<L I   y 0.00 .
BIBLIOTECA INSTITUTULUI DE ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE
No. 20___
IOAN C. P1LIŢTI
consilier permanent legislativ
Despre
a Principatelor Române
t.
* u
EXT & A & din „Revista de Drept Public" Anul IV, No.
I*.
b
ti
BUCUREŞTI FUNDAŢIA CULTURALA REGELE MIHAI I, IMPRIMERIA 19 2 9
BIBLIOTECA INSTITUTULUI DE ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE
No. 20
IOAN C. F1L1TTI
consilier permanent legislativ
Despre vechea organizare administratiyă a Principatelor Române
(♦ACADEMIEI*)
EXTRAS din „Revista de Drept Public" Anul IV, No. 2
BUCUREŞTI t-UNDAŢIA CULTURALĂ REGELE MiHAI 1, IMPRIMERIA 19 2 9
DE ACELAŞ AUTOR:
(Cele cu semnul ' §i „Pavel Snru").
se găsesc de vânzare la librăriile: „âlcalay" „Cartea Românească"
i."Despre Negru-Vodă, — Extras din Analele Academiei române, Secţ* ist,, 1924»
2* Studii despre banatul oltean: ' - ,
a) Craioveştii,— In Convorbiri literare, anul 54 (1922), p, 193* 292,398» ** b) Banii şi caimacamii Craiovei,— Extras din revista Arhivele Olteniei, III, (1924)»
c) Banii Ţării Severinului şi banii Olteniei.-—In revista Arhivele Olteniei, VI (1927), p. 31*
3, Din arhivele Vaticanului, Buc, 1913.
Voi, I,   Doc, bisericeşti (1353—1699), Epuizat. Voi, II, Doc, politice (1526—1788),
4, Hrisoave şi cărţi vechi:
a) în Arhiva Soc. ştiinţifice si literare din Iaşi, anul 27(1916), p, 7,
b) în revista Spicuitor în ogor vecin I (1920), p, 129* 136, 138,
c) în Revista istorică (a d-lui Iorga) : X (1924) p, 110 şi 240 ; XII (1926)
p, 12,
5, Biserici şi ctitori:
a) Despre biserica Maica Domnului din Slatina-Olt, In revista Litera-
lura şi aria română XII (1908) p, 413 ; în Convorbiri literare, anul 46 (1912) p* 159; în revista Spicuitor în ogor vecin, I (1920) p, 151 ; în Buletinul comisiunii monumentelor istorice, 1929, '
b) în Revista istorică (a d-lui Iorga) II (1916) p, 61 ; XI (1925) p. 89,
c) în Revista Spicuitor în ogor vecin, I (1920) p, 146;
d) Schitul Aninoasa-Cislău (jud. Buzău) şi neamul Doamnei Neagăi.
In Revista arhivelor, I No, 2, p, 210.
e) Chipurile lui Nicolae Vodă Mavrocordat şi familiei sale în bisericile
bucureştene» In Convorbiri literare, anul 58 (1926), p. 421,
f) în Buletinul comisiunei monumentelor istorice, 7929. *■ 6^ Arhiva Gheorghe Gr. Cantâcuzino, Buc, 191 o,
■ 7, Condica Poenarilor-Almăjani.— Extras din Arhivele Olteniei, anul VIII (1929)*
8. Despre neamul lui Mihai Viteazul;
a) Mama-şi soţia lui Mihai Viteazul» In Convorbiri literare, anul 52 (1921), p. 609.
b) Ctitorii de la Plăviceni-Olt şi neamul Doamnei Stancăi. — In revista Arhivele Olteniei, VI (1927)/ p. 266. g» Un raport catolic despre Moldova la sfârşitul sec. ah XVII-lea,— In Revista istorică, (a d-lui Iorga), XII (1926), p. 193.
10. Din iconografia noastră laic£ (sec. XVII). — In Convorbiri literare,
anul 56 (1924), p. 203.
11. Lettres et extraits concernant Ies relations des Principautes roumaines
avec la France, 1728—1810. — Buc. 1915. * 12. Aşezământul cultural al mitropolitului Dositei Filitti, de la înfiinţare până astăzi. — Buc. 1911. Averea episcopului Costandie Filitti. In Revista arhivelor No. 4 (1927), p. 156.
13. Un grec românizat: Stolnicul Ştefanache Cremidi (1730—1764). — In Revista istorică (a d-lui Iorga), I (1915), p. 105. >#/ 14. O pagină din istoria medicinei în Muntenia (1784—1828).— Extras din Revista ştiinţelor medicale, Fevruarie, 1929.
15. Cine e cronicarul Dumitrache. — In Convorbiri literare, anul 57 (1925).
16. Notice sur Ies Vogoridi. — In Revue historique (a d-lui Iorga), IV (1927),
pag. 314»
17. România faţă de capitulaţiile Turciei.—Extras din Analele Acad.,
Secţ. ist., 1915.
18. Despre reforma fiscală a lui Constantin Vodă Mavrocordat.— Extras
din revista Analele economice şi statistice, 1928.
19. Vechiul drept penal român :
a) (în colaborare cu D. I. Suchianu). Contribuţii la istoria dreptului
penal român. — Extras din Revista penală V (1926), p. 442 (epuizat).
b) (în aceeaş colaborare). Din vechiul drept penal român. (Răspuns
d-lui prof. S. G. Longinescu). — In Curierul judiciar, 9 Oct. 1927* ** c) Despre vechiul drept penal român.— Extras din Revista de drept penal
şi ştiinţă penitenciară, Nov. Dec, 1927* ** 20. (în colaborare cu D. I. Suchianu). Contribuţii la istoria justiţiei penale
în Principatele române. (Organizarea judecătorească şi procedura
penală). Extras din Revista de drept penal şi ştiinţă penitenciară.
Ian.-Fevr. 1928.
** 21. Despre vechea organizare administrativă a Principatelor române. Extras din Revista de drept public, 1929.
22. încercări de reforme în Muntenia sub Grigore Vodă Ghica. (1822— 1827). — I*1 Convorbiri literare, anul 40 (1906) p. 905.
23. Arhondologia Munteniei  la  1822—8. — In Revista  arhivelor, anul
1927/ No. 4, p. 19.
24. Documente inedite relative la epoca regulamentară :
a) în Convorbiri literare, anul 42 (1908), p. 506; anul 43 (1909), p. 550
şi 562 ; în Revista de istorie, arheologie şi filologie, voi. XI'(19.10), pag. 192.
b) Jurnale inedite ale obşteştii extraordinare adunări de  revizie a Re-
gulamentului organic al Moldovei. In Revista de istorie, arheologie
1
şi filologie, voi. 10 (1909) p. 33 şi în Convorbiri literare, anul 58 (1926), p. 514.
j     c) Primele convenţii între Principatele române. In revista Viaţa românească, anul 3 (1908), p. 178. , X}   d) Despre abuzurile consulilor în epoca regulamentară. — In aceeaşi revistă, anul 5 (1910, p. 339. e) Turburări revoluţionare în Ţara Românească între anii 1840—1843. Extras din Analele Acad.., secţ. ist., 1911.
f) Une lettre du Prince de Serbie au Prince de Valachie en 1844. — In
Revue historique (a d-lui Iorga), III (1926), p. 92.
g) Catagrafia oficială de toţi boerii Ţării Româneşti la 1829.— Extras
din Revista arhivelor, 1829. 25. Partea boerimii în elaborarea Regulamentului organic ■— In revista Cugetul românesc; anul II (1923), P* 258 şi 743. ** 26. Corespondenţa Domnilor şi boerilor români cu Metternich şi cu Gentz între anii 1812—1828. — Extras din Analele Acad. rom. Secţ. ist., 1914.
** 27. Corespondenţa consulilor englezi din Principatele române, 1828—1836. Extras din Analele Acad. rom., Secţ. ist., 1916.
28. Domniile române sub Regulamentul organic, 1834—1848.— Ediţia
Academiei române, 1915 (Primul Năsturel din 1913)t
29. Vlădica Luca (1583—1629) strămoş al poetului Cârlova. — In Convor-
biri literare, anul 55 (1923), p. 319.
30. Două scrisori de la Constantin Negruzzi. — In Convorbiri literare, a-
nul 55 (1923). P- 93*
31. Evoluţia claselor sociale în trecutul Principatelor române. — In revista
Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul V No. i-—2 şi No. 3—4; anul VI No. 3—4 (Va urma). Un rezumat al întregului studiu, sub titlul:
Clasele sociale în trecutul românesc,— Extras din Convorbiri literare, 1925.
32. Originile democraţiei române. — In revista Viaţa românescâ, Noemvrie
1922, Ianuarie şi Fevruarie 1923.
33. Din căimăcămia lui Alex. Vodă Ghica :
a) Un raport diplomatic muntean din timpul căimăcămiei lui Ale-
xandru Vodă Ghica, 1856. — In Revista istorică (a d-lui Iorga), anul X (1923), p. 65.
b) Un emissaire valaque â Paris en 1857. —- In Revue historique du sud-
est europeen, II (1925), p. 82.
34. Cum s'a făcut alegerea de la 24 Ianuarie 1859.—• In Convorbiri literare,
anul 50 (1916), p. 103. ** 35. Un proiect de constituţie inedit al lui Cuza-Vodă la 1863. Buc, 1929»
36. Preţul pământului expropriat.— In Convorbiri literare, anul 51 (1919),
p. 2*86 şi 553.
37. Reforma administrativă. — In revista Viaţa românească, anul 13 (1921)*
pag. 326.
38. Articole de istorie contimporană :
a) Maiorescu la 1913. — In Convorbiri literare, anul 52 (1920), p. 115.
b) Raporturile ruso-germane faţă * de sud-estul european. In revista Viaţa românească, Sept. şi Oct. 1921.
c) La răspântie. (România faţă d^ războiul mondial). — In aceeaş
revistă, anul 13 (1921), p. 63.
39. Despre Consiliul legislativ :
** ' a) Originea şi menirea Consiliului legislativ. Extras din Revista de drept public, 1927.
** b) Ierarhia funcţiilor, armonizarea salariilor şi situaţia constituţională a Consiliului legislativ. —Extras din Curierul judiciar, 30 Oct. 1927. c). Cum a fost înţeles Consiliul legislativ.— Extras din Curierul judiciar, 7 Aprilie 1929.
40. Generalităţi cu privire la istoria naţională :
a) O minune istorică. — In calendarul naţional al ziarului America.
Cleveland, Ohio, 1924.
b) Istoria naţională în revista Convorbiri literare. (In Convorbiri lite-
rare, No. jubilar, voi. 59, 1927, p. 77).
41. Recenzii asupra următoarelor lucrări:
a) E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne. (In Convorbiri
literare. Ian. şi Fevr., 1925).
b) C. C. Giurescu, Organizarea financiară a Ţării Româneşti în epoca
lui Mircea cel Bătrân (In Convorbiri literare, anul 60,1927, p. 194)*
c) CC. Giurescu/ Contribuţii la studiul marilor dregătorii în sec. XIV
şi XV. (In Convorbiri literare, anul 60, 1927, p. 198.
d) Emil Vîrtosu, Tudor Vladimirescu (In Revista arhivelor, No. 4,1927,
p. 245—8).
e) G. Fotino, Contribution â l'etude de Tancien droit coutumier rou-
main. (In Convorbiri literare, anul 60, 1927, p. 195—8).
f) C. C. Giurescu, Noui contribuţii la studiul marilor-dregătorii în sec.
XIV şi XV. (In Convorbiri literare, anul 58, 1926, p. 305).
g) I. Vlădescu, Despre dări sau impozite. (In Convorbiri literare, anul
58, 1926, p. 306).
h) C. C. Giurescu, Un anteproect necunoscut al legiuirii Caragea.
(In Convorbiri literare, anul 55, 1923, p. 690).
i) Jean D. Condurachi, Câteva cuvinte asupra condiţiei juridice a străi-
nilor în Moldova şi Ţara Românească până la Regulamentul Organic. (In revista Viaţa românească,- 1920, p. 135. k) Ioan D. Condurachi, Soli şi agenţi ai Domnilor Moldovei la Poartă, în sec. XVII. (In revista Viaţa românească, 1920, p. 136).
42. Notiţe mărunte :
a) Probitatea ştirilor contimporane în cronograful lui Dositei al Monem-
basiei, de V. Grecu. (In Revistă arhivelor, No. 4, 1927/ p: 245).
b) Radu I, de C. Kogălniceanu. (In Revista arhivelor, No. 4, 1927,
pag. 254*
c) Postelnicul Ianache (sec. XVII). In Revista arhivelor, No. 4, 1927, pag- 234-
d) Juristul Nestor. — In Revista arhivelor, No.     1927, p. 234.
DESPRE
VECHEA ORGANIZARE ADMINISTRATIVA A PRINCIPATELOR ROMANE
Vechea noastră organizare administrativă a derivat din înseşi împrejurările în care s'a format poporul român şi în care s'au închegat Principatele române şi s'a adaptat apoi nevoilor politice, economice şi sociale ale vremii.
Din parte-mi şi deosebesc în această veche organizare aceleaşi trei faze pe care le-am constatat şi în evoluţia claselor noastre socialex). x!        Prima, de la întemeierea Principatelor până în sec. XVI-lea,când \      se^a?svoltă o fiscalitate impusă de exigenţele turceşti; 1' A doua fază, a organizaţiei pe care o voi numi slujitorească, deri-
vată din fiscalitate şi care cuprinde sec. XVI şi XVII;
A treia fază, a încercărilor zadarnice de reforme administrative ^în ciuda angrenajului fiscal şi care, începând din sec. XVIII, se sfârşeşte, acum 100 de ani, cu Regulamentul Organic, de la care începe , modernizarea.
I.
Y Organizarea de Stat a Principatelor române prezintă de la început \ şi neîntrerupt un caracter unitar şi centralizat. Domnul concentrează în mâinile sale, pentru întreg teritoriul, puterile legiuitoare, executivă şi judecătorească.
Izvorul puterii absolute a Domnului trebue căutat în înseşi împrejurările în care s'au format Principatele.
Pentru Muntenia, procesul de formaţiune pare să fi fost următorul :2) grupuri de familii scoborîtoare dintr'un strămoş comun, trăiau în indiviziune pe un hotar, proprietatea lor, şi erau cârmuite de voevozi, aleşi de capii familiilor din grup, zişi de la o vreme cnezi. In caz de războiu, voevodul era conducătorul grupurilor şi avea pu-
1) Clasele sociale în trecutul românesc. Extras din Convorbiri literare, Fevr.
şi Aprilie 1925» ~ .
2) I. C. Filitti, Despre Negru Vodă. Extras din An. Ac. rom. Secţ. ist. Sena
III. Tomul IV, 1924-
6
9
teri absolute. In prima jumătate a secolului XIV-lea, voevodul dela Argeş isbuti să impună autoritatea sa altor voevozi, mai ales din părţile nordice ale Olteniei şi, devenind astfel un mai mare voevod, să-şi întinsă stăpânirea, în scurtul timp de o jumătate de veac, dela Carpaţi până la Dunăre şi la Marea Neagră, prin isgonirea sau supunerea rămăşiţelor stăpânirii tătăreşti.
Moldova dimpotrivă, a fost o ţară de descălecătoare, ce s*a întins iarăşi, într'un timp tot atât de scurt, dela poalele Carpaţilor până la Nistru.
Astfel, înseşi trebuinţele de apărare şi de extindere a Statului faţă de vecinii de alt neam şi de altă lege au impus concentrarea puterilor absolute în mâinile unui singur mai mare voevod.
^ Deoarece la noi n'a existat feodalitate,puterea absolută iniţială a Î36mnului n'a cunoscut veacuri de eclipse ca puterea regală în Occident. Din aceeaş cauză n'au existat Ta noi, ca în Occident, acele rămăşiţe ale feodalităţii, sau acele instituţii creeate chiar de regi pentru a lupta împotriva feodalităţii şi care, sub forma de state generale, state provinciale, privilegii municipale, adunări ale clerului şi parlamente judecătoreşti, au temperat, dar şi acolo numai câtva timp, puterea absolută regală.
De altă parte, prin însăşi originea ei, puterea domnească este de la început la noi dominată de ideea de Stat ca şi suveranitatea în imperiul roman. Domnul apare la noi dela început, aşa cum fusese şi împăratul roman, ca reprezentant al intereselor Statului. Nu sunt semne la noi ca Domnul să fi privit Statul, ca regii din occident din-nainte de feodalitate, ca un patrimoniu privat, pe care să-1 poată împărţi între fiii săi; nici puterea sa ca un bun particular de care să se desbrace, dacă vrea, în favoarea unor indivizi sau unor aşezăminte, prin concesiuni viagere sau ereditare.
Domnii noştri s'au intitulat totdeauna voevozi şi domni din mila lui Dumnezeu. Această titulatură a rămas aceeaş şi după ce şi-au dobândit scaunele prin mijlocirea sau din graţia Turcilor. Umilinţele la cari Domnii, în împrejurările vitregi ce au urmat după ivirea Turcilor la Dunăre, au ajuns să fie supuşi în seraiul de la Constan-tinopol, ca manifestări ale unor concepţii de guvernământ asiatice, trebuie să treacă pe planul al doilea faţă de consideraţia că în ochii propriilor lor supuşi şi în hotarele Statului lor, ei continuau să fie aleşii lui Dumnezeu, unşi în Patriarhia dela Ţarigrad şi în Catedralele noastre după uzurile imperiale bizantine şi păstrându-şi alaiul întreg şi puterile depline. Dealtfel şi suveranii creştini din Occident n'au încetat niciodată de a face o adâncă deosebire între cârmuitorii, cu titluri oricât de pompoase, ai provinciilor turceşti, şi Domnii noştri, pe care-i calificau de principi.
De altă parte, titlul de Domn implica ideea de suveranitate şi cuprindea aceeaş noţiune ca şi titlul roman de împărat
i) Cf. N. Iorga, Le caractere commun des institutions du sud-est de l'Eu-rope. Paris, Gamber, 1929.
Dreptul de viaţă şi de moarte al Domnului asupra supuşilor săi nu se exercita la noi în mod mai arbitrar decât în occident atunci când, spre pildă, Regele Henric al III-lea al Franţei punea la cale asasinarea ducelui de Guise.
Domnul putea da ordine permanente şi obligatorii ca nişte legi.
Era supremul judecător. .
Putea face război şi încheia pace.
Aceste drepturi, afară de cel din urmă,, le-a păstrat întregi şi după ce numirea lui a ajuns să se hotărască de Poarta otomană.
Şi toate aceste puteri erau tot atât de legale ca şi ale suveranilor absoluţi din Occident. Domnitorii cu tendinţe de despoţi asiatici au fcst osândiţi de contimporanii lor şi priviţi ca nişte excepţii. Concepţia normală a rămas necontenit că dacă Domnul cârmueşte absolut, el trebuie totuşi să rămâie respectuos de obiceiul pământului. Aşa spre , pildă, în pricinile în care se recurgea la jurători, Domnul nu putea decât sau şă confirme dreptul enunţat de aceştia, sau să recurgă la un număr îndoit de jurători cari să dovedească strâmbătatea celor dintâi. x)
A legifera nu se prea obişnuia în trecutul nostru depărtat. Legea eră obiceiul pământului, uzul tradiţional, născut odată cu formarea poporului român şi cu întemeierea Principatelor. Când, rareori, se introducea vreo orânduială nouă, legiuitorul era Domnul, în sfatul său de care vom vorbi.
Aplicarea legilor, sub îndoita formă a distribuirii justiţiei şi a îndestulării serviciilor publice, eră tot în mâinile Domnului. Nici aiurea ideia separaţiei funcţiilor în Stat nu s'a născut decât târziu.
