. Aripile sînt ușor brunii, cu o tentă mai puternică la vîrf și la marginea posterioară. Nervura r-m este situată puțin proximal față de mijlocul celulei discale. Picioa-
rele sînt complet negre, rareori Fig. 82. — Dysmaehus picipes. A, Cap profil; B, tibia este roșcată pe o porțiune	scutel.
mică, bazai, și poartă pilozitate
scurtă, deschisă la culoare. Peri mai lungi, gălbui, se găsesc pe partea ventrală a femurelor, mai ales pe cele anterioare; de asemenea și tibia anterioară poartă postero-ventral peri lungi de culoare deschisă, mult asemănători cu perii țepoși. Abdomenul este prăfuit cenușiu-gălbui, cu pete brunii de peri scurți, negri, pe tergite. Restul perilor sînt scurți, dar mai lungi ventral, galbeni deschis ca și perii discali. Hipopigiul are pilozitate amestecată, peri negri cu galben. Ultimul sternit este ușor zimțat și cu un rînd de peri negri. Ovipozitorul are o pilozitate ventrală lungă, neagră. Lungi-
mea 14—23 mm.
Răspîndirea geografică. în toată Europa.
254
PARTEA SISTEMATICA
în România a fost semnalată din împrejurimile Sibiului (jud. Sibiu), Oradea (jud. Bihor) și Valul lui Traian (jud. Constanța).
11.	Dysmaehus praemorsus (Loew) 1854
1826 Asilus nigripes Macq. ; Soc. Sci. Lille, 35, 15.
1854 Lophonotus praemorsus Loew; N. Beitr., II, 7, 18.
1855 Lophonotus tridens Egg.; Verh. zool. bot. Ges. Wien, V, 7.
1871 Asilus praemorsus Loew; Beschr. eur. Dipt., II, 147.
1903 Dysmaehus praemorsus M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 149.
1930 Dysmaehus praemorsus E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 123, 124.
1959 Dysmaehus praemorsus M. lonescu și M. Weinberg; St. cerc, biol., Seria zooL, XI, 2, 102.
Specie de mărime mijlocie, ce se recunoaște repede după pilozitatea lungă și puternică de pe cap și torace. Pe lingă aceasta, masculul prezintă la capătul forcepsului posterior un vîrf subțire, trunchiat oblic apical, iar
Fig. 83. — Dysmaehus praemorsus. A, Ovipozitor; B, seu tel.
ovipozitorul are ultimul tergit neobișnuit de lung. Aceste caractere, mai ales ale hipopigiului se observă mai greu la exemplarele uscate. Partea inferioară a feței este prăfuită cenușiu sau ușor gălbui și este cu puțin mai lată decît jumătatea ochiului și acoperită eu peri deși, negri; numai la gură și în pătrimea inferioară se găsesc peri deschiși la culoare. Antenele au peri negri, lungi și groși, mai ales ventral. Și perii de pe frunte sînt lungi și negri, lungi și groși mai ales ventral. Perii occipitali sînt deși și albi-gălbui, dar nu mai deschiși la culoare decît perii groși din jurul gurii; numai perii țepoși occipitali din partea superioară sînt negri. Palpii au peri albi. Părul
GENUL DYSMACHUS, LOEW 1860
255
antenei este cît jumătatea articolului 3. Pleurele și mezonotul sînt prăfuite galben-cenușiu. Dunga mediană a mezonotului este puțin mai lată decît fruntea în partea anterioară și prezintă o linie mediană foarte fină. Perii dorsocentrali sînt lungi, negri și întrec în lungime articolele bazale ale antenei. Culoarea perilor de la partea posterioară a toracelui nu este totdeauna constantă. Perii alari și notopleurali sînt lungi, puternici, colorați alb-gălbui, ultimii de regulă negri. Scutelul are pilozitate deschisă la culoare și 2—6 peri țepoși marginali, adesea de culoare deschisă. Aripile sînt colorate deschis, cu nervuri gălbui la bază și cu o tentă la vîrful său. Nervura r-m este situată proximal față de mijlocul celulei discale. Picioarele sînt negre și au o pilozitate puternică, albă. Femurele anterioare au ventral peri puternici la bază, albi, unii putînd fi întunecați, postero-dorsal cu 3 peri țepoși de culoare deschisă. Tibia anterioară totdeauna cu rîndul de peri dorsali negri, cu peri țepoși scurți și unii mai groși, albi, la bază, antero-dorsal. Femurele mijlocii poartă ventral și antero-dorsal rînduri neregulate de peri țepoși, deschiși la culoare ; femurele posterioare au un rînd antero-ventral de peri țepoși, deschiși la culoare, iar postero-ventral peri lungi,, de culoare deschisă. Abdomenul este uniform cenușiu, cu cîte o linie totdeauna întunecată și lucioasă pe mijlocul tergitelor. Prin lumină laterală apar pete lungi, de doare închisă. Pilozitatea scurtă, ca și perii țepoși, puternici, de pe tergite și sternite au culoare deschisă și numai cei de pe tergite sînt în mijloc negri. Hipopigiul este negru lucios și are peri deschiși la culoare; ultimul sternit are partea posterioară puțin concavă și poartă peri țepoși, de culoare deschisă sau negri. Ovipozitorul este negru lucios, puțin mai lung decît ultimele 2 segmente. Ultimul tergit este cel puțin de 2 ori,cel mai adesea de 3 ori cît lungimea cercilor. Lungimea 11—15 mm.
Răspîndirea geografică. Asia Mică, Europa centrală și meridională, în România a fost semnalată din mai multe localități din județele Tulcea, Constanța, Caraș-Severin și Bihor.
12.	Dysmaehus setiger (Loew) 1848
1848 Asilus setiger Loew; Linnaea Entomologica, III, 431, 5.
1903 Dysmaehus setiger M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 149.
1930 Dysmaehus setiger E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 125.
Specia se recunoaște în primul rînd după culoarea roșie de la baza tibiilor și după perii țepoși ventrali, puternici, așezați în rînd regulat pe partea bazală a femurelor anterioare. Fața dedesubt este ceva mai lată decît jumătatea ochiului și prăfuită cenușiu-argintiu. Ghebul are peri puternici, drepți, care în treimea superioară sînt negri, în rest albicioși. Antenele și fruntea au peri negri, pe frunte putînd fi văzuți și unii albi. Occiputul și baza au peri albi ] perii țepoși și negri din partea superioară, sînt foarte scurți. Părul antenal este lung mai puțin de jumătatea artico-
256
PARTEA SISTEMATICĂ
lului 3, acesta fiind, mai scurt decît articolele bazale luate împreună. Mezonotul și pleurele sînt cenușii-brune și cu o prăfuire gălbuie. Banda mijlocie este anterior dublu de lată față de frunte, dar se îngustează repede și se termină înapoia suturii. Benzile laterale sînt formate din pete mici, acoperite în parte de o prăfuire galbenă-cenușie. Perii țepoși alari și notopleurali sînt lungi și gălbui. Adesea și umerii au unii peri țepoși puternici, dar scurți, deschiși la culoare. Spațiul dintre prescutelari dorsocentrali poartă numai o pilozitate scurtă, împrăștiată, de culoare deschisă, tot ca și pleurele. Scutelul are pe disc peri albi împrăștiați și 4 peri marginali negri sau albi. Aripile sînt în întregime ușor brunii, cu bază gălbuie. Nervura r-m se află aproape de mijlocul celulei discale, dar totdeauna proxima!. Picioarele sînt negre, dar totdeauna tibiile sînt la bază roșcate și au olpilozitate culcată, scurtă, gălbuie, precum și peri țepoși puternici, deschiși la culoare. Femurele anterioare pot avea peri ventrali negri sau albi. Abdomenul este prăfuit des, cenușiu-gălbui. Văzut din diferite direcții, pe tergite apar triunghiuri închise la culoare, așezate cu baza lor pe bază tergitelor. Pilozitatea scurtă este gălbuie, ca și perii discali și perii țepoși de pe sternite. Hipopigiul este negru lucios și cu pilozitatea gălbuie. Marginile forcepsului sînt transparente, au formă de lingură și stau unul peste altul. Ovipozitorul este ceva mai lung decît ultimele două segmente. Lungimea 11—15 mm.
Răspîndirea geografică. Spania și Asia Mică.
în România a fost semnalată de la Mehadia (jud. Caraș-Severin).
13.	Dysmachus stylifer (Loew) 1854
1854 Lophonotus stylifer Loew; N. Beitr., II, 9, 20.
1854 Asilus stylifer Schin.; Verh. zool. bot. Ges. Wien, IV, 399.
1903 Dysmachus stylifer M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 149.
1930 Dysmachus stylifer E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 126-127.
1960 Dysmachus stylifer M. lonescu și M. Weinberg; St. cerc, biol., Acad. R.P.R., Fii. Iași, 2, 305.
Fața dedesubtul antenelor este prăfuită galben-albicios și lată cît jumătatea ochiului. Ghebul poartă peri țepoși galbeni-albicioși în mijloc și înspre gură, iar în partea dinspre antene și pe laturi peri țepoși, negri. Fruntea este prăfuită slab, dar întunecat; ocelariul cu peri negri. Pilozitatea antenelor este neagră, articolul 2 este numai cu puțin mai scurt decît 1, iar ambele împreună mai lungi decît articolul 3. Părul antenal este cît jumătatea articolului 3. Barba și palpii au peri galbeni. Mezonotul și pleurele sînt prăfuite galben-albicios. Banda de pe mezonot este neagră la partea anterioară și devine mai deschisă posterior, la partea anterioară fiind dublu de lată față de frunte. Pe umeri se află o pilozitate albă-gălbuie, iar pilozi
GENUL DYSMACBUS, LOEW 1860
257
tatea cea scurtă a mezonotului este neagră. Perii acrosticali se află pe cîte un rînd de ambele părți ale liniei mijlocii și sînt depărtați între ei cît diametrul articolelor antenale. Dorsocentralii sînt negri și dublu de lungi față de acrosticali. Perii alari și notopleurali sînt albi-gălbui, lungi și ceva mai puternici decît dorsocentralii. Pronotul și pleurele au peri și peri țepoși gălbui. Scutelul are peri deschiși la culoare și 2—4 peri marginali, albi-gălbui. Aripile sînt ușor galbene-brunii, nervurile de la marginea anteri-
Fig. 84. — Dysmaehus stylifer, hipopigiu.
oară galbene-ocru. Nervura r-m se află aproximativ la mijlocul celulei dis-cale; picioarele sînt complet negre, cu o pilozitate albă-gălbuie, care pe laturile ventrale ale femurelor este lungă. Rîndul dorsal de peri țepoși și scurți de pe tibiile 1 sînt negri. Articolele tarsale au peri țepoși albi și lungi pe partea dorsală, iar pe cea ventrală scurți și negri. Abdomenul este prăfuit cenușiu-gălbui, cu pete alungite, ușor brunii pe tergite, laturile convexe ale lor ajungînd pînă la marginile posterioare, care sînt galbene mătăsoase. Sternitele au pilozitate lungă, albă-gălbuie, ca și pilozitatea lungă și perii discali. Hipopigiul are peri negri pe partea dorsală, iar ventral gălbui. Segmentul penultim este închis la culoare și prăfuit, iar marginea posterioară a sternitului său este puțin încovoiată concav și nu apare evident păroasă, dar prăfuită. Ovipozitorul are o pilozitate împrăștiată, deschisă la culoare. Lungimea 12—19 mm.
