ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎÎsE FAUNA REPUBLICII POPULARE ROMlNE PLATHELMINTHES VOLUMUL II FASCICULA l Clasa MONOGENOIDEA DE ELENA ROMAN-CHIRIAC EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMÎNE F-i-Hjy. COMITETUL DE REDACŢIE N. BOTNARIUC, redactor responsabil; acad. W. KNECHTEL ; M. A. IONESGU, membra corespondent al Academiei R.P.R. ; G. MANOLAGHE, membru corespondent al Academiei R.P.R.; VAL PUŞGARIU ; V. RADU, membru corespondent al Academiei R.P.R. { im INDEXUL SISTEMATIC AL SPECIILOR DIN R.P.R. Clasa MONOGENOIDEA (van Beneden, 1858) Bychowsky, 1937 Subclasa POLYONCHOINEA Bychowsky, 1937 I, Ordinul DACTYLOGYRIDEA Bychowsky, 1937 A. Subordinul DACTYLOGYRINEA Bychowsky, 1937 1. Familia DACTYLOGYHIDAE Bychowsky, 1933 a. Subfamilia DACTYLOG YRINAE Bychowsky, 1933 Pag. 1. Genul Dactylogyrus Diesing, 1850 ........................................ 39 1. D. auriculatus (Nordmann, 1832) Nybelin, 1936 .................... 45 2. D. amphibothrium Wagener, 1857 ................................ 46 3. D. anchoratus (Dujardin, 1845).................................... 47 4. D. bicornis Malewitzkaja, 1941 ................................48 5. D. borealis Nybelin, 1936 . . . ............................... 50 6. D. carpathicus Zachvatkin, 1951...................................51 7. D. chondrostomi Malewitzkaja, 1941 ...............................52 8. D. cornu Linstow, 1878 ........................................... 53 9.*D. crassus Kulwiec, 1927 ..................................... 54 10. D. crucifer Wagener, 1857 ..................................... 55 11. D. cryptomeres Bychowsky, 1934 ................................ 56 12. D. difformis Wagener, 1857 .................................... 58 13.*D. fallax Wagener, 1857 ..................................... 59 14.*D. falcatus (Wedl, 1857).......................................... 60 15. D. formosus Kulwiec, 1927 ................................ 61 16. D. fraternus Wegener, 1909 .................................... 62 17. D. Intermedius Wegener, 1909 .................................. 63 18. D. macracanthus Wegener, 1909 ................................ 64 19. D. malleus Linstow, 1877 ............................. 65 4 ELENA ROMAN-CHIRIAC Pag. 20.*D. minor Wagener, 1857 66 21. D. minutus Kulwiec, 1927 .............................. 67 22. D. nanus Dogiel et Bychowsky, 1934 .............................. 68 23. D. parvus Wegener, 1909 ... 69 24.*D. ramulosus Malewitzkaja, 1941 ................ 70 25. D. similis Wegener, 1909 ..................... 71 26. D. simplicimalleata Bychowsky, 1931.............x................72 27. D. solidus (Achmerow, 1948)..................... 73 28. D. sphyrna Linstow, 1878 ........................................ 75 29. D. tissensis Zachvatkin, 1951 .............. 76 30. D. tuba Linstow, 1878 . ................. 77 31. D. vastator Nybelin, 1924 ....................................... 79 32. D. wegeneri Kulwiec, 1927 ...................................... 81 33. D. wunderi Bychowsky, 1931 ................................82 34. D. zandti Bychwosky, 1933 ...................................... 83 b. Subfamilia ANCYROCEPHALINAE Bychowsky, 1937 î. Genul Ancyrocephalus Greplin, 1839 85 1. A. cruciatus (Wedl, 1857)........................................... 86 2. A. paradoxus Greplin, 1839 . ....................................... 87 3. A. pricei (Mueller, 1934)........................................... 88 2. Genul Ancylodiscoides Yamaguti, 1937 .............................. 89 1. A. siluri Yamaguti, 1937 ...................... 90 3. Genul Urocleidus Mueller, 1934 ...................... 91 1. U. dispar (Mueller, 1936) .......................................... 91 2. U. similis (Mueller, 1936).......................................... 93 B. Subordinul MONOPISTHOCOTYLINEA (Odhner, 1912) Bychowsky, 1937 1. Familia CAPSALIDAE Baird, 1853 a. Subfamilia NITZSCHIINAE Johnston, 1931 1. Genul N i t z s c h i a Baer, 1827 ....................................... 95 1. N. sturionis (Abildgaard, 1794 ) Kroyer, 1852 ................. 96 II. Ordinul TETRAONCHIDEA^Bychowsky, 1957 1. Familia TETRAONCHIDAE (Monticelli, 1902), Bychowsky, 1937 1. Genul T e t r a o n c h u s Diesing, 1858 ................................ 98 1.*T. borealis (Olsson, 1893).....................1....................98 2. T. monenteron (Wagener, 1857) Diesing, 1858. ........ 99 CLASA MONOGENOIDEA 5 III. Ordinul GYRODACTYLIDEA Bychowsky, 1937 A. Subordinul GYRODACTYLINEA Bychowsky, 1937 1. Familia G YRODACT YLIDAE (van Beneden et Hesse, 1863) Gobbold, 1864 Pag. 1. Genul G y r o d a c t y 1 u s Nordmann, 1832 ................... 102 1. G. arcuatus Bychowsky, 1933 ................... ......... 103 2. G. atherinae Bychowsky, 1934 ............................ 104 3. G. barbatuli Achmerow, 1952 ............................ 107 4. G. cobitis Bychowsky, 1934 ................................. 107 5. G. cobitis fossilis Lupu şi Roman, 1956 .................... 108 6. G. cotti Roman, 1956 ....................................... 109 7. G. dubius Roman, 1956 ................................. 110 8. G. elegans Nordmann, 1832 ..................................111 9. G. gracilis Kathariner, 1893 ...............................113 10. G. latus Bychowsky, 1934 ................................. 113 11. G. 1Ühei (Lühe, 1909)....................................... 115 12. G. medius Kathariner, 1893 ................................. 115 13. G. parvicopula Bychowsky, 1934 .......................... 116 14. G. rarus Wegener, 1909 ................................. 118 B. Subordinul POLYOPISTHOCOTYLINEA (Odhner, 1912) Bychowsky, 1937 1. Familia POLYSTOMATIDAE (Carus, 1863) Gamble, 1896 1. Genul P o 1 y s t o m u m Zeder, 1800 ............................ 119 1. P. integerrimum (Frolich, 1791) Rudolphi, 1808 .............. 119 Subclasa OLIGONCHOINEA Bychowsky, 1937 I. Ordinul DICL YB O THRIIDE A Bychowsky, 1957 1. Familia DICL YB OTHRIID AE Bychowsky et Gusev, 1950 1. Genul Diclybothrium Leuckart, 1835 ................. ... 123 1. *D. armatum Leuckart, 1835 .............................. 123 II. Ordinul MAZOCRAËIDEA Bychowsky, 1957 A. Subordinul MAZ OCRAËINEA Bychowsky, 1957 1. Familia MAZ OCRAËIDAE Price, 1936 1. Genul M a z o c r a ë s Hermann, 1782 ............................ 125 1. M. alosae Hermann, 1782 ................................. 126 6 ELENA ROMAN-CHIRIAC B. Subordinul DISC OC OT YLINE A Bychowsky, 1957 1. Familia DISC OC OTYLID AE Price, 1936 a. Subfamilia DISCOCOT YLINAE Price, 1936 Pag. 1. Genul D i s c o c o t y 1 e Diesing, 1850 ....................................... 128 l.*D. sagittata (Leuckart, 1842).............................................. 128 2. Genul O c t o m a c r u m Mueller, 1934 ....................'..................129 1. O. europaeum Roman et Bychowsky, 1956 ................................ 129 b. Subfamilia DIPLOZOÜNINAE Palombi, 1949 1. Genul D i p 1 o z o o n Nordmann, 1832 ....................................... 130 1. D. paradoxum Nordmann, 1832 ............................................... 131 2. Familia MICR O C OTYLID AE Taschenberg, 1879 1. Genul Microcotyle van Beneden et Hesse, 1863 .......................... 132 1.*M. mugilis Vogt, 1878 ..................................................... 133 2.*M. pomatomi Goto, 1899 ............................................... 133 2. Genul A x i n e Abildgaard, 1794 ............................................... 135 1. A. belones Abildgaard, 1794 ............................................... 135 Notă : Formele precedate de semnul0 nu sînt reprezentate în fauna R.P.R. ; cele însemnate cu* n-au fost încă semnalate la noi, dar prezenţa lor este posibilă. Clasa MONOGENOIDEA PAETEA GEIEEALÂ Istoric. ViermiiJa&m&kezi au fost cunoscuţi şi citaţi în literatură încă de multă vreme (Gabucinus, 1547), dar primele informaţii asupra monogeneelor le găsim abia înl758 1aRoesel von Rosen-h o f f care, în remarcabila sa lucrare Historia naturalis ranarum nostratium etc., descrie pe Polystoma integerrimum din vezica urinară de la broască. Era epoca în care se discuta cu aprindere punctul de vedere emis de Linné, conform căruia gălbeaza, planariile şi anumite cestode, desemnaţi cu toţii sub numele de Fasciola haepatica, ar fi identici. Această perioadă s-a încheiat cu lucrările lui O. F. Mü lier (1776), care, deşi la început reunise sub numele generic de Fasciola L. trematode, turbela-riate şi nemerţieni, a revenit mai tîrziu pentru a separa genurile Planaria (pentru turbelariate) şi Fasciola (pentru trematode). în Zoologiae danicae prodromus (1776), O. F. M ü 11 e r descrie 10 specii ale genului Fasciola restrîns de el numai la trematode, iar în Zoologia danica (1776,1788—1806) adaugă încă 12 specii de trematode, dintre care însă 2 specii sînt atribuite genului Hirudo. Hermann, Loschge, Goeze, Braun, Schrank, Abildgaard ş.a. îmbogăţesc numărul speciilor de trematode cunoscute, descriind mereu forme noi. Totuşi, în privinţa nomenclaturii domneşte în această perioadă o mare confuzie, întrucît adeseori aceleaşi nume sînt date de diverşii autori unor animale diferite. Z e d e r (1800), pentru prima dată împarte toate formele cunoscute ca trematode în 3 genuri : Monostoma, Bistoma şi Polystoma (monogenee), fiecare gen cuprinzînd Ia rîndul său mai multe subgrupe. în această perioadă, O. F. M li 11 e r (1786) rezolvă disputa cu privire la originea viermilor intestinali, combă- 8 ELENA ROMAN-CHIRIAC tînd concepţia lui L i η n é prin descrierea formelor larvare de trematode (cercări). Tot acum apare o serie întreagă de lucrări de anatomie : O. F. M ü 11 e r (1787) stabileşte cu mare exactitate multe detalii de structură,. Carlisle (1794) injectează organele de excreţie ale gălbezei, E u d o 1 -p h i (1793) şi Z e d e r (1803) dau o privire de ansamblu asupra structurii trematodelor. Deşi împărţirea trematodelor după Zeder a1 marcat începutul unei noi etape, totuşi un impuls mult mai puternic în studiul acestor viermi a fost înregistrat o dată cu apariţia lucrărilor lui Eudolphi (1809 şi 1819). Acesta nu a făcut decît să accepte în cele din urmă împărţirea hel-minţilor şi a trematodelor (ridicate de ël la rangul de ordin) efectuată de Zeder, dar stilul său clar şi numărul mare de specii pe care le-a dat însoţite de diagnoze, au exercitat o asemenea influenţă, încît, ulterior,, toţi autorii i-au folosit nomenclatura chiar în acele cazuri cînd speciile respective au fost stabilite cu siguranţă de antecesorii săi. Datorită acestui impuls, numărul formelor cunoscute creşte tot mai mult (von Baer, von Nordman, Nitzsch, Cuvier, Diesing, Carus etc.). De asemenea, cunoştinţele anatomice se îmbogăţesc datorită, în special, lucrărilor luiLaurer, Mehlis şi Siebold, care au lămurit organizaţia trematodelor, în măsura în care o permiteau. mijloacele de cercetare din acel timp. Microscopul permite descoperirea structurii ouălor şi a spermatozoizilor, dobîndindu-se astfel informaţii exacte asupra procesului de reproducere. Steenstrup (1842) descopere acum alternanţa de generaţii, iar Siebold (1842) înlătură unele greşeli din această teorie. O serie întreagă de cercetători (K ô 11 i k e r, Filippi, Wagener, van Beneden, Metschnikov? Zeller, Leuckart etc.) studiază şi trematodele ectoparazite (mono-geneele), constatînd dezvoltarea lor directă, adică fără alternanţă de generaţii. Tot atît de importante sînt şi lucrările de anatomie apărute in acest timp (Siebold, Blanchard, Kolliker, Wagener, van Beneden etc.). Dacă însă numărul speciilor cunoscute este încă relativ mic, se ajunge totuşi la o imagine exactă a raporturilor dintre ele. Astfeb de exemplu, se poate afirma că anatomia trematodelor ectoparazite (mo· nogenee) este cunoscută începînd din această perioadă. în 1858, J. P. vanBeneden face o împărţire definitivă a trematodelor în monogenee şi digenee recomandată încă de Leuckart (1856) şi Moulinié (1856), scoţînd în evidenţă deosebirile în dezvoltarea reprezentanţilor acestor 2 subordine (subclase, după Carus 1863). Această lucrare, importantă din mai multe puncte de vedere şi asupra căreia A. de Quatrefagesa raportat la Concursul pentru marele CLASA MONOGENOI DE A 9 premiu al ştiinţelor fizice ţinut la Paris în 1854, constituie de fapt începutul istoriei moderne a monogeneelor. Cercetările ulterioare continuă să îmbogăţească numărul speciilor şi genurilor de monogenee cunoscute (van Beneden şi Hesse, T aschenberg, Diesing etc.), iar ca o urmare a acestei bogăţii de material sistematic apar şi unele lucrări de sinteză (Du jardin, Diesing, Cobbold, Linstow etc.). La începutul secolului al XX-lea, atît în Universităţi, cît şi în laboratoarele staţiunilor maritime-oceanografice, studiul monogeneelor atrage pe mulţi zoologi, printre care Monticelli (1907, 1908, 1910, 1912 etc.), W e -gener (1909), O d h n e r (1912,1913 etc.), Ku 1 wi e c (1927), N y b e-lin (1936) etc. Începînd din 1933, datorită lui Bychowsky şi a altor elevi ai şcolii lui Y. A. D o g i e 1, încep să apară în TJ.R.8.8. lucrări importante asupra monogeneelor. O valoare deosebită are lucrarea lui Bychowsky (1933) în care se lămureşte ontogenia şi filogenia viermilor paraziţi platelminţi, arătîndu-se că monogeneele şi cestodele, deşi au strămoşi comuni (Rhabdocoela) cu digeneele, totuşi s-au desprins din trunchiul comun mai de timpuriu decît digeneele şi prezintă afinităţi mai mari între ele decît fiecare în parte cu digeneele. Punctul acesta de vedere, precum £i sistematica monogeneelor — ridicate la rangul de clasă (Monogenoidea) — este astăzi acceptat de marea majoritate a specialiştilor. Trebuie arătat aici că, în ceea ce priveşte cunoaşterea sistematicii şi filo-geniei monogeneelor, deosebit de valoroasă este recenta lucrare a lui B.E.Bychowsky, publicată de către Institutul zoologic al Academiei de ştiinţe a U.B.S.S. (1957). în această lucrare, autorul fundamentează cu un bogat material faptic, tezele emise de el încă din anul 1937 relativ la filogenia monogeneelor şi reuşeşte să dea pentru prima dată în literatură o clasificare filogenetică a întregului grup. în afară de Europa, fauna monogeneelor a mai fost pînă acum cercetată, într-o măsură mai mică sau mai mare, în America de Nord (Mueller, Mizelle, van Cleave, Price, Seamster etc.}, Asia (Goto, Kikuchi, Mori, Yamaguti, Yin etc.) şi Australia ( J o h n s t o n, T i e g s). în literatura romînească de specialitate, monogeneele sînt amintite pentru prima dată în clasificarea lui L. C o s m o v i c i (1887). Acesta împarte trematodele în Monosichya, Disichya, Trisichya şi Polysichya — cele din urmă corespunzînd în parte monogeneelor. Această clasificare, pur teoretică şi nebazată pe cercetări personale, este fundamental greşită întrucît ia în consideraţie numai numărul ventuzelor. Prima indicaţie despre găsirea unui monogeneu pe teritoriul ţării noastre se datoreşte lui N. L e o n (1908—1911), care studiind paraziţii 10 ELENA ROMAN-CHIRIAC peştilor din colecţia laboratorului de Istorie naturală al Facultăţii de medicină din Iaşi, a găsit de mai multe ori la biban {Perca fluviatilis) pe Dacty-logyrus auriculatus. Abia după 18 ani, O. M a r c u (1929) publicînd o listă de paraziţi ai peştilor din Moldova de Nord, citează pe Gyrodactylus elegans şi Gyrodactylus mediuSj pe care autorul i-a găsit foarte des şi în cantitate foarte mare pe suprafaţa corpului la caras (Carassius carassius). în 1936, G. I a m a n d i, studiind ştiucile pescuite'în rîurile Jijia şi Prut, alcătuieşte o listă a paraziţilor găsiţi, între care citează şi pe Ancy-rocephalus tetraonchus ( = Tetraonchus monenteron). Mai tîrziu, V. Z i e-miancovschi (1947) găseşte la crapii cultivaţi în heleşteiele din Moldova de Nord, pe Gyrodactylus sp., iar în 1948 I. Eădulescu (într-o lucrare de doctorat susţinută în Bucureşti, dar nepublicată) citează următoarele specii : Dactylogyrus vastator var. minor (nov. var.) şi D. ancho-ratus la Cyprinus carpio (Nucet), Gyrodactylus medius la Gasterosteus aculeatus (Tabăcărie), Pomatoschistus microps (Marea Neagră) şi Phoxinus phoxinus (Comana), Diplozoon paradoxum la Rhodeus sericeus (Nucet) şi Rutilus rutilus (Comana). Contribuţii mai noi la cunoaşterea faunei de monogenee din E.P.E. găsim în cercetările întreprinse în ultimul timp de E. E o m a n (1953) etc. în aceste lucrări, care au la bază concepţia lui B. E. Bychowsky despre filogenia monogeneelor, se semnalează şi se descriu numeroase forme de monogenee, care pînă în prezent au scăpat atenţiei cercetătorilor, rămînînd necunoscute în E.P.E. Prin publicarea determinatorului de monogenee din E.P.E., studiul acestor interesante animale va putea fi continuat şi aprofundat cu mai mult succes de către specialişti. MORFOLOGIA EXTERNĂ Monogeneele sînt animale mici de 0,5—10 mm lungime, rareori atingînd 2—3 cm. Corpul lor prezintă de cele mai multe ori o simetrie bilaterală putînd avea o formă ascuţit-lanceolată (Gyrodactylus) sau oval-lăţită cu aspect de frunză (Monocotyle) ; există însă şi forme asimetrice (Vallisia). Eegiunea anterioară a corpului este foarte mobilă, fiind capabilă de mişcări complexe. Cînd se contractă, animalul îşi poate vîrî gura adînc în ţesutul gazdei, iar în stare de extensie această regiune anterioară se poate mişca circular ca şi cînd parazitul ar explora cu grijă ţesuturile înconjurătoare ale gazdei. De altfel, întreg corpul monogeneelor posedă proprietăţi de extensibilitate şi contractilitate. CLASA MONOGENOIDEA 11 Fixarea monogeneelor de corpul gazdei este realizată prin diferite organe de fixare care rezultă din modificarea părţii anterioare şi mai ales a părţii posterioare a corpului. Organul de fixare a fost denumit dePrice (1934) cu termenul general de „haptor” (de la termenul grec, haptein = a apuca), iar Dawes (1946) a propus termenul de „prohaptor” pentru dispozitivele de fixare situate în regiunea anterioară şi „opistohaptor” pentru cele din regiunea posterioară a corpului. mo. a. B C Fig. 1. — A, Polystomiim integerrimum ; v.oventuză orală, B, Di-plozoon paradoxum ; v. b., ventuze bucale ; C, Nitzschia sturionis ; v.a.f ventuze anterioare. Prohaptorul este reprezentat adeseori prin ventuze (fig. 1). La unele monogenee există o singură ventuză orală, care înconjoară gura (Polystomum). Această ventuză reprezintă un organ musculos, în formă de cupă, asemănătoare cu ventuzele digeneelor, dar mai slab dezvoltată şi mai puţin distinctă de parenchimul înconjurător. Adeseori există două ventuze bucale situate simetric faţă de gură şi comunicînd intim cu pîlnia bucală (JDiplozoon, Octomacrum). în sfîrşit, uneori există o pereche de ventuze anterioare (Nitzschia), care sînt situate pe marginea anterioară a corpului, la o distanţă mai mică sau mai mare de gură, fără însă a avea vreo legătură cu aceasta. Eareori prohaptorul lipseşte complet (Pseudo-cotyle). De cele mai multe ori, însă, prohaptorul este slab exprimat sau este reprezentat prin alte elemente decît ventuzele (fig. 2) : lobi cefalici care reprezintă nişte expansiuni laterale ale regiunii anterioare ( Calceosto-matidae) sau organe cefalice care sînt excrescenţe papilare mai reduse decît lobii cefalici şi în care se găsesc glande cefalice multicelulare (Dacty-logyridae etc.). Organele cefalice variază ca număr la diferitele genuri şi servesc drept un important caracter taxonomic. Independent de structura sa, funcţiunea principală a prohaptorului este de a aplica regiunea anterioară a corpului pe substrat (gazdă) în timpul operaţiei de hrănire. în afară de aceasta, însă, nu i se poate nega şi o oarecare funcţiune locomotoare, deoarece serveşte la fixarea de gazdă cînd monogeneul caută un nou loc de fixare cu o^istohaptorul. Acţiunea alternantă a prohaptorului 12 ELENA ROMAN-CHIRIAC şi opistohaptorului, împreună cu contracţiile musculaturii întregului corp, produc o mişcare asemănătoare cu a lipitorilor sau cotarilor (fig. 3). Opistohaptorul, sau organul posterior de fixare, poate avea cele mai variate forme (fig. 4). în forma sa cea mai simplă, opistohaptorul Mc. l.c. Fig. 2. — A, Calceostomella ; l.c., lobi cefalici ; B, Dacty-logyrus şi C, Gyrodactylus ; gl. c., glande cefalice. este o excrescenţă ventrală, ca un disc, a regiunii posterioare a corpului, aşa cum se vede la unele larve de monogenee, care îşi dezvoltă ulterior organe de fixare mai evoluate, sau la unele turbelariate, ca de exemplu Macrostomum. Tipurile mai evoluate de opistohaptor derivă probabil din acesta, aşa cum arată filogenia şi ontogenia monogeneelor. Opistohaptorul în formă de disc poate fi nearmat (Microbothriidae), însă de cele Fig. 3. — Deplasarea monogeneelor pe suprafata corpului gazdei (după Kükenthal, 1928). mai multe ori este prevăzut cu cîrlige chitinoase de diferite mărimi. Aceste cîrligeau un vîrf puternic recurbat care le dă aspectul unor ancore ce se înfig în ţesuturile gazdei şi apoi sînt trase în afară prin acţiunea muşchilor antagonişti ridicători şi coborîtori. Opistohaptore simple de acest fel se întîlnesc la reprezentanţii ordinului Polyonchoinea (Daetylogyridae, Gyrodactyliăae). Numeroase monogenee au un opistohaptor discoidal» a cărui suprafaţă ventrală este divizată prin septe musculoase radiare într-un anumit număr de sectoare sau loculus care acţionează individual. Numărul septelor şi al loculilor este variabil (6—7 la Megalocotyle, 7 la Fig. 4. — A, Microbothrium ; d.n., dise de fixare nearmat ; B, Dadylogyrus ; d.c., dise de fixare prevăzut cu cîrlige chitinoase ; C, Monocotyle, dise de fixare septat loculus ; D. Acanthocotyle ; ci./., dise de fixare ; p.s.., pseudodisc ; E. Oligonchoinea ; d.v., dise, de fixare prevăzut cu ventuze (după Dawe s, 1946). oo 14 ELENA ROMAN-CHIRIAC Dasybatotrema, 8 la Monocotyle etc.)