Pentru tot-poporul însă, şi la noi ca şi aiurea, Domnul eră mai ales supremul judecător, de care dealtfel justiţiabilii se simţeau mai apropiaţi decât astăzi de cea mai înaltă instanţă judecătorească. Pe când însă aiurea regele, cu timpul, a judecat în persoană tot mai rar şi căr treptat, numai unele cazuri au fost rezervate judecăţii lui, la noi Domnul n'a încetat niciodată de a exercita personal deplinătatea atribuţiilor lui judecătoreşti.
Insfârşit, Domnul absolut nu numai domnea, dar şi cârmuiâ efectiv. Eră un fel de ministru al unui singur şi mare departament în care se concentrau toate trebile publice, pe care el le rezolvă zilnic şi per-sanal. Primea direct plângeri de la locuitori; da ordine direct chiar funcţionarilor subalterni din provincii; delega dregători de diverse trepte şi categorii pentru cercetarea şi rezolvirea afacerilor. Meşteşugul domnesc nu era o sinecura.
*
* *
Tot ce nu este a legifera şi a judecă, este a administra. Astfel înţeleasă, noţiunea de administraţie are azi o sferă foarte largă.
1) C. Giurescu, Despre boeri, p. 42.
II
In vremurile vechi însă/ şi la noi ca şi aiurea/ era mult mai restrânsă. Deosebirea între Statele occidentale şi Principatele române a fost aceasta că din cauza împrejurărilor neprielnice de pe urma încercuirii de către Turci, s'a păstrat mai multă vreme la noi pecetea Statului primitiv, care nu cunoaşte alte îndatoriri administrative decât asigurarea autorităţei Domnului înlăuntru, apărarea fiinţei Statului contra atacurilor din afară şi găsirea mijloacelor financiare necesare pentru aceste două scopuri.
Cu asemenea trebuinţe reduse, dar esenţiale, fireşte că nu se simte nici nevoia de organe de execuţie diferenţiate.
La noi ca şi aiurea întâlnim de la început două feluri de organe ajutătoare ale Domnului în îndeplinirea atribuţiilor sale : corpuri consultative pentru hotărîrea măsurilor de luat şi agenţi de execuţie ai hotărîrilor luate. *)
Voevozii Principatelor au fost dela început, în mod firesc, înconjuraţi de tovarăşi de arme cari trăiau în apropierea curţii lor şi cu cari se sfătuiau.
Din cele dintâi timpuri ale istoriei Principatelor, întâlnim în ele două stări sociale : una, de proprietari ai solului, cari formează şi clasa conducătoare; alta, de oameni aşezaţi pe pământurile celor dintâi şi subordonaţi lor.
Proprietatea solului aparţine, în indivizie, familiilor scoborîtoare dintr'un strămoş comun.
O parte a solului se cultivă, în loturi, de către coloni, cari dau proprietarului dijmă; altă parte este rezervată de proprietari, cari o cultivă în regie, cu ajutorul tot al colonilor, cari li mai datcresc, în acest scop, lucru sau clacă.
îndatorirea principală a tuturor proprietarilor de moşii eră de a veni călări la oaste, pe proprie cheltuială, însoţiţi de câte doi-trei călăreţi de fiecare sat ce stăpâneau. Astfel a fost compusă strălucita cavalerie care a pierit la Valea Albă. Numai la mari primejdii se recurgea şi la oastea pedestră de ţărani.
Primii sfetnici domneşti trebue sa fi fost recrutaţi dintre capii familiilor stăpânitoare a unei bune părţi a solului, cari consimţiseră^ unii de voie, alţii siliţi, la o alcătuire de Stat unitară şi cari formau nobilimea teritorială, prima noastră clasă conducătoare şi totodată oastea principală a ţării.
Dar, fireşte, sfetnici s'au putut alege şi la noi şi din alte categorii sociale, din oameni de rând cari inspirau încredere, sau se distingeau prin serviciile ori devotamentul lor. Dintre aceştia, unii trăiau chiar la curte, şedeau la masa Domnului, erau în favoare deosebită. Prin ei se putea ajunge până la persoana stăpânului şi dobândi bunăvoinţa
i) ePentru toată această parte I, vezi studiul meu : Evoluţia claselor sociale în trecutul Principatelor române. In Arhiva p. ştiinţa şi reforma socială, V. No.
I—2, p. 71—II3.
lui. Dintre ei s'a format cea dintâi aristocraţie izvorîtă din favoare domnească şi care s'a putut ridică  chiar deasupra nobilimii de
naştere,
Cele mai vechi sfaturi domneşti ce cunoaştem din hrisoavele noastre sunt, ca şi în Sârbia încă din sec. al XH-lea, sfaturi restrânse de câţiva boeri, cu sau fără funcţiuni. Dar, după enumerarea acestora, urmează aproape întotdeauna menţiunea : „şi cu credinţa tu- * turcr boerilor mari şi mici ai Domniei mele". Această formulă s'a menţinut până destul de târziu. Ea arată că eră vorba numai de sfetnici, cu sau fără funcţiuni, fără ca toţi fireşte să poată şi participă de fapt.
Cu timpul, acest sfat obişnuit al Domnului a evoluat în sensul că au dispărut din el sfetnicii fără funcţiuni. Au fost însă totdeauna cuprinşi în el toţi titularii dregatoriilor celor mari ale ţării.
In împrejurări extraordinare însă, Domnii convocau şi adunări mai mari, în felul acelora de pe vremea lui Nemania în Sârbia. Veneau atunci şi principalii proprietari ostaşi, cu oamenii lor. In Moldova, se adunau „la locul de pe Şiret ce se chiamă până azi direptate" (în sensul de sfat) cum se exprimă cronicarul Ureche, în jurul locului unde se sfătuiau boierii, aşa cum se petreceau lucrurile şi în Statele prefeodale din Occident. Când un străin contimporan cu Ştefan cel Mare spune că acest Domn, muribund, a strâns „în câmp" pe „toţi ai săi" şi pe „şefii fiecărei partide", termenul „ai săi" are acelaş sens ca în occident, însemnează sfetnicii Domnului, şefii partidelor sunt boerii cari nu se înţelegeau pe cine să aleagă în lecui marelui voevod, iar adunarea s'a făcut „în câmp" pentru că eră de faţă şi armata de proprietari, căreia avea să se comunice rezultatul deliberării într'o pricină atât de importantă. O astfel de adunare ni înfăţişează Prilusius când, la 1553, în „Leges seu stătuta ac privilegia regni Poloniae" povesteşte închinarea de la 1485, în Colomea, a lui Ştefan cel Mare către regele Poloniei. Zice că „toţi băştinaşii cari au moşii de veci în Moldova şi toţi ceilalţi curteni de frunte erau de faţă călărindu-şi calul şi aveau steguleţe" şi apoi precizează cu cine venise Ştefan Vodă : cu „ostaşi, zişi în limba lor boieri, având fiecare alături câte un credincios al său". Asemenea adunări nu pot fi calificate de „populare", cum nu erau nici în Occident, nici în Sârbia lui Nemania.
Trec la organele de execuţie ale voinţei domneşti.
Şi la noi, ca şi în Occident înainte de feodalitate, Domnii s'au ajutat, pentru rezolvirea afacerilor publice, de funcţionarii lor de curte, de „slugile" lor, termenul dobândind o nuanţă onorabilă din cauza calităţii eminente a stăpânului.;Aceştia, devenind sfetnici şi pentru afacerile de Stat, s'au transformat cu timpul în slujitori ai Statului.
*
Dregătoriile apar treptat în sec. XIV şi XV, împrumutate dela statele vecine. *)
Cel mai vechi dregător în amândouă principatele este marele vornic.
Vornicul muntean eră judecătorul personalului curţii şi mai marele judecător al ţării întregi. Numai el putea judecă pricinile de omor şi numai el putea pronunţă pedeapsa cu moartea în pricinile criminale.
Eră totodată şeful poliţiei şi siguranţei Statului. L'am putea compară cu un ministru de interne, care ar formă, în acelaş timp, el singur, curtea de apel unică a ţării.
La sfârşitul sec. XV-lea atribuţiile lui au fost mărginite la Muntenia propriu zisă; aceleaşi atribuţii, în cât priveşte Oltenia, au fost date atunci asupra altui dregător, marele ban cu sediul la Craiova. 2)
Aceleaşi erau şi atribuţiile marelui vornic moldovean dar, până în sec. al XVI-lea, el a fost şi comandant al oştirilor.
Pentru Muntenia, izvoarele nu ni arată cine eră în vechile timpuri, comandantul oastei; este probabil că Domnul dădea această însărcinare aceluia dintre marii dregători în care avea mai multă încredere*
Logofătul din amândouă Principatele a fost şi la noi, la început, funcţionarul însărcinat cu gătirea şi pecetluirea actelor domneşti şi a căruia importanţă, tocmai din cauza acestor atribuţii, a crescut apoi treptat, ca şi spre pildă a cancelarului din Ungaria. La el veneau şi de la el porneau toate actele de procedură privitoare la pricinile ce Domnul judecă. El avea şi atribuţii de hotarnic în pricinile de moşii. Prin el, măcar dela o vreme, se rezolvau şi chestiile privitoare la raporturile dintre Stat şi biserică.
Vistierul avea atribuţia foarte importantă de a veghea ca vistieria domnească, la început tot una cu a Statului, să nu fie niciodată goală. La început şi la noi, nevoile domniei vor fi fost îndestulate, ca şi în regalităţile prefeodale din occident, prin danii făcute Domnului, prin dijmele percepute de la colonii şi iobagii de pe moşiile domneşti şi particulare, prin îndatorirea de a găzdui pe domn, pe însoţitorii şi pe dregătorii lui şi de a le hrăni caii.
Marii vistieri cumulau de obicei, în primele timpuri, şi funcţia de mari vameşi, vămile fiind încă de pe atunci unul din principalele izvoare de venituri. Când, din cauza desvoltării Statului şi mai ales pe urma fiscalităţii impuse de exigenţele turceşti, numărul dărilor şi al perceptorilor, deosebiţi pentru fiecare din ele, s'a înmulţit şi mecanismul financiar s'a complicat, îngrijirea de tezaurul particular al Domnului, alimentat din anumite venituri, a rămas pe seama unui alt dregător al curţii, ce există şi el din vechi, marele cămăraş.
1) C. C. Giurescu, Contribuţii la studiul marilor dregătorii în sec. XIV şi XV. 1926. Acelaş, Noui contribuţii. 1925.
2) I. C. Filitti, Banii Ţării Severinului şi banii Olteniei. In Arhivele Olteniei, VI (1927), p. 31—8.
13
Postelnicul, zis mai întâi stratornic, eră îngrijitorul patului, odăii de culcare a Domnului. Cu timpul/ a devenit dregătorul care introducea la Domn persoanele importante. In Moldova, în a doua jumătate a sec. al XVI-lea, el a dobândit şi atribuţiile de judecător asupra personalului curţii domneşti, atribuţii ce până atunci aparţinuseră marelui vornic. In amândouă Principatele, măcar din sec. XVI-lea, marele postelnic eră şi şeful curierilor ce duceau corespondenţa oficială. Eră secretarul Domnului pentru relaţiile din afară. De el depindeau în Moldova, cârmuitorii ţinutului de reşedinţă domnească, Suceava, apoi Iaşi.
Ceilalţi dregători ce apar treptat în sfatul domnesc, spătarul, paharnicul stolnicul, comisul, slugerul, pitarul şi alţii, nu îndeplineau decât funcţiuni ale curţii. In schimb, trebuie citat marele armaş, deşi nu eră boer de sfat/căci prin îngrijirea lui se executau sentinţele de moarte şi el eră supraveghetorul temniţelor. Toţi aveau însă şi atribuţii judecătoreşti în tot cuprinsul ţării, dar cu această distincţie, măcar'dela o vreme, că numai judecata marilor vornici în Moldova, a marelui vornic şi a marelui ban în Muntenia, eră obligatorie; ceilalţi dregători mari nu* puteau judecă decât dacă înpricinaţii recurgeau la eu1)
Ceeace este de reţinut, este că toate serviciile de stat erau pe seama a vre-o 5—6 dregători mari, cari îndeplineau totodată şi servicii de curte şi că toţi cumulau atribuţii administrative şi judecătoreşti, corespunzătoare serviciilor publice esenţiale în acea vreme.^
Nu e de mirare, cdată ce ne gândim că chiar în Franţa, când s'au înfiinţat secretarii de Stat, atribuţiile lor nu erau diferenţiate : toţi au avut egală competenţă pentru toate chestiunile până în a doua jumătate a sec. a. XVI-lea. 9 Până în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, marii noştri dregători n'au avut leafă, după cum n'au avut atâta vreme nici similarii lor din Occident. Ca şi aceştia, trăiau din părţile ce li erau afectate din veniturile Statului, din'gloabele adică amenzile, ce pronunţau, din daniile de sate ce li făceau Domnii, din darurile ce primiau dela subalterni la numirea acestora în slujbă şi în tot timpul slujbei şi însfârşit se bucurau cele mai deseori de scutiri de dări acordate de Domni. Măcar în Moldova, şi măcar din sec. al XVII-lea, unora din ei îi erau atribuite şi veniturile din anumite ţinuturi ale ţării. > *      Dregătorii mari de Stat şi de curte erau ajutaţi de funcţionari ime-
diat subalterni, cari purtau aceleaşi titluri ca şi şefii lor, cu adăogirea însă a lui „vtori" adică al doilea, sau a lui „treti" adică al treilea. «      Astfel, întâlnim pe lângă marele vornic, un al doilea şi un al treilea vornic, pe lângă marele logofăt, un vtori şi un treti logofăt, etc.
Veneau apoi funcţionarii subalterni, zişi „slugi" ale marilor dregători, după cum aceştia din urmă erau „slugi" ale Domnului. Purtau iarăşi acelaşi titluri ca şi marii dregători de cafi depindeau, însă în
•1) D. Cantemir, Descrierea Moldovei, ed. Acad. rom., 1875, p. 112.
i4
15
formă diminutivă : cei dintâi menţionaţi în documente sunt vornî-ceii, spătăreii, şi păhărniceii din-Moldova în sec. XV-lea.
Atribuţiile vorniceilor în Muntenia propriu zisă şi în Moldova, şi ale bănişorilor în Oltenia/erau privitoare în primul rând la ordine şi siguranţă. Prin ei se mai mânau ţăranii la prestaţiile datorite domniei : lucru la. cetăţi, la iazuri, la mori, la drumuri, la poduri; prin ei se făceau rechiziţiile de căruţe şi de cai pentru oaste, pentru transporturi, şi pentru transmiterea corespondenţei oficiale.
Păhărniceii scoteau oamenii la lucrul viilor domneşti; stol-niceii privegheau pescuitul în gârle pentru îndestularea mesei domneşti ; comişeii îngrijeau de cositul fânului necesar grajdurilor domneşti, clucereii strângeau grâul pentru aprovizionarea curţii domneşti, etc.
De marele vistier depindeau cei mai mulţi slujbaşi fiscali însărcinaţi ^cu strângerea dărilor în natură şi bani. Până în secolul al 16-lea, numărul lor eră relativ redus : ilişarii, perceptori ai unei taxe de pescuit; posadnicii, cari percepeau o dare pentru întreţinerea cetăţilor ; birarii, perceptori ai birului; găletarii, ai dijmei din grâne cu măsura zisă găleată; vinăricerii, ai dijmei din vin; oierii, ai dijmei din oi; goştinarii, ai dijmei din p:rci; albinarii, ai dijmei din stupi; mierarii, ai dijmei din miere; fânarii, ai dijmei din fân, etc.
Toţi subalternii marilor dregători mai erau însărcinaţi şi cu strângerea diferitelor dări în natură şi bani cuvenite şefilor lor erarhici.
In sfârşit, toţi erau şi globnici, adică puteau pronunţa gloabe sau amenzi asupra contravenienţilor sau recalcitranţilor. Amenzile pentru vitele găsite de pripas se percepeau de pripăşari; osluharii percepeau osluha, amenda pentru neascultare; duşegubinarii, duşegubina, adică preţul răscumpărării omuciderilor.
Toţi aceşti slujbaşi n'aveau leafă şi trăiau pe socoteala administraţilor.
Diviziunile teritoriale apar în Principatele române din cele mai vechi timpuri.
In Muntenia, teritoriul eră împărţit în sudstvo, termen slav echivalent cu acela de judeţe, care se pot compară cu jupele din vechea Sârbie x), în sensul că par a fi corespuns cu teritoriile ocupate de grupurile de familii încă dinainte de închegarea Statului.
In Moldova,2) pe lângă volost adică ţinut, mai apare din cele dintâi timpuri şi o altă organizare teritorială, ce se întâlneşte şi în Ungaria pe urma unei influenţe slave, şi anume aceea a „ocolurilor" : mai multe sate sunt grupate într'o circumscripţie administrativă în jurul unui târg. Avem astfel în unele ţinuturi ale Moldovei, sate
1) N. Iorga, Românii şi Slavii.
2) Izvoarele, în studiul meu despre Evoluţia claselor sociale, 1. c*. V No. 1—2, p. 101 şi notele. — I. Bianu, Doc. rom. I, 174.
„de sub ascultarea ccolului târgului", sau ce „umblă cu ocolul târgului" şi alte sate ce „umblă cu ţinutul". Este de observat dealtfel că spre deosebire de ce se petrece în Muntenia, cele mai multe ţinuturi ale Moldovei poartă numele oraşelor de reşedinţă, ceeace arată că aceste circumscripţii administrative sunt posterioare reşedinţelor lor şi formate în jurul acestor reşedinţe.
In genere, în Moldova, au coexistat cârmuitori ai ţinuturilor şi câr-muitcri ai ocoalelor, între cari se iveau adeseori rivalităţi jurisdic-ţicnale.
Avem astfel din vechi, pentru ţinuturile Moldovei, dregători cu titulaturi diverse.
Mai întâi pârcălabii, de obiceiu câte doi, cârmuitori de cetăţi întărite cu mare importanţă militară şi ai ocoalelor respective In secolul al XV-lea, pârcălabii dela Cetatea A&ă, Chilia, Neamţ, Cetatea Nouă (adică Roman), Hotin, şi Orheiu, luau loc în sfatul domnesc. In sec. XVI-lea această situaţie eminentă o mai au pârcălabii de Hotin, Neamţ şi Roman. ^>
Avem apoi, în Moldova, simpli pârcălabi de ţinuturi, iarăşi de obiceiu câte doi. Aşa spre pildă, pârcălabii de Cotnari, cari din seci.
XVI depindeau, se înţelege de ce, de marele paharnic *); pârcălabi, de Iaşi, cari tot pe atunci luau lec în divanul dcmnesc2).
Alte ţinuturi ale Moldovei, erau cârmuite de starosti, titlul polon al castelanilor. Starosti se întâlnesc din vechile timpuri şi în ţinuturile în care se aflau şi pârcălabi comandanţi ai cetăţilor şi ocoalelor respective. Astfel în sec. XV-lea, avem pârcălabi de Neamţ şi starosti de Neamţ 3), iar în sec. XVII, portari şi pârcălabi de Neamţ şi pârcălabi de ţinutul Neamţului. Până în sec. XVII-lea starostele şi pârcălabul de Hotin sunt doi dregători deosebiţi. Deasemenea încă din sec. al XV-lea, cârmuitorul ţinutului Sucevei se numeşte staroste, iar al cetăţii poartă titlul de portar. Titlul de pârcălab al cetăţii Suceava nu apare decât în sec. al XVI-lea, ca legat de funcţia de hatman comandant al oştirilor, creiată atunci. Starcşti se numeau şi cârmui-tcrii ţinuturilor Cernăuţi şi Putna4).
La Botoşani, Dorohoi, Câmpulungul moldovenesc, Vrancea, cârmuitorul ţinutului purtă titlul de vornic.
