Coperta de GHEORGHE BALTOC 1982 BUCUREŞTI, PIAŢA SCÎNTEII 1 mm voi. I - ... '-.li V. ’ i r / Editura Eininescu „ I.. ; fi.’btibi'j.'c pr.s -» • * “ *'•■ • 3^*5 j ! ,Li fa.5ifi.6£s } BCU-Litere „UN NOU DRAMATURG : PAUL EVERAC" Răsfoiesc titlurile cronicilor dedicate dramaturgiei româneşti pe care timp de trei ani, mai precis, intre 1959—1962, le-am publicat, datorită lui Mihu Dragomir, in paginile „Luceafărului şi mă opresc asupra singurei dintre ele care a avut titlul categoric şi tranşant: „Un nou dramaturg; Paul Everac11. Cronica era prilejuită de reprezentarea in 1959, pe scena actualului Teatru Mic, a piesei „Ferestre deschise“, una din cele patru lucrări dramatice care marcau debutul unui autor foarte puţin cunoscut şi de puţini luat in seamă pe atunci. Pentru că eram incă destul de tinăr şi rindurile respective apăreau intr-o revistă dedicată tineretului, titlul şi demonstraţia lui au fost primite cu îngăduinţă de confraţii mai cu experienţă şi n-au trezit furtunile dezavuării. Ce credea Paul Everac însuşi despre pronosticul meu aveam să aflu intilnindu-l tntîmplălor, cîteva săptămini mai tirziu, pe Calea Victoriei, cînd mi-a spus că am exagerat aprecierile la adresa lui Paul Everac şi criticile la adresa unuia din interpreţi asupra căruia exercitasem toată verva polemică de care eram capabil. Nu mă indoiam că solidaritatea cu actorui năpăstuit era sinceră după cum nu mă indoiam nici o clipă că desolidarizarea de afirmaţia privitoare la apariţia unui nou dramaturg reprezenta doar o cochetărie. De atunci — aproape un sfert de veac de premiere, la care autorul m-a invitat consecvent, seri in care nu mi-am precupeţit aplauzele entuziaste, felicitările intempestive, dar şi răsuciri nedumerite In fotoliul de orchestră şi plecările grăbite după căderea ultimei cortine, de cronici prefaţa 6 călduroase sau de altele rămase doar in stadiul promisiunilor amînate, de imbolduri şi chemări pentru a da condeiului său şi alte rosturi dec îl cel de a fi doar slujitor al Thaliei, m-au făcut să mă asociez unuia din destinele artistice care au marcat in mod evident teatrul românesc din acest răstimp. Consecvent cu sine piuă şi in eroare, nedind nici o clipă injipoi chiar cind răminea singur — şi a rămas nu numai o dată —. curajos ptuă lo nesocotirea oricărei raţiuni de conjunctură, prudenţă, strategie, navigind impetuos împotriva curentului, Paul Everac şi-a asumat riscul de a veni uneori prea devreme la intil-nirea cu publicul şi de a sosi prea lirziu la confruntarea cu mişcările noi sau numai presupus noi ale regiei şi cu modele dominante ale criticii. A fost mereu in ofensivă şi n-a depus armele cind a pierdut bătălia pe ambele fronturi — Şi ale publicului şi ale criticii — răscolind pasiuni, stîrnind furtuni, dar fiind el însuşi. Creind, cu un termen care ii place, nu numai o dramaturgie organică ci şi o personalitate organică, pentru că Paul Everac nu a construit numai personajele pieselor sale ci a urmărit in egală măsură modul i'i care se alcătuieşte per-sonajul numit Paul Everac. El este astăzi dramaturgul cel mai popular şi umil din scriitorii in opera căruia noţiunea de dezbatere morală a căpătat sensurile ei primordiale. Solicitind spectatorul, chemlndu-l la intilniri dificile, aşezindtt-l in faţa propriei conştiinţe, făctndu-l părtaş al unor confruntări de o necruţătoare luciditate, Paul Everac se situează alături de cel ce a întruchipat in anii dintre cele două războaie această noţiune: Camil Petrescu. Dacă atunci cind am scris Un nou dramaturg : Paul Everac, condeiul mi-u fost purtat de entuziasmul tinereţii, astăzi, cind fac tot atit de categoric această apropiere calitativă, îmi dau bine seama că miine nu voi avea dreptul să invoc nici o scuză. VALERIU RAPEANU JUSTIFICAREA SELECŢIEI Am pus în aceste două volume (puţin-cuprinzătoare pentru cît am scris) un număr de zece piese, din care trei scurte. Patru din total sînt inedite, In sens tipografic. Am lăsat astfel deoparte piesa mea de debut Poarta, care mi se pare încă destul de solidă în încheieturile şi tipologia ei. Am ocolit foarte râspîndita şi oarecum populara Ferestre tleschise, jucată de zece teatre şi multe cluburi şi cămine de amatori. Am scos Explozie întârziată, deşi... Am dat, cu regret, afară, piesa Ochiul albastru. N-am mai pus Ştafeta nevăzută, fiind in antologii şcolare. Am renunţat ia Simple coincidenţe fiind, quadrilingv, în «Revue roumaine44 şi intr-o antologie budapestană. N-am mai pus Camera de alături figurînd în „Antologia dramaturgiei româneşti44 scoasă de Valeviu Râpsanu, alături de Urme pe zăpadă şi lancu la Hălmagtu. N-am pus nici o comedie sau comedioară, nici Himera (un eşec) nici Cos-tacite şi viaţa interioară (un semieşec), nici Viaţa e ca un vagon sau Piatră la rinichi (două copioase succese de public), nici ineditele Mama mare, Commedia del'Arte, Infractorul existenţialist. N-am publicat cea mai modem-avangardistu piesă a mea, Baletul electronic, nici cea mai complexă din parabolele in care am judecat evoluţia lumii, Masa de gală. Am eliminat multe, ce zic eu, aproape 30 de piese scurte, de scenarii de R. TV, unele publicate, toate jucate. N-am pus nici una din piesele scrise după Un pahar cu sifon — şi sînt cîteva ! Nici una din piesele scrise înainte de Poarta — şi sînt cîteva ! JUSTIFICAREA SELECŢIEI S Ce am ales, loluşi ? După ce criteriu ? După generalitatea dezbaterii. Civilizaţie sau cultură, transcendent sau imanent, aparenţă sau esenţă, noi sau ei, marxism sau paramarxism, libertate sau determinare, etică sau pseu-doetică... In general am ales piese care la o anume deschidere problematică au şi o sevă de autenticitate tipologică. Ape şi oglinzi am pus-o fiindcă imi place foarte mult cum se dezbate acolo chestiunea libertăţii; Un fluture pe lampă fiindcă a plăcut foarte mult spectatorilor, — cum a plăcut şi Zestrea. Am pus Subsolul fiindcă e o dezbatere esenţială, abia presimţită de alţii clnd am scris-o şi fiindcă vorbeşte de un strat al nostru mai adine, în competiţie cu modernitatea. Despre sociologia noastră vorbeşte Acord, despre morala noastră A cinceu lebădă şi Un pahar cu sifon. Despre destinul nostru vorbeşte Cititorul de contor, o piesă mai alambicată, dar nu incilcită. Despre vocaţia noastră creatoare, matricială, vorbeşte Ana. Despre mimesis şi autenticitate sau viaţă şi mască vorbeşte Cileva palme false. Unele din piesele acestea au plăcut. Altele au căzut. Altele sînt încă în litigiu axiologic. Altele în desuetudine. Nu m-am oprit nici numai la succes, nici la impopularitate, nici la critică aspră sau neînţelegere. Mi-am arogat dreptul să judec singur, cu mintea mea, ce mă reprezintă mai tare. Am o vagă certitudine că am procedat bine. Am ş! o vagă nelinişte că am greşit, şi că piesa bună nu-i aici. Sau poate, nu-i incă aici. i Căci dacă n-am spera într-altele, mal bune, ce rost ar mai avea să scriem ? PAUL EVERAC SUBSOLUL PIESĂ lN TREI ACTE OPT TABLOURI Creata Ia Teatrul Noltara, sub numele de Prrtiim, In 1!Hj7, de Sorana Coroaină, cu : G. Demetru, Rodica Sanda Ţuţu-ianu, Ion Popa, Ştefan Iordache, Anda Caropol şi Kugenia Bosînceanu ; reluată, In regia autorului, la Cluj, cu Gh. Nlaţe seu şi Melaniu Ursu ; Jucată la Birlad (Cr. Nacu) şi Sibiu (Ariana Kunner), piesa Subsolul a avut şansa de a fi fost înţeleasă de Ia început de ciţiva critici de primă linie, repudiată (violent) dc o excepţie, sau două, reconfirmată ca valoare problematică de alte ulterioare minţi şi condeie. Intre timp, ideea „izvoarelor* a devenit programatică chiar şi pentru cei ce negau piesa, iar termenii problemei nu s-au invalidat prin trecerea timpului, indiferent de valoarea soluţiei dramatice. Un spectacol mai puternic decit cele de pînă acum, spectacol de care tinăra noastră regie s-a dovedit adesea capabilă, ar putea aduce surprize. Dar şi cele de pînu acuma au cuprins contribuţii actoriceşti remarcabile ca: Melania Ursu şi Rodica Sanda Ţuţuianu, Gh. Nuţescu, G. Demetru, Ion Popa şi alţii. P. EV. O PLEDOARIE PENTRU ORGANICITATE Solicitată mereu — şi pe bună dreptate — să reflecte problemele majore ale actualităţii, să „oglindească“ şi chiar să „redea? conflictele specifice ale acesteia, dramaturgia ultimelor trei decenii n-a ezitat nici o clipă s-o facă, dar s-a grăbit adesea să aibă numai răspunsuri, pu-nindii-şi in schimb prea puţine întrebări. Ca şi cum „răspunsul“ ei n-ar fi trebuit şi n-ar fi putut să fie, la rîn-du-i, unul major şi specific, adică de interogare a conştiinţei umane. Ca şi cină „simpla“ interogare a acestei conştiinţe ar fi chiar atit de simplă şi n-ar constitui prin ea însăşi un act de profundă afirmaţie spirituală. Ca şi dnd actualitatea ar putea să apară pe un teren viran, pe un vid spiritual, doar cu idilicul surts al automulţumirii pe buze, neprecedată şi neurmată de nici o dramă, de nici o tragedie, de nici o durere, de nici un chip al facerii. Ca şi cind actualitatea ar putea fi numai una de suprafaţă, nu şi de substanţă, iar florile ei, atU de ademenitoare in perspectiva ceva mai îndepărtată a coacerii fructului, ar putea să existe fără a-şi trage seva din rădăcini. Tocmai din acest punct de vedere, al substanţialităţii demersului dramaturgie, al profunzimii cu care sînt sondate straturile adinei ale actualităţii, in sfirşit, al sentimentului responsabilităţii conţinute de interogaţia dramatică, Subsolul, chiar dacă nu este una dintre cele mai bune piese ale lui Paul Everac, este in orice caz una dintre cele mai importante. Apărută in 1967, piesa a cunoscut o primă versiune scenică, destul da superficială şi sărăcitoare la Teatml SUBSOLUL 12 „Nottara", urmată apoi de un spectacol, mai clar in intenţiile sale, in regia autorului, la Teatrul National din Cluj, spectacol preluat dealtfel şi de televiziune, fără a înregistra insă un ecou special. în critica de specialitate, piesei nu i-au lipsit, la apariţia ei scenică, nici elogiile jxirţiale şi aprecierile pertinente, nici respingerile totala şi nepertinente, ori poziţiile mai mult sau mai puţin echivoce, care oricum nu mai merită a fi luate in seamă decit pentru caracterul lor simptomatic, fermitatea criteriilor estetice părind a fi condiţionată, in cazul dat, nu numai şi nu atit de reuşita spectacolului, cit de posibilitatea unei adeziuni de structură a criticilor, la o problematică de structură a sufletului românesc. Căci întrebarea piesei este pină la urmă cit se poate de clară: ce se intimplă azi, in „actualitate", cu sufletul românesc ? Autorul nu mai are răspunsuri gata confecţionate şi nici nu mai poate să le accepte ca atare pe cele de pfnu acum, mai ales câ problema, chiar dacă nu in toată complexitatea ei, este totuşi departe de a fi nouă, dar pare a fi fost formulată pină acum în termeni exclu-sivişti şi nedialectici, atunci cind răspunsurile veneau de la adepţii sămănătorismului, ai poporanismului sau ai unui sincronism absolutizant. Un fenomen care putea fi sesizat la începutul secolului in stadiile lui incipiente, chiar de către o diagnoză naivă, către sfirşitul veacului s-a cronicizat, fără ca diagnoza lui, scientifizată între timp de sociologie şi antropologie, să comporte şi un tratament social adecvat. Mai simplu spus, autond nu se poate împiedica să constate că prefacerile vertiginoase şi inevitabile ale epocii schimbă nu numai haina ci şi sufletul omului, pălrunzind in structurile mai adinei ale unei lumi spirituale care se simţea pină mai ieri stăpînă pe valorile ei imuabile. Ce se intimplă, deci, cu sufletul românesc ? Ce rămine şi ce se pierde in trecerea lut inevitabilă dintr-o matrice formativă in cita? Care e preţul care trebuie plătit şi cum ar putea să supravieţuiască valori morale definitorii pentru o colectivitate etnică, in confruntarea lor cu structuri relaţionale interumane proprii noilor condiţii de viaţă materială, determinate de un impetuos progres tehnic ? (A face din Matei Jîizea numai 1) SUBSOLUL ţăranul care nu se poate uşor adapta la oraş, ar fi pe cit de adevărat, pe atît de puţin şi de fals deci, pentru că ar însemna să nu ţinem cont de întreaga structură rea-Zist-simbolică a piesei şi a tuturor personajelor ei.) Departe de a avea soluţii la toate întrebările şi de a putea fi deci acuzat că respinge paseist avantajele civilizaţiei, pentru menţinerea intactă a valorilor unei cidturi spirituale arhaice, sau că, dimpotrivă, îmbrăţişează cosmopolit orice fel de noi structuri civilizatorii, renunţind la specificitatea valorilor etnice, autorul încearcă totuşi să pună problema şi scrie un „eseu despre organicitateu (s.n.) Dincolo de abilităţile şi inabilităţile acestui eseu dramatic, ca piesă de teatru, la care nu vom intirzia să ne referim, pare de neconceput astăzi, la o mai atentă lectură a textului, să nu se fi observat originalitatea de substanţă, de girul şi de scriitură, pe care încerca s-o propună autorul, tocmai pentru că intenţiile sale sînt poate prea evidente. Astfel, de dragul unei demonstraţii cit mai bogate şi mai relevant complementare a pieselor de dosar furnizate in diversele scene, se ajunge uneori la un prea pronunţat caracter didactic-ilustrativ al acesteia, după cum, aceeaşi dorinţă de a alimenta caleidoscopic argumentaţia tezei duce la o prea mare fragmentare a discursului dramatic, lipsit in unele scene de susţinerea acelui atît de necesar suflu tensional al întregului. (Ceea ce ar fi menit să sugereze o mişcare centripetă riscă, in astfel de scene, să se îndepărteze centrifugal şi aleatoriu.) Să ne împiedice aceste constatări de la a observa, pe de altă parte, că autorul introduce aici o orchestrare simfonică a temei, „motivelea ei de bază fiind reluate in ipostazierile concrete ale personajelor, care-şi răspund, se caută şi se resping, tocmai pentru ca interferarea sontirilor lor specifice şi distincte să ne poată da impresia de măreţie şi cutezanţă a unei confruntări dramatice, din care pină la urmă omul iese biruitor, biruindu-se pe sine, printr-un final în care opreliştile par a se spulbera pe rind, pentru ca acordurile ultime să ne poată sugera, înseninate, intrarea intr-o altă şi nouă matcă posibilă, a mult căutatelor armonii interioare ? Iată de ce. cu toate imoerfectiuruh» •>> Rutren- SUBSOLUL 14 Iul este o piesă importantă şi, prin deschiderile stilistice pe care le conţine, anunţind o evidentă schimbare de registru dramatic, care surprinde nu doar prin originalitatea timbrului, ci şi printr-un ambitus filozofic care-şi asumă acum dialectic domeniile transcendentului şi neo-pozitivismului, cu o siguranţă dezinvoltă, greu de găsit aiurea. Pericolul ca, din „trăită", lumea să devină doar „înţe • leasă" — cum spune undeva autorul — se reflectă, prin toate celelalte personaje, in Matei, capabil la rindul lui să le influenţeze, să se reflecte în şi prin ele şi chiar să dureze prin însăşi capacitatea lui de a le atrage şi de a le face incapabile să se sustragă total influenţei sale. Matei nu poate şi nu va renunţa la „subsolul" trăirilor sale ancestrale, dar nici nu refuză — ci cere doar răgazul! — să ..pătimească" pentru a înţelege. (Indecizia autorului pentru unul sau altul dintre titlurile lucrării credem a fi determinată tocmai de faptid că ambele o exprimă fără s-o poată epuiza, referindu-se la niveluri de semnificaţie diferite.) Sigur că nu tnttmplător fenomenul alienării lui Matei Ilizea e urmărit acolo unde personajul se retrage simbolic din calea tumultului social, intr-un subsol al acestuia, amintind, prin minuţioasa descriere a cadrului, simbolistica apropiată a piesei Emigranţii de Slavomir Mrozek. Alţi emigranţi, intr-o altă dezrădăcinare, devenită acolo ireversibilă. Poate tot aici ar fi cazul să observăm că numele personajului, Matei, nu este cituşi de puţin tntîijiplătoi', el asociindu-se sintagmatic subtitlului lucrării, „Patimi", după cum putem atrage atenţia că multe dintre numele personajelor lui Paul Everac, din cele mai diferite piese, ou o valoare şi o semnificaţie categorială, pe care, departe de a o părăsi de la un text la altul, nu fac decît s-o îmbogăţească prin noi ipostazieri posibile; Voica, la care se referă Matei, nefăcind nici ea abstracţie din acest punct de vedere. Fără a avea strălucirea perfecţiunii către care tind unele dintre piesele mai vechi sau mai noi ale lui Paul Everac (intr-un act, sau mai multe), Subsolul ni se pare a avea n însemnătate sver.ială si venirii înteleoerea artei 15 SUBSOLUL poetice a întregii sale dramaturgii. Căci, dacă autorul a văzut, pe bună dreptate, iu lucrarea de faţă un „eseu despre organ ic itate'', se poate spune cu egală îndreptăţire că întreaga sa creaţie literară o bună parte din cea eseistico-teoretică este o pledoarie pentru organicltate. In dramele sale istorice, ca şi în comediile satirice, in piesele tntr-un act, „aristotelice**, ca şi in acelea de largă respiraţie şi amplă desfăşurare spaţio-temporală — puţind fi socotite, precum „Costandineştiiu, adevărate basoreliefuri dramatice —, fu eseurile teoretice ori in intervenţiile deseori polemice din presa literară, Paul Everac s-a situat întotdeauna (indiferent de cită dreptate concretă avea!) pe poziţiile de apărare a organicităţii, ca valoare supremă a tuturor fenomenelor vieţii. Fie că era vorba de fiinţa noastră istorică şi naţională, sau de viaţa socială a ultimelor decenii, de soarta teatrului românesc şi de buna-credinţă a slujitorilor lui, de ceea ce se în-tîmplă in teatru ca lume, sau numai în lumea teatrului, pentru Paul Everac organicitatea a rămas nu numai un criteriu estetic, ci, tn primul rind, un criteriu moral, tu afara căruia criteriile estetice pot deveni — şi deseori riscă să devină! — simple justificări discutabile, străine de esenţa trăirii operei. Subsolul trăirii pare să legitimeze astfel accestil la patimile înţelegerii. VICTOR PARHON PREMIERA ABSOLUTA A PIESEI: TEATRUL „C. I. NOTTARA" sub titlul „Patimi'1 la 11 ianuarie 1967 DISTRIBUŢIA: Matei Rlzea: G. DEMETRU; Blta Cîrcloiu: RODICA SANDA ŢUŢUIANU; GUnther Haase : ION POPA; SUly Botescu ; AND A CAROPOL; Bob Crlstoveonu: ŞTEFAN IORDACHE ; Aurelia Mişu : EUGENIA BOSlNCEANU. Regia: SORANA COROAMA Scenografia : DAN NEMŢEANU PERSONAJELE: MATEI RIZEA B1ŢA CÎRCIOIU GUNTHER HA ASE SILLY BOTESCU BOB CRISTOVEANU AURELIA MIŞU ACTUL ÎNTÎI TABLOUL I Subsolul unui bloc abia terminal, într-un cartier care se con-struieşte acum. încăpere mare, de formă neregulată (cu ieşituri, firide, înălţări), la care se ajunge deplaslnd o uşă trel-sferturi, improvizată, — sau sărind (anevoie) peste ea. Pe fondul ocru-cenuşiu al pereţilor tencuiţi recent se detaşează, foarfce material şi concret, ţevâria de toate calibrele care asigură instalaţiile de căldură, apă şi canalizare şi care, cu unele ramificaţii, traversează dominant încăperea. Destinaţia acestui loc nu se întrevede incâ, s-ar putea să devină depozitul unor viitoare unităţi comerciale, sau un atelier mecanic, de sculârie, sau administaţie de bloc, sau club. Deocamdată stau aici debarasate cam la înlîmplare o sumă de obiecte şi mobile de la proaspeţii locatari : un dulap, vechi, de bucătărie, saci şi preşuri rupte, o pendulă imensă, scăunele şchioape, ba chiar un fotoliu de stil, cam coşcovit, albii, tingiri, scinduri, coperţi goale de carte, un joben răzleţ, un paravan, Jucării vechi, ttiiici, păpuşi, dosare, o saltea de paie, borcane, cromolltografil, o sită, un făcă-leţ, un topor, o statuetă cu picior spart, e lutti quanti. Toată această harababură zace inform în penumbră. încăperea are un singur geam, aşezat sus. Prin cl se întrevede ziua un colţ de şantier, clădiri care se înalţă, macarale. Seara, un bec nu prea puternic Instalat afară pc un stîlp reverberează peste o parte din subsol o lumină difuză, dind obiectelor contururi tainice, lăsînd citeva colţuri in beznă. Dacă vintul bate mai tare, cum face in seara asta de început de noiembrie, pălăria becului prinde să joace încetişor ba uneori ii astupă chiar de tot, ca acum. SUBSOLUL 20 In semiobscuritatea care s-a liisat s-aud paşi pe seară. O mină se iveşte în rama uşii. Zgilllie puţin, — uşa e legată cu sirniu. Zgilţîio mai tare. Înjură. Dă brinci uşii. Intră. K un bărbat greoi, cu spinarea mare. înaintează cam nesigur şl bombăne. A vrut să închidă binişor grila uşii, s-a răzgindit şl a Lrintlt-o. Se apropie de lucruri. Pipăie dulapul, ii încearcă. Se sprijină de colţ. ti apucă toarta sertarului. Ii vorbeşte, cam răguşit, cu accent ţărănesc. BĂRBATUL: V-aţi închis, ai ? {Scutură.) V-aţi închis şi voi, sărăciile dracului. (Rămine crăcănat in mijlocul lucrurilor.) Eu-i zisei: de ce, bă ? De ce aşa ? Să văz socoteala ! Ala cică : eu... Stai niţeluş ! Care eu, bâ ? Ce eşti tu ? (Se împiedică intr-un scăunel, îi repede un picior.) Grebla cui te mai născoci. (Scăunelul cade cu zgomot.) Pştt! Aşa-mi faci, mă ? Păi cin-ţi-e naşu’ ? Surcele te fac, uite-acu ! (Apucă alt obiect şi mai mare şi, impleticindu-se, il mută din drum.) Dă-te şi tu niţel mai încolo, c-oi avea şi eu dreptul să-mi trăiesc traiul. Da' neamţul i-o spuse la obraz lui Chiose, şi ăla, Bumbăcea, uite aşa se zgîia, uite aşa! Şi ce dacă nu vrea el ? Nu mai pot eu de vrutul altuia! Sănătoşi să fim! Da’ lasă că şi neamţul prea e lălîu... (Şi-a făcut loc.) Uite aşa ! (Schiţează dpi va paşi bocăniţi, după un ritm ciudat şi cam sălbatic, de joc.) Uite aşa! (După ce a potrivit paşii, începe să mormăie.) „Păi la bordei cu crucea 'naltă la mindruţa sprîncenată../1 (Rafală de vînt, becul se clatină.) Sufli, ai ? N-ai decît să sufli şi să baţi, că nu mai viu. Eram tânăr, ştiam cum ţi-e rostul... Mă răfuiam cu tine... Acu mă detei după căldură, aci... Tu sufli, tu auzi. Şi nu mai hi-ţîna becul, dă-1 dracu’, că mă chiorăşti. (încearcă să refacă dansul destrămat.) Fost-ai nene... şi-uite-aşa şi-uite-aşa şi-aşa şi poc !... Şi poc !... 21 SUBSOLUL {Cu o minte subită.) Ţi-1 inşlăcam, mă, de-1 făceam aşchii. Aşchii — atîtica. Ţi-1 luam în braţe... (se îngrozeşte de ce era să facă atunci)... Doamne iar-tă-mă, ţi-1 lăsam rece... cîţi ani sînt ? Du-te, mă, de te culcă, Matei, că te-ai rupt azi. Te-am impropie-tărit, na, ţi-am dat saltea... (Bijbtie şi scoate o saltea pe care o potriveşte intr-un cotlon.) Ai şi ţol... (işi ttrîie o scoarţă ruptă)... stai boiereşte, ce mai vrei ? (Se întoarce spre vint.) Şi tu, lasâ-te, mă, in pace, c-aci nu mai sîntem pe Măgură, nu mai vreau să ştiu de tine... De nimeni, nu mai vreau să ştiu aci!... De nimeni 1!! — auzi ? (Se trinteşte pe saltea, oftează o dată vibrant, din rărunchi.) Oof, lume! (Scoate o sticlă goală din buzunar.) Te golişi şi tu ? (O trinteşte de-a rostogolul cu piciorul.) Păi, du-te, dacă te golişi. Care s-a golit, ducă-se. Aşa. Păi, uite şi tăvălitura unde-mi da (ezită) Voica mea gura unde-mi da Voica... (Tace subit. Se lasă pe spate. Vintul s-a mai domolit.) — Bă, Matei, bă ! ■— Ce mă ? — Păi nu mai cînţi, mă ? — De ce să mai cînt, mă, nu-i tot aia ? — Cintă, mă, niţel aşa, să ne mai luăm cu vorbele, să treacă belelele. (Cu al ton.) Voicoo! Cin-te-a şchiopat pe tine, neică ? Eu te-am şchiopat ? Bine. Aoleo, da’te urîţişi, fă ! Nu te mai ia ăla acu, să ştii de la mine. (Iscodind-o.) Te deteşi in fapt cu el ? (Tare.) Spune fă, odată ! Vorbeşte, că-ţi crăp... (Se răzglndeşte.) Da’ eu, că stătui trei ani la başca pentru tine, nu zici nimic (cu un fel de duioşie), căţeaua dracului ? Şi că-mi luaşi casa, ăstimp, şi-mi dăduşi pămîntul la Sfat ? Ce dacă era făcută de tac-tu ? Da’ pămîntul era al meu de la reformă, că trăsei destule pentru el, cu frontu’. Şi la lac-tu spui că n-am tras !? li minţirăm şi noi atunci, de copil, c-aşa era. Puteam sâ-1 avem, nu puteam ? Nu te iu- SUBSOLUL 22 bişi cu mine, tu, Voichiţo şi curvo, cînd venii atunci după Sînt-Ilie, de jucai, şi tu te pornişi pe urmă după mine la munte, cind Iţi spusei de oile care le aveam ? (Se scoală in capul oaselor şi-şi spune cu o voluptate disperată.) Şi ne-am dus fă, şi ne-am dus, da oile erau moarte dinainte, şi eu ştiam, că d-aia venisem la vale să joc, să mă vezi tu că sînt voios. Şi ne-am dus, fă, şi seara, sus, pe Măgură, ce crezi: stăteau ciolanele prin iarbă, peste tot, uite aşa stăteau, ciolane multe, nălbite. — Ce-i asta, Matei ? — Ce să fie, oaie. — Şi asta ? — Tot oaie. Iote-mi averea, care am intrat în vrajbă cu frate-miu ciungul şi cu soră-mea, cînd îi deteră ei casa să se mărite, că era scofilcită. Şedeam şi ne uitam aşa la oase. — Păi eu mă duc. — Stai tu, Voichiţo, da’ pe mine nu mă iubeşti, mă, sufletul meu nu ţi-e bun, mă ? Eu nu-ţi fui nimic, mă ? (Otrăvit, amestecind timpii.) Păi nu te ţinui eu şi nu te îmbrăţişai eu, şi nu te bătui şi nu te iubii eu ? Păi atunci, de ce, fă, de ce, parascovenia cui te-a crucit, mă făcuşi să îmi ies din rostul meu şi din făgaşul meu, ai ? (Aruncă cu un bocanc in pendulă, care scoate un sunet profund. Se domoleşte.) — Bă, Matei, las-o bă să doarmă... (Amar.) — Zi, ea să doarmă şi eu să umblu-n lume ? (Totuşi, cedînd îngăduitor.) Să doarmă, mă, despre mine, să nu se mai scoale niciodată... (Blind.) Auzi, Voico ? Culcă-te, fă, şchioapo, şi nu te mai scula, e mai bine... Am să-ţi cînt, cînd ăi fi dusă, de norocul nostru, la amîndoi. (Scoate o frunză şi începe să ciute. La un moment dat, aproape impersonal.) Eu tot acolo viu, unde te-o duce pe tine, în pâmint, şi tot acolo mă lungesc. Că alt loc n-am, tu... (Clntă mai departe.) CORTINA 2J SUBSOLUL TABLOUL 2 Un băietei care era In subsol aude păţi pe scară, sare călare pe uşă (Ia ridicarea cortinei) şi o şterge. Apar doi tineri de vreo 17—18 ani, Silly şi Bob. Desfac sînma uşii şi intră. SILLY : Ne-a văzut ăsta-micu. BOB: Şi? SILLY : Şi. O să meargă să bată toba, c-am intrat aici cu un băiat. BOB : Şi nu-i voie ? Ştii că-i nostim ! „Micul toboşar.* Te pomeneşti că mai iei bătăitâ la popou că te vezi cu băieţii. SILLY : Nu, dar oricum, în pivniţă... (iUdtcă din umeri.) In definitiv, mama m-a trimis. BOB : „Expediţie în tenebre", „Bandiţii din Orgoloso". Astea-s boarfele voastre ? Să nu fi manglit toboşarii’ ceva. De ce nu puneţi lacăt ? SILLY : E comun. Mama vrea să le vindă, zice c-a găsit pe cineva destul de naiv să le ia cu totul. BOB : La paradis general, lichidare totală, cine mai pofteşte, suprapreţuri nu se primesc, creditul a murit! A, dar e o magherniţă colosală ! Se poate face un film de aventuri. Sau o dramă pasională, cu un cadavru ascuns sub lighean. SILLY : Fii serios. BOB : Nu-ţi mai plac filmele de aventuri ? SILLY : Sint prea confecţionate. Unele au un aer stupid. BOB : Depinde cine le joacă. Kirk Douglas nu-ţi spune nimic ? John Wayne ? Mei Ferrer ? Nici Mei Ferrer ? Ai să rîzi, dar pe mine mă înnebuneşte. SILLY: II prefer pe Burt Lancaster. BOB : Cu totul alt gen, a nu se confunda. Vezi „Ghepardul". M-a amuzat scena aia lungă, cind umblă amîn-doi prin pod şi caută un loc unde să... Înţelegi. SILLY : Ala era nepotul, Alain Delon. BOB : Tancredo îl chema. SUBSOLUL 24 SILLY: O figură cam de fată, l-am văzut şi-n „Rocco**. Siropos. Şi acolo avea un aer de mesia cu totul neverosimil. BOB : îşi iubea fraţii, ce vrei. Cam mult îi iubea, trei ore şi jumătate, ai dreptate. Şi pentru arătarea aia nu merita să te sacrifici, cit o fi ea de Annie Girardot. Dar un film de aventuri e o chestie. SILLY: In schimb mă epatează Monica Vitti. BOB : Antonella Lualdi e febleţea mea. Dealtfel, ai să rtzi, dar semănaţi puţin. Ai văzut-o în „îndrăgostiţii11 ? Nostimă copilă. Şi troaca asta, ce faceţi cu ea ? SILLY : Spăla mama. Ne-a făcut baie şi nouă. BOB : Şi jobenul ? SILLY : E de la un cumnat plecat după primul război. A venit cu el la inmormintarea lui tata. Mama nu se îndură să-l arunce. BOB : Cum îmi stă ? Mi-1 dai să-l duc la ceai ? O să fie liaios rău cînd oi intra. D-l Phileas Phogg se întoarce de la înconjurul mapamondului şi umflă 30.000 lire. Vă salut, domnilor. Un baston nu găsim ? Lady îmi dă braţul ? Nici la 30.000 lire ? Scumpă doamnă. SILLY : Eşti grozav, ce să spun. De ce nu te fotografiezi ? BOB : îmi stă bine ? SILLY : De un ridicol perfect. Ca într-un Bernard Shaw de provincie. BOB : II deteşti pe bătrînul Bernard ? SILLY : Dimpotrivă, e idolul meu. BOB: Serios ? SILLY : Nu fac impresia ? Bine, e puţin depăşit, recunosc. Aşa şi Franţoise Sagan e depăşită. BOB: Aşa şi „noul val** e depăşit. Acum se poartă pop-artul. SILLY: Nu cunosc. BOB : Adică aşa, lucruri unele peste altele, ceac-pac-co-zonac şi iese ceva. Cam cum ar fi aici. SILLY : Şi asta cu ce se serveşte ? BOB : E o chestie. Unele sînt nostime de tot. Bineînţeles, trebuie să te pricepi puţin. De-aia am vrut să fac regie. N-au vrut dînşii. Nu-i nimic, o să fac şi drept, 25 subsolul măcar un an. După aia mai vedem. Viaţa e o lungă experienţă. Era şi părerea lui Platon. SILLY: încîntală. Mai ai şi alţi suporteri de genul ăsta ? BOB : Am pentru toate condiţiile. Slavă Domnului, şi-au pierdut destui timpul ca să fabrice deşteptăciuni. Nu ştiu dacă o să am eu timp să le colecţionez. Asta, Platon, e dintre cei mai hnioşi. Nu ăla care a jucat in Coclin, nota bene. SILLY : Mă crezi cam nediferenţiată. BOB : Scusi! Şi ce facem noi aici ? SILLY : Nimic. Am venit să aduc proteza lui tata. Mama nu vrea s-o arunce. Şi să văd cum stau lucrurile. BOB : Stau bine în aerul ăsta de mister. Observi ? Şi acustica e bună. Dacă aş striga aici: „Silly, Silly ! Te iubesc. Silly“ ! cum sună ? SILLY : Absurd. BOB : Nu zău, chiar aşa ? Ţie nu-ţi lipseşte absolut nimic ca să fii iubită. E momentul s-o bag de seamă. In bezna asta am avut deodată o clipă de iluminare. SILLY : Cu bateria „Focus“. BOB : Nu, dar îmi spun absolut sincer că eşti mai nostimă decît foarte multe altele. SILLY : Trebuie să fac o reverenţă, da ? Iartă-mă, mă strînge corsetul. BOB: Totdeauna mi-am dorit o prietenă amuzantă, ha-ioasă. Gîndul că ne-a fost dat să ne intilnim aici mă tulbură. SILLY : Săracul băiat! Eşti hipertensiv ? Iţi dau eu nişte Bellergon de la Mircea. BOB : Bravo, frate-tău e abia în anul III şi îl şi ajuţi să-şi facă clientelă. Mai vorbeai de Rocco. SILLY: Mircea n-are nevoie de ajutor. E un tip tare. BOB : Ai să rîzi, dar şi eu sînt. Fiindcă acuma am să te îmbrăţişez. SILLY : Grozavă idee ! BOB : Nu-ţi face plăcere ? SILLY : Nu se pune chestiune i dacă-mi face, se pune ce rost are. BOB : Silly, nu te amuză deloc să te iubesc ? Profitînd de toată scenografia asta, plus tinereţea noastră... SUBSOLUL 26 SILLY; Plus echipamentele cromosomice... Ascultă, Bob, vrei să fii serios ? BOB: Nu. SILLY : De ce ? BOB : N-are nici un haz să fim serioşi. Eu sint Tancretlo şi tu eşti Angelica. Tu crezi că ei erau foarte convinşi că se iubesc ? Aiurea ! Puţină beznă, nişte dulapuri... SILLY : Nu era beznă, era ziuă. Şi erau dulapuri mari, se puteau ascunde în ele. BOB : Atunci facem altfel. Uite, îţi pun de pildă salteaua asta de paie. (O aşează cam tot In cotlonul uncie a fost in tabloul precedent.) Stai jos. Eşti prinţesa amărîtă. Cenuşăreasa de Argon, Xenon, Cripton... SILLY : ...şi Heliu ! Bun. Şi ce urmează ? BOB : Şi eu, în genunchi, la picioarele tale, după ce-ţi trag (trage scoarţa ruptă) acest brocart de Perse-polis... SILLY : Şi Pasargade. Et apres ? BOB : Şi iţi ofer şi această cupă de Xeres... (/»' întinde un ibric.) SILLY : ...Estramadura şi Alicante. Lacrima Cristi. Chios, Portos, Lemnos. Şi Lesbos. „Au la Sibaris nu sîn-tem lingă capiştea spoelii ?“ Şi ? BOB : „Eu ştiu e-ai să mă-nşeîi chiar miine...“ SILLY : „Dar nu strivesc corola de minuni a lumii.“ BOB : „Porniră cele trei corăbii.14 SILLY : „La rîpa Uvedenrode." BOB : „Şi-un singur matelot cinta, şi marea nu-1 înţele-gea.“ SILLY : Asia fiind tu. BOB : După care am să te sărut. SILLY : Nu ! BOB : E foarte drăguţ, că ai prevăzut şi momentul de opoziţie dialectică. Atuncea va să zică am să te sărut. SILLY : Nu ! BOB : Ba da. Şi am să-ţi spun şi de ce, Silly. Fiindcă Intr-adevăr te iubesc. (O mingile intens.) Fiindcă pină acuma am făcut fiţe, am luat-o pe departe cu cinc-maua şi cu alte aiureli, dar abia am aşteptat să 27 SUBSOLUL. ajungem aici, de ce să ne ascundem ? Parcă lu nu ? Ai venit cu proteza ? Nu mă crede fraier. Eşti un vis, asta eşti. Ai cea mai velină piele pe care am pipăit-o, şi aici in penumbră străluceşte ca un bloc de marmoră. SILLY (cu mai puţin aplomb) : De Carrara ? Sau de Albeşti ? BOB : Şi am să te sărut ca să taci. Şi am să-ţi astup ochii ăştia formidabili şi ironici. (Brusc, o sărută lung.) SILLY (ameţită de sărut): „Rapsodie in blue<‘... (El o mai sărută o dată.)... „Wagnerianelor motive...44 (încă o data.) Ah, am ameţit! Săruţi ca-n finalul lui Othello. BOB : Nu crezi în dragoste ? SILLY : Hormoni. BOB : Dar e colosal totuşi — de acord ? SILLY : O să mă vadă mama ciufulită. BOB : Tu ştii ce ai pe buze ? SILLY: Da. Un tegument numit epidermă bucală, cu o anumită sarcină electrostatică. BOB : Tegumentul ăsta închide în el nişte dorinţe. SILLY : Totdeauna eşti aşa de psiholog ? BOB : Numai cînd mi-e cerebelul conectat la o mare reţea erotică de 1 000 de volţi ! „Femeia revărsată-n mine ca o mireasmă intr-o pădure.*4 SILLY : Nu mă mai chinui! BOB : Silly... (Se privesc ochi in ochi. In acest moment intră Matei şi, văzlndu-i, se ascunde repede după pendulă.) Silly, crede-mă !! E cea mai bună clipă ţie care am petrecut-o în viaţa mea ! Eşti o seducţie. Eşti vraja, eşti nebunia pe pâminl, ce mai vrei ? (Sincer.) Mai teribilă decît Claudia Cardinale! Depinde numai de tine să fim atît de fericiţi cum n-am fost niciodată pînă acum. SILLY : Şi tu eşti mai elocvent decît Cicero împotriva lui Catilina. BOB : Nu mă crezi ? (Sare in sus, vexat.) SILLY : Bob, n-am vrut să te supăr. Bob, vino înapoi! (II ia, îl îmbrăţişează cu un foc neaşteptat.) Bob, n-am vrut să te supăr, băiatul meu dulce, dar... (Aproape pltnglnd de ciudă împotriva ei însăşi.) SUBSOLUL 28 Ah, Doamne, cum pot să spun aşa ceva ? (!l ia din nou brusc, îl priveşte adine.) Tu, nu te juca cu mine, te rog... Nu te juca. Sînt ş! eu destul de zăpăcită. BOB (exaltat): Plîngi? Ah, Doamne, cu ce am meritat aceste lacrimi ? (Se repede să i le soarbă.) Frumoasa mea Silly! SILLY : Ştiu că nu sînt. BOB: Ai vrea să rămînem aici toată noaptea ? Să fie toată noaptea a noastră ? SILLY : Nu se poate... BOB : Tu, poate n-o să mai avem niciodată ocazia asta. O să vindeţi lucrurile. O să mai vie şi alţii. SILLY : Şi acum poate să mai vie cineva. ROB : Aici ? Exclus. Blocăm uşa. SILLY : Nu vreau. Mă aşteaptă mama sus. O să-l trimită pe Mircea după mine. BOB : Ne ascundem. Ţin teribil să văd cum cacle noaptea lumina pe tine, pe formele taie. O să punem lanterna acolo să reverbereze de jos în raecourci. (Ea S-a sculat să plece.) Va să zică nu vrei să rămîi. SILLY (afectuos) : Nu se poate, dragul meu. BOB : îmi spui „dragul meu“ şi pleci. SILLY : Trebuie să mă înţelegi, psihologule. BOB : Vrei să ne mai intîlnim în colţul ăsta tainic, prinţesă ? SILLY : Poate, messire. BOB : Eşti o prinţesă mofturoasă. Ai să rizi, dar într-o zi ai să mă rogi să te pozez pentru p-obe de film. (Se apropie iar unul de altul, se îmbrăţişează cu patimă.) La proba asta ai luat zece de pe acum. SILLY : Eşti drăguţ ! Hai! (Ies.) BOB (tnchizind uşa cti sirmă): Să ştii că ăsta rămîne colţul nostru pe vecie... O să punem şi o inscripţie solemnă. Mai aveţi proteze acasă ? (Dispar.) (Matei se refugiază in. coiful său. Se descalţă. Pune alături sticla cu ţuică. Aude ceva suspect (te scară. Se trage mai in umbră. Cineua umblă Ia uşă.) GUNTHER: Matei! (Un om deschide foarte meticulos uşa, pătrunde.) Matei l (Linişte.) Ştiu că eşti aici. 29 SUBSOLUL Matei. Te-am văzut cînd ai intrat. Pentru ce te-ai aşezat în colţ ? MATEI (mormăiml) : Ce vrei ? Du-te-n moaşă-ta de neamţ. Du-te acasă la tine, la baracă. Iiai, ai plecat ? (Giinther nu se mişcă.) Mişcă-te odată ! Ce cauţi aici ? (Se scoală.) Mişcă, mă, că pun mina pe tine acu. GUNTHER: Nu pui. Ce ai găsit tu, Matei ? MATEI: Pe dracu l-am găsit. (Mai rugător, impingtndu-l.) Du-te, mă, şi mă lasă, hai fii băiat cuminte. Du-te, că nu-i de tine aici. Şi să nu le sufli o vorbă, auzi ? GUNTHER : Asta e un fotoliu Biedermayer. MATEI: Haide, mă, du-te ! GUNTHER : Biedermayer veritabil. Pentru ce ai venit aici să bei ? Aici nu-i frumos. MATEI: Te pocnesc, mă. GUNTHER : Hai să mergem afară să bem. MATEI (cam mirat) : Cu tine, mă, care nu eşti în stare să pui un strop de rachiu în gură ? (ti face vint, uşor, cu dosul miinii.) Du-te, mă, de-aci, pină nu mă-nfurii. GUNTHER : Să ştii că Lisăndroiu nu e vinovat. MATEI: II dau în paşti pe mă-sa de Lisăndroiu. GUNTHER : Bumbăcea e vinovat. MATEI: Şi pe Bumbăcea şi pe Chiose şi pe tine şi pe toţi! Nu-mi pasă, mă, de voi! Voi sînteţi pe lume ştii cit ? Pină la 6 cînd sună clopotul. Pe urmă ştii ce fac eu din voi ? Piftie ! Chisăliţă ! Asta fac. înţelegi ? Plecaţi, mă, din sufletul meu. GUNTHER : Pentru Bumbăcea nu trebuie să vorbeşti aşa cu mine. E frumos să vorbeşti aşa cu mine, Matei ? MATEI: Ştiu, mă, neamţule, că tu nu eşti cioflingar, dar dacă te ţii de mine, dracu să te ia şi să-ţi arză maţele, uite acu-ia şi să le toc să le măninc cu ceapă ! GUNTHER: Aici dormi ? N-ai nici cearceaf. MATEI: Şi ce zor ai tu că n-am ? Tu, dacă-ţi era de cearceaf, şedeai şi acu cu muierea aia a ta, cu Hanni, să te primenească punct la trei zile după ce de cu seară vorba aia. Ia, eu stau şi fără, şi cui nu-i place, să-nchiză uşa p-afară! Ei drăcie! SUBSOLUL JO GUNTHER (calm): Ai şi dulap, Hm ! Lucrat bine. în canturi. Lucru vechi. Asta este lemn de nuc nefurniruit, dat cu şerlac. Nu este Biedermayer. MATEI: Ce pofteşti, bă ? Ce Nuş-ce-mayer ? Ia hai, dă-i bătaie, întinde-o. (Il împinge afară.) Şi să mai vii cînd ţi-oi trimite vomicei, cortofleanţu dracu’! Nuş-ce-mayer, auzi!? (Se duce şi se trinteşte obidit pe saltea cu eapv-n jos. Cind se întoarce. Giinther e lingă el. răsfoind un da-sar cu (tmbred GUNTHER (foarte atent la timbre) : Spunea Chiose... MATEI : Dracu să-l ia. GUNTHER : ...Că dacă eşti bolnav — ăsta e din Daho-mey ! — să te duci la infirmerie cu forme. Altfel, îţi ia patul. MATEI : Mă făcu el cu forme! Mama m-a făcut, fără forme, înţelegi ? Mă făcu cum se pricepu, imi dete sînge de la ea, săraca, şi suflet dintr-al ei. îmi dădea şi învăţătură, dar nu putu. Casa o deteră lui ciungu’ şi lui zgîita aia, dar inima o puse uite ici la mine! Fără forme, înţelegi ? Şi-acu mă călăreşte ăla, că ştie să potrivească două mere cu trei vreascuri. Las’ să mă dea, bă, afară ! Aici mă bag în cotlon cu clondiru’ alături. Cînd m-o scoate, ţeapăn să mă scoaţă... GUNTHER : S-a făcut mai rece, vine noiembrie. In Da-homey e cald. Şi dacă au să te scoată, unde au să te ducă ? MATEI (bombănind): Unde or vrea. Şi unde-or avea forme. GUNTHER : Este nevoie, Matei. (O dioă.) Fratele a murit. Atunci am mers la crematoriu. Am plătit taxa. Am aşteptat. Atunci a venit un cetăţean cu o cutie. — Acolo e fratele. Unde e chitanţa ? — Poftim chitanţa. — Bun, este în regulă. Poftim cutia. MATEI (uluit) : Acolo era frate-tău ! Şi pomana V GUNTHER: Am dat cinci lei la cetăţean. A zis „să trăiţi !“ A auzit tot crematoriul. MATEI (cam îngrozit): Mă, mie să-mi daţi pămînt, mă, peste mine, înţelegi ? Să nu-mi faceţi bucata. Pă- 31 SUBSOLUL mini pe care umblă vitele şi oile şi cîrlanii de se balegă. Să-l simt acolo aşa. GUNTHER : Să aducem şi popa ? MATEI (după un moment de nehotărire): S-aduceţi. Popă de ţară d-ăla şui. Nu mi-e de Al-de-sus, că nu prea crez în ăi-de-sus, da’ unul care să fie peste toate casele, cîmpurile şi vitele tot trebuie să fie băgat pe undeva, pe dedesubt p-aci. Iar popa să vie, că e din pămînt şi el. şi-l cunosc după miros şi după călcîi. Fără pămînt să nu mă lăsaţi! GUNTHER : E in ordine, Matei. MATEI: Şi să daţi oale şi covrigi la oameni! GUNTHER : Se găsesc la comerţul de stat ? MATEI : Tu-ţi baţi joc de mine, găzgăune ? Tu care o să te flenduri ca puzderia în vînt, fără un rost al tău şi un cheag, neîntemeiat aşa, vai de tine ? Păi eu cind mă duc în pămînt, mă simte toate lumea aia! GUNTHER : Crezi că o să miroasă ţuica aşa de tare ? MATEI : Zît, — c-o iei! (Pauză.) Şi zi, vrei să mor, ai, neamţule ? GUNTHER : Dacă ţie iţi place. MATEI : Nu ţi-ar păsa, ai ? GUNTHER : Nu. MATEI: Deloc? GUNTHER : Deloc. MATEI: Da Bumbăcea ce-ar zice, mă ? Şi cu echipa Iui ? I-ar rade de la primă. Şi sanitarul ? (Cit bucurie.) Ar umbla tehui sanitarul, ar da din colţ în colţ. Bumbăcea s-ar face vînăt. GUNTHER : Atunci ar fi aceeaşi culoare cu tine, care ai murit. MATEI: Dă-te-ncolo de Scîrţânmayer, că acu te pocnesc cu fâcăleţul. GUNTHER (liniştit): Nu este al tău, nu poţi să mă pocneşti. (Vede un timbru.) Acesta este din Bengal ! MATEI (nevenindu-i să creadă) : Zii nu ţi-ar păsa neam ? GUNTHER : Bumbăcea nu mai este şef de echipă. MATEI: Dă-1 dracu’! Da’ cine este ? GUNTHER : Eu. MATEI: Tu, cortofleanţu ? SUBSOLUL 32 GUNTHER : Aşa cum auzi. Şi vino să dormi la baracă. MATEI: Tu, mă, şef peste mine ? Păi ştii tu mai multe din viaţa asta, mă ? Ai petrecut tu mai multe ? Amă-rîtule! GUNTHER : Şi să nu mai bei. MATEI: Ce face ?! Da’ ce, îmi beau minţile tale ? Pe-ale mele le beau, dracu să te ia. GUNTHER : Eu te-am luat la mine la echipă pentru că a spus Chiose că dacă lipseşti două zile, el dă pe tine afară. MATEI: Şi ţi s-a rupt ţie pipota de mine. Ai ajuns tu de ieri pînă azi să-mi porunceşti ? Uite făcătura dracu ! De ieri pînă azi!? Şi cum trebuie să-ţi spun eu ţie-aeu ? GUNTHER : Cum mi-ai spus şi pînă astăzi, Matei. MATEI : Va să zică, tu să zici: pune cărămida aia acolo. Şi eu s-o pun, c-ai zis tu. GUNTHER : Nu pentru că am spus eu. Casa spune. MATEI: Cine ? GUNTHER : Blocul. Casa. Spune: pune cărămida asta aici. Matei. MATEI: Mîncaşi mătrăgună, mă ? GUNTHER : Eu n-am mincat mătrăgună. Casa zice : pune cărămida asta aici. MATEI: Eşti aiurea. Care casă ? GUNTHER : Pe care o faci. Tu eşti aiurea. Care casă poate să fie ? MATEI: Uite ce e : eu iţi dau una, mă, peste mutră. GUNTHER : Casa spune, de ce nu vrei să te gîndeşti puţin. Este un plan, este înainte o idee. Şi casa merge după o idee. Şi tu pui cărămida unde trebuie. MATEI : Şi atunci de ce Imi spui tu unde s-o pun, fiindcă eşti mai ţucălar ? GUNTHER : Şi pe mine tot m-a făcut mama, aşa, cu ordine la cap. Dar de fapt nu eu pun. MATEI: Dar cine ? GUNTHER : Casa. MATEI: Acu ai şi luat-o! (Zvîrle cu bocancul în el, Giinther ll prinde.) GUNTHER : Nimic nu pricepi, domnule. Cu bostanul acela mare şi nu pricepi nimic. 33 SUBSOLUL MATEI: Şi ce-ţi pasă ţie dacă nu pricep ? Păi casa n-o faci înainte s-o faci. GUNTHER : Ba da. O faci. MATEI: Ba nu ! GUNTHER : Ba da ! MATEI: Ba nu! Casa o faci cu tine odată. Pleci cu ea odată şi-o faci. Mai întii nu prea ştii cum e. O pipăi... îi dai ocol. Pe urmă vezi că se face cîte niţel. Cînd o făcuşi, cum, habar n-ai. GUNTHER : Atunci eşti prost dacă nu ştii. MATEI: Lasă-mă, mă, nu-mi strica mie sufletul. Eu-ţi spui cum faci casa, aşa, pe dinăuntrul tău, ca o cocă. GUNTHER : Dar din suflet faci tu casa ? MATEI: Din suflet. Dă-te-ncolo. O faci pe măsura ta, cit cuprinzi tu. Cum o faci mai mare, cum le-nghite. GUNTHER : Şi te mestecă ? MATEI (serios) : Te mestecă. GUNTHER : Nu, Matei ai să stai între dinţi la ea. MATEI: Degeaba rizi, mă. Ii înghite şi pe alţii, săracii, dar ei nu ştiu. Odată-ţl toarnă peretele ăla in cap. Că nu l-ai plămădit binişor, pe neştiute. E greu cu tine, nu pricepi. Acu dacă ai ajuns să spui la alţii un-să puie cărămida, mai greu o să pricepi. Că te iei cu zorul, mă, săracu’ de tine. GUNTHER (clipind iritat) : Şi tu cu ce te iei ? Cu sticla ? MATEI: Mă iau. Nu că vreau eu, mă. Dar uite zac p-aci şi mă lupt să văz unde l-am pus pe ăl de era cu mine. Şi ştii cu ce mă mai iau eu ? GUNTHER : Cu prostia ta ! Şi cu lenea ! Faulpeltz ! MATEI: Bine, clacă zici. (fi întoaice spatele.) GUNTHER (enervtndu-se): Ai găsit un loc întunecos şi murdar şi acum stai să dormi şi să te visezi la bo-ile tale şi la oi şi la baliga de la el! Dar stai aici să vină căldura la ţeavă, la ţeava tehnică ! Aici pentru ce nu mai te-nghite casa ? MATEI: Păi nu mâ-nghite, că dacă beau mă fac mare şi nu poa-să mă-nghiţă...! Aia e. Pricepi ? Ei, acu, te-am dus. D-aia beau eu, mă, să nu mă-nghiţă casa. Nici una. Să stau tot eu pe pămînt cu picioarele. Şi ce ai cu baliga de la oile mele ? Că face mai mult ca tot ce-ţi iese ţie pe gură, cortoflcanţu dracu’...! SUC30LUL 34 GUNTHER (sec) : Va să zică, nu vrei sâ vii. Matei. Atunci nu vii nici la lucru. Dacă vii la lucru, vii şi la dormitor. (Ii pune bocancul alături.) Mulţumesc pentru aruncatul de bocanc. E frumos să-l arunci într-un om ? MATEI (ţinlndu-şi toana lui) : Măă, bătrînul avea casa inlr-o vilcicâ, numai iarbă şi tufani. Creştea naiba, uite atîta. Avea un cintezoi în dud, 1-aud şi-acu. Şi avea un berbec mare care mirlea tot satul. Avea hăţ la cal, bătut in aur... GL’NTHER : Alamă. MATEI : Pleacă, mă d-aci! (Recunoaşte.) Era alamă, da* lucea ca aurul. Punea mama muşcate şi pe ghizdul fintinii... tu nici nu erai. Şi acu vii să-mi faci pe şeful. (Bllnd, aproape duios.) Du-te, mă, câ-ţi dau iar cu bocancu-n cap. (Rugător.) Du-te, mă, că-ţi dau cu bocancu'!... (Plingînd.) Zău că-ţi dau.. fGiint/ier iese. Matei plinge tot mal tare.) Du-te, mă !... Câ-ţi dau cu bocancu'... Şi avea muşcate... Şi mă punea să-i ţin lina... s-o facă ghem... Şi nimeni altcineva nu m-a iubit ca ea... Şi eînd am fugit cu oile... mi-a trimis... (hohoteşte) tîrlici... CORTINA TABLOUL 3 Matei Rizca se întoarce seara. Deschide şi închide, cu precauţie, uşa. Intr-un /.iar poartă nişte merinde. Clnd se apropie de colţul lui, vede o mogildeaţă pe saltea, dormind. Se uită atent, o clatină. Mogildeaţa sare ţipind cumplit. BIŢA : Au ! Valeu ! Dandule — tu eşti ? MATEI. Ce ţi-e, fă ? 35 SUBSOLUL BIŢA : Aoleo, cum mă speriai ! Aoleo. De ce vii aşa ? Dumneata cine eşti ? MATEI: Da’ tu cine eşti ? BIŢA (irtcă buimăcită): Crez ui că-i Dandu. L-am visat. MATEI: Păi nu prea sînt Dandu... BIŢA : Aoleo, ce-mi bate inima... ! MATEI (morocănos) : Ţi-o fi bâtlnd. BIŢA : Nu crezi ? Uite aici ce m-ai speriat, (li oferă locul inimii să verifice.) Zisei câ nu mai vine nimeni p-aci. (Se apucă să-şi pieptene părul lung.) Poate Dandu. Da’ nu cred. Dumneata cum ai intrat, că era închis ? MATEI : Treaba mea. Şi ce-mi dai zor cu Dandu ăla ? Care Dandu ? BIŢA : Ştiu eu care... (după o clipă) logodnicul meu iubit. MATEI: Şi venişi să-l aştepţi aci la mine ? BIŢA : Să-l caut. Da’ ce, ’s la dumneata ? MATEI: Păi unde ? BIŢA : Păi da1 astea-s ale dumitale toate ? MATEI : Păi ale cui ? BIŢA : Şi pivniţa toată ? MATEI: Toată. BIŢA : Păi atunci e bine. MATEI : De ce, fă ? BIŢA : Că-mi faci şi mie un locşor aci. Să mai pui capul. MATEI : Acilea ? De ce nu te-ci la Dandu să mai pui capul pe el ? BIŢA (cu amărăciune): M-aş duce eu, crezi că nu m-aş duce ? da’ vezi câ nu-1 găsii pînâ acu. MATEI: O fi scump la vedere... BIŢA : Scump, mînca-l-ar mama să-l mănince! MATEI : Păi dacă ţi-e logodnic, ce fuge aşa de tine ? BIŢA : Nu fuge, săracu, da* are treabă. Că-i inginer aci pe un şantier. MATEI: Pe care ? BIŢA : Uită să-mi spuie. C-a plecat dis-de-dimineaţă la Braşov, c-avea delegaţie. Şi-mi lăsă 120 de franci, de putui plăti otelul. MATEI : Ce otel ? BIŢA : Cind stăturăm la Ploieşti, săptămina ailaltă. Spunea că trece să mă ia cind se-ntoarce, da’ probabil SUBSOLUL 36 c’avu zor ’aci la Bucureşti să-ncheie luna. Aşa c-o fi p-aci. Nu-1 ştii ? MATEI: Nu ştiu de nici un Dandu. BIŢA : Pe el îl cheamă Vasile şi Vasilică, dar eu îi zic Dandu. Toţi de la Ploieşti îi zic aşa. Frumos — dar-ar boalele-n el! Cind l-am dus acasă la noi, se uitau pe centru să-l vază, c-am mers de braţetă. Mama erei la porci, dar el zice „sărut mîna, doam-nă“, adevărat că nu i-a sărutat. Avea mare politică. Lui frate-miu, — se uita chioriş — îi zice : „prietene, ce ţigări frecventezi ?“ S-a-mpăcat şi cu tata. MATEI: S-a-mpăcat!? BIŢA : I-a spus, asupra paharului : „tovarăşe, românul nu piere niciodată". Tata mă cam ghiontise cind am ieşit la şură, mă făcuse vinătă, dar pe urmă cu el s-a-mpăcat. Ne-a dat 900 de lei pentru cheltuieli, plus o damigeană de zece. Noaptea, ce-am tras cu ei, săracii, că eu ţipam. MATEI: De ce ţipai ? BIŢA : Ei, şi dumneata ! Ţipam de bine, nu de rău. Da’ ei, d’alături, se făceau că n-aud. Şi pe urmă am venit la Ploieşti, că mai fusesem o dată, cind l-am cunoscut în gara de Sud. De la o fisă. Eu i-am dat fisa, el a zis să mergem la o bere şi pe urmă a întors-o pe vin. Foarte de viaţă şi popular cu toţi. Şi pe urmă ne-am dus la un prieten care nu ne-a putut primi, dar ne-a făcut rost la otel, mie adică. A venit şi el noaptea, că nu-1 putea opri nimeni. Nu-ţi mai spun ce-a fost. MATEI: Dacă spui, spune; dacă nu... BIŢA : Ai fost şi dumneata tinăr, lasă. Numai „puişor" îmi zicea, şi „sufletul meu dulce şi tandru". De-aia i-am zis şi eu Dandu, vezi, mi-a plăcut vorba asta. Acu a doua oară cînd am fost, eram ca logodiţi. Trebuia să merg la Braşov cu el, dar nu mă putui scula dimineaţa, şi nici n-a vrut cînd i-am propus, a zis că nu-i tactic. Da’ eu trebuia să mă ţiu mai tare. Eu cred c-a băgat scrum în vermut. MATEI : Şi-acum ce-ai de gînd ? BIŢA : Păi îl găsesc eu, n-ai grijă, să ştiu că merg clin casă-n casă în tot Bucureştiul. 37 SUBSOLUL MATEI: Păi da’ bani ai ? BIŢA : Avui. Ii dădui la Lido, c-am stat două zile acolo. Sâ mă fi văzut Dandu în covoarele ălea şi-n perdelele ălea ! Tot trăsei nădejde că vine. MATEI : Cum sâ vie ? BIŢA .* Aşa, să mă simţă ! Eu cum o să-l descopăr ? Tot aşa. MATEI : Şi nu te bagi să munceşti pe undeva ? BIŢA : Păi, dacă mă bag, îl mai pot câta ? Ce părere ai ? Şi eu fără el nu mai vreau să stau în viaţa asta. Aşa, am o vară pe Giurgiului, dar dacă mă duc cine ştie ce-mi spune. MATEI : Da’ aici mă-ntrebaşi dacă te primesc ? BIŢA : Păi eu zic că ai şi dumneata nevoie de vreun suflet pe lingă dumneata. MATEI : Şi dacă n-oi avea ? BIŢA : Mă-ntinz şi eu pe două scaune şi n-ai decît să mă scoţi. C-am mai dormit eu la Bacău într-o cadă şi mă sculam Ia miezul nopţii rebegită, de dădeam drumul la apă să mă-ncâlzesc. Şi ce crezi că-li fac dacă stau aici ? Loc văz că-i destul, slavă Domnului. MATEI: Ascultă, bre fetico, mi-e să n-ajungem la alte ălea. Eu-s cam nervos şi mi-e să n-o iei pe cocoaşe, la iuţeală. BIŢA : Păi sini învăţată, nene. Dacă pot, dau şi eu, dacă nu, lac. MATEI: păi atunci, mai bine să-ţi iei valea. Aici e şantier, oamenii muncesc, am şi eu rostul meu. BIŢA : Păi dumneata ce păzeşti aici ? MATEI: îmi păzesc zilele mele, asta păzesc. BIŢA : Te-au azvîrlit ? MATEI: Nu m-a zvîrlit nimeni. îmi cîştig şi eu piinea şi brînza şi fasolea (le desface pe rtnd), ca toţi oamenii muncitori. BIŢA : Păi aicea stă omul muncitor ? MATEI : Stau unde-mi place, şi lasă gîsca ! Ce, — n-ai mai văzut brin2ă ? Ia şi tu d’acolo, rupe d-aici, şi pe-urmă s-auzim de bine... BIŢA (infulectnd) : Da* nu mănînci la cantină ? MATEI: Mănînc şi la cantină. Dacă vreau. SUBSOLUL 38 BIŢA : E mai bună ? MATEI : Bună. BIŢA : Nu poţi vorbi să-mi dea un bon şi mie. dacă tot nu te duci ? MATEI: Cum o sâ-ţi dea ? BIŢA : Hai, că-mi dă, dacă vorbeşti. Că n-or fi nici ăia turci. MATEI: Şi ce să vorbesc ? BIŢA : Uite aşa. Spui că ţi-a venit un neam. MATEI: Mă fac şi neam cu tine acu’, să mai trag scurta la cine ştie ce. Nu dau ei la neamuri. BIŢA : Spune-le că ai... drăguţă. MATEI: Ce am ? BIŢA : Ştii matale ce. Ţiitoare, na. MATEI : Ţiitoare ? BIŢA : Ihm. MATEI: Fugi d-aci, bre fetico. Păi da’, tu te ţii cu mine ? BIŢA : Ei, şi dumneata acu... Ziceam aşa, o vorbă... MATEI : Lasă vorbele, tu spune desluşii aici : te ţii cu mine ori nu te ţii ? BIŢA : Păi dacă... matale o iei d-a bună... MATEI: Nici un „păi dacă“. Te ţii ? Să înţeleg româneşte. Te ţii, fă ? BIŢA : Mă ţin... dacă... MATEI : Zău ? BIŢA : Dacă spun. Am şi eu obraz. Ce făgăduiesc e sfînt. MATEI: Zit! Astupă fleanca aia şi taci că te pocnesc acu, fir-ai a dracului de năroadă să fii! Şi amorezul, ce faci cu el V BIŢA r Aia e alta... MATEI : Mânîncă acolo şi taci dracului, paţachină ce eşti! BIŢA : Neică ! MATEI : Zi, ţiitorea mea, ai ? BIŢA : Ziceam aşa, ca să se prinzâ... MATEI: O-ntorci acu, vezi ? Păi cînd te-oi întoarce şi eu cu dosu-n sus şi ţi-oi croi un toc de bătaie la el... BIŢA : Ştiu eu că nu dai. MATEI: Cin-ţi-a spus ? BIŢA : Ca să nu te-auză d-afară. 