? iar simetria radiară poate fi stricată prin fuzionarea unor septe ( TrocJiopus), prin dispariţia incompletă a altora sau prin apariţia unor septe parelele cu marginea discului (Eeterocotyle). Uneori, discul de fixare se reduce foarte mult şi este situat pe marginea posterioară a unui disc mai mare secundar, pseudodisc, prevăzut cu şiruri după principiul unei pere de cauciuc, iar clapele prind ţesutul gazdei întocmai ca nişte pense (fig. 5). Cîrligele pot avea mărimi şi forme variate şi sînt dezvoltate în cel mai înalt grad la tipurile cele mai simple de opistohaptor. La subclasa Polyonchoinea (disc simplu) opistohaptorul are de obicei două feluri de cîrlige : mici — marginale (fig. 6) şi mari — mediane. La cele mai multe specii, cîrligele mici, marginale, trec de la forma larvară la adult. Ele sînt de obicei formate dintr-o rădăcină dreaptă şi un vîrf curbat în formă de ghiară. Numărul lor variază între 14 şi 16, rareori fiind mai mic. Unele discuri simple, prevăzute cu astfel de cîrlige mici, sînt lipsite de cîrlige mediane mari (Isancistrum), dar de obicei alături de cîrligele marginale, mai există încă o pereche (Dactylogyrus, Gyrodactylus) sau două ( Urocleidus) de cîrlige mediane. Cîrligele mediane (fig. 7) au o parte bazală (b) care se continuă la capătul inferior (distal) cu vîrful (e) ascuţit şi curbat, iar la capătul superior (proximal) formează două ramuri, adesea inegal dezvoltate : ramura dorsală (c), care este curbată în aceeaşi direcţie cu vîrful, şi ramura ventrală (d) îndreptată în direcţia opusă, Cîrligele mediane sînt reunite în perechi prin cîte una sau două bare transversale (plăcile de legătură), cu poziţie dorsală şi ventrală. Pe discurile mai evoluate, cîrligele au forme diferite şi nu sînt susţinute de bare transversale. Astfel de discuri evoluate pot fi prevăzute cu o pereche de cîrlige mari (Polystomum) sau mai multe perechi de cîrlige mici (Trochopus) sau, în sfîrşit, cu o pereche de cirlige mari care acoperă o pereche de cîrlige mici (Mazocraës). Fig. 5. — Schema structurii unei clape chitinoase primitive (după Bychowsky, 1957). radiare de spini cuticulari (Acanthocotyle). La reprezentanţii subclasei Oligonchoinea se observă un opistohaptor mai evoluat, format dintr-un număr variabil de ventuze în formă de cupe musculoase sau clape chitinoase situate pe un disc posterior ori direct pe faţa subventrală a corpului (Polystomum, Mazocraës etc.). Ventuzele funcţionează CLASA MONOGENOIDEA 15 în unele cazuri, opistohaptorul prezintă o mică prelungire situată pe marginea posterioară şi prevăzută cu cîrlige (Plectanocotyle) sau, alteori, există glande caudale analoage glandelor cefalice, care datorită secreţiei lor umezesc opistohaptorul şi ajută astfel la o mai bună fixare. Cîrligele monogeneelor au fost şi continuă să fie şi astăzi considerate ca avînd o natură Fig. 6. — Diferite tipuri de cîrlige mici, marginale. A,tipGy-rodadylus ; J5, tip Dactylogy- ras ; C, tip Tetraonchus (după Bychowsky, 1934). Fig. 7. — Schema unui cîr-lig median Polyonchoinea. a, lungimea totală; b, partea bazală ; c, ramura dorsală ; d, ramura ventrală ;e, vîrful. chitinoasă, deşi E a m 1 e y (1942) a obţinut rezultate negative în experienţele sale de punere în evidenţă a chitinei. întreg corpul monogeneelor este acoperit la exterior de o cuticulă foarte subţire secretată de nişte celule, care sînt rareori evidente din cauză că se adîncesc în parenchim imediat după ce şi-au produs secreţia. Cuticula este perforată de diferite orificii cu poziţie mai mult sau mai puţin constantă. La partea anterioară a corpului, terminal sau ventral, se găseşte orificiul bucal mai mult sau mai puţin proeminent după natura prohaptorului. Orificilie genitale mascule şi femele se pot deschide împreună printr-un por genital comun situat la capătul extern al unui atriu genital sau pot fi distincte, deschizîndu-se separat la o distanţă mai mică sau mai mare unul de altul. în general, orificiile genitale se găsesc în regiunea anterioară a corpului şi poziţiile lor se menţionează adesea în diagnoze şi descrieri. în afară însă de aceste orificii, mai există o serie de deschideri legate de aparatul reproducător femei, şi anume orificiile vaginale, care pot fi unice, perechi sau pot lipsi. Cînd există un singur por vaginal, acesta este situat ventral şi median, uneori mai mult sau mai puţin lateral, rareori deschizîndu-se pe partea dorsală. Variaţii similare au loc şi în cazul 16 ELENA ROMAN-CHIRIAC porilor vaginali perechi. Poziţia cea mai constantă se observă la orificiile excretoare, care în general se deschid pe marginile laterale ale corpului, în regiunea anterioară. In sfîrşit, la unele monogenee, cuticula mai poate fi perforată de canalul glandelor cefalice sau mai rar, de al celor caudale. ORGANIZAŢIA INTERNA Sistemul muscular este reprezentat prin mai multe strate de fibre musculare (circular, diagonal şi longitudinal) care acţionează în mod antagonist, determinînd mişcările generale ale animalului. Aceste strate musculare se găsesc imediat sub cuticulă, iar în parenchimul corpului se deosebesc fibre musculare dorso-ventrale bine individualizate. Parenchimul este un ţesut lax de celule şi fibrile, care umple tot spaţiul liber din jurul organelor interne. La cîteva rare monogenee — limitele celulare sînt aproape şters0, încît parenchimul devine sinciţiaL l—i Fig. 8. —. Tetraonchus. z, intestin simplu. Fig. 9. — Diferite tipuri de intestine. A, tip Dactylogyrus ; B, tip Gyrodactylus ; C, tip Polystomum. Aparatul digestiv la unele monogenee începe printr-o pîlnie bucală care poate fi în legătură uneori cu cîte o pereche de ventuze bucale. La aceste monogenee, gura este situată la baza pîlniei bucale. Dincolo de această regiune, tubul digestiv este împărţit în 3 segmente : faringe, esofag şi intestin. Cînd nu există nici ventuză orală şi nici ventuze CLASA MONOGENOIDEA 17 bucale, faringele poate juca rolul unei ventuze, deoarece la multe monogenee acest organ este protractil şi seamănă cu faringele turbelariatelor. Asemănarea cu turbelariatele Rhabdocoela este şi mai evidentă în cazul cînd intestinul este simplu şi unic ( Tetraonchus, fig. 8), dar acesta se modifică uneori datorită unor fenestraţii care apar în regiunea gonadelor. Faringele şi esofagul sînt variabile ca dimensiuni şi formă. De asemenea, intestinul este adeseori mult modificat faţă de forma simplă de sac. în general, rădăcina intestinului se bifurcă dînd naştere la două tuburi ce se termină orb (coeca) sau se unesc în partea posterioară formînd un inel (Dactylogyrus). Cecurile pot fi simple şi neramificate ( Ancyrocephalus), dar de cele mai multe ori prezintă ramificaţii laterale sau dendritice ; adeseori cele mai fine ramificaţii se unesc formînd anastomoze (Polystomum, fig. 9). Aparatul excretor este de tip protonefridian. Elementele de bază ale acestui sistem sînt celulele cu flamură vibratilă. O mulţime de tuburi fine se unesc apoi într-o pereche de canale longitudinale ce străbat regiunile laterale ale corpului dinspre partea anterioară pînă în cea posterioară, de unde se întorc din nou spre partea anterioară şi se deschid aproximativ la nivelul faringelui, după ce fiecare canal s-a dilatat în cîte o vezică sferică. Porii excretori se deschid întotdeauna anterior şi lateral şi sînt în număr de doi. Sistemul nervos este format din doi ganglioni nervoşi anteriori (creier) legaţi printr-o comisură transversală, de la care porneşte o serie de nervi în diferite direcţii : dorsală, latero-ventrală şi ventrală. Nervii ventrali sînt legaţi între ei prin comisuri şi astfel capătă aspectul reticulat al sistemului nervos de la unele turbelariate. Tot din nervii ventrali se desprind fibre nervoase care inervează muşchii opisţohaptorului. Organele de simţ sînt destul de bine reprezentate, deoarece monogeneele fiind ectoparazite păstrează un contact mai strîns şi mai direct cu mediul extern decît alţi paraziţi. Cele mai comune organe de simţ sînt petele oculare simple formate din grupe de celule pigmentare ; uneori petele oculare capătă o structură de tipul lentilei. Numărul petelor pigmentare este variabil: la unele specii de „monogenee există o singură pereche, la altele — 2 perechi de pete oculare. în afară de aceste organe de simţ, tegumentul este prevăzut din abundenţă cu terminaţiuni nervoase fine, acumulate în special în apropierea extremităţilor corpului şi în haptori. Aparatul reproducător este hermafrodit. Multe monogenee nu au decît un singur testicul (Microbothrium), în timp ce altele au -2. - c. 3813. n-iiVHU 18 ELENA ROMAN-CHIRIAC Fig. 10. — Diferite organe copulatoare. A, Dactylogyrus ; B, Dactylocotyle ; t.c., tub copulator (canal ejaculator chitinizat) ; p.s., placa de susţinere ; p.b., placa bazală. două (Diplorchis) sau mai multe (NitzscMa). Numărul primitiv de testicule este doi şi probabil că testiculele numeroase provin din diviziunea celor iniţiale. Testiculele sînt în legătură cu o serie de vase eferente fine, care unindu-se între ele dau naştere pînă la urmă unui vas deferent ce poate forma sau nu o vezică seminală în apropierea organului copulator. Acest organ, care este mai variabil decît la digenee, poate fi situat într-un atriu genital format dintr-o invagi-nare a tegumentului ventral, în care uneori se poate deschide şi uterul. Organul copulator (fig. 10), în forma sa cea mai evoluată, este reprezentat printr-un canal ejaculator (t.c.} chitinizat, în care se pot deschide canalele unor glande prostatice mari (Merizocotyle) şi care se complică adesea prin existenţa unei plăci bazale (p.b.), a unei alte plăci de susţinere (p.s.) şi a muşchilor speciali protrac-tori şi retractori. Cel mai simplu organ copulator provine din modificarea părţii terminale subţiate a vasului deferent care poate fi astfel introdusă în atriul genital. în jurul organului copulator sînt adesea cîrlige mici (Dactylocotyle) chitinoase care ajută menţinerea acestui organ în atriul genital al partenerului în timpul copulaţiei (fig. 10, B). La unele forme lipseşte un organ copulator definit şi în aceste cazuri nu are loc o copulare, ci regula este autofecundarea. Organele reproducătoare femele pot fi şi ele foarte variate. Ovarul, situat înaintea testiculelor, este în general alungit şi se continuă cu un oviduct scurt, care se termină printr-o parte lăţită — ootipul, înconjurată de glande unicelulare — cochiliere. în ootip sau în apropierea lui se deschide vaginul, care poate fi unic, dublu sau poate lipsi. Cînd vaginul prezintă capetele chitinizate, formează o adevărată armatură vaginală. Prezenţa sau absenţa vaginului, ca şi poziţia variabilă a orificiilor vaginale externe au valoarea unor caractere taxonomice. Tot în ootip se mai deschid viteloductele şi uterul, iar vaginul este adesea legat de cecul intestinal drept printr-un canal genito-intestinal, care este omologat de unii autori (L o o s s, 1893; Goto, 1893) cu canalul lui Laurer de la digenee, în timp ce alţii (F u h r m a n n, 1928) îl consideră o formaţiune sui generis, asemănător cu canalul genito-intestinal de la turbelariate. Adepţii acestei din urmă păreri socotesc că omologul canalului lui Laurer de la digenee ar fi vaginul monogeneelor şi al cestodelor. Lateral, de-a lungul. CLASA MONOGENOIDEA 19 corpului, se întind simetric glandele vitelogene, care numai în cazuri rare lipsesc (Gyrodactylus) sau se pot asocia cu ovarul pentru a forma un vitelo-germariu ca la unele turbelariate. Interesantă este asocierea în perechi Fig. 11. — Diplozoon paradoxum. o.v., ovar; t, testicul v.i., glande vitelogene; o.g.%, orificiul genital femei ; o.g.<$, orificiul genital mascul ; c.L., canalul lui Laurer (vaginul) ; u, uter ; c.d.y canal deferent; v.d., viteloduct (după Zeller, 1888). a adulţilor de Diplozoon (fig. 11), la care glandele genitale de un sex ale unuia dintre parteneri se pun în legătură cu glandele genitale de sex opus ale celuilalt partener, asigurîndu-se astfel o fecundare încrucişată dublă. 20 ELENA ROMAN-CHIRIAC REPRODUCERE ŞI DEZVOLTARE Ouăle în dezvoltarea lor străbat întreg ovarul, devenind mature în porţiunea terminală a acestuia, de unde trec apoi în oviduct. La unele forme, oviductul este prevăzut cu un mecanism alcătuit din două sfinc-tere — ovicapt — care asigură curgerea ouălor la intervale regulate. Din oviductul scurt, ouăle trec în ootip, unde se întîlnesc cu spermatozoizii veniţi prin vagine şi cu celulele viteline aduse prin viteloduct ; aici se învelesc cu o coajă secretată de glandele cochiliere. Formele vivipare nu produc ouă încapsulate (Gyrodactylus). Surplusul de celule viteline este eliminat prin canalul genito-intestinal în cec, unde este digerat. Ouăle încapsulate trec apoi în uterul larg, care le conduce spre atriul genital; porţiunea terminală a uterului — metraterm — fiind de obicei musculoasă, ca şi vaginul, face ca prin contracţiile sale ouăle să fie expulzate în afară. Eareori monogeneele produc simultan un număr mare de ouă ; de obicei ele au doar unul sau cîteva ouă în acelaşi timp în uter. Ouăle sînt relativ mari (0,1—0,3 mm) şi uneori pot avea filamente polare de 10—50 de ori mai lungi decît oul. Forma ouălor variază, dar în general ele sînt fuziforme-ovoidale şi rareori operculate (fig. 12). Dezvoltarea monogeneelor este directă, fără schimb de gazde şi cu o oarecare metamorfoză. în general, din ou iese o larvă (fig. 13) prevăzută cu zone de cili (larva girodactiloidă), care înoată cîtva timp în apă, apoi se fixează pe gazdă, îşi pierde cilii cu ajutorul cărora a înotat în apă şi treptat se transformă într-un individ adult. Creşterea esté însoţită de apariţia ventuzelor sau a altor organe de fixare care nu existau la larvă. Genul Gyrodactylus este vivipar şi prezintă o poliembrionie interesantă. Oul fecundat se dezvoltă în uterul matern şi formează succesiv patru embrioni aşezaţi unul într-altul. Aceşti embrioni nu ies simultan din corpul matern, ci pe rînd şi dau naştere la patru generaţii diferite (fig. 14). Fig. 12. — Diferite forme de ouă la monogenee. A, Diplozoon paradoxum ; B, Nitzschia ; C, Dactylogyrus. 21 Fig. 13. — Dactylogyrus vastator, dezvoltarea embrio- Fig. 14. — Poliembrionia la Gyrodac-nului în ou (A, B, C) şi ieşirea larvei cilia te (D, E) tylus. elf e2, e3, embrioni fraţi care vor (după Bychowsky, 1933). da naştere la generaţii succesive (după Kükenthal, 1928). 22 ELENA ROMAN-CHIRIAC Nu mai puţin interesantă este şi neotenia de la Polystomum (fig. 15) ale cărui larve pot să evolueze normal, dacă se fixează pe mormolocii de broască mai maturi, sau pot să devină neotenice în cazul cînd s-au fixat pe mormoloci de broască foarte tineri. Fig. 15. — Neotenia la Polystomum. A, larva giro- Fig. 16. — Diplozoon paradoxum, dactiloidă ; B, larva neotenică (dupa G a 11 i e n, dezvoltarea larvei (Diporpa) în 1935). două stadii (A şi B) (după Z e 1- 1 e r, 1872). în sfîrşit, Diplozoon ‘paradoxum, care în stare adultă trăieşte în perechi, are totuşi o dezvoltare normală şi larva (Diporpa) trăieşte izolat ca orice monogeneu tipic (fig. 16). . ECOLOGIE Monogeneele se înmulţesc numai pe cale sexuată. Aceşti paraziţi trăiesc mai ales pe branhiile, rar în cavitatea bucală, a peştilor marini şi de apă dulce. Cîteva forme se întîlnesc şi pe suprafaţa corpului peştilor, CLASA MONOGENOIDEA 23 precum şi a amfibiilor sau a cefalopodelor. Speciile genului Polystomum pot să trăiască în cavitatea bucală, nazală, pulmonară şi în intestinul de Chelonidae, precum şi în vezica urinară a batracienilor. Un alt reprezentant al familiei Polystomidae (Oculotrema hippopotami) a fost găsit sub pleoapa ochiului de hipopotam. Cele mai multe forme parazite pe peşti prezintă o mare specificitate de gazdă, ceea ce înseamnă că anumite specii de monogenee se în-tîlnesc întotdeauna pe anumite specii de peşti. Aşa, de exemplu, Tetra-onchus monenteron este specific pentru ştiucă, Ancylodiscoides siluri pentru somn, Dactylogyrus solidus pentru crap etc. Alături însă de aceste forme eu specificitate strictă, găsim şi forme mai puţin specifice, ca de exemplu, Diplozoon paradoxum, care parazitează pe branhiile peştilor din mai multe familii : Gyprinidae, Cobitidae, Cottidae etc. Trebuie menţionată aici variaţia numerică pe care o suferă populaţiile de monogenee de pe diferite gazde, în funcţie de unii factori mediali. Astfel, se admite că, în general, monogeneele pot fi socotite ca nişte paraziţi ai copilăriei peştilor, pentru că spre deosebire de alţi paraziţi (şi în special de endoparaziţi) monogeneele încep să paraziteze pe gazdele respective încă din faza de puiet. în afară însă de aceasta, ele se supun regulii generale pentru paraziţii peştilor, potrivit căreia intensivitatea şi extensivitatea inyaziei creşte o dată cu vîrsta gazdei (D ogiel, 19471)). în privinţa aceasta, lucrările cercetătoarei Gorbu-nova (1936) sînt cu totul demonstrative: extensivitatea invaziei cu Tetraonchus monenteron creşte de la 47 % la ştiucile sub un an, pînă la 100% la ştiucile de 5—Hani; intensivitatea creşte şi ea de la 2,8 la ştiucile tinere, pînă la 139 la ştiucile bătrîne. Un alt factor care influenţează numărul monogeneelor pe gazda respectivă este frecvenţa speciei gazdă în regiune. Dacă gazda este o specie rară în acea regiune sau se găseşte la limita arealului său de răs-pîndire, se constată că şi monogeneele sînt puţin numeroase sau lipsesc cu totul. Aşa, de exemplu, sabiţa (Pelecus cultratus) şi somnul (Silurus glanis) sînt considerate ca elemente sudice. Sabiţa din Marea Caspică este infestată în proporţie de 100% cu Dactylogyrus simplicimalleata, pe cînd în apropierea Moscovei procentul de infestare este mai redus, iar în estuarul Nevei acest parazit specific pentru sabiţa lipseşte complet. Ace- !) V. A. D ogiel, Kurs obşcei parazitologhii. Leningrad, 1947, ed. a Ii-a. 24 ELENA ROMAN-CHIRIAC laşi lucru se constată şi în ceea ce priveşte infectarea somnului cu Ancylodis-coides siluri. Probabil că în toate cazurile acestea nu facem decît să constatăm influenţa indirectă a mediului extern — prin intermediul gazdei — condiţii climatice, hidrochimice etc. încă un fapt demn de remarcat este desigur marea rezistenţă a monogeneelor faţă de variaţiile de salinitate. Această proprietate explică de ce monogeneele îşi însoţesc gazdele lor în migraţiile 'pe care acestea le fac periodic din apa dulce în cea marină sau invers. De exemplu, Mazocraës alosae, de origine marină, poate fi găsit adesea la Gaspialosa Tcessleri pontica din Dunăre, în timpul, migraţiei de reproducere a acesteia. De asemenea, la unii peşti, emigraţi de multă vreme din apa dulce în mare, monogeneele s-au păstrat în componenţa parazitofaunei gazdelor, ca o mărturie — parcă — a originii dulcicole a acestora. Aşa este, de exemplu, Leuciscus brandti emigrat de multă vreme din fluviul Amur în Marea Japoniei. în noile condiţii de viaţă, acest peşte şi-a format o parazito-faună cu caracter marin, alături — însă — de care, continuă să supravieţuiască şi cîteva forme dulcicole, printre care Dactylogyrus iwanovi apar-ţinînd unui gen exclusiv dulcicol (Isakova — Keo, 1952).în aceeaşi ordine de fapte, trebuie reţinut că monogeneele fac parte prin excelenţă dintre acei paraziţi care suportă uşor aclimatizarea gazdelor lor în bazine oricît de depărtate şi de diferite de locurile de baştină. De exemplu, somnul pitic (Ameiurus nebulosus) şi bibanul soare (Lepomis gibbosus), care au fost aclimatizaţi încă de la sfîrşitul secolului trecut din America de Nord în Europa, sînt încă şi astăzi parazitaţi de monogeneele nord-americane Ancyrocephalus priceix) (Cecina, Malewitzkaja şi Kono-n o v a, 1953), respectiv TJrocleidus dispar şi U. similis (R o m a n, 1953). Aclimatizarea monogeneelor o dată cu gazdele lor poate avea consecinţe practice de cea mai mare însemnătate, căci în noul habitat, aceşti paraziţi se pot dovedi patogeni sau chiar letali pentru speciile autohtone de peşti, pe care pot uneori să treacă. Experienţa arată că această trecere se poate face cu destulă uşurinţă atunci cînd printre speciile autohtone sînt rude apropiate ale speciei-gazdă aclimatizată. Astfel, de exemplu, în Marea Arai, în anul 1936, a avut loc o distrugere în masă a vizei (Acipenser nudiventris) datorită în special monogeneului Nitzschia sturionis introdus o dată cu gaz’da sa — păstruga (Acipenser stellatus) din Marea Oaspică. Rezistenţa mare a monogeneelor faţă de schimbarea condiţiilor de viaţă *) Acest monogeneu a fost găsit de curînd şi în ţara noastră, după cum anunţă I. R ă d u 1 e s c u, în lucrarea Parazitism şi paraziţi animali. Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1959. CLASA MONOGENOIDEA 25 poate să ducă deci la urmări nefaste pentru economia piscicolă a unui bazin; această situaţie se poate preîntîmpina numai printr-un control parazitologic riguros al peştilor care se aclimatizează sau, mai eficace, prin introducerea acestora sub formă de icre, atunci cînd lucrul acesta este posibil. PALEONTOLOGIE ŞI FILOGENIE Despre vechimea monogeneelor, ca de altfel despre vechimea tuturor viermilor paraziţi, este foarte greu de vorbit, deoarece corpul hel-minţilor — neavînd formaţiuni scheletice durabile — nu a lăsat urme fosile. Întrucît , însă, gazdele principale ale monogeneelor — peştii — se cunosc din Silurian, se poate presupune că monogeneele au apărut cam în aceeaşi epocă, sau puţin timp după aceea, fără a avea însă dovezi paleontologice în sprijinul acestei afirmaţii. în ceea ce priveşte, însă, legăturile filogenetice şi situaţia monogeneelor în grupul viermilor plaţi, acestea au constituit probleme care au avut rezolvări mai variate. Astăzi se admite de către toată lumea că viermii plaţi paraziţi (trematode, cestode) derivă din Turbellaria (şi anume din Rhabăocoela) avîndu-se în vedere marea asemănare de structură dintre indivizii hermafrodiţi adulţi ai acestor grupe. însă, dacă toată lumea este de acord că viermii plaţi paraziţi provin din Rhabăocoela, nu toţi autorii au un punct de vedere comun asupra relaţiilor filogenetice dintre diferitele grupe de viermi plaţi paraziţi, luate izolat. După J a n i c k i (1921) ar exista un singur trunchi comun de evoluţie : Rhabăocoela-* Mono-genea -* Digenea -* Gestoăa ; după alţi autori (Meixner, Fuhrmann etc.), din Rhabăocoela ar deriva pe de o parte Gestoăa, iar pe de altă parte Monogenea care ar fi dat naştere digeneelor. S i n i ţ i n (1911) susţine contrariul, şi anume că digeneele dau naştere monogeneelor. în sfîrşit, S p e n g e 1 (1905) derivă cestodele din Monogenea, pe un trunchi separat de Digenea, dar care are aceeaşi origine şi anume Rhabăocoela. Bychowsky (1937, 1957) ocupîndu-se în mod special de ontogenia şi filogenia viermilor plaţi paraziţi arată că orice comparaţie atentă şi detaliată între Monogenea şi Digenea conduce la admiterea unor origini separate, dar din strămoşi apropiaţi. Caracterul principal distinctiv între aceste două grupe, trebuie socotit, după Bychowsky, discul adeziv prevăzut cu formaţiuni chitinoase, care se găseşte la Monogenea şi lipseşte la Digenea, precum şi existenţa alternanţei de generaţii la Digenea spre deosebire de Monogenea, care are o dezvoltare directă. în felul acesta, 26 ELENA ROMAN-CHIRIAC orice asemănare de structură între Monogenea şi Digenea s-ar datora, după Bychowsky, unei simple convergenţe şi nu relaţiilor filogenetice directe. Dimpotrivă, bazîndu-se pe teoria cercomerului a lui J a n i c k y? pe care o modifică în parte, Bychowsky scoate în evidenţă o serie de caractere comune atît 'monogeneelor, cît şi cestodelor. După acest autor, discul adeziv al larvelor de monogenee ar fi omolog cu partea posterioară a oncosferei prevăzută de asemenea cu cîrlige chitinoase. Această constatare, împreună cu compararea sistemelor de organe genitale ale reprezentanţilor celor două clase conduc la concluzia că cestodele provin din strămoşi monogenei-formi, avînd ca grup intermediar gyrocotylidele (fig. 17). în ceea ce priveşte căile de evoluţie în interiorul clasei, B y-chowsky (1957) a căutat să le stabilească bazîndu-se nu numai pe morfologia şi embrio-logia monogeneelor, ci a ţinut Fig. 17. — Schema evoluţiei diferitelor clase de Seamă 1Π egala măsura de ÎS-piatheiminthes (după Bychowsky, 1937). toria relaţiilor dintre aceşti pa- raziţi şi gazdele lor, precum şi de frecvenţa lor şi de asociaţiile ce se întîlnesc pe anumite grupe de specii-gazde. Exammînd liniile de evoluţie ale monogeneelor se poate observa că organele de fixare, reprezentate prin cîrlige, variază într-o direcţie bine determinată şi anume, de la numărul mare de cîrlige marginale către un număr mic, cu tendinţa de dispariţie. Interpretînd acest fenomen prin prisma teoriei oligomerizaţiei şi ţinînd seama de faptul că monogeneele reprezintă nişte paraziţi specializaţi ai vertebratelor, care nu au avut nevoie niciodată în dezvoltarea lor de vre-o gazdă intermediară nevertebrată, Bychowsky socoteşte că monogeneele au apărut ca o clasă independentă aproximativ în Silurian, după apariţia peştilor (fig. 18). CPstodâria Monogenomei C 'estoc/3 y ^ Gy rocotyloidw / Trpmafods Fig. 18. — Schema evoluţiei diferitelor ordine de Monogenoidea (după Bychowsky, 1957). Câiceosfmafidae Protoqyroddctyfidaz Oacfy/oçyr/dae —Q Cip/ectsmdae -----CD Acşnfhooofy/idâl· ^ —□ MonocofyUdât D/onchtdee ^ Li CapsaUdas —a Loimo/das Π Gyrocfacty//dae f~[ pofysfomaf/dăe S/fiynnur/ifae Gofhiirpmat/dae Γρ/raonchoidida e ffdraoncb/dae Âmphibdeffdh'c/*t :-a Uersbofhri/'dae Ûic/yôof/iriidae Chimaerico/idae Ûf$cocoty//dae Ânihocofy/idae — Microcotyiidae protom/crocofyiidae pfpcfcMocoty//dae -----CU Gasfrocoty/idae ----□ ûic/idopôoridàB "—Π Mazocrap/dze -—CU Upmtomotidae LZ 28 ELENA ROMAN-CHIRI AC Dar oligomerizaţia organelor omoloage nn exclude şi apariţia unor neoformaţiuni capabile să joace un rol în evoluţia progresivă. Fără îndoială că aşa se explică despărţirea timpurie a clasei Monogenoidea în subclasele Polyonchoinea, care a păstrat caracterele primitive (cîrlige marginale) şi Oligonchoinea, la care apar neoformaţiuni pe discul de fixare (clape chitinoase). Această despărţire trebuie să se fi produs înainte de Devo-nian, deoarece diclybothriidele — cele mai primitive' dintre Oligonchoinea — fiind strict specializate şi absolut specifice pentru elasmobranchii cunoscuţi încă din Devonian, desigur că datează şi ele din aceeaşi epocă. Polyonchoineele, judecind după caracterele lor de primitivitate şi după vechimea gazdelor pe care parazitează, s-au împărţit la rîndul lor în 3 ordine : Gyrodactyloidea (cel mai vechi), Tetraonchoiăea şi Dactylo-gyridea (cel mai nou). Dintre aceste 3 ordine, reprezentanţii primelor două au un număr mai mare de cîrlige marginale (16) şi parazitează pe peşti mai vechi decît reprezentanţii celui din urmă, care au doar 14 (12) cîrlige marginale şi dintre care un subordin întreg (Dactylogyrinea) parazitează exclusiv pe Teleostei. Oligonchoineele s-au împărţit şi mai de timpuriu în 2 ordine : Dicly-bothriidea şi Chimericolidea, legate de apariţia elasmobranchiilor şi holo-cefalilor. Din ordinul Chimericolidea s-a desprins al treilea ordin : Mazo-craëidea, care în mod natural a format două subordine : Discocotylinea (mai nou) şi Mazocraëinea, mai vechi decît primul şi legat de apariţia clupeidelor, ale căror resturi fosile sînt cunoscute din Cretacicul inferior. Bychowsky a reprezentat filogenia monogeneelor sub forma obişnuită de arbore (fig. 18) atrăgînd atenţia asupra relativităţii cu care trebuie privite epocile în care au apărut diferitele unităţi sistematice. Aceasta nu impietează însă asupra înţelegerii mersului evoluţiei grupului în general, servind la întocmirea unei sistematici filogenetice a monogeneelor. RĂSPÎNDIRE GEOGRAFICĂ Monogeneele sînt destul de larg răspîndite pe glob. Numeroase lucrări, care s-au adunat în ultimele decenii, arată că aceşti paraziţi se găsesc pe peştii din apele tuturor continentelor şi tuturor oceanelor (Europa, Asia, America de Nord, America de Sud, Australia, Oceanul Atlantic, Oceanul Pacific, Oceanul Indian, Oceanul îngheţat de Nord). în ceea ce priveşte răspîndirea paraziţilor pe glob, de obicei se ţine seama de răs- CLASA MONOGENOIDEA 29 pîndirea zoogeografică a gazdelor respective, admiţîndu-se că paraziţii — mai ales cei specifici şi cu dezvoltare directă — îşi însoţesc peste tot gazdele (legea coincidenţei arealelor parazitului şi gazdei). Nu întotdeauna, însă, există o coincidenţă perfectă între ariile de răspîndire ale gazdelor şi paraziţilor lor, iar studiile întreprinse asupra monogeneelor au în marea lor majoritate un caracter mai mult întîmplător, ceea ce face ca delimitarea exactă pe hartă a răspîndirii acestor paraziţi să fie destul de dificilă. Totuşi, pornind de la împărţirea zoogeografică a globului terestru făcută de L. B erg anume pe material piscicol, se pot trage unele concluzii şi asupra răspîndirii monogeneelor. Genul Dactylogyrus, care este caracteristic în special pentru familia Gyprinidae este răspîndit în regiunea Ho-larctică, găsindu-se atît în Europa, cît şi în Asia şi America de Nord. Speciile genului Dactylogyrus sînt însă mai strict localizate, fiind legate de anumite gazde. Aşa de exemplu, Dactylogyrus crucifer, D.nanus, D.am-phibothrium se găsesc numai în Europa, pe cînd D. intermedius, D. bo-realiSj D. phoxini se găsesc în Eurasia, iar D.wunderi, D.solidus, D.an-choratus se găsesc în Eurasia şi America de Nord. Pe lîngă acestea, o serie de specii ale acestui gen au o arie de răspîndire discontinuă (ca de exemplu D.minutus, D.bicornis etc.), găsindu-se numai în Europa şi în Extremul Orient (fluviul Amur) şi lipsind în tot restul Asiei. Printre formele marine, se întîlnesc specii amfiboreale ca de exemplu Gyrodactylus marinus de pe reprezentanţii familiei Gadidae din Oceanele Atlantic şi Pacific. Eăspîndirea actuală a monogeneelor se explică desigur în cea mai mare parte prin istoria evoluţiei speciilor de peşti-gazde, dar la aceasta trebuie adăugată şi influenţa altor factori care au complicat foarte mult zoogeografia acestor viermi paraziţi (aclimatizarea, schimbul de parazitofaune etc.). în E.P.E., monogeneele sînt reprezentate mai ales prin genurile Dactylogyrus şi Gyrodactylus caracteristice pentru Gyprinidae. Nu se cunosc elementele endemice, întrucît aproape toate speciile cunoscute sînt caracteristice fie Europei centrale, fie întregii Europe, fie bazinului ponto-caspico-aralian. Singura specie endemică pînă în prezent pentru ţara noastră este Octomacrum europaeum. Dar gazda acestuia Alburnoides bipunctatus, fiind ea însăşi endemică pentru provincia ponto-caspico-ara-liană ar putea să poarte acest parazit şi în alte puncte ale acestei provincii care să fi rămas nestudiate pînă acum. Cele mai slab reprezentate în E.P.E. sînt formele marine (Oligonchoinea), care din cauza condiţiilor de salini-tate ale Mării Negre şi a lipsei gazdelor specifice nu ating nici pe departe variaţia şi bogăţia speciilor din Marea Mediterană, Oceanul Atlantic sau Oceanul Pacific. Astfel, din Marea Neagră lipsesc Vallisia, Anthocotyle, 30 ELENA ROMAN-CHIRIAC OpMocotyle etc., dar nu e mai puţin adevărat că un studiu mai amănunţit şi mai sistematic ar putea scoate la iveală unele forme de monogenee mediteraneene dintre cele mai interesante. IMPORTANŢA ECONOMICĂ l Importanţa economică a monogeneelor se datoreşte patogenităţii unora dintre ele care pot produce boli serioase (dactilogiroza, girodacti-loza) şi chiar moartea peştilor pe care-i parazitează. Prin fixarea de corpul gazdei cu ajutorul cîrligelor, monogeneele au în primul rînd o acţiune traumatică asupra peştilor, la care se mai adaugă şi o acţiune spoliatoare, deoarece ele se hrănesc cu mucusul de pe corp şi cu sîngele din capilarele branhiale. Rezultatul acestor acţiuni combinate este producerea unor hemoragii destul de grave ale pielii şi branhiilor, ceea ce pe de o parte duce la^ epuizarea peştelui, iar pe de altă parte deschide căi de infecţii secundare : bacteriene, virotice etc., adeseori mortale. în această privinţă deosebit de periculoase sînt speciile Dactylogyrus vastator şi Dactylogyrus solidus de pe branhiile şi înotătoarele crapului, atît sălbatic cît şi cultivat. Mortalitatea pe care o provoacă aceşti paraziţi mai ales la puietul de crap, se constată în crescătorii şi heleşteie, în general în bazine mici, închise, fără posibilităţi prea mari de primenire a apei. Boala ca atare se observă mai ales la puietul de 2 —7 cm, pe cînd peştii mai mari nu se îmbolnăvesc, deşi pot să fie purtătorii agentului dactilogirozei. Infestarea are loc vara, în lunile iunie-august, cînd temperatura medie a apei de 20°C favorizează înmulţirea rapidă a parazitului. La început se observă doar ici şi colo cîte un peştişor bolnav, pentru ca după cîteva zile boala să cuprindă întreaga masă a puietului. Din cauza proastei funcţionări a branhiilor, peştii bolnavi se îngrămădesc cu toţii la gura canalului de alimentare sau plutesc la suprafaţa apei înghiţind aer atmosferic. Peştii grav bolnavi înoată foarte încet pe lîngă maluri şi pot fi prinşi uşor chiar cu mîna. După 10—15 zile, mortalitatea începe să scadă treptat pînă ce se stinge complet. Condiţiile rele de hrană şi poluarea apei din heleşteu fac să stagneze creşterea puietului şi prelungesc astfel perioada în care peştii se pot îmbolnăvi de dactilogiroză. Peştii bolnavi încetează să se mai hrănească ; branhiile lor se acoperă cu un strat gros de mucus şi devin albicioase din cauza anemiei survenite. Pe lamelele branhiale rănite se însămînţează curînd spori de Sa- CLASA MONOGENOIDEA 31 prolegnia sau diferite bacterii, care necrozează ţesutul branhial. Dacă peştii nu mor pînă la sfîrşitul bolii, lamelele branhiale rănite — şi în special capetele lor — se umplu cu ţesut conjunctiv, încît adeseori observăm mai multe lamele unite între ele, formînd adevărate plăci (fig. 19). Diagnosticul precis se poate pune pe baza examenului microscopic al rănilor în care găsim de obicei unul sau mai mulţi paraziţi. în anul 1944 s-a observat o mortalitate în masă a puietului de crap în heleşteiele experimentale ale Staţiunii de piscicultură Nucet (I. Eădulescu şi N. Vasiliu, 1944). Cu această ocazie s-au determinat condiţiile de înmulţire ale acestui periculos parazit al peştilor şi s-au indicat măsurile necesare ce trebuie luate în vederea slăbirii mortalităţii. împotriva îmbolnăvirilor produse de D. vastator se recomandă băile de sare de bucătărie (Na CI) în proporţie de 2 — 5%, în care puietul de crap se ţine circa 5 — 8 minute. Cele mai eficace sînt însă măsurile profilactice prin care peştii parazitaţi (în special reproducătorii) sînt izolaţi de puietul mai sensibil, care trebuie rărit în bazine şi căruia trebuie să i se creeze condiţii optime de hrană şi aeraţie. în felul acesta puietul va depăşi repede lungimea de 7 cm şi va scăpa astfel de perioada cea mai favorabilă îmbolnăvirii. METODA DE CERCETARE Ectoparazite pe peşti, monogeneele vor fi căutate pe tegumentul, înotătoarele şi branhiile gazdelor lor. Fiind organisme mici, ele sînt greu de observat cu ochiul liber, de aceea se iau cu scalpelul porţiuni din mu-cusul care acoperă aceste organe şi se observă pe o lamă la lupa binocu-lară sau direct la microscop. Dacă peştele este proaspăt, ceea ce se recomandă în mod special, paraziţii vor fi mai uşor depistaţi, graţie mişcărilor lor. Cu ajutorul acelor fine de disecţie, sînt trecuţi pe altă lamă pentru a fi fixaţi. Bineînţeles că formele mari se vor fixa sub lamelă, iar formele mici, turnîndu-se direct peste ele fixatorul. Cele mai bune rezultate le dă Fig. 19. — Dactylogyrus vastator, poziţia paraziţilor pe branhiile peştelui şi inflamarea ţesutului branhial. 32 ELENA ROMAN-CHIRIAC fixarea în formol 4% sau alcool 70°. Mai departe, monogeneele se conservă timp nelimitat în tuburi etichetate şi bine astupate, în care s-a turnat în prealabil lichidul fixator care joacă rol şi de lichid conservant. Pentru determinare, trebuie făcute preparate microscopice. Animalele se scot din formol sau alcool, se clarifică în glicerină amestecată în părţi egale cu apă şi apoi se includ în gelatină-glicerinată. în felul acesta, părţile chitinoase cu importanţă sistematică (cîrlige, clape,ţorgan copulator) pot fi uşor observate şi ajută la determinarea speciei respective. Pentru studii mai detaliate sînt necesare fixări mai fine (fixatorii Bouin, de Beauchamp etc.) şi secţiuni histologice la microtom. BIBLIOGRAFIE 1951 Bauer O. N., K voprosu a patoghennosti Dactylogyrus solidus Achm. Dokladi Akad. Nauk SSSR, t. XXVIII, nr. 4. 1858 Beneden J. P. van, Mémoires sur les vers intestinaux. Suppl. aux Comptes rend. des séances de l Acad. des Sciences, t. II. 1899 B r a u n M., Trematodes. Monogenea, în Bronn's Klassen u. Ordnungen des Thier-Reichs. Leipzig, vol. IV, fasc/ 9, 10, 11. 1931 Bych o wsky B. E., Neue Dactylogyrus Arten aus dem Aralsee. Zool. Anz., t. 95, nr. 9 — 10. 1934 — Beitrag zur Kenntnis neuer monogenetischer Fischtrematoden aus dem Kaspisee nebsteiniger Bernerkungen über die Systematik der Monopisthodiscinea Fuhrmann, 1928. Zool. Anz., t. GV, nr. 1-2. 1937 — Ontoghenez i filogheneticeskie vzaimootnoşenia ploskih paraziţi ce skih cervei. Izv. AN SSSR, Ser. Biol., vol. IV. 1957 — Monogheneticeskie sosalşciki ; ih sistema i filoghenia. Izd. AN SSSR, Zool. Inst., Leningrad. 1950 Bych o wsky B. E. i Gusev A. N., Sem. Diclybothriidae {Monogenoidea) i ego polojenie v sisteme. Parazit. Sb. Zool. Inst. AN SSSR, t. XII. 1953 Bychowsky B. E. i Poljansky I. I., Materiali k poznaniu monogheneti-ceskih sosalşcikov semeistva Gyrodactylidae Gobb. Tr. Zool. Inst. AN SSSR, t. XIII. 1957 Ghiriac E. şi Udrescu M., Contribuţii la cunoaşterea parazitofaunei peştilor din balta Gomana. Nota I — Monogenoidea. Analele Univ. C. I. Parhon, Seria şt. nat., nr. 13. 1946 Dawes B., The Trematoda. University Press, Cambridge. 1958 Diesing Κ., Révision der Myzhelminthen, Abt. Trematoden. Sitzungsbericht K. Akad. Wiss. Math. Nat. CL, t. 32. 1952 Dinulescu G h. şi Rădulescu I., Ihtiopatologia şi igiena piscicolă. Ed. de stat pentru literatura ştiinţifică, Bucureşti. 1845 Du jar din F., Histoire naturelle des Hélminthes ou vers intestinaux. Paris. 1828 Fuhrmann O., Monogena, în Kükenthars-Krumbach's Handbuch der Zoologie, t. II, fasc. III, partea a 2-a. 1935 Gallien L., Recherches expérimentales sur le dimorphisme évolutif et la biologie de Polystomuum integerrimum Frôl. Tr. St. Zool. Wimereux, t. XII, fasc. I. 1952 Gusev A. V., Monogheneticeskie sosalşciki rîb. r. Volghi. Parazit Sb. Zool. Inst AN SSSR, vol. XIV. 1955 — Monogheneticeskie sosalşciki rîb sistemî reki Amura. Tr. Zool. Inst. AN SSSR, vol. XIX. 1911 Leon N., Contributions a l’étude des parasites animaux de Roumanie. Annuaire général de VUniv. de Jassy. CLASA MONOGENOIDEA 33 1909 Lühe M., Parasitische Plattwiirmer. I: Trematoden, în Brauer’s Süsswas-serfauna Deutschlands, caietul 17. 1951 Markewici A. P., Parazitofauna presnovodnîh rîb Ukrainskoi SSR. Kiev. 1936 Mueller J. F., Studies on North American Gyrodactyloidea. Trans. Amer. Micr. Soc., voi. 55, nr. 1. 1942 Murgoci-Antoniu A., Contributions a l’étude des Acipénseridés de Roumanie. An. Sci. Univ. Jassy, 2-e Sect., t. XXVIII, fasc. 2. 1957 Prost Maria, Monogenoidea skrzeli ryb Wisly. Acta Paras. Polon, vol. V, fasc. 14. 1944 Rădulescu I. şi Vasiliu N., Cercetări asupra unei infestări masive a puietului de crap cu Dactylogyrus vastator var. minor. An. Inst. cerc. pisc. R.P.R., vol. II. 1954 — Cercetări asupra parazitofaunei peştilor din bazinul Brateş. Bul. Inst. cerc. pisc. R.P.R., an. XIII, nr. 4. 1955 Rădulescu I. şi Vasiliu N., Observaţii parazitologice asupra peştilor din uni- tăţile piscicole I. C. Frimu. Mostiştea, Boianu-Sticleanu şi Gălăţuiu. Bul. Inst. cerc. pisc% R.P.R., an. XIV, nr. 2. 1956 — Contribuţiuni la cunoaşterea parazitofaunei broaştelor din R.P.R. An. Inst. cerc. pisc. R.P.R., vol. I. 1956 — Contribuţiuni la cunoaşterea paraziţilor peştilor din complexul lagunar Razelm- Sinoe. An. Inst. cerc. pisc. R.P.R., vol. I. 1953 Roman E., Contribuţii la cunoaşterea faunei de monogenee din R.P.R. Bul. ştiinţ. Acad. R.P.R., Secţiunea de ştiinţe biologice, agronomice, geologie şi geografie, t. V, nr. 4. 1953 — K voprosu o parazitofaune solnecinoi rîbî — Lepomis gibbosus — akklimatiziro- vannoi v Dunae. Dokladî Akad. Nauk SSSR, t. LXXXIX, nr. 4. 1956 — Noi contribuţii la cunoaşterea faunei de Monogenee din R.P.R. Comunicările Acad. R.P.R., t. VI, nr. 1. 1956 Roman E. şi Bychowsky B. E., Un interesant monogeneu — Octomacrum europaeum nov. sp. — parazit pe Alburnoides bipunctatus (Bloch). Comunicările Acad. R.P.R., t. VI, nr. 7. 1956 Roman E. şi Lupu E., Un caz de adaptare a unui trematod ectoparazit de pe Mis-gurnus fossilis. Comunicările Acad. R.P.R., t. VI, nr. 1. 1946 Sproston N. G., A synopsis of the Monogenetic Trematodes. Trans. Zool. Soc. London, t. XXV, nr. 4. 1858 Wagener G., Helminthologische Bemerkungen aus einem Sendschreiben an C. TH. v. Siebold. Zeitschr. wiss. Zool., t. 9. 1855 Wedl Κ., Helminthologische Notizen. Sitzungsbericht. K. Akad. Wiss. Math. Nat. CI., t. 16. 1857 — Anatomische Beobachtungen über Trematoden. Sitzungsbericht. K. Akad. Wiss. Math. Nat. CI, t. 26. 1909 Wegener G., Die Ektoparasiten der Fische Ostpreussens. Schtiften physik-okon. Gesellschaft, voi. 50. 1924 Zandt F., Fischparasiten des Bodensees. Zentralbl. Bakt. u. Paraz., partea I. 1947 Ziemiancovschi V., Fauna peştilor din Bucovina. An. Inst. cerc. pisc. rom. vol. III. 3. - c. 3813. PAETEA SISTEMATICĂ Clasa MONOGENOIDEA (van Beneden, 1958) Bychowsky, 1937 1856 Polystomea Leuckart, Handb. d. Zool. van der Hoeven, Leipzig, p. 89. 1856 Pectobothrii Burmeister, Zoonom. Briefe. Allg. Darstell. d. tier. Org., Leipzig, Bd. II, p. 250. 1858 Monogénèses van Beneden, Suppi. G. R. Acad. Sci., Paris, t. II. 1863 Monogenea Garus, Handb. d. Zool., 2, Leipzig. 1893 Heterocotylea Braun, Zbl. Bakt., (1), 13. 1937 Monogenoidea Bychowsky, p. 1360. Viermi plaţi, paraziţi, prevăzuţi în stare adultă cu un aparat de fixare situat pe discul de la extremitatea posterioară a corpului. Aparat digestiv existent atît la adult cît şi la larvă. Dezvoltarea este directă, fără schimb de gazde. Paraziţi ai vertebratelor poikiloterme şi, în mod excepţional, ai crustaceilor paraziţi, cefalopodelor şi mamiferelor acvatice. CHEIE DE DETERMINARE A SUBCLASELOR 1 (2) Discul de fixare este prevăzut numai cu cîrlige chitinoase sau cu cîrlige chitinoase şi ventuze, dar niciodată nu poartă clape . . Subci. P0LY0NCH0INEA 2 (1) Discul de fixare este prevăzut cu cîrlige chitinoase şi cu clape . . Subci. OLIGONCHOINEA 36 ELENA ROMAN-CHIRIAC Subclasa POLYONCHOINEA Bychowsky, 1937 1937 Polyonchoinea Bychowsky, p. 1360. Monogenee ale căror larve au 12—16 cîrlige marginale pe discul de fixare şi sînt prevăzute în cea mai mare parte cu 4 pete oculare. Aparatul de fixare al formelor adulte constă din cîrlige chitinoase răspîn-dite pe discul posterior; acesta mai poate purta încă 2—6 ventuze speciale sau el singur se poate transforma într-o ventuză puternică. Orificiul bucal este situat între două grupe de glande cefalice, iar uneori este prevăzut cu o ventuză bucală terminală. CHEIE DE DETERMINARE A ORDINELOR SUBCLASEI POLYONCHOINEA 1 (2) Discul de fixare al larvelor este prevăzut cu 14 (12) cîrlige chi- tinoase .................. Ord. DACT YLOG YRIDEA 2 (1) Discul de fixare al larvelor este prevăzut cu 16 cîrlige chitinoase . .......................................................3 3 (4) Organul copulator este prevăzut cu un tub chitinos şi aparat de susţinere...........II. Ord. TETRAONCHIDEA 4 (3) Organul copulator este prevăzut cu o coroană de cîrlige mici chitinoase .........III. Ord. GYRODACT YLIDEA I. Ordinul DACT YL O G YRIDEA Bychowsky. 1937 1912 Monopisthocotylea (part.) Odhner, Zoii. Anz., t. 39. 1937 Dactylogyridea Bychowsky, p. 1360. Polyonchoinee ale căror larve sînt prevăzute cu 12—14 cîrlige marginale pe discul de fixare. Aparatul de fixare al formelor adulte constă din cîrlige chitinoase răspîndite de asemenea pe discul posterior; la o serie de forme, acest aparat este transformat într-o ventuză puternică. Adeseori există 4 pete oculare. Organul copulator poate fi nearmat sau poate avea un tub chitinos. Extremitatea anterioară a corpului este prevăzută cu două grupe de glande cefalice, care adeseori formează un fel de perniţe glandulare cu rol în fixare ; uneori, acestea din urmă formează nişte ventuze, care nu sînt decît fose adezive fără nici o legătură cu orificiul bucal. CLASA MONOGENOIDEA 37 CHEIE DE DETERMINARE A SUBORDINELOR ORDINULUI DACTYLOGY RIDEA 1 (2) Discul de fixare este mai mult sau mai puţin turtit şi prevăzut cu 1—2 perechi de cîrlige mediane mari unite prin plăci de legătură . ..................A. Subord. DACTYLO GYRINE A 2 (1) Discul de fixare are aspectul unei ventuze puternice şi este pre- văzut cu 1—3 perechi de cîrlige mediane nu prea mari; plăcile de legături lipsesc . . . B. Subord. MONOPISTHOCOT YLINEA A. Subordinul DACTYLO GYRINE A Bychowsky, 1937 1922 Gyrodactyloidea Johnston et Tiegs, Proc. Lin. Soc. New. South Wales, t. XLVII, 2. 