Cârmuitorii ccoalelcr târgurilor au purtat însă totdeauna titlul de pârcălabi şi ei percepeau vama locală, numită chiar „pârcălăbie" 5).
Cât priveşte Muntenia, cetăţile au fost prea puţine la număr Pârcălabii cetăţii Poensri figurează  din  cârd în când   în sfatul
1) Iorga, Ist. comerţului rom. I. 174.—Miron Costin, ed. V. A. Urechia, II. 133 (sec. XVII când  erau zisi de Putna) — Pârcălab de Dorohoi, sec.
XVII (Iorga, St. şi doc. VII. 371).
2) Melhisedec, Cronica Romanului, 290 (anul 1552).
3) I. Bogdan, Dec. lui Ştefan cel Mare, I, 94.
4) Iorga, St. şi doc. VIL 364 (anul 1619). — Şi la Bârlad, sec. XVII.
5) Cf. Arhiva din Iaşi, XXXII No. 2 (articol de Nichita).
i6
domnesc în prima jumătate a sec* XVL întâlnim însă din sec. XV judecători sau judeţi, pârcălabi şi vornici, cari par să fi fost totodată cârmuitori ai oraşelor principale din judeţe şi ai judeţelor înseşi. Din sec. XIV „Ţara Severinului'', corespunzătoare cam cu judeţul Mehedinţi, când cu, când fără cetatea Severinului, a fost cârmuită de un dregător important, numit ban. De la 1419, odată cu pierderea definitivă a cetăţii Severinului, banii au fost cârmuitori ai teritoriului format din judeţul Mehedinţi şi o bună parte din Gorj, cu reşedinţa la Tismana1). După înfiinţarea, la sfârşitul aceluiaş secol, a băniei Olteniei întregi, întâlnim, în afară! de marele ban, bani de judeţ, pe cât separe numai pentru judeţul Jiului, sau Mehedinţi şi numai până în sec. XVII, şi subalterni bănişori.
Titlul de vornic a persistat până la mijlocul veacului al XVIII-lea, la Câmpulung şi Târgovişte. Acesta a şi fost titlul găsit şi menţinut2) de Austriaci, pentru cârmuitorii judeţelor, în timpul ocupaţiei Olteniei dela 1718 la 1739.
Cârmuitorii diviziunilor administrative depindeau, în Oltenia de marele ban, în Muntenia şi Moldova, de marii vornici.
Trec la comună.
In occident, comuna a apărut în evul mediu ca o unire de locuitori juraţi a se apără împotriva arbitrarului seniorului, sau a fost creiată prin emanciparea concedată, benevol ori silit, de senior. Odată înfiinţată, comuna trăia într'o perpetuă defensivă faţă de senior, în stare de ostilitate, care se manifestă şi prin zidurile ce foarte des o înconjurau şi prin miliţia proprie ce întreţinea. In sânul comunei occidentale, astfel izolată ca o insulă în mijlocul teritoriului feodal, s'a ţtesvoltat o clasă aparte, cu o viaţă deosebită de a populaţiei rurale vecine, o clasă de oameni solidari prin profesiunile şi interesele lor diferite de ale celor dela ţară. Izolarea cetăţenilor îi silea la specializări în îndeletniciri deosebite de ale rurarilor, îi împiedecă de a se confundă cu celelalte categorii sociale şi-i consacră cu timpul ca o clasă aparte, burghezimea.
Tocmai din cauza acestei origini a ei, se desvoltă în burghezime o concepţie de drept deosebită de a societăţii feodale înconjurătoare. Deoparte, ideia egalităţii măcar civile şi a libertăţii muncii; de altă parte, concepţia feodală a unei societăţi compuse din stăpâni şi şerbi.
La noi, unde n'a existat feodalitate, nici nu s'a desvoltat comuna în sensul medieval occidental, nici nu s'a înfiripat o burghezime.
Oraşele şi târgurile noastre, născute din aglomerări săteşti, sau de colonişti străini, în jurul reşedinţelor domneşti, sau a popasurilor comerciale, au dus totdeauna o viaţă strâns legată de moşia pe care
1) I. C. Filitti, Banii Ţării Severinului şi banii Olteniei, 1. c. «
2) Arhivele Olteniei, VIII (1929), p. 65.
I
17
s'au desvoltat. Târgoveţii şi orăşenii dela noi rămâneau în cea mai mare parte plugari pe moşia târgului, ca până azi în mahalalele unora din oraşele noastre. Viaţa lor nu se deosebea mult de a ruralilor. Aveau, ca şi ruralii, îndatoriri către proprietarul moşiei respective, particular sau Domn; erau, ca şi ruralii, subordonaţi autorităţii centrale a Domnului.
Oraşele şi târgurile noastre se foloseau de moşia din jurul lor, fie m~lorWeâ~Tmr^ fie prin
învoeli cu proprietarul particular al moşiei. Qdată ce se desvoltă un târg mai însemnat sau un oraş, interesul comercial sau politic impunea însă ca locul aşezării să fie privit ca loc domnesc. Dacă deci oraşul sau târgul se desvoltase pe o proprietate particular âT^omnuI mtef-veniâpenFnFă "răscumpără locul şi a-1 hărăzi târgului spre folosinţă. Invers, Domnii s'au considerat totdeauna ca stăpâni ai moşiilor târgurilor, de care puteau dispune după plac, chiar în favoarea unor particulari.
Târgurile rămase pe moşii particulare s'au emancipat cu vremea prin răscumpărare dela proprietari.
Oraşe au existat la poalele Carpaţilor înainte de întemeierea Principatelor şi aveau o organizare municipală împrumutată din Ardeal, unde eră de origine occidentală. Această organizare a fost extinsă apoi şi asupra oraşelor ce s'au desvoltat posterior intemeerii statelor, dar din oraşe şi târguri n'a lipsit niciodată dregătorul domnesc, dependent de marele vornic.
Autoritatea comunală se compunea din şoltuz sau mai rar „voit", în Moldova, din judeţ în Muntenia, asistat de 12 pârgari sau juraţi, aleşi de târgoveţi.
Autoritatea centrală domnească eră reprezentată, în Moldova, prin vornicii de târg *), ureadnicii2), namesnicii3) sau ispravnicii de târg cari, pentru că pe lângă atribuţiile administrative şi fiscale aveau şi atribuţii judecătoreşti, se mai numeau şi „sudţi" adică judecători, tot aşa precum spre pildă în Polonia castelanii erau numiţi şi judices. Judecau asistaţi uneori de „oameni buni" cari însă îndeplineau un rol mai mult pasiv, de martori la judecată. 4)
In Muntenia, se constată din vechi judecători, pârcălabi, vornici şi vameşi dela oraşe 5). Atribuţia principală a pârcălabilor de oraşe din Muntenia eră de a percepe vama internă în târguri şi în satele dimprejurul târgului. Voinţa domnească li putea însă lărgi com-
1) I. Bogdan, Doc. lui Ştefan cel Mare, I, 232. (Suceava 1408, Şiret 1479)
2) Iorga, o. c. I. 248. 252 (Botoşani, Piatra).
3) Namestije, dela mesto—loc, grec. topos (Jirecek, Staat u. Gesellschaft im mittelalterlichen Serbien, II. 32) la Bârlad (Iorga, o. c. I. 258).
4) î. C. Filitti şi D. I. Suchianu, Contribuţii la istoria justiţiei penale în Principatele române, Buc, 1928. ^
5) Hrisov al lui Vlad Ţepeş, 1476 (I. Bogdan, Relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul, I, 97).
i8
petenţa. Principalii pârcălabi de târg din Muntenia au fost cei din Târgovişte1) şi cei din Câmpulung, zişi dela mijlocul sec. XVII-lea ispravnici2), iar din mijlocul sec. al XVIII-lea epistaţi3). Vornicii de târg din Bucureşti, sunt adeveriţi în sec. XVII-lea.
In amândouă Principatele autoritatea slujbaşilor comunali eră fireşte, slăbită prin prezenţa dregătorilor domneşti, mai ales în localităţile de reşedinţă ale cârmuitorilor de ţinuturi. Vedem pe aceşti dregători intervenind adesea în atribuţiile şoltuzilor, sau judeţilor şi pâr gărilor, nu numai pentru executarea ordinelor domneşti privitoare la târg, dar chiar şi în afaceri de competenţă comunală, ca spre pildă în adeverirea transacţiilor dintre târgoveţi.
Atribuţiile şoltuzilor sau judeţilor şi pârgarilor erau următoarele :
a) «^găgeau hotarele târgului. Când Domnul dăruia din preajma târgului vreun loc sau moşie unui particular, delimitau această parte;
b) cercetau „inpietrind" şi „stânjenind" toate pricinile de proprietate din cuprinsul târgului şi al moşiilor lui;
c) întăriau vânzările de locuri şi prăvălii din hotarul târgului;
d) vindeau la nevoie din averea târgului;
e) repartizau dările şi prestaţiile către Stat şi către târg ale târgoveţilor şi ale ţăranilor de. pe moşiile târgului;
f) administrau veniturile târgului. Percepeau dările cuvenite târgului dela târgoveţi şi dela sătenii cari erau sub „ascultarea" lui şi cari erau zişi în vechile timpuri „săraci" şi „mişei". Perceperea şi executarea dărilor şi prestaţiilor către Stat se făceau deo^iceiu prin slujbaşii domneşti, cari aveau şi dreptul de a pronunţă gloabe, adică amenzi, uneori însă şi prin autorităţile comunale;
g) pronunţau pedepse în lovituri de toiege, sau amenzi (gloabe) în folosul şoltuzului, cu drept însă de apel la judecata Domnului, care delegă un dregător înaintea căruia se înfăţişau autorităţile comunale şi înpricinatul;
4u) în vechile timpuri, târgurile principale, prin şoltuzii şi pâr -garii lor, corespundeau direct cu cetăţile săseşti de peste munţi, ba chiar încheiau înţelegeri comerciale cu vecinii;
i) însfârşit, numai judeţul sau şoltuzul şi pârgarii împreună, puteau întrebuinţa peceţile târgurilor şi oraşelor, din care mai multe ni s'au păstrat.
Cât priveşte satele, nu trebuie uitat că ele nu erau decât aşezări fireşti formate, ca şi vicus în imperiul roman, ca şi villa de pe vremea Merovingenilor, din locuinţele proprietarilor înconjurate de ale co-
1) Ibid., 357 (anul 1476). Iorga, o. c. 161. 265. 269. — Şi vornici de târg (ibid. 88. 235. 252).
2) Iorga, St. şi doc. X. 194.
3) V. A. Urechia, Ist. Rom. VI. 279.  " *
Ionilor de o parte, şi din domeniul proprietarilor, cultivat de colo ni sau cu ajutorul lor, de altă parte. \ Deaceea nu poate fi vorba în trecutul nostru de comune rurale
\ cu personalitate juridică şi nu există în trecutul nostru un drept
unitar al comunităţii săteşti, ci numai o colectivitate a drepturilor membrilor grupurilor proprietare *).
Domnii aveau şi ei pe de o parte proprietăţile lor personale, iar pe de alta erau stăpâni ai pământurilor care nu apucaseră să intre în proprietate particulară, zise moşii domneşti, adică domeniul Statului, şi de care puteau dispune după plac.
Ţăranii aşezaţi pe moşii domneşti, n'aveau îndatoriri decât către Domn; cei aşezaţi pe moşii particulare, fie şi ale mănăstirilor şi târgurilor, aveau îndoite îndatoriri, către proprietar şi către domnie.
Până la întemeierea Principatelor române, cnezii proprietari erau totodată judecători ai oamenilor de pe moşia lor. De atunci încoace însă termenii de cneaz, judec, sau jude în Muntenia, de judeţ în Moldova, nu mai desemnează decât pe omul liber, pe proprietar şi pe stăpânul iobagului. Atribuţiile judecătoreşti în sate le-a exercitat dregătorul domnesc, j.udecătorul sau judeţul în Muntenia, judele în Moldova, afară de cazul când Domnul scutea vre-un sat de amestecul slujbaşilor Statului şi delegă astfel proprietarului dreptul de judecată asupra oamenilor săi2).
Din sec. XVI-lea, reprezentanţii Domnului în sate s'au numit în Moldova, ureadnici, vornicei şi vătămani; în Muntenia, pârcă-1 labi, vornicei şi banişori; ai proprietarilor, de preferinţă, vătămani
i ■ în Moldova, pârcălabi în Muntenia.
IAveau atribuţii de poliţie, de judecată şi de cisluire, adică de re-f partizare, precum şi de strângere a dărilor.
Spre sfârşitul sec. al XVII şi începutul celui următor, vătămanii şi vorniceii în Moldova, pârcălabii şi vorniceii în Muntenia, dependenţi, prin cârmuitorii de ţinuturi, de marii vornici, aveau o sferă deosebită de competenţă : a vătămanilor şi pârcălabilor eră mărginită la raza satului, a vorniceilor se extindea şi asupra domeniului, precum şi asupra „cătunelor" lăturaşe3) ce se constată măcar dela începutul secolului al XVIII-lea. Vorniceii aveau paza ţarinelor şi * 'l percepeau în folosul marilor vornici amenzile pe vitele găsite de pripas.
Şi la noi, ca în Occident în vechile timpuri, satele, spre deosebire de oraşe, n'au cunoscut o organizare municipală.
y  p 1) G. Fotino, Contribution â Tetude des origines de Tancien droit coutumier
roumain. Paris, 1926, p. 326—7.
2) C. Giurescu, Despre boeri, 86, 92, 98 nota 2, 103, 105 nota, 114.
3) Iorga, St. şi doc. VI, 217. 218. 227. 406. — A. V. Gâdei, Istoria socială a ţărănimii noastre, Buc, 1904, p. 101 şi urm.
21
20
; ' t' .v II. " /   . /
In alcătuirea socială iniţială a Principatelor române o schimbare adâncă' sV produs odată* cu o fiscalitate excesivă impusă din sec. XVI-lea/ de cerinţele tot crescânde ale Turcilor *) şi s'a repercutat asupra vechii organizări administrative. v
In sânul nobilimii teritoriale a început de atunci un dureros proces de selecţie naturală nemiloasă. .Foarte mulţi proprietari sărăcesc, pentrucă nu mai pot face faţă totodată îndatoririi ostăşeşti şi impozitelor tot mai numeroase. Unii îşi vând moşia, sau chiar şi libertatea şi cad în rândul iobagilor. Alţi indivizi dimpotrivă, prin favoare domnească sau alte ÎIS^dlEăîi4^£i?^ mtinc* proprietatea în dauna vecinilor nevoiaşi. După cTTs^utesc să-şi formeze un trup important de moşie, îl hotărnicesc, ies din indivizie, despărţindu-se şi diferenţiindu-se de codevălmaşi.
De alta parte, tot din cauza fiscalităţii, s'a înmulţit numărul oamenilor liberi fără pământ, prin aceia că pentru mulţi proprietari eră o adevărată uşurare când iobagii li ofereau să se răscumpere.
In aceste împrejurări, s'a simţit nevoia de a grupa pe toţi aceia cari nu mai puteau fi de sine stătători, dar nici nu erau în dependenţă de altul care să răspundă pentru ei, adică pe toata lumea afară de principalii dregători şi de marii proprietari hotărniciţi deoparte, şi de iobagii de pe moşiile particulare de altă parte, în cete sau bresle cu răspundere colectivă pentru îndeplinirea slujbelor Statului şi pentru plata impozitelor.
Acestor cetaşi sau breslaşi, li s'au acordat oarecare avantagii fiscale faţă de contribuabilii de rând, în schimbul îndeplinirii gratuite şi cu schimbul a slujbelor subalterne ale Statului în vreme de pace şi a prestării serviciului ostăşesc în timp de războiu.
Membrii cetelor sau breslelor s'au numit slujitori.
Micii proprietari indivişi, cu îndatoriri ostăşeşti în vremuri de războiu, cari nu mai puteau fi de sine stătători, au format de acum în Moldova ceata Curtenilor, iar în Muntenia pe a Roşilor.
Colonii de pe moşiile domneşti, cari în vreme de pace îndeplineau îndatoriri de străjuitori ai graniţelor şi trecătorilor, de cărăuşi şi de curieri oficiali, iar în vreme de războiu puteau fi chemaţi şi ei la oaste, au format, în amândouă Principatele, ceata călăraşilor. In aceeaşi categorie intră plăeşii din judeţele Neamţ şi Bacău; panţirii din alte câteva judeţe ale Moldovei, vânătorii pedeştri şi dorobanţii din amândouă Principatele.
Insfârşit, feciorii de boeri cari nu apucau să intre în dregătorii, precum şi alţi mici proprietari şi oameni liberi, au fost grupaţi şi"ci în cete slujitoreşti, subordonate marilor dregători dela centru, înmul-
i) Pentru această parte II, studiul meu despre Evoluţia claselor sociale, 1. c. V. No. 3—4, p. 337—370.
ţindu-se astfel considerabil numărul micilor subalterni ai acestora, băriişori, vornicei, postelnicei etc. O parte a anului îşi îndeplineau serviciul cu schimbul şi fără leafă, restul timpului şi-1 petreceau la ţară, văzându-şi de interesele lor, iar în caz de războiu porneau la oaste sub conducerea marelui dregător respectiv.
Asupra tuturor acestor cete s'a extins vechea organizare ostăşească : grupurile mici din sate erau comandate de ceauşi sau stegari; grupurile din mai multe sate, formând plăşi, popoare sau plaiuri, erau puse sub ordine de şutaşi, hotnogi, iuzbaşi sau vătafi, iar aceste grupuri mai mari se integrau, la rândul lor, în pâlcuri) steaguri sau căpitănii, pe judeţe, comandate de căpitani.
Cetaşii erau răspunzători în mod colectiv, pentru îndatoririle şi dările lor, faţă de şutaşi, aceştia faţă de căpitani şi aceştia faţă de marii dregători respectivi de la centru.
In atribuţiile acestora din urmă intervin, odată cu organizarea slu-jitbrească, oarecare schimbări.
, De pe la mijlocul secolului al-XVI-lea, în Moldova, funcţia de mare vornic a fost dublată : un mare vornic al ţării de sus şi altul ar ţării de jos, cu reşedinţa nominală la Dorohoi şi Bârlad, iar de fapt amândoi cu reşedinţa în capitală, dar tot de atunci comanda oştirilor a fost luată vornicilor şi atribuită altui dregător, nou instituit, marele hatman. v Din secolul al XVII-lea însă, comanda oastei moldoveneşti de Curteni este dată marelui logofăt.
Aceea a trupelor de dorobanţi este atribuită, în a doua jumătate a aceluiaş veac, în amândouă principatele, marelui agă, un dregător care exista de pe la sfârşitul secolului al XVI şi care a îndeplinit funcţia de prefect al poliţiei capitalei. Tot de agă depind de pe atunci, în Muntenia o parte din vânătorii pedeştri şi cazacii mercenari de •   Târgovişte, iar în Moldova, o parte din seimenii mercenari.
Pa_harnicul, în afară de serviciile dela curte, pe care le indică titlul său, mai dobândeşte în Muntenia, în sec. al, XVII-lea, comanda castelor de roşii. • . ■
Marele spătar, purtătorul spatei domneşti, ale căruia atribuţii în primele timpuri erau puţin definite, devine în Muntenia, măcar din sec. al XVII, şef al oastei de călăraşi, afară de călăraşii curieri oficiali cari, în amândouă principatele, depindeau de marele postelnic1). Tot de marele spătar depindeau, în Muntenia, trupele mercenare de seimeni şi lefegii, pe când în Moldova mercenarii drăgani, lefegiii şi o parte din seimeni, erau comandaţi de marele hetman.
In sfârşit, diferiţii mari dregători aveau sub ordine cetele respective de slujitori civili.
, i) De marele postelnic depindeau, în sec. XVII, pârcălabii de Iaşi (Miron Costin, ed. V. A. Urechia, II. 133).
fi*.