Răspîndirea geografică. Italia, Grecia, Asia Mică.
în România a fost semnalată din munțiiBucegi șiȘureanu (Sebeșului) și din județele Iași, Bacău, Constanța, Caraș-Severin și Bihor.
14.	Dysmaehus tricuspis (Loew) 1848
1848 Asilus tricuspis Loew; Linnaea Entomologica, III, 446, 9.
1903 Dysmaehus tricuspis M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 149.
1930 Dysmaehus tricuspis E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., IV2, 1938, 128-129.
1962 Dysmaehus tricuspis M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. An-tipa”, III, 189.
Este o specie mică, galbenă-cenușie, cu picioare negre, femurele anterioare purtînd adesea peri negri, puternici și lungi. Fața este lată cît jumătatea ochiului, prăfuită galben-cenușiu. Ghebul are peri groși și negri 17 - c. 381
258
PARTEA SISTEMATICĂ
la partea superioară a sa și pe laturi, iar în jurul gurii și în jumătatea inferioară peri deși, albi-gălbui. Barba și perii occipitali mai mult albicioși, dar cei superiori negri. Pe frunte nu se află o pilozitate foarte lungă, neagră. Perii de pe antenă negri. Părul antenal este cît 3/4 din lungimea articolului 3, iar acesta mai scurt decît cele două articole bazale luate împreună. Mezonotul și pleurile sînt prăfuite galben-cenușiu închis. Banda mijlocie este brună închis, la partea anterioară fiind lată cît 1/5 față de vertex și se termină posterior printr-o linie mijlocie, galbenă-cenușie, puțin după sutură. Perii dorsocentrali sînt lungi, puternici, negri și însoțiți de un rînd de peri negri, destul de lungi. Perii acrosticali sînt dezvoltați numai anterior în cîteva perechi puternice, înapoia suturii dispărînd. Perii țepoși alari și notopleurali sînt deschiși la culoare și numai în partea anterioară a mezonotului se găsesc cîțiva negri. Pleurele au pilozitate de culoare deschisă, lungă. Scutelul cu peri potrivit de lungi, care în mijloc, cel puțin la mascul, sînt negri; la marginea posterioară scutelul are 2 — 4 peri deschiși la culoare sau negri, încovoiați. Aripile abia sînt puțin cenușii-brune, cu nervurile galbene la bază ; nervura r-m stă proximal față de mijlocul celulei discale, cel mai adesea în capătul distal al primei treimi a celulei discale. Picioarele sînt negre, cu pilozitate scurtă, albicioasă și cu peri țepoși, albicioși. Rîndul ventral de peri lungi sau spini de pe femurele anterioare, rîndul antero-dorsal de pe tibiile anterioare, 1—2 peri țepoși apicali de pe tibia 1 și tibia 2, precum și perii țepoși, scurți, ventrali, de pe articolele tarsale, sînt negri. La partea distală a femurelor anterioare se află postero-ventral un păr țepos scurt, cu aspect de spin. Abdomenul este cenușiu (cu o nuanță gălbuie) și cu pete negricioase, semicirculare, sclipitoare, pe mijlocul tergitelor. Pilozitatea este scurtă, perii discali sînt complet negri. Marginea posterioară a ultimelor sternite poartă peri deschiși la culoare, lungi, în mijloc și unii negri. Hipopigiul este negru lucios, cu pilozitate scurtă, gălbuie. Ovipozitorul are marginea inferioară a ultimului sternit puțin gălbuie și lucioasă ; ultimul tergit este cît 1/5 din lungimea cercilor. Lungimea 9—16 mm.
Răspîndirea geografică. Asia Mică, Tunisia.
în România a fost semnalată din județele Suceava, Bacău și Caras-Severin.
Genul A n t i p a 1 u s Loew 1849
Tipul genului: Asilus varipes Meig.
Antipalus Loew; Linnaea Entomologica, 4, 136.
Sînt asilide apropiate de genul Asilul Linne. Fața este destul de abruptă deasupra, cu peri numeroși, fini, lungi, rigizi și peri țepoși slabi; prezintă un gheb mare, înalt, ventral și proeminent. Armătura femelă este constituită numai din segmentele 9.și 10, scurte și obtuze. Lungimea 25 mm.
Fia. 85. - Dysmachus tricuspis, ?.
GENUL ANTIPALUS LOEW 1849
251)
Capul, aspect lateral. Capul este deosebit de lung și proeminent din cauza lungimii feței. Fața este ușor ieșită în treimea superioară, dar are un puternic gheb/evident, anterior, care nu apare, abrupt. Ochii sînt lungi, foarte convecși anterior și ușor convecși înapoi, potrivit de plăți și adinei ți dedesubt. Occiputul este gros, proeminent și se întinde sprevertex; pilozitatea este lungă, fină și abundentă dorsal, dar destul de deasă și dedesubt. Perii țepoși, 8—10, slabi, încep dedesubtul mijlocului și 5 sau 6 perechi foarte puternici, dorsali, cu ușoară încovoiere înainte. Trompa este potrivit de lungă, foarte puternică, boantă la vîrf, puțin umflată bazai; apexul său poartă peri lungi și rigizi, iar baza are dedesubt numeroși peri lungi și aspri. Palpul este uniarticulat și are o pilozitate deasă și lungă. Antena este atașată în treimea superioară a capului. Primul articol este puțin mai lung decît cel de-al 2-lea, acesta fiind lățit apical. Articolul 3 alungit cît primele două segmente împreună sau mai lung, la vîrf subțiat, cu un micro-articol distinct și un stil care nu este mai lung decît articolul însuși. Primul articol are mai mulți peri rigizi deasupra și lateral, iar dedesubt 10 sau mai mulți peri mai lungi și oblici.
Capul, aspect anterior. Fața dedesubtul antenei este abia mai mult decît 1/6 din lățimea capului și divergentă dedesubt. Aria subepistomală este potrivit de mare, oblică, plană și pubescentă. Fața are pilozitate slabă pe părțile laterale și în lungul marginilor epistomale, iar tot ghebul este acoperit cu peri subțiri, numeroși; aceștia sînt încovoiați pe partea superioară și îndreptați înainte; cei de dedesubt sînt mai lungi și îndreptați în jos. Fruntea este puțin lățită, dar vertexul este distinct îngustat. Laturile frunții au o pată de peri țepoși, deși, fini și lungi; vertextul este potrivit de adîncit, cu laturile abrupte; ocelariul potrivit de mare, purtînd 5—8 perechi de peri slabi. Ochiul are fațetele anterioare ușor mărite.
Toracele. Este prăfuit pe mezonot și pe pleuron. Pilozitatea mezo-notului este abundentă, larg răspîndită, scurtă, fină, aproape culcată. Există o bandă lată și neregulată de peri acrosticali, puțin sau de loc dife-rențiați de pilozitatea laterală și peri dorso centra li. Humerusul cu pilozitate fină, erectă și cu mai mulți peri țepoși, subțiri. Mezonotul poartă lateral peri lungi și puternici. Scutelul este îngroșat și convex, cu marginea prăfuită; el poartă o pilozitate lungă, erectă, fină, mai mult rară. Pro-pleuronul cu o pilozitate tufoasă, deasă și fină și cu 2 perechi de peri scutelari marginali. Pronotul are 3 sau 4 perechi de peri puternici. Mezo-pleuronul deasupra și posterior și sternopleuronul deasupra numai cu puțini peri fini, erecți și împrăștiați. Propleuronul dorsal cu o tufă de peri fini, rigizi și 2 sau mai mulți peri subțiri, destul de lungi. Posthipopleuronul cu 2 sau mai mulți peri lungi și subțiri și cu o pată pubescentă ; metapleu-ronul cu 6 peri puternici și destul de lungi dedesubt și cu peri mai numeroși și la fel de lungi și subțiri deasupra. Laturile metanotului au o pată mare de peri rigizi; metasternul cu pilozitate lungă lateral; aria postmetacoxală este membranoasă. Tegula numai pubescentă. Metasternul lateral și dedesubt cu multă pilozitate; sevama cu mulți ciucuri. Prosternul sudat lateral.
260
PARTEA SISTEMATICĂ
Picioarele. Toate femurele sînt puternice, dar femurele anterioare și mijlocii sînt distinct îngroșate spre bază. Femurul posterior poartă dorsal o pilozitate deasă, scurtă și culcată, de asemenea lateral și ventral ; marginea mediană are o pilozitate foarte lungă, fină și erectă; perii țepoși sînt foarte puternici și lungi. Bazitarsul scurt și puternic, tot atît de lung cît și cele 2 articole apropiate luate împreună. Tarsele se termină cu pulvili mari; empodiul lung și puternic, ghearele potrivit de ascuțite, mai mult sau mai puțin încovoiate de la bază.
Aripile. Sînt aproape transparente sau cu nuanță brună; celula marginală închisă și cu un peduncul scurt; ramura anterioară a nervurii a 3-a se termină puțin înaintea apexului aripii. Prima celulă posterioară și celula discală numai puțin apropiate la mijloc. Celula a 4-a posterioară este închisă și pedunculată; celula anală închisă; celula a 2-a bazală se termină cu 2 nervuri; alula este mare, nervura marginală completă.
Abdomenul. Este alungit, puțin mai lung decît aripile, cilindric și ușor ascuțit, dar distinct mai puternic decît se găsește de regulă la Asilinae. Primul tergit este potrivit de umflat lateral. Pilozitatea abdomenului constă din peri potrivit de deși, fini, scurți și culcați, cu unii peri lungi pe primul tergit și pe sternite. Peri țepoși prezenți pe toate tergitele și pe sternite; primul tergit cu 6—8 perechi. Există o tivitură posterioară submarginală pe restul tergitelor; tergitele 2—4 au 7 sau 8 astfel de peri, iar restul tergitelor întrucîtva cu mai puțini peri. Tergitele 3 și 4 au lateral peri slabi; sternitele 2 — 6 poartă fiecare peri destul de evidenți spre centru și postero-lateral. Sternitul 7 are 7 peri puternici la fiecare colț posterior. Masculul are 8 tergite, care devin progresiv mai scurte începînd cu cel de-al 2-lea și ultimele 2 sînt destul de scurte. Femela are 8 tergite, al 8-lea aproape tot atît de lung cît al 7-lea, dar lucios și negru și mai mult sau mai puțin contopit cu ovipozitorul. La armătura mascuîă forcepsul superior este alungit și robust, întinzîndu-se drept înapoi, încovoiat pe linia mijlocie și fără spațiu dorsal; procti-gerul mare. Gonopodul este aproape 2/3 din lungimea forcepsului superior, robust la bază, terminîndu-se cu un vîrf bont, la fel întinzîndu-se drept înapoi. Hipandriul este potrivit de bine dezvoltat, cavitatea genitală deschisă. Aedeagul este ascuns. Armătura femelă este remarcabil de lată, scurtă și obtuză, mai lată decît lungă și constînd numai din segmentele 9 și 10; acestea poartă ventro-lateral o tivitură de peri deși și întorși în jos.
