B. FUNDOIANU




POEZII
   
   
    Ediţie, note şi variante de PAUL DANIEL şi G. ZARAFU
Studiu introductiv de MIRCEA MARTIN
Postfaţă de PAUL DANIEL


E D I T U R"A   M I N E R V A Bucureşti — 1978

NOTA ASUPRA EDIŢIEI
    
    
    
    
     Scopul ediţiei de faţă este acela de a oferi cititorilor o cît mai cuprinzătoare imagine a activităţii poetice în limba română a lui Benjamin Fundoianu.
     Pe lîngă poeziile apărute in Privelişti (1930) şi cele identificate în revistele şi ziarele vremii, această ediţie include un marc număr de poezii inedite, păstrate în arhiva prozatorului Paul Daniel, poezii din anii primelor încercări literare şi ai debutului, pînă la perioada de maturitate din anii 1917—1923. Tot în această arhivă au fost descoperite şi o seamă de manuscrise ale unor poezii incluse de autor în volumul Privelişti, unele fiind datate 1918, deci ulterioare celor publicate în volum, datate 1917. Presupunem că aceste manuscrise n-au fost la îndemîna autorului, aflat la Paris atunci cînd a alcătuit volumul, de vreme ce n-au fost reţinute pentru sumar versiunile ultime, ti>in 1918. Ele au fost reproduse de noi, la capitolul Note şi variante, ca versiuni ale poeziilor publicate în Privelişti.
     Ediţia de faţă cuprinde poezia originală, împărţită în următoarele capitole : Privelişti ; Din periodice ; Din manuscrise : Addenda.
     In prima parte reproducem integral sumarul volumului Privelişti, apărut în 1930, la Editura Cultura naţională. Capitolul Diri periodice cuprinde poezii în limbile română şi franceză, publicate în ziarele şi revistele din ţară, în perioada 1914—1946, reproduse în ordinea cronologică a primei apariţii. Poeziile în limba franceză, publicate în cîteva reviste din ţară (Contimporanul, Unu,
     
Integral), pe care poetul le-a trimis de la Paris, în calitate de colaborator, au fost incluse în ediţia de faţă pentru a da o imagine completă asupra prezenţei poetice a lui B. Fundoianu în periodicele româneşti. Versiunea românească a acestor poezii aparţine poetului Virgil Teodorescu (în afara poeziei L'Exode, tradusă de Dora Litman în 1946). In capitolul Din manuscrise am inclus poezii nepublicate în timpul vieţii autorului (dintre care unele apărute postum), elaborate începînd din anul 1916 (cu excepţia poeziei Nostalgie, scrisă în 1914), an în care — odată cu cele dintîi Privelişti — începe să se afirme timbrul original al poetului. In Addenda figurează, selectiv, poeziile de început, din perioada exerciţiilor şi a căutărilor, cuprinsă între anii 1912—1916.
     Stabilirea textului s-a făcut prin aplicarea normelor ortografice în vigoare, păstrîndu-se particularităţile limbajului poetului.
     Au fost menţinute formele duble ale unor substantive şi adjective : creier—crier, greier—grier, leyănţică—livănţică, poştaş— poştar, mlădiat—mlădiet, molcom—mulcom, sălbatic—sălbatec, searbăd—sarbăd. S-au păstrat, în cîteva cazuri, şi formele triple ale unor cuvinte : păsări—pasări—paseri ; vestminte—veşminte—veştminte ; coborî—scoborî—pogorî ; nimeni —nimene—nime.
     Am menţinut, de asemenea, formele duble de genitiv-dativ şi de plural ale unor substantive : garoafei—garofii, vieţii—vieţei ; aripi—aripe, epoci—epoce, mîini—mîni, planete—planeţi.
     S-au preluat sublinierile sau majusculele unor cuvinte din manuscrise : Viaţă, Trecut, Moarte, Tăcere, Infern, Timp etc. A fost respectată punctuaţia autorului.
     Greşelile evidente de tipar (la textele publicate în periodice) au fost îndreptate în mod tacit. Cuvintele lipsă sau ilizibile în manuscrise, deduse de noi, au fost plasate între paranteze drepte. Tot între paranteze drepte au fost intercalate titlurile şi datele pe care le-am propus în cazul poeziilor din manuscris neintitulate şi nedatate de B. Fundoianu.
     In aparatul critic s-au menţionat — de la caz la caz — pentru fiecare poezie, sursa manuscrisă, apariţiile succesive, titlurile iniţiale, pseudonimele folosite (identificate pentru prima dată de noi), precum şi versiunile şi variantele necesare cunoaşterii laboratorului de creaţie al poetului. Variante mai ample s-au consemnat pentru poeziile publicate în volum, iar pentru cele incluse în capitolele Din periodice, Din manuscrise şi Addenda — variante selective.

Xli
Codificarea manuscriselor
     Aflîndu-ne în faţa unei arhive voluminoase, neinventariate, care cuprinde zeci de caiete, sute de file disparate etc., a fost nevoie de la început de o intensă muncă de investigare şi cercetare, vreme îndelungată, pentru punerea la punct a fondului de manuscrise. Astfel, toate caietele şi filele disparate au fost codificate şi numerotate de noi, fapt care a înlesnit atit alcătuirea sumarului, cît şi stabilirea versiunilor şi variantelor.
     Reproducem mai jos sursele manuscrise din arhiva Paul Daniel.
Manuscrise de poezie
Album ou măşti (fără titlu, pe prima pagină desen în tuş, nesemnat, 12 file)
Album Poezie (pe coperta interioară, titlul tipărit : Poésie, cu cîteva desene, nesemnate, cel de la p. 18 iscălit de Ross, 33 file)
Caietul A (titlu : Versuri şi proză, semnat B. Fundoianu, 48 file) Caietul B (fără titlu, datat 1915, semnat B. Fundoianu, 26 file) Caietul C  (titlu : Versuri, 1913, semnat Benjamin Fundoianu, 16 file)
Caietul D (fără titlu, 8 file)
Caietul E (titlu şi dată : Cîntece, 1914, semnat B. Fundoianu-
        Wechsler, 19 file) Caietul F (titlu : Caiet de versuri, semnat Benjamin Fondoianu-
        Wechsler, 15 file) Caietul G (titlu şi dată : Cîntece, 1914, Iaşi, semnat B. Fundoianu,
16 file)
Caietul H (titlu şi dată : Cîntece, 1914, semnat B. Fondoianu, 12 file)
Caietul I (fără titlu, 21 file)
Caietul J (fără titlu, datat : 1912, septembrie 9/22, Iaşi, semnat
       Benjamin Wechsler, 33 file) Caietul L (fără titlu, 17 file)
Caietul M (fără titlu, datat : 1914, semnat B. Fundoianu, 13 file) Caietul N (fără titlu, 17 file) Caietul O (A) (fără titlu, 6 file)
Caietul O (B) (titlu : Poezii, semnat I. G. Ofir, 20 file) Caietul P (fără titlu, 6 file)
Caietul R (pe prima pagină, titlul : Versuri şi proză. 1914, Iaşi, Bajura, semnat B. Fundoianu, 37 file)


Caietul S (fără titlu, 5 file)
Caietul T (titlu şi dată : Poezii, 1914, semnat Fundoianu, 4 file) Caietul BFW (A) (titlu şi dată : Poezii, 1913, semnat B. Fundo-
       ianu-Wechsler, 16 file) Caietul BFW (B) (fără titlu, semnat Bj. Wechsler, 7 file) Caiet de şcoală (fără titlu, semnat B. Wechsler, 13 file) Caietul pătrat (fără titlu, 195 file)
Caietul Sonete (titlu : Sonete, semnat B. Fondoianu-Wechsler, 16 file)
Caietul Sonete biblice (pe copertă, titlu şi dată : Poezii, 1914, semnat Fundoianu ; pe prima pagină, titlul : Sonete biblice, 15 file)
Caietul V şi P, 1914 (titlu şi dată, pe prima pagină : Versuri şi proză, 1914, 73 file)
Carnetul negru (pe prima pagină, titlul : Notes, semnat B. Fondoianu-Wechsler, clasa IV-a, Alexandru cel Bun, Iaşi, 58 file)
Notes (titlu tipărit, 65 file)
Notes literar (semnat B. Wechsler, 16 file. Pe prima pagină :
        Notes literar, 1913, semnat B, Wechsler-Fondoianu) FD [File disparate] (numerotate de noi de la 1 la 347) FV [Foi volante] (numerotate de noi de la 1 la 116) Ms. 1 — 53 (grupaj de manuscrise formate din 2, 3 sau mai
multe file, numerotate de noi de la 1 la 53) Ms. Al — 62 (grupaj de manuscrise numerotate de noi de la 1 la 62)
Ms. ZI — 15 (grupaj de manuscrise numerotate de noi de la 1 la 15)1
PAUL DANIEL şi G. ZARAFU

PRIVELIŞTI
POEME 1917—1923

Lui ION MINULESCU
primul clopotar al revoltei lirice româneşti, poetul evaziunii din Romanţe pentru mai tîrziu, poetul bucuriei de-a fi din De vorbă cu mine însumi,
această carte ii este dedicată virtual, încă din anul de graţie 1917. In intenţia mea de-atunci, dedicaţia aceasta trebuia să supravieţuiască timpului fixat de Parce pentru apariţia problematică a cărţii, oricari ar fi fost în aceşti ani viitori adversitatea, ruperile, zăpezile, cari ar fi putut să ne aburească prietenia.
   După doisprezece ani, iată că această primă asigurare asupra nestatorniciei Evenimentului se dovedeşte inutilă. Aceiaşi am rămas în prietenie ; aceiaşi în admiraţie. Bucuria de-a fi fost preţuit de ceea ce preţuiam mai mult, cea dintîia, rămîie deci în capul acestui volum să servească de mărturie respectuoasă.