39 SUBSOLUL MATEI : Că mi-o fi ruşine să-mi bat drăguţa. BIŢA : Nu dai, că-i loc cu lipici şi nu-ţi dă mina să-ţi frigi degetele pe el. MATEI (cu admiraţie): O scoseşi la capăt, fă, fire-ai a dracului. Mai vrei păstăi ? (Mănincă un timp in tăcere.) Auzi ? Te culci colo aşa şi nu mai cricneşti o vorbă. Şi mîine te zvinţi d-aci, că n-am nevoie de pagube pe cap. Şi nu-ţi mai face cruce, iu, câ-i de la fabrica din Tecuci, nu-i din cer. Ia, noapte bună. (Se culcă fiecare intr-un loc. La un moment dat.) BIŢA : Ooof! MATEI : Ce mai vrei ? BIŢA : Aşa-mi vine mie. MATEI: Păi dacă-ţi vine. mai ţin-te. Că n-am ce face cu oftatul tău. BIŢA : Matale nu oftezi ? MATEI: Mă auzişi ? BIŢA : Păi cînd ? MATEI : Păi atunci, fleanca ! Hai, c-odată dă ziua-n geam. BIŢA : Mă gîndesc că aci nu poţi să numeri nici colţurile de cite buclucuri îngrămădiră. Ale cui or fi ? MATEI: A lui tata. Să n-auz musca. BIŢA : Da’ guzgani or fi ? MATEI: De ce să nu fie ? Nu-i dreptul lor aici ? Unde vrei să şazâ ? BIŢA : Nu mai glumi aşa. MATEI: Cum o să glumesc! Era unul, mai alaltăieri, cit un iepure. BIŢA (neîncrezătoare) : Draci! MATEI: Cit un iepure nu, da* cit un viezure mai mititel tot era. Acu trebuie să pice. BIŢA: Taci, neică, nu mă speria, că nu-mi place. Să nu văz guzgan. MATEI: Păi nici nu-1 vezi, că-ntii te atinge cu blana. BIŢA : Au ! Viu acolo, să ştii, peste dumneata. MATEI : Ba stai pe loc ca turta-n foc. Numai de lighioi cu tine nu-mi arde. BIŢA : Păi atunci mai taci şi dumneata cu prăpăstiile.. Spune drept, nu sint, aşa-i ? SUBSOLUL 40 MATEI; Eu de numărat nu-i numărai, clar pe unul ştiu, că l-am văzut. O să-l auzi şi tu cîncl hirşîie. BIŢA : Plec. Nu mai stau. MATEI: Mare bucurie mi-ai face. Păi unde te duci. fă, amărito, că te ia miliţia la rost ? La ei in beci să ştii că e curat, că dă cu prafuri. Vine şi derapati-zează în fiecare săptămînă. Ştiu, c-am stat. BIŢA : Te închiseră ? MATEI: Ei, boierie mare, ce mai vorbim. Pe urmă fu niţel mai a dracu. BIŢA : Te prinseră cu... MATEI (aprig) : Cu ce ? BIŢA : Păi CURMATEI : Cu ce, tu ? Vrei să-ţi arunc una-n mutră ? (Pauză.) Tot cu dragostele mă-nfundară şi pe mine. D-aia crez la altul. Păi nu pupai tu dormitor de lux ca aci de nu eram şi eu păţit. BIŢA : Halal dormitor ! Da’ crezi că-1 găsesc ? MATEI: Pe cine, fă ? BIŢA : Pe Vasilică al meu, pe Dandu, minca-l-ar mama, că mă răscolesc toată cînd mă gindesc la el. Mi se face pielea uite aşa. MATEI: Ce dacă te răscoleşti! O fi să dai de el, dai. Da’ nu prea trage tu nădejde, că-i oraşul măricel. Sînt la Vasile aici, să-i aduni cu furcoiul. BIŢA : El e unu, atît. MATEI: S-o crezi tu. BIŢA : Şi-i al meu tot. MATEI: Pupă-ţi-1 in bot şi lasă-mă dracu’ să aţipesc. BIŢA : Dumneata... n-arăţi să ai inimă. MATEI: O duc numai din bojoci, nu vezi ? BIŢA : Atita că dai din gură. MATEI: Să facă şi gura ceva, tot n-avu de băut iasară. Cum ii dau să bea, cum tace. Da’ o ţigară tragi ? BIŢA : Nu iau foc astea ? MATEI: Las-să ia. Calabalicuri fără noimă. Le-aduseră că-şi iau altele. Se-ntemeiază, cum s-ar zice. Tu zici că ai casă. BIŢA : Am. MATEI: De ce nu stătuşi acasă la tine ? BIŢA : Fără el ? 41 SUBSOLUL MATEI: 0 pereche de nădragi mai găseşti şi pe Ia voi. BIŢA : Să mă laşi în pace. MATEI: Iţi spun ce e. Ce Vasilică ? Acul in carul cu fin ! BIŢA (cu jumătate ele voce): Dintr-un milion ţi-1 scot, neică. Am eu semne. Să nu-mi zici Biţa dacă nu. MATEI: Treaba ta. Da’mîine ai luat-o din loc şi te-ntorci tocmai cind te-oi peţi eu. Că n-am poftă să-mi pierz hogeacul pentru aide tine şi Dandu tău. (Tăcere.) Ai adormit ? (Se aude un suspin adine.) Adormişi, fă ? (Mai tare.) Ce dracu faci, te smiorcăi ? Bine faci, că acu apare guzganul şi tot n-are apă. Auzi tu ? Nu-1 găseşti într-o zi, aia e. S-o fi încurcat şi el cu alta, că-i lumea hîrbară a dracului. Te duci şi tu şi strigi „Vasilică !*‘ pe drum şi tocmai bine întorc capul vreo şapte. S-o potrivi vreunul c-o zăltată ca tine. (Biţa plinge.) Nu te mai miorlăi aşa, că-mi sperii somnul. (Plinsid continuă.) Auzi ? Mîine seară, dacă nu dai de el, să ştii că avem borş de praz la meniu... Fii atentă ! Şl-i pune şi niţel leuştean, ca pe la noi... Uite. atitica ii pune... şi-l face, ştii cum ? (Mai răstit.) Mai dă-1 clracu’ pe Dandu ăla! BIŢA : Ba să te duci dumneata ! MATEI: Fă, te saturaşi de bine, fă ? BIŢA : Eu îţi spui să nu te atingi de el, şi aia e! Poţi să mă dai afară, na ! Că vin iar. Că nu-i casa dumitale aici! MATEI (se scoală, se duce la ea): Acu chiar că te pocnesc. BIŢA (sculinxlu-se şi ea, infierbintată) : N-ai decît să mă pocneşti şi să mă omori aci-ia! Mai bine să mor aci-ia, decît să spui o vorbă urîtă de el! Că nu mor degeaba, pentru el mor! Dă-mi în cap dacă vrei, na ! Da’ să ştii că şi eu dau! Pentru Dandu ! MATEI; Zît, miarţo, leşinătură, nu te vezi, fi-ţi-ar cotoiul al... (Biţa ia un obiect şi-l zvirle in el. Matei, cu altă voce.) Mă lovişi in fluierul piciorului... Bine făcuşi, fă... brava ! Poate ţi-a fost dat să răzbuni pe cine ştiu eu. (Aproape bucuros.) Oleo, da’ mă doare. (Patern.) Ei, acu culcă-te, fetico... Făcuşi şi tu ce-ţi spuse gîndul tău şi inima ta... Barem să te ţiu suesoLur. 42 minte... Poate ai noroc şi vă adunaţi împreuna... Că la mine, ce s-a răzleţit nu se mai adună... (Cortino se lasă şi se ridică iar. Amîmloi dorm. La un moment datt Iu Colul nopţii, Bifa se scoală şi caută un obiect contondent. Cu el in mină se apropie de Matei, îl pîndeştc, îl ocoleşte, merge şi deschide geamul. pruncă cu obiectul iu becul de pe sitlp şi-l sparge. Pătrunde în cflrâ o altă lumină, d? noapte şi IttiioJ MATEI (abia tresărind, vorbind pe jirnidlale in somn): Ce e, fă fetico ? Ce făcuşi ? BIŢA : Spărsei becul, neică. MATEI: De ce-1 spărseşi ? BIŢA : Că nu se vedea cerul de el. MATEI : Bine... BIŢA (stă cu cozile despletite la fereastră. Se vede un colţ de cer cu stele. întreabă in şoaptei): Adormişi? (Matei nu răspunde. Atunci Biţa adresează cerului următoarea invocaţie.) Stea steulica mea toate stelele să stea numai steulica mea să nu stea. Să umble ţara-n lung şi-n lat la oraş şi la sat şi-n cruciş şi-n curmeziş De-o fi-n ţară sâ-i pui scară. De-o fi-n sat să-i pui pal de-o fi-n tabără tăbărît de-o fi-n munte rătăcit să se ducă la Dandu meu cu ciocu1 să-l ciocnească cu aripa să-l pleznească ‘ să-l pleznească cu lemn de alun să vie ca un nebun. 43 SUBSOLUL Să-l ciocnească cu lemn de soc să vie prin foc să nu-şi afle loc. Să-l atingă cu lemn de arţar să vie ca un armăsar să-i pună în opinci furnici să vie la mine aici să nu-i dea a sta să nu-i dea a mînca pînă cu ochii de Biţa n-o da... CORTINA ACTUL AL DOILEA TABLOUL 4 Dupa-amiază Urzic. Matei Rizea şi-a tras salteaua şi velinţa. Odată cu ea s-a deplasat si un obiect pe care 11 îh şi îl examinează curios. Aprinde şi un chibrit să-l vadă mai bine. Paşi pc scară. Speriat, Matei se ghemuieşte undeva cît mai ferit, pitind şi obiectul, Silly desface uşa, intră. E îmbrăcată în bluză şi pantalon. Intr-o mină tine lanterna, cu cealaltă o păpuşă marc, pe care o priveşte cu un soi de detaşare prefăcută şi o aruncă între boarfe. Examinează rece şi celelalte obiecte. Se aşază călare pe servantă şi aşteaptă. Aşteaptă şi Matei. Silly îşi priveşte nerăbdătoare ceasul-brăţară. Neavind ce face, plimbă lanterna peste lucruri, evitind pe Matei. O stinge un timp. Scena rămino nemişcată. Apoi Silly ia pe nesimţite cadranul stingher al unui ceas cu cuc şi-l suceşte în fel şi chip. Se aude cucul, de nouă ori. Matei, din colţul lui, oftează profund. SILLY (sare în picioare): Cine e ? (Nici un răspuns.i Bob, tu eşti? Hai. lasă-te de goange! f/a din grămadă un sucitoi- de aluat.) Să nu crezi că mi-e frică. Bob, ştiu că eşti aici. (Cu un uşor tremurJ Cine a oftat ? (Descoperă cu lantei'na pe Matei.) Dumneata cine eşti ? Hm ? (E gata să fugă, dar se stăpineşte.) MATEI (greoi) : Oi fi şi eu cineva,.. SILLY : Ce cauţi In pivniţa asta ? Pe unde ai intrat ? MATEI : Pe uşă, pe unde... N-oi fi intrat prin pereţi... 45 SUBSOLUL SILLY : Buletinul dumitale! Altfel, strig. (E speriată rău.) MATEI (orbit de lanternă, se caută şi i-l dă): Uite uncie-mi stătea vistavoiul... SILLY : Matei Rizea. Născut ’fll2. Din Merişani. Viza de flotant 1 O ai. De ce ai intrat ? MATEI: Deh, domnişorico... SILLY : Ai vrut să furi... MATEI: Să fur ? Ce să fur ? SILLY : Din lucruri. MATEI fctâMnind din cap) : Ai greşeală, domnişorico... Nu-mi spurc sufletul. SILLY (uşor amuzată de aerul de film poliţist): Ar trebui să te percheziţionez. MATEI: Eu zic să mă laşi cu păcatele mele. SILLY (nesigură): Totuşi, dumneata doseşti ceva. Probabil că eşti începător. Dă-mi ce ai în mînă. MATEI: N-am nimic... SILLY ; Ba ai. Vrei să chem miliţia ? (Matei ridică din umeri şi ti întinde o proteză dentară. Silly, mirată): Ce faci cu asta ? MATEI: Mă uitam şi eu aşa... Nu mă dumiream... SILLY (mai deztunflată de „aventura" ei): Ai nevoie de acrilat ? MATEI : De linişte am nevoie, domnişorico... De linişte şi de pace. SILLY : De ce ai luat proteza ? MATEI: Mă uitam şi eu la ea : dinte să fie ? falcă să fie ? Dobitoc de ăsta nu văzui. Zic: mă, sărace, de-oi fi om, murişi şi-ţi deteră gura la gunoi, cu tot ce vorbişi şi mestecaşi... Mestecaşi o lume şi o ţară, şi uite acu! SILLY : Nu-i gură adevărată. E numai proteză. MATEI: Adică cum ? SILLY: Adică e făcută din mase plastice. MATEI: Da’ vorbi cu ea. SILLY : Vorbi. MATEI: Vezi ? Şi mestecă din inima dulce a fruplului. SILLY : Da, da’ nu-i adevărată, e falsă ! E făcută din altceva, să ţie loc de dinţi. MATEI: Falsă ! Da’ ce vorbi fu adevărat ? Atunci cum ? SUBSOLUL 46 SILLY (recîştigindu-şl aplombtil): Ei, şi dumneata, prea faci pe prostul. Asta e o materie specială, care se toarnă. Iese din gaz metan şi din ţiţei. N-ai auzit de mase plastice ? Dumneata in ce loc trăieşti ? MATEI: Am auzit eu de multe aşa... Asta n-o văzui. Să facă gură din ţiţei?! Făcătura ciracul Păi atunci nu-i os. Nu-i os şi carne. Şi nu-i din sămînţă. SILLY : Nu, tovarăşe. Aici e vorba de perfecţionarea mijloacelor de existenţă. Iţi lipseşte un lucru, ştiinţa vine şi ţi—I face din nou. MATEI: Păi clar. curge sînge prin falca asia ? SILLY: Cum o să curgă ? E .sprijinită în piloni. MATEI: Vezi ? Dacă nu curge slnge... degeaba. SILLY : Cum degeaba ? Dar omul funcţionează cu ea ! MATEI: Poate! Dar ve2i dumneata, eu, dacâ-mi lipseşte un lucru, se cheamă că tot nu mai sînt întreg. Poţi să potriveşti ce-i potrivi. Eu sînt unde mi-i singele, înţelegi ? Şi unde mi-i durerea şi patima. Unde nu. tot moarte e. SILLY finind avantaj asupra lui): Singele dumitale e făcut din hemoglobină şi limfă. Şi corpul dumitale e făcut mai mult din apă. Patru cincimi din corpul nostru sînt apă. MATEI (uimit, ultragiat): Oare?! Cin-ţi-a spus dumitale ? SILLY : Toată lumea ştie, se învaţă în şcoală. Am dat şt examen cu chestia asta. MATEI (buimăcit) : Ai dat examen ? SILLY : La Merişani nu se învaţă aşa ? Omul e făcut din apă, din proteine, din hidrocarburi, adică din atomi de carbon, oxigen şi aşa mai departe... întreabă copiii de clasa a IV-a. Dumneata probabil că ai trăit mai alături cu lumea. MATEI : Şi oile, tot din apă ? SILLY : Orice substanţă vie conţine o cantitate respectabilă de H->0. Adică apă. MATEI (pa ginduri) : Vezi de-aia le iubeam eu, c-aveau alcătuirea tot ca mine. Şi pe urmă ele se prăpădiră... Numai ciolane am găsit şi arşici. Şi apa, care ziseşi, era scursă-n pămînl. Că-1 bîntuii pe ciungu’. frate-miu, şi el a trimis pesemne de mi le-a otrăvit, pen- 47 SUBSOLUL tril păcatele mele. Ca să ţină-n cumpănă răul cu rău, şi stricăciunea cu stricăciune.- Aşa-i temeiul vieţii. SILLY : Astea sînt superstiţii. MATEI : Ba e chiar cum spun. Şi pe urmă eu l-am cotonogit, cu dreptate, că am mină grea. Că-ntli ne judecasem şi m-a rămas. Au spus c-am furat. Partea mea o furasem. Aşa că eu am plecat de izbelişte şi am rămas de izbelişte pînă in ziua de azi. SILLY (care ele vi ase lanterna, o readuce, speriată din nou): Va să zică eşti învăţat să furi. MATEI (cu o voce care se înăspreşte) : Nu iau, domnişorii». decît ce-i al meu. Că dacă-mi câtă pricină un manipulant la pădure, şi mă hoţi din condei, i-am pus o dată mina in gitiţă, uite ici, de se boboşise tot. (Silly se dă înapoi intimidată.) împinse el un buştean al dracu, cînd lucram a doua zi pe jilip. să mă cureţe. Dacă văzui aşa, plecai să nu-mi fac păcat, şi venii încoace. Şi-acum mă mal sucesc noaptea, în somn, gîndinclu-mă : mi-e că mai bine-1 achitam pe loc să scap lumea de-un nemernic. Dumneata ce zici, că văcl că ai şcoală ? SILLY (timid) : Trebuia să mergi să-l reclami. MATEI: Ba las’ să-i dau eu cu mina asta a mea, născătoarea cui l-a crucit, să ştie c-avu de-a face cu un om, nu cu o fiţuică. Să m-otrăvească el cu vîrful condeiului, auzi ?! Matei Rizea nu-i plămădii din pleavă, să-l sufli, să-l dai jos. Oi mai avea eu zile, lasă, să-i întorc. D-aia adineauri, ciml venişi, stăteam colea şi piroteam şi mă gindeam : Ciţi ani ii mai fi ducind-o. Matei ? Şi-odată, ce să vezi minunea lui Dumnezeu, auzii cucu de la noi din sat, chitind, acu in dricul toamnei. De nouă ori clntă. Nu-i prea mult. Da’ nici puţin. Şi d-aia oftai — că altfel nu mai ştiai de mine. SILLY (zimbind ironic): Ai auzit cucul din Merişani ? MATEI: Dumneata nu-I auzişi ? Il cunosc bine, dintr-o mie, că-mi răsună ici in suflet. Dar nu credeam de el că m-aude, că-1 rugai incetişor de tot. înseamnă că e bine. Şi dumneata ţi-aştepţi cavalerul ? SUBSOLUL 4S SILLY : Eu ? Ce cavaler ? MATEI: Păi mă gîndeam că trebuie să ai dumneata un cavaler. Ca toate fetele. SILLY : Prostii! MATEI: Chiar aşa, prostii ? SILLY (rece): Chiar aşa. N-aştept pe nimeni, nu mă interesează vodevilurile. Am venit să văd de lucrurile astea. Sper să nu dispară nimic, tovarăşe Rizea. Am şi numărul buletinului dumitale. Viza e la barăci, nu la blocuri. MATEI (rugător, umil): Domnişorico... Vreau să te rog şi eu ceva. Nu mai spune la nimeni că sînt aici... Vreau şi eu o zi, două, niţică linişte, a mea. Stau singur. Nu stric nimic. Păzesc... Să nu mă mai răfuiască nimeni... Aia sînt prea tineri în baracă. Nu ştiu multe... Rid mereu... Tot aşa vorbesc, de mase plastice, de betoane, de muieri... Aici stau cu sufletul meu. Nu-mi trebuie lume, neam. O ţuică dacă mai pun pe limbă, că-i din pămînt de la noi. Nu ştiu dacă vorbesc desluşit... SILLY (examinindu-î puţin de sus): Eşti cam bizar. S-ar putea spune un Robinson contemporan. Sau un Alain Gerbault naufragiat. Plus ceva din „Azilul de noapte". MATEI: Păzesc!... Tot ce e al dumitale păzesc. Nu se atinge nimeni de ele. Pe cinstea mea. Eu luai numai salteaua asta de care n-ai nici o trebuinţă. (Privind-o jix, cercetător.) Ori ai vreo trebuinţă de saltea ? SILLY (sec, consullindu-şi ceasul): Nici una. (Iese.) (Cortina se lasă ţi se ridică imediat.) In prag stă Bifa, cu un jiachet în mină, cam prizată. Becul tle la st îl pul de afară s-a (nlocuit cu unttl i nai mare. MATEI : Iar venişi ? BIŢA : Te pomeneşti că nu te bucuri. MATEI: Ţi-am spus să nu mai vii. Te lăsai trei nopţi, ţi-ajunge. Mai găseşti şi alt bordei de nasul tău. BIŢA: Păi, dacă-mi place aici ? Cine strică ? Dumneata singur. 49 SUBSOLUL MATEI: Eu, bre ? BIŢA : Păi dar. Vezi că şi-mneata eşti tartor mare. Stai ca un motan acolo şi tot înşiri la moşi pe groşi. Eu iar, sărăcuţa, apucai o dată să-ţi spui d-ale mele; ce, vrei să-ncep de la început cu altul ? Mincaşi ? MATEI : Ce-ţi pasă ţie ? BIŢA : Păi atunci nu mai bodogăni. Taci şi te bucură, că-ţi aduce fetiţa ceva, in cioc. MATEI : Ce-ai mai adus ? BIŢA : Da’ eu zic că te bucuri şi dacă nu-ţi aduc nica. Ai ? (Luîndu-l de surtuc.) Nu le bucuri că mă vezi ? Ochii mei nu-ţi plac ? MATEI : Nu mai pot eu de ochii tăi. BIŢA : Zi ptiu, să nu-i deochi! Că se uitară, nene, uile-aşa întoarseră capul, vreo patru, dar eleganţi! unul, barem, era ca o cadră. Ehei, zic, ce vedeţi nu-i de voi! Ştie el Dandu ce s-aleagă, pehlivanul dulce al dracului! Pofta-n cui, berbanţilor! Ghici ce-am aici ? MATEI (ursuz) : Tu ştii. BIŢA : Brinzoici. Ia şi-mbucă. Ţi-aduceam şi-o drojdi-oarâ, dar nu putui, c-aşa fu situaţia. MATEI : Ce situaţie, fă ? De unde te trezişi cu ăstea ? BIŢA : Nu mai pierde vremea, că se răcesc. (Scoţînd din geantă.) Şi uite şi-un copănel, dar pil ne ioc! — că nu-ncăpu în poşetă. MATEI: Ia ascultă, tu, mie să-mi spui verde ce-i cu ăstea ? Că eu odată ţi le azvirlu afară, cu tine cu tot. BIŢA (pusă pe joacă): Mai încet, mai încet, tovărâşelule. Ca să mă azvîrli, trebuie să mă prinzi întii. Ca să mă prinzi, trebuie să mă alergi, ţi se urcă sîngele ia ţifnă şi pe-urmă ne-or găsi alte boale şi eu nu mai răspunz. (Ţanţoşă.) E bine cum zic ? MATEI: Ce te găsi, paparudo ? BIŢA : Şi mai dai şi peste marafeturile astea, care nu ştiu de ce le ţine aici, claie peste grămadă. Ehei, ce viaţă ar fi cu ăstea ! Ia stai, tălică, în fotei aşa. că eşti om bătrin, na, ai muncit la viaţa ’mneatale. Şezi ca bimbaşa, dacă-ţi spui! Şi să-ţi punem şi ţolul dedesubt, să nu faci reumatism la ţUrloaie. Şi-mi iau şi eu un scaun, iac-aşa. Şi-mi pun pernă sub SUBSOLUL 50 şezut (suflă intr-o pernă din care ies fulgi), c-almin-treli fac bătături colea, ca ăia cu şcoli multe. MATEI : Stai, fă, dracului, la un loc ! BIŢA : Şi-ţi scot şi nişte străchini. Şi-o garniţă să punem untura. Şi na-ţi şi un tablou alături. Şi-uite scindlirica asta, dac-o pui peste fotei iese o mescioară ca la pozele cu bebeluşi. MATEI: Fă, eşti nebună ! (Zvîrle scîndurica, dă cu piciorul in garniţă.) BIŢA: Linişte, că se zmuci bimbaşa! Stai, omul lui Dumnezeu colea, şi mestecă ce ţi-am adus. Şi eu fac pe servanta, c-am mai fost trei zile la o cantină la Pîrîul Rece. Şi iţi ţiu şi conversaţie. MATEI : Tu să-mi ţii conversaţie de unde te-ai pricopsit cu bani. Că n-avuşi leţcaie. BIŢA (mişcindu-se „graţios*) : Ei şi ? O ţigară pofteşti V Ori o iei după masă ? Hai că-i polmol, d-âla ameri-cănescu. AIATEI (foarte grav şi serios) : Ce-ai făcut tu ? Mie să-mi speli putina d-aici la moment! Eu n-am nevoie de... BIŢA (răstit) : Ia mai taci, neică ! Mi-am vîndut fusta şi ce mai vrei ? MATEI: Care fustă ? BIŢA : Mai avui una pe dedesupt. MATEI: N-o văzui. BIŢA : Dacă nu-ţi băgaşi nasu-n ea! Trebuia să ţi-o arăt ? MATEI : Tu făcuşi altele ! BIŢA : Ce ? (li priveşte îngrijorarea in ochi, o apucă un ris sincer şi vesel.) Hai că nu ştii, mă. nea Matei. Crezuşi că... Vezi că nu eşti om umblat? MATEI : Eu n-am ajuns să mănînc după paţachineî BIŢA : Eşti cam ciufut, mă, nene. De ce — că întoarseră ăia capul ? Păi nu se potriveşte. Erau unii şi mai dihai, la Lido. Veni unu’ înalt să dansez cu el. Mamă, ce mă frigea să mai dansez, că ştiu de toate dansurile. Dar aveam pantofii cam giorsăiţi. nu ţinea. Am zis şi eu : „mersi, sînt obosită". El nu-ş ce mai bolmoji. Vru să s-aşeze să plătească. Zic: — Aştept pe cineva — Pardon ! Şi se duse. MATEI: Şi pe cine aşteptai ? 5 SUDSOLUL» BIŢA : Parcă dumneata nu ştii ? MATEI: Pe Dandu ? (Biţa face din cap: ihm.) Şi-a venit ? BIŢA : Păi cum era să vie ? Dacă venea, mă mai vedeai aci ? Dar tot vine odată ! MATEI : Păi atunci cine plăti ? BIŢA : Asta le doare pe dumneata acu ? MATEI : Asta. BIŢA : Păi cine să plătească, dacă fui singură ? Mă ridicai să mă duc şi eu pină mai încolea, şi gata. MATEI : Şi n-alergară după tine ? BIŢA : Cum o s-alerge ? Păi doar am stat la otel ca boierii două zile, mă cunoşteau. Dedesem şperţ, ziseseră „Săru-mina*... MATEI: Şi-acu cum rămine ? BIŢA : Cum să rămiie ? Bine. Cfnd oi da de Dandu, merge el şi achită. Aşa că ia de crapă liniştit, că e în regulă. Ţi-adusei de la Dandu al meu, nu de la străin. MATEI (îndoit): Păi nu e bine... BIŢA (venin du-i singele in cap): Cum nu e bine ? Adicătelea. nu crezi că dau de Dandu şi el de mine ? (Tragic.) Nu ? MATEI fvăzind-o a fa de pornită) : Hai-hni, taci, că mâniile... Bogdaproste ! BIŢA (rostuind împrejur mobilele) : Aşa, vezi! Dumneata eşti singurul cu care am stat de taină... Aşa că Dandu trebuie să te hrănească. Şi nu mai spune „bogdaproste14, că doar nu muri. El umblă acum şi mă caută prin tot oraşul. MATEI (oprind, cinstit, mestecatul) : Şi dacă n-o umbla ? BIŢA (după o tăcere groaznică, spune liniştit) : Dacă n-o umbla, o să-l fac să umble. (Animindu-se). Să sară de ici-colo, ca o cotoroanţă. Să-i stea in gît damigeana de-o băut-o şi curcanul de l-am tăiat, deşi ii crescuse mama pentru Anul Nou ! Să-l mănînce limbricii ! MATEI: Nu-1 mai blestema... Mai bine spune-mi cum te descurcaşi pe unde-ai fost. BIŢA : Mă descurcai. Mă uitai cum fac alţii şi făcui ca ei. Cuţitul fu mai greu să-l proptesc între degete, da’ furculiţa merse foarte bine. Vinu-1 bâui de la SUBSOLUL 52 Tîrnavă. Alţii piliră mai tare, da’ eu nu vrui să-l bag pe Dandu Ia cheltuieli. MATEI : Şi nu le cunoscu nimeni că eşti mai... neumblată ? BIŢA : Ba ziseră unii : uite-o p-asta, îşi lasă tenul ca Ana Maniani, să fie mai interesantă. Zisei şi eu, în gind : scîrţ, mocane ! Ah, ce somn am să trag la tălică aici. Da’ schimbăm camera cum ştiu eu. mai plimbăm hodoroagele astea niţel. Facem salon, vrei ? MATEI: Ce facem ? BIŢA : Salon. Să stăm picior peste picior şi să fumăm ţigarete. In dulapul ăsta ce-or fi avtnd ? (încearcă sertarele încuiate). Draci. (Vede altceva.) Uite si o statuie cu o femeie care dansează. MATEI : Nu mai controbăi p-acolo. BIŢA : Dar de ce ? Ia uite niţel la ea. Uite şi Ia mine. Care ave picioare mai frumoase, neică ? Eu sau ea ? MATEI: Păi tu le ai, că a tale mişcă. BIŢA : Iţi place mai tare de mine ? MATEI : Ba de ea-mi place, că tace, nu-mi zîriie la cap. BIŢA (i-o îndeasă sub mustăţi): Ei atunci s-o pupi. na. pe ea! (Ridicind mîinile.) Şi eu cu cine dansez, ai, în salon ? MATEI: Ce draeu făcuşi aici ? întorseşi toate pe dos. BIŢA : Las’ că le pun miine la loc. Acu facem chermeză. Ia tingirea asta şi bate. 1UATEI : Ce să bat ? BIŢA : Bate niţel aşa în ea să mă mişc. MATEI: Păi nu pot, că s-aude afară/ BIŢA : Nu s-aude. Dă-i drumul niţel. N-au decît s-audă, na. Ce, nu-i voie să dansezi ? Alţii cum fac ? MATEI: Păi du-te la alţii atunci... BIŢA : Aşa ? Asta-i „mersi“ că-ţi ţiu companie... ? Ca să nu stai singur ca oaia cu rîie. Ia bate acolo niţel, neică, încaltea să ne dea afară pe amindoi. Că doar nu sintem pironiţi in cuie aici. Lasă că-mi bat eu singură atunci. MATEI : Hai că-ţi bat. (Bate ritmul de tingire, Bifa dansează.) BIŢA (în dans): Sînt mai frumoasă decît aia de sticlă ? Sînt sau nu sint ? 5) SUBSOLUL MATEI : Hai că eşti. BIŢA : Crezi c-ar putea s-o placă vreunul mai tare pe aia ? Fiindcă e mai Îmbrăcată ? Fiindcă are umerii mai goi ? Ai ? Că are poala mai largă '! (tnsistind.) Crezi ? MATEI : Ba nu crez. Pe tine te place. BIŢA : Să-mi spui dacă crezi, c-o fărîm uite acu ! MATEI : Tu eşti mai frumoasă. BIŢA (ia păpuşa aruncată de Silly) : Dar asta crezi că e mai ceva decit sînt eu, cu toată cămaşa ei de mătase, cu bibiluri ? Cu ochii ei ăştia marii ? MATEI : Deh ! BIŢA (pătimaş): Muiere de oraş. Crezi că e mai bine ca mine care sînt hrănită cu soare şi spălată cu rouă ? MATEI : E frumoasă şi păpuşa... BIŢA : Aşa ? (Murmură mai mult pentru sine.) Ah, Dan-dule, Dandule, pină aicea ţi-a fost. (Pune cu o aparentă linişte păpuşa alături şi continuă să joace, zbuciumindu-se tot mai sălbatic, fără un stil anume, mai mult tresăltind, intr-un soi de magie, care după citeva rotocoale strinse sfirşeşte printr-o ini'irtitură ca a copiilor cind vor să ameţească; şovăind gata să cadă, e prinsă de mijloc de Giinther, care a apărut in uşă de citeva clipe.) Ah ! GtlNTHER (electrocutat de atingerea ei) : Scuzaţi. MATEI (cam jenat că bate darabana): Apăru şi Firţăn-mayer. Tocmai bine te-ai brodit, c-avem niţel bairam. GUNTHER : Se observă. Deranjez ? Permiteţi ? Giinther Haase. BIŢA : CU'cioiu. Am ameţit. GtlNTHER (după o scurtă ezitare, ii sărută totuşi mina) : Pentru că v-aţi invîrlit prea mult. BIŢA : Aoleo, da’ se mişcă lumea cu mine !... GtlNTHER : Intr-adevăr, aşa este, domnişoară. BIŢA : Zău ? Nu mai spune. Şi dumneata te mişti ? GtlNTHER: Desigur. Toţi se mişcă. Şi pâmîntul ?e mişcă. Şi sistemul solar se mişcă. BIŢA : Şi ce-i cu asta ? GUNTHER (clipind) : Nu înţeleg... SUBSOLUL 54 BIŢA : N-au decit să se mişte. Ce, dumneata ameţeşti că se mişcă ăla solarul ? MATEI : Unde se mişcă ăla, Firţănmayer ? GUNTHER (cam încurcat): Spre un punct fix... BIŢA : Tranc! (Pufneşte.) Şi venişi să ne faci o vizită ? GUNTHER ; Nu ştiam că... BIŢA : Da' ce-ai crezut ? MATEI: Ia lasă, fato, taci. BIŢA (arătindu-l pe Matei) : Ce, nu e om ca să-şi ţie o muiere pe lingă el ? MATEI : Taci tu ! BIŢA : Păi luaţi loc, tovarăşul Guntâ. O dulceaţă serviţi ? GUNTHER : Mulţumesc, nu vă deranjaţi. BIŢA : De afine, sau de mure ? GUNTHER : De care aveţi plăcere. BIŢA: Tocmai că le terminarăm pe amindouă. Dacă ştiam, tăiam un ginsac. MATEI : E cam năroadă. BIŢA : Şi-i luam o pană din coadă şi v-o puneam în pălărie. Vă place varza ? Că uite râzătorul colea l MATEI: Lui ii plac cărţoaiele, d-aia-i zice cortofleunţ. Avea o curţi cică cit palma, toată pietre, şi-» umpluse de cartoafe. Adevărat, neamţule ? GUNTHER : Dacă zici tu ?! MATEI (admirativ): Din piatră seacă scoate, al dracu*. (Lui Cilnther.) Iar venişi să-mi impui capul. Ziceai că nu mai vii. GUNTHER : E obligaţia mea. MATEI: Care e ăla de te obligă ? GUNTHER : Conştiinţa mea de om. Trebuie să vii la lucru. Matei. MATEI : Păi, nu vorbişi tu o vorbă ? Acu o întorci ? GUNTHER: Mi-a părut rău. Matei. Am vrut să stai cu mine. Dar dacă tu nu ai vrut să stai cu mine, nu face nimica. M-am gindit că poate nu vrei să lucrezi in echipa mea. Am vorbit cu Chiose să te ia înapoi. A zis : bine. MATEI: Cin-te puse, fir-ai al naibii de mayer ? Da* ce-oi fi eu să mă vindeţi de la unul la altul, hanţă ? 55 SUBSOLUL. Iaca, nu vreau să viu, na ! Stau să bat darabana, acilea. Te ostenişi de pomană. BIŢA : Dumneata ştii să baţi darabana ? GL’NTHER (surprins) : Nu cred... BIŢA : Vezi ? Aia e ! Dar ce şl ii ? Afară de cartoafe. l'sti inginer ? GLNTHER : Nu. 3IŢA : Ciştigi bine ? Ai 1 500 în mină ? GLNTHER : Aproape — clnd se dă primă. BiŢA : Aoleo, păi atunci cum nu ştii nimic ? Înţeleg să nu ştii de nici unele dacă scoţi bani gtrlă cu meseria care o ai. Dar aşa ? Să dansezi ştii ? GL’NTHER : Puţin. BiŢA : Ei, dansează. Ce-ai rămas ţeapăn ? Dansează niţel, să vedem. Hai, că facem noi muzică. GLNTHER : Vă rog să scuzaţi, domnişoară, nu pot să dansez singur. BIŢA (oarecum impresionată de tonul lui calm şi politicos) : Da* de ce te uiţi la mine aşa ? Îmi lipseşte ceva ? (Controlindu-se.) Credeam că mi s-a rupt breteaua la combinezon. Iţi place păpuşa asta ? GL'NTHER : E frumoasă. BIŢA (supărată) : Draci! Dumneata te pricepi la femei ? Nu vezi ce şoldie e ? Ce-ţi place la ea ? GLNTHER : Ochii, mai mult. BIŢA : Buun, îţi plac ochii albaştri ? Treaba dumitale ! Ai mai fost acilea ? GLNTHER : Da. BIŢA : îţi place cum am aranjat ? GLNTHER : Destul de interesant. BIŢA : Destul ? Păi fă dumneata să fie mai interesant atunci. De ce porţi ochelari ? Cum îmi stau ? GLNTHER : Aşa şi aşa... BIŢA : Pe dracu, îmi stau groaznic. Simt eu că mi sluţesc. MATEI : Parcă eşti sperietoare tle ciori. Să te vadă Dandu ăla cu ei... BIŢA : Să mă vază, na ! Lui Dandu îi plac oricum. Şi p-o faţă şi pe alta. şi împletită şi despletită... De ce nu te-nsuraşi, domnu Guntă ? (Giinther nu răspunde.) SUBSOLUL 54 MATEI: Avu şi el pe una, dar nu ţinu aţa. Se plingea cică... GUNTHER: Matei! MATEI: II frichinea aia, îl hrănea ia timp, il pupa, ce mai, îi dădea la timp, toate. (Biţa rîde.) Nu le poţi potrivi toate-n lumea asta cu ceasul, dragostea mai ales. Era mai mare ca el cu doişpe anişori. Acu se ţinu d-o fîţă, pe şantier aci. Făcuşi ceva ? GUNTHER : Matei, te rog foarte mult! Acum sînt şeful de echipă şi nu pot să abuzez. MATEI: Nu fi, mă, Prostomayer. GUNTHER : Sîntem oameni, Matei. Nu vreau să vorbească cineva ce nu se cuvine. BIŢA : Cind iubeşti, iubeşti, şi cînd nu, te laşi. GUNTHER: Totuşi, domnişoară, sînt unele lucruri... Omul este bine să ştie să nu amestece. MATEI: Păi nu-ţi place de ea, mă ? GUNTHER: Nu pot să-mi iau angajament serios. BIŢA : Te prinde ailaltă ? MATEI: Nu-1 prinde, că d-aia fugi şi el pe şantier aci. Să scape de ea. GUNTHER: Matei! Nu, domnişoară, nu pot să vă explic acum. Dar eu cred că un om cînd vede că ceva nu este clar, nu trebuie să înşele pe celălalt. Oamenii ar putea să trăiască foarte bine, dacă nu ar înşela unii pe alţii. De aceea, eu înţeleg pe Matei că a plecat, fiindcă a vrut Bumbăcea să înşele pe el. MATEI (mormăind nemulţumit): înţelegi şi tu ce înţelegi... GUNTHER: Dacă toţi ar înţelege aşa, că ceea ce nu-ţi place să nu faci la nimenea... BIŢA (intrerupindu-l, cochet}: Da’ ceea ce îţi place ţie, să faci şi la alţii ? GUNTHER (confitz): Mă rog... Dar numai dacă iţi place foarte mult şi serios. Oamenii nu sînt animale... Au legi... MATEI: Păi e rău că nu sînt. Că ălea, animalele, mai uşor cunoşti ce vor. 57 SUBSOLUL GUNTHER (cu o anumită infierbintare): Totuşi, omul trebuie sâ gîndească ce e bine pentru toţi. Nu numai pentru el, MATEI : Şi dacă plecaşi de la nemţoaică, fu bine pentru cine ? GUNTHER : E mai clar. Eu am 6pus ei ce am vrui. Şi ea a spus : bine, Giinther, dacă aşa crezi, atunci aşa să taci. BIŢA : A fost bleagă. Ori nu te-a iubit deloc. GUNTHER : M-a iubit foarte mult, domnişoară. BIŢA : Vezi-ţi de treabă ! Ce-i aia „bine, Guntă“ ? D-aia nu te-a iubit, că prea ai fost „bine, Guntă“. Ia s-o fi prăjit niţel, că nu se mai dezlipea de dumneata. GUNTHER (cu o mare convingere intimă) : Eu cred că oamenii de-aceea sînt oameni pentru că ştiu ce este bine şi ce este rău. Ei şi cind fac rău ştiu ce este bine. Şi atunci le pare rău. înseamnă că binele este in conştiinţa lor, iar răul este lăsat speţial ca să arate binele din conştiinţa lor. BIŢA (punîndu-i jobenul pe cap) : Ia să vedem cum îţi stă cu tichia asta. îţi rămin urechile clăpăuge. Parc-ai fi la şezătoare. Vîră şi-o ţigară-n colţul gurii. (li dă ţigara ei. Giinther o ia cu înfiorare.) — E elegant, aşa-i. Matei ? (Lui Giinther.) Mai spu-ne-ne ceva cu binele şi răul. Că le tiduişi ca din carte. Stai să pui şi albia asta sub picioare. Să şezi ca pe tron. (Giinther işi scoate, posomorit, jobenul. Biţa, dezamăgită.) Ce, nu vrei ? MATEI (cu un fel de nostalgie): Uite, ăla (arată jobenul), dacă il aşezi de-ndoasele, faci ceaun din el. Şi-aia, cum o-ntorci, faci copaie de pus coca la plăcinte. BIŢA (visind şi ea): Ii copsei lui Dandu, fir-ar el...! Mă gindesc că mai bine nu le coceam. Că era-învăţat cu d-alea de cofetărie. MATEI (cu o aprindere ciudată): Ba lasă, că e lucru cinstit, frămîntat cu mina ta!... Frămînta biata mama... Şi Voîca, la început;.. Tare le stătea bine BIŢA : Draci! Ce să stea bine ? Te cocoşai. SUBSOLUL 53 MATEI : Taci, fă, cu-ţi dau una ! Le slutea bine. Că puneau suflet. 13IŢA : Parcă ce, n-ai unde să-ţi pui sufletul ? Trebuie să-l pui in cocă ? MATEI : Da-n ce i In vintură-ţara ca tine ? GL'NTHER (împăciuitor) : Sînt atitea lucruri frumoase in care merită să pui suflet. MATEI : Or fi cărţile alea de le citeai noaptea cu nemţoaica ! De binele lor fugişi, te văzui! BIŢA (lui Matei) : Dacă-ţi plăcu aşa tare de covâţi, ce :ni stătuşi şi 'tale unde erai ? Acu te făcea cioban Ia cooperativă, te pomeneşti. MATEI (gemînd că ceilalţi nu-l înţeleg) : Of-of-of ! Biţo-fată, te văz cum te duci fără întoarcere. BIŢA ('înfiorată Şi am să-mi luminez mintea şi ochii şi am să-mi scald trupul în plăcere la toate vămile pămîntului! ANA : Nu poţi asta, Manole. MANOLE : De ce n-aş putea ? Sînt meşter de seamă şi am să-mi iau în lumea asta plata ce mi se cuvine pentru fapta miinilor mele. ANA : Dar in cealaltă ? MANOLE: în cealaltă, dacă există, voi trece neprihănit de sînge, voios şi îndestulat. Aşa va fi, Ană. ANA : O, Manole, de-ar putea să-ţi fie aşa ! MANOLE : Aşa îmi va fi, cu tine sau fără tine ! Iar tu, dacă te-ai săturat de faţa mea, n-ai decit să mergi să-ţi vezi ibovnicul şi să mori cu el de gît! ANA : Tot glumeşti, Manole. Tu nu poţi decit să glumeşti, sărmanul meu bărbat. Eşti din neam de oameni glumeţi, fără temei. MANOLE: Muşcă-ţi limba, hidră ? ANA : Cum ai să mănînci şi ai să bei, cînd ai cenuşă pe cerul gurii, sărmane ? Nu vezi că rozi şi oasele şi lot nu te satură ? N-ai saţ lumesc, Manole, dar nici putere n-ai să zgudui cerul. MANOLE : Prin nelegiuire, nu ! ANA : Ştiu, om bun. Dar legiuirile lui Dumnezeu nu le cunoaştem noi. MANOLE : Nici nu rîvnesc să le cunosc ! Nu am treabă cu dinsele ! Eu am treaba mea pămintească, de meşter şi de zidar! ANA : Dar mînăstirea cui o faci ? MANOLE : Domnului! ANA : Căruia ? MANOLE : Domnului meu pămîntesc! Altul n-a venit să mă tocmească. Lui Neagoe Vodă ! (O mică linişte.) ANA : Dar Domnul Neagoe cui o face ? MANOLE : El ştie. Norodului, ANA : Şi norodul ? ANA MANOLE : El ştie. Ca să fie locul frumos. Să împodobească pâmîntul cu faptă. (-•lua se ridică încet. Adună coşul şi străchinile risipite. Culege sticla. Scoate dopul„ o duce la gură. Bea. Manole c uimit.) MANOLE : Ce faci ? ANA : Nimic, (Apoi îşi stringe hainele, işi potriveşte broboada, .se pregăteşte de ducă. Monoic vine spre dînsa, o ia în braţe şi o duce din nou spre zid. O lasă jos, Adună cîteva curam tel în jurul ei. Ea are In ea utj ris ciudat. 11 lasă să mai zidească. Apoi. ciul zidul e de-o şchioapă, (rece u?or peste el şi zice ?Imbind amar.) ANA: E prea tîrziu, Manole. Trebuie să mă duc. fEt se apropie de ea nehotărtt, prietenos, ImbUmit. O sărută. Ea il mingile cu duioşie, ca pe un copil. Apoi se despart.) MANOLE : Să ai grijă pe unde mergi. Şi să nu oboseşti. ANA (cu o toce stranie): Bine, Manole. Spor la muncă ! MANOLE : Dacă plouă, nu ieşi. Stai şi termină pînză-tura. Numai finul să-l bagi în şură. ANA : (şagă amară) : Bine, Manole. MANOLE : Şi sâ-mi aduci schimburi curate cînd mai vii, Ană. ANA (plins) : Bine, Manole... (Dispare. Manole. descumpănit, tndirjit, se întoarce la mistrie.) SPtRŞIT PIESA VĂZUTĂ DE: N. CARAND1N0: Intîi însuşi intenţia de a discuta acorda textelor un iz raţionalist, daca nu livresc, deschide adică o perspectivă de glosator, alături de faptă, alături de dramă (nici modernitatea, nici „rao-dismul11 acestei perspective nu constituie, în sine, o scuză). In al doilea rînd, Paul Everac urmăreşte să limiteze mithl-cul, să reducă pe cit posibil nucleul de iraţionalitate fără să la aminte că In acest fel, cu voie sau fără voie, degradează... A treia piesă „demitlzează" pe Meşterul Manole în favoarea femeii zidite. Dar meşterul Manole, lipsit de aureola Iul eroică nu este decit un om dc rînd, fără ca nevasta lui, Ana, să cîştige — prin transfer, o semnificaţie. Ne referim la rezultatul creaţiei dramatice — nu la intenţiile scriitoriceşti, Care ar putea fi chiar principial... „interesante44. (Statua, Iunie, 1969.) IOANA POPESCU: ...In principiu, nesupunerea faţa de tradiţie de orice fel nu este de condamnat; totuşi, atunci cînd nonconfomnismul nu face decit să se enunţe pe sine, cînd piesa se termină exact în momentul exprimării opoziţiei sale nete faţă de construcţia mitului, cînd gesturile îşi suspendă rezonanţa chiar In clipa desfăşurării lor, gratuitatea actului creator devine incontestabilă prin eludarea oricărui Interes major, prin inexistenţa unor idealuri şi probleme măcar apropiate de cele pe care pretinde 6ă le nesocotească. Simpla răsturnare a faptelor, schimbarea desfăşurării na- 135 ANA raţiunii, poate ii un punct de plecare, dar nu $e poate constitui ca unic scop. Fragmentele de idei, intenţiile nefinalizate, nu rezistă in confruntarea modernă cu întruchipările mai îndepărtate în timp, nu au adevărata valoare şi viabilitate a realei imagini artistice. (România Utcrarâ, 3 aprilie 19C9.) S. C.: ...Nu in inventivitatea modificării trebuie deci căutată valorea unor asemenea piese, şi nici în schimbul de semnificaţii, ci în deschiderea acestor noi semnificaţii, în cantitatea de adevăruri esenţiale pe care le exprimă, şi, apoi, în precizia nuanţelor sufleteşti, In calitatea motivărilor, în senzaţia de autenticitate pe care o transmit. Teatrul modem este foarte bogat in astfel de opere, şi nici una din ele nu şi-a dobindit reputaţia prin simplul fapt de a întoarce, cu orîcltă imaginaţie ar face-o, datele unui mit. La înălţimea unor asemenea exigenţe se cuvin judecate piesele strinse de Paul Everac în spectacolul-compus la Teatrul „Lucia Sturza Bulandra*. Aruncă ele o lumină intr-adevăr nouă şl importantă asupra miturilor respective (ne referim, deocamdată doar la Iflgenia în Tauris şi la Ana) ? Ce şi cit spun In plus ?... Aici (Ana) modificarea operată de dramaturg este una de comoditate. Conflictul Manolc-Ana este conflictul dintre patimile cărnii şi cele ale spiritului, dintre înrobirea la plăcerile vieţii şi aspiraţia către eternitate. Este altul conflictul în transcripţia bla-giană a Meşterului Manole ? Se înţelege că nu, de vreme ce chiar din acest conflict se naşte semnificaţia originară a baladei. Numai că, acolo, ambii săi termeni sînt incorporaţi de constanţa aceluiaşi personaj : Manole. -El este pus, în chip tragic, să aleagă una din posibilităţile pe care le conţine el însuşi. Împărţindu-le, pu-nîndu-şi cele două personaje să „reprezinte*, fiecare, cîte un pol al conflictului (ceea ce este, ca tehnică dramaturgicâ, mult mai comod), Everac îndeplineşte, de fapt, o acţiune de simplificare. Personajele încetează In fond, să mai fie dilematice şi devin purtătoarele cîte unui concept unic. Că repartizarea acestor concepte se face invers faţă de cea ştiută, este mult mal puţin important. Modificarea este una de suprafaţă: semnificaţi îi p ia nnr* ANA 136 piesa sînt riguros aceleaşi ca, bunăoară, la Blaga : tensiunea către sublim pretinde şl merită jertfa bucuriilor trecătoare. Fură, clecl, a se susţine ca un punct de vedere nou, cum programatic o doreşte autorul, piesa rezistă totuşi prin adevărul ei psihologic, prin preci2ia şi gradaţia motivărilor, precum si printr-o atmosferă aparte de senzualitate, care, nlîta vreme cît nu este împinsă prea departe, li dă forţă şi concreteţe... ...Spectacolul, in ansamblul său, este din nefericire, sub nivelul pieselor. Vocaţia de regizor a lui Everac este încă incerta. El mizează aproape totul pe forţa de expresie a pauzelor, a tăcerilor, a golurilor pe care urmează să se aşeze ideile. Din aceste elemente îşi propune să compună un ritual. Dar elementele nu sînt Îndestulătoare... (Contemporanul, i apriUâ 19GS.) 1. P.: ...Scurtele schiţe dramatice ale lui Everac merită totuşi să fie citite pentru nobleţea şl ineditul ideilor lor, căci de fiecare Idatâ autorul dă mitului un alt sens, o altă dimensiune, o altă direcţie. Nu meşterul este cel chinuit de febra creaţiei (el renunţă T la construcţie şl optează pentru bucuriile simple şi omeneşti ale •I vieţii), ci Ana, care înţelege rostul adine al sacrificiului pe ca-re-1 pretinde arta şi îşi acceptă, ba îşi şi pretinde, moartea tra-ţ gică : ideea că artistul nu $c poate împlini fără Impulsul venit de la oamenii simpli, de la popor, este realmente generoasă... Paul Everac a folosit deci miturile nu «Ut pentru a le rediscuta, cît pentru a transmite prin ele cîteva proprii meditaţii asupra vieţii şi relaţiilor umane, cîteva gfnduri fierbinţi şl amare asupra „destinului, a omului, a servitutilor lui, a zbaterii lui, între comunicare şi hazard, între moarte şl realizare11. (Flacăra nr. 21, 17 mai 19G9.) OVIDIU CONSTANTINESCU: ...Paul Everac îşi îngăduie in Ana o parafrază destul de îndrăzneaţă, dar şi hazardată, răsturrund datele cunoscute şi mo- 137 ANA dificlnd trăsăturile eroului. Manole are un caracter mai maleabil şi oscilant, şi zdruncinat in titanica lui hotărîre de tânguirile Anei, de apelurile ei disperate la dragoste şi la omenie, duri mă zidul proaspăt ridicat in care trebuia să-şi îngroape fericirea, pentru a deveni din semizeu, un simplu muritor, cu veleităţi mărunte, dornic să se bucure de plăcerile modeste ale vieţii... Aşa cum a văzut-o Paul Everac, Ana are o complexitate şi subtilităţi care o apropie niai mult de Daliln, decit de ţăranca duioasă şi inocentă din legenda populară. In schimb i-a dat prilejul să scrie un text de aleasă calitate literară. (Vigfa româneascu, mal, 1900.) GEORGE RADU: In Aitat Everac porneşte tot de la îdeea neîncrederii in legenda : Manole nu poate s-o omoare pc Ana pentru că nu-i nici demonic şi nici dumnezeiesc. (...) Eroarea pleacă de la Încercarea dramaturgului de a transpune nişte metafore din domeniul legendei, în domeniul realului, de a încerca să găsească corespondenţe ale elementelor metaforice în nişte fapte concrete cind, de fapt, legenda Însăşi, In Întregime, ca şi mitul, este o metaforă totală şi numai semnificaţiile ei pot trece în domeniul realului, şi aceasta doar ca valoare de simbol. Zidirea Anei nu este o faptă în sine, ci o componentă a ideii majore pe care o degaja legenda. Şl apoi Manole n-o ucide, n-o omoară pe Ana ci o zideşte, ceea ce în accepţia poetului popular înseamnă că ea participă la creaţie, că şi ea va trăi veşnic, nu metafizic, ci estetic, în conştiinţa urmaşilor. (Tomte 0/1949.) VLADIMIR STREI NU: Noul autor schimbă raportul poetic dintre personajele lcgen-\ dei şi nu Manole scapără de semnificaţie, ci soţia lui, Ana (de unde titlul rcinterpretărli). La plîngerea ei dintre cărămizile eter-' nităţii, inima bărbatului se înmoaie de dragoste, adică de nlăro. * ANA 138 rile efemere ale vieţii. El devine aşadar neaşteptat om al timpului nostru, care, spre deosebire de semenii lui de altădată, nu mai simte nevoia să aspire dincolo de marginile unei existenţe trecătoare. (...) Paul Everac 11 duce pînă la redescoperirea preţului iubirii ca formă Insă a iubirii de sine: „Că nu-i cu dreptate să prazi viaţă omenească de dragul unor năluci... Viaţa făcută din came şi din singe şi din putere şi din dragoste. Făcută din nevoie şi din foame şi din popas intr-o rarişte cu umbra sub amiaza aromitoare. Astă viaţă J Că nu multe avem, femeia mea.“ Este astfel o rudă îndepărtată a lui Faust, care opreşte din zbor clipa de rind. Şt-i luminează deodată fericirea că poate din nou trăi în efemer, că poate iubi, uri, munci şi chiar mînca. Dar bucuria lui, pe Ana o întunecă. In timp ce zidul i se urcă spre piept, ea ajunge să înţeleagă jertfa ca sămânţă şi chemarea la plăcerile vieţii zilnice ei i se pare un eşec zguduitor. (...) Astfel, a fi „regindit44 legenda, mutindu-i tragismul sublim de la Manole asupra Anei, reprezintă valoarea dinţii a viziunii lui Paul Everac. Printr-o răsturnare de situaţii, neclintite de nici un alt autor, el întemeiază încă o dată aspiraţia la depăşire a conştiinţei omeneşti, personale şi trecătoare, prin fapte Impersonale şi eterne (...) Paul Everac (...) dă o replică artistică existenţialismului contemporan, care exaltă, fără orizonturi filozofice, nimicul „clipei44 trecătoare. Căci vocaţia eternităţii este după el singurul fel al omului de a fi oin şi nu vierme existenţialist. (Pagini dc critică literară) CÎTEVA PALME FALSE UN ACT Aceasta piesa (Premiul I la Concursul de dramaturgie al Comitetului de Stat pentru Cultură, şi artă, 10GB) a fost creată la Bucureşti de Horea Popescu cu Carmea Stăncscu şi Colea Răutu. Intr-o versiune maghiară, de asemenea foarte bună, (C. Co-drescu) Teatrul din Sfintu Gheorghe a purtat-o în turnee în R.S.F. Iugoslavia şi R. P. Ungară. Un alt spectacol, la fel de merituos, a dus-o in Spania cu Teatrul de Stat din Constanţa (I. Maxlmilian). La Piteşti a pus-o, interesant, Mi-hai Radoslavescu. A fost publicata în englezeşte de revista „Mozaic* din India, jucată In Anglia dc amatori şi, mai recent, in Ungaria de Teatrul Radnoty. In Polonia, la Plock, a pus-o, cu succes, în 1980, Călin Florian. Prin prisma ultimelor montări, se poate aprecia că ca nu s-a decalibrat nici după 14 ani de la premiera absolută. P. EV VIAŢĂ ŞI SIMULAŢIE Mărturisesc că piese ele teatru am citit nu numai in calitatea mea de actor, regizor, director de teatru, ci şi ca membru in multe (ca să nu spun toate) concursurile de dramaturgie care s-au organizat la noi in ultimii treizeci de ani... Totdeauna am aşteptat cu emoţie sâ descopăr piese noi bune şi mai ales autori... Dar, cum e şi firesc, faptul se intimplă foare rar şi nu de puţine ori această aşteptare mi-a fost inşelotă. Insă una din cele mai accentuate dezamăgiri mi-a pricinuit-o chiar această piesă. Cu prilejul urnii asemenea concurs din anul 1967, printre piesele selectate spre a fi citite de juriu a fost şi Cîteva palme false care mi-a plăcut foarte mult şi am parcurs-o cu o mare îneîntare. „Iată, mi-am zis, de data asta am descoperit un autor...* Mi s-a părut, atunci şi ori de dte ori am recitit-o, — cred că acum a fost cel puţin pentru a patra oară, prima impresie mi s-a confirmat — că e vorba de o modalitate dramatică extrem de simplă, dar deosebit de inspirată... In fond, în ciuda aparenţei attt a eroilor cit şi a dialogului, care uneori frizează nu numai absurdul, gratuitatea, ci chiar vidgaritatea, toată desfăşurarea dramatică are funcţia unei cortine pe care dramaturgul o ţine in faţa profilului real al persomjelor care îşi tot ascund înapoia ei adevăratele lor sentimente, puternica şi profund umana lor dramă, modestia şi delicateţea sufletească ce ti împiedică să-şi dea seama de valoarea lor, de calităţile lor deloc obişnuite... Amindoi sint oameni pe care viaţa nu i-a CITEVA PALME FALSE 142 răsfăţat cituşi de puţin, care în ciuda unor virtuţi reale n-au ajuns să-şi împlinească nici idealurile, nici iubirile... Au trăit tot timpul in umbra altora care-au strălucit şi au făcut cariere pe seama lor, şi au iubit statornic şi plini de credinţă, dar neştiuţi de cei pe care i-au idolatrizat. Nici măcar n-au izbutit să se facă observaţi. Au avut un destin paralel, împrejurările vieţii i-au situat totdeauna foarte aproape unul de altul, dar nu s-au întîlnit decît acum, cînd ei se cred, fără să fie, nişte rataţi. Convingerea ratării îi face şi pe „El“ şi pe „Ea" să-şi joace comedia dezabuzării, să încerce a intra in pielea unor personaje insensibile, a unor cinici, a unor „duri", dintre cei pe care i-au văzut amindoi reuşind in viaţă in ciuda mediocrităţii şi a unei totale inconsistenţe umane. Fără îndoială că astfel de „roluri duble" s-au mai întilnit în dramaturgie şi nu de puţine ori. Dar nu de asta-i vorba, nu aici trebuie căutată şi desluşită intenţia autorului... Ceea ce dă interes evoluţiei dramatice — şi scenice — este raportul dintre mască şi eul real. Şi „El" şi „Ea" îşi joacă foarte bine rolurile, cu aplomb şi — pină la un anumit moment — fără vreo reticenţă şi chiar pot face impresia că in postura pe care-o abordează slnt mai izbutiţi dectt titularii... Complexitatea relaţiei de care vorbeam vine de-acolo de unde „Ei" nu joacă teatru ca in viaţă, aşa cum fac titularii lor, adică prost — chiar dacă cu o forţă si-mtdatorie apreciabilă —, ci joacă teatru ca pe scenă, adică bine, deci, ca şi actorii buni, îşi trăiesc cu sinceritate rolurile... Numai că prin intermediul acestor roluri ei îşi trăiesc şi propria lor dramă, propria lor experienţă de viaţă. De aici hazul foarte suculent, deşi amar, dar şi farmecul care-i învăluie, simpatia pe care-o provoacă... Autorul putea să ridice cortina doar in final şi să dezvăluie abia atunci identitatea eroilor, pentru ca lovitura de tea-tru să fie deplină... Dar nu întotdeauna păstrarea cu stricteţe a regulilor asigură succesul in teatru... Dimpotrivă, de multe ori, reuşita e mai deplină dnd provine din călcarea unor astfel de reguli. De aceea, renunţind la efectul final, cortina incepe să fie ridicată mult mai devreme, mai ales din clipa in care „EA" încearcă — şi izbuteşte — să-l demaşte pe „EL". De aici încolo începe jocul invers, al regăsirii propriei identităţi... Dar acum nu mai e 143 CITEVA PALME FALSE vorba chiar de un joc, ci de o căutare autentică; e, ca să spun aşa, ultima lor şansă. Şi iată că, din fericire, încercarea lor disperată de a se regăsi, de a câştiga şi ei in viaţă măcar o dată, izbuteşte. Dar odată cu acest happy-end eroii realizează un fapt deosebit de important: că, în chiar postura lor de rataţi, chiar atunci cinci nimeni nu le împărtăşea sentimentele, nu ei au fost cei păgubiţi. Re-considerîndu-şi propriul trecut, „Ea" constată cu un sentiment de tonică retrospecţie; „Sînt douăzeci de ani de clnd te admir fără să te cunosc. De clnd mă iubeşti fără să mi-o poţi spune. Poate e mai bine aşa. Că-n fond, noi am trăit, nu ei"... Concluzia „Ei" nu este numai optimistă, e şi moralizatoare : în fond, cind împrejurările vieţii sînt judecate fără părtinire şi mai ales fără sentimentalism, adevăraţii păcăliţi sînt cei care încearcă şi izbutesc să se păcălească pe ei şi pe ceilalţi. Concluzie trasă fără pic de ostentaţie, dar şi fără drept de apel. „Iată, fără îndoială, o piesă şi un autor", îmi spuneam eu pe vremea cind am citit prima dată Cîteva palme false în calitatea menţionată. Mare mi-a fost insă dezamăgirea dnd am aflat, la deschiderea plicurilor, că mult aşteptatul debutant era Paul Everac... M-am întrebat atunci cum de nu mi-am dat seama că e vorba dacă nu de Paul Everac in persoană, cel puţin de un autor mult prea stăpîn pe arta lui, ca să mai poată fi un debutant... Am dat vina pe o meteahnă a mea de care ştiu bine că n-am să mă vindec niciodată: dorinţa de a descoperi piese şi mai ales autori... Mai tirziu însă am realizat că explicaţia era cu totul alta. Că de fapt nu mă înşelasem... Urmărind, îndeaproape cariera de autor dramatic a lui Paul Everac, de care sînt şi eu tntrucltva legat in calitatea mea de director de teatru, mi-am dat seama că acest autor pe care îl iubesc, dar îl şi stimez pentru darurile lui scriitoriceşti dar şi pentru cinstea lui profesională, a debutat de mai multe ori... Pe cît e de fecund, pe atît ştie — şi poate — să-şi descopere noi valenţe. Tinde, caută mereu şi izbuteşte foarte adesea să fie altul. N-are, în ciuda aparenţei, prea mult respect pentru postura lui de autor mai mult decît consacrat şi de aceea ne putem aştepta de la el să mai debuteze încă şi de aci înainte... CtTEVA PALME FALSE 144 Fiind convins că această piesă scurtă, o adevărată 6i-juterie a genului9 poate să facă şi o carieră internaţională, am militat pentru traducerea ei inti'-o limbă străină. Există o versiune franceză semnată de Marica Beligan, care a fost depusă de mine la mai mulţi directori de tea-tril. Sini convins că voi avea succes in calitate de agent literar al lui Paul Everac. RADU BELIGAN PREMIERA ABSOLUTA A PIESEI: în cadrul spectacolului „Cine eşti tu ?