23
Astfel întâlnim prin sate, din sec. al XVI şi mai ales al XVII-lea, diferite feluri de mici unităţi de slujitori, civili şi militari, comandate de ceauşi sau stegari; mai multe sate formau plaiuri, popoare, sau plăşi, cu şutaşi, hotnogi; sau iuzbaşi ai feluritelor categorii de slujitori şi însfârşit, în centrele principale ale ţinuturilor, erau diverşi căpitani de slujitori în Muntenia, căpitani sau vătafi de slujitori în Moldova.
Mai mari peste aceştia, în unele ţinuturi ale Moldovei, întâlnim mari vătafi. Astfel la Iaşi, în sec. al XVI, pe lângă pârcălabii de ţinut, întâlnim * un mare vătaf, şeful organizaţiilor slujitoreşti. Tot aşa, marii vătafi ce se întâmpină în sec. al XVI la Suceava, Lăpuşna, Bacău1), nu erau cârmuitori ai ţinutului, ci comandanţi ai slujitorilor. In sec. al XVII, pentru ţinuturile Orhei, Soroca şi Lăpuşna, avem un mare Serdar, şi~în acelaş timp câte un pârcălab, aceştia cârmuitori ai ţinuturilor, pe când serdarul eră şeful organizaţiei slujitoreşti şi păzitorul marginei.
In Muntenia propriu zisă, iar în Oltenia, pe cât se pare, numai în Mehedinţi, unul din căpitanii de slujitori din judeţe, a devenit şi cârmuitor al judeţului. Intr'adevăr, izvoare din sec. al XVIII ni spun că până la reforma lui Const. Vodă Mavrocordat, aproape de mijlocul acelui veac, cârmuitorii judeţelor erau căpitanii, iar de altă parte nu se adevereşte să fi existat şi în toate judeţele Munteniei, ca în ţinuturile Moldovei, câte un mare căpitan, şef al căpitanilor diferitelor steaguri din judeţ. Asemenea „mari căpitani" nu se constată decât în două judeţe de margine : la Cerneţi, reşedinţa judeţului Mehedinţi2) şi la Focşani şi se numeau amândoi „mari căpitani de margine".
Toţi aceşti slujbaşi aveau atribuţii ostăşeşti3), administrative şi judecătoreşti. Erau judecători şi globnici, adică pronunţau pedepse şi le şi executau. Numai dreptul de a osândi la moarte eră rezervat marilor vornici, iar în Oltenia marelui ban.
Odată cu această organizare, care în sec. XVII-lea eră desăvârşită, şi aspectul sfatului extraordinar al Domnului s'a schimbat.4)
Aşa spre pildă, hrisovul lui Leon Vodă Tomşa contra Grecilor ia 1631, a fost dat după consultarea unei adunări compuse din „toată ţara, boeri mari şi mici şi roşii şi mazâlii şi toţi slujitorii", adică dregătorii de toate treptele, atât în funcţie cât şi eşiţi din. slujbă şi cetele de slujitori reprezentate prin comandanţii lor.
1) Iorga, St. şi doc, V, 11. 74. 80. VII. 370. 373.
2) Totuşi Austriacii, când au organizat Oltenia ocupată de ei (1718—1739) n'au dat cârmuitorului judeţului Mehedinţi nici titlul vechi de ban (mic), nici titlul de căpitan, ci pe cel de vornic ca în celelalte judeţe ale Olteniei. Nu ştiu pentru ce Austriacii s'au oprit asupra termenului de ispravnic pentru cârmuitorii de plăşi şi de plaiuri.
3) Cf. Arhivele Olteniei IV (1925), p.213—-214. Iorga, Acte şi fragm. I, 259— 261. Acelaş, St. şi doc, IV. 37—42.—Ghibănescu, Surete şi isvoade, VI, 220.
4) I. C. Filitti, Evoluţia claselor sociale, sl. c. VI, No. 3—4, p. 344—6.
Sfatul mare de obşte a continuat să funcţioneze, în împrejurările extraordinare, până la sfârşitul epocei fanariote, când mai larg, când xnai restrâns, cuprinzând, pe lângă sfetnicii mari în funcţie şi eşiţi din slujbă, pe boerii mai mărunţi în activitate sau mazâli şi pe căpitanii de slujitori.
Prin „ţară" nu se înţelegea deci o adunare populară. Se înţelegea „ţara legală", cum ne-am exprimă azi, adică cei câri aveau cădere a vorbi în numele ţării. Cuvântul „ţară" ca şi „regnicola" în Ungaria, dela mijlocul sec. al XlV-lea încoace, nu desemnă decât pe privilegiaţii de diferite categorii.
Că se adună şi popor de curiozitate la asemenea solemnităţi, este uşor de înţeles, cu atât mai vârtos când coincideau cu ceremoniile morţii unui Domn şi cu aclamarea noului ales, sau cu „scosul sfintelor moaşte", ca atunci când Const. Vodă Mavrocordat a dat în Trei Ierarhi la 1749 hrisovul privitor la iobăgie.
Chestiunea prezintă şi un interes mai apropiat, prin aceea că a servit de bază discuţiilor ce, mai ales dela 1848 încoace, s'au urmat la noi spre a se şti dacă trebuia adoptat sistemul unicameral sau bicameral, dacă un Senat eră în tradiţia ţarii şi în sfârşit cum trebuia compusă camera unică, dacă se adoptă primul sistem. '
Din cauza situaţiei economice, sociale şi politice a Principatelor, datorită raporturilor cu Poarta otomană, sfera de activitate a vechii noastre administraţii eră redusă la minimum, cuprinzând aproape numai securitatea internă şi externă şi găsirea mijloacelor financiare necesare în acest scop, dar înglobând de altă parte şi distribuirea dreptăţii.
Orice alte preocupări ale unei administraţii moderne, nu puteau fi, în acele ccndiţiuni, decât de ordin secundar, aşa că nu necesitau servicii diferenţiate. Se realizau la nevoe prin oricare din dregători, delegaţi ad-hoc de Domn, prin corvezi impuse oamenilor din partea locului unde trebuia săvârşită o lucrare, sau asigurat un serviciu, prin rechiziţia cailor, căruţelor şi uneltelor lor, ori erau lăsate pe seama singurelor aşezăminte de utilitate publică cu personalitate juridică din trecutul nostru, bisericile şi mănăstirile, înfiinţate din iniţiativă domnească sau particulară. Acestea nu erau numai lăcaşuri de rugăciune, ci şi aşezăminte de binefacere, înzestrate în acest scop de ctitorii lor cu însemnate averi. însăşi această destirjaţiune a dus treptat la transformarea caracterului lor juridic, din proprietăţi particulare în persoane morale sustrase liberei dispoziţii şi administraţii a familiilor fundatoare, trecute în domeniul public şi cârmuite de urmaşii ctitorilor, sau de epitropi numiţi cu ştirea acestora, însă sub controlul Domnului, chiriarhilcr şi câtorva mari dregători din divanul domnesc.
24
25
In bolniţele mănăstirilor s'au îngrijit întâia oară bolnavii; în jurul lor s'au înfiinţat cele dintâi spitale; din veniturile lor s'a îndestulat asistenţa publică; în pridvoarele şi chiliile lor, cu personalul şi cu veniturile lor, s'a predat cel dintâi învăţământ public, înainte ca, în a doua jumătate a sec. al XVII-lea, să se înfiinţeze şcolile înalte din Bucureşti şi Iaşi, în care au venit să propovăduiască dascălii cei mai de seamă ai neo-elenismului, iar ca să înveţe, şcolari din întreg orientul ortodox. Conducerea unor asemenea servicii eră dată de-obiceiu asupra mitropolitului, episcopilor, şi câtorva boeri mari de divan, ajutaţi de epitropi numiţi dintre boerii secundari şi dintre negustorii de frunte.
*
Aceasta eră, în linii generale, vechea noastră organizare administrativă. Viţiile ei erau în bună parte aceleaşi ce se întâmpină în toate vechile regimuri, şi din care atâtea persistau încă, în Franţa spre pildă, chiar în ajunul marei revoluţii, Este destul să ne gândim lâ venalitatea şi acolo a unora din oficii, la ruşfeturile legale date judecătorilor, la arendarea pe timp determinat a dreptului de a percepe impozitele din circumscripţiile zise prevotes, la abuzurile ce se făceau cu monopolul sărei, arendat deasemenea; la asupririle ce suferea populaţia de rând dela perceptorii dării personale, la numărul nesfârşit al privilegiaţilor, sporit în fiecare zi prin înmulţirea slujbaşilor scutiţi de dări, aşa că acestea apăsau tot mai greu asupra daj'nicilbr rămaşi; la pensiile acordate de regi curtizanilor şi care constituiau indirect tot atâtea sarcini pentru contribuabili; la situaţia ţăranilor descrisă de englezul Young, călător atunci prin Franţa.
La noi, asupririle şi vexaţiunile au derivat, mai ales, din fiscalitatea excesivă impusă de cerinţele turceşti, iar neputinţa de îndreptare, din dependenţa noastră politică şi economică de Turcia.
Stabilirea unui buget eră cu neputinţă, căci fiecare zi putea aduce noui cereri din partea Porţii. Contribuabilii nu puteau fi niciodată siguri nici cât, nici când vor avea de plătit.
Expus în fiecare clipă să sărăcească, fiecare căută să se îmbogăţească în orice chip. Cine nu voia să fie martir, trebuia neapărat să fie abuziv şi asupritor. In angrenajul fiscalităţii, fiecare căută un refugiu în privilegiu. Numărul privilegiaţilor se tot înmulţiâ. Orice slujbaş, cât de mic, eră un privilegiat. Deaceea plaga funcţionarismului este veche la noi. Dar, cu cât numărul privilegiaţilor creştea, cu atât devenea mai,grea situaţia celor fără privilegii, al căror număr tot scădea.
Statul nu eră în măsură să asigure lefuri funcţionarilor săi. U    Dregătorii principali se îndestulau în mod legal din aşa zisele ha-| vaeturi, adică părţi ce li erau atribuite din veniturile Statului; slujbaşii mici din diferite îndeletniciri în timpul ce li lăsă liber sistemul serviciului cu schimbul.
Dregătorii mai percepeau în mod legal ruşfeturi sau plocoane dela subalternii pe cari-i numeau în slujbe, şi aceştia se despăgubeau* la rândul lor de la administraţi.
Unii dregători mai aveau şi dreptul de a percepe în folosul lor personal anumite taxe direct dela administraţii lor, ceea ce fireşte nu putea fi decât izvor de nesfârşite vexaţiuni sau de vinovate toleranţe.
Alt izvor de asuprire eră obiceiul arendării, către chiar dregătorii i. mari în funcţie, a veniturilor Statului, nu numai a vămilor şi ocnelor,
ce alimentau casa particulară a Domnului, dar şi a „slujbelor", zise mai târziu huzmeturi, adică a impozitelor directe, ca oeritul, vinăritul, etc, şi până şi a taxei pe vitele de pripas, care apărea ca deosebit de odioasă pentru că, fiind venit al marelui vornic, perceperea ei dădea naştere la mari abuzuri ale vorniceilor din sate şi ale cârmui-torilor de judeţe.
Dregătorii mari subarendau apoi aceste venituri, pe regiuni, bine înţeles cu câştig. Este firesc ca în aceste condiţiuni să nu mai fi putut există control, nici în privinţa cuantumului, nici a modului de percepere a impozitelor.
Eră însă cu neputinţă a eşi din acest sistem cât timp rămâneam încătuşaţi politiceşte şi economiceşte de Turcia.
Cu instabilitatea Domnilor şi cu imposibilitatea de a întocmi bugete, orice încercări de reforme erau sortite să dea greş.
Dar, aşa cum eră, vechea noastră orânduială, deşi avea, ca şi aiurea, un caracter domanial în'folosul principelui şi nu al guvernaţilor, corespundea trebuinţelor militare şi fiscale ale vremii şi tindea spre aceeaş unică şi supremă ţintă : asigurarea însăşi fiinţei Statului, prin apărarea armată, sau prin satisfacerea cerinţelor turceşti.
Orice alte consideraţiuni, precum şi interesele indivizilor, erau sacrificate acestui scop, care a şi fost atins : s'a salvat nucleul în jurul căruia, în zilele noastre, s'a putut face unirea neamului românesc.
III.
Constantin Vodă Mavrocordat, în cursul primelor lui domnii în amândouă Principatele, între anii 1733 şi 1749, s'a deosebit prin străduinţele lui, în mare parte zadarnice, de reforme1).
A vrut mai întâi să reducă numărul privilegiaţilor, spre a spori pe al birnicilor.
A redus deci numărul slujitorilor militari, deveniţi inutili din i). cauza încălcării 'tot mai accentuate a Turciei asupra autonomiei
Principatelor. Cei rămaşi servind mai ales în capitală, marele spătar în Muntenia şi marele hatman în Moldova, au fost aduşi a îndeplini
1) I. C. Filitti, Despre reforma fiscală a lui Const. Vodă Mavrocordat. Extras din Analele statistice şi economice, 1928.
36
27
şi rolul unor prefecţi de poliţie ai periferiilor capitalelor, pe când centrul depindea de marele agă.
A desfiinţat aproape cu totul acea puzderie de mici slujbaşi privilegiaţi cari erau slujitorii civili de prin sate, subordonaţi diferiţilor mari'dregători dela centru. Au rămas în fiinţă, în amândouă Principatele, postelniceii, dar numai ca o ultimă treaptă boerească, în care se putea ajunge prin voinţa domnească şi, tot aşa, în Moldova, logofeţii de divan şi cei de vistierie. Reducerea numărului slujitorilor civili eră cu atât mai justificată cu cât nu mai aveau să fie chemaţi la oaste în caz de războiu, iar pentru îndeplinirea serviciilor lor din timp de pace, un număr mult mai restrâns eră suficient.
De acum înainte slujitorimea rămasă eră,redusă la rolul unei jandarmerii rurale, unui corp de grăniceri, de gardieni ai închisorilor, de slujbaşi poştali şi de perceptori. Organizarea rămânea tot cea veche : în sate/grupuri comandate de ceauşi sau stegari şi deasupra acestora, în ocoale, popoare, sau plăşi, căpitani, cari în Moldova depindeau de marele hatman, iar în Muntenia de marele spătar._La^ reşedinţa cârmuirilorjtejudeţejsj; aflâ.deasemenea un ppşt zi|f de s^ căpitan. Numai în Moldova a per-
sistat ia Iaşi,'în afară de căpitanii de ocoale
sau de margine^ şi câte uri mare căpitan. Serviciul se făcea cu schimbul, deobiceiu câte o săptămână din două. In vremea liberă slujitorii puteau avea orice îndeletnicire.
Mavrocordat n'a mai recunoscut ca privilegiaţi decât pe dregătorii în slujbă, pe cei eşiţi din slujbă, şi pe urmaşii lor, pe care i-a aşezat în două categorii; neamuri, urmaşi ai dregătorilor mari şi mazili, urmaşi ai dregătorilor mici. îmbulzeala, explicabilă, spre privilegii a fost însă mai tare. De unde mai înainte lumea se grămădea spre cetele de slujitori civili, de acum încăpea, din milă domnească, în categoria mazililor, neamurilor sau postelniceilor.
In legătură cu reforma privitoare la slujitori, Mavrocordat a mai realizat şi alta. După expresia cronicarului Ion Cânta, a dat ţinuturile cu slujbele (adică cu strângerea dărilor), pe mâna a câte doi ispravnici.
Aceasta însemnează că a concentrat în mâinile acestora toată autoritatea în ţinuturi, restrângând atribuţiile căpitanilor de slujitori. Tot odată, ca perceptori ai dărilor, ispravnicii deveneau dependenţi şi de marele'vistier.
De altă parte, ispravnicii aceştia de judeţe au fost porecliţi de contimporanii reformei „boeri judecători", din cauza atribuţiilor judecătoreşti ce li s'au dat asupra „tot obrazul, orice breaslă ar fi". Aceasta însemnează că şi atribuţiile judecătoreşti în judeţe, dela reforma lui C. Mavrocordat încoace, n'au mai fost exercitate decât numai de ispravnici, cu excluderea oricăror alţi slujbaşi, ceea ce eră evident o uşurare pentru locuitori. Mavrocordat a socotit că nu se cuvenea ca aţâţi slujbaşi să fie şi globnici şi judecători. Astfel, ispravnicii instituiţi de Mavrocordat puteau fi comparaţi cu acei cârmuitori
, de circumscripţii, cu atribuţii cumulate, din Franţa, numiţi baillis
şi prevots.
In judeţele dela munte au fost menţinute circumscripţiile cunoscute din vechi sub numele de plaiuri, adică grupele de sate de slujitori — plăeşi însărcinaţi cu paza marginei, a trecătorilor şi cu asigurarea ordinei, sub comanda, în Muntenia, a vătafilor de plai dependenţi de marele vornic, iar în Moldova a căpitanilor de plăeşi, dependenţi de marele hatman.
i In judeţele de la şes însă, plăşile slujitoreşti de mai înainte au
fost date pe seama unor subalterni ai ispravnicilor, zişi în Moldova ocolaşi, iar în Muntenia, cu termenul generic pentru toţi agenţii de execuţie, zapcii.
A mai încercat Mavrocordat să introducă sistemul lefurilor pentru
} a desfiinţa havaeturile şi a interzis slujbaşilor de a trăi pe socoteala
administraţilor, obligându-i să-şi plătească găzduirea. Rezultatul a fost că au rămas şi lefurile, pentru slujbaşii principali şi havaeturile. A dispărut totuşi gloaba pe vitele de pripas ca venit al marelui vornic. Urmaşii lui Mavrocordat au încercat să extindă sistemul lefurilor şi totodată măcar să regulamenteze havaeturile, menite să complecteze lefurile socotite ca insuficiente.
Mavrocordat a mai desfiinţat şi toate scutirile de dări ce se acordau ţăranilor de pe moşiile proprietarilor cu influenţă, concepţia acestui Domn reformator fiind că ţăranul trebuia să fie liber faţă de proprietar, dar contribuabil faţă de Stat. A acordat în schimb/dar numai boerilor dregători, câte un număr fix, în raport cu dregătoria, de
j ] aşa zişi scutelnici, adică de ţărani scutiţi de dări către Stat, spre a
fi exclusiv în slujba casei dregătorului. Şi această reformă s'a trans-
} format curând în abuz : s'au acordat scutelnici şi altor persoane decât
dregătorilor şi s'au mai acordat, peste scutelnici, şi posluşnici pentru
l slujba curţilor boereşti.
^ Tot Const. Mavrocordat, în a şasea lui domnie în Muntenia, la
1761, a introdus alte două modificări care au rămas în organizarea administrativă a" acestui principat. A dedublat funcţia de mare vornic, după sistemul mai vechi moldovenesc şi a reţinut permanent la Bucureşti pe marele ban, ca un fel de ministru al Olteniei în guvernul ' central. Atribuţiile efective, ale marelui ban, le va exercită de acum
j I la Craiova un caimacam, dependent însă deadreptul de Domn.1)
Odată cu accentuarea tendinţelor de penetraţie ideologică, economică şi politică a Apusului la noi după ce, în urma tratatului impus Turciei la Carlovâţ în 1699, am revenit în atingere directă cu Occidentul, Domni luminaţi au încercat în cursul sec. al XVIII-lea să lărgească sfera de activitate a administraţiei. Un loc de cinste se
1) Dionisie Fotino, Istoria Daciei, trad. Sion, III, 266. 268*
29
I
cuvine/după Const. Mavrocordat, lui AL Vodă Ipsilanti, care a pus i temeliile separaţiei între puterea executivă şi cea judecătorească, a organizat poştele1), s'a interesat de aproape de învăţământ,2) de asistenţa publică şi de starea sanitară. Statul a tot intervenit în raporturile dintre proprietari şi ţărani, în activitatea breslelor de negustori şi rrteseriaşi, în* fixarea preţurilor, zise narturi, ale mărfurilor, căutând să activeze producţia şi încercând să înfiinţeze fabrici. Nici edilitatea capitalelor nu lipsea din preocupările cârmuirii. Se întâlnesc chiar dispoziţii privitoare la alinierea şi lărgirea uliţelor ) prevăzându-se până şi exproprierea în acest scop 3).