B. FUNDOIANU

ClTEVA CUVINTE PĂDUREŢE





Lui Claude Semeţ
    Volumul de faţă aparţine unui poet mort, In vîrstă de 24 de ani, prin anul 1923. De atunci urma lui se pierde prin continent. Cei care l-au desluşit undeva, într-un „studio" de cinema, sau în biroul unei societăţi de asigurare, au întîlnit un om rece şi insensibil pentru o activitate care-i era atribuită şi nici un lei de lacrimă în privire pentru un trecut în care cheltuise energia unei semnificaţii. Mort ? Nu, asasinat după toate regulile artei, după o lungă uremie morală, în care voinţa lui de a săvîrşi şi voinţa lui de a fi s-au luat în lupta crîncenă, desfrunzin-du-se una pe alta de pene, de sînge, ca în faimoasele bătălii de cocoşi, în Flandra. Celui căzut, cu gura în ţărînă, i-am supravieţuit eu. Nu-i încă momentul să hotărăsc dacă sînt eu mortul, sau dacă eu asasinul.
    Poezia aceasta s-a născut în 1917, pe vremea războiului, într-o Moldovă mică cit o nucă, într-o febră de creştere, de distrugere. Nimic din ceea ce constituie materia primă a acestui lirism nu mai exista în realitate. Poetul privea curgînd pe după geamuri armatele cenuşii şi tobele bătînd moarte ; el închipuia un univers pacific în care crea, inventa, astăzi privelişti de arătură, mîine exaltarea mistică a morţii în pîne. Scuza poeziei lui descriptive stă înainte de toate în faptul că descripţia lui nu avea un model real, ci năştea din negura minţii, ca o protestare intimă împotriva peisajului mecanic, de gloanţe, de sîrmă
    
ghimpată, de tancuri. Natura, în poemele lui, apărea ridicată la o potentă mai mare ca imaginea ei normală, ca o supapă prin zidul de foc, cînd supapa adevărată era însuşi focul. Simptom de nevroză? Romantism ? Pămîntul era amestecat cu fier, cu foc şi aşchii de sticlă ; arătura era un obicei pierdut, boul un mit vetust, baliga o vegetaţie necunoscută. în timp ce Dada exploda aiurea şi masacrul civil începea pe străzi, poetul răsfrîngea lumea cu capul întors, de scîrbă. Pe marele cimitir de oameni, pentru unul singur, ieşit la netimp din liceu, începea vacanţa.
    Cită bucurie în a descoperi, acoperit în moarte de gluga oraşului, zi cu zi, paradisul pierdut .' Poezia aceasta care, la suprafaţă, mărturisea o rudenie sumară cu lumea rurală a lui Francis Jammes, cum se dovedea la masa de lucru, rîvnind voinţa de putere mistică a lui Baudelaire. Dincolo de anecdotă, echivalenţa, polivalenţa, corespondenţa erau cerute. Nu din imagini se încleia, nici din emoţii, ci din volume, din suprafeţe potrivite, din âonjugări de echilibruri, din contacte precise, din ponderi măsurabile. Nici într-un caz realitatea, oricare ar fi fost dînsa, nu prima inspiraţia sau tehnica poemului. Poemul era conceput ca un univers autonom, cu legile lui arbitrare, cu hazardul lui prevăzut. Un fel de alfabet Morse stabilea în natură o vamă aeriană. Principiul identităţii era respins ; cu Goethe, aparenţa era considerată simbol. Nici o wnfuzie aici cu poezia simbolistă, care, la noi, n-a existat niciodată, decît ca steag şi pretext de revoltă. Arghezi, Mi-nulescu, Bacovia n-au fost simbolişti. Poate numai Şt. Petică, D. Iacobescu ; Ion Vinea, Maniu, în parte.
    Starea sufletească dată (o dată pentru totdeauna), munca începea, abia, în a da versului o densitate, în a-l crea organ de măsură, piatră de kilometru, şi în a-i da un fel de autonomie care trebuia să se păstreze în ureche, dar să se piardă în intelect. Cită bucurie ascetică în a formula legile acestui cosmos ; pentru întîia oară versul alexandrin avea să fie încetăţenit în limba românească ; fireşte, alexandrinul, mult mai retoric, trebuia descusut, spart, liberat de muzica lui pur formală ; părechea masculă şi femelă de rime, suflul lui, aparatele lui respiratorii, singure, trebuiau păstrate. In schimb, asonanta lua în mod clandestin, dar progresiv, locul rimei ; a rima sud cu surd, seacă şi calcă, semn—ren şi trup—sărut, într-un vers plin, corect, masiv, trebuia să dea poemului o singulară putere interioară, sporită de ambiţia şi vocaţia de-a da limbei un fel de sonoritate surdă, abruptă, un ecou de metal, de glonţ de puşcă, în locul rîsului unui prund de mărgăritar Uns de un pahar de cristal l Prioritatea vocabularului slav trebuia afirmată şi cultivată în ciuda celui latin, socotit inapt pentru poezie. Statică cu voinţă, această estetică a „ poemului, în care materialul inspiraţiei a fost ales static ; trebuiau cu forţa eliminate principiile psihice din ordinul dinamic : dragostea, ura, viteza, hazardul. Un sistem ca multe altele, fireşte ; legitim ca tot ceea ce este — şi fecund, cu o singură condiţie : aceea de a ieşi ăintr-însul.
    Poezie ! Cită nădejde am pus în tine ; cîtă certitudine oarbă, cît mesianism ! Am crezut că în adevăr poţi libera şi răspunde acolo unde metafizica şi morala şi-au tras de multă vreme obloanele. Te credeam singura metodă valabilă de cunoaştere, singura raţiune a fiinţei de-a persevera în fiinţă. în poem, cu o lupă măritoare în ochi, desluşeam atent miile de revoluţii, miile de aberaţii stelare. Numai în poem, lumea ireală, pe care o traversăm ca fantome, părea că ia o formă, că devine materie vie. Numai în poem, produs îndelung de calcul şi hazard, hazardul se resorbea ca un fir de aţă într-o rană. Omul se dezbrăca de întîmplător, de capriciu, de generaţia spontană şi proiecta în afară de dînsul o lume văzută sub specie aeterni. Paradisul terestru era în idee. Ideea era centrul şi sîmburul poemului. Pe vremea aceea eram gol şi nu mă ştiam gol. Şarpele nu-mi arătase încă, cu degetul lui gingaş, în ce colţ de rechizită se afla decorul vopsit recent, cu arborul Binelui şi-al Răului.
    Din fructul arborului oprit am mîncat. Şi-am văzut îndată că eram gol ; că Frumosul nu era mai puţin mincinos ca Adevărul şi ca Binele, ca Progresul şi Civilizaţia. Vorbele dintr-o dată s-au lepădat de mine ; în noapte, am început să strig fără cuvinte. Devenisem orb, cu o lampă în mînă. Am înţeles, brusc, că paradisul meu pămîntean, cu boi, cu belşug, cu balegi era o minciună ; şi minciună poemul oriunde ar fi fost. Minciună Hugo, Goethe !
Minciună serafică Eminescu ! Cu Baudelaire, cu Rimbaud, o sprinceană numai de adevăr începea. împotriva citorva legi cari ne circumcid din naştere, împotriva Evidenţei legată la ochi, împotriva destinului, poemul nu aducea decît un alibi. La întrebarea lui Dumnezeu : „Ce ai făcut pe acest pămînt ?" poetul răspundea : „Latina gintă e regină..." etc. Poetul considera viaţa ca pe-o Americă de-acum descoperită, ca pe-un mapamond ştiut pe de rost ca apa, în care punctele fixe, singurele socotite umane, aveau să fie cîntate, şi nu stepa, caii virgini, amazoanele, pampasul, polii. Morala vieţii, deci şi aceea a poemului, era prudenţa, viclenia, ciorapul de lină. Un singur atribut al frumosului : să fie inuzabil. Poemul nu era decît o mască, cea mai frumoasă, pe un obraz urît şi ciuruit, obrazul ultimului Ideal. Ideal, idee, puah ! Am scuipat în dreapta şi în stingă, deopotrivă îngreţoşat de adevăr şi de absurd, de lege şi capriciu. Timp de patru ani am tăcut ca un mut de război 100 Vo- Am crezut poezia din mine sleită brusc de o mînă care aducea şapte ani de vaci slabe. în ziua cînd s-a întors singură, ca un puţ ar-tezian, stropindu-mă cu un curcubeu pe muşchi, fără să bată-n uşă, am înţeles din ce profundă mizerie scoteam capul, ce prieten misterios de fecund îmi arunca un colac de salvare. Am înţeles că nu te lepezi, nici nu apuci poezia cînd vrei, cu laţul. A deschis uşa şi-a strigat : cu-cu ! Din ceasul acela am înţeles că poemul e altceva... Ce ?... N-am priceput prea bine... nu pricep încă... Ceva care modifică realitatea ? Nu... Ceva care mă modifică... Pe mine ? Dar cine ? Şi cine-s eu ?
    Dacă a fi poet înseamnă a crede în minciuna poeziei, poezia mea de astăzi e mai prejos ca leac decît alifiile băbeşti. Cea de atunci iată-o ; cu lumina ei ăe-atunci, cu înţelepciunea ei, mă pedepseşte, mă arată cu degetul. Un vers ca :
şi vreau în ciuda celui ce seamănă-n deşert
nisip şi foc...
ar putea să-mi deie remuşcări, dacă remuşcarea n-aş avea-o deja, deplină, de-a nu fi semănat tocmai nisip şi foc, de-a fi respins deşertul în care nimic nu creşte decît mană, care nu duce nicăiri decît în ţara făgăduinţa, şi nu cunoaşte nici o bucurie decît-aceea, spartă, a celor două table de legi. De poezia asta, care a găsit ce căuta, atîtea lucruri mă despart că-i văd cusururile-n tansparenţă, ca prin razele X. De ce dar o tipăresc astăzi ? Ca s-o ucid a doua oară, să lichidez un trecut de care aş voi să-mi fie mai mult ruşine. Ar fi trebuit s-o ard sau cel puţin s-o las intactă, să nu amestec mina mea de astăzi într-un mecanism mie străin. Dacă totuşi, pe ici pe colo, am reparat un vers, o strofă, dintr-o poruncă morală de meşteşugar onest, care nu poate arunca în piaţă un ceasornic care nu umblă, mare a fost sforţarea mea de-a reface lucrul cu memoria, cu vechiul model de faţă, fără să vreau prea mult să molipsesc o stare sufletească precisă, cu alta mobilă, morbidă, cu care n-are nimic de împărţit.
    Fireşte, toate lucrurile spuse aici, din departe, îmi par — de ce ? — absolut inutile. Ştiu că nimeni nu caută poemul cu riscul de a-l sparge, nici pe Dumnezeu cu primejdia de a-l pierde. Ştiu că sîntem încă în regnul cuvintelor şi că băieţii, în gazete, pentru un vers, unul singur, care-aduce mai mult sau mai puţin cu Mallarmé, cu Baudelaire, sau cu Apollinaire, discută încă, ici originalitatea lui Arghezi, colo tînăra faună a lui Ilarie Vo-ronca. Nimeni nu vrea să priceapă că poetul naşte într-o ambianţă morală, într-un bulion de cultură şi că păstrează, în figura lui, tatuajul cîtorva obstacole îngenuncheate. In ce măsură un poet minte, în ce măsură spune adevărul ; în ce măsură imită, sau modifică realitatea — iată ceea ce nu se întreabă nimeni.
   Poezia nu-i o funcţiune socială, ci o forţă obscură care-l precede pe om, care-l urmează. Din toate părţile privirea ei ne surîde, ne măsoară, ne aruncă serpentine şi obuze. Ţinuta deci e de rigoare. Puţină eleganţă, puţină demenţă, domnilor ! Tot viitorul pozitiv depinde de atitudinea pe care veţi fi avut-o pe frînghie, în timpul dansului de groază. O floare, numai una, zvîrlită dintr-o lojă perfidă şi, în privirea acrobatului rămasă pe dînsa, leşină echilibrul, se sparge aerul ca o sticlă. Faceţi loc, domnilor, pa-nica-i o glumă proastă, iată numărul următor. Reprezentaţia continuă. Preţul biletelor nu se înapoiază. Nimic
   