“ TEATRUL NAŢIONAL DIN BUCUREŞTI, 29 aprilie 1969 DISTRIBUŢIA: Ba : CARMEN STANESCU ; El : COLEA RAUTU. Regia : HOREA POPESCU Scenografia : MIHAI TOFAN PERSONAJELE EA EL Camera Iul, compusă cam ciudat. Sună cineva. £ Ea. EA : Pe domnul Georgescu îl caut, vă rog. EL : Cu un etaj mai sus, vă rog. EA : Ah, da ? Scuzaţi-mâ, vă rog. (El închide uşa. Apoi o redeschide brusc.) EL : Doamnă ! Un moment. (Ea revine. El ia un obiect oarecare şi i-l arată.) Nu v-aţi lăsat asta aici ? EA : Nu... Nu cred... EL : Eram sigur că v-aţi lăsat-o. (Intre timp. El a închis şi încuiat tija, pe care o acoperă cu spatele.) EA : Ce faceţi, domnule ? EL : Nimic. Discut cu dumneavoastră. Nu e obiectul dumneavoastră ? Atunci probabil că e al meu. EA : Nu înţeleg ce vreţi să... EL : Cu atît mai bine. Doriţi să luaţi puţin loc ? EA : Dar nu înţeleg... EL : Dacă totuşi aţi venit la mine. EA : Din eroare. Il caut pe domnul Georgescu! EL: Aici e eroarea! De ce trebuie să-l căutaţi pe domnul Georgescu ? Ce poate domnul Georgescu mai mult decît mine ? Ce ştie el mai mult decit mine ? Puteţi să-mi spuneţi ? EA : Aveam treabă cu el. EL : Vă închipuiţi asta. Domnul Georgescu e plicticos, îi curge un ochi, o ureche ii stă clăpăugă şi e lipsit de simţul tactil. El şi-a omorît mama într-o zi, sau CITEVA PALME FALSE 148 în orice caz nu e departe s-o omoare. N-a fost în viaţa lui la o cursă de cai. Şi e şi restanţier la lumină. Aşa că vedeţi. EA : In timp ce dumneata ? EL: In timp ce eu sînt In stare să vă fac un ceai fierbinte, să vă dau un biscuit fabricat la Constanţa şi să nu vă întreb ciţi ani aveţi. EA : N-ai decît să mă întrebi, domnule. Mi-e uşor să-mi dau orice virstă, pînă la cincizeci de ani, inclusiv. De fapt, am ceva mai mult decît par. EL: Asta i-o spuneţi şi domnului Georgescu ? EA : Tocmai mă duceam să-l rog să-mi mai dea vreo cinci ani de la el. Ca să fac suma rotundă. însă dumneata îmi blochezi uşa. EL : Aveţi oră ? EA : Ce fel de oră ? EL : Nu ştiu ce fel de oră. Asta vă întreb şi eu. Domnul Georgescu dă ore de ceva ? Sau e voluntar ? EA : Nu vă înţeleg. EL : Dacă dă ani, poate da şi ore. nu ? Cine dă o mie, poate da şi cinci lei. EA : Scuzaţi-mă. Ce sinteţi dumneavoastră, domnule ? EL : Economist. Ca să vă fac plăcere. Dar dumneavoastră ? EA : Eu ? EL : Mă rog, dacă n-aveţi nici o identitate, nu-i supărare. De unde nu-i. nici Dumnezeu nu cere. EA : Eu sînt consilieră, domnule. EL: Perfect! înseamnă că am nimerit-o. Puteam să bag mîna în foc că sinteţi consilieră. Noroc că n-am foc. EA : Ei, şi acuma să lăsăm gluma. Te rog foarte mult să-mi dai voie să ies. EL : De ce ? EA : Cum, de ce ? Pentru că am, efectiv, treabă la un domn, care se cheamă Georgescu, şi care stă cu un etaj mai sus. EL : Dar, stimată doamnă, şi eu am, efectiv, treabă cu dumneavoastră. Aici, pe loc. . EA : Ce fel de treabă ? EL : Voiam să mă sfătuiesc cu dumneavoastră despre viaţă. E în cadrul specialităţii dumneavoastră, cred. 149 C1TEVA PALME FALSE EA : Uite ce este, domnule. Eu m-am pretat o clipă la acest joc, dar dumneata ai aerul că te-ai instalat definitiv în el. Mă rog, te priveşte cum îţi petreci dumneata zilele. însă aş vrea să te rog să fii gentil să-mi îngădui să mă retrag dintr-o glumă pentru care n-am nici o înclinaţie. EL: Dar nu e glumă, doamnă! Sînt economistul Ganea şi doream, efectiv, să stau de vorbă cu cineva, azi după-masă. Aţi ajuns în pragul meu, nu pot da cu piciorul la o asemenea ocazie, vă închipuiţi. EA : Aşadar eu sînt „o ocazie" pentru dumneata ? EL: Nu sînteţi ? Cum îi spuneţi altfel în limba românească ? Eu îi zic ocazie. Sau baftă. EA : Şi eu la ce faci dumneata îi spun impoliteţe. Sau abuz. Sau chiar mojicie. EL: Cum vreţi. Nu fac dificultăţi pe chestiuni de limbă. Dar deocamdată veţi sta aici. Fără supărare. EA : Cu ce drept mă reţii, domnule ? EL : Asta e bună! Aş putea să vă întreb : dar domnul Georgescu cu ce drept vă aşteaptă ? Şi de unde ştiţi că vă 'aşteaptă ? Dar dacă domnul Georgescu îşi sfiriie acum nasul într-o tigaie ? Sau clempăne din picior ? Sau îşi toacă mustaţa într-o foiţă de varză şi o face ţigare ? EA: Dumneata eşti totdeauna aşa de ciudat ? EL: Degeaba vă apropiaţi de uşă. Cheia e Ia mine. EA : Am să bat în ea, am să strig ! EL : Excelent motiv să mă apropii şi eu, să vă pun mîna peste gură. Doar şi asta e o „ocazie", observaţi ? EA : Ce faci dumneata e un act de brigandaj. EL : Atit ? Atunci e un fleac. Eu ziceam că e o tîlhărie, rapt, corupere de minore, eventual viol cu rostogolire în pantă. La viaţa mea am făcut de toate. EA : Ce vorbeşti, domnule ! Te lauzi. EL : Aveţi cuvintul meu de onoare, doamnă. EA : Ei cum... ei cum ! ?... EL : Nu cumva, acum, vă îndoiţi şi de onoarea mea ? EA: Dacă ai avea o picătură, mi-ai da drumul în clipa asta. EL : Stimată doamnă consilieră — fiindcă aţi binevoit a mă minţi de la obraz... CtTEVA PALME FALSE 150 EA: Te înşeli, domnule. Am spus adevărul. Nu crezi ? EL: Nu. EA : Mă jur pe... EL: Mi-e totuna pe ce juri. Nu crezi în onoarea mea, atunci de ce să cred eu intr-a dumitale ? EA : Dar dumneata însuţi spui că eşti un brigand i EL : Cu mina pe inimă. EA : Ba faci şi tot posibilul să mi-o arăţi! EL : Trebuie să întăresc ce spun, nu ? Teorie fără practică unde s-a mai văzut ? EA : Dar atunci cum mai eşti economist ? EL : Prin forţa împrejurărilor şi împrejurările forţei. EA: Ha f EL : N-aţi auzit de economistul Ganea ? Nu ? EA : Iartă-mă, domnule, dar... EL : Căutaţi puţin ! Răscoliţi-vă memoria ! Economistul Ganea nu vă spune nimic ? Economistul Ganea! Nu? EA : E un domeniu în care... EL : Căutaţi! Căutaţi! EA : Aţi scris lucrări ? EL: Ţţ! EA : Aţi reprezentat ţara la... ? EL : Neh ! EA: Atunci, efectiv, nu ştiu unde trebuie să vă caut! EL : Am să vă spun eu unde. EA : Unde ? EL : Aici. Aici sînt economist, doamnă consilieră. Aici, pe loc, sînt un mare economist. EA : In ce fel ? EL : Mă ocup eu economia, doamnă consilieră — ce Dumnezeu nu înţelegi! Fac economie, vîrtos. Zi şi noapte. EA : De mult ? EL : De o vreme încoace. Speculez fiecare lucru care îmi cade în mînă. Adun, adun, adun. Şi apoi: fleoşc! o dată risipesc. Asta ce e, nu e economie ? Dumneata nu faci la fel ? Gîndeşte-te bine. Toţi facem la fel. EA : înţeleg. Şi alt post nu ai, domnule Ganea ? lol ClTBVA PALME FALSE EL: Mai am, frumoasă doamnă. Mai am şi o moşioară de doi pe doi la Ghencea. Şi o pensioară. EA : La vîrsta dumitale ? Ce pensioară ? EL : Pentru actele de brigandaj, doamnă. Statul plăteşte cinstit. Am bombardat bine ţara, e adevărat că de la înălţime mică, de ce să nu iau şi eu un ban ? EA : Dumneata ai bombardat ţara ? EL : Şi încă cum ! In picaj! vijj ! Am fost hitlerist nu o dată! EA : Ha-ha I Ai umor ! EL : Să mă bată Dumnezeu ! Ce hitlerist am fost eu ! Nu ştiu dacă a avut Hitler mulţi ca mine. Bombardam, picam, iar bombardam, iar picam. Vîjj! Şi o dată, touf! Nu s-a deschis paraşuta... EA : înţeleg. EL: Am avut noroc că am venit în picioare. EA : Şi te-^au arestat ? EL : Nu. M-au pensionat. Statul recunoaşte meritele. EA ; Ai stat în spital ? EL : Da’ ce,-s nebun ? Scumpă doamnă consilieră ! Dumneata nu realizezi încă pe cine ai în faţă. Nu există nici un lucru pe care să nu-1 pot face. Nici unul! Ce e domnul Georgescu ? Cizmar ? Pot să-ţi croiesc, dacă îmi dau osteneala, nişte pantofi excepţionali. Avocat ? Mă prezint în orice proces, Ia iuţeală ! Linotipist, şofer, filfizon, amant ? E un fleac pentru mine să fiu oricare dintr-astea. De-aia adineauri mă gîndeam : de ce Ia domnul Georgescu ? Ce poate să-i desa domnul Georgescu ? Un ceai ? Pot să fac şi eu. O dulceaţă ? Mai am, pe fundul borcanului. Domnul Georgescu pune o bandă cu Frank Sinatra. Ei şi ? Cînt şi eu ca Frank Sinatra, vrei ? Ce mare lucru dacă ii zice Frank Sinatra ? Reclama e mare, atît. Vocea mea e la fel de puternică. Şi dacă mă cheamă Ganea ce însemnează ? Se putea întimpla ca în pictura noastră să nu existe un artist care să se cheme Luchian, ci chiar pe acel Luchian să-l cheme Ganea. Era mare lucru să avem un mare artist Ganea ? Sau un mare filozof Ganea ? Numele de Ganea poate să încapă oriunde, să facă orice. Numele de Ganea e tot aşa de bun în nrîneinîtt *•: — CITSVA palme false 152 mele de Eminescu. Din intîmplare, nu s-a valorificat un Ganea. Pînă acum. EA : Scrii şi poezii ? EL : Cum o să scriu ? Pentru poezii nu trebuie să ştii ce ştiu eu. Cine ştie cite ştiu eu nu mai scrie poezii. Insă totuşi mi se pare nedrept să nu poţi, cu numele tău de Ganea, răsuci capul cuiva, pe cînd, dacă te cheamă Luchian, se uită toţi, ca la o rudă. Ce işi poate permite unul nu-şi poate permite şi altul ? Nu e drept. Şi atunci, măcar atit: de ce să mergeţi la Georgescu şi să nu veniţi la Ganea ? EA : Spune-mi, domnule brigand : dumneata procedezi aşa cu toată lumea ? Cu toţi cei ce se abat pe aici ? EL : Hai să dăm cărţile pe faţă, doamnă consilieră. EA : Hai. EL : Mai întîi, dumneata nu eşti consilieră, doamnă. Dacă ai fi consilieră, ai avea riduri, sau ochii mai apoşi, sau măcar buza mai lăsată. După aia, dumneata ştii foarte bine de ce eşti aicea. EA : Pentru că m-ai păcălit. EL : Dumneata m-ai păcălit. Ai inventat povestea cu acel domn Georgescu. Dar in fond ai nimerit la mine fiindcă ţi s-a spus că sint un număr interesant. EA : Domnule, te asigur că îţi faci iluzii. EL: Cred şi eu că n-o să recunoşti de la început. EA : îţi dau cuvîntul meu că... EL: Faliment total, cu cuvîntul. Nu face osteneala. EA : N-am avut nici cea mai mică intenţie, ţi-o jur. EL: Iar cu juratul ? Nu ţine juratul unei femei ca dumneata, care minte din profesie. EA : Mă agasezi, domnule. EL : Serios ? Am reuşit ? EA : Ce profesie crezi dumneata că am eu ? EL: De mincinoasă. E profesia cea mai comună. O au trei sferturi din oameni. EA : Dumneata eşti nebun, ştii ? EL : Poate. N-oi fi singurul. Dumneata. In acelaşi timp, eşti şi curvă. Frumoasă, dar nu senzaţională. EA : Ar trebui să te pălmuiesc. EL : Ehe ! Cite palme n-am mlncat la viaţa mea ! Ce mai contează una ? Dar zdravene, nu cum dai dumneata. 153 CITEVA PALME FALSE Mai mult din palme am trăit. Palme, dar în special ghionti. Am dat şi eu — mai cu măsură. N-aveam voie să dau înapoi. Mă încordam tot, dar mă făceam că nu-mi pasă. Mă gîndeam la o poveste cu Rilă-Iepurilă, cu care mă adormea mama. Şi mă mo-leşam iar. EA : Dar cu vorba de ce loveşti, domnule Ganea ? EL : Vai de mine, dar nici nu-mi trece prin cap ? Vreau să fac un compliment, că deşi sînteţi... ce am spus, vă descurcaţi de minune. Faceţi ca şi cînd aţi fi o doamnă. EA : Dar sint o doamnă ! EL ; Ei, Doamne ! Mie îmi vindeţi castraveţi ? Eu am ochi radioscopici, cucoană, eu văd fulgerul înainte de a izbucni. Eu săream la fix la blitz şi ştiam în aer unde trebuie să ajung, aşa de bine vedeam. Cel mai mic fir de iarbă. EA : Şi atunci ce sint eu ? EL: O gagică cam şmecheră, nu rea, dar vinlurată, care s-a studiat mult pînă să-şi ia poza asta de mironosiţă. Categoria dumitale e cam spălătoreasă, doamnă consilieră. Dar faci pe intrigata, pe doamna. Lasă că ştiu eu prin cîte ai trecut, ce dracu era să faci ? EA : Vai, dar eşti de o mojicie sufletească nemaipomenită, incredibilă ! EL : Şi aici ai reacţionat frumos : terţă-quartă. Numai că eu sint un spadasin vechi, cucoană. Sinceritatea asta a dumitale ţine la conţopişti şi la intelectuali. Hai, că te-am mirosit, ce mai! EA: Trebuie neapărat să mă laşi să plec. Mă sufoc de vulgaritatea dumitale. EL; Grozav. Fă-mi plăcerea şi leşină, dar ştii, cit mai elegant. Sint învăţat cu leşinurile, jumătate din carieră mi-am făcut-o din leşinuri. Dar ce leşinuri! Jurai că sint groggy. Şi pe urmă mă sculam şi plecam, vorba aia, la Focşani, pe mătură. Aşa că nici aici nu poţi să mă concurezi, madame la conseitUre. Hai zău, nu te mai osteni să-ţi faci indignarea. Recunoaşte că eşti o d-aia, şi gata. Ai scăpat de dumneata. EA : Du-te, mă, în moaşă-ta ! CÎTEVA PALME FALSE 154 EL: Perfect. Totul e să te regăseşti. Ne pierdem atita vreme să simulăm! Eu mi-am pierdut jumătate din viaţă cu chestia asta. Altfel nu puteam trăi. EA : „Du-te, mă, în moaşă-ta“ — cum sună ? EL : Ei, acuma n-o întoarce! Vrei să te instale2i iar înapoi, să-ţi pui corsetul. Lasă aşa niţel, să respiri. Dacă n-oi respira la mine, atunci unde ? La domnul Georgescu ? EA: Exact. La domnul Georgescu mă duceam să respir. EL: Minţi. Dar minţi groaznic, prost. Nu mai ştii nici să minţi. Ai uitat să minţi. Vai de capul dumitale. EA : De ce, brigandule ? EL : Cum de ce ? EA : De ce, jagardea nenorocită ! De ce ? EL : Pentru că d-aia. Pentru că nu există nici un Georgescu deasupra mea. Astea sînt trucuri de-ale dumitale, ponmo. EA : Dar nu mi-ai spus chiar dumneata, găoază, că e un etaj mai sus ! EL : Ca să mă joc cu dumneata, baldîro, c-ai vrut să faci sanchi de mine. Ce, crezi că eu nu pot s-o întorc ? EA : Cum, jumătate de măgar pe jumătate de iepure creţ, dumneata chiar ai crezut că vin să-ţi fac o vizită ? Ca ce chilipir ? De moaca dumitale borşită ? De măciulia dumitale cu tignafes? Nu vezi că eşti im boşorog afanisit, care-şi turuie vîrtelniţa ca să-şi mai dea niţel aer ? Degeaba rînjeşti fasolele la mine, fâdnd pe economistul şi pe eroul de film. Eşti un biet gagiu fără sfanţi, care toci frunză la căţei, după ce ţi-ai borît toate sentimentele omeneşti şi ai rămas iască împuţită şi pecingine şi zoaie şi tă-rîţe de dat la porci! EL: Foarte bine ai spus, fă, nasoalo, şi cred că te-ai mai înviorat. Numai cu „iasca împuţită*4 ai dat-o în bară. Asta nu există nici în poezii, grebla ta de chilipirgioaică ! EA: Uf 1 Da’ bine a fost! Şi acum, te rog, dă-mi drumul, pot să mă duc liniştită. Şi că sînt ce ai spus, sigur, oi fi şi eu la orele mele, numai că... EL : Nu-ţi face grijă, bombonico, ca dumneata sînt cu nemiluita. Din zece femei, cel puţin... 155 ClTEVA PALME FALSE EA : Ei, nici aşa, acuma ! Abia acum mă insulţi. Eu ziceam că o fi ceva de capul meu, nu mă bagi la duzină, domnule brigand. EL : Madam consilieră, nu zic, ai ceva in dumneata. Pe alţii ii păcăleai bine, să ştii. Luai loz mare. EA : Hai să dăm cărţile pe faţă. EL : Hai. EA : N-am venit, stimabile, la dumneata. Nici nu ştiam de existenţa dumitale. Dealtfel, nu ştie nimeni de existenţa dumitale. N-a ştiut şi probabil n-o să ştie niciodată, domnule Ganea, presupunând că te cheamă aşa. Şi chiar dacă te cheamă Eminescu, totuna e. Poetul e celălalt. Dumneata imbraci numai numele. Exteriorul. Un cuvînt, un sunet. Faptele le-a făcut el, înţelegi ? Altul face faptele. Dumneata eşti cel fals, înţelegi ? Dumneata poţi să fii şi domnul Geor-gescu cel fals. Eu am venit pentru altcineva, înţelegi ? Dumneata m-ai ţinut cu forţa, fals, vîrîndu-te in rolul altcuiva. EL (e foarte atins de ticeastă replică. Parcă l-ar fi străpuns. îşi pierde buna dispoziţie, lasă umerii jos. Merge la uşă, o deschide obosit): Poftiţi. EA (l-a urmărit surprinsă, s-a mişcat spre uşă. Apoi s-a răzgindit. A inchis uşa binişor. Vine şi se reaşază pe scaun): Domnule brigand, nu ştiam că eşti în stare să te şi superi. EL : Mă supăr fals. EA : Nu, nu, acum te-ai supărat de-a binelea. Şi nu trebuia. Doar dumneata propuseseşi să ne jucăm. EL: Dar dumneata ai vorbit de-a binelea, doamnă consilieră. EA: Fiindcă dumneata m-ai încuiat de-a binelea. Şi mă puteam oricînd aştepta că ai să vrei să faci de-a binelea şi altele, domnule spărgător şi bombardator şi leşinător. EL : Nu-i nimic. Acum, dacă vrei, poţi să te retragi. EA : Nu. Acuma aş vrea să stau niţel la dumneata. Acum am venit de-a binelea la dumneata să te întreb : ce mai faci ? EL : Tai frunză la clini, nu vezi ? ClTEVA PALME FALSE 156 EA : Am înţeles. Şi din cînd în cînd mergi să-ţi iei pensia. Ai avut un accident, nu-i aşa ? Şi a fost greu, nu-i aşa ? EL : Du-te, cucoană, şi te plimbă. EA : Ai avut un accident. Şi n-ai pe nimeni, nu ? Dacă sint pe aproape, să-mi spui: „foc‘\ EL : Apă !. Du-te şi te-neacă. EA : Şi atunci, dacă n-ai pe nimeni, întinzi din cind in cînd cangea. EL: Am să-ţi întind o labă. C-am mai pălmuit femei. EA : De-a binelea ? F.L : Nu crezi ? Uite ! (li dă o palmă zdravănă. Ea iţi revine. încearcă tf zlmbcască.) EA : Nu credeam că poţi. E o demonstraţie ? EL: Deloc. (Ii mai du o palmă pe ce'ălalc obraz. Ea lăcrimează, dar se redresează iar, ţi zi iubeşte.) EA : Ai avut necazuri mari cu femeile ? EL : Nu colosale. Mai vrei ? EA : Puţin mai tîrziu. Nu te-au iubit ? Sau nu le-ai putut suferi dumneata ? EL : Am dat şi de multe otrepe. EA : Le băteai ? EL : Da’ de unde ! Nu meritau. EA : Cum aşa ? EL: Ei'au vulgare. Făceau panoramă. Pe dumneata e o plăcere să te plesnesc. (II dă o palmă. Ea înghite Ir sec, astimpără lacrimile, surlde.) EA : De ce ? EL : Fiindcă eşti mai de calitate. Ai un zimbet frumos. (Se pregăteşte să-i mai dea o palmă, pe acelaşi obraz unde i-a mai dat.) EA : Nu pe ăsta, e rîndul pe celălalt. Dar mi se pare că e cazul să nu mai dai. EL : De ce ? 157 CITEVA PALME FALSE EA : Nu mai e spontan. EL : Aşa e. Eşti o fiinţă mai puternică decît credeam, doamnă consilieră. EA : Ţi-am făcut şi eu rău, nu ? EL: A, de-asta ? Atunci ar trebui să te bat pină miine dimineaţă. EA : Dar nu-ţi vine. EL : De unde ştii ? EA : Se observă. Dumneata faci mai mult nişte exerciţii. Sper că în tinereţe lucrai mai cu pasiune. EL : Tot fals lucram. Să mă ia dracu, acum bag de seamă că am dat tot timpul palme false. EA : Probabil că ai avut aventuri false. EL : Tocmai. Singura care mi s-a părut că începe mai adevărat a fost cu dumneata. Fiindcă mi s-a părut că dumneata mă trişezi şi atunci mi-am zis: ia să ţi-o fac eu, de-a binelea. EA : Şi cind colo ? EL: Şi cind colo, dumneata, chiar eurvă cum eşti, nu trişai. EA : Dar sint ? EL : Dracu mai ştie. în orice caz, eşti de clasă mai bună după cum ai înghiţit palmele. EA : Mulţumesc, domnule economist. EL : Mi se pare mie sau şi dumneata eşti cam păguboasă ? EA : în ce ? EL : în toate. în dragoste. EA : Ce importanţă are ?... Am iubit, ca toată lumea, un tip, care n-a vrut să se uite la mine. Şi asta e tot. EL : Tot ? EA : Şi atunci fac şi eu să mă iubească unii la care nu mă uit. N-am voie ? EL : Dar de ce nu te iubea tipul ? Hai, că nu eşti de colea. EA : Mulţumesc, domnule brigand. Ştiu şi eu de ce nu mă iubea ? Poate fiindcă eram nebună după el. Poale fiindcă el era prea sus-pus. EL : Grangur ? EA: Intr-un fel. Un bărbat formidabil. Mă uitam la el ca la Dumnezeu. EL: De multe ori te-ai uitat la Dumnezeu ? C1TEVA PALME FALSE •159 EA: In orice caz, la el mă uitam. Făcea minunăţii mari. Conducea un automobil, fantastic. Cu o eleganţă !... Trecea printre camioane, tramvaie... EL : S-a mai văzut EA : Avea nişte miini sigure. Boxa. EL : Ce vorbeşti! EA : Colosal boxa, deşi părea un om destul de subţire. Zîmbet catifelat. Ochi de lynx. Nu ştiu ce naiba avea, mă ameţise. EL ; Vorbea bine ? EA: Destul de bine, şi de la el, aşa, însă cînd spunea o replică era impecabil. EL : Am înţeles : actor : EA: Asta a fost nenorocirea. Actor dintre cei mai buni. Nu se uita la o puştoaică. Mureau femeile după el. Subţire, întreprinzător. Oi fi fost şi eu prea tînără poate, abia venită din provincie, cu ochii mari, naivi... Spuneai că ai ceva de băut, domnule brigand. Sau nu, mai bine mă duc. S-a întunecat. De-a binelea. EL : Un ceai de cozi de cireşe pot să-ţi fac. Şi-ţi bat şi un solo la baterie, ca Malagamba. EA : Lasă, că ai bătut destul pentru azi. Să nu te oboseşti. EL: Vrei să-ţi spun de ce te-am pălmuit ? EA : Mi-ai mai spus. EL : Fiindcă ai nişte obraji formidabili. (ti mai dă o palmă. Ea înghite in sec.) EA : E o mare plăcere s-o aud. EL : Doamnă consilieră, eşti cineva, zău. Hai să dăm cărţile pe faţă. EA : Nu mai dăm. EL : Mai avea cineva un obraz ca dumneata. EA : Pe ea o bateai acum, nu-i aşa ? EL : De unde ştii ? (...) Da, pe ea. EA : Te-o fi făcut să suferi. EL : Mai rău decît atit, să visez. Şi mie nu-mi place să visez. Deloc nu-mi place. VisUl e pentru ăia neîn-trebuinţaţii. Pentru stătuţi. Omul e bine să acţioneze. 159 CITEVA PALME FALSE EA : Şi de ce n-ai... acţionat ? EL: De ce ? Mă paraliza. Avea... nu ştiu ce dracu. Nişte obraji ca ai dumitale. Ochi mai migdalaţi. Nişte umbre sub ochi. Cind se uita la mine, rar, parcă mă privea cu umbrele. Nu mă privea de-a binelea. EA : De ce ? EL: Aşa era. Venea uneori, era cu un ziarist pe vremea aceea, un om cu relaţii. Vedea ce fac. Avea ce vedea. Făceam lucruri interesante, atunci, mai mult pentru ea. EA : Ştiu : picaj, vtjj! EL: De ce iţi baţi joc, doamnă consilieră ? EA : După patru palme, pot să-mi permit. Mai ales că aflu că nici alea nu-s ale mele. Sînt ale altcuiva, care nici nu te lua în seamă. Şi era vremea cînd puteai să fii 'luat şi dumneata in seamă, nu ? EL : Puteam. Era vîrsta cînd făceam lucruri foarte interesante. EA ; Vîjj şi vîjj! EL : Taci din gură ! EA : Vîjj şi bum ! EL (urlet) : Tad ! (Cu un salt nemaipomenit, neaşteptat, El e lingă Ea. Ea se sperie. El se constringe şi continuă calm.) Făceam lucruri interesante. Altul ar fi crăpat. Dar ea se uita mereu la mine cu umbrele şi parcă zicea : ce, numai atîta poţi ? EA : întrebare tipic feminină. EL : Şi eu eram asudat, rupt, rănit, — ea proaspătă mereu, ca o păpuşă. Mă fascina fantastic. Buze roşii de carmin, o sănătate de gheaţă. Aveam şi eu vitalitate, însă mi-o tocam, trebuia să trăiesc. Şi cînd îi vedeam sănătatea aia a ei odihnită, chemîndu-mă, sfidîndu-mă... Pricepi ? EA : Sigur. EL : Ziaristul, un om de duzină. Un scaloi. N-o obosea. Apărea mereu proaspătă, cînd mi-era mai greu. Nu ca să mă vadă pe mine. Aşa. Să fie şi ea acolo. îmi venea citeodatâ să mă duc să-i jupoi obrajii, să văd ce are sub ei. Să-i iau la palme. Să-i verific. Pricepi ? CtTSVA PALME FALSE 160 EA : Foarte bine. Şi de ce n-ai făcut-o ? EL: îmi venea greu să mă ating de atîta perfecţiune, cu mlinile mele zgîriate. Cum aş fi putut ? Dar aveam o poftă grozavă ! Ani de zile m-a otrăvit dorinţa asta. Şi adineauri, cînd ţi-am văzut obrazul, proaspăt... EA : Proaspăt! ? Vorba vine. EL : Ba da, de ce să spui! ? Proaspăt, frumos. Zic : ia să-l jupoi pe ăsta. La ce te gindeşti ? EA : Mă gindesc dacă nu cumva tot ce facem la un moment dat e ca să plătim altora, domnule brigand. EL : Nu ştiu. E prea filozofic pentru mine. EA: De ce nu i-ai vorbit atunci măcar, dacă spui că erai un tip interesant ? EL : Eram, sigur că eram. Dar nu ştia nimeni asta. Nu spunea nimeni: atenţie, trece domnul Ganea. Spuneau toţi: uite mă, ăsta. al dracului, ce face. Mă ponta, mă plătea, şi gala. Bani aveam cu ghiotura. Da’ ce-i păsa ei de banii mei ? Pricepi ? EA : Nu. EL : Cum nu pricepi ? Nu eram un nume ca Eminescu, ca Luehian, ca Aurel Vlaicu, ca Garry Cooper. Sau măcar ca Ploscaru, pe care-1 dublam. EA : Ca cine ? EL: Ce-ai tresărit aşa ? Ca Ploscaru. Il ştii pe Ploscaru ? Era cap de afiş pe atunci. Acum a lăsat-o şi el mal moale. Dama venea pentru el mai mult. Se făcea că vine cu ziaristul, dar venea să-l vadă. Un prost şi jumătate. Insă avea nume. Cînd se suia pe o scară, ii bîţiiau picioarele ca piftia. EA : Nu-i adevărat! EL : Ascultă-mă pe mine. îi era frică şi de un căţel. EA : Nu se poate ! EL : Ia lasă-mă-n pace ! Dacă ştie cineva ceva despre Ploscaru, eu ştiu, care I-am dublat patru ani de zile. Toate luptele, toate săriturile cine i le-a făcut ? El era numai cu textul şi cu manierele. El sucea inimile. Eu veneam In picaj, mă filmau din spate, desfăceam paraşuta, şi-cînd ajungeam teafăr jos, îl filma pe el in cizmele mele. Ce vorbeşti! EA : Nu cred... 161 CtTEVA PALME FALSE EL : Cum nu crezi ? EA : L-am văzut între animale sălbatice... EL : Pe dracu, l-ai văzut! Ştii pe cine l-ai văzut ? Uite ici, sus pe braţ. Asta e locul unde şi-a înfipt domnişoara trigoaică colţul, în loc să-l înfigă in trupul lui Ploscaru, care fuma liniştit după gratii, cu cronicarul alături. Ce s-a întimplat ? I-a venit rău ăluia — adică mie. Plictiseală, zi pierdută, bani azvirliţi. EA : Şi ea ? EL: A întors o dată privirea, niţel. N-o interesa. O să iasă, zicea Ploscaru, parcă-1 aud. Cu bestiile astea e periculos. După care s-a suit în maşină şi au plecat. EA : Maşina o conducea el, totuşi. EL: Mizerabil o conducea. în film, toate scenele sînt trucate. Toate curbele alea din Zilele verii le-am luat eu pentru el, madam consilieră, dacă vrei să ştii. Şi săritura aceea de pe coşul fabricii din Lumină pe creste am făcut-o cu oasele mele, cînd erau tinere. EA : Dumneata ai făcut săritura aceea ? EL: Şi atacul camionului, şi toate atacurile, şi scena de sub burta calului, şi chestia aia de pe streaşină, dac-o mai ţii minte, tot din Lumină pe creste. EA : Lumină pe creste... Atunci m-am Îndrăgostit. EL : De cine ? De Ploscaru ? Şi dumneata ? EA: Era aşa de frumos şi de bărbat cînd suia zimbind zidul acela drept, şi pe urmă, pe streaşină... EL : îţi plăcea ? EA : îmi dădea o senzaţie nemaipomenită, — venisem de curînd din provincie — că viaţa e colosal de mare, că un singur om, poate să facă nişte isprăvi uriaşe, fără să înceteze să fie om, să aibă ochi calzi, tandri... EL : Acum să-ţi spun eu: Ploscaru stătea fix, prins de o coardă, şi în spate se mişca invers un carton de dimensiune mică. Cînd a ajuns cartonul jos, iar el părea că e sus şi trebuia făcută săritura, el s-a dus sâ bea ceai la bufet, iar eu am repetat săritura de mai multe ori, fiindcă trebuia să aterizez pe calcanul celălalt sprijinit în coate. Am făcut-o de ClTEVA PALME FALSE 162 cîteva ori, cu un gol mare dedesubt, vreo douăzeci de metri. După aceea mi-au tăiat frumuşel capul. EA : Cine ? EL: Montorii. Şi au pus, in loc, gingaşul dovlecel al lui Ploscaru, că trupurile Ie aveam cam la fel. Era şi ea jos, se amuza, ca la bîlci. Mă străduiam mereu să-i plac. Se uita in sus. Mai văzuse prin filme chestii. Voiam să-i viu cit mai aproape de ochi, sub ochii aceia de o umbră nemaipomenită, gri şi roz, cam cum sînt ai dumitale, dar mai frumoşi. Şi într-o zi... EA : Te ascult. EL : ...ca să-i ajung sub ochi, în ochi, să-i văd faţa aceea dumnezeiască mişcindu-se pentru mine, am coborit cu avionul pînă la cinci metri, ochi în ochi... EA: Şi ? EL: Şi n-am mai putut sâ-1 redresez de tot. Aşa am terminat cu meseria asta, fără să fi putut să-i ating obrazul de lapte. Eh ! Atîta rău! Pe urmă, ea s-a dus, am auzit, de-a luat un avocat, Cribânescu, şi gata, nu mai ştiu nimic. EA : Cribânescu ? Doamna Cribânescu ? EL : O cunoşti ? EA : Clienta mea. EL : La ce, doamnă consilieră ? EA : Hai să dăm cărţile pe faţă. EL : Nu mai am nici o carte. Le-am jucat pe toate. EA : O mai iubeşti pe cucoana asta ? EL : Nu atit pe ea. Faţa ei este tot ce am văzut in viaţă mai sănătos şi mai pur. Cînd intram din zloată in sînge, şi mă luptam — fiindcă mâ luptam de-a bi-nelea — îmi ziceam : pentru ce lupţi, mă Ganea ? Pentru cine lupţi ? Citeodată, uitam că sînt plătit, îmi închipuiam că sînt chiar cavaler, de-a binelea. Uitam că-1 dublez pe ălălalt, că toată chestia e de carton. Pentru cine lupţi, mă ? Pentru ca nimeni să nu se-atingă de faţa ei, să nu-i murdărească faţa cu degetul. Pentru asta. Pentru ochii ei curaţi. Pentru gura ei ca pictată. EA : Era intr-adevăr pictată. F.L : De un Dumnezeu meşter. EA : Ba de mine. 163 C1TEVA PALME FALSE EL : Te rog. Acuma nu mă mai joc. EA: Nici eu. Obrazul doamnei Cribănescu a fost făcut ani de zile de mine, chiar înainte de a se mărita. Venea la mine la cosmetică, aveam unul din cele mai bune saloane din Bucureşti. Dumneata ai iubit fardurile pe care i le-am aplicat pe obraz. EL: Taci. Nu fi obraznică. Te dau afară In pumni. EA : Asta fiindcă nu sint dedt o biată cosmeticiană ? Dar eu i-am aplicat frumuseţea, domnule economist, lumina, smalţul, erau din unsorile mele. EL .* Nu-i adevărat. Ochii ei erau clari ca lacul de munte ! EA : Erau lăcuiţi de mine. Dumneata paralizai în faţa unor vaseline, a unor masaje şi a unor creioane colorate, domnule spadasin. EL : Minţi! Astea erau în meseria mea, în filme. Dar ea era dincolo de ele, era în afară, adevărată 1 EA : Nu, domnule Ganea, îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun. Avea o faţă pătată cu buburuze, suferea de ficat. Şi eu o ascundeam in fiecare miercuri sub un strat de lapte de var. EL: Taci din gură! Avea nişte umbre sub ochi, divine. EA : Groaznice. Şi atunci i-am făcut o coloraţie să pară că e un semn de oboseală distinsă, misterioasă. EL : N-ai putut dumneata să-i faci aşa ceva ! Nu te cred ! Mincinoaso! Nenorocite f EA: Ba da, domnule Ganea, i-am dat o culoare cit mai apropiată de a mea. M-am uitat In oglindă şi i-am făcut cam la fel. Fiindcă asta îmi cerea. EL : Ea, ckunitale ? Ha ! EA : De ce te miri ? Dumneata ştii cum am deschis eu cosmetica ? Am venit la Bucureşti cu un ten superb, cu nişte ochi limpezi ca iazul, de acasă, de la Corbeni. Şi toată lumea mă întreba cu ce-mi dau pe faţă. Cu nimic, ziceam la început. Eram naivă. Şi Intr-o zi m-a învăţat cineva, un bărbat: Nu mai spune, fă proasto : „cu nimic", spune că ai o soluţie personală, un leac miraculos. Şi boscorodim noi ceva. — Dar cum o să mă creadă ? — O să-ţi privească faţa, şi gata. Sint oricind dispuşi să se iluzioneze că ajung ca tine... Aşa am făcut. Eram superbă, domnule brigand. CITEVA PALME FALSE 164 EL : Zi mai bine : minţeai superb, ca o... EA : Am stabilit de la început asta. Acuma ce mai pofteşti ? EL : Dar cum ai putut dumneata să... EA: încetul cu încetul, am învăţat puţină meserie. Am „boscorodit" tot mai bine. Afacerile au mers. Alifiile au sporit. EL : Escrocheria a prins. EA : De ce escrocherie, domnule Ganea ? Fiindcă acoperea nişte defecte ? EL : Fiindcă vindeai nişte falsuri. EA : Am vîndut ce am avut. Nu puteam să vind iazul de la Corbeni, tinereţea mea, sănătatea mea de acasă. Privirea mea adevărată nu puteam s-o vind. Puteam numai s-o copiez. Şi dumneata ai iubit pur şi simplu copia asta. Sintem chit, ce mai vrei ? fSe face o lungă tăcere. Apoi, El spune ursuz.) EL : Domnul Georgescu o să se neliniştească. EA : Mulţumesc pentru ceai, a fost excelent. Domnul Georgescu nu mă aşteaptă, scumpe domnule pilot de încercare. EL : Aşadar, tot te-am mirosit. EA: Nu cred. Domnul Georgescu este omul pe care îl caut eu, fiindcă mi s-a spus că are virtutea de a-mi lua cu mina lui de maseur primele semne de oboseală. EL : Căci dacă oboseşti, nu-ţi mai merge prăvălia, aşa-i ? Am înţeles. EA: Nu, stimate domn, acuma prăvălia merge oricum, nu mai trebuie să-i fac reclamă cu propriile mele culori. Acum merge fiindcă se iau unii după alţii, se escrochează — dacă vrei — unii pe alţii, îşi vînd unii altora iluzia. Dar am ajuns totuşi la vremea cind trebuie să mă îngrijesc puţin şi de mine. Deocamdată, la maseur ; mîine, poate, la neurolog, poi-miine la duhovnic, mai ştii ? Spuneai că poţi să faci orice, şi nu te-am crezut. Mă tem că m-am înşelat. Dumneata i-ai înlocuit d intr-o dată pe toţi trei I Iţi mulţumesc, scumpe domn. A fost o după- 165 CITEVA PALME FALSE amiază foarte agreabilă. Ne-am iubit prin delegaţie, dacă bagi de seamă. EL: Ştii de ce te-am întors eu înapoi şi te-am poftit aici, cucoană ? EA : Sigur că ştiu. Ai văzut cum trece stafia tiinereţii dumitale pe palier şi ai vrut s-o aduci şi s-o incui aici lingă dumneata. EL : Li» care tu te-ai apucat să joci candoarea şi prospeţimea, însă m-ai găsit prea consumat ca să o mai cred. Ştiu prea multe ca să mai fac poezii. De poezie se ocupa maestrul Ploscaru. EA : Şi le primea, probabil, doamna Cribănescu. EL: Şi cînd am vrut să ies şi eu o dată din rol, să am şi eu o dată clipa mea de poezie... EA : ...Ai căzut în nas, ştiu. EL: De atunci mi-a intrat in cap că niciodată nu voi mal reuşi o aventură eroică a mea, a mea personală. EA : Şi astăzi ai încercat o aventură a ta, personală. EL : Da. Am încercat. EA : Şi n-ai reuşit decît să te zgirii şi să sîngerezi. EL: Ca de obicei, fetiţo. EA : Şi ai bombardat şi ai dărîmat, ca de obicei. Ca in zile bune, băiatule. Ha-ha! EL.- De ce eşti aşa de veselă ? E o veselie falsă, prefăcută ! EA: Nu! Mă simit cu adevărat bine. Parcă am scăpat de ceva greu. Mă simt excelent, ca după un masaj. Vino puţin încoace, domniile terorist în retragere. EL : Ce este ? EA: Vreau să te întineresc şi eu. Ţi-o datorez. EL : Eşti zurlie, doamnă consilieră. EA : Uite-te puţin în ochii mei. Aşa, (li arde patru palme rapide.) Ca-n vremurile bune, dragul meu. Nu te simţi şi tu mai relaxat acum ? EL : Te distrug ! Monstrule! EA : N-ai voie. Nu e în rol. (El a prins-o de miini ameninţător. Ea nu se apără. înaintează spre El cu ceva din marea prietenie a celor dezolaţi şi îi spune) Ştiu. Ai nevoie să ieşi din rolul de înghiţitor de palme, domnule brigand. Ai primit prea multe ClTEVA PALME FALSE 166 în viaţa ta. Şi toate profesionale. Aştepţi un gest spontan, dincolo de rol. Iată-1. (Ea îl sărută. Apoi îi zice) Sînt douăzeci de ani de cind te admir fără să te cunosc. De cind mă iubeşti fără să mi-o poţi spune. Poate e mai bine aşa. Că-n fond, noi am trăit, nu ei. Şi nu-ţi fie teamă să mă săruţi da-că-ţi vine, nu las încă urme de fard... SFIRŞIT PIESA VĂZUTĂ DE: CALIN CĂLIM AN: Citeva palme false este — chiar dacii mizează pc nişte „simple coincidenţe- — cea mal „rotundă1* dintre piesele tripticului. Din mai multe motive. Are, In primul rind, cel mal ridicat coeficient de teatralltate: .„acţiunea evoluează palpitant, centrul de interes trece spectaculos de la un pol la altul, autorul valorifică abil „surpriza14, ca factor-motor în desfăşurarea conflictului. „Teza- este şi ea ingenioasă : uneori rne facem că trăim- — spune parcă dramaturgul — mimăm, simulăm trăirea sau ajungem să substituim pe alţii. Piesa (pentru a treia oară cu un El şi cu o Ea) materializează chiar substituirile acestea presupuse, propunînd un qui-pro-quo de tip special: cele două personaje, care nu se cunosc între ele la începutul acţiunii, îşi descoperă un trecut cumva comun, tangente fiind tocmai „rezultantele- substituirilor petrecute. Cel doi eroi ai Palmelor falsa sparg parcă nişte oglinzi, încercînd să vadă „dincolo de imagine14, mai exact dincolo de imaginile aparente. Ca Intr-un cadril, cele 2 chipuri şi cele 2 măşti ale acţiunii alcătuiesc, succesiv, perechi diferite pentru ca, în cele din urmă — prin eliminarea măştilor — să rămină chip cu chip. Autorul demitizează. Îl preocupă falsa personalitate, împrumutul de personalitate, precum şi consecinţele acestei substituiri. încearcă să descopere (operaţia nu e tocmai simplă, dar dramaturgul acţionează cu tact şi fineţe) acel „personaj aproape necunoscut** din matca fiinţei noastre, ale cărui gesturi întregesc o viaţă despărţită de propria ei aparenţă. Teatrnlitatea acestui din urmă text constituie — cum spuneam — centrul de interes al acţiunii de la un pol la celălalt, modifică esenţa relaţiilor dintre protagonişti, pînă la rustur- CÎTEVA PALME FALSE 168 narea completă a însuşirilor lor iniţiale, descoperind parcă alte personaje In spatele (sau inlăuntrul) celor propuse la început; reconstituind în final cuplurile, dramaturgul nc determină sa le privim cu alţi ochi, pentru că ele însele s-au restructurat substanţial pe „dinăuntru*1. în fond, Everac face nişte teste cu eroii săi, Ii supune unor probe, lc verifică gradul de uzura a sentimentelor. (Teatru, Iunie 19G9.) ZESTREA SCENARIU RADIOFONIC Zestrea a luat premiul I la Radio (Cristian Munteanu) cu : Mariana Mibuţ, Tatiana leitei, Vasile Gheorghiu ; apoi a avut un succes răsunător la Televiziune cu Sanda Toma„ Margareta Pogonat, Victor Rebengiuc. Aceeaşi echipă a realizat şi un film de lung metraj, Ln 1974, film care a depăşit un milion de spectatori. Printre binecunoscuţii actori de mai sus, Sebastian Raclovîci a marcat, de asemenea, o plăcută afirmare. Zestrea a luat, totodată, şi Premiul Academiei R.S.R. P. EV\ PREFAŢĂ In trecut, zestrea unei fete sau femei era calculată in bani lichizi sau în bunuri materiale echivalente, mai adesea, veniturilor soţului, spre a asigura noului „menaju un trai fără griji sau cit mai larg. Ba chiar, In armata de altădată, zestrea era o condiţie obligatorie ţi se urca, treptat, după tresele mirelui, iar tind aleasa inimii lui era săracă, el se fanda şi-i constituia zestrea pe sub mină, ca totul să fie în regulă. Este celebră reflecţia cu glas tare a lui Harpagon, în Avarul Zui Moliere: „fără zestre iu. Era, intr-adevăr, ceva de neconceput, ca să i se ofere cuiva nevastă cu acea lipsă esenţială. Lui Harpagon, exclamaţia îi rămîne obsesivă şi se repetă cu accente in crescendo, spre hazul spectatorilor. Am cunoscut şi noi, în tinereţea noastră, cazul unui fiu de chiabur, al cărui tată nu s-a putut niciodată împăca cu ideea că fiul său luase, fără voia genitorului, o fată fără zestre: i-a stat ca un cui în inimă, pină la sfirşitul vieţii! Putea, biata fată, în definitiv, să sufere şi de o infirmitate, dar nici aşa : fără zestre ! Astăzi, in zilele socialismului şi sub regimul egalităţii sexelor, zestrea este capacitatea şi — de la sine înţeles — corectitudinea profesională a femeii care este, ca şi bărbatul, un „om al munciia. Astfel de oameni ai muncii, ireproşabili, sint în Zestrea talentatului autor dramatic Paul Everac, inginerul Teodor• Şerban (Doru) şi colega şi logodnica lui din prima tinereţe, Livia Bocancea, mai tirziu măritată cu economistul Dumitru Gavrilescu, după ce aflase că Doru ZESTREA 172 se încurcase cu alta. Amîndoi, ridicaţi de jos, trecuseră prin toate treptele invăţămintului, ba chiar ea i-o luase înainte cu diploma şi-l ajutase băneşte doi ani, pină la obţinerea titlului de inginer. Ireproşabil, cum spuneam, sub raportul profesional, Doru căzuse apoi in mrejele unei femei fără scrupule, care, sub pretexltd de a-i face soţului ei viaţa plăcută, nu s-a dat îndărăt de la nici o încălcare a legilor, dintr-o nesăţioasă lăcomie de lux şi trai bun, aşa incit, pînă la urmă a fost arestată şi cît pe ce să-l Urască şi pe soţul ei în puşcărie, ca unul care semnase pe nevăzute statele de plată ce ea i le înaintase. In această dramatică împrejurare, intervine femeia părăsită, care-şt calcă pe inimă şi-l ia pe garanţie înaintea procurortdui pe fostul ei logodnic, îl salvează, dar are tăria să reziste amintirilor trecutului şi stăruinţelor lui Doru, respectîndu-şi soţul, care, intr-o împrejurare cind ea făcuse o involuntară greşeală profesională, ti întinse o mină de ajutor. Dacă Lola este femeie in fond uşoară şi funciar incorectă, bănuindu-i cu cinism pe toţi că sint croiţi din aceeaşi stofă, dacă Doru este un excelent profesionist, dar un bărbat şi un soţ slab, încredinţat că luase un „înger*, iar la urmă doritor să-şi recucerească fosta logodnică, aceasta din urmă, Livia, este cea care dă noţiunii de zestre sensid. cel nou, al eticii socialiste, al corectitudinii exemplare : „...eu am venit pe şantier cu o zestre... (...) această zestre nu trebuie să fie risipită, prădată (...) am adunat-o încet, ani de zile... nefădnd nici o greşeală...* A nu avea ce-şi reproşa, a se dărui integral muncii sale, a-şi face din aceasta însăşi viaţa sa, iată zestrea care o îndreptăţeşte pe Livia să stea cu capul sus şi să intervină pentru cel ce greşise din prea multă încredere acordată celei ce nu o merita deloc. Cind procurorul e curios să cunoască relaţiile din trecut, dintre cel care urma să fie şi el incidpat, şi cea care intervenea, garan-tînd pentru cinstea lui, şi cind o întreabă, insinuant: „oameni sîntem ?“ ea răspunde prompt, punîndu-l la punct: „sîntem oameni“. 173 ZESTREA Vedeţi diferenţa dintre cele două sintagme 7 în pt'ima formă, s-ar scuza toate slăbiciutiile, dar, in cea de a doua, se restabileşte deplin noţiunea de demnitate a omului. Ca orice rezumat, acesta poate da o prea palidă idee asupra valorii textului, care l-a răsplătit pe autorul el cu două premii şi cu un număr marc de reprezentaţii cinematografice, după ce obţinuse succese răsunătoare la radio şi televiziune. Punerea faţă in faţă a personajelor pozitive cu cele — «au în cazul acesta — cu cel negativ, este o temă răsuflată atît în dramaturgia, cit şi in epica actuală, şi ca atare nu mai pasionează pe nimeni. Meritul lui Paul Everac este de a fi dat tn creaţia Liviei nu numai un neuitat simbol de puritate şi nobleţe morală, dar şi o concentrată viaţă interioară, capabilă de o mare pasiune, dar şi de o tot atit de puternică stăpinire de sine. între soţul pe care-l stimează şi bărbatul regăsit, care o solicită şi o ispiteşte, ea nu ezită să-şi respecte căminul şi să refuze căile aventurii. Scenele finale, de confruntare cu inconştienta Lola şi cu slabul Doru, Scot în relief virtuţile acestei admirabile Livia, unul dintre personajele cele mai marcante, credem, ale dramaturgiei noa$ti-e. Excelentă este şi prezenţa episodică a soţului, economistul Gavrilescu, care şi-a întemeiat căminul pe încrederea neţărmurită in soţia lui, încredere pe deplin meritată. Este şi el, cq şi Livia, un „oma. Rareori încărcătura dramatică s-a îmbinat atlt de sti'ins cu un înalt ideal moral. ŞERBAN CIOCULESCU PERSONAJELE GAVRILESCU LIVIA LOLA DORU IONIŢA DOCTORUL TOLCIW DOAMNA VASILIADE GAZDA BIRAU Zgomot de şantier, forfotă. Hidrocentrala de la Turnu-Severin. GAVRILESCU .(de la un presupus geam deschis): Ce et bre Ioniţă, ai adus poşta ? Am ceva ? IONIŢA (de afară): Este, dom’ Gavrilescu. Da-i pentru soţia dumneavoastră. O duc la dinsa la secţie sau v-o las ? Hai, că n-aş mai alerga pînă la betoane. GAVRILESCU : Dă-o-ncoace. De unde e ? IONIŢA : De la Bucureşti. Nu scrie cine. Da’ i-o daţi, nu ? Contez. GAVRILESCU (cu reproş) : Ioniţă ! IONIŢA : Nu zic de dumneavoastră, dar am mai avut buclucuri cu alţii. Că femeile mai are secrete,, ştiţi cum e. $i pe urmă ce-am făcut? Dar eu crez că tovarăşa Livia vă spune toate. Insă nu poţi şti, vorba aia : şi mărul e roşu pe dinafară... Bine, nu trebuie să vă supăraţi. Eu v-am dat-o. Să trăiţi. (PleacăJ GAVRILESCU (celor din birou): Ce vă uitaţi aşa ? UN COLEG: Nu ne-am uitat, nea Gavrilă. Ţi s-a părut. (Un icnet ironic mai in fund.) CORTINA MUZICALA La masă. Clinchet dc vase, de tacîmurl. LIVIA : Nu observi nimic, Mituş ? GAVRILESCU : Ce, Livia ? LIVIA : Ţi-am făcut monograme la şervet. ZESTREA 178 GAVRILESCU : Intr-adevăr ? ! LIVIA : Ah, bărbaţii ăştia ! GAVRILESCU : Da’ cînd ai avut timp ? LIVIA (riztnd): Intre două turnări în eofraje. Şi corau-leţele cu nucă ţi le-am copt cînd a stat betoniera. GAVRILESCU : Iar a stat ? LIVIA: Nu, stimate tovarăşe, a mers din plin. Am băgat şi nucile să le piseze. Coca am dat-o la malaxor. Iţi place cum au ieşit ? GAVRILESCU: Mă răsfeţi tare în ultima vreme. De ce ? LIVIA : Ca să te învăţ minte. Cin’ te-a pus să mă iei ? (Tonul e tnereu de glumă.) GAVRILESCU : Bine, am să te răsplătesc eu atunci. LIVIA : Cu o primă ? GAVRILESCU : Cu o scrisoare. Poftim. LIVIA : De unde ? GAVRILESCU : Nu ştiu. Treaba ta. (Zgomot de plic desfăcut. Tăcere mai lungă.) Sînt foarte bune cornu-leţele tale. LIVIA (cu o voce schimbată, alterată) : Iţi plac intr-adevăr ? GAVRILESCU (cu solicitudine): Ceva grav ? LIVIA : Nu. Nu prea... GAVRILESCU r Cu atît mai bine. LIVIA (după o ezitare): O prietenă îmi scrie... îmi scrie că... (Tăcere. Gavrilescu nu spune nimic.) Poate va trebui să mă duc acolo. Poale va trebui... GAVRILESCU .- Ai nevoie de ceva ? LIVIA (cu mintea chinuită de glnduri) : Deocamdată nu, Mi tuş. De puţin timp. Dacă va fi nevoie şi de altceva... GAVRILESCU : Bine. Livia. Şi cînd vrei să te duci ? LIVIA (ţrămintată) : Nu ştiu nici eu... Poate ar fi mai bine totuşi să rămîn aici... Să ne vedem liniştiţi de treabă... Nu ? GAVRILESCU : Nu-mi dau seama. LIVIA (hotărindu-se, după o ezitare): Mituş, e vorba de un bărbat. Nu ţi-am spus încă totul. GAVRILESCU (după o secundă) : Nu-i nimic, Livia. E vreme destulă. 79 ZESTREA UN CURIER {intrind) : Tovarăşe Gavrilescu, vă cheamă tov. director urgent la şedinţa de analiză. GAVRILESCU : Bine. Vin. CURIERUL : A spus că acum. Să vă duc cu maşina. GAVRILESCU: Haidem. (Liviei.) Tu eşti cea care decizi. Şi nu uita să contezi pe mine în orice situaţie. (Apoi.) Monogramele sînt superbe ! (Emoţionat.) Văd că ai pus şi numele tău lingă al meu!... LIVTA (simplu) : Pentru totdeauna, Mituş. (Cei doi ies, maşina pleacă.) La Procuratură PROCURORUL : Numele dumneavoastră ? DORU : Teodor Şerban. PROCURORUL: Vîrsta? DORU : Treizeci şi doi de ani. PROCURORUL : Profesiunea ? DORU : Inginer. PROCURORUL : Lucraţi la întreprinderea „Zori noi“ ? DORU : Da. Conduc o secţie. PROCURORUL : Aveţi familie ? DORU : Sînt căsătorit de un an şi jumătate. PROCURORUL : Soţia dumneavoastră se numeşte Aurora ? DORU (puţin mirat) : Da. Eu ii spun Lola. PROCURORUL : Ce profesie are dînsa ? DORU: Lucrează în aceeaşi întreprindere, în sectorul transporturi. A PROCURORUL : E subalterna dumneavoastră ? DORU : Acum da, oarecum... PROCURORUL : Şi ce pregătire are ? DORU : Bacalaureatul. Apoi a dat la Arta dramatică şi... PROCURORUL : înţeleg. Şi nu e prea grea munca pe care o duce în sectorul acela ? Totuşi, maşini, vagoane... ZESTREA ISO DORU: S-a acomodat. A ajuns să-i placă. Are rezultate foarte bune. PROCURORUL : Da. Văd că a fost şi premiată. DORU: E săritoare, ajută pe ceilalţi. Totdeauna bine dispusă, — şi asta e foarte important. Se agită. In orice ca2, sectorul ei nu ne-a dat bătaie de cap. PROCURORUL : Pînă acum. DORU: Bineînţeles. PROCURORUL : Copii aveţi ? DORU: Chiar nevastă-mea e un copil. Şi-apoi, cu viaţa asta, cam dinamică... Locuinţa destul de strimtă, ne-am înscris pentru alta. Venim tîrziu de la serviciu, obosiţi. Uneori mai întîrziem şi seara, la un local. Sîntem tineri, nu ? După atîta muncă... Dar nu înţeleg de ce m-aţi convocat aici, tovarăşe procuror ? S-a întîmplat ceva la întreprindere ? PROCURORUL : Nu. E vorba numai să ne ajutaţi puţin, cu cîteva relaţii. DORU: Văd că-mi luaţi un adevărat interogatoriu. PROCURORUL (Incerctnd să fie mai amical) : Aşa se obişnuieşte, chiar atunci cînd... noi ştim perfect şi cum vă cheamă, şi ce vîrstă aveţi — şi toată biografia. Ştim, de pildă, că aţi fost pe şantierul Bicaz ca vagonetar, apoi ajutor de zidar, şi pe urmă aţi trecut sudor şi că v-aţi calificat în construcţii, şi că aţi plecat la Argeş cu o echipă întreagă, şi pe urmă şantierul v-a trimis Ia studii superioare, că aţi terminat Politehnica din Bucureşti cu 7,39 — vedeţi că ştim tot ?... DORU (incerctnd şi el să glumească): Atunci e grav. înseamnă că vă interesează în mod special persoana mea. Aţi adunat un dosar întreg. PROCURORUL : ...Şi că v-aţi luat diploma în Maşini hidraulice, dar pe urmă aţi preferat să intraţi la întreprinderea de utilaj mecanic pentru că aţi dorit să rămîneţi în Bucureşti. DORU (puţin jenat) : Eram pe punctul de a mă însura cu actuala mea soţie şi dînsa... PROCURORUL (tot ca un fel de glumă): ...şi-a impus punctul de vedere. 1S1 ZESTREA DORU: Nu chiar. Dinsa n-a renunţat nici o clipă să încerce să dea la Artă dramatică, fiindcă are reale aptitudini. Nu se cuvine să laşi un om, să nu-1 încurajezi să se valorifice, eu aşa am considerat. De ce să-i barez viitorul, să n-o ajut să lupte ? PROCURORUL: Şi-n provincie nu s-ar fi putut pregăti, credeţi ?... Fiindcă veni vorba. DORU: E altceva! Aici e o viaţă teatrală, sînt spectacole, la artişti contează foarte mult asta. Mă antrenează şi pe mine, mă scoate — eu n-am ştiut de-cît şantier, învăţătură... Acum văd şi eu un tablou de maeştri, ori cînd cumpără o mobilă frumoasă de la Consignaţia... Viaţa totuşi se cere trăită, nu credeţi ? Toate se fac pentru bunăstarea omului, sper că sînteţi de acord cu mine. PROCURORUL : Spuneaţi că-i incomodă locuinţa. DORU : Spuneam că e strimtă. Dacă azi cumperi una, mîine alta, spaţiul se micşorează. PROCURORUL: Scuzaţi-mă că vă întrerup: cîştigaţi bine ? DORU: Destul de bine. Avem două salarii. Dar de ce mă întrebaţi ? Doar aveţi la dosar încadrarea mea. Şi, mai întîi, nu văd rostul pentru care mă... anchetaţi aici. PROCURORUL : Aveţi şi venituri suplimentare ? DORU : Cîteva ore la o şcoală tehnică. PROCURORUL: Cunoaşteţi o doamnă Vasiliade ? Vă spune ceva numele ăsta ? O doamnă mai în virstă ? DORU (vag): Da, parcă-mi amintesc de ea... PROCURORUL : I-aţi dat dumneavoastră împrumut ceva bani ? Gîndiţi-vă bine. .. DORU : Eu... PROCURORUL: Sau soţia dumneavoastră. O sumă mai » mare, vreo opt mii de lei. S-ar părea că a primit Împrumut aceşti bani de la soţia dumneavoastră. Aurora Şerban. Ştiţi ceva ? E cu consimţămintul dumneavoastră ? Presupun că soţia vă spune toate lucrurile mai importante. DORU: Da. PROCURORUL : V-a spus deci şi de acest împrumut. ZESTREA IS2 DORU (încurcat, evaziv): Da, evident. Nu cred că-i nici un motiv să... PROCURORUL: Cu alte cuvinte, banii au fost daţi cu ştirea dumneavoastră... DORU: Fără îndoială. Această doamnă a avut nevoie, şi soţia mea, care este un om inimos... PROCURORUL: ...i-a pus la dispoziţie, după ce vi i-a cerut. DORU (nesigur) : Nu mi i-a cerut mie... PROCURORUL : După ce v-a consultat. DORU: Da. Sigur. PROCURORUL: Mulţumesc pentru astăzi. Am să vă rog să semnaţi aici. CORTINA MUZICALA Acasă la Şerban. LOLA : Ai sosit înaintea mea, iubitule ? Uf, ce mă doare capul! Am ieşit niţel să iau aer. Ţi-am adus şi ţie o gură de aer proaspăt. Uite-1 aici. (îl sărută.) Dă-mi un pupic, hai, nu fi botos !... Dacă mă ţii în braţe, îmi trece. Am văzut-o pe Zăneasca, era ca o sorcovă. Se oprise la Fondul plastic, se uita la sfeşnicele acelea încrustate care am zis noi că Ie luăm — tocmai că avea fason de ele, ce să-ţi spun ! Nu pricep cum or fi unii că nu-şi văd lungul nasului, după ce că toată lumea ştie că au dat-o afară pentru incapacitate, îşi mai ia şi aerele astea de bufniţă împăiată şi de trompetistă în Armata salvării scoasă la pensie pentru limită de virstă. Pe cite o de-asta ştii ce-aş face-o ? Aş pune-o în cîrlige pe frînghie, să stea la aer, ca mine, cite zece şi douăsprezece ore pe zi, să vezi dacă nu devine pastrama. Ce te uiţi la mine aşa, iubitule ? Mi-am scurtat fusta, că iar o luăm spre mini — norocul vostru ! Cel puţin e ieftin : hirşt! o foarfecă,- şi ne ies iar splendorile la lumină (Cu altă voce.) Te anunţ că n-am numai dureri de cap, ci şi uşoare greţuri. 185 Zestrea DORU : Lola ! LOLA : L-am zărit pe doctorul Tolciu, i-am spus : nene, pregăteşte-ţi instrumentarul! DORU : Lola, nu se poate! (Puţin emoţionat.) Crezi că...? LOLA: Da, iubiţel! Deşi ne încurcă groaznic. Dar, mă rog, după muncă, produse de inaltâ calitate! Şi la un preţ de cost, vorba aia: un pic de romanţă, un pic de whisky... puţină nebăgare de seamă... şi mai ales, şi mai ales: un bărbat bun (îl sărută), frumos (il sărută), harnic (îl sărută), serios (îl sărută), pro-stuţ (U sărută), caraghios (il sărută), extraordinar! Ştii că ţi-a ieşit incă un fir alb ? Ce e cu cuta asta între ochi ? Nu-mi place ! DORU : Lola, cine e doamna Vasiliade ? LOLA (după un moment de pauză, cu o siguranţă forţată) : Vasiliade ? O matracucă ! O babă cu nişte mari ifose, ca un fotoliu cu catifeaua jerpelită şi cu urme de slin de la vechi banchete. DORU : I-ai dat tu ceva bani acestei doamne ? LOLA : De unde ştii ? I-am dat, da. Am văzut-o ofticată aşa, m-a rugat, mă ştia de la o mătuşă a mea, de la tanti Zoe, — ce era să fac ? DORU : Mult i-ai dat ? LOLA: Nu mai ţin minte, cîteva sute, acolo... Sau o mie ? Da’ de ce mă întrebi ? , DORU : Să-mi spui şi mie cînd dai altora, te rog ! Tu eşti bună, dar alţii nu sînt, din nefericire. LOLA (reţinîndu-şi teama) : Ce s-a intîmplat ? DORU: Nu ştiu ce s-a întîmplat, cucoana asta a făcut ceva cu banii, a fost anchetată, şi m-au chemat şi pe mine să dau relaţii. LOLA (crispată): Unde ? DORU: La Procuratură. * LOLA (acut) : Şi ? DORU: Şi am recunoscut că... LOLA : Ce ? DORU: Că i-ai dat cu ştirea şi consimţamintul meu. LOLA (înciudată): Cine te-a pus ? De ce te amesteci în treaba asta ? De ce te amesteci, iubiţel ? Astea sint treburile mele, nu te privesc. Dacă vreau să fac ZESTREA 184 eu caritate, să-mi ajut babele, ce legătură ai tu cu asta ? Şi procurorul ce se amestecă ? Sîntem tineri, cfştigăm bani, prin muncă, facem ce vrem cu ei, nu ? DORU : Spunea de opt mii de lei. LOLA : Chiar opt mii să fie, ce contează ? Putem să dăm tot, dacă ne convine aşa. Nu trăim pentru bani, banii sînt doar un mijloc! Va să zică îi faci omului bine, îl ajuţi intr-o situaţie grea, cînd nu-1 ajută nimeni, şi el se apucă de năzbitii şi-ţi aduce Procuratura pe cap, să te plictisească. Iartă-mă, scumpule, n-am ştiut c-o să trag scurta şi o să te ' pun şi pe tine intr-o situaţie delicată pentru că mi-a fost intr-o 2i milă de un om bătrîn şi zăpăcit. Trebuia să nu-i dau, chiar să se fi rugat în genunchi ! Iţi promit că de azi înainte aşa am să fac! DORU : Lola, nu trebuie să te enervezi, draga mea. Ştiu că tu ai dorit să-ţi ajuţi ruda sau cunoştinţa, nu face nimic... Preferam să-mi fi spus... Dar asta, după cit te cunosc, ţine de delicateţea ta... mi se pare. LOLA : Mi-a fost penibil să-ţi aduc pe cap poveştile astea... cînd văd bine cum te zbaţi, Dorule... şi cînd viaţa noastră trebuie să rămînâ scutită de orice fel de mizerii. Aşa mi-am pus în gînd, ăsta-i programul meu de viaţă. Dacă am greşit... DORU: Nu o lua aşa, Lola. Lucrul te onorează. Eu te iubesc infinit mai mult cu dt te descopăr mai bună, şi te rog nu mai pune la inimă povestea asta. Sînt convins că s-a lămurit totul, am semnat declaraţia, povestea e închisă. Aş fi curios în ce s-o fi băgat acea doamnă Vasiliade. Ţi-a restituit banii ? LOLA : O să mi-i dea zilele astea. N-o pot forţa, nu-i aşa ? Poate cădea jos, poate rămîne moartă. Şi abia atunci se întinde o umbră dură peste noi. Ce nevoie avem ? Noi n-avem nevoie decît unul de altul, nu-i aşa ? Fără umbre. Nu trebuia să le spui nimic la Procuratură. De ce să ne facem complicii unui om iresponsabil, debil ? Şi apoi, ai văzut tu vreodată că i-am dat bani ?‘ DORU: Nu, dar tot ce te priveşte pe tine mă atinge şi pe mine la fel, copilule ! ZESTREA 185 LOLA : Puteai să spui simplu că nu ştii nimic. Cum am spus şi eu. DORU (surprins): Cum, te-au chemat şi ai spus asta ? De ce ? De ce, Lola ? LOLA : Pentru că nu-i priveşte pe ei, de-aia. DORU : Dar bătrina a declarat... LOLA : Bătrina poate să declare orice, cine se uită în gura ei ? Bătrina e o ţicnită, asta e. Ea a reclamat, şi pe urmă tot ea s-a dus şi s-a bocit, şi şi-a retras reclamaţia. A recunoscut că a minţit, că i-a indus în eroare. Sînt tot felul de maniaci de-ăştia, care n-au nici o ocupaţie la bâtrîneţe şi se ţin de prostii şi de denunţuri. DORU : Şi ce a reclamat ? LOLA : Nu ştiu. DORU (calm) : Ba ştii, Lola. LOLA : Atunci ştii şi tu — de ce mă mai întrebi ? Ca să-mi strici ziua ? Era de o sută de ori mai bine să nu te fi amestecat, Dorule. Cu bătrina mă descurcam eu. Se potolise, nu mai avea nici o re-clamaţie. Spusese chiar că nu i-am dat nici un ban, niciodată. DORU : Cura aşa ? LOLA : Aşa. Hachiţe... înţelesese că e în interesul ei, să n-o mai chinuie nimeni cu întrebările. Şi cînd totul era rezolvat, te duci tu in chip de matador şi declari că ştii Că i-am dat opt mii de lei. Şi strici tot. Cu o minciună. De unde ştiai ? Numai ca să faci pe cocoşul, să aibă impresia că nimic nu mişcă fără tine. Uite orgoliul, ăsta este, îl vezi ? Şi uite şi rezultatele lui. Era un lucru simplu, omenesc şi l-ai complicat de pomană. Iţi mulţumesc, ce să spun! DORU: Iartă-mă, n-am vrut. Dar dacă totuşi bătrina... * LOLA: Nu mă enerva, te rog î Doamne, ce greu e să menajezi pe toată lumea î (Plinge încetişor, Inde-partindu-se.) Şi să nu te menajeze nimeni I DORU (mergind consternat după ea): Lola, iubita mea mică, te rog! Nu-ţi face rău!... Acum mai ales!... CORTINA MUZICALA ZESTREA 186 Proiectare in trecut. Reuniune mondenii, „ceai". Muzică de dans In surdină. EUGEN (un amic) : Dorule, şi-aciim să-ţi prezint pe Lola. Ea e J „Piciorul mic şi coapsa fină“, cum zice un poet. Dînsul e Dorn, inginerul Şerban, al lui e viitorul. Distraţi-vă, copii, autosifonul e sub masă. (Se depărtează.) DORU: Amuzant. LOLA : Găseşti ? Sînt plicticoşi la culme, de două luni mă asomează. Am vrut să te cunosc, ai un aer mai de om normal. Mină lată... (Cu surprindere.) Verighetă ?... (Cu dezamăgire.) însurat ? DORU : Nu chiar. E o poveste mai complicată. LOLA : De ce n-o descomplici ? Dumitale nu-ţi stau bine complicaţiile. Dumneata ai un aer simpluţ, nu ştiu cum să spun, ca de şantier. Probabil, cine a pus mina întii pe dumneata, te-a avut. DORU (frapat, puţin in glumă) : Crezi că sînt chiar aşa de uşor de manevrat ? LOLA : Glumesc, dumneata eşti un bărbat, asta e sigur. Dar cazi uşor fiindcă eşti leal. Lumea e foarte a dracului, iubite domn, femeile în special. Probabil cineva s-a instalat in jocul dumitale, ţi-a făcut gusturile, s-a prefăcut că se interesează de tot ce-ţi trece prin cap... Hă ! aşa încep toate... DORU : Dansezi ? (Dansează.) LOLA : Şi cum e femeia aceea, e frumoasă ? Nu te umfla ca un cocoş, nu-i fac nimica. Nu mă interesează. Cum nici dumneata nu mă interesezi. Mai ales că dansezi destul de slăbuţ. Spune-mi, şi diploma dumitale te face aşa de băţos ? „Nu-mi presimţi tu nebunia cind în braţe-mi tremuri ca un picur de rouă-mbrăţişat de-o rază de lumină ?