1937 Dadylogyrinea Bychowsky, p. 1361. Reprezentanţi ai ordinului Dactylogyridea care în stare adultă au aparatul de fixare format din 12—14 cîrlige marginale şi 1—2 perechi de cîrlige mediane unite între ele prin plăci de legătură mai mult sau mai puţin complicate. Organul copulator are întotdeauna un tub chi-tinos ; există un singur testicul. Intestinul cu două cecuri, fără ramificaţii laterale şi anastomoze ; în cele mai multe cazuri, cele două ramuri ale intestinului se unesc la partea posterioară. Paraziţi pe teleosteii marini şi de apă dulce. CHEIE DE DETERMINARE A FAMILIILOR SUBORDINULUI DAGTYLOGY RINE A 1 (2) Discul de fixare prezintă un scvamodisc (disc suplimentar pre- văzut cu spini chitinoşi) ..... Fam. diplectanidae1) 2 (1) Discul de fixare este simplu, fără scvamodisc.................3 3 (4) Extremitatea anterioară a corpului prezintă 2 lobi cefalici pe suprafaţa cărora se deschid canalele glandelor cefalice .... ............. Fam. c al ce ostomatid ae2) x) Fam. Diplectanidae era pînă nu de mult reprezentată în Marea Neagră prin Diplec-stanum sp. semnalat de cercetătorii sovietici pe branhiile de Corvina umbra la Karadag (V1 a s-s e n k o, 1931) şi Sevastopol (O s m a n o v, 1940). în ultimul timp (1957), Bychowsky a determinat pe D. aculeatum Par. et Per., 1899 şi D. similis Bychow., 1957 (fig. 16) de pe aceeaşi gazdă, în raionul Kâradag (fig. 20). 2) Fam. Calceostomatidae este de asemenea reprezentată în Marea Neagră prin Calceo-stomella inerm’s (Par. et Per., 1899) Palombi, 1943 (fig. 21) semnalată de cercetătorii ruşi şi sovietici pe tegumentul de Corvina umbra în apropierea Staţiei biologice Karadag (Z e r n o v 1913 ; Vlassenko, 1931 ; O s m a n o v, 1940). Nu încape îndoială că atît Calceostomella cît şi Diplectanum ar putea fi găsită şi pe exemplarele de Corvina umbra din apele romîneşti. 38 ELENA ROMAN-CHIRIAC 4 (3) Extremitatea anterioară a corpului fără lobi cefalici .... 5 5 (6) Foliculii vitelogeni sînt aşezaţi în linie neîntreruptă de-a lungul corpului....................................1· Fam. dactylo g yridae B (5) Foliculii vitelogeni sînt aşezaţi într-o grupă superioară şi una inferioară faţă de ovar... Fam.° protogyrodactylydae Fig. 20. — Diplectanum simile, de pe branhiile de Corvina nigra (după Bychowsky, 1957). sc9 scva-modisc. Oj mm Fig. 21. - Calceostomella inermis de pe înotătoarele de Corvina nigra (după Bychowsky, 1957). 1. Familia υ actylog yridae Bychowsky, 1933 1877 Gyrodactylidae (part.) Gobbold, în Bychowsky, 1957, p. 346. 1933 Dactylogyridae Bychowsky, Zool. Anz., 102, 9 — 10, p. 243. Reprezentanţi ai subordinului Dactylogyrinea, de talie mică pînă la mijlocie. Discul de fixare este prevăzut cu 14 cîrlige marginale şi 2—4 CLASA MONOGENOIDEA cîrlige mediane, care — secundar — pot să lipsească. Glandele vitelo-gene bine dezvoltate. Organul copulator constă dintr-un tub chitinos şi 1—3 accesorii de diferite forme. Paraziţi ai peştilor teleostei marini şi dulcicoli, în special pe Cypriniformes şi Perciformes. CHEIE de; DETERMINARE A SUBFAMILIILOR FAMILIEI D AC TYLOGY RID AE 1 (2) Discul de fixare prezintă 14 cîrlige marginale şi 2 cîrlige medi- ane, care uneori pot lipsi .... a. Subfam. dactylogyrinae 2 (1) Discul de fixare prezintă 14 cîrlige marginale şi 4 cîrlige me- diane .............................................................3 3 (4) Cîrligele mediane sînt unite prin 2—4 plăci de legătură. Testicul unic. Paraziţi în special pe Perciformes........................... .................................b. Subfam. ancyrocephalixae 4 (3) Există o singură placă de legătură care uneşte prima pereche de cîrlige mediane. Testicul folicular. Paraziţi ai peştilor din familia Gadidae.......................Subfam. ° linguadactyj i\ae a. Subfamilia dactylogyriiyae Bychowsky, 1933 1933 Dactylogyrinae Bychowsky, Zool. Anz., 102, 9 — 10, p. 243. Dactylogyride avînd discul posterior prevăzut cu două cîrlige mediane, care se pot reduce secundar şi 14 cîrlige marginale. De asemenea au un vagin prevăzut sau nu cu o armătură chitinoasă. Ovarul şi testiculul sînt sferice. Cele două ramuri ale intestinului nu prezintă ramificaţii şi se unesc prin capetele lor distale. Sînt paraziţi ai peştilor teleostei dulcicoli şi, excepţional, ai celor marini. Marea majoritate parazitează pe Cypriniformes. în R.P.R. se cunosc reprezentanţii unui singur gen : Dactylogyrus Diesing, 1850. 1. Genul Dactylogyrus Diesing, 1850 1850 Dactylogyrus Diesing, Systema Helminthum, I, Vindobonae. 1938 Neodactylogyrus (part.) Price, Proc. Helm. Soc. Wash., 5, p. 48. Reprezentanţi ai subfamiliei Dactylogyrinae a căror extremitate anterioară formează patru papile cefalice şi poartă patru pete oculare. Pe discul posterior se găsesc două cîrlige mari chitinoase şi 14 cîrlige mici 40 ELENA ROMAN-CHIRIAC marginale. Cele două cîrlige mari sînt unite între ele prin 1—2 plăci de legătură. Aparatul copulator, de cele mai multe ori, constă dintr-un tub şi o placă de susţinere chitinoase. Sînt paraziţi în special pe branhiile peştilor din familia Gyprinidae. CHEIE DE DETERMINARE A SPECIILOR GENULUI DACTYLOGYRUS 1 (62) Cîrligele mediane au o parte bazală bine dezvoltată şi două ra- muri evidente: ramura dorsală şi ramura ventrală; 1—2 plăci de legătură ................................................2 2 (41) Două plăci de legătură : una dorsală şi alte ventrală, aceasta din urmă fiind puţin evidentă la anumite specii sau indivizi. . 3 3 (28) Aparatul genital femei este prevăzut cu o armătură chitinoasă (armătura vaginală)................... . ......................4 4 (17) Placa ventrală de legătură în formă de ± (cu un trunchi verti- cal şi două ramuri laterale inferioare)............................5 δ (6) Tubul copulator foarte lung, depăşeşte de cîteva ori în lungime celelalte părţi componente ale aparatului copulator. Armătura vaginală este de asemenea reprezentată printr-un tub lung care formează o buclă.........................................33. D. wunderi 6 (5) Tubul copulator nu se deosebeşte prea mult ca lungime de cele- lalte părţi componente ale aparatului copulator. Armătura vaginală este reprezentată printr-un tub scurt sau are altă structură . ............................................................7 7 (8) Armătura vaginală are aspectul unui tub masiv, scurt şi gros, cu diametre neegale la cele două extremităţi. Placa de susţinere a aparatului copulator are 4 lobi şi este legată cu baza prin două punţi subţiri.........................................23. D. parvus 8 (7) Armătura vaginală are aspectul unui tub subţire ; placa de sus- ţinere a aparatului copulator are altă structură...................£ 9(10) Tubul vaginal se continuă la unul din capete cu o placă mică, rotundă, iar la celălalt capăt are aspectul unei gămălii de ac. Placa de susţinere a aparatului copulator este aproape dreaptă, iar capătul său liber este ramificat. Tubul copulator este uşor curbat în formă de arc şi nu trece de limita distală a plăcii de susţinere.................. ...........24. * D. ramulosus 10 (9) Tubul vaginal nu se continuă cu nici o placă la capete . . .. 11 CLASA MONOGENOIDEA 41 11 (12) Tubul copulator este evident mai lung decît placa de susţinere şi pe traiectul lui formează două bucle. Placa de susţinere este lungă, răsucită în spirală, mai îngustă la baza ei şi mult mai lată la capătul său distal. Armătura vaginală este reprezentată printr-un tub larg, curbat în formă de robinet.......................... ....................................................19. D. malleus 12(11) Tubul copulator nu diferă mult ca lungime de placa de susţinere şi nu formează nici o buclă pe toată lungimea lui. Placa de susţinere la începutul ei are aspectul unui trunchi drept sau al unei bare subţiri, curbate. Armătura vaginală este reprezentată printr-un tub îngust, neîndoit în formă de robinet .... 13 13 (14) Placa de susţinere are aspectul unui trunchi scurt, bifurcat la capăt şi cu o gîtuitură la mijloc. Armătura vaginală este formată dintr-un tub scurt lăţit în formă de ceaşcă la unul din capete şi uşor umflat la celălalt capăt........................22. D. nanus 14 (13) Placa de susţinere are aspectul unei bare lungi, subţiri şi mai mult sau mai puţin curbată, prevăzută cu prelungiri sau cu o dilatare mare, complicată, la capătul său distal. Armătura vaginală este formată dintr-un tub lung, subţire şi îndoit. ... 15 15(16) Lungimea corpului: 0,2 —0,3 mm; baza aparatului copulator are aspectul unei plăci ovale, de la care porneşte tubul copulator în formă de pîlnie. Eamura verticală a plăcii ventrale de legătură este în mod evident şi adînc crestată în partea inferioară . . ...........................................12. D. difformis 16(15) Lungimea corpului 0,8—0,9 mm; baza aparatului copulator este o formaţiune masivă ; placa de susţinere este puternic recurbată (de două ori) şi formează o dilatare masivă complicată la capătul său distal. Eamura verticală a plăcii ventrale de legătură nu este adînc crestată . . ................................34. D. zandti 17 (4) Placa ventrală de legătură are altă formă..........................18 18 (19) Placa ventrală de legătură are aspectul unui piron mic, bont, cu două dilatări uşoare la mijloc ; placa dorsală de legătură este în formă de T, cu ramura verticală scurtă şi rotunjită la capătul său liber. Tubul copulator este răsucit într-o spirală de 3—4 ture.........................................26. D. simplicimalleata 19(18) Placa ventrală de legătură are altă structură; placa dorsală de legătură are aspectul unui arc mai mult sau mai puţin curbat. Tubul copulator nu formează niciodată o spirală.....................20 42 ELENA ROMAN-CHIRIAC 20 (21) Placa ventrală de legătură aminteşte ca formă un mic triunghi echilateral cu laturile curbe. Armătura vaginală este reprezentată printr-un tub lung, dublu, care adesea formează o buclă la locul unde se îndoaie...................................30. D. tuba 21 (20) Placa ventrală de legătură are altă structură. Armătura vagi- nală este reprezentată printr-un tub scurt, care nu se îndoaie niciodată............................................................22 22 (23) Placa ventrală de legătură are 3 ramuri în forma literei Y răs- turnată (_jJ. Placa de susţinere, scurtă, trimite din mijlocul ei două prelungiri lungi, ca nişte braţe, care înconjoară tubul copulator scurt, dar destul de lat...........................16. D. fraternus 23 (22) Placa ventrală de legătură are altă structură ; din mijlocul plăcii de susţinere nu pornesc niciodată prelungiri ....... 24 24 (25) Baza aparatului copulator este lungă şi are forma de jghiab ; placa de susţinere este mai scurtă şi mai masivă decît baza ; armătura vaginală este mică şi nu are formă de tub . . 20. *D. minor 25 (24) Baza aparatului copulator are altă formă ; placa de susţinere în mod evident mai lungă decît baza ; armătura vaginală are aspectul tipic de tub. Placa ventrală de legătură este prevăzută cu 6 prelungiri, inclusiv prelungirile aliforme laterale ... 26 26 (27) Partea anterioară a plăcii ventrale de legătură este reprezentată printr-o singură prelungire, lungă, lăţită la capăt şi rotunjită ; capătul posterior al plăcii este prevăzut cu 3 dinţişori mici; placa de susţinere are forma unui jghiab răsucit în spirală, prin care trece tubul copulator ; tubul vaginal are o dilatare nu prea mare la unul din capete, în formă de pîlnie ... 29. D. tissensis 27 (26) Partea anterioară a plăcii ventrale de legătură este lăţită şi se termină cu 2 prelungiri divergente care se subţiază la vîrf ; capătul posterior al plăcii este format din 2 prelungiri lungi care sînt strîns alipite una de cealaltă; placa de susţinere are forma unei bare şi se termină cu prelungiri în formă de ghiară ; tubul vaginal are o placă rotundă, relativ mare, la unul din capete.................... .......................................................8. D. cornu 28 (3) Aparatul genital femei nu are o armătură chitinoasă .... 29 29 (36) Placa ventrală de legătură are trei prelungiri sau mai puţine . . 30 30 (33) Placa ventrală de legătură aminteşte litera Y răsturnată (χ) 31 31 (32) Placa dorsală de legătură este dreaptă ...... 5. D. borealis 32 (31) Placa dorsală de legătură este adînc scobită la mijloc .... ................................................. . 14. * D. falcatus CLASA MONOGENOIDEA 43 33 (30) Placa ventrală de legătură are alt aspect şi nu seamănă cu un Y răsturnat (χ) ..............................................34 34 (35) Placa ventrală de legătură este aproape dreaptă......................... ...............................................18. D. macracanthus 35 (34) Placa ventrală de legătură are aspectul unei perechi de coarne . . ......................................................4. D. bicornis 36 (29) Placa ventrală de legătură are mai mult de trei prelungiri . . 37 37 (38) Placa ventrală de legătură are forma generală de arc din care pornesc patru prelungiri digitiforme . . . 11. D. cryptomeres 38 (37) Placa ventrală de legătură are altă formă şi prelungirile în formă de lobi............................................... ..........39 39 (40) Placa ventrală de legătură prezintă cinci prelungiri şi o fantă superioară........................................6. D. carpathicus 40 (39) Placa ventrală de legătură prezintă şase prelungiri şi o despică- tură inferioară ......................................10. D. crucifer 41 ( 2) O singură placă de legătură.........................................42 42 (59) Lungimea ramurii dorsale a cîrligelor mediane nu depăşeşte lungimea părţii bazale..............................................43 43 (52) Armătura vaginală chitinoasă prezentă...........................44 44 (45) Armătura vaginală, destul de greu observabilă, are aspectul unei plăci mici prevăzută cu un orificiu. Baza aparatului copulator este masivă şi se subţiată la unul din capete într-un apendice în formă de spin; placa de susţinere se bifurcă la capătul distal, formînd două prelungiri, dintre care una este îndoită la vîrf în formă de potcoavă, iar cealaltă se termină cu două ghiare ascuţite ; tubul copulator este drept şi puţin dilatat fuziform, în partea sa mediană ..........................................21. D. minutus 45 (44) Armătura vaginală şi tubul copulator au altă structură ; tubul copulator nu este dilatat în porţiunea sa mediană...................46 46 (47) Armătura vaginală este reprezentată printr-un tub drept, scurt şi gros (adesea greu de observat), care se continuă cu o formaţiune sferică cu aspect de placă rotundă încreţită. Diametrul acesteia din urmă este aproximativ egal cu lungimea tubului...................... ..................................................17. D. intermedius 47 (46) Armătura vaginală este reprezentată printr-un tub curbat, îngust sau cu aspect de fir ...............................................48 48 (51) Armătura vaginală are aspectul unui tub legat de o placă mică la unul din capete..................................................49 49 (50) Placa de legătură este mică, foarte lată şi are 2 prelungiri sub- ţiri, curbate în formă de arcuri la capete ... 7. D. ehondrostomi 44 ELENA ROMAN-CHIRIAC 50 (49) Placa de legătură are aspectul unei bare masive, alungită, cu marginile neregulate..................................13. *D. fallax 51 (48) Armătura vaginală are aspectul unui fir lung, încolăcit de cîteva ori şi prevăzut cu tubuşoare la ambele capete . . 1. D. auriculatus 52 (43) Armătura vaginală lipseşte .............................53 53 (54) Eamura dorsală a cîrligelor mediane depăşeşte mult în lungime ramura ventrală. Placa de legătură este dfeaptă, puţin lăţită şi rotunjită la capete. Cîrligele marginale se deosebesc foarte puţin ca lungime între ele. Placa de susţinere nu are nici un fel de prelungiri, iar capătul său distal este îndoit în unghi drept . . .........................................................27. D. solidus 54 (53) Ramura dorsală a cîrligelor mediane depăşeşte puţin în lungime ramura ventrală .......................................................55 55 (56) Pe corp există două umflături laterale. Partea bazală a cîrlige- lor mediane este foarte lăţită, vîrful puternic curbat, iar ramura ventrală mult mai mică decît cea dorsală . . 2. D. amphibothrium 56 (55) Pe corp nu există umflături laterale. Partea bazală a cîrligelor mediane este mai puţin lăţită, iar vîrful mai puţin curbat ; ramura ventrală este cu puţin mai mică decît cea dorsală....................57 57 (58) Placa de susţinere are aproape de vîrf o prelungire în formă de ghiară. Aparatul copulator are maximum 0,062 mm lungime ; perechea a 3-a de cîrlige marginale are pînă la 0,038 mm lungime (de cele mai multe ori, e mai scurtă)....................31. D. vastator 58 (57) Placa de susţinere nu are prelungiri. Aparatul copulator are peste 0,068 mm lungime ; perechea a 3-a de cîrlige marginale are peste 0,040 mm lungime...............................9. *D. crassus 59 (42) Lungimea ramurii dorsale a cîrligelor mediane depăşeşte cu mult lungimea părţii bazale. Perechea a 7-a de cîrlige marginale se deosebeşte mult de celelalte prin formă şi dimensiuni .... 60 60 (61) Armătura vaginală existentă. Tubul aparatului copulator este răsucit în spirală ............................... 28. D. sphyrna 61 (80) Armătura vaginală lipseşte. Tubul aparatului copulator este puternic îndoit la bază..................................25. D. similis 62 (1) Partea bazală a cîrligelor mediane are aceeaşi lăţime în tot lungul ei şi se continuă cu o singură ramură (dorsală) ; ramura ventrală este redusă şi apare ca o mică proeminenţă în partea mediană a cîrligului. O singură placă de legătură..............................63 63 (64) Placa de legătură dreaptă şi scurtă; lungimea ei este de cel mult trei ori mai mare decît lăţimea . .... 3. D. anehoratus CLASA MONOGENOIDEA 45 64 (63) Placa de legătură lungă ; lungimea ei este de peste cinci ori mai mare decît lăţimea . . .........................................65 65 (66) Placa de legătură este dreaptă, aproximativ de 2,5 ori mai scurtă decît cîrligele mediane, acestea din urmă stau departe unul de altul. Placa de susţinere a aparatului copulator este prevăzută la mijloc cu o prelungire în formă de cîrlig, iar la capăt adesea este bifurcată. Tubul copulator formează un cot mare în prima sa treime .......................................33. D. wegeneri 66 (65) Placa de legătură este curbată în formă de arc şi aproximativ de patru ori mai scurtă decît cîrligele mediane ; acestea din urmă sînt apropiate între ele. Placa de susţinere a aparatului copulator prezintă multe proeminenţe şi prelungiri. Tubul copulator este scurt, lat şi uşor curbat...................15. D. formosus 1. Dactylogyrus auriculatus (Nordmann, 1832) Nybelin, 1936 (fig. 22) 1832 Gyrodactylus auriciilatus Nordmann, Mikr. Beitr., Berlin. 1909 Dactylogyrus sp. Wegener, p. 44. 1931 Dactylogyrus wunderi (part.) Bychowsky, p. 233. 1936 Dactylogyrus auriculatus Nybelin, Ark. f. Zool., 29 A, 3, p. 7. Lungimea corpului 0,46—0,70 mm. Lungimea generală a cîrligelor mediane atinge 0,066 mm. Eamura ventrală este bine dezvoltată, spre deosebire de cea dorsală, care este mult redusă. Există o singură placă de legătură, cu capetele ascuţite şi îndreptate în jos ; lungimea ei este de aproximativ 0,028 mm. Cîrligele marginale sînt relativ subţiri şi ating 0,029 mm în lungime. Aparatul copulator (fig. 22, A) este format dintr-un tub copulator lung şi subţire, cu aspectul unui filament care prezintă o buclă înainte de capătul liber. Placa de susţinere este de asemenea alungită, în formă de filament, iar armătura vaginală este reprezentată printr-un fir lung, încolăcit de cîteva ori şi prevăzut cu tubuşoare la ambele capete. Ecologie. Parazitează pe lamele branhiale ale plăticii (Brama brama (L.)) şi batcei (Blicca bjorkna (L.)). Răspîndire geografică. A fost citat în Europa centrală, Germania, Suedia, U.E.S.S., E. P. Polonă. în E.P.E. a fost citat pentru prima dată de N. L e o n (1908—1911) la Iaşi, iar mai recent a fost găsit în Dunăre (Corabia, Călăraşi, Deltă) 46 ELENA ROMAN-CHIRIAC şi bălţile acesteia (Bistreţu, Suhaia, Greaca, Oltina, Jijila) de către E. E o m a n (1953). De asemenea, a mai fost întîlnit de I. Eădu-lescu şi ÎT. Vasiliu în lacul Brateş (1954) şi complexul lagunar Fig. 22. — Dactylogyrus auriculatus (Nordmann, 1832) Nybelin, 1936. a, cîrlig median ; b, cîrlig marginal ; c, placa de legătură ; A, aparatul copulator ; B, armătura vaginală (original). Razelm-Sinoe (1956). Este posibil ca D. auriculatus să fie întîlnit şi în alte ape unde sînt prezente gazdele sale. 2. Dactylogyrus amphibothrium Wagener, 1857 (fig- 23) 1857 Dactylogyrus amphibothrium Wagener, Nat. Verh. hol. Maat. Wet., (2), 13, p. 16. Prezintă două proeminenţe caracteristice pe laturile corpului. Lungimea corpului variză între 0,51 şi 0,70 mm, iar lăţimea între 0,08 şi 0,14 mm. Discul de fixare este puţin mai îngust decît lăţimea maximă a corpului. Cîrligele mediane au ramurile dorsală şi ventrală relativ scurte ; lungimea totală a cîrligelor mediane atinge 0,037 mm, lungimea părţii bazale 0,030 mm, iar lungimea vîrfului 0,015 mm. Cîrligele marginale au 0,015—0,024 mm lungime. Are o singură placă de legătură în formă de bară cu capetele şi mijlocul uşor dilatate, lungă de 0,034—0,038 mm. CLASA MONOGENOIDEA 47 Aparatul copulator (fig. 23, A) constă dintr-o bază neprecis delimitată, care se continuă cu tubul copulator uşor curbat şi lăţit la originea sa. Există şi o placă de susţinere cu aspect vag de furcă. Lungimea generală a aparatului copulator variază între 0,040 şi 0,050 mm. Ecologie. Parazitează pe lamele branhiale ale ghiborţului (Acerina cernua (L.)). în literatură (Zachvatkin, 1951) a fost citat o singură dată pentru clean — Leuciscus cephalus (L.). Răspîndire geografică. Specie larg răspîndită atît în Europa apuseană, cît şi în Europa centrală şi U.B.S.S. în E.P.E. a fost citat la ghiborţul din bălţile Dunării (Greaca, Bugeac, Oltina) şi din Deltă de E. E o m a n (1953), iar din lacul Brateş del. Eădulescu şi N. Vasiliu (1954). 