nu-i reversibil. Nimic din ce a fost nu va mai fi niciodată. La judecata din urmă, poezia singură va judeca pe om. Ea singură nu l-a pierdut o clipă din ochii ageri. Cine îndrăzneşte să-şi ridice capul, să asmuţă vorbele ? Omul e un animal pe care poezia îl ciopleşte din lut, sau îl aruncă în aer cu dinamită.
Paris, 1929

PARADA





Lui F. Brunea

Ca un paing, Urîtul se rupe dintre aţe, în beznă, iată, rîsul cu sîngele îl scuipi, şi nimeni nu-i furtuna de gît să mi-o agate şi din privire ochii să mi-i desprindă, bumbi.

5   Ferestrele ca uliţi s-au dus în vînătoare ; pianul căzut pe labe e cel din urmă ren şi liniştea pe rana luminei pune sare ; în lucruri zeama vie simţi c-a ieşit din semn.

Vezi, toamna rupe pagini de murmure marine — 10   cu umbra din părete mă caut şi mă-ntorc, carne-n deşert voită bălană ca o pîine, sufletul meu de pene cu linişte în cioc.

Căci te-ai tîrît pe pietre asemeni sufleteşte cu fiecare coajă de anotimp ; şi-aşa, 15   eşti vremea care-şi sparge şopîrlele în cleşte, urzica de prăsilă şi sîmburii de stea.

Tu eşti troiţa-n noapte cu vînătăi în oase, cinele care umblă după cadavre-n alpi, zăpada de tăcere în care corbii coase, 20   copilul piele-roşă bătut la cur de albi.

Tu eşti oraşu-n care uzine putreziră, varul crescu pe şine, pe cuie şi pe şipci şi s-a oprit mişcarea şi timpii se opriră ; au mai rămas din umblet ifărîme de furnici.

25   Aiurea ! Hai aiurea ! sufletul meu urit,
din care-au muşcat ploaia, şi timpul, şi omida, ca dintr-un măr, cu găuri în carne, ca un rît, ar vrea să întîlnească grădina ta, Armida.

Ar vrea alte cuvinte, alte fecundităţi, 30   alţi oameni şi alţi idoli ! sufletul meu de pîslă din pietre să-şi cioplească ar vrea divinităţi, să-mpingă şi să taie mişcarea, ca o vîslă.

Unde-i pămîntu-n care s-a deşteptat Columb, prin papagali, liane şi lubrice maimuţi ? 35   mi-i silă cîteodată din mei şi din porumb să bat monedă falsă pentru copii de struţi.

Poate mă cheamă-oceane ca piane de-ntuneric, poate-n ficatul lumii izvoarele sînt reci şi sînt piei de femeie uitate în Amer ici, 40   în mîini cu jurăminte, ca ramuri, pentru veci.

Poate cuvinte spuse în timp, la ore fixe, deşteaptă-un sînge care a adormit sub coji şi bîntuie-o furtună de diamante fixe pe cai apocaliptici în şea cu voivozi.

45   Poate căzut în strada de vis, cu glezna ştirbă, un cal pe care moartea 1-a asudat pe brînci aruncă înc-o dată în univers, cu scîrbă, privirea cea frumoasă a morţilor din stînci.


Poate oprit cu faţa sleită-ntr-o vitrină, 50    miracolul mă doare încremenit în pluş, şi-aş vrea să fiu în axa pe care manechinul prezintă cea din urmă croială de mânuşi.

Mi-ar trebui masive de sare-n care ape pun în plămînul ocnei ventilator marin — 55   peninsule ce-n coate au început să crape şi-n care focul tînăr destupă ca un vin.

Mi-ar trebui cuvîntul să se despoaie-n pîlnii, să mă dezbrac de mine ca peştele de solzi şi să mă duc în lume pe cărăruia ■mînii, 60   cînd inima în carne îşi împleteşte cozi.

Mi-ar trebui potopul să schimbe-obrazul lumii şi focul să înjunghe statornicia-n rău. Cădeţi, imperii ! iată că s-au ivit nebunii, să strîngă în poeme crîmpeiele de hău.

05   Poate-am greşit, Părinte, cînd ţi-am cîntat natura cuminte şi curată ca-n paradisul vechi ; erau în mine forţa, schimbarea, setea, ura — şi sîngele în mine mă trage de urechi.

Era în mine ceea ce sparge ca să nască, 70   în mine-un demon care şedea pe continent, cu-o faţă care plînge şi una care cască, în mine năzuinţa de-a deveni dement.

închis în amintire ca-ntr-o obscură strofă în vidul unde steaguri de ideale^mpung, 75   te-aştept să vii, trompetă de spaimă, Catastrofă — sărut urcînd în ochii oceanelor, prelung2.

HERŢA







în tîrg miroase a ploaie, a toamnă şi a fin.
Vîntul nisip aduce, fierbinte, în plămîn,
şi fetele aşteaptă în uliţa murdară
    tăcerea care cade în fiecare seară, 5   şi factorul, cu gluga pe cap, greoi şi surd.
Căruţe fugărite de ploaie au trecut,
şi liniştea în lucruri de mult mucegăieşte.
In case oameni simpli vorbesc pe ovreieşte.
     Gîşte, cu pantofi galbeni, vin lent după-un zaplaz ; 10   auzi cum ploaia stinge fanarele cu gaz,
cum învecheşte frunza în clopote de-aramă —
auzi tăcerea lungă şi gri care e toamnă
şi diligenta care vine din Dorohoi.
      Pustiu, din şes, se urcă cirezile de boi, 15   şi cum mugesc, cu capul întors, de parc-ar suge —
cu ochii roşii, tîrgul, cuprins de spaimă, muge.
1917
If


Colombei

Suişu-i greu la casă pe aţe de poteci ;
de sînge drumu-i galben unde-au scuipat dovleci
şi-i creştere de sfeclă, de mărării, de ceapă ;
    iată, după ureche, izvoarele de apă, 5   şi dimineaţa, ca o zăpadă, între noi ;
calci unghii de mireasmă pe cîte-un muşuroi
şi au ţipat cocoşii pe bolovani de soare.
E toamnă ca-ntr-o pară cu zeamă de răcoare.
     Vacile şviţeriene, cu şorţul alb, mugesc. 10   Ziua de astăzi intră-n conacul boieresc
şi vinele pe mîna legumelor sînt clare.
Boii sub pălărie de paie merg să are
pe jos, şi-şi freacă somnul neisprăvit de stîlpi ;
     au în narine-un miros de lapte şi de rîpi 15   şi se pornesc în silă să spargă arătura —
pe după gard, de unde a început natura.

III





Noaptea mină din spate căruţele cu fînuri, şi stele, poate rouă, rnai cad şi-au mai căzut. Copacii stau în cale, oa tot atîţia cerbi — şi umbre, pe pămîntul moale, au desfăcut.

5   Ţăranii dorm pe fînul plin de mireasmă udă şi au plămînul umed de noapte şi de fîn. Frunze-au căzut, sau osii au scîrţîit ; ascultă : gîfîie respirarea pămîntului bătrîn.
moi.

Dacă n-ar fi în cale codrul pletos să-i sperie, 10   boii, de somn, s-ar pune jos, pe genunchii Carele merg de parcă ar sta pe loc. Septembre chiuie singur, lîngă umbrele mari de boi.

Vara s-a dus, cosită în car — şi-a aruncat stelele-n baltă, toate, cîte mai fură clare ; 15   şi ultima tăcere, lungă, s-a aşezat ;
vacile, mîne-n ierburi, or să le-afle-amare.