“ Cu asta am dat la Institut, (ftis amar.) Nu i-am convins deloc. Deocamdată. (Trist, sincer.) Probabil, nici pe dumneata... (Alt ton.) Ce zici ? (Subit.) Am nevoie de o protecţie. Nu la Institut, în viaţă. O pilă mare, solidă... slnt alit de slabă ! Mă prefac... şi pe urmă nu mai ştiu să ies din prefăcătorie, obosesc, înţelegi ? Eu n-am suflul dumitale. 187 ZESTREA DORU : Nici eu graţia dumitale. LOLA (ride): Ai fost delicios ! Cum o s-o ai ? Eu sint graţioasă de cînd m-am născut, de-aceea mă acomodez greu. Nu-mi plac chefliu ăştia, parcă aş dansa printre butoaie, pe sticle ; mie îmi trebuie un planşeu solid, ca să mă pot mişca în voie. M-ai ascultat ? DORU: Sigur. LOLA : M-ai priceput ? DORU : Cred că da. LOLA : Nu m-ai priceput şi nici n-o să poţi vreodată. Ai o minte prea inginerească. (Şoptit, cu insinuare.) Şi nu mă mai strînge aşa, te rog... te rog ! (Chicotind.) Ne vede lumea... Eşti logodit doar, nu ? f/îîde.) CORTINA MUZICALA O masă cu mulţi invitaţi. LOLA (cu o voce beată de fericire): Nu-mi vine să cred ! DORU (la fel): Nici mie ! (Clinchete de pahare, rumoare.) LOLA (schimbind imediat tonul) : Ba, mie îmi vine... sîc! Am ştiut din prima clipă cînd te-am văzut că vei fi al meu... N-aveai scăpare, asta este. DORU : Iubito ! LOLA : Şi te rog să nu mai fii trist!... DORU : Ţi se pare... LOLA : Voi pune cît mai multă frumuseţe în jurul tău. Ca să uiţi. DORU: Dar... LOLA ; Sâ uiţi de noroaie, de scîrţîituri... ai stat destul înnămolit, nu ? Vreau să strălucească toate, cristal. Chiar dacă muncim, din greu, chiar dacă venim uzi şi murdari... Noroc! (Ciocneşte.) 'DORU (surd): Lola, te iubesc ! LOLA : Spune-o mai tare [ Spune-o tare s-o audă toţi ! (Se ridică.) Oameni buni! (Rumoarea se opreşte.) DORU : Nu face prostii, Lola... LOLA : Oameni buni... vă iubesc. Vă iubesc fiindcă mă simt iubită ! Şi mă simt răsfrintă în ochii voştri, ZESTREA I8S în oginzile astea, de jur împrejur, ea pe o scenă ! E primul rol pe care-I trăiesc. VOCE COMESEAN : Rol de ingenuă perversă. (Rtsete, proteste.) LOLA: Da, aşa e, doctore Tolciu, ai pus în fine un diagnostic exact. (Risete.) Dr. TOLCIU: Sper să-mi mai dai şi alte ocazii. Nu uita că sînt mamoş. (Alte risete.) Iţi dau oricînd consultaţii. ( Risete.) LOLA : Ţi le plătesc, n-ai grijă. Cu gratuităţile s-a terminat. Acum are cine să plătească. (Aplauze.) Dr. TOLCIU (tot in glumă): Peste cîteva luni n-o să mai aibă, pe cit te ştiu. DORU ; Ce vrei să zici, doctore ? (Rumoare.) Dr. TOLCIU : Nimic, nimic... Să fiţi sănătoşi. La mulţi ani! (Urări, zgomote.) LOLA (’j-o aşezat; lui Doru): Vrea să spună că o să fac prostii. Sigur că am să fac, multe! (Dezarmant, convingător.) Dar tu ai să mă protejezi. Aşa-i? Chiar de mine însămi, uneori. Eu sînt neajutorată, darnică, risipitoare, am uitat să-ţi spun. DORU : Aşa vreau să fii — plină de viaţă ! LOLA : Să nu mă laşi să fac prostii... să mă acoperi... Să mă ţii lîngă tine... să fii bărbat, eu sînt o biată artistă fără noroc !... DORU: Lola, te rog... Şterge-ţi lacrimile. Te rog, nu vorbi aşa! LOLA: De fericire plîng, sînt o imbecilă, dar te iubesc şi asta e tot. Să nu mă laşi, Dorule, te rog, te implor mult de tot!... CORTINA MUZICALA DE READUCERE lN PREZENT PROCURORUL : La ce vă gîndiţi, tovarăşe inginer ? DORU : Iertaţi-mă, am avut un moment de... PROCURORUL : Atunci vă repet întrebarea : soţia dumneavoastră v-a spus în ce condiţii a împrumutat cei opt mii de lei doamnei Vasiliade ? DORU (confuz) : Mi-a spus, dar nu-mi mai amintesc perfect. Am atîtea treburi, vă închipuiţi... 1S9 ZESTtlEA PROCURORUL: Atunci să vă întreb altfel: aveţi acasă un dormitor negru, de acaju, nu-i aşa ? DORU: Scuzaţi-mă, nu văd legătura. (Revoltat.) Dacă şi în dormitorul omului vă băgaţi, In lucrurile cele mai intime... PROCURORUL : Sîntem obligaţi s-o facem. DORU : Obligaţi ? Atunci de ce nu luaţi tot mobilierul, piesă cu piesă, şi covoarele, şi rufele... şi sufletul ? PROCURORUL : Am notat o parte : aveţi un scrin baroc, un secreter Ludovic al XV-lea, două covoare Buchara, un Şiraz, un Tonitza, un Andreescu... DORU: Nemaipomenit! Da, poftim, le avem ! Şi ce e cu asta ? PROCURORUL : Nu vă aduceţi aminte cînd a apărut Şirazul şi secreterul la dumneavoastră în casă ? DORU: Tovarăşe procuror, zău aşa ! La asta am eu mintea acuma ? La mine la întreprindere se dă a-cum o bătălie pentru milioane de lei investiţie şi eu... PROCURORUL : E totuşi important să vă amintiţi. DORU : Pentru rine ? PROCURORUL : Pentru dumneavoastră şi soţia dumneavoastră. Dacă aţi putea povesti împrejurarea... CORTINA MUZICAliA DE TRIMITERE IN TRECUT LOLA ftresurind la intrarea lui Dorti): Iubiţel! Vai, cum * m-ai speriat! DORU : Ce făceai aici ? LOLA : Am pus jucăriile astea în debara. Ce zici, Iţi place moftuleţul ăsta ? E o piesă franţuzească veritabilă. DORU : Ai mai luat una luna trecută şi a dispărut; de ce ? LOLA : Nu mi-a plăcut, am dat-o înapoi. Nu mă puteam obişnui cu ea. ■*DORU : Şi de ce o ţii aici, la întuneric ? LOLA: Să nu se scorojească. După ce se acomodează cu căldura, o duc în sufragerie. E un lucru delicat, ursuleţule, ce ştii tu ? DORU : Văd şi-un sul în colţ, ce-i ăla ? LOLA: Un covor, l-am luat tot de la Consignaţia. I-am pus un pic de naftalină să stîrpească moliile. Nu te ZESTREA 190 încrunta, e un chilipir, o nimica toată. Pentru băiatul meu cel dulce, să-i fie moale clnd păşeşte în casă. Merit un pupic, nu ? (Se sărută.) CORTINA MUZICALA DE READUCERE IN PREZENT DORU : Nu... nu-mi amintesc. PROCURORUL: Cum explicaţi apariţia succesivă a ati-tor obiecte de artă intr-un timp aşa de scurt ? DORU: Nevastă-mea are gust... şi pricepere. Toate sînt ocazii, asta e marota ei. PROCURORUL : Ii puneţi mulţi bani la dispoziţie ? DORU : Nu aşa de mulţi... Pentru casă... PROCURORUL : Dar ea v-a dat vreodată bani ? DORU : Ce întrebare! ? Cum o să-mi dea ? ! Eu sint bărbatul. PROCURORUL: N-a împărţit niciodată cu dumneavoastră ? DORU : Ce ? PROCURORUL : Câştigurile ei. Haide, nu mai disimulaţi. Dobinzile. DORU : Cf re dobînzi ? PROCURORUL: Pentru sumele pe care le-aţi împrumutat împreună. Aţi declarat ieri că ştiaţi de aceste împrumuturi. DORU : Da... de unul... PROCURORUL : Atunci ştiaţi şi de condiţiile în care aţi împrumutat, nu ? Ştiaţi şi de gajurile pe care le-aţi luat, şi de care nu vreţi acum să spuneţi o vorbă. De ce, tovarăşe inginer ? DORU : Dar doamna Vasiliade şi-a retras... PROCURORUL : Nu-i vorba numai de doamna Vasiliade. O să vedem noi de ce şi-a retras. Avem o listă ceva mai completă. Şi pe care dumneavoastră cu siguranţă o cunoaşteţi. Poftiţi, copia. (Foşnet de hirtie.) Aşadar, dumneavoastră dormiţi intr-un pat smuls unor datornici care nu v-au putut plăti la tâmp camăta. Vă odihniţi pe nefericirea altora. DORU : Tovarăşe procuror ! PROCURORUL: Tot aşa şi secreterul, şi covorul, şi peisajul lui Andreescu — sînt stoarse de la alţii. 191 ZESTREA DORU : E o minciună, nu-i adevărat! Toate au venit de Ia Consignaţia. Acea bătrină e o nebună, nu trebuie crezut nici o vorbă din ceea ce spune. PROCURORUL: Deci vă puneţi şi dumneavoastră pe aceeaşi poziţie. Este teza soţiei dumneavoastră. Sîn~ teţi de aceeaşi părere cu ea. DORU (încurcat) : Evident. PROCURORUL: Am reţinut Şi ceilalţi doi sînt tot nebuni ? DORU : Care doi ? PROCURORUL: Cei de pe listă. Aid. ce părere aveţi ? DORU (foarte încurcat): Soţia mea ce a spus ? PROCURORUL: Soţia dumneavoastră nu ştie încă despre ei. O să afle astăzi. DORU: Nici eu nu ştiu. Eu ştiu numai de doamna Va-siliade. PROCURORUL: Care e nebună. Menţineţi aprecierea ? DORU (foarte confuz): Evident... CORTINA MUZICALA D-na VASILIADE (agitată): Nu ! Nu-mi face asta, nu ! Te rog ! LOLA (cu un ton feroce) : Ba da ! Aşa am să fac! Dacă nu te astimperi! Să vină să te ia ! Să-ţi facă analizele, am eu doctorii mei — să te închidă ! In • cămaşă de forţă să te puie ! Smucito ! Nebuno ! D-na VASILIADE : Nuuu ! Nu vreau ! Vreau să stau, să am grijă de Nana! Nana, dacă o las, moare ! (Gî-Jlind.) Nana e ca şi copilul meu ! Pentru ea !... Pentru ea !... LOLA (terorizîncl-o) : O să te ia, cu sila o să te luăm ! Ce vrei să-i bagi In cap, nebuno ? Principiile tale descreierate ? O să ţi-o ducem la spital să ţi-o trateze acolo, gratis. Şi pe tine să te lege ! Fiindcă nu ştii ce faci, nici ce vorbeşti! Ai scris prostii, minciuni, că ţi-am dat bani! Care bani ? ! (Teribil.) Care bani, spune odată 1 Uite acuma vine s-o ia pe Nana, vine ou ambulanţa, şi pe tine te ia, fiindcă spui minciuni, zănateco! ZESTREA 192 D-na VASILIADE : Nu-i adevărat, nu ! Eu sint ca mama ei! Să n-o ia! Am spus... Ce-am spus ? LOLA : Vezi că nu mai ştii, păcătoaso, nebuno! Te duci şi spui că n-ai spus nimic, că ai minţit, că ţi-a luat Dumnezeu minţile. Altfel, ţi-o luăm pe Nana! D-na VASILIADE: Nu vreau, nul (Plînge.) Nu mi-o lua... Pentru ea am făcut... (Se filează.) cortina muzicala PROCURORUL: Şi de unde ştiţi că e nebună, o cunoaşteţi ? (Pauză.) Gindiţi-vă bine. DORU (după o altă pauză, cu voce foarte slabă): Da, sigur că da... PROCURORUL: Mă rog. Ştiţi că orice declaraţie falsă se pedepseşte. Noi vom cerceta îndeaproape. DORU (izbucnind): Nu-i nici o declaraţie falsă. Nevas-tă-mea a vrut s-o ajute, ca şi pe alţii, sînt convins. Nevastă-mea e un înger... PROCURORUL : Şi dumneavoastră se pare că i-aţi dat tot sprijinul... DORU : Ce vreţi să insinuaţi ? PROCURORUL : Nu-i vorba de insinuări, ci de documente iscălite chiar de mîna dumneavoastră. Poftiţi, cercetaţi-le. E iscălitura dumneavoastră ? DORU : Da. PROCURORUL : E reală ? Sau falsificată ? Uitaţi-vă bine. DORU : Reală. PROCURORUL ; Mulţumesc. Am reţinut. Semnaţi, vă rog, declaraţia. CORTINA MUZICALA GAVRILESCU (intrînd tn cameră): Soaţa mea, am o foame de lup, ascute cuţitul! Livia ! Unde eşti ? Livia! Ce e asta? (Citeşte'un bileţel.) „Dragul meu am plecat. Nădăjduiesc că totul rămine limpede. Sint datoare faţă de mine, şi nu numai faţă de mine. 193 ZESTREA Sint sigură că mă vei aproba. Ai încredere, voi fi leală, nu-ţi voi ascunde nimic, orlcît ar putea să ne coste pe fiecare din noi. Am învăţat să te cunosc şi ştiu că vei trece repede peste prima strin-gere de inimă. Mie îmi va fi mult mai greu, dar imaginea ta îmi va da putere. A ta, pentru totdeauna recunoscătoare, Livia.“ (Oftează discret.) Da. (Cu un vtrf de umor.) Deci, mănînc singur astăzi... CORTINA MUZICALA Zgomot de încărcat vagoane In curtea unei întreprinderi. LOLA (intre muncitori): Merge, merge ? Daţi-i zor! BIRAU (şef de echipă) : Terminăm cu al patrulea vagon şi pe urmă trecem la descărcat ţaglele. Luaţi in primire vă rog şi semnaţi bonurile. LOLA : Bine, băieţi, isprava e bună! Vă mai pun o oră de la mine. LASCU : Tovarăşa Şerban, oare de ce ne-o fi chemat la Procuratură azi ? Ştiţi ceva ? LOLA (cu o uşoară nelinişte) : Cînd v-a chemat ? LASCU : După tură. E ceva bucluc ? LOLA : Voi ştiţi ce-aţi făcut. BIRAU: Poate cu accidentul acela cînd şi-a julit Şoldan piciorul. D-apoi de mult s-a reparat, îi mai sănătos ca înainte. LASCU: Zicea unul că poate vor să vadă de ce am cîştigat aşa mult pe noiembrie. Că cineva ar fi spus că de ce s-a luat aşa puţin înainte, cînd a fost aceeaşi muncă. Cînd am trecut la alt şef de tură, s-a schimbat. La Bontea era rău. LOLA: Voi să fiţi atenţi ce vorbiţi acolo, să nu vă întoarcă pe toate părţile, că pe urmă iar o să aveţi scăderi şi n-o să vă convină. PETRACHE : Lăsaţi, doamnă, că noi ştim cine e cu noi şi cine nu. BIRAU: Iacătă-1 şi pe tovarăşul inginer Şerban. Să trăiţi. (Salută şi ceilalţi.) DORU : Oum e, în regulă ? ZESTREA m TOŢI : In regulă, tovarăşe inginer. Azi ne-am silit mai tare. DORU : Şi de tovarăşa cum sînteţi mulţumiţi ? E bună ca şefă ? LASCU: Pita lui Dumnezeu, dom* inginer. E bună, să n-o luaţi de la noi. BIRAU : Că vă trebuie şi dumneavoastră un om de încredere care să le vadă toate. PETRACHE : De eînd a venit dinsa avem mai multă mulţumire. LASCU : Şi merge şi lucrul! PETRACHE : Pe toţi îi ajută. Mi-a spus Diaconu că dumneaei i-a procurat şi locuinţa. Că dacă nu era tovarăşa, n-o căpăta aşa de repede. BIRAU : Şi noi clnd avem nevoie de cîte ceva, apoi lasă pe dînsa, că face ! LASCU : Concedii, şi prime, şi de toate. BIRAU: Bontea aceia era mai rău de gură, batâ-1 soarele, tot era nemulţumit. Dar noi ne-mpăcăm bine. DORU : Şi ceilalţi ce zic ? BIRAU : Ei, ştiţi cum sint oamenii, nu sint toţi deopotrivă. PETRACHE : Orice le-ai da, tot mai găsesc să ceară. LASCU: Dar cum le pune tovarăşa noastră la punct, i$ puse odată ! PETRACHE : Cunoaşte oamenii, asta-i! BIRAU : Şi cine-i om recunoaşte. Că nu-i faptă fără recunoştinţă. LOLA : Bun, treceţi la ţagle, acum, să nu rămînem în urmă ! TOŢI : Să trăiţi ! Sărut mina ! îi dăm bătaie. (Se depărtează.) LOLA : Ce e, Dorule ? DORU: Nimic. Mă uitam şi eu puţin la tine. Să văd cum îti stă aici. LOLA : De -asta ai venit ? Şi ce vezi ? DORU : Nu ştiu... Oamenii văd că te iubesc... LOLA : Şi tu ? (Se apropie de el.) ■ DORU : Lola, nu aici, draga mea. LOLA (care l-a cuprins): Oriunde, Dorule. Unde sintem noi e şi dragostea. Altfel n-am putea trăi. (Cu altă 195 ZESTREA voce, in mers.) Am fost Ia bătrînă. S-a liniştit complet. Are o nepoată bolnavă, trebuie să-i mai dăm cite ceva, mi-a făcut milă. Chiar daeă-i dau din casă, din rochiile mele. Sînt oameni care o duc greu. Uite şi băieţii ăşita, dacă nu le mai rotunjeam puţin venitul... Trebuie să-i credem şi pe alţii, nu-i aşa ? Au şi ei dreptul să trăiască, nu munai noi... Tu unde ai fost de dimineaţă ? DORU (nesigur): Am avut puţină treabă... LOLA ; Munceşti prea mult, iubitule... Şi-ţi mai aduc şi eu necazuri, Deşi eu vreau să te ajut din toată inima. Deseară ieşim, da ? DORU : Să vedem. LOLA: De ce eşti aşa de îngindurat ? Iubiţel ! Ce-s norii ăştia ? DORU : Nu sînt. Pină deseară îmi trece. Se limpezeşte. Hai, du-te la tine acolo, eu mai am puţină treabă in sector. (Lola pleacă. Dorit mai merge puţin şi strigă.) Măi tovarăşe Diaconu, ia vino puţin pînă aici. DIACONU : Da, tovarăşe inginer. DORU : Cum e locuinţa nouă, convenabilă ? DIACONU : Să dea Dumnezeu sănătate cui m-a ajutat s-o am. Eram pe listă, puteam să stau mult şi bine. Aşa că cu dumneavoastră, dom’ inginer, şi cu tovarăşa am rezolvat-o şi sînt foarte mulţumit. De-asta m-aţi chemat ? DORU : Nu. Vedeţi voi la polizorul acela nr. 5... (Se filează). CORTINA MUZICALA PROCURORUL : Aşadar, menţineţi că e semnătura dumneavoastră. Ori vă răzgîndiţi ?! DORU: Nu. De ce să mă răzgîndesc ? PROCURORUL: Atunci e destul de clar. Şi (alt ton) destul de penibil. DORU : Tovarăşe procuror, cred că abuzaţi. (A început să se irite.) PROCURORUL (cu accent) : F.n ’ ZESTREA 196 DORU: Penibil e ce faceţi dumneavoastră : luaţi un om ca mine trei zile din producţie ca să... PROCURORUL : Ca să ce ? DORU: Gîndiţi-vă că sînt o persoană responsabilă, crescută de acest regim, că m-am format în anii noştri şi că n-am avut niciodată să-mi reproşez nimic, şi nici alţii n-au avut. Am fost premiat de cîteva ori, decorat... PROCURORUL: Întrebarea este: de unde avea soţia dumneavoastră banii pe care i-a dat cu camătă ? De Ia dumneavoastră ? (O lungo tăcere.) DORU : Eu... vreau să zic... soţia mea... PROCURORUL : Ştiaţi că-i dă cu camătă ? Presupun că nu, — vă fac acest credit. Dacă doriţi să mă contraziceţi, poftiţi ! (Tăcere ) Bun. Erau banii dumneavoastră ? Vă mai fac o dată un credit: presupun că nu. Dacă vreţi să mă contraziceţi, poftiţi! DORU : Erau... intr-un fel... PROCURORUL : In ce fel ? (Tăcere.) Am să vă spun eu în ce fel: soţia dumneavoastră făcea bonuri de lucru ireale, sau umflate, ponta fictiv, încasa de la oameni diferenţe nejustificate. Toate actele se centralizau la dumneavoastră, care le semnaţi. Deşi sînteţi „o persoană responsabilă ce nu şi-a reproşat niciodată nimic". Poate a venit momentul să vă reproşaţi acum. DORU : Este neadevărat! Minciună ! PROCURORUL (compuncţios): Tovarăşe inginer, avem şi noi profesionalismul nostru şi n-am risca o astfel de declaraţie dacă nu s-ar întemeia pe documente minuţios verificate. DORU (înecat de revoltă): Nici un document! E o mîrşă-vje pe care a pus-o cineva la cale, fiindcă sînt în ascensiune şi se teme să nu-i iau locul. Ah, ce oameni ! Şi în ce posturi au fost puşi!... De necrezut ! Şi sînt totuşi crezuţi, pentru că sînt aşezaţi mai sus şi dau o declaraţie falsă, invidioşi pe noi, pe căsnicia noastră... Asta e, se tem să nu le iau locul !... PROCURORUL : Declaraţiile sînt de ia simpli încărcători de vagoane. N-am impresia că aţi fi dorit vreodată 197 ZESTREA. DQRU : Asta e fals, vă spun eu ! Încărcătorii o iubesc, o adoră pe nevastă-mea, lăsaţi-mă că ştiu, am cercetat personal. Ei sint foarte mulţumiţi să lucreze cu ea!... PROCURORUL (exact) : E adevărat. O mică, infimă parte, sînt mulţumiţi să împartă cu dînsa ceea ce cîştigâ pe nedrept prin măsluirea actelor. DORU: Nici o măsluire! Ce au declarat ei poate fi de zece ori fals, tocmai fiindcă n-au obţinut diferenţa scontată! E mai logic aşa. Altfel de ce ar fi reclamat ? Iar dumneavoastră, cu o uşurinţă condamnabilă, daţi-mi voi să vă spun... PROCURORUL : Cum se face că un oarecare Bontea apare pe listele de plată la două luni după ce a părăsit întreprinderea ? Şi dumneavoastră semnaţi. Cum rămîne atunci cu „uşurinţa condamnabilă" ? DORU : Credeţi că nu mai există erori ? PROOURORUL : Trei luni consecutiv ? Şi aceeaşi situaţie cu unul Tomuş şi cu unul Dichiu, care apar şi la filială, unde au fost transferaţi ? DORU: E posibil să nu se fi comunicat transferul la timp. Şi asta a fost de-ajuns ca ceilalţi oameni, invidioşi şi mici, pentru care nevastă-mea şi ou mine am făcut totul, le-am înlesnit locuinţe, le-am dat concedii medicale... PROCURORUL : Da, care îi costau bani. Cum i-au costat pe unii şi locuinţa. Am aici declaraţia unui tovarăş Diaconu, care spune cîţi bani i-a dat tovarăşei Şerban ca să-i obţină apartamentul. DORU: Diaconu ? Cum a putut să spună una ca asta ? A venit el să spună aşa ceva ? PROCURORUL: Nu a venit el. L-am anchetat azi-dimi-neaţă. DORU : Dar de ce l-aţi anchetat ? (Tot mai furios.) De unde pornirea asta nenorocită să anchetaţi pe toată lumea, să suspectaţi pe fiecare ? Nu se mai poate trăi aşa, tovarăşe procuror, s-au dus vremurile alea! Aduceţi oameni să-i anchetaţi pentru fiecare fleac !? Ce-aveţi cu noi? Ce-aveţi cu munca noastră, cu viaţa noastră ? De ce vă neliniştiţi că stăm în condiţii mai bune şi că avem o mobilă mai fină decît ZESTREA I9S dumneavoastră ? Ca punem sub noi un covor mai moale !? Poate asta e pasiunea noastră, hobby-ul nostru, aşa cum a dumneavoastră poate să fie alta, turismul, fotbalul sau ce ştiu eu ce. Pentru alea nu vă face anchetă. Aţi găsit o nepotrivire în ştate, un nume care apare de două ori... ei, şi ? Nu puteţi crede că e o eroare ? Au luat încărcătorii luna asta mai mult ? O să ia mai puţin luna viitoare. Totul se poate corecta. Numai concepţia asta nenorocită, că omul trebuie să fie mereu suspectat, cîntărit la centimă, văd că nu se mai corectează ! Chiar vă închipuiţi serios că nevastă-mea s-a bucurat de cîţiva lei sau că a dat bani cu camătă ? Fiţi atent, nu mai scrieţi acolo, ci ascultaţi-mă ! Chiar credeţi una ca asta? (Cineva ciocăneşte fu. uşă şi intră.) PROCURORUL (persoanei de la uşă) : Vă rog, nu intraţi 1 Aşteptaţi afară. DORU : Sau vă închipuiţi că nevastă-mea şi cu mine putem da locuinţe ? E ridicol! Există liste întocmite la comitetul de întreprindere... PROCURORUL : Exact. Şi dacă cineva află cine urmează la rînd, poate merge Ia respectiva persoană să-i stoarcă vreo cîteva sute degeaba. DORU: E inimaginabil! Asta numai mintea dumneavoastră, pentru care infracţiunea e regula, a putut să o scornească ! PROCURORUL: Convingerea mea e făcută. DORU (tresărind de ce a văzut): Ce-i asta ? Mandat de arestare pentru nevastă-mea ? Nu se poate ! Am să mă plîng la toate forurile, plnă sus 1 O femeie de o extraordinară bunătate, un om vesel, sănătos, tonic, care nu a luat niciodată nimănui nimic (un abia perceptibil tuşit undeva in cameră), care s-a dăruit pe sine şi tot ce are mai bun soţului, societăţii ăsteia a noastre, socialiste 1 Să capete o asemenea palmă, şi eu odată cu ea?! Nu vă gîndiţi că asta ar putea s-o omoare, să nu se mai redreseze niciodată ?! Vreţi să disliugeţi un om ? PROCURORUL (9-sigur, autorul o aşază in rindul pieselor pe care le denumeşte „piese-eseutl. Cum am mai spus. din acest punct, drumurile se desfac. Dacă opiniile converg, e bine ; dacă dimpotrivă ele se deosebesc, e tot bine ! Patd Everac este un glosator de contemporaneitate. Nu insă un glosator cu dogme şi sentinţe, ci imul cu dialectică şi iscodiri problematizante. Cred că societatea şi cultura românească ar greşi oarecum dacă i-ar da pe faţă de pe 233 APS ŞI OGLINZI acum, cit îl admiră. Vocaţia scriitorului, aş spune şi pagina de antologie ce i se va cuveni in istoria inteligenţei româneşti, reclamă ca spiritul lui să fie incă incitat, sclnteind printre confruntări, nu patronind abstract de pe socluri. Dar să revin la ceea ce ne interesează direct aici! Principalele scene — de fapt tablouri sau chiar mici acte — ne stnt indicate in text prin numele personajelor respective însoţite de o calitate reprezentativă: Bătrînul Iacob, Frumoasa Roza, Plutonierul Victor, Mătuşa Elisa-beta, Poetul Alexe. Cine sînt aceste personaje ? Ce putem desluşi şi tn afara sarcinii lor imediate in cuprinsul acţiunii de pe scenă ? Rămîn la ceea ce ne pot arăta prin simplul lor episod ori ne pun la dispoziţie şi secvenţe ale unei tipologii ? Bătrinul Iacob, aparent, este un înţelept. Rămine de văzut, însă, dacă această înţelepciune nu adăposteşte in ea şi forme de egoism straniu şi încăpăţînat. E necesar, bineînţeles, să-ţi constitui o lume a ta interioară, in care să găseşti refugiu, să te aperi moralmente de constrîn-geri şi contingenţe, să poţi rămine cu tine însuţi. Este de văzut, însă, in ce trebuie să constea acest refugiu şi pînă la ce punct poate să meargă însingurarea amintită. frumoasa" Roza are chip, are instincte, are un simţ obscur al fiinţei proprii, are — dacă se poate spune aşa — chiar şi un început de „filozofie“ asupra vieţii, dar toate acestea la un nivel incă vegetativ, intr-o pastă umană incă improprie pentru diferenţieri şi criterii. Plutonierul Victor, oarecum, este un declasat. Cu lumea din care a plecat nu mai păstrează aproape nici o legătură; în aceea în care a intrat nu este deocamdată declt un neofit vulgar, perictdos pentru alţii, periculos cu deosebire pentru sine, prin blocaje ale minţii, forme împrumutate mecanic ori mimetisme agresive ale sentimentului de importanţă. Mătuşa Elisabeta, deşi atit de primară în manifestările ei, este totuşi un personaj complex. Pare haotică; insă tabloul de viaţă pe care îl izbuteşte pină la sfirşit se dovedeşte revelant. fntr-adevăr, jeleşte pentru lucrurile pe care i le-a luat şuvoiul apei; dar, aceasta, nu nu- APE ŞI OGLINZI :34 mai cu gindul că o dată cu lucrurile a pierdut o avere materială, ci mai ales cu gindul că in fiecare din acele lucruri stărtiia un colţ de viaţă, o agonisită sufletească şi morală, o semnificaţie, o intenţie sau o vibrare umană. S~ar spune că mătuşa Elisabela vorbeşte mai mult âecit se cuvine. Interior, insă, i’orbele ci urmează un şir. In fiecare există un tilc; se conturează un sens; există o pătrundere în date elementare şi date reale de viaţă; pulsează o putere simplă de a descoperi şi a pune in circulaţie un adevăr. Naivităţile ei, totuşi, adăpostesc germeni de înţelepciune. Are intuiţii sigure; cunoaşte la oameni; pare aprigă şi rechizitorială, dar in fond este bună şi dreaptă. Se descarcă verbal, pentru că practic i-ar fi cu neputinţă să facă un rău. Instinctul ti ajută să vadă just, in situaţii în care raţiunea atitora ar putea să vadă sofisticat. Intr-un fel i-am putea găsi unele asemănări cu Vitoria Lipan din Baltagul lui M. Sadoveanu. Ca şi aceasta, poate să rămînă ea însăşi, poate să-şi păstreze curajul de viaţă, chiar dacă nimeni în jurul ei nu s-ar gîndi ori nu s-ar pricepe cum s-o ajute. Şi cine este poetul Alexe ? Poate un Rică Venturiano mai contemporan ! Despre eroid lui Caragiale — ne amintim — G. Ibrăileami spunea că face parte dintre aceia cu care «se începe o cultura". Poetul Alexe a trecut de această fază. L-am putea socoti, mai degrabă, printre aceia cu care se poate polua o cultură. Nu s-ar mai mid-fumi, ca înaintaşul său, cu cei ciţiva cititori ai „Vocii patriotului naţionalea, fiţuică de provincie. Optica lui aspiră la ceea ce îi poate procura mass media. Imaginea lui despre cultură, şi implicit despre misiunea acesteia, stăruie mai puţin pe tăceri, esenţe, edificări încete; o rezolvă, fastuos, prin neologisme, prezumţii, gălăgii generoase, fericiri imediate, valori ferecate în formule, concluzii ţişnind vertiginos din premise prefabricate. lată însă că am acoperit cîteva pagini bune, fără o fi ajuns a spune măcar un singur cuvînt tocmai despre eroul principal ăl piesei: Timotei. Din fericire, ecuaţia acestuia, tocmai pentru că este atît de fermă, este şi la fel de simplă. Ce vrea, in fond, acesta ? Nu să facă minuni, dar să facă ce trebuie. Metoda liu nu se pierde in 235 APE ŞI OGLINZI complicaţii; este metoda evenimentului imediat, a prezenţei in realitate, a gestului sobru şi voluntar, a omenescului adine şi autentic; un omenesc — adaug — nu cu precipitări şi declamaţii emoţionale, ci unul cu luciditate şi stăpînire de sine. Calamitatea este încă in cur.*. In orice clipă, depinzind }ie şi de un singur amănunt, se pot prodttce tragedii şi destine. O situaţie, deci, în care totul se concentrează in porunca: să serveşti ! Timotei ştie, simte, trăieşte această necesitate. Nu interesează, neapărat, din ce experienţă, din ce învăţătură, din ce judecată, din ce principialitate, din ce stare de spirit ii vine acest îndemn. Ce interesează este forma de umanitate care s-a constituit structural in sine şi care acum se poate realiza salutar prin acte categorice de viaţă. Ti-;motel nu se gindeşte Să facă proces vreuneia din neînţelegerile care îi stau ori i se Ivesc in cale. Pe multe le ştia, le bănuia; cele neprevăzute nu-l miră şi nu-l tulbură. Adversitatea, departe de a-l dobori, dimpotrivă, îi solicită hotSrîrea. îşi dă seama că nu poate salva dedt puţin din ceea ce ar fi de salvat; dar, fie şi pentru acest puţin, nu trebuie precupeţit nici un efort şi nici un devotament. Nti-şi face iluzii. Cu fiecare din cei amintiţi mai sus, am văzut, avea de dat cite o luptă. Oamenii nu se despart uşor, sau chiar nu se despart deloc, de „idolii* lor. Fiecare se crede îndreptăţit să înţeleagă libertatea în felul său. Timotei nu-i aprobă; intuieşte, totuşi, că dacă i-ar contraria insistent ar obţine şi mai puţin de la ei. Deocamdată, nu are răgaz să numere ce a realizat sau dacă a realizat ceva. Ce ştie, este attta: că trebuie să meargă înainte, că nu i s-ar îngădui să dea îndărăt. Pe scenă, in piesa de care ne ocupăm, Timotei are de luptat tot timpul: cu „înţelepciunea“ bătrlnului. cu toanele Rozei, cu „importanţa“ plutoniendui, cu răbufnirile Elisabetei, cu superioritatea“ lui Alexe. Şi, de asemenea, cu mulţi alţii, pe care scriitortd desigur i-a avut în minte, dar pe care nici economia piesei şi nici linia procedeultti parabolic nu i-ar fi îngăduit să ni-i înfăţişeze pe toţi. Personajul, insă, trece şi dincolo de această scenă. Imaginea hii este universală. Poate acoperi latitudini geografice şi spaţii istorice. Rezumă in el morala şi estetica curajului tăcut, dezinteresat. Putem admite că umanita- APE ŞI OGLINZI 236 tea, cu oricite genii şi talente ar fi fost înzestrată, nu ar fi putut să capete fiinţă şi durată fără dăruirile marilor ei anonimi. Nu este locul, aici, să recapitulez ci te nume ar putea să confere istoria şi tipologia umană acestor anonimi. Dar astăzi, In febra şi procesul de viaţă în care sintem angajaţi, putem vedea in acest model viu ceva esenţial din imaginea omului nou pe care glndirea şi construcţia comunistă îl au in vederile lor. Piesa, propriu-zis, nu are un sfirşit. Ea se încheie, de fapt, tot aşa cum a început. De exemplu: ■, „...se aud iarăşi zgomote obişnuite..."; „...vacarmul, iarăşi, devine real...*; „... a venit dinamul, tovarăşe Timotei, hai să-i dăm drumul!...“; etc,, etc... Un suspens, deci! Un sus-pens, insă, în care palpită o nesfîrşită concluzie şi admirabile certitudini. ION ZAMFIRESCU PREMIERA ABSOLUTA A PIESEI : TEATRUL MIC, 21 aprilie 1971 DISTRIBUŢIA: Tovarăşul Timotei: VASILE GHEORGHIU ; Bătrîmil Ia-cob : N. NEAMTZU-OTTONEL : Frumoaso Roza : MAGDA POPOVICI ; Plutonierul Victor: ANDREI CODaRCEA ; Mătuşa Elisabela: TATIANA IEKEL: Poetul Alexe: N. PGMOJE; Soldatul Mihai: STAMATE POPESCU; Soldatul Petre ■ N. IFR1M ; Şoferul Ştefan : C. DINESCU : Sora Casandra: VICTORIA GHEORGHIU Regia : ION COJAR Scenografia : ST. HABLINSKI PERSONAJELE: TOVARĂŞUL TJMOTEI BATRINUL 1ACOB FRUMOASA ROZA PLUTONIERUL VICTOR MĂTUŞĂ EL1SABETA POETUL ALEXE SOLDATUL MIHAI SOLDATUL PETRE ŞOFERUL ŞTEFAN SORA CASANDRA. PARTEA ÎNTlI In mal Il>70 au avut loc in România mari inundaţii, cu distrugeri materiale şi pierderi de vieţi omeneşti. (ZiareleJ Un adăpost Improvizat, un fel de colibă clrpită, pe o rldicăturâ în avanpostul uscatului. Apele se aud mugind nu departe. Aversa de ploaie bate in acoperiş. Două umbre, un civil ţi un soldat, vin repede, aducind intr-o pătură un corp inert. 11 depun pe un soi de hrancardâ-pat, improvizat şi el. SOLDATUL MIHAI: Greu ca plumbul. O mai fi trăind ? TIMOTEI : Să sperăm. (Iese afară fi strigă) Soră ! Soră Calandra, mă auzi ? (Se întoarce) Trebuie să fie la barăci. SOLDATUL MIHAI (arătind corpitl inert): Nu voia să se mişte. TIMOTEI : .Ştiu. Cum îşi zice ? SOLDATUL MIHAI : Mihai. Ar trebui să-i facem respiraţie. TIMOTEI (Inimi pulsul soldatului): Trăieşte! Are puls. E doar slăbit. Hai după ăilalţi! SOLDATUL MIHAI : Era să te ducă şi pe dumneata! TIMOTEI: Eh!... (înveleşte pe accidentat. Apoi:) Hai! Şi eu am să dau o fugă, pe urmă, să mai văd de el. Pînă l-om putea căra de aici. (Accidentatului) Moşule, mă auzi ? Tataie ! (fi dă citeva palme, acela nu tm$câ, Afara, departe, se aud vaiere, Ei ies fn fugă.) APE $1 OGLINZI 240 1. BATRÎNUL IACOB Trece un timp Deodată accidentatul începe să se mişte, dcschizind doi ochi de o mare limpiditate. Nu pare deloc tulburat. Binişor, cu grijă, scoate dintr-un buzunar o cărţulie ţi se apucă să citească. Afară stihia urlă. La o vreme, săseşte sora Casandra, lividă. B prea obosită să mai gindcascO. Scoate seringa şi intorcind pe bătrinul lacob ii face o infecţie. Acela nu zice nimic. Sora pleacă gtfiind. Bătrinul continuă să citească. Afară stihia geme. Intră Timotei, examinează repede situaţia, fn mină are o gamelă cu ceai. biscuiţi; in buzunar o sticlă cu rom. TIMOTEI: Spor la muncă, tataie! Văd că te-ai mai întremat. Ia şi bea o gură. Ţi-e frig? Bătrinul ll priveşte, nu răspunde.) Ia de bea, o să te dezmorţească. Ce te uiţi aşa lung ? Rom. Şt aici un ceai. (îngrijorat) Mi se pare că ţi-a pierit glasul de tot. Tataie ! Ia bea un pic! (Il descleştează falca şi-i toarnă pe git cu forţa cîteva picături de rom.) Nu trebuie să te sperii, eşti salvat. Te-a scos ostaşul. Aici nu pot veni ape. Am cerut un camion. O să stai două-trei zile la un internat. O să ai de toate. Ce zici ? (Bătrinul nu răspunde.) Tataie ! (Stă in cumpănă, se decide.) Să-ţi fac o injecţie. Nu mă pricep prea tare, dar, în fine, o să meargă. Haide! Important e că trăieşti. Ai să te întorci, tataie, acasă. O să-ţi facem altă casă. (Intre timp, stingaci, ii face injecţia.) O să ne dezbrăcăm toţi pînă la brîu, o să punem toţi mina... Hai, te rog, linişteşte-te. (Tot mai îngrijorat.) Uite, am să-ţi mai aduc pe cineva aici, la dumneata, să-ţi ţie de urit. (Silindu-se să zîm-bească) O fată tînără vrei ? Tataie»-? O să-ţi facem rost de o fată tinără, poate iţi vine inima la loc. Te-a durut ? (Bătrinul nu răspttnde.) Nu te supăra, sînt ageamiu. I-am strigat sorii să vie, dar nu cred că m-a auzit. Şi-acum mă duc niţel. Eşti cuminte, da ? Nu mori, aşa-i ? Haide, curaj, nu ne face fi- 241 APE $1 OGLINZI gura. Noi punem preţ pe dumneata. Nepoţii dumi-tale vor să te aibă iar în mijlocul... (Se opreşte, fiindcă pe faţa bătrinului a apărut o lucire sarcastică. Descurajat, Timotei apucă sticla, de rom şi trage un git.) Cum doreşti. (Mai încearcă o dată.) Ascultă omule, spune măcar o vorbă, măcar una. Să plec liniştit. Mai am atitea de făcut! (Intr-adevăr, de afai u se aude o voce prin vacarm) : „Tovarăşe Timotei, veniţi repede !...“ (Apoi gemete, bufnituri, sunete catastrofale. Timotei iese in fugă. Se aude vocea lui de afară): Pe aceştia, direct în ambulanţă ! La sectorul doi! Le spui, Marcule, să deconecteze imediat joasa, să nu facă scurt! Evacuaţi tot, pînă la lizieră ! Mai puteţi ? Merg şi eu ! (O voce de afară răspunde): „Staţi aici să asiguraţi legătura..." (O altă voce) : „Să ne dea şi prognoza, tovarăşe Timotei..." (Restid vocilor se pierde.) (După un timp, Timotei urlă, tot de afară): Nu pe acolo, băieţi! Nu pe acolo, băieţi! Nu pe acolo ! !... Nu !... Titule, fă-le semn, mă ! Se aude o altă voce răguşită strigind ceva. intr-un tirziu reintră. Bătrfnul e in aceeaşi poziţie, cu cartea in mină. Timotei nu ştie dacă Citeşte sau e mort. Se apropie special, il scutură de braţ pînă ii cade cartea jos. BATRlNUL : Ce este ? TIMOTEI: Va să zică trăieşti ? Credeam că... Şi de ce nu spui o vorbă ? (Bătrînul nu răspunde.) Iţi place să sperii oamenii. Cum te cheamă ? Tataie! N-ai nume ? BATRlNUL (luindu-şi cartea): De ce nu mă laşi să citesc ? TIMOTEI : E şi momentul!... Dar bine că vorbeşti cel puţin. Tot e ceva. Adineauri, cind ţi-am făcut injecţia, te-a durut ? BATRlNUL (îl priveşte lung, fix, înainte de a răspunde) : Nu. TIMOTEI: Te simţi râu, te apasă ceva ? BATRlNUL : Nu. APE Şt OGLINZI 242 TIMOTEI : Vrei să mai bei o gură, să te încălzească ? (Bătrinul nu răspunde.) Ei, vezi c-au început să-ţi lucească ochii !? Mai trage un gît, tataie. Hai, că tlacă te imbeţi nu-i nimica. S-a îmbătat şi dumnezeu afară, nu vezi ce face ? Vrea sâ-i pustiască pe toţi. Noroc că mai sin tem şi noi pe atei. Voia să te ia acolo la el, să te ducă. Nu te-am lăsat. BÂTRlNUL : De ce ? TIMOTEI: De-aia. Fiindcă eşti omul nostru. S-a căţărat in pod Mihai, ostaşul, ştii cum a intrat ? In ultima secundă. A dat cu capu-n grinzi, i-a căzut o gar-niţă... A orbecăit prin coceni... Noroc că te-a găsit. Văzuse lumină înainte. Ori poate te-a auzit strigind. Ai strigat mult ? BÂTRlNUL: Nu. TIMOTEI: Cam cit ? BÂTRlNUL : N-am strigat. TIMOTEI: Atunci a avut o inspiraţie grozavă. Hai, zice, că aici e un om. Aşadar lumina totuşi. Nu ţi-a fost frică să aprinzi luminarea în pod ? BÂTRlNUL : Nu mi-a fost. TIMOTEI : Putea să ia foc podul. (Bătrinul nu răspunde.) Da cred că şi eu tot aşa aş fi semnalizat. BÂTRlNUL: N-am semnalizat. TIMOTEI: Atunci de ce o ţineai aprinsă ? BÂTRlNUL: Citeam. TIMOTEI (zimbind) : Asta-i bună, ai umor ! Bată-te să te bată! Zi, citeai, ai ? Şi de ce ai stins-o cind ne-am apropiat ? BÂTRlNUL : S-a stins ea. (Pauză.) TIMOTEI: Nu bei ceai ? BÂTRlNUL : Mulţumesc. (Dar nu bea.) TIMOTEI: In fine, bine că te-ai liniştit. Te cam speria-seşi, să fim drepţi. BÂTRlNUL : Dumneata te speriaseşi. TIMOTEI (tot zimbind): Da, desigur... Nu-tni dai voie să tremur şi eu niţel ? De dragul dumitale ? BÂTRlNUL : Al meu ? TIMOTEI : Al dumitale, al celorlalţi... BÂTRlNUL : Tremură cit pofteşti. • 243 APS ŞI OGLINZI TIMOTEI (cu reproş): Tataie, de ce eşti... ? (O privire a lui il opreşte.) Ţi-e frig ? O să-ţi mai aduc o pătură. Se răceşte ceaiul, să ştii. Cum vrei. Eu te-am lăsat, am şi alte treburi. BATRÎNUL : Nu prea m-ai lăsat... TIMOTEI: Adică ce vrei să spui ? Unde ar fi trebuit să te las ? Nu cumva în pod acolo ? (Bătrinul nu răspunde.) Podul s-a prăbuşit, tataie. Află de Ia mine. De cînd a luat-o la vale ! Un pic să mai fi zăbovit, o luai şi dumneata. Şi atunci... BATRÎNUL : Şi atunci, ce ? TIMOTEI : Şi atunci... ce să mai vorbim ? BATRÎNUL : Ce să mai vorbim!? (Se întoarce la carte.) TIMOTEI (care stătea să plece, revine intrigat): Voiai să te lăsăm acolo mai bine ? Să te Îneci ? Ai ? De ce nu răspunzi la asta ? Voiai să te prăpădeşti ? Tataie! Ne-am pus şi noi osul la bătaie pentru dumneata, ştii asta ? N-am vrut să ţi-o spun, nu-i frumos, dar ăsta e adevărul, (fi apropie felinarul.) Şi acum, buchiseşte liniştit. O să te scoatem şi de aici. Ce rude ai ? BATRÎNUL : Nu prea multe. TIMOTEI: Ce rude aveai în casă ? BATRÎNUL : Un nepot de frate. Şi cu nevastă-sa. TIMOTEI : S-au salvat ? BATRÎNUL : Da. TIMOTEI : Cum ? BATRÎNUL : Au plecat mai devreme. TIMOTEI: Va să zică v-au anunţat. BATRÎNUL: Da. TIMOTEI: Şi diunneata de ce ai rămas ? Să păzeşti casa ? BATRÎNUL: Nu casa... TIMOTEI : Atunci ce, averea ? Locul ? Ce anume ? BATRÎNUL: N-am rămas să păzesc nimic. TIMOTEI: De ce ai rămas totuşi ? BATRÎNUL: N-am rămas. TIMOTEI (înduioşat): Te-au lăsat singur... Te-au uitat! Te-au părăsit, aşa-i ? Tataie ! BATRÎNUL: Nu m-au părăsit. Eu am stat să citesc. APE ŞI OGLINZI 2A4 TIMOTEI (vine şi se aşează, cu compasiune, lingă el) : Tataie, cred că... Cred că ceva nu e în regulă. Probabil spaima. Cind au venit apele ce ai zis, spune ? BÂTRlNUL: Ce să zic ? Au venit. TIMOTEI: Ai mai văzut ape de felul ăsta ? BÂTRlNUL : Am văzut de toate. TIMOTEI : Dar puhoi ca ăsta şi ploaie şi urgie ai mai apucat ? BÂTRlNUL : Am trăit mult, am apucat de tot felul. TIMOTEI: Dar aşa ceva nu a mai fost, tataie, pînă acum. Niciodată ! BÂTRlNUL : Toate sînt şi trec şi uite aşa. TIMOTEI: Şi dacă te luau apele, cu forţa ? BÂTRlNUL: Mă luau. Aşa m-aţi luat voi. Tot cu forţa. TIMOTEI: Nu înţeleg ce vrei să spui. BÂTRlNUL: Ba înţelegi. TIMOTEI (după o secundă): Voiai să te sinucizi ? BÂTRlNUL : Nu voiam să mă sinucid. Nu voiam nimica. La vîrsta mea nu mai vrei. Eu stăteam şi citeam. Şi atunci a venit cineva şi a zis: ieşi! Şi m-a luat şi m-a dus, unde a crezut. TIMOTEI (mingiindu-l): Ca să trăieşti, tataie! Ca să poţi citi în continuare ! BÂTRlNUL: Păi văd că nu mă laşi. TIMOTEI: Dumnezeule, dar ce ţi-am căşunat ? Ţi-am dat să bei, ţi-am făcut o injecţie, că n-a apărut sora... (Se depărtează.) BÂTRlNUL : A apărut. Mi-a făcut şi ea una. TIMOTEI: Cum asta ? BÂTRlNUL : Aşa, să fie. (Apoi.) Mi-ai turnat pe git. Mi-ai dat şi palme. TIMOTEI: Ca să-ţi vii în fire. BÂTRlNUL: Da. TIMOTEI : Te-ai supărat, te pomeneşti ! BÂTRlNUL : De ce ? Doar nu-s primele. Am mai luat şi altă dată palme şi nu ni-am supărat. De la o vreme nu mă mai supăr. Deloc nu mă mai supăr. 245 APE ŞI OGLINZI Nu mă mal supăr dacă trăiesc. Şi nu mă supăr nici dacă nu trăiesc. TIMOTEI; Dar uite că noi ne supărăm dacă nu trăieşti. BATRlNUL: Se poate. Dar ce am eu cu supărarea voastră ? Voi vă faceţi treaba cu mine chiar dacă nu vă cer. Eu stăteam intr-un loc şi voi m-aţi mutat într-alt loc. TIMOTEI (potolit, glumeţ): Dumneata eşti cam şui, tataie... BATRlNUL : Şi după aia o să mă duceţi în alt loc, şi pe urmă într-alt loc şi iarăşi în alt loc. Şi o să spuneţi că m-aţi salvat. TIMOTEI : Da, chiar aşa o să spunem ! BATRlNUL : Dar eu nu v-am chemat deloc f Şi cînd v-aţi apropiat am stins luminarea. Insă voi aţi cotrobăit prin pod şi m-aţi luat ca pe o bucată de lemn... TIMOTEI: Riscfndu-ne un pic pieile noastre, pe a mea şi pe a ostaşului, un băiat tânăr !... BATRlNUL: Pentru că asta e treaba voastră. Şi nu a mea. Voi aţi făcut lucrurile după înţelegerea voastră. Pe mine să mă înţelegeţi n-aţi cătat. TIMOTEI: Nu-i timp, tataie ! Sint bune şi discuţiile astea, însă auzi ce-i afară! Principalul e că te-ai întremat, sînt mulţumit că ţi-a venit şi cheful să filozofezi, dar pentru mine nu-i momentul de taclale, crede-mă ! Sosesc amfibiile, le auzi ? Trebuie să dirijez, să salvăm şi pe alţii. Dumneata fii cuminte şi bea-ţi ceaiul! (Iese.) Prin uşa rămasă întredeschisă stihia răsună din nou. Şi peste ea, motoare duduind sinistru şi voci amestecîndu-se. Oamenii ţipă iutii la alţii ca sfi înţeleagă. Se desluşesc cu greu crlm-peie: «Trebuie tăiat cu orice preţ!...“ ; «daţi drumul la...“ ; „mutaţiei la Izbiceni I; «nu te duce, Petre!“ ş.a. De departe se aud nişte mugete de fiare apocaliptice. Totul durează minute In şir. Spre sfirşit, se distinge iarăşi vocea lui Timotei: „Luaţi-mi şi mic unul pină la şcoală 1“ şi răspunsul răguşit: „Avem grav răniţi tovarăşe Timotei, dar la primul transport..Şi iarăşi vocile se amestecă şl maşinile urnie. APE ŞI OGLINZI 246 Timolei se întoarce in adăpost. In faţa uşii semnalizează ceva cu lampa luată o clipă de Ia bâtrîri. A pot o pune îndărăt, fîâtrfnul rătnîne liniştit, cm cartea in mina. TIMOTEI (Cu puţină maliţie): lartă-mă că te deranjez, dar mai sînt ci te va mici treburi* de dus la capăt. BATRÎNUL (senin): Mereu mai sint. (După o secundă.) Dar unde e capătul nu ştie nimeni. TIMOTEI: Atunci mă scuzi, nu-i aşa ? BATRÎNUL : Nu mi-ai cerut să te scuz. TIMOTEI: Ţi-am spus doar .,iartă-mătt. BATRÎNUL : Mi-ai spus de formă. N-ai crezut serios că trebuie să te iert. Ai spus-o aşa, in bătaie de joc. TIMOTEI : De unde iei asta ? BATRÎNUL: Sînt deprins. De la o vreme mulţi spun asta în bătaie de joc. Vorbesc aşa, intr-o doară. Nu cunoşti cind vorbesc şi oind îşi bat joc. TIMOTEI: Chiar îţi închipui că eu îmi bat joc de dumneata ? BATRÎNUL : Da. TIMOTEI (infringindu-se): Uite tataie, eu sînt gata să-mi retrag vorbele. Numai să-ţi fie bine. BATRÎNUL : Şi asta o faci tot pentru că... TIMOTEI : Pentru că ? BATRÎNUL : Pentru că dumneata, aici, eşti... totul. Dumneata spui şi dumneata retragi. După cum vrei. E tot o bătaie de joc. TIMOTEI : Nu zău !? BATRÎNUL : Unde le retragi ? Că n-ai unde. N-ai unde, nu vezi ? Vorbele nu se pot retrage. Odată pornite, ele umblă. Ca apele. Vin şi curg, vin şi curg, — asta este. Şi nimeni nu te scuteşte. TIMOTEI: Există vorbe, tataie, care duc înainte lucrurile. BATRÎNUL : Poate. Dar pînă să le alegi, izbesc şi alelalte în tine. Şi te dărîmă. Te iau şi te umflă. Ca apa. (Pauză). Şi de acolo, din puhoiul ăla, nu mai vine nici un ostaş să te scoată. N-are cum. TIMOTEI: Nu ştiu ce spui. BATRÎNUL: Atunci du-te şi fă-ţi treaba dumitale. 247 APE ŞI OGLINZI TIMOTEI (uşor vexat, dar cu răbdare): Treaba mea e să te văd teafăr. BATRÎNUL : (nu răspunde imediat. O vreme stă cu ochii în carte. Apoi ii ridică, pătrunzători.) Ascultă, băiete, teafăr... Dacă mă pui la loc uscat şi-mi dai un ceai şi două bomboane, crezi că m~ai făcut teafăr ? (Se întoarce la carte.) TIMOTEI: Bine, anii dumitale n-am cum să-i întorc... BATRlNUL : Cine ţi-i cere ? Tot ce ţi-am cerut e să mă iaşi. (Adaogă, peste o clipă.) Să mă Iaşi să trăiesc, TIMOTEI (calm, măsurat): Tataie, îţi promit solemn, atlt cît depinde de mine, că iţi vom da toate îngrijirile, îţi vom face rost de îmbrăcăminte, iţi vom pune casa în picioare şi-o să te ajutăm să te aşezi din nou... BATRlNUL (clătinind din cap uşurel).... Pe o listă. (Ti-motei clipeşte iritat, dar Bătrinul continuă, zîmbind straniu): O să mă aşezaţi iar pe o listă. Numărul 568, bătrinul Iacob. Ce a făcut, cu cine a votat, cît impozit a plătit, cit a pierdut, la cît are dreptul. In cosciugul matricol o să mă aşezaţi. Degeaba te uiţi. Sint îngropat demult intr-un număr. Sînt a treimia injecţie, a sutamia aspirină. (Pauză.) Acum, cine ştie, venea apa, răsturna cosciugul matricol, poate cădeam pe undeva din el, mă pomeneam iar viu... (Cu imputare): Nu m-ai lăsat... (Cu ochi febrili) : Stinsesem luminiţa, să ies, cu casă cu tot, dintre numere, să intru între cele fără-de-număr... M-aţi luat de picioare şi de cap, de ce ? TIMOTEI (ptuiindti-i mina pe frunte); Ai febră mare. BATRÎNUL: Asta te pricepi să-mi spui, că am febră, că sînt bolnav, că trebuie să-mi dai te miri ce. Să-mi porţi de grijă. (Pauză.) Nu vezi că de fapt eu îţi port de grijă ? Că nu atîvn eu de dumneata, cit dumneata de mine. Că dacă eu crăp, plec de sub mina dumitale, ba te mai paşte şi un fel de căinţă. Nu de mine, tot de dumneata. Că aveai poruncă să mă ţii. Să mă aduci fndărăpt, să mă culci intr-un număr. (Se întoarce la carte.) APE ŞI OGLINZI 24$ TIMOTEI: E adevărat. Şi-mi părea rău să te pierd. Deşi, să vezi drăcie, tataie, dacă mureai, tot într-un număr încăpeai. BATRÎNUL (aţintlndu-l surprins) : Asta este băiete... abia acum, nu ştiu cum, mi s-a părut că încep lucrurile să curgă. Au rupt numărul şi merg pe deasupra noastră, duse de-un alt duh, al lor. Şi voi, colea, cu cangea, pescuiţi şi voi ce puteţi pescui, săracii. TIMOTEI (strins, cu flegmă): Oameni, de fapt. Asta pes-cuim. BATRLNUL: Oameni, dobitoace, boarfe, păducherniţe... Daţi şi voi cu băţul să le puneţi iar la uscat, să le înşiraţi iar, să umble înşirate. Tot înşiraţi de atîta vreme. Să auziţi n-aveţi timp. Tocmai cînd lucrurile s-au apucat să spuie şi ele ceva. TIMOTEI : Să şedem să ascultăm prăpădul, da!? Asta-i soluţia dumitale !? BATRÎNUL: Voi nu vedeţi că lucrurile s-au săturat să stea înşirate ? Să stea cuminţi şi să facă parale ? Că vor şi ele să spuie ceva ? TIMOTEI: „Scăpaţi-ne !“ Asta spun. BATRÎNUL : De unde ştii ? TIMOTEI: Auzi vitele, auzi turmele afară, auzi mugetele şi scrişnetele : toate ţipă a moarte ! BATRÎNUL: De unde ştii ? Dacă vor să spuie ceva care nu se aude !? TIMOTEI: Să trăiască vor ! Atîta au de spus acum ! BATRÎNUL: Şi dacă scapă, o să trăiască ? Nu tot le-aşteaptă la abator ? Ele vin acum spunînd ceva, strigînd ceva, insă voi cu cangea le scoateţi să se uşte, să le căsăpiţi încet, mai pe urmă, cînd s-or linişti. TIMOTEI (puţin iritat): Şi dumneata mănînci din ele, tataie ! Şi vii şi ceri carne, şi dacă n-ai carne la măcelărie bombăni şi înjuri! BATRÎNUL (urmind neabătut): Acum ele sînt cineva, îşi au viaţa şi strigătul lor, dar voi vreţi să slujească, asta e, să-şi facă slujba la abator, într-un număr. Voi le-aţi numărat capetele' şi rărunchii şi splina şi măduva, dar strigătul ăsta ai lor nu l-aţi numărat, el a ieşit afară din numărătoare, trăieşte ! 249 APE ŞI OGLINZI TIMOTEI: Eşti complet nebun. (Se pregăteşte să plece.) BATRINUL : Da. TIMOTEI: Acum înţeleg ele ce te-au lăsat rudele. Le-ai descurajat. BATRiNUL : Du-te, ia-ţi cangea şi pescuieşte. Poate scoţi vreo ciubotă, mai ştii ? Şi mai tîrziu perechea. TIMOTEI (dominindu-se): Pe mine nu mă descurajezi, tataie, cu una cu două. BATRiNUL : Pentru că tu n-auzi nimic, de-aia. Tu n-ai timp. Tu umbli de colo-colo şi n-auzi strigătul cel adevărat, care strigă demult, demult, dinainte de-a te fi ivit tu... Se aude un urlet înfiorător de femeie. Timotei fuge afară unde zăboveşte mult. Se întoarce ojutînd celor doi soldafi, Mihai şi Petre, să aducă o fală învelită Intr-un cearceaf. O pun şi pe ea pe un pat improvizat. O cercetează cu grijă. SDT. MIHAI: Ii facem respiraţie ? TIMOTEI: Nu cred că e nevoie. SDT. PETRE: Eu zic să-i facem, tovarăşe. Că văz că nu prea mişcă. SDT. MIHAI: A mişcat. Acu a leşinat. SDT. PETRE : Să-i facem un pic. (Se apucă să-i facă respiraţie artificială.) TIMOTEI: Cum a fost ? SDT. MIHAI: Am găsit-o în mal. Fusese cu unul la coţăiallT Pesemne că n-a văzut plrîul cînd a venit. A dat in ei berbeceşte. Ea s-a prins de-un ciot, a stat acolo. Zgrepţăna lemnul să n-o ia din loc. Mamă, ce se lupta, uite aşa, pe o parte şi pe alta, ca pe jăratec. TIMOTEI: Şi el ? SDT. MIHAI: El s-a dus... SDT. PETRE (explică, fără să se întoarcă): N-am putut. A trecut pe lingă noi, cu bulboana. SDT. MIHAI: Cam la un stînjen, şi pe urmă, aleluia, dus a fost. S-a dat la fund. SDT. PETRE: Ea urla, ziceai că... Abia acu s-a domolit. TIMOTEI: L-a văzut că se îneacă ? APE Şt OGLINZI 250 SDT. PETRE : Eu ştiu !? S-a dus Mihai de s-a aplecat, eu II ţineam de picioare, — mai propteam şi barca — de-a luat-o in braţe. I-am tras, ea era cam goală de tot, scotea aşa un fel de sunete, ca la găini. SDT. MIHAI : Hai să mergem, Petre ! Că mai văzui unii atirnaţi. SDT. PETRE : Mai stăm. (Acum ii suflă fetei in gură, cu un fel de voluptate stingace.) SDT. MIHAI : Hai, că pier ăia, săracii! (Cum Petre nu vrea, il trage de umăr.) Hai mă ! (Petre se desprinde greu de fată. E şi el foarte ostenit. O priveşte cu milă dar şi cu aftţare.) Să semnalizaţi cu lanterna să ştim unde să venim. (Ies amindoi.) 2. FRUMOASA ROZA Timotei sc duce îngrijorat ia fală. Se apleacă peste ea. o examinează. Ezită, apoi se hotărăşte şi el su-i facă respiraţie artificială, punindu-şl gura pa a ei. Fala întinde incel braţele, îl încolăceşte pc după git. E ca un sărut. El se desprinde binişor, stăpinindu-şi emoţia. Trece la bătrin şi-i spune cu un ton tem-perat cu dinadinsul: TIMOTEI: Ziceai că toţi trebuie să slujească, asta ziceai. Că toţi pină la urmă sînt vîrîţi intr-o utilitate, închişi acolo. Ei iacă-tâ, tataie, dumneata n-ai nici o utilitate. înţelegi ? Dumneata nu mai eşti bun în nici un Iei pentru noi, nu eşti in stare să ne ajuţi cu nimica, cel mult să ne tulburi şi să ne încurci. Pielea dumitale nu ne e trebuincioasă. Nici nebunia dumilale. Totuşi băieţii ăştia au făcut pe dracu-n patru pentru dumneata, aşa inutil cum eşti. înţelegi ? Nu te-um scos să te băgăm la jug. Sau într-un număr. Toţi trăim intr-un număr in lumea asta. Il suportăm şi-l trăim, — şi-l fructificăm. Asta am vrut să-ţi spun. ftâtrinul citeşte netulburat. Timotei iese in uşă şi strigă. 2M APE ŞI OGLINZI TIMOTEI: Sora Casandra! Sora Casandra, vino puţin pînă aici ! Sora Casandra, rn-auzi ? Şi rufăria aia, sosită acum, puneţi-o naibii sub carton gudronat, c-o murează ! Aşa băieţi! Cereţi de la comandament analgezice. Şi să trimită un dinam de rezervă, rapid ! Il montez eu ! (In timp ce sora Casandra se strecoară lividă.) Ce faceţi, aţi cusut sacii ? (Revine în baracă.) Auzi, soră ? Vezi ce e cu fata asta, eu nu mă pricep la... Sora Casandra se duce ia Roza, o dezveleşte şi o examinează puţin, ii palpează abdomenul. Roza ride. Sora ia mina de pe abdomen şi Sşi prepară o fiolă, dar Roza ride şi mai tare. Cind se apropie acul. Roza se tăvăleşte de rts. Sora se opreşte mirată, descumpănită. ROZA : Ah ! Colosală chestie ! (Se uită împrejur, rămine veselă.) Ce aveţi ? E teribil, parcă mă purta unul în braţe, dar ştii ? unul vinjos. Se poticnea, îşi scăpa mina pe sinul meu. Vream să-i dau mina de-o parte, nu puteam. Vream să-1 plesnesc peste mină, dar ştii cum ? (înregistrează pe sora Casandra.) Ce ţii acul ăla spre mine ? N-ai altă perspectivă ? Aşa îmi zicea unu, şmecher : îţi ofer o perspectivă. O belvedere. Zic, belvedere e la Bucureşti, lăsaţi, la regia de tutun. (Tot Casandrei.) Şi ce te uiţi aşa la mine ? Nu eşti frumoasă. Nici cînd te uiţi, nici cînd nu te uiţi. (Mulţumită de cadru.) M-aţi plasat grozav, ce să spun!? Ca In vagon-lit. Şi mixt pe deasupra ! (Vede pe Timotei.) Dumneata m-ai luat in braţe ? Să ştie Felix, te stîlceşte. (Sora Casandra se apropie, mai decisă, cu seringa, ea îi dS peste mină, răstoarnă totul.) Lăsaţi jucăriile, nu sîntem copii! (Sora Casandra priveşte pe Timotei şi, la un semn al lui, pleacă. Roza ii spune): Să te faci frumoasă, auzi ? Să nu te mai văd aşa. (Sora o priveşte inexpresiv şi iese.) Şi ploaia asta pe acoperiş e colosală : pîr-pir-pîr i Ceaiul de-aici e pentru mine ? (Il apucă şi-l bea.) Răcoritor. Să-i dea dumnezeu zile cui l-a făcut. Dar şi nopţi! Câ ziua fără noapte ce e ? Ziua dormi, iar noaptea... (Se mai dezmeti- APE Şl OGLINZI 252 ceşte.) Unde sîntem de fapt? A! (Incruntindu-se puţin.) Pe Felix unde l-aţi dus ? (Zimbeşte carnasier.) Nu voia să mă lase, parşivul, mă ţinea strins, lipită de el. Zic, lasă-mi, mă, să respir puţin, să-mi trag sufletul. (Caută să-şi aducă aminte.) Mă apucasem de ...umerii lui, (nedumerită) nu înţeleg, mi-a intrat o ţeapă în mină, o ţandără, mi-a făcut o bubă. (Se alintă.) îmi trebuia puţintică apă... puţintică apă !... Un duş. îmi place să fiu goală. îmi place apa pe mine, multă-multă, după ce... (Chicoteşte.) Ţin minte că a fost magnific. Peste închipuire. Magnific! Şi mă întorcea şi aşa şi aşa. Şi venea şuvoi, nu ştiu cum să spun, ...ce mai! După aia cred că am ameţit. Şi era parcă mă săruta nu ştiu cine, dar, oho! adine de tot. (Se uită la Timotei.) Dumneata ? Ştii să săruţi ? (El o priveşte concentrat, ea se dezmeticeşte şi mai tare.) întrebam numai. Nu, cu Felix nu se poate lua nimeni la întrecere. Mai plouă ? Atunci stăm aici şi e perfect. Şi după aia se face frumos şi a zis Felix să mergem la cinema că s-a schimbat filmul. Merg, dar să nu mă stringi aşa că-mi faci vînătâi. — Şi cine te vede ? — Treaba mea! Astea-s fulgere 1 îmi place foarte mult cînd fulgeră. Era să mor fulgerată acum trei ani. Mi-ar fi plăcut. Atita electricitate să intre în tine o dată! Insă atunci nu l-aş mai fi cunoscut pe... (Se opreşte văzind privirea serioasă a lui Timotei.) Dumneata mă priveşti că ai să-mi spui ceva, sau numai aşa de... de nimic ? TIMOTEI (bltnd, cu o uşoară compasiune): Să facem cunoştinţă. Eu mă numesc Timotei. Dumneata ? ROZA : Roza. TIMOTEI: Pot să fac ceva pentru dumneata ? ROZA (cochet, uşor): Nu fi porc. (Observă, după reacţie, că el e mai serios decit credea.) Iartă-mă, asta e o vorbă a noastră. Şi ce-ai fi dispus să-mi oferi ? TIMOTEI : Nu ştiu ce-ţi lipseşte. fO priveşte precaut, cău-tind să-i înţeleagă starea.) ROZA: Acum faci pe şmecherul şi pe taciturnul, ca eu să spun o prostie. E bine că n-o spun ? Găseşte altceva. 