Asemenea preocupări au şi determinat în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, înfiinţarea unui serviciu special numit vornicia obşti -rilor, care ar putea fi comparată cu un minister de azi ce ar cuprinde ? totodată sănătatea publică, asistenţa socială, învăţământul, industria, comerţul, căile de comunicaţie şi lucrările publice, grija îndestulării şi edilităţii capitalei. La început, noua instituţie a fost pusă sub conducerea* unui comitet de boeri; câţiva ani în urmă s'a numit în fruntea ei un nou dregător mare, intitulat vornic al obştirilor, ajutat de un consiliu de boeri secundari şi de rie^stc^T^JT"""^
împrejurările politice şi economice nu permiteau însă realizarea bunelor intenţii.     . ' *
Platonice erau osândite să rămâie şi încercările menite să curme abuzurile administraţiei. |
Astfel, spre pildă, trecătoare a fost dispoziţia luată de Al. Vodă Ipsilanti la 1775, ca zapciii de plăşi să nu mai fie numiţi de ispravnici [ ci, ca şi vătafii de plai, de însuş Domnul 5), asupra propunerii marelui vornic. Acelaş Domn, tot atunci, a înfiinţat în Muntenia, pe lângă rjejedintele de judece, în afară de căpitănia slujitorilor de scaun, uTTpSlcovm cu slujitorii lui, zişi poteraşi, având menirea
rfe ase duce, fie din ordinul ispravnicului, fie din al Domnului, în urmărirea răufăcătorilor. Titlul de polcovnic eră uzitat dealtfel tot numai în Muntenia şi pentru comandanţii rămăşiţelor de trupe de vânători şi de seimeni. Polcovnicii de judeţ depindeau de marele ; spătar; totuşi cei de la Craiova şi Cerneţi erau numiţi asupra propu- .j nerii marelui ban, iar cel de Bucureşti prin marele agă. Ei s'au dovedit în curând a fij numai un organ de.asuprire mai mult.
Tot de pe atunci apar şi sameşii sau casierii judeţelor. In Muntenia,
• ' <J
1) V. A. Urechia, Ist. Rom. I, 103. \
2) Ibid., 83 şi   VII, 25. i
3) Ibid., X. A., p. 1089 (anul 1818). ;
4) Ibid., I. 83, VII, 59. I
5) Ibid., I, 42. - '
6) Ibid., I, 43. '
la 1795, marele vistier Enăchiţă Văcărescu luă dispoziţia fericită, părăsită însă odată cu eşirea lui din dregătorie, ca aceşti slujbaşi să nu poată fi înlocuiţi decât pentru vină dovedită prin judecată* dinaintea marelui vistier x).
Zadarnice şi dispoziţiile din codul de la 1780 al lui Al. Vodă Ipsilanti, precum şi instrucţiile de la 1797 ale acestui Domn cu privire .la împlinirea îndatoririlor ispravnicilor, zapciilor de plăşi şi polcov-cilor de judeţe 2).
Acelaş Domn, silit de plângerile proprietarilor, a reînfiinţat la 1780 gloaba pe vitele de pripas dar, în speranţa că va împiedecă abuzurile în perceperea ei, a făcut-o venit în folosul poditului uliţelor Bucureştilor, în loc de a o atribui marilor vornici după obiceiul dinainte de reforma lui Mavrocordat. Procedura prevăzută în codul lui Ipsilanti pentru perceperea acestei gloabe de către vorniceii satelor, prezintă însă mai multe lacune faţă de cea introdusă de Grigore Vodă Ghica în Moldova3) la 1776 şi care, admisă în urmă şi de Regulamentul Organic, este în liniile ei generale, aceeaş ce se urmează şi azi.
In zadar repetatele ordine date de diferiţi Domni dregătorilor „să părăsească fiecare din cele rău obişnuite trecute hotărîri", să nu îngăduie subalternilor „orânduiţi cu zapcialâcuri... a jefui", ci „fieşte-care să se mulţumească pe ceia ce este tahtul său drept, fără a se lacomi".
Finanţele Statului nu permiteau urcarea lefurilor ispravnicilor în aşa chip încât, cum se rostea un act domnesc de la 1803 „să nu fie nevoiţi spre urmărirea răului câştig şi a nedreptăţii".
Nici pedepsele uneori chiar drastice, ce se aplicau destul de des funcţionarilor abuzivi, nu puteau avea repercuţii durabile, odată ce cauzele adânci generatoare ale tuturor abuzurilor dăinuiau.
Prinsă şi^ea în angrenajul general, eră firesc ca clasa conducătoare să ţie, ca o condiţie chiar de existenţă, cu atât mai mult la privilegii cu cât acestea, fără a fi dealtfel atât de întinse ca ale clasei similare din Franţa spre pildă, nici nu aveau un temeiu nestrămutat. Conştientă de situaţia veşnic precară a fiecăruia din membrii ei, clasa conducătoare n'a încetat de a râvni la descătuşarea politică şi economică a Principatelor şi de aceea a gravitat continuu spre marile puteri vecine fără concursul cărora eră evident că izvorul suferinţelor tuturor categoriilor sociale nu putea fi secat.
A cerut, de câte ori a avut prilejui, înlăturarea stăpânirii turceşti.
A plăsmuit, în timpul negocierilor ruso-turce dintre anii 1772—1774,
1) Ibid., V, 168.
2) Ibid., VII, 48.
3) Ibid., I, 797.
30
3i
care au dus la tratatul de la Cuciuc-Găinargi, presupusele texte ale unor vechi capitulaţii ale Principatelor române cu Poarta otomană, texte ce au servit de'atunci încoace ca bază a revendicărilor naţionale. A cerut încă de atunci măcar o reducere şi o fixare cu caracter permanent a pretenţiilor Porţii şi liberarea comerţului românesc; a cerut Domn pământean ales de ţară pe viaţă, pentru ca o continuitate în încercările de reformă să fie cu putinţă *).
In urmărirea ţelurilor ei orientale, Rusia a venit, din interes, în ajutorul acestor aspiraţiuni. Spre sfârşitul sec. al XVIII şi începutul celui următor, s'au succedat numeroase „arzuri" adică plângeri ale ţării către Poartă, urmate de tot atâtea hatişerife împărăteşti făgăduind uşurări de dări şi de rechiziţii, plata cinstită a furniturilor şi stabilitate măcar de câţiva ani a Domnilor, făgăduinţe niciodată respectate.
De altă parte, curentul de idei al marei revoluţii franceze s'a abătut şi pe la noi. Spre sfârşitul sec. al XVIII-lea, boeri secundari din provincie îndrăsnesc să se răzvrătească împotriva ordinelor domneşti şi să dea dovadă de „cuget a nesupunerii franţuzeşti". Mai grav decât atât, ţăranii chiar cutează să se ridice împotriva vechililor proprietarilor şi până şi a autorităţilor.2).
La 1797 apare în greceşte „Poezia morală", de un ţărigrădean, Alex. Calfoglu, fost boer în Muntenia şi deci bun cunoscător al împrejurărilor de la noi. El compară ţara cu o vacă chioară ce se lasă mulsă de oricine; face un întunecat portret al dregătorilor de toate treptele şi deplânge starea nenorocită a ţăranului3).
Un cărturar eşit din rândurile poporului, Naum Râmniceanu, scria la 1815 arhon doctorului Silivestru Filitti, membru de la înfiinţarea ei în comisia sanitară a capitalei şi a Statului, despre suferinţele obştimei pe urma venalităţii slujbelor4).
Faţă cu manifestările tot mai accentuate de nemulţumire, din sânul chiar al boerimii celei mari conducătoare s'au ridicat glasuri împotriva abuzurilor. Iordache Golescu denunţă la 1818 suferinţele poporului de rând pe urma slujbaşilor 5) La.1819 marele vistier Barbu Văcărescu într'un raport către Domn, pe lângă reducerea havaeturilor marilor dregători, pentru ca nici subalternii lor să nu mai aibă cuvânt de' asuprire, pe lângă îngrădirea înmulţirii arbitrare a numărului micilor privilegiaţi, pe lângă stabilitatea sameşilor de judeţe, mai cerea chiar desfiinţarea complectă a ruşfeturilor cerute de la zapcii şi de la vătafii de'plai, precum şi desfiinţarea scutelnicilor acordaţi boerilor 6).
1) Analele Acad..rom., Secţ. ist. Seria II, Tomul X, p. 464—5* — Cf. Revue historique V (1928) p. 275 (anul 1790).
2) Urechia, o. c, V, 109. 468—-471. 495—7- VI, 343» 361- 401. 539* 553*
3) Iorga, Ceva mai mult despre viaţa noastră culturală în sec. XVIII. Extras din An. Acad. rom., 1916, p. 4—5.
4) Ct Erbiceanu, Viaţa şi activitatea lui Naum Râmniceanu, p. 16—17. 43*
5) N. Bănescu, Marele vornic Iordache Golescu. 1910.
6) Urechia, o. c. XII, 124.
Din primele două decenii ale sec. al XlX-lea trebuie să fie şi un lung memoriu în greceşte, nedatat, al căruia autor, după ce vorbeşte de- abuzurile cu scutelnicii şi posluşnicii, cu mazilii, neamurile şi postelniceii, după ce propune desfiinţarea polcovnicilor din judeţe, ca inutili şi asupritori, mai relevă şi că proprietarii de moşii nu plătesc nici o dare „precum aud că este în toate părţi/e Europei" x).
Dar mai ales anul 1821 a dat prilej tuturor aspiraţiilor năbuşite să isbucnească.
S'a crezut atunci, în tot orientul ortodox, că prin ajutorul Rusiei se va ajunge însfârşit la emanciparea dorită de veacuri. Cu toată desamăgirea provocată de schimbarea bruscă, deşi numai momentană, de atitudine a aagâiţi puteri, nădejdile de îndreptare a unei situaţiuni devenite intolefabile au persistat, unii aşteptând realizarea lor dela Rusia, alţii dela turcia însăşi prin convingere sau presiune.
Mişcarea lui Tudor ^âdimirescu în Muntenia a fost izbucnirea violentă a nemulţumirilor ce clocoteau de mult în deferitele straturj ale societăţii şi această sguduire s'a resimţit până la Constantinopol atrăgând, mai mult decât orice jeluire, atenţia şi a Rusiei şi a Turciei asupra stării interne a Principatelor române2).
Anii 1821 şi 1822 sunt şi plini în amândouă Principatele de pro-ecte de reforme.
Un program boeresc muntean din 1821, atribuit marelui ban Grigore Brâncoveanu, cerea între altele mărginirea dregătorilor la leafă şi desfiinţarea havaeturilor, precum şi stabilirea unui buget anual de către o adunare compusă din arhierei, boeri şi deputaţi trimişi de prin judeţe. Este cea dintâi propunere în acest sens3).
Un proect inedit cred, al boerimii mărunte din Muntenia la 1822, cerea ca puterea săvârşitoare, adică executivă, să fie exercitată de un Divan compus din mitropolit şi 9 boeri mari, iar puterea judecătorească să fie atribuită unui Divan deosebit; în judeţe, unul din ispravnici să caute numai de partea administrativă, iar celălalt numai de judecăţi; polcovnicii şi căpitanii din judeţe să nu umble prin circumscripţii decât din ordinul ispravnicilor sau zapciilor, şi însfârşit să^e desfiinţeze havaeturile dregătorilor, cărora să nu li rămâie, decât leafa4)
Un manifest muntean, tot de la 1822, vorbea în numele boerimii mărunte şi al straturilor de mai jos, care nu înţeleg monopolul de conducere al boerimii mari; cerea ca „din toate judeţele ţării să se strângă câte un deputat ales de obştea judeţului". Acelaş manifest mai voia însă şi ca „să fie drumul deschis tuturor de orice treaptă,
1) Ibid. I. 586 şi urm.
2) I. C. Filitti, Originile democraţiei române. In Viaţa românească, Nov., 1922, Ian. şi Fevr. 1923. '
3) Aricescu, Ist. revol. române de la 1821. Acte justificative, II, 187.
4) Acad. rom., ms. 322. f. 147 verso.
ca fiecare cu învăţătura, cu silinţă şi cu vrednicia sa, folosind Patria, să dobândească ceâ cuvenită cinste". Şi, însfârşit, se zicea în manifest : „pravilei să-i dea supunere tot neamul românesc de toată starea,fără osebire, precum şi chiar stăpânirea ce ni se va orâridui" *)
Un „Apel către Romani", din Iunie 1822, după ce făcea o şarjă cumplită împotriva boerimii, cerea o adunare de câte doi deputaţi aleşi de obştea fiecărui judeţ.2).
In Moldova, în aceeaş vreme, tânărul boer Ionică Tăut pare a fi autorul scrierii. „Cuvântul unui ţăran către boer" atribuită de obiceiu lui Vartolomei Măzăreanu. Este glasul nemulţumirii boerimii secundare, dar totodată şi o înţelegere pentru suferinţele maselor populare 3).
De altă parte un boer mare, D. Sturza, alcătueşte un proect-de organizare pe care o califică de aristodemocraticească. Vrea o Republică aristocratică. Puterea executivă şi pe cea judecătorească, le dă câte ,u$ui Divan deosebit de câte 15 boeri mari, Un divan de jos însă, compus din deputaţi aleşi, va „închipui icoana unui norod slobod". Acest divan de deputaţi va întocmi bugetul „întocmai cum se obicinueşte în Englitera, ţară slobodă, vrednică de a se luă paragdirnă dela dânsa*'. Va fi o singură dare, ce se va repartiza de deputaţii fiecărui judeţ între plăşi şi apoi, prin deputaţi ai plăşilor, între sate. Fiecare ştiind că dajdia este „iarăşi pentru trebuinţa sa, fiind tot un trup cu republica, o va dă de bună voie, prin mijlocirea deputaţilor săi" 4).
Alt" boer mare moldovean, Iordache Rosetti Roznovanu, mergea mai departe: cerea desfiinţarea scutelnicilor şi egalitatea înaintea dărilor. „Obşteasca legătură în contribuţie, zicea el, va face legătura naţionalicească. De la cel mic... până la cel mare... vor fi legaţi a sprijini cu un deopotrivă interes şi durere aşezarea aceasta.:., şi cine va putea atunci să biruiască neamul unit ?" 5)
Câte priveşte aşa zisa constituţie a cărvunarilor, adică programul de reforme dela 1822 al boerimii mărunte din Moldova, dacă reproducea celebra declaraţie franceză a drepturilor omului, cunoscută şi în Muntenia încă dela sfârşitul secolului al XVIII-lea 6), eră preocupată înainte de toate de egalizarea în drepturi a boerimii secundare cu boerimea cea mare. Prevedea un divan executiv şi un altul obştesc în care să figureze arhiereii, membrii instanţelor judecătoreşti şi câte un deputat boer ales de obştea boerilor din fiecare ţinut ; atrib iâ funcţionarilor lefuri fixe şi îndestulătoare pentru a fi, „îngrădiţi de
1) Ibid., f. 169.
2) Ibid., 172.
3) Iorga, Ist. lit. rom. în sec. XVIII, I. 543—6. — Alecu Russo, Scrieri, ed. Haneş, p. 112.
4) Uricar, IV, 281.
5) Arhiva din Iaşi, IX (1898), p. 603.
6) Hurmusaki, Supl. I, Voi. II, p. 94.
la urmările netrebnicelor, câştiguri şi cu dreptate supuşi' pedepsii pentru cutezările dimpotrivă"; dar menţinea sistemul reînoirei funcţionarilor în fiecare an şi nu renunţă nici la havaeturi, nici la scutelnici1).
Trebuie să mai citez un pasagiu caracteristic dintr'un proect de / constituţie elaborat câţiva ani în urmă, la 1827; de Eufrosina Poteca,
întors de curând dela studii din occident, proect ce Ui-a fost comunicat de părintele prof. universitar şi academician Niculae M. Po-pescu. „Cârmuitorul, zicea Poteca, este şi slujeşte pentru binele norodului, iar nu norodul este şi slujeşte pentru cârmuitor; aşa dar acesta, deşi are putere, dar norodul o dă lui şi el nu poate s*o întrebuinţeze decât pentru folosul norodului, iar întrebuinţând-o pentru folosul său, norodul poate să-1 scoată şi să aleagă pe altul". Poteca voeşte ca locuitorii din fiecare sat şi oraş să aleagă câte unul sau doui alegători; aceştia, adunaţi în capitala judeţului, să aleagă pe deputaţi dintre cetăţenii cei mai impuşi cari, observă cu acest prilej Poteca, în ţările regulate sunt cei mai bogaţi. Deputaţii aveau să aleagă pe Domn din treapta cea mai înaltş a societăţii.
Acestea erau, în câteva cuvinte, curentele de idei, unele chiar prevestitoare ale revoluţiei de la 1848, cari frământau diferitele noastre categorii sociale în ajunul izbucnirii războiului ruso-turc dela 1828. încă de la 1816, în legătură cu negocieri diplomatice pe care le urmărea mereu la Constantinopol şi cu proecte de organizare a Ba-r sarabiei răpite la 1812, Rusia trimisese agenţi secreţi în Principate,
ca să culeagă din toate straturile societăţii doleanţele şi dorinţele de j reforme. -
( V ' Eră clar, cum arătă mai târziu la 1832, Barbu Ştirbei, viitorul
r Domn, într'un raport către Kiseleff, că „toată lumea înţelesese că
totul trebuia refăcut după un plan nou" şi că „de o jumătate de ' veac oamenii înţelepţi şi adevărat patrioţi doreau din suflet o reformă"2).
Această reformă n'a devenit însă pcsibilă decât pe urma tratatului
de la Adrianopol impus de Rusia Turciei la 1829*
Ea a purtat numele de Regulament organic şi a fost o reformă mijlocie,
un compromis, între dorinţele boerimii mari conservatoare, ale celei
marj progresiste, ale celei mărunte şi ale categoriilor inferioare ale
societăţii noastre. ;
Tratatul dela Adrianopol din 1829 însemnă un mare pas. în emanciparea şi politică şi economică a Principatelor române.
Se prevedea că Domnii vor fi aleşi de ţară pe viaţă; că a lor cârmuire internă se va bucură de toate drepturile unei cârmuiri neatârnate; că Principatele vor fi scutite de orice furnituri obligatorii către
1) A. D. Xenopol, Ist. partidelor politice, I, p. 81, 573.
2) Convorbiri literare, XXII (1 Ian. 1889), p. 842.
34
35
Poartă. Se fixau în mod permanent dările către curtea suzerană; se proclamă în fine libertatea negoţului românesc.
Pe aceste baze noui, reforme interne deveneau cu putinţă.
Instrucţiile zise dela Varşovia x), date pentru întocmirea Regulament tului organic, aprobate de ţar la 1829, nu erau menite, se exprimă cancelarul rusesc într'o notă de la 1830 „să favorizeze numai starea clasei privilegiate, nici să înlocuiască sistemul bunului plac al Domnilor prin anarhia sau confuzia unui sistem reprezentativ inaplicabil principatelor. Curtea rusească nu vrea să lipsească nici o clasă socială de drepturile la care în mod legitim poate aspiră, dar se fereşte de a cădea fie într'un extrem, fie în celălalt."