Natură nencepută şi noapte nencepută, lasă să-ţi culc în pene sufletul meu bătrîn, şi lasă-mă, cu boii, s-aştept din nou, în ierburi, 20   vara care se duce în carele cu fîn.
1921
*• * *



V




In toamna asta ziua — de ce ? — s-a micşorat. Cîmpul pustiu şi negru s-apropie de sat de parcă vrea prin garduri de lemn să se strecoare, să mai pătrundă încă o dată în hambare.
5   Mai e ceva pe-aicea şi nu-i, din ce-a trecut ; casele, după geamuri, au duşumea de lut, şi au ceardacuri, lîngă camere goale, unse cu baligă, de ploaie şi de urzici împunse. Poate-ar mugi aicea, de-ar fi să fie, vaci ;
10   viţa se ţine-oloagă cu mîna de araci
şi-aşteaptă-acum, cînd ţîţa a încetat să-i crească, ploaie s-o-ngălbenească, ploaie s-o putrezească. Şoseaua ca o talpă s-a rupt de-atîtea ploi. Trec porcii, cei cu suflet de baltă, spre noroi,
15   trec porci urîţi, să doarmă stupid într-o băltoacă — ca haosul pe lume din nou să se desfacă.
1918

VI




Vacile-n Vatra-Dornii oalcă-n asfaltul ud
de ierburi, cu privirea marină din trecut,
şi mugetul de guşă legat, ca o talangă —
ca-n Herţa cînd tăcerea mă-nzăpezea pe-o bancă.
5   îmi amintesc : amurgul căzut pe jos de somn, în tîrgul cu şopîrle sub pietre, făr-un pom, cu coperişuri trase peste ferestre glugă, ca ziua să se-ntoarcă, prin curte, ca o slugă. Cine-aducea deodată cirezile din cîmp ?
10   Aveau şi-atunce ochiul de sticlă, gîtul strîmb, dar aduceau în uliţi baliga din păşune şi în surîs o scamă din soarele-apune. Seara, un murmur negru creştea din sinagogi : cereau desigur — altfel ai fi voit să rogi —
15   ca să-i ferească cerul, cum le-a ferit strămoşii, de panica adusă din cîmpurile roşii. Deodată, după geamuri se aprindeau făclii ; o umbră liniştită intra în prăvălii prin uşile-ncuiate şi s-aşeza la masă.
20   Tăcerea de salină încremenea în casă şi-n sloiul nopţii jgheabul ogrăzii adăpa. Bunicul între flăcări de sfeşnic se ruga : „Să-mi cadă dreapta, limba să se usuce-n mine de te-oi lua vreodată-n deşert, Ierusalime !"
25   Tavanul plin cu îngeri de ghips urca în cer ; ce foc în sfeşnicarul obloanelor de fier !

Un suflu-n viscolire se limpezise parcă, şi casa, clătinată în noapte, ca o barcă, se desprindea din strada tîrgului şi plutea. 30   Somnul, ca un paharnic, fără oprire bea. şi nu mai ştiu cu cine vorbea bunicul.
Nime
nu asculta cum dînsul plîngea, din adîncime, şi-amesteca în capul nepotului său tîmp 35   ruga din casa scundă cu mugetul din cîmp.

VII




E cîmpul lung şi-o greblă e-w.n pieptene în fîn.
în ziuă, munca 'ară, pămîntul e bătrîn,
şi-au înflorit petala cea vînătă scaieţii.
    Izvoarele purcese din ţîţa dimineţii 5   bat în pietrişul tare şi sec de pe şosea.
E toamnă de lumină sălbatecă şi rea.
Boi surzi, fără sprinceană şi cu urechea bleaga,
pornesc să ducă plugul în ţelina săracă,
     să puie-n ea lumină de grîu, orz pentru cai — 10   şi li s-au prins de coadă, cu unghiile, scai.
E-aşa de calmă ora în suflet şi-n coline,
că sîngele naturii continuă în tine,
şi ţelina arată continuă în noi.
     Pe dealuri arătura aleargă după boi, 15   şi nu-i nimic : pămîntul e nesfîrşit şi-i ocru.
Şi omul trece iarăşi prin ziuă, mediocru,
şi-njunghie lumina ca un cuţit de foc.
— Dar dacă poţi, priveşte ici, în pămîntul copt,
     sub flacăra-n genunche la căpătîiul nopţii, 20   figura nevăzută, teribilă, a forţii.
1918
VIII


Linei

Un murg cu coamă creaţă mai paşte-n iarbă soare.
Pămîntul creşte-o umbră pe dînsul, de răcoare,
miroase lung cu fînuri şi sperios de-amurg,
printr-un ţăruş, cu-o sfoară, se ţine scai de murg.
Ghiceşti cum gologanii şî-i numără părîul ;
în linişte s-aude cum încolţeşte grîul
şi trec ţărani cu rapăn, ca nişte boi ; trec boi
cu pîntecele pline de miros de trifoi
şi idioţi de toamnă ; şi toamna e cuminte
peste ţărani, şi peste ovăz, şi peste linte.
Talanga scoate luna şi-o sprijină-n amurg ;
nu-i nimeni să asculte cum lucrurile curg
şi cum se pierd în drumuri căruţele cu paie.
Şi iată : noaptea-şi sparge haotica păstaie
şi leapădă, prea coapte, seminţele de sus ;
şi numai murgul singur, legat de un ţăruş,
rumegă rotogolul ce iese din genună
şi-şi pune la ureche petele lungi, de lună.
1918
TOCA







Te rup din reverie, prietenă şi soră, fiinţă despletită din somn şi auroră, balcon în vis cu bucle de pasări pentru vid. In muşchii tăi ai cîntec, ureche ca un zid, 5   şi străluciri de pietre pierdute, ca o mînă. Se clatină în tine oceanele de lînă. In părul tău din care se împletiră corzi sja mistuit privirea, salină de matrozi plecaţi să se usuce la soarele din tropic.
10   Cît de departe-ţi pare pămîntul, microscopic de-aioi, de unde omul e-un măscărici urît, şi-oraşul îngenunche cu frunzele pe rit, şi forţa lenevoasă de-a se căta.pe sine, şi moartea adormită cu coatele pe şine,
15   c-ai vrea în tine-o sevă să urci cu ochi-nchişi şi sîngele prea vînăt şi aspru, de irişi.
1917
SINAIA







Fagii au frunză groasă, ca ploile s-o bată ;
şi toamna asta-n sînge, ca o panglică lată,
şi rîul care-şi spală dinţii de bolovani.
    ... De' cedescoşi din lucruri figurile, ca-n bani 5   scoşi din pămînt, cu slove chircite şi impure ?
Am cunoscut deodată răcoarea de pădure.
Am întîlnit fagi roşii şi veveriţe mici,
cu coada lung stufoasă şi fără ochi. Pe-aici,
     unde tăcerea cîntă la patru mini pe ape, 10   ai vrea măcar privirea s-o ţii în loc sub pleoape,
şi cauţi îndărătnic să ştii de ce-a căzut
de-aşa de sus lumina cu buzele în lut.
1919

Il




Simţi munţii ca un bulgăr de apă în obraz. Şi umezeala-i vîrsta pe care-o smulgi din brazi grei de genunchi, cu coame de noapte în spinare, eai nărăviţi de^atîta nechez şi nemişcare.
5   Pe unde-ncepe balta cu genele în prund, ştiu rîsuri, de femeie cîte-au căzut în fund, şi cîte priviri limpezi s-au înverzit ca blidul. O flacără vesteşte de unde-ncepe vidul, şi drumul ocoleşte balta, ca un cuţit.
18   Cît sînge ! Ceasul, ceasul se rupe-n asfinţit, şi seara-şi fierbe codrul cu energii de vrană. Cerbii nu ştiu nimica din toamna roşcovană, şi-aşa cum dorm, cu inimi de frunză şi desculţi, visează copoi, goarne şi vînători temuţi,
15   veniţi să prindă codrul cu coarne şi copite — şi codrul, căzut, plînge, cu nările mărite.
1920

ni




Văzduhu-i pur, în ierburi, în rîu şi-n bolovani, în dimineaţă, boii limpezi sînt roşcovani şi cărăruia pleacă în munte, să s-ascunză, pe unde roua cade în cuiburi şi pe frunză,
5   pe frunza de fag, dură, şi-n cuiburi de puf, mici. E-aşa de putred drumul, că ai putea să-1 strici, şi frunzele din codru (de-ai sta în codru, goală) pe trup ţi-ar pune pete, frunze de umezeală, şi aş putea pădurea pe trup să ţi-o sărut.
10   Cărarea duce-n codri, iarăşi ca la-nceput,
în dimineaţa-n oare-s boi roşcovani şi limpezi şi Viaţa pură-n ierburi, în bolovani şi-n rîuri,














M

IV


Milica

Porcii mănîncă iarba prin şinele de fier.
Cerul e-nalt atîta, că parcă nu e cer,
ori l-au urcat tăcerea şi munţii spini. Amiaza.
Căruţe din Belia trec pe şosea spre Breaza.
Gara-i pustie parcă de secole şi ani.
Şoseaua, oa o rimă, umblă pe bolovani,
nici nu priveşte rîul în mers pe drumul Breazii,
şi umezeala care umflă să spargă brazii.
In Prahova băieţii împuşcă cu pietriş
broaştele-adormite, molîie, pe prundiş,
şi-şi scaldă caii ; uite, muştele verzi înţeapă.
Tăcerea se aude cum s-a spălat cu apă,
şi-aş vrea, trîntit de soare, jos, în amiazi, să dorm,
cu inima de piatră ca muntele enorm.
2919
UN TREN DE MARFA..







Un tren de marfă a trecut — şi, uite, curtea fabricii de gaz ar vrea să urce-n degete să-1 vadă ca o găină albă din zăplaz.

5   Tăcerea doarme cu genunchii-n gură cu mina pe pleoapă s-a trezit — a spintecat-o trenul, ori ii pare că sîngele din jur e învechit ?
     
     Sculată de viteză se întreabă 10   ce-i energia asta fără somn,
şi-ar vrea din nemişcare să se rupă, cu cel puţin o umbră, ca un pom.