231 APE Şt OOUNZ1 TIMOTEI: Bun, dacă n-ai nevoie de nimic, atunci eu... (îşi trage gluga să plece.) ROZA : Poţi să rămii. După ce mă odihnesc, cred că am să-ţi şi cînt. Cint destui de valabil, să ştii, nu trebuie să te sperii. TIMOTEI: Nu mă sperii aşa de uşor. ROZA: Ba eşti speriat tot timpul, nu ştiu pentru ce. Parcă păzeşti tot timpul ceva. Ce naiba aveţi aici, comori, nestemate ? Dacă aveţi, să-mi spui şi mie unde sînt, să le fur la noapte. TIMOTEI (in glumă, dar cu multă băgare de seamă): Ca să le duci lui Felix ? ROZA : Felix, cine ştie pe unde îşi face ăla veacul. Eu nu sînt geloasă. E băiat frumos, las’să-1 placă şi altele, ce ! Numai să nu vie supt şi pocit! Da’ ce face aşa ? TIMOTEI (cu o stringere de inimă): Apa... ROZA : Care apă? (El nu răspunde.) Care apă? (Se întoarce spre bătrin.) Moşule, care apă zice că face aşa ? N-auzi ? Hei ! BATRÎNUL : Nu ştiu. ROZA : Atunci ce ştii ? Să citeşti terfeloage ? (Caută să se desluşească singură.) Era o apă, ştiu, dar... demult. A venit o apă şi... nu mai ştiu. Moşule, nu-ţi aminteşti c-a fost demult o apă ? BATRlNUL: Nu-mi amintesc. ROZA : Atunci spune dumneata ce-ţi aminteşti ! Spune o amintire a dumitale ! (Se aud afară iar mecanizate. Timotei dispare grăbit. Iarăşi zgomot, de voci care se intercalează, ordine, sonorităţi.) Ce se tot aude ? Ce-s astea ? BATRlNUL : Nu ştiu, fetiţo. O joacă de-a lor. ROZA (bucuroasă): A, e teribil atunci! Şi de-a ce se joacă ? Bărbaţii ăştia clnd vin de-afară sînt colosali. Totdeauna aduc ceva cu ei, niţică aventură. Mie îmi place cum miroase bărbatul cînd se întoarce el de la ceva, de exemplu de la o încăierare. Şi cînd se întoarce de la altă femeie tot ioni place. Fiindcă atunci înseamnă că-i place mai mult de tine, deşi i-a dat şi ailaltă tot, dar totul ăsta nu înseamnă pentru el... totul. El vine să vadă dacă nu cumva APE ŞI OGLINZI 25< găseşte altceva, ştii, mai preţios. Adică el trage mereu nădejdea că tu ai mai mult ca toate celelalte. Şi asta e frumos din partea lui, nu găseşti ? BÂTRlNUL : Găsesc. ROZA : N-ai fost atent. BATRÎNOL : Ba da. Găsesc că e frumos să ai mereu ceva de dat. ROZA (boţind mulţumită din palme): Ce n-are nimeni, — ăsta-i şpilul! Fiindcă la urma urmei toţi avem ceva aparte, ceva absolut al nostru, nu ? Felix spune mereu că eu nu mă compar cu nimeni. Cred şi eu. El, să ştii că e foarte bun la suflet, însă alţii nu bagă de seamă. Numai eu bag. I-am zis, Felix, cînd o începe să-ţi iasă bunătatea prin piele, n-ai decit să te duci să te însori. Intr-o zi tot o să bată la ochi şi atunci eşti terminat. Dumneata eşti bun, moşulică ? BÂTRlNUL : Nu. Sînt terminat. ROZA : Adicătelea, te duci ? BÂTRlNUL: Adică ce am avut de făcut din mine, am făcut. Pînă am isprăvit. Mai mult n-am ce. (O secundă.) Nici nu mai vreau. ROZA : Nici eu nu vreau să mă fac altfel. De-asta îmi par unii bărbaţi falşi. Ei tot timpul se fac că se caţără, ba după una, ba după alta. Mereu se tot duc să se facă altceva. Eu, dimpotrivă, aş sta mereu aşa cum sînt, prinsă de... (caută să definească) de ce moşule ? De ce stau eu prinsă ? BÂTRlNUL : Nu ştiu fetiţo. Nu mă priveşte pe mine. Poţi să stai şi poţi să nu stai. (Scurtă pauză.) ROZA (naiv): Ştii, mie îmi place foarte mult să fac dragoste... (Timotei a reapărut de o secundă, ud. in preia. Ea il vede.) Ce este ? TIMOTEI : Nimic. ROZA (dezamăgită): Dumneata, spre decepţia mea, nu vii ca de la o aventură. Vii ca un tip care a pus lr. punct nu ştiu ce socoteli. TIMOTEI : Şi ? ROZA : Şi asta e oribil. Tipii care se fac mereu că fac, că dreg, că uite ce poziţie am eu. Cînd ii dezbraci sînt ca vai de ei. 2.Vi APE Şt OGLINZI TIMOTEI : De ce să-i dezbraci ? ROZA : Pentru că aşa. Pentru că toată lumea trebuie să se dezbrace o dată, nu ? Toate lumea trebuie să mai dea citeodată poziţia jos, sâ vedem ce rămîne. TIMOTEI (umbros, dur calm) : Fato, e un moment în care discuţiile astea sînt cam deplasate... ROZA : Eu nu ştiu ce găseşti dumneata deplasat. Niciodată nu e deplasat să fii sincer şi totdeauna e deplasat sâ faci pe nebunul sau pe măreţul. TIMOTEI: Aici nu e vorba de măreţ. E vorba că nişte oameni, afară, se străduiesc din răsputeri... ROZA (intrerupîndu-l nemulţumită): Cînd aud de străduit, ştii... Nu că nu m-aş strădui, dar prea aud toată ziua de străduit. Care străduit din răsputeri ? Ce s-au mai străduit ? TIMOTEI (sec): S-au străduit să te scoată din apă. ROZA : Iar apă ? Moşul a zis că nu e nici o apă. Sau atunci, e o apă care vine lot timpul. Care se prelinge tot timpul, tot timpul, de sute de ani aşa. TIMOTEI: Şi dacă ţi-aş spune, totuşi, fato, că era cit p-aci să te îneci în ea ! ? ROZA (uşor): Ehe. multe erau „cit p-aci”. Nu m-am înecat, e bine ? TIMOTEI (mai ofensiv): Fiindcă te-au scos nişte oameni, fetiţo. Nişte oameni care n-au ghidul deşuchiat ca al dumitale ! ROZA : Ba dacă e ăla care mi-a pus mina pe sin... TIMOTEI: Ca să te smulgă din moarte, domnişoară ! ROZA (neîncrezătoare): Ce să smulgă ? Lasă, nu mai fie el şmecher aşa. A pus mina înadins. Moartă, coaptă, tot punea. Şi pupatul dumitale ce-a fost ? TIMOTEI (ropuj: Să-ţi dau respiraţie de la mine ! Să te fac sâ sufli, să trăieşti ! ROZA : Frumos ! (Stă o clipă in cumpănă.) Dar am simţit că te-ai cam prins şi dumneata, şmecherie. TIMOTEI (pierzindu-şi răbdarea): Termină o dată ! S-a prăvălit un puhoi imens, violent! Probabil că te-ai zăpăcit de nu-ţi dai seama ! ROZA : Ce zici că... ? TIMOTEI: Un puhoi care a răsturnat totul! Şi pe dumneata ! ape şi oglinzi 256 ROZA feti un strigăt de pudoare): Te rog nu-mi vorbi despre astea ! Astea sint lucruri intime. Nu-mi place să-mi vorbească alţii despre lucruri, intime. Nu pot suferi aşa ceva! TIMOTEI (temindu-se că e intr-adevăr traumatizată) : îmi pare rău. ROZA (văzîndu-i surîsul de compasiune umană devine mai încrezătoare) : Puhoi, ai spus ! ? Da, intr-adevăr, aşa a fost. Era nebun şi puternic şi mă dospea oriunde mă atingea. M-a răsturnat, mi-a apucat părul cu mina... TIMOTEI: Cine ? ROZA : El, Felix, cine ? TIMOTEI (ezită mult, apoi, spre a o aduce forţat la suprafaţa conştiinţei): Felix nu mai există. ROZA (il priveşte in ochi, ride): Ha ! TIMOTEI: Regret că trebuie să te fac să afli că Felix nu mai există. A curs la vale. ROZA : A curs, da. Foarte frumos ai vorbit. Dar nu mai fi atît de posac. (încurajator.) Felix, el, mereu îmi scapă. Nu-i prima oară, să ştii. TIMOTEI: Mi-e teamă că e ultima. ROZA fare un rts ciudat): Nu te lua după capriciile lui. Asta e farmecul lui Felix. El pleacă şl un timp zici că e mort. Pe urmă apare iar... TIMOTEI: De data asta... ROZA : Hai, fără goange, vrei ? Şi nu te posomori degeaba. Eşti un bărbat destul de valabil cind nu te posomorăşti. S-a dus Felix ? Unde naiba s-a dus ? Tot la mine vine, fii sigur. A curs la vale, iar dumneata te mohorăşti. (Ride, rîde mult, puţin prea mult.) Şi dacă nu mai vine, tranc ! Crezi că... gata ? Pot să curg şi eu la vale, şi în toate părţile. Sint atîţia bărbaţi frumoşi cu care mă pot înţelege, care au să-mi spună ceva. Se duce, treaba lui. Eu in nici un caz n-o să-mi torn cenuşă în cap. Nici să ştiu că-i cenuşa lui Felix. Ducă-se, dacă vrea, e liber! Şi eu sint liberă, nu-i aşa ? Numai dumneata eşti pironit şi trist, — de ce ? TIMOTEI (privind-o lung, matur): Fiindcă mi s-a făcut milă de dumneata. De-asta. 237 APE ŞI OGLINZI ROZA : Şi mie de dumneata, — e bine ? Ce crezi, că fără Felix se termină lumea ? Aiurea! Lumea e doldora, nene. In fiecare clipă apare cîte cineva, altă posibilitate, cînd nu te-aştepţi. Primprejur, pe-aici, foiesc întimplările şi posibilităţile. Şi dumneata eşti o posibilitate dar poate nu ştii, nu ţi-a spus-o nimeni. Ai un singur cusur : că tot pleci afară, ca şi cînd cine ştie ce te-ar împunge. De ce ? Ţi-e urît aici ? TIMOTEI (vine la ea şi ti ia atent capul in palme): Fato, nu mai ştiu ce să cred despre tine. Poate întîmplă-rile astea te-au lovit prea greu. E tragic, înţelegem toţi asta. Totuşi trebuie să rămînem calmi. Puternici. Cu orice preţ. ROZA (deşirant): Mîngîie-mă. Mîngîie-mă cit mai tare. Hai, mîngîie-mă ! Nu fi sălbatic. Am nevoie de mîngîiere. (Ea ii conduce mina, el o mîngiie pe păr. Apoi ea dă drumul mlinii şi el o mingîie mai departe, crispat.) Aşa. Acum semeni şi tu a om. Ce bine ! TIMOTEI (murmurînd printre dinţi) : Pe urgia de afară... ROZA (consolator): Vezi-ţi de treabă. Nu-i nici o urgie. TIMOTEI (ezită tncă să-i facă rău): Oh, ce bine că nu ştii! Dacă ai şti... ROZA : Nu e nici o urgie... Nu înţelegi ? (E dulce, copilăroasă.) TIMOTEI: Dacă ai şti ce se petrece acum împrejur, deasupra noastră, la un pas de noi!... ROZA (cu milă şi ocrotire): Iţi faci iluzii. Mari lucruri nu se pot petrece în lumea asta. Poate numai dragostea să mai fie un lucru mare şi atit. TIMOTEI: Te contrazici. Adineauri... ROZA : Şi dacă mă contrazic, ce ? Nu-s bătută în cuie. Şi tu te contrazici. Vrei să te duci, dar şi să stai cu mine, e adevărat ? Aşa făcea şi Felix. Şi el mă tot mîngiia că-mi pierdusem iubirea dinainte. Pe cealaltă. Poate toţi se mîngîie pentru iubirile ce le-au pierdut înainte, mai ştii ? Poate orice iubire se hrăneşte din tăciunii ăleilalte... TIMOTEI (tncercind s-o adoarmă) : Poate, fato... Acum e insă momentul să te linişteşti, să închizi niţel ochii. APE ŞI OGItlNZI 25S Cum pare că a făcut şi tataia. Şi cind vă treziţi, multe lucruri o să fie... ROZA (îl întrerupe încet) : Taci. Nu mai spune că e momentul. Ai mai spus adineauri că „nu e momentul". Ce moment ? Dacă tot spui „momentul" te faci tare urit. TIMOTEI (conciliant) : Bine, mă fac tare urit. Tu dormi însă puţin şi cînd mă întorc o să fiu iar frumos. Vrei? ROZA : Da. Şi mai vreau ceva : renunţă să-ţi mai fie milă de mine. îmi promiţi ? TIMOTEI: Bine Roza, o să renunţ să-mi mai fie milă de tine. ROZA (destul de potolit) : Fiindcă eu n-am ce face cu subtilităţile tale şi cu încercarea ta de a fi uman şi îngăduitor. Eu îmi bat joc de aerele părinteşti şi principiale, alea care fac dintr-un morcov o melasă greţoasă. (Cu un zimbet fioros-jucătiş.) Eu scuip pe dulcegăriile astea caritabile, înţelegi ? TIMOTEI (păstrînd o teribilă stăplnire de sine): înţeleg. Dar dormi. Cînd te trezeşti o să vorbim altfel. ROZA : Eu sînt mult mai simplă, pentru mine nu trebuie să inventezi tot felul de cataclisme şi de urgii de moment de unde să pretinzi că mă salvezi. Spune-mi mai bine ce vrei de la mine şi gata. TIMOTEI (cu vocea alterată): Atunci îmbracă-te şi ieşi cu mine, acum cînd imi vine schimbul, să ne suim intr-o barcă, să mergem să mai apucăm nişte oameni, nişte orătănii, nişte rămăşiţe, să le reparăm, să le recondiţionăm, să mai croim altele şi tot atunci să luăm cazmaua, să întărim digul, să oprim apele 1 Cam asta. ROZA: Merg, sigur. Ce fel de ape ? TIMOTEI (strigind): Apele care au inundat o parte din acest pămînt, s-au revărsat peste întinderi, au făcut case şi vieţi să tremure şi să se prăbuşească, şi care înaintează mugind, aşa cum auzi cu urechile tale! ROZA (cu un ton sincer puţin speriată) : Nu aud nimic. TIMOTEI: Atunci eşti surdă, Roza ! ROZA (insistînd): Nu se aude nimic. Decit strigătul tău 259 APE ŞI OGLINZI TIMOTEI : Taci. Nu spune asta! ROZA : Din cauza strigătului tău nu se aude nimic. BATRINUL (din imobilitatea lui) : Aşa e I TIMOTEI (intorcîndu-se spre el): Probabil că nici dumneata nu auzi nimic, tataie... ! ? BATRlNUL: Nimic. ROZA : Nici unul n-auzim ceva deosebit! BATRINUL: Doar ce se aude mereu. Nu mai mult. Nici mai puţin. ROZA (sincer, franc) : Exact. Şi dînsul e de părerea mea, vezi ? TIMOTEI: Şi zgomotul teribil de revărsare şi ameninţare ? ROZA : Care ? Eu aşa îl aud de cind m-am pomenit. Ca de departe. (într-adevăr zgomotul concret s-a prefăcut pe nesimţite intr-o materie sonoră fluidă, electronică.) TIMOTEI: Dar acum e lingă noi! La cîţiva metri! BATRINUL: Lingă dumneata, poate. Eu am ajuns prea departe de el. Departe de tot. TIMOTEI (strigind, ca să se convingă pe sine, să nu cedeze acestei aparenţe) : Dar vă găsiţi amindoi în-tr-un loc adăpostit! Unde v-au cărat nişte ostaşi! Şi asta e o baracă improvizată ! Unde vi s-au dat primele ajutoare! ROZA (cu un zimbet uimit) : Ce ajutoare ? Stăteam foarte bine. BATRINUL : Aşa e. Stăteam bine. ROZA : Doar eram cu el, cu Felix! TIMOTEI ( mai obstinat): Şi ăsta, uite, e un pat improvizat ! In mijlocul unui tumult! Şi un serviciu de alimentare improvizat! Şi nişte oameni care funcţionează cu mari eforturi în jurul vostru !... Nu simţiţi că ăsta e un moment cu totul şi cu totul... ? BATRINUL (sincer): Nu. TIMOTEI : Că toate sînt Înjghebate în iureş, pentru că de data aceasta... BATRINUL: Aşa am trăit tot timpul. Asta a fost mereu casa mea. Podul meu. TIMOTEI (inverşunindu-se): Podul pe care ţi l-a nimicit puhoiul ? Cum o să fie ăsta ? APE ŞI OGLINZI 260 BATRlNUL : Nu l-a nimicit. Asta e. TIMOTEI: Tataie, pricepe-mă: s-a dus totul pe gîrlă ! BATRlNUL (mereu senin şi convins): Nu s-a dus. E podul meu. ll cunosc. TIMOTEI: S-a prăbuşit, s-a făcut praf! ! ! BATRlNUL (cu o linişte extremă, nefirească): Nu s-a prăbuşit. N-avea cum. Şi dacă s-ar prăbuşi, aş trece In alt pod. Care e tot podul meu. Şi orice s-ar in-timpla nu pot decît să trec în alt pod. Dar de fapt tot în podul meu. Fiindcă el n-are cum să se mai dărime, de-acum înainte. TIMOTEI: S-a dărimat! Şi în locul lui se va construi o clădire solidă, puternică ! BATRlNUL : Da. Se va clădi. Sigur. Dar eu voi sta tot aici, in pod. TIMOTEI: In care ? BATRlNUL : In ăsta. In care am stat şi stau. TIMOTEI (caustic) : Atunci poate nici apa n-a venit ? BATRlNUL : Nu. Ai venit dumneata. TIMOTEI (tn faţa unei convingeri atit de nestrămutate): Şi de ce am venit ? BATRlNUL : Nu ştiu. TIMOTEI: Roza ! Spune tu ! ROZA : Nu ştiu. Ştiu că mi-am pus hainele aici, înainte de a mă dezbrăca. Chiar aici. Am ieşit goală pe nisip şi el era tot gol. Ciulinii erau încă cruzi, nu înţepau. Pe pirîu umbla ceva, ca nişte bureţi de spumă, mari. Şi pe urmă... a fost ca niciodată. Şi pe urmă eu m-am întins între ciulini şi mă uitam la cer şi am uitat complet unde mi-am pus lucrurile. Şi pe urmă tu m-ai silit să mă îmbrac, şi iar să mă îmbrac şi m-ai înghesuit în baracă. Şi unii m-au pipăit la sîn să-mi caute nişte răni, parcă aş fi fost bolnavă. Căutau urmele lui, probabil. Asta ştiu. De ce ai venit şi m-ai îmbrăcat nu ştiu. De ce ai venit şi m-ai îmbrăcat în loc să te dezbraci? Să fi stat acolo cu toţii şi să înotăm, dacă zici că a mai crescut pîrîul şi era apa bună. TIMOTEI (înmărmurit, tîrtt de iluzie): Despre eînd vorbeşti, despre ce vis ? Oind s-au petrecut toate astea ? 261 APS ŞI OGLINZI ROZA (cu cea mm mare evidenţă): Adineauri! TIMOTEI (brusc, simţind că-şi pierde controlul): Hai cu mine! Imbracă-te imediat şi hai cu mine afară să-ţi arăt! ROZA : Tot asta spui, să mă îmbrac. Atîta ştii ? De ce să mă îmbrac iar ? TIMOTEI : Vino, ia-ţi pelerina şi hai să-ţi arăt locul unde a fost baraca de care vorbeşti, să vezi cu ochii tăi totul! Să deschizi ochii şi să vezi dacă a mai crescut pîrîul! (Poruncitor.): Hai, vino! Acum, imediat! ROZA (-surprinsă, disponibilă): Vin. Mergem cu barca şi dăm pe la toţi oamenii şi-i strigăm. Şi-i stropim. Şi culegem şi nişte bureţi de spumă, să-i strîng la subsuori, să mă răcorească. Şi cîţiva ciulini să te zgî-rii cu ei. Haide ! (Dă să meargă, vede că nu poate. Mirată, cu o panică ascunsă in ochii ficşi:) Nu pot să merg. Nu mai pot să merg deloc!... (Recade pe pat, ride.) Nu pot să merg, ştii ? Nu pot decît să stau întinsă, — şi să mă iubesc. (Gifiie de spaimă, riztnd.) Atîta pot. Să mă mai iubesc, atîta pot. De ce oare ? Vino, unde te duci ? Vino aici! Vino să ne iubim acum ! Bătrinul nu contează, lasă. Bătri-nul moare curfnd. Dar noi ne putem iubi. Chiar dacă ar fi apă de jur împrejur. In apă e aşa de frumos! Vino, dă-mi mina. Nu fi încurcat, nu e nimeni nicăieri. Şi nici o picătură de apă. Asta e ideea ta fixă, invenţia ta, ca să fugi de mine!... TIMOTEI (iese în uşă şi strigă): Marcule, a venit ambulanţa ? (Se aude un răspuns lung de: BNuuu“.) Chemaţi-o, spuneţi-i c-am spus eu să vie! Auzi, mă ? (Murmur că s-a auzit.) Să vie urgent! Ostaşii s-au întors ? (Răspuns: „Nuuu s-au întorsu.) Ţimotei reintră, ia o lampâ, iese din nou şi se duce undeva departe, pe malul apeit unde începe să strige şî să facă semne. ROZA (vorbind ca pentru sine): Bătrine, crezi că n-am să mai pot umbla niciodată ? BĂTRINUL (nu doarme) : La anii tăi, umbletul e o ruşine. Numai zborul e cuviincios. APS ŞI OGLINZI 262 ROZA : Dar la ai tăi ? BATRINUL (după o clipă) : Plutitul. ROZA : Chiar crezi că există vreo revărsare de-aia de care zice el ? BATRINUL: Există. Una mare de tot. In care încape şi a lui, şi toate. Insă eu, dacă plutesc, n-o mai simt. ROZA : E frumos aici, aşa-i ? BÂTRINUL : Destul de frumos. ROZA : Poţi să stai cit vrei aici. Eşti la mine. BATRINUL : Şi tu poţi să stai. ROZA : Ne-a dat Lucian cheia, prietenul lui Felix, în caz că plouă. De fapt e a lui. A făcut un gest galant. Asta aşa, fiindcă are cirlig la mine, dar nu vrea să se arate. El şi-a scos barca şi s-a dus să se plimbe. A zis să fim cuminţi şi a rîs. Cind se întoarce îi spun că eşti bătrinul meu. Prietenul meu. Vrei ? (Bătrinul tace.) Chiar eşti bătrîn de tot ? BATRINUL : Cam. ROZA : Eu n-aş vrea să trăiesc mult. Douăzeci şi cinci de ani mi-ajung, dar să am o viaţă foarte cumplită. Ai dansat mult in tinereţea dumitale, tataie ? P.ATRiNUL : Citeam şi atunci. ROZA : Păcat. Dansul e de fapt o uvertură la ce urmează. Te deprinzi cu trupul ăluilalt, vezi cum răspunde el, cum are pielea. Pe urmă te uiţi în ochii lui, pînă se încing, şi atunci vine un fel de spaimă moale, şi mai tîrziu cînd se prăvăleşte peste tine, în-tr-un ungher undeva, şi începe dansul acela fioros cu gura uscată şi se svîntă toate vorbele şi nu mai rămîne decît o fierbinţeală bolborosită, şi pe urmă cazi într-un fel de moarte de catifea. Dumneata ai murit vreodată aşa cum zic eu ? BATRINUL : Nu-mi aduc aminte. ROZA : Nu vrei să-mi spui. Atunci spune-mi cum îţi place dumitale să mori. BATRINUL: Eu nu mai pot muri, fetico : pentru că nu mai trăiesc. ROZA : Mie aşa mi-ar place, cum am zis, acum. Cind bărbatul, care a fost val, ţi se prelinge din mîini, se subţiază şi se prelinge, şi-n jurul trupului tău se face ca o apă mare îmbibată de fierbinţeala lui. 20) APE Şt OGLINZI Şi-ţi creşte apa asta, pînă la sini, pînă la umeri, pînă la gît, şi gata... Cum vrei mai bine ? (E puţină disperare In voluptatea el.) Iar tu, cu braţele ca nişte nervuri... Ştii ceva, moşule ? Mi se pare că am ratat o treabă frumoasă. Cine dracu a pus, tocmai atunci, un reflector pe mine? Cine vîră tot timpul reflectoare pe trupul şi pe sufletul meu ? Ce-i mania asta să mă facă mereu să mă port salon, adică să mă ascund ? (Montindu-se.) Dacă omul ăsta de aici îmi place, de ce nu pot să-i spun că-mi place fără să-mi spună că nu e momentul, că e nu ştiu ce inundaţie, şi că are ceva de reparat şi de recondiţionat!? (Urlă): Ce tot recondiţionează atita? Ce ? ? * Timotei intră fmpreună cu soldatul Mihai sprijinind de omindouă părţile un bărbat tinăr, îmbrăcat sumar in izmene ji maillot de flanelă. Bărbatul pare ca ameţit. Vom afla mal tîrziu că se numeşte 3. plutonierul victor TIMOTEI (grijuliu) : Poţi merge ? PLT. VICTOR : Pot. (Face eforturi.) TIMOTEI : Ai înghiţit mult ? PLT. VICTOR : Am debordat mai înainte. Dar cred că mai e. TIMOTEI: Stai aici provizoriu. Ţi-e frig ? PLT. VICTOR : Puţin. TIMOTEI (se uită împrejur să găsească ceva. Nu găseşte. Scoate şi-i dă haina lui): Pînă îţi fac rost de alta. (Lui Mihai.) Unde e Petre ? SDT. MIHAI: Petre... cred că s-a... Cred că l-a luat. TIMOTEI (mişcare bruscă) : Cum aşa ? SDT. MIHAI: L-a luat tare. N-a mai putut să ţie. Dac-o avea noroc, se opreşte pe undeva, se-agaţă... Că sint nişte sălcii... * In spectacolul Teatrului Mic s-a renunţat la acest pasa) pentru scurtime şi ritm. APE $1 OGLINZI 264 TIMOTEI (consternat): Nuuu ! Nu se poate ! Haidem după el! fPleacă in fugă.) SDT. MIHAI : A trecut demult... {Aruncă un ochi spre Roza, care il priveşte cu simpatie. fi iese după Timotei. Afară se aud iarăşi voci, comenzi strigăte, mişcare.) PLT. VICTOR (după un timp, văzind plivirea Rozei aţintită pe el) : Vă rog să scuzaţi ţinuta. Este forţa majoră. ROZA (izbucnind in ris): Vii de la carnaval ? PLT. VICTOR (zimbeşte ca de o glumă, puţin cotistrins): Cam aşa. ROZA : Şi-ai băut ceva, aşa-i ? PLT. VICTOR : Cit s-a putut. (Vrea să râmină spiritual.) Dar am mai lăsat şi altora. ROZA : Şi de dansat ai dansat ? PLT. VICTOR (cu cinism naiv): Slavă domnului! Cred că niciodată n-am dansat aşa. înainte mai făceam la cîte-o petrecere un dans, sigur, păstrînd limitele impuse, însă acum, ce mai! Pe toate părţile, şi-n sus şi-n jos, şi peste cap, şi şeic şi roc. (E mulţumit că a fost aşa de glumeţ.) Eu cind vedeam la cîte un film muzical că se-apucă şi de păr ziceam că-s nebuni, decadenţi. Insă acuma dacă nu mă apuca de păr, hehe, era violet. Chiar m-am gindit, zic, uite c-a venit şi vremea să joc ca-n filme. ROZA : Şi lumea ? PLT. VICTOR : Păi pe toţi i-a apucat la fel. (E mulţumit cum a adus-o.) Ce-am văzut, măiculiţă doamne! Douăzeci de ani pot să povestesc. Dar nici nu cred că am să mai văd vreodată. ROZA : De ce ? Doar eşlt tînăr. Ciţi ani ai ? PLT. VICTOR : Cit îmi daţi, domnişoară ? ROZA : Nu ştiu. Că nu te văd bine. (Scrîşnit.) Şi nici nu pot să m-apropii. PLT. VICTOR (controlindu-şi ţinuta): Aveţi dreptate. Poate mi-aduce nişte pantaloni. Am patruzeci şi şase. ROZA : Mulţi înainte. PLT. VICTOR : Mulţumesc, la fel. De fapt pe mine nici nu trebuia să mă prindă acolo, că nu era locul meu. 26y APE Şt OGLINZI ROZA : Te-a prins la unguroaică ? PLT. VICTOR (ride mulţumit): Nuuu... Nu mă prinde nimeni aşa uşor pentru că... (redevine serios) e serviciul de asemenea natură. Mă feresc. Ei, sigur, în-tr-o zi de sărbătoare, sau de concediu, mai putem să avem şi o mică distracţie, între limitele impuse. Fete se găsesc. Şi ţuică se găseşte, nu-i problemă. ROZA: Cred. Insă nu orice fată merită atenţie... PLT. VICTOR : Ştiu asta. Deşi sint tinăr, dar am destulă experienţă. Analizez destul de bine pe fiecare. Pentru că contează foarte mult cum Iţi faci anturajul. Cind te distrezi, te distrezi, n-ai treabă, dar pe urmă nu e bine să fie vorbe, pentru că îţi periclitează şi munca. ROZA : înseamnă că dumneata stai tot timpul cu ochii pe ceas. (E dezamăgită.) Eu nu Înţeleg cum e o viaţă tn care stai tot timpul cu ochii pe ceas. PLT. VICTOR : Nu stau, căci am o muncă nenormată. Eu îmi mai pot face timp liber cind vreau. Mai mă duc într-o inspecţie, mai controlez. Mai las vorbă că slnt la o descindere... ROZA : Adică ce descindere ? PLT. VICTOR: Adică sanchi, mă duc să mai văd şi eu pe cite-cineva pe care n-am mai văzut-o demult. ROZA : Şi te ...descinzi ? PLT. VICTOR: Dacă îmi convine, uneori. Bineînţeles între limitele impuse. Nu pot să zic că uit de mine pe acolo. ROZA (şi mai dezamăgită): Nu ? PLT. VICTOR : Nu, fiindcă sînt ore oficiale şi e bine să fii atent. Ii spui: dragă, asta e situaţia. Dar ele ştiu, pentru că mă cunosc. Ele se mulţumesc şi cu atit. ROZA : Eu nu m-aş mulţumi deloc. Ce-i asta să vii şi să te duci că eşti în orele oficiale ? Aş vrea să fie o dată totul spontan, să poţi să faci ce pofteşti! Aşa e foarte greu să ştii cînd e un bărbat in orele oficiale şi cind nu. Şi asta e groaznic. PLT. VICTOR : Toţi nenormaţii sînt aşa. La ceilalţi e mai simplu. ROZA: Doamne, cine a mai inventat şi cuvintele astea ? Viaţa e ca un carnaval, ca o revărsare mare. Dacă APE ŞI OGLINZI 266 te strimtorezi tot timpul, nu-ţi mai prieşte nimica. Ce îmi plăcea la Felix, că el nu mai avea ore de nici un fel. Mal şi apă, ntita ştia. PLT. VICTOR : Era marinar ? ROZA : Nil era nimic, asta-i poanta. In orice caz, niciodată n-am ştiut ce e. Nici acuma nu ştiu ce e. El avea plăcerea asta, să se mişte. PLT. VICTOR: Şi eu mă mişc destul. Chiar dacă unii mă fac „statici ROZA (ironic).- Da, te mişti „între limitele impuse". Eu mâ mir că dumneata, la 46 de ani, nu doreşti mai multă libertate. PLT. VICTOR (uşor precaut) : Adică cum ? ROZA : Adică să te dai peste cap, ca astăzi. Să bei, să te rostogoleşti, să scapi frina ! PLT. VICTOR: Ca să mă puie pe liber !? Ar vrea ei, domnişoară, sint destui care vor. ROZA : Să te baţi cu toţi bărbaţii, să faci curte la toate femeile I... PLT. VICTOR : îmi place bătaia, dar totuşi... numai cind o cer împrejurările. ROZA : Şi să faci curte îţi place ? N-am băgat de seamă. Sau nu e o împrejurare bună ?! PLT. VICTOR (surprins şi încintat): Acuma ? ROZA : Dar cînd ? Acum şi în orice vreme. Trebuie să fii pregătit mereu, nu ? PLT. VICTOR: Desigur. (Mîndru): Sînt pregătit, har domnului! ROZA : Ori ai şi acum o treabă oficială !? PLT. VICTOR : Nu mai rideţi de mine... ROZA : Zi c-ai făcut o „descindere" şi gata ! PLT. VICTOR (amuzat): Hă ! Şi încă ce descindere ! Aeropurtată ! (iitde, apoi redevine serios.) Mi-a venit puţin cam râu. N-am ştiut cum o să fie, n-am prea umblat cu elicopterul. Şi-am sărit de la ciţiva metri înapoi, în apă. ROZA : Unde ? PLT. VICTOR : Staţi să vă spun cum a fost, că m-a izbit aici, sub coastă. Sper să nu fie nimic grav. Eu, imediat după prinz, deşi eram în concediu de boală in vederea pensionării, am ieşit pe centru să verific 267 APE Şt OGLINZI posturile. Am luat şi lupul cu mine, pe Doru, foarte extraordinar lup. Care il aveam prin transfer. Şi pe la vreo cinci, aşa, în colţ la bulevard, sergentul îmi dă raportul. Ce-i, Balog, zic, e bine, zice, avem şi o contravenţie, pe dumnealui care n-a semnalizat. Foarte bine, zic, aplicaţi regulamentul. Nu vrea să plătească cetăţeanul, zice, de ce zic, legea e lege, dar am semnalizat, zice cetăţeanul, nu puteţi dovedi. Dacă sergentul zice că n-ai semnalizat, n-ai semnalizat. Ba am semnalizat, zice, dar erau două maşini in spate şi, cind am vrut să schimb banda, a venit alta, tare, din urmă şi a tăiat. A venit alta ? zic. Nu-i adevărat, zice sergentul şi-mi face semn. Atunci dumneata trebuie să plăteşti, zic, altfel va fi mai rău. Nu, zice el, că a trecut o maşină neagră care era cu... Zic, lasă gălăgia, să ne purtăm civilizat, dumneata îmi laşi carnetul şi vii cu taxa, conform regulamentului. Am să reclam. N-ai dedt să reclami, contravenţia e clară, poţi să mergi la direcţia generală şi la mama direcţiei generale. Atunci Doru văd că începe să tremure şi să latre, care era foarte cuminte pînă atunci. Ce-i, zic, Doru, ce ai ? Ce credeţi că era, văzuse o căţea, însă el nu are obiceiul ăsta, însă acum era ca turbat. Doru, zic, fii cuminte, însă el mă trage şi mă trage. Ce facem, zice sergentul. Zic, faci proces-verbal. Dormiţi ? ROZA : Nu. PLT. VICTOR : Şi se repede la căţea, dar ştiţi cum ? Nu l-am văzut niciodată aşa. Şi începe să... mă rog, vă închipuiţi dvoastră. Zic, asta nu-i a bună. Şi nu trec nici cinci minute şi văd venind nişte oameni în pas alergător, din partea de jos, dar aşa, cu grămada, nu se mai uitau la semafor. Ce facem, zice Balog. Faci proces-verbal, cum am spus. Şi la ăştia care vin ?. La ăştia să ne mai gîndim. Acum Doru era şi el in mijlocul străzii, cu partenera, opreau circulaţia. Era o situaţie încurcată. Zic, lasă să dirijez eu circulaţia, tu fă procesul-verbal. Dar contravenientul mă batea la cap. Zicea, eu n-am nici o vină, uitaţi, şi acuma cîte contravenţii, de ce nu le faceţi la toţi, tovarăşe ? Eu însă n-aveam treabă APE ŞI OGLINZI 268 cu el, trebuia să descurc circulaţia, zic, lasă gălăgia, poartă-te civilizat. Şi in clipa aceea am văzut cum se urcă apa pe partea carosabilă. Se urca, se urca văzînd cu ochii. Păsările ţivleau pe sus, oamenii alergau, parcă bătea toba. Ce facem, zice sergentul. Faci procesul-verbal după regulament. După aia au Început toate maşinile din oraş să umble, ca după tobă. M-am aşezat la mijloc şi le-am dat direcţia : dreapta, stingă, înainte. Pină mi-a ajuns la buric. Atunci a fost ceva frumos. ROZA : Ce ? PLT. VICTOR : Atunci a fost frumos pentru că maşinile nu mai puteau merge pe unde ziceam eu. Şi era foarte caraghios că mergeau prin altă parte, in contravenţie. Şi nici eu nu mai puteam da din miini foarte bine. Ele mergeau, eu strigam, şi întindeam mîinile şi toate erau altfel, cum n-au mai fost. Şi m-am simţit foarte bine şi după ce a venit apa pină la piept. Dădeam mereu direcţia, care ştiam eu că trebuie dată, după regulament. Dar toate dansau. Treceau prin faţa mea unii dansind, strigau: tovarăşe Victor, ce faci acolo, pleacă de-acolo, dom’le ! Dar eu n-aveam chef să plec. Aveam chef să stau şi să dirijez. Au trebuit să mă ia tot aşa, în dans. Era grozav să vezi cum s-a perturbat circulaţia. Cind a trecut şi contravenientul meu dansind, într-o barcă, cu doi copii mici, zic : de data asta ai avut noroc, tovarăşe. Ai scăpat uşor. TIMOTEI (intră pe ultimele cuvinte, cu un balot in braţe): Intr-adevăr, ai scăpat uşor, dumneata. (E obosit şi deprimat.) PLT. VICTOR : Mi-a făcut bine la nervi apa rece. TIMOTEI (puţin aspru): Spune-i şi fetii ăsteia, să ştie. Ea pretinde că n-a fost nimica. PLT. VICTOR : Vai de mine ! A fost cea mai mare libertate şi aiureală care există ! Treceau peste stop pe roşu şi nimeni nu le făcea nimic. Eu, care sînt foarte strict, pentru că aşa e regulamentul, între limitele impuse, îmi venea să le zic: hai, treceţi acum, că e sărbătoare, e şabăţ I Aşa mi se părea, că toată lumea e frate şi soră, chiar dacă eu dădeam din miini 26? APE Şt OGLINZI regulamentar, iasă apa n-asculta, şi-mi părea cumva bine. TIMOTEI : De ce iţi părea aşa bine ? PLT. VICTOR : Nu ştiu. Mă apucase aşa un fel de bine... TIMOTEI : „Binele" ăsta era să te dea gata. Un om, care are cit de cit simţul răspunderii, n-aşteaptă sâ fie tras de alţii. PLT. VICTOR (răcnind intempestiv) : Dar am stat în postul fix. In postul fix am stat, ce vreţi! Şi cînd m-au ridicat in elicopter, am sărit înapoi in postul fix. Acolo am stat, nu mi-am părăsit postul! Indiferent unde s-au dus alţii. (După acest acces, se domoleşte tot o?o de brusc.) Pînă n-am mai simţit nimic sub picioare. ROZA : Asta e ! Să nu mai simţi nimic sub picioare ! Să nu te mai sprijini de nimic ! PLT. VICTOR : Da, domnişoară. ROZA : De multe ori simt că n-am nimic sub picioare. Nimic sub mine ! E colosal! PLT. VICTOR (puţin euforic) : Eu am simţit acum întiia oară aşa ceva. TIMOTEI (lui Victor, intinzindu-i pachetul): Pune-ţi hainele. Ţi le-am uscat. PLT. VICTOR (nu pricepe in primul moment): De ce ? TIMOTEI: Sînt hainele dumitale. Vrei să stai aşa în faţa... ? PLT. VICTOR fincfi puţin năuc) : Acum nu mai are importanţă, nu ? Acum sînt aşa de multe lucruri care nu mai au importanţă !... De cînd am văzut căţeaua, atunci, in mijlocul străzii, cu Doru, eu am înţeles că se întîmplă ceva, domnişoară. Parcă îi furnica pe toţi în degete... TIMOTEI (ceva mai aspru) : Ia-ţi, te rog, haina. Am nevoie de a mea. (Cum Victor il priveşte incă nedumerit.) Mi-e rece. PLT. VICTOR (scoate haina, o întinde mecanic, o ia pe cealaltă, fără să-i dea nici o atenţie): Şi contravenientul mereu zicea, am semnalizat, dar parcă mă privea cumva altfel, zîmbind. Zic: acum vine ceva mare, nu contravenţii de-astea mititele, ciubucuri, de care m-am plictisit pînă aici, vine un fel de APE ŞI OGLINZI 270 crimă mare, senzaţională. Hai să vedem această chestie ! Şi stăteam ca la bal, cind nu mai vrei să pleci. TIMOTEI (întunecat): Din cauza asta, a obstrucţiei du-mitale, soldatul Petre a fost luat de curent şi inecat. PLT. VICTOR (nu realizează) : Nu. TIMOTEI: Ba da. Asta e crima. PLT. VICTOR feti exaltare): Nu-i asta! Era o crimă mare, contra tuturor regulamentelor, in care toţi plecau şi se ciocneau şi îţi venea să-i opreşti şi ziceai, acum lasă-i, dâ-i dracului, meargă cum vor, dacă-i bal, bal să fie. Unde eraţi atunci, domnişoară, să vă fi luat in braţe ? TIMOTEI: A luat-o soldatul Petre şi a adus-o aici. (Crispat.) A strîns-o, a fost cel dinţii care i-a suflat în gură, făcând-o să respire. Acum el a pierit... ROZA : Săruta prost. Tu săruţi mai bine. TIMOTEI : ...fiindcă dumneata aveai gustul să vezi „crima" şi „balul" !... Şi l-ai împins cind a vrut să te tragă în sus ! PLT. VICTOR (care şi-a tras intre timp, mecanic, pantalonii) : Eram la datorie. Trebuia să inspectez şi să controlez totul. Trebuia să îndrum 1 TIMOTEI (amar) : Acum l-ai îndrumat. PLT. VICTOR : A vrut să mă scoată din post. De la misiunea mea 1 ROZA : A vrut să-l scoată de la bal. (Cu putere.) Cine are voie să-l scoată pe celălalt de la bal ? Şi de ce să-l scoată ? (Sora Casandra a apărut, tăcută, la uşă.) TIMOTEI (lui Victor): Pe dumneata te doare ceva ? (So-rei Casandra.) Examinează-1 puţin, a căzut de la şase metri. Dacă nu-s leziuni mari, îl luăm cu noi să ne-ajute. Ambulanţa a sosit ? (Sora Casandra neagă din cap. Dezbracă pe Victor plnă la briu, acela geme uşor, nu se ştie de ce. Roza S-a ridicat in capul-oaselor ţi priveşte. Cind Casau-dra li aplică un banda) de tifon. Roza are un mic icnet de protest. Cu cit creşte bandajul, creşte şi 271 APE ŞI OGLINZI dezamăgirea ei, care se schimbă l/i repulsie. Timo-tei, mereu activ, a ieşit cu nişte hirîeţe la muncitorii de afară. Sora a terminat, ajută lui Victor să-şi pună tunica şi iese.) PLT. VICTOR : Mi-ar fi plăcut să-mi faci dumneata asta. ROZA : Eu ? (îşi aduce brusc aminte că e infirmă, geme; apoi ia dinadins un ton cochet.) Nu e genul meu. PLT. VICTOR (merge spre ea): Cine nu e genul dumi-tale ? Eu ? ROZA (ii vede, pe neaşteptate, în uniformă de miliţie): De unde vii ? Ce vrei ? PLT. VICTOR : Vă rog să-ml permiteţi : sînt plutonierul Victor, fost la contravenţii. ROZA (uşor intimidată) : Şi ce-i cu asta ? Ce vrei să faci aici ? PLT. VICTOR (cu un zimbet nedefinit): Puţină curte. Cu voia dvoastră, bineînţeles. ROZA (in defensivă): Lasă, nu mal fi aşa de... Spune-mi exact ce este. Ce s-a întîmplat? (O nelinişte urcă intr-inso.) Ce este ? PLT. VICTOR : Ce să fie ? (îşi bate călciile, ea se sperie.) Pot să vă invit la... ROZA (uşor agresivă): La ce ? Ai ceva cu baraca asta ? Ce n-are ? N-are plătite impozitele ? Nu-i făcut controlul sanitar ? Nu-i dată cu var ? N-are tuburi Bergman ? PLT. VICTOR (cu un ris scurt): Domnişoară, îţi arde de joacă... R©ZA : Ce, nici aici n-avem dreptul să ne jucăm ? Atunci unde dracu putem să ne mai jucăm ? PLT. VICTOR (puţin încurcat, interpretează in favoarea lui) : N-are nimeni nimic împotrivă. (O priveşte ciudat, galeş.) Dacă, bineînţeles, şi dumneata îţi dai liberul consimţămînt. ROZA (fădnd eforturi să se liniştească): E ceva neclar cu apariţia asta a dumitale. Ce să consimt ? Trebuie să-ţi semnez ceva ? Scuză-mă, am mîinile îngheţate. Şi sînt şi analfabetă. APE ŞI OGLINZI 272 PLT. VICTOR fcrezind că e un simplu marivodaj) : Analfabetă nu puteţi fi, căci la noi a fost lichidat analfabetismul. ROZA : Zău !? îmi pare bine. !n ce an ? PLT. VICTOR (neştiind exact cum să interpreteze, răspunde serios): în 1956, cînd m-au făcut pe mine plutonier. (Apoi, văzînd privirea ei, o întoarce pe gluma.) Dar cu dumneata facem o excepţie. Poţi semna şi cu degetul. (O apucă de mină.) ROZA (îşi trage mina): „Fii cuminte, ca-nainte, nu fi prost, precum ai fost“. PLT. VICTOR (cu un ris ceva mai oblic): Vă rog să mă scu2aţi, dacă eram prost, stăteam şi acum la vite. (Rectifică imediat.) Asta nu înseamnă că cei care stau în prezent la vite sînt proşti. ROZA : Dar ce înseamnă ? (O bufneşte ristil acela straniu de la început.) PLT. VICTOR (persuasiv): Mai bine daţi-mi mina' să v-o Încălzesc. Aşa se cade. ROZA: Intre limitele impuse. (Provocator.) Mi-au îngheţat şi picioarele, să ştii. PLT. VICTOR : Nu-i nimic. Intră tot în circa mea. ROZA: Eu zic să te laşi păgubaş. N-am făcut nimic. N-am adus atingere ordinei publice. N-am fluierat în biserică. Ce mai vrei ? PLT. VICTOR (crezlnd mereu că se tachinează) : Nu ştiu, deocamdată... O să vedem noi cînd o să luăm lucrurile mai din scurt. (Se apropie de ea zîmbind, cu ochii mijiţi.) ROZA : Hai zău, nu fi caraghios. PLT. VICTOR : Aşa ceva nu se spune. Cînd se spune aşa unui om în uniformă se cheamă ultragiu. ROZA : Ce vrei, să mă arestezi ? PLT. VICTOR (nepărăsind gluma, puţin scorţosJ : Nu-i vorba de arestare. Arestarea se petrece în alte condiţii. E vorba de o simplă,., cercetare. (începe s-o pipăie uşor.) ROZA (oprind risul) : Dar n-am făcut nimic, înţelegi ? Şi nu vreau! 273 APE ŞI OGLINZI PLT. VICTOR (rictus de glumă, ascunzind o dorinţă de lup) : Aşa spun toate. După ce provoacă tot ele. Cunoaştem metoda dumneavoastră. ROZA : Ce metodă ? Nu vezi că eşti impertinent ? PLT. VICTOR : Aşa. Foarte bine. Dă-i-nainte. Agravează delictul. (Tot glumă, mult mai echivocă.) Ca să dublezi pedeapsa. ROZA : Am să te spun lui Felix. Te face pulbere, să ştii ! PLT. VICTOR : Va să zică şi ameninţări. Bravo, şi mai bine ! (Dintr-o dată serios, direct.} Nu-ţi place ? ROZA (tot aşa, strins) : Ba da. Dar nu cu dumneata. PLT. VICTOR (ztmbeşte jals): Va să zică şi discriminări antidemocratice. ROZA : Nu pot să te sufăr ! Nu pot să sufăr mutra asta de cioban, care mai şi dictează, numai fiindcă e băgată într-o haină albastră, intr-o bucată de postav! PLT. VICTOR (arătindu-şi): Am înţeles. Vrei să dau haina jos. ROZA: Poţi s-o dai. Dedesubt eşti înfăşat. Miroşi a doctorie, nu a bărbăţie. Şi a oaie miroşi. PLT. VICTOR (aţiţat) : Ce vorbeşti ? Atunci măcar să-ţi arăt că sînt cioban! Dacă asta vrei. Ai spus să fiu pregătit tot timpul, n-ai spus aşa ? (O apucă in braţe, s-o ducă spre culcuşul lui.) ROZA : Nu mă lua ! Nu pune mina pe mine ! Nu vreau 1 (E o teamă exagerată, inexplicabilă, dar el o consideră tot o manevră obişnuită.) PLT. VICTOR (rinjind) : Degeaba te fereşti. Noi cunoaştem mai bine secretele unei inimi de femeie ! ROZA (aproape îngrozită, ca şi cum cu adevărat ar aresta-o) : Am stat doar pe nisip, pe un mal gol, dincolo de regulamente şi legi! PLT. VICTOR : Legea e pentru toţi! (A reuşit s-o ducă piuă fn mijlocul încăperii pe Roza, care se zbate, strigind ,,-Yu vreau /" cu un fel de impudoare lotuşi voluptoasă, etnii, deodată, Bătrtnul se ridică in capul oaselor, ca trezit iltn somn şi aţinteşte spre ei ochit lui profunzi. APE ŞI OGLINZI 274 Peste o secundă se aude şi zgomotul unei sirene de maşină. Peste o aftfl $ ILEANA POPOVICI: Modalitatea literară aleasă poartă în sine destule riscuri ; piesa e o juxtapunere de monologuri — mică filozofie personală condensată de presiunea unei situaţiî-limită — balansînd ambiguu intre două nivele: ce) al evenimentelor şi cel al semnificaţiei simbolice. „Apele** sint stihiile dezlănţuite ale naturii dar şi ale naturii umane, poate şi ale istoriei (e nevoie, totuşi, de un considerabil efort de violenţă pentru a accepta convenţia care converteşte catastrofa inundaţiilor din primăvara trecută, încă fierbinte in memorie, în metaforă teatrală, pretext pentru lungi dispute abstracte, confesfuni, reverii şi divagaţii); „oglinzile** sint conştiinţele, ale căror axe de coordonare compun Imaginea după legi diferenţiate, reflectind fiecare propriul său adevăr. Cele citeva destine-problcmă (tot atîtea atitudini fundamentale faţa de viaţă şi moarte) au un „loc geometric4*, atît în spaţiul concret al acţiunii cît şl cel al dezbaterii: comunistul Timotei, omul core-şi culege semenii din puhoaiele revărsării, îi aduce intr-un adăpost cald, îi hrăneşte şi le poartă de grijă, îneerclncf Să-i repună „pe linia de plutire**. Fapt pentru care, dealtfel, nimeni nu-i mulţumeşte, cei salvaţi nefiind nici recunoscători, nici mulţumiţi. Bunul simţ e contrariat: însăşi viaţa abia recucerită — prima valoare sacră — este pusă sub semnul întrebării. După o atit de neconvenţlonală punere a problemei, Paul Everac îşi poate îngădui să rupă cu filozofia locului comun, şi APE ŞI OGLINZI 506 sa încerce sâ cristalizeze, intr-o accepţiune proprie, dialectica unor idei şi valori morale contemporane. Primul cîştig este renunţarea la cLişeul eroului imperturbabil, avînd în buzunar soluţii preparate pentru toate cazurile (previzibile!) şi care, doar prin virtuţile magice ale idealului superior c&re-l anima îşi supune necondiţionat realitatea ; eroul este confruntat de la egal la egal cu destinele in desfăşurarea cărora a Intervenit, cu dreptul învestiturii indiscutabile, trebuie sâ primească in sine reflexul celorlalte conştiinţe oglinzi, să-şi verifice convingerile în raport cu cea mai sensibilă şi totodată mai rezistentă şi de nestăpinit substanţă : individualitatea umană. La suprafaţă, la nivelul faptelor şi gesturilor diurne el pare să fie cel ce deţine iniţiativa şi determină deznodumintele, in fond este obiectul mutaţiei dramatice profunde ; toate celelalte personaje, răminind neschimbate îl modifică intr-un fel sau altul, ca tal i-zindu-i reacţia lăuntrică. Timotei porneşte ca un mic mobil, circulind între citeva puncte fixe, preocupat să-şi execute corect traiectoria, conştiincios, cinstit, devotat dar mărginit; certitudinile sale simple şl definitive ii dau un soi de surzenie blajină la tot ce depăşeşte „programul". Apoi învaţă să-i audă şi pe ceilalţi — învaţă chinuit şi cu mînie, pentru că are mereu dreptate, si totuşi ceva ii scapă. Ceea ce simte şi înţelege din atingerea diferitelor înfăţişări ale suferinţei şi erorilor dezvoltă treptat carapacea opacă a activismuiui impersonal, îl îmbogăţeşte, îl umanizează. Nici un happy-end nu vine să împace şi să stingă neliniştile iscate. Doar un val cald şi generos de înţelegere care urcă, o putere de pătrundere mai aproape de esenţial. Piesa contemporană românească 'suferă în ultima vreme de un fel de mărunţire a mizei, de pulverizarea în tot solul de mici conflicte etice. Ajje şi oglinzi este printre puţinele care reabilitează ambiţiile dramei de idei, propuntndu-şl o discuţie despre punctele cardinale ale unei filozofii umaniste, viabile şi drepte. Comunistul, care aspiră să aşeze la loc lumea Jeşită din ţiţîni" şi să-i asigure pulsul liniştit şi respiraţia egală, trebuie să filtreze, din tonele de minereu şi din reziduurile tutror modurilor de gîndire pe care le-a produs istoria, sîmburele de lumină pe care să-şi întemeieze acţiunea. Chiar şi de la Bătrînul Iacob (aproape desprins de pe acest tărim, cu stoicismul său naiv şi inconştient egoist, ori de la Frumoasa Roza (ţinta în stadiul biologic) va avea de primit cîte ceva — măcar tăria de a se îndoi de sine, de a se întreba, sau nevoia de spontaneitate. La APE ŞI OGL[NZI 307 riadul lor, Locotenentul Victor, Mătuşa Eli sa beta, şi Poetul Alexe, ca întruchipări normale44 ale cotidianului, ii vor interzice evadarea în orice metafizică, fie ea cit de fascinantă, amintindu-i că marile probleme se nasc aici, pe acest pămint bîntuit de apele şl uraganele patimilor. Stabilind această „ecuaţie", piesa atinge o anumită seninătate intelectuala şi morală care o înnobilează. (Teatrul, 5 mol mi.) MIHAI GAFIŢA: Ne aflăm de fapt, in faţa unei drame spirituale — cea a lui Ti motel. Toţi reprezintă ipostazele cîte unei erori în care el ar putea să cadă, ale cîte unei capcane în care ar putea fi atras de aparenţa fiecăruia din personajele menţionate. Intr-un fel, slnt oglinzile posibile ale propriului său chip. Timotel trebuie să acţioneze deltmltîndu-se de toţi, cu toate că desfăşurîndu-se o vreme paralel cu fiecare din ei, insinuindu-se ori reflectînd modul lor de glndire, opunlndu-ii-se filozofic dar asigurindu-le existenţa fizică, el a preluat şocul fiecărei antinomii şi l-a prelucrat în interiorul lui însuşi — netncettnd nici o clipă să activeze! La un rezumat retrospectiv, tabloul termenilor din Ape şi oglinzi, aparent cea mai „descusută" piesă din volum, sc reprezintă cu o notabilă, uimitoare stringenţă metodică : Termen central, de definit: Materialismul dialectic. Termeni antinomici, de referinţă : Antimaterialismul (Idealismul, în cele două variante: Idealismul metafizic — Iacob Existcri fialimu! — Roza) Antidialectica (Victor) Excesul de materialism (Elisabeta) Excesul de dialectică (Alexe) Sînt aici cinci ipostaze demonstrative ale ideii de libertate, fixaţii sau diformităţi ale ideii de libertate — pe cită vreme Ti-motei e în mişcare, trebuind să mişte şi aceste întruchipări inerte ale unei mari idei sau realităţi a vieţii social-umane, să lc tragă după el. Timotel se Înscrie, lesne, organic in dinamica pe care o reprezintă gîndirea lui — drama începe acolo unde încearcă să-i incorporeze in aceeaşi dinamică şi pe ceilalţi. Are APE ŞI OGLINZI 3 OS el dreptul, legitimarea să o facă ateatlnd ia forma fiecăruia de libertate ? — căci numai aşa poate să-şi desfăşoare dinamica proprie şi să~i salveze şi pe ei. Superioritatea lui Timotei stă In faptul căv atent faţă de toate «aceste ipostaze, contradictorii, ale ideii care este suportul vieţii şi acţiunii sale, el nu încetează de a-şi duce acţiunea practică, la fel ca şi pe cea spirituală, tenttnd de fiecare dată redresarea partenerului, nu surclasarea ori pedepsirea lui, şi relevîndu-se prin bogata sa gamă de reacţii, de capacităţi de înţelegere, de comportamente. Nu mai puţin insă, fiecare tentează la rindul său să-l distrasă pe Timotei de la calea sa, să-l deruteze. Acestor încercări — dincolo de acţiunea lui salvatoare — Timotei le opune o simplă şl mare omenie, nu comună, de toate zilele, ci expresia unei umanităţi superioare, capabilă de reflexie, prezentă mai mult prin atitudini vii, decit prin tirade şl replici de efect. Nefiind un teoretician, Timotei defineşte „In merstt conceptul de libertate comunistă, sau, mai exact, îl defineşte prin chiar mersul lui. (Prefaţă la voi. Trei piese-eseu de Paul Everac, Ed. Cartea românească, 1073.) NAT ALIA STANCU: ...Pustrind datele realiste dar îmbogăţindu-le cu detalii semnificative, simbolice, Paul Everac aduce în faţa comunistului două personaje principale şi încă patru secundare, care iposta-zluzu alte înţelegeri posibile ale resorturilor şl sensurilor vieţii. Mai întîi : două mentalităţi, concepţii filozofice, care refuză sau dispreţuiesc — de fapt ignorindu-le esenţa — adevărurile simple şl limpezi ale omului de acţiune care crede că viaţa trebuie trăită lucid, energic, combativ, că ea merită şi trebuie să fie apărată, salvata, ordonată, aşezată pe premisele cele mai realiste şl lucide. Fatalist, resemnat la a respecta nişte „limite" pe care de altfel nu le-a precizat nimeni, bătrînul lacob, ii reproşează Iul Timotei că salvîndu-1 şl-a permis să intervină fără să aibă permisiunea intr-o ordine a mersului lumii şi a propriului lui destin. Că a oprit o evoluţie firească, predestinată existenţei sale. Pradă subiectivismului, pradă simţurilor exacerbate — unică prismă de receptare şi interpretare a lumii, hedonistă, dispreţuitoare a oricărui imperativ social şi moral, frumoasa Roza, fata 309 APE ŞI OGLINZI care a fost luata de ape in timp ce dormea pe plaje in braţele iubitului, continua sa se creadă acolo. E departe de a înţelege că acela a murit înecat. Neagă evidenţa diluviului. Vede in îndemnul la luciditate, la identificarea situaţiei reale, un vis urii: vede In Ti motel pe cel care a inventat coşmarul, unic autor al eventualei catastrofe. Paul Everac are merituL de a da forţă confruntării de mentalităţi, de a o face autentică şi convingătoare. Devenite fire roşii ale unor destine principiile întruchipate de cele două personaje capătă dreptul lor de existenţă contrapu-nindu-se cu aceasta cu anume validitate principiului întruchipat do TImotei. Fatalismul şi hedonismul — devenite, din concepţii oarecarl, călăuze de viaţă care, insă, o falsifică şi o sacrifică — atrag şi reţin atenţia comunistului. Solicită efortul lui de înţelegere şi combatere din interior; invită la convingere prin dialog. Timotei, cel care ştie să asculte şi care ar putea afirma „nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străinw vrea şi reuşeşte să-şi fundamenteze acţiunea pe cunoaşterea odtncă, reală, autentică a oamenilor. El vrea şi reuşeşte să dea principiilor sale, înalt teoretice superioritatea supravieţuirii la confruntarea cu viaţa; superioritatea unei reale puteri de convingere. (...) Imagine posibilă (deşi uşor artificioasă) a unor Intlmpluri din viaţă, din realitate, confruntare posibilă intre diferite individualităţi umane, „Ape şi oglinzi* este, în primul rînd, piesa unei ciocniri de concepţii. Aşa cum preciza şi autorul, ea aduce In atenţia spectatorului „o luptă şl nu un triumf dinainte asigurat" între gindirea nouă înaintată, gtndirea comunistă creatoare, şi mentalităţi învechite, înţelegeri parţiale, simplificatoare, rigide ale complexităţii dialectice a vicţU, mentalităţi ce absolutizează „concretul11 sau „abstractul11, sau „evaziunea11, sau „radicalismul11 etc. Termenii acestei lupte urmăresc — conform autorului — să „configureze împreună sufletul contemporan1-. Piesa lui Paul Everac reface, aşadar, lupta care sc dă în conştiinţa comunistului care a atins un înalt nivel în gindire şi acţiune ; o luptă între diferitele moduri de tratare a omului, de apropiere şi însuşire a realităţii obiective, o luptă între cunoaşterea superficială şi cea adîncâ, matură, adecvată realului şi umanului. Aceste moduri alit de diferite ar reprezenta deci, fie trepte de evoluţie a conştiinţei către nivelul superior al conştiinţei co- APS ŞI OGLINZI 310 muniste. fie atitudini in faţa vieţii care coexista Încă în menta* litatea cea mai înaintată. Oglinzile reflectă realităţi umane, dar ele reflectă tot atît de bine faţete ale unei conştiinţe în plin proces de perfecţionare. Oglinzile interioare ale lui Timotei nu aduc revelaţii întîmplă-toare şi ineficiente. Reflectate şi refractate, imaginile lor se recompun intr-o unică imagine: imaginea finală, dominantă, în care sc oglindeşte chipul şi mai plin de siguranţă şi mai autentic al unui comunist energic, combativ, cercetător neobosit şi atent al realităţii in mijlocul căreia trăieşte şi pe care, cunoscind-o intr-adevăr, este hotărît să o influenţeze, să o transforme. O imagine pe cit de optimistă, pe atit de adincă. Tovarăşul Timotei ridică omul la rangul zeului suprem ce trebuie respectat. Prin întrebările pe care Timotei are tăria să şi le pună in faţa complexităţii realităţii şi a oamenilor cu care vine în contact, prin efortul adine responsabil de a înţelege omul în bogăţia şi subtilitatea gîndlrii lui, în diversitatea atitudinilor Iul posibile In varietatea articulaţiilor intime ale mentalităţii sale, Timotei reprezintă una din figurile de comunist complexe şi adînci din literatura noastră dramatică. (Scirtfcia, iunie 1071.) UN FLUTURE PE LAMPĂ PIESA IN DOUA PĂRŢI Aceasta piesă este, plnă astăzi* best-scller-ul dramuturgioi mele, ajungînd cu spectacolul-matcă de la Teatrul Naţional din Bucureşti la a opta stagiune. Mulţi actori s-au făcut aici, alături de marele regizor Horea Popescu, vrednici de a fl pomeniţi: Victor Rebengiuc şi Gheorghe Moltoi, Florin Piersic şi Gh. Cozorici, G. Dinicu şi Marin Moraru, Cella Dima şi Ioana Bulcă şi, plnă la urmă, Întreaga echipă, atit de strălucită, avlnd din păcate şi doi morţi iluştri: Emil Botta şl Nelly Steri an. Teatrul Naţional din Timişoara (loan leremia) şi Teatrul Dramatic din Braşov (Eugen Mercus) au realizat de asemenea spectacole izbutite şi longivive, punlnd intr-o lumină artistică frumoasă pe cei doi titulari ai rolului principal, Miron Neţea, respectiv Ion Jugureanu, dar şi pc mulţi din colegii lor. Piesa a fost apreciată în generai favorabil» dar, fireşte, nici aici n-au lipsit acele surdine, mereu ieşitoare din comun, ce fac mai variat caleidoscopul critic. P. EV. PREFAŢA Intr-o precuvintare la spectacolul in premieră Un fluture pe lampă, tipărită in Caietul program nr. II al Teatrului Naţional din Bucureşti, Paul Everac mărturisea a fi conştient de riscul pe care şi-l asumase construind o viziune demitizantă a lumii occidentale. „Sint aproape sigur — zicea — că unit din cei ce voi' vedea această piesă (■■■) or să mă bănuiască de nesinceritate şi propagandă". Piesa a ţinut insă afişul ani in şir şi dacă vor fi existat „unii" care să-l bănuiască de ceea ce scriitorul presupunea că are să fie bănuit, reacţiile lor n-au afectat in nici un fel „biografia" acestei producţii dramatice. După toate indiciile, piesa a fost înţeleasă cum trebuie de către cvasiunanimitatea spectatorilor, care, cu certitudine, n-ar fi umplut sala mare a Naţionalului, de cite ori a fost reprezentată, dacă ar fi luat-o drept „propagandă Declarat tezistă, scrierea se găseşte la antipodul tezismului comun. Departe de a ilustra, mai mult sau mai puţin convenţional, o anume teză, ea propune spre dezbatere un caz, yi'Qblematizează o exverientă. Linia desfăşurării dramatice fixează traiectul unei prăbuşiri, mai ales sufleteştC experienţa înfăţişată_ fiind de ordin moral-intelectual in esenţă. Nu spectaculozitatea eşecului suferit de către aventurier'constituie finalitatea expunerii scenice, ci implicaţiile de ordin interior, moral şi gnoseologic, ale acestui eşec, fmprumuttnd formularea lui Camil Petrescu. se poate spune că, in actul lecturii sau al~vi~ zionării, asistăm la o succesiune de „revelaţii in conşti- TJN FLUTURE PE LAMPA 314 tufă". Pie_sa_nu dăscăleşte şi nu moralizează (fie şi prin imagini), ci arată. Prin arătare, ea incită la^mediţgţie şi discuţie. „Povesteaa derulată interesează in special prin' problematica pe care o generează, prin interogaţia pe care poate să o declanşeze. ’ Ovidiu Petrescu soseşte la Paris cu o anume reprezentare a societăţii de consum, uluitor de naivă, nei>ero$i-mil de idilică. Realităţile de care se loveşte i-o sfărimă, bineînţeles. O asemenea experienţă permitea, prin definiţie, o interpretare comică, nu, evident, fără riscul facilităţii, insă dramaturgul a preferat să dea piesei alt curs. Postura ridiculă in care se află personajul, mereu, vrin neadecvqrea la realitate q proiecţiilorjnunţii şale, nu este etalată in piesă pentru ea însăşi. E vehiculaţi doar ca fapt de limbaj, ca instrument al comunicării de sens, ca semn. al eşecurilor lui Ovidiu Petrescu in planul ideilor^ al conştiinţei. Nefiind un simplu „invîrtitu, un şmecher’ căruia „i s-ă înfundat", ci un iţţş..realmente.stăpînit de aspiraţia legitimă la autorealizare deplină, prin munci, Ovidiu Petrescu nu provoacă haz, traversind situaţii falnice. Dar nici nu inspiră compasiune. Un fluture pe lampă nu e nici comedie, nici dramă, in înţelesul obişnuit, şi nici „comedie tragică" sau „farsa tragică“. E, asemenea altor scrieri ale autorului, o pieşă^eşeti. _ Personaj-^ idee., Qvidiu Petrescu întrupează concepţia, liber tăţii-ne-condiţionate. Libertatea-a. pentru el cam ceea ce este pentruGellu Ruscanu, în Jocul ielelor, „dreptatea absolută", Ceya__eţern, imuabil, independent de timp si de J.bc. Un ce subiectiv, iresponsabil, o stare de beatitudine genuiiiă, o disponibilitate patetică. „Sint liber, doamnă, — exclamă personajul, cu candoare infantilă — înţelegeţi ? (...) Aş vrea să văd lumea, să mă învirt in cit mai multe cercuri, să cunosc femei frumoase, să aud cuvinte de spirit, să fac curte... Vreatt să încep viaţa, dacă se poate, de la început..." Cu toate că economist, Ovidiu Petrescu şi-a can.