Instrucţiile dela Varşovia prevedeau alegerea Domnului de către o adunare compusă din clerul înalt, boeri de întâia treaptă, deputaţi ai judeţelor, aşa curii ceruseră diferite proecte româneşti, dar în plus şi din deputaţi ai oraşelor şi breslelor.
Adunarea obştească obişnuită avea să cuprindă reprezentanţi ai boerimii mari, şi deputaţi ai judeţelor, iarăşi conform cu diferitele proecte. ,
Cât priveşte puterea Domnului, instrucţiile voiau o tranzacţie între punctul de vedere al boerimii mari, care ar fi dorit o înlăturare sau măcar o slăbire cât mai accentuată a acestei puteri şi necesitatea de a menţinea o autoritate care, în împrejurările dela noi, apărea ca o garanţie pentru masa populaţiei. Iii special, deşi eră vorba de a introduce separaţia puterilor în Stat> totuş Curtea rusească socotea că „într'o ţară atât de puţin înaintată pe calea politicirii, norodul are încă în şeful lui cel mai înalt, la pricinile judecătoreşti, o încredinţare mai mult".
Instrucţiile hotărau că veniturile mai înainte rezervate Domnului vor fi confundate cu veniturile Statului, Domnul mărginindu-se numai la o listă civilă.
Curtea rusească acorda boerilof Scutirea de dare personală, dar ar fi vrut introducerea unui impozit funciar, la care însă a fost silită să renunţe faţă de opoziţia boerimii proprietare.
însfârşit, instrucţiile dela Varşovia hotărau desfiinţarea scutel-nicilor, în schimbul unei îndemnizări viagere.
Pe baza acestor instrucţii s/âU întocmit, de o comisie de opt boeri, patru munteni şi patru mold&veni, proectele de Regulament organic, câte unul pentru fiecare prhicipat. După ce au fost cercetate la Pe-tersburg, au fost date în dtsbaterea câte unei obşteşti extraordinare adunări de revizie în fiecare principat.
Astfel, în urma schimbării introduse de tratatul de la Adrianopol
1) P. geneza Regulamentului Organic, studiul meu în revista Cugetul românesc, II (1923), p. 25S fi 743 şi jurnalele obşteştei extraordinare adunări de revizie a Reg. org. al Moldovei ce am publicat în Rev. de ist. arheoL şi filoî. X (1909), p. 33 şi îti &6#v. iit. 58 (1926), p. 514.
în raporturile noastre cu Turcia, a devenit cu putinţă, în Regulamentul organic, deşi consfinţea o clasă boerească privilegiată şi nu revizuia în favoarea ţăranilor raporturile acestora cu proprietarii, prevederea unui buget anual de venituri şi cheltueli, votat de o obştească adunare; mărginirea veniturilor Domnului la singura listă civilă; reducerea tuturor impozitelor directe numai la două : capitaţia şi patenta; desfiinţarea scutelnicilor şi a havaeturilor; generalizarea sistemului lefurilor şi sporirea acestora; înfiinţarea pensiilor pentru slujbaşii Statului; interzicerea *) pentru dregători de a luă în arendă veniturile Statului. însfârşit, s'a putut afirmă categoric răspunderea funcţionarilor. Se prevedea chiar că şi „obişnuita obştească adunare.... va avea.... a dă în ştiinţa Domnului necuviinţele ce va descoperi în slujba fiecărui dregător... şi a cere îndreptarea cuviincioasă".
Cât priveşte organizarea administraţiei propriu zise, Regulamentul organic mai mult a îndreptat şi desvoltat instituţii existente, decât a inovat.
Dintre marii dregători de până atunci, a menţinut, ca „şefi ai de-parîamenturilor" adică miniştri, pe următorii şase :
1. Marele vornic din lăuntru, în departamentul căruia erau cuprinse atribuţiile de azi ale ministerelor de interne, de agricultură şi domenii, de lucrări publice, de instrucţie, al sănătăţii şi al asistenţei. In Muntenia, poştele depindeau de acest departament.
Ministerul de interne eră împărţit în trei secţii (corespunzătoare direcţiilor de azi). Secţia I: poliţia generală; tutela municipalităţilor; îndestularea publică; carantinele (cărora Reg. org. li-a dat o deosebită atenţie); starea sanitară; controlul măsurilor şi greutăţilor. Secţia II: agricultura; fixarea preţurilor muncilor agricole; îmbunătăţirea rasei vitelor. Secţia III: lucrările publice; drumurile; podurile ; statistica; spitalele ; şcolile ; casele de binefacere ; în Muntenia, poştele.
2. Marele vistier, care devenea totodată ministru al finanţelor şi al industriei şi comerţului. De el depindeau poştele în Moldova.
9 3v Secretarul Statului, corespunzător fostului postelnic, şeful cancelariei Domnului. Prin el corespundea Domnul cu celelalte departamente şi în genere cu autorităţile interne, precum şi cu agenţii ţării la Poartă, cu paşalele dela Dunăre şi cu agenţii străini din Principate.
4. Marele logofăt al dreptăţii, adică ministrul justiţiei, care însă în unele cazuri prezida şi o înaltă instanţă judecătorească.
5. Numai în Muntenia, marele logofăt al credinţei, sau al pricinilor bisericeşti, adică ministrul cultelor, printr'o dedublare a atri-
1) Cf. şi legile de la 1833 în Analele pariam, ale României, III1. 355 şi III2 350—2.
36
buţiilor de până atunci ale marelui logofăt. In Moldova, o „vornicie bisericească" s'a înfiinţat abia la 1844.
6. Marele spătar în Muntenia şi marele hatman în Moldova, şefi ai miliţiei.
Numai marele vornic, marele vistier şi secretarul Statului se întruneau, cel puţin de două ori pe săptămână, în sfat administrativ ordinar. Acest sfat examina proectele de legi.
Pentru rezolvirea chestiunilor de mai mare importanţă, se adunau toţi miniştrii în sfat administrativ extraordinar, prezidat de Demn.
Şefii departamentelor corespundeau cu Domnul, după cum am spus, prin mijlocirea secretariatului Statului. De asemenea, proectele de legi întocmite de diferitele departamente, erau trimise adunării prin ofis demnesc contrasemnat tot de secretarul Statului şi numai citit în adunare de şeful departamentului respectiv. Votul ei, adunarea îl aducea la cunoştinţa Domnului prin adresă semnată de preşedinte şi de toţi deputaţii, iar Domnul răspundea adunării, prin ofis contrasemnat iarăş de secretarul Statului, dacă întăreşte sau nu legea. Abia printr'un decret din 22 Fevr. 1859 cancelaria ministerului de externe a încetat de a fi centrul tuturor trebilor Statului, pentru a cărora expediere autorizarea Domnului eră necesară. Numai de atunci s'a hotărît că fiecare ministru, fiind secretar de Stat şi, conform art. 15 din Convenţia de la Paris din 1858, răspunzător de actele sale, va supune însuş Domnului rapoartele privitoare la lucrările departamentului său şi va contrasemna decretele domneşti privitoare la acel departament, aducând şi însuşi la îndeplinire rezoluţiile domneşti asupra rapoartelor. -*)♦
Fiecare departament avea câte un director, corespunzător secretarului general de azi.
Departamentele se împărţeau în secţii, fiecare cu câte un şef corespunzător directorului de azi. Regulamentul organic introducea răspunderea ministerială, dar printr'o formulă foarte vagă : făcea pe şefii secţiilor răspunzători împreună cu ministrul pentru lucrările secţiei lor.
Secţiile se împărţeau în mese, cu câte un nacialnic, un ajutor "de nacialnic şi câţiva scriitori. Fiecare secţie avea reghistratorul său.
Leafa miniştrilor a fost urcată de la 500 la 2.000—2.800 lei vechi, sau 768—1.084 lei aur de stunci, ceiace echivala cu 2303—3252 lei aur dela 1914, la care dată miniştrii nu primeau decât 1500 lei şi ar face azi 48.000 lei în lec de 44.620 cât este retribuţia miniştrilor actuali.
Directorii de ministere, înfiinţaţi în Moldova2) abia la 1833 şi ale căror atribuţii au fost precizate în Muntenia3) printr'o lege dela 1834, primeau 1500 lei vechi pe lună.
1) Bujoreanu, Colecţiune de legiuirile României, 1873, I. 53.
2) Analele parlame., III2, 345—9.
3) Ibid., IV1. 91.
37
Şefii de secţie erau retribuiţi cu câte 1000 lei vechi în Muntenia, cu 500 de lei vechi în Moldova, ceeace corespundea cu 1152 şi 576 lei aur de la 1914.
Nacialnicii de mese primeau câte 500 lei vechi şi ajutorii lor câte 300 lei vechi pe lună;
Scriitorii aveau câte 150 lei vechi pe lună, ceea ce corespundea cu 171 lei aur de la 1914.
Reghistratorii primeau 250 lei vechi adică 285 lei aur dela 1914.
Diviziunile teritoriale au rămas cele vechi. Căimăcămia Craiovei a fost însă desfiinţată prin ofis al lui Kisseleff de la 13 August 1831. In Muntenia, o comisie a lucrat până la 1844 la modificarea hotarelor judeţelor, începând dela Olt şi sporindu-le întinderea, astfel încât a dispărut judeţul Săcuenilor, care cuprindea câte o parte din actualele judeţe Prahova şi Buzău. In Moldova s'au desfiinţat^ încă dela 1834 judeţele Hârlău, Cârligătura şi Herţa.
Iată cum rezumă Barbu Ştirbei, în raportul citat de la 1832 către Kisseleff, viţiile administraţiei judeţene sub vechiul regim : a) ispravnicii cumulau atribuţii administrative şi judecătoreşti; b) în sistemul impozitului de repartiţie, unitatea fiscală fiind grupul de indivizi, zis liude, ispravnicii trăgeau foloase personale din gruparea arbitrară în liude a birnicilor din sate; c) îşi făceau izvor de venituri din repartizarea între sate a rechiziţiilor în natură, sau din corvezile pentru săvârşirea lucrărilor publice; d) zapciii, cari aveau sub administraţia lor aproape 10.000 oameni, nu primeau de cât 15 lei vechi leafă pe lună şi-şi mai şi cumpărau posturile; e) sameşul (casierul)judeţului eră retribuit cu 100 lei vechi lunar, dar plătea marelui vistier 2,5, sau chiar 20.000 lei anual. Aceste abuzuri au putut fi curmate, măcar în parte, prin: a) sporirea lefurilor; b) separaţia atribuţiilor administrative şi judecătoreşti; c) introducerea impozitului de cotitate; d) desfiinţarea corvezilor şi rechiziţiilor în natură; e) săvârşirea lucrărilor publice prin contracte, ori în regie cu sume din casa de rezervă, sau împărţite proporţional între dajnici; f) fixarea preţului zilei de lucru şi al chiriei carelor sătenilor.
Ispravnicii s'au numit în Muntenia, în urma propunerii lui Barbu Ştirbei, cârmuitori, iar în Moldova li s'a zis ispravnici administratori. Ei aveau să fie numiţi de Dotnn, pentru 3 ani, dintre doi candidaţi propuşi de sfatul administrativ. Li s'au lăsat numai atribuţii administrative. Depindeau de ministrul de interne, dar primeau ordine şi dela ceilalţi miniştri, dela fiecare întrucât privea treburile departamentului său.
Leafa ispravnicilor a fost urcată de la 500 la 1.000 leî vechi, sau 381 lei aur de atunci, ceeace echivala cu 1143 lei aur dela 1914, dată la care prefecţii nu primeau decât 800 lei şi ar face azi 25.600 lei în loc de 22.250 cât este leafa prefecţilor.
Cancelaria cârmuitorilor de judeţe se compunea dintr'un sameş sau cap al cancelariei, numit în aceleaşi condiţii ca şi ispravnicii, un
!
i
38
ajutor al sameşului şi doi scriitori. Sameşii au primit 300 lei vechi pe lună, echivalenţi cu 342 lei aur de la 1914; scriitorii câte 60 lei vechi, sau 69 lei aur dela 1914. :
Judeţele nu aveau personalitate juridică. Proclamaţia de ia Islaz, la 1848 cerea, în punctul 10, „dreptul pentru fiecare judeţ de a-şi alege dregătorii săi", iar Kogălniceanu, tot atunci, recunoştea dreptul fiecărui ţinut, oraş şi comună de a-şi controla administraţiile şi interesele locale prin sfaturi ţinutale, municipale şi comunale1). ^. In şedinţa de la 15 Nov. 1857 a divanului ăd-hoc al Moldovei, M. Kogălniceanu relevă că toate interesele generale şi locale erau centralizate în mâinile guvernului. Opina că consilii generale ar trebui să hotărască asupra intereselor ţinutale, iar consilii de ocoale şi săteşti asupra intereselor locale. In şedinţa dela 13 Dec. s'a făcut apoi propunerea de recunoaştere a ţinuturilor ca persoane morale şi de înfiinţare în fiecare ţinut de consilii alese, însărcinate cu votarea bugetului, cercetarea socotelilor, repartizarea contribuţiilor directe şi propunerea măsurilor de interes ţinutal. Propunerea a fost admisă în unanimitate. In proectul de constituţie elaborat la 1859 de comisia centrală de la Focşani, se prevedea (art. 115—117) înfiinţarea de consilii ţinutale, municipale şi comunale* cu competenţă în chestiunile de interes local, sub supravegherea Domnului şi a adunării spre a nu-şi depăşi atribuţiile şi a nu vătăma interesele generale.
Acest deziderat a fost, în ce priveşte judeţele, transformat în proect de lege la 29 Nov. 1861 de Comisia centrală de la Focşani2), dar n'a fost tradus în fapt decât prin legea votată la 10 Martie 1864 şi promulgată de Cuza Vodă la 31 Martie următor, care a înfiinţat consiliile judeţene. *
Numărul plăşilor fiecărui Judeţ a fost redus. Administratorii de plasă au fost intitulaţi sub-cârmuitori în Muntenia, priveghetori de ocoale în Moldova. Se numeau, tot pe trei ani, în modul următor : cârmuitorul judeţului, împreună cu boerii proprietari din judeţ3) în Muntenia, cu vorniceii satelor din judeţ în Moldova, prezentau Sfatului administrativ câte doi candidaţi pentru fiecare plasă sau ocol, dintre boernaşi, mazili sau neamuri, proprietari în judeţ. Sfatul prezintă aceste liste Domnului, care alegea.
Leafa zapciilor a fost urcată la 200 lei vechi în Muntenia, ceea ce
1) Anul 1848 în Principatele române, IV. 103.
2) Acest proect se deosebeşte de legea votată la 1864 numai în următoarele puncte : legea nu cuprinde art. 8:—14; alineatele 2—4 din art. 19; al. 4—5 din art. 20; al. 1—4 din art. 21; art. 23 şi 24; al. i din art. 25 ; art. 26, 27* 29, 36—43 din proect, toate relative la amănuntele operaţiilor electorale şi la poliţia în localurile de vot. De asemenea, altele erau în proect condiţiile de eligibilitate (art. 45—6). In proect lefurile membrilor consiliului permanent şi a grefierului (în lege, secretar) cotisiliului judeţean se plăteau de Stat (art. 74), pe când în lege figurează printre cheltuelile obligatorii ale judeţului. In sfârşit legea (art. 56) prevede o casă de pensii pentru funcţionarii consiliului judeţean.
3) Cu deputaţi ai plăşilor, ziceau instrucţiile ulterioare din 12 Martie 1851
39
echivalează cu 228 lei aur dela 1914, sau 7.296 lei de azi când re/ tribuţia pretorilor variază între 7.840 şi 13.580 lei, deci este mai mare-ajungând şi până la dublu.
Privitor la ispravnici şi zapcii Regulamentul Organic prevedea că deoarece li se dau lefuri suficiente, „de acum înainte nu vor putea să ceară nimic dela locuitorii satelor, nici s,ă primească ceva, sub orice numire va fi". Asemenea dispoziţii se repetaseră de multe ori dela Const. Mavrocordat încoace.
In sarcina zapciilor de plăşi eră lăsată concentrarea impozitelor din ocolul lor şi transmiterea la reşedinţa judeţului. Mai aveau să apere pe săteni de năpastuiri, raportând cârmuitorului şi având dreptul, dacă acesta nu luă măsuri, să se adreseze direct ministrului de interne.
In Moldova, o circulară din Decemvrie 1840 preciza îndatoririle priveghetorilor de ocoale cu privire la starea sanitară, lucrul câmpului, drumuri, poduri, magazii de rezervă şi, dispoziţie interesantă, îl obligă să observe ca orândarii dela sate să nu însărcineze pe locuitori cu datorii pe băutură peste sume ce se fixau anume.
In ce priveşte comunele, trebuie să deosebim capitalele, celelalteTf* oraşF^ŞÎ^Iîeler^'''"~ " ' * ■ < -r     ■ j
-In Bucureşti se înfiinţa un Consiliu comunal, ales după cum ur- \ mează : în fiecare culoare' locuitorii întrunind anume condiţii de \ vârstă şi de oen^ convocaţi de preoţi în urma circularii minStruîui \ cte ihterneT alegeau, pentru trei ani, pe deputaţii culorilor; .aceştia" î alegeau apoi pentru un an : cinci membri neretribuiţi ai sfatului orăşenesc, dintre proprietarii de'case sau de moşii de o anume va- i loare şi o comisie de 10 membri^ânsârxinat^^ j ce se supunea aprobării marelui vornic dinăuntru, şi cu controlul f socotelilor anuale.
^JPjreşedintele sfatului or ase ne şc^, eră numit ^intre membrii lui, de Domn, asupra propunerii marelui.vornic* ......"
Sfatul se adună cel J?jyrtinjde^două^qri pe săptămână în casa ora-i_ şu1ut"şi^~6cupa numai de chestiuni economice şi edilitare. La toate desbateriie asistă jffîjcomis care raportă mareîuL
'IroTnic'lJn^ făcea de „necredinţă sau lenevire''.
Veniturile oraşului se compuneau^a^les J) din zecimi adiţionale la ^pîtaHF^^şr'păte^tXşFcîm accize sau mansupuri, care~ se arendau Ia mezat, membrii sfatului fiind opripjpi^ dela« 1833 de a ^e Ittâ ei în arendă. Cajâejul.^ ales de sfat şi re: _
tribuit. Nu putea face nici o plâţă fără autorizare scrisă iscălită de. toţi membrii sfatului. Eră răspunzător pentru orice furtişag sau rea întrebuinţare a sumelor încredinţate lui.
Regulamentul organic intră în anănunte cu privire la hotarele ca-
1) Cf. legea munteană de la 1833 în Analele pariam. III1. 180 şi cea moldovenească din acelaş an, ibid. III2. 377.
pitalei, la pavarea uliţelor, la lărgirea lor, la scurgerea băl tacurilor, ridicarea gunoaelor, înfiinţare de pieţe pentru desfacerea alimentelor, îndestularea cu apă, luminarea oraşului, etc, chestiuni care făcuseră şi mai înainte obiectul unor dispoziţii administrative. In plus se înfiinţau cimitirele, oprindu-se înmormântările pe lângă bisericile din oraş.
La Iaşi sfatul orăşenesc a fost compus din 5 membri, unul ales de obişnuita obşteasca adunare din sânul ei, ceilalţi patru de către starostii corporaţiilor. Hotârîrile sfatului nu se puteau pune în lucrare fără aprobarea marelui vornic, iar socotelile comunei aveau să să fie cercetate de controlorul finanţelor Statului.
Pentru celelalte oraşe şi târguri, Regulamentul organic prevedea 1 că-şi vor putea cârmui „materialnicele interesuri" prin câte un sfat de 4 membri în Muntenia, de trei membri în Moldova, zis „maghis-s.!SCj£L^^ cens. Ispravnicul judeţului
ăveâ să vegheze ca membrii magistratului să nu abată „către ai lor parte'folos, ceeace s'a hărăzit spre binele obştesc."