Răspîndirea geografică. Genul are foarte puține specii: 1 nearctică, 4 palearctice, dintre care o specie descoperită în România (Antipalus bilobus lonescu și Weinberg); 3 orientale.
1.	Antipalus varipes (Meig.) 1820
1820 Asilus varipes Meig. ; S. B., II, 328.
1831 AszZus macrurus Ruthe; Isis, 1221 (O)-
1831 Asilus xanthopygus Ruthe; Isis, 1220 ($).
GENUL ANTIPALUS TAXEW 1849
261
1840 Asilus aurifluns Zeilor; lsis, 51, 4 (2)-
1840 Asilus lenax Zeilor; lsis, 52, 5 (O)-
1903 Antipalus varipes M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 145.
1930 Antipalus varipes E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg., 1938, 151.
1961 Antipalus varipes M. lonescu și M. Weinberg; Com. Acad. R.P.R., 1961, 1, 59,
Fața este prăfuită galben-cenușiu și puțin mai lată decît jumătatea unui ochi. Ghebul este puternic, purtînd peri țepoși fini, care spre antene și lateral sînt negri, iar în regiunea mijlocie și în jurul gurii sînt galbeni. Fruntea și antenele au peri negri; occiputul, palpii
Fig. 86. — Antipalus varipes. 1, 2, Hipopigiu ; 3, 4,, ovipozitor (după E n g e 1 ).
Fig. 87. — Antipalus varipes, aripă (după TI u 11).
și partea inferioară a trompei au peri galbeni. Perii țepoși occipitali sînt numai în partea superioară negri. Părul terminal al antenei este puțin mai scurt decît articolul 3. Toracele este prăfuit depa cenușiu-
262
PARTEA SISTEMATICĂ
albicios pînă la gălbui uneori și are o pilozitate împrăștiată pe mezo-not și pe pleure, iar pe mijlocul mezonotului este destul de deasă și neagră. Pe părțile posterioare, pe pleure și pe scutel se află peri îm-prăștiați, galbeni și lungi. Perii marginali scutelari pot fi galbeni sau negri și în număr de 2 pînă la 4. La unele exemplare pot fi galbeni și negri, amestecați. Aripile ușor gălbui, cu tentă brunie la vîrf și pe marginea posterioară. Nervura r-m este prinsă la mijlocul celulei discale sau puțin dincolo de mijloc, distal. Picioarele au femurele negre, tibiile galbene-roșcate și numai apical puțin întunecate, iar bazai roșii; articolele tarsale 1 și 2 sînt negre. Femurele au o pilozitate scurtă și numai ventral mai lungă, galbenă deschis și rară; perii țepoși sînt însă galbeni și negri amestecați, ca și pe tibii. Femela poartă pe partea ventrală a femurelor peri țepoși, care lipsesc la masculi. Abdomenul este prăfuit cenușiu, cu marginile posterioare ale tergitelor prăfuite mai evident. Pilozitatea este scurtă, pe mijlocul tergitelor fiind de culoare mai închisă, iar în rest deschisă ca și a perilor discali. Sternitele au numai peri lungi și de culoare deschisă. Hipopigiul este negru și lucios, cu pilozitate neagră, rareori mai deschisă. Ovipozitorul este negru și lucios, ca și segmentul 8. Cercii au formă de acoperiș și poartă pe partea inferioară peri galbeni și lungi, deși ca o perie; cercii sînt scurți, lungimea lor fiind (după figura 124 din lucrarea lui E n g e 1) cel mult cît lungimea segmentului 9. Lungimea 18—23 mm.
Răspîndirea geografică. în toată Europa.
în România, citată din județele Ilfov și Bacău, în luna iunie; numai ȘȘ.
2.	Antipalus bilobus lonescu și Weinberg 1960
1960 Antipalus bilobus M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hist. Nat. „Gr. Antipa”, II, 1960, 221.
Această specie se aseamănă prin aspectul general și prin colorit cu Antipalus varipes Meig. 1820, care este larg răspîndită în Europa. Se diferențiază însă de aceasta prin numeroase alte caractere.
Fața este neagră, ușor prăfuită alb; perii de pe gheb sînt albi, cu o ușoară nuanță galbenă în jumătatea inferioară; către mijlocul său perii albi sînt amestecați cu peri negri, iar către partea superioară toți perii sînt negri (spre deosebire de Antipalus varipes Meig., la care perii de pe gheb sînt galbeni în partea inferioară și pe jumătatea gurii și negri pe laturi, în partea superioară). Părul antenal este lung și subțire, puțin mai lung decît articolul 3 antenal, spre deosebire de cel de la Antipalus varipes, la care este mai scurt decît articolul 3 antenal, avînd adesea chiar numai 3/4 din lungimea acestui articol.
Forma hipopigiului este foarte diferită de aceea de la Antipalus varipes și chiar de aceea a altor specii ale genului. Forcepsul superior
GENUL ANTIPALUS LOEW 1849
263
se termină prin doi lobi de aceeași lungime, lobul inferior fiind mult mai mare și avînd un contur caracteristic. Lama dorsală (cerci) este lungă și trunchiată la capăt. Hipopigiul privit dorsal are un contur oval și prezintă un aspect caracteristic al forcepsurilor (fig. 89).
Fig. 88. — Antipalus bilobus, cap profil. -s •*	f / ///f f 1 I n f / l rnOrO / W Fig. 89. — Antipalus bilobus, hi-§	popigiul. 1, Profil; 2, dorsal. ■'
264
PARTEA SISTEMATICĂ
Ovipozitorul este scurt, ca la toate speciile acestui gen. Priviți lateral, cercii și segmentul 9 au pe părțile laterale peri foarte rigizi, scurți și groși, care formează o perie de culoare galbenă-aurie. Valva hipoginală se termină de asemenea cu o tufă de peri de aceeași culoare. Aspectul dorsal al ovipozitorului este foarte caracteristic (fig. 18,1 și 2); astfel, se pot vedea cercii care se termină cu un con ascuțit și segmentul 9 cu o scobitură adîncă, dar cu suprafața sa netedă. Lungimea cercilor este egală cu a segmentelor 8 și 9 luate împreună. Lungimea 14 —15 mm.
Răspîndirea geografică. A fost colectat din regiunea de cîmpie joasă, de pe plante ierboase, din localitatea Prahova (jud. Prahova), în luna iunie.
Această specie a fost apoi regăsită ulterior în Grecia (<33} de către Milan Hradski.
Genul Neomochtherus Ost.-Sack. 1878
Tipul genului: Mochtheriis pallipes Meig.
1820 Mochtheriis Loew; Linnaea Entomologica, 4, 58.
1878 Neomochtherus Osten Sacken; Cat. of. t. descr. Dipt. of M. Amor., 16, 82.
Sînt asilide mai mici decît mărimea mijlocie și subțiri. Lungimea 15—20 mm.
Capul, aspect lateral. Fața nu este proeminentă și puțin vizibilă în jumătatea superioară; întreaga față este aproape vertical plană, pătrimea inferioară a feței fiind foarte puțin proeminentă dincolo de partea plană; ea formează un triunghi inferior, datorită retragerii posterioare a ochilor. Ochii sînt anterior puternic convecși, cu cincimea ventrală posterioară retrasă anterior, în rest marginea posterioară plană în profil. Occiputul este potrivit de dezvoltat și continuînd astfel cu aceeași grosime pînă la vertex; pilozitatea occiputului este fină și potrivit de abundentă atît înaintea, cît și înapoia rîndului de peri țepoși; înapoia, vertexului, de fiecare parte, se află o tufă deasă de peri, iar pilozitatea inferioară este fină, curbată, tufoasă, deasă și potrivit de lungă. Perii țepoși încep dedesubtul feței și constă din 12—14 perechi; ei sînt palizi și potrivit de puternici; perii de la mijloc sau de deasupra sînt întorși în jos, cei superiori și perii mai rigizi sînt ușoi' întorși și îndreptați în jos; colțul inferior al occiputului adiacent ochiului poartă 3 peri lungi, slabi. Trompa este de mărime potrivită, dar apexul bont și ușor ascuțit dedesubt; creasta sa dorsală este înaltă, întreaga formă este aproape cilindrică, cu baza puțin umflată și dedesubt cu pilozitate fină lungă și împrăștiată. Palpul este uniarticulat, cu peri lungi și rigizi apical și ventral, cu peri mai scurți lateral și dorsal. Antena este ata
GENUL NEOMOCRTHERUS OST.-SACK. 1878
265
șată puțin dedesubtul treimii superioare a capului, este subțire, potrivit de lungă. Primul articol este puțin mai lung decît cel de-al 2-lea. Al 3-lea este cît primele două împreună; acesta este subțire și se ascute de la bază la apex; el poartă un microarticol scurt și un stil scurt aproximativ cît 3/4 din lungimea articolului 3 ; stilul are un spin apical mic.
Capul, aspect anterior. Fața dedesubtul său este 1/5 din lățimea calului și divergentă jos pînă la 1/3 din lățimea capului. Aria subepi-stonnală este lungă, concavă și pubescentă. Fața este pubescentă; pilozitatea și perii țepoși se restrîng în treimea inferioară; în centru și dedesubt este o mică pată de peri slabi și rigizi și peri lungi, îndreptați înainte; deasupra sînt 2 peri potrivit de puternici și 2 peri slabi, precum și 4 sau 5 peri. Marginea anterioară și inferioară a epistomei și marginile laterale au cîte un rînd dublu de peri; cele mai de jos elemente constau din 12 perechi de peri subțiri sau peri rigizi; deasupra lor se află peri lungi, rigizi, 3 laterali și 4 perechi la mijloc. Mai sus, în mijlocul feței, este un rînd de 3 peri și deasupra acestora o singură pereche; pe linia mijlocie a feței poate fi un singur păr lung. Fruntea este ușor divergentă, vertexul distinct mai convergent, ambele prăfuite. Laturile frunții cu un rînd de peri scurți și culcați și cu o pată deasupra antenei, cuprinzînd 2 peri mai puternici și cîțiva peri fini. Vertexul este numai potrivit de excavat, dar cu laturile în pantă. Ocelariul este mic, con-ținînd 2 sau 3 perechi de peri scurți și fini. Ochii sînt măriți central.