-struit_foncentul de „libertate* făcind totală abstracţie de ceea ce pînă şi un copil ştie cu privire la determinis-mele de tot felul şi mai cu seamă la cel economic. El crede, sau ar vrea să creadă, că „un om. de o_mare con ştiinţă, îşi poate.-determina jijiffţţr viaţau,[iijid „liber să hotărască aşa cum îi placeuTPluiină~'meniăf în norii"ce- B15 UN FLUTURE PB LAMPA lor mai gratuite iluzii, nu e decit perfect natural ca exaltatul cavaler rătăcitor să fie tras pe..pămîutucu^brutali-ţaţe. Romanticul, apologet, al .„lumii libere"jprimeşte..din partea acesteia cea mai usturătoare lecţie cîe realism. Ori-cît ar refuza el să iasă din starea de transă, să cedeze con-stringerii evidenţei, să se dezmeticească, experienţa pe care-o. parcurge.jdestrqmă necruţător urzeala mitului pe care._si l-a încropit, invederînd dependenţa strictă a oricărui act omenesc de factorii configuratori obiectivi. Omul, zice Ovidiu Petrescu, Jsi poate determina singur viata", poate hotâri_„aşaxumÂLplace“^Dq, omul poate dispune singur de el insuşi, insă numai in anumite con' difii date. Neputîndu-ne naşte cînd vrem şi unde vrem, e cle~la sine înţeles că nu avem cum să ne construim per-sonalitaţea_ făcind abstracţie de -cadrul şi climatul existenţial in care ne găsim. Dacă acestedhu ne convin şi vrem sa le 'schimbăm, o'facem pe propriul risc. E ceea ce tocmai experimentează personajul piesei Un fluture pe lampă, care descoperă, sensul libaSsiţii^eii jui preţ greu. Compatriotul nostru este, liber, pe malurile Senei, sa'Jdca tot ce vrea, cu condiţia doar..^ de-a avea mijloacele trebuitoareProBlemd~lhsâ,'tocmai aceasta e : de a găsi acele mijloace. Fără ele, nu are ce face cu libertatea. Pină una-alta, Candidul trebuie să locuiască undeva, şi să se hrănească, ţi, pentru a nu sta pe capul altora la infinit, urmează să-şi procure bani. Dar cum ? Forţa de muncă pe care e în măsură s-o ofere spre vînzare nu găseşte cumpărător decit cu condiţia unei garanţii, iar pentru obţinerea acesteia trebuie intrat tn graţiile celui sau celei ce poate să o dea. Deci, totul se plăteşte. Şi.scump, in cazul concret, posesorul forţei intelectuale , de muncă nu şi-o poate vinde decit vinzindu-şi, odată cu ea, şi. conştiinţa. Găsind, prin intermediul unei conaţionale, patron, „liberul“ nostru emigrant se va conforma necondiţionat pretenţiilor acestuia sau va rămine din nou pe drumuri, fără nici o şansă de-a obţine de luci'u altceva, mai convenabil. Cum anumite interese de moment ale magnatului Dupic cer ca angajatul să demonstreze, cu exemple româneşti, ...„calităţile orientării socialistejurnalistul improvizat, fugit din ţară tocmai pentru că nu suporta „stihia plani-ficatoareu, se vede constrins, sub ameninţarea cu moar- UN FLUTURE PE LAMPA 314 tea prin foame, să scrie — „liber" — exact contrând a ceea ce pretinde a crede. Dacă vreodată patrontd va găsi cu cale ca socialismul să fie combătut, mercenarul işi va (re)orienta „conştiinţa" în consecinţă. Dar in nici un caz înainte! N*. fără a fi, eventual, „bubuit", in ambele cazuri, intr-un alt organ de presă, tot dintr-ale lui Dupic. „Voi fi cinic, — ii spune potentatul virtualului său angajat — credeţi ce doriţi, dar scrieţi-mi un set de zece articole de stingă, in care să arătaţi, fără a exagera, fireşte, avantajele socialismidui". Liber jă gindească ce vrea, năi-mitul va scrie, natural,_ceJ şe_ce.re^ Mai ttrziu, Ovidiu Petrescu vajafLa, cu stupefacţie, că nici măcar in sfere abstracte, in zonele conştiinţei pure, in ordinea spiritului, libertatea.. nu se exercită fără un anume control. Pentru a „redobtndi dimensiunea spiritualului, a valorilor eterne", profesorul de filosof ie Stiopul se integrează intr-o eclezie. Ca liber cugetător, el se simte ameninţat a-şi pierde identitatea. Necesităţi lăuntrice ti împing să caute o „ordine", o „necesitate", la care „să consimtă". „Ai să vezi — ii zice lui Ovidiu Petrescu — cum. încetul cu încetul, te înconjoară un concept spiritual mai înalt, al unei necesităţi... oarecum obiective". Necesitatea, aşadar, nu poate fi eludată. Pină şi gindirea funcţionează' inscriindu-se necesarmente pe anume coordonate obiective. „Dar asta — exclamă apologetid „determinării libere" — am auzit-o de la comunişti (...)!" înţeleasă aşa cum o înţelege Ovidiu Petrescu, libertatea de conştiinţă nu are cum să-şi creeze instrumentele necesare pentru „inţringerea dogmei". Invalidind modul utopic de înleleaei’e _a____libertăţii. piesa lui Paul Everăc învederează totodată imposibilitatea eludării apartenenţei naţionale. Schimbtndu-si modul dejţxisten}ă_şi chiar numele, rojimnii stabiliţi la Paris nu încetează, prin^ejgş.ţg,..de^a fi români. Marcată, fireşte, de opţiunea făcută, firea lor ..‘Păstrează inevitabil comoo-nmţe.sp£cifige.^sihiculuin0iunlL.d&..QQres-audesprinsJ Oricit şi-ar propune-o, şi şi-ar spune-o, Oyidiu Petrescîi nu devine.^un onnuucer.sal". Conaţionalii săi lucizi ştiu aceasta, şi unul■ dintre ei i-o declară, explicit: „Te zbaţi, d egeaba,drggul me u. Ţarao curăm înnoi. N-o mai puterii^ lepăda, orice-am face". Argumentarea acestei aserţiuni ? 317 UN FLUTURE PE LAMPA încredinţată însăşi desfăşurării piesei, prin care sînt urcate pe scenă personaje in ale căror suflete ţara părăsită stngerează secret, continuu, asemenea unei răni de nevindecat 1\îeforniulat, mesajul piesei emană din toată alcătuirea el, dinjot ce trăieşte şi descoperă personajul central. In sala de teatru, spectatorul vede cum Ovidiu Petrescu se ratează — inevitabil — alergind, pe alte meleaguri, după năluca libertăţii nederminate social şi istoric. Problematică, fără a fi discursivă, piesa vehiculează idei prin zugrăvirea de climate, prin construirea de scene vii. Graţie puterii sale de a-i face pe spectatori să „vadă ideia, Un fluture pe lampă e nu numai una dintre piesele lui Paul Everac cele mai rezistente şi reprezentative, dar şi o_iz^ bîndă notorie a teatrului românesc ideologic de astăzi. d. mici; PREMIERA ABSOLUTA A PIESEI : TEATRUL NAŢIONAL DIN BUCUREŞTI, 4 decembrie 1972 DISTRIBUŢIA: Nicolle Mariois : IOANA BULCA ; Georges Martois: MATEI ALEXANDRU; Ovidiu Petrescu: VICTOR REBENGIUC (de la Teatrul Bulandra); Doamna de Marenne: CELLA D1MA Artistă emerită ; Viorella Vidrighin : ILINCA TOMOROVEANU ; Anastasc Crăcitinescu: GH. COZORICI; Părintele Bemblea : N. GR. BA-LANESCU ; Sandu Popazu : EMANOIL PETRUŢ, Laureat al Premiului de Stat; Anton Suditu: GEORGE MOTTO! ; Tit-Llviu Henţia ; FLORIN PIERSIC ; Leon Schwartz: MARIN MORARU ; Venceslas Vrabie: GH. DINICA Roger Vincent Dupic: FORY ETERLE, Artist emerit; Celestine Dupic : NELLY STERIAN, Artistă emerită; Louis Armand-Xenophon d’Avignac: N. BRAN-COMIR; Jean Pierre Dupic: MI HAI NICULESCU; Mike O' Kelly : OVIDIU MOLDOVAN ; Sheila O’ Kelly : AlMfiE IA-COBESCU ; Mario Odlllo Marongozzi : DAM IAN CRÎŞMARU ; Ion Găvozdea: CONSTANTIN DIPLAN ; Florlca Popescu : ELENA PETCU; Profesorul Stiopul : EMIL BOfTTA, Artist emerit; Hannelore Baumgarten: TAMARA CRE- ŢULESCU; Rectorul Korner: EMIL L1PTAC; Laurenţiu Blănării : ANDREI IONESCU ; Djamal Abouladhi : ARMAND STAM-BULIU ; Joscph : GEORGE SIRBU ; Gargon-ul: ŞTEFAN GA- VRILOAIA. Direcţia de scenă : HOREA POPESCU Regizor secund : LIA NICULESCU Notă. După un număr mare de spectacole, rolul titular a fost preluat de George Mottol, iar In altele au intrat: Irina Răchi-ţeanu, Artistă emerită, Geo Bar ton, C. Bărbulescu, Mircea Albul eseu, Alexandru Demetriad, Gh. Hasnaş, Ol ga Delta Mateescu, Al, Georgescu, Dorel Iacobescu, care au asigurat piesei peste 400 de spectacole. PERSONAJELE: (in ordinea intrării in scenă) NICOLLE martois GEORGES MARTOIS OV1DIU PETRESCU DOAMNA DE MARENNE VIORELLA VIDRIGHIN ANASTASE CRACIUNESCU PĂRINTELE BEMBEA SANDU POPAZU ANTON SUDITU TIT-LIVIU HENŢIA LEON SCHWARTZ VENCESLAS VRABIE ROGER VINCENT DUPIC CELESTINE DUPIC LOUIS-ARMAND-XENOPIION D’AVIGNAC JEAN-P1ERRF, DUPIC MIRE O'KELLY SHEILA OTCELLY MARiO ODILLO MARANGOZZI ION GAVOZDEA FLOHICA POPESCU PROFESORUL STIOPUL 1IANNELORE BAUMGARTEN RECTORUL ICORNER LAURENŢIU BLANARU DJAMAL ABOULADHI JOSEPH GARgoN.UL PERSONAJE ALEATORII: ANSELM BOSCH-VAUDRY OSCAR KUNECKE BRUCE O’KELLY JEROME VANDERLOON Acţiunea se petrece in zilele noastre PARTEA I TABLOUL 1 Interior foarte civilizat, salon-sufragerie. Obiecte confortabile, funcţionale, standardizate la un bun nivel. Totul curat, fără urme de neglijenţii. Lumină de plumb — noiembrie. Un zgomot de lift. O tăcere. Un zgomot de autobuz. O tăcere. Un zgomot de autobuz, O tăcere. Un zgomot de lift. O tăcere. De maşină. O tăcere. De lift, de autobuz, de lift. Tăcere. Un zgomot de maşină, de lift. Se deschide uşa. Intră cei doi soţi Mârtoiu — Niculina şi Ghiţă. Ea, cam de 35 de ani, puţin severă, un pic trasă, talie franţuzească obţinută prin constrângere — de .clnd se numeşte Nicolle. Un aer uniform, uşor crispat, de sub care iese uneori un zîmbet gentil, stereotip, de convenienţă. El cu 3—4 ani mai mare decit ea, tip frust, spătos, dulău muncitor, energic fără precipitare, fiindcă a Învăţat să se reţină de cînd se numeşte Georges Martois. Sint Îmbrăcaţi bine, fără ostentaţie. El pune metodic cheile în buzunar, îşi dă jos haina, se duce la baie. Ea lasă jos jaluzelele, aprinde lampa, se dezbracă, îşi pune sarafan, iese la bucătărie, sfiriîe ceva, reintră să ia vesela. Aşterne Intr-o nişă, cu mişcări economice, exacte. Aduce ceva dintr-un frigider care se Întrevede, spectaculos. Ei a ieşit, îşi pune haina de casă, splendidă, frunzăreşte citeva reviste, se ridică automat şl deschide televizorul, sc reaşază pe fotoliu cu picioarele pc un scaun pluşat. La o uşoară privire a ei le dă jos, apoi, cînd ea a servit in farfurii, se aşeză la masă, punîndu-şi şervetul pe genunchi şi furînd cu cehii la televizor. UN FLUTURE t'E LAMPA 322 Munincă amindoi. El toarnă vin roşu in pahare, ca debarasează primul fel. cl mulţumeşte automat din cap, ea zlmbcşte obosiţi şi le pune in spălător care începe s3 susure. Atunci suni telefonul. Se duce el. GEORGES (calm, metodic) : Oui. Oui. Da. Cine ? (Mică pauză.) A, da. Da, da, da, ştii unde ? Da. Da. Bine. (Se întoarce la masă. Ea nu întreabă nimic. El, după ce reîncepe să mănînce.) Un... prieten din România. NICOLLE : Da? (Disimulind surpriza.) Cine ? GEORGES : Unul, Ovidiu Petrescu. Am fost colegi de liceu. NICOLAE : Şi ce dorea ? (Tonul pare indiferent, dar nu e.) GEORGES (după ce termină de înghiţit): Vine aici. NICOLLE (fără precipitare, doar cenzură de etichetă) : Acuma ? GEORGES : Da. NICOLLE (scofnid sarafanul): Aveţi de vorbit ? GEORGES : De unde să ştiu ? NICOLLE : Te întreb altfel : ii pun un tacîm ? GEORGES : N-am idee ce vrea. Ovidiu Petrescu... (Caută să-l rememoreze.) NICOLLE : Eu îmi spăl pârul astâ-seară. GEORGES (concentrat): Bineînţeles. NICOLLE : Nu mai pot amina. GEORGES (cu o uşoară apăsare nervoasă): Bineînţeles. (Ea II pripeşte puţin mai atentă, ii vede îngrijorarea. Masa se desfăşoară in continuare fără vorbe, pină cfnc! se aude liftul şi soneria. /Munci Georges se duce şi deschide.) OVIDIU (intră, stă o clipă reticent in prag, apoi emoţionat şi volubil se aruncă in braţele lui Georges): Ghiţă ! (ll îmbrăţişează frenetic.) Ghiţă ! GEORGES (vrind să nu pară tulburat) : Ce e cu tine ? Cînd ai venit ? OVIDIU : Ghiţă! (Se întoarce spre Nicolle care s-a apropiat.) Nevastă-ta ? Doamnă, aveţi în faţă unul UN FLUTURE PE LAMPA t?3 din cei mai fericiţi oameni din lume ! Dar şi cei mai nefericiţi! (Văzind că ea tace, lui Georges.) .Ştie româneşte ? GEORGES : Nicolle e româncă. GVIDIU : Extraordinar! Ghiţişor, te-ai schimbat, băiatule ! Ştiu că eşti un om mare. situat, te felicit, m-am gîndit foarte mult la tine. Dealtfel... NICOLLE : Aţi luat masa. domnule ? OVIDIU : Am cum mincat, doamnă ! Dar, fireşte, dacă vreţi să mă serviţi cu ceva. nu refuz... Ghiţă, îmi pare aşa de bine că te văd ! (E aproape de lacrimă.) Acum, tu eşti pentru mine, nu ştiu cum să-ţi spun... portul. Eşti sentimentul unei nemaipomenite posibilităţi. înţelegi ? Urs bătrîn ! Doamnă, am făcut şcoala de dans cu el, la 14 ani. Era un dezastru ce putea să calce fetele pe picioare... Leşinau... Ţi-aduci aminte, ursule ? GEORGES : Mi-aduc. OVIDIU : Numai li» geamparale şi la chestii de-astea era bun. Şi bineînţeles la matematică. încolo, tufă de Veneţia. La umanităţi îl trăgeau cu macaraua, îi suflam eu tezele. Şi-acum, uite-1, mare inginer in Franţa, căpătuit, cu perspective... (Dintr-o dată strigăt deznădăjduit.) Ghiţă, să nu mă laşi, auz» ? f/I ia in braţe, plinye.) Să nu mă laşi, Ghiţă. (Moment penibil.) Doamnă, unde pot să mă aşez ? NICOLLE : Luaţi loc unde doriţi. (Bărbaţii se aşază, JVi-colle poposeşte pe un braţ de fotoliu.) OVIDIU (după o pauză, grav) : Am făcut cel mai mare \y pas din viaţa mea, Ghiţă. Dar nu se putea altfel. X ivi-au adus intr-un hal... Tu acuma ştii ce am suferit, sau în orice caz poţi să-ţi închipui. Este ceva pe care dacă am cit de cit respect pentru persoana mea şi pentru posibilităţile mele... Nu-mi puteam bate joc de mine. nu-i aşa... Nenorocita asta de viaţă e una, atit am. M-am gîndit imens. M-am gindit la ciţiva dintre noi care n-au mai putut suporta... Tu mă înţelegi, nu-i aşa ? Mai bine ca oricine. GEORGES : Sigur. UN FLUTURE PE LAMPA 324 OVIDIU : Nu că n-aş fi avut ce mînca... in România, oricum, mincare se mai găseşte. Nu-i asta. Am însă o nemaipomenită aspiraţie să fiu în sfirşit om realizat ! In aprilie fac 40 de ani, cînd să mai devin ? Viaţa mea se duce, băiete, şi eu n-am apucat încă s-o trăiesc. N-am făcut nimic şi nici nu pot să fac. Că nu mă lasă, — aşa cum vreau eu. Mă ţin in loc, mă barează cu tot felul de legi şi de regulamente, să nu cîştig cit mi s-ar cuveni, ci cit pot ei să dea. In altă societate, aveam pînă acum o vilă, un iaht, două maşini... ce să mai vorbim ? Sint descurcăreţ, aş putea avea o întreprindere a mea, fireşte in condiţiile unei pieţe libere, să nu fiu hărţuit mereu cu etica, cu comportarea.., ameninţat să mă ia la întrebări dacă, doamne fereşte, depăşesc nu ştiu ce. Pe Irate-miu, Fănieă, l-au dat afară, era un foarte bun director la Combinat, sigur, cam independent, nu poţi să nu fii energic dacă lucrezi, s-au ţinut de capul lui pînă l-au zburat şi viră-1 şi-n anchete. suceşte-1... S-a afanisit şi Fănieă, m-am exasperat şi eu. GEORGES : E şi el aici ? OVIDIU: Nu. el a rămas acolo, să-l mai frece ăia, să spele rufele între ei. El e cu principialitatea. Dar eu nu mai pot să sufăr, domnule, şapte mii de inspectori, şi comitete obşteşti, muncitoreşti, şi opinia publică... Să mă lase domnule in pace. să-mi văd de treburile mele şi de gusturile mele. Eu cred că la tine la serviciu zbîrnîie fără nici un comitet obştesc şi fără aerul ăsta, că totul e-al popovul.ui, şi nu care cumva să greşeşti, că pe urmă întoarcem foaia... Ghiţâ, vreau independenţă, înţelegi ? Vreau libertate, am nevoie de ea ca de aer... Nu-mi mai trebuie"idealuri mari sociale pe 25 de ani! NICOLLE : Un coniac ? Un gin ? OVIDIU : Orice, doamnă ! NICOLLE : Şi pe urmă să treceţi la masă. Vă rog. Doriţi să vă spălaţi la baie ? OVIDIU : Mal staţi puţin, doamnă, fiţi bună. Vreau să vă văd, să-l văd pe Ghiţişor al meu, nu v-am In- 325 UN FLUTURE PE LAMPA trebat încă nimic, iertaţi-mă, clar sint aşa de tulburat şi de zăpăcit. NICOLLE : Unde v-ati lăsat bagajul ? OVIDIU : Afară, in hol. O mică valiză. Atîta am luat. Ca să-mi meargă mai uşor. Nu mă întrebaţi prin cile am trecut. O să vă povestesc. Am venit prin Italia. După o mie de peripeţii. De două ori era să pună mina pe mine la graniţă. O dată, in ultima secundă. Şi atunci, în loc să fiu aici... (Âmefit.) Dragii mei, nici nu-mi vine să cred ! GEORGES : Atunci, noroc, Ovidiu ! OVIDIU (foarte impresionat) : Noroc şi vouă ! Dar voi aţi avut. Voi aveţi ce v-aţi dorit. Să-ţi faci viaţa cum pofteşti, să debitezi orice idee îţi trece prin cap, banu] să-ţi fie ban, creditul, credit... Femeiie să fie femei şi nu nişte... Ştiu, sînt conştient că încep o mare aventură... NICOLLE : N-aţi fost însurat ? OVIDIU : Ba da, doamnă... pot să vă zic Nicolle ? Am fost, şi... înlr-un fel mal sînt. Nevastă-mea e inginer chimist. NICOLLE : N-ar fi dorit şi ea să vină ? OVIDIU : Ea are altă fire. Alte idei. NICOLAE : înţeleg. OVIDIU : Eu am o aspiraţie către existenţa majoră, spre sublimul irepetabil al... GEORGES : Ovidiu, să fim practici. Tu ce studii ai ? OVIDIU .- Economice. GEORGES : Da 1 Bine. Ai vreo recomandaţie ? Te-ai înregistrat undeva ? OVIDIU : Ce recomandaţie ? Am avut adresa ta şi... cam atit. NICOLLE : De unde ? OVIDIU: Nu mai ştiu. Cred că de la mătuşa Jana. fPrivire intre cei doi soţi.) GEORGES (hotărindu-se): Bine. O să doarmă deocamdată aici. Da, Nicolle ? NICOLLE : Cum crezi tu. O dormeză există. GEORGES : Cu mincarea... OVIDIU : N-aş vrea să vă... UN FLUTURE PE LAMPA 326 NICOLLE (zimbind.): Aici nu e o problema mincarea. GEORGES : N-ai vrea sâ ne ce ? De vreme ce ai venit, Ovidiu, înseamnă că totuşi ai vrut. Aşadar, iţi găteşti prinzul. Alimentele sint in frigider. Majoritatea semipreparate. Lipseşte ceva, vorbeşti la Su-permarket, se aduce şi se trece în contul meu, care se regularizează sâpulmînal. Nicolle iţi.arată cum se minuiesc aparatele. Baia iţi stă la dispoziţie, televizorul, nici o problemă. în schimb telefonul e... scump, ar fi bine să fii econom, şi pe emisie, şi pe recepţie. Mai bine te deplasezi. E clar. nu? Vom căuta să-ţi descurcăm situaţia, să-ţi găsim ceva provizoriu. OVIDIU : Ghiţâ, eşti extraordinar! GEORGES : Vei munci, nu ne datorezi nimic. Noi avem încredere câ nu eşti... OVIDIU : Ce ? (Privire intensă.) GEORGES : In fine... că eşti aşa cum te-am cunoscut, in tinereţea pe care am petrecut-o în ţară. Dacă ai rufe de spălat şi nu vrei sâ le speli aici, le laşi la colţ şi le iei in 30 de minute. NICOLLE: Puteţi spăla şi aici, nu-i nici un efort. GEORGES : Ai haine, ai tot ce-ţi trebuie ? Dacă vrei, păstrez unele de cind eram mai slab. Cam ca tine. Le încerci mîitie. La pantofi nu cred să ne potrivim. OVIDIU : Ghiţă, nu se pune chestiunea aşa... GEORGES : Dar cum se pune ? E foarte bine tot ce ai spus, sint de acord. Iasă plnâ la problemele celelalte contează ce ai pe tine. Aşa nu te primeşte nimeni, cum eşti. Să fim realişti. Poate la voi acolo... Unde intră cum dă Dumnezeu şi se pomenesc ingineri. Aci nu se poate. Eu dacă n-am maşina fabricată in ultimii trei ani, n-am ce căuta in anumite case. Aşa că lasă mofturile. Stofa e englezească. Ai sâ compensezi mai tîrziu. NICOLLE : Acum ar fi totuşi bine să treceţi să mîncaţi. Sau preferaţi să faceţi baie mai intti ? OVIDIU : Aş vrea sâ povestesc ce am simţit cind am intrat în acea uluitoare Italie. Cind am văzut pri- >27 UN FLUTURE PE LAMPA mul soare răsărind pe acele ţărmuri libere, pe acele ziduri care au fost făcute de strămoşii noştri... GEORGES : O sâ avem timp de toate, Ovidiu. O să te luăm eu noi intr-un weekend. Aci sint două zile libere, nu se lucrează sîmbăta. NICOLAE : Vreţi vin alb sau roşu ? Tu mai bei, Georges ? GEORGES : Mă duc să verific puţin canapeaua aceea, sâ doarmă bine prietenul nostru. A trecut prin atî-tea! Dar uite că l-a ajutat Dumnezeu. Apropo, eşti credincios ? OVIDIU (mirat) : Eh ! Aşa şi aşa... GEORGES : Dar eşti ortodox, nu ? OVIDIU r Sigur, de ce ? GEORGES : întrebam. Poate ai intenţia sâ mergi la biserică. Ştii unde e ? OVIDIU : Nu cred că am. GEORGES : De ce ? Eşti liber. Nu te vede nimeni, presupun. Sau ţi-e frică şi aici de comunişti ? (!l mai priveşte o clipă şi iese alături.) OVIDIU : Ce a vrut sâ zică ? NICOLLE: A glumit. OVIDIU : S-a schimbat mult, să ştiţi. KICOLLE : E şi normal. OVIDIU : Sint chiar aşa într-o ţinută jalnică ? NICOLLE : N-a spus nimeni asta. OVIDIU : Poate ar fi fost mai bine să nu vă deranjez, sâ încerc în altă parte. NICOLLE : Cum preferaţi. Dar avem loc suficient. OVIDIU: Ghiţă a fost pinâ la douăzeci şi cinci de ani prietenul meu cel mai bun. NICOLLE: Da. După aceea s-a însurat. OVIDIU: Am făcut atîtea chefuri împreună, atitea... (O privire a ei îl temperează.) Mai are voce ? Mai cintă din cînd în cind ? La petreceri era neîntrecut. NICOLLE (fără să apese) : Avem şi acum zile de primire, miercurea, de obicei. Dar nu cu... (uşor zîmbet. de dispreţ) muzică vocală. Tocmai voiam să vă previn. S-ar putea să nu doriţi să vă intilniţi cu... alţi români. UN FLUTURE PE LAMPA. >28 OVIDIU : N-am nimic de ascuns. Sînt liber, doamnă, in-yt ţelegeţi ? Liber cum n-am mai fost din tinereţe. Aş X vrea să văd lumea, să mă învîrt în cit mai multe cercuri, să cunosc femei frumoase, să aud cuvinte de spirit, să fac curte... Vreau să încep viaţa, dacă se poate, de la început! Să uit, să-mi arunc toată zgura de pe creier. Am o energie, doamnă, nemaipomenită. Aş fi capabil să fac o facultate, s-o iau din anul intii. N-am trăit, ăsta e adevărul. Sau, in orice caz, nu aşa cum aş fi visat. Dumneavoastră aţi tras lozul cel mare cîştigător. NICOLLE: Oarecum. GEORGES (a reintrat): Şi tu o să cîştigi, Ovidiu. Dacă o să fii lucid şi ai să te dezbari de unele deformaţii cu care vine fiecare. în primul rînd, de lot felul de ideologii şi teorii. Aici nu-i timp de snoave. Aicea tragi, altfel eşti mort. Munceşti, ai, e singura filozofie. OVIDIU : Nu cred asta! De muncit, munceşti oriunde, dar ambianţa e alta. Aerul e altul, încărcat de toate excitaţiile. Nu eşti legat, determinat, condamnat sâ munceşti. Te mişti liber — asta este ! NICOLLE fuitindu-se la ceas): Atunci, dacă nu mergeţi la baie, am să intru eu puţin. Şi vin pe urmă sâ string. GEORGES : Strîngem noi. Dealtfel, Ovidiu o să meargă cu rînd să se odihnească, e obosit. OVIDIU : Nu sint deloc. Aş sta şi pînă miine dimineaţă... NICOLLE : Şi Georges e obosit, mi se pare. OVIDIU: Bine. dar poate zăbovim la un pahar de vin... NICOLLE (acelaşi zimbet gentil-lip) : Vinul vă stă la dispoziţie în frigider, oricind aveţi dorinţa. Nu e o problemă. GEORGES : Exact. Şi tot ce e aicea îţi stă la dispoziţie. Eşti prietenul meu, trebuie să te simţi cit mai bine. OVIDIU : Sînteţi drăguţi şi vă iubesc. Să vă povestesc ce am pălit cînd am plecat din România. GEORGES : Miine! OVIDIU (uluit) : Miine ? GEORGES : Da! Miine, sau mai bine altă dată. Sau mai exact niciodată. 329 UN FLUTURE PE LAMPA OYIDIU : Cum adică ? GEORGES (brutal) : Aşa ! NICOLLE : Georges nu mai vrea să audă nimic de România. Şi nici eu nu vreau. GEORGES (cu o violenţă neverosimilă): Am plecat o dată din acea ţară şi nu mai vreau să mai aud nimic despre ea. Nici de rău. Nici de bine. Nu mai vreau să-mi vorbească nimeni despre ea. Pentru mine nu mai există ! (S-a congestionat, se calmează, ii spune lui Ovidiu.) Iartă-mă... (Iese in dormitor.) NICOLLE (după o clipă, zlmbind încurajator lui Ovidiu care a rămas interzis) : Nu-ţi face griji» o să meargă. Le rezolvăm pe toate. Şi nu trebuie să fii jenat. Serveşte-te cu orice. (Face din nou mai mare televizorul, şi-i atrage atenţia.) E in culori. E mai bun decît al nemţilor. O, în orice caz !... (La privirea lui £fupe/iatâj Nici nu se discută... întuneric TABLOUL 2 Acelaşi salon peste cîteva zile. In fotoliu stă acum doamna Lu-crece de Marenne (de fapt doamna Dămăreanu Luereţia), o cucoană foarte bine, cu urme de frumuseţe şi distincţie la cei 64 de ani ai săi, cu o vitalitate cam parşivă, ascunsă sub aere de gratiile dame. Cu ea e şi Viorella Vidrighîn, domnişoară dc aproape 40 de ani. de o bună extracţie şi dinsa, cu o privire abulică, cam stranie, ascunzind o uşoară psihopatie. Al treilea oaspete al soţilor Martois este pictorul Anastase Crăciunescu, 40 de ani, un om subţire, puţin obosit, plin de bon-ton, pur tind un costum sobru dar uzat şi arborînd un aer de oarecare absenţă ce-i ţine Ioc de distincţie şi o politeţe naturală a gestului UN FLUTURE PE LAMPA şi a zlmbetuHri, puţin ancieu repune. Gecrges Martois, gazda, mai ţcapân, ascunde plictiseala sub o privire de falsă curiozitate. Nicolle a ieşit să aducă gusturile. DAMAREANCA : Era şi Râul la vernisaj, cu vechea lui găină. Il mai ţii minte Anastase, a lucrat in diplomaţie. era cumnat cu colonelul Dembrovsky, care a ţinut-o pe mătuşe-ta. Pe urmă laică-său a făcut bancrută frauduloasă, avea acţiuni Lonea, le-a lichidat inlr-o noapte, a fost scandal mare prin '38 sau ’3y. Colonelul îmi ciupea puţină curte, ciar Cos-tică, Dumnezeu să-l ierte, care nu era deloc prosl. deşi-mi era bărbat, îi toca banii la martingale. Am auzit că ti-a luat Lolotte un peisaj — e adevărat V CRACIUNESCU : Da. DAMAREANCA : Fată de gust, bunică-su era băcan, ţinea pe una Aspasia Mavromachi. o frumuseţe. Fata a doua. nu mama Lolottei. cealaltă, a intrat in familia Filipeşlilor. despărţindu-l pe unul Samuilă. dar n-a răzbit, s-a curăţat la prima naştere. Ţi-a dat bine ? CRACIUNESCU (evaziv, jenat): Destul de bine... DAMAREANCA : Ia-i, că are de unde. Vădim are firma aia de prognoze, care mergea aţă într-o vreme cinrt nimeni nu mai ştie nimic. Şi cînd ignoranţa nu se simte bine clacă nu devine ştiinţifică. Unde sint timpurile cînd puteai să-ţi permiţi luxul de a fi prost, şi toţi spuneau : ce farmec ai! Que vous etes ravissante! Dacă nu-i iei cinci mii de franci, te excomunic. Crăciunescu-senior lua 5 000 de lei pentru o petiţie, 50 000 pentru o pledoarie, clar avea o voce ! Mai ceva decît a diaconului Vasiliu. (Mişcare violentă la Viorella.) Iartă-mă Viorella, am uitai. (Nicolle intră cu servanta pe rotile.) Ah, Nicolle, m faci o siluetă de viespe, spune, te costă mult masajul ? (Lui Georges.) Ai dat lovitura, leule, o să întoarcă Franţa pe dos, nu, nu aşa cum vă gîndiţi voi, honni soit... Şi de ce vă ţineţi musafirul ascuns ’t UN FLUTURE PE LAMPA 331' NICOLLE: Vine imediat. D AMARE ANCA: Sâ vie, eă nu-i facem nimic, aşa-i Vio-rella ? VIORELLA fpuţin speriată): Da... Nu-i facem. GEORGES : Cum vă mai simţiţi domnişoară ? ViORELLA : Bine... Excelent mâ simt! Foarte bine. DAMAREANCA : Georges, ţi-ai făcut un interior de stil. Ştii ce-ţi mai lipseşte ? GEORGES (flegmatic): Ştiu : un tablou de domnul Crăci tinescu. CRACIUNESCU (jenat): Vă rog... DAMAREANCA: Lasă-1 că a spus foarte exact. Dealtfel el mi-a comunicat această nobilă ambiţie a lui, de cînd ne-am întilnit rîndul trecut. Nu-i aşa, Georges ? GEORGES : Sigur. Zilele acestea voi trece să-l aleg. Sau voi ruga pe cineva care se pricepe mai mult... Poate binevoiţi să mă ajutaţi- DAMAREANCA : N-ar fi prima oară, Nicolle, tarla e colosală. Ne regalezi astăzi. Dacă n-ai aruncat ambalajul, imi dai şi mie adresa. Ori posibil c-ai vrut să-l epatezi pe colocatar. Cum se comportă ? NICOLLE : E epatat de cînd a sosit, chiar fără efortul meu. Nu-i vine să creadă. DAMAREANCA : Prea multă lumină dintr-o dată strică. Cred că şi pictorii sint de acord cu asta — nu ? CRACIUNESCU : Fără îndoială. Ne prieşte mai mult clarobscurul. DAMAREANCA : E mai distins, ovicum. Ce zid Vio-rella ? VIORELLA: Da, tante Lucrece. (Lui Crăciunescu.) Dar flori mai pictaţi ? CRACIUNESCU : Da, domnişoară. Pictez şi flori. VIORELLA: Eu am foarte multe flori acasă. Foarte multe. în fiecare zi primesc. DAMAREANCA: Aşa este. Are foarte mulţi admiratori, mari prieteni. Pe Celestine Dupic, în primul rînd. GEORGES : Ce mai face Madame Dupic ? DAMAREANCA : Caritate. Ca de obicei. Acum a trecut la orbi, scumpa de ea. Cei cu silicoză s-au rărit. UN FLUTURE PE LAMPA 332 Un înger —• şi de o tandreţe sufletească pe care nu mă obosesc s-o admir. (Apare Ovidiu.) Ecce homo! Vine, domnule. îţi întind o mînă, helas! pergamentoasă, pe care, ca-n pergamente, s-au înscris multe istorii. Eu sînt Doamna de Marenne şi aşa cum şi numele mă arată, pot să-ţi fiu naşă la «i doua dumitale naştere. (Ovidiu i-a sărutat mina.) Cu condiţia s-o meriţi. Arăţi destul de bine, nu te-au prea pus la presă comuniştii, au fost neprevăzători. Dînsa este domnişoara Viorella Vidrighin, e eminentă bibliotecară al celui de al optulea aron-disment. VIORELLA (lui Ovidiu, tresărind): De ce te uiţi aşa la mine ? De ce ? D AMARE AN CA (liniştind-o) : Pentru că eşti o femeie foarte drăguţă şi cinstită, care n-are să-şi reproşeze nimica. Pentru asta, domnule, nu ? OVIDIU : Da ! VIORELLA ; Dar ce vede la mine ? Ce vede ? Eu cred că sînt ca toată lumea. Eu muncesc. DAMAREANCA : Fireşte. Iar domnul Anastase Crădu-nescu este un eminent pictor peisagist, care deşi a dobîndit un bun renume în societate, reuşeşte să vindă, ceea ce astăzi pare cu totul original. Dacă s-ar lua puţin mai în serios ar figura în colecţiile multor case distinse. Domnule, ctnd intri aici, trebuie să ascunzi modestia, dacă ai avut reaua inspiraţie sâ vii cu ea. OVIDIU : Nu mă simt prea împovărat, de ce să mint, DAMAREANCA : Bravo ! Adevărul e că românii nu ştiu să se facă observaţi, deşi ar merita. O societate ca asta oferă o mie de şanse, dar cei mai mulţi întind din greşeală piciorul cind trebuie să întindă mîna. Şi invers. CRACIUNESCU : Mai ales. DAMAREANCA : Tu să nu vorbeşti, Anastase. Uite aşa i-au trecut şansele prin mînă, dar i-a fost lene să le apuce. Nu poţi să prinzi peşte mare cind ai undiţă de-un deget şi ţi-e lene s-o ridici. (Privire semnificativă intre cei doi.) N'en parlons plus, de '333 UN FLUTURE PE LAMPA grace! Şi trag şi la medii promiscue, sau, in orice caz mediocre. Dacă pînă şi profesorul Stiopul, care e totuşi cineva, s-a lăsat vîrît în fundătura aia universitară nemţească !... Cu valoarea lui! Cu posibilităţile lui !... CRACIUNESCU : Stiopul e un sfînt. Unul dintre puţinii. DAMAREANCA: Un năuc, vrei să zici! Cine mai are astăzi nevoie de sfinţenie ? Cind eşti o somitate cum e Stiopul, joci tare — dacă vrei să atragi atenţia asupra ţării şi asupra valorilor ei spirituale. S-a băgat in belferimea aia pedantă, fără stil. şi trînteşte savantlîcuri roze ca să nu supere pe nimeni. In comunişti nu trage, în americani nu. explică totul, ca şi cind noi de explicaţii am avea nevoie. Legitim şi ăla, inevitabil şi ăla. Nu m-ar mira să aflu că are cont la Banca Naţională din Bucureşti. (Schimbind tonul, brusc, lui Ovidiu.) Dumneata ce grad ai in Securitate ? Hai repede, fără mofturi! Vezi că aci ne lămurim noi in trei zile. Nicolle ? (O pauză. Ovidiu e consternat.) GEORGES : Doamnă, Ovidiu e prietenul meu. (Ctt greutate.) Răspund de el. DAMAREANCA (după ce a cintărit foarte intens pe fiecare, pare convinsă şi termină intr-un zimbet parşiv) : Am glumit, ce dracu ! Te-ai speriat ? OVIDIU (vexat): V-aş ruga să nu mai faceţi asemenea glume cu mine. După cite am suportat pînă acum nu m-aş fi gîndit să aud una ca asta. ('Tăcere consternată.) DAMAREANCA (cu stil): Te roşeşti cam repede, stimate domn, pentru a fi total ingenuu. Noi aici ne-am mai pierdut această măreaţă obişnuinţă. Sîntem mai deprinşi cu lumea, deh! Ştim să apreciem o glumă şi în funcţie de cine o face. (Trece imediat.) Ce ne mai spui nou, Georges, cum merge la fabrică ? Te-aştepţi cumva Ia vreo avansare ? GEORGES: Deocamdată... DAMAREANCA : Ce spune algerianul ? UN FLUTUnE PE LAMPA 334 GEORGES : Abouladhi ? Ce să spună ? DAMAREANCA (echivoc): Aha ! (Trece la Crăciunescu.) Nu l-am mai văzut pe Antoine Suditu. V-aţi certat ? A, uitasem, iartă-mâ, că nu eşti In stare — pentru asta trebuie nişte convingeri mai ferme ; aşa, de tipul omului nou. (Arată zimbind pe Ovt-diu.) Domnule Petreseu, dumneata ai venit prin Italia ? OVIDIU : Da. DAMAREANCA : Aha! Şi ce-ai simţit cind ai intrat in Italia ? OVIDIU : Am simţit că sint ca acasă. Ca acasă la părinţi. DAMAREANCA (grav): Cuvântul ăsta să nu-1 spui. Noi acasă nu putem să ne simţim decit în România. (Privire intre Georges şi Nicolle.) Dar stăm uici, să-i salvăm mindria şi spiritualitatea, oricît ne-ar costa. Şi de-aia ne e frică de intruşi. Eu mă mir că Georges şi, mai ales, Nicolle a\t avut uşurinţa să te tuteleze, de la primul „bună ziua**... Dar, „ie coeur a ses raisons...“ Domnul Dupic avansa deunăzi la un dineu o modificare sigură a legii imigraţiei. Comandorul D’Avignac care e foarte xenofob, afară de cazul că e vorba de femei (o mişcare violentă la Viorellu) ...da, Viorella, mergem, zice : cu să mai putem trăi printre francezi veritabili, mon cher, va trebui să ne expatriem. I-am lansat: noi o facem de mult, comandore. CRĂCIUNESCU : Admirabil! Şi ce-a răspuns! DAMAREANCA : A zîmbit înţelegător. Probă că n-a auzit nimic. (Soneria la uşă.) Pe cine aşteptaţi? NICOLLE : Pe nimeni special. (Merge să deschidă. Apare, încins cil stiharul dedesubtid macferlanului, părintele Dembea, 55 de ani, bonom şi onctuos dar dinamic.) BEMBEA (cu caldă nişa şi cu busuiocul) : Primiţi cu zi-ntîiul ? (Şi fără să mai aştepte răspunsul, începe.) „Binecuvintată este împărăţia Tatălui, a Fiului şi a Simţului Duh...“ (Şi continuă aşa, slujind şi dtndu-şi răspunsuri, sărind pasagii din carte pentru a ajunge cit mai repede la sfîrşit.) „Şi acum trimite darul 3J5 UK FLUTURE PE L.VitP.V sfintului şi de viaţă făcătorului tău duh care le sfinţeşte toate şi sfinţeşte apa aceasta.1* (Apoi stropeşte pereţii şi înaintează cu crucea şi cu busuiocul la asistenţa care stă in picioare. începe cu Viorella.) \70RELLA (cu un soi de sfinţenie înfrigurată, băgindu-şi capul sub busuioc): Mai dă, părinte, mai dă, câ-ţi plătesc. BEMBEA (luind cit mai elegant banii) : Dumnezeu să fie cu tine, fata mea, în toate cele ale vieţii. (Trece apoi la Doamna ele Marenne, care se închină cucernic, dar nu dă nimic. Apoi la Crăcitinescu, căruia ti spune mai încet.) Ce faci fiule, n-ai mai venit ? CRACIUNESCU : Am să vin părinte ! BEMBEA : Vino că ţi-am făcut rost. Dacă ajută Dumnezeu, dai lovitura... (Cum Crăcitinescu se caută de bani.) Lasă tu, că-ţi vine rîndul. (Se găseşte în fata lui Ovidiu.) Dinsul cine e ? GEORGES : Un prieten al meu, din România. BEMBEA : Aşa ? Să trăieşti fiule. Cum iţi spune ? OVIDIU : Ovidiu Petrescu. BEMBEA (se gindeşte puţin): Aşa ? Ovidiu Petrescu ? Să fii sănătos. Să vii la biserică. Fiindcă pavăza noastră cea mai bună rămîne tot legea strămoşească. Orice s-ar intimpla. Cu ea am trăit şi cu ea vom trăi mai departe. înţelegi ? OVIDIU : Da. BEMBEA: Ea ne ajută să supunem hidra necumpă-târii şi a desfidului. Fiindcă lumea in care ai intrat este bună, — dar trebuie să ştii să te fereşti de ispitele ei. Să mă cauţi, înţelegi ? Cînd ai nevoie de vreun sfat, sau de rugăciune. Să nu te poticneşti. Român pe român trebuie să se sprijine, in-• ţelegi ? Şi toţi să sprijine legea, care e dată din i veac. Ştii unde e biserica ? O sâ-ţi spună doamna î Niculina. (Nicolle privită intens de Dămăreanca, pleacă puţin capul şi iese alături.) Şi bagă de seamă : legea cea dreaptă e una, ereziile sînt multe, şi toate trimise de diavol, ca sâ ne dezbine. Cred că m-ai ! înţeles. UN FLUTURE PE LAMPA 356 OVIDI(J (etHiziv): Da, părinte ! BEMBEA : Ştiu că vei urma după cuviinţă, oricine ţi s-ar pune în cale. Şi chiar de n-ai voi, fiindcă puterea lui Dumnezeu n-o poate zădări nimeni. Cu voia lui sînt toate. VTORELLA : Da, părinte. Dar El nu se uită şi alţii se uită. De ce nu se uită El ? De ce ? Şi oamenii lui ? BEMBEA : Fata mea, noi te-am sprijinit şi te-am mîn-gîiat cit ai căutat spre noi. Cînd te-ai depărtat, şarpele ţi-a muşcat inima. DAMAREANCA : A primit altă lumină mai mare, părinte, cu care vede pe Dumnezeu, fără să mai plătească vamă la nimeni. BEMBEA : Plăteşte Dumnezeu pentru ea, doamnă Dămă-reanu. După măsură. Datoriile sini mari, judecăţile vor fi aşijderea. DAMAREANCA (ironic): Multe mai are de subvenţionat şi Dumnezeu. BEMBEA : Cine-1 slujeşte va birui. Cine nu, va fi dat pierzării. Cu toţi martorii ce vor jura strimb. (Ni-colle reapare fi îi dă două hirtii de cîte o sută de franci, sumă mare judecind după mirarea celorlalţi.) Dumnezeu să primească, fata mea, şi să vă umple casa de noroc. (Se găteşte să se ducă.) GEORGES : Nu mai stai părinte ? BEMBEA: Aş mai sta, fiule, dar sint alţii care mă aşteaptă. (Lui Crăcitinescu.) Pantazi n-a fost duminică. Şi era prenotat. DAMAREANCA : Tot de Dumnezeu, părinte ? BEMBEA (echivoc): Doamnă, răbdarea lui e nesfîrşită, • numai noi nevolnicii ne-o mai pierdem. Rămîneţi în pace. (Pleacă condus de Georges.) DAMAREANCA : N-am ştiut, Nicolle. că după atîta viaţă pariziană, ţi-au rămas sentimente aşa de frumoase. Şi de scumpe! NICOLLE : Părintele n-a mai fost de mult la noi, doamnă. DAMAREANCA: Providenţa l-a adus odată cu dumnealui. Voilă! (Arată spre Ovidiu şi spune.) Nu te poţi plinge că n-ai noroc domnule. Cred că Providenţa >?7 UN FLUTURE PE LAMPA a aranjat totul foarte bine încă clin Italia. O tară splendidă, nu ? OVIDIU : Splendidă ! DAMAREANCA: Perfect. Viitorul ţi-e deschis. Cu mirul părintelui Bembea ai să ajungi cu siguranţă departe. VIORELLA (ca iluminată) : Intr-o insulă ! Acolo vei muri! Văd scris ! Vei muri într-o insulă de abur verde intre picioarele unei caracatiţe... Văd... GEORGES (intorcindu-se) : Popa era obosit. Umblă de azi-dimineaţă ! DAMAREANCA (echivoc): Asta i-e meseria. Putea să-l folosească şi pe diaconul Vasiliu. VIORELLA (urlet): Nu! Nu ! Nu vreau ! Vrei să faci copii cu o caracatiţă. Mişelule ! Monstrule ! (Şovăie,, cu ochii scoşi din orbite, gazdele şi Dămăreanca sar s-o asiste.) CRACIUNESCU (excedat de spectacol, scoate cartea de vizită şi t-o întinde lut Ovidiu): Dacă vreţi, cău-taţi-mă. (Pleacă englezeşte.) VIORELLA : Vrei să faci copii de abur cu semnul lui Antihrist pe frunte ? Nu mă atingeţi i Nu mă atinge ! (Convulsiv.) DAMAREANCA: Stai fetiţa mamii, stai cuminte, n-o să-l lăsăm să se atingă de nimic. Fii cuminte. Tante Lucrece e cu tine. Şi-o să fie cu tine toată, viaţa... Şi-o să alunge răul, fetiţă scumpă. Şi-o să zdrobească pe cei ce vor să te insele, fie ei oameni sau sfinţi... GEORGES : Să chemăm Salvarea ? DAMAREANCA : Nici o salvare. (Se apleacă şi-i dă Vio-rellei citeva palme de o mare violenţă. Efectul e miraculos. Fata se limpezeşte, devine clară şi radioasă cu fiecare clipă. Priveşte cu ingenuitate, e pentru un moment chiar frumoasă. Odată lucrul terminat Dămăreanca redevine o doamnă şi 6'pune./ Puţină apă, Nicolle. Vreau să mă spăl pe miini... (E condusă spre baie.) ÎNTUNERIC •UN FLUTURE PS LAMPA JJT TABLOUL 3 'Acelaşi decor. Peste citeva zile. Ovidiu îşi pierde vremea in salon, aruncind ochii pe televizor. Ni col le vine de alături. In capot, s? &şa7â. NICOLLE : La ce le gîndeşU ? OVIDIU: Nu mă gîndesc propriu-zis, e mai mult un fel de senzaţie. Oraşul ăsta e uluitor, alunec prin el ca şi cum aş fi purtat de nişte curenţi invizibili, de o permanentă dorinţă. Ii descopăr in fiecare clipă logica. Totul se Înlănţuie, nu ştiu cum, pare trasat... Acasă nu aveam senzaţia asta, găseam totul mai în-timplător. Aici e o beţie să descoperi zilnic intenţiile şi conexiunile care zac in fiecare parcelă. NICOLLE (mirată : Nu înţeleg despre ce conexiuni vorbeşti. (îşi aprinde o ţigară.) OVIDIU : Adică acordul care există dedesubtul lucrurilor... Un sens al libertăţii ar fi acela de a descoperi. nu ? NICOLLE : Cred că se pune lotuşi chestia de a ajunge la o soluţie. In ce te priveşte pe dumneata. Noi am întreprins diverse demersuri... OVIDIU: Ştiu, şi vă sini extrem de recunoscător. NICOLLE: Deocamdată n-ai de ce. Ar fi poale mai bine să ne ajuţi. •OVIDIU : Dar bineînţeles. Arătaţi-mi ce trebuie să fac. V-am spus că sînt gata să muncesc oriunde. N-am prejudecăţi, NICOLLE : Poate tocmai aici Încep dificultăţile. Noi speram să ai. Şi nu atit noi, cit ceilalţi. OVIDIU : Care ceilalţi ? NICOLLE: Autorităţile, cei care ar putea să te angajeze. Oricit ar părea de curios, tăria acestei lumi o fac tocmai prejudecăţile. Un anumit fel de prejudecăţi. Dumneata, iartă-mă că ţi-o spun, ai apărut puţin dezarmat. OVIDIU : Nu înţeleg... >59 UN FLUTURE PE LAMPA NICOLLE : Omule, tind faci un act moral, sau politic, nu-1 faci pe jumătate. Dumneata te desparţi de o* lume, dar nu te încumeţi să-i adresezi nici un reproş. E ca şi cind ai cere un divorţ fără să proclami că celălalt e vinovat. Care tribunal ţi l-ar acorda T Şi pe ce temei ? OVIDIU : Dar însuşi faptul că plec dintr-o lume care-mi-a devenit insuportabilă... NICOLLE : N-ajunge să-mi spui mie şi lui Georges că ţi-a devenit insuportabilă. Noi te credem. Am plecat şi noi din ea. Dar alţii aşteaptă să fii mai explicit. OVIDIU : Caro alţii ? NICOLLE : Uite. părintele Bembea, de exemplu. Chiar dacă noi nu facem prea mare caz de el... alţii fac. Cit îl vezi de insignifiant, are o influenţă foarte-întinsă. OVIDIU : Sint atîţia credincioşi ? NICOLLE (ironic): Da, sigur... (Sckimbind tomd.) Zău,, domnule Ovidiu. n-are rost să faci pe naivul cu-mine. Poate cu Georges care o mai credul. OVIDIU : Doamnă Nicolle, ajutaţi-mă vă rog să înţeleg : părintele Bembea poate da posturi in Franţa ? NICOLLE : Poate da garanţii. Şi nu e singurul. Aici recomandările fac totul, chiar tind nu eşti într-o situaţie atît de delicată ca dumneata. De aceea ne-am-silit să fim culanţi cu dînsul miercurea trecută, cu. riscul de a indispune... alte persoane. Am riscat. Vezi dumneata, jocul e mai deschis decit îţi închipui. Poate tocmai ăsta e farmecul societăţii noastre. OVIDIU : N-am observat nimic. NICOLLE : Mă îndoiesc, dar in fine... In orice caz, partea cealaltă a reacţionat mai tare decit ne aşteptam.. OVIDIU : Ce vreţi să spuneţi ? NICOLLE (privindu-l in ochi): Vreau să spun că am încercat să te plasăm la concernul Dupic, unde lucrăm şi noi, dar n-am putut fiindcă s-a opus doamna de Marenne spunînd că eşti nesigur. OVIDIU : Doamna de Marenne ? *UN FLUTURE PE LAMPA 340 NICOLLE : Trăieşte In apropierea familiei Dupic, e In bune relaţii cu Celestine, nevasta patronului. Aşa că înţelegi că situaţia e puţin mai dificilă. OVTDIU: Dar de unde ştie dînsa ce e în sufletul meu ? NICOLLE: Dar noi de unde ştim ? (O pauză îngheţată). Ea a văzul numai că Bembea vine la noi in casă. A fost o lipsă de tact a mea, o coincidenţă stupidă să nu-mi dau seama că miercuri e tocmai zi de intîi. Şi chiar aşa, cu puţin noroc, putea să vie la alte ore. OVIDIU: Poale trebuia să nu-l primiţi, dacă asta făcea neplăcere Doamnei de Marenne. NICOLLE (rizîncl franc, uşor amar): Cind îţi spun că eşti naiv. Bembea ştia oricum că stai la noi. Şi Lucretia de asemenea. OVIDIU : De la cine ? NICOLLE : Nu e usla chestiunea. Chestiunea este că in momentul de faţă e foarte delicat pentru mine să te păstrez aici. OVIDIU : Aşadar, trebuie să fac o declaraţie publică pentru ca să pot fi considerat „sigur“ ? NICOLLE: Ar fi fost bine s-o faci la timp. Acum lucrurile s-au angajai altfel. Aici să ştii că un moment pierdut contează. •OVTDIU : Şi atunci ? NICOLLE : Ţi-am găsit o cameră unde vei putea locui, ţi-am achitat chiria pe două luni. Intre timp vom tatona o altă soluţie. Nu-ţi face scrupule inutile, odată numit ne vei rambursa totul, inclusiv cei două sute de franci pe care i-am dat părintelui Bembea pentru biserică. Poate între timp aplanăm şi supărarea Doamnei de Marenne. Sau găsim o altă cale spre Dupic. OVIDIU : Şi ce trebuie să fac acum ? Nu-mi place jocul ăsta. Am să mă duc la autorităţile franceze şi am să le declar deschis... NICOLLE : Iluzii, domnule Petrescu, iluzii ! Vei fi ascultat cu bunăvoinţă, dar cit priveşte referinţele, un cuvînt al lui Dupic sau al unui simplu procurist ca Gruber... OVTDIU : Care Gruber ? 341 UN FLUTURE PE LAMPA NICOLLE (clînd puţin îndărăt) : Gruber e omul Iui... OVIDIU : Bembea ? NICOLLE: Nu! Invers... E prea complicat în momentul ele faţă pentru dumneata. Singurul lucru pe care vreau să te rog e să te muţi încă de astă-seară, înainte de a se întoarce Georges. In ciuda aparenţelor, el e un tip sentimental. Şi care nu ştie exact ce se intimplă şi nici nu trebuie să ştie. El are un post foarte greu şi trebuie să muncească acolo, cu toată claritatea. Hai să-l menajăm, vrei V OVTDIU : Dar cum să-i explicăm... ? NICOLLE : O să-i spunem că stăteai prea strimlorat la noi... că vroiai să intirzii noaptea... OVIDIU : Zău, imi pare foarte rău dar... NICOLLE (uşor ameninţător): Dacă vrei, pot sâ-i spun că ai fost obraznic cu mine, provocator... îmi iau eu sarcina să-i spun ceva, mai ales că dumneata e preferabil să încetezi să-l vezi pentru un timp, nu-i aşa ? OVIDIU : Doamnă Nicolle, nu înţeleg de ce faci toate astea ? NICOLLE : E mai bine pentru toţi. O ştiu. O simt. OVIDIU : Dar eu cer să-mi lăsaţi posibilitatea de a-mi respecta gesturile, hotâririle. Vreau să-mi motivez actele. Eu nu pot să plec lăsindu-mi prietenul şi gazda în îndoială. Nu pot să neliniştesc un om care s-a purtat deschis, loial. NICOLLE (calm, cald): Tocmai de aia te rog să te duci, ca să aibă linişte. Am primit a2i-noapte un telefon — Georges dormea — de la Blănaru. De la Lau-renţiu Blănaru. Ai auzit de el ? OVIDIU : Nu ! NICOLLE : Nu ? (Privire sfredelitoare.) OVIDIU : Nu ! NICOLLE : Cu atît mai bine. OVIDIU : Doamnă, sînt un om liber. Şi vreau să râmîn liber. înţelegeţi ? NICOLLE : De acord cu dumneata. Pentru asta însă trebuie să rupi cu noi. Noi am intrat intr-o societate foarte constituită, unde nu se intră uşor. Şi unde legile sînt dure. Dumneata cauţi poate alt Paris, al 0N FLUTURE PE LAMPA 542 boemilor, al artiştilor, care trăiesc ca pasărea cerului. Mă rog, nu-i nici o supărare. Lasâ-ne să te ajutăm mai din umbră, altfel nu se poate. (Se uird la ceas. Merge fi-i aduce valiza — i-o dă cu un zlmbet.) Ţi-am pregătit valiza, ţi-am mai pus costume de La «Georges, dacă nu-ţi plac le poţi vinele. Ai aici adresa. Sâ ştii că în chiria camerei intră şi micul dejun. La revedere ! Pe curind, domnule Ovidiu ! Dacă-l vezi pe pictorul Crăciunescu spune-i că îl felicit pentru articolul elogios al profesorului Stiopul din Allgemeiner. Din nefericire trebuie sâ aminăm puţin achiziţia tabloului. Dumnezeu să-ţi ajute! Merci î tNTUNERtC TABLOUL 4 Atelier de artă. Două şevalete, o masă lungă lingă un perete, in altă parte o dormeză acoperită cu o vclinţâ românească, puţin ruptă ; un fragment din ea s-a aşternut sub şevaletul unde sU acum, luorind. un bărbat spătos, pletoric, de vreo 47—43 de ani, cu ochi de o intirziată candoare. Sandu Ponazu. După al doilea şevalet se ascunde In parte, tot lucrînd. Crăciunescu. Mai în faţă, eventual in planul intîi, un tinăr ce n-are nici 35 de ani, şlefuieşte de zor o lucrare metalică subţirică, ofilată, un fel di animal fantastic, compus mai mult din tije. Tinârul arc un aer concentrat sub ochelari, dar o amplexiune mai degrabă delicată, molatecă, cu i irascibili Uiţi bruşte. Se numeşte Anton Suditu şl tn ochii lui scapără un fel de fanatism al purismului. Pe latura mesei camera e tapetată abundent cu afişe. Lumina de iarnă, lăptoasă, intră prin geamurile imense. Cel care pătrunde acum de afară e Ţit-Liviu Henţla, zis Ţiţi Henţla, de aproape 40 de ani, ?43 VN FLUTURE PE LAMPA iu o voce foarte bine impostaiă, de actor, vlbrlnd disproporţionat cu banalitatea lucrurilor spuse zilnic, ţi cu un Început de oboseală şi lăbărţare In forme, proprie alcoolicilor. HENŢIA : Vrabie, n-a venit ? POPAZU : Nu. HENŢIA (s-a fază pe dormeză fi răsfoieşte superficial gazetele pe care le-a adus) : Aţi auzit că se retrage Barrault? Mi-a spus cineva. Mare figură. (Apoi închizînd puţin.) Mă, am văzut o damă adineauri... Uite aşa avea nişte... Şi un fund rotund ca o lu-beniţă de Arad. (Batjocoritor.) Auzi Antoane ? (Su-ditu se face că n-aude.) Exact cum îţi place ţie. Pe asta aş trece-o în repertoriu. (Admirativ.) ...Mama. ei, semăna cu una care am avut-o eu la Cluj in parc, cînd eram profesor la şcoala populară de artă şi a venit miliţionerul... îl văd şi-acum... ce crezi că-mi spune, Sandule ? POPAZU : Taci, măi Ţiţi, că nu-i adevărat. Tu ai fost un băiat cuminte, de-ăla cu şcoală, domnişorul tatii, şi-acum faci pe nebunu aici cu mine. Tu ai fost ca Anastase, cu servitor, cu ore de vioară... HENŢIA : Ba eu n-am fost boierime de-asta glănţuit.i ca staniolul la cutia unde se gatâ ciocolata. Pe mine m-a bătut odată tata să mă omoare cînd i-au spus la şcoală că am copiat la franceză. Da de ce ? CăT zice, cum am fost eu mai prost ca profesorul. Batea ca-n ludae să mă fac mai deştept, să nu mă mai prindă nimeni. SUDITU (sec): Osteneală zadarnică. HENŢIA (fără să-i dea multă importanţă) : Vezi mă Antoane să nu te înţepi. (Continuă cu Popaztt.) Sini călit, n-ai grijă. Sigur, domnu Crăciunescu, dacă vt apucat să fie domn... El, cind nu-i place ceva, se face că n-aude, se uită pe geam, aşteaptă. Noi insă a trebuit să ne zbatem de cind lumea, să ne puşcăm într-olaltă, bunelul meu a fost în Parlament la Pesta... POPAZU : Mi-ai mai spus, du-te dracului. Şi tata a fost la Pesta, în 19’. Era sergent săracu. !UN FLUTURE PE LAMPA 344 HENŢIA : Vezi ? Şi-acum domnul Crăciunescu exploatează chestia. E invitat prin familii, la toată pluto-craţia asta liberală, face pe noşalantul, pe elegantul, pe ducele de Mantua. N-a cărat lăzi ca tine şi ca mine. ll invită la ceaiuri, îi cumpără, îl laudă cîte un critic pus tot de ei. Pe mine nu mă cheamă, fiindcă le spun adevărul în faţă. Fiindcă de fapt noi am făcut România Mare şi ei au venit cu băncile şi cu balcanismul ăsta grecesc, şi unchiu-său, colonelul Bilciureseu, a venit să candideze la Sebeş, in circumscripţia lui tata. După ce neam de neamul nostru am fost popi acolo. POPAZU : Aţi fost popi, pe dracu ! Aţi fost nişte boaite care v-aţi vîndut la papistaşi, pentru mălai, şi aţi lăsat legea străbună. HENŢIA : Ca să vă dăm cultură vouă, mă, să vă scoatem din noroi. POPAZU : Din care noroi, Ţiţi, că te trăsnesc acuma ! Ce, viaţa care am dus-o cînd am apărat Europa de turci, şi cind din toată papislăşimea n-a sărit nimeni, decit bietul răzeş ortodox, e noroi la tine ? Vezi mă că-ţi dau una peste mutra asta buhăită. Aici faci pe actorul ? Du-te şi tu unde se cere, fir-ai al dracului de renegat 1 HENŢIA (revoltat): Uite, vezi, mă Sandule, de-aia v-aţi mineat voi omenia şi v-aţi şters din istoria ţârii, că n-aţi ştiut decît să ameninţaţi şi să trageţi cu pistolul. Şi după aceea să faceţi înmormlntări de lux. Aşa v-aţi înmormînlat! Şi noi am stat şi am răbdat sute de ani ca să vă puneţi centiroane şi să ne vindeţi la nemţi! 