O lege munteană din 1834 hotărî că fiecare târg şi-mahala de oraş va avea o „cutie" alimentată din adaos la dajdia orăşenilor, într'o proporţie mai mare decât adaosul pentru cutiile. săteşti, de oare ce pentru birnicii orăşeni stăpânirea face multe jertfe,' înlesnindu-le mijloacele de îndestulare, asigurându-le serviciu medical şi spitale. De altă parte „oraşele şi târgurile având nevoe de negustori şi meseriaşi, iar satele de plugari şi muncitori, se cuvine să fie oarecare împiedicare pentru aceştia din urmă ca să nu poată năvăli cu atâta înlesnire în laturile oraşelor şi târgurilor, din care cauză munca pământului se împuţinează şi scumpetea în oraşe şi târguri creşte pe fiecare Este interesant că tocmai aceleaşi argumente motiva-
seră înfiinţarea, la 1794, a dregătoriei de mare vornic al oraşului Bucureşti, cu misiunea de a ţinea la curent catastihul locuitorilor birnici din capitală, pentru a nu se «strecură printre ei săteni fără a contribui la sarcinile orăşeneşti, dar făcând concurenţă târgoveţilor şi scumpind traiul2). Marele vornic al politiei a funcţionat şi în epoca regulamentară, cu însărcinarea de a percepe dările străinilor din oraş şi de a controla, în fiecare an, împreună cu mitropolitul, marele ban şi deputatul de Ilfov, socotelile sfatului comunal al capitalei 3)/
Cât priveşte satele, Regulamentul organic dispunea că vor putea alege, în Muntenia câte un pârcălab, în Moldova câte un vornicei „ce sunt ca o poliţie în sat", însă prin ştirea şi cu învoirea atât a câr-muitorului judeţului, cât şi a stăpânului moşiei „după vechiul obiceiu". Pârcălabul sau vornicelul percepeau capitâţia, pentru care locuitorii satelor erau solidar răspunzători. In caz că întâmpinau
1) Analele pariam., IV, 109.
2) Urechia, V, 170.
3) I» C. Filitti, Domniile române sub Regulamentul organic, p. 187.
i; dificultăţi în percepere, cereau mai întâi concursul, proprietarului şi,
i| daca acesta eră ineficace, se adresau cârmuitorului de plasă,
î Se înfiinţa o cutie obştească a satului, alimentată mai ales dintr'un
S adaus la capitaţie1) şi a cărei gestiune eră încredinţaţi unui sfat de
6 locuitori aleşi, împreună cu preotul şi cu proprietarul sau vechilul k.V\ acestuia. Cutia satului servea la plata pârcălabului sau vornicelului
^// şi mai ales la complectarea lipsei ce se putea ivi în suma capitaţiei
' satului, pe urma morţii sau mutării sătenilor, în intervalul de 7 ani
dela o catagrafie (recensământ) la alta. In Moldova instrucţii din > anii 1834, 1840 şi 1843 obligau pe vornicei să urmărească pe tâlhari,'
să supravegheze pe orice nou venit în sat, să îndemne pe săteni să-şi facă grădini de legume, să întreţie armăsari şi berbeci pentru fe-\ .. producere. ) O lege munteană din 1833 obligă pe săteni să clădească, după
un plan dat de stăpânire, o casă a satului, în care să se păstreze ar-/ hiva, să se adune epitropii cutiei săteşti şi judecătoria sătească de . i împăciuire, sau judeţul sătesc, înfiinţat de Regulamentul Organic
şi care a funcţionat câţiva ani.
Desfiinţându-se prin Regulamentul organic vornicia de pripas, o lege munteană din 1832 îndatora fiecare sat să aibă văcari plătiţi puşi sub supravegherea proprietarului şi a cârmuitorului de plasă. Proprietarul   vitelor prinse în semănături   plătea 6 despăgubire 1 interesatului şi o amendă în folosul cutiei săteşti. Juraţii satelor
erau delegaţi pe rând pentru cercetarea stricăciunilor pricinuite de vite şi raportau celorlalţi juraţi şi stăpânului moşiei. O întreagă procedura eră instituită pentru a dă de urma proprietarului vitei. Ase-V r menea dispoziţii existau în Moldova încă de la 1776.
/ x In Muntenia, la 1851, Barbu Ştirbei a reorganizat sfatul sătesc.
L'a compus din pârcălab, un reprezentant al proprietarului şi doi sau patru „deputaţi" aleşi, de toţi câţi plăteau capitâţia, dintre sătenii fruntaşi. Acest sfat nu eră însă chemat să delibereze asupra intereselor satului. Eră numai un organ de execuţie al organelor administrative superioare. Mai avea şi atribuţii judecătoreşti pentru pricinile mici dintre săteni şi pentru neînţelegerile dintre proprietari şi clacaşi cu privire la lucrarea pământului. i v ; In şedinţa dela 20 Dec. 1857 a divanului ad-hoc al Moldovei, de-
putaţii micilor proprietari au propus statornicirea în deobşte a comunelor şi înfiinţarea de consilii comunale alese. Mihai Kogălniceanu a observat însă că dacă chestiunea nu prezintă greutăţi pentru satele răzăşeşti, eră spinoasă pentru celelalte sate, căci implică împro-> prietărirea satelor şi revizuirea raporturilor dintre proprietari şi
ţărani.
înfiinţarea comunei rurale a fost însfârşit prevăzută în legea rurală dela 11 Iunie 1862, votată imediat după asasinarea la 8 Iunie,
1) Cf. legea din Dec. 1831 în Analele pariam. II, 273—8. '
a lui Barbu Catargi. Era proectul întocmit de comisia centrală* Art. 2 dispunea că „toate satele compuse din locuitori.... aşezaţi pe moşiile proprietarilor, pe acelea ale Statului, ale mănăstirilor şi aşezămintelor publice, se constituie în comune". Art. 3 : „Fiecare proprietar care are azi pe moşia sa unul sau mai multe sate ori cătune, va cedă, odată pentru totdeauna, cu chirie perpetuă, pentru aşezarea şi întocmirea teritorială a comunei, câtimea de pământ arătată la art. următor, în care câtime va intră şi vatra satului. Acest loc va avea numirea de pământ comunal, va formă raza satului şi va trebui să fie laolaltă"* Art. 9 : „Tot locul cuprins de drumurile şi uliţele de comunicaţie principală, precum şi locurile pe care sunt zidite bisericile, cimitirele, casele de consiliu comunal şi de şcoală, cu împrejmuirile lor, nu se vor socoti în măsura pământului cedat comunei". Art. 11 : ^Teritoriul comunal se va hotărnici şi se va împietri, înconjurându-se cu şanţ sau gard de către locuitorii fiecărui sat, sub privegherea consiliului comunal, a proprietarului şi a guvernului". In sfârşit, art. 13 prevedea posibilitatea pentru comună de a răscumpără de veci de la proprietar terenul cedat ei. Astfel se deosebea pentru întâia oară satul de proprietatea vecină şi se creeâ o proprietate a satului.
Legea dela 1862 n'a fost însă sancţionată de Cuza Vodă, de oare ce nu corespundea intenţiilor lui în privinţa rezolvirii chestiunii rurale. In aceste împrejurări se publică totuşi la 1863 „Manualul pentru trebuinţa sfaturilor săteşti" x) Eră compus în formă de întrebări şi răspunsuri, pe înţelesul sătenilor, Se definea sătul ca o adunare de familii care-şi înlesnesc traiul prin muncă pe acelaş tărâm. Biserica, şcoala, casa de sfat, drumurile, fiind pentru trebuinţa fiecărui locuitor, formează proprietatea comună a satului. In casa de sfat se adună locuitorii ca să chibzuiască despre trebuinţele lor şi să asculte poruncile stăpânirei. Sfatul priveghează la liniştea, buna petrecere şi dreptăţile fiecărui locuitor şi este mijlocitor între sat şi cârmuirea de plasă. Capul sfatului este preotul, care trebuie să fie negreşit omul cel mai cinstit, căci este slujitorul lui Dumnezeu. Locuitorii să fie cu băgare de seamă la alegerea membrilor sfatului. Li s'a dat dreptul de alegere pentrucă, trăind împreună, ştiu mai bine cari sunt oamenii cu tragere de inimă pentru sat. Se arată atribuţiile sfatului printre care este şi întocmirea bugetului, care trebuie să prevadă ca cheltiieli obligatorii, plata învăţătorilor, vătâşeilor, pândarilor, dorobanţilor, costul registrelor de stare civilă şi al Monitorului. Invoelile între proprietari şi muncitori agricoli, trebuie păzite ~cu sfinţenie, căci sunt contracte libere şi cel ce le calcă se expune la despăgubiri. Urmează lămuriri despre proprietate. Este rodul muncii, adunat şi economisit. Proprietatea moşiei trebuie respectată tot atât cât aceea a vitelor şi a casei fiecărui locuitor. Se explică apoi rostul impozitelor. Mai înainte, zice manualul, numai unii plăteau impozite, iar nu ţara
întreagă; aceasta fiind o mare nedreptate, de la suirea pe tron a M. S. Vodă Alex. Cuza s'a făcut lege ca toţi să plătească impozite după puterea şi averea fiecăruia.
Comuna rurală şi consiliile comunale au fost însfârşit înfiinţate şi organizate prin legea votată la 9 Martie 1864 şi promulhgată de Cuza Vcdă la 31 Martie. Ea dispunea că „toate satele, oraşele şi târgurile României yor formă pe viitor comune independente".
Câ'ţ priveşte, organizarea goli^jleij^rin Regulamentul Organic, tre-buie să deosebim iarăşi orap^^^eţele şi satele. ^ i: LaJBi|c^ retribuit cu 2000
>3.; v lei'vechi pe lună,-echivalenţi cu 2.300 lei aur dela 1914, ajutat de un
cinovnic retribuit cu 500 lei vechi echivalenţi cu 575 lei aur dela k x 1914, un reghistrator plătit cu 150 lei vechi şau 171 lei aur dela ,1914,
\ • şi câţiva scriitori cu câte 100 lei vechi lunar, sau 114 lei aur dela 1914.
Pe lângă agie se aflau 10 dorobanţi călări. Oraşul eră împărţit în 5 culori sau plăşi, fiecare în frunte cu un comisar, numit dintre boeri ^ >. şi retribuit cu 500 lei vechi pe lună, sau 570 lei aur de la 1914. Fie-
care culoare eră subîmpăfţită în trei popoare, cu câte un epistat re-/ tribuit cu 200 lei vechi, sau 228 lei aur dela 1914. Pe lângă fiecare
comisariat erau 2 dorobanţi călări. O lege specială pentru străjuirea de noapte în capitală se întocmeşte la 26 Martie 1856.
La Iaşi, marele agă 'eră retribuit cu 1500 lei vechi pe lună. Oraşul 1 eră împărţit înj£curtaturi, fiecare subîmpărţit în trei departamente.
)"y Pe lângă poliţieTuncţionau seimeni în uniformă, comandaţi de că-
'ţ- piţan şi însărcinaţi cu străjuirea de noapte. O menţiune deosebită
* I se cuvine „Aşezământului poliţienesc" de la 9 Iunie 1850.
Avea 158 articole, repartizate astfel: Cap. I, Atribuţiile poliţiei t :* Secţia I, privegherea liniştei şi păzirea bunei rândueli; Secţia II,
poliţia muncipală, Secţia III, poliţia judiciară; Cap. II, Poliţia o-rasului Iaşi: Secţia I, atribuţiile şefului poliţiei, Secţia II, sfatul poliţienesc judiciar, Secţia III, atribuţiile comisarului şef al poliţiei municipale, Secţia IV, atribuţiile comisarilor de poliţie, Secţia V, despre episţaţii secţiilor, Secţia VI, despre sergenţii de oraş, Secţia x   4 VII, despre fanaragii, Secţia VIII, despre jandarmii poliţiei, Secţia
IX statul poliţiei Iaşi, Secţia X, despre înalta poliţie.
Poliţia se ocupă cu supravegherea străinilor şi a servitorilor cu aplicarea măsurilor sanitare, cu îndestularea oraşului şi cu paza de foc.
Regulamentul organic al Munteniei a prevăzut, asupra propunerii!
* lui Barbu Ştirbei, organizarea unui serviciu de poliţie în toate reşedinţele de judeţe, sub conducerea unui poliţmaister, retribuit cu 350 lei vechi lunar, sub ordinele ispravnicului judeţului. In Moldova o lege din 1835 fixă îndatoririle poliţmaisterilor1). Se lămurea că po-
1) Bujoreanîi, 1. c. 921.
1) Vezi I. C. Filitti, Domniile române sub Regulamentul organic, p. 457.
liţia „nu judecă, ci numai lămureşte pricinile şi le rapcrtueşte isprav- ţ3t A
nicului cu trimiterea vinovatului". ,.'V Cât priveşte vechea poliţie în judeţe, Barbu Ştirbei o caracteriza astfel ,;/.
în raportul său către Kisseleff la 1Ş32 : marele spătar avea sub ordine .;\ cătane împrăştiate într'o polcovnicie şi 2, 3, sau chiar 4 căpitănii în fiecare judeţ* Cătanele, recrutate dintre ţărani, nu erau nici îmbră-cate, nici hrănite de Stat şi în loc să primească o leafă măcar pentru , \
cumpărarea prafului de puşcă şi a plumbului, plăteau anual spăta- y? rului. Nici polcovnicii, nici căpitanii, nu primeau leafă şi totuşi ofe- * reau cu plăcere bani pentru a fi numiţi. Spătarul, vânzând cu 4, 5, 6 şi chiar 10, 15, sau 20.000 lei fiecare polcovnicie sau căpitănie, * .
autoriza hoţiile în mod tacit. 4* O lege munteană din 1832 a înfiinţat pe lângă fiecare ispravnicat, ^ \
poliţie de oraş, şi cârmuire de plasă, dorobanţi călări, comandaţi de 1 V;
tişti, şi organizaţi în parte după vechiul sistem slujitoresc. Tiştii, ;y retribuiţi cu 100 lei vechi lunar, «rau aleşi de cârmuitorii judeţelor, • 1
în înţelegere cu bperii proprietari, dintre boernaşi, neamuri şi mazili. Dorobanţii, scutiţi de cvartir şi de recrutare.formau trei cete, care *' slujeau, cu schimbul, câte zece zile. Erau plătiţi din cutia satului cu * :
câte un leu pe zi de serviciu, dar toată întreţinerea şi echiparea eră în      - ' 1 \
sarcina lor. •:; ^ l.
O legiuire din 30 Iulie 1850 a lui Barbu Vodă Ştirbei, desăvârşi ; /
organizarea dorobanţilor din judeţe1). Dorobanţul avea să fie ales de :j* către săteni dintre cei mai vrednici pentru asemenea slujbă şi să se ; ,
angajeze pe şase ani, depunând jurământul militar. De altă parte, /,
tot militarul eşit din slujba oştirii şf apt pentru serviciul de dorobanţ, </ /
eră dator să slujească alţi şase ani ca atare în judeţul său de origine. v?ţ r
Comandanţii dorobanţilor aveau să fie numiţi pe viitor dintre ofi- v' terii oştirei dar rămâneau dependenţi de ministerul de interne. Se fixă un model de uniformă, pe care însă dorobanţul trebuia să şi-o > facă pe proprie cheltuială, după cum trebuia să aibă şi cal. <;
In Moldova, o lege dela 1833 a înfiinţat slujitori călări pe lângă autorităţile administrative^judecătoreşti şi vamale, ca să urmărească ' *■
hoţii, să transporte dările încasate, să păzească temniţele, să asigure straja de noapte, să transmită ordinele. In fruntea lor, la fiecare reşedinţă de judeţ, se află câte un căpitan. Nu erau retribuiţi şi erau ft /; întreţinuţi şi echipaţi de către alţi trei locuitori din sat cari, în schimb, erau scutiţi de dări şi de lucru la drumuri. Pentru transportul poştei * se înfiinţau, în aceleaşi condiţiuni, ţimiraşi pedeştri, Dela. 1845 însă <în Moldova^ slujitorii în loc de a fi întreţinuţi de sate, au fost retribuiţi printrAm adaus la capitaţie. O lege din 12 Martie 1850 trans- * formă apoi corpul de slujitori în corp de jandarmi, comandat de un
1) Tot atunci o lege pentru organizarea grănicerilor. (Bulef. oficial, 23 şi 25 Iulie)
colcnel, având în subordine 2 maiori, câte unul pentru 6 ţinuturi,, fie care ţinut având o companie1).
' Putem spune că filiaţia jandarmeriei noastre rurale se urcă pană la Const. Vodă Mavrocordat.
In fiecare sat Regulamentul Organic orândui câte doi vătăşei călări cu leafă, pentru siguranţă. Toţi sătenii erau' însă datori să ajute la prinderea răufăcătorilor, fiind şi ehezaşi unii pentru alţii, iar ca răsplătire şi încurajare primeau o parte din banii găsiţi. Eră o dispoziţie pe care o găsim mai din vechi şi înscrisă şi în codul penal al Moldovei dela 1820 2).
Vătăşeii erau încă în fiinţă la 1863 când se publică un regulament pentru serviciul lor 3). Erau învoiţi pe cel puţin trei ani, plătiţi de sat şi puşi sub ascultarea sfatului sătesc. Serveau cu rândul, câte o săptămână. Purtau corespondenţa oficială; erau postaşi rurali, aduceau la îndeplinire poruncile guvernului şi hotărîrile sfatului sătesc privitoare la raporturile dintre locuitori şi proprietar; asistau pe perceptor la încasarea dărilor; privegheau conservarea împrejmuirilor localurilor comunale, a şanţurilor, podurilor, drumurilor, plantaţiilor, fântânilor, aveau paza vitelor căzute în pripas; iscodeau pe străini şi vagabonzi; urmăreau pe răufăcători; culegeau lămuriri asupra crimelor şi delictelor; arestau pe turburătorii ordinei publice şi pe cei surprinşi vătămând proprietăţile comunale şi particulare; asigurau straja de noapte. Orice faptă a vătăşeilor cari ar jicni pe locuitori în folosinţa legiuitelor libertăţi, zicea regulamentul de la 1863, este o păşire peste marginile puterii încredinţate lor. Ei nu vor putea aresta pe nimeni fără ordin formal al consiliului sătesc, sau al subprefectului, afară de cazurile când vor găsi pe cineva „în chiar vină veghiată". Bătaia este oprită, dar cel ce batjocoreşte pe vătăşei în îndeplinirea datoriei, este trimis în judecată. Vătăşeii nu pot întrebuinţa arma decât când se îndreaptă asupră-le lovituri şi silnicii, sau când alt mijloc nu au eţe a apără postul sau persoanele ce li sunt încredinţate. In privinţa instrucţiei, disciplinei, armamentului şi echipamentului, vătăşeii depindeau de ministerul de război. Pentru abateri de la datorie, erau destituiţi sau trimişi în judecată.
V.
Dacă sfera de activitate a administraţiei noastre s'a putut lărgi dela Regulamentul Organic încoace, dacă preocupări intermitente din sec. al XVIII-lea, au putut trece pe planul întâi, dacă înfăptuiri încercate şi atunci au putut fi duse la bun sfârşit, dacă într'un cuvânt progrese netăgăduite au putut fi realizate în dcmeniul lucrărilor pu-
1) Manualul administrativ al Moldovei, I. 92.106.
2) Cf. I. C. Filitti şi D. I. Suchianu, Contribuţii la istoria justiţiei penale în Principatele române, p. 44.
3) Bujoreanu, 1. c. 925.