Toracele. Mezonotul și pleuronul sînt prăfuite. Pilozitatea mezo-notului este săracă, dar mai mult sau mai puțin uniform distribuită și compusă din peri scurți, bazai puternici, fini, aproape erecți. Elementele acrosticale sînt nediferențiate; elementele dorsocentrale nediferențiate anterior, dar postalar ei sînt diferențiați, dezvoltați în peri puternici, potrivit de lungi, cîte 4 de fiecare parte. Humerusul este păros. Scutelul este convex, gros, prăfuit, cu o margine imprimată; discul poartă un număr de peri împrăștiați, fini și erecți și 1 pereche de peri scutelari larg spațiați. Propleuronul cu 5 perechi de peri subțiri, larg spațiați; propleuronul ventralo-posterior cu peri distincți în număr de trei. Marginea superioară a mezopleuronului și prelungirea anterioară cu numeroși peri fini, erecți; marginea posterioară numai cu 1 sau 2 peri. Sternopleu-ronul superior cu 10 sau 12 peri lungi și fini, sternopleuronul postero-inferior cu mai mulți peri lungi și fini; pteropleuronul superior cu puțini peri fini, posthipopleuronul cu 5 peri țepoși, lungi și slabi; metapleu-ronul are un rînd vertical din 6 peri țepoși, slabi. Laturile metanotului sînt pubescente, cu o pată din 12 sau mai mulți peri rigizi, fini. Metasternul lateral și ventral cu numeroși peri lungi, împrăștiați; aria post-metacoxală este membranoasă; tegula este numai pubescentă; scvama cu o tivitură multiplă. Prosternul fuzionat.
Picioarele. Sînt puternice, perechile anterioare și mijlocie ușor îngroșate. Pilozitatea femurelor și tibiilor este abundentă, culcată, ventral cu o pilozitate fină, erectă și culcată, care este absentă pe femurul posterior. Femurul posterior poartă peri țepoși. O tufă de peri obiș-nuiți se extinde pe primele 2 articole tarsale. Bazitarsul este lung cit
266
PARTEA SISTEMATICĂ
ultimele 3 articole. Perii apicali de pe tarsele anterioare și mijlocii sînt excepțional de lungi. Tarsele se termină cu pulvile lungi, empodiu lung și subțire; apical ghearele sînt ascuțite și curbate.
Aripile. Sînt hialine, celula marginală este închisă și cu un scurt pețiol; ramura anterioară a nervurii a 3-a se termină deasupra apexului aripii, iar ramura posterioară înapoia apexului. Prima celulă posterioară este îngustată prin umflarea celulei a 2-a posterioară; celula 4 posterioară este închisă și pețiolată, dar numai puțin convexă anterior. Nervura terminală inferioară a celulei discale se îndreaptă înapoi, către bază; celula a 2-a bazală se termină cu 2 nervuri sau cu o nervură foarte scurtă; celula anală este închisă; alula este mare ; nervura marginală completă.
Abdomenul. Este subțire, subcilindric și ascuțit, mai lung decît aripile. Primul tergit este umflat lateral și convex. Pilozitatea abdomenului este abundentă, dar culcată sublateral pe tergitul 2 și pe laturile primului se află puțini peri mai lungi. Pilozitatea sternală este scurtă și culcată. Tergitele și sternitele poartă peri proeminenți, puternici. Primele două tergite poartă fiecare cîte 3 perechi; tergitele 3 — 7 sau 2—3 perechi de peri puternici și peri adiționali, către mijlocul marginii posterioare. Perii sternali sînt subpostmarginali, 2 perechi de fiecare parte pe fiecare sternit. La mascul tergitul 8 este scurt (numărul total de tergite la mascul este de 8). Femela are 7 tergite, al 8-lea fiind inclus în ovipozitor. La armătura masculă forcepsul superior este destul de mare și alungit, umflat, cu apexul crestat; gonopodul este cît jumătatea forcepsului superior și îndreptat direct în jos. Hipandriul este scurt, dar mai lung decît sternitul 8. Proctigerul este lung, proeminent și erect. Armătura femelă este alungită, puternic ascuțită, la baza sa umflată aproape pătrată și potrivit de turtită lateral pe partea superioară.
Răspîndirea geografică. Genul, deși nu are prea multe specii, totuși are o largă răspîndire pe glob. Cele mai multe specii palearctice (73); în regiunile nearctică, neotropicală, etiopiană și orientală se cunosc 1—8 specii.
în România 6 specii.
CHEIE PENTRU DETERMINAREA SPECIILOR
1	( 2) Sternitele abdomenului sînt negre lucioase, cel mult cu urme de prăfuire.........................................................3
2(1) Sternitele abdomenului sînt prăfuite cenușiu sau cenușiu-gălbui ..................................................................5 3 ( 4) Antena este neagră; coroana de peri țepoși, neagră; barba cu peri negri și albi; trohanterul negru lucios, femurele vărgate cu negru, tibiile negre apical............................... pallipes
4 ( 3) Antena are articolele bazale roșcate sau galbene; coroana de peri țepoși neagră; mezonotul cu pilozitate scurtă, neagră; trohanterul negru; picioarele galbene, barba albă . .sehineri
GENCL NEOMOCHTIfERUS OST.-SACK. 1878	2 67
5 ( 6) Antenele sînt complet galbene....................................7
6	( 5) Antenele au articolele bazale roșcate sau galbene; numai dorsocentralii sînt negri; abdomenul este prăfuit cenușiu-gălbui . .
.............................................................. hungaricus
7	( 8) Mezonotul are pilozitate scurtă, neagră; coroana de peri țepoși este gălbuie; antenele au peri negri..........................flavicornis
8	( 7) Coroana de peri țepoși prezintă cel puțin deasupra peri negri . 9 9 (10) Trohanterele sînt negre; toate femurele au pilozitate scurtă și albă; barba este complet albă; femurele au o bandă brună sau neagră; pilozitatea scurtă a tregitelor este mai mult sau mai puțin neagră pe disc; specie mică, sub 1 cin .... *albieans 10 ( 9) Trohanterele sînt negre lucioase; articolele bazale ale antenelor au peri negri; specie mare, cu dungi late, negre, care nu ajung pînă la extremitatea corpului................................. flavipes
1.	*Noemochtherus albicans (Loew) 1849
1849 Mochtheriis albicans Loew; Linnaea Entomologica, IV, 72, 44.
Specie foarte mică, cea mai mică a genuini, avînd numai 8 mm, cu aspect cenușiu; femurele brunii pe partea anterioară și cu peri albi.
Capul la mascul este prăfuit cenușiu deschis, gălbui pe frunte; obrajii mari, bruni lucioși la partea posterioară; ghebul proeminent în treimea inferioară, barbă albă, antenele cu cele două articole bazale brune-roșcate, cu prăfuire cenușie, cu peri scurți, albi și negri, amestecați. Trompa neagră, cu peri ventrali albi; palpii bruni, cu peri lungi și albi; lățimea capului, a frunții și a distanței dintre ochi pe vertex în raportul de 35 : 7 : 5.
Protoracele cu prăfuire cenușie, toți perii albi; mezonotul cu prăfuire gălbuie pe disc și cenușie pe laturi și pe umeri. Chetotaxia neagră și albă; scutelul cu prăfuire cenușie și cu doi peri albi; pe disc peri lungi și albi. Pleurele cu prăfuire cenușie, fără peri. Picioarele au pe diferitele articole culoarea de fond ruginie. Femurele au pilozitatea albă, cu unii peri scurți și negri, și cu o pilozitate neagră amestecată cu alb pe femurele perechii a 3-a. Tibiile cu pilozitate amestecată, neagră și albă.
Hipopigiul relativ mic, dar alungit, galben, acoperit cu peri îm-prăștiați, relativ scurți, negri pe părțile dorsală și laterală ale epandriu-lui, albi pe extremitatea acestuia și pe gonopode; hipandriul ruginiu și cu peri lungi, albi. Lungimea 8 mm.
Femela este necunoscută.
Răspîndirea geografică. Asia Mică.
268
PARTEA SISTEMATICĂ
Neomoehtherus albicans oblitus Tsacas 1968
Este o formă mică, deosebindu-se de specia nominativă prin următoarele caractere : la mascul și la femelă perii portocalii de pe cap sînt albicioși, iar fața are o prăfuire gălbuie. Lățimea capului, a frunții,, a spațiului interocular de pe vertex stau în raportul 45:9:6. Mezonotul și mezopleurele au prăfuire gălbuie; pilozitatea este albă (la un o din Sarepta — U.R.S.S.) sau neagră (la un din Ungaria), ori neagră și albă (la o Ș din Sarepta). La exemplarele din România pilozitatea este neagră și galbenă sau numai de o singură culoare la ambele sexe. Brunificarea picioarelor este mai precisă, perii de pe femure fiind albi, iar cei de pe tibii în marea majoritate albi. Pilozitatea scurtă a femurelor este complet albă. Abdomenul prezintă cîțiva peri lungi, ridicați și peri premarginali pe sternitul II. Hipopigiul este roșcat, cu pilozitate neagră și galbenă, amestecată. Lungimea 8,5 —9,5 mm; aripa 5 — 5,6 mm.
Răspîndirea geografică. Sarepta (U.R.S.S.), Ungaria.
în România a fost capturată la Valul lui Traian, în multe exemplare.