3UDITU : Aţi mai discutat asta acum două zile. Mai terminaţi. POPAZU : Dacă erau nemţii acolo nu plecai tu din ţară. Şi cine s-a vîndut mai întîi, nu voi ? Noi am crezut intr-un Dumnezeu românesc, şi voi l-aţi scuipat şi l-aţi pălmuit. HENŢIA : I-am dat o spiritualitate, vrei să zici! Şi pentru ea suferim şi acuma. Eu nu m-am împăcat eu unirea dictată de comunişti, de-aceea am şi plecat. 345 UN FLUTURE PE LAMPA POPAZU: Fugi mă ! Ai plecat de curvar ce eşti, ai crezut c-o să rupi inima lîrgului. Mă... pe sfinţenia ta. HENŢIA (pate tic J: Sâ nu spui asta, Sandule! Eu caut să uit, mă auzi ? Pe mine chestia asta mă costă. Nu ca pe domnul Crăciunescu, care poate să suporte orice, dacă îi merg vînzările. Cre2i că-i pasă că s-a ateizat o ţară întreagă ? A scris despre el în Fi-garo, Dufresne, care face curte Iul verişoară-sa, e satisfăcut, ce-1 doare ? Te doare pe tine şi pe mine. SUDITU : Si Stiopul l-a lăudat. POPAZU : Iar ? Cind ? HENŢIA : Ei, şi ce-i cu asta ? (Tot lui Popazu.) Nu te-a lăudat şi pe tine ? Şi pe Antoine ? Şi tot n-aţi vîndut mare lucru, ca dumnealui. Cît ai vîndut, tot prin Schwartz ai vîndut. Care le trimite in America, unde nu mai citeşte nimeni nimic. (Bătăi in uşă ) Antoane, ţi-a venit principele. (Merge la uşă, face o reverenţă, deschide.) Prego, per favore, signor principe. (In prag stă Ovidiu.) OVIDIU : Pe domnul Crăciunescu il caut. POPAZU : Anastase, vezi că te caută cineva. HENŢIA (sarcastic): Un client. (Crăciunescu vine de după şevalet.) CRĂCIUNESCU : A, dumneavoastră ? Poftiţi. (Il introduce tare.) Domnul Ovidiu Petrescu. Colegii mei, domnul Sandu Popazu. (Uriaşul dă o mină zdravănă, apoi rămîne întrebător cind Ovidiu zăboveşte in dreptul şevaletului său.) OVIDIU: Oale ? Frumoase. (Popazu suride dezarmat) Şi chilimul ăsta ? POPAZU : Vrancea. OVIDIU (care de fapt e intimidat, spune, puţin convenţional ca să ciştige simpatie): Foarte reuşii... POPAZU : Neaoş. (S-a muiat de tot.) CRĂCIUNESCU : Domnul Tit-Liviu Iienţia, fost actor. HENŢIA : Şi viitor. în România am jucat roluri importante. CRĂCIUNESCU : La teatru. Dl. Antoine Suditu. (Suditu nu dă mina, ci suride în fugă, continuind să şlefuiască tuburile.) •os FLUTURE PE LAMPA *46 HENŢIA : Vă place ce face dumnealui ? OVIDIU (rezervat): Nu mă pricep prea mult... CRACIUNESCU: Poftim, acolo e colţul meu. (OikUti zăboveşte treclnd prin faţa afişelor.) HENŢIA : Doriţi să comandaţi ceva ? Dl. Vrabie se întoarce dintr-un moment in altul. CRACIUNESCU: Deocamdată domnul nu doreşte. (II antrenează îndărătul şevaletului său.) HENŢIA : Am impresia Antoane că te-a părăsit prinţul. SUDITU (ca să schimbe vorba): Şi ce spune Stiopul In cronică V HENŢIA : Ideile lui. Vorbeşte despre peisajul românesc, despre transparenţa lui, despre calitatea lui morală. POPAZU : Aşa a vorbit şi la mine. HENŢIA : Şi pe urmă începe să facă consideraţiile Iui abstracte, cu ecumenicilalea, cu autenticitatea trăitului... POPAZU : Ca la mine !... (E copilăreşte surprins.) HENŢIA : Şi are o teorie cu obiectualitatea, cam ciudată. Se zice că trece printr-un moment greu. POPAZU : îl dă afară ? HENŢIA : Nu, din punct de vedere spiritual. Are un ton cam pestrit. în orice caz peisajele i-au plăcut. SUDITU : Evident. POPAZU : Ce vrei să zici ? SUDITU : Vreau să zic că şi el e tufos. POPAZU : Să nu îndrăzneşti. SUDITU : Nu e vina lui. Toată cultura din care vine e tufoasă şi frunzoasă. POPAZU : Vorbeşti de cultura actuală ? SUDITU : Vorbesc de cultura română în genere. Frunzoasă şi rufoasă. Fără maceraţie. Sintem brînzari, peisagişti de cum ne naştem. Nu mai ştim altceva. Floricele in ulcică. Gutui in fructieră. Boi pe cîmp. Acum sonde pe cîmp, semănători pe cîmp, lut, frunză, pepeni... POPAZU : Şi duh ! fabricant de ţevi şi mosoare ce eşti... SUDITU : Sigur. Un pic de abstrafcţie ne face frică. Esenţele ne fac panică. Stăm în frunză şi-n ţărînâ. In oale, şi-n ulcele. Nu în linia pură, In chintesenţă. 5+7 UN FLUTURE PG LAMPA POPAZU : Viaţa e aicea, înţelegi ? Aicea în burtă, şi-n sînge, şi in zodia noastră culcată sub geana morţii. Dobitocule! SUDITU : Minţi. Şi să nu mă faci dobitoc. Avem pămin-tu-n singe toţi. De-aia nu ştim decit materie, şi nu esenţă. Occidentul s-a hrănit cu abstracţiuni toată istoria, a elaborat epure, hiberbole. Şi noi venim cu peisajul. Hai să ridem ! Aici oamenii au sentimentul destinului lor metafizic, al diagramelor structuraliste ce compun resortul intim al fiinţei. Acolo dacă mânîncă, şi beau, şi se culcă cu o fiţâ, sînt fericiţi. HENŢIA : Afară de cazul că sînt... ca tine. POPAZU : Şi că au pe prinţul Marangozzi in spate care le cumpără toiul şi le face şi şuste în Mexic pe la toţi întorşii pe dos. Mersi de abstracţii, ştii ? Noi ne exprimăm duhul şi mireasma veacului de dincolo de fiinţă şi cine ne înţelege e cu noi şi se va izbăvi. Asta e adevărul nostru in vecii vecilor şi cînd il vom pierde nu vom mai exista ! ! fin clipa asta intră Leon Schwartz, un evreu mărunt, vioi şi simpatic, dc vreo 55 de ani.> SCHWARTZ : Ce-i domnu Popazu, iar vrei să facem pogrom, să mai spinzurăm ceva ovrei ? Ţi-ajut şi eu, aşa să am bine. POPAZU: Lasă glumele proaste, Schwartz. Mai bine spune-i lui Sudifcu cum se caută lucrurile astea autentice, care sint din iezerul sufletului nostru dumnezeiesc, din plămada noastră aromitoare de in-geri. SCHWARTZ : Ai terminat ? Eu iţi spun că se caută şi ţi-am şi dovedit, nu ţi-am dovedit ? Dar acum fac şi unii din România mai buni. POPAZU : Comunişti ? SCHWARTZ : Comunişti, ce te miri aşa ? Poftim, el se miră. Fac şi abstract şi suprarealist, şi cum vrei. S-au dus şi la New York. încă n-au legături, dar găsesc ei ceva ovrei mai deştepţi ca mine. Ce-am să rid atunoea de domnul Gruber şi de alţii care nu mă lasă să trăiesc. Domnule Crăciunescu. ai o in- t:n flutuhe pe lampa 34S- vi ia ţie la masă pentru mîine. (Vede pe Ovidiu.) Să dai complimente pentru mine. CRACIUNESCU: Domnule Leon Schawrtz. Domnul Ovidiu Petrescu. SCHWARTZ : Vreţi să cumpăraţi ceva de la dl. Crăciu-nescu ? Fac eu un preţ bun pentru dumneavoastră. E un pictor foarte distins. S-a scris mult în jurnal despre dumnealui. In orice casă high-life mergeţi,, găsiţi un Crăciunescu. CRACIUNESCU (jenat): Domnul n-a venit să cumpere. HENŢIA (celorlalţi mai încet) : A venit să-l cumpere. SCHWARTZ (fără să-şi piardă cumpătai): Poate că a venit să vîndă ceva. Aveţi obiecte de artă românească ? Putem discuta. OVIDIU : Nu am, domnule Sclnvarlz. Am alte probleme... SCHWARTZ fdiscretJ : Mă rog. Dacă între timp vă răz-gîndiţi... tot putem discuta. (Lui Crăciunescu.) Ştii de la cine e invitaţia ? CRACIUNESCU: Da. De la familia Teodosiu. Mulţumesc. HENŢIA (in grupul celălalt) : Iată ! Teodosm îl invită pe dl. Crăciunescu. Teodosiu care a fost în garda palatului, regalist şi astăzi, şi care nu se uită la noi care l-am adus în ţară pe Carol II, ci tot la ei, care s-au opus din răsputeri şi i-au făcut mizerii. Aşa se scrie istoria. SCHWARTZ : Şi ce dacă-1 invită ? Dacă ar trebui să invite pe toate rudele Lupeştii poate că aş minca şi eu o fasole bună acolo. HENŢIA : Şi te-ai duce ! Aşa-i ? SCHWARTZ : Numai pentru conversaţie. N-am ce minca acasă ? HENŢIA : Eu n-am. Şi tot n-aş merge. Fiindcă urăsc tran-zacţionismul şi falsitatea! Bunelul meu a făcut România Mare ca dl. Crăciunescu s-o exploateze. CRACIUNESCU (fă/os şi sobru) : Nu exploatez decît munca mea, domnule Ilenţia: Şi faptul că mă duc treaz şi plec tot treaz. SCHWARTZ : Aveţi-vă ca fraţii! 3-W UN FLUTURE PE LAMPA CRACIUNESCU: Talentul dumitale se consumă prin bi-strouri de periferie şi prin amoruri cu chelnăriţele care le întreţin. HENŢIA : îmi vine să rîd ! Eu ies în stradă pentru idei, pentru o stingă moderată. Urăsc liberalismul ciocoiesc în care te-ai răzgîiat dumneata, şi care le face să deteşti poporul, popor in. mijlocul căruia eu trăiesc. SCHWARTZ : I-auzi ! HENŢIA : Sînt sigur că Teodosiii dumitale trădează cauza cea bună, cum şi dumneata o trădezi de mult! POPAZU : Lăsaţi chestiile astea, nu-s de voi. SCHWARTZ : Asta-i specialitatea lui Sandu. Pe care-1 ju-gânim rinei venim la putere. Sandule ? POPAZU : Pe toţi! ŞvărţuHcă, şi zici că pictură ca a mea n-o să se mai caute ? SCHWARTZ: Cam aşa se arată. Fă şi tu oleacă mai abstract, nu poţi ? Parcă ce-o să fie ? Poţi să faci şi cruci şi stele, ce vrei, numai să iasă mai modern. Altfel trebuie să ieftinim. POPAZU : Asta e planul tău, ca să mi le iei pe nimic, speculantule! SCHWARTZ (vexat): îmi pare rău. Eu iţi vorbesc ca la copilul meu. POPAZU: Domnule Petrescu, rit îmi daţi pe pinza asta ? SCHWARTZ : Parcă dl. Petrescu se pricepe la piaţă ? POPAZU : Cit îmi daţi domnule pe pînzâ ? Cinci sute de franci îmi dai ? OVIDIU : N-am să pot. POPAZU: Trei sute de franci, e bine ? Domnule, sînt un pictor mare. Am să fac lucruri de care ai să te miri. Cîndva numele meu o să valoreze milioane. Dă-mi Lrei sute de franci pe ea. Două sute cincizeci ? Să scap de ăştia care mă sufocă. CE sincer 'îndurerat, se zbate, cu ochii copilăroşi, aproape de lacrimă.) OVIDIU : Mă puneţi într-o situaţie foarte grea... HENŢIA (mai Ui şoaptă): Nu-i daţi, domnule. Ei l-au ucis pe Iorga. OVIDIU (foarte constrins) : îmi pare rău... nu pot să vă dau... UN FLUTUIIE PE LAMPA 3SC POPAZU (repezindu-se violent la el): Ce fel de frate eşti ? (ll stringe de guler.) Ce fel tle creştin eşti ? Ce fel tle frate ? (Pe acest moment critic, intrd Vcnccslas Vrabie, terr bărbat legat şi descurcăreţ de vreo 38 de ani, care a tiobindit stilul omului bun de orice şi care urc un o.vce»i(ient special asupra Iui Popazu. Vrabie aduce firet'a pachete dreptunghiulare, după aparenţă destul de grele şi le pune pe masă.) VRABIE: Lasă, Sandule, ai mai făcut figura asta. Nu eşti amuzant. POPAZU : Intr-o zi o s-o fac de-a binelea... să vedeai voi, vindulilor. N-am nevoie de bani, dar... să-mi recunoască trăirea adevărată, catapeteasma sufletului meu. HENŢIA (trăgindu-l de-o porte pe Ovidiu) : E un dobitoc. Ce vream să spun... n-aveţi cumva un post pentru mine ? (Cum Ovidiu clatină din cap.) Şi ştiţi că nu vă păcăliţi... (încearcă in continuare să-l convingă.) SCHWARTZ (venind lingă Suditu): Două sute pe bucată. Dacă iţi convine. SUDITU : Eşti nebun. SCHWARTZ: Transportul mă priveşte. Şi lustruitul. (Suditu ii întoarce spatele cu dispreţ.) CRACIUNESCU : Domnule Petrescu, poftiţi aici, lăsaţi-i... POPAZU (lui Crăciunescu care U priveşte înţelegător): O să cadă odată paloşul izbăvirii peste cei îndoiţi, Crăciunescule! VRABIE (care a terminat de aranjat şi de numărat pachetele, revine in mijloc): Ei, Şvârţulică patroane, hai să dăm cîte un rind de stridii cu chablis la băieţi. Dumnealui, cine e ? CRACIUNESCU : E un prieten de-al meu... VRABIE : Prieten, de unde ? (întinde banii lui Henţic.) Na, Ţiţi, ăştia-s marafeţii tăi. HENŢIA : Ăştia, care-s ? (O umbră cu glugă s-a ivit şi bate in geam. E silueta lui. Blănaru.) SCHWARTZ : Sandule, drepţi! Ţi-a venit de-acum şeful direct. POPAZU (roşind) : Ce şef ! N-am nici un şef !... Sa L UN FLUTURE PE LAMPA. SCHWARTZ : II cappucino. Blânarul de sciriduri. Sâ-i dai complimente de la mine. (Popazu iese.) VRABIE (lui Henţia): Sînt de la biserică, de la bal. Ţi i-a trimis Bembea. Sînt munciţi, dă-i naibii. I-am zgilţiit babele de m-au secat la ficaţi. Şi mai am ceva pentru tine, daca eşti cuminte. (Lui On'diii.) Dumneata, in ce branşă ? OVIDIU : Deocamdată... CRACIUNESCU : A venit de curincl... VRABIE : De unde ? CRACIUNESCU : Din România... (Se face un cerc de tăcere.) KENŢIA : Aha! (Privind cu ură pe Crăciunescu.) Şi dumnealui... E clar! VRABIE : Şi ce eroi în România ? OVIDIU : Economist... HENŢIA : Aha ! VRABIE; Lasă frate, eu n-am fost pictor pe imprimeuri la Bucureşti, pină acum cinci ani ? Totul e ce faci acuma, asta e important. Să fii atent, auzi ? îţi dau eu o treabă curată, văd că eşti solid. Ce zici, Şvâr-ţulică, merge ? SCHWARTZ : Să vedem ! Sâ vedem... De ce mă grăbeşti? VRABIE: Munca nu e ruşine, intreabă-1 pe Ţiţi cîte a făcut. Şi cu cîte. Să strigi lozinci cred că ştii, te-au învăţat comuniştii. Cind facem afacerea aia Leon ? SCHWARTZ : Dar ce, eu sînt calendarul tău ? VRABIE : Ca să n-o confund cu a ălorlalţi. POPAZU (revenind crispat): Venciule, in mijlocul nostru se află un spion ! VRABIE (liniştindu-l flegmatic): Da, eu sînt ăla, ce mai vrei ? Avem timp de verificări. Acum toată lumea la băutură. Hai, încolonarea. SCHWARTZ (lui Suditu): Va să zică nu-mi dai cu două sute ? (Popazu priveşte ciudos.) SUDITU : Lasâ-mă-n pace ! SCHWARTZ : De ce-ţi închipui măi că nu mai găsesc ca asta ? Aşa să am sănătate dacă n-am văzut una la fel la Muntele Pietăţii, (Iar am vrut să am 0 pereche. SUDITU (roşu): Unde ai mai văzut ? Minţi! Fariseule. UN FLUTURE PE LAMPA 352 SCHWARTZ : Te rog să nu faci antisemitism cu mine. Ţărane! Ai să vii tu să-ţi mai plasez. Mă enervează 1 VRABIE: Lasă, bă Antoane, că tu n-ai nevoie de Şvăr-ţuiică, tu eşti pe cai mari. Apropo — mi-a spus prinţul Marangozzi la pizzerie că vine să-i dai şi lighioana asta, cînd o termini, că vrea s-o Împingă cuiva pentru afacerea aia mare... ştii care, cu Mexicul. Afară toată lumea ! I-Iai! CRĂCIUNESCU (uetrînd să meargă cu Henţia): Venim şi noi mai încolo, (fes cu toţii. Cei doi râmin in faţa sculpturii.) Suditu e totuşi un artist. Poate cel mai zbuciumat dintre noi. SCHWARTZ (reintrind, pipăie şi el opera de artă, apoi cere voie): Permiteţi ? (Şi-l trage pe Ovidiu de-o parte.) Domnule Petrescu, dacă vrei să-ţi iei cravate, am eu un om care poate să facă reducere pentru dumneata fiindcă eşti român, (ti dă o carte de vizită.) Danilo Dansky. Poftim adresa, nu te costă nimic. Dacă n-ai bani, eu îţi dau 300 de franci, ai să mi-i dai mai lirziu înapoi. OVIDIU (foarte jenat): Mulţumesc, domnule Schwartz... Deocamdată... nu se pune chestiunea. SCHWARTZ : Să ştii că nici Crăciunescu nu are franci. E un om aşa fin. Eu am făcut o afacere bună. OVIDIU : Mulţumesc foarte mult... (Persistă in refuz.) SCHWARTZ : Poate ai alte venituri... dar nu cred. Am şti de la legionari. Sau de la biserică. fAratâ piesa lui Suditu.) Foarte frumoasă bucată. Valorează 5 000 de franci. Dar cine mai dă astăzi ? Fără reclamă ? OVIDIU : Dar un profesor... SCHWARTZ: Sliopul ? Ii laudă pe toţi pentru că sint români. N-are încotro. Şi pe Vendu Vrabie, care uite ce lace, prospecte pentru bideuri. Atunci nu uiţi: Danilo Dansky. Să fii sănătos. Să fiţi sănătoşi. Să fim sănătoşi. (Iese.) OVIDIU (se apropie de masa unde s-a retras, din discreţie, Crăciunescu): Ce-s astea ? (Ia o cutie în mtnu, o scapă, din cutie se varsă pămint.) 353 UN FLUTURE PE LAMPA CRACIUNESCU: Pămînt din ţară... II procură Vrabie^şi Schwartz ii trimite la evreii lui din America, să-l aibă cînd se îngroapă, (Bagă mina. Prefiră ţărîtia. Rosteşte, cu un ton ciudat, ca un frisonJ Pămînt din ţară... întuneric TABLOUL 5 Sufrageria somptuoasă a castelului Dupic, lingă Paris. In jurul mesei lungi stau opt persoane, patru bărbaţi şi patru femei. Patronul e Roger Vincent Dupic, care la 50 de ani are o alură sveltă şi un suris cuceritor sub ochii puţin mijiţi, scrutători. Cu vreo doi ani mai tînără, Celestine, soţia lui, Işi ţine prin tot felul de artificii o poză de bunătate cucernică şl magnanimă pe o natură avidă şi anxioasă. Comandorul Louis-Armand-Xeno-phon D'Avignac e din cunoscuta specie de satiri galanţi, care nici la 73 de ani nu depune armele sau cel puţin paradează, cu o facondă galică, uşor mordantă. Tînărul Dupic, Jean-Pierre, e un vrei monsleur la 21 de ani, şi Işi dă o teribilă osteneală să pară necrescut, ca să-i ţină companie invitatului şi prietenului său, Mike O’Keliy, poposit hippy de pe ţărmul opus al Atlanticului şi obligat acum să se constrîngâ Intr-un smoking ce-i stă şleampăt la statura lui deşirată de băiat de 10 ani. Sora lui, Sheîla CVKelly, 20 de ani, are frumuseţea-tip, cam longilină, dar mereu entuziastă şi cordială a tuturor fetelor americane. De o afabilitate exagerată, exaltindu-se convenţional ori blazfndu-se ca să nu-şi piardă stilul, comunicativ la curs forţat, prinţul Ma-rio Odlllo Marangozzi (35 de ani) şi-a vîrît In redingota puţin spălăcită formele sale molatice, suspect-un duioase, în fine. UN FLUTURE FE LAMPA 354 Doamna de Marenne, pe care o cunoaştem, stfi cuviincioasă, cu surîsul fixat pe buze, şi supraveghează mişcările mesei care tocmai se deserveşte Înaintea desertului. DUPIC: Tiens, mon prince, am uitat să te întreb: ce face bătrfnul, îl vecchio ? MARANGOZZI: Mulţumesc prost: continuă să trăiască. MIKE : De ce nu-1 impuşti ? JEAN-PIERRE: Se face prea mult zgomot. Peste şaizeci de foni. E nociv. SHEILA (cu bunăvoinţă) : Dar ce pericol e bătrînul pentru omenire ? MIKE : E prea bogat, glscă mare ce eşti. COMANDORUL: După acest criteriu eu nu risc nimic. Iată ce mă linişteşte. DUPIC : Dumneata, comandore, nu poţi fi împuşcat decît din gelozie. JEAN-PIERRE : Iar prinţul din complezenţă. MARANGOZZI: Şi domnul Dupic ? JEAN-PIERRE : Tata va muri de moarte naturală... SHEILA : Bravo ! JEAN-PIERRE : Prin lichidarea marii proprietăţi. SHEILA (naivă) : Şi tata la New York, de necaz. MIKE: Că n-a participat la lichidare. Cit are unchiul tău? MARANGOZZI: Ani sau bani ? CELESTINE : E un om de inimă, după ctte ştiu. A donat recent pentru feroviarii sinistraţi. COMANDORUL : Sinistru ! Iată la ce-şi folosesc unii oameni inima. MARANGOZZI: Nu-i aşa ? îmi place să cred câ aţi investit-o mai bine. COMANDORUL : în orice caz dobînzile au fost mai mari. DUPIC (cu un sttrîs picant) : In proporţie cu acţiunile, sper. MIKE : „Incorporated." SHEILA : Dumnezeule, iar vorbiţi afaceri? (Hohot de ris.) Parcă-am fi acasă — Mike. JEAN-PIERRE: Imposibil. Acasă n-aveţi comandori glorioşi. Şi nici nu sintem dispuşi să vă livrăm. 355 UN FLUTURE PE LAMPA DUPIC : Jean-Pierre ! CELESTINE : Madame Lucrece, vrei să fii bună să vezi clacă se poate servi cafeaua ? DAMÂREANCA : Oui, Madame, am s-o aduc eu însămi. CELESTINE : Vei fi foarte amabilă. (Lucreţia iese.) JEAN-PIERRE: De fapt marfa care lipseşte în special pe piaţa America e gloria. De-aceea se duc s-o vi-neze prin alte părţi... MIKE : N-au dat de ea nici in Vietnam. Şi doar au căutat-o cu luminarea. JEAN-PIERRE: Pe aici se mai găseşte. Dar la o asemenea cotă... MIKE: Ai spus cocotă, Jean-Pierre ? Mi s-a părut. J’m sorry. COMANDORUL (înţepat) : Tinere, gloria nu se poate fabrica din hîrtie. Indiferent ce cap ar fi imprimat pe ea. MIKE: Şi castelele ard, ca hîrtiile. Indiferent din ce sînt clădite. SHErLA : Nu fi stupid Mike. Aici ne găsim la prieteni. CELESTINE: Fratele dumitale glumeşte, maclemoiselle. Acum îl cunosc destul de bine. SHEILA : Aşa zicea şi mama, înainte de a-i arunca maşina în apă. MARANGOZZI: Mike, trebuie să mă înveţi trucul. Poate îl aplic lui unchru-meu. SHEILA : Unchiul dumitale nu e colecţionarul Maran-gozzi vestitul ? MARANGOZZI: Nemuritorul, s-ar putea zice, hâîas! Din fericire am izbutit să institui curatela. De aceea am şi fost foarte surprins să aud adineauri că a făcut o donaţie importantă. CELESTINE : Dar e vorba de nişte oameni cu adevărat nenorociţi. DUPIC : Pariez. Celestine, că ai dat şi tu, ca o risipitoare. COMANDORUL : Fiecare facem risipa de care mai sîntem capabili, dragul meu. DUPIC : E nepermis de darnică. Stringe Ia castel pe toţi nefericiţii şi lunaticii din lume. UN FLUTURE PE LAMPA 356 CELESTINE : Ce vrei, eomandore, sînt şi eu deputata cuiva. A nefericirii. Şi apoi, nu fi nedrept Roger, oamenii mei muncesc, fac servicii. Doamna aceasta... SHE1LA : Tocmai voiam să întreb cine e. CELESTINE : Ne ajută serios la menaj. E din cea mai bună societate, dintr-o ţară comunistă. România, mi se pare... MARANGOZZI: Ah, România, unde sînt fetele acelea iubeţe !... (Unele zîmbete la adresa lui.) COMANDORUL : Roger, spune o vorbă să mă facă ambasador acolo. Sint sigur că aş descurca lucrurile mai de-a dreptul decit tînărul nostru prinţ. (Zim-beşte.) DUPIC : Deocamdată să vedem cine va pune o vorbă pentru mine, în martie. Opoziţia s-a coalizat, cred că balotăm la primul scrutin. JEAN-PIERRE : Zău, tată, la ce mai ai nevoie şi de ca-raghioslicul ăsta de consiliera!, care e absolut nul ? MIKE : Deliciile burgheziei. E un sport, domnule, nu-i aşa ? Vă înţeleg. COMANDORUL : O onoare, tinere. Dacă sesizezi diferenţa. Tradu-i, prinţule. MIKE: Nu-i nevoie. Cunosc businessul ăsta care se cheamă democraţie. Il şi exportăm. SHEILA (naiv) : Tata zice că onoarea începe atunci cînd se termină banii. COMANDORUL: Iată un cuvînl destul de inexact ca să pară spiritual. DUPIC : Tatăl vostru, Bruce O’Kelly, e de obicei foarte exact. O ştiu bine, după zece ani de colaborare. MIKE : Numai cu noi şi-a greşit conturile, ce zici Sheila ? DAMAREANCA : Cafeaua e servită în salon. CELESTINE : Mulţumesc, doamnă. Vă rog să ne faceţi plăcerea de a lua parte. DAMAREANCA (lui Dupic) : Domnul de care a fost vorba, aşteaptă in anlret. DUPIC : A. da ? Atunci noi mai rămînem tuci, cu comandorul. Celestine vrei să faci tu onorurile In continuare ? 557 UN FLUTURE PE LAMPA CELESTINE : Desigur, mon ami. (Tonul a fost alb, sticlos.) DUPIC : Ce este ? Nu te simţi bine ? CELESTINE (puţin tulbure, mai încet): încă un român ? Mă agasează. Doamna Lucrece ar fi trebuit să mă prevină. DUPIC : Eu l-am comandat. SHEILA: Un comunist ? Hou> exciting! Pot să trec şi eu o clipă să-1 văd ? (Toţi zîmbesc de naivitatea ei.) DUPIC (zărind pe un gheridon statueta Itti Suditu): Ce e asta ? MARANGOZZI: Mi-am permis s-o ofer doamnei Dupic, ca omagiu. E un exemplar foarte preţios, pe care i-1 cedez din toată inima. Aş dori, dacă aveţi răgazul, să am şi eu o întrevedere cu dumneavoastră mai tirziu. DUPIC (de aproape, puţin sarcastic) : Probabil privind fondul Marangozzi. MARANGOZZI (zîmbind curtuos): Nu fondul, ci fondurile... DUPIC : Bine, o să vorbim... f.4u ieşit toţi, au rămas cu el numai Comandorul, doamna DSmăreanu fi Dupic.) DAMAREANCA : Joseph. trei Armagnacuri. (Un valet se execută.) DUPIC : Patru. Vei rămine şi dumneata cu noi, nu-i aşa ? DAMAREANCA : Cu plăcere. Joseph, introdu pe domnul Petrescu. (Valetul iese.) DUPIC (Lucreţiei): Crezi că va merge ? DAMAREANCA : E complet la pămînt. COMANDORUL (cişezlndu-se, congestionat): Ce impertinent e acest june yankeu, mon cher. Numai consideraţia pentru tine m-a reţinut să-i cîrpesc vreo două. DUPIC: Iţi mulţumesc, mon comandeur! (Ovidiu intră. Dupic se scoală şi-l tntimpină cu multă cordialitate.) Sînt foarte bucuros să vă cunosc, domnule... OVIDIU : Ovidiu Petrescu. UN FLUTURE PE LAMPA •358 DUPIC: Aveţi numele unui mare poet latin, mi se pare, iată o primă «raportare ce ne apropie. Veniţi dintr-o ţară pontică (ti face semn să se aşeze) despre care comandorul Louis-Xenophon D’Avignac îmi spunea tocmai că e frumoasă. OVIDIU : E o ţară crispată, domnule, în care libertatea e disputată de o groază de factori sociali, şi în cave condiţia intelectualului, oricîtă personalitate ar avea, rămîne dominată de rolul maselor. DUPIC: Poate sînt nişte circumstanţe istorice care vă obligă la o asemenea stare. OVIDIU : Nu sînt simplă istorie, domnule, din nefericire sînt filozofie, program... Mulţimea, vulgul înainte de toate. E regretabil pentru noi care... DUPIC: Sinteţi puţin dur cu ţara dumneavoastră. Şi vreau să cred că aveţi motive să fiţi. Nu se părăseşte o ţară frumoasă fără motive temeinice. Nu aveţi deloc aerul unui aventurier. Dealtfel, doamna de Marenne, care face parte din casă, m-a asigurat de seriozitatea dumneavoastră. OVIDIU : Ii sînt foarte recunoscător. DUPIC : Noi am vrea să vă ajutăm să temperaţi puţin duritatea lucrurilor care vă stau pe suflet, din care unele pot fi circumstanţiale... OVIDIU : La dispoziţie. Cind vii dinlr-un impas al condiţiei tale economice şi morale, cum vin eu, nu am de ales. Dealtfel sint convins că nu-mi veţi cere nimic care să-mi lezeze conştiinţa. DUPIC (ctnd valetul aduce tava): E un Armagnac, vechi. Puteţi gusta cu încredere. Aşadar, pentru fericirea dumneavoastră. COMANDORUL (galant) : Şi pentru fetele dumneavoastră. OVIDIU: Nu mai ştiu precis ce e asta fericire, domnule. DUPIC : Vă asigur că nici eu, dacă asta vă poate consola. OVIDIU: Dumneavoastră aţi învins, în cadrul unui sistem care răsplăteşte munca şi iniţiativa. La noi stihia planificatoare este complet descurajantă. DUPIC : Să ştiţi că planificarea îşi are meritele ei, dacă e bine făcută. OVIDIU : Dar e făcută pe aproximaţii, uneori pe erori. 359 UN FLUTURE PE LAMPA DUPIC: Aveţi totuşi rezultate care dezmint, după toate aparenţele, o atare supoziţie. OVIDIU : Pentru că munca a devenit acolo mai mult de-cît un efort — o înverşunare. DUPIC: E normal de vreme ce toată ierarhia este, dacă nu mă înşel, muncitorească. Organizatorii muncii slnt tot muncitori. OVIDIU : Asta nu face încordarea mai mică. DUPIC : Dar rezultatul ei, plus-valuta, se converteşte in proprietate socială. OVIDIU : Şi oamenii ? DUPIC : Din cîte ştiu aveţi un sistem social destul de dezvoltat, pentru condiţia istorică pe care aţi amintit-o. OVIDIU : Domnule, vă asigur că... DUPIC (intrerupindu-l): Şi eu vă asigur că nu e nevoie să vă legitimaţi a doua oară prin critici aduse guvernului comunist. Contaţi, vă rog, mai mult pe încrederea noastră şi pe sentimentul libertăţii pe care-1 avem aici. Şi care-mi permite să accept cu plăcere o colaborare a dumneavoastră într-unul din jurnalele mele. Dar nu criticind, de circumstanţă, aşa cum sînt convins c-aţi făcut acum, ci arătînd mai degrabă calităţile orientării socialiste pe care, de asemenea, le cunoaşteţi, poate mai bine decit alţii. De acord ? OVIDIU (uluit) : Domnule Dupic, nu ştiu ce să cred... DUPIC: Voi fi cinic : credeţi ce doriţi, dar scrieţi-mi un set de 2ece articole de stingă, in care să arătaţi, fără a exagera fireşte, avantajele socialismului. Pină la limita la care ele se împacă cu conştiinţa dumneavoastră. E clar ? Onorariul nu va fi de natură să vă dezamăgească. OVIDIU: Va trebui să mă gîndesc... E aşa de neaşteptat... Credeam că voi putea lucra într-una din fabricile concernului... DUPIC: Poate ulterior. Deocamdată sfatul meu e să vă gindiţi repede, căci condeie găsim mai uşor chiar decit economişti. V-am preferat însă pentru girul acestei doamne. Şi pentru că tonul dumneavoastră, VN FLUTURE PE LAMPA 360 rezemat pe realităţi cunoscute, va fi mai convingător in faţa opiniei publice franceze. OVIDIU (buimăcit): Eu am crezut mereu că Franţa trăieşte şi astăzi în marea tradiţie a adevărului. COMANDORUL (roşu): De acest lucru nu vă permit să vă îndoiţi, domnul meu. Prestigiul Franţei nu e la indemîna oricărui intrus. Este revoltător să vezi că şi ultimul dizgraţia! îşi arogă dreptul să aibă idei proprii despre un lucru la care n-a participat niciodată. DUPIC: Aton comandeur / Te rog! (Caută să-l calmeze.) COMANDORUL : Nu, mon cher, dar asta e prea mult! (Lui Qvidiu.) Europa era mai nimic cîtid stindardul francez, ridicat pentru libertate şi demnitate, îşi reverbera culorile de-a lungul şi de-a latul lumii, şi fecunda popoare îngenuncheate, cînd trîmbiţa de argint franceză vestea măreţia omului. Nu, Roger, lasi-mă să i-o spun. Ignorantul acesta care, între noi, vorbeşte şi o franceză detestabilă, ciupită de prin cartea de citire... DUPIC (potoli ndu-l) : în scris va fi mult mai cursiv, sînt sigur. (Zîmbină cuceritor.) Dacă e cazul, îi mai îndreptăm puţin ortografia... (Lui Ovidiu.) Atunci contez, nu-i aşa ? Numai între limitele conştiinţei dumitale. (Se ridică.) Gîndeşte-te bine că socialismul e totuşi o soluţie... Poate e chiar viitorul, mai ştii ? (tn clipa aceea se deschide uşa şi a par fltike şi Jean-Pierre excitaţi, cu iris ţoalele tn miini, urmajt de ceilalţi.) MIKE (trăgind da-a binelea în obiecte de preţ) : La dracu cu societatea capitalistă ! JEAN-PIERRE (la fel): La dracu cu ierarhia socială ! Jos cu taxa valorii adăugate şi cu structuralismul! (Trage iar.) MIKE (bracind pe Marangozzi) : La dracu cu toţi prinţii ! — afară de prinţii italieni. (Trage deasupra lui. Ţipăt.) JEAN-PIERRE: Jos cu arta! (Doboară statueta lui Su-ditu.) >61 UN FLUTURE PE LAMPA MIKE : Trăiască anarhia ! (Trage o rafală.) DUPIC (moale) : Basta. Ajunge, băieţi, pentru astăzi... (Lui Ovidiu, cu un zîmbet.) Gindeşte-te clacă nu e totuşi mai bine in România... MIKE : Jos trădătorii I (Trage iar.) SHEILA (ieşind in faţă): Trăiască Marcuse t COMANDORUL (congestionat): Domnişoară Sheila ! Există totuşi o limită. Nu mai sintem în mai! (E foarte revoltat.) MIKE: Asediul Palatului de Iarnă. Şi a iernii din toate palatele. (Cei trei tineri ies alergind.) DUPIC: Celestine, dl. Petrescu, un eminent jurnalist, îşi pune talentul la dispoziţia noastră. Prinţul Maran-gozzi, distins om de artă. CELESTINE : îmi pare foarte bine, domnule. Deşi — regret că trebuie s-o spun, — bărbaţii români, după cit i-am cunoscut, au fluctuaţii imprevizibile. DAMAREANCA : Nu toţi, doamnă. CELESTINE (deschizind doi ochi avizi): Vreau sâ vă găsesc printre excepţii. (Ies amuulouă cu Ovidiu.) MARANGOZZI: Pot să vă deranjez acum două secunde ? DUPIC (preocupat): Numaidecît, prinţe. Dealtfel cunosc problema. E de crezut că bătrînul ne va părăsi curmei ? MARANGOZZI: Foarte curind. Iminent. Testamentul e depus Ia Ziirich, împreună cu inventarul. DUPIC : Patru ? MARANGOZZI: Cinci. DUPIC: Bine. Spune-i doamnei de Marenne să procedeze ca de obicei. (Prinţul iese legănindu-se.) COMANDORUL (incă vexat) : Sint cum descreieraţi, ăştia micii. DUPIC : Ce vrei, dragul meu, noi am avut, din fericire, războaie la dispoziţie. (11 bate amical.) îţi mulţumesc că m-ai ajutat adineauri. Dacă mi-aduci voturile de centru dreapta — stingă sper s-o obţin... (Ride.) O să înnebunească Schmidinger şi ai lui, în primul moment n-o să înţeleagă manevra. UN FLUTURE PE LAMPA 362 COMANDORUL: Rămin la ideea mea : boşii sint stupizi şi detestabili. Deraia au pierdut şi în. Ardeni. (Privind cioburile.) Păcat de faianţa asta fină. tn fiecare zi se «adună. DUPIC: Nici o problemă, o facturez la patronul cel mare, la Bruce O’Kelly. Se trece la cheltuieli culturale şi se scade din impozite... SFtRŞrrUL PRIMEI PĂRŢI * * Împărţirea a fost decisă de spectacolul bucureştean. Piesa se poate fragmenta ţi altfel. PARTEA A DOUA TABLOUL 6 O mică terasă, pe trotuar. In piaţa Odeon. Ovidiu stă tntr-un trenci in faţa unei cafele, cu aerul unui om care aşteaptă. Trece Venceslas Vrabie, 11 zăreşte. VRABIE : Ce faci „tovarăşe*1 ? (Ovidiu e surprins, jenat, dar celălalt continuă cu dezinvoltură.) Te-ai ajuns, da, nu mai cunoşti oameni săraci. Am auzit că dai o brinză cu un beaujolais. (Ovidiu ii invită stingaci să şadă.) Zi aşa, tovarăşe ? OVIDIU : De ce îmi zici tovarăşe ? VRABIE : Păi dacă te-ai dat cu goşiştii. Crezi că dacă ţi-ai pus pseudonim nu te mai cunoaşte nimeni ? „Băieţii" ce lucrează ? Va să zică te-ai băgat cu ai noştri. OVIDIU (tot mai surprins) : Cu care ai noştri ? VRABIE: Şi cînd ţi-am, propus să vii să facem manifestaţie, rn-ai refuzat. De ce? Dacă eşti de stînga !?... Mai ciuguleai un ban. Nu te băgăm la comunişti, ăia fac singuri, dar la socialişti puteai să mergi. Ce te costa ? OVIDIU (cu jumătate de gură): N-am vrut să mă angajez. VRABIE : Ei, vax ! Zi-i câ ţi-a părut cam puţin. Ce vrei, atita putea să dea burghezul. Damsky nu e Dupic, şi nici concernul Bruce O’Kelly. Plus că mai ciupeşte ceva şi tata Schwartz, ca intermediar. Spune, pică pitacul, te „onorează*4 bine ? UN fluture pe lampa 364 OVIDIU (jenat la culme) : Nu ştiu încă... VRABIE : A, lucrezi pe credit. Nobil! Ştii că verzuliii au turbat, să nu te prindă, că o iei pe cocoaşă. Mitocani, ce vrei. Şi fanatici, pe deasupra. Ei jură că eşti spion. Sînt şi timpiţi : un spion nu se demască prin articole. OVIDIU : Dumneata ce crezi ? VRABIE : Că te-a răzbit, aia cred. Bine c-ai nimerit baremi la un patron mai pricopsit. Probabil tot Dă-măreanca. codoaşa aia. Dar să nu îţi închipui că o să le ţie. Cum termini tura, au revoire, poate, chiar înainte. Şi pe urmă o să înceapă să te bubuie. Cine ? Tot un ziar al lui Dupic. Ţi-o spune Venciu. care le ştie zarul. Dupic o să te buşească, ăştilalţi din dreapta o să te buşească, n-o să mai poţi scoate capul în lume. Şi pe urmă o să vii să te vinzi pe bani mărunţi lui Schwartz, să-ţi găsească un plasament, o grevă, ceva, să fii apărat. .Altfel eşti pierdut, te lichidează. OVIDIU : Pe dumneata de ce nu le lichidează, clacă zici că eşti de stingă ? VRABIE : Mă faci să rid. Păi eu fac o grevă marţi, la socialişti, şi o spargere de grevă, miercuri, la galbeni. Iau şi de colo, şi de colo. Puţin îmi pasă, domnule. de doctrinele astea. Miine sînt la oamenii lui Gruber. OVIDIU : Care Gruber ? VRABIE : Care Gruber ? Creierul lui Kunecke. Care e director la Schmidinger. Nu ţi-a spus Dupic de Schmidinger ? E rivalul lui. Tot participaţie americană, Jerome Vanderloon. Gruber lucrează cu dreapta lui Kunecke, dar trage spuza pe gheşeftul alor săi. Şvărţulică îl înjură pe Gruber, de formă ; ba-1 şi urăşte uneori, îl face „ovrei puturos", dar pe mine tot el m-a angajat la locfcout-urile lui Gruber. Iar eu l-am cărat pe Ţiţi Henţia cînd era încă in voce. Hai, noroc ! OVIDIU : Asta e „meseria" lui' Henţia ? VRABIE : A fost şi el de două ori, o dată nu î-am dat adresa bine, a nimerit la altă manifestaţie, a pen* 365 un fluture; pe lampa ticosiarilor, mi se pare. Aia era gratis, m-a blestemat trei luni. Parcă pentru mine e meserie ? Dar e mai comod decit să cari lăzi in piaţă sau să te culci cu babe cum fac alţii, in special in Germania. Dămăreanca e specialistă la adus peşti pentru Madame Dupic. Cu noi nu prea a avut spor. Crăciu-nescu, boierul, a clacat; Suditu trăieşte cu Maran-gozzi, nu se pune chestia; Sandu Popazu e timid, s-a îmbătat înainte, l-au dat pe uşă afară. Au şi ei bon-ton, deh! Pe mine nu m-a lăsat popa Bem bea care lucrează cu Kiinecke prin Gruber — adică fără să mai treacă pe la Schwartz. Spunea că n-am ce căuta la concurenţă, mi-a găsit el alte doamne, să flirtez numai, la balurile comunităţii ortodoxe. Plus că sînt şi în corul bisericii. Plus că vind cravatele lui Damsky şi strig din două în două săptă-mini In contul lui, să se naţionalizeze toată industria franceză, minus micile întreprinderi. Plus că pictez. OVIDIU : Am văzut. VRABIE: Să nu crezi că-mi fac iluzii. Nu mă cunoaşte nimeni; bietul Stiopul, care e un galanton, m-a mai lăudat. Dar ies pitaci. Am venit acum cinci ani, nu-mi dă mina să mor prost. Jocul ăstora e mai dur de o mie de ori decit al ălora de acasă. Aia de bine de rău îşi pun pielea în saramură pentru poporul ăla. dar ăştia ce păzesc ? OVIDIU : Poate... libertatea. VRABIE: Mai dă-i dracului. Sînt încovrigaţi unul de altul. toţi. Nu pot mişca. Eu baremi imi spăl sufletul, mă mişc. Dar ei ? Măcar şi băieţii noştri : Sandu nu mişcă de ordinele pe care i le aduce Biă-naru. Crăciunescu de familiile „istorice". Suditu nu mişcă de Marangozzi care i-a promis marea şi sarea cînd o muri unchiul Giulio şi care-i şterpeleşte lucrările şi le vinde pe chei. Asta e libertatea, nene. Te uiţi urit la mine, că n-am principii, certitudini. Fac şi eu ce pot. Eu in mic, iar domnul Roger Vin-cent Dupic face, in mare, acelaşi lucru — asta e 1 singura certitudine. Şi noi n-o să putem trece nicio- UN FLUTURE PE LAMPA 366 dată de-aici acolo, de la mic la mare, dccit dacă, ştiu eu, seducem o miliardară. Şi chiar atunci, există o bombă pregătită pentru noi toţi. Iată a doua certitudine. Iar eu care ştiu că totul e rahat sînt mai liber şi mai lucid decit tine care zaci încă sub narcoza speranţei: a treia şi ultima certitudine. La revedere ! (A plecat, vital, neobosit. Se întoarce peste o clipă.) Şi nu te ruşina c-ai venit să-i aştepţi aici, la ieşire, pe actorii din Bucureşti. Sînt de-ai noştri săracii!... (Dispare. După un timp, vine doamna Dămăreanu. Ovidiu se scoală, îi oferă ceva.) DAMAREANCA : Ţi-am adus plicul. Patronul îţi mulţumeşte. Eşti un om aproape bogat. Dacă vrei să-i depui, îţi pot da nişte adrese. OVIDIU : Cum a fost spectacolul ? DAMAREANCA : Au avut succes. încă ceva: nu mai e nevoie să scrii. Bineînţeles onorariul e complet. OVIDIU (muşcindu-şi buzele): Mulţumesc, doamnă! Aţi fost foarte amabilă. Vă doresc binele pe care mi l-aţi făcut. (Io plicul, vrea să se ridice, otrăvit.) DAMAREANCA: Stai. Mai fă-mi te rog un serviciu, ca revanşă. Vine acum un tînăr actor de la Bucureşti, care mi-a telefonat. Rămîi şi dumneata. Nu trebuie să spui nimic, decît ce-ţi convine. Ne-am înţeles ? Iată-1. (Se apropie, incă timid, tinărut Ion Găvozdea, zis Johnny, simpatic, frumuşel, de 25 de ani. Totodată, in fund începe să se plimbe o tinără oacheşă.) GAVOZDEA: Sărut miinile. Doamna Dămăreanu ? Ion Găvozdea, zis Johnny. (Se uită neliniştit la Ovidiu.) DAMAREANCA : Domnul Petrescu e un bun prieten al meu. Poţi vorbi liniştit. GAVOZDEA (subit) : Doamnă, dar eu vă cunosc! DAMAREANCA : E posibil. Aţi mai fost la Paris ? GAVOZDEA : Eu vă cunosc de la Bucureşti. Acum şapte ani eraţi in ţară. DAMAREANCA : Da, e adevărat. Unde m-aţi văzut ? GAVOZDEA (exaltat): O, doamnă, dar eraţi... ştiţi cum eraţi ? Aţi intrat în sală, eu mă uitam prin gaura UN FLUTURE PE LAMPA W cortinei, eram încă student dar făceam figuraţie. Zic, uite a venit o doamnă formidabilă ! Elegantă, distinsă, imediat s-au apropiat doi maeştri şi v-au pupat mina şi a venit chiar directorul şi v-a pus lingă soţia lui — vă aduceţi aminte ? Şi cînd umblaţi pe stradă, ca o regină... Odată v-am văzut la bar, cu nişte străini. Străluceaţi printre toţi, roiau ospătarii să vă ghicească gindul, vă aduceţi aminte, am spus cuplete... DAMAREANCA: Domnule Găvozdea... (E puţin jenată, răscolită.) GAVOZDEA: Vă ştiu, doamnă, aţi fost o mare podoabă. Acuma să vedem ce-i facem. Aveţi unde să mă ţineţi ? DAMAREANCA : Dacă eşti hotărît, o să găsim. GAVOZDEA : Nu ştiu cum merge treaba aici. Ies ceva bani, cu arta ? Eu cu limba rup niţel, însă pot să mă specializez, bineînţeles, dacă plăteşte cineva orele. Nu se poate să n-o izbesc. Au izbit-o ei alţii, mai proşti... nu credeţi ? DAMAREANCA : Poate să vă dea informaţii şi dl. Pe-trescu, care a venit de trei luni. GAVOZDEA : Domle, se poate trăi ? Aveţi bani ? Asta e problema. Ciţi bani aveţi la dumneavoastră, după trei luni ? OVTDIU (cu un fel de înverşunare): Am, domle. Am destul ! Vrei să-i vezi ? GAVOZDEA : I-aţi cîştigat greu ? OVIDIU (iritat): Nu, domle. Uşor. GAVOZDEA (neîncrezător): Faceţi mişto de mine ? OVIDIU : Nu fac mişto de dumneata. GAVOZDEA (după ce-l mai examinează puţin) : Atunci... DAMAREANCA : Atunci să mergem. Eu sint cu maşina, cu o americancă tinără, care a fost la spectacol, lat-o ! Dumneata mai eşti cu cineva ? GAVOZDEA : Pot să mai aduc o fată, din figuraţie ? Florica Popescu. Colosală. DAMAREANCA : Bineînţeles. GAVOZDEA : Se descurcă ea, n-avem treabă. DAMAREANCA : Unde e ? UN FLUTURE PE LAMPA 36S GAVOZDEA : Uite-o colo. (Strigă.) Hei! Vira. Popescule. Canton. (Fata se apropie cu o valiză. Are 22 de o ni. E superbă. Tot atunci apare şi Sheila.) SHEILA (lui Ovidiu, zimbindu-i convenţional): Hi ! (Pronunţat : hai! Ovidiu salută.) GAVOZDEA (răspunzind cu elan): Hai ! (Floricai.) Uite» ne ia tanti şi ne plimbă niţel prin Paris. Pricepi ? FLORIO A : O.K. Tanc iu! Ciao. întuneric TABLOUL 7 Mică sală de cur s-laborator intr-o universitate germană. In bănci Mau 7—8 studenţi, Intre care, Sheila şi Mike CTKclly, Însoţiţi de Jean-Pierre Dupic. De data asta băieţii sînt îmbrăcaţi hippy. Ovidiu stă mai disimulat, in fund. In fată, o ochelariste germană ia notiţe. Profesorul Stiopul are GO de ani. E un om blînd, puţin trist, de o evidentă autoritate morală. Vorbeşte cam greoi, ca şi cind şi-ar descărca mereu ceva de pe suflet. Mike joacă şnh prin corespondenţă cu prietenul său. Un altul, mai in spate, citeşte un lexicon. Sheila urmăreşte mereu amabilă şi extaziată. STIOPUL (chinuit): Un asemenea sens al categoriei universalului, al spiritului obiectiv, lipseşte din structura spirituală a poporului român, care rămine astfel disputat de contingenţe, de lava caldă u or-ganicitâţii. Şi vine momentul să ne întrebăm, şi poate să admitem, oricît ne-ar costa, că dacă poporul român ar fi optat la timp pentru catolicism el ar fi avut, spiritual, o situaţie mai bună, ar fi conceput UN FLUTURE PE LAMPA universalitatea şi transcendenţa, două dimensiuni fără de care o cultură nu poate fi mare. MIKE (încet, în joc) : Garcle ! JEAN-PIERRE : Morbleu. STIOPUL (care im înregistrează incidentul, claustrat cum e în lumea sa interioară): Aveţi altă părere ? MIKE ; Sorry, mister Stiopul. STIOPUL : Neputînd depăşi imanentismul, avînd un Dumnezeu patriarhal, proiecţie a vieţii imediate, concrete, românul este obligat la omenie, care este un compromis cu toate marile tentaţii şi nelinişti spirituale. El nu poate fi crud, excesiv, dar nu poate înălţa nici acele grandioase catedrale făcute din tenacitate, dispreţ de sine şi asceză. I-IANNELORE BAUMGARTEN : Wie ? STIOPUL : Asceză, de la cuvin tul grecesc Askesys. HANNELORE: Entschulding. wie schreibt man dass, Herr profesor Stiopul ? Cum se scrie ? STIOPUL fn-a auzit-o): Panteismul său ortodox îl împacă cu moartea în care vede trecerea de la un inform la alt inform şi nu de la ordine la altă ordine, cum crede catolicul. Fiind imanentist, valorile sale sint mutabile, dialectice, participînd de la organic — nu eterne, ca la catolici. Spaţiul său e ondulat ca o fatalitate ; nu abrupt ca o împotrivire. Românul nu are sensul ciocnirii spirituale, intrucit nu crede în dimensiunea spirituală transcendentă, el îi preferă viaţa primară. Ca aşezare In lume, catolicismul ar fi fost o mare mutaţie şi, poate, intr-un fel, o mîntuire... Vom continua joi. MIKE (râsH/îmd uşurat): O.K. (Iese cu Jean-Pierre.) STIOPUL : întrebări ? (Hanneloie ridică degetul.) Dumneata. HANNELORE : Am trei întrebări : 1) Ciţi călugări cuprindea ordinul cisterciţilor din România ? 2) Cite şcoli confesionale sînt în România ? 3) Dacă pacea de la Miinster şi Osnabriick a mărit sau a micşorat, numărul catolicilor din România, şi cu cît ? STIOPUL (amărui): Pentru această statistică, pentru toate întrebările care cuprind pe „cît“, ndresaţi-vă asis- UN FLUTURE PE LAMPA 37C tentului meu, cil. Rupert Kassel, la bibliotecă. (Han-nelore iese.) SHEILA (ridictnd mina): Weîl... voiam numai să vă întreb ce înţelegeţi prin „viaţa primară". STIOPUL (căutind): Viaţă făcută din foame, din sete, din dragoste... şi din contemplaţie... SHEILA (n-a înţeles): O! Foarte interesant. Dar ce înţelegeţi prin „contemplaţie" ? STIOPUL : La catolici şi budişti are un sens spiritual. La români e o trăire gratuită, disponibilă. SHEILA (tot n-a înţeles): O II see! Dar ce înseamnă gratuit, disponibil ? (Profesorul ezită.) Nu puteţi traduce în englezeşte ? STIOPUL (zîmbind trist) : Mă tem că nu... SHEILA : O, Vm sorry. (Iese puţin dezamăgită. Recunoaşte pe Ovidiu .?{ ÎI soZtttâ cu un „HI. Ovidiu se apropie. .4 rdînas uîti-mul) OVIDIU : Aş vrea să vă întreb şi eu ceva, domnule profesor. STIOPUL (tresărind) : A, vorbiţi româneşte ? OVIDIU: V-am ascultat cu atenţie ideile despre catolicism. STIOPUL (retractil, cam nesigur) : A fost o simplă ipoteză. OVIDIU : Nu spuneţi asta. STIOPUL : Vă asigur că... OVIDIU: Nu spuneţi asta, domnule profesor. Dumneavoastră n-aveţi voie să faceţi ipoteze. STIOPUL (incercind să fie bătăios): Cine îmi interzice ? OVIDIU : Dumneavoastră trebuie să ne transmiteţi certitudini spirituale. Sînteţi singurul care puteţi s-o faceţi. Eu pentru asta am venit pînă aici din Franţa. STIOPUL : Din Franţa! ? (Rămine cam umbros.) OVIDIU (tot mai pasionat): Ideea universalului, pe care aţi expus-o adineauri, e o întărire. Ne zbatem în a ti tea lucruri mici, contingente. Trebuie să fie undeva o zonă unde omul e liber spiritualiceşte. Cred că dumneavoastră vă aflaţi în preajma ei. STIOPUL: Mă tem că noi n-avem vocaţia acestui universal. 371 UN FLUTURE PE LAMPA OVIDIU : Poate pe plan de mase, nu. Dar ca indivizi izbutim să-l concepem. Dumneavoastră trăiţi în această idee. Sînteţi capabil să v-o apropiaţi. Şi s-o comunicaţi. Dar am impresia că vă reţineţi... STIOPUL (jrămîntîndzi-se): Domnule, trăiesc în ultimele-săptămîni un coşmar... Nu ştiu cine sînteţi şi ce vreţi de la mine. Dar am ajuns să mă întreb... dacă eu mai reprezint, cu adevărat, pe cineva, ca spiritualitate. Nu poţi veni în Europa fără să-i receptezi valorile. Şi nu poţi să i le receptezi de pe poziţia de dizident, de ortodox. A continua să mai fiu ro-mîn, fără legătură cu România, nu e posibil. A fost posibil la început, ca protestatar. Dar acum trebuie să mă integrez în ceva, într-o familie spirituală europeană. (Cu un zuicnet de apărare.} Ori să mă întorc... OVIDIU (gemînd): Nu ! STIOPUL: Ştiu şi eu, că nu. Dar atunci sint obligat să intru în universal. Să uit că sînt confrate cu dumneata şi cu alţii. Să redobîndesc dimensiunea spiritualului, a valorilor eterne. De aceea am vorbit aşa despre catolicism. Mi-e teamă că n-am altă soluţie. Trebuie să mă mintui de pierderea Identităţii. Să mă simt legat de o ordine. De o necesitate la care să consimt. OVIDIU (uimit, contrariat) : Vorbiţi aproape ca un marxist : necesitate consimţită. Nu ! Eu aş vrea să vă văd făcînd gesturi libere, absolut liberee, înţelegeţi ? De ce nu treceţi la catolicism, dacă aveţi dorinţa asta ? STIOPUL : Dumneata eşti catolic ? OVIDIU: Nu sint nici ortodox, nici catolic, nici altceva,, pentru mine lucrurile astea n-au mare importanţă. (Cu pasiune.) Dar aş vrea să văd, să am certitudinea că un om, un om de o mare conştiinţă, îşi poate determina singur viaţa, că e liber să hotărască aşa cum ii place... STIOPUL (abstras, ezitant): Eu caut altceva, domnule... Caut constrîngere şi rigoare spirituală. Azi nu le deţine decit catolicismul. UN FLUTURE PE LAMPA J72 'OVIDIU : Domnule profesor, vreau determinarea liberă, capriciul clacă preferaţi. Eu nu mal am ce conversiune să mai fac. Eu am făcut una, am fugit din România. Dar nu-mi ajunge, înţelegeţi ? Acum vreau justificarea! Infrîngerea dogmei. Şi a stihiei in care ne zbatem — ca oameni. ’STIOPUL : Eşti tinăr... Ai să vezi cum încetul cu încetul te înconjură un concept spiritual mai înalt, al unei necesităţi... oarecum obiective. OVIDIU (frapat): Dar asta am auzit-o de la comunişti, domnule profesor! Atunci nici aici nu există posibilitatea libertăţii depline a gestului tău spiritual ? Eu refuz să cred că Occidentul e doar împlinire materială, îmburghezire ! STIOPUL : Vorbeşte mai încet... OVIDIU (vehement): Eu am venit să caut aici tocmai putinţa de a te elibera, de a te găsi! N-am de unde s-o mai aştept declt de la dumneavoastră. Sau de la dragoste. Dacă nu faceţi lucrul acesta, simt ca mă furaţi, că toată venirea mea a fost inutilă, i-aţi luat sensul. STIOPUL (tensionat): Iar dacă-1 fac de aici înainte, înseamnă că sint sub condiţionarea dumitale! Deci tot neliber ! (Sfifiat.) Lasă-mă ! Lasă-mă, omule, lasă-mă ! fin prada unei mari tulburări, iese. Ovidlu râmi ne pe gfndurl cilva timp. Hnnnelorc Bmungarten sa întoarce, se oşasă in bancă şi extrem de silitoare completează nişte noLife.) •Ovidiu (după o vreme): Frăulein, spune-mi, te rog, de ce urmezi cursul profesorului Stiopul? (E numai încordare spirituală.) HANNELORE : Pentru că voiesc să cunosc România. •OVIDIU : De ce ? HANNELORE: Pentru că am fost la Mamaia. Şt am Intîlnit cu tînărul Georgică Pitzu. Şi el a spus să cunoaştem mai bine unul pe altul... întuneric 375 UN FLUTURE PE LAMPA TABLOUL 8 Garsoniera modestă compusă dinlr-un liolişor-saîon şi o camera» de culcare din care se vede doar uşa de sticlă. Intră Sheila urmată de Ovidiu. Ca totdeauna» fata e plină de gentilele camaraderească, entuziasm convenţional şi zlmbet stereotip, In timp ce Ovidiu e preocupat şi tortuos» cu privirea omului ce vrea să de* o mare lovitură. SHEILA : Aici stai ? O, how lovely ! (Priveşte pe geam.) Splendid ! Uite şi Domul Invalizilor unde doarme-Napoleon. Ce mult mi-ar fi plăcut să locuiesc aşa! Dar Mike preferă să stăm la castel, ca să aibă re-Împuşca. OVIDIU : Ia loc, te rog. SHEILA : O. K. Spuneai câ vrei să-mi explici cuvintele-acelea. Sau să-ani arăţi ceva de la voi. (Văzind că el nu se mişcă.) Ai albume ? OVIDIU (intr-o tensiune specială): Miss Sheila, am adus altceva de la noi. O nemaipomenită dorinţă de... (Caută cuvintul.) SHEILA : De ce ? (Văzind ră el o fixează fără răspuns îşi cercetează ţinuta.) O, iartă-mă... sorry... (Se reajustează.) OVIDIU : Dumneata eşti, intr-un fel, răspunsul la ceea-ce m-am întrebat nopţi întregi... eşti... produsul fin... ultim... al civilizaţiei noastre. SHEILA (cu cea mai mare bunăvoinţă) : Iartă-mă, nu-te-nţeleg... Sorry ! I don’t understand you. OVIDIU : Nu trebuie să-ţi fie frică de ce îţi spun eu. SHEILA (rîzind); Oh ! De ce să-mi fie frică ? (Şi intr-adevăr nu ii e.) OVIDIU : Eu simt... (ştrangulat) eu simt că dumneata trebuie să-mi aparţii. (Aşteaptă, mimai pindă şi. nervi.) SHEILA : Adică... to mulce Iove with you ? Să facem dragoste ? Noi doi ? (E surprinsă.) OVIDIU: Da. •un FLUTURE pe lampa 374 SHEILA : Acuma ? OVIDIU : Da. •SHEILA (fermecată): O, ce bună iclee ! Foarte gentil că ai avut ideea asta. (Se scoală, drăguţă, amabilă.) Unde e baia ? OVIDIU (crezînd intr-o stratagemă îi barează brusc drumul) : Nu pleca! (Rinjind.) N-ai să mai pleci de-aici! SHEILA (bucuroasă): Ce frumos ai strigai! Pasionant! Şi ştii să priveşti ca-n filme. How exciting! Pe acolo 1 (El a rămas stană de piatră.) Nu-i nimic, mă descurc. (Intră la baie. Ovidiu turmentat, descumpănit, ifi aprinde o ţigară. Priveşte bănuitor pe fereastră să vadă dacă nu este urmărit, păzit. Fata iese. Şi-a scos bluza, ciorapii.) Ce faci, nu te dezbraci ? •OVIDIU : Sheila ! Cine eşti tu ? •'SHEILA (rămine un moment surprinsă, apoi constată bucuroasă)Eşti romantic! (Văzind că el tot nu se mişcă.) Să ştii că la 8 merg la cinema cu un câpi-tan-pilot. I’m sorry indeed. 'OVIDIU (sumbru): Cred că n-ai să mai mergi cu nimeni. (O îmbrăţişează înfrigurat, patetic.) O, Sheila ! (O stringe ca pe o ultimă şansă. O soarbe toată intr-un sărut lung.) SHEILA (mulţumită): Cred că a fost un bun sărut. OVIDIU : Sheila! SHEILA: Şi nu mă mai privi aşa ca şi cînd ai avea intenţia să mă iubeşti nesfîrşit. Bărbaţii obosesc repede. Au un suflu mai scurt, e fiziologic. Eu cind am început să fac dragoste nu reuşeam să mă încălzesc, acum reuşesc, dar, sigur, trebuie să mă mai gindesc cîteodată la unele scene din film... bineînţeles cind mă pot concentra. Fiindcă, in general, ştii, sînt destul de distrată. De pildă, eu n-am băgat de seamă cînd mi-au crescut sinii. (Ride surprinsă.) Mi-au crescut aşa, pe neaşteptate. •OVIDIU : „Ai sini frumoşi ca merele de mai.“ SHEILA (incîntată) : O, lovely. Tank you! •OVIDIU : „De a vîrstei ei căldură, fragii sinilor se coc.“ SHEILA (surprinde eufonia): Oh ! Nice ! 375 UN FLUTURE PE LAMPA OVIDIU : „Cu şoldul mic, cu coapsa fină, de alăută flo-rentină.“ SHEILA (plină de bunăvoinţă): O, eşti foarte romantic. Sună ca o poezie. De ce n-o publici? Cunosc oameni care s-au îmbogăţit cu poezia. OYIDIU (sci'işnit, tatonind In amintire) : „Sînt bolnav, de clntece mamă. Adu-mi-o să joace culcată şi să geamă.** SHEILA : Oh ! Let us go ! Hai să mergem acolo. finiră în dormitor amindoi. Lumina descreşte pentru. a marca trecerea timpului. Cind se reaprinde ea c ia oglindă şi se piaptănă. El, intr-un halat, priveşte alb.