Soarele-acesta, fără de cusur, o doare-n carnea încă nencepută, 15   şi-ar vrea să-şi poată un minut lipi pe-o roată faţa slută.
1922
LUI TALIARH





Pentru Păpuşu (Armand Pascal)

Boii urîţi şi teferi s-au limpezit în şes, şi au ţipat cocoşii tîrziu şi fără sens. Ileana, care doarme cu porcii de tărîţe, s-a pus să mulgă vacii lapte stelar din ţîţe,
5   pămîntului să mulgă răcoare de cartof. Toamna bacoviană geme-n ferestre : of — Prietene, dă-mi mîna şi taci ; aşa, dă-mi mîna. Priveşte curtea, porcii, şi, rîcîind ţărîna, cocoşii albi. Priveşte : sufletul meu e trist.
!0   O, Taliarh, acuma, ca şi-n trecut, exist,
şi beau din vinul ăsta, şi beau din cupa asta. Vechilul tot nu ştie ce albă-i e nevasta, Ileana tot nu ştie decît să mulgă vaci — şi via să-şi înnoade azurul pe araci.
15   Vino ; să stăm de vorbă cît ne mai ţine vrerea ; ca mîne, peste inimi, va izbuti tăcerea, şi n-om vedea prin geamuri, tineri şi zgomotoşi, amurgul care-aleargă după cireada, roş. Ca mîne, toamna iară se va mări prin grîne,
20   şi vinul toamnei poate nu-1 vom mai bea. Ca mîne, poate s-or duce boii cu ochi de rîu în ştiri, să tragă cu urechea la noile-ncolţiri.

Şi-atuncea, la braţ, umbre, nu vom mai şti de toate poate-am să uit nevasta şi vinul acru ; poate... Ei, poate la ospeţe nu vei mai fi monarh.

E toamnă. Bea cotnarul din cupă, Taliarh.
1919

METRU VECHI





Mamei

Prietene, prietene, e toamnă — un sfert de ceas, şi calul ne azvîrle la via veche unde, lingă cramă, e anotimpul cald pentru şopîrle.

5   Nu-i nimeni în hambare şi în şură. Pustiu. E-o circiumă aici. Vom cere, în sticle vechi, cu lacăte la gură, puţină reverie şi tăcere.

E o podgorie întreagă-n cupă — 10   ascult, ca-n vremuri vechi şi cunoscute, cum fierbe vinul copilandru după cuiele puse-n cea din urmă bute.

In cupa asta udă, Amintirea, imagini, amintiri mai false, cearcă 15   să puie-n via veche însorirea
şi sufletul cel tînăr, de la poarcă.

Tata e-acolo, lingă crama veche. Il văd cum chibzuieşte cu vierul (cu fierberea din vrană la ureche) 20   dacă sînt semne că se schimbă cerul.

In toamna şeasă ca o apă-ntinsă, nucii în pace-şi desfoiau amarul pe iazul liniştit, cu apa linsă. De undeva, din fund, gornea pîndarul.

25   Veneam cu tata-ngînduraţi spre casă. Tata tăcea. Tăceam. Şi toamna numa ofta uscat, din frunze de mătasă. Soseam cu liniştea pe noi şi bruma.

Ci uită-te, prietene, n-ai teamă : 30   aracii cad în drumuri ? Via-i gata ? Şi spune-mi : rîde cineva spre cramă ? Aş vrea, deşi — ştiu bine — nu e tata,

şi nu e crama veche, nu-i vierul, nu-s goarnele în fund, nu-i bucuria, 35   şi, uite, poate nu mai vrea nici cerul să coacă toamna şi să coacă via.
1921

CE SIMPLU.







Ce simplu e amurgul acesta de sfîrşit de toamnă ! Boi, pe dealuri, duc arătura-n vid. Septembre strînge-n doniţi strugurii toţi din toamnă, şi-n tălpile-i desculţe îi calcă sus, în cramă. Ploaia veni cu sînge şi cu furnici, din Sud ; cîte-un pîndar împuşcă tăcerea ca un surd, şi liniştea s-adună din mii de cioburi sparte. O fată, ici, în cîmpuri, a adormit pe spate, şi^acum o duc ţăranii pe umeri,
pe sicriu
un clopot îşi desfoaie buchetul arămiu,
să prelungească parcă amiaza din vecerne ;
e miros tare umed din fînuri ; e devreme,
şi-i lîngă raclă bine oriunde te întorci.
Ca totdeauna, viaţa-i cu garduri şi cu porci,
cu vişini şi neveste care au ţîţa seacă.
In anotimp, simţi pasul lui Dumnezeu cum calcă
şi numără pe mînă cîştigul din fîneţi :
mălai e pentru oameni şi mei pentru stigleţi.
Cirezi halucinate mugesc pe după vie ;
femei goale, în lanuri, au pielea pămîntie,
şi ai putea pămîntul în pielea lor să-1 ai.
Un popă — poate Naiba — cu mintea spre mălai,
peste sicriu, cu braţul întins, blagosloveşte.

25   Din curba lui, pămîntul s-a-ntins, se umflă, creşte, şi cheamă către dînsul oamenii de noroi. Şi oamenii se culcă cu sufletu-n noroi, îl scuipă, îl sărută, îl blastămă, îl iartă —

şi bulgării de noapte se prăbuşesc pe moartă
1918

PROVINCIE







Din nou tăcerea umedă în munţi — şi-i vară totuşi, după calendare ; capre bărboase au trecut, murdare, şi plouă, plouă...
                   gîştele sub punţi au leşinat în toamna albă, lîngă sufletul oare ar voi să plîngă.

Castanii simpli, peste bănci de parc, lipesc cu palma mărci de-alamă late ; 10   tăcerea, udă, s-a culcat pe spate,
şi-un Cupidon, ciupit de timp, c-un arc,
aruncă ofticos şi paralitic
apa ascunsă-n mădularul mitic.

Au fost şi-aicea lebede-n bazin ? 15   (Poate şi-au dus lumina printr-o poartă.) Bazinu-i galbăn ca o frunză moartă, şi vara a plecat aşa de lin, cu ochii limpezi şi cu ţîţe pline, c-o simt şi-acuma, goală, lîngă mine.

20   In cea din urmă toamnă eram doi. (Fîntînă, curgi aducerea-aminte !) Priveam cum pleacă berzele, cuminte, spre alte ţărmuri şi spre alte ploi, şi tot ca şi acum stăteam pe gînduri —
25   şi cineva cioplea ceva din scînduri.
1916

Toamna e-atît de rumenă în tîrg, eu flori în păr, roşcate, de olane, că strada umblă ca un cocostîrc pe după gratii unde cîntă piane.

5   Mîncaţi de ploaie, pomii se usucă, ca după o năvală de omizi — şi liniştea e tare ca o nucă, şi soarele s-a spart în cărămizi.

Toamna sosi pe plute din Galaţi, 10   întinde rufe, spală-n bălii spume, bate butoaiele pentru vinaţ — şi cînt-un cîntec marinar, din lume.

Femeile-au ieşit la geam să coase ciorapi de lînă pentru iarnă, roşi ; !5   şi-n case-n care-a doftorii miroase, se coc, precum gutuie, ofticoşi.

Vremea în jîlţ adoarme bătrîneşte — Iţi spui : au dat şi luerurile-n pîrg, de data asta nu se mai cocleşte 20   toamna atît de rumenă din tîrg.

III




Tîrg ticălos, cu uliţe şi străzi sparte de ploi, de vite şi de care — aici, în cîmp, pe vremuri, creştea soare, aici creştea ovăz.

5   Sînt garduri unde iarba a mijit, şi întîlneşti, pe unde curgea rîul, case bătrîne-n care n-a trăit nimic, pe după geam^decît pustiul.

Şi oameni dupa garduri se furişă, 10   bivolii grei cînd vin de la păscut calcă-n asfalt, se culcă, sau se pişă, cu eoarnele-n văzduh, ca la-nceput.

Şi iarba creşte prin podele, prin ziduri crăpate, sparge bolovanii, 15   şi măselariţele cu venin
s-au nărăvit să biruie cu anii.

 Pămîntul iese-n faţă, se strecoară, creşte-n spărturi,! se caţără prin zid, şi, gras, se-ntinde pentru-a doua oară 20   peste asfaltul biruit.

Clopote de-alamă şi-au adus aminte, în amurgul roş, să plîngă pentru slujba din apus — şi au răspuns 'de undeva cocoşi.

25   Pe sticle sparte se prăjesc şopîrle, din pomi greoaie fructe cad în vînt — de parcă-o mînă de văzduh azvîrle seminţe noului pămînt.
1922

IV


Rodicăi
In seară, porumbeii din curte, pe asfalt, au în priviri tăcerea unui climat mai cald şi mersul lin, de parcă s^ar clătina pe-o strună. "Visez la porumbeii cei albi de pe lagună ;
5   apa îi face, poate, atîta de cuminţi ?
Ai vrea, din vechi balcoane, să le arunci seminţi. Cînd orele bătrîne aruncă-n turnuri noapte, uzi de tăcerea lungă, de sînge şi de lapte, par nişte urne pentru cenuşile de morţi.
!0   Steaguri de pace, uite-i, ca şi-n trecut, în porţi, şi-aşa cum stau, de parcă nu-i învecheşte timpu — Veneţie, porumbii au sufletul tău simplu.
1921

RUGA SIMPLA











O, ploaia primăverii care-a căzut din timp ! lasă să-mi spăl în tine picioarele desculţe, lasă să-mi spăl în tine sufletul meu desculţ !
    
    O, ploaia răcoroasă care-a căzut din timp ! 5   am întîlnit-o-n drumuri, oblică, pe moşie,
cu stropii grei dejsoare ca boabele din spicuri.

Oameni — sau poate-amurgul — în linişte ara ţelina, spintecată la nesfîrşit, fugea, şi boii lingeau ploaia din cer în arătură.

10   Ploaie, spală pămîntul de baliga cuminte, cruţă pămîntul, ploaie, de uraganul rău, bun, în deşertul mării, setoşilor de umblet,

umflă sămînţa bine şi fă-o să plesnească ; sămînţa de lucerna, de popuşoi, de orz, 15   orz pentru cai, lucerna la vaci şi popuşoi ul


fă-1, ploaie, pentru oameni cari te aşteaptă-n tindă, cu porci uscaţi de-amiază, cu vişini, cu pustiu şi cu neveste-n care ţipă copiii surzi.