46
blice, şi în primul rând al drumurilor,1) în serviciul sanitar, edilitate, învăţământ, asistenţă, organizarea poştelor, aceasta nu se datoreşte dispoziţiilor legislative înscrise în Regulamentul Organic/Dacă ar fi fost numai acestea,. ar fi putut rămânea şi ele afirmaţii platonice de intenţii bune ca şi atâtea dispoziţii similare din vremea domniilor anterioare»
Progresul sV datorit revizuirii raporturilor noastre cu Poarta, ceeace a făcut cu putinţă stabilitatea măcar relativă a domniilor, întocmirea de bugete anuale şi mai ales a determinat acel avânt economic care a asigurat mijloacele financiare necesare oricăror înfăptuiri.
De altă parte, odată cu emanciparea noastră măcar parţială politică şi economică, şi-au putut dă liber curs şi aspiraţiile spre mai bine, atâta vreme năbuşite ale societăţii noastre*
S'a ivit de atunci, în clasa noastră conducătoare, o pleiadă de bărbaţi desinteresaţi cari s'au pus chiar în fruntea mişcărilor pe urma cărora nu aveau decât de pierdut, gata să-şi sacrifice şi privilegiile şi averile în serviciul renaşterei României* Exemplul dat de ei a fost comunicativ* La 1857, m ajunul convocării divanului ad-hoc, un manifest 2), iscălit de boeri munteni socotiţi ca: reacţionari, în frunte cu Barbu Catargi, cerea, pe lângă unire şi Domn străin, guvern reprezentativ, egalitate înaintea legii şi a sarcinilor publice, dreptul pentru oricare de a ocupa funcţiile Statului, cu singura restricţie a selecţiunii fireşti» Tot atunci, în divanul ad-hoc al Moldovei care, spre deosebire de cel din Muntenia, a formulat şi deziderate de reforme interne, s'a votat cu unanimitate în ziua de 25 Octomvrie 1857, oborârea privilegiilor boereşti»
Cată să ne descoperim înaintea acelei generaţii de bărbaţi de seamă cari nu.şi-au făcut din politică izvor de satisfacţii personale şi cată să-i imităm»
Dar fireşte că atavismul datorit unor împrejurări seculare, de care însă nu eram răspunzători, apăsa încă greu asupra noastră» Administraţia a continuat să lase mult de dorit, căci nu se putea improviza o întreagă lume nouă care să aplice în toată conştiinţa dispoziţiile legislative aşternute pe hârtie» Dăinuirea păcatelor trecutului este înfăţişată în răspunsul adunării muntene la mesagiu! domnesc din 1842, în învinuirile aduse la 1848 cârmuirilor lui Gheorghe Vodă Bibescu şi lui Mihai Vodă Sturza, în constatările pe care Barbu Vodă Ştirbei le făcea la 1850 cu prilejul unei călătorii de inspecţii prin ţară, în discuţiile din divanul ad-hoc al Moldovei la 1857, în raportul prezentat de o comisie europeană congresului dela Paris la 1858 cu privire la situaţia Principatelor : răspunderea ministerială o ficţiune,
1) Un „departament al lucrărilor publice" a fost înfiinţat în Moldova la 21 Ian» 1851.—In Muntenia» la 10 Sept» 1852/se creează o direcţie a lucrărilor publice pe lângă ministerul de interne*,
2) D- A. Sturdza şi alţii, Acte si doc. privitoare la ist renaşterii României, IV, 175.
» . 47
dispoziţii din Regulament rămase neaplicate, prefecţii şi subprefecţii arbitrari ca şi mai înainte, sfaturile săteşti simple unelte ale administratorilor de plăşj, banul public prădat sau risipit, lumea împărţită în apăsători şi apăsaţi»
Şi totuşi se cuvine să fim mai indulgenţi faţă de trecutul nostru, gândindu-ne că şi astăzi, deşi ne-am bucurat de 60 de ani de viaţă constituţională, ni se mai potrivesc următoarele cuvinte ale lui Alexis de Tocqueville : „Am întâlni în legile, în ideile, în obiceiurile vremurilor trecute, urmele unora din viţiile care, după ce au ros vechea societate, ne frământă încă" *)»
' De altă parte, eu unul nu mă pot declara satisfăcut cu progresele realizate în acest răstimp, odată ce din ele nu s'au împărtăşit decât într'o prea slabă măsură masele mari ale populaţiei româneşti» Opera cată să fie desăvârşită» Aceasta este marea datorie a generaţiei nouă de funcţionari şi de funcţionare» Pentru îndeplinirea ei, o pregătire şi profesională şi sufletească mi se pare însă că ar fi mai eficace decât un perpetuum mobile legislativ»
Trecutul de care ne-am ocupat ne învaţă că o bună administraţie nu se poate clădi decât pe o sănătoasă temelie economică» Instituţiile valorează cât oamenii cari le compun, iar oamenii chinuiţi de necazuri nu pot îndeplini o înaltă misiune socială»
IOAN C» FILITTI
ANEXĂ
Cred nimerit a publica aci însoţit de expunerea lui de motive, cel mai vechi proect de descentralizare administrativă la noi» A fost întocmit ele barbu Catargi, preşedintele celui dintâi guvern**comun at"imîândur6r în Dec» i85i,
a administraţiilor lor» Prezentat adunării legiuitoare la 19 Martie 1862, a fost.însă respins, sub cuvânt că era rău venit în momentul cândTlfinîpoTrivt^ se iea măsuri de complectă unificare»
EXPUNERE DE MOTIVE
Ţara noastră având o întindere considerabilă în lungimea ei, lipsită de înlesnirea comunicaţiilor de care celelalte naţii se bucură, având către aceasta o formă de guvern care centralizează toate lucrările într'un singur punct, aceia al înaltei oblăduiri, a suferit în tot timpul mari anevoinţe în expedierea lucrărilor»»» Se nădăjdueşte că prin această descentralizare parţială şi recentrafizare numai a lu-
1) L'ancien regime et la revolution, 1860, p. 11»
fierarilor de mare importanţă la minister, pe de o parte se vor sta- A l^f tornici mai prielnic bazele unei fuziuni de administraţie complectă f/ ^ care, printr'o grabnică executare a legilor, va lega mai bine între eîe f]| diferitele părţi ale teritoriului român, printr'o mai strânsă legătură ^         ' % a intereselor tuturor, iar pe de altă parte guvernul, adunând mai * J:! cu înlesnire luminile necesare asupra trebuinţelor locale şi generale, % va putea întinde şi modifica mai bine, prin legi şi regulamente, mij- 3" loacele de amelioraţie dictate de experienţă; în fine ministerele se f vor despovăra de lucrarea amănuntelor de toată ziua, de care acum se află atât de năbuşite încât vremea materială le lipseşte de a se ocupa de lucrările mai înailte ce sunt chemate a săvârşi. Tot într'o f vreme multe din acele mărunte, care şi ele au gravitatea lor, le scapă fără voe din vedere, rămân părăsite,. sau se rezolvă într'un chip neîndestulător.
- \
PROECT DE LEGE ~
PENTRU ÎMPĂRŢIREA PRINCIPATELOR UNITE IN PATRU PREFECTURI GENERALE
TITLUL I
PARTEA I-a
Despărţirea teritorială.
Art 1. — Teritoriul Principatelor Unite se împarte în patru Prefecturi Generale:
A) Prefectura Generală de Nord va cuprinde 9 districte adică : Dorohoi, Botoşani, Suceava, Neamţ, Iaşi, Roman, Bacău, Vaslui şi Fălciu, având reşedinţa în Capitala Iaşi;
B) Prefectura Generală Maritimă, va cuprinde 8 districte şi anume : Cahul, Covurlui, Ismail, Tecuci, Tutova, Putna, Râmnicul-Sărat şi Brăila, cu reşedinţa la Galaţi;
C) Prefectura Generală de Centru, va cuprinde 9 districte: Prahova, Buzău, Ialomiţa, Ilfov, Dâmboviţa, Vlaşca, Teleorman, Argeş şi Muscel, cu reşedinţa la Bucureşti;
D) Prefectura Generală Occidentală, sau Olteană, va avea de < \ Capitală Craiova şi se va compune din 6 judeţe : Romanaţi, Vâlcea,
Dolj, Gorj, Mehedinţi şi CJolt.
PARTEA Il-a Administraţia Prefecturilor Generale.
Art. 2. — Administraţia generală se compune :
A) De un prefect general;
B) De un Consiliu general;
49
C) De un general sau alt comandant superior al trupelor, a căruia înfiinţare şi atribuţie se vor regula printr'o legiuire specială proectată de ministerul de răsboi;
D) De o Curte de apel cu un procuror general, pentru â căruia întocmire se va supune osebit proect de lege de ministerul justiţiei;
E) De un agent superior al ministerului finanţelor/ întocmit printr'o legiuire alcătuită de acest minister ;
F) De un agent superior al lucrărilor publice.
TITLUL II
Despre numirea prefectului general.
Art. 3. — Prefectul general va fi totdeauna ales din persoanele ce vor fi ocupat funcţii înalte în Principatele Unite, începând dela director de departament (azi secretar general) sau membru al Curţilor de apel, până la ministru inclusiv, sau dela colonel până la general.
Art. 4. — Numirea* sa se face de Domnitor pe temeiul prezentaţiei ministrului de interne.
Art. 5. — Directorul prefecturei generale urmează să fi fost cel puţin prefect de judeţ în curs de 3 ani, sau 5 ani şef de secţie într'un minister sau să fi ocupat asemenea post echivalent. în celelalte ramuri ale administraţiei publice.
TITLUL III PARTEA I-a Atribuţiile şi îndatoririle generale ale prefectului general.
Art. 6. — Prefectul general, în calitatea sa de reprezentant al guvernului, are precăderea onorifică asupra tuturor celorlalte autorităţi şi îndată după aceea a înaltelor corpuri ale Statului.
Art. 7. — Prefectul general, deşi atârnă deadreptul de ministrul dinlăuntru, ca organ însă general al guvernului are o acţiune de priveghere şi de control asupra tuturor funcţionarilor publici din circumscripţia sa.
Prin urmare el ia măsurile necesare pentru executarea legilor, decretelor şi hotărîrilor ministeriale în genere.
PARTEA Il-a Atribuţii administrative.
Art. 8. — Prefectul general are dreptul de a anula şi a reforma actele amploaiaţilor administrativi, financiari şi ai lucrărilor publice, pe cât le va dovedi contrarii legilor şi dispoziţiilor luate de ministerele respective, sau a ordinelor date chiar de el însuşi, în limitele căderilor sale.
50     ••    • .
Art. 9. — Administraţii au drept de recurs la prefectul general, în conformitate cu art. 13, în contra tuturor actelor emanate dela agenţii deosebitelor ministere, prin care ei ar crede că li s'ar fi jignit interesele legitime*
Art. 10. — La caz de neînţelegere între prefectul general şi agenţii superiori ai districtelor asupra unei chestii de căderea Consiliului general, cel dintâi supune împrejurarea acelui Consiliu, iar în lipsă-i Comitetului permanent şi după încheierea unuia din aceste corpuri, de va mai întâmpina opunere, va luă măsuri provizorii în conformitate cu opinia exprimată, supunând tot odată împrejurarea ministerului respectiv spre ai se da deslegarea definitivă*
ArU 11.— Prefectul general, primind reclamaţii contra prefecţilor de judeţe sau altor agenţi ai osebitelor ministere, va proceda prin anchetă, dacă împrejurarea va. fi de o importanţă însemnată sau grea de constatat altfel.
ArU 12. — Când se ivesc mai multe reclamaţii de asemenea natură, prefectul general se poate transporta în persoană la faţa locului şi, dovedind neorândueli din partea vreunui amploaiat superior al districtului, cere suspendarea sau destituirea lui dela ministerul respectiv.
Dacă din contra abaterile dovedite vor fi comise de amploaiaţi secundari, precum subprefecţi, casieri, secretari şi alţi asemenea funcţionari a căror leafă e mai mare de lei 300, prefectul generai îi poate suspenda şi cere dela ministerul respectiv a lor destituire.
Toţi ceilalţi amploaiaţi cu leafă dela 300 lei în jos, se destitue şi se numesc deadreptul de prefectul general, cu îndatorire din parte-i de a raportă la minister destituirea şi înlocuirea acelor amploaiaţi.
Anchetele şi măsurile sus menţionate, când vor privi pe vreun militar, se vor face totdeauna prin înţelegere şi conlucrare cu şeful trupelor din acea circumscripţie.
Intr'un cuvânt, prefectul este însărcinat a culege şi a transmite guvernului toate ştiinţele proprii a-1 povăţuiţi a-1 lumina asupra trebuinţelor despărţirii sale, spre a se putea lua măsurile de îmbunătăţire şi reformele cerute de interesul public.
ArU 13. — Prefectul general, deşi fără amestec direct în atribuţiile judiciare şi militare străine de administraţie, va avea cu toate acestea îngrijirea de a preveni ministerul respectiv despre orice abatere dela legi ar observă că se urmează din partea impiegaţilor de orice rang dependenţi de acele ministere.
Art. 14.— Prefectul general încunoştiinţează pe fiecare minister de orice împrejurare importantă ce-1 priveşte.
Aceste încunoştiinţări regulate se fac de două ori pe lună, iar la împrejurări de o importanţă mai mare şi mai grabnică, el înştiinţează pe acele ministere, le supune opinia sa şi cere aprobarea măsurilor ce va fi luat provizoriu. Art. 15. — Prefectul general va fi îndatorat a face de 2—3 oţi pe
5i
an o preumblare în toată circumscripţia sa, spre a inspecta şi cunoaşte mai de aproape exacta funcţionare a mecanismului guverna- i mental şi efectele sale.
Art. 16. — Puncturile de căpetenie asupra cărora va aţinti mai cu csebire băgarea sa de seamă, vor fi:
a) poliţia generală ;
b) starea şcoalelor ; t
q) moralitatea profesorilor şi mărginirea lor în programul lecţiilor ce sunt chemaţi a profesa;
d) moralitatea şi exactitatea amploaiaţilor de toate treptele şi aflarea în fiinţă a tuturor slujbaşilor remuneraţi de Stat;
e) paza reglementelor cancelariceşti în genere, iar mai cu seamă a contabilităţii;
f) starea temniţelor şi a întemniţaţilor ;
g) starea spitalurilor şi amelioraţiile trebuincioase ;
h) măsurile de salubritate în oraşe şi sate ;
i) măsurile în contra epizootiei, a lăcustelor şi altor calamităţi publice ;
j) măsurile în contra incendiului şi a inundaţiilor ; k) stătea caselor municipale; J<   l) respectarea contractelor de închiriere şi arenduire a domeniilor v Statului, a averilor mănăstireşti şi a proprietarilor cu chiriaşii lor de toată treapta;
m y starea drumurilor generale şi vicinale ;
n) exactitatea lucrărilor de şosele şi poduri, după cuprinderea contractelor antreprenorilor, sau a dispoziţiilor luate de ministerul lucrărilor publice ;
o) stătea navigaţiei fluviale şi îmbunătăţirile ce ar putea să se
facă ;
p) exacta aplicare a statutelor căilor ferate de către concesionari; r) starea agriculturei şi amelioraţiile ce ea reclamă ; s) starea şi îmbunătăţirea cerută a vitelor cornute şi necornute; \t) exploatarea minelor ; u) starea stabilimentelor de ape minerale ; v) paza graniţelor ;
x) cu un cuvânt, toată mişcarea administrativă, financiară, militară şi judecătorească, în conformitate cu legile şi în apărarea fiecărui cetăţean contra oricăror abateri şi oricăror jigniri a intereselor sale.
PARTEA IlI-a Ordinea publică.
ArU 17. — Prefectul general însărcinat cu siguranţa şi liniştea publică are dreptul de a lua orice măsuri legale pentru menţinerea crdinei, precum şi a concentra puterea armată din circumscripţia sa în oricare punct trebuinţa va cere.
52
53
Ârt. 18. — In asemenea caz prefectul general dă ordine în scris . la prefecţii judeţeţor şi la şefii jandarmeriei din jurisdicţia sa şi se adresează deosebit la generalul trupelor din acea despărţire. Tot într'o vreme înştiinţează grabnic pe guvern de cele întâmplate şi de măsurile ce a luat.
PARTEA IV-a V Măsuri financiare.
Ârt. 19. — Prefectul general priveghează şi ordonă executarea tablourilor de contribuţii directe şi de venituri municipale.
Art. 20. — El este însărcinat a priveghea împlinirea şi întrebuinţarea banilor publici. El controlează toate operaţiile financiare ale circumscripţiei sale.
Art* 2/.— El priveghează aplicarea legii pădurilor, moşiilor Statului şi mănăstireşti. •
Ârt. 22. — El încuviinţează, în marginile creditelor deschise, chel-tuelile alocate pentru întreţinerea şi reparaţia şoselelor şi a stradelor de prin oraşe.
Art. 23. — El autorizează vânzarea ipotecilor sau a cauţiunilor depuse de antreprenori sau înapoierea lor la finitul lucrărilor.
Ârt. 24. — Oricine s'ar socoti în drept de a intenta un proces în contra Statului, va fi dator a adresa mai înainte prefectului generai un' memoriu asupra pretenţiei sale. După primirea acestui memoriu* care este o încercare de împăciuire, prefectul general consultă pe ministrul competent şi cere instrucţiile sale.
PARTEA V-a
Atribuţiile prefectului general ca tutor al comunelor.
Art. 25. — Prefectul general supune deciziunei ministrului de interne chestiile comunale care- privesc direct interesul general al Statului, însă el dă deslegări prefecţilor districtelor şi hotărăşte asupra trebilor următoare :
a) ' bugetul şi socotelile comunelor şi municipalităţilor, când nu dau loc la impozit extraordinar ;
b) donaţii şi.legaturi de orice fel de avere, când nu este vreo re-clamaţie a familiilor y
c) chirii |sau arenduiri de dat sau de luat;
d) aprobarea;^lătluTilcj^v fşi a devizurilor lucrărilor comunale ;
e) planul ăMie¥rĂr^ş^6r şi comunelor ;
f) măsuri de asigurare în contra focului;
g) înfiinţare de pavele în oraşe şi târguri.
Art. 26. — Prefectul general poate anulă hotărîrile municipalităţii, eşite din cuprinderea legilor.
Art. 27. —- In principiu, prefectul general nu se poate substitui municipalităţilor, prin urmare nu poate hotărî în treburi ce sunt de atribuţiile autorităţii municipale. La caz însă când o municipalitate, după invitările şi avertismentele prefectului general sau a prefectului districtului, ar rămânea neactivă într'un caz atingător de atribuţiile sale, precum acela de îndestulare, de salubritate sau de securitate publică, atunci prefectul general ia deadreptul sau prin prefectul districtului. hotărîri de poliţie municipală şi le fape a se executa în socoteala acelui corp municipal.
Art. 28. — Când unul din membrii municipalităţilor s'ar dovedi culpabil de acte contrarii legilor sau de sfeterisire de bani ce ar cere darea sa în judecată, prefectul general, prin încheerea consiliului sau a~ comitetului permanent încuviinţată de minister, îl suspendă.
Art. 29. — Când toată municipalitatea va fi implicată sau cel puţin majoritatea, prefectul general, după încunoştiinţarea ministrului, autorizează pe prefectul local a înlocui provizoriu pe acei membri pânăla a lor desvinovăţire, iar la caz de condamnare îi înlocueşte printr'o nouă alegere.
PARTEA Vl-a Dispoziţii generale privitoare la prefectul general. Art. 30. — Oricine poate a se adresa la prefectul general cu suplica arătătoare de reclamaţia sa.
Atr. 31. — Hotărîrea prefectului general nu este neapelabilă. Recursul dinaintea ministerului este totdeauna deschis.
PARTEA Vll-a.
Desfiinţarea vorniciei oraşului.
Art. 32. — Vornicia oraşului Bucureşti se desfiinţează. Art. 33. — Atribuţiile sale trec la Prefectura judeţului Ilfov.
I. C. F.
^ ACADEMISM