} SHEILA: Aici mi se decolorează părul mai repede decît la New York. Deşi, după statistici, poluarea e mai mică. Ştii cui i-e frică nemaipomenit de poluare ? OVIDIU (absent): Cui ? SHEILA : Lui Celestine Dupic. N-am văzut o fiinţă aşa de înspăimîntatâ. în fiecare zi spune că are aer mal puţin. Şi îi e frică de moarte într-un mod stupid. OVIDIU (cu o vagă ameninţare tn voce): Ţie nu ţi-e frică ? SHEILA : Nu mi-am pus problema. Crezi că mai prind ceva din film ? Căpitanul ar putea să se supere. Dai* poate că am să-i explic. OVIDIU (amar-ironic): Dacă ai să te poţi concentra. SHEILA (ride) : Exact. (Apoi mai serios.) Ştii că de data asta a reuşit ? Îhîm ! A fost aproape ca-n manual. OVIDIU (iar sumbru): Şi dacă ţi-aş face ceva acum care nu e ca-n manual ? (Se apropie ameninţător.) SHEILA: Oh! Dar trebuia să-mi spui. Să-mi fac alt program. Eu am crezut că intr-adevăr vrei să-mi explici ceva. Insă ai fost fair. Thank you! OVIDIU (încruntat) : Ştii ce mă gindesc Sheila ? Ce-ar fi să te reţin aicea ? (Şovăie.) SHEILA : Te-ai plictisi îngrozitor. Cred că şi eu. Sigur, tu cu alt suflu. Singurul care s-ar distra ar fi Mike. Cred că şi tata s-ar distra să dea de lucru la Inter-pool, n-a mai avut de mult ceva excitant, săracu UN FLUTURE PE LAMPA iH tata. Mike ţi-ar trage un glonţ in cap. Ar fi dreptul lui, nu ? OVIDIU (gifiind): Şi clacă ai muri tu ? (Se zbate chinuit de gindul s-o omoare.) SHEILA : Oh, sînt asigurată la „Wilson and Odets, In-corporated“ pentru zece milioane. N-ar fi o afacere mare, dar nu pot spune că nu aduc un venit. (Se apropie de el, U sărută scurt.) So long, darling ! Dacă ne mai întttnim şi mai vrei să facem dragoste, it’s all digkt! (Zlmbind cordial.) Dar nu trebuie să te simţi obligat. Am să-ţi aduc un săpun Harris and Harris. Să ştii că e mult superior săpunurilor franceze şi chiar germane. Oh, am uitat să-mi iau pilula, iţi spun că sînt distrată. Ce om mare a fost Napoleon. Nu mă mai conduce. Bye-bye! (lese entuziasmată pe Ungă Ovidiu, care a fost la un pas de crimă dar a rămas pustiu, ridicol, bolnav de neputinţă.) întuneric TABLOUL 0 'Decor simultan. Acţiunea principală se petrece intr-o magherniţă la subsoi unde Ovidiu şi Crăciunescu, foarte schimbaţi in rău, lucrează la coroane funebre din hirlie cerată. Ovidiu e ponosit, nervos. Crăciunescu are o fixitate in privire, semn de oboseală, ca şi cind ar vedea deruUndu-se nesfirşite amintiri. Intr-adevăr amintirile se desfăşoară (ftashuri) pe alte planuri ale scenei, ca şi cind viaţa ar fi etajată şi cel doi dizgraţiaţl ar sta pe ultimul nivel. CRĂCIUNESCU (trist): Ceea ce era de nesuporlat nu era sărăcia. Sînt lucruri mult mai grave decit sărăcia. Dealtfel nici în ţară nu eram sărac. Aveam comenzi 177 UN FLUTURE PE LAMPA. de stat, unele copioase. Îmi stânjeneau personalitatea. Mă falsificau. OVIDIU : Te înţeleg. CRACIUNESCU : Aici însă, cu băieţii, am trăit intr-un. alt fals. într-o mie de falsuri de fiecare zi. Ai văzut doar. M-ai cunoscut la Mărtoiu. Ei se făceau că cumpără, dar nu pentru mine. In toate casele in care mi s-a cumpărat şi unde eram invitat, n-am. văzut nici un tablou al meu pe pereţi. îţi dai seama ? M-am trezit într-o zi că iau bani pentru ceva ce nu există. OVIDIU : Ca popa Bembea, pentru ortodoxie. CRACIUNESCU : Da. Nimeni n-o expune, nu-i dă realitate. E numai un cod. Şi toate sînt coduri. Nimic nu e substanţă omenească. Bietul Antoine Suditu, care este adevărat, aşteaptă de atita vreme o înţelegere a artei lui. Am asistat la una din scenele cele mai pure cu putinţă cînd omul se zbătea să descifreze esenţa unor lucrări de deasupra noastră. Murea de foame şi nu ceda. Venise prinţul Marangozzi. (In planul doi se vede o parte din. atelier) MARANGOZZI (cu o exaltare profund sinceră) : Dragul meu ceea ce ai făcut aici este o văpaie care s-a pietrificat, un clntec cu mii de focuri! Dacă lumea merită să existe, e fiindcă se pot stoarce din ea asemenea impalpabile ritmuri şi proporţii, scinteierea lor arde cutele sufletului, mă jur! N-am văzut niciodată ceva care să mă... (Se fileazS sunetul.) CRAGIUNESCU (planul unu): Suditu insă avea îndoieli. Auzise povestea cu vînzarea pe chei. Totuşi s-a roşit odată şi i-a spus : SUDITU (plan doi): Ia-o ! MARANGOZZI (foarte convingător şi sublim) : Nu, n-o voi lua niciodată. Ar fi să-ţi iau palpitaţia cea mai adincă şi n-o merit. Toţi banii unchiului meu Giulio nu înseamnă decît materie joasă faţă de aceste zboruri... «UN FLUTURE PE LAMPA i73 CRACIUNESCU (plan unu) : Am simţit că Suditu e prins. Sufletul lui dur care era avid după un pic de înţelegere, ceda acum. I-a oferit-o din nou. MARANGOZZI (plan doi): Nu face asta, nu te despuia pentru mine! Cînd voi avea milioanele unchiului meu — şi le voi avea — vei sta lingă mine, pe o coastă veşnic însorită, şi-ţi voi săruta în fiecare zi mîinile, frate al sufletului meu, mîinile cu care dăl-tuieşti aceste inefabile frumuseţi. (Se apucă să-i sărute mîinile.) SUDITU : Mario, nu, nu I MARANGOZZI (cu lacrimi in ochi): Tu nu trebuie să suferi! Nu trebuie să suferi nici o clipă. Voi face totul să te aşez acolo unde merită marea ta simţire, în admiraţia lumii. ■CRACIUNESCU (plan unu): Atunci Marangozzi era sincer. Dar peste două zile, mascalţonul a dat statueta doamnei Dupic, care, sfătuită de Viorella Vidri-ghin... OVIDIU : Cum, de Viorella Vidrighin ? Ce amestec are Viorela Vidrighin ? CRACIUNESCU: Viorella este mediul doamnei Dupic, nu ştiai ? E mediul ei ocult, care hotărăşte aproape totul în viaţa ei. Uneori şi în afacerile concernului Dupic. OVIDIU: Nu se poate. Psihopata aceea nefericită ? CRACIUNESCU: E un mediu teribil, de cînd s-a ţicnit. Şi ceea ce e colosal, e că nimereşte. OVIDIU (tulburat) : Crezi asta? CRACIUNESCU: Am dovezi. Foarte rar greşeşte. Asta e fenomenal. O ascultă nu numai doamna Celestine, care e o bigotă, dar şi Dupic, care e extrem de raţional şi de calculat. OVIDIU ; îl cunoşti aşadar pe Dupic ? CRACIUNESCU : Dragul meu, dar am fost şi eu chemat la el, ca şi tine. (Surpriză la Ovidiu.) M-a pus să scriu nişte articole, despre artă, mai întîi nevinovate, apoi a mărit tirul. Urma să trag în profesorul Stiopul şi atunci am renunţat. OVIDIU (perpîexj: Dar ce are Dupic de împărţit cu Stiopul ? SInt două lumi absolut... 37* UN FLUTURE PE LAMPA CRACIUNESCU: Nu atît cu Stiopul, cit cu concernul vest-german Schmidinger cu care profesorul Stiopul e legat şi ol prin unele combinaţii... OVTDIU (opărind violent ideea pe care şi-a făcut-o despre Stiopul) : Nu cred asta! CRACIUNESCU: Nici eu n-am crezut pină atunci. Dar in ziua aceea m-am convins. Campania avea un scop financiar. Lui Dupic puţin îi pasă de artă. Statuia preferată a lui Suditu, Celestine i-a azvîrlit-o doamnei Dămăreanu, care i-a pasat-o lui Vrabie, s-o vîndă. Vrabie refuzînd, a luat-o Henţia. A dat-o pe nimic şi-a băut banii. OVIDIU : Henţia ? Dar e şi el artist ca şi voi. CRACIUNESCU : E foarte nefericit. Nu-1 primeşte nimeni. La început a fost speacker. De cînd şi-a băut vocea, face note informative despre toţi românii care vin sau stau aici. De mine a umplut Parisul că sînt agent dublu. O seamă de uşi mi s-au închis, mai ales în ultima vreme. OVIDIU (mişcat) : Probabil de cînd eşti prieten cu mine. Nu-i aşa ? CRACIUNESCU : Mi se închideau oricum. Dar şi articolele tale au ajutat. Şi mai ales contra-articolele. In care te-au făcut praf. Henţia le-a speculat. OVIDIU (îngrozit): De-aia ai ajuns aici ? CRACIUNESCU (delicat) : Nu-ţi face reproşuri. Mă falsificau. Trebuia să păstrez o morgă fără acoperire. Nu-mi dădeau voie nici să cobor. Era infernal. „Un Crăciunescu" ? Nu mai suport dictatura. Nici măcar pe aceea a bunelor moravuri. Am plecat din România să scap de dictatura proletariatului. Şi am dat aici peste o sută de familii de ciocoi români, cu ifose, dar fără nici o putere, oploşiţi într-o ţară care ne ignoră pe toţi. Ţară care a întins mina guvernului de la Bucureşti. Pentru un francez cei de acasă sînt mai interesanţi decît noi. Habar n-au de noi cei de aici, şi ce e mai de necrezut, nu ne iau !n seamă decît dacă reprezentăm o cultură originală proprie. Ştii ce i-a spus într-o zi un critic francez lui Suditu — care e un artist foarte sincer? T)N FLUTURE PE LAMPA 3sa BQSCH-VAUDRY (plan doi): Interesant ce faci d-ta, domnule, chiar foarte interesant. Decît că... nu ştiu de unde să te iau. N-ai nici o apartenenţa. Nu derivi din nimeni. * SUDITU : Dar asta e tocmai ambiţia mea ! BOSCH-VAUDRY (mordant) : In acest caz, aţi reuşit de minune. SUDITU : Sint chiar mindru de asta ! BOSCII-VAUDRY fzîmbind ironic^: Cu atît mai bine pentru dumneata. OVIDIU : Cum adică apartenenţă ? Dar dacă vreau *ă fiu un om universal V CRACIUNESCU : Te zbaţi degeaba dragul meu. Ţara o cărăm cu noi, în noi. N-o mai putem lepăda, oriee-um face. Uite, de pildă profesorul Stiopul. Chiar clacă a trecut la catolicism... OVIDIU (intrerupînclu-l, i'iu) : A trecut aşadar? CRACIUNESCU : Da, e ultima bombă. A adus-o Henţia. Mi-a azvîrlit-o mie în faţă. „EL, ce mai zici acuma domnule Crăciunescu ?w — „Fiecare are dreptul să-şi exprime conştiinţa, domnule Henţia !“ A început să urle! — „Vedeţi! Asta e liberalismul î Din cauza ăstuia vom pieri !w OVIDIU : Nu-i liberalismul, e libertatea! E libertatea de a alege, de a face ce crezi în adîncul sufletului tău. Neconstrîns de nimeni. De a avea o credinţă, un adevăr al tău. De a fi adevărat! SCHWARTZ (pe planul doi; plingind de-a binelea): Oi-vei > Oi-vei ! Să-mi facă el mie asta ? VRABIE : Ce-i Swărţulică, ţi-a căzut o muscă-n frişeă ? SCHWARTZ (vehement): Să-mi faci tu mie asta ? Spurcatule I Om fără nimic sfint, fără Dumnezeu. VRABIE: Ce-ai cu Dumnezeu? SCHWARTZ : O să te bală, aşa să am eu noroc. De unde oi luat pumîntul pe care mi l-ai vindut mie ? Din marginea Parisului, zic zău dacă nu. VRABIE : Cine te-a trombonit ? T Fragmentele cu literă mică nu au fost incluse In specta colul bucureştean. m UN FLUTURE PE LAMPA SCHWAIiTZ (hohotind) : Nu o pămînt românesc! Criminalul* şi spurcatule. VRABIE: Vezi-ţi de treaba, tc-a minţit baba. SCHWARTZ : Ba e adevărat • Am înşelat oameni sinceri î Care au plătit cinstit! VRABIE: Dâ-i dracului, important e sfl creadă... Parca mnl ştim noi ce-i adevărat!? CRACIUNESCU (pe plan unu) : Ii cunoşti pe profesorul Stiopul ? OVIDIU (ezitînd): Nu ! Dar îl admir. Iată in sfîrşit un om liber î CRACIUNESCU : Liber, zici tu ? Hm f Bine ar fi. dar cine ştie ce a avut de plătit bietul profesor —« şi ce-o să mai aibă. OVIDIU : De ce spui asta ? RECTORUL fpe plan doi): Also. Geehrter Herr Kolega, se pune in mod legitim întrebarea: dacă socotiţi că România ar fi fost întărită prin spiritul catolic, de ce nu treceţi înşivă la catolicism ? Cu tot respectul ce vi-1 datorez e o chestiune de probitate intelectuală şi spirituală, Dv. românii, iertaţi-mă că v-o spun, scontaţi în atitudinea dv. mai mult pe rezultatele social-politice decît pe substanţa convingerilor. De aceea nu aveţi o veritabilă spiritualitate... STIOPUL : Domnule Rector !... RECTORUL : Lucrul acesta reiese şi din felul cum împărţiţi laude la toţi artiştii români, fără deosebire. Aceasta se observă în universitate şi, n-am s-o ascund, vă aduce numai rău. Sînt convins că nu toţi românii sint geniali şi tocmai această stăruinţă in a-i acredita, face un mare deserviciu atît adevărului ştiinţific, cit şi dvs. Dealtfel asistentul dv., Kas-sel, şi-a exprimat, în scris, îndoieli cu privire la ştiinţificitatea ultimelor dv. lecţiuni. Noi am trecut deocamdată peste ele. CRACIUNESCU (pe pian unu): Ceea ce e frapant, tulburător, e că Viorella a prezis această conversiune. OVIDIU : Nu ! UN FLUTURE PE LAMPA m CRACIUNESCU (cu emoţie) : Şi-a mai prezis ceva pe care mi-e frică să-l rostesc. Mi-e frică ! Am sentimentul că sintem legaţi, determinaţi, că ne mişcăm pe şine trasate. OVIDIU : Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! Sîntem liberi! Viorella e o schizofrenică din naştere. O degenerată. CRACIUNESCU (aproape strigind): Nu! Viorella a fost o fată fermecătoare. Plină de sensibilitate, de cultură, cu o mare forţă de atracţie. (Din tonul lui reiese că a iubit-o.) S-a îndrăgostit de diaconul Vasi-liu. Acela, pederast, nu i-a dat atenţie. Ea a luat răceala lui drept sfinţenie. A făcut clteva crize mistice. Intr-un moment de depresiune, madam Dămă-reanu, care o tutela, i-a promis o încadrare bună in societate, ca să uite de Vasiliu, să facă bani etc... A dus-o manechin la o casă de mode, a comandorului* D’Avignac. OVIDIU : Moşul acela ridicol ? CRACIUNESCU : Moşul acela ridicol! A pus-o să se îmbrace în toalete fastuoase. COMANDORUL (plan doi) : Iată o nouă stea pe firmamentul pîclos al Parisului. Mişcă-te puţin, fata mea. (Viorella se mişcă graţios. Comandorul bate d>n palme, se prezintă un tinăr cu o altă rochie, ti ajut I să se schimbe, iese.) CRACIUNESCU (plan unu, gituit) : Dacă ştiam ce o să se intîmple, îl omoram. OVIDIU : Nu cred. Nu puteai... Tu eşti un om prea... CRACIUNESCU (rănit de remarcă) : Pe atunci mai eram în stare. Mai aveam credinţă în mine. COMANDORUL (plan doi): Dar eşti splendidă. Nimicind o zeiţă, mulîndu-se în mătăsurile mele, nu ie-a înnobilat atît. Simt crima de a nu fi în fa',a ta locotenentul care eram şi pe care l-am trădat pentru o glorie evanescentă. VIORELLA: Dar sinteţi plin de vitalitate, domnule D’Avignac! COMANDORUL : Spunindu-mi-O, aproape că mi-o redai. Mă pui la ambiţie mare, domnişoară. (O priveşte cupid, bate din palme. Se aduce-itn complet destul UN FLUTURE PE LAMPA 3*3 de sumar. Ea ezită.) Dumneata ai privilegiul de a putea face să renască o mitologie agrestă, intr-un ev turmentat şi obosit. O, dă-mi înapoi tinereţea ! (Se luptă cu ea, se încălzeşte. Apoi bate din palme. Trei sau patru tineri se reped, o iau, o duc alături unde o siluiesc. Se aud strigăte, Comantiorul, în cui* mea excitaţiei, ia binoclul şi priveşte: e un voyexvr.) ©VIDIU (plan unu) : Nu ! Asta e o crimă ! CRACIUNESCU: Nu e singura. OVIDIU : Şi Dămăreanca e o criminală. Ar trebui dată pe mina... CRACIUNESCU : Cui ? Aşa şi-a ciştigat bruma de influenţă. Vînzîndu-ne, — cu sentimente cu tot. OVIDIU (privindu-l): Ai iubit-o mult pe Viorella ? CRACIUNESCU (tresărind) : O iubesc şi acum... Era singurul meu adevăr. Intr-o lume unde nu mai e nimic al nostru. Era, într-un fel, pâmîntul meu de acasă. Mi l-au luat. Am rămas sărac. OVIDIU : Nu spune asta ! Tu eşti artist, eşti creator. Eşti deasupra lucrurilor. Trebuie să crezi în arta ta. SCHWARTZ (plan doi): Domnul Henţia aşa să trăiesc cu dacă nu eşti un măgar ! HENŢIA : Pentru ce ? SCHWARTZ: Ai vindut statuia lui Suditu, care mi-a plăcut atita. HENŢIA : Mi-a plăcut şi mie, n-am voie ? SCHWARTZ: Daca ţi^a plăcut, de ce ai vlndut-o la un nepriceput ? Eu am găsit aşa o ocazie J HENŢIA: Ai găsit pe Damsky al tău să-şi puie cravatele pe ea. SCHWARTZ : Şi ce dacfi-şi pune, nu-i frumos ? HENŢIA: Dacă-i frumos află că tot acolo am dat-o şi eu. SCHWARTZ : Dar cu trei sute. Eu o dădeam cu o mic. Vrei să mă ruinezi? Habar n-ai ce-i asta artă, huliganule! CRACIUNESCU (plan unu) : In ce să mai cred, O vid iu ? In cine ? Pînă şi profesorul Stiopul ne-a lăsat. După conversiune a scris un articol nimicitor, în care spunea că nu sîntem responsabili, că simulăm, simulăm pentru a trăi la întîmplare. Că nu avem un UN FLUTURE PE LAMPA 5S4 adevăr al nostru. Că facem artă ca sâ ne minţin, ca sâ credem că avem ceva mare de spus. Cum a cre2ut şi el. Cum am crezut şi noi, cum ai crezut şi tu ! Că strigăm ca să ne acoperim teama de a fi singuri intr-o lume care nu ne iubeşte. OVIDIU : Taci, Anastase ! CRACIUNESCU (tot mai exaltat): Intr-o lume care nu mai ştie iubi. OVIDIU: Taci, Anastase, nu mai spune asta. Minţi ? CRACIUNESCU : Intr-o lume în care nimic nu mai e al nostru cu adevărat. Şi n-o să mai fie. OVIDIU (exaltat, înnebunit): Minţi, Anastase, neputin-ciosule. Minţi! Te-au prins, te-au doborît. Dar o sâ ieşim de aici, Iţi promit! O să dăm lovitura cea mare. Auzi oraşul ăsta cum ne strigă ! Atiţia inşi mai proşti deeit noi, mai laşi, au făcut carieră. O să facem bani, bani, bani! O să pisăm cu picioarele această viaţă, o să călărim pe ea! Auzi ? Ne aşteaptă afară tentaţiile, ofertele, loviturile. Haide sâ ieşim ! (tl trage.) CRACIUNESCU (trist) : Nu mai pot Ovidiu... E prea tîrziti. OVIDIU (aproape plingînd): Laşule î Bicisnicule ! Te las aici! Te las singur, laşule. Şi dacă mă inpiedici te omor. şi trec peste tine. CRACIUNESCU (eu îngrijorare şi durere): Ovidiu ! Li-nişteşte-te, dragul meu ! ©VIDIU (ca nebun): Auzi afară glasul oraşului care mă cheamă ! Auzi vestea cea mare! Auzi ? (Iese in fugă.) KUNECKE: (Pe plan doi vorbind ia audiopkon): Dumneata cum înţelegi să-ţi faci datoria, domnule Grubcr? Şi oamenii duTnitale ce fat\ Lumpaţiază ? Was ? Jch scheisse axif sein Konversion! Dar n-am ajuns încă să rîdă Dupic dc noi. Dacă cursurile Schmidinger vor suferi cea mal mică fluctuaţie, dumneata n-o să mal rtzi mulţi anit te asigur! f/n aceiaşi timp coloana sonoră se încarcă de tot jchtl de zgomote :le fele/oa??ef maşini de scris roia-tive cic. $i marele Lcviathan, printre claxoane, st- 335 UN FLUTURE PE LAMPA rene fi Cununi sclnteietoare se pune in sfirţlt in evidenţi, In pianul trei s-au ivit clădtrfle uriaşe ale Americii.) BRUCE O'KELLY (la biroul său): Mei .loroinc, măgar bătrtn, aud că ţi-a trecut un savant la catolicism. -JEROMI2 VANDFLOON fia biroul său): Nu tc bucura degeaba, Bruce O'Kelly micule, nu-i al meu, e al CIA-ului. BRUCE O'KELLY : Asta vream să şi aflu. .IEROME : Dealtfel el nici nu ştie cred. O să-l treacă pe alt registru. No problem! Are cine să se ocupe, eu n-am timp de fleacuri. VRABIE fpiau cloi, la un bistro): Zice simulant, adică rahat. Eu nu sint in cauză, voi sînteţi. Eu sînt numai momeala, înţelegi ? Mie degeaba îmi demonstrează că put. Eu sînt făcui de la început să put. Dar despre tine a spus multă vreme că miroşi ca o floare. Cind a minţit ? POPAZU: Trădătorul! A trădat legea! S-a vîndut. VRABIE : Fii sigur că nu pe doi franci şi un beaujolais ca mine. POPAZU : A vîndut biserica noastră, credinţa noastră... tot ce avem mai scump. Va plăti 1 Poporul românesc nu uită ! OVIDIU (plan unu, se întoarce răvăşit, întinde ziarul lui Crăciunescu): „Profesorul Stiopul a fost asasinat.* CRACIUNESCU : Extraordinar ! Viorella a prezis-o ! Sîn-tem totuşi determinaţi ! Neliberi! Avem soarta scrisă dinainte ! Sintem Înconjuraţi, asediaţi! OVIDIU : Nu ! Nu ! Nu !... CRACIUNESCU : Sintem manevraţi de un leviathan uriaş cu mii de barţe şi pîrghii! !... OVIDIU : Nu, nu !... STIOPUL (plan doi): Dar aşa-i obiectiv, domnule Blă-naru. BLANARU (ameninţător): Ascultă, profesore ! Crezi că băieţii suferă, crezi că noi toţi suferim aici, departe de ţara noastră, ca dumneata să-ţi permiţi luxul obiectivitătii ? (înaintează spre el, profesorul se retrage pas cu pas.) UN FLUTURE PE LAMPA 3S6 CRACITJNESCU (plan unu) : Vrei să fii o conştiinţă pură şi-ţi dai seama că eşti un şoarece intr-o imensă cursă. Vrei să fii o lumină într-un oraş lumină, şi-ţi dai seama că eşti un fluture pe o lampă care te face scrum. Mai bine să rămînem aici, la fund, Ovidiu. De aici cel puţin nu mai putem cădea nicăieri. BEMBEA (intră urmat de Marangozzi, care e dărimat, Se adresează lui Ovidiu): Te-am prins, mişelule! Acum nu ne mai scapi. Pe profesorul Stiopul te-aj găsit să-l omori ? OVIDIU : Eu ? Eu să-l omor pe... ? Cum vă trece prin cap? BEMBEA : Cine a avut recent o convorbire secretă cu el ? Crezi să n-am aflat ? CRACIUNESCU (consternat): Nu se poate! (Priveşte critic, dezamăgit, pe Ovidiu.) Ar fi să nu mai cred nici în mine însumi. BEMBEA : Uite cu cine s-a înhăitat un Crâciunescu, dacă a părăsit biserica. Marangozzi, iei locul ăstuia! CRACIUNESCU : V-a murit unchiul ? BEMBEA (cu dispreţ): Ce unchi ? Un escroc ordinar ! O să ramină aici să-şi plătească ţoalele. (II trinteşte pe scaun. Lui Ovidiu, care se strecoară afară.) Nu fugi, nu fugi că te prindem cu poliţia. (Aleargă după el, strigtnd.) Au voleur ! A l’assasin ! Hristoşii mă-tii! MARANGOZZI (ridictnd din umeri) : Questa e la vita ! ÎNTUNERIC TABLOUL 10 Fugărit, speriat, Ovidiu forţează puţin şi iată-1 intrtnd in apartamentul Martois, unde cade fără zgomot pe fotoliu. După scurt timp uşa dinspre dormitor se deschide şi iese, îmbrăcat de plecare, domnul Abouladhi, un oacheş de vreo 37 de ani, care etnd dă de Ovidiu are o surpriză pe care o transformă in sarcasm. 3S7 UN FLUTURE PE LAMPA ABOULADHI : Dumneavoastră urmaţi ? Ah, bon i Je m-excuse! (Şi cu o privire mortală spre Nicolle care a apărut in capot.) Doamna e liberă. (Pleacă comprimat.) OVIDIU (btiguind) : Iartă-mâ... Nu mă aşteptam. (Nicolle e numai ură.) NICOLLE : Pe unde ai intrat ? (Apoi renunţă, obosită de orice explicaţie.) Ce vrei ? OVIDIU : Vreau puţină linişte. NICOLLE: Hă! (Apoi.) Te-a pus Georges să mă spionezi ? Nu cîştigă nimic, fii sigur, te plăteşte degeaba. Dealtfel e mai comod pentru el să dea impresia că nu ştie. OVIDIU : De ce faci asta ? NICOLLE : Fiindcă îmi place. Fiindcă Abouladhi e un bărbat. Şi pentru că aşa fac toate femeile. Georges e obosit. Şi plictisit pe deasupra. Algerianul are fantezie. OVIDIU : Minţi, Nicolle. NICOLLE : Şi ce-ţi pasă ? (Pauza, moale.) Pleacă din casa mea, te rog. Vrei să mă distrugi de tot ? OVIDIU (revoltat): Iartă-mă, dar cînd faci singură o asemenea alegere... NICOLLE (il întrerupe, moale) : Idiotule, crezi că se mai poate alege ? Am ales o dată. Şi gata. După aceea, totul se înlănţuie. OVIDIU : Nu-i adevărat, se poate alege. Se poate alege şi plăti. Ştiu pe cineva care a ales. A plătit cu viaţa. Dar a ales ! NICOLLE : Şi noi am ales : confortul. E tot ce-am avut la îndemînă. OVIDIU (ironic) : Şi acest domn Abouladhi intră în „confortul tău“ ? NICOLLE : Mult mai grav: îl condiţionează. OVIDIU : Vrei să spui că el vă ţine la Dupic ? NICOLLE : Nu sînt o femeie care pot place ? Care pot avea amanţi ? OVIDIU : Nu schimba vorba. NICOLLE : Am venit în Franţa pentru că o ştiam libertină şi fantezistă. Sînt o vicioasă care îşi dă toate UN FLUTURE PE LAMPA 3«> pretextele politice şi sociale ca să-şi astîmpere poftele de desfrînată. Pare că nu crezi. OVIDIU :Nu. NICOLLE : Totuşi mi-am căutat nesfîrşiţi amanţi. Şi ne-sfîrşite amante. Care m-au dorit. Cum mă doreşti şi tu. Fiindcă tu mă doreşti, nu-i aşa, ai picat la timp. Aveam tocmai nevoie de o alternativă pentru algerian. Altfel risc să fac o pasiune, înţelegi ? Şi n-am poftă. Pasiunile costă bani. OVIDIU : Baţi cîmpii. NICOLAE : Oh, Ovidiu, nu eşti încă destul de ameninţat ca să mă înţelegi. OVIDIU (întunecat): Nu se ştie. NICOLLE : Din fericire, vei fi în curînd. Abouladhi nu iartă. N-o să ne ierte nici pe noi. Şi aicea treaba cînd o faci, e serioasă. Nu ca m România. Unde te dă afară şi te pune în altă parte. Aici, după două avertismente vine plicul. Şi nu mai intri nicăieri. Şi nu poţi plăti nici rata scaunului pe care stai şi a covorului pe care umbli — pe credit. Şi ţi le ia. Aici sînt oameni serioşi. Ovidiu. Pe fratele tău l-au spălat niţel şi l-au pus iar director general. OVIDIU : De unde ştii ? NICOLLE: Ne-am interesat. Te-am verificat. Acolo merge. Aici Georges dacă iese, adio ! Ajunge pictor de firme. Şi nici atlt, că n-are talent. Şi eu ce ajung? Nu mă mai rîvneşte nimeni, dacă n-am siguranţa zilei de miine. Nici tu nu mă mai rîvneşti. Căci tu mă rîvneşti, acum, aşa-i ? (E exasperată, superner-voasă.) Hai, nu vrei să mergem In dormitor ? OVIDIU: După felul brutal cum m-aţi tratat, tu şi Georges, aţi merita s-o fac !... NICOLLE : Taci, nu spune asta! Georges te-a repezit atunci, ca să taci. Georges suferă cumplit. Eu l-am adus în Franţa, el n-a vrut. Te-a propus algerianu-lui — la Dupic, noi n-ajungem, nu ne lasă Dămă-reanca — eu eram atunci in conflict cu el, căutam alte soluţii, încercam formula Bembea — asta e celebra „alegere" pe care o aveam. Nu te-a primit. Am căutat un canal, pe Viorella, să mă duc să fac spiritism şi eu la Celestine, sau să-l cunosc pe 389 UN FLUTURE PE LAMPA Jean-Pierre, pe Mike, morfinomanul acela, orice! N-a ieşit nimic. M-am culcat iar cu Abouladhi ca să-ţi dea, în sfîrşit, Dămăreanca voia s-ajungi la Roger Dupic. Şi să-l salvez şi pe Georges de bănuiala de colaboraţionism — fiindcă are deja două avertismente. Abouladhi acceptă colaboraţionismul doar dacă i se dau şi lui nişte informaţii economice, pentru nu ştiu cine. De-aia te-a silit Georges să taci atunci! Să nu-şi încarce conştiinţa cu tine. OVIDIU : Glumeşti, nu-i aşa ? (E uluit.) NICOLLE : Sigur să glumesc. Ţi-am spus toate astea fiindcă sînt o tîrfă şi-mi place patul. Şi negrii. Şi confortul pentru care am venit aici şi care mă face atit de fericită !... Atît de fericită ! OVIDIU (foarte impresionat, apropiindu-se de ea): Vrei să spui că te-ai culcat... pentru mine ? (I se suie lacrimile in ochi.) NICOLLE (i se aruncă în braţe, sflşietor) : Nu pentru tine, numai. M-am culcat pentru toţi. Pentru toţi... (cu sensul unei mari ispăşiri) pentru toţi !... (Stau aţa un moment fi pltng amiuioi, frăţeşte. Apoi Ovidiu se desprinde, pleacă spre uşă, mai priveşte o dată năuc fuge.) Întuneric TABLOUL 11 In planul intii bistro, tîrzlu spre miezul nopţii. Muşteriii s-au cam terminat, iar garsonul, Johnny Găvo2dea, tocmai deserveşte, clnd intră, rănit la ochi şi la frunte, şi bătut bine, Ţiţi Henţia HENŢIA: Un cognac, s’il vous plait!... Et un sandwich! GAVOZDEA : Ben m’sieur. (Cind vine cu comanda, constată.) Iertaţi-mă, dv. nu sînteţi actorul român Ti-tus Henţia ? UN FLUTURE PE LAMPA 393 HENŢIA : De unde mă cunoşti ? GAVOZDEA: O, maestre, ce plăcere că vă intîlnesc! Johnny Găvozdea mă numesc, Sînt din aceeaşi branşe. E o cinste mare. Oh, nemaipomenit. Cine ar fi crezut ? Vorba ăluia: ştafeta nevăzută. „Quasi cursores vitae lampada tradunt.u Aţi jucat in Pescăruşul. HENŢIA : M-aţi văzut ? GAVOZDEA: Aţi fost un Treplev, epocal. Cred că cel mai bun din toţi. HENŢIA : Ah ! bah ! Deşertăciune ! (Dar e flatat.) GAVOZDEA : Şi-n Ştefăniţă... aţi jucat, nu ? Excelent! M-am omorît aplaudîndu-vă. Le-am spus băieţilor: clasa una ! Stofă mare. HENŢIA : Spune-le şi ăstora! Ăştia nu cred. GAVOZDEA : Cine ? HENŢIA : Grăbiţii ăştia ! Şi zici că ţi-a plăcut Treplev ! ? GAVOZDEA : Ce vorbă ! HENŢIA : „Ce înseamnă asta! Am fost atît de ticălos încît am tras în acest pescăruş, li pun la picioarele dumitale !“ „Ce-i cu dumneata ? In curînd şi în acelaşi fel mă voi omorî şi eu!“ GAVOZDEA : Excepţional ! Seară de lux ! Da cine v-a tamponat aşa ? ITENŢIA (mîndru) : M-am ciocnit cu galbenii. Am dat, ştii cum? Ca-n vremea lui Ştefăniţă. (Recită.) „Că omul e o fiară pe care n-au îmblinzit-o veacurile... Ascultă hăitaşii, şi ascultă şi fiarele... Care urlă mai fioros ? Ele fug şi zgomotul lor este fuga deznădej-dei. Ei, hăuie a bucurie“. Şi aşa mai departe. M-a pălit unul Vrabie, un renegat şi un ratat. GAVOZDEA : De ce v-aţi bătut ? HENŢIA : Eh! Mai adu un cognac. (Jonny se supune.) (In planul trei transpare din nou, in mijlocul unei imensa agit afli vizuale ji sonore imaginea celor două birouri naw-yorkeze coco(ate pe doi zgirie-nori-) JEUOME VANDERLOON : Micule,'am impresia să ăştia s-au In-căierat In Paris. Nu lc-ai comunicat că ne-am cartelat ? BRUCE O'KELLiV (cu o blondă pe genunchi): Nu ştiu dacă le-a 391 UN FLUTURE FE LAMPA spus Miss Gladis, (Blonda neagă.} Se pare că nu. A avut lucruri mai importante: JEROME: WelU BRUGE: Nu-i nimic Jerome, măgar bătrln, suportam noi cheltuiala... GAVOZDEA (venind cu cognucul)Să vă aduc ceva de pansat. HENŢIA: „N-am nevoie nici de balsame, nici de descântecele lui. Bestia nu m-a nimerit. Dar pe îngerul cel negru şi pe cazanele lui cu smoală, eu îl voi nimeri.a Nunta din Perugia, tabloul II. Spune-le (arată la mesele goale), spune-le să ştie cine am fost. Nu ştiu, cretinii! GAVOZDEA : Asta din ce e ? HENŢIA (patetic.) : Asta e din viaţa mea, din zbuciumul şi chinurile şi suferinţele mele de artist! GAVOZDEA : Dumneata de ce ai venit ? HENŢIA : Ca să mă bat. Pentru cauza cea bună ! Pentru ideal! Nu cum am văzut un belengher de român astăzi, unul Ovidiu Petrescu, un trădător fără ideal. Dădea în toate părţile, în neştire, în toţi grămadă. L-au umflat. O să-l expulzeze în colonii. Dumneata ce faci ? GAVOZDEA : Păi, ce se vede. M-am aranjat. Provizoriu. Ies cîţiva marafeţi, n-am treabă ! HENŢIA : Mai dă un cognac. GAVOZDEA : Venii cu una, Floricuţa. S-a plasat şi ea, n-are treabă. Mai mă ajută. Face şi muncă cinstită. A intrat cu diaconul in corul Operei. Dar eu ii las pe toţi domnu Henţia, îi dau în mă-sa. Mă duc la New York şi de-acolo în Canada, am legătura. Aici m-a ajutat un popă, şi-un ovrei cumsecade mi-a scăpat trei sutari, care mi-au ieşit pe nas. Mă mai băgară unii la o boieroaică, dar era cam purie, vrajă obosită, nu făcea de demnitatea mea de actor. HENŢIA (cu nostalgie): Zi, te duci... „întoarce-te Ia teatrul tău scump şi joacă In piese nătînge şi fără duh“. GAVOZDEA : Eu m-am prins de la început că nu e nici o sfirîială, dar acum, vorba aceea, „scoate drace ce-ai furat1*. Citeodată, noaptea, cind rămîn singur, UN FLUTURE PE LAMPA 392 mă mai bate gindul să mă întorc... (Vocea patronului.) Boşul. Aveţi 28 de franci, maestre, plus remiza. HENŢIA (scotocindu-se): Nu ştiu cum se face că... Mi se pare că, luptînd... GAVOZDEA: Hai, fără goange de-astea. Acasă mal era cu „mi se pare“ cu „stai să vezi“. Aici e cu bani peşin. (Se aude iar patronul, strigind: Johnny!) Acuşica M'sieu, tout-ă-Vegout M’sieu! (Aspru.) în-tinde-o, Treplev, plimbă ursul şi să vii numai cînd ai lovele, auzi... r-aţi ai dracului de balcanici... (Cum Henţia a rămas zăpăcit, deprimat, schimbă tonul.) Hai, c-am glumit. Te-ai prins! ? Pupă, aici, gagiule, şi zi-mi noroc. Zi-mi noroc! Ca la comunişti, fir-aş al mamii! Tot m-au făcut ei actor. îmi deteră scenă mică, asta a fost boala mea. Dar aplauze tot am luat. Aici e scenă babană. însă nu ne mai aplaudă nimeni... Aia e ! SFIRŞIT PIESA VĂZUTĂ DE: VALERIU RÂPEANU: Datorită noii piese a Iui Paul Everac, dramaturgia originală păşeşte In noua stagiune cu dreptul* Fără îndoială, dramaturgul Fluturelui pe lampă nu-i un autor comod pentru directori dc teatru, regizori, actori (ca să nu mai vorbim de critică) şl uneori nici pentru spectatori. El nu urmăreşte aprioric succesul ci, cu o privire ageră, cu acea sensibilitate acută pentru cotidian, evidentă şi în excelenta sa activitate publicistică, el caută să pătrundă către esenţele şi structurile existenţei noastre. Omul In raport cu universul social şi moral de azi, omul In relaţiile ce-i definesc atitudinea faţă de o lume cu trăsături şi caracteristici specifice pe care Paul Everac ambiţionează să le surprindă în organicitatea şi specificitatea lor — iată ce face ca piesele sale să ocupe un loc aparte in contextul dramaturgiei noastre de astăzi. Descifrăm această preocupare încă din piesele de început precum Ferestre deschise, ce s-a împlinit cu Simple coincidenţe, Patimi, Ştafeta nevăzută, Camera de alăturL Dacă ar fi să surprindem una din trăsăturile ^definitorii ale dramelor lui Paul Everac, ar trebui să vorbim mai înainte de toate despre căutarea identităţii dintre om şi mediu social, pe care autorul nostru a urmărit-o cu tenacitate şi cu rezultate artistice din cele mai relevabile. Cum şi pe ee cale se realizează o asemenea identitate, care sint forţele centrifuge sau centripete care acţionează pentru sau împotriva realizării ei, iată întrebări la care piesele lui Everac au răspuns, şi nu o dată, d intr-o perspectivă ce unea darurile unei observaţii sociale de o mare profunzime, cu acelea ale unei gîndiri ce pornea de la fapte în aparenţă banale, UN FLUTURE P£ LAMPA 594 ca să ajungă la observaţii sociale de o mare anvergură, Eroul noii sale piese nu mai caută căile integrării In mediu, soluţiile care să-l permită o netezire a barierelor ce îi stau in calea realizării sale; el nu mai vrea să fie in concordanţă cu societatga căreia 11 aparţine ci — crede — ea împliniri personalităţii sale, setea^si""reaiă de a acţiona „nestingherit*4 se poate Împlini a legi rid o altă lume, părăsindu-şi ţara. Economistul Ovidiu Petreseu, un om aflat la mijlocul vietii-sale. are o energie explozivă» o ^ putere de JŢţuncă_şi_o dorinţă de a Întreprinde lucruri^deoscbite^ ce lui 1 se pare că nu pot fi puse In valoare de societatea noastră. *E1 e — In tond^— un~~iiTdivîdualist^ la un moment dat îl putem socoti chiar un egoist, dar autorul, cu o fină intuiţie psihologică, nu 11 Încadrează In categoria ariviştilor şi nici a naivilor înşelaţi de aparenţele societăţii de consum. Individualismul său exacerb.it 11 face să vină net în contradicţie cu etica societăţii socialiste, cu normele vieţii noastre, cu felul nostru de a Înţelege viaţa şi rosturile el. De aceea alege trista condiţie de transfug Cum spuneam, piesa, care releva un destin dramatic, se desfăşoară ca o vastă frescă, uneori prea vastă, ea cuprinde deopotrivă momentele semnificative, ca şi unele ce au o valoare mai redusă — faţă de amplitudinea problematicii eroului — la pitorescul situaţiilor pe care un seriilor de talia lui Paul Everac le realizează cu suculenţă verbală şi adeseori cu un irezistibil umor (...1 Ce am spune In concluzie ? Că piesa lui Everac nu-i dezminte pe Everac, autorul pasionat de destinul omului nu in relaţii abstracte şi atemporale, ci în cele a!e zilei de astăzi. 17n jîuiurc pe lampă reprezintă o curajoasă şi matură dezbatere a unor probleme Jegate x1e„atitudinea_omului in viaţă, de apreciG-rea matură^jLi.apJeÎP.r. noaştre^Q, piesă care invită spectatorul la o -niatură reflecţie, o piesă ce se înscrie In orbita de gravitate a artei adevărate, a artei ce ne implică intr-o dezbatere de o mare şi reală adineime care reuşeşte să demonstreze convingător racilele societăţii burgheze, can*etenil_ej_Pro*und antiunjan. Piesa lui~ EveraT şi^ a dramaturgiei^noastre jcQntcnv^ porane. (Comcmporaauf. nr. 50, 8 decembrie 1972.) 395 UN FLUTURE PE LAMPA DINU SĂRARU: «Un fluture pe lampă44, drama propusă de Paul Everac primei noastre scene, este o lucrare relevabilă In primul rînd prin caracterul ei politic, prin luciditatea şi curajul salutar cu care autorul abordează — neocolindu-i complexitatea — problema libertăţii şl a moralei libertăţii prin raportarea la ideea de revoluţie socialistă şiTi ideea de patriotism. ’ Este bine cunoscut faptul că revoluţiile sociale, cucerind şi concentrînd in jurul ideilor lor nobile masele largi ale poporului, stimesc, In acelaşi timp, ura acerba a grupurilor restrinse ale privilegiaţilor, reacţionarilor şi trădătorilor de tot felul ai intereselor naţionale şi populare. Nu odată, cum iar este bine cunoscut, din rlndurile acestor refuzaţi ai istoriei se recruteazfi transfugii şi trădătorii de ţară, pe care şi istoria revoluţiei noastre socialiste l-a cunoscut In întreaga lor degradare morală, dar faţă de care regimul nostru s-a dovedit înţelegător şi umanist atunci cînd trezirea lor amară i-a condus la recunoaştevea, chiar tîrzie, a erorii şi la solicitarea acordării unui nou credit moral. Iată ce îşi propune să descifreze Paul Everac în noua sn lucrare: drama prăbuşirii filozofice şi morale a unul astfel de refuzat al istoriei, un transfug revelatoriu tocmai prin carncte-rTJriăiTde om obişnuit, de mediocritate notorie, ameţit şi îmbătat de falsefesloganuri_despre_ 1 ibertate^si fericire^ ale societăţii bur^ ghezeL în caretei vede, la un moment dat, rezolvarea, soluţiile tuturor confuziilor lui_ cu pretenţie de filozofie, ca şi a tuturor ambiţiilor lui egoiste. Personajul central al piesei, Ovidiu Petreseu, un_onrecare inginer sau economist^de^ duzinST cu un caracter oscilatoriuT"în orice caz incapabil să "înţeleagă libertatea ca orice cetăţeaiTlkffi-mat de idealuri civice înalte, ca necesitate a unui comandament moral şi social, ci împins de dorinţa de satisfacere egoist-indi-vidualjstă_ anarhIcă ,a_unor dezideratele- "mic mercantilism1 şi de ieftină îmbuibare, aflat în conflict cu rigorile unei societăţi ţunciarmente morale şi convins că ~numai~înVr-un anume'Occl-dent ViT putea" siTrespire, foloseşte primul prilej de a trece graniţa. El alege Parisul, pe care îl vede strălucitor şi homeric în disponibilităţile lui pentru cei care caută „libertatea41 şi împlinirea „tuturor44 visurilor, care altfel se reduc, pentru mediocritatea notorie a transfugului, la două maşini, la nu ştiu ce bău- UN FLUTURE PE LAMPA 396 tua_ alcoolice, la..nu ştiu ce oravate. la femei pe care Insă nu le poate vedea dectt in condiţia subumana de marfă de vînzarc etc. ~ Meritul Jui Paul Everac este de a desena traiectoria prăbuşirii unui astfel de personaj, cu o foarte nuanţată preocupare de a surprinde, de la început, atent şi sensibil şi aş zice obiectiv, determinarea psihologică a «actului trădării de ţară, acordlnd un anume credit deciziei iniţiale, pentru a reflecta apoi, convingător, în derularea conflictuală a faptelor, lipsa de suport moral şi politic a acestei decizii, falsitatea ei obiectivă, alunecarea dramatică a eroului pe panta denigrării şi trădării, prăbuşirea lui sub propria întreprindere. Ovidiu Petrescu se avintâ in lumea pe care el o crede a libertăţii absolute cu o sete aproape bolnăvicioasă, cu convingerea că nici d“forţă nuri va putea sta în cale, într-un Paris năucitor prin strălucirea reclamelor, prin frumuseţea arhitep-turală;-priiTTonfuzia_ pe care eroul o face mereu intre parfumul oraşului şi reţeaua relaţiilor jungîef’capitallste, unde dominantă este lozinca „homo homini lupus". Everac realizează admirabil primul şoc pe care îl primeşte eroul din.jchlar clipa sosirii la Paris în casa unor _cunoscuţiJ_de asemenea transfugi, unde ia brusc act de ceea ce, filozofic, se numeşte tragedia incomunica-bUitâfîi în societatea de consum. Apoi, traversind o adevărată Golgotă a disperării morale şl umilinţelor, eroul trăieşte revelaţia brutniă a Intllnlril cu anume reprezentanţi ai lumii magnaţilor. Aici, piesa cunoaşte unul din momentele cele mai vii şi mai dramatice ale ei, şi profesia lui Everac se dovedeşte de o rafinată maturizare a mijloacelor de expresie şi de ilustrare artistică a unei idei. Remarcabile rămîn apoi, descrise, peregrinările eroului In cercurile _unor transfugi, cărora încearcă să li se alăture, Intîmpinlnd, de flecare dată, rezistenţa inamică a susceptibilităţii faţă de un intrus, amenlnţind cu o gură în plus dramatica lor existenţă de azi pe miine, din pomeni sau din iluzoria vînzare a unor produse manufacturiere, cu pretenţii de artă. Pictori ratati. aventurieri de tot felul^filozojft mucegăiţi şi reacţionari fără obiect, naţionalişti, legionari, actori ajunşi picoToHm“6aFuri pestriţe sau bătăuşi de profesie la agenţiile de spărgători de grevă, o faună a decăzuţilor morali ne este descrisă de Everac cu o pastă groasă şi violentă. Scriitorul se dovedeşte un pictor excelent al acestei lumi larvare, după cum se ilustrează, în~ continuare, ca un polemist acid~şl ca un dialect!- 397 UN FLUTURE PE LAMPA cian de incontestabilă forţă» atunci clnd din scenele descrise, din confruntarea faptelor extrage pledoaria sa pătimaşă şi convingătoare In numele ideii de libertate care nu poate exista, in afara ideii de libertate o patriei şi a poporului, care nu poate edlsfa^în afara patriei, după cum nici o împlinire morală, nici o Împlinire spirituală nu este posibilă în afara condiţionării ei de către patrie» de către popor» de către epoca In care patria şi poporul se definesc. Din acest punct de vedere, momentul final, de un dramatism acut, zguduitor, mi sc pare, de asemenea, de o valoare literară antologică, reconstituind adevărata tragedie a unui actor c:iret transfug şi trădător de patrie, ajunge sâ se recunoască învins şi să-şi dea seama că viaţa lui nu este acum altceva declt traducerea în realitate a rolului unei prăbuşiri morale, rol pentru care în patrie, jucJndu-1 pe scenă, a fost aplaudat, ca un artist, dar pentru care acum, cînd il trăieşte cu adevărat, nu mai poate întllni decit propriul său dispreţ (...) nu vom putea să nu admirăm, In încheierea cronicii, faptul că prin această dramă politică scrisul lui Paul Everac se dovedeşte el însuşi a fi expresia unui profund proces de definire a personalităţii unuia dintre cei mai interesanţi scriitori de teatru actuali, original atît prin preocuparea constanta pentru actualitate, cît şi pentru constanţa abordării, mereu noi, profesioniste şi inspirate artistic, a unei problematici de esenţă filozofică. (ScfntcJa, io decembrie 1972.) RADU POPESCU : Drama lui Paul Everac, Un fluture pe lampă. are toate caii-tăţile pentru a fi creatoare de spectacol bun, şi nu pentru că are un subiect captivant şi o acţiune dinamică, nu pentru că are personaje multe, variate şl bine lucrate, puse in situaţii neaşteptate şi frapante (are şl aceste calităţi, în cea mai mare măsură) deci nu pentru că e „scenică11, pentru că e „teatrală11, ci, în primul rind, pentru că are o temă interesantă, smulsă din actualitatea vremii noastre, tratată cu îndrăzneală in spiritul filozofieT noastre, autentică în faptul de viaţă, In drama umană şi in patosul adevărului ideologic şi patriotic. UN FLUTURE PE LAMPA m Aci, adiefi In drama lui Paul Evcrac, e vorba-despce transfugi, despre renegaţii şi fugarii de revoluţia socialista abjurii noastre, în fond, despre renegaţii^şi JugâST"lin..toateirnpurflg. Căci în toate momentele de înnoire populară şl revoluţionară a unei societăţi au existat căutători de vremuri şi de Lumi vechi, aventurieri şi desperaţi ai trecutului. Orice revoluţie dă naştere unui nKoblen//1 şl unei emigraţii acre şl duşmănoase. ...există un caz uman, psihologic şi moral (deşi imoral) al transfugului, caz faţă de care regimul nostru s-a arătat mereu predispus la înţelegere şi hotărît la generozitate. Paul Everac şi-a propus analiza psihologică a acestui caz, şl totodată să-i urmărească destinul. Ovidiu Petrescu, eroul său, e un mediocru absolut (omul cu personalitate excepţională, oinul de geniu, nu fuge, nu emigrează niciodată, căci îşi cunoaşte prea bine condiţionările, şi îşi cunoaşte misiunea) ca nivel de suflet, de minte, de aspiraţii şi încă mal puţin decît un mediocru, ca egoism vulgar şi individualism mic-burghez opac, impenetrabil, feroce. In situaţia lui, de nu ştiu ce inginer sau economist de doi bani suta, dar cu leafă bună. el se simte nedreptăţit, frustrat, martir şi Jertfă din cauză că nu arc o situaţie materială de nabab, şi că, pentru necuprinsa, Insondabila lui putere cugetătoare sau pentru dilatarea nelimitată a confortului său personal, nu are „libertate14. Şl iată rostit Marele Cuvint, Cuvintul ameţitor şi amuţitor, in imensitatea căruia apostolul, geniul şi eroul se trezesc vecini cu apaşul, imbecilul şi impostorul, care îl răţoiesc de dimineaţa pînă seara, şi îl tăvălesc ca pe o adevărată „curviştină metafizică41, cum îl spunea Lassale cînd îl citea pe emblema republicii burgheze a Franţei. Mitul şi pseudo-mitul ..libertăţii44 fiind minciuna şi scuza ultimului găinar care trece graniţa cu un paşaport fals, dar cu un cazier judiciar autentic, cum nu ar fi şi ale lui Ovidiu Petrescu, care n-a găinărit nimic, dar e rănit in „purul său idealism4* numai pentru că nu are, incâ, două automobile, vilă la munte şi la mare, şi nu ştiu ce alte bunuri şi delicii, care, odată tn posesia sa, ar dovedi lumii întregi, şi poate şi lui însuşi, că in Remania socialistă domneşte libertatea... Drept care, setosul de libertate o şterge peste graniţă, si ajunge la Paris. Şocul pe care îl primeşte Ovidiu Petrescu — cind descoperă, rapid, prin experienţă directă, ce înseamnă libertatea burgheziei, mai ales în varianta destinată fugarilor si renegaţilor — îl face aproape inteligent, şi îi dă capacitatea de a trăi o dramă intelectuală şl morală. [...] 599 UN FLUTURE PE LAMPA Ceea ce am expus mai sus, in ton şi raccourci rece-gazetă-resc. Paul Everac a simţit necesitatea de a trata ca pe o dramă omenească, şi ca pe o dramă filosofică — o dramă a „libertăţii*, a unui anumit plan «al problemei generale a libertăţii. Convingerile sale ideologice nu Împiedică omenia analistului, dar omenia nu înmoaie fermitatea unei poziţii, care implica, In concluzie, denunţarea, judecata şi sentinţa, fără a exclude, pe parcurs, polemica şi pamfletul. O întreagă galerie, de fapt o lume de transfugi e cuprinsă de Everac in unghiul observaţiei sale. unghi larg, cu gradaţie precisă şl nuanţare permanentă: agenţi cinici sau inconştienţi ai unor necunoscute forte capi tal isto-politice burgheze, transfugii sînt — fie că afacerişti verigi, fie că artişti rataţi şi muritori de foame, fie cu ciocoi cu fumuri între români, dar Încovoiaţi plnă ia pămint in fata plutocratuluî străin, ne că sinceri filosofi idealişti şi depăşiţi, fie că falşi mistici sau brutali asasini legionari — transfugii, zic, slnt nişte deşeuri naţionale, sociale şl umane, a căror soartă dă un fior rece celui ce o urmăreşte din stal. Everac se arată necruţător Sn analiza fenomenului şl in dezvăluirea adevărului, dar uman în faţa destinului, şl tocmai de aceea capabil de a sugera puternic, sub drama libertăţii, care ocupă suprafaţa operei, drama dezrădăcinării, drama dorului de patrie, care murmură în adine, ffîomdnla literară, 6 decembrie. VALENTIN SILVESTRU: Paul Everac urmăreşte drama unui transfug, un om caro-si părăseşte patria in iluzia că se va „realiza* intr-o ţară străină. Problema, cit se poate de reală, n-a fost abordată ptnu acum şi dramaturgul vădeşte curaj în a o propune nu numai ca obiect al unei lucrări teatrale, ci. In genere, ca motiv literar şi ca fapt de discuţie. O frumoasă piesă veche, de Mircea Ştefănescu, Acolo. departe... examina în termeni poetici, tragedia dezrădăcinării ; o altă piesă, Jucată tot la Naţional, Martin Qormann de Marin Preda, angaja tangenţial ideea. Acum. însă, aici, se face o secţiune în mai multe straturi ale unei atari prăbuşiri, impliciţi-du-se mobilurile, consecinţele, contextualităţilc iscate de actul atit de grav ce aduce cu sine o situaţie de paria prin colburile lumii, o automistificare nenorocită N. BARBU : Ca atitudine şi mod de dezvoltare a comentariului, ca limbaj şi situare conflictuală, ultima piesă a lui Paul Everac ajunsă la lumina rampei, Un fluture pe. lampa (premiera unanim apreciată de critică şi confirmată reprezentaţie de reprezentaţie de public a Naţionalului bucureştean) nu diferă cu nimic de ceea ce se consideră de mulţi ani personalitatea şi structura unui 401 UN FLUTURE PE LAMPA prestigios dramaturg. Inedit cu adevărat este de asta dată subiectul* Deschiderile lui ating resorturi umane şi politice de mare profunzime, confruntările nu au loc între o mentalitate şi alta, nu au în vedere simple vicisitudini ale firii omului, personajele acţionează şi trăiesc sub imperativele unei ideologii fundamental deosebite de a noastră, infirmată dc însăşi raţiunea vieţii, înelt nici nu se pune problema recuperărilor, ci a demascării totale* Dc aici rigoarea şi limpiditatea corolarelor teoretice, a dezbaterii, preferinţa pentru argument şi angajarea definitorie a conştiinţelor. In accepţiile unei revelatoare demonstraţii dramaturgul aduce în discuţie o multitudine de probe. Toiul se luminează şi dobîndeşte semnificaţie de pe poziţia unui înalt patriotism, cu o participare afectivă din unghiuri dintre cele mai variate. Procesul e înscenat deopotrivă cazului şi fondului lui ideologic. Actul regizoral în Un fluture pe lampă îşi asumă receptarea textului printr-o minuţioasa operaţie de recompunere tensională şi în relaţie a înttmplărilor. Pentru Horea Popescu are importanţa aşezarea dramei într-un context cit mai autentic, In materialitatea ci concretă, determinabilă, semnificaţiile degajîndu-le confruntări şi confesiuni decis ordonate* Regizorul radiografiază fiecare secvenţă. ...Paul Everac rămine un comentator ascuţit al actualităţii, un moralist ta/ sens înalt căruia îi place să atace în plin problemele cele mai dificile şi mal importante ale societăţii contemporane româneşti. E vorba de o pasiune politică, in înţelesul originar al termenului polis* e pasiunea unei discuţii In agora care, pornind de la situaţii concrete şi extrem de controversate, slnt urmărite cu o capacitate analitică de originală factură. Aşa se-ntîmplă şi în piesa Un fluture pe lampă în care autorul dezvăluie, ca printr-o lucidă vivisecţie, avatarurile ratării la care ajung cei amăgiţi de mirajul presupusei fericiri obţinute cu uşurinţă dincolo de hotarele ţării, in condiţiile unei „libertăţi" ce se întoarce de fapt împotriva propriei condiţii umane. Procedeul aminteşte de cel folosit în alte piese, de exemplu în Ape şi oglinzi: personaje care Îmbrăţişează, foarte decise, o anumită atitudine etică şi socială, slnt lăsate sa se confeseze, cu o sinceritate aproape dezarmantă. Secvenţele se adună apoi, aspiraţiile slnt confruntate cu realităţile. In genere fără ostentaţie, dar cu grija de a sublinia totuşi amănuntul relevant. Spectatorul se află astfel implicat în dialectica motivaţiilor sufleteşti pe UN FLUTURE PE LAMPA AZI do o parte şi stările de fapt, sugerind legităţile ncîmblînzite ale unei societăţi constrlngătoare. Concluzia urinează logica afectivă a spectatorului, solicitat, cum spun, să participe la o gravă dezbatere, cu toate că actorii nu-1 trag de mlnccu, plimbîndu-$e printre bănci. Implicaţia este, astfel, autentică, de ordin moral şi politic, şi nu una formulă, a cărei convenţionali late ar fi îndepărtat de fapt, comunicarea intelectuală şl emotivă. Dramaturgul pune culoare şi o nuanţă mai mult amară deci: satirică in zugrăvirea lumii interlope de transfugi şl de cinici afacerişti în care nimereşte. Ovidiu Petrescu, personajul ajuns, fraudulos într-un Paris luxuriant, mai mult cu visurile unei prosperităţi materiale, ceea ce U şi defineşte ca un banal „fluture pe lampă*, sortit să-şi ardă aripile. (Cronicii, 5 tamiarie 1973.)# SUMAR Valeriu Râpeanu — „Un nou dramaturg ; Paul Everac", Paul Everac — Justificarea selecţiei, 7 SUBSOLUL, 9 Victor Parhon — O pledoarie pentru organi-citate, 11 Piesa văzută de... Radu Popescu, 97 Dinu Să-raru, 99 Valentin Silvestru, 102 M. Rad-nev, 104 Constantin Cubleşan, 105 Călin Câliman, 105 Mlhai Cojiţa, 106 Romulus Vulpescu, 110. ANA, 113 Edgar Papu — Prefaţă, 115 Piesa văzută de... N. Carandino, 134 Ioana Popescu, 134 S. C., 135 I. P. 136 Ovidiu Con-stantinescu, 136 George Radu, 137 Vladi-mir Streinu, 137 134. CÎTEVA PALME FALSE, 139 Radu Beligan — Viaţă şi shnulaţie, — 141. Piesa văzută de... Călin Căliman, 167. ZESTREA, 169 Şerban Cioculescu — Prefaţă, 171 Piesa vijzută de... Aurel Bădescu, 224 Natalia SUMAR Stancu, 224 Radu Dumitru 226 Ioan Mor-covescu, 226 Valeriu Râpeanu, 227. APE ŞI OGLINZI, 229 Ion Zamfirescu — Predoslovie, 231 Piesa văzută de... Radu Popescu, 302 S. C. 303 N. Carandhio, 304 M. R., 304 Ileana Popo-vici, 305 Mikai Gafiţa, 307 Natalia Stancu, 308. UN FLUTURE PE LAMPĂ, 311 D. Micii — Prefaţă , 313 Piesa văzută de... Valeriu Râpeanu, 393 Dinu Săraru, 395 Radu Popescu, 397 Valentin Silvestru, 399 N. Barbu, 400. LECTOH : ANA BARBU TEHNOREDACTOR : ELENA PREDA APARUT 1982. BUN DE TIPAR 8.18.1982. COLI TIPAR 5 25,25. TIPARUL EXECUTAT SUB COMANDA Nr. 1OT1 LA ÎNTREPRINDEREA POLIGRAFICA „13 DECEMBRIE 1918'' STR. GRIGORE ALEXANDRESCU NR. 89—93, BUCUREŞTI, REPUBLICA S0CL\L1STA ROMANIA ) Ml IIIMI ’l.l'l 1> ^Nnttnni", m'mofrt apoi de un spectacol, mai clar în in-tcntlllc *uI*’, Im regia autorului, la Teatrul Naţional din ('/iiJt sptu fat ol preluat dealtfel şi de televiziune, fără a înregistra (m.WI un ecou special. In critica de specialitate, piesei nu batt lipsit, la apariţia ei scenică, nici elogiile parţiale şl aprecierile pertinente, nici respingerile totale şl nepertinente, ori poziţiile mai mult sau mai puţin echivoce, care oricum nu mai merită a fi luate în seamă declt pentru caracterul lor simptomatic, fermitatea criteriilor estetice părttul a fi condiţionată, in cazul dat, nu numai şl na attt de reuşita spectacolului, cît de posibilitatea unei adeziuni de structură a criticilor, la o problematică de structură a sufletului românesc. Căci întrebarea piesei este pînă la urmă cît se poate de clară: ce se întîmplă azi, în „actualitate", cu sufletul românesc ? Autorul nu mai are răspunsuri gata confecţionate şi nici nu mai poate să le accepte ca atare pe cele de piuă acum, mai ales că problema, chiar dacă nu în toată complexitatea ei, este totuşi departe de a fi nouă, dar pare a fl fost formulată pînă acum în termeni exclu-siniştl şi nedialectici, atunci clml răspunsurile veneau de la adepfil sămănătorismului, ai poporanismului sau ai unul sincronism absolutizau!* Un fenomen care putea fi sesizat la începutul secolului tn stadiile lui incipiente, chiar de către o diagnoză naivă, către sfîrşitul veacului S'a cronlclzut, fără c