2.	Neomoclithorus flavicornis (Rathe.) 1831
1831 Asilus flavicornis Ralhe. ; Isis, 1217.
1903 Jlelic/moneura flavicornis M. Bezzi ; Kat. d. pal. Dipt., II, 156.
1930 Neomoehtherus flavicornis I£. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen d. pal. Reg. IV2, 1938, 75.
1966 Neomoehtherus flavicornis M. lonescu și M. Weinberg; Trav. Mus. Hisl. Nat. ,,Gi\ An tipa”, VI, 126.
Capul este complet prăfuit albicios și cu pilozitate albicioasă; numai fruntea și ocelariul sînt întrucîtva brunii; pilozitatea lor este neagră ca și a articolelor bazale ale antenei. Ghebul este foarte puțin dezvoltat. Eața dedesubtul ochilor este retrasă cît lungimea primului articol antenal. Antenele complet galbene-roșii, cu articolul trei nepăros și lung cît primele două împreună ; părul terminal al antenei este negru și cam cît lungimea articolului 3 antenal. Coroana de, peri țepoși occipitali este din peri albi-gălbui, iar palpii de asemenea cu peri deschiși la culoare. Pleurele și regiunea colară sînt prăfuite cenușiu, cu pilozitate albă. Mezonotul este mai mult galben-brun, cu pilozitate scurtă, neagră, împrăștiată. Perii țepoși dorsocentrali prescutelari sînt negri ca și cei notopleurali, pe cînd dedesubtul celor a lari se găsesc de regulă unii galbeni sau bruni-galbeni. Scutelul, ca și partea din mezonot apropiată au peri albicioși; perii scutelari marginali sînt în număr de doi și sînt negri. Aripile sînt transparente, cu o nuanță cenușie la apex și la marginea posterioară; nervurile sînt brune și numai bazai și la marginea ante-
GENUL NEOMOCHTHERUS OST.-SACK. 1878
269
rioară sînt galbene; halterele sînt galbene-roșcate. Coxele sînt galbene cn prăfuire cenușie și cu o pilozitate grosolană albă. Trohanterele, femurele și tibiile sînt galbene-roșcate; numai articolele tarsale sînt brunii apical. Pe picioare este o pilozitate scurtă, neagră, de asemenea și cel mai mare număr de peri țepoși de pe tarse, pe cînd pe femure și tibii ei sînt amestecați negri și galbeni. Abdomenul este galben-brun ca și mezonotul. Toate tergitele prezintă pete întunecate, ovale median, care formează o bandă dorsală cu marginile negricioase. Marginile posterioare ale tergitelor sînt prăfuite brun-galben; perii discali de pe tergite sînt galbeni și destul de numeroși. Sternitele sînt cenușii și cu peri albi. Hipopigiul este mai lat decît ultimele segmente, de culoare roșie pînă la roșie-brună. Pilozitatea sa dorsală este neagră, iar cea ventrală galbenă. Ovipozitorul este roșcat ventral, în rest este negru; bazai este îngroșat și aproape lung cît ultimele trei segmente împreună. Lungimea 18—22 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și sudică, Japonia.
în România în Munții Cibinului și la Sibiu, colectată în septembrie.
3.	Neomochtherus flavipes (Meig.) 1820
1820 Asilas flavipes Meig. ; S. B.. II, 325, 28.
1903 HeUginoneiira flavipes Al. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 156.
1930 Xeomochlherus flavipes E. O. Eugel; Asilidae -- Die Fliegen d. pal. Reg., IV2. 1938. 75.
1960 Neomochlherus flavipes M. A. lonescu și M. AVeinbcrg; Trav. Mus. Hist. Nat. ,,Gr. Antipa”, II, 216.
Corpul puternic prăfuit galben-cenușiu. Perii de pe cap sînt galbeni deschis, numai pe frunte, pe triunghiul ocelar și pe primele articole anterioare se găsesc numai peri negri. La unele femele pe partea dinspre antene a ghebului se află și cîțiva peri negri. Ghebul este slab dezvoltat. Partea inferioară a feței este trasă dedesubtul ochilor cît lățimea primului articol antenal. Articolul 3 antenal este îngust, nu are peri și este lung cît cele două articole bazale luate împreună, iar părul său are aceeași lungime la mascul; la femelă articolul 3 este mai lățit bazai și are părul antenal ceva mai lung decît el. Perii colari sînt galbeni deschis, pleurele au puțini peri tot galbeni albicioși, răzleți. Mezonotul are o pilozitate scurtă, neagră, perii alari și dorsocentralii fiind galbeni; numai doi peri negri prealari; la femele pot exista și 1 sau mai mulți dorso-centrali negri. Pilozitatea scutelului și 2 peri marginali au o culoare deschisă. Aripile sînt galbene-brune, cu o tentă fumurie la apex și la marginea posterioară. Nervurile sînt galbene la bază, ca și balansiera. Picioarele sînt galbene cu desen caracteristic negru. Femurele au dungi negre și late pe laturi, care la perechea I se întind numai pe 3/4 din
270
PARTEA SISTEMATICÂ
lungimea articolului. Aceste dungi sînt ascuțite apical și la celelalte două perechi. Coxele și trohanterele sînt negre, dar puternic prăfuite galben-cenușiu. Capetele distale ale tibiilor și metatarselor sînt negre,, restul articolelor tarsale sînt brune și cu baza galbenă. Ghearele sînt negre și cu baza galbenă, empodiul și pulvilele galbene. Femurele și
I7ig. 91. — Neomoehtherus flauipes. 1, Cap profil; 2, femurul perechii a 3-a de picioare ; 3, scutel; 4, ovipozitor.
tibiile anterioare au peri deși și lungi, galbeni. Perii scurți de pe picioare sînt negri, iar perii țepoși sînt cei mai mulți galbeni și amestecați cu cîțiva negri. Abdomenul prezintă pe tergite peri discali deschiși la culoare, iar pe mijlocul tergitelor peri negri așezați pe o bandă îngustă, care se lățește pe ultimele două tergite. Perii discali sînt negri. Hipo-pigiul este galben-roșcat, cu o pilozitate dorsală neagră, iar spre apex și
GENUL NEOMOCHTIIERUS OST.-SACK. 1S7S
271.
ventral galbenă. Ovipozitorul este negru lucios, îngroșat bazai, pe această umflătură aflîndu-se dorsal o dungă longitudinală galbenă, care la unele exemplare este foarte puțin evidentă. Lungimea ovipozitorului este cît ultimele trei segmente împreună; pilozitatea sa este neagră, iar pe cerci galbenă. Lungimea	—20 mm; 2 17—24 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și meridională, partea europeană a U.R.S.S., B.S.S. Kazahă, E. P. Chineză.
în Eomânia această specie a fost găsită numai în Dobrogea (Ba-badag, Valul lui Traian, Techirghiol), în lunile iunie-august.
4.	Neomochtherus hungaricus Engel 1927
Specie de mărime mijlocie, cenușie, avînd caracteristică pilozitatea sa scurtă și culcată și absența aproape totală a unei pilozități lungi pe mezonot și pe tergite.
Capul cu gheb relativ proeminent, barba scurtă și deasă, din peri groși, albi. Fruntea cu prăfuire ceva mai închisă la culoare decît a feței și cu peri mici, albi, pe laturi. Trompa neagră, cu peri lungi și albi ventral; palpii bruni, cu peri albicioși. Antenele cu cele două arti?ole bazale cu perișori scurți și negri, pe partea ventrală și negri sau albi pe cea dorsală; articolul 3 poartă un stil de aceeași lungime. Ochii apropiați pe vertex.
Toracele prăfuit cenușiu, ușor gălbui în unele locuri; toți perii săi sînt albi sau gălbui. Scutelul cu o prăfuire ușor gălbuie; pe disc cîțiva peri rari, galbeni, foarte scurți și drepți. Pleurele cu peri rari. Meta-notul prăfuit ca și scutelul, iar tufele laterale din peri scurți și fini, albicioși. Picioarele galbene și cu peri, predominînd cei galbeni: pe unele articole peri rari, negri, alături de ceilalți. Aripile sînt înguste, atingînd în lungime hipopigiul; sînt hialine, ușor încrețite și irizate; nervurile roșcate, mai deschise la marginea anterioară și la bază. Balansierele roșcate.
Abdomenul cilindric, lung, prăfuit cenușiu; tergitele II—IV cu o bandă lată, posterioară, mai deschisă la culoare și cu o zonă îngustă la marginea laterală, roșcată-brunie, lucioasă; VIII negru lucios, cu o zonă marginală posterioară cenușie. Hipopigiul lung, îngust, negru, cu pilozitate lungă, gălbuie. Ovipozitorul este negru, cu peri scurți, iar cercii cu peri galbeni. Lungimea 16—24 mm.
Biotop și aspecte ecologice. Pe grindul Letea, în locuri nisipoase. Colectat în luna iunie și iulie de pe plantele de nisip, nu în exemplare numeroase. Prind sarcofagine și himenoptere. L e h r arată că adesea această specie vînează în masă dipterul Hypoderma bovis, în locurile unde e comună aceasta. Specie caracteristic paramofilă.
272
PARTEA SISTEMATICĂ
Răspîndire geografică. Ungaria, Asia Centrală, R. P. Mongolă, R. P. Chineză.
în România a fost citată de la Mehadia (colecția Mann, 1859) și din Delta Dunării.
5.	Neomochtherus pallipes (Meig.) 1820
1820 Asilus pallipes Meig.; S. B., II, 327, 32.
1820 Asilus fulvipes Meig.; S. B., II, 326, 30.
1820 Asilus omissa Meig.; S. B., II, 332, 40.
1903 Heligmoneura pallipes M. Bezzi; Kat. d. pal. Dipt., II, 157.
1930 Neomochtherus pallipes E. O. Engel; Asilidae — Die Fliegen, d. pal. Rog., IV2, 1938, 81.
1960 Neomochtherus pallipes M. lonescu și M. Weinberg, St. cerc. biol. șt. agric., Acad. R.S.R., Fii. Iași, 11, 2, 303.
Capul este în întregime prăfuit argintiu. Fața este albă dedesubt, fruntea și occiputul prăfuite cenușiu; barba și ghebul sînt albe, ghebul avînd adesea deasupra și lateral cîțiva peri negri. Ghebul este puțin proeminent. Perii de pe palpi, frunte și ocelariu, ca și perii țepoși de la partea superioară a coroanei occipitale sînt negri. Antenele complet negre ; părul antenal este mai scurt decît articolul 3 antenal, iar acesta este mai scurt decît cele 2 bazale împreună. Mezonotul este cenușiu, cu o nuanță ușor gălbuie. Pleurele sînt prăfuite cenușiu curat. Perii scurți și perii țepoși sînt negri. Scutelul poartă o pilozitate scurtă, albă și 2 peri marginali albi sau negri. Aripile sînt transparente, cu nuanță gălbuie, la vîrf și la marginea posterioară cu nuanță mai închisă. Picioarele au coxele prăfuite argintiu, trohanterele negre lucioase, restul picioarelor sînt galbene. Femurele poartă pe partea externă cîte o bandă scurtă și îngustă, brună deschis, care pe femurele anterioare este mai lată și mai închisă la culoare. Tibiile mijlocii și posterioare și tarsele au o nuanță brună distal. Autorii dau culoarea benzilor de pe femure ca fiind neagră și de asemenea și pentru tibia anterioară și cea mijlocie. Perii țepoși de pe toate articolele picioarelor sînt negri. Marginile posterioare ale tergitelor au cîte o bandă prăfuită argintiu, mai lată pe segmentele mijlocii. Perii discali sînt albi, iar perii scurți de pe mijlocul tergitelor sînt negri, pe laturi fiind deschiși. Ventral abdomenul este foarte împrăștiat păros, perii fiind însă lungi și deschiși. Hipopigiul este negru lucios și cu peri gălbui, negri și albi. Ovipozitorul este negru lucios, lung cît ultimele două segmente, plus jumătate din al 3-lea. Cercii sînt lungi cît ultimul tergit. Lungimea 12—16 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală.
în România citată din județele Suceava, Brașov, Argeș și colectată în lunile iulie — august.