Şi pune frunze-n vişini : ca să se urce-omida, fă griul : să nu moară guzganii de pămînt, şi sălcii : să se poată bivolii scărpina.

Lasă-n ocol să fete vacile roşcovane, lasă să se iubească, i din spate, prin ogrăzi, scurţi şi' cu botul umed, cîinii de vînătoare.

Lasă să se reverse podgoriile lumii ! Fă să se coacă via şi/ dă-ne vinul nou, ce osteneşte capul şi limpezeşte trupul.

Iar mie dă-mi femeia pămîntului tău negru, albă ca şi lumina pămîntului'.tău negru, bună ca şi nutreţul pămîntului tău negru.

Şi-n urmă, prăbuşeşte-mi lumina din văzduh, îngroapă-mă sub toată lumina din .văzduh, agheasmă blestemată, ploaie de primăvară.

1921

I

URÏTUL








In casa de tăcere cu iederi şi urzici, plină cu somn de bufniţi cîrne, cu ochii mici, nimeni nu ştie toamna cînd a intrat în casă, şi anii de cînd surpă pereţii, ca să iasă.
5   Un clopot surd la masă şi la culcat chema ; avea şi-atuncea spartă arama, şi coclea, şi-1 ascultam, cu gura pe lespede, cum geme, să ţie-n loc moluzul şi curgerea de vreme. Motani de porţelană, cu ochii verzi, au tors
!0   plecarea-n lume-a celor ce nu s-au mai întors ; dar s-auzeau, în seară, cu geamăt de lăuze, clapele-ntîrziate pe mîni, ca nişte buze. Poate e mama care moţăie-n jîlţ, aici — coase ciorapi de lînă moale, pentru bunici.
!5   Dacă-ar cădea odată ploile j roşcovane,
prin mădulare-ar curge din nou, ca prin burlane, şi-ai fi în casă singur, pustiu şi monoton —

ca-n insula vreunui sălbatec Robinson. 1921
FEMEIE LUMINOASA.







Femeie luminoasă ca şesurile-n toamnă, dă-mi gîtul tău, cuib moale cu paseri de azur, dă-mi minele, mai pure ca pietrele din rîuri — femeie cu gîndirea ca un polen netrebnic 5   şi carnea ca oricare gîndire mai zămoasă.

Femeie, părnînt negru, te vreau şi te iubesc, te vreau, cum vreau, femeie, pămîntul bun şi negru, părnînt proaspăt în care dormiră toţi ai mei, pămînt tînăr în care mi-i tînără chemarea, 10   pămîntul unde-n urmă vreau să adorm şi eu.

Şi vreau — în ciuda celui ce seamănă-n deşert nisip şi foc, cu umbra la brîu şi soare-n ceafă — grăuntelui lumină să-i dăruiesc şi apă ; aş vrea să-1 ar, să-1 seamăn, să-1 secer şi să-1 macin, 15   şi-aş vrea s-adorm cu griul cel bun la căpătîi, pămînt, matrice dată din ziua cea dintîi, în care mă aşteaptă, ca-ntr-o oglindă, chipul.
3917

SEARA MISTICA







E-atîta linişte în cîmp — că poţi s-auzi în noua primăvară, crăpat de umezeală şi de seară, cum creşte spicul griului în cîmp.

E-atîta linişte în cîmp — plînsul eîmpiei lung, ca după ploa greoiul fum de pe gunoaie se suie — ca alt cer — în cîmp.

Un taur stă cu-o vacă-n cîmp, pe pata albă, pusă jos de lună, şi sperioşi că se-mpreună mugesc spre lună lung şi tîmp.
1917

CINTECE SIMPLE : MÀRIOR


I

ROMANŢA


Era mai bine, poate, dacă ne-arn fi iubit
aicea, în mirosul pădurii de molift ;
aş fi cetit, sau, poate, aş fi visat, pe-o bancă,
    în liniştea ce-o face, rupîndu-se, o creangă ; 5   ai fi venit desigur în alb, cum scrie-n cărţi,
cu rîuri de sineală în piele, ca pe hărţi ;
ţi-aş fi adus cu gîndul naiv, ca să te bucur,
dorinţele cu sîmburi de soare, ca un strugur,
     şi inirna-ncheiată de gura ta, ca bumb. 10   Poate-ar fi fost mai mare minutul şi mai scump !
Dar poate fi mai mare iubirea ca iubirea ?
Vreau să te-aduc pe bancă, de-aici, cu amintirea,
cu fruntea mea alături de visul tău suav.
     Vrei să vorbim cuminte şi lin, ca doi bolnavi ? 15   Ţi-aş dărui-o, poate, răcoarea din cuvinte.
Ca doi bolnavi, în toamnă, vrei să vorbim cuminte ?
Am merge la izvorul feruginos să bem
aceeaşi sănătate pe băncile de lemn ;
     am obosi în munte ; ne-ar fi prieteni trunchii ; 20   şi ţi-aş iubi cu mîna prietenă genunchii.
înfipţi adînc în codru, ca două rădăcini,
ne deşteptăm alături şi ne culcăm vecini ;

în sufletele noastre, ca plute, rîul fuge,
în carne ni se naşte destinul şi amurge,
şi liniştea se sparge pe noi, ca un bolid.
Iată-ne pe cărarea care se rupe-n vid,
şi nici nu-ţi este dată s-auzi de-aici, şi nu mi-i
muzica militară după sfîrşitul lumii.
1923

II




A spart în mine toată podgoria cu struguri ? Au spart în mine toate butoaiele cu vin ? Dacă n-aş şti că-i toamnă, aş crede că sînt plin pe coajă cu puroiul din bubele de muguri.

5   E toamnă albă — parcă e primăvară. Stau
greoi să curgă-n mine tot soarele prin membre ; şi dacă n-ar fi ziuă, ar fi crepuscul, sau ar fi cea de pe urmă tăcere din septembre.

Dac-ai veni cu capul întors spre porumbei, 10   tînără ca o frunză sau ca o stea, ţi-aş spune : uite, e var pe viţă ; uite, e clei pe prune şi sufletu-mi de tine se umple ca un clei.

Ţi-aş spune : seara asta e ultima din toamnă, şi toamna asta, poate, e cel din urmă an, 15   e cel din urmă soare şi cea din urmă poamă ; şi s-ar putea, femeie, să fiu un Canaan,

urît şi sterp, cînd încă ţi-s ţîţele cu lapte ? Sînt crama pentru toate vinaţurile noi, sînt toamna strînsă încă, fecundă, în butoi, şi sîmburele putred din fructele prea coapte...

...Cînd s-ar putea să are iar boii în april, şi să-nnoim natura ! Dac-ar cădea în tine, în carnea ta fierbinte, ca într-un cîmp fertil, un singur sîmbur putred din toamnă şi din mine.

III




Din nou ne cheamă iarna la sobă, să vorbim. Ciori au bătut văzduhul ca nişte cuie şi-mi place-n urechi tăcerea cum scîrţîie... Pesemne, iar au pornit, în uliţi, căruţele cu lemne.
5   Amurg. De-ar bate-n uşă deodată cineva, desigur că i-aş spune : intră ! şi ai intra. Tăcerea-n noi şi-n seara căzută-ntre covoare, ar fierbe ca un cîntec călduţ, de samovare. N-ai întreba nimica şi-ai aştepta răspuns.
io   Ţi-aş spune : o lumină din mine s-a ascuns. Vrei să ţi-i pun la sobă pantofii de mătasă ? Ţi-aş spune : ai picioare ca iepuri mici de casă ; şi vorbele-ar rămîne limpezi şi grele-n noi, ca ciorile surprinse de moarte într-un sloi.
I5   Şi mi-ar fi poate frică să nu ghicesc ce-nseamnă făptura ta, împinsă aicea dintr-o toamnă, cu capu-n mîni visată, deştept, de-atîtea ori !... Am bănuit că-i iarnă afară după ciori, şi-aş fi voit să-1 dărui cuiva, ca să-1 ascunză,
20   sufletul, cît o umbră crescută sub o frunză.
1922
IV




Cum dormi, printre gutuie pe care cresc furnici, ai ochii tare limpezi, picioare tare mici, suflet cît o mireasmă proaspătă şi gălbuie, şi pielea, cum e pielea cea linsă, de gutuie.
5   Dac-ai rămîne goală, pe scîndură dormind, aş crede că-i o grindă unde vierii prind, cînd ziua-i încă bine bălană şi e toamnă, strugurii cei mai rumeni de tămîios şi coarnă. Dacă prin geam lumină curată ar fi nins
10   subit, pe carnea tare şi tînără-ntr-adins
te-aş fi-ncuiat în mine, să nu te-mpingă-n noapte omida mătăsoasă din fructele prea coapte.
1921
V




Dac-ai veni pe bancă c-un roman în mînă,
surîsul tău rn-ar căuta în parc prin fila cărţii.

3   Romanul tău, cu litere nemţeşti, e Werther —
l-ai părăsit pe cînd îşi încărca pistolul.
     
     Surîsul tău mă caută ca-n rîu 10   o undiţă —
şi vrăbii lîngă tine slovenesc romanul.

Sînt lîngă tine şi tu nu mă vezi — smt poate golul 15   în care te apleci, sînt, poate, golful de linişte.

Sînt umbra ta culcată pe nisip — sînt umbreluţa
cu care scrii distrată pe nisip — sînt muzica pe care-o iei de mînă.

Sînt lîngă tine şi-mi încarc pistolul
tu nu mă vezi ;
continui fila unde l-ai lăsat
pe Werther.