3. Daetylogyrus anchoratus (Dujardin, 1845) (Og. 24) 1845 Gyrodactylus anchoratus Dujardin, p. 35. 1857 Gyrodactylus auricularis Wedl, p. 241. 1857 Dactylogyrus anchoratus Wagener, Nat. Verh. hol. Maat. Wet., (2), 13, p. 30. Corpul este foarte contractil. Dimensiunile medii sînt : 0,53 x 0,07 mm. Discul de fixare este neclar delimitat de restul corpului. Lungimea totală a cîrligelor mediane întrece cu mult lungimea discului Vig. 23. — Dactylogyrus amphibothrium Wagener, 1857. a, cîrlig median ; bt cîrlig marginal ; c, placa de legătură ; A, aparatul copulator (original). 48 ELENA ROMAN-CHIRIAC de fixare ; lungimea lor totală este de aproximativ 0,115 mm. Ramura dorsală de asemenea este lungă, adesea întrecînd partea bazală (0,062 mm) ; ramura ventrală este redusă cu totul. Există o singură placă de legătură lungă de aproximativ 0,021 mm. Cîrligele marginale variază ca lungime între 0,014 mm (perechea a 7-a) şi 0i,035mm (perechea a 3-a). Aparatul copulator (fig. 24, A) prezintă o bază ovală, mică, de la care porneşte tubul copulator drept sau uşor curbat şi placa de susţinere alungită şi prevăzută cu un pinten lateral. Lungimea generală a aparatului copulator este de aproximativ 0,030 mm ; el prezintă mici variaţii la indivizii paraziţi pe crap, faţă de cei paraziţi pe caras. Ecologie. Parazitează pe lamele branhiale ale crapului ( Cyprinus carpio L.) şi carasului ( Carassius carassius (L.)). Răspîndire geografică. Europa, Asia, America de Nord. în R.P.R., specia a fost citată de I. R ă d u 1 e s c u şi ST. Y a s i 1 i u (1944) în heleşteiele de la Nucet (r. Pucioasa, reg. Ploeşti), în lacul Brateş (1955) şi în complexul lagunar Razelm-Sinoe (1956). De asemenea, a mai fost întîlnită în Dunăre (Corabia, Călăraşi, Deltă) şi bălţile acesteia (Greaca, Bugeac, Oltina) de către E. Roman (1953). Fig. 24. — Dactylogyrus anchoratus (Du-jardin, 1845). a, cîrlig median ; c placa de legătură ; A, aparatul copulator (original). 4. Dactylogyrus bicornis Malewitzkaja, 1941 (fig. 25) 1941 Dactylogyrus bicornis Malewitzkaja, DAN SSSR, XXX, 3, p. 267. Lungimea corpului variază între 0,15 şi 0,42 mm, iar lăţimea între 0,03 şi 0,07 mm. Cîrligele mediane sînt bine dezvoltate şi ating 0,036 mm în lungime. Partea bazală are 0,025 mm, iar vîrful 0,003—0,009 mm. CLASA MONOGENOIDEA 49 Există două plăci de legătură. Placa dorsală are aspectul unei baghete subţiri, cu capetele ascuţite şi îndoite ca nişte cîrlige ; lungimea ei este de 0,016—0,030 mm. Placa ventrală de legătură este bifurcată şi are aspectul unei perechi de coarne cu o bază lată şi două prelungiri în formă de Y. Cîrligele marginale diferă între ele ca lungime şi masivitate (0,017 — 0,028 mm). Aparatul copulator (fig. 25, A) este format dintr-un tub copulator subţire şi lung, avînd o bază în formă de pîlnie, şi dintr-o placă de susţi- nere scurtă şi care se termină cu două prelungiri mici. Lungimea generală a aparatului copulator este de aproximativ 0,056—0,059 mm. Ecologie. Parazitează pe lamele branhiale de boarcă (Rhoăeus sericeus amarus (Bloch)). Răspîndire geografică. Această specie a fost descrisă de pe un material colectat din fluviul Nipru. A mai fost semnalată şi în porţiunea subcarpatică a Tisei (U.B.S.S.). în B.P.B., specia a fost găsită frecvent pe exemplare de boarcă armătura vaginală (original). CLASA MONOGENOIDEA 83 Aparatul copulator (fig. 54, A) este relativ complicat. Baza aproape ovală şi placa de susţinere, de formă neregulată cu prelungiri, sînt unite între ele printr-o punte scurtă ; de la bază porneşte tubul copulator lung şi subţire, care atinge placa de susţinere numai prin capătul său distal. Lungimea totală a aparatului copulator (fără tubul copulator) este de aproximativ 0,050 mm. Armătura vaginală (fig. 54, B) este reprezentată de asemenea printr-un tub lung şi subţire, încolăcit. Ecologie. Parazitează pe branhiile de plătică (Brama brama (L.)) şi batcă (Blicca bjôrkna (L.)). Răspîndire geografică. Germania, Suedia U.E.S.S., E.P. Polonă. în E.P.E., această specie a fost găsită de E. Eoman (1953) în Dunăre, la Călăraşi şidel. Eădulescu şi ÜST. Vasiliu (1954) în lacul Brateş. 34. Dactylogyrus zandti Bychowsky, 1933 (fig. 55) 1933 Dactylogyrus zandti Bychowsky, p. 29. Lungimea corpului este de 0,50 — 0,80 mm, iar lăţimea de aproximativ 0,09 mm. Lungimea totală a cîrligelor mediane variază între 0,037 şi 0,040 mm. Partea bazală a acestor cîrlige atinge 0,025—0,030 mm, iar vîrful 0,012—0,019 mm. Cele două ramuri sînt bine dezvoltate: ramura dorsală măsoară circa 0,015 mm, iar cea ventrală 0,009 mm. Placa dorsală de legătură are aspectul unei bare cu capetele ascuţite şi îndreptate în jos ; lungimea ei este de 0,025 mm. Placa ventrală de legătură este în formă de T întors (X) cu braţul vertical mai lat decît partea orizontală, care este lungă de 0,023 mm. Cîrligele marginale variază ca mărime între 0,022 şi 0,028 mm. Aparatul copulator (fig. 55, A) este destul de complicat. Baza are aspectul unei formaţiuni masive, rotunjite, de la care pornesc, atît tubul copulator subţire şi îndoit în formă de semicerc la originea sa, cît şi placa de susţinere sinuoasă şi lăţită la capătul său distal. Lungimea totală a aparatului copulator este de aproximativ 0,037 mm. Armătura vaginală (fig. 55, B) are aspectul unui tubuşor curbat şi lăţit la unul din capete, cu lungimea de circa 0,038 mm. Ecologie. Parazitează pe branhiile de batcă (Blicca bjôrkna (L.)) şi plătică (Brama brama (L.)). 84 ELENA ROMAN-CHIRIAC Răspîndire geografică. Germania, Suedia, U.E.S.S., E.P. Polonă, în E.P.E., această specie a fost găsită pînă acum de E. E o m a n (1953) în Dunăre (Corabia, Olteniţa, Delta) şi bălţile ei (Bistreţu, Suhaia, Fig. 55. — Dactylogijrus zandti Bychowsky, 1933. a, cîrlig median ; b, cîrlig marginal ; c, placa dorsală de legătură ; d, placa ventrală de legătură ; A, aparatul copulator (original). Greaca, Oltina, Jijila) ; de asemenea a mai fost semnalată în lacul Brateş de către I. Rădulescu şi ΙΓ. Vasiliu (1954). I b. Subfamilia ancyrocephalinae Bychowsky, 1937 1937 Ancyrocephalinae Bychowsky, p. 1361. Reprezentanţi ai familiei Dactylogyridae avînd discul de fixare prevăzut cu patru cîrlige mediane unite prin 2—4 plăci de legătură (care uneori lipsesc) şi 14 cîrlige marginale. Prezintă im tub vaginal, care uneori poate să lipsească. Ovarul şi testiculul unic, în cele mai multe cazuri sînt sferice. Cele două ramuri ale intestinului pot fi unite la capetele lor posterioare sau se pot termina separat ca nişte cecuri. Paraziţi ai peştilor teleostei marini şi dulcicoli, în special ai perciformelor. CLASA MONOGENOIDEA 85 GHEIE DE DETERMINARE A GENURILOR SUBFAMILIEI ANCYRO CE PHALINAE 1 (6) Pe discul de fixare sînt patru cîrlige mediane bine dezvoltate . . 2 2 (3) Cîrligele mediane din perechea dorsală sînt prevăzute cu cîte o plăcuţă suplimentară . .. . . 2. Gen. Ancylodiscoides 3 (2) Cîrligele mediane din perechea dorsală nu sînt prevăzute cu plă- cuţe suplimentare............................. .........4 4 (5) Cîrligele mediane au partea bazală lată şi vîrful încovoiat în formă de seceră. Există patru pete pigmentare (oculare) . . . ............................1. Gen. Ancyrocephalus 5 (4) Cîrligele mediane au partea bazală subţire şi vîrful în formă de ancoră. Fără pete pigmentare (oculare).................... ..................................3. Gen. Urocleidus 6 (1) Pe discul de fixare sînt doar trei cîrlige mediane bine dezvoltate şi unul rudimentar ... 4. Gen. Heteronchocleidus1) 1. Genul Ancyrocephalus Creplin, 1839 1839 Ancyrocephalus Greplin, în Ersch u. Grubers, Encyclopaedie, Bd. XXXII, p. 292. Corpul este alungit şi puţin turtit dorso-ventral. La capătul anterior al corpului există două perechi de pete pigmentare (oculare.) Discul de fixare este prevăzut cu patru cîrlige mediane mari şi 14 cîrlige marginale mici. Există două plăci de legătură între cîrligele mediane mari. Tubul digestiv se bifurcă imediat după faringe. Lungimea acestor paraziţi variază de la 0,5 la 4 mm. Eeprezentanţii acestui gen parazitează pe branhiile peştilor de apă dulce (Percidae, unele Salmonidae şi Gyprinidae). CHEIE DE DETERMINARE A SPECIILOR GENULUI ANCYROCEPHALUS 1 (4) Cîrligele mediane masive, cu partea bazală mai mult sau mai puţin lată. . . ...............................................2 Fig. 56. — Heteronchocleidus buschkieli Bychowscki, 1957. Discul de fixare (după B y-chowschi, 1957). 1) Acest gen, cu specia Heteronchocleidus buschkieli Bychowsky 1957 (fig. 56) a fost găsit în număr mare de către I. Rădulescu (1959) în acvariu pe peştişorul exotic Macropodus opercularis (L.), căruia îi producea o îmbolnăvire mortală. 86 ELENA ROMAN-CHIRIAC 2 (3) Lungimea corpului 1—4 mm; discul de fixare îngust; cele două ramuri ale tubului digestiv nu se unesc la capătul posterior, ci rămîn separate...........................................2. A. paradoxus 3 (2) Lungimea corpului 0,4—0,8 mm; discul de fixare lat; cele două ramuri ale tubului digestiv se unesc la capătul posterior al corpului ................................................. . 1. A. cruciatus 4 (1) Cîrligele mediane subţiri . . . 3. A. pricei 1. Ancyrocephalus cruciatus (Wedl, 1857) (fig. 57) 1857 Gyrodactylus cruciatus Wedl, p. 277. 1858 Tetraonchus cruciatus Diesing, p. 379. 1909 Ancyrocephalus cruciatus Lühe, p. 19. Dimensiunile corpului sînt: 0,42—0,77 x0,24— 0,76 mm. Cele patru cîrlige mari mediane sînt mai puţin late decît la A. paradoxus şi au o lungime totală care variază între 0,036 şi 0,061 mm. Partea bazală Fig. 57. — Ancyrocephalus cruciatus (Wed.1, 1857). a, cîrlig median din perechea dorsală; a', cîrlig median din perechea ventrală; c, placa de legătură a perechii dorsale de cîrlige mediane ; d, placa de legătură a perechii ventrale de cîrlige mediane ; A, aparatul copulator (original). măsoară 0,035 mm, iar vîrful — 0,010 mm. Cele două ramuri sînt inegale, mai dezvoltate fiind cele dorsale. Plăcile de legătură diferă între ele ca formă şi dimensiuni. Placa de legătură a perechii dorsale este curbată CLASA MONOGENOIDEA 87 în formă de arc şi măsoară 0,031—0,058 mm, pe cînd placa de legătură a perechii ventrale are aspectul unei funde şi este întotdeauna ceva mai mică. Cîrligele marginale în număr de 14, au o lungime care variază între 0,008 şi 0,010 mm. Aparatul copulator (fig. 57, A) şi armătura vaginală sînt ca la A. paradoxus. Tubul digestiv formează două ramuri care se unesc prin capetele lor distale, spre partea posterioară a corpului. Ecologie. Parazitează pe branhiile de chişcari (Misgurnus fossilis (L.)). Răspîndire geografică. Austria, Germania, U.E.S.S. Pe teritoriul E.P.E., această specie a fost găsită de noi în rîul Ialomiţa (r. Lehliu, reg. Bucureşti) şideE. Chiriac şi M. Udrescu <1957) în balta Comana (r. Vidra, reg. Bucureşti). 2. Ancyrocephalus paradoxus Creplin, 1839 (fig. 58) 1839 Ancyrocephalus paradoxus Creplin, în Ersch u. Grubers, Encyclopaedie, Bel. XXXII, p. 292. 1857 Dactylogyrus unguiculatus Wagener, p. 73. 1857 Gyrodactylus crassiusculus Wedl, p. 241. 1858 Tetraonchus unguiculatus Diesing, p. 307. Această specie are corpul alungit, mult subţiat spre capătul posterior. Dimensiunile corpului sînt: 1,02 —2 x0,2 — 0,5 mm. Discul de fixare este mic şi mult mai îngust decît lăţimea maximă a corpului. Cîrligele mediane au o parte bazală foarte lată, puternică, cu cele două ramuri inegale. Lungimea totală a acestor cîrlige este de 0,029 — 0,072 mm; lungimea părţii bazale atinge aproximativ 0,025 mm, iar vîrful — 0,010 mm. Bamùra dorsală (0,005 mm) este mai scurtă decît cea ventrală (0,029 mm). Vîrful scurt, în formă de seceră, atinge 0,016 mm. Fiecare pereche de cîrlige mari mediane este unită prin cîte o placă de legătură, dintre care cea dorsală este relativ mai mare (0,050 mm) şi uşor curbată, pe cînd cea ventrală este aproape dreaptă (0,040 mm). Cîrligele marginale măsoară aproximativ 0,019 mm. Aparatul copulator (fig. 58, A), relativ simplu, este format dintr-un tub copulator şi o placă de susţinere aproximativ triunghiulară. Lungimea totală a aparatului copulator este de 0,073—0,13 mm. Armătura vaginală are aspectul unui tub subţire, lung de 0,042—0,062 mm. 88 ELENA ROMAN-CHIRIAC Tubul digestiv formează două ramuri care nu se unesc la capetele lor, ci se termină orb, separat. Ecologie. Parazitează pe branhiile de biban (Perca fluviatilis L.) şi şalău (Sanăer lucioperca (L.)). Fig. 58. — Ancyrocephalus paradoxus Greplin, 1839. a, cîrlige mediane; b, cîrlig marginal ; c, placa de legătură a perechii dorsale de cîrlige mediane ; d, placa de legătură a perechii ventrale de cîrlige mediane ; A, aparatul copulator (original). Răspîndire geografică. Centrul şi nordul Europei, U.E.S.S., Canada. Pe teritoriul E.P.E., această specie a fost întîlnită de E. E o m a n (1953) în Dunăre (Corabia, Călăraşi, Deltă) şi bălţile'acesteia (Bistreţu, Suhaia, Greaca, Oltina), iar de I. E ă d u 1 e s cu şi ΪΓ. Vasiliu (1956) în complexul lagunar Eazelm-Sinoe. 3. Ancyrocephalus pricei (Mueller, 1934) (fig. 59) 1934 Urocleidus pricei Mueller, Roosew. Wild Life, An. III. 1936 Cleidodiscus pricei Mueller, p. 65. 1943 Ancyrocephalus pricei Mizelle et Gronin, Amer. Mid. Nat., voi. 30, nr. 1. Corpul oval-alungit, extrem de contractil, are dimensiunile: 0,23 X0,08 mm, fiind cea mai mică specie a genului. Discul de fixare, deşi ceva mai mic decît lăţimea maximă a corpului, este totuşi destul CLASA MONOGENOIDEA 89 de bine dezvoltat şi individualizat. Cele patru cîrlige mediane sînt mult mai subţiri decît cîrligele similare ale celorlalte specii de Ancyrocephalus, apropiindu-se întrucîtva ca formă de cîrligele genului Urocleidus s.l. La Ancyrocephalus pricei cîrligele din cele două perechi mediane sînt apropiate ca mărime : cele dorsale au lungimea totală de aproximativ 0,032 mm şi vîrful de 0,020 mm, iar cele ventrale au lungimea totală de 0,028 mm şi vîrful tot de 0,020 mm. Partea bazală este puţin lăţită în comparaţie cu celelalte specii ale genului. Plăcile de legătură sînt şi ele aproximativ de aceeaşi lungime (0,030 mm), dar au forme diferite : cea dorsală este a-proape dreaptă, pe cînd cea ventrală este frîntă la mijloc. Ecologie. Parazitează pe branhiile somnului pitic Fig. 59.— Ancyrocephalus pricei (Mueller, 1934). a, cîrlig median dorsal ; a', cîrlig median ventral ; c, placa de legătură a perechii dorsale de cîrlige mediane ; rf, placa de legătură a perechii ventrale de cîrlige mediane (original). (Ameiurus nebulosus Le Sueur). Băspîndire geografică. America de Nord (S.U.A.) şi Europa (U.E.S.S., E.P.E.) unde a fost aclimatizat o dată cu gazda sa specifică. în E.P.E. Ancyrocephalus pricei a fost semnalat de curînd de către I. Eădulescu (1959) care l-a găsit la Cefa-Oradea, punîndu-ne la dispoziţie un exemplar după care am făcut descrierea de faţă. 2. Genul An cylodiscoides Yamaguti, 1937 1937 Ancylodiscoides Yamaguti, Studies on the helminth fauna of Japan, Publ. author, 1-28. Acest gen aminteşte îndeaproape de genul Ancyrocephalus, de care însă se deosebeşte prin cîrligele mediane ; acestea diferă mult între ele şi în special cele din perechea dorsală, care se caracterizează prin prezenţa unor plăcuţe chitinoase suplimentare, situate la capătul proximal al cîrligelor. în E. P. E. există o singură specie semnalată pînă în prezent. 90 ELENA ROMAN-CHIRIAC 1. Ancylodiscoides siluri Yamaguti, 1937 (fig- 60) 1924 Ancyrocephalus siluri Zandt, p. 225. 1931 Ancyrocephalus vistulensis Siwak, Bull. Int. Acad. Gracovie, t. 2, p. 669. 1937 Haplocleidus vistulensis Price, J. Wash. Acad., Sci., 27, p. 114. 1937 Haplocleidus siluri Price, ibidem, p. 146. 1937 Ancylodiscoides siluri Yamaguti. Studies on the helm. fauna of Japan, Publ. author. Dimensiunile corpului sînt aproximativ 1,02 x 0,18 mm. Discul de fixare este neclar delimitat de restul corpului. Cele două perechi de cîrlige mediane sînt inegale ca formă şi dimensiuni. Cîrligele din perechea ventrală amintesc, prin forma lor, de cîrligele genului Dactylogyrus ; ele sînt lungi de aproximativ 0,031 mm şi sînt unite printr-o placă de legă- Fig. 60. — Ancylodiscoides siluri Yamaguti, 1937. a, cîrlige mediane dorsale ; b, cîrlige mediane ventrale ; p, plăcuţe suplimentare (original). tură alcătuită din două bare dispuse în unghi drept una faţă de cealaltă. Cîrligele din perechea dorsală sînt mai mari, ele au 0,09 mm lungime şi amintesc de cîrligele similare ale genului Gyrodactylus, avînd în plus — faţă de acestea — plăcuţele suplimentare caracteristice genului Ancylodiscoides. Cîrligele marginale au o lungime de aproximativ 0,016 mm. CLASA MONOGENOIDEA 91 Ecologie. Parazit frecvent şi specific al branhiilor de somn (Silurus glanis L.). în timpul verii, peştii se pot infesta în masă cu acest parazit (pînă la 1000 exemplare pe o singură gazdă). Răspîndire geografică. Germania, E.P. Polonă, U.E.S.S. Pe teritoriul E.P.E., această specie a fost găsită de E. E o m a n (1953) în Dunăre la Corabia, Călăraşi şi în bălţile ei la Bistreţu, Greaca, Jijila; precum şide l. Eădulescu şi îs. Vasiliu (1956) în complexul lagunar Eazelm-Sinoe. 3. Genul Urocleidus Mueller, 1934 1934 Urocleidus Mueller, Roosew. Wild Life Ann., III, p. 335. Corpul alungit şi puţin turtit dorso-ventral. La partea anterioară a corpului nu sînt pete pigmentare (oculare). Cele două perechi de cîrlige mediane diferă mai mult sau mai puţin între ele. Tubul copulator are pereţii prevăzuţi cu ornamente în spirală. Ca glandă accesorie a aparatului genital mascul, există o prostată. Paraziţi ai bibanului-soare (Le-pomis gibbosus (L.)) aclimatizat din America de Nord în Europa. CHEIE DE DETERMINARE A SPECIILOR GENULUI UROCLEIDES DIN R.P.R. 1 (2) Cîrligele mediane din perechea dorsală sînt aproape de două ori mai mari decît cele din perechea ventrală . . . .1. U. dispar 2 (1) Cîrligele din cele două perechi mediane, dorsală şi ventrală, sînt aproape egale între ele...................................2. U. similis 1. Urocleidus dispar (Mueller, 1936) (fig. 61) 1936 Onchocleidus dispar Mueller, p. 55. 1937 Haplocleidus dispar Mueller, Trans. Amer. Micr. Soc., 55 (4), p. 457. 1943 Urocleidus dispar Mizelle et Cionin, Amer. Mid. Nat., voi. 30, 1, p. 196. Dimensiunile corpului sînt: 0,57x0,07 mm. Discul de fixare este slab delimitat, deosebindu-se de restul corpului doar prin lăţimea sa. Cîrligele mediane dorsale au lungimea totală de aproximativ 0,071 mm ; partea bazală măsoară circa 0,050 mm, iar vîrful 0,031 mm. Eamura dorsală atinge şi ea lungimea, de 0,034 mm, în timp ce ramura ventrală este aproape complet redusă. 92 ELENA. ROMAN-CHIRIAC Cîrligele mediane ventrale sînt aproape de dona ori mai mici decît cele dorsale, avînd lungimea totală de aproximativ 0,040 mm ; partea lor bazală măsoară 0,031 mm, iar vîrful 0,018 mm ; în sfîrşit, ramura lor dorsală atinge 0,015 mm lungime, în timp ce ramura ventrală este mult redusă. Placa de legătură a perechii dorsale de cîrlige mediane are aspectul unei bare cu capetele lăţite şi marginile neregulate, lungă de circa 0,031 mm. Placa de legătură a perechii ventrale de cîrlige mediane are aspectul unei lame lăţite şi scurte, frîntă la mijloc şi cu lungimea de circa 0,021 mm. Cîrligele marginale sînt lungi — 0,016 mm — şi foarte subţiri. Aparatul copulator (fig. 61, A) este alcătuit dintr-un tub copulator răsucit în spirală şi dintr-o placă de susţinere cu aspectul unei bare, care formează un inel la capătul său distal, cu care înconjură tubul copulator. Lungimea totală a aparatului copulator este de aproximativ 0,031 mm. Fig. 61. — Urocleidus dispar (Mueller, 1936). a, cîrlig median ventral; a', cîrlig median dorsal ; c, placa de legătură a perechii dorsale de cîrlige mediane ; d, placa de legătură a perechii ventrale de cîrlige mediane ; A, aparatul copulator (original). Ecologie. Parazitează pe branhiile bibanului-soare (Lepomis gibbosus (L.)), aclimatizat în Europa din America de îi ord de unde a fost adus şi parazitul. în locul său de baştină, U. dispar mai are şi alte gazde : Lepomis macrocMrus Raf., Lepomis humilis (Gir.). CLASA. MONOGENOIDEA 93 Răspîndire geografică. America de Nord şi Europa, în Europa, această specie a fost semnalată numai la noi, dar e posibil ca să se găsească şi în alte ţări unde a fost aclimatizată gazda sa. în E.P.E. a fost citată de E. E o m a n (1953) în Dunăre, la Corabia şi în Deltă ; de curînd a mai fost găsită de noi şi în balta Bugeac. 1936 Onchocleidus similis Mueller, p. 55. 1943 Urocleidus similis Mizelle et Gronin, Amer. Mid. Nat., voi. 30, 1, p. 210. Dimensiunile corpului sînt de aproximativ 0,46 x 0,07 mm. C!r-ligele mediane sînt cam de aceeaşi mărime, avînd lungimea totală de circa 0,046 mm, lungimea părţii bazale de 0,040 mm şi a vîrfului de 0,015 mm. Cele două ramuri sînt inegal dezvoltate, ramura dorsală măsurînd aproximativ 0,012 mm, iar cea ventrală fiind mult redusă (0,003 mm). Plăcile de legătură au o formă asemănătoare, de bară uşor arcuită, cu capetele dilatate şi îndreptate în jos ; lungimea plăcii de legătură din perechea dorsală de cîrlige mediane este de circa 0,025 mm, iar a aceleia din perechea ventrală este de 0,021 mm. Cîrligele marginale sînt inegale 2. Urocleidus similis (Mueller, 1936) (fig- 62) V. Fig. 62. — Urocleidus similis (Mueller, 1936). a, cîrlige mediane ; b, cîrlige marginale ; c, plăci de legătură ; A, aparatul copulator (original). 