273
Fig. 92. — Neomoehtherus pallipes, aripă (după H u 11).
Fig. 93. — Neomoehtherus pallipes, hipopigiu. A, Lateral; B, dorsal.
18 - c 381
274
PARTEA SISTEMATICĂ
6.	Neomochtherus schineri Egger 1855
1855 Mochtherus schineri Egger; Verh. zool. bot. Ges. Wien, V, 6.
Specie de talie mijlocie, masculul cu aspect cenușiu închis. Fața este îngustă, ghebul bine dezvoltat, cu marginea superioară evidentă. Barba este lungă, albă, prelungită pe obraji; obrajii prăfuiți ca și fața. Antenele sînt negre, numai articolul 2 este galben, primul fiind acoperit cu o prăfuire cenușie, ambele articole cu peri scurți, negri; articolul 3 este lung și subțire și poartă o aristă mai scurtă decît lungimea lui. Occiputul este cenușiu negricios, trompa scurtă, neagră; palpii negri, cu peri lungi și albi.
Toracele masculului este negru cu prăfuire cenușie. Protoracele are toți perii albi; mezonotul are de asemenea peri negri; scutelul este bombat și poartă peri albi, ridicați, pe marginea discului. Pleurele sînt negre și acoperite cu o ușoară prăfuire cenușie-argintie. Cîțiva peri albi pe mezopleure și un rînd de peri lungi, fini, gălbui. Femurele și tibiile complet galbene. Perii de pe picioare gălbui și negri, tarsele brunii pînă la brun închis, ghearele negre, gălbui la bază, empodiul galben. Aripile lungi aproape cît abdomenul, hialine, irizate, cu nervurile bune; halterele galbene, în unele locuri roșcate. Abdomenul este lung, cilindric, negru, tergitele cu prăfuire cenușie; sternitele negre și lucioase, fără prăfuire. Hipopigiul este negru lucios, dinții de la extremitatea epandriu-lui și jumătatea distală a gonopodelor sînt gălbui; pilozitatea lui este gălbuie, cu excepția părții laterale și a epandriului. Lungimea 13 mm, aripa 9,5 mm.
Femela seamănă cu masculul; perii de pe abdomen sînt adesea mai numeroși; ultimul segment abdominal (al 7-lea) poartă peri în majoritatea lor negri. Ovipozitorul scurt, brun lucios, necomprimat lateral și curbat în jos. Lungimea 11,5 mm.
Răspîndirea geografică. Europa centrală și meridională (Spania, Sicilia, Corfu, Grecia, U.R.S.S.).
în România citată de la Babadag (Dobrogea).
INDEX ALFABETIC
A
ACAXTDOCNEMINAE 44
ACAWHOCMMINI 61, 121
adpressus (Antiphrissoii) 192
adpressus (Asilus) 192
adustiventris (Elaeotoma) 1G1
aemula (Stilpnojjaster) 198
aemulus (Asilus) 196, 198
aestivus (Asilus) 201, 203, 204
albibarbe (Andreiiosoma) 161
albibarbe (Laphria) 161
albibarbis (Andreiiosoma) 161
albibarbus (Asilus) 211
albicans (Mochtherus) 267
albicans (NeoniocIHlierus) 267
albiceps (Asilus) 209, 211
albiceps (Philonicus) 36, 211
albipilus (Dasypogon) 110
albius (Dioctria) 88
albofasciatus (Dasypogon) 118
albofasciatus (Stichopogon) 118
algirus (Asilus) 185
Am pli i sbe t e lus 68
analis (Asilus), 139
analis (Dasypogon) 139
A n c y 1 o r r h y n e h u s 14, 16, 51, 67* 104
Andreiiosoma 41, 49, 141, 160, 164
Andrenosomini 37
A n i s o p I i a 9
anomala (Stenocinelis) 42
anonymus (Cerdistus) 177
annulalus (Asilus) 223
annulipes (Asilus) 216
aiinulipes (Machimus) 36, 39, 52, 215, 216
antipai (Dysmachus) 242, 243
A n t i p a 1 u s 51, 169, 258
Antiphrissoii 51, 168, 191
apicalis (Dasypogon) 127
A p o c 1 e a 35
arcuatus (Molobratia) 134
arenivagus (Stichopogon) 118
armillatus (Dasypogon) 127
arthriticus (Asilus) 218
arthriticus (Epitriptus) 218
arthriticus (Machimus) 216, 218
A SILII) AE 11, 12, 46, 59, 60
ASILLXAE 11, 25, 28, 42, 46, 49, 60, 167, 260
A s i 1 o p s i s 42
Asilus 11, 12, 27, 31, 42, 49, 51, 168
183, 192, 258
A s t o e h i a 25, 51, 168, 187, 201
Asycia 61
ATO MOȘIM I 16, 41, 48, 49
atra (Andreiiosoma) 162
atra (Asilus) 160
aliata (Dioctria) 91
atricapilla (Dioctria) 91
atricapillus (Asilus) 219
atricapillus (Machimus) 216, 219
atripes (Dysmachus) 242, 244
atripes (Machimus) 216, 221
atripes (Tolmerus) 221
atrum (Andrenosoma) 162
27G
INDEX ALFABETIC
alrurn (Asilus) 162
atrum (Laphria) 162
aurea (Asilus) 154
aurea (Laphria) 15 1
auribarbis (Laphria) 144
aurifera (Laphria) 146
aurifluns (Asilus) 261
aurifrons (Dioctria) 95
auri ger a (Laphria) 146
axillaris (Dasypogon) 131
axillaris (Saropogon) 131
1$
basalis (Dysmachus) 242, 215
basalis (Asilus) 216, 245
bastardi (Promachus) 39
B a t h y p o g o n 24, 105
belardii (Lasiopogon) 81
bicornis (Asilus) 219
bifurcuș (Asilus) 215
bifurcus (Dysmachus) 242, 245, 252
bilohus (Antipalus) 260, 262
bilobus (Dysmachus) 36, 242, 247
bimucronatus (Asilus) 248
bimucronatus (Dysmachus) 242, 248
Bl e p hare p i u m 41
B 1 e p h a r o t e s 22
B o m b o m i m a 27
bombylius (Asilus) 158
B r a c h y r r h o p a 1 a 17, 47
brevipennis (Molobratia) 134
breuirostris (Dasypogon) 127
breuirostris (Dioctria) 125, 127
breuirostris (Isopogon) 127
brcvirostris (Leptarthrus) 127
brunnipes (Dasypogon) 109
brunnipes (Holopogon) 109
C
caleeata (Dioclria) 89, 92
caleeata nigriventris (Dioctria), 93
calcealus (Asilus) 219, 220
C a 11 i n i c u s 39
callosus (Asilus) 70
callosus (Dasypogon) 70
callosus (Steuopogon) 36, 70
caspica (Astochia) 189
caspica (Laphria) 154, 155
caudatus (Molobratia) 134
Ceraturgus 107
Cerdistus 35, 169, 177
C e r o t a i ii i a 1 1
ceruinus (Steuopogon) 72
C h e i 1 o p o g o n 135, 137
Choerades 51, 141, 142
chrysilis (Asilus) 213, 222
chrysitis (Machimus) 216, 222
cincta (Laphria) 144
cinctellus (Dasypogon) 78
c inclus (Asilus) 78
cinclus (Dasypogon) 78
cinctus (Lasiopogon) 78
cingulata (Dioctria) 99
cingulatus (Asilus) 223
cingulatus (Epitriptus) 223
cingulatus (Machimus) 38, 216, 223
clausicella (Megaphorus) 39, 41
C 1 e p h y d r o n e u r a 24
columbrinus (Asilus) 225, 229
columbrinus (Machimus) 225, 229
conescens (Asilus) 211
conopsoides (Erax) 156
contraria (Dioctria) 89, 93
C o p h u r a 47
coracinus (Dasypogon) 71
coraeinus (Steuopogon) 70, 71
corsicus (Machimus) 221
cothuruata (Dioctria) 90, 94
cothurnatus (Asilus) 201
cothurnatus (Neoitamus) 201
coyote (Slenopogon) 31
crabroniformis (Asilus) 11, 36, 183, 185
crabroniformis (Erax) 185
crassicauda (Erax) 207
crassicauda (Protophancs) 207
C r o b i I o c c r u s 51, 68, 122
calici formis (Asilus) 227
cyanopus (Asilus) 224
cyanopus (Machimus) 215, 224
cyanurus (Asilus) 199, 202, 203
INDEX ALFABETIC
277
cyanurus (Neoitamus) 32, 201, 202, 203, 204, 205
cyanurus (Itamus) 203
Cyrtopogon 31, 37, 49, 50, 51, G7,82, 108
D
Dactiliscus 144
DAMALINI 14, 49
Damalis 11
Dasyllis 41
dasymallus (Itamus) 204
dasymallus (Neoitamus) 201, 204
Dasypogon 13, 51, 53, 125, 133, 134, 135, 137
DASYPOGONINAE 25, 27, 28, 42, 46, 47, 49, 60
DASYPOGONINI 27, 46
dasyproctus (Dysmaehus) 242, 249
Daulopogon 76
diadema (Asilus) 135, 137, 139
diadema (Dasypogon) 35, 36, 38, 39, 47, 139
diadema (Selidopogon) 139
dimidiata (Holopogon) 48, 109
dimidiatus (Dasypogon) 109
dimidiatus (Holopogon) 109
Dioctria 16, 24, 27, 31, 39, 51, 52, 53,
67, 87
dioetriaeformis (Choerades) 143
ăioctriaeformis (Epholkiolaphria) 143
dioetriaeformis (Laphria) 143
Diogmites 31, 41, 49
dispar (Saropogon) 38
Dysmaehus 31, 51, 53, 169, 240
E
Echthistus 51, 168, 179
egregia (Molobratia) 136
egregius (Dasypogon) 136
Elaeotoma 160
Elasmocera 104
elatus (Dasypogon) 128
elegantulus (Dasypogon) 117
elongatus (Asilus) 72 elongatus (Dasypogon) elongatus (Stenopogon) 70, 72 Enchocera 104
Engae diurn EOASIL1DAE 42
E O A S I L I D E A 42
Eosenoprosopis 43
ephippium (Asilus) 156, 157
ephippium (Laphria) 153, 156
Epholkiolaphria 142
Epitriptus 213, 214
Erax 169, 205 erberi (Laphystia) 63 E r e ni i s c a 35
EREMOCNEMINAE 44
EREMOCNEM1N1 40, 61, 66
Eriopogon 68
Erythopogon 16
erythrurum (Laphria) 161 erythrurus (Asilus) 177, 179
Lmirmostus 82
Eudioctria 88
Eurydema 9
Eurygaster 9
Eutolmus 27, 38, 51, 169, 235
exquisitus (Dasypogon) 114, 116
exquisitus (Habropogon) 116
F
fabricii (Molobratia) 134
falie ni (Dioctria) 91 fasciculatus (Dasypogon) 121 fasciculatus (Pycnopogon) 121 femoralis (Asilus) 222 femorata (Laphria) 150 femoratus (Nerax) 38