VI




Şi va veni o seară cînd voi pleca de-aici, fără să ştiu prea bine unde mă duc şi nici de vine putrezirea, sau încolţirea vine. Tăcerea se va pune ca un pămînt pe mine.
5   Ştiu, o să vii în seară ca de-obicei, s-aduci pe tine umbra rece a frunzelor de nuci. Vei înţelege-ndată că-s dus, din nemişcare, la capul meu rămasă, ca-ntîia luminare. N-ai să întrebi pe nimeni de ce-ţi sînt de prisos
10   genunchii copţi, cerceii şi sufletul frumos.
Taci ! pentru noi privelişti se cer alte cuvinte. Mai bine-n tine, surde, aducerile-aminte, tumult. Dar ca un ţipăt într-însul : te iubesc — şi aş iubi o piatră cu scrisul ovreiesc.
15   Toamna, în cimitirul urban din bariere, pune tristeţea-n lespezi a stupilor cu miere, şi în priviri, cîrceii pămîntului rotund —

şi nu pot mai departe de moarte să m-ascund. 1922

LUI ION CÀLUGÂRU







In oala de lut vinu-i de nouă ani bătrîn. Cireşul are-omidă, mazărea gîrgăriţă, dar vinul meu aşteaptă, sub lacăt, pe stăpîn — podgoria mi-1 dete din cea mai bună viţă.

Dacă-ai veni aicea, Călugăre, să-1 bem (cu inima împunsă de-urzică şi muşcată), ţi-aş spune : cearcă viaţa cum ai începe-o fată şi sparge-mi ochii oa şi Ulis lui Polifem.

Ţi-aş spune : zvîrle masa de scris de sub bărbie şi gîtuie poemul chel ca un geam în frig ; aruncă continentul de spumă şi hîrtie — prăpastia începe din degetul tău mic.

Amurgul tace-n tine ca cineva-n genunchi ; nu căuta ce cade în spate şi se surpă ; şi ocoleşte curîba, şi sîngeră în muchi — chemarea ta profundă e dincolo, e după...

Te du ! Te-aşteaptă viaţa cu sîngele pe roţi. Aici : tăcerea simplă şi contemplarea amplă ; aici : mina coclită de secole pe clampă, 20   şi nici măcar o crimă din moşi în strănepoţi.

Pe tine viaţa nouă te cheamă din catarte ; pe mine viaţa surdă mă ţine-aici, în loc. Bea vinul ! Cine ştie pămîntul cu noroc ? Cine citeşte-n stele şi-n zodiac oa-n carte ?

25   Cu pîntecul pe umed pămînt, precum o plantă, aş vrea în mine lumea s-o mistui şi s-o şterg — să sparg, cu rădăcina înfiptă într-o pantă, oglinda vrăjitoarei în care toate merg.

Pe loc — pe cînd vapoare plîng cu obrazu-n palme ; 30   pe loc — cînd îndrăzneţii ţin alpi-n subţiori ; cînd oameni mor anume în piscuri pentru ciori, cînd piei se coc la soare în oazele cu palme3.

Ne cheamă alte drumuri, Călugăre, în lume — şi totuşi, e-o lumină de care nu mă rup ; 35   lumină din lumină şi spumă între spume — şi nu e decît umbra cuiva fără de trup.
1921

VREAU TOAMNA, VIA..







Vreau toamnă, via plină cu chef şi lăutari, butoaiele cu tunet de larmă şi dogari ermetic să le-nchidă cu papură şi cuie — vinul ca roşul sînge de mucenic să-1 puie. 5   Meşteri ! mă doare capul nedogărit şi blînd din care visul poate să curgă pe pămînt.

Nu ştiu nimic din arta cu care se cîştigă sufletul care tace şi carnea care strigă, de vreme ce nu-i nimeni aicea să-i sărut 10   pe umbra despărţită sălbatecă de trup mireasma puturoasă a sîngelui fierbinte. Durerea-i mult mai mare cînd moare în cuvinte, meşteri ! ciocanul vostru bate aşa-n pustiu, parcă ciopleşte — vouă sau mie ? — un sicriu.

15   Lăsaţi să-mbătrînească vinul cel nou în zimnic,
vreau să mă rog în toamna aceasta ca un schimnic şi sufletul meu simplu în trupul greu şi pleş să înflorească-n rugă argint, ca un cireş. Să mulţumesc : belşugul a fost frumos în crame,
20   femeile frumoase şi prunele avrame,
dorinţa mai urîtă nu mult decît plăcerea, mai bună săvîrşirea cea slobodă ca vrerea,

mai bună tinereţea ca nefiinţa pură — vis : o canea deschisă pe unde curgi, natură.

25   De vrei să-ţi dau de-acuma lutul vremelnic, ia-1 dar poate-aştepţi cînd boii ară din nou, în deal ; îmi plac ţăranii care ştiu arunca seminţe — nu-i nici o bucurie mai mare ca-n fiinţă ; soarele poate mîne să ude iar zidiri,
30   poate nu-i toată viaţa numai în amintiri şi poate ziua asta nu-i toată toamna. Poate liniştea ce se-aşează cuminte, peste toate e-o prevestire numai a altor vremuri, cari îşi fac gospodăria în noi, ca nişte cari.
1922

E ZIUA CEA DIN URMA.







E ziua* cea din urmă de calm, pe muşuroaie, şi cerul cade, moale, cum ar cădea o foaie.

E cîmpul lins, şi-i pace arată pe moşie, şi iepuri trag pămîntul cu ei în vizunie,

3   şi s-a pitit în ţărnă cîrtiţăria cîrnă, pe undeva, în ţară, turmele trec, de lînă.

De-acuma cheia zilei se rupe din lumină, de-acum te rupi din orzul cu pete de rugină,
     
     de-acum te pierzi în orzuri, în ziuă şi în toamnă, 10   şi toamna-i cu fîneţe, cu vin şi poamă coarnă.

In zi nu cere nimeni să cadă oblic ploaia — şoseaua duce numai din Herţa la Fundoaia ;

şi toamna-n chip de bivol pe jos se culcă, pînă s-apropie mai bine cu somnul de ţarină.

15   Vezi : cer şi cîmp stau gata şi azi să se sărute cînd toamna e culoare de cai morţi şi de fructe.

E provizoriu cîmpul şi timpu-i provizoriu — bolnavii albi se uită în şes, din sanatoriu,
     
     cum vite murdărite de aşteptare cască — 20   Va trebui să moară natura ca să nască,

vor trebui să moară iepurii-n vizunie şi să acrească mustul, ca soarele să vie

şi ca pămîntul iară să-nceapă din iubire — dar cei ce-s storşi din fire or să reintre-n fire,

25   şi cei ce-s storşi din toamnă or să reintre-n toamnă în toamna cu fîneţe, cu vin şi poamă coarnă.
1917

pRA DE VIZITA





Lui Gala Galaction

In seara asta capul ca o lampă îşi arde restul fumegos de gaz — şi cineva a pus mina pe clampă, şi cineva m-atinge pe obraz.

5   In seara asta lungă, cineva
tuşeşte-n mine, scuipă şi-şi dă duhul,
şi nici măcar n-aş vrea să fug — n-aş vrea
s-ajung din nou cu mînele văzduhul !

Stau în odaie ca-ntr-un tren în care io   aştept în geam să crape-un peisaj, şi-mi ţin în mînă sufletul de soare — sărmanul paşaport pentru voiaj.

Mă doare liniştea crescută-n mine — mă doare întunericul crescut, 15   ca o mocirlă-n oare dorm pe vine bivolii negri de necunoscut.

O umbră parcă mi^a fugit din trup, şi-n seara asta mi-i atît de bine, că parc-aş vrea cu mînele să rup 20   urzicile care-au crescut pe mine.
ALTE PRIVELIŞTI







Pe după grîu,
ascunsă după luncile de lozii, vara se scaldă, goală, în părîu.

Dac-ai veni prin lozii, 5   piciorul tău s-ar încîlci-n scaieţi, ar sîngera în zmeuri, ar poticni-n răcoare.

Poate ţi-e părul umed şi bălan ca despletirea verii, 10   poate ai şolduri ferme din castani şi albi genunchii.

Hulubii au zburat spre cer, sau au scăpat cu ciocul roş din bluza descheiată.

15   Copiii au pornit
să spargă-n pietricelele din praştii plămînul păsărilor, să prindă în cîrlige somnul molîu al peştilor,

să strîngă în cofeiele de soc icrele murelor.

Vara e în văzduh ca o mirezmă tare ca peliniţa care-şi farmă sufletul ei uscat în palme. Poate-nainte de-a intra în -apă — goală şi despletită — s-a dezbrăcat în codru, s-a urzicat în zmeuri, şi-a frecat mînele cu peliniţă şi frunzele din codru i-au lipit, pe-alocuri, pete mari de întuneric.

Băieţii au găsit pe mal
pantofii de atlas ai verii —
i-au aruncat în grîu ;
şi ca s-o vadă în părîu
mai goală,
s-au căţărat în lozii.
1921

II




In desprimăvărarea de-nceput sufletul meu e ud de-atîta soare, ca un harbuz de vară nenceput, cu miezul plin de sîmburi şi răcoare

5   Aş vrea să sparg ferestrele din trup pleoapă rece pe privire-nchisă, să se aşeze-n mine ca-ntr-un stup soarele blond cu miros de melisă.

In ziua albă ca o farfurie 10   cu struguri, cu caise şi zămoşi, clovni şi-au lipit surîsul de-alifie şi muşchii de hîrtie pentru Moşi.

Prin mese cu picioarele de ciută izvoare-aş vrea să biruie prin zid, 15   şi casa să se spargă ca o fructă cu o omidă-n fiecare blid.

Ovreii vînd prin semne la tarabe dorinţi şi ustensile de voiaj. Rahèla, cit ţi-s pulpele de slabe ! 20   Hai să plecăm afară din oraş !

Ne-aşteaptă trenuri cu viteză nouă, şopîrle printre şinele de fier, şi dimineaţa cu cercei de rouă : să răsturnăm balcoanele cu cer.

25   Atunci, frumos, de-a lungul şi de-a latul pămîntului acoperit de zi, boii cei simpli vor începe-aratul în pacea care se va nesfîrşi.
1922

III




Bălţile-n drum, ca bivolii negri, s-au culcat. Şi şesul spart se urcă pe dealul sur, arat, greu parcă de belşugul griului semănat.