94 ELENA ROMAN-CHIRIAC în ceea ce priveşte lungimea şi masivitatea, variind între 0,013 şi 0,020 mm. Aparatul copulator (fig. 62, A) este alcătuit dintr-o placă de susţinere lată şi dintr-un tub copulator ascuţit spre capătul său distal ; peretele exterior al tubului copulator formează o membrană răsucită în spirală în lungul lui. Lungimea totală a aparatului copulator este de aproximativ, 0,034 mm Ecologie. Parazitează pe lamele branhiale ale bibanului-soare (Le-pomis gibbosus (L.)). Răspîndire geografică. America de Nord (S.U.A.) şi Europa. Această specie, împreună cu precedenta, sînt cunoscute pînă în prezent în Europa numai din E.P.E., unde au fost citate de E. E o m a n (1953) pentru Dunăre (Corabia, Călăraşi, Deltă) şi bălţile acesteia (Oltina, Crapina) ; precum şi de I. E ă d u 1 e s c u şi N. Y a s i 1 i u (1954) pentru Mostiştea (r. Lehliu, reg. Bucureşti). « B. Subordinul MONOPISTHOCOTYLJNEA (Odhner, 1912) Bychowsky, 1937 1912 Monopisthocotylinea (part.) Odhner, Zool. Anz., 13. 39, p. 327. 1937 Monopisthocotylinea Bychowsky, p. 1362. Monogenee cu corpul lăţit, oval sau alungit. Capătul anterior al corpului poate fi prevăzut sau nu cu ventuze anterioare (fose adezive laterale). Adulţii au 14 cîrlige marginale şi 1—3 perechi de cîrlige mediane. Plăcile de legătură lipsesc. De regulă, discul de fixare este transformat într-o ventuză mai mult sau mai puţin puternică, prevăzută cu cîrlige. Petele pigmentare (oculare) sînt prezente adeseori. Faringele este slab dezvoltat. Intestinul este bifurcat şi în majoritatea cazurilor prezintă ramificaţii laterale. Orificiul genital mascul şi deschiderea uterului se găsesc pe linia mediană a corpului sau lateral. Testiculele sînt în număr de 1—2 sau mai multe. Vaginul este simplu, unic sau dublu, rareori lipseşte. Canalul genito-intestinal întotdeauna lipseşte. Parazitează pe pielea sau branhiile peştilor (elasmobranchi şi teleostomi) marini, iar ca excepţie pe cei migratori sau chiar de apă dulce. în E.P.E., acest subordin este reprezentat printr-o singură familie. CLASA MONOGENOIDEA 95 1. Familia capsalidae Baird, 1853 1846 Phyllinidae Johnston, în Dawes, 1946, p. 69. 1853 Capsalidae Baird, Proc. Zool. Soc. Lond., 21, p. 18. 1877 Tristomidae Gobbold, în Dawes, 1946, p. 69. 1888 Encotylabiidae Monticelli, în Dawes, 1946, p. 69. 1896 Tristomatidae Gamble, Cambridge Nat. Hist., 2, p. 1. 1957 Capsalidae Bychowsky, p. 340. Monogenee turtite dorso-ventral, de formă lanceolară, cu discul de fixare transformat într-o ventuză puternică cu septe musculoase şi cîr-]ige chitinoase (14 marginale şi 2—6 mediane). La partea anterioară a corpului, lateral, se găsesc două ventuze anterioare bine dezvoltate (fose adezive glandulare). Există patru pete oculare. Cele două ramuri ale intestinului se termină orb, rareori unindu-se între ele. Organul copulator nu are o armătură chitinoasă. Ectoparaziţi ţu special ai peştilor marini sau, mai rar, migratori. a. Subfamilia nitzschiinAe Johnston, 1931 1931 Nitzschiinae Johnston, în Bychowsky, 1957, p. 382. Capsalide care au discul de fixare neseptat şi fără loji separate. Cîrligele mediane sînt în număr de 3 perechi. Capătul anterior al corpului are două organe cefalice glandulare bine dezvoltate. Testiculele sînt numeroase. Paraziţi ai acipenseridelor marine şi de apă dulce. Genul tipic şi unic este Nitzschia Baer, 1827. 1. Genul Nitzschia Baer, 1827 1794 Hirudo Abildgaard, în Dawes, 1946, p. 142. 1827 Nitzschia Baer, Nova Acta Leop. Carol., 13, II, p. 524. 1832 Nitychia şi Nityschia Nordmann, Mikr. Beitr., vol. I, Berlin. Pe discul de fixare (ventuza posterioară) există trei perechi de cîrlige chitinoase. Pe laturile extremităţii anterioare a corpului sînt situate două fose adezive (ventuze anterioare). Intestinul prezintă două cecuri cu ramificaţii laterale. Testiculele, numeroase, sînt situate între cecurile intestinului, în jumătatea posterioară a corpului. Orificiul genital se deschide sub faringe, pe linia mediană. 96 ELENA ROMAN-CHIRIAC 1. Nitzschia sturionis (Abildgaard, 1794) Kroyer, 1852 (fig. 63) 1794 Hirudo sturionis Abildgaard, în Dawes, 1946, p: 143. 1826 Tristoma elongatum Nitzsch, Erscft u. Grubers, Encycl., Bd. XV, p. 150. 1827 Nitzschia elegans Baer, Nova Acta Leop, Garol., 13, II, p. 524. 1852 Nitzschia sturionis Kroyer, în Dawes, 1946, p. 143. \ Corpul alungit şi lăţit în formă de vîrf de lance, cu discul de fixare transformat într-o ventuză puternică. Dimensiunile corpului sînt : 10—20 x 0,5 — 0,8 mm. La capătul anterior al corpului sînt situate cele două fose adezive (ventuze anterioare). Gura se continuă cu un faringe musculos, care este în legătură cuintestinul ; acesta se bifurcă imediat sub faringe, formînd două cecuri ce dau ramificaţii subţiri laterale. ÎTume- 9 roşii foliculi testiculari sînt situaţi mai ales în jumătatea posterioarăa corpului, ocupînd cîmpul median dintre glandele vitelogene. Orificiul genital se deschide sub faringe. Ecologie. Parazitează în cavitatea bucală şi pe branhiile sturionilor ( Acipenser). A..Gă,Î2bUşji Fig. 63.— Nitzschia sturionis (Abildgaard, 1794) Kroyer, 1852. a găsit acest parazit la A, adult ; B, larvă (după Markewici, 1951). & Agigea pe o branhie falsă de păstrugă (Acipenser stellatus Pal.) unde se afla împreună cu numeroase exemplare de Dichelestium (Copepoda parasitica), iar I. E ă-dulescu ni l-a semnalat în număr mare pe branhiile de morun (Huso, huso L.) la Sulina. Cînd invazia cu Nitzschia sturionis este puternică, ea poate fi cauza morţii peştelui. Aceşti paraziţi distrug ţesuturile lamelor CLASA MONOGENOIDEA 97 branhiale provocînd astfel o anemie puternică a peştilor parazitaţi. în 1936, Dogiel şi Lutta au descris cazul pieirii în masă a sturi-nilor din Marea Arai, survenită în urma invaziei cu acest parazit introdus aici o dată cu gazda sa din Marea Caspică. Răspîndire geografică. Oceanul Atlantic, Marea Nordului, Marea Baltică, Marea Mediterană, Marea Neagră. în apele romîneşti ale Mării Negre, această specie a fost găsită la Sulina de I. Eădulescu şi la Agigea şi Constanţa de A. C ă r ă u ş u, placa de leë*tu™; a, aparatul copulator (după 7 7 Markewici, 1951). găsită în Scandinavia, Dvina de nord, fluviile Siberiei, lacul Baikal, bazinul superior al Nistrului şi rîurile regiunii Subcarpatice, ceea ce arată ca posibilă existenţa ei şi în apele noastre de munte unde trăieşte gazda sa. 2. Tetraonchus monenteron (Wagener, 1857) Diesing, 1858 (fig. 65) 1857 Dactylogyrus monenteron Wagener, p. 73. 1857 Gyrodactylus cochlea Wedl, p. 241. . 1858 Tetraonchus monenteron Diesing, p. 380. 1909 Monocoelium monenteron Wegener, jp. 28. 1909 Ancyrocephalus monenteron Lühe, p. 18. Dimensiunile corpului sînt aproximativ 1,02—1,5 x 0,16—0,25 mm. Discul de fixare este foarte lăţit. Cîrligele mediane au o parte bazală lată. Lungimea totală a acestor cîrlige este de 0,076—0,090 mm; lungimea părţii bazale atinge 0,070 mm, iar a vîrfului — 0,010 mm. Ramurile celor două perechi de cîrlige mediane sînt puţin individualizate. Placa de legătură, unică, este puternic îngustată în partea sa mediană, iar la cele două capete se lăţeşte mult. Lungimea ei este de aproximativ 0,060 mm. Cîrligele marginale măsoară 0,015 mm. Aparatul copulator (fig. 65, A) constă dintr-un tub lung, răsucit în spirală în jurul plăcii de susţinere, care de asemenea este lungă şi dreaptă. Ecologie. Parazit specific al branhiilor de ştiucă (JEsox lucius L.). Procentul infestării creşte o dată cu vîrsta gazdei. Ştiucile de 4 ani sînt infestate în proporţie de 100%, iar intensitatea invaziei poate să ajungă la 1000 exemplare paraziţi pe o singură gazdă. 100 ELENA ROMAN-CHIRIAC Răspîndire geografică. Europa, Asia, America de Nord. în E.P.E., această specie a fost constatată în Dunăre (Corabia, Deltă) şi bălţile acesteia (Bistreţu, Greaca, Oltina, Jijila) de către E. E o-m a n (1953), iar în complexul lagunar Eazelm-Sinoe de către I. E ă- Fig. 65. — Tetraonchus monenteron (Wagener, 1857) Diesing, 1858. a, cîrlige mediane ; b, cîrlig marginal ; c, placa de legătură ; A, aparatul copulator (original) ; C, larva (după Bychowsky, 1957). ,dulescu şi N. Vasiliu (1956). T. monenteron a fost citat pentru prima dată la noi în ţară de G.Iamandi (1936) care l-a găsit la ştiu-cile pescuite în rîurile Jijia şi Prut. III. Ordinul G YRODACT YLIDEA Bychowsky, 1937 1912 Monopisthocotylea (part.) Odhner, Zool. Anz., 39, p. 337. 1912 Polyopisthocotylea (par.) Odhner, Zool. Anz, 39, p. 339. 1937 Gyrodactylidea Bychowsky, p. 1364. Eeprezentanţi ai subclasei Polyonchoinea care în stare larvară au 16 cîrlige pe discul de fixare. Aparatul de fixare al formelor adulte constă din numeroase cîrlige chitinoase de formă şi mărime variată, răspîndite CLASA MONOGENOIDEA 101 pe discul de fixare; la formele cele mai evoluate, pe discul de fixare se găsesc 2—6 ventuze. Aparatul copulator este de obicei prevăzut cu o coroană de cîrlige mici chitinoase. La extremitatea anterioară a corpului se găsesc două grupe de glande cefalice. Orificiul bucal se deschide adesea în mijlocul unei ventuze orale. Formele neevoluate, care nu au ventuze pe discul de fixare, sînt vivipare, pe cînd celelalte sînt ovipare. Paraziţi ai peştilor marini şi de apă dulce, ai amfibiilor, reptilelor şi cefalopodelor. O specie, Oculothrema hippopotami Stunkard, 1924, din familia Poly-stomatiăae, parazitează în ochiul hipopotamului. CHEIE DE DETERMINARE A SUBORDINELOR ORDINULUI GYRODACŢYL1DEA 1 (2) Discul de fixare este prevăzut numai cu cîrlige chitinoase ; forme vivipare...................................A. Subord. GYRODACTYLINEA 2 (1) Discul de fixare este prevăzut cu cîrlige chitinoase şi 2—6 ven- tuze; forme ovipare. .. B. Subord. POLYOPISTHOCOTYLINEA A. Subordinul GYRODACTYLINEA Bychowsky, 1937 1937 Gyrodactylinea Bychowsky, p. 1364. Reprezentanţi ai ordinului Gyrodactylidea care în stare adultă au aparatul de fixare alcătuit din 16 cîrlige marginale mici şi o pereche de cîrlige mediane mari, care uneori pot să lipsească. La formele care au cîrlige mediane există şi plăci de legătură între acestea. Intestinul prezintă două cecuri care nu se unesc la capătul lor distal. Forme vivipare. O singură familie. 1. Familia gyrodactyl ida e (van Beneden "fet Hesse, 1863) Cobbold, 1864 1863 Gyrodadyles van Beneden et Hesse, în Bychowsky, 1957, p. 398. 1864 Gyrodadylidae Gobbold, în Bychowsky, 1957, p. 398. Reprezentanţi ai subordinului Gyrodactylinea de talie mică, alungită, cu un disc de fixare bine dezvoltat, prevăzut cu 16 cîrlige marginale mici şi o pereche de cîrlige mediane, care pot uneori să lipsească. Ovarul este de forma literei Y ; glandele vitelogene şi vagina lipsesc. Paraziţi ai peştilor teleostei marini şi de apă dulce, precum şi ai cefalopodelor. în R.P.R. se găsesc mai multe specii aparţinînd unui singur gen Gyrodactylus Nordmann, 1832. 102 ELENA ROMAN-CHIRIAC 1. Genul Gyrodactylus Nordmann, 1832 1832 Gyrodactylus Nordmann, Mikr. Beitr., vol. I, Berlin. Extremitatea anterioară prezintă două prelungiri cefalice, în vîrful cărora se deschid glandele cefalice. Discul de fixare poartă o pereche de cîrlige mediane mari şi 16 cîrlige marginale mici. Paraziţi ai peştilor de apă dulce şi mai rar, marini. CHEIE DE DETERMINARE A SPECIILOR GENULUI GYRODACTYLUS 1 (24) Cîrligele mediane au partea proximală bine dezvoltată, cu as- pectul unei ramuri mai mult sau mai puţin lungi, cilindrice. . .2 2 (11) Cele două plăci de legătură au aspectul unor bare transversale aproape drepte........................................................3 3 ( 4) Cîrligele mediane au partea proximală lată şi cu aspect de mă- ciucă ; placa ventrală de legătură se inseră aproape de extremitatea proximală . .......................................11. G. liihei 4 (3) Cîrligele mediale nu au partea proximală măciucată ; plăcile ventrale de legătură se inseră la o distanţă oarecare de extremitatea proximală..................................................5 5 (6) Cîrligele mediane sînt uşor lăţite la locul de inserţie al plăcii ven- trale de legătură........................................10. G. latus 6 (5) Cîrligele mediane nu sînt lăţite la locul de inserţie al plăcii ven- trale de legătură.......................................................7 7 (8) Cîrligele mediane sînt adînc scobite la locul de inserţie al plăcii ventrale de legătură.....................................4. G. cobitis 8 (7) Cîrligele mediane nu sînt scobite la locul de inserţie al plăcii ven- trale de legătură . ..................................................9 9 (10) Cîrligele mediane sînt mici şi subţiri şi au vîrful relativ scurt (aproximativ 0,010 mm)................................. . . 2. G. athermae 10 (9) Cîrligele mediane sînt mari, putînd să ajungă la 0,085 mm şi au vîrful lung, puternic şi recurbat.....................8. G. elegans 11 (2) Cele două plăci de legătură nu au amîndouă aspectul unor bare transversale drepte, ci altă formă....................................12 12 (15) Placa dorsală de legătură are aspectul unei bare transversale, drepte, în timp ce placa ventrală de legătură este evident curbă .... ... .13 CLASA MONOGENOIDEA 103 13 (14) Partea proximală a cîrligelor mediane este dreaptă şi curbată în afară....................................................14. G. rarus 14 (13) Partea proximală a cîrligelor mediane este îndoită înăuntru . . ............................................................12. G. medius 15 (12) Cele două plăci de legătură au alte forme..........................16 16 (17) Placa dorsală de legătură are aspectul literei U cu braţele larg deschise....................................................1. G. arcuatus 17 (16) Placa dorsală de legătură nu are aspectul literei U,* ci al unei lame foarte late...........................................................18 18 (21) Placa ventrală dé legătură este foarte scurtă şi groasă. . . 19 19 (20) Partea proximală a cîrligelor mediane este bine dezvoltată şi e îndreptată în afară.........................................3. G. barbatuli 20 (19) Partea proximală a cîrligelor mediane este foarte scurtă..................... ............................................................9. G. gracilis 21 (18) Placa ventrală de legătură este subţire şi relativ lungă. . . 22 22 (23) Placa dorsală de legătură are extremităţile lăţite îndreptate în sus ; partea proximală a cîrligelor mediane e îndreptată în afară ................................................... . 13. G. parvicopula 23 (22) Placa dorsală de legătură are extremităţile lăţite îndreptate în jos ; partea proximală a cîrligelor mediane e îndreptată înăuntru ............................................................6. G. cotti 24 (1) Cîrligele mediane au partea proximală nedezvoltată şi formă de măciucă..................................................7. G. dubius 1. Gyrodactylus arcuatus Bychowsky, 1933 (fig. 66) 1933 Gyrodactylus arcuatus Bychowsky, Tr. Borod. Biol. St., t. VI, f. 2, p. 51. Dimensiunile corpului sînt : 0,22—0,30 x 0,04—0,09 mm. Discul de fixare este mai îngust decît lăţimea maximă a corpului, diametrul lui fiind de aproximativ 0,030—0,040 mm. Cîrligele mediane sînt relativ mici; lungimea lor totală este cuprinsă între 0,032 şi 0,034 mm, iar lungimea vîrfului variază între 0,013 şi 0,015 mm. Placa dorsală de legătură are forma literei U cu braţele larg deschise; lungimea braţului orizontal variază între 0,014 şi 0,018 mm; acest braţ prezintă o prelungire membraniformă relativ scurtă. Placa ventrală de legătură are 104 ELENA ROMAN-CHIRIAC aspectul unei bare cu lungimea de 0,013—0,014 mm. Cîrligele marginale au forma caracteristică genului ; lungimea lor este de aproximativ 0,019 mm* Ecologie. Parazit pe branhiile de ghidrin (Gasterosteus aculeatus L.) şi pălămidă de baltă (Pungitius platygaster (Kess.)). Fig. .66. — Gyrodactylus arcuatus Bychowsky, 1933. a, cîrlige mediane ; b, cîrlig marginal ; c, placa dorsală de legătură ; d, placa ventrală de legătură (original). Răspîndire geografică. Această specie este cunoscută pînă în prezent numai din U.E.S.S. şi E.P.E. Pe teritoriul ţării noastre, a fost găsită în lacul Tăbăcărie — Constanţa, de E. E o m a n (1956). 2. Gyrodactylus atherinae Bychowsky, 1934 · (fig. 67) 1934 Gyrodactylus atherinae Bychowsky, p. 18. Lungimea corpului variază între 0,31 şi 0,40 mm, iar lăţimea între 0,06 şi 0,09 mm. Discul de fixare este evident mai îngust decît lăţimea, restului corpului, avînd diametrul de aproximativ 0,05 mm. Cîrligele CLASA MONOGENOIDEA 105 mediane an lungimea totală de *0,036 mm. Vîrful este relativ scurt, atin-gînd abia 0,010 mm. Plăcile de legătură au aspectul a două baghete aproape egale ca lungime (0,013 şi 0,017 mm), dar diferite ca masivitate, placa dorsală de legătură fiind mult mai groasă (0,004 mm) decît cea ventrală Fig. 67. — Gyrodactylus atherinae Bychowsky, 1934. a, cîrlige mediane ; b, cîrlig marginal ; c, placa dorsală de legătură ; d, placa ventrală de legătură (original). (0,0015 mm). Segmentele determinate de inserţia acestor plăci pe cîrligele mediane se găsesc în raport de 1 : 2. Cîrligele marginale au o lungime ce variază la diferiţii indivizi între 0,022 şi 0,023 mm. Ecologie. Parazitează pe branhiile şi înotătoarele de aterină (Athe-rina mochon pontica Eichw.). Răspîndire geografică. Această specie este cunoscută pînă în prezent numai din U.E.S.S. (Marea Caspică) şi E.P.E. (Marea Neagră). în literatura romînească a fost citată de E. E o m a n (1956) pentru Agigea — Constanţa. 106 CLASA MONOGENOIDEA 107 3. Gyrodactylus barbatuli Achmerow, 1952 (fig. 68) 1952 Gyrodactylus barbatuli Achm., Par. Sb. Zool. Inst. AN SSSR, t. XIV, p. 207. Lungimea corpului este de 0,30 mm, iar lăţimea de 0,09 mm. Discul de fixare are diametrul de aproximativ 0,06 mm. Cîrligele mediane sînt relativ lungi şi zvelte. Lungimea totală a acestor cîrlige este de circa Ο,ί^β mm, iar a vîrfului de 0,019 mm. Extremitatea proximală a cîrligelor mediane este uneori îndoită înăuntru. Cele două plăci de legătură sînt inegale, cea ventrală fiind mai mică (0,005 mm) şi mai subţire decît cea dorsală, care este mult mai mare (0,013 mm) şi mai lată (0,003 mm). Cîrligele marginale variază ca lungime între 0,025 şi 0,028 mm. Ecologie. Parazitează pe înotătoarele (şi branhiile) de grindel (Ne-machilus barbatulus (L.)). Răspîndire geografică. Această specie este cunoscută pînă în prezent doar din U.E.S.S. (lacul Boloni — fluviul Amur) şi E.P.E. (E. E o m a n, 1956), unde a fost semnalată ca Gyrodactylus nemachili ( ?) din rîul Dor-nişoara, în apropiere de Poiana Stampei (r. Vatra Dornei, reg. Suceava). 4. Gyrodactylus cobitis Bychowsky, 1934 (fig. 69) 1934 Gyrodactylus cobitis Bychowsky, p. 22. Dimensiunile corpului sînt aproximativ 0,35 x 0,07 mm. Discul de fixare, mai îngust decît lăţimea maximă a corpului, este oval-alungit. Cîrligele mediane sînt relativ scurte şi groase. La locul de fixare al plăcii ventrale de legătură, aceste cîrlige prezintă cîte o proeminenţă, care determină două segmente ce se găsesc în raport de 1 : 1,5. Lungimea totală a cîrligelor mediane variază între 0,041 şi 0,043 mm, iar vîrful, care măsoară 0,025 mm depăşeşte puţin jumătate din lungimea totală a cîrligelor. Placa dorsală de legătură este mult mai mare decît cea ventrală, avînd dimensiunile de 0,02 x 0,005 mm şi o prelungire membraniformă ; placa ventrală de legătură are aspectul unei baghete subţiri de 0,012 x 0,002 mm. Cîrligele marginale sînt lungi de aproximativ 0,024 mm. Faringele măsoară 0,021 mm lungime şi 0,024 mm lăţime. Ecologie. Parazitează pe branhiile de zvîrlugă (Cobitis taenia (L.)). Răspîndire geografică. Specie cunoscută pînă în prezent numai din U.E.S.S. (Volga, Nipru) şi E.P.E. în ţara noastră a fost semnalată de E. L u p u şi E. E o m a n, 1956 în rîul Ialomiţa (r. Lehliu, reg. Bucureşti) ; în rîul Tîrnava Mare, lîngă oraşul Blaj şi în balta Comana (r. Vidra, reg. Bucureşti) de E. Chiriac şi M. Udrescu, 1957. 108 ELENA ROMAN-CHIRIAC 5. Gyrodactylus cobitis fossilis Lupu şi Roman, 1956 («g- 70) 1956 Gyrodactylus cobitis fossilis Lupu şi Roman, p. 145. Lungimea generală a corpului atinge 0,70 mm, iar lăţimea 0,15 mm. Diametrul faringelui este cuprins între 0,050 şi 0,063 ţnm. Discul de fixare este mai mic decît lăţimea maximă a corpului şi este bine delimitat printr-o uşoară gîtuitură; dimensiunile lui sînt : 0,05 x 0,09 mm. Cîrligele mediane sînt relativ mari şi foarte caracteristice, fiind adînc scobite la nivelul inserţiei plăcii ventrale de legătură ; lungimea lor totală este de aproximativ 0,043 mm. Vîrful este ascuţit şi lung, depăşind jumătatea lungimii totale a acestor cîrlige (0,028 mm). Plăcile de legătură sînt neegale ca dimensiuni şi masivitate. Placa dorsală are aspectul unei bare masive uşor scobită în partea mediană şi cu capetele lăţite şi rotunjite ; ea prezintă o prelungire membraniformă destul de lungă; dimensiunile sale sînt 0,027 x 0,005 mm. Placa ventrală este mai mică şi mai subţire, avînd aspectul unei bare uşor frînte la mijloc, cu lungimea de 0,017 mm. Segmentele determinate de inserţia acestei plăci pe cîrligele mediane sînt în raport de 1: 2. Cîrligele marginale sînt relativ mari, atingînd [0,025 mm. Această subspecie se deosebeşte de specia tip G. cobitis prin următoarele caractere : 1) Dimensiunile corpului şi ale diferitelor organe cu importanţă sistematică sînt în general mai mari decît la specia tip. 2) Cîrligele mediane sînt aici cu totul caracteristice, fiind mult mai zvelte şi mai adînc scobite la nivelul inserţiei plăcii ventrale de legătură. Fig. 70. — Gyrodactylus cobitis fossilis Lupu şi Roman, 1956. a, cîrlige mediane ; c, placa dorsală de legătură ; d, placa ventrală de legătură (original). CLASA MONOGENOIDEA 109 3) Vîrful cîrligelor mediane este mai ascuţit şi mai lung decît la specia tip, atingînd aici 2/3 din lungimea totală a cîrligelor mediane. Ecologie. Parazitează pe pielea (mar rar pe branhiile) chişcarilor (Misgurnus fossilis (L.)), cărora în condiţiile de acvariu le provoacă o boală periculoasă. Răspîndire geografică. Această subspecie este cunoscută pînă în prezent numai din E.P.E. A fost găsită de E. L u p u şi E.Eoman, 1956, în bălţile de la Cristeşti lîngă Iaşi, în apropierea comunei Lehliu (r. Lehliu, reg. Bucureşti) şi în balta Comana (r. Vidra, reg. Bucureşti) de E. C h i-riac şi M. Udrescu, 1957. 6. Gyrodactylus cotti Eoman, 1956 (fig. 71) 1956 Gyrodactylus cotti Roman, p. 139. Lungimea corpului variază între 0,30 şi 0,45 mm, iar lăţimea între 0,09 şi 0,13 mm. Discul de fixare este mai îngust decît lăţimea maximă a corpului, avînd diametrul de 0,040 mm. Dimensiunile faringelui sînt 0,028 X 0,039 mm. Cîrligele mediane sînt relativ bine dezvoltate, lungimea lor totală fiind cuprinsă între 0,048 şi 0,056 mm ; lungimea vîrfului variază şi ea între 0,011 şi 0,020 mm. Placa dorsală de legătură are aspectul unei lame lăţite, cu capetele rotunjite şi cu o prelungire lamelară, striată, membraniformă ; lungimea Fig· 71. — Gyrodactylus cotti Roman, 1956. a, cîrlige me-, . -, w . , -3 . diane ; c. placa dorsală de legătură : d, placa ventrală acestei placi este de aproxi- de legătură (original), mativ 0,020 mm. Placa ventrală de legătură are aspectul unei bare subţiri, cilindrice, sinuoase, lungă de 0,012—0,016 mm. Cîrligele marginale, puternice, ating 0,023 mm în lungime. Ecologie. Parazitează pe branhiile de zglăvoacă (Cottus gobio L.), pe care le invadează în număr foarte mare. Răspîndire geografică. Această specie este cunoscută pînă în prezent numai din E.P.E., fiind găsită în rîul Olt, aproape de oraşul Făgăraş (E. Eoman, 1956). 110 ELENA ROMAN-CHIRIAC 7. Gyrodactylus dubius Roman, 1956 («g- 72) 1956 Gyrodactylus dubius Roman, p. 140. Dimensiunile corpului sînt: 0,32 — 0,38 x 0,010 —0,012 mm. Dimensiunile discului de fixare, care are un contur api*oape circular, sînt : 0,06—0,07 X 0,05 mm. Cîrligele mediane, cu totul caracteristice, sînt relativ scurte şi lipsite de orice fel de prelungire, partea bazală fiind îngroşată şi rotunjită, cu aspectul unei măciulii. Lungimea totală a cîrligelor mediane variază între 0,030—0,032 mm, iar vîrful atinge 0,015 mm. Plăcile de legătură se inseră aproape de capătul proximal al cîrligelor mediane. Placa ventrală de legătură este relativ mică şi are o formă caracteristică, sinuoasa, cu capetele îndreptate înapoi ; lungimea ei este de aproximativ 0,005 mm. Placa dorsală de legătură este mai mare, dar se observă mai greu din cauza transparenţei sale. Cîrligele mediane sînt înconjurate de fibre chitinoase subţiri, aproape ca la genul Gyrodactyloides Bychowsky, 1947. Ecologie. Parazitează împreună cu G. barbatuli pe înotătoarele, mai rar pe branhiile, de grindel (NemacMlus barbatulus (L.)) Răspîndire geografică. Această specie, cunoscută pînă în prezent numai din E.P.E., a fost găsită în rîul Dornişoara (aproape de comuna Poiana Stampei, r. Vatra Dornei, reg. Suceava), de către E. Eoman (1956). Fig. 72. — Gyrodactylus dubius Roman, 1956. a, cîrlige mediane ; c, placa dorsală de legătură ; d, placa ventrală de legătură (original). CLASA MONOGENOIDEA 111 8. Gyrodactylus elegaus Nordmann, 1832 ‘ (fig. 73) 1832 Gyrodactylus elegans Nordmann, Mikr. Beitr., H. 1, Berlin. Dimensiunile corpului sînt: 0,5—1 x 0,12—0,15 mm. Discul de fixare este puţin mai îngust decît lăţiinea maximă a corpului, avînd 0,09 mm în diametru. Lungimea cîrligelor mediane variază între limite destul de largi : 0,054—0,085 mm. Vîrful a-tinge aproape jumătate din lungimea totală a cîrligelor mediane, avînd 0,035—0,040 mm. Plăcile de legătură sînt inegale ca masivitate, cea ventrală fiind mai subţire decît cea dorsală, care prezintă o prelungire membraniformă. Placa dorsală de legătură măsoară 0,024 — 0,038 mm, iar cea ventrală 0,020 mm. Placa ventrală de legătură împarte cîrligele mediane în segmente care se găsesc unul faţă de celălalt în raport de 1:2. Cîrligele marginale sînt relativ mari, măsurînd 0,032 —0,045 mm. Diametrul fa-ringelui este de aproximativ 0,045 mm. Ecologie. Parazitează pe pielea şi branhiile de crap ( Cyprinus carpio L.), caracudă (Carassius carassius (L.)), lin ( Tinca Unca L.), plătică (Brama brama (L.)) şi alte Cyprinidae. în literatura de specialitate există indicaţii despre existenţa acestei specii parazitînd pe pielea de ghi. drin (Gasterosteus aculeatus L.) şi pe unii peşti de acvariu. Răspîndire geografică. Specie larg răspîndită în Europa. în E.P.E. a fost semnalată în Moldova de Nord (O. M a r c u, 1929), precum şi în complexul Borcea de Jos (I. Bădulescu şi N. V a s i-liu, 1955). Fig. 73. — Gyrodactylus elegans Nordmann, 1832. a, cîrlige mediane ; c, placa dorsală de legătură; rf,placa ventrală de legătură (original). Fig. 74. — Gyrodactylus gracilis Kathariner, 1893. a, cîrlige mediane ; c, placa dorsală de legătură ; d, placa ventrală de legătură (original). Fig. 75. — Gyrodactylus latus Bychowsky, 1934. a, cîrlige mediane ; c, placa dorsală de legătură : d, placa . ventrală de legătură (original). CLASA MONOGENOIDEA * 113 9. Gyrodactylus gracilis Kathariner; 1893 (fig. 74) 1893 Gyrodactylus gracilis Kath., Arb. Zool. Inst. Würzb., Bd. X, p. 127. Lungimea corpului este de aproximativ 0,18—0,32 mm, iar lăţimea 0,04—0,010 mm. Cîrligele mediane sînt cu totul caracteristice, avînd partea proximală foarte mult lăţită. Lungimea totală a acestor cîrlige este de 0,030 mm, iar lungimea vîrfului atinge 0,013 mm. Plăcile de legătură sînt inegale, cea ventrală fiind mult mai mică (0,002 mm) şi mai subţire decît cea dorsală (0,013 mm). între orificiul bucal, aşezat mult anterior, şi faringele sferic există un prefaringe tubular. Ecologie. Parazitează pe pielea şi branhiile de boiştean (Phoxinus phoxinus (L.)). în literatura de specialitate, această specie (socotită în general foarte rară) a mai fost citată pe clean (Leuciscus cephalus (L.)), roşioară (Scarăinius erythrophthalmus (L.)), crap (Cyprinus carpio L.), porcuşor (Gobio gobio L.) şi chişcar (Misgurnus fossilis (L.)) (Marke* w i c i, 1951). Răspîndire geografică. Europa centrală, U.E.S.S. în E.P.E. se semnalează pentru prima oară în lucrarea de faţă, fiind găsită de noi în pîrăul Şipa, afluent al Prahovei (Cumpătu — Sinaia, r. Cîmpina, reg. Ploeşti). 10. Gyrodactylus latus Bychowsky, 1934 (fig. 75) 1934 Gyrodactylus latus Bychoswky, p. 21. Dimensiunile corpului sînt : 0,35—0,40 x 0,09—0,13 mm. Discul de fixare, circular, este relativ mic, avînd diametrul de aproximativ 0,065 mm. Cîrligele mediane sînt mult alungite şi uşor dilatate la locul de inserţie al plăcii ventrale de legătură. Acest loc împarte cîrligele în două segmente, care se găsesc unul faţă de celălalt în raport de 1 : 3. Lungimea totală a cîrligelor mediane este de 0,053—0,057 mm, iar lungimea vîrfului 0,026 mm. Placa dorsală de legătură este foarte lată şi are marginea anterioară uşor curbă, în timp ce marginea posterioară se continuă cu o prelungire membraniformă delicată şi relativ scurtă ; dimensiunile acestei plăci sînt de aproximativ 0,014 x 0,006 mm. Placa ventrală de legătură (0,013 mm) este aproape tiot atît de lungă ca cea dorsală, în schimb ea este mult mai subţire (0,002 mm). Cîrligele marginale ating aproximativ 0,020· mm lungime! Faringele aproape sferic are dimensiunile : 0,035 x 0,040 mm. 8. - C. 3813 Fig. 76. — Gyrodactylus lühei (Lühe, 1909). a, cîrlig median ; c, placa dorsală de legătură ; d, placa ventrală de legătură (original). Fig. 77. — Gyrodactylus medius Katha-riner, 1893. a, cîrlig median ; c, placa dorsală de legătură ; rf, placa ventrala de legătură (original). CLASA MONOGENOIDEA 115 Ecologie. Parazitează pe branhiile şi înotătoarele de zvîrlugă (Cobitis taenia (L.)). Răspîndire geografică. Această specie este cnnoscntă pînă în prezent numai din U.E.S.S. şi E.P.E. Pe teritoriul patriei noastre a fost găsită în rîul Ialomiţa (r. Lehliu, reg. Bucureşti) ; în rîul Tirnava Mare, lîngă oraşul Blaj şi rîul Timiş, lîngă oraşul Timişoara (E. L u p u şi E. E o m a n, 1956). 11. Gyrodactylus liihei (Lühe, 1909) (fig. 76) 1909 Gyrodactylus sp. Lühe, p. 12. Lungimea totală a corpului este de aproximativ 0,30 mm, iar lăţimea de 0,10 mm. Discul de fixare este mai îngust decît lăţimea maximă a corpului, avînd diametrul de aproximativ 0,05 mm. Cîrligele mediane sînt caracterizate prin părţile lor proximale, care au aspectul unor măciulii cu suprafaţa neregulată. Lungimea totală a acestora este de circa 0,050 mm, iar a vîrfului de 0,020 mm. Cele două plăci de legătură sînt aproape de aceeaşi lungime, cea dorsală avînd aproximativ 0,023 mm, iar cea ventrală 0,020 mm. Placa dorsală de legătură, mai lată decît cea ventrală, prezintă o prelungire membraniformă transparentă. Cîrligele marginale au forma caracteristică genului. Faringele este aproape sferic, avînd diametrul de 0,023 mm. Ecologie. Parazit pe branhiile de porcuşor (Gobio gobio carpathicus Ylad.). Răspîndire geografică. Germania, E.P.E. Această specie a fost găsită de către Lühe (1909) într-un singur exemplar pe lin ( Tinca tinca L.) la Würzburg şi descrisă incomplet în Süsswasserfauna Deutschlanăs1), ca Gyrodactylus sp. Ea corespunde întru totul cu exemplarele găsite de noi pe Gobio gobio carpathicus Ylad. din rîul Sebeş (r. Alba, reg. Hunedoara), (leg. P. B ă n ă r e s c u). 12. Gyrodactylus medius Kathariner, 1893 (fig- 77) 1893 Gyrodactylus medius Kath., Arb. Zool. Inst. Würzb., Bd. X, p. 129. Dimensiunile corpului sînt: 0,25—0,35 x 0,048—0,090 mm. Discul posterior este bine dezvoltat, întrecînd în diametru lăţimea maximă a corpului. Cîrligele mediane sînt foarte subţiri şi ascuţite la capătul distal. *) p. 12, fig. 10. 116 ELENA ROMAN-CHIRIAC Lungimea lor totală este de 0,037—0,048 mm, iar lungimea vîrfului atinge 0.020 mm. Cele două plăci de legătură diferă ca lungime şi lăţime. Placa dorsală are o lungime care variază între 0,017 şi 0,019 mm şi este lipsită de prelungirea membraniformă. Eaportul segmentelor determinate de inserţia plăcilor de legătură pe cîrligele mediane este 1 : 2,1. Cîrligele marginale ating 0,022 mm lungime. t Ecologie. Parazitează pe branhiile, pielea şi înotătoarele de crap (Cyprinus carpio L.), caracudă (Carassius carassius (L.)), plătică (Brama brama (L.)), clean (Leuciscus cephalus (L.)) ş.a. Răspîndire geografică. Specie holarctică, larg răspîndită în Europa, Asia, America ele Nord. în E.P.R., această specie a fost semnalată de I. Rădulescu (1948) la Nucet (r. Tîrgovişte, reg. Piteşti) şi Tăbăcărie-Constanţa, de 1. Rădulescu şi N. Vasiliu (1956) în complexul lagunar Razelm-Sinoe şi de ,E. Chiriac şi M. Udf eseu (1957) în balta Comana (r. Vidra, reg. Bucureşti). 13. Gyrodactylus parvicopula Bychowsky, 1934 (fig. 78) 1934 Gyrodactylus parvicopula Bychowsky, p. 19. Lungimea corpului variază între 0,32 şi 0,45 mm, iar lăţimea între 0,07 şi 0,14 mm. Cîrligele mediane sînt lungi, ating 0,057 mm, şi prezintă o mică tuberozitate pe marginea proximală internă, pe care se inseră placa ventrală de legătură. Aceasta are aspectul unei bare mici, scurte, uşor scobită în porţiunea mijlocie ; dimensiunile sale sînt de aproximativ 0,010 x X 0,002 mm. Placa dorsală de legătură este mai mare şi are aspectul unei bare cu capetele dilatate îndreptate înainte ; ea prezintă o prelungire pos- terioară membraniformă şi măsoară circa 0,016 x 0,005 mm. Cîrligele marginale variază ca lungime între 0,020 şi 0,022 mm. Faringele are aproximativ forma unui trunchi de con. Ecologie. Parazitează pe branhiile de plătică (Brama brama (L.)) şi morunaş (Vimba vimba (Pal.)). Răspîndire geografică. Această specie este cunoscută pînă în prezent numai din U.R.S.S., R.P. Polonă şi R.P.R. Pe teritoriul patriei noastre a fost semnalată de E.R o m a n (1953) în Dunăre, la Olteniţa şi în balta Greaca. Fig. 78. — Gyrodactylus parvicopula Bychowsky, 1934. a, cîrlige mediane ; b, cîrlig marginal ; c, placa dorsală de legătură; d, placa ventrală de legătură (original). Fig. 79. — Gyrodactylus rarus Wegener, 1909. a, cîrlige mediane ; d, cîrlig marginal ; c, placa dorsală de legătură ; d, placa ventrală de legătură (original). 118 ELENA ROMAN-CHIRIAC 14. Gyrodactylus rarus Wegener, 1909 (fig. 79) 1909 Gyrodactylus rarus Wegener, p. 15. Forme mari avînd lungimea de 0,36—0,40 mm şi lăţimea de 0,08 — 0,09 mm. Discul de fixare este relativ mic şi are 0,052—0,062 mm în diametru. Cîrligele mediane sînt masive. Lungimea totală variază între 0,063 şi 0,067 mm, iar lungimea vîrfului între 0,020 şi 0,021 mm. Placa dorsală de legătură este relativ mare şi prezintă două urechiuşe îndreptate anterior şi o prelungire membraniformă nu prea mare îndreptată posterior; lungimea acestei plăci este de 0,021^-0,030 mm. Placa ventrală de legătură are aspectul unei bare cilindrice, curbe, lungă de aproximativ 0,025 mm. Eaportul segmentelor determinate de inserţia acestei plăci pe cîrligele mediane este de 1 : 4. Cîrligele marginale, de forma obişnuită pentru gen, sînt relativ lungi (0,023 mm) şi adesea frînte aproape în unghi drept. Ecologie. Acest parazit este indicat ca o formă specifică pentru ghidrini (Gasterosteus) şi pălămidă de baltă (Pungitius platygaster (Kess.)). Răspîndire geografică. Germania, R.P.Polonă, U.R.S.S. în R.P.R., această specie a fost citată de I. Rădulescu şi N. Vasiliu (1956) pentru complexul lagunar Razelm-Sinoe. B. Subordinul POLYOPISTHOCOTYLINEA (Odhner, 1912) Bychowsky, 1937 1912 Polyopisthocotylinea (part.) Odhner, Zool. Anz., Bd. 39, p. 330. 1937 Polyopisthocotylinea Bychowsky, p. 1364. Reprezentanţi ai ordinului Gyrodactylidea cu corpul mai mult sau mai puţin alungit, turtit la partea posterioară unde formează un disc de fixare prevăzut cu cîrlige chitinoase şi 2—6 ventuze. Unele forme mai pot avea încă două ventuze mici situate pe o prelungire a discului de fixare. Orificiul bucal, de cele mai multe ori, este prevăzut cu o ventuză orală. Intestinul prezintă două cecuri, care adesea formează ramificaţii laterale şi anastomoze ; la multe forme, cele două cecuri intestinale se unesc în partea lor distală. Organul copulator este prevăzut cu o coroană de cîrlige mici, chitinoase. Vaginul este adesea prezent şi de obicei este dublu. De asemenea, există un canal genito-intestinal. Forme vivipare. în R.P.R. este menţionată pînă în prezent o singură familie Polystomatidae — cu genul Polystomum Zeder, 1800. CLASA MONOGENOIDEA 119 1. Familia polystomatidae (Carus, 1863) Gamble, 1896 1863 Polystomidae Carus, Handb. Zool., 2, p. 422. 1896 Polystomatidae Gamble, Cambridge Natural History, 2, p. 12. 1903 Dicotylidae Monticelli, Monit. Zool. Ital., 14, p. 334. 1926 Sphyranuridae Poche, Arch. Naturg., Abt., A, H.2, p. 1. Eeprezentanţi ai subordinului Polyopisthocotylinea cu corpul turtit dorso-ventral şi cu o ventuză orală mai mult sau mai puţin dezvoltată. Discul de fixare este prevăzut cu 6 ventuze, cu 1—2 perechi de cîrlige mediane mari şi 16 cîrlige marginale mici. Orificiul genital mascul şi deschiderea uterului sînt situate median. Vaginul, dublu, se deschide pe laturile corpului ; acest organ lipseşte numai arareori. Paraziţi ai amfibiilor, reptilelor şi în mod excepţional, ai mamiferelor acvatice (hipopotam). 1. Gènul Polystomum Zeder, 1800 1800 Polystomum Zeder, în Dawes, 1946, p. 148. Corpul oval-alungit, puţin ascuţit în partea anterioară. Discul de fixare poartă 6 ventuze, fiecare dintre acestea avînd cîte un mic cîrlig chitinos în centru. De asemenea, aici se mai găsesc o pereche de cîrlige foarte mari şi 4 cîrlige mai mici, toate fiind situate între ventuzele cele mai posterioare. Vaginul este dublu şi se deschide în partea anterioară pe laturile corpului. Ouăle sînt fără filamente. Paraziţi pe branhiile şi în vezica urinară a amfibiilor, în cavitatea nazală, faringele şi vezica urinară a chelo-nienilor1). 1. Polystomum integerrimum (Frolich, 1791) Eudolphi, 1808 (fig. 81) 1791 Linguatula integerrimum Frolich, in Dawes, 1946, p·. 148. 1808 Polystomum integerrimum Rudolphi, in Dawes, 1946, p. 148. Lungimea corpului variază între 9 şi 11 mm, iar lăţimea între 2,8 ţi 4. mm. La partea anterioară a corpului există două perechi de ochi mici. Cele două cecuri intestinale prezintă numeroase anastomoze şi se unesc la capetele lor distale. Discul de fixare poartă 6 ventuze prevăzute cu cîte 1) După unii autori, formele parazite la chelonieni ar aparţine unui alt gen, Polystomoides {Rudolphi, 1819), cu specia P. ocellatum (Rud., 1819) (fig. 80). 120 ELENA ROMAN-CHIRIAC un mic cîrlig în centrul lor. Există o pereche de cîrl'ige mari şi două perechi de cîrlige mici situate median şi posterior, între ultimele ventuze. Fig. 80. — Polystomoides ocellatum (Rudolphi, 1819) (după Bychowsky, 1949). Fig. 81. — Polystomum integerrimum (Frolich, 1791) Rudolphi, 1808. ov, ovar ; z, intestin ; v, vagin (după G a 11 i e n, 1935). Ecologie. Parazitează pe branhiile externe ale mormolocilor şi în vezica urinară a broaştelor adulte (Bana temporaria L. şi Bana arvalis CLASA MONOGENOIDEA 121 Nilsson, mult mai rar la Rana esculenta L., Buf o viridis Laur. şi Hyla arborea L.). în vezica urinară a broaştelor trăieşte numai Polystomum integerrimum adult, ale cărui ouă sînt evacuate o dată cu urina gazdei. Larva, care după circa trei săptămîni iese din ouăle de Polystomum, se prinde de branhiile mormolocilor maturi, de unde trece în cavitatea bucală şi apoi în intestin. După metamorfoza gazdei, viermele ajunge în cloacă şi pătrunde în vezica urinară, unde îşi atinge maturitatea sexuală o dată cu gazda (3 ani) şi ciclul se repetă. Dacă, însă, larva de Polystomum abia ieşită din ou se fixează de branhiile unui mormoloc foarte tînăr, atunci ea, deşi continuă să-şi păstreze caracterele larvare, devine totuşi capabilă să producă ouă într-un timp mai scurt decît în mod normal (cinci săptămîni) şi dă astfel naştere unei generaţii suplimentare. Neotenia aceasta de la Polystomum integerrimum a fost atent studiată de către G a 11 i e n (1940). Răspîndire geografică. Se întîlneşte peste tot unde se găsesc gazdele sale şi în special, Bana temporaria L. şi Bana arvalis Mlsson : în Germania, Europa centrală, E. P. Polonă, U.E.S.S. în E.P.E., această specie a fost semnalată la Bana esculenta L. (L e o n, 1924) şi Bombina bombina L. (I a m a n d i, 1939), in jurul Iaşilor şi la Buf o viridis Lau,r. (EădulescuşiV asiliu, 1956) în jurul Bucureştilor. De asemenea, de curînd a mai fost citată de I. Căpuşe şi D. D a n c ă u (1957) la Rana temporaria L. şi Bufo bufo L. pentru cî-teva localităţi tot din apropierea oraşului Bucureşti (Pantelimon, Cer-nica, Băneasa etc.). Subclasa OLIGONCHOINEA Bychowsky, 1937 1937 Oligonchoinea Bychowsky, p. 1360. Monogenee ale căror larve, cele mai adeseori ocelate, au discul de fixare prevăzut cu 10 cîrlige marginale. La formele adulte discul de fixare este prevăzut cu clape chitinoase, situate uneori înăuntrul unor ventuze. Orificiul bucal este în legătură sau nu cu două ventuze bucale situate la partea anterioară a corpului. Paraziţi ai elasmobranchilor, teleostomilor şi holocefalilor, iar ca excepţie ai isopodelor parazite. 122 ELENA ROMAN-CHIRIAC CHEIE DE DETERMINARE A ORDINELOR SUBCLASEI OLIGONCHOINEA 1 (2) Discul de fixare al formelor adulte poartă trei perechi de clape ........................I. Ord. DICL YBOTHRIIDEA 2 (1) Discul de fixare al formelor adulte poartă patru sau mai multe perechi de clape ............II. Ord. MAZOCRAËIDEA ; I. Ordinul DICLYBOTHRIIDEA Bychowsky, 1957 1957 Diclybothriidea Bychowsky, p. 340. Reprezentanţi ai subclasei Oligonchoinea ai căror larve au, pe discul de fixare, 10 cîrlige marginale şi 2—4 cîrlige mediane. La formele adulte, pe acest disc sînt şase clape mari, avînd în mijlocul lor cîrlige chitinoase. Discul adeziv prezintă o prelungire posterioară digitiformă, care poate fi prevăzută cu o pereche de ventuze musculoase destul de bine dezvoltate. Capătul anterior al corpului are două ventuze bucale sau una peribucală. Ochii sînt în număr de patru sau lipsesc. Organul copulator este prevăzut cu cîrlige mici, chitinoase sau este complet lipsit de armătură chitinoasă. Paraziţi pe peştii acipenserizi, elasmobranchi şi ca excepţie ai holo- cefalilor. ■b CHEIE DE DETERMINARE A FAMILIILOR ORDINULUI DICLYBOTHRIIDEA 1 (2) La partea anterioară a corpului sînt două ventuze bucale (botrii) ; există două perechi de pete oculare . 1. Fam. diclybothriidae 2 (1) La partea anterioară a corpului există o singură ventuză peri- bucală; petele oculare lipsesc . . . Fam. °hexabothriidae 1. Familia dicltybothriidae Bychowsky et Gusev, 1950 1950 Diclybothriidae, Bychowsky et Gusev p. 276. Extremitatea anterioară este prevăzută cu două botrii, fără legătură cu orificiul bucal. Există două perechi de pete pigmentare (oculare). Intestinul prezintă două cecuri ramificate lateral, care se unesc într-un singur trunchi la partea posterioară a corpului. Discul de fixare poartă trei perechi de clape chitinoase sau ventuze, în mijlocul cărora se găseşte cîte un cîrlig mare chitinos. La capătul posterior al discului există o pre- CLASA MONOGENOIDEA 123 lungire mai mult sau mai puţin dezvoltată, care poartă trei perechi de cîrlige relativ mari, o pereche de cîrlige foarte mici şi, în unele cazuri, o pereche de ventuze rudimentare. Paraziţi ai peştilor din familiile Acipenseridae şi Polyo- |;?Γν dontidae. în E.P.E., un singur gen Dicly-bothrium Leutkart, 1835. 1. Genul Diclybothrium Leuckart, 1835 1835 Diclybothrium Leuckart, în Bychowsky et Gusev 1950, p. 275. 1842 Diplobothrium Leuckart, Zool. Bruchst. III, Helm. Beirt, Freib., p. 13. Diclybothriidee al căror disc de fixare poartă o prelungire posterioară prevăzută cu trei perechi de cîrlige mari, dintre care două sînt aproape de aceeaşi mărime cu cîrligelè din centrul clapelor. Există şi ventuze rudimentare. Canalul deferent unic se deschide median, pe partea dorsală. în E.P.E., este probabil o singură specie, Diclybothrium armatum Leuckart, 1835. 1. ‘Diclybothrium armatum Leuckart, 1835 (fig. 82) 1835 Diclybothrium armatum Leuckart, in Bychowsky et Gusev, 1950, p. 227. 1904 Erpocotyle circularis Linstow, Ejegod. Zool. Muz. AN SSSR, 9, 1/2, p.17. Corpul, îngust, este mult alungit şi turtit dorso-ventral ; dimensiunile lui sînt : 4,5—10x1 mm. Discul de fixare este prevăzut, pe lîngă cele trei perechi de cîrlige chitinoase mari, cu o pereche de cîrlige chitinoase foarte mici şi o pereche de ventuze rudimentare, care nu se observă întotdeauna bine pe preparatele fixate. Glandele vitelogene sînt bine dezvoltate şi se găsesc pe laturile corpului, în afara celor două cecuri intestinale. Testiculele sînt în număr mare, au o formă sferică şi sînt situate pe linia Fig. 82. — Diclybothrium armatum Leuckart, 1835. A, larvă ; B, adult (după Bychowsky şi Gusev, 1950). 124 ELENA ROMAN-CHIRIAC mediană a corpnlni, între cele două cecuri intestinale. Canalul deferent unic se găseşte pe partea dorsală. Ovarul, de asemenea unic, are aspectul unui tub sinuos. Uterul este situat între testicule şi nu conţine decît un singur ou. Ecologie. Parazitează pe branhiile peştilor din familia Acipenseridae. Răspîndire geografică. Europa, Asia, America de Nord. în E.P.E., această specie nu a fost întîlnită pînă acuma, dar prezenţa ei este foarte posibilă întrucît a fost semnalată în Dunăre la Viena (Leuckart şi Kollar, 1836), iar gazdele ei fac parte din fauna ihtiologică a patriei noastre. De altfel, s-ar putea ca trematodele găsite de A. Antoni u-M u r g o c i (1942) pe branhiile unui bastard de Acipenser stellatus x Acipenser güldenstedti să fie identice cu Biclybothrium armatum însă, spre regretul nostru, nu am putut verifica. II. Ordinul MAZ OCRAËIDEA Bychowsky, 1957 1957 Mazocraëidea Bychowsky, p. 340. Eeprezentanţi ai subclasei Oligonchoinea ale căror larve au de regulă 10 cîrlige marginale şi 4 cîrlige mediane pe discul de fixare. La formele adulte, pe acest disc se află de la 4 la cîteva zeci de perechi de clape chitinoase. Orificiul bucal este terminal sau subterminal. Cavitatea bucală este în legătură cu două ventuze musculoase, neomoloage cu ventuzele de la Polyonchoinea. Ochii lipsesc la adulţi. Paraziţi ai peştilor teleostei marini, rar dulcicoli. Se întîlnesc în special pe Perciformes. în cazuri rare sînt cunoscuţi şi de pe isopodele parazite. CHEIE DE DETERMINARE A SUBORDINELOR ORDINULUI MAZOCRAËIDEA 1 (2) Clapele sînt prevăzute cu capsule . A. Subord. MAZOCRAËINEA 2 (1) Clapele nu au niciodată capsule . B. Subord. DISCOCOTYLINEA A. Subordinul MAZOCRAËINEA Bychowsky, 1957 1957 Mazocraëinea Bychowsky, p. 340. Eeprezentanţi ai ordinului Mazocraëidea de dimensiuni mijlocii şi mari. Organele de fixare ale adulţilor constau din patru perechi de clape, o pereche de cîrlige marginale şi două perechi de cîrlige mediane. Clapele CLASA MONOGENOIDEA 125 au de obicei aceeaşi mărime şi o capsulă chitinoasă aproape completă, constînd dintr-o serie de segmente, dar pot fi şi de mărimi diferite şi cu capsula mai mult sau mai puţin redusă. Paraziţi ai peştilor marini migratori — Chipeiformes şi Perciformes. CHEIE DE DETERMINARE A FAMILIILOR SUBORDINULUI MAZOCRAËINEA 1 (2) Intestinul ramificat fără să formeze o reţea anastomozată ; orga- nul copulator armat cu cîrlige ... 1. Fam. mazocraëidae 2 (1) Intestinul foarte dezvoltat formează o reţea anastomozată; organul copulator nearmat . . . Fam.° hexostomatidae 1. Familia mazocraëidae Price, 1936 1936 Mazocraëidae Price, in Dawes, 1946, p. 156. Discul de fixare, relativ slab delimitat de restul corpului, este prevăzut cu patru perechi de clape chitinoase şi 2—3 perechi de cîrlige de asemenea chitinoase de diferite mărimi. în fiecare clapă există cîte două formaţiuni chitinoase auxiliare în formă de capsulă. Poate exista un singur testicul sau mai multe ; ovarul, alungit, este situat înaintea testiculelor· Glandele vitelogene foliculare sînt răspîndite pe laturile corpului. Vaginul poate fi prezent sau poate lipsi. 1. Genul Mazocraës Hermann, 1782 1828 Octobothrium (part.) Leuckart, Brevis animalium descriptio, Heidelberg, p. 18. 1872 Mazocraës Hermann, in Dawes, 1946, p. 156. Corpul alungit, de forma unui vîrf de lance, este mult îngustat spre partea anterioară. Discul de fixare, de formă neregulată, numit şi cotilofor, poartă patru perechi de clape şi două perechi de cîrlige chitinoase inegale ca mărime. Orificiul genital este prevăzut cu 12 cîrlige mici, aşezate în grupe. Deschiderea vaginului este situată median, pe partea dorsală a corpului. Ouăle sînt prevăzute cu filamente scurte. 126 ELENA ROMAN-CHIRIAC Fig.· 83. — Mazocraës lafosae Hermann, 1782. A, larvă; B, adult (după B y-chows kjy, 1957). 1. Mazocraës alosae Hermann, 1782 (fig. 83) 1782 Mazocraës alosae Hermann, in Dawes, 1946, p. 157. 1828 Octobothrium lanceolatum Leuckart, Brevis animalium descriptio, Heidel-berg, p. 18. 1828 Octobothrium alosae Leuckart, ibidem. 1829 Octostoma àlosae Kuhn, Mém. Mus. Hist. Nat., t. XVIII, p. 357. 1850 Octocotyle lanceolata Diesing, Systema helminthum, p. 285. 1858 Octoplectanum lanceolatum Diesing, p. 307. 1863 Glossocotyle alosae van Beneden et Hesse, Mém. Acad. -■ Roy, Belg., t. XXXIV, p. 60. Forme mari a căror lungime variază între 2 şi 10 mm şi lăţimea între 0,5 şi 1 mm. La partea anterioară a corpului există două ventuze bucale mici, în legătură cu pîlnia bucală, iar la partea posterioară se află un disc de fixare (cotilofor) prevăzut cu patru perechi de clape şi două perechi de cîrlige chitinoase inegale, cele mediane fiind mai mici decît cele laterale. Ecologie. Parazitează pe branhiile peştilor din familia Clupeidae şi în special pe scrumbia de Dunăre ( Caspia-losa Tcessleri pontica (Eichw.)). Răspîndire geografică. Franţa, Germania, Anglia, U.E.S.S. în E.P.E., această specie a fost găsită la Agigea-Constanţa de către E. E o m a n (1956). B. Subordinul DISCOCOTYLINEA Bychowsky, 1957 1957 Discocotylinea Bychowsky, p. 340. Eeprezentanţi ai ordinului Mazocraëidea de dimensiuni medii şi mari. Organele de fixare ale adulţilor constau CLASA MONOGENOIDEA 127 din patru sau mai multe perechi de clape, o pereche de cîrlige marginale şi una-două perechi de cîrlige mediane. în unele cazuri, cîrligele pot să lipsească total sau parţial. Clapele au un aparat de susţinere şi nu formează niciodată capsule, ci sînt alcătuite din segmente separate, care se articulează prin capetele lor. Paraziţi ai peştilor marini şi dulcicoli în special din grupele Perciformes şi Clupeiformes. CHEIE DE DETERMINARE A FAMILIILOR SUBORDINULUI DISCOCOTYLINEA 1 (2) Discul de fixare prezintă patru perechi de clape................ ..............................1. Fam. DISCOCOTYLIDAE 2 (1) Discul de fixare prezintă mai mult de patru perechi de clape . . . ..............................2. Fam. microcotylidae 1. Familia discocotylidae Price, 1936 1936 Discocotylidae Price, in Dawes, 1946, p. 160. Discul de fixare este prevăzut cu opt clape chitinoase aşezate în perechi, fiecare fiind formată de obicei din două sclerite marginale. Discul de fixare nu prezintă nici o prelungire specială. Există un vagin dublu. La partea anterioară a corpului se află două ventuze bucale în legătură cu orificiul bucal. CHEIE DE DETERMINARE A SUBFAMILIILOR FAMILIEI DISCOCOTYLIDAE 1 (2) Intestinul are un singur trunchi cu ramificaţii laterale .... ................................. b. Subfam. diplozoonixae 2 (1) Intestinul prezintă două cecuri ramificate *. ................................. a. Subfam. discocotylinae a. Subfamilia discocotylinae Price, 1936 1936 Discocotylinae Price, in Dawes, 1946, p. 160. Discocotylidae cu intestin bifurcat (două cecuri ramificate şi organ copulator). Testiculele sînt numeroase sau sub forma unei mase folicu-lare mari. Există conducte vaginale sau lipsesc. 128 ELENA ROMAN-CHIRIAC CHEIE DE DETERMINARE A GENURILOR SUBFAMILIEI DISCOCOTYLINAE 1 (2) Există conducte vaginale şi organe copulat oare..... .............................1. Gen. D-iscocotyle 2 (1) Conductele vaginale şi organele copulatoare lipsesc. .... 2. Gen. Octomacrum 1. Genul Discocotyle Diesing, 1850 1850 Discocotyle Diesing, Systema hel-minthum, Vindobonae, voi. I,p. 18. 1858 Placoplectanum Diesing, p. 307. Corpul turtit dorso-ventral are forma unui vîrf de lance. La capătul anterior al corpului există două ventuze bucale, mici şi ovale. Discul de fixare are forma unui patrulater lat, cu colţurile rotunjite ; pe acest disc se găsesc patru perechi de clape, iar cîrligele lipsesc. ov 1. * Discocotyle sagittata (Leuckart, 1842) (fig. 84) 1842 Octobothrium sagittatum Leuckart, Zool. Bruchst., 3, Helm. Beitr. Freib., p. 18. 1850 Discocotyle sagittata Diesing, Systema helminthum, vol. I, p. 18. Lungimea corpului variază între 6 şi 9- mm. Capătul anterior este în-trucîtva delimitat de restul corpului şi poartă două ventuze ovale sub care se găseşte gura. Puţin mai jos de aceasta, tot pe faţa ventrală, se deschide orificul genital. Discul de fixare poartă patru perechi de clape aşezate lateral. Intestinul prezintă două cecuri lungi ramificate lateral, printre glandele vitelogene foarte numeroase. Există mai multe testicule, iar ovarul este aşezat înaintea lor, tot pe linia mediană, între cele două Fig. 84. — Discocotyle sagittata Leuckart, 1842. ου, ovar ; /, testicule ; o ouă (după Dawes, 1946). CLASA MONOGENOIDEA 129 cecuri intestinale. Uterul, care porneşte de là ovar spre partea anterioară, conţine puţine ouă. Ecologie. Parazitează pe branhiile peştilor din familia Salmonidae şi în special pe păstrăvul de munte (Salmo trutta labrax morpha fario (L.)). Pe un singur peşte se pot întîlni uneori pînă la 100 exemplare de Disco-cotyle. Acest parazit provoacă boala numită discocotiloză, caracterizată printr-o anemie accentuată, care se manifestă la exterior prin culoarea palidă a branhiilor. Aceste organe se acoperă de ulceraţii sîngerînde şi mucus în cantitate mare, iar în ţesuturile peretelui cardiac se observă neoformaţiuni grăsoase. în păstrăvăriile din Germania sînt cunoscute cazuri de pieire în masă a păstrăvilor din cauza discocotilozei. Pentru stîrpirea acestui parazit se recomandă băile de sare de bucătărie (Na CI), în soluţie de 2,5 — 5 %. Răspîndire geografică. Germania, Elveţia, Anglia, U.E.S.S. Această specie nu a fost semnalată pînă în prezent în E.P.E., dar prezenţa ei este foarte posibilă, întrucît ea a fost citată pentru afluenţii subcarpatici ai Tisei (U.E.S.S.), iar gazda sa specifică reprezintă un element comun al faunei noastre de munte. 2. Genul Octomacrum Mueller, 1934 1934 Octomacrum Mueller, Roosew. Wild. Life Annals, 4, p. 336. Corpul este alungit şi turtit dorso-ventral. La partea anterioară există două ventuze bucale, iar la partea posterioară — un disc de fixare prevăzut cu patru perechi de clape şi o singură pereche de cîrlige chitinoase. Orificiul genital se deschide în mijlocul unei ventuze genitale mari, puternice, situată imediat sub faringele musculos. Acest gen are pînă în prezent numai două specii, una caracteristică pentru America de Nord (O. lanceatum) şi alta pentru Europa (O. europaeum). 1. Octomacrum europaeum Eoman et Bychowsky, 1956 (fig. 85) 1956 Octomacrum europaeum Roman et Bychowsky, p. 901. Corpul este oval-alungit şi turtit dorso-ventral. Lungimea sa totaîă variază între 1 şi 1,5 mm, iar lăţimea între 0,5 şi 0,8 mm. Discul de fixare poartă patru perechi de clape (0,06—0,09 mm) şi o singură pereche de cîrlige chitinoase. Intestinul prezintă numeroase ramificaţii laterale. Ventuza genitală, caracteristică genului, este aşezată aproape imediat 9. - C. 3813 130 ELENA ROMAN-CHIRIAC sub faringele musculos. Diametrul acestei ventuze este de aproape 0,14 mm. în centrul ventuzei genitale se deschide spermiductul, a cărui extremitate distală este chitinoasă. Sub ventuza genitală se deschide uterul printr-o parte lăţită şi uşor bifurcată. Testiculul unic, relativ mare, are o formă mai mult sau mai puţin sferică. Ovarul, situat deasupra testiculului, este alungit şi îndoit. In uterul indivizilor adulţi se găseşte întotdeauna cîte un singur ou, mare, prevăzut cu o coajă chitinoasă gălbuie şi un filament lung posterior. Ecologie. Parazitează pe branhiile de bel-diţă (Alburnoides bipunctatus (Bloch)). Răspîndire geografică. Această specie este cunoscută pînă în prezent numai din E.P.E. (rîul Tîrnava Mare, lîngă oraşul Blaj), unde a fost găsită de E. B o m a n (E. B o m a n şi B. Bychowsky, 1956). b. Subfamilia diplozooninae Palombi, 1949 1949 Diplozooninae Palombi, in Bychowsky,1957, p. 341. Dişcoeotylidae care în stare adultă se alipesc şi trăiesc în perechi. Intestinul în toate stadiile de dezvoltare are un singur trunchi cu ramificaţii laterale cecale. Testiculul unic este sferic. Conductele genitale mascule ale unui individ se unesc cu conductele genitale femele ale partenerului. Genul tipic este Diplozoon Nordmann, 1832. Fig. 85. — Octomacrum earo-paeum Roman et Bychowsyk, 1956. v.gventuză genitală (original). 1. Genul Diplozoon Nordmann, 1832 1832 Diplozoon Nordmann, Mikr. Beitr., H. I, Berii n, p. 41. 1845 Diporpa Dujardin, p. 310. în stare larvară (Diporpa) trăieşte ca individ izolat, dar ca adulţi, indivizii trăiesc în perechi, unindu-se intim cîte doi în forma literei X. La capătul anterior al corpului există două ventuze mici bucale, care comunică cu pîlnia bucală. La capătul posterior al corpului există discul de fixare, care poartă patru perechi de clape (cu apariţie succesivă în dezvoltarea larvară) şi o pereche de cîrlige chitinoase. Intestinul are un trunchi unic, din care pornesc numeroase ramificaţii laterale cecale. CLASA MONOGENOIDEA 131 1. Diplozoon paradoxum Nordmann, 1832 (fig. 86) 1832 Diplozoon paradoxum Nordmann, Mikr. Beitr., H.I, Berlin, p. 41. 1850 Diporpa dujardinii Diesing, Systema helminthum, p. 285. Lungimea corpului variază între 4 şi 12 mm. Culoarea lui este cenuşie murdar, cu nuanţe cafenii. Există un singur testicul, relativ mare, Fig. 86. — Diplozoon paradoxum Nordmann, 1832 (după Bychowsky, 1957). de formă sferică, situat în partea posterioară a corpului. Ovarul, alungit se găseşte deasupra testiculului. Glandele vitelogene ocupă întreaga jumătate anterioară a corpului. Fiecare individ prezintă la mijlocul corpului cîte o ventuză mică pe faţa ventrală şi cîte o proeminenţă mică pe partea dorsală. Cînd indivizii devin maturi şi se unesc în perechi, ventuzele ventrale cuprind proeminenţele dorsale respective, asigurîndu-se în felul acesta o sudare. într-adevăr, indivizii se unesc intim şi probabil pentru toată viaţa, deoarece conductele genitale femele ale unuia din parteneri con-cresc cu conductele genitale mascule ale celuilalt partener, asigurîndu-se în felul acesta o dublă fecundaţie încrucişată. Ecologie. Parazitează pe branhiile multor peşti, mai ales din familia Cyprinidae : sabiţa (Pelecus cultratus. (L.)), avat (Aspius aspius (L.)), vădu- 132 ELENA ROMAN-CHIRIAC viţă (Leuciscus idus (L.)), plătică (Brama brama (L.)) etc., dar şi pe peşti aparţinînd altor familii. Răspîndire geografică. Specie larg răspîndită în Finlanda, Germania, Elveţia, Italia, E. P. Polonă, E. Cehoslovacă, U.E.S.S. în E.P.E., Diplozoon paradoxum a fost citat del. Eădulescu şi IST. Vasiliu (1955) în iazurile I. C. Frimu, Mostiştea, Boianu-Sticleanu din regiunea Bucureşti; în lacul Brateş (1954); în complexul lagunar Eazelm-Sinoe (1956) şi în Borcea de Jos (1955). De asemenea? această specie a mai fost citată de E. E o m a n (1953) în Dunăre la Călăraşi şi în Deltă, precum şi în bălţile Greaca, Bugeac, Oltina, Jijila. 2. Familia migrocot ylidae Taschenberg, 1879 1879 Microcotylidae Taschenberg, Ztschr. ges. Naturw., Halle, Bd.. III, p. 240. Discul de fixare (cotiloforul) al formelor adulte poartă numeroase clape care niciodată nu sînt în număr mai mic de opt perechi. Testiculele de asemenea sînt numeroase, iar ovarele alungite sînt situate înaintea testiculelor, în treimea mijlocie a corpului. Ouăle sînt prevăzute cu filamente polare. Paraziţi ai peştilor marini. CHEIE DE DETERMINARE A GENURILOR FAMILIEI MICROCOTYLIDAE 1 (2) Clapele sînt situate pe ambele margini ale discului de fixare, (cotiloforului) în număr aproximativ egal de fiecare parte . . . ...................................1. Gen. Mierocotyle 2 (1) Clapele sînt situate pe ambele margini ale cotiloforului, dar în număr evident inegal de fiecare parte .... 2. Gen. A x i n e 1. Genul Microcotyle van Beneden et Hesse, 1863 1863 Microcotyle van Beneden et Hesse, Mém. Acad. Roy. Belg. Gl. Sci., 34, p. 95. Discul de fixare (cotilofor) este reprezentat printr-o excrescenţă lungă, de obicei simetrică, ce mărgineşte capătul posterior al corpului. Clapele de pe disc sînt numeroase şi, cîteodată, pe una din margini ceva mai multe decît pe cealaltă. în Marea Neagră au fost semnalate două specii: Mierocotyle mugilis Yogt, 1878 (Cernîşenko, 1949) şi Microcotyle pomaţomi Gotto, 1899 (Buţkaia, 1952). CLASA MONOGENOIDEA 133 1. * Microcotyle mugilis Vogt, 1878 (f>g· 87) 1878 Microcotyle mugilis Vogt, in Dawes, 1946, p. 170. Corpul alungit în formă de vîrf de lance, are lungimea de 4,5 — 8 mm (10 mm) şi lăţimea de 1—1,5 mm. Extremitatea anterioară este prevăzută cu două ventuze bucale subterminale. Faringele musculos, aşezat imediat sub ventuzele bucale, are următoarele dimensiuni : 0,056 — 0,070 x 0,042—0,055 mm. Esofagul este foarte scurt şi se continuă cu cele două cecuri intestinale simple şi lungi. Testiculele sînt foarte numeroase (aproape 40) şi se găsesc aşezate sub ovar, umplînd întreg spaţiul dintre cecuri. Glandele vitelogene sînt bine dezvoltate şi înconjoară testiculele în partea posterioară a corpului. Ecologie. Parazitează pe branhiile chefalilor (familia Mugiliăae). Răspîndire geografică. Marea Nordului, Marea Mediterană, Marea Neagră, Marea Japoniei etc. în Marea Neagră, această specie a fost semnalată de către Cern î-şenko (1949) în dreptul litoralului U.E.S.S. 2. *MicrocotyIe pomatomi Goto, 1899 (fig. 88). 1899 Microcotyle pomatomi Goto, J. Goli. Sci. Tokyo, 12, p. 263. Corpul alungit, în formă de vîrf FiS* 87i ^ Microcotyle mugilis Vogt, 1878. . c, cotilofori; ου, ovar; t, testicule (dupa de lance are 2,26—4,12 mm lungime Markewici, i95i). şi 0,83—0,92 mm lăţime. Mai mult de jumătatea lungimii totale & corpului o alcătuieşte discul de fixare (coti-lofor), pe care sînt situate nenumărate clape. La extremitatea anterioară a corpului există două ventuze bucale ovale. Testiculele, în număr de 24 — 26, sînt situate înapoia ovarului. Orificiul genital are un contur triunghiular şi este prevăzut cu numeroşi spini mici. 134 ELENA ROMAN-CHIRIAC Ecologie. Parazitează pe branhiile de lufar (Pomatomus saltatrix L.). Răspîndire geografică. Această specie a fost semnalată pînă în pre- Fig. 88. — Microcotyle pomatomi Goto, 1899. A, larvă ; B, adult ; c, clapă chitinoasă de pe cotilofor (după B u t k a i a, 1952). Fig. 89. — Axine belones Abildgaard, 1794. c, cotilofor (după Bychowsky, 1957). zent în Marea Japoniei, Marea Mediterană şi Marea Neagră — unde a fost găsită de către Buţkaia, 1952 1). x) N. Buţkaia, Parazitofauria cernomorskih promîslovîh rtb predustievogo prostranstoa Dunaia. Tr. Len. ob. estestvoisp., 1952, t. LXXI, nr. 4. CLASA MONOGENOIDEA 135 2. Genul Axine Abildgaard, 1794 1794 Axine Abildgaard, in Dawes, 1946, p. 168. 1836 Heteracanthus Diesing, Nova Acta Acad. Le op. Garol, t. XVIII, p. 307. Partea anterioară a corpului este prevăzută cu două ventuze bucale, iar partea posterioară se termină cu un disc de fixare (cotilofor) alungit oblic faţă de axa longitudinală a corpului. Clapele, numeroase, sînt inegale ca număr pe cele două margini ale cotiloforului. Intestinul bifurcat prezintă două cecuri lungi şi ramificate. în Marea Neagră a fost semnalată o singură specie : Axine belones Abildgaard, 1794. 1. Axine belones Abildgaard, 1794 (fig. 89) 1794 Axine belones Abildgaard, in Dawes, 1946, p. 168. 1836 Heteracanthus pedatus Diesing, Nova Acta Leop. Garol, t. XVIII, p. 307. 1863 Axine triglae van Beneden et Hesse, Mém. Acad. Roy. Belg. Gl. Sci., t. XXXIV, p. 60. 1863 Axine orphii van Beneden et Hesse, ibidem. Lungimea corpului 4—8 mm. La partea anterioară există cele două ventuze bucale caracteristice genului, iar la partea posterioară, cotiloforul prevăzut cu numeroase clape inegale ca număr pe cele două margini. Farin-gele este ovoidal, esofagul lung, iar cele două cecuri intestinale prezintă numeroase diverticule mediane înaintea bifurcaţiei intestinului. · Ecologie. Parazitează pe branhiile de zărgan (Belone belone eîixinii (Günther)). Răspîndire geografică. Marea Nordului, Marea Baltică, Marea Medi-terană, Marea Neagră, unde a fost semnalat de către O s m a n o v (1940), precum şi de Eădulescu şi Vasiliu (1956). LISTA MONOGENEELOR DIN R.P.R. REPARTIZATE PE GAZDE PEŞTI Fam. ACIPEN SERIDAE Acipenser stellatus Pai. 1. Nitzschia sturionis (Abildgaard., 1794) Kroyer, 1852 2. *Diclybothrium armatum Leuckart, 1835. Huso huso l. 1. Nitzschia sturionis (Abildgaard, 1794) Kroyer, 1852 2. * Diclybothrium armatum Leuckart, 1835 Fam. CLUPEIDAE Caspialosa kessleri pontica (Eichw.) 1. Mazocraës alosae Hermann, 1782 Fam. SALMONIDAE Salmo truţta labrax m. fario (L.) 1. * Discocotyle sagittata (Leuckart, 1842) Thymallus thymallus (l.) 1. * Tetraonchus borealis (Olsson, 1893) Fam. ESOCIDAE Esox lucius l. 1. Tetraonchus monenteron (Wagener, 1857) Diesing, 1858 138 ELENA ROMAN-CHIRIAC Fam CYPRINIDAE Cvprinus carpio l. 1. Dactylogyrus anchoratus (Dujardin, 1845) 2. D. minutus Kulwiec, 1927 3. D. solidus (Achmerow, 1948) 4. D. vastator Nybelin, 1924 5. Gyrodactylus elegans Nordmann, 1832 1 6. G. gracilis Kathariner, 1893 7. G. medius Kathariner, 1893 Tinca tinca l. 1. Dactylogyrus macracanthus Wegener, 1909 2. D. similis Wegener, 1909 3. Gyrodactylus elegans Nordmann, 1832 Barbus barbus (L.) 1. Dactylogyrus carpathicus Zachvatkin, 1951 2. D. malleus Linstow, 1877. Gobio gobio L. 1. Dactylogyrus cryptomeres Bychowsky, 1934 I. Gyrodactylus gracilis Kathariner, 1893 3. G. liihei (Ltihe, 1909) Brama brama (L.) 1. Dactylogyrus auriculatus (Nordmann, 1832) Nybelin, 1936 2. D. cornu Linstow, 1878 3. *D. falcatus (Wedl, 1857) 4. *D. minor Wagener, 1857 5. D. nanus Dogiel et Bychowsky, 1934 6. Z>. sphyrna Linstow, 1878 7. D. wunderi Bychowsky, 1931 8. D. zandti Bychowsky, 1933 9. Gyrodactylus elegans Nordmann, 1832 10. G. medius Kathariner, 1893 II. G. parvicopula Bychowsky, 1934 12. Diplozoon paradoxum Nordmann, 1832 Vimba vimba (Pai.) 1. Dactylogyrus cornu Linstow7, 1878 2. D. sphyrna Linstow, 1878 3. Gyrodactylus parvicopula Bychowsky, 1934 Pelecus cultratus