îera (Hyperechia) 41
ferox (Asilus) 157
ferox (Erax) 156
fimbriata (Choerades) 36, 143, 145
fimbriata (Epholkiolaphria) 145
fimbriata (Laphria) 145 fimbriatus (Dasypogon) 84 fimbriatus (Asilus) 225
278
INDEX ALFABETIC
fimbriatus (Machimus) 36, 39, 215, 225
fitchii (Promachus) 38
flaua (Asilus) 156
flava (Laphria) 154, 156, 157
flavicornis (Asilus) 268
flavicornis (Ileligmontura) 268
flavicornis (Neomoehtherus) 267, 268
flavimanus (Dasypogon) 85
flavipennis (Dioctria) 90, 95
flavipes (Asilus) 103, 270
flavipes (Heligmoneura) 270
flavipes (Neomoehtherus) 267, 270
forcipula (Asilus) 252
fragmentosa (Eoasilidea) 42
frontalis (Asilus) 103
frontalis (Dioctria) 101
fulgida (Lapliria) 150
fuliginosa (Choerades) 143, 144
fuliginosa (Laphria) 144
fuliginosus (Asilus) 144
fulva (Choerades) 36, 143, 146
fulva (Laphria) 146
fulvipes (Asilus) 272
fumipennis (Holopogon) 48, 109, 110
fuscipennis (Asilus) 250
fuscipennis (Dasypogon) 109
fuscipennis (Dioctria) 91
fuscipennis (Dysmaehus) 32, 39, 241, 250, 2,5
fuscipes (Dioctria) 91
fusculus (Asilopsis) 42
G
geniculata (Dioctria) 91
genualis (Asilus) 230
germanicus (Asilus) 193, 195
germanieus (Pamponerus) 195
gibbosa (Asilus) 158
gibbosa (Laphria) 154, 158
gibbosus (Asilus) 152
gigas (Asilus) 175
gigas (Satanas) 175
gigas (Proctacanthus) 173, 175
gilva (Asilus) 147
gilva (Choerades) 143, 147
gilva (Laphria) 38, 147, 149
glaucius (Atieylorhrinchus) 105
glaucius (Asilus) 104, 105
glaucius (Dasypogon) 105
glaucius (Laphria) 105
glaucius (Xiphocerus) 105
gonatistes (Asilus) 226
gonatistes (Machimus) 31, 216, 226
II
II a b r o p o g o u 67, 114 hamulatus (Dysmaehus) 242, 251 hamulatus (Lophonotus) 251 hareyniae (Dioctria) 90, 96 heteroneurus (Stenopogon) 30, 32, 36, 41 H e terop o g on 37, 68, 108 heydeni (Holopogon) 113 heydeni (Lithoeciscus) 114 histellus (Dasypogon) 78
H o 1 c o e e p h a 1 a 49, Holopogon 52, 53, 67, 107, 113
Hoplotrielis 50, 61, 61
hotentotus (Asilus) 128
hotentotus (Isopogon) 128
humeralis (Dioctria) 89
hungaricus (Neomoehtherus) 267, 271
hyalipenne (Pogonosoma) 165
hyalipennis (Dioctria) 128
II y pereehia 22, 41
I
ignea (Choerades) 143, 149
ignea (Epholkiolaphria) 149
ignea (Laphria) 149
implaeidus (Eutolmus) 32
inconstans (Asilus) 227
inconstans (Epitriptus) 227
inconstans (Machimus) 216, 227
înterruptus (Nerax) 35
Isopogon 125 Itamus 199
J
japoniea (Molobratia) 134, 135
INDEX ALFABETIC
279
K
kowarzi (Dioctria) 89, 96, 97
L
L a m p r i a 49
Laphria 12, 22, 27, 31, 39, 41, 49, 50,
51, 53, 141, 152
LAPHRHNAE 14, 25, 28, 42, 46, 49, 60
LAPHRIIM 37, 41, 49, 142
Laphyctis
Laphystia 49, 51, 61
Lasiopogon 31, 49, 67, 76
lata (Dioctria) 90, 97
lateralis (Cyrtopogon) 84
lateralis (Dasypogon) 84
lateralis (Dioctria) 90, 98
lateralis (Dioctria) 101
lautus (Heteropogon) 37
leoninus (Promachus) 170, 171
leoninus (Trupanea) 171
leontochlaenus (Promochus) 31, 33
Leptarthrus 124, 125
LEPTOGASTRINAE 46
liburnicus (Dasypogon) 139
linearis (Dioctria) 90, 99, 100
linearislaeta (Dioctria) 89, 90
Lithoeciscus 50, 67, 113
litura (Dasypogon) 85
liturata (Dioctria) 91, 100
longicornis (Dioctria) 90, 101
longitarsis (Dasypogon) 127
Lophonotus 205
longus (Molobratia) 134
luctuosus (Dasypogon) 129, 132
luctuosus (Saropogon) 132
Iuțea (Laphria) 154
M
Machimus 31, 36, 51, 53, 169, 213
macilentus (Stenopogon) 70, 72
maquardi (Lasiopogon) 81
macrurus (Asilus) 260
maculatus (Asilus) 169
maciilipeiinis (Cyrtopogon) 84, 85
maculipennis (Dasypogon) 85
M a i r a 49
M a 11 o p h o r a 20
marginala (Choerades) 143, 144, 150,	152
marginatus (Asilus) 150
marginata (Laphria) 150
marinus (Cerdistus) 211
marmoratus (Molobratia) 135
maroccanum (Asilus) 164, 165
maroccanum (Laphria) 165
maroccanum (Pogonosoma) 165
mediocris (Eutolmus) 237
M c g a p o d a 47
MEGAPODINAE 49
MEGAPODININAE 46
mcgilliformis (Crobilocerus) 124
megiliformis (Dasypogon) 122, 124
melampodius (Asilus) 239
metatarsata (Astoehia) 187
Methyla 87
M i c r o s t y 1 u m 48, 49
midas (Asilus) 41
milbertii (Protacanthus) 42
mixtus (Ssilus) 252
mixtus (Pycnopogon) 120
Mochtherus 264
modestus (Asilus) 228
modestus (Machimus) 216, 228
Molobratia 35, 47, 50, 125, 133
montanus (Lasiopogon) 81
mordax (Asilus) 238
mordax (Eutolomus) 236, 238
morus (Nerterhaptoinenus) 33
N
nanus (Asilus) 233
Neoitamus 31, 49, 168, 199
Neolaparus 47
Neolophonothus 49
Neom ochtherus 169, 264
N e r a x 49
nigra (Laphria) 150
nigricans (Asilus) 198
280
INDEX ALFABETIC
nigrifrons (Dasypogon) 118 nigripennis (Dasypogon) 107, 111 nigripennis (Dioctria) 132 nigripennis (Holopogon) 109, 111 nigripes (Dioctria) 91 nigriventris (Dioctria) 93 nigriventris (Molobratia) 134 nudus (Asilus) 211 N u s a 20
O
oblitus (Neomochtherus) 268
obscurus (Asilus) 226
octonotatus (Dasypogon) 140
octonotatus (Selidopogon) 140 oelandica (Asilus) 101 oelandica (Dioctria) 90, 101 oelandicus (Asilus) 87 Oligoschema 25 omissa (Asilus) 272 Ommatius 49 opacus (Asilus) 219
P
palaeolestes (Asilus) 42 Palaeomolobra 43 pallasii (Dasypogon), 64, 66 pallasii (Hoplotriclis), 66 pallasii (Triclis) 66 pallidus (Cerdistus) 178 pallipes (Asilus) 272 pallipes (Heligmoneura) 272 pallipes (Mochtherus) 264 pallipes (Neomochtherus) 266, 272 Pamponerus 31, 51, 168, 193 Paritamus 177 pauper (Dysmachus) pedemontana (Asilus) 157 pekinensis (Molobratia) 134 Phellus 27, 37, 48 Philammosius 82 Philonicus 31, 169, 209 Phylodieus 46, 167 picipes (Asilus) 252 picipes (Dysmachus) 32, 242
pictus (Asilus) 173
pictus (Dioctria) 105
pictus (Promachus) 173
pictus (Trupanea) 173
pilipes (Asilus) 229
pilipes (Machimus) 216, 229
pilosellus (Dasypogon) 76
plebejus (Asilus) 219
podagrica (Laphria) 150
Pogonosoma 49, 141, 164
Polysarca 35, 167
praemorsus (Asilus) 254
praemorsus (Lophonotus) 254
praemorsus (Dysmachus) 242, 254
proboscidea (Laphria) 146
Pr octacan thus 173
Promachus 31, 33, 49, 51, 167, 169
Protophanes 205
prostratum (Erax) 162
Prytaminae 44
PRYTANHNI 60, 61
Pseudoholopogon
pulcher (Cerdistus) 211
punctatus (Asilus) 135, 139
punctatus (Erax) 207
punctatus (Protohanes) 207
punctipennis (Asilus) 207
punctipennis (Protophanes) 207
P y e n o p o g o n 51, 68, 120
R
reinhardi (Dioctria) 94
Rhabdoitamus 177
Rhadiurgus 31, 168
R h o p a 1 o g a s t e r 16
rondani (Cheilopogon) 249
rondani (Dactiliscus) 189
rubicundus (Asilus) 35
rubiginosus (Dasypogon) 138
rufibarbis (Asilus) 235, 239
rufibarbis (Eutolmus) 27, 237, 239
rufa (Asilus) 147
ruficauda (Molobratia) 134
ruficomis (Asilus) 82, 86
INDEX ALFABETIC
281
ruficornis (Cyrtopogon), 81, 86
ruficornis (Dasypogon) 86
rufimanus (Asilus) 219
rufinervis (Asilus) 179, 181
rufinervis (Echthistus) 36, 39, 181
rufipes (Asilus) 103
rufipes (Choerades) 142, 151
rufipes (Dioctria) 39, 90, 103
rufipes (Epholkiolaphria) 151
rufipes (Laphria) 151
rufus (Protaeanthus) 39
rusticus (Asilus) 230
rusticus (Machimus) 227, 230
S
sabaudus (Asilus) 68, 74
sabaudus (Dasypogon) 74
sabaudus (Dioctria) 74
sabaudus (Stenopogon) 36, 39, 40, 70,
sabulatus (Asilus) 219
sabulicola (Laphystia) 64
Saropogon 49, 125, 129, 130
Sat an as 51, 53, 167, 173
scaliger (Dasypogon) 119
scaliger (Stichopogon) 48, 119
schineri (Mochtherus) 274
schineri (Neomoehtherus) 266, 274
schineri (Stichopogon) 118
scoliaeformis (Elaphroptera) 41
Scylaticus 67, 105
Scytomedes 61
secabilis (Blepharepium) 41
Selidopogon 135
setibarbus (Asilus) 232
setibarbus (Machimus) 215, 232
setiger (Asilus) 255
setiger (Dysmaehus) 242, 255
setosulus (Machimus) 216, 233
setosulus (Asilus) 233
setosulus (Epitriptus) 233
sienkiewiezi (Astochia caspica) 189
socius (Neoitamus) 201, 204
socius (Itamus) 204
spiniger (Asilus) 250
spiniger (Dysmaehus) 250
S t e n o c i n c 1 i s 43
Stenopogon 27, 36, 38, 51, 53, 67
STENOPOGONINI 27, 48
S t i e h o p o g o n 47, 49, 67, 68, 117
Stilpnogaster 51, 168, 196
strialus (Asilus) 233
stylifer (Asilus) 256