Harbujii şi-au curs zeama roşie pe pămînt, seminţele aşteaptă ploaie, aşteaptă vînt — şi e tăcerea care poate veni curînd.

Şi e lumina care poate să cadă jos,
pe bolta lină pînă-n afund şi pe zămoşi —
şi e lumina oare poate să cadă-n tine.

De vii să mîni, în seara aceasta, boii uzi, coace-mă bine, Doamne, în cîmp, ca pe-un harbuz, şi sparge-mă, în toamna aceasta, care vine.
IV




Pe lîngă moară, balta care-a crescut din ploi. Amurgul ţipă după cirezile de boi, şi-i bate cu nuiaua, din spate, pînă-n sînge — o mînă, de pe masă, tot aurul îl strînge,
5   a1 pus ciocul tăcerii să bată lung în soc, şi cineva s-aducă apele reci pe scoc. E-acelaşi suflet simplu în lucruri laolaltă. Vişinii de pe maluri s-au înecat în baltă, şi hoitul lor se vede cînd lucrurile tac.
10   Toamna, ca un cerb tare bătrîn, intră-n conac, şi s-a culcat, pustie, cu coarnele-n covoare, la zid, spre panoplia ştirbă de vînătoare.
EVENIMENT





D-nei Claudia Millian

Stau foi să oadă, sure foi ; un cerb, cu piele noduroasă de pădure, a spart, o clipă, liniştea din cer ; — şi liniştea s-a clătinat, uşure.

5   Desigur că acuma Dumnezeu a scoborît din cer cu sfîntu Petru şi, speriat de cîni, se lasă greu pe piatra albă-a unui kilometru.

O fată paşte caprele-n păşune, !0   şi, iată, pe pămînt s-a-ntins cu-ncetu, să strîngă-ntr-însa ce cuvinte spune, în şoaptă, Dumnezeu lui sfîntu Petru.
1917
COINCIDENŢE







Dă-mi mina ta, dă-mi mina ta ! Mina ta se frînge, se rupe ca laptele, şi trupul tău e zvelt cum e vişinul slab — e-aşa de luminoasă toamna, aşa de luminoasă ! 5   Vrei tu să ştii de ce ?

Păsări cu guşa albă s-au strîns la ospăţul cerului, iată faţa de masă-a luminei întinsă pe lucruri ; ziua ne iese-nainte cu pînea şi sarea pămîntului, apele cu părul rece s-au pieptănat să te bucuri, ]0   pasul de^amnar al Domnului scapără-n ochiul
minutului.

Ţăranii au plecat în cîmp fiindcă-aveau seminţe — (viaţa, ca puţul de păcură, sare uimitor din seminţe), au sudoarea pămîntului, au vrăjmăşia pămîntului, au curcubeul pe rnîni al praştiei ce se deznoadă, 15   şi seminţele lor sînt lumină.

Uite, un cal mort a căzut în pămîntul brun. Calul mort a-nceput foarte calm să se descompuie, calul mort a devenit pe jumătate pămînt bun. — Iţi plac, iubita mea, ţăranii care-aruncă seminţe şi caii morţi, morţi în ziua aceasta de vară ?

Dă-mi mîna ta, dă-mi mîna ta !
1920

DUPA DILUVIU







Fînul strănută de atîta ploaie.
Acum căruţele în care stă cosit au spart pietrele
luminii.
Şi seara e proaspătă.
Ploaia a înlesnit respiraţia cîmpului, a spălat glasul 5   privighetorii, a deşteptat din amiaza stabilă melcii, a ridicat sînge verde în obrazul frunzelor, a dat drumul parfumelor fiindcă a rupt lacătele de
polen.
După ploaie, plămînul deschide obloanele, scoate
capul
     pe după gratii. Ca un pămînt se lasă pătruns de apă, 10   ca un ulcior poros sparge lumina.
Iată-1 deşteptat de cîntecul spălat al păsărilor, de cîntecul stîlpilor de telegraf cu degetele în
continente,
de larma iarmaroacelor din buzunare de provincii, de hergheliile de cai iuţi şi fără slujbă, din stepe,
15   de sapa căutătorilor de aur, în Camerun, de biela locomotivelor, de manivela orgelor, de revolta oglinzilor, care sporeşte în Sud, de masacrele civile pe covoarele libertăţii şi de tot ce din parfume scarpină narinele
20   şi de sîngele aventurii care gîlgîie în şanţul roşu.
2927—1920

ClNTECE SIMPLE : VLAICI







Ne-am aşeza pe bancă în dimineaţa clară ; ar fi în noi, desigur, atîta primăvară, că am privi (în ora împunsă de furnici) cum boii de pe coastă se fac mereu mai mici.
5   Ai fi atît de calmă, de albă şi de simplă,
că ziua-n noi şi-afară s-ar coace ca o jimblă ; cocoşii în tăcerea de sticlă s-ar spăla ; dorinţele, în carne şi-n noi, s-ar desfoia, şi-ar fi atît de pline de ziuă şi de rouă,
!0   că le-ai strivi, distrată, în palmele-amîndouă, ca pielea să ţi-o umpli, amară, cu miros — sau ca să-ţi fie-n ziuă surîsul mai frumos.

II




Te-adof cu carnea tristă în care-am gîtuit păsări de mare, albe, cu pîntecul spoit, şi-aş vrea să-ţi spun aceea ce-i rit în adorare, cu braţele întinse ca două sfeşnicare.
5   Mă doare gura acră din care au băut
oameni plecaţi asupră-i ca pe-un ulcior de lut — şi trupul tău în care atîtea mîni confuze au căutat să-ţi uite tristeţea de pe buze. Poţi, schimnică şi pură, să stăvileşti în fund
10   dorinţa, ca o apă sorbită de un prund,
sau linsă să-ţi laşi pielea de om, ca de un cîne femeie-orz, femeie-mălai, femeie-pîne. •în tine orice sete drumeagă află jgheab ; şi s-a întors puternic cel ce plecase slab,
15   şi s-a întors cu şira de zeu, să rîdă mitic — spre hoitul meu în noapte uitat şi paralitic. Dacă mi-ai da surîsul ca un pelin amar, ai birui pămîntul din celălalt cîntar, te-aş curăţa de blastăm ca pe-un oţel de zgură,
20 şi aş cădea-n genunche la albia impură, şi m-aş tîrî-n ţărînă, urît şi murdărit — spre singurul părete oare-a rămas din schit.
III




Ţi-e prea frumoasă carnea, ca să mai poţi avea sufletul care sparge păstaia, ca o stea. Aş vrea mereu să-1 caut sub pielea ta bălană, cum umbli orb să cauţi o uşă-n subterană,
5   sau cum răneşti, să curgă răşina dintr-un trunchi. Ţi-e sufletul în mînele mici, sau în genunchi ? Dacă ţi-aş da sărutul fecund pe sterpul pîntec, aş deştepta în tine iubirea, ca un cîntec ? Şi ca în vechi sertare cu lacătul stricat,
10   aş regăsi ce-i simplu în tine şi curat ?
Ţi-e sufletul în carne închis, ca într-o cramă în care mustul sparge fierberea lui de vrană şi nu găseşte, ca să ţîşnească, o cană... ...Şi-i fericit că este închis în carnea ta.

LUCARNA







Dorinţa mea rămasă să umfle un eatart vrea porturi de amiază pe ţărmuri care ard.

Aer sărat ! Pucioasă ! Furtunile au spart băşica luminoasă a zilelor din mart.

Catartele de spumă 10   s-au adăpat cu lună. Ce matelot bătrîn

a mai păstrat, mecanic (surd, cocoşat şi spîn), credinţa în titanic ?
1923

DISCURS










Lui Ilarie Voronca

Stup de putere ! Vreau să strîng în mădulare tot ce în tine au antenele din soare.

5   Tristeţe-n echinox ! Deşteaptă-te şi treaz acoper-o în box cu pumnul în obraz.

Melancolie, flaut ! 10   Aş vrea un cîntec, aş vrea ca un argonaut un drum pentru alţi paşi.

Cu tălpile de sare şi coatele în vid, 15   rinichiul ros de mare şi ochiul infinit,


vin şi mă ia de gît, vioară, dansatoare, ulciorul de pămînt 20   să-1 umplem cu răcoare.

Şi iată-te la pas cu vidul şi planeţii, în sîngele rămas din începutul vieţii,

25   călare pe inform, ţîşnire ideală cu monştri care dorm în carnea virtuală,

şi secole se rup, 30   ca nasturii din stofe, din nesfîrşitul trup al primei catastrofe.

Prea sugi oa un vampir din carnea mea, gîndire 35   Paingănul subţire a tors un trandafir

de aţă, pentru muşte. Miraculos zidar ! duci formele prea bruşte 40   să moară pe calvar,

şi în fiinţa curbă pe care-n mine-o pui, foarfeci din bloc statui pentru-o viitoare urbă.
1923
1 Inventarierea manuscriselor a fost deosebit de dificilă, ea făcînflu-se în mai multe etape, pe măsura descoperirii lor. Astfel, la un an şi jumătate, după ce codificarea şi dactilografierea fuseseră încheiate, s-au mai găsit, întîmplător, tot la Paul Daniel, alte manuscrise de poezie. Nemaiputîndu-se restructura numerotarea arhivei, am ataşat foile găsite ulterior, volante sau disparate — denumiri convenţionale — la manuscrisele iniţiale. Denumirea lor este, în aceste cazuri, mai complicată, dar ea ne-a fost impusă prin forţa împrejurărilor.
2 „Baisers montant aux yeux des mers avec lenteur" (Rimbaud).
3 Palmieri (n.ed.).
??

??





XXXIX







4















3

5





8

7





10









11





' -16 ■

' -13 ■













18

15





18







•20

•25













22

23





30







33

33













34







36







43







45

37

I

I

46

46







41







43







54





52









55







57





58







60

61





62

75





76

63