stylifcr (Dysmaehus) 242, 256
stylifer (Lophonotus) 256
subulotus (Asilus) 219
symmachus (Diogmitas) 38
T
tenax (Asilus) 261
tcnthredoides (Molobratia) 135
tenuis (Molobratia) 134
tesselalus (Asilus) 234
tesselatus (Machimus) 216, 234
tesselalus (Tolmerus) 234
teutonus (M o 1 o b r a t i a) 35, 133. 134,
135, 137
teutonus (Asilus) 135
teutonus (Dasypogon) 13, 135
teutonus (Molobratia) 35, 133, 134, 135, 137
tibialis (Asilus) 195, 202
Tolmerus 213, 214
Trichoitamus 199
tricuspis (Asilus) 257
tricuspis (Dysmaehus) 241, 257
tridens (Lophonotus) 254
trifarius (Antiphrisson) 191
trigonus (Asilus) 240
tristis (Dasypogon) 76
tristis (Stenopogon) 70, 76
Trupanea 169
U
umbellatarum (Dioctria) 94
umbrosus (Dasypogon) 139
282	INDEX ALFABETIC
V varipes (Antipalus) 260, 262 varipes (Asilus) 258, 260 violaceum (Laphria) 162 vilripennis (Dasypogon) 128 vitripennis (Isopogon) 128 vitripennis (Leptarthrus) 127, 128 vulcanus (Laphria) 142 vulpina (Laphria) 154, 159	z zelleri (Asilus) 179 zelleri (Cerdistus) 179 X xanthopygus (Asilus) 260 Xiphocera 104
CUPRINSUL
Indexul sistematic al speciilor din România .................... 3
Introducere ...................................................  9
PARTEA GENERALĂ ............................................... 11
Istoric......................................................... 11
Cercetări pe teritoriul țării noastre .......................... 13
Morfologie...................................................... 14
Dezvoltare...................................................... 27
Aspecte ecologice .............................................. 34
Obiceiurile larvelor............................................ 37
Prada și obiceiurile de vinătoarc............................... 38
Mimetism........................................................ 41
Paleontologie................................................... 42
înrudiri și filogenie........................................... 43
Zoogeografie.................................................... 49
Importanță economică ........................................... 51
Metode de colectare, conservare, preparare și cercetare ...	52
Bibliografie .................................................. 54
PARTEA SISTEMATICĂ............................................. 59
Indexul alfabetic........................................	. .	275
Redactor: ofelia roman
Tehnoredactor: petru bruma
Bun de, tipar 30.03.19 71. Hirtic scris I /I. Format 16 i'i'OO X1000, de: 36 G:m2. Coli de tipar 18. Planșe 18. C, Z. pentru biblioteci mari și mici 591.9(498)
întreprinderea Poligrafică ,,Informația” București, str. Brezoianu nr. 23 — 25. Republica Socialistă România
I.P.I. c. 381
Colecția „Fauna Republicii Socialiste România” apare sub auspiciile Academiei Republicii Socialiste România și cuprinde lucrări de sistematică animală cu caracter de determinatoare, referitoare Ia toate grupele faunistice ce populează teritoriul României.
Fasciculele sînt concepute după un plan comun, ce cuprinde o parte generală, în care se tratează capitolele : istorie, morfologie, anatomie, reproducere și dezvoltare, răspindire geografică, ecologie, paleontologie, filogenie sistematică și metode de colectate.
Partea sistematică cuprinde atît descrierea detaliată a ordinelor, familiilor, genurilor, speciilor etc., pe baza unor chei de determinare, cit și datele complete privind biologia, ecologia și răspîndirea lor.
Lucrările sînt însoțite de bibliografie și material ilustrativ.
Colecția este concepută în XVI volume, cu 307 fascicule, dintre care au apărut: ÎNDRUMĂTOR, partea I, Protozoare (viermi) Arthropoda.
Voi. I, PROTOZOA fasc. I, A. Murgoci, Hypermastigina; fasc. 2, losif Lepsi, Euamoehidea.
Voi. II, PLATHELMINTIIES fasc. 1, Elena Roinan-Chiriae, clasa Monogenoidea. TROCHELMINTHES fasc. 2, L. Rudescu, Rotatoria; fasc. 3, L. Rudescu, NEMATODA fasc. 3, D. Coman, Meminthidae, Gastrotricha.
Voi. III, MOLLUSCA fasc. 1, Alexandru V. Grossu, Gastropoda pulmonata; fasc. 2, Alexandru V. Grossu, Gastropoda prosobranchia și opistobranchia; fasc. 3, Alexandru V. Grossu, Bivalvia.
Voi. IV. CRUSTACEA fasc. 1, M. Băceseu, Cumacea; fasc. 2, N. Botnariuc și Tr. Orghidan, Phytlopoda; fasc. 3, M. Băceseu, Mysidacea; fasc. 4, S. Carăușu, E. Dobreanu și C. Ma-nolaehe, Amphipoda (forme salmastre și de apă dulce); fasc. 5, L. Botoșăneanu, Bathy-nellacea; fasc. 6, A. D. Georgescu, Fam. Cyclopidae; fasc. 7, L. Rudescu, Tartigrada ; fasc. 8, Andriana Dainian-Georgescu, Călanoida; fasc. 9, M. Băceseu, Decapoda; fasc. 10, Francisca-Elena Caraion, Fam. Cytheridae.
Voi. V, ARACHNIDA fasc. 1, Z. Feider, Acarina, Trombidoidea; fasc. 2, Z. Feider, Acaromorpha, subfam. Ixoaoidea.
Voi. VI, fasc. 1, Zaeluu Matic, clasa Chilopoda, subclasa Ananiorpha.
Voi. VII, INSECTA (I), fasc. 1, M. A. loneseu, Protara; fasc. 2, M. A. loneseu, Dipliira; fasc. 3, C. Bogoescu, Ephemeroptcra; fasc. 4, W. K. Kneehtol și Andrei Popoviei-Bîzno-
288
șeanu, Orthoptera (ordinele : Saltatoria, Dermaptera, Blattodea, Mantodea); fasc. 5, Fi-limon Cinici și Felicia Bulimar, Odonata.
Voi. VIII, INSECTA (II), fasc. 1, W. K. Kneehtel, Thysanoptera-, fasc. 2. M. A. lonescu, Isoptera; fasc. 3, Ecaterina Dobreanu și C. Manolache, Homoptera, Psylloidea; fasc. 4. Ecaterina Dobreanu și Constantin Manolache, Homoptera (partea generală); fasc. 5, Eea-torina Dobreanu și Constantin Manolache, Homoptera, Aleyrodoidea, subfam. Aleyro-dinae.
Voi. IX, INSECTA (III), fasc. 1, W. K. Kneehtel, Hymenoptera (subfam. Apinae); fasc. 2, Mihail A. lonescu, Cynipinae; fasc. 3, Victoria G. Inga, Hymenoptera, Apoidea (fam. Apidae, subfam. Anthophorinae); fasc. 4, Mihail I. Constantinescu, Fam. Ichneumonidae, subfam. Ichneumonidae, tribul Ichneumoninae Stenopneusticac; fasc. 5, Mihail I. Con-stantineanu, Fam. Ichneumonidae, subfamiliile Phaeogeninac și Alomyinae.
Voi. X, INSECTA (IV), fasc. 1, S. Panin, Coleoptera, Fam. Cicindelidae; fasc. 2, S. Panin, Coleoptera, Fam. Carabidae (gen. Cyrchrus Roeschke și gen. Carabus Linne); fasc. 3, S. Panin, Fam. Scarabaeidae (subfam. 11 Mclolonthmae și 12 Rulhelinae); fasc. 4, S. Panin, Fam. Scarabaeidae (subfamiliile I. Coprinae, II. Gcotrupinae, III. Aphodiinae, IV. Aegclinae, V. Hibosorinae, VI. Ochodaeinae, VII. Orphninae, VIII. Troginae, IX. Glaphirinae, X. Sericinae, XIII. Hodlinae, XIV. Dynastinae, XV. Valginae, XVI. Tri-chiinae și XVII. Cetoniinae); fasc. 5, S. Panin și N. Săvuleseu, Coleoptera, fam. Cerma-bycidae.
Voi. XI, INSECTA (V), fasc. 1, A. Popeseu-Gorj, E. Niculescu și Al. Alexinschi, Lepidoptera (fam. Aegeriidae); fasc. 2, Gh. Dinuleseu, Diptera (fam. Tabanidae); fasc. 3, Petru Șuster, Diptera (fam. Syrphidae); fasc. 4, Gh. Dinuleseu, Diptera (fam. Oestridae); fasc. 5, Eugen V. Niculescu, Fam. Papilionidae; fasc. 6, Eugen V. Niculescu, Fam. Pieridae; fasc. 7, Eugen V. Niculescu, Fam. Nymphalidae; fasc. 8, Gh. Dinuleseu, Fam. Simuliidae; fasc. 9, I. Căpușe, Fam. Tineidae.
Voi. XII, fasc. 1, Petru Bănăreseu, Cyclostomata și Chondrichtyes.
Voi. XIII, P. Bănăreseu, Pisces — Osteichthyes.
Voi. XIV, fasc. 1, Amphibia; fasc. 2, Ion E. Fuhn și Șt. Vancea, Replilia.
în Editura Academiei Republicii Socialiste România i>a apărea în cursul anului 1971:
FAUNA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA,
Fuhn I. și Burlacii FI., V, Lycosidae, (Arachnida, Araneae).
Lucrările, se pot procura de la Librăria Academiei Republicii Socialiste România, București, Calea Victoriei 27, sau de la principalele librării din tară, precum și prin difuzorii de cărți din întreprinderi și instituții.
Se pot comanda și prin poștă. Cititorii din mediul urban se pot adresa librăriei CARTEA PRIN POȘTĂ, București, Calea Șerban Vodă, nr. 43, sectorul V, iar cei din mediul rural librăriei CARTEA prin POȘTĂ, București, str. Sergent Nuțu Ion